A A (unit.) Simbol pentru amper.  (unit.) Simbol pentru ângstrom. a (unit.) Simbol pentru ar. Aba (text.) Ţesătură groasă de lînă pură sau combinată cu alt păr animal, de obicei albă. Abacă 1 (arh.) Piesă a unei coloane, pe care se reazemă arhitrava, aşezată uneori peste capitelul coloanei (v. planşa I). 2 (mattehn.) Reprezentare grafică într-un plan a variaţiei valorilor unei mărimi, în funcţiune de valorile a doi parametri variabili, folosind o familie de curbe, dintre care fiecare reprezintă legătura dintre mărimea considerată şi unul dintre parametri (celălalt rămînînd constant). E un tip simplu de nomogramă. Abataj 1 (lemn) Doborîrea arborilor. 2 (mine) a. Loc de muncă în care se realizează exploatarea unei substanţe minerale utile. ( = Ş a n t i e r de abataj). — b. Operaţie de detaşare din masiv şi extragere, printr-un procedeu dat, a unei substanţe minerale utile sau a unei roci. — c. Porţiune de zăcămînt din care se extrage o substanţă minerală utilă solidă sau o rocă. 3 (nav.) Operaţie de înclinare longitudinală sau transversală a unei nave de mic tonaj. Abataj frontal (mine) Extragere de substanţe minerale efectuată pe o porţiune întinsă. Abataj hidraulic (mine) Procedeu minier de sfărîmare a rocilor şi antrenare a lor printr-un jet de apă cu presiunea de 30—300 kgf/cm2. Abatere 1 (metr.) Diferenţă între valoarea măsurată a unei mărimi şi valoarea ei reală. 2 (tehn.) Diferenţă între dimensiunea realizată a unei piese şi dimensiunea ei prescrisă (exprimată uneori în procente). Abatere de la axă (metr.) Distanţă între două axe: una teoretică a schemei geometrice a piesei considerate şi cea care trece prin centrul de greutate al piesei. Abatere maximă (cib.) Depăşire maximă a valorii staţionare a mărimii de ieşire, provocată de o perturbare. Abaterea sondei (petr. gaze) Distanţă între centrul tălpii sondei şi verticala care trece prin centrul mesei rotative. Aberaţie (fiz.) a. Defect al imaginii produse de un instrument optic. — b. Defect ai unui instrument optic, care dă imagini ce prezintă aberaţii în sensul de sub a. Aberaţie cromatică (fiz.) Aberaţie a unui instrument optic datorită descompunerii luminii albe care străbate instrumentul, conducînd la obţinerea unor imagini irizate (v. planşa I). (= Aberaţie de refrangibilitate). Aberaţie de refrangibilitate (fiz.) Sin. Aberaţie cromatică (v.). Aberaţie de sfericitate (fiz.) Aberaţie a unui instrument optic datorită faptului că, după ieşirea din instrument, razele unui fascicul care cade pe instrument, venind de la un punct obiect, nu se mai întîlnesc toate în acelaşi punct imagine. Abisal (geol.) De fund; din adîncime. Ex.: rocă abisală, regiune abisală. Ablaţiune 2 Ablaţiune (geol.) Transport al materialelor rezultate din dezagregarea rocilor, realizat de acţiunea apelor, a vîntului, a gheţarilor, a gravitaţiei etc. Abordaj (nav.) Ciocnire a două nave sau a unei nave cu o construcţie fixă ori plutitoare. Abrazare (tehn.) Detaşare a unor aşchii dintr-un material cu ajutorul altui material, mai dur, care fărîmiţează şi roade un strat superficial; se poate efectua manual sau mecanizat, cu unelte sau cu pulberi. Scopul operaţiei îl constituie degroşarea, curăţirea sau finisarea (rectificarea, honuirea, lepuirea, superfinisa-rea, ascuţirea etc,). Abraziune 1 (geol.) Acţiune de distrugere sau erodare a ţărmurilor de către apa mării. 2 (tehn.) a. Rezultatul roaderii prin frecare cu ajutorul unui corp mai dur decît materialul supus roaderii (de ex. ascuţirea uneltelor de oţel cu piatră de corindon sau carborundum). — b. Roa-dere prin frecarea între ele a două corpuri. (= Atriţiune). Abraziv (tehn.) a. Calitate a unui material de a putea fi folosit pentru o operaţie de roadere. — b. Material natural (diamant, şmirghel, cuarţ, corindon etc.) sau sintetic (carborundum, carbură de bor, corindon sintetic, sticlă etc.) constituit din granule dure, libere (pulberi) sau aglomerate, folosit în operaţii de aşchiere, fiecare granulă constituind un tăiş. Sînt de obicei pulberi aglomerate printr-un liant pe pînză sau pe hîrtie. Abrazivitatea noroiului de foraj (petr. gaze) Capacitatea noroiului de foraj cu conţinut de particule solide abrazive (cuarţ etc.) de a uza elementele metalice ale sistemului prin care circulă (pompe, garnitură de foraj, sapă etc.). Abrazivitatea rocilor (petr. gaze) Capacitatea rocilor întîlnite în foraj de a uza scula sau instrumentul de foraj. Abrazor (tehn.) Unealtă de roadere executată prin fasonarea unui material abraziv natural sau prin aglomerarea, cu un liant, a unui material abraziv natural ori sintetic, de obicei în formă de disc, de con, de prismă (v. planşa I).(=Unealtă abrazivă, Piatră abrazivă). Abriz (top o gr,) Schiţă documentară a unei mici suprafeţe de teren, întocmită de topograf în vederea evitării anumitor confuzii la definitivarea planului. Abscisă (mat.) V. sub Coordonate carteziene. Absorbant (fiz.) a. Calitate a unei substanţe poroase de a lăsa să pătrundă în ea un lichid sau un gaz. — b. Substanţă absorbantă. — c. Calitate a unui corp de a reţine o parte din energia radiantă (luminoasă, sonoră) incidenţă sau din particulele unui fascicul de particule. Absorbitor (mş.) Organ al unei instalaţii sau al unei maşini frigorifice cu absorbţie, în care agentul frigorigen gazos e absorbit (la o temperatură apropiată de cea a mediului ambiant) într-un absorbant (de ex, apă, silicagel etc.). Absorbţie (fiz.) a. Fenomenul reţinerii de către un corp a unei părţi din energia radiantă care cade pe el. — b. Fenomenul reţinerii într-un corp a unei cantităţi dintr-o substanţă. Absorbţie, coloană de ~ (chim.) V» Coloană de absorbţie. Absorbţie selectivă (fiz.) Absorbţie exercitată de un absorbant numai asupra anumitor radiaţii dintr-un fascicul, de exemplu numai asupra luminii de o singură culoare din spectrul vizibil. Abştec (constr.) Dispozitiv folosit la trasarea asizelor zidăriilor de cărămidă (v. planşa I). Abştih (mine) Abaterea faţă de direcţia fixată, prin fire cu plumb, a executării lucrării subterane. Abur (fiz., termot.) Vapori obţinuţi prin fierberea apei, în special vapori folosiţi în motoare sau în maşini de lucru şi în industria chimică. După presiunea la care se găseşte aburul, se deosebesc: abur normal (p = 1 ata, t = 100°); abur de joasă presiune (p — 15 ata, t-= 350°); abur de medie presiune (15 < p < 50 ata, 3 Ac de aerisire 350° < t < 450°); abur de înaltă presiune (p > 50 ata ; t > 450°). Abur de prelevare (termot.) Sin. A b u r prelevat (v.). Abur de priză (termot.) Sin. Abur prelevat (v.). Abur prelevat (termot.) Abur luat prin-tr-o priză situată între etajele unui motor sau ale unei turbine cu abur, pentru a fi folosit la încălzire sau în scopuri industriale. (= Abur de prelevare, Abur de priză). Abur proaspăt (termot.) Abur provenit direct de la căldarea de abur şi care nu a mai fost folosit pe parcurs. (= Abur v i u). Abur saturant (fiz., termot.) Abur care se găseşte la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii pe care o are, deci care e în echilibru cu apa. în mod obişnuit, conţine în suspensie mici picături de apă şi, de aceea, se numeşte abur saturant umed; cînd nu conţine picături în suspensie, se numeşte abur saturant uscat. Abur supraîncălzit (fiz., termot.) Abur care se găseşte la o temperatură mai înaltă decît temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii pe care o are. Diferenţa dintre temperatura aburului supraîncălzit şi temperatura de saturaţie la acea presiune se numeşte grad de supraîncălzire* E folosit la alimentarea motoarelor şi a turbinelor, în scopul măririi randamentului acestora. Se obţine încălzind abur saturant. Abur uzat (termot.) Abur evacuat din-tr-un motor cu abur, după ce a produs energie mecanică, folosit în scopuri tehnologice sau pentru alimentarea unui motor cu abur de presiune mai joasă. Abur viu (termot.) V. Abur proaspăt. Aburire 1 (fiz,) Depunere de mici picături de apă pe un corp a cărui temperatură e mai joasă decît temperatura de saturaţie a vaporilor de apă din jurul corpului. 2 (lemn) a. Mărire prin tratament hidrotehnic a plasticităţii pieselor de lemn supuse curbării, mulării sau presării. — b. Expunere a lemnului la acţiunea aburului pentru a realiza — de obicei la produsele din fag — dizolvarea materiilor albuminoide, distrugerea insectelor şi a larvelor lor, reducerea hidroscopici-tăţii, mărirea plasticităţii, omogenizarea tensiunilor interne şi o coloraţie mai uniformă. 3 (tehn.) Operaţie tehnologică prin care un material este supus acţiunii aburului saturant sau supraîncălzit, pentru a-i îmbunătăţi unele calităţi (de ex. în unele operaţii de finisare a fibrelor şi a ţesăturilor textile), pentru a uşura prelucrarea lui (de ex. pentru curbarea lemnului), pentru a accelera unele procese fizice sau chimice (de ex. în priza şi întărirea betoanelor) etc. Ac (chim.) Simbol pentru elementul Actiniu. Ac (fiz., tehn.) a. Ustensilă, în general metalică, cu lungimea mare în raport cu grosimea, pentru străpungerea sau îmbinarea prin coasere a materialelor cu o grosime care poate fi străpunsă de aceasta. Formele acelor sînt variate: drepte, curbe, profilate, găurite, cu cîrlige etc. — b. Element de metal cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosit pentru schimbarea orientării unei mişcări. — c. Piesă în formă alungită şi cu un vîrf (indicator), care permite observarea şi citirea mărimii oscilaţiilor sau a deviaţiilor dispozitivului mobil al unui aparat. — d. Tijă cu o extremitate conică, folosită pentru reglarea debitului unui injec-tor, prin deplasarea axială faţă de orificiul de debitare. Ac aerian (elt.) Dispozitiv instalat la bifurcaţia liniilor electrice aeriene, pentru a permite trecerea prizelor de curent ale vehiculelor fără să se întrerupă legătura cu firul aerian. Ac de aerisire (met.) Ac metalic cu ajutorul căruia se găuresc formele de turnătorie, în vederea eliminării gazelor (produse în formă în timpul turnării) şi a aerului. Ac de busolă 4 Ac de busolă (fiz.) Ac magnetic al unei busole. Ac de grandee (nav.) Ac cu secţiunea transversală triunghiulară, cu vîrful puţin curbat şi cu o ureche la celălalt capăt, care serveşte la coaserea de velă a grandeei. Ac de macaz (c.f.) Piesă metalică în formă de pană, mobilă în jurul unui capăt al ei, care constituie şi piciorul acului, servind la dirijarea roţilor vehiculelor de pe o linie pe alta, prin alăturarea vîrfului ei de contraşina respectivă (v. planşa 1). (=Ac de schimb ă-t o r). Ac de reglare (mş.) Obturator conic care, sub acţiunea plutitorului, reglează automat accesul combustibilului în camera de nivel constant a carburatorului unui motor cu electroaprindere. (= A c obturator, Poantou). Ac de schimbător (c.f.) Sin. Ac de macaz (v.). Ac magnetic (fiz.) Lamă de oţel în formă de romb foarte alungit, care a fost magnetizată; de regulă, extremitatea nordică a acului magnetic e colorată în albastru. Aşezată pe un pivot, constituie partea principală a unei busole, iar suspendată de un fir cu torsiune mică, intră în construcţia unor galvanometre. Ac obturator (mş) Sin. Ac de reglare (v.). Ac Vicat (constr.) Aparat standardizat folosit la determinarea începutului prizei lianţilor hidraulici şi, în special, a cimentului. Accelerare 1 (mec., tehn.) Mărire a vitezei de deplasare a unui mobil. 2 (tehn.) Mărire a vitezei de funcţionare a unui sistem tehnic (maşină, instalaţie etc.). Accelerator 1 (chim.) a. Substanţă care, adăugată într-un amestec, grăbeşte începerea unei reacţii la care iau parte unii constituenţi ai amestecului. — b. Substanţă care scurtează timpul unei reacţii. 2 (mş.) Mecanism care permite să se varieze turaţia şi, deci, puterea motorului, respectiv viteza autovehiculului, prin varierea dozajului amestecului carburant. Accelerator de particule (fiz.) Aparat folosit pentru a da o viteză mare, deci o energie mare, particulelor elementare (electroni, protoni etc.) cu care se realizează o reacţie nucleară. Ex.: betatronul, ciclotronul, fazotronul etc. (v. planşa I). Accelerator de priză (chim., constr.) Accelerator (v. Accelerator 1) folosit pentru grăbirea începerii prizei (v.) unei paste de ciment. Accelerator de vopsire (text.) Adaos (în proporţie de 0,3—1%) în flota (v.) de vopsire, care reduce durata şi temperatura operaţiei. Accelerator de vulcanizare (ind. chim.) Accelerator (v. Accelerator 1) care măreşte viteza de vulcanizare a unui amestec de cauciuc şi sulf. Acceleraţia gravitaţiei (fiz.) Acceleraţia mişcării unui corp care cade liber* datorită gravitaţiei. Valoarea ei depinde de latitudinea şi altitudinea locului în care cade corpul. La latitudinea de 45° şi la nivelul mării, valoarea ei este g — = 9,80665 m/s2. Acceleraţie (mec.) Variaţie a vitezei unui corp în unitatea de timp. Acceleraţie unghiulară (mec.) Variaţie a vitezei unghiulare în unitatea de timp. Accelerograf (tehn.) Accelerometru care înregistrează acceleraţiile în funcţiune de timp. Accelerometru (tehn.) Aparat cu care se măsoară, pe cale electrică, acceleraţiile pieselor în mişcare. (= Indicator de acceleraţie). Accent (poligr.) Simbol grafic care se aşază deasupra, în interiorul ori dedesubtul literei sau intersectînd-o, pentru a indica un anumit fel de pronunţare a ei. Acceptor (fiz.) Element chimic triva-lent (bor, indiu, galiu) introdus ca impuritate într-un semiconductor, care se leagă cu atomii vecini prin legături de valenţă, **&?}* ;C'~lntei iSsmafs, ‘yecij. >9r sr0Z8ge‘; n.°r ctLU,v ?e Acceptor de electroni 6 în urma cărora în masa semiconductorului rămîn „goluri" de electroni cu sarcină pozitivă. Un semiconductor impu-rificat cu un acceptor se numeşte semiconductor P sau semiconductor p. Acceptor de electroni (chim.) Atom sau grupare de atomi dintr-o moleculă, legaţi de restul moleculei printr-o pereche de electroni proveniţi de la un donor de electroni. Acces întîmplător (cib.) Sistem în care accesul la o adresă din memoria unui calculator digital e practic independent de dispunerea adresei în sistemul de memorie. Accesoriu topografic (topogr.) Organ sau ansamblu de organe care aparţin unui instrument sau servesc la efectuarea unor măsurători topografice. Ex.: trepiedul teodolitului, nivelele, jaloanele, compasul de staţie etc. Accesul podului (constr.) Ansamblu de lucrări care fac legătura între o cale de comunicaţie şi un pod mare. Accident de foraj (petr. gaze) Situaţie anormală în desfăşurarea lucrărilor de forare a unei sonde. Ex.: ruperea garniturii de foraj, prinderea garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj în sondă, ruperea sapei şi rămînerea rolelor la talpă etc. Accident de teren (topogr.) Neregula-ritate a terenului. Ex;: dealuri, văi etc. Accident tectonic (geol.) Modificare produsă în scoarţa terestră, datorită forţelor tectonice sau gravitaţiei. Ex.: faliile, cutele, pînzele de şariaj. Accidenţe (poligr.) Lucrări tipografice mărunte şi variate (programe, capete de scrisori etc.) executate la comandă specială într-o tipografie. Acetaldehidă (chim.) Sin. A1 d e h i d ă acetică (v.). Acetat (chim.) Sare sau ester al acidului acetic. Acetat de celuloză (chim.) Sin. Ace* t i 1 c e 1 u 1 o z ă (v.). Acetic, acid^ (chim.) V. A c i d acetic. Acetil (chim.) Radical organic obţinut prin îndepărtarea unei grupări hidroxil din molecula acidului acetic. Acetil, indice de ~ (chim.) V. I n d i c e de acetil. Acetilare (chim.) Reacţie de introducere, în molecula unei substanţe, a grupării acetil. Acetilceluloză (chim.) Ester acetic al celulozei, întrebuinţat în industria fibrelor textile, a materialelor plastice, a lacurilor etc. (= Acetat de celuloză). Acetilenă (chim.) C2H2. Gaz incolor, cu miros specific, obţinut prin acţiunea apei asupra carbidului sau trecînd metan printr-un arc electric; inspirat în cantitate mare e toxic. E întrebuinţat ca materie primă în industria chimică şi drept combustibil în suflătoarele oxiacetilenice. Acetonă (chim.) CH3—CO—CHS. Lichid incolor întrebuinţat ca dizolvant pentru grăsimi, lacuri, celuloid etc. (= D i m e t i 1 c e t o n ă). Acid (chim.) Compus chimic care, într-o reacţie sau cînd e dizolvat, cedează protoni ce dau gust acru soluţiei rezultate şi fac să se înroşească hîrtia de turnesol albastră. Acid acetic (chim.) CHS—COOH. Lichid incolor care se amestecă cu apa în orice proporţie şi se găseşte în oţet în proporţie de 3—9%. Se mai obţine prin distilarea uscată a lemnului. E întrebuinţat în alimentaţie, sub formă de oţet, cum şi în industria chimică. Acid adipic (chim.) COOH—(CH2)4 — COOH. Acid organic obţinut prin oxida-rea hidrocarburilor ciclohexanice din petrol, întrebuinţat la fabricarea unor fibre sintetice. Acid aminocapronic (chim.) H2N— (CH2)5—COOH. Acid organic întrebuinţat la prepararea caprolactamei. Acid arsenic (chim.) H3As04. Acid al arsenului, ale cărui săruri se numesc arse-niaţi; unii arseniaţi sînt întrebuinţaţi ca insecticide. 7 Acid glntamie Acid arsenios (chim.) As(OH)3. Acid ai arsenului, ale cărui săruri se numesc arseniţi; unii arseniţi sînt întrebuinţaţi ca erbicide şi ca insecticide. Acid ascorbic (chim.) Sin. Vitamina G (v.). Acid azotic (chim.) HN03. Acid puternic, corosiv, oxidant, obţinut prin acţiunea acidului sulfuric concentrat asupra azotatului de sodiu sau de potasiu, cum şi prin oxidarea amoniacului. E întrebuinţat în industria chimică. (= A c i d n i t r i c, A p ă t a r e). Acid azotos (chim.) HNOa. Acid al azotului, mai puţin oxigenat decît acidul azotic. Acid benzoic (chim.) C6H5—GOOH. Acid derivat din benzen, întrebuinţat la prepararea unor coloranţi şi a unor compuşi folosiţi în parfumerie. Sarea de sodiu (ben-zoatul de sodiu) e întrebuinţată pentru conservarea unor alimente. Acid bibazic (chim.) Acid care conţine în moleculă doi atomi de hidrogen ce pot fi înlocuiţi cu atomi metalici. Formează săruri neutre şi acide (cînd unul dintre atomii de hidrogen nu e înlocuit). Acid boric (chim.) H8B03. Acid al borului, întrebuinţat ca antiseptic. Sărurile lui se numesc boraţi. Acid butiric (chim.) G3H7GOOH. Acid organic întrebuinţat la fabricarea unor esenţe de fructe. Esterul cu glicerina al acidului butiric (butirina) e un constituent al untului. Acid carbamic (chim.) HO—GO—HN2. Acid organic care formează săruri (car-bamaţi) şi esteri (uretani), dintre care unii sînt întrebuinţaţi în Farmacie şi ca erbicide. Acid carbolic (chim.) Sin. Fenol (v.). Acid carbonic (chim.) a. Acid instabil, rezultat prin dizolvarea în apă a bioxidului de carbon, care, cu bazele, formează săruri neutre (carbonaţi) şi acide (bicar-bonaţi). — b. Nume impropriu pentru bioxidul de carbon. Acid cianliidric (chim.) HCN. Lichid incolor cu miros de migdale amare, foarte otrăvitor, întrebuinţat ca deparazitant, dezinsectizant şi deratizant. Sărurile lui, foarte otrăvitoare, se numesc cianuri. (= A c i d prusie). Acid citric (chim.) Acid organic care se găseşte în lămîi, coacăze şi zmeură, întrebuinţat în Farmacie, în industria alimentară şi în vopsitorie. Acid clorhidric (chim.) HG1. Compus al clorului cu hidrogenul. Gaz solubil în apă, dînd o soluţie numită tot acid clor-hidric sau, popular, spirt de sare. Se obţine prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu sau prin combinarea directă a clorului cu hidrogenul. E întrebuinţat în industria chimică. Sărurile lui se numesc cloruri. Acid fenic (chim.) Sin. Fenol (v.). Acid fericianhidric (chim.) Acid al fierului trivalent, al cărui catiori e gruparea [Fe(CN)6]8~, ale cărui săruri se numesc fericianuri. Acid ferocianhidric (chim.) Acid al fierului bivalent, al cărui cation e gruparea [Fe(CN)6]4“, ale cărui săruri se numesc ferocianuri. Acid fiuorhidric (chim.) HF. Compus al fluorului cu hidrogenul, foarte corosiv. E întrebuinţat la gravarea sticlei. Acid îormic (chim.) HCOOH. Acid organic, fumegător, cu miros pătrunzător şi cu acţiune corosivă, întrebuinţat în tăbăcărie, în vopsitorie şi la galvanizare. Acid fosforic (chim.) V. A c i d o r t o-f o s f o r i c. Acid îtalic (chim.) Acid organic bibazic obţinut prin oxidarea naftalinei. E întrebuinţat în industria coloranţilor. Acid galic (chim.) Acid organic care se găseşte în gogoşile de ristic, întrebuinţat ca mordant şi la fabricarea cernelii negre. Acid glntamie (chim.) HOOG—(GH2)2— GH(NH2)—COOH. Aminoacid prezent în multe proteine, întrebuinţat în Farmacie ca dezintoxicant al sistemului nervos. Acid lactic 8 Acid laetic (chim.) Acid organic care se formează în ţesutul muscular şi prin acţiunea unor bacterii asupra lactozei, în timpul fermentării laptelui. E întrebuinţat în vopsitorie, în tăbăcărie şi în medicină. Acid lauric (chim.) Acid gras, care se găseşte în uleiul de palmier şi în cel de cocos, întrebuinţat la fabricarea unor săpunuri. Acid mort (ind. chim.) Amestec lichid, care mai conţine 20—60% acid sulfuric, rămas după tratarea cu acid sulfuric a unor fracţiuni de ţiţei. Acid naftionic (chim.) Acid derivat din naftilamină, întrebuinţat în industria coloranţilor azoici. Acid nitric (chim.) Sin. Acid azotic (v.). Acid oleic (chim.) C17H83COOH. Acid gras nesaturat lichid, care se găseşte, sub formă de trioleină, în multe grăsimi şi uleiuri. Acid ortoîosforic (chim.) H3P04. Acid al fosforului întrebuinţat la fabricarea unor îngrăşăminte. Sărurile lui se numesc fosfaţi. (= A c i d fosforic). Acid oxalic (chim.) COOH —COOH. Acid organic toxic, care se prezintă sub formă de cristale albe solubile în apă, întrebuinţat ca mordant, la fabricarea cernelii etc. Acid PAB (chim.) Termen prescurtat pentru acidul paraamino-benzoic; acid derivat de la benzen, care conţine în moleculă grupările amino (—NH2) şi acid (—COOH), în poziţia para, întrebuinţat la prepararea unor medicamente, în cosmetică etc. Acid palmitic (chim.) C15H31COOH. Acid gras care se găseşte, sub formă de tripalmitină, în uleiul de palmier şi în unele grăsimi. Acid picric (chim.) C?H20H(N02)3. Derivat nitric al fenolului întrebuinţat ca exploziv, ca materie colorantă şi în tratarea arsurilor. ( = Trinitrofenol). Acid pirolignos (chim.) Soluţie apoasă de acid acetic, acetonă şi alţi compuşi organici, rezultată în distilarea uscată a lemnului. Acid pirosulfuric (chim.) H2S207. Acid obţinut prin acţiunea trioxidului de sulf asupra acidului sulfuric, întrebuinţat în industria coloranţilor şi la rafinarea unor derivaţi ai ţiţeiului. Acid propionic (chim.) C2H5—COOH. Acid derivat de la propan, întrebuinţat la fabricarea unor eteri utilizaţi ca solvenţi. Acid prusie (chim.) Sin. Acid cian* hi dric (v.). Acid salicilic (chim.) Acid derivat de la fenol. Unii esteri şi unele săruri se întrebuinţează în medicină şi în industria alimentară. Acid stearic (chim.) C17H35COOH. Acid gras care se găseşte, sub formă de tri-stearină, în numeroase grăsimi. Acid sulfhidric (chim.) Sin. Hidrogen sulfurat (v,). Acid sulfuric (chim.) H2S04. Acid oxigenat al sulfului, care se prezintă ca un lichid uleios, foarte corosiv. Cu apa dă o reacţie violentă, dezvoltînd căldură. E mult întrebuinţat în industria chimică. (= Vitriol). Acid sulfuric fumans (chim.) Sin. Oleum (v.). Acid tanic (chim.) Substanţă solidă care se găseşte în multe materiale tanante, întrebuinţată în tăbăcărie, vopsitorie, la fabricarea cernelii, în industria farmaceutică etc. Acid tartric (chim.) Acid organic care se prezintă ca o substanţă cristalizată, solubilă în apă, întrebuinţat în industria textilă, ca praf de copt etc. Acid tribazic (chim.) Acid care conţine în moleculă trei atomi de hidrogen care pot fi înlocuiţi. Acidimetrie (chim.) Metodă de analiză chimică volumetrică a acizilor, prin ti-trare cu o soluţie de concentraţie cunoscută dintr-o bază. 9 Acoperiş Aciditate (chim.) Caracteristică a unui material, a cărei valoare e egală cu cantitatea de acid din acel material, exprimată în fracţiuni de masă. Aciditate, indice de ~ (chim.) V. Indice de aciditate. Aciditatea pieilor (piei.) Exponentul de hidrogen din extrasul apos al pielii tăbăcite (probă). Pieile reacţionează, normal, slab acid. Aciditatea mare are drept rezultat deteriorarea pieilor (crăpare, descompunere, schimbare a rezistenţei) şi a ţesuturilor cu care vin în contact. Acidizarea stratelor (petr. gaze) Pompare a unei soluţii acide în stratul productiv, în scopul măririi sau al restabilirii debitului de petrol ori de gaze, prin acţiunea acidului de a ataca şi înlătura anumite substanţe solide cristalizate pe pereţii canalelor de circulaţie a petrolului şi a gazelor. Acidulare 1 (chim.) Adăugarea de acid într-o soluţie pentru a-i mări aciditatea. 2 (text.) îndepărtare completă a alca-liilor şi regenerare a celulozei, la vopsire sau mecanizare, îndepărtare a impurităţilor după fierbere şi clorare etc., prin tratare cu soluţii diluate de acizi (sulfuric, clorhidric, acetic etc.). Acilare (chim.) Reacţie de înlocuire, printr-un radical acid, a unui atom de hidrogen din gruparea —OH sau —NHa dintr-o moleculă. Acizi alifatici (chim.) Sin. Acizi graşi (v.). Acizi graşi (chim.) Acizi organici cu formula generală CwHsw+1COOH (=Aci zi alifatici). Acizi humici (chim.) Substanţe coloi-dale de culoare neagră, obţinute din humus şi întrebuinţate în tăbăcărie, în industria hîrtiei etc. Acizi naftcnici (chim.) Compuşi de natură acidă, derivaţi de la hidrocarburi parafinice sau cicloparafinice, întrebuinţaţi în industria săpunurilor şi a materialelor plastice, ca emulgatori şi la prepararea unor naftenaţi metalici. Acizi polibazici (chim.) Sin. P o 1 i-acizi (v.). Acizi sulfonici (chim.) Acizi obţinuţi prin sulfonarea unor compuşi organici şi întrebuinţaţi ca materie primă în industria coloranţilor, în farmaceutică etc. Aclam! (nav.) Legătură între două şlepuri remorcate de un remorcher. Acoladă (poligr.) Semn grafic care reuneşte semnificativ mai multe elemente (cuvinte, semne, denumiri etc.) consecutive. Acomodare (fiz.) Deformare a cristalinului ochiului pentru a putea vedea clar obiecte mai apropiate sau mai depărtate. Acoperire (c.f., transp.) Mijloc de semnalizare pentru asigurarea protecţiei sau anunţarea unei restricţii de viteză la un sistem tehnic. Acoperire a ţesăturii (text.) Raport între aria ocupată de un grup de fire şi aria ţesăturii pe care sînt repartizate aceste fire. Acoperire a unui rost (constr.) Piesă sau piese care acoperă rostul unei îmbinări în prelungire. Acoperire cu beton (constr.) Strat de beton care acoperă armătura unei piese de beton armat. Acoperire îotogrammetrică (fotogrm.) Zonă comună a două fotograme aeriene sau terestre adiacente sau a două fotograme corespondente care constituie o stereogramă. Acoperiş 1 (constr.) Element de construcţie care acoperă o clădire, constînd din: o structură de rezistenţă, alcătuită dintr-un schelet din elemente de lemn, beton armat sau metalice, ori dintr-un planşeu de beton armat; un înveliş izolator, alcătuit din tablă, ţigle, olane, şindrile, stuf, paie etc. Forma e determinată de cerinţele arhitectonice sau de condiţiile climaterice (v. planşa II). 2 (mine) a. Strate de rocă situate deasupra unui zăcămînt de substanţe minerale utile sau deasupra unui strat de rocă dat. — b. Suprafaţă de strati- Acoperiş direct 10 ficaţie, care separă un zăcămînt de sub-stanţe minerale utile, de roca de deasupra sa. Acoperiş direct (mine) Strat situat imediat deasupra unui zăcămînt. Acoperiş fals (mine) Strat subţire situat deasupra unui zăcămînt, care se sfărîmă în momentul exploatării acestuia. . Acoperiş în şed (constr.) Acoperiş pentru hale industriale, constituit aproape numai din ferestre şi alcătuit dintr-o serie de elemente cu versante de înclinări diferite (şeduri); forma cea mai răspîndită e în dinţi de ferăstrău. Acoperiş mansardat (constr.) Acoperiş ale cărui părţi laterale au cîte două pante, cea dinspre poale fiind mai pronunţată, pentru ca spaţiul astfel obţinut să fie amenajat spre a fi locuit. Acoperiş principal (mine) Strate de roci tari sitiia:te deasupra unui zăcămînt, de obicei despărţite de acesta prin acoperişul direct. Acordare (fiz.) Variere a frecvenţei proprii a unui sistem oscilant pentru a o face egală cu o altă frecvenţă, de exemplu cu aceea a oscilaţiilor impuse de o cauză exterioară. Acordul bazelor (geod., topogr.) Condiţie de ajustare de ansamblu în privinţa orientărilor şi a lungimilor, care se impune reţelelor de triangulaţie geodezice sau topografice, după ce fiecare triunghi în parte a fost geometrizat prin alte condiţii. Acostament (drum.) Fîşie laterală din platforma unui drum, lăsată, în general, nepavată sau nepietruită. Acostare 1 (c.f.) Accident provocat prin lovirea laterală a vagoanelor unui tren garat, de către alt tren venind pe o linie laterală în diagonală. 2 (nav.) Manevră de apropiere şi de alăturare a unei nave de chei, de coastă sau de altă navă. Acridină (chim,) Derivat al piridinei folosit în industria coloranţilor şi în cea farmaceutică. Acridină, coloranţi de (ind. chim.) Clasă de coloranţi derivaţi de la acridină. Sînt puţin întrebuinţaţi la vopsirea pieilor şi a hîrtiei avînd rezistenţă relativ mică la acţiunea unor agenţi fizici. Acroleină (alim., chim.) Substanţă cu miros pătrunzător rezultată prin descompunerea glicerinei cu pierdere de apă, cînd se încălzesc grăsimi sau uleiuri grase. Acromat (fiz.) a. Calitate a obiectivului unui instrument optic de a fi corectat pentru aberaţia cromatică. Se realizează combinînd lentilele din care e alcătuit, astfel încît focarul pentru lumina galbenă să coincidă cu focarul pentru cea violetă. — b. Obiectiv care are calitatea de sub a. Acromatism (fiz.) Proprietate a unui sistem optic de a fi lipsit de aberaţie cromatică. Acromatizare (fiz.) Grupare a mai multor lentile sau prisme, astfel încît să se realizeze un sistem optic lipsit de aberaţie cromatică. Acroşare (elt.) Aducere a turaţiei unei maşini sincrone la valoarea turaţiei de sincronism, după conectarea la reţea. Actinide (chim.) Elementele din tabloul periodic care încep cu actiniul şi îi urmează. Actiniu (chim.) Ac. Element radioactiv cu nr. at. 89. Actinometrie (fiz.) Studiul radiaţiilor (vizibile, infraroşii, ultraviolete) din atmosferă. Actinometru (fiz.) Pirheliometru (v.) relativ. Actinon (chim., fiz.) Gaz; izotopul 219 al elementului cu nr. at. 86. (=Ema-naţie de actiniu). Activ (chim.) Calitate a unei substanţe de a putea intra într-o reacţie chimică. Activant (mine) Reactiv care uşurează flotarea particulelor de minereu sau face posibilă pe aceea a unui minereu a cărui flotare a fost împiedicată prin acţiunea unui depresant. 11 Acumulator electric Activare 1 (chim.) Operaţie la care sînt supuse unele materiale pentru a li se mări puterea de absorbţie faţă de gaze sau lichide. 2 (fiz.) a. Acoperire, cu un strat subţire dintr-un material convenabil, a filamentului unui tub electronic, în scopul creşterii emisiunii de electroni din filament. — b. Transformare, prin-tr-o reacţie nucleară convenabilă, a unui izotop stabil al unui element, într-un izotop radioactiv al aceluiaşi element. Activator (chim.) a. Substanţă care, adăugată ţinui catalizator, îi măreşte activitatea. — b. Substanţă care, adăugată altei substanţe sau unui material, le face mai active, astfel încît pot lua parte la o reacţie chimică. Activitate (chim. fiz.) Mărime folosită, în locul concentraţiei, în formulele care se raportă la un gaz real sau la o soluţie care nu e ideală, pentru ca aceste formule să reprezinte rezultatele experimentale. Activitate capilară (chim. fiz.) Proprietate a unor anumite substanţe, numite substanţe capilar-active, cînd sînt într-o soluţie, de a se adsorbi pe suprafaţă, coborînd tensiunea superficială. Exemple de substanţe capilar-active: detergenţii, săpunurile, spumanţii. Activitate geomagnetică (geofiz.) Ansamblu de fenomene manifestate într-un interval de timp dat, care determină abateri ale valorilor elementelor cîmpului geomagnetic de la valorile pe care le-ar fi avut în absenţa perturbaţiilor neregulate. Activitate optică (fiz.) Proprietate a unor anumite substanţe (optic active) de a roti planul de vibraţie a luminii polarizate liniar, care străbate un strat din substanţa respectivă. Proprietatea e folosită pentru a doza acele substanţe într-un amestec, metoda de analiză respectivă fiind numită metodă polarime-trică. Activitate radioactivă (fiz.) a. Faptul că un anumit izotop al unui element se dezintegrează radioactiv. — b. Mărime ex- primată prin numărul de atomi dintr-un element radioactiv care se dezintegrează în unitatea de timp, adică prin viteza de dezintegrare a elementului respectiv. Unitatea de măsură este fie curie (v.), fie rutherford (v.). (= Radioactivitate). Activitate specifică (fiz.) Activitate radioactivă a unităţii de masă dintr-o substanţă. Activitate vulcanică (geol.) Totalitate a fenomenelor de manifestare a vulcanilor înainte şi după erupţia lavei la suprafaţă. Acţionare (tehn.) Punere în mişcare a unui organ de maşină (de ex. o manetă, un opritor etc.), pentru a efectua o comandă. Se disting diferite categorii de acţionări: electrice, hidraulice, pneumatice, radiante, chimice directe, individuale, reglabile, automate, directe, indirecte (prin servomotor, relee). Acţiune 1 (mec.) Exercitare a unei forţe sau a unui sistem de forţe asupra unui punct material, unui corp sau unui sistem de corpuri. 2 (tehn.) Realizare a unui regim de funcţionare a unui sistem tehnic, obţinînd, printr-un dispozitiv de comandă, variaţia necesară energiei sau materialelor de la care se alimentează sistemul. Acumulator 1 (cib.) Dispozitiv (registru) care înregistrează un număr, iar atunci cînd primeşte un nou număr, îl adună cu numărul înregistrat, înscriind apoi în dispozitiv suma rezultată. 2 (tehn.) Rezervor folosit pentru înmagazinarea energiei sub diferite forme, astfel încît să poată fi apoi liberată pe măsura necesităţilor (acumulator de abur, de gaze, electric etc.). Acumulator de abur (termot.) Recipient izolat termic, în care e înmagazinat aburul proaspăt, în vederea reglării debitului şi a presiunii. Acumulator electric (elt.) Aparat care înmagazinează, în timpul încărcării, sub Acumulator hidraulic 12 formă chimică, prin polarizarea electrozilor, energia electrică dată de un curent continuu, pe care o restituie, în parte, în timpul descărcării, sub formă de curent continuu. După felul în care sînt construite, acumulatoarele electrice se împart în: acumulatoare cu cadmiu-nichel, cu fier-nichel, cu plumb etc. (v. planşa II). (= P i 1 ă secundară). Acumulator hidraulic (tehn.) Recipient pentru înmagazinarea apei sub presiune folosit pentru alimentarea continuă a preselor hidraulice în timpul vîrfurilor de sarcină şi pentru amortizarea variaţiilor de presiune într-o instalaţie, Acuplaj 1 (mş.) Legătură dintre doua organe în mişcare ale unei maşini. Acu-plajele decuplabile în serviciu sînt numite ambreiaje (v.) (v. planşa II). 2 (tehn.) Dispozitiv care transmite mişcarea între piesele unui mecanism în mişcare. Acustică (fiz.) Parte a fizicii care se ocupă cu studiul sunetelor. Termenul e folosit, uneori, într-un sens mai larg, cuprinzînd şi studiul ultrasunetelor (v.), care face obiectul de studiu al u 1-traacusticii (v.). Acvifer (hidr.) Purtător de apă. Ex.: strat acvifer, nisipuri acvifere. ^ Adaos (tehn.) Substanţă introdusă, pe lîngă materialele de bază, în procesul de preparare, pentru a influenţa procesul sau pentru a modifica proprietăţile produsului. Adaos de aliere (met.) Adaos de metale sau de metaloizi, care se introduce în masa topită metalică, la elaborarea aliajelor, pentru a obţine, prin corectare, calităţile dorite. Adaos de menghină (tehn.) Piesă de metal relativ moale (plumb, aluminiu, cupru), îmbrăcînd fălcile unei menghine de oţel, care permite prinderea fără deteriorare a materialului părţii strînse între aceste fălci. Adaos la cerneluri (poligr.) Substanţă adăugată cernelii poligrafice pentru a obţine modificări în adezivitate, consistenţă, nuanţă, sicativitate etc. Adaos la cîrmă (nav.) Piesă metalică sau de lemn care se adaugă la safranul (pana) cîrmei unei nave maritime de comerţ, la navigaţia pe un fluviu, pentru a corespunde condiţiilor de cîrmire cerute de navigaţia fluvială. Adaos modificator (met.) Adaos introdus la elaborarea fontei topite pentru a-i modifica structura. Adaptor (petr. gaze) Piesă sau ansamblu care fac posibilă folosirea anumitor scule de foraj la utilaje de dimensiuni diferite. Ex.: adaptor de pene de foraj, adaptor de cîrlig etc. Adăpost subteran (mine) încăpere minieră subterană, izolată, asigurată cu aer propriu pentru respiraţie, în care se pot retrage muncitorii surprinşi de o explozie de gaz metan, de praf de cărbune, sau de erupţii de gaze. Aderare (fiz., tehn.) Faptul existenţei unei adeziuni. Aderenţa garniturii de foraj (petr. gaze} Fenomen’de lipire şi reţinere a garniturii de foraj, de peretele sondei, datorită presiunii diferenţiale Ap dintre presiunea hidrostatică ph exercitată de noroi şi presiunea fluidelor din strat ps, adică &P = Ph~ Ps. Aderenţă (mec.) Frecare limită de alunecare care intervine în mişcarea de rostogolire fără alunecare a unui corp pe altul. Adermină (chim.) Sin. Vitamina B6, Piridoxină. V. sub Vitamina B. Adeziune (fiz.) a. Forţă care menţine în contact două corpuri, datorită atracţiei dintre moleculele acelor corpuri. — b. Existenţa contactului datorit forţei de sub a. (=J Aderare). Adeziv (tehn.) a. Calitate a unui material de a putea fi întrebuinţat pentru lipire sau încleiere. — b. Material cu proprietatea de a lipi (exemple: polimerii de răşini fenolice sau aminice, cleiurile, cauciucul etc.). Adezivitate (fiz.) Forţă de adeziune pe unitatea de arie din suprafaţa de contact a două corpuri care aderă. 13 Adresă simbolică Adezivitate, punct de ~ (agr,) Caracteristică a stării unui sol (asupra căruia lucrările agricole devin dificil efectuabile), reprezentată printr-un procent limită de apă conţinută în sol. Adiabatic (fiz.) Calitate a unei transformări a unui sistem fizico-chimic de a se realiza fără schimb de căldură cu exteriorul. Adiacent (mat.) Alăturat. Două unghiuri se numesc adiacente cînd au acelaşi vîrf, o latură comună şi celelalte laturi situate de o parte şi de alta a laturii comune. Aditament (geod.) Corectiv logaritmic care serveşte la calculul logaritmului lungimilor laturilor din triunghiurile sferice mici, în triangulaţiile geodezice. Aditiv (ind. chim.) Substanţă care, adăugată în proporţii mici unor produse, le ameliorează unele proprietăţi (viscozi-tatea, onctuozitatea etc.) sau împiedică producerea unor fenomene nedorite (oxi-darea, spumarea, coroziunea etc.). Adiţionare (petr. gaze) Deschidere ulterioară a unei noi porţiuni a stratului productiv sau a unui nou strat productiv, prin perforarea coloanei de exploatare. Adîncime (gen.) Cotă (distanţă măsurată în înălţime) a unui punct situat sub planul de referinţă (corespunzător suprafeţei libere a mării sau a terenului). Adîncime a unui dren (constr.) Diferenţă de nivel dintre suprafaţa terenului natural şi nivelul stratului pe care se aşază tuburile de drenaj. Adîncime a unui puţ (hidrot.) Diferenţă de nivel între suprafaţa terenului şi fundul săpăturii unui puţ pentru captarea apelor subterane. Adîncime navigabilă (nav,) Adîncime minimă a apei, pentru ca un submarin să poată naviga în imersiune, fără a fi văzut de la suprafaţa apei. Adîncime normală (hidr.) Adîncime la care, pentru un anumit debit şi pentru o pantă a fundului dată, curgerea apei cu suprafaţa liberă este uniformă. Adîncimea sondei (petr. gaze) Distanţa de la suprafaţa mesei rotative pînă la talpa sondei; se pot distinge: adîncimea curentă, în timpul forajului, şi adîncimea finală a sondei. în general, neglijîndu-se devierea sondei, se ia ca adîncime însăşi lungimea sondei determinată prin lungimea garniturii de foraj. Adîncirea sondei (petr. gaze) Reluarea forărji unei sonde în scopul explorării sau al exploatării unor strate situate sub adîncimea la care sonda fusese terminată. Admisiune (mş.) a. Intrare liberă sau forţată a agentului motor (de ex.: amestec aer-combustibil, abur, apă etc.) în maşina care îl utilizează. — b. Perioadă din cursa pistonului unei maşini de forţă, motoare sau generatoare, care corespunde pătrunderii în maşină a agentului motor. Admitanţă (elt.) Mărime egală cu inversul impedanţei unui circuit; în modul e egală cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor conductanţei şi susceptanţei circuitului. Admitanţă acustică (telc.) Inversul impedanţei acustice. Admitanţă mecanică (telc.) Inversul impedanţei mecanice. Admitanţmetru (elt.) Instrument pentru măsurarea admitanţei, folosit mai ales în radiotehnică. Adnotaţie (poligr.) Explicaţie care însoţeşte textul principal (situată f ie în text* fie* lateral, fie la sfîrşitul capitolului sau al cărţii). Adresare (cib.) Acordare a unei adrese, a unei informaţii sau a unui grup de informaţii. Adresă (cib.) Expresie, de regulă numerică, care indică o anumită porţiune a dispozitivului de memorie, în care se poate înregistra un cuvînt al maşinii. Adresă simbolică (cib.) Simbol cu ajutorul căruia se identifică un cuvînt particular, în funcţiune de altă informaţie Adsorbant 14 din program şi independent de localizarea informaţiei în program. Adsorbant (fiz.) a. Calitate a unui corp de a fixa, la suprafaţa sa, moleculele unei substanţe. — b. Corp cu calităţi adsor-bante. Adsorbat (fiz.) Substanţă adsorbită pe suprafaţa unui adsorbant. Adsorbţie (fiz.) Fixare a moleculelor unei substanţe pe suprafaţa unui corp solid. Fenomenul invers se numeşte de-sorbţie. Aducere la acelaşi numitor (mat.) Operaţie prin care mai multe fracţii cu numitori diferiţi sînt transformate în altele, egale cu ele, dar care au acelaşi numitor. Aducere la zero (cib.) Acţiune prin care toate elementele sistemului sînt aduse în starea numită convenţional „zero“. Aduct (chim.) Combinaţie chimică rezultată prin includerea, în reţeaua cristalină a unei substanţe cu molecule mari, a unor molecule mai mici ale altei substanţe. (= G1 a t r a t). Aducţie (hidrot.) Ansamblu de lucrări (canale, galerii, conducte şi accesorii) prin care se asigură transportul apei de la captare, la locul de întrebuinţare. Adunare (mat.) a. Operaţie aritmetică elementară între două numere pozitive a şi b, al cărei rezultat e un al treilea număr c, numit sumă, care conţine atîtea unităţi pozitive cîte conţin ambele numere a şi b, — b. Operaţie "între două numere reale a şi b, al cărei rezultat e un al treilea număr c, care conţine atîtea unităţi de semnul celui mai mare dintre cele două numere cîte are diferenţa dintre cele două numere. — c. Operaţie între două numere complexe -f bxi şi a2 -f b2i, prin care se obţine un al treilea număr complex A + Bi, ai cărui coeficienţi reali sînt sumele coeficienţilor corespunzători ai celor două numere: A = ax + a2, B — ^ &2> _ d. Operaţie între doi vectori, în care, dîndu-se vectorii a şi b, se deter- mină un al treilea vector c, numit sumă vectorială sau geometrică (v. Vectori, sumă de ~). Adunăior (agr.) Maşină folosită în metoda de recoltare divizată la strînge-rea cerealelor şi a finului (în prealabil secerate şi zvîntate). Aer (fiz.) Amestec de gaze care constituie atmosfera pămîntului. Aeraj (mine) a. Totalitate a măsurilor şi operaţiilor care asigură, în lucrările miniere în funcţionare, o atmosferă constantă de aer curat cu o compoziţie şi stare termică corespunzătoare unor condiţii de lucru normale. (=Ventilarea minelor). — b. Ventilare generală şi continuă a porţiunii de mină în exploatare, pe cale naturală (prin depresiunea dintre punctele de intrare şi de ieşire a aerului din mină) sau pe cale artificială (cu ajutorul unei instalaţii cu ventilatoare şi al unei reţele de tuburi de conducere a aerului). Aerare (tehn.) Pătrundere a aerului într-o încăpere, într-un recipient, în spaţiile libere dintre particulele unui material (de ex. la cereale) sau într-un mediu lichid, fie în mod natural, fie intenţionat. Aerarea apei (hidrot.) Operaţie de îmbunătăţire a calităţii unei ape, care constă în insuflarea de aer în apă sau în pulverizarea apei în aer. Aerarea cerealelor (agr.) Introducere de aer între grăunţe — fie sub presiune, în celula silozului de depozitare, fie liber, la lopătarea cerealelor. Aerisire (gen.) Schimb liber de aer, adică fără instalaţii de ventilaţie sau de condiţionare, prin care aerul viciat din-tr-o încăpere este înlocuit cu aer proaspăt. Aerlift (hidr.t petr. gaze) V. sub Erupţie artificială. Aerocartograî (fotogrm.) Aparat aero-fotogrammetric cu ajutorul căruia se explorează stereoscopic fotogramele aeriene corespondente, în vederea întocmirii de planuri şi hărţi topografice sau pentru măsurarea şi determinarea coordonatelor rectangulare tridimensionale ale punctelor caracteristice ale suprafeţelor corpurilor dublu fotografiate. 15 Aerostat Aerocartograîie (topogr.) Tehnică a întocmirii hărţilor şi a planurilor topografice pe baza fotogramelor aeriene şi cu ajutorul unor aparate de cartografiere. Aerodinamic (mec.) Calitate a formei (a profilului) unui corp solid, care asigură rezistenţa minimă la deplasarea (înaintarea) sa în aer. Aerodinamică (mec.) Ramură a aero-mecanicii care se ocupă cu studiul mişcării aerului şi a corpurilor în aer şi, în general, într-un mediu gazos. Aerodină (av.) V. sub Aeronavă. Aerodrom (av.) Teren special amenajat pentru decolarea şi aterizarea avioanelor. Aeroelasticitate (fiz,) Ramură a fizicii care se ocupă cu comportarea sistemelor de corpuri solide elastice sub acţiunea forţelor aerodinamice. Aeroîiltru (hidrot.) V. sub Filtru biologic. Aerofotogramă (fotogrm.) Perspectivă centrală fotogrammetrică, realizată dintr-un vehicul aerian. Aerofotogrammetrie (fotogrm., topogr.) Tehnică a măsurării suprafeţelor terestre şi a întocmirii hărţilor şi planurilor, folosind fotograme aeriene. Aerogară (av.) Grup de clădiri, cu anexele lor, aflate pe un aeroport, care adăpostesc serviciile administrative şi de exploatare pentru traficul aerian. Aeromagnetometrie (geofiz.) Tehnică a ridicărilor şi a prospecţiunilor magnetice realizate din avion, cu ajutorul aeromag-netometrelor, pentru evaluarea diferitelor elemente geomagnetice sau a variaţiilor lor de la un punct la altul. înregistrarea valorilor acestor mărimi se face automat. Aeromecanică (mec.) Parte a mecanicii fluidelor, care se ocupă cu gazele. Se împarte în: Aerostatică şi Aerodinamică. (= Mecanica gazelor). Aeromodel (av.) Model de avion ia o scară mică, cu un mijloc de propulsie oarecare. Aeromodelism (av.) Ramură a tehnicii, care se ocupă cu studiul şi construcţia aeromodelelor (v.). Aercmotor (mş.) Sin. Motor e o-lian (v.). Aeronautică (av.) a. Ştiinţă şi tehnică a construirii de aeronave. — b. Tehnică ce se ocupă cu navigaţia aeriană. Aeronavă (av.) Vehicul care se poate deplasa în aer datorită unei forţe de sustentaţie, eventual combinată cu o forţă de tracţiune sau de împingere. Aeronavele mai uşoare decît aerul dezlocuit se numesc aerostate (de ex.: baloane, dirijabile), iar cele mai grele decît aerul dezlocuit, aerodine (de ex.: avioane, elicoptere, autogire). Aeroplan (av.) Sin Avion (v.). Aeroport (av.) Teren cu ansamblul construcţiilor şi al instalaţiilor necesare decolării, aterizării, manevrării, adăposti-rii şi întreţinerii materialului de zbor, cum şi clădirile administraţiei. Aeroporturile amenajate numai pentru deservirea traficului de elicoptere se numesc heliporturi. Aeroproiector multiplex (fotogrm.) Aparat pentru întocmirea unui plan sau a unei hărţi prin restituţie fotogrammetrică, proiectînd în acelaşi timp mai multe fotograme aeriene ale unui anumit şir de fotograme. Aeroreactor (av.) Reactor la care carburantul necesar arderii combustibilului (în camera de combustie) e aerul atmosferic. Aeroscop (fiz.) Colector de praf aerian care urmează a fi examinat la microscop. Aerosol (chim. fiz.) Sistem alcătuit dintr-un gaz în care se află în suspensie particule dispersate. Cînd aceste particule sînt lichide, aerosolul constituie o ceaţă. Cînd particulele sînt solide, aerosolul se numeşte uneori fum. Aerostat (av.) V. sub Aeronavă. Aerostatică 16 Aerostatică (mec.) Ramură a aeromeca-nicii, care se ocupă cu studiul echilibrului gazelor şi, în special, cu studiul echilibrului maselor de aer atmosferic şi al solidelor în aer. Aerostaţie (av.) a. Tehnică a navigaţiei aeriene, care se ocupă cu zborul aparatelor mai uşoare decît aerul dezlocuit. — b. Staţie de vehicule aeriene mai uşoare decît aerul dezlocuit (baloane etc.). Aerotanc (hidr.) Construcţie pentru epurarea biologică, în condiţii create artificial, a apelor de canalizare. Aero-tancul este format dintr-un bazin de beton armat rectangular, în care apa murdară, decantată în prealabil, se epurează în contact cu nămolul activ şi cu aerul introdus mecanic. Aerotehnică (av.) Disciplină care se ocupă cu stabilirea dimensiunilor constructive ale aerodinelor (avioane, elicoptere etc.). Aeroterm (tehn.) Baterie de încălzire (cu abur sau cu apă caldă), închisă într-o carcasă de tablă, cu jaluzele pentru dirijarea aerului încălzit, asupra căreia se trimite, cu ajutorul unui ventilator, un curent de aer. E folosit la încălzirea halelor şi a sălilor mari. Aerotopografie (fotogrm., topogr.) Tehnică a măsurătorilor terestre folosind fotograme aeriene. Aerotriangulaţie (fotogrm., geod.) Tri-angulaţie fotogrammetrică în care se folosesc repere determinate numai la capetele benzilor mai multor fotograme. Afinare (met.) înlăturare a impurităţilor dintr-un metal; poate fi realizată prin procedee chimice (oxidare, reducere), fizice (diluare, licuaţie, segregare) sau electrochimice (electroliză). Afinitate (chim.) Proprietate a două substanţe de a reacţiona chimic una cu alta. - * Afînare (tehn.) Stare a unui material granular avînd goluri (intergranulare) care pot fi micşorate (prin presiune, îndesare etc.) sau extinse (prin săpare, fărîmiţare). Coeficientul de afînare este raportul dintre greutatea unităţii de volum a materialului în stare îndesată şi cea în stare normală. ( = î n f o i e r e)/ Afinat, maşină de ~ (met.) Agregat pentru fărîmarea, după umezire, a bulgărilor de amestec pentru formare, utilizat în turnătorie. Afloriment (geol., mine) Apariţie naturală, la suprafaţă, a unor roci mai vechi, datorită îndepărtării rocilor mai noi de deasupra, ca urmare a eroziunii sau a mişcărilor tectonice. Aîluent (hidr.) Apă curgătoare considerată în raport cu o altă apă curgătoare, principală, în care se varsă. Aflux (gen.) Deplasare a unui fluid către un punct sau o zonă dată. Aflux de fluid (petr. gaze) Deplasare a petrolului, a gazelor sau a apei de zăcă-mînt din strat, în sondă. Afretare (nav.) închiriere parţială sau totală a unei nave, pentru transportul de mărfuri, de la un port la altul, contra unei sume numite navlu. (= Navlosire). Afuiere (hidrot.) Acţiune de dezagregare şi de spălare a fundului unei ape curgătoare în jurul fundaţiei unei lucrări hidrotehnice (v. planşa II). {/ Afumare 1 (alim.) Procedeu de semi-conservare, în instalaţii speciale, a alimentelor (carne, peşte), prin acţiunea fumului. 2 (lemn) Uscare şi impregnare parţială cu substanţe antiseptice (fenoli, crezoli etc.) a lemnului cu ajutorul fumului, înlăturînd astfel pericolul de alterare sau mucegăire, la o depozitare mai îndelungată. Afumător (agr.) Aparat constituit dintr-o cutie de tablă cu foaie, în care ard materialele ce produc fumul împins în stup, folosit la liniştirea albinelor în răstimpul cît este necesară o intervenţie în interiorul stupului. Afurcare (nav.) Ancorare a unei nave cu două ancore. 17 Agrafă Ag (chim.) Simbol pentru elementul Argint. Agat (mineral.) Varietate naturală a bioxidului de siliciu impur, folosită ca piatră semipreţioasă, la confecţionarea mojarelor de laborator şi în mecanica de precizie. Agăţător (petr. gaze) Dispozitiv cu ajutorul căruia materialele tubulare sau cilindrice se suspendă sau se agaţă în sondă sau în turlă. Agent (tehn.) Factor activ care contribuie la o mişcare sau la o transformare. Agent atmosferic (geol.) Fenomen atmosferic (ploaie, vînt, îngheţ, dezgheţ etc.) care contribuie la dezagregarea scoarţei Pămîntului sau a unui corp oarecare. Agent caloric (termot.) Agent termic care produce (agent calorigen) sau transferă (agent calorifer) căldură către un mediu. Agent calorifer (termot.) V. sub Agent caloric. Agent calorigen (termot.) V. sub Agent caloric. Agent chimic (chim.) Sin. Reactiv (V.). Agent de egalizare (text.) Sin. Egalizator (v.). Agent extern (tehn.) Forţă sau sistem de forţe care acţionează asupra unui sistem fizico-chimic, din afara lui. Agent fixator 1 (foto.) V." sub Fixa-t o r 2. 2 (text.) Substanţă folosită pentru a fixa pe fibră colorantul pătruns în ţesătură în procesul de imprimare textilă. Agent frigorifer (termot.) V. sub Agent frigorific. Agent frigorific (termot.) Agent termic care produce (agent frigorigen) sau care transferă (agent frigorifer) frig pentru a răci un mediu, absorbind căldură de la acest mediu. Agent frigorigen (termot.) V. sub Agent frigorific. Agent motor (mş.) Fluid care evoluează în interiorul unei maşini de forţă, astfel încît, prin modificările sale de stare, permite transformarea, în maşină, a energiei dintr-o formă în alta. Ex.: gazele de ardere, la motoarele cu ardere internă; apa, la maşinile hidraulice etc. (= Fluid motor). Agent termic (termot.) Agent care produce sau transferă unui mediu căldură (agent caloric), respectiv frig (agent frigorific). Agitator (chim., ind. chim.) Dispozitiv sau .maşină folosite pentru omogenizarea unui amestec de substanţe (v. planşa II). — Aglicon (chim.) Substanţă care, reac-'ţionînd cu o monozaharidă, dă o glico-zidă. Aglomerant (tehn.) Material avînd proprietatea de a înveli cu o peliculă şi de a lega între ele granulele unui material granular. Aglomerare (tehn.) Legare într-un singur corp solid, cu ajutorul unei substanţe, a părţilor unor materiale mărunte dispersate. Aglutinant (text.) Substanţă vîscoasă cu care se amestecă un colorant pentru a împiedica absorbţii capilare în porţiunile vecine imprimării şi a fixa, astfel, limitele desenelor pe materialul textil. Agonă (geofiz.) Izogonă (v.) care corespunde punctelor pentru care decli-naţia magnetică e nulă. Agrafă 1 (constr.) Piesă de tablă sau de sîrmă care serveşte la legarea a două elemente de construcţie (la acoperişuri, la barele de oţel din betonul armat etc.) (v. planşa II). V. E t r i e r. 2 (tehn.) a. Placă metalică, cu o serie de dinţi pe una dintre feţe, folosită pentru înnădirea curelelor de transmisie. — b. Element, de obicei metalic, de legătură sau de asigurare a legăturii pentru reunirea unor piese care pot fi oricînd desfăcute. Agregare, stare de ^ 18 Agregare, stare de ^ (fiz.) V. Stare de agregare. Agregat 1 (constr.) Material inert folosit, în amestec cu un liant şi cu apă, pentru mortare şi betoane. 2 (tehn.) Grup de maşini cuplate între ele, în general mecanic, dintre care cel puţin una este o maşină de forţă, celelalte putînd fi maşini de lucru (mo-tor-pompă, motor-generator de sudare etc.). Agregat de cimentare (petr. gaze) Instalaţie formată dintr-o pompă rotativă, o pompă cu pistoane şi alte elemente auxiliare montate pe un autocamion, care serveşte la amestecarea prafului de ciment cu apă şi la pomparea amestecului în sondă, în scopul cimentării spaţiului inelar dintre gaură şi coloana de tubare. Agregat monogranular (constr., drum.) Y. Sort monogranular. Agrimensură (topogr.) Tehnică a măsurătorilor topografice şi cadastrale ale terenurilor din zona rurală. Ajurare (text.) Efectuare de rărituri în structura ţesăturii sau a tricotului, redînd anumite desene. Se realizează prin dispozitive speciale adaptate maşinilor de ţesut sau de tricotat respective. Ajustaj (tehn.) Caracteristică a felului contactului dintre suprafeţele a două obiecte asamblabile, prin indicarea poziţiei cîmpu-rilor de toleranţă (v.) ale acestora (faţă de o linie care simbolizează diametrul lor nominal) prescrise la prelucrare. Se deosebesc două sisteme de ajustaje: alezaj unitar, la care se menţine constantă poziţia cîmpului de toleranţă al alezajului şi variază poziţia obiectelor cuprinse (de ex. axe); arbore unitar, la care se menţine constantă poziţia cîmpului de toleranţă al arborelui şi variază poziţia obiectelor cuprinzătoare" (de ex. roţi dinţate). După poziţia relativă a cîmpurilor de toleranţă ale obiectelor de asamblat, ajustajul poate fi cu joc, intermediar sau cu strîngere (v. planşa III). Ajustare (tehn.) Operaţie de prelucrare fină (de ex. cu răzuitorul) a suprafeţei unei piese, pentru a o aduce la calitatea şi la dimensiunile prescrise. Ajustor (tehn.) Lucrător care execută operaţii de prelucrare fină a suprafeţelor. Ajutaj (mec., tehn.) Tub scurt cu secţiune variabilă, al cărui profil permite ca scurgerea fluidelor (lichide sau gaze) să se facă la presiuni, respectiv la viteze dorite în fiecare secţiune. Al (chim.) Simbol pentru elementul Aluminiu. Alabandină (mineral.) Sulf ură de man-gan naturală, neagră-brună, cu urmă verzuie şi cu luciu semimetalic, care se găseşte sub formă de mase granulare compacte. Alabastru (mineral.) Varietate de ghips compactă, curată şi opacă, folosită la confecţionarea unor obiecte ornamentale, de artă. Alaman (pisc.) Plasă mare de pescuit, în formă de evantai, prevăzută, la marginea inferioară, cu mai multe inele prin care trece un odgon cu strîngere, folosită în pescuitul marin, pentru încercuirea diferitelor bancuri de peşti. Alamă (met.) Aliaj de cupru şi zinc* în orice proporţii. Alambic (chim., ind. chim.) Aparat folosit pentru distilare, alcătuit, în principal, dintr-un cazan şi un refrigerent (de ex. o serpentină de răcire) (v. planşa III). Alaun (chim.) a. Sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu. — b. Prin generalizare, orice sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui metal monovalent sau al amoniului. Alaunul de crom, roşu* e întrebuinţat în imprimeria textilă şi în vopsitorie, iar cel de fier, violet, în vopsitorie. Alaun ars (chim.) Sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu anhidru, obţinut prin încălzirea alaunului. Alămire (met.) Depunere, pe suprafaţa unui metal, a unui strat de alamă subţire. Alb de plumb (chim.) Sin. Geruză (V.). Acoperiş cu mai multe versante 1 — versante; 2 — coame orizontale {creste); 3 — coame înclinate; 4 — do-Iii; 5 — vîrf; 6 — şa; 7 — picătură; 8 — streaşină; 9 — lucarnă; 10 — coş; -> — sensul scurgerii apelor. Planşa II Acumulator electric 1 — plăci negative; 2 — plăci separatoare ; 3 — placă pozitivă; 4 — punte polară; 5 — bornă; 6 — placide legătură. a — acuplaj cu con de fricţiune; b — acuplaj cu gheare; 1 — pîrghie de comandă; 2 — trunch de con (con) de fricţiune; 3 — piesă care se acuplează; 4 — ax antrenat; 6 — locaşurile bilelor; 6 — furcă antrenată; 7 — furcă motoare; 8 — ax motor.{ Agitator cu palete curbe verticale 1 — palete rotitoare; 2 — palete fixe; 3 — arbore de antrenare a paletelor; 4 — lichid de amestecat; 5 — carcasă. Alb de silicat 20 Alb de silieat (chim.) Pulbere de caolin întrebuinţată ca pigment în vopsitorie. Alb de zinc (chim.) Pigment alb, alcătuit din oxid sau sulfură de zinc, întrebuinţat în vopsitorie. Alb veneţian (chim.) Amestec, în părţi egale, de ceruză şi de sulfat de bariu, întrebuinţat la prepararea unor vopsele. Albastru de Berlin (chim.) Ferocianură de fier albastră, care se formează în reacţia de identificare a ionului feric prin tratare cu ferocianură de potasiu. (= Alb as tru de Prusia). Albastru de metilen (chim.) Colorant albastru, întrebuinţat în vopsitorie, în lucrări de biologie şi în medicină. Albastru de Prusia (chim.) Sin. A1-bastru de Berlin (v.). Albastrul lui Thenard (chim.) Compus albastru care se obţine, în reacţia de identificare a aluminiului, prin tratare cu soluţia unei sări de cobalt, urmată de cal-cinare. Albăstrire (met.) Acoperire pe cale chimică a pieselor de oţel (pentru a le proteja contra coroziunii), cu un strat de oxid de fier colorat în albastru, prin imersiune într-o baie încălzită de azotaţi de sodiu şi de potasiu. Albia rîului (hidr.) Formă de teren care cuprinde cursul de apă al unui rîu. Se deosebesc: albie minoră sau obişnuită (corespunzătoare nivelurilor mici şi medii) şi albie majoră (cînd rîul se revarsă peste malurile albiei minore, în cazul apelor extraordinare). Albian (geol.) Etajul inferior al Cre-tacicului mijlociu. Albire 1 (chim.) Decolorare a unor materiale prin reducerea sau oxidarea materiilor colorante. 2 (text.) Curăţire a fibrelor de impurităţi naturale pentru a obţine un material alb, curat, printr-un proces tehnologic chimic aplicat fibrelor, firelor sau ţesăturilor. Albit (mineral.) Feldspat sodic (silicat dublu de aluminiu şi de sodiu) opalin verzui, roşiatic sau incolor, folosit ca fondant în ceramică. Albitorie (text.) Secţie de fabricaţie care realizează culoarea albă a produselor prin tratarea şi distrugerea pigmenţilor naturali ai fibrelor. Albitură (poligr.) Piesă cu înălţimea mai mică decît cea a literelor tipografice, folosită la culegerea şi paginarea unui text, pentru completarea spaţiilor albe dintre cuvinte, dintre rîndurfetc. Albumine (chim.) Proteine solubile în apă, acizi şi baze. Se găsesc în albuşul de ou (ovalbumină), în plasmă (ser^albumină) şi în lapte (lactalbumină). Albuminoide (chim.) Sin. Proteine (V.). Alcaliceluloză (chim.) Compus obţinut prin tratarea celulozei cu alcalii, care constituie un produs intermediar în obţinerea viscozei şi a esterilor de celuloză. Alcalii (chim.) Hidroxizi ai metalelor alcaline. Alcalimetrie (chim.) Ansamblul metodelor de determinare volumetrică a bazelor, prin tratare cu soluţie de acizi,, de concentraţie cunoscută. Alcalin (chim.) Sin. Bazic (v.). Termenul se aplică în special alcaliilor. Alcalinitate (chim.) Caracteristică a unui material exprimată în fracţiunea de substanţă bazică aflată în masa lui. Alcaloizi (chim.) Grup de substanţe organice cu structură complicată, cu caracter bazic, care se găsesc în unele plante. Alcani (chim.) CwH2W+2. Hidrocarburi saturate cu catenă liniară sau ramificată. (= Hidrocarburi para-f i n i c e, Parafine). Alchene (chim. ) Hidrocarburi nesa- ' turate liniare sau ramificate, cu o dublă legătură în moleculă şi cu formula generală CWH2„. Alchidali (ind. chim.) Grup de răşini sintetice obţinute prin polimerizarea unor polialcooli cu acizi polibazici, întrebuin- 21 Aldehide ţaţe la prepararea unor lacuri. ( = Mase plastice alchidalice, Răşini alchidalice). Alchil (chim.) Radical rezultat prin eliminarea unui atom de hidrogen din molecula unui alean. Ex.: metilul, rezultat de la metan. Alchilare (chim.) Reacţie de introducere a unui alchil în molecula unei substanţe. Alchine (chim.) Hidrocarburi nesaturate cu o triplă legătură în moleculă şi cu formula generală CnH2n_2. Aţpool absolut (chim.) Alcool etilic cu numai 0,5 — 1,5% apă. Alcool amilic (chim.) C5HuOH. Alcool derivat de la propan, extras din fu zel şi întrebuinţat ca dizolvant. Alcool butilic (chim.) Alcool derivat de la butan, prezentîndu-se în mai multe forme izomere, dintre care unele se întrebuinţează ca dizolvanţi, la fabricarea unor lacuri şi vopsele etc.( = Butanol). Alcool denaturat (chim.) Alcool etilic în care au fost adăugate unele substanţe ce-1 fac impropriu utilizării în alte scopuri decît acelea pentru care a fost denaturat (V. şi Spirt denaturat). Alcool etilic (chim.) C2H5OH. Alcool derivat de la etan, obţinut prin fermentarea zaharurilor din fructe şi a amidonului din cereale şi cartofi. E un lichid incolor şi inflamabil, cu miros şi gust specifice, întrebuinţat ca dezinfectant şi în alimentaţie. (= E t a n o 1). Alcool industrial (ind. chim.) Porţiune care distilă la începutul rafinării alcoolului obţinut prin fermentaţie, şi care conţine circa 80% alcool etilic, cum şi alcool metilic, apă etc. E întrebuinţat ca dizolvant. Alcool metilic (chim.) CH3OH. Alcool derivat de la metan, obţinut prin distilarea lemnului, cum şi în fermentaţie. E un lichid toxic, întrebuinţat ca dizolvant şi în industria chimică. Alcool miristic (chim.) Alcool derivat de la aleanul cu 14 atomi de carbon în moleculă, întrebuinţat la prepararea unor agenţi de spălare, â unor agenţi de flo-taţie, a unor emulgatori etc. Alcool octilic (chim.) Alcool derivat de la octan, care apare sub mai multe forme izomere şi e întrebuinţat la fabricarea unor plastifianţi, ca solvent etc. Alcool propilic (chim.) C3H7OH. Alcool derivat de la propan, extras din fu zel şi întrebuinţat ca solvent. Alcool rafinat (ind. chim.) Fracţiune obţinută la distilarea fracţionată a alcoolului, după îndepărtarea frunţii şi a cozii; conţine pînă la 4% apă şi cantităţi foarte mici de esteri şi de aldehide. Alcooli (chim.) Compuşi organici care derivă de la hidrocarburi aciclice şi ciclice saturate, prin înlocuirea cu grupări — OH, a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen. Alcoolmetru (ind. chim.) Areometru, uneori asociat cu un termometru, folosit pentru stabili/ea concentraţiei în alcool a unei soluţii alcoolice. Alcoolometrie (metr.) Stabilire a concentraţiei soluţiilor alcoolice prin măsurarea densităţii lichidului. Aldehidă acetică (chim.) CH3CHO. Lichid cu miros înţepător, întrebuinţat la fabricarea unor coloranţi şi în industria farmaceutică. (= Acetaldehidă). Aldehidă benzoică (chim.) C6H5—CHO. Aldehidă în care gruparea —CHO e legată de un nucleu benzenic, întrebuinţată la fabricarea unor coloranţi şi în parfumerie. (= B e n z a 1 d e h i d ă). Aldehidă formică (chim.) HCHO. Aldehidă derivată de la metan. E un gaz cu miros iritant, a cărui soluţie, în proporţie de 40% în apă, se numeşte formol sau formalină, şi e întrebuinţată ca dezinfectant. Aldehidă formică e întrebuinţată Ia fabricarea bachelitei şi a altor răşini sintetice, în tăbăcărie şi ca dezinfectant. ( = F o r m a 1 d e h i d ă). Aldehide (chim.) Compuşi organici care rezultă în urma înlocuirii unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi, prin gruparea —CHO. Aldine 22 Aldine (poligr.) Litere tipografice cu floarea semigroasă. Aldoză (chim.) Glucidă care conţine în moleculă o grupare aldehidicâ. Alegere (mine) Separare manuală a sterilului din materialul exploatat din mină. (= Glaubaj). Alene (chim.) Hidrocarburi care au, în moleculă, un atom de carbon legat de grupările vecine prin două duble legături. Alergătoare (alim.) Piatră mobilă a unei mori. Alesătură (text.) a. Articol obţinut la războiul de ţesut prin alegerea firelor (de ex. covoare). — b. Desen de flori sau de alte motive într-o ţesătură. Aleurometru (alim.) Aparat pentru aprecierea calităţilor de panificare a glutenu-lui din făină. Alevrite (petrogr.) Roci sedimentare de-tritice, microfragmentale, de formaţiune marină, lacustră, fluvială sau eoliană. Ex.: loessul, luturile leossoide şi mîlurile marine. Alezaj (mş.) Diametru interior al cilindrului unui motor etc. Alezaj unitar (tehn.) V. sub A j u s t a j. Alezare (met. pr.) Operaţie de prelucrare fină a interiorului unui corp cav, cu respectarea condiţiilor dimensionale şi de netezime a suprafeţei. Alezor (met. pr.) Unealtă de formă cilindrică sau conică, cu dinţi aşchietori la suprafaţă, folosită pentru alezare (v. planşa III). Alia, particulă ^ (fiz.) V. P a r t i c u 1 ă alfa. Alfa, radiaţie ^ (fiz.) V. Radiaţie alfa. Alfabet 1 (gen.) Sistem de simboluri grafice reprezentînd, de obicei, fiecare separat şi, uneori, combinat, unul dintre sunetele unei limbi. Există mai multe alfabete, însă cele mai răspîndite sînt alfabetele : latin, elen, gotic, rus şi arab. 2 (telc.) Sistem de semnale simbolizînd litere, cifre şi semne ortografice. Alfabetul Morse (telc.) Grupuri de puncte şi linii care reprezintă literele alfabetului, cifrele şi semnele de punctuaţie folosite în telegrafie şi în semnalizarea optică. Litere Semne Litere, Semne cifre şi semne de punctuaţie a • _ y ____ ă . --- . --- z --- . b --- . . . 1 ----- c •2 . . ---- d __ . . 3 . . --- e . 4 f ---- 5 g 6 h .... 7 i . . 8 ---- . j ---- 9 k --- . --- 0 ----- 1 ---- punct m -- virgulă . ---. --- • --- n --- • punct şi 0 --- virgulă P ---- două q ------ puncte ---... r • --- • semn de s . . . întrebare • ---- • t --- semn de u excla¬ V . . . --- mare ---.-------* w - • • - apostrof X Alîa-numeric (cib.) Ceea ce se referă atît la litere, cît şi la cifre. De ex.: calculatorul alfa-numeric poate prelua informaţia prezentată atît sub formă de litere, cît şi sub formă de numere. Algebră (mat.) Ramură a matematicilor, al cărei obiect îl constituie studiul operaţiilor aritmetice, independent de valorile numerice care intervin în aceste operaţii, numerele fiind, de aceea, înlocuite cu litere. 23 Alineat Algebră booleană (cib.) Algebră în care atît variabilele independente, cît şi funcţiunile pot avea numai una din două valori, notate în mod uzual cu 0 şi 1. Alginat (text.) Fibră artificială obţinută prin procedeul viscozei, la care, în loc de celuloză, se întrebuinţează un extras din alge marine. Fiind solubilă în apă caldă, e folosită la răsucirea cu fibre de altă natură, pentru a obţine, prin dizolvare (după ţesere), efecte de suprafaţă foarte căutate. Algol (cib.) Limbaj utilizat în programarea automată. Algonkian (geol.) Eră sau grupă (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei te re st r e) care reprezintă intervalul de timp cu formaţiunile apărute de la sfîrşitul Arhaicului pînă la începutul Paleozoicului. Algoritm 1 (cib.) Ansamblu de reguli corespunzînd unor operatori, care, aplicate unor date iniţiale, conduc la rezultatul urmărit. 2 (mat.) Regulă de calcul determinată, aplicabilă unui anumit tip de operaţie matematică şi care are, în general, un număr finit de etape. Algoritm simplex (cib.) Algoritm utilizat pentru rezolvarea problemelor de programare liniară. Algoritmul lui Beale (cib.) Algoritm pentru programarea pătratică. Algoritmul lui Hildreth şi d’Esopo (cib.) Metodă de rezolvare (asimptotică) a problemelor de programare (pătratică) cu funcţiune (obiectiv) strict convexă, uşor de programat pentru calculatoarele electronice. Algoritmul lui Wolfe (cib.) Algoritm pentru rezolvarea problemelor de programare pătratică. Aliaj (met.) Amestec rezultat fie prin topirea laolaltă a două sau a mai multor metale, ori a unor metale şi metaloizi, fie prin difuzarea unuia în masa celorlalte. Aliaj antifricţiune (met.) Aliaj constituit dintr-un fond plastic şi din ^granule dure; poate fi turnat cu uşurinţă şi are conductibilitatea termică mare; e folosit lacăptuşireacuzineţilor. (= Compoziţie de lagăre). Aliaj Elektron (met.) Aliaj cu greutatea specifică foarte mică, ce conţine peste 85% magneziu, iar restul aluminiu, mangan şi zinc. Aliaj fuzibil (met.) Aliaj cu temperatura de topire joasă. Aliaj tipografic (poligr.) Aliaj de plumb cu.staniu şi stibiu, întrebuinţat la turnarea literelor de tipografie, a rîndurilor întregi şi a materialului de albitură. (= Metal d e 1 i t e r ă). Alicărie (constr.) Deşeuri de la spargerea cărămizilor sau pietrelor, folosite ca material de umplutură în mortare, betoane etc. Alice de foraj (petr. gaze) Granule de fontă sau de oţel, de formă aproximativ sferică sau cilindrică, cu dimensiuni între 1,25 şi 5,50 mm, utilizate pentru dislocarea rocilor dure, prin presare şi rostogolire pe talpa sondei, de către o freză. Alidadă (topogr.) Riglă, de obicei metalică, utilată cu un dispozitiv de vizare (pinule sau lunetă), care, aşezată pe planşeta topografică, permite trasarea, pe hîrtia de desen fixată pe planşetă, a laturilor de unghi corespunzătoare direcţiilor de viză (v. planşa III). Alimentare 1 (tehn.) Furnizare a materialului sau a energiei necesare funcţionării unui sistem tehnic, a unei instalaţii, a unei localităţi sau a unei regiuni. H2 (telc.) Furnizare a energiei electrice necesare unui aparat sau unei instalaţii. Alimentator (tehn.) Sistem tehnic (aparat, maşină, dispozitiv) cu ajutorul căruia se realizează alimentarea regulată, continuă sau intermitentă, cu combustibil, cu materie primă etc. Alineat (poligr.) Parte a textului din-tr-o lucrare (scrisă sau tipărită) al cărei prim rînd este mai retras, la începerea sa, decît celelalte. Aliniament 24 Aliniament 1 (arh.) Elemente arhitectonice sau decorative dispuse în rîn-duri drepte sau în şiruri paralele (şiruri de plopi, de coloane, de statui etc.). 2 (c.f.y drum., topogr.) Proiecţie ortogonală în plan orizontal a unei secţiuni făcute prin teren, printr-un plan de vizare vertical; porţiune în traseul unei căi de comunicaţie terestre (şosea, cale ferată, canal) cu axa în linie dreaptă, cuprinsă între două curbe consecutive ale traseului. 3 (nav.) Linie dreaptă care uneşte două obiecte şi serveşte, în navigaţia costieră, la determinarea poziţiei (a punctului) unei nave (v. planşa" III). 4 (topogr.) Linie frîntă dintre două puncte, rezultată din intersecţia suprafeţei topografice cu planul vertical de vizare care trece prin punctele date, materializată prin jaloane sau ţăruşi. Aliniere 1 (arh.) Demarcaţie liniară reglementînd aşezarea clădirilor pe parcelele care străjuiesc o stradă, o piaţă. 2 (telc.) Ajustare a componentelor unui sistem pentru buna lui funcţionare. Termenul se utilizează în special pentru ajustarea circuitelor electrice acordate ale unui amplificator, sau ale unui amplificator şi ale oscilatorului local, în cazul receptoarelor superheterodină. Alit (ind. chim.) Silicat tricalcic care constituie cea mai mare parte din cimentul Portland. Alitare (met.) Sin. Galorizare (v.). Alizarină (chim.) Colorant roşu, din care derivă o întreagă clasă de coloranţi cu nuanţe de roşu şi albastru. Alizarină, coloranţi de ^ (ind. chim.) Clasă de coloranţi derivaţi de la alizarină sau care se aseamănă cu alizarina în ce priveşte puterea de colorare. Almandin (mineral.) Aluminosilicat de fier, de culoare roşie, roşie-brună sau neagră, care face parte din grupul gra-naţilor. Varietatea comună, opacă, se întrebuinţează ca abraziv, iar varietatea limpede, translucidă, ca piatră semipre-ţioasă. Alnico (elt.) Aliaj de aluminiu, nichel şi cobalt, în diferite proporţii, conţinînd şi o oarecare cantitate de cupru; are proprietăţi feromagnetice, fiind întrebuinţat pentru magneţii permanenţi. Alofan (st. cer.) Argilă coloidală care măreşte plasticitatea maselor ceramice; un silicat de aluminiu hidratat, sub formă de gel, solubil în acid clorhidric concentrat. Alogen (gen.) Străin de mediu. Alogenetic (mineral.) Calitate a unui mineral de a fi fost format în alt loc şi înaintea rocii sedimentare în care se găseşte, el reprezentînd sfărîmături rezultate în urma distrugerii unor roci preexistente, transportate de agenţii naturali. . Alotropic (chim.) Proprietate a unui element chimic de a exista în mai multe forme cu proprietăţi fizice diferite. Alpaca 1 (met.) Grup de aliaje de cupru, nichel şi zinc în proporţii variate, practic inoxidabil şi cu aspectul argintului, întrebuinţat la fabricarea tacîmurilor şi a altor obiecte de uz casnic. 2 (text.) a. Denumire a animalului şi a lînii provenite de la o specie de lama (America de Sud). — b. Fibre de lînă regenerată, obţinute prin desfibrarea ţesăturilor de lînă în amestec, din care bumbacul s-a îndepărtat prin carbonizare (v.). — c. Ţesătură uşoară cuurzeala de bumbac şi bătătura de lînă fină şi lucioasă, vopsită, de obicei, în negru, folosită la confecţionarea de îmbrăcăminte de vară. Altar (termot.) Perete scund, de material refractar, situat la marginea din spate a unui focar pentru a conduce flăcările către boltă, împrăştiindu-le. Alternanţă (elt., fiz.) Totalitatea valorilor succesive (începînd de la valoarea zero), pe care le ia o mărime periodică sau pseudoperiodică (de ex. intensitatea unui curent electric) într-o perioadă, respectiv într-o pseudoperioadă. Alternativ (fiz., mat) a. Calitate a unei mărimi de a varia periodic, cu amplitudini egale, în jurul unei valori mijlocii Planşa DI Sistemul de ajustaje STAS a — alezaj unitar; b — arbore unitar; 1 — alezaj; 2 — arbore; Tx — tolerantele alezajului; Ta — toleranta arborelui; ja, jb, jc, jd şi je — ajustaje cu joc la arbore; JA, JB, JC, JD şi JE. — ajustaje cu joc la alezaje; ta, tb, tc şi td — ajustaje intermediare la arbore; TA, T£, TC şi Ti) — ajustaje intermediare la alezaje; sa, sb, sc, sm, si> şi sx — ajustaje cu strîngere la arbore; SA, SB, SC,SU,SV şi SX — ajustaje cu strîngere la alezaje. Alezor cilindric (a) şi alezor conic Alambic 1 — cazan de distilare; 2 — capac cu dom; 3 — conductă de legătură; 4 — răcitor-condensator.. Alidadă cu pinule 1 — riglă metalică; 2 — pinule; 3 — balamale. Determinarea aliniamentului A — far; JB — coş de fabrică; N — navă; L — aliniament sensibil (l% > 3 h). Alternator electric 26 luate ca valoare zero. — b. Calitate a unui sistem de a se deplasa periodic, cu amplitudini egale, în jurul unei poziţii de echilibru. Alternator electric (elt.) Generator electric de curent alternativ mono- sau poli-fazat. Altigraf (av.) Altimetru barometric Înregistrator care dă o diagrama a altitudinii avionului în funcţiune de timp. Altimetrie (topogr.) a. Totalitate a operaţiilor de teren şi de birou prin care se stabileşte altitudinea punctelor caracteristice ale suprafeţei topografice a scoarţei terestre. — b. Parte a topografiei, care se ocupă cu măsurarea reliefului terestru. Altimetru (av., topogr.) Instrument pentru măsurarea altitudinilor în raport cu o suprafaţă de nivel dată (nivelul mării) sau în raport cu o anumită cotă de nivel a terenului (v. planşa IV). Altitelemetru (topogr.) Instrument cu ajutorul căruia se măsoară depărtarea şi unghiul de înălţime ale unui punct inaccesibil şi se determină, astfel, poziţia acelui punct. Altitudine (topogr). înălţimea faţă de nivelul mijlociu al mării, măsurată pe verticală, la care se află un punct al scoârţei terestre. ^-Âlumin (mineral., ind.chim.) Varietate de caolin care serveşte, în industria cauciucului, ca material de umplutură. ’ ^Aluminat (chim.) Compus al hidroxi-dului de aluminiu cu un metal. Alumină (chim.) AlaOs. Oxid de aluminiu. Se găseşte în natură sub formă de corindon şi, hidratat, sub formă de bauxită. Aluminiu (chim.) Al. Element cu nr. at. 13, gr. at. 26,97. Metal alb, uşor, obţinut din bauxită şi întrebuinţat, pur sau aliat, la confecţionarea pieselor uşoare (v. planşa IV). Aluminizare (met.) Operaţie de înnobilare superficială a oţelurilor, prin stropire şi difuziune de aluminiu, pentru a le mări rezistenţa la formarea arsurilor; se realizează prin stropirea pieselor cu aluminiu, cu pistolul de stropit, şi încălzirea lor la circa 800°, pentru a permite difuzarea. Aluminotermie (met.) Operaţie prin care se obţine o temperatură foarte înaltă din căldura dezvoltată de reacţia chimică a unui amestec de pulbere de aluminiu şi de oxid metalic aprins în prealabil. Alumogel (mineral.) Oxid de aluminiu natural, component al bauxitei. Alundum (st. cer.) Substanţă refractară obţinută prin sfărîmarea, presarea şi încălzirea bauxitei la temperatură înaltă. Alunecare (tehn.) Deplasare fără rostogolire a două corpuri, unul faţă de celălalt, cînd ele rămîn mereu în atingere. Alungire (rez. mat.) Mărire a lungimii unui corp sub acţiunea unei forţe exterioare. V. şi sub Lungire. Alunizare (nav. cosm.) Coborîre lentă a unui vehicul spaţial (sau parte a acestuia) pe suprafaţa Lunii. Această operaţie cere, în condiţiile Lunii (lipsită de atmosferă, deci de orice frînare prin frecare a coborîrii vehiculului spaţial), o dublă manevră concomitentă: una pentru reducerea vitezei (de ordinul a 6 000 km /h) pînă la una compatibilă (de ordinul unităţilor, aproximativ 3 km/h) cu efectuarea unui eventual contact nepericulos cu solul, şi alta care constă în coborîrea de pe o orbită circumlunară (cca 500 kia deasupra suprafeţei Lunii) la o înălţime suficient de mică deasupra solului lunar (cca 16 km) de la care se detaşează de fapt numai modulul lunar (componentă a vehiculului lunar) ce va atinge solul. (= Aselenizare). Alură (nav.) Unghi format de planul longitudinal-vertical (diametral) al navei cu direcţia vîntului. Aluvionare (mine) Concentrare a minereurilor şi a cărbunilor efectuată în jgheaburi, prin curent orizontal de lichid, materialele depunîndu-se în ordinea greutăţii lor specifice. 27 Âmerizor Aluviu (geol.) Epocă geologică a Cuaternarului superior, începînd de la retragerea gheţarilor şi pînă în prezent. Aluviuni (geol.) Materiale provenite din dezagregarea rocilor, pe care apele curgătoare le transportă şi le depun pe fundul albiei (bancuri, insule sau ostroave), pe maluri (terase) sau la vărsare (delte). Aluviunile sînt constituite din nisip, pietriş, mîl. Am (chim., fiz.) Simbol pentru elementul transuranic Americiu. Amalgam (met.) Aliaj de mercur cu un alt metal. Amalgamare (met.) Formare, de obicei la rece, a unui aliaj de mercur, Amalgamarea aurului (met.) Procedeu pentru extragerea aurului prin tratarea, după sfărîmare, a nisipului sau a rocii aurifere, cu mercur, cu care formează un amalgam de aur; mercurul din amalgam e îndepărtat prin distilare în retorte de oţel, iar aurul rămas, purificat prin cupelaţie. Amarare (nav.) Fixare a unui obiect pe o ambarcaţie sau pe o navă, pentru a nu se deplasa datorită balansului. Ambalare (mş.) Creştere foarte pronunţată a turaţiei unei maşini rotitoare peste turaţia de funcţionare normală. Ambarcaţie (constr. nav.) Vas plutitor de dimensiuni mici, cu vîsle, vele sau motor. De ex.: barcă, lotcă, iolă, şalupă. Ambardee (nav.) îndepărtare bruscă şi neintenţionată a unei nave de la drumul urmat. Ambază (topogr.) Subansamblu de la partea inferioară a unui aparat topografic (teodolit, nivelă etc.), care cuprinde suportul, şuruburile de calare, locaşul filetat pentru fixarea pe trepied şi şurubul de blocare a mişcării generale. Ambianţă sonoră (cin.) Ansamblul zgomotelor care însoţesc un film. Ambreiaj (mş.) Acuplaj decuplabil în serviciu, folosit la cuplarea maşinilor de forţă cu maşini de lucru şi la autovehicule. Ambreiaj electromagnetic (mş.) Ambreiaj la care transmiterea mişcării se obţine prin frecarea dintre suprafeţele ţinute în contact datorită forţei exercitate de un electromagnet asupra unui corp feromag-netic. Ambreiaj hidraulic (mş.) Ambreiaj la care transmiterea mişcării se obţine prin-tr-o dublă transformare de energie: m ca-nică-hidraulică-mecanică. Ambreiaj mecanic (mş.) Ambreiaj la care nu intervin decît elemente mecanice. Ambreiaj ele mecanice sînt cu gheare, cu fricţiune (care pot fi cu unul sau cu mai multe discuri ale căror suprafeţe vin în contact), cu con etc. (v. planşa IV). Ambutisare (met. pr.) Operaţie de prelucrare prin deformare plastică a unei plăci metalice relativ subţiri, pentru a obţine un corp cu o suprafaţă determinată. Ameliorare (met.) Sin. îmbunătăţire (v.). Amenajament hidraulic (hidrot.) Sin. Amenajare hidraulică (v.). Amenajare hidrauUcă (hidrot.) Ansamblu de lucrări executate spre a preveni stricăciunile provocate de ape sau spre a folosi una sau mai multe surse de apă în diferite scopuri. (= Amenajament hidraulic). Amenajare hidrotehnică (hidrot.) Ansamblu de lucrări executate într-un bazin hidrografic, în vederea folosirii apelor în diferite scopuri. Amenajarea torenţilor (hidrot.) Ansamblul operaţiilor de împiedicare a activităţii de eroziune, transport şi depozitare a materialelor unei formaţii torenţiale. (= Corectarea torenţilor). Americiu (chim., fiz.) Am. Element transuranic cu numărul atomic 95. ii' i un — Amerizare (av.) Manevră prin care hidroavionul ia contact cu suprafaţa apei şi alunecă pe apă pînă cînd se opreşte. (= Amerizaj). Âmerizor (av.) Ansamblu constituit din flotoare sau din fuzelajul-cocă al unui Amestec 28 hidroavion, pentru a permite dejojarea şi amerizarea acestuia. Amestec 1 (cin.) Operaţie de sonorizare a unui film, în cursul căreia operatorul de sunet dozează sunetele astfel, încît să servească cît mai bine imaginea pe care o însoţesc; £ (fiz., tehn.) Rezultat al punerii laolaltă a mai multor substanţe. Amestec de formare (met.) Material întrebuinţat la confecţionarea formelor şi a miezurilor de turnătorie. Amestec de sunet (telc.) Operaţie prin care semnalele de ieşire ale mai multor canale fonice (de ex. ale mai multor amplificatoare conectate la mai multe microfoane) sînt amestecate, în proporţia dorită, în vederea producerii unui semnal unic. Amestec eutectic (chim. fiz.) Sin. E u t e c t i c (v.). Amestec pe loc (drum.) Preparare directă, pe platforma drumurilor, a amestecurilor destinate să acopere un traseu rutier. Amestecător 1 (ms.) Organ al unui motor cu gaz, în care se formează amestecul combustibil-aer; constă dintr-o cameră de amestec, cu orificii obturabile pentru accesul gazului şi al aerului, respectiv pentru trecerea amestecului spre motor. (= Cameră de amestec). . 2 (tehn.) Dispozitiv mecanic pentru amestecarea unor materiale, în pulbere sau în pastă, în scopul omogenizării lor. V. şi Malaxor. Amestecător cu barbotare (tehn.) Aparat constituit dintr-un recipient în care se amestecă gaze sau lichide, folosind un curent de gaz sub presiune, care, uneori, constituie unul dintre componenţii amestecului. Amestecător cu tobă (ms.) Maşină constituită dintr-un recipient rotativ în jurul unui ax orizontal, antrenat de un mecanism, în care se amestecă pulberi sau lichide, prin mişcarea relativă dintre acestea şi recipient (v. planşa IV). Amestecător de ciment (petr. gaze) Dispozitiv echipat cu o pîlnie, prin care se toarnă cimentul sub formă de praf, şi cu o cameră de amestec, prin care trece cu viteză mare un jet de apă ieşind pe o conductă de amestec situată îri partea intrării jetului de apă. Cimentul turnat în pîlnie cade peste jetul de apă, realizîn-du-se amestecul apă-ciment dorit. Amfiboli (mineral.) Grup de minerale formate din silicaţi complecşi de magneziu, fier, calciu, cu puţin sodiu şi aluminiu, cristalizate în sistemul rombic şi mono-clinic. Ex.: antofilit, tremolit, hornbtendă etc. Amfoter (chim.) Substanţă care poate reacţiona şi ca uii acid, şi ca o bază. Amiantă (mineral.) Varietate de azbest. Amicron (chim. fiz.) Particulă coloi-dala de dimensiuni atît de mici, încît nu poate îi observata nici ,1a ultramicroscop. Amide (chim.) Clasă de compuşi obţinuţi prin înlocuirea cu un radical acid a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen din molecula de amoniac. Amidină (text.) Varietate de dextrină obţinută prin prăjirea amidonului de grîu, întrebuinţată ca apret în industria textilă, Amidogen (expl.) a. Exploziv asemănător cu pulberea neagră. — b. Dinamită pe bază de nitroglicerină, cu 5% azotat de amoniu şi 5% parafină. Amidol (foto.) Developator folosit în fotografie. Amidon (chim.) Glucidă care se găseşte în unele plante şi care, prin fierbere cu acizi diluaţi, trece în dextrină şi apoi în glucoză. E elementul de bază în multe alimente. Amiezită (drum.) îmbrăcăminte rutieră executată dintr-un beton asfaltic cu filer de var stins. Amil (chim.) Radicalul C6Hn, derivat de la pentan. Amilază (chim.) Enzimă care transformă amidonul în dextrină şi maltoză. 29 Amorsare în organism e produsă de glandele salivare şi de pancreas. (= D i a s t a z ă). Amilene (chim.) Sin. P e n t e n e (v.). Amilic, alcool (chim.) V. Alcool a m i 1 i c. Amilograf (alim.) Aparat pentru determinarea maximului de consistenţă a gelului de amidon al unei făini, în funcţiune de temperatură şi de timp. Prin amilograma rezultată se stabilesc proprietăţile de panificaţie. -Amină (av.) Combustibil întrebuinţat la avioanele-rachetă. ~ Amine (chim.) Clasă de compuşi derivaţi de la amoniac'prin înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen, cu radicali de hidrocarburi. Aminele obţinute prin înlocuirea unui singur atom de hidrogen se numesc amine primare şi sînt caracterizate prin gruparea — NHâ. Cele obţinute prin înlocuirea a doi, respectiv a trei atomi de hidrogen, se numesc amine secundare, respectiv terţiare. Aminoacizi (chim.) Compuşi care conţin în moleculă grupări aminice — NHa şi grupări acide —COOH; unii sînt constituenţi de bază ai proteinelor. Aminolac (ind. chim.) Răşini sintetice pe bază de formol şi de uree, întrebuinţate la fabricarea lacurilor.. Aminoplaşte (ind. chim.) Mase plastice obţinute dintr-o substanţă care conţine în moleculă azot (amine, aminoacizi) şi din formaldehidă. Se deosebesc: mase plastice (răşini) carbamidice (din uree), mase plastice melaminice etc. Amnar (petr. gaze) Unealtă cu ajutorul căreia se execută unele operaţii ajutătoare în lucrările de foraj. Ex.: amnar prin care se fixează sapa în masa rotativă pentru a fi înşurubată şi strînsă (sau deşurubată), la prăjinile grele. Amonal (expl.) Exploziv alcătuit din-tr-un amestec de azotat de amoniu, tri-nitrotoluen, aluminiu şi pulbere de cărbune. Amoniac (chim,) NHS. Gaz cu miros înţepător, foarte solubil în apă, între- buinţat ca materie primă la prepararea sărurilor de amoniu, cum şi la fabricarea de îngrăşăminte şi de explozivi. Amoniacal, procedeul ~ (ind. chim.) Procedeu de fabricare a carbonatului de sodiu prin acţiunea amoniacului şi a bioxidului de carbon asupra clorurii de sodiu, urmată de încălzirea cu var a bicarbonatului de sodiu rezultat. (= Procedeul Solvă y). Amoniu (chim.) NH4. Radical mono-valent care se comportă ca un metal alcalin, dînd săruri de amoniu. Amonte (tehn.) Calitate a unui punct de a fi situat, faţă de un punct de refe-> rinţă, în partea dinspre sursele de alimentare (hidraulică sau Electrică). Amonte, canal ^ (hidrot.) Canal situat înainte de intrarea, apei într-o amenajare sau într-o instalaţie hidrotehnică. Amonte, legătură în ~ (elt.) Legătură în care o parte din circuit e conectată înaintea alteia, în sens opus alimenţării cu energie electrică, . ; Amonte, montaj (elt.) Montaj electric la care voltmetrul e conectat în derivaţie, înaintea ampermetrului, respectiv bobin# de tensiune a wattmeţrului e astfel conectată, încît borna ei de intrare să fie legată cu borna de intrare a bobinei de curent. ^ Amorf (fiz.) Calitate a unei substanţe solide de a nu fi cristalizată. Amorfism (text.) Proprietate a fibrelor textile constînd în lipsa de orientale a complexelor macromoleculare din masa fibrei, ceea ce măreşte stabilitatea fibrelor faţă de coloranţi şi, uneori, faţă de reactivi. Amorsa drumului (drum.) Porţiune a! drumului, dintre profilul transversal al drumului şi cel al străzii, la intrarea sau la ieşirea din oraşe. Amorsare 1 (drum.) Operaţie prin care se măreşte aderenţa dintre suprafaţa unui strat-suport şi unul asfaltic. 2 (mş.) Operaţie de pornire a curen-tului de fluid într-o conductă, priţb Amorsa 30 pompă etc. (în mod obişnuit, prin scoaterea aerului, deci prin umplerea cu lichid a conductei etc.). 3 (tehn.) Provocare a unui fenomen (explozie, reacţie chimică, descărcare electrică etc.). Âmorsă 1 (cin.) Bandă de celuloid opacă, cu lungimea de 1—2 m, care ser^ veşte la încărcarea, la lumină, a aparatelor de luat vederi şi a casetelor lor. 2 (expl.) Dispozitiv pentru aprinderea unui exploziv. Amortizare (fiz.) Descreştere în timp a amplitudinii mişcării oscilatorii a unui anumit punct, a cărui poziţie de repaus rămîne fixă. Amortizor 1 (fiz.) Dispozitiv prin care se amortizează oscilaţii. 2 (tehn.) Dispozitiv folosit pentru a atenua (a slăbi) efectele izbiturilor • Amortizor hidraulic (tehn.) Dispozitiv de atenuare a efectelor izbiturilor, prin intermediul frecării unui lichid de pereţii unor orificii executate într-un piston legat de piesa care trebuie amortizată. Amortizor mecanic (tehn.) Dispozitiv mecanic (arcuri, resorturi, lame etc.) de atenuare a efectelor izbiturilor (v. planşa IV). Amortizor oleopneumatic (tehn.) Dispozitiv de atenuare a izbiturilor atît prin frecarea unui fluid uleios de pereţii amortizorului, cît şi prin comprimarea unei mase de aer. Amortizor pneumatic (tehn.) Dispozitiv tn care izbiturile sînt atenuate prin comprimarea unei mase de aer sau de alt gaz. Ampatament (c.f.) Distanţă dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul. Ampenaj (av.) Dispozitiv situat, în general, la partea din spate a unui avion, alcătuit din organe în forma unor aripioare (a unor plane) fixe şi mobile (acestea din urmă comandate de pilot sau automat), care asigură echilibrul avionului, îi măreşte stabilitatea şi maniabilitatea şi permite schimbarea direcţiei de zbor. Ampenaj orizontal (av.) Ampenaj care serveşte la orientarea în plan vertical, alcătuit din stabilizator (plan orizontal fix) şi profundor (plan orizontal mobil), iar în faţă, la aripi, din aripioare mobile. Ampenaj vertical (av.) Ampenaj care serveşte la orientarea în plan orizontal, alcătuit din derivă (plan vertical fix) şi din direcţie (plan vertical mobil). Amper (unit.) a. Unitate de măsură a intensităţii curentului electric. în sistemul SI e intensitatea unui curent constant care, menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, cu lungime practic infinită şi cu secţiune circulară neglijabilă, aşezate la distanţa de 1 m unul de altul, în vid, produce între aceste con^ ductoare o forţă de 2 x 10~7 N/m. Se notează cu simbolul A. — b. Unitate de măsură pentru tensiunea magnetomotoare egală cu tensiunea magnetomotoare produsă de o spiră parcursă de un curent cu intensitatea de un amper. Amper internaţional (unit.) Intensitate a curentului electric care, trecînd prin-tr-o soluţie apoasă de azotat de argint, depune 0,001 11S g de argint pe secundă (1 A int. = 0,999 85 A abs.). Ampermetru (elt.) Instrument pentru măsurarea intensităţii curentului electric. Ampermetrele cele mai des folosite sînt cu cadru mobil (foarte precise, dar pot fi folosite numai în curent continuu), cu fier moale şi electrodinamice. Amper-oră (unit.) Unitate de măsură practică pentru cantitatea de electricitate egală cu cantitatea de electricitate care străbate un conductor în timpul unei ore, cînd curentul are intensitatea de un amper. Este egală cu 3 600 coulombi. Amperormetru (elt.) Instrument înregistrator pentru măsurarea sarcinii electrice în amper-ore. Amplasament (tehn.) Locul de aşezare (existent, proiectat, propus) a unei construcţii, a unui grup de construcţii (clădiri, instalaţii maşini etc.) sau a unei localităţi. Planşa IV Altimetru barometric cu două cadrane 1 — capsulă aneroidă; 2 — mecanismul de transmitere a mişcărilor pereţilor capsulei aneroide la indicator; 3 — indicatoare: — cadran gradat. 1 — criolit (fondant); 2 — anod (de grafit); 3 — catod (de cărbune) ; 4 — aluminiu; 5 — alumină. Ambreiaj de automobil a — cuplat; b — declupat. Amortizoare cu fricţiune pentru autovehicule a — cu simplu efect; b — cu dublu efect; 1 — panglică de acţionare; 2 — sabot de fricţiune; 3 — arc spiral. Amestecător cu tobă Amplasarea sondelor 32 Amplasarea sondelor (petr. gaze) Stabilire a punctelor în care urmează să fie forate sondele de prospecţiune, explorare sau exploatare, ţinînd seama atît de condiţiile geologice şi de exploatare, cît şi de posibilităţile de suprafaţă care condiţionează montarea instalaţiilor şi forarea sondelor. Amplidină (elt.) Maşină electrică de curent continuu, amplificatoare, cu flux magnetic transversal. Se utilizează ca generator în schemele cu comandă automată şi manuală, ca motor a cărui turaţie se reglează cu o putere mică în circuitul de excitaţie, cum şi pentru amplificarea curenţilor alternativi. Amplificare 1 (fiz., tehn.) Operaţie de mărire a valorii unei mărimi (intensitate sonoră sau electrică, tensiune electrică etc.) folosind energie de la o sursă separată. 2 (telc.) V. Factor de amplificare. Amplificarea tabloului (mat.) Operaţie de mărire a unei imagini perspective şi de trasare a perspectivei la o scară mai mare decît aceea la care a fost realizat tabloul, obţinută prin mărirea, în raportul cerut, a înălţimii orizontului şi a distanţelor faţă de* origine ale punctelor caracteristice de pe linia orizontului şi de pe linia de pămînt. Amplificator 1 (fiz., tehn.) Dispozitiv pentru amplificarea valorii unei mărimi. 2 (telc.) Gvadripol la care semnalul la ieşire e mai mare decît semnalul la intrare. Se disting amplificatoare de tensiune, de curent, de putere. Amplificator acordat (telc.) Amplificator care amplifică teoretic numai semnalele avînd frecvenţa egală cu frecvenţa de acord sau numai semnale într-o bandă îngustă de frecvenţe, în jurul frecvenţei de acord. Amplificator de audiofrecvenţă (telc.) Amplificator pentru semnale audio. Amplificator de bandă largă (telc.) Amplificator la care factorul de ampli- ficare rămîne constant într-o bandă largă de frecvenţă. Amplificator de curent continuu (telc.) Amplificator pentru semnale cu variaţii de amplitudine foarte lente. Amplificator de înaltă frecvenţă (telc.) Amplificator pentru semnale de înaltă frecvenţă. Amplificator de măsurare (telc.) Amplificator caracterizat printr-o foarte bună liniaritate, bandă largă şi cîştig constant în timp. Amplificator diferenţial (telc.) Amplificator cu două intrări şi o ieşire, la care semnalul de ieşire e proporţional cu diferenţa dintre semnalele aplicate la cele două intrări. Amplificator fotoelectric (telc.) Dispozitiv alcătuit dintr-un galvanometru, al cărui fascicul luminos cade pe două fotodiode, care constituie două dintre braţele unei punţi, şi un amplificator electronic, care amplifică semnalul cules din-tr-una dintre diagonalele punţii. Prin aplicarea unui semnal electric la intrarea galvanometrului, fasciculul luminos nu mai luminează în mod egal cele două fotodiode, puntea se dezechilibrează şi, în acest mod, apare un semnal la intrarea unui amplificator electric conectat la punte. Amplificator magnetic (elt., tehn., telc.) Dispozitiv la care efectul de amplificare se obţine prin utilizarea unor circuite magnetice, la care permeabilitatea relativă a materialului depinde de intensitatea semnalului aplicat. Amplificator MLA (telc.) Amplificator cu maximum de liniaritate a caracteristicii de amplitudine. Amplificator ML AP (telc.) Amplificator cu maximum de liniaritate a caracteristicilor de amplitudine şi de fază. Amplificator MLP (telc.) Amplificator cu maximum de liniaritate a caracteristicii de fază. Amplificator operaţional (cib.) Amplificator capabil să amplifice şi semnalele 33 Analiză gravimetrică de frecvenţă foarte joasă; e utilizat în calculatoarele analogice. Amplitudine (fiz.) a. Valoare absolută maximă a elongaţiei. — b. Diferenţă dintre valoarea maximă şi valoarea de echilibru a unei mărimi care variază periodic. — c. Diferenţă dintre valorile maximă şi minimă ale unei mărimi în-tr-un anumit interval de timp. , Amplitudine a unui val (kidrot.) Jumătate din înălţimea unui val. Amporă (constr.) Izolant termic folosit în construcţii şi în instalaţii frigorifice, avînd rezistenţa, în mediu uscat, pînă la —200°. Ampriză (constr.) Lăţime totală a terenului pe care se construiesc o şosea, rtit (mineral.) Varietate de pla-gioclaz sărac în sodiu, care se găseşte în anumite roci eruptive ca gabbrouri cu olivin etc.; e întrebuinţat ca fondant în masele ceramice pentru porţelanuri şi faianţe. Anrobare (tehn.) învelire totală a unei particule de material solid* cu un strat de material fluid sau păstos care urmează să se întărească. Anrobat (constr.) Calitatea componenţilor unui agregat de a fi înveliţi complet într-o peliculă foarte subţire * (film) de liant, prin amestecarea agregatului cu liantul, înainte de punerea în operă a materialului. Anrocament (hidrol.) îngrămădire de blocuri de piatră sau de beton, executată pentru a consolida baza unei lucrări hidrotehnice. Antablament (constr.) Porţiune de zidărie, la partea superioară a unui zid, care susţine acoperişul; constituie partea cel mai bogat ornamentată a unui edificiu. Antefreză (met. pr.) Freză folosită la degroşarea materialelor dure. Antemăsurătoare (tehn.) Piesă scrisă conţinînd evaluarea cantităţilor de lucrări care urmeăză să fie executate pe baza planurilor şi â calculelor unui proiect* Serveşte la. întocmirea devizului şi a extrasului de materiale necesare execuţiei. Antenă (telc,) Aparat prin care se radiază direct în spaţiu (antenă de emisiune) sau se recepţionează direct din spaţiu (antenă , de recepţie) unde radioelectrice. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc antene filiforme, cu grosime, cu suprăfeţe radiante, din ferite etc. (v. planşa V). Antenă artificială (telc.) Rezistenţă avînd valoarea părţii active a impedanţei pe care debitează în mod normal un emiţător şi care se substituie acesteia în âhumite măsurări de putere. Antenă biconică (telc.) Antenă omnidirecţională alcătuită din două conuri coaxiale, cu vîrf urile în acelaşi punct. Antenă cu grosime (telc.) Antenă la care dimensiunile transversale nu sînt neglijabile în raport cu lungimea. Antenă de bandă largă (telc.) Antenă la care proprietăţile rămîn practic constante într-o bandă largă de frecvenţă. Antenă de suprafaţă (telc.) Antenă formată dintr-o suprafaţă metalică, plană sau gofrată, pe care se află un dielectric, şi care radiază de-a lungul suprafeţei metalice. Antenă dielectrică (telc.) Antenă alcătuită dintr-o masă dielectrică dispusă la gura unui ghid de undă deschis, utilizată în microunde. Antenă directivă (telc.) Antenă care radiază în special în anumite direcţii, în care concentrează energia radiată. Antenă elicoidală 38 Antenă elicoidală (telc,) Antenă de bandă largă, avînd forma unei elice cilindrice sau conice, utilizată la frecvenţe înalte. Antenă-fantă (telc.)] Antenă realizată sub forma unei fante practicate în peretele unui ghid de unde. Antenă fictivă (telc.) Cvadripol montat între un generator de măsură şi un radioreceptor supus măsurării, care simulează impedanţa antenei de recepţie. Antenă filiformă (telc.) Antenă alcătuită dintr-un conductor la care grosimea e neglijabilă în raport cu lungimea. Antenă-horn (telc.) Antenă realizată sub forma unei structuri, de obicei piramidale, conice etc., dispusă la extremitatea unui ghid de undă. (==Ant enă-pîlnie). Antenă în T (telc.) Sistem alcătuit dintr-o antenă verticală cu capacitatea terminală sub forma a două braţe orizontale simetrice faţă de antenă, utilizat în special pentru unde lungi. Antenă nerezonantă (telc.) Antenă la care impedanţa de intrare variază puţin cu frecvenţa, iar în banda de lucru nu devine nici* foarte mică, nici foarte mare. Antenă omnidirecţională (telc.) Antenă care radiază la fel în toate direcţiile, într-un anumit plan. Antenă parabolică (telc.) V. Reflector parabolic. Antenă-pîlnie (telc.) Sin. Antenă-horn (v.). Antenă rezonantă (telc.) Antenă la care, pentru anumite frecvenţe, impedanţa de intrare devine fie foarte mică, fie foarte mare. Antenă rombică (telc.) Antenă nerezonantă, alcătuită din conductoare dispuse pe laturile unui romb. Antenă spirală (telc.) Antenă de bandă largă, plană, utilizată la frecvenţe foarte înalte. Antenă Yagi (telc.) Sistem directiv de antenă, format dintr-o antenă alimen- tată şi mai multe elemente pasive, nealimentate. Anteport (nav.) Zonă în faţa intrării în portul propriu-zis, apărată parţial. Anteproiect (tehn.) Proiect sumar care cuprinde numai elementele esenţiale şi caracteristice ale unei lucrări, fără detalii, măsurate şi calculate aproximativ. Se întocmeşte pentru a da o informaţie generală asupra concepţiei şi modului de execuţie a lucrării dorite sau pentru a servi ca bază la începerea lucrărilor, pînă la realizarea proiectului definitiv. V. şi Temă de proiectare. Antesoclu (arh.) Baza soclului unei clădiri lărgită pe conturul exterior. Antetren (agr.) Parte anterioară a plugurilor cu tracţiune animală cu grin-dei (v.), alcătuită dintr-o osie cu două roţi inegale, pe care se sprijină capătul din faţă al grindeiului şi pe care sînt montate organele de reglare a lăţimii şi a adîncimii brazdei. (= Avantren, Cotigă). Antetrnpiţă (agr.) Parte a plugului, identică, dar de dimensiunile unei treimi din trupiţa plugului, fixată înaintea acesteia pe grindei; contribuie la fărî-marea şi la răsturnarea totală a brazdei, dînd un rezultat superior celui al plugurilor fără acest organ. Antibalon (text.) Parte constructivă de pe banca inelelor maşinii cu inele, care împiedică firele să se atingă şi să se împletească prin încurcarea baloanelor formate în timpul toarcerii. Anticataliză (chim.) încetinire, prin prezenţa unor substanţe, a unor reacţii chimice. Anticatod (elt.) Piesă metalică pe care o lovesc razele catodice într-un tub de radiaţii X, fiind sursa de radiaţii X a tubului. Anticlinal (geol.) Zonă a unei cute geologice a cărei convexitate este situată către suprafaţă, iar flancurile coboară de o parte şi de alta către sinclinal (v. planşa V). Planşa V Ancoră cu braţe oscilante 1 — braţ oscilant; 2 — con-trabraţ. Ancoşă (în stînga filmului) 1 — spre electromagnet; C -contact; r — arc; J2 — rolă. Anemometru 1 — morişcă cu cupe; 2 — contor de rotaţii. Angrenaj ^cilindric exterior Angrenaj cu cremalieră 1 — roată dinţată; 2 — cremalieră. Angrenaj cu şurub fără sfîrşit 1 — roată de angrenaj; 2 — ax cu şurub fără sfîrşit. Antic/mo/ Anticlinal şi sinclinal 1 — creastă; 2 — flanc; 3 — ţî-ţînă (şaraieră); 4 — sîmbure; 5 — umplutură. Antene de emisiune a — antenă de emisiune în formă rde T; b — antenă pentru emisiuni de televiziune; c — antenă-pîlnie; d — antenă cu reflector parabolic. Anticlinorium 40 Anticlinorium (geol.) Gută geologică, cu caracter general de anticlinal, constituită, din mai multe cute mai mici. Anticoagulant (chim.) Calitate a substanţelor care împiedică coagularea sîn-gelui. Anticongelant (tehn.) Calitate a unei substanţe care, adăugată în apă, îi coboară punctul de îngheţ. E întrebuinţat în special în radiatoarele maşinilor termice (alcool metilic, etilenglicol). Anticorosiy (chim.) Substanţă care împiedică sau încetineşte coroziunea metalelor. Antideflagrantă, protecţie ~ (elt.) Protecţie a utilajelor electrice care permite folosirea lor fără pericol în încăperi în care există posibilitatea de explozie datorită prezenţei în aer a unor substanţe explozive. Antiderapant 1 (constr.) Calitate a unei îmbrăcăminte rutiere de a împiedica deraparea vehiculelor, prezentînd un destul de mare coeficient de frecare între roţile vehiculelor şi suprafaţa sa. 2 (transp.) Calitate a echipamentului care se montează pe roţile unui vehicul în vederea reducerii posibilităţilor de derapare. Antidetonant (petr. gaze) Substanţă chimică introdusă în carburanţi pentru a le mări cifra octanică şi a le scădea viteza de propagare a arderii în masa carburantului. Ex.: tetraetil^plumbul, carbonilul de fier. Antifading (fiz., telc.) Dispozitiv capabil să elimine efectul fading. Antifazat (mat., tehn.) Calitate a două mărimi armonice (avînd mişcări concomitente) de aceeaşi frecvenţă, de a prezenta între ele o diferenţă de fază de o jumătate de perioadă. AntiMcţiune (tehn.) Efect al reducerii frecării, folosit la cuzineţi prin introducerea unui strat de aliaj pe bază de antimoniu. Antigel (mş.) Sin. An ti ger (v.). : ţ ' Anţiger (mş.) Spljuţie care se adaugă în apa de răcire aj inotoarelor qit ardere internă (de ex. la ajutomobile), pentru a-i coborî temperatura 1 de îngheţ, • ceea ce înlătură necesitatea! scoaterii* &pei din radiator în timpul istaţionării cîrid e frig. (= A n t i g e 1). f.5 w ■ Antigrizutoasă^ protecţie (elt., mine) Protecţie speciala (mecanică sau electrică) aplicată utilajului pentru a putea fi folosit fără pericol de explozie, în minele de cărbuni cu emanaţii de grizu sau cu praf de cărbune fin în atmosferă. • Antihalo (foto.) Calitate a unui material fotografic de a nu fi expus efectului de halo. Antilogaritm (mat.) Numărul care are ca logaritm un număr dat. Antimoniu (chim.) Sb. Element cu nr. at. 51 şi gr. at. 121, 76; e uri metaloid de culoare albă-cenuşie, care se găseşte în stibină şi e întrebuinţat în diferite aliaje pentru litere, cuzineţi etc. (= S t i b i u). Antineutrino (fiz.) Antiparticula neu-trinului, care se obţine în anumite fenomene radioactive. Antineutron (fiz.) Antiparticula neutronului, obţinută în unele fenomene de ciocnire între antiprotoni şi protoni sau neutroni. Antioxidant (chim.) Substanţă care împiedică oxidarea cu oxigen liber a altei substanţe. Antiparalel (mat.) Calitate a două drepte orientate (sau a doi vectori) de a fi paralele şi de sensuri contrare. Antiparalelogram (mat.) Patrulater care are două dintre laturi paralele şi egale* celelalte două laturi avînd un punct comun care e mijlocul fiecăreia dintre ele. Antiparazit (telc.) Calitate a dispozitivelor care împiedică producerea efectelor perturbatoare la recepţia emisiunilor de radio şi televiziune. Antiparticulă (fiz.) Particulă elementară care se deosebeşte, prin anumite proprietăţi fizice, de particula cu aceeaşi masă. Astfel, antiparticula protonului, 41 Aparat antiprotonul, se deosebeşte de proton (care are o sarcină electrică pozitivă), avînd o sarcină electrică negativă egală în valoare absolută cu sarcina protonului. Antiproton (fiz.) Antiparticula protonului. V. sub Antiparticulă, Antiradar (tehn., telc.) Calitate a dispozitivelor care pot împiedica voit sau perturba recepţia clară a semnalelor pe ecranele radar. Antirezonanţă (elt.) Fenomen de radiere la un minim relativ a curentului într-un circuit, tensiunea de intrare menţinîndu-se la o valoare constantă. Antispumant (chim. fiz., tehn.) Substanţă sau amestec de substanţe, care se a-daugă unui ulei mineral, unui mediu de reacţie, unui mediu fermentativ etc., pentru a le micşora tendinţa de spumare. Antitoxinft YnuneJ Adaos în lichidul de flotaţie pentru a anihila acţiunea dăunătoare" a unor compuşi care împiedică sau îngreuiază flotaţia. Antociane (chim.) Substanţe cărora le sînt datorite culorile roşie, albastră sau violetă ale florilor şi fructelor. Anţracen (chim.) Hidrocarbură care se obţine prin distilarea gudronului de huilă, întrebuinţată la fabricarea unor coloranţi. Antrachinonă (chim.) Chinonă derivată de la antracen, care constituie baza unei clase de coloranţi. Antrachinonici, coloranţi ~ (ind. chim.) Coloranţi derivaţi de la antrachinonă. Există mai multe tipuri de coloranţi antrachinonici: coloranţi cu mordant, coloranţi de cadă etc. Antracit (petrogr.) Cărbune humic superior, cel mai avansat ca proces de in-carbonizare, de culoare neagră cu strălucire metalică, format în condiţii geologice speciale, la temperaturi de 350 — 600°C, folosit drept combustibil sau ca reducă-tor, în metalurgia zincului. Antrenare (tehn.) a. Punere şi menţinere în mişcare a unei maşini sau a unui organ de maşină, mişcarea fiind comunicată din exterior (de ex. de la un motor). Poate fi directă, prin acuplaje, sau indirect ă^ prin mecanisme (cu roţi dinţate, de transmisie etc.) V. şi A c ţ i o n a r e. — b. Deplasare a unui material de către un curent (fluid). Antrenare cu vapori (chimJ Procedeu de separare a anumitor componenţi din-tr-un amestec lichid, în urma trecerii prin amestec a unui curent de vapori de apă, care antrenează unul dintre componenţi. Antrenor (met.) Organ intermediar între scula aşchietoare şi arborele principal al maşinii-unelte, servind la prinderea şi la punerea în mişcare a sculei. Antrepriză (gen.) a. Mod de executare a unor lucrări de construcţie sau de montaj, în care preţurile unitare pe care beneficiarul urmează să le plătească întreprinderii de execuţie, pentru fiecare lucrare în parte, se stabilesc pe baza unui deviz întocmit şi aprobat cu anticipaţie, indiferent de costul real al lucrărilor. — b. întreprindere care execută lucrări în sensul de sub a. Antretoază 1 (constr.) Legătură transversală dintre două grinzi sau şine longitudinale, pentru a face rigid ansamblul construcţiei (v. planşa VI). 2 (termot.) Bară cilindrică găurită, de cupru sau de oţel aliat, care leagă doi pereţi opuşi ai unui cazan de abur, pentru consolidarea şi distanţarea lor. Anvelopă (transp.) Piesă de cauciuc vul-canizat, cu inserţii de pînza şi sîrmă, care îmbracă şi protejează camera şi asigură rularea pe cale a unui vehicul (v. planşaVI). Anvelopă de avion (av.) Piesă cu profil special pentru roţile trenului de aterizare al unei aeronave. Anvergură (av.) Distanţă dintre extremităţile unei aripi de avion (v. Aripă), măsurată perpendicular pe axa lui longitudinală. Aparat 1 (fiz., tehn.)'Sistem de corpuri, cel puţin în parte solide, care serveşte la o operaţie bine determinată. De regulă, sistemele care servesc la măsurarea valorilor unor mărimi se numesc instrumente de măsurat. Aparat absolut 42 2 (tehn.) Sistem de corpuri, cel puţin în parte solide, care serveşte la o operaţie bine determinată sau exclusiv la transformarea de energie din forma ste-reomecanică în alte forme, sau din alte forme în forma stereomecanică. Pentru aceste ultime operaţii se folosesc maşinile (v. Maşină). Operaţiile la care servesc aparatele sînt foarte variate: transformări chimice (aparatul Kipp), transformarea de energie dintr-o formă în alta (transformatorul electric, cazanul de abur), conducerea pe o cale prescrisă a unui trăsnet (paratrăsnetul), controlul unor mărimi etc. Aparat absolut (fiz., tehn.) Aparat caracterizat prin anumite constante ale căror valori pot fi obţinute prin măsurări în care intervin numai mărimile fundamentale. Aparat aperiodic (fiz., tehn.) Aparat care conţine un echipaj mobil ce atinge poziţia de echilibru fără oscilaţii în jurul acestei poziţii. Aparat astatic (fiz., tehn.) Aparat al cărui echipaj mobil este astatic. Aparat CFR (ind. chim., mş.) Aparat pentru determinarea rezistenţei la detonare a combustibililor pentru motoare. Aparat comparator (metr.) Instrument de măsurat care serveşte la compararea între ele a măsurilor sau la compararea directă, cu măsuri sau cu modale, a mărimii măsurate. Aparat cu ac indicator (elt.) Aparat în care indicaţiile sînt date de deplasarea unui ac în faţa unei scări gradate. Aparat cu ac luminos (elt.) Aparat în care indicaţiile sînt date de un ac luminos pe o scară făcînd parte din aparat. Aparat cu blocarea echipajului (elt.) Aparat în care echipajul mobil e imobilizat în poziţia în care se găseşte cînd se produc anumite evenimente sau după un interval de timp determinat, de la stabilirea curentului. Aparat cu cadru mobil (elt., fiz.) Aparat în care un cadru mobil, suspendat, se roteşte cînd e parcurs de un curent, sub acţiunea unui cîmp magnetic. Aparat cu citire directă (fiz., tehn.) Aparat care indică, prin citirea pe o scară gradată, valoarea mărimii de măsurat sau o valoare proporţională cu ea. (= Aparat cu lectură directă). Aparat cu cîmp învîrtitor (elt.) Aparat de inducţie în care organul mobil e supus acţiunii unui cîmp învîrtitor. Aparat cu coloană de umbră (elt.) Aparat în care indicaţiile sînt date de o coloană de umbră pe o scară luminată care face parte din aparat. Aparat cu contacte (elt.) Aparat al cărui echipaj mobil închide sau deschide contacte în unele dintre poziţiile sale. Aparat cu ecran electromagnetic (elt.) Aparat echipat cu ecrane conductoare care îl protejează împotriva influenţei cîm-purilor electromagnetice sau a corpurilor electrizate exterioare. Aparat cu fier mobil şi magnet (elt.) Aparat constituit dintr-o piesă de fijpr mobilă, supusă acţiunii unui magnet fix şi a unei bobine fixe parcurse de un curent. Aparat cu lame vibrante (elt.) Aparat în care lame metalice intră în rezonanţă sub acţiunea unui curent periodic, par-curgînd bobine fixe, combinate sau nu cu un magnet. Aparat cu lamele (text.) Dispozitiv folosit la controlul ruperii firelor de urzeală, aşezat între iţe şi traversa din spate; fiecare fir de urzeală trece printr-o lamelă care, prin cădere, opreşte automat războiul de ţesut cînd firul s-a rupt. Aparat cu lectură directă (fiz., tehn.) Sin. Aparat cu citire directă (v.). Aparat cu magnet mobil (elt., fiz.) Aparat în care una sau mai multe bobine fixe parcurse de curenţi acţionează asupra unui magnet sau asupra unui sistem de magneţi mobili. 43 Aparat detector Aparat cu oglindă (elt., fiz.) Aparat în care indicaţiile sînt date de deplasarea unui fascicul luminos reflectat de o oglindă solidară cu echipajul mobil. Aparat cu protecţie magnetică (elt.) Ansamblu la care aparatul de măsurat e înconjurat de circuite magnetice (ecrane) pentru a reduce mult influenţa cîmpurilor magnetice exterioare. Aparat cu redresor (elt.) Ansamblu constituit dintr-un aparat de măsurat curent continuu asociat unui dispozitiv redresor, astfel încît să se poată măsura curenţi sau tensiuni alternative. Aparat cu scară proiectată (elt.) Aparat a cărui scară, solidară cu echipajul mobil, e proiectată pe un ecran pe care se găseşte un reper. Aparat cu şunt (elt.) Ansamblu alcătuit dintr-un aparat de măsurat şi un şunt separat. Aparat cu zero suprimat (elt.) Aparat în care echipajul mobil e oprit cînd mărimea măsurată e inferioară unei anumite valori. Aparat de bord (av.) Aparat instalat în avion, care serveşte la conducerea şi la controlul condiţiilor de zbor. ^Aparat de ciocnire (c.f) Aparat montat pe vehicule de cale ferată, care serveşte la amortizarea izbiturilor, în cazul împingerii şi al ciocnirii acestora (v. planşa VI). Aparat de comandă (tehn.) Sistem tehnic ce comandă pornirea, mersul şi oprirea unui ansamblu sau subansamblu tehnic oarecare (de ex. ale unui ascensor, ale unei uşi etc.). Aparat de control 1 (elt.) Nume dat adesea aparatelor de precizie medie, în general transportabile. 2 (tehn.) Aparat cu ajutorul căruia se controlează starea unui sistem tehnic. Aparat de detecţie-localizare (tehn.) Sistem tehnic pentru punerea în evidenţă şi localizarea unui fenomen, a unui obiect etc. Aparat de inducţie (elt.) Aparat care utilizează acţiunea circuitelor inductoare fixe asupra curenţilor pe care ele îi induc în piese conductoare mobile. Aparat de încercare (tehn.) Sistem tehnic care serveşte la încercările tehnice, mecanice, fizice etc. ale unor piese sau materiale. Aparat de măsurare subiectivă a zgomotului (telc.) Aparat de măsurare a zgomotului prin metode auditive. Aparat de măsurat diferenţial (elt.) Aparat care măsoară diferenţa dintre două mărimi electrice de aceeaşi natură. Aparat de măsurat indicator (elt.) Aparat care indică în fiecare moment valoarea instantanee, eficace, medie sau de vîrf a mărimii măsurate. Aparat de oprire (tehn.) Sistem tehnic care asigură oprirea unui vehicul sau a unui ansamblu tehnic în mişcare. Aparat de pornire (tehn.) Mecanism pentru pornirea sistemelor tehnice, mai ales a maşinilor. (= Aparat de demaraj). Aparat de radiorecepţie (telc.) V. R a-dioreceptor. Aparat de reperaj acustic (telc.) Apa-rataj electroacustic destinat determinării poziţiei unei surse sonore. (= Locator de sunet). Aparat de ridicat (tehn.) Sistem tehnic de ridicat sarcini (greutăţi) la înălţimi relativ mici. Ex.: macara, ascensor etc. Aparat de telecomunicaţie (telc.) Aparat folosit ca piesă principală sau secundară în telegrafie, telefonie, telegrafierea imaginilor sau televiziune. Aparat de tracţiune (transp.) Aparat de transmisie a forţei de tracţiune între două vehicule. Aparat de transmisiune a imaginilor (telc.) V. Fototelegraf. Aparat detector (elt., fiz.) Aparat indicator destinat să determine existenţa şi, Aparat' diviz or 44 uneori, să indice sensul unui fenomen. {■= Aparat indicator). Aparat divizor (text.) Dispozitiv de la oardele de lină, care împarte voalul de «ardă în benzi (în panglici). * Aparat electric (elt.) Aparat ale cărui principale elemente funcţionale sînt parcurse de curent electric; cele cu piese importante mobile se numesc şi aparate siectromecanice, iar cele cu tuburi elec* tronice şi. cu elemente cu semiconductoare, aparate electronice. Aparat electric de măsurat (elt.) Aparat ■electric care serveşte la măsurarea unei mărimi neelectrice. Aparat electrodinamic (elt.) Aparat care utilizează acţiunile electrodinamice care se exercită între bobine fixe şi mo* bile parqurse de curenţi; nu conţine piese feromagnetice în traiectul liniilor de cîmp tnagnetic. Aparat electronic (elt.) Aparat în care măsurarea e efectuată cu ajutorul unui dispozitiv electronic. Aparat etalon (elt., fiz.) Aparat de măsurat de mare precizie, folosit pentru etalonarea altor aparâte. Aparat ferodinamic (elt.) Aparat în care acţiunile electrodinamice sînt întărite prin prezenţa unor piese feromagne* tice plasate de-a lungul traiectoriilor liniilor de cîmp magnetic. Aparat feromagnetic (elt.) Aparat constituit dintr-o piesă de fier mobilă, supusă acţiunii unei bobine fixe parcurse de un curent sau acţiunii unei piese de fier fixe, magnetizate de curent. Aparat fotografic (foto.) Aparat optic, iolosit pentru obţinerea imaginii unui obiect pe o placă sau pe un film foto^ sensibil (v, planşa VI). Aparat fototelegrafic (telc.) V. Foto-telegraf. Aparat indicator (elt., fiz.) Sin. Aparat detector (v.). Aparat industrial (elt., fiz.) Aparat de măsurat de întrebuinţare curentă şi de construcţie robustă, ale cărui indicaţii pot fi citite de la o oarecare distanţă. Aparat integrator (elt., fiz.) Aparat care indică, în fiecare moment, suma valorilor pe carer* le-a luat o anumită mărime în-cepînd de la un anumit moment şi pînă îrt moriieritul citirii. Aparat înregistrator (elt., fiz.) Aparaţ care înscrie sau înregistrează valorile succesive ale unei mărimi. Aparat Kipp (chim.) Aparat de laborator folosit pentru a produce, fără încălzire, un gaz, prin acţiunea unei substanţe lichide asupra unei substante solide. Aparat magnetoelectric (elt.) Aparaţ în care un magnet fix acţionează asupra unuia sau mai multor cadre mobile parcurse de curenţi. Aparat Orsat (chim.) Aparat folosit în analiza cantitativă de gaze, pentru determinarea — prin absorbţie în soluţii convenabile — a bioxidului de carbon, a oxidului de carbon şi a oxigenului. Aparat periodic amortizat (elt.) Aparat la eare echipajul mobil atinge poziţia de echilibru după cîteva oscilaţii în jurul ei. Aparat telautografic (telc.) V. Telau-t o g r a f. Aparat telefonic (telc.) V. Telefon. Aparat telegrafic (telc.) V. Telegraf. Aparat termic (elt.) Aparat în care se utilizează căldura produsă de unul sau mai mulţi curenţi. Aparat termic cu fir cald (elt.) Aparat în care dilataţia firelor, provocată de încălzirea lor directă sau indirectă de către curent, e transmisă echipajului mobil. Aparat termic cu rezistenţă (elt.) Aparat în care se utilizează variaţia rezistenţei unui conductor provocată de către curentul sau radiaţia de măsurat. (= Instrument b o 1 o m e t r i c). Aparat totalizator (elt., fiz.) Aparat care măsoară sau înregistrează suma valo- 45 Apă moartă rilor luate de mărimile de aceeaşi natură în mai multe circuite. Âparataj (tehn.) Totalitatea aparatelor care pot fi folosite într-o anumită ramură a tehnicii sau a ştiinţei. Apareiaj (constr.) a. Mod de aşezare a pietrelor într-o zidărie aparentă. — b. Desen al rosturilor pietrelor aparente pe o faţadă. — c. Aspect al feţei pietrelor între* rosturi, la o faţadă. Apatit (mineral.) Amestec natural de fosfat şi fluorură de calciu, întrebuinţat ca materie primă la fabricarea de îngrăşăminte. Apă (chim.) H20. Lichid incolor fără miros şi fără gust, cu p.f. 100° G la presiunea de 760 mm Hg. Masa unui centimetru cub de apă la +4° (temperatură la care densitatea apei este maximă) reprezintă un gram-masă. Apă amoniacală (ind. chim.) Soluţie de amoniac în apă. Apele amoniacale, rezultate în procesul de cocsificare, sînt . întrebuinţate la fabricarea unor săruri de amoniu. Apă de clor (chim.) Soluţie de clor în apă. Apă de constituţie (chim. fiz.) Apă care intră in cpnstituţia moleculei unei substanţe, din care nu poate fi îndepărtată fără descompunerea moleculei. Apă de cristalizare (chim. fiz.) Apă legată de moleculele anumitor corpuri* cînd acestea cristalizează. Apă de Jayel (chim.) Soluţie de clor şi de hidroxid alcalin în apă, întrebuinţată ca decolorant şi dezinfectant. Apă de zăcămînt (petr. gaze) Apă care saturează parţial rocile din zona gaziferă şi petroliferă: practic,, saturează total rocile din zona acviferă a unui zăcămînt petrolifer. E singenetică cu ţiţeiul. ( = Apă fosilă, Apă veterică). Apă degradată (hidr.) Apă naturală, curgătoare sau staţionară, în care se varsă, în cantităţi mari,, dejecţiuni sau ape uzate, industriale sau menajere. Apă distilată (chim.) Apă rezultată prin condensarea vaporilor de apă şi care* deci, nu conţine substanţe în soluţie sau în suspensie. Apă dură (hidrot.) Apă care conţine o cantitate relativ mare de săruri de calciu şi de magneziu. Se deosebesc: duritate temporară, datorită bicarbonaţilor de calciu şi de magneziu, şi duritate perma^ nentă, datorită sulfaţilor de calciu şi de magneziu, care poate fi înlăturată prin adăugare de sodă (carbonat de sodiu)f care precipită aceste săruri sub forma de carbonaţi insolubili. Apă fosilă (petr. gaze) V, Apă de zăcămînt. Apă freatică (geoL) Prima pînză de apă întîlnită de la suprafaţă, care rezultă din impregnarea completă şi permanentă a solului şi din care se alimentează, în mod obişnuit, puţurile, fîntînile şi izvoa-rele. Apă grea (chim., fiz.) D20. Oxid de deuteriu (v.). E un lichid care se găseşte în cantităţi foarte mici în apă. Are p.t. 3,82°; p.f. 101,42°; gr.sp. 1,1. E. folosit ca moderator în unele reactoare niţclear$. Apă industrială (tehn.) Apă care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea, fi întrebuinţată în industrie. în general, spre a îndeplini aceste condiţii, apele trebuie tratate pentru a reţine materialele în suspensie, a le deduriza şi a le aduce la temperatura dorită (prin preîncălzire sau răcire). Apă menajeră uzată (hidrot.) Apă uzată provenită din gospodării. Apă minerală (geol.) Apă naturală care conţine, în proporţii variabile, diferite săruri, gaze şi, uneori, substanţe radioactive. Ex. ; ape bicarbonatate, magne-ziene, feruginoase, sulfuroase, carboga-zoase etc. Apă moartă (nav.) Regiune de apă stătătoare care se formează înapoia unui corp ce înaintează într-o apă cu o viteză nedepăşind o anumită valoare de la care în acea regiune încep să se formeze vîr-tejuri. Apă oxigenată 46 Apă oxigenată (chim.) H202. Lichid dens, siropos, care se foloseşte, de regulă, sub formă de soluţie în apă; e utilizată ca dezinfectant şi decolorant. Soluţia cu 30% apă oxigenată, în volum, se numeşte perhidrol. Apă pentru pastă de consistenţă normală (mau constr.) Cantitate de apă (exprimată în procente de masă) care trebuie amestecată cu un liant hidraulic pentru a obţine o pastă cu o anumită consistenţă prescrisă; serveşte la determinarea începutului şi a sfîrşitului prizei unui liant. Apă potabilă (hidrot.) Apă bună de băut, adică apă al cărei conţinut, din punctul de vedere fizic, chimic şi bacteriologic, se găseşte între limitele la care apa nu capătă gust neplăcut sau nu devine vătămătoare organismului omenesc. Apă regală (chim.) Amestec de trei părţi acid clorhidric şi o parte acid azotic, oare dizolvă orice metal. Apă supragrea (fiz.) Oxid de tritiu. Apă supraîncălzită (fiz.) Apă a cărei temperatură e mai înaltă decît temperatura corespunzătoare presiunii la care se găseşte (de regulă 100°C). Apă tare (chim.) |V. A c i d azotic. Apă uzată (hidrot.) Apă folosită în prealabil pentru nevoi gospodăreşti, edilitare sau industriale, care, devenind impură, trebuie canalizată şi evacuată. Apă veterică (petr. gaze) V. Apă de zăcămînt. Apăsare (gen.) Rezultatul exercitării unei forţe asupra unei suprafeţe. Apăsare pe talpă (petr. gaze). Sarcina axială pe care instrumentul de foraj (sapă sau freză) o transmite rocii din talpa sondei. Ape catastrofale (hidrot.) Debite cu caracter excepţional pe cursurile principale de apă (rîuri şi fluvii), care depăşesc previziunile şi măsurile tehnice de apărare a diferitelor construcţii aşezate în cuprinsul albiei majore. Ape-mame (chim. fiz.) Lichid care rămîne după ce o anumită substanţă dintr-o soluţie a cristalizat. Ape meteorice (hidrot.) Totalitatea apelor de precipitaţie din atmosferă (ploaie, zăpadă, rouă, brumă, ceaţă, chiciură, grindină). Ape moarte (geofiz.) Mareele din primul şi din al treilea pătrar al Lunii, care sînt cel mai puţin înalte. Ape reziduale (ind. chim.) Ape de scurgere provenite de la un proces de fabricaţie; conţin anumite impurităţi, uneori toxice, care trebuie eliminate prin epurare, înainte de trimiterea apelor într-o apă curgătoare. Apele reziduale conţin uneori substanţe care pot fi valorificate. Ape vii (geofiz.) Mareele de Lună plină şi de Lună nouă, care sînt cele mai înalte. Apeduct (hidrot.) Canal principal care conduce apa, cu curgere liberă. Apel (telc.) Producere a unui semnal, în general sonor sau luminos, în scopul de a atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii unei legături cu un post chemător. Apel telefonic (telc.) Apel utilizat la legăturile telefonice pentru a atrage atenţia unui operator sau a unui abonat. Aperiodic (fiz.) Calitate a variaţiei în timp a valorii unei anumite mărimi, în cursul căreia ea atinge valoarea finală fără a-şi schimba semnul. Aplanare (drum.) Operaţie de nivelare a unui teren sau a patului unei şosele pentru a realiza o suprafaţă plană. Aplanat (fiz.) a. Calitate a unui sistem optic de a prezenta aplanetism. — b. Sistem optic care are calitatea de sub a. Termenul e folosit îndeosebi pentru unele obiective fotografice. Aplanetism (fiz.) Proprietate a unui sistem optic de a da o imagine plană, perpendiculară pe axa sistemului, cînd obiectul e şi el plan, perpendicular pe aceeaşi axă. 47 Aprindere prematură Apocromat (fiz.) a. Calitate a obiectivului unui instrument optic de a fi corectat pentru aberaţie cromatică, pentru lumină roşie, galbenă şi violetă. — b. Obiectiv cu calitatea de sub a. Apofiză (mine, petrogr.) Porţiune din-tr-un zăcămînt magmatic, de dimensiuni foarte mici, care se prelungeşte în rocile sterile înconjurătoare. Apometru (tehn.) Instrument pentru măsurarea volumului de apă scurs prin conducta pe care e montat, prin măsurarea vitezei, a volumului sau a diferenţei de presiune. Apometrele bazate pe măsurarea vitezei curentului de apă au ca parte principală o roata cu palete aşezată în cursul curentului, a cărei mişcare de rotaţie e transmisă unui dispozitiv de integrare (v. planşa VI). ( = Contor de apă). Apostilb (unit.) Unitate fotometrică secundară de măsură a strălucirii, a cărei valoare e de 1 candelă/m2. Se notează cu simbolul asb. Apotemă (mat.) a. Segment de dreaptă care uneşte centrul unui poligon regulat cu mijlocul oricărei laturi. — b. Segment de dreaptă care uneşte vîrful unei piramide regulate cu mijlocul oricărei laturi a bazei ei. — c. Segment de dreaptă care uneşte mijlocurile a două laturi, situate pe aceeaşi faţă laterală, ale poligoanelor bazelor unui trunchi de piramidă regulată dreaptă. Apret 1 (piei) Strat de protecţie şi de lustru pe partea feţei, eventual^ şi pe partea cărnoasă a pielii, în scopul îmbunătăţirii aspectului şi a rezistenţei. 2 (text.) Soluţie, suspensie sau emulsie cu care se tratează ţesăturile şi, uneori, fibrele, pentru a le conferi proprietăţi noi (plinătate, moliciune, luciu, îngreu-nare, inşifonabilitate, impermeabilitate etc.). Apretare (text.) Impregnare a fibrelor textile sau a ţesăturilor cu o pastă care le dă anumite calităţi de fabricaţie dorite. Apretat, instalaţie d© ~ (niş.) Instalaţie anexă halei de laminare, în care se execută operaţiile de găurire, rectificare etc., asupra laminatelor ajustate, corespunzătoare utilizării ulterioare. Apretat, maşină de ^ (text.) Agregat pentru impregnarea ţesăturilor cu paste variate care vor da efectele dorite: greutate, compactitate, rigidizare, impermea-bilizare, ignifugare, izolare, uscare etc. Apretură (text.) Totalitatea operaţiilor de modificare şi ameliorare a produselor textile (fierbere, albire, mercerizare, călcare, carbonizare, colorare, imprimare etc.). Aprindere 1 (chim., mş.) Provocare a unei arderi prin ridicarea tomperaturii unui amestec de combustibil şi carburant pînă la temperatura la care arderea abia începută se întreţine şi se propagă singură. 2 (elt.) Stabilire a descărcării electrice într-o lampă cu luminescenţă, cu arc electric etc. 3 (mine) Trecerea de la sine în stare de incandescenţă a unor minereuri de sulf sau a unor cărbuni în strat sau depozitaţi, datorită reacţiilor chimice exo-terme din zona de contact cu oxigenul din aer, prin ridicarea temperaturii. Aprindere de întoarcere (elt.) Dispariţie bruscă a efectului de supapă al unui tub redresor cu gaz sau cu vapori. Poate apărea în tuburile redresoare cu gaz, cînd potenţialul anodului e mai jos decît potenţialul catodului, ceea ce, în unele cazuri, poate provoca o conducţie de curent inversă. Aprindere prematură (mş.) Aprindere a amestecului combustibil-aer într-un motor cu electroaprindere (motor cu explozie), înainte de producerea scînteii electrice, datorită unor puncte supraîncălzite din interiorul cilindrului (de ex. electrozii bujiei, depuneri cărbunoase incandescente etc.). Aprindere prin cap incandescent 48 Aprindere prin cap incandescent (mş.) Sk Termoaprindere (v.). Ăprovâre (nav.) înclinare, tempdrară longitudinală a unei nave, cu prova (prora) afundată în apa mai mult decît pupa, datorită încărcării sau descărcării neuniforme. Aproximare (mat.) a. înlocuire a valorii cu mai multe zecimale a unei mărimi, prin valoarea cu mai puţine zecimale cea mai apropiată. — b. înlocuire a unei funcţiuni, a cărei expresie e complicată, printr-o expresie mai simplă, de exemplu prin-tr-un polinom, care permite calculul valorilor funcţiunii cu o diferenţă mai mică decît o constantă anumită. Aproximaţie (mat.) a. Eroare făcută într-un calcul cînd se rotunjesc unele numere la valori mai simple, destul de apropiate de valoarea adevărată. — b. Diferenţă maximă dintre valoarea măsurată şi valoarea admisă prevăzută, ale unei mărimi. Apţian (geol.) Ultimul etaj al Creta-cicului inferior (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Apucător (tehn.) Unealtă, utilaj sau parte din el, acţionate manual sau mecanic, servind la manipularea, transportul sau imobilizarea unui obiect ori a unui material, folosind pîrghii, cleşte, fălci, gheare. Apuntament (constr. nav.) Punte de-a lungul malurilor, care serveşte la acostarea navelor. Apuntare (av.) Evoluţie a unui avion in vecinătatea unei nave port-avion, în cursul căreia planează, se aşază pe punte şi rulează pînă la punctul de oprire. Apupare (nav.) înclinare temporară longitudinală a unei nave, cu pupa afundată în apă mai mult decît prova (prora). Aquitanian (geol.) Primul subetaj al Miocenului, care, în ţara noastră, se prezintă sub un facies lagunar cu zăcăminte de sare şi de cărbuni (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Ar (chim.) Simbol pentru elementul Argon. Ar (unit.) Unitate de măsură pentru suprafeţe de terenuri, în sistemul metric, egală cu 100 m2. Se notează cu simbolul a. Arabesc (arh.) împletitură realizată cu multă fantezie din linii, figuri geometrice, fructe sau flori, specifică ornamentaţiei decorative arabe. Aragaz (ind. chim.) Gaz lichefiat care conţine peste 90% butan, întrebuinţat drept combustibil. Aragonit (mineral.) Carbonat de calciu natural, cristalizat, depus de izvoarele termale; e întrebuinţat la confecţionarea de obiecte ornamentale (lămpi, călimări etc.). — Aramă (chim.) Nume popular pentru cupru. Aranjamente (mat.) ANumărul de grupuri de cîte n obiecte care se pot forma cu m obiecte distincte, astfel încît două grupuri oarecare să difere fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor în grup, fiecare obiect intrînd numai o singură dată în grup. Se calculează cu formula = m(m — 1) ... (m — n 1). (= A r a n j ă r i). Aranjări (mat.) Sin. Aranjamente (v.). Arămire (met.) Operaţie de depunere, pe cale electrolitică, a unui strat fin de cupru, pe suprafaţa unei piese dintr-un alt material. Arbaletrier (constr.) Element din ansamblul .unei ferme de acoperiş ce serveşte la susţinerea penelor pe care se fixează căpriorii, li solidarizarea nodurilor şi la transmiterea sarcinilor, permanente şi incidentale, la zidul sau la stîl-pul de susţinere a fermei. Arborada (constr. nav.) Ansamblul arborilor (al catargelor) şi al vergelor unei nave (v. planşa VI). Arbore 1 (constr. nav.) Coloană verticală de lemn sau de tufruri de oţel, Planşa VI Antretoaze Anvelopă 1 — profil (bandă de rulare) antiderapant; 2 — straturi de ţesătură (pînză); 3 — talon; 4 — sîrme de talon. Aparat de ciocnire cu balansier 1 — balansier; 2 — bară transversală; 3 — tampon; 4 — tija tamponului ; 5 — resortul tamponului. Apometru de viteză, cu morişcă l — corpul contorului; 2 — morişcă cu pale elicoidale; 3 — mecanism roată elicoidală-şurub fără fine; 4 —redresor; 5 — locaşul trenului de rotiţe de angrenaj; 6 — cadran; 7 — capac. Aparat fotografic 1 — obturator; 2 — film; 3 — cutia aparatului; 4 rondele pentru rularea filmului; 5 — ocularul vizorului; 6, 7 şi 8 — oglinzile dispozitivului de vizare; 9 — obiectivul aparatului. Arboradă 1 — 4 — arbori coloană trinchet, coloană mare (coloană maestru), coloană artimon şi coloană bompres; 5 — 7 — arbori gabier trinchet, gabier mare şi gabier artimon; 8 — baston; 9 — arboret trinchet; 10 — arboret mare; 11 — arboret artimon; 12 — săgeata bompresului; 13 — 15■ gabiile trinchet, mare şi artimon; 16 — 18 — crucetele trinchet, mare şi artimon; 19 — martingală; 20 — 22 —* butucii coloanelor; 23 — 25 — butucii gabierelor; 26 — 30 — vergele trincei, gabier mic, contragabier mic, zburător mic, rindunică mică; 31—35 — vergele mari, gabier mare, contragabier mare, zburător mare, rîndunică mare; 36 — 40 — vergele velei artimon, gabier artimon, contragabier artimon, zburător artimon,rîndunică artimon; 41 — ghiu: 42 — pic: 43 - măr. Arbore cardanic 50 montată pe o navă, care susţine fie vela-tura (pînzele), la o navă cu vele, fie antenele de telegrafie fără fir, la navele cu motor. (= Catarg). 2 (tehn.) Organ al unei maşini sau al unei instalaţii, cu lungimea mult mai mare decît celelalte două dimensiuni, care, prin rotire în jurul axei sale longitudinale, transmite o mişcare; e supus,în principal, la solicitări de torsiune. Arbore cardanic (tehn.) Organ de maşină care transmite mişcarea printr-un sistem de articulaţii cardanice (v.). Arbore cotit (tehn.) Organ de maşină longitudinal, cu unul sau cu mai multe coturi, care prin intermediul unor biele permite transformarea mişcării sale de rotaţie într-o mişcare rectilinie alternativă a altor organe (de ex. pistoane) sau invers (v. planşa VII). Arbore cu came (tehn.) Organ de maşină longitudinal, purtînd una sau mai multe came, care transformă mişcarea sa de rotaţie în mişcarea rectilinie a unor ta-cheţi (acţionaţi de came); e folosit la mecanismele de distribuţie ale motoarelor cu ardere internă (pentru deschiderea supapelor motorului), la comenzi mecanice etc. Arbore electric (elt.) Legătură electrică între două sau mai multe motoare de antrenare, de exemplu între motoare mecanice, care asigură aceeaşi turaţie a acestora, independent de sarcina fiecărui motor. Arbore flexibil (tehn.) Organ de maşină longitudinal cu o inimă constituită din mai multe straturi de fire metalice înfăşurate în elice (la care sensul de înfăşurare alternează) sau din elemente articulate, şi dintr-un tub metalic protector flexibil. Arbore planetar (mş.) Arbore asamblat, demontabil sau nedemontabil, cu roata centrală planetară a unui mecanism diferenţial (v.) angrenată permanent cu sateliţii acestui mecanism. (=Ax planetar). Arbore unitar (tehn.) V. sub Ajusta j. Arc 1 (constr.) Element de construcţie executat din lemn, metal, zidărie sau beton, <5are constituie principalul element de rezistenţă al unei construcţii sau al unei părţi de construcţie (de ex.: pod, hală, acoperiş etc.) (v. planşa VII). 2 (mat.) Porţiune dintr-o curbă, cuprinsă între două puncte ale ei. 3 (tehn.) Resort metalic solicitat în principal la încovoiere. Se deosebesc: arc lamelar, alGătuit din foi de oţel; arc spiral, alcătuit din bandă de oţel, în formă de spirală plană; arc-disc, alcătuit din discuri; arc inelar, alcătuit din inele interioare şi exterioare (unele avînd o crestătură transversală) (v. planşa VII). Arc electric (elt.) Descărcare electrică în gaze, cu catod incandescent. Arcul emite lumină albă strălucitoare, are temperatura de peste 3 000° şi ia naştere cînd un curent electric străbate spaţiul dintre două bare conductoare (electrozi). Se foloseşte pentru a se obţine temperaturi înalte sau lumină intensă (v. planşa VII). Arcadă (arh.) Element arhitectonic alcătuit dintr-un arc şi din picioarele care-1 susţin (v. planşa VII). Arcatură (arh.) Relief alcătuit dintr-o succesiune de arcade mici, care decorează părţile netede ale zidurilor unui edificiu. Arcuire 1 (lemn) Deformare în formă de arc, pe direcţia lungimii, a unei piese de cherestea. 2 (tehn.) a. Deformare elastică de încovoiere a unui material (lamă de resort sau baghetă de lemn). — b. Deformare plastică, adică curbare permanentă în formă de arc. Ardent (nav.) Calitate a unei nave de a „veni în vînt“ sub acţiunea vîntului. Ardere (chim., tehn.) Reacţie de combinare a unei substanţe cu oxigenul, însoţită de dezvoltare de căldură şi, adesea, de apariţia unei flăcări. Cînd viteza de propagare e mai mică decît cîţiva metri pe secundă, arderea se numeşte lentă. Arderilor rapide le corespund viteze de propagare pînă la 4 kilometri pe secundă. Din această categorie fac parte detonaţia şi explozia. (= Combustie). 51 Arhaic Ardezie (constr.) Argilă sub formă de plăci, întărită natural din cauza presiunii, întrebuinţată la învelit ori de acoperişuri. Ardil (text.) Fibră textilă artificială obţinută prin filarea unor substanţe proteice extrase din anumite arahide. Pentru stabilizare, la finisare, fibrele se tratează cu formaldehidă. Areometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea densităţii unui lichid, alcătuit, de regulă, dintr-un corp greu care se continuă în sus cu un tub gradat în densităţi. Areometrul se cufundă cu atît mai mult în lichid, cu cît densitatea acestuia e mai mică (v. planşa VII). Argăseală (piei.) Amestec preparat din soluţie de sulfat de aluminiu (sau alaun de potasiu) cu clorură de sodiu, gălbenuş de ou şi făină de grîu, folosit la argăsirea pieilor. Arg&sire (piei.) Tăbăcire reversibilă, prin spălare cu apă, a pieilor în argăseală, folosită la tăbăcirea pieilor pentru mănuşi şi la pregătirea blănurilor. Argea 1 (arh.) a. Bolta mare a unei biserici. — b. Construcţie în starea în care are numai stîlpii şi căpriorii. 2 (lemn) Piesă lemnoasă (trunchi de arbore) aşezată pe laturile canalelor de plutit sau ale jgheaburilor de alunecare din bîme. Argentan (met.) Varietate de alpaca, Argentin (ind. chim.) Pulbere de staniu întrebuinţată în imprimeria textilă şi la fabricarea hîrtiei, pentru obţinerea unui luciu metalic. Argentit (mineral.) Sulfură de argint, naturală (Ag2S), cu 87% Ag. E un minereu important de argint. Argilă (geol.) Rocă sedimentară alcătuită din silicaţi hidrataţi de aluminiu şi magneziu cu impurităţi minerale şi organice. Argilele sînt întrebuinţate în ceramică, la fabricarea materialelor refractare etc. Argilă expandată (mat. constr.) Material obţinut prin calcinarea şi răcirea bruscă a argilelor feruginoase, astfel încît, prin reducerea acizilor ferici în acizi fe-roşi se degajează oxigen care spongiază materialul; avînd greutatea volumetrică mică, e întrebuinţată ca agregat pentru betoane uşoare. V. şi C h e r a m z i t, G r a v e 1 i t. Argilă refractară (st. cer.) Silicat de aluminiu hidratat existent în natură, a cărui temperatură de topire depăşeşte 1 580°. Conţine, pe lîngă mineralele argi-loase obişnuite (caolinit etc.), proporţii diferite de cuarţ, feldspaţi, mice, cum şi minerale aluminoase (bauxită), feruginoase (hematit, magnetit etc.), calca-roase (calcit, dolomit) şi, uneori, substanţe organice, Aceste minerale accesorii modifică refractaritatea argilei. Argilizare (geot.) Procedeu de imper-meabilizare şi consolidare a terenurilor de fundaţii nisipoase sau de pietrişuri, prin injectarea în pori sau în goluri a unor suspensii de argilă fluidizate, care, în anumite condiţii fizico-chimice, se coagulează şi colmatează golurile sau cimentează particulele terenului dat. Argint (chim.) Ag. Element cu nr. at. 47, gr. at. 107,88. Metal alb, moale, cu p.t. 960°, care se găseşte în natură în stare nativă şi ca argentit etc. E întrebuinţat ca metal preţios, iar sub formă de compuşi, în fotografie. — Argint viu (chim.) Nume popular pentru mercur. Argintare (met.) Operaţie de acoperire cu un strat de argint a unui obiect. Argon (chim.) Ar. Element cu nr. at. 18, gr. at. 39,944. E un gaz nobil care se găseşte în atmosferă în proporţie de 0,93% în volume şi e întrebuinţat la umplerea becurilor electrice. Argument (mat.) Variabilă independentă, de care depinde o funcţiune. Arhaic (geol.) Eră sau grupă (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre) care reprezintă timpul, respectiv formaţiunile constituite de la formarea primei cruste continue la suprafaţa globului pămîntesc, pînă la apariţia vieţii. Arhimede, legea lui ~ 52 Arhimede, legea lui ^ (fiz.) Sin. Principiul lui Arhimede (v.). Arhimede, principiul lui ^ (fiz.) V. Principiul lui Arhimede. Arhitectură (gen.) Ştiinţa şi arta de a proiecta şi de a executa clădiri, complexe de clădiri şi ansambluri, pentru satisfacerea nevoilor de trai, materiale, sociale, culturale şi artistice ale oamenilor.. Ea foloseşte, pe lîngă aplicarea ştiinţei construcţiilor şi a posibilităţilor oferite de întrebuinţarea diferitelor materiale, principii de plastică şi compoziţie, care trebuie aplicate şi adaptate specificului local, incluzînd: proporţia, scara, ritmul, simetria sau asimetria, culoarea, integrarea elementelor în ansamblu. Arhitravă (arh.) Partea inferioară a antablamentului, care se sprijină direct pe capitelurile coloanelor sau pe abacă. Arie 1 (constr.) Platformă rigidă de scînduri, pe care se asamblează elemente de construcţie ca ferme, grinzi sau arce cu zăbrele etc. 2 (mat.) întindere a suprafeţei mărginite de o curbă închisă sau care conţine în interiorul ei un corp. Arie specifică (chim. fiz.) Arie totală a granulelor dintr-un centimetru cub (uneori dintr-un gram) dintr-o substanţă în stare de pulbere. (= Suprafaţă specifică). Arierbec (constr.) Parte din aval a unei pile (picior de pod) de zidărie. Arii (chim.) Radical obţinut prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi aromatice (de ex. fenilul). Arfmare (av., nav.) Aranjare şi fixare a încărcăturii unei nave sau a unui vehicul aerian, pentru obţinerea unui centraj favorabil stabilităţii. (=Arimaj). Aripă 1 (av.) Organ de sustentaţie al unui avion, legat cu fuzelajul, care are profilul aerodinamic şi asupra căruia se exercită forţa portantă (v. planşa; VII). 2 (constr.) Fiecare dintre cele doua ziduri, de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel, destinate să susţină taluzurile tranşeei de acces. 3 (nav.) Velă suplimentară invergată pe verfafor (v.), la navigaţia cu vînt din pupa a navelor cu vele. 4 (tehn.) Parte laterală a unei clădiri> a unei mine etc. Aripioară (av.) Parte mobilă a unei aripi de avion, care poate fi rotită în jurul unui ax longitudinal şi care serveşte la comandă şi la control. Aritmetică (mat.) Ramură a matematicilor care se ocupă cu studiul numerelor şi cu operaţiile de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire a acelor numere. Aritmograf (mat.) Aritmometru înregistrator. Aritmometru (mat.) Aparat care efec-tuează mecanic operaţii aritmetice. Arlechin (arh.) a. Culisa din spatele pereţilor laterali ai unei scene, care permite micşorarea înălţimii scenei, mascînd în acelaşi timp. reflectoarele de deasupra acesteia. (= Lambrechin). — b.Reflectorul lateral din faţa scenei. Armament (nav.) Complex format din echipaj (marinari şi servanţi), provizii şi combustibil, inclusiv muniţia (pentru ambarcaţiile de luptă), necesare pe o navă, pe o barcă (armament de barcă) sau pe ambarcaţiile sportive de regată (armament de regată). Armare 1 (constr.) Operaţie de aşezare şi fixare a armăturii unui element de construcţie de beton armat. 2 (mine) a. Susţinere suplimentară a pereţilor laterali şi a tălpii unei excavaţii subterane (galerie, puţ etc.), spre a rezista la presiunea terenurilor înconjurătoare şi a menţine profilul golurilor excavate. — b. Montare a unei construcţii de lemn, metal, zidărie, beton sau combinate, numită armătură, pentru a susţine (sprijini) tavanul, pereţii şi, eventual, talpa unei excavaţii subterane spre a rezista la presiunea litostatică mani- 53 Arteră festată de terenurile înconjurătoare şi a preveni prăbuşirea. 3 (nav.) Operaţie de îmbarcare a echipajului, a muniţiei, a combustibilului şi a proviziilor necesare, în scopul pregătirii navei pentru navigaţie şi al efectuării serviciului pentru care a fost construită. 4 (tehn.) Operaţie de îmbrăcare (a cablurilor, a barelor etc.) cu un înveliş metalic de protecţie. Armătură 1 (elt.) Una dintre cele două piese conductoare care formează un condensator electric. * 2 (mine) Sin. Susţinere (v.j. 3 (tehn.) a* Totalitatea aparatelor de control; ■ de comandă .şi de siguranţă - ale unei instalaţii de Uiotoare termice, cazane sau conducte (robinete, vane, manometre etc.) — b. îmbrăcăminte metalică de protecţie (manta de plumb, benzi sau fire de oţel) folosită la cabluri. Armătură pentru betoane (constr.) , a. Ţesătură metalică din elemente de oţel puse în piesele de beton armat pentru a rezista, împreună cu betonul, la solicitările exterioare. —.b. Totalitatea barelor metalice dintr-un element de construcţie de beton armat, care rezistă, împreună cu betonul, la solicitările exterioare. Armobetou (constr.) Beton slab armat, la care se admite că betonul din zona supusă la eforturi de întindere preia o parte din aceste eforturi. Armociment (constr.) Nume impropriu pentru plăcile de beton cu agregate mărunte, subţiri de 1 — 1,5 cm, folosite la invelitori. Armonice (fiz.) Oscilaţii ale căror frecvenţe sînt multipli întregi ai unei frecvenţe, numită frecvenţă fundamentală. în acustică, ele reprezintă sunete mai înalte, care însoţesc sunetul fundamental, dîndu-i un anumit timbru. Armură (text.) Sin. Legătură (v. Legătură 4). Amici (text.) Bumbac răsucit într-un singur fir, vopsit în diferite culori, cu care se cos înfloriturile pe cămăşi, pe ştergare etc. Aromatizare (chim.) Transformare (prin piroliză, catalitic etc.) a unei hidrocarburi parafinice sau cicloparafinice, într-o hidrocarbură aromatică. Arosol (piei.) Antiseptic constituit din crezolaţi de sodiu şi săpun, utilizat în tăbăcărie. Arpentaj (topogr.) Tehnică a identificării, măsurării, pichetării şi determinării ariilor parcelelor de teren. Arsen (chim.) As. Element cu nr. at. 33, gr. at. 74,91. E un metaloid care se găseşte în natură combinat cu sulf (câ realgar sau auripigment), cu oxigen (ca arsenolit) sau cu unele metale; e întrebuinţat sub formă de compuşi, în medicină, şi ca raticid. Arsenîat (chim.) V. sub Acid arsenic;- ! "l; ' Arsenic, acid ~ (chim.) V. Acid arr sen ic. Arsenios, acid ~ (chim.) V. Acid arsenios. Arsenit (chim.) V. sub Acid arse-ni os. Arseniură (chim.) Compus al arsenului cu un metal. . Arsură (met.) Strat de oxid negru format la^ suprafaţă unei piese de oţel în timpul încălzirii la temperaturi înalte. * Artă grafică (poligr.) Artă care se ocupă cu reproducerea şi cu multiplicarea oricăror semne şi imagini din desene şi gravuri executate în creion, cărbune, cu pensula, cu peniţa etc. Reproducerea se face prin culegere, cu ajutorul unei plăci metalice, prin rotoheliogravură ori litogravură. Multiplicarea modernă e mecanizată. Arteră 1 (elt.) Linie electrică de alimentare, principală, pe care energia se transportă spre locul de consum. 2 (hidrot.) Conductă principală de alimentare, pe care se transportă apa spre locul de consum. Articulaţie 54 3 (tehn.) Conductă principală de trecere a unui fluid. 4 (tehn.) Cale de circulaţie principală într-un sistem (căi ferate, străzi). 5 (transp.) Cale de comunicaţie importantă. Articulaţie (tehn.) Legătură între două corpuri solide, care permite mişcarea relativă a acestora fie în jurul uneia sau a două axe. (articulaţie uniaxială, respectiv biaxială), fie în jurul unui punct (articulaţie triaxială) (v. planşa VII). Articulaţie cardanică (tehn.) Articulaţie constînd din două furci legate printr-o piesă inelară în formă de cruce, care permite mişcarea relativă, în jurul a două axe rectangulare, a corpurilor între care este montată (v. planşele VII şi VIII). (= Cruce cardanică). Articulaţie sferică (tehn.) Articulaţie constînd din două elemente cu suprafaţa de contact sferică, care permite mişcarea relativă, în jurul a trei axe rectangulare, a corpurilor între care este montată. (= = Nuc ă). Artificier 1 (mine) Lucrător specializat în încărcarea şi explodarea încărcăturilor găurilor de mină. 2 (tehn.) Lucrător specializat în manipularea explozivilor, a muniţiilor şi a rachetelor de semnalizare. Artimon (constr. nav.) Unul dintre arborii unui velier (v. figura Arbo-r a d ă, planşa VI). Arzător (tehn.) Dispozitiv care serveşte la amestecarea combustibililor solizi (în pulbere), lichizi sau gazoşi, cu o parte din aerul necesar arderii, în scopul producerii de căldură. As (chim.) Simbol pentru elementul Arsen. Asamblare (tehn.) Operaţie de reunire într-un sistem tehnic a elementelor care-1 compun. Asamblare prin articulaţie (tehn.) Reunire a elementelor unui sistem tehnic, în care unul sau o parte dintre aceste elemente se pot roti faţă de celelalte în jurul unui ax sau al unui punct. Asamblare prin glisieră (tehn.) Reunire a elementelor unui sistem tehnic, în care unul sau o parte dintre aceste elemente pot aluneca de-a lungul unei gli-siere. Asamblare prin legătură elastică (tehn.) Reunire a elementelor unui sistem tehnic, în care unul sau o parte dintre aceste elemente se pot deplasa după o direcţie oarecare faţă de celelalte. Asamblare rigidă (tehn.) Reunire a elementelor unui sistem tehnic, în care aceste elemente nu pot avea mişcări unul faţă de celălalt. Asanare (hidrot.)] înlăturare a apelor în exces dintr-o regiune, în scopuri teh-nico-economice, de salubritate şi estetice, prin lucrări hidrotehnice executate pe zone întinse. Asb (unit.) Simbol pentru apostilb. Ascensor (tehn.) Instalaţie cu ajutorul căreia se transportă, pe verticală, materiale sau persoane, constituit dintr-o platformă, o colivie sau o cabină, trase de cabluri care se înfăşoară pe una sau pe mai multe tobe acţionate de motoare. Ascensor hidraulic (tehn.) Instalaţie de transport vertical acţionată prin consum de energie hidraulică, folosind forţa de împingere a unei coloane de apă sau o denivelare hidraulică. Ascorbic, acid ~ (chim.) V. Acid ascorbic. Ascuţire (met.pr.) Operaţie deaşchiere, abrazare, electroeroziune etc., prin care se obţin tăişurile unei unelte şi, în general, un vîrf cît mai fin sau o creastă cît mai tăioasă. Ascuţitorie (tehn.) Secţie a unei fabrici în care se ascut uneltele. Asecare 1 (hidrot.) Captare şi îndepărtare a apelor de infiltraţie dintr-un teren, în vederea folosirii lui în diferite scopuri. 2 (mine) Captare şi îndepărtare a apei dintr-o masă de roci, în vederea exploatării lor în condiţii de lucru mai bune. Planşa VII Arbore cotit 1 — roti dinţate pentru antrenarea arborelui; 2 — fusul arborelui; 3 — braţe de cot; 4 — fuse de cot (maneton). Arc în plin cintru abc — profilul arcului; ac — linia naşterilor; bd — săgeata; e — intrados; f— extrados. Două tipuri de arcade a — arcadă dublă; b — arcadă triplă. Areometru cu termometru^ l — corpul areometrului; ^“Tub gradat; 3 — termometru; 4 — bulbul cu lichid termometrie (care în acelaşi timp lestează areometrul). Aripă de avion 1 — bord de atac; 2 — frîne aerodinamice; 3 — profil aripioare; 4 — rezervoare de combustibil ; 5 — voleţi; 6 — bord de fugă. Articulaţii a — articulaţie triaxială (sferică); b — articulaţie biaxială (cardanică) cu inel cardanic; c — articulaţie biaxială (cardanică) cu cruce cardanică; 1 şi 2 — elemente asamblate (articulate); 3 — cruce cardanică; 4 — nucă; 5 — inel eardanic. Aselenizare 56 Aselenizare (nav. cosm.) Sin. Aluni z a r e (v.). Asemănare (mat.) Proprietate a două figuri geometrice de a avea unghiurile corespunzătoare egale şi laturile corespunzătoare proporţionale, raportul de pro-porţionalitate fiind numit şi raport de asemănare. Asfalt (constr., petr. gaze) Material amorf de provenienţă naturală sau artificială, constituit dintr-un amestec de substanţe minerale granulare, hidrocarburi cu greutate moleculară mare şi compuşi organici ai sulfului, azotului şi oxigenului. Partea organică fără substanţe minerale se numeşte bitum şi serveşte la legarea între ele a granulelor materialului. Asfaltare (drum.) Operaţie de acoperire cu îmbrăcăminte asfaltică a suprafeţei unei şosele, trotuar etc. (= A s f a 11 a j). Asigurare (constr.) Adaptare a unei construcţii sau element de construcţie pentru a preveni solicitările defavorabile sau degradările provocate de agenţi fizico-chimici sau biologici. Asimptotă (mat.) Dreaptă de care se apropie o curbă, dar pe care nu o atinge în nici un punct la distanţă finită. Asincron, generator ~ (elt.). V. sub Generator electric. Asiză (constr.) Rînd sau strat orizontal de material (piatră* cărămidă, strat de beton etc.), aşezat în construcţia unei zidării (v. planşa VIII). Asociativitate (mat.) Proprietate a unor operaţii efectuate asupra unui şir de numere de a conduce la acelaşi rezultat cînd operaţiile se efectuează parţial şi repetat asupra unora dintre numerele şirului. Adunarea şi înmulţirea sînt operaţii asociative. Astfel, în adunarea 5 + + 3 + 7 + 2 = 17 se pot efectua operaţiile 5 + 3 = 8, 7 + 2 = 9 şi adunarea 8 + 9 = 17. Asperitate (tehn.) Proprietate a unui material sau a unui corp de a prezenta neregularităţi răspîndite relativ uniform pe întreaga suprafaţă. Aspersiune (agr., tehn.) Stropire cu un lichid în formă de picaturi. în irigare e numită „ploaie artificială44. Aspirare (tehn.) Operaţie de deplasare, printr-o conductă sau printr-un orificiu, a unui fluid, prin micşorarea presiunii la punctul de aspirare faţă de presiunea existentă la suprafaţa fluidului din recipientul de unde "e deplasat. Aspirator (tehn.) Dispozitiv pentru deplasarea sau izolarea într-un anumit spaţiu a fumului, a prafului, a unui gaz sau a unui lichid, cu ajutorul unei depresiuni (v. planşa VIII). Aspiraţie 1 (hidrot.) Deplasare a unui fluid într-o conductă, provocată prin realizarea în aval de conductă a unei depresiuni faţă de presiunea fluidului care, în general, e egală cu presiunea atmosferică. 2 (mş.) Intrare liberă a unui fluid în maşina care îl foloseşte, prin efectul de depresiune realizat în interiorul acesteia. De exemplu, aspiraţia amestecului aer-combustibil într-un motor cu electro-aprindere. Asprime (piei.) Reţea de crăpături fine pe faţa pielii, invizibile cu ochiul liber, dar perceptibile la pipăire. Astar (nav.) Pînză de lînă subţire, cu ţesătură specială, din care se confecţionează pavilioanele. Astatic (fiz.) Calitate a unui sistem de ace magnetice de a fi alcătuit astfel, încît să fie sustras forţelor exercitate de un cîmp magnetic exterior. Astatic, echilibru ^ (mec.) Echilibru indiferent al unui solid rigid sub acţiunea unui sistem de forţe, dintre care fiecare îşi menţine direcţia, sensul şi punctul de aplicaţie asupra corpului. Astatiniu (chim.) At. Element radioactiv cu nr. at. 85, obţinut în laborator. Astereală (constr.) îmbrăcăminte constituită din scînduri alăturate, aşezată pe un schelet de rezistenţă, care urmează să susţină un strat continuu de material; de ex., la un acoperiş, susţine învelitoa-rea. 57 Atenuare Astigmatism (fiz.) Defect al unei lentile, care constă în faptul că imaginea unui punct situat în afara axei lentilei nu e tot un punct, ci e alcătuită din două mici segmente de dreaptă. Ochiul omenesc prezintă, uneori, astigmatism, care se corectează folosind ochelari cu lentile cilindrice. Astralită (expl.) Exploziv de siguranţă pe bază de azotat de amoniu, întrebuinţat în minele negrizutoase. Astralon (ind. chim.) Material plastic clar şi transparent, întrebuinţat, în locul celuloidului, la obţinerea de plăci şi filme. Astronautică (gen.) Ştiinţă şi tehnică a zborurilor în spaţiile interastrale. (= Cosmonautică). Astronavă (nav. cosm.) Sin. Navă cosmică (v.). Astupuş (mine) Sin. Buraj (v.). Aşchie 1 (tehn.) Parte mică, cu muchie ascuţită, desprinsă dintr-un material sub o acţiune de tăiere mecanică. 2 (telc.) Bucată, de dimensiuni mici, dintr-un cristal semiconductor, utilizată în tehnica circuitelor integrate. Aşchiere (met. pr., tehn.) Prelucrare prin desprindere de aşchii, pentru modificarea formei sau a dimensiunilor unui obiect. Poate fi efectuată manual sau mecanizat, cu unelte metalice sau cu abrazivi (abrazare). Operaţii de aşchiere sînt: burghierea, broşarea, dăltuirea, fe-restruirea, frezarea, honuirea, lepuirea» mortezarea, pilirea, polizarea, prelucrarea electroerozivă, rabotarea, răzuirea, rectificarea, rodarea, şeveruirea, strunjirea şi superfinisarea (v. planşa VIII). Aşchiere intensivă (met. pr.) Aşchiere efectuată cu avans şi adîncime de aşchiere foarte mari şi cu viteză de aşchiere medie. Aşchiere rapidă (met. pr.) Aşchiere efectuată cu avans şi adîncime de aşchiere relativ mici şi cm viteză de aşchiere foarte mare. Aşternere (constr.) Operaţie de răspîn-dire şi nivelare într-un strat cît mai uni- form, pe suprafaţa unui drum, a materialului care serveşte la construirea sau întreţinerea unei împietruiri sau a unei mixturi asfaltice. Aşternut (poligr.) înveliş de materiale elastice (postav, plută, muşama, carton, pînză cauciucată etc.) cu care sînt învelite presele (cilindrice sau altele) de tipar, pentru a obţine uniformizarea presiunii pe toată suprafaţa imprimată. At (chim.) Simbol pentru elementul Astatiniu. Atac de osie (transp.) Mecanism cu roţi dinţate care serveşte ca reductor de turaţie al unor vehicule feroviare. Atacamit (mineral.) Minereu de cupru constituit dintr-un amestec natural de clorură cuprică şi hidroxid cupric. Atacare 1 (chim., fiz.) Operaţie de modificare a naturii sau a formei suprafeţei unui obiect printr-o acţiune fizică (gravare etc.) sau chimică" (tratare cu un reactiv). 2 (tehn,) începere a prelucrării unui obiect cu ajutorul unei unelte. Atacare falsă a macazului (c.f.) Trecere peste macazul unui schimbător de cale în sensul de la călcîi spre vîrf, într-o poziţie necorespunzătoare liniei. Ataş (transp.) Cabină montată pe roţi care se leagă la un vehicul motor de transport. Ataşare (tehn.) îmbinare a unui sistem tehnic cu altul sau cu altele, pentru a putea fi folosite împreună. Atelaj (tehn.) a. Mod în care vehiculele sînt legate de elementul de tractare (auto, hipo, locomotivă etc.). — b. Harnaşa-mentul cailor care trag un vehicul. Atelier (tehn.) Unitate de lucru independentă sau făcînd parte dintr-o unitate mai mare (fabrică, uzină), în care sînt confecţionate produse şi reparate obiecte sau utilaj industrial. Atenuare 1 (fiz.) a. Fenomen în care are loc o scădere progresivă, în sensul de propagare, a unor mărimi caracteristice fenomenelor de propagare.—b. Mărime Aterisament 58 care caracterizează scăderea puterii trans-mise de o undă progresivă, pe unitatea de arie, perpendiculară pe direcţia de propagare, între două puncte situate pe direcţia de propagare considerată a undei. Se măsoară în decibeli. 2 (gen,) Micşorare, slăbire. 3 (telc,) Mărime care caracterizează scăderea puterii unui semnal în transmisiunile de telecomunicaţii, definită prin raportul dintre o putere de referinţă^ P0 şi puterea P a semnalului, măsurată în condiţii determinate şi exprimată în unităţi logaritmice, în neperi sau în decibeli. Aterisament (hidrot.) Depozit de materiale transportate de ape şi reţinute de lucrări transversale pe albie. Aterizare 1 (av.) Evoluţie prin care avionul ia contact cu suprafaţa terenului şi rulează sau alunecă pe sol pînă cînd se opreşte. 2 (nav.) Ansamblul operaţiilor efectuate de o navă pentru a ajunge în raza de vizibilitate a unui reper de navigaţie de pe uscat. Aterman (fiz.) Calitate a unui corp de a nu permite trecerea căldurii. Atex (mat. constr.) Plăci fabricate din fibră de lemn, întrebuinţate ca izolant termic şi acustic, cum şi contra vibraţiilor. Atic (arh.) Element decorativ constituit dintr-un zid scund, executat la partea superioară a unei clădiri, deasupra cornişei, care mai are şi rolul de a masca acoperişul şi jgheaburile. Atingere, tensiune de ^ (elt.) Tensiune dintre două părţi conductoare (care nu fac parte din circuitul de curent de exploatare) ale unei instalaţii electrice, în momentul în care sînt atinse concomitent de o persoană. Una dintre părţile conductoare poate fi pămîntul. Atlant (arh.) Statuie de piatră repre-zentînd un bărbat care susţine antabla-mentul unei clădiri, un balcon, un monument etc. şi care înlocuieşte o coloană. Statuile de acest fel care reprezintă femei se numesc cariatide (v.). Atlaz (text.) a. Ţesătură de mătase, de bumbac sau de lînă, supusă merce-rizării, cu faţa lucioasă şi mătăsoasă, pe care sînt vizibile, pe fiecare faţă, un singur sistem de fire (urzeala sau bătătura). — b. Legătura de bază în ţesă-torie, la care punctele de legătură învecinate între urzeală şi bătătură sînt despărţite între ele prin cel puţin un fir de urzeală şi unul de bătătură. Atmoliză (chim. fiz.) Separare a unui amestec de gaze prin efuziune, printr-un perete poros. Atmosferă 1 (chim.) Masă de gaze în care se petrece o reacţie chimică. Poate fi: neutră, oxidantă, reducătoare. 2 (fiz.) înveliş gazos care înconjură un corp ceresc. Atmosfera pămîn-tească uscată conţine, în medie, la nivelul mării, 78,08% azot; 20,95% oxigen; 0,93% argon; 0,03% bioxid de carbon; 0,001 8% neon; 0,000 5% heliu; 0,0001% kripton; 0,00001% xenon. Acest amestec de gaze, numit aer, conţine de obicei şi vapori de apă, hidrocarburi, peroxid de hidrogen, compuşi ai sulfului, cum şi particule de praf, în cantităţi mici şi foarte variabile. Atmosfera pămîn-tească cuprinde următoarele straturi principale: troposfera, stratosfera, despărţită de troposferă printr-un strat intermediar, numit tropopauză, ionosfera şi stratul exterior numit exosferă. 3 (fiz., tehn., unit.) Unitate de măsură pentru presiune. V. Atmosferă standard, Atmosferă tehnică. Atmosferă fizică (fiz., tehn.) Sin. Atmosferă standard (v.). Atmosferă normală (fiz., tehn.) Sin. Atmosferă standard (v.). Atmosferă standard (unit.) Presiune echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur cu înălţimea de 760 mm şi avînd densitatea de 13,595 1 kg/dm3 la 0°, într-un loc în care acceleraţia gravitaţiei e de 9,806 65 m/s2. O atmosferă standard e egală cu 1,033 kgf/cm2 şi se notează cu simbolul atm. (= Atmosferă fizică, Atmosferă normală). 59 Aur Atmosferă suprapresiune (tehn., unit.) Suprapresiune de o atmosferă faţă de presiunea atmosferică. Se notează cu simbolul ats. Atmosferă tehnică (tehn., unit.) Unitate de măsură folosită în tehnică pentru presiune, egală cu 1 kgf/cm2. Se notează cu simbolul at. Atodid (av., mş.) Sin. Statoreac-t o r (v.). Atom (fiz.) Cea mai mică fracţiune a unui element chimic care mai păstrează proprietăţile chimice ale elementului. Atomul este alcătuit dintr-un nucleu (v.) cu sarcină electrică pozitivă, în care e concentrată cea mai mare parte din masa atomului, înconjurat de un număr de electroni (v.), cu sarcină negativă, astfel încît, în stare normală, atomul e neutru. Numărul de electroni ai atomului neutru reprezintă numărul atomic (v.) al elementului. Pierderea de electroni, respectiv primirea de electroni, fac ca atomul să devină un ion pozitiv (cation), respectiv negativ (anion). Raportul dintre greutatea atomului unui element şi ~ din greutatea atomului de izotop 12C al carbonului se numeşte greutate atomică a elementului respectiv. Atom-gram (chim., fiz.) Cantitate din-tr-un element a cărei greutate e exprimată prin acelaşi număr cu cel care exprimă greutatea atomică a elementului. Atom marcat (fiz.) Sin. Trasor (v. Indicator radioactiv). Atracţie (fiz.) Acţiune reciprocă între două corpuri, care tinde să micşoreze distanţa dintre ele. Astfel, două corpuri se atrag datorită masei lor sau datorită sarcinilor electrice de semne diferite. Atramentare (met) Operaţie de fosfa-tare a unei piese de oţel, cu ajutorul unei soluţii de fosfat de fier şi de mangan. Atriţiune 1 (drum,) Fenomen de uzură a pietrelor unei şosele, prin frecarea dintre ele. 2 (tehn.) Sin. Abraziune (v. Abra-ziune 2). Aţă 1 (st. cer.) Dungă sau val în masa sticlei, datorită neomogenităţii compoziţiei sau apariţiei straturilor cu temperaturi de formare variate. 2 (text.) Produs textil obţinut prin răsucirea a două sau a mai multor fire de bumbac, de in, mătase etc., de grosime variabilă, folosit, mai des, pentru cusut şi brodat şi, mai rar, la fabricarea produselor tricotate sau ţesute. Aţică (text.) Ţesătură folosită în rufă-rie, lucrată din fire de bumbac cardat, cu dungi longitudinale formate din fire de urzeală colorate. Au (chim.) Simbol pentru elementul A.ur. Audibilitate (fiz.) Proprietate a unei vibraţii de a produce senzaţia de sunet, deci de a avea frecvenţa cuprinsă între 16 şi 20 000 Hz şi intensitatea depăşind o valoare minimă care depinde de frecvenţă, numită prag de audibilitate pentru acea frecvenţă. Audiofrecvenţă (fiz.) Frecvenţă a unei oscilaţii, cuprinsă între 16 şi 20 000 Hz, care dă senzaţia de sunet. Audiometru (fiz., telc.) Aparat de măsurare a anumitor particularităţi ale audi-bilităţii, în particular a pragului de audibilitate. Audiţie (tehn.) Ansamblu al caracteristicilor unei încăperi care determină inteligibilitatea emisiunilor sonore din acea încăpere. Augit (mineral.) Mineral din grupul piroxenilor, translucid, negru, verzui şi brun-negru, întîlnit ca mineral principal al rocilor magmatice bazice, în special efuzive (andezit, bazalt, fonolit). Aur (chim.) Au. Element cu nr. at 79, gr. at. 197,2. E un metal moale, galben strălucitor, cu p.t. 1 064°, care nu e atacat de aproape nici un acid. Se găseşte în natură mai ales în stare nativă şi e întrebuinţat, de regulă aliat cu cupru sau cu argint, pentru a-i mări duritatea, la baterea monedelor, în giu-vaergerie şi în dentistică, iar unii compuşi, în fotografie şi în medicină. Auramină 60 Auramină (chim.) Colorant întrebuinţat la vopsirea cu mordant, în galben, a bumbacului. Aureolă de contact (petrogr.) Zona din jurul unei intruziuni magmatice, caracterizată printr-un metamorfism care se manifestă atît în rocile înconjurătoare, cît şi în masa intruziunii. Aureolele de contact conţin, adeseori, importante concentraţii de minereuri metalifere. Auripigment (mineral.) As2S3. Trisul-fură de arsen naturală. E un minereu de arsen. (= Orpiment), Aurire (met,) Acoperire, în general pe cale electrolitică, a unui obiect cu un strat subţire de aur. Austenită (met.) Constituent structural al unor oţeluri (oţeluri austenitice), alcătuit dintr-o soluţie solidă a carbonului în fier y. Auto (tehn.) a. Prefix indicînd că procesul sau mişcarea la care se referă începe şi continuă o perioadă în cadrul sistemului tehnic respectiv fără acţionare din afara lui, oricare ar fi variaţia sa. — b. Calitate a unui sistem tehnic de a fi montat pe un vehicul autopropulsat (ex.: autoatelier, automacara etc.). Autoalarmă, dispozitiv de ~ (nav., telc.) Radioreceptor menţinut permanent în stare de funcţionare pe una dintre frecvenţele de pericol, care acţionează automat un dispozitiv de semnalizare la apariţia unui semnal de alarmă emis pe acea frecvenţă de o navă în pericol. Autoaprindere (mş.) Aprindere a combustibilului într-un * motor, produsă fără intervenţia unei surse de căldură exterioare, datorită numai temperaturii sau presiunii înalte (care provoacă o creştere a temperaturii, ca, de exemplu, la motoarele cu autoaprindere) la care se găseşte combustibilul. Autoaspirator (mş.) Pompă centrifugă care nu necesită un dispozitiv de amorsare pentru evacuarea aerului din conducta de aspiraţie a lichidului, deşi funcţionează neînecată. Autoatelier (transp.) Atelier instalat pe un vehicul autoportant. Autobază (transp.) Centru de întreţinere, reparaţii şi depozitare a autovehiculelor. Autocalor (termot.) Aparat pentru alimentarea mecanică cu cărbuni cu granu-laţie mică, a unor cazane de încălzire centrală, cu mică adîncime de focar, în care cărbunele e împins cu un şurub-melc. Autocar elevator (transp.) Maşină automobilă echipată cu dispozitive pentru încărcarea, descărcarea şi transportul materialelor (v. planşa VIII). Autocartograf (topogr.) Aparat pentru obţinerea de planuri şi hărţi, cum şi pentru măsurarea unor corpuri, prin res-tituţia automată a fotogramelor corespunzătoare zonei respective. Autocataliză (chim.) Cataliză a unei reacţii prin înseşi produsele reacţiei. Autocălire (met.) Călire a unor oţeluri bogat aliate, obţinută prin încălzirea lor deasupra unui punct critic, urmată de răcire în aer liber. Autocirculaţia apei în căldări (termot.) Menţinere a deplasării apei în circuitul închis de vaporizare al unor căldări acva-tubulare. Autoclavă (ind. chim., tehn.) Recipient care poate fi închis ermetic, în care se realizează reacţii chimice sau procese fizice sub presiune, de regulă la temperaturi mai înalte decît cea ordinară (v. planşa IX). Autoclavizare (ind. chim., tehn.) Tratare a unor materiale într-o autoclavă, în scopul realizării unor reacţii chimice sau a unor transformări fizice. Autocolimaţie (topogr.) Corectare mecanică sau prin intermediul unui dispozitiv, a erorii de colimaţie a unei lunete de vizare. Autocopie (tehn.) Exemplar dintr-un sistem tehnic de copiat acte. Autodepanare (transp.) Autovehicul destinat reparării pe şosele a unui vehicul automobil şi remorcării lui. Planşa Yni Aspirator de praf (schemă) 1 — carcasă; 2 — capac amovibil ; 3 — filtru; 4 — electromotor ; 5 — ventilator; 6 — furtun; 7 — ajutaj de aspiraţie; .1 8—cablu electric. Autocarf elevator 1 — şasiu (cadru); 2 — osie anterioară, motoare; 3 —• osie poste-rioară, directoare; 4 — motor; 5 — coloană de ghidare 6 — furcă post-obiect de ridicat; 7 — cabină. Prelucrări prin aşehiere a — adîncire conică (teşire); b — burghiere; c — broşare; d — dăltuire; e — feres-truire (manuală); f — pilire; g — honuire; h — polizare; i — răzuire. Antodeşistor 62 Autodeşistor (mine) Aparat care re glează automat evacuarea şistului din instalaţiile de concentrare gravimetrică a cărbunilor (jgheaburi de ^spălare, maşini de zeţaj). Autodină (telc.) Montaj radioelectric destinat recepţiei undelor întreţinute nemodulate, în care un tub electronic sau un tranzistor e montat astfel, încît să funcţioneze ca oscilator, avînd punctul de funcţionare în apropierea limitei de amorsare" a oscilaţiilor şi lucrînd pe frecvenţa fx. Pe electrodul de comandă se aplică semnalul provenit de la antenă, de frecvenţă f2. Interferenţa celor două semnale dă o oscilaţie de înaltă frecvenţă, modulată în amplitudine cu frecvenţa f=* (fi - u- Autodrom (transp.) Pistă destinată curselor de automobile. Autodubă (transp.) Autovehicul pentru transportul materialelor, cu spaţiul de transport închis complet. Autoexcitaţie (elt.) Sin. Excitaţie proprie (v.)„• Âiitofrînare (tehn.) împiedicarea mişcării în sens contrar celui dorit, a anumitor, elemente- ale unor mecanisme, prin folosirea forţei de frecare dintre suprafeţele de lucru. Autogară (transp.) Incintă, porţiune de teren sau cale amenajate pentru îmbarcarea şi debarcarea din autovehicule. Autogir (av.) Vehicul aerian care, pentru a se susţine în aer, foloseşte, în locul aripilor, o elice portantă cu dimensiuni mari, care se roteşte în jurul unui ax vertical (V. planşa IX). Autogreder (mş.) Greder cu âutopro-pulsie. Autoheterodină (telc.) Oscilator local auxiliar folosit în telegrafie pentru recepţia, prin heterodinare, a undelor întreţinute nemodulate. Autohton (geol., petrogr.) a. Calitate a unui grup de strate de a fi constituit din roci mai tinere, rămase pe locul formării lor, peste care s-au produs. încălecări de formaţiuni imai vecM, — ■!>. Cali- tate a unui zăcămînt de cărbuni de a se fi format pe locul de origine al plantelor din care provine. Autotncărcător (transp.) Autovehicul dotat cu echipamentul necesar încărcării, stivuirii şi descărcării unor materiale. Automacara (tehn.) Sin. Macara automobilă (v.). Automat (tehn.)) a. Calitate a unui sistem tehnic de a efectua, pe baza unei comenzi sau a unui reglaj, o anumită operaţie sau un complex de operaţii, fără intervenţia directă a omului. — b. Sistem tehnic care execută o operaţie în mod automat (v. Automat a) şi creează condiţii de precizie şi de siguranţă în funcţionare, practic perfecte. Automat continuu (cib.) Sistem automat la care mărimile care îi descriu evoluţia în timp sînt continue; poate fi liniar sau neliniar. Automat finit (cib.) Sistem caracterizat printr-im număr finit de stări interne, un alfabet ăl semnalelor de intrare şi unul al celor de ieşire, ambele finite, cu sau fără memorie. Automat Mealy (’cib.) Automat finit, la care funcţiunea de ieşire depinde atît de starea automatului, cît şi de semnalul aplicat la intrare — deci şi de tranziţia eventuală a stării interne. La acest automat se pot genera semnale la ieşire numai cînd au loc tranziţii ale stărilor interne. Automat Moore (cib.) Automat finit, la care funcţiunea de ieşire poate fi exprimată ca o funcţiune ce depinde numai de funcţiunea de stare a acelui automat. « La automatele Moore se pot genera, deci, semnale la ieşire, chiar atunci cînd nu au loc tranziţii ale stărilor interne. Automat, reperaj ^ (telc.) Sistem radar în care semnalele de ecou comandă în mod automat dirijarea spre ţintă a fasciculului de unde produse de antena de emisiune. Automat, sistem ~ (tehn.) Ansamblu alcătuit dintr-un dispozitiv mecanic de impuls şi control şi din instalaţia pe care o deserveşte,, asigurînd transmisiu- 63 Avans nea, efectuarea, controlul şi rectificarea comenzii (= Instalaţie automată). Automatică (tehn.) Disciplină care se ocupă cu cercetarea teoretică a proceselor de reglaj şi de comenzi care stau la baza operaţiilor automatizate, cu studiul mijloacelor tehnice pentru realizarea şi analizarea complexelor de operaţii sau a proceselor tehnologice, în vederea automatizării acestora. Automatizare (tehn,) Echipare a unui sistem tehnic cu automate, pentru conducerea şi efectuarea automată a unei operaţii sau a unui complex de operaţii. Se obţin mari avantaje în ce priveşte productivitatea, consumul de energie, precizia execuţiei, siguranţa funcţionării şi viaţa medie’ a sistemului tehnic, protecţia muncii etc. Automaţie (tehn.) a. Termen folosit ca echivalent al procesului automatizării generale. — b. Creare de automate. Automobil (transp.) Autovehicul rutier pe celj puţin patru roţi, folosit pentru transportul de persoane şi materiale. Automotor (c.f.) Vehicul de cale ferată cu motor propriu, folosit pentru transportul de călători şi de mărfuri. Autopornire (elt.) Fenomen de reluare automată a funcţionării normale a electromotoarelor asincrone rămas© conectate la reţea în timpul şi după dispariţia sau scăderea de scurtă durată a tensiunii, care are* loc odată cu restabilirea tensiunii normale a reţelei. Autopropulsat (tehn., transp.) Calitate a unui mobil de a se deplasa cu ajutorul energiei produse de un generator situat pe acest mobil (automobil, rachetă etc.). Autoreglare (tehn.) V. Reglare automată. Autorotaţie (av.) Mişcare de rotaţie a unei suprafeţe portante sau a unui avion întreg, cînd această mişcare se întreţine de la sine. Autosanitară (transp. Autovehicul caro-, sat special pentru transportul bolnavilor, al răniţilor, acceidentaţilor etc. Autostradă (drum.) Şosea principală pentru circulaţia cu viteză mare a autovehiculelor. Autoşenilă (transp.) Autovehicul la care organele de rulare sînt şenile. Autotensionare (rez. mat.) Pretensio-nare a pieselor de beton armat, realizată prin întrebuinţare de ciment expansiv. Autotipie (poligr.) Procedeu fotochimic de executare a unui clişeu cu suprafaţa activă în relief, nuanţată prin puncte de diferite mărimi. (== S i m i 1 i g r a v u r ă). Autotractor (transp.) Autovehicul de transport destinat tractării, pe o cale de comunicaţie, a unor remorci, vehicule, maşini etc. Autotransformator (elt.) Transformator electric cu o singură înfăşurare şi, de obicei, cu trei borne, dintre care două extreme (pentru tensiunea înaltă) şi una intermediară (care, împreună cu cîte una dintre cele două extreme, constituie bornele pentru tensiunea joasă). Autotransformator de măsurat (elt.) Transformator de măsurat în care înfăşurările primară şi secundară au părţi comune. Autoturism (transp.) Automobil pentru transportul unui număr mic de persoane (v. planşa IX). Autoturn (transp.) Autovehicul care are montat pe şasiu uri schelet în formă de turn; serveşte la executarea unor lucrări la înălţime. Autovehicul (transp.) Vehicul terestru autopropulsat, echipat cu roţi, şenile sau patine. Auxocrom (chim.) Grupare de atomi care, introdusă în molecula unui cromo-gen, îl transformă într-un colorant. Aval, în ^ (gen., hidr.) în jos de un anumit loc, de obicei de-a lungul unui curs de apă. Avans 1 (mş. -un.) Mişcare secundară (v.) de lucru, la o maşină-unealtă, efec- Avansare pe sapă 64 tuată de unealtă sau de piesa care se prelucrează. Avansul poate fi longitudinal, transversal, unghiular etc. 2 (tehn.) Interval de timp cu care este anticipată producerea unui fenomen, eventual prin variaţia spaţiului corespunzător, exprimat în unităţi de lungime, în procente sau în grade. Ex.: avansurile la admisiune, injecţie, aprindere, evacuare. Avansare pe sapă (petr. gaze) Lungime de gaură realizată cu o sapă în timpul forării unei sonde. Avanthec (constr.) Parte din amonte a unei pile (a unui picior) de pod, amenajat pentru a apăra pila de materialele aduse de apă (buşteni, sloiuri de gheaţă etc.) Avantren 1 (agr.) Sin. Antetren (v.). 2 (text.) Ansamblu de valţuri cu dinţi şi caneluri dintr-un dispozitiv de cardare, dispuse astfel, încît să poată zdrobi şi fărîmiţa resturile vegetale ataşate de flocoanele de lînă supuse cardării. Avarie 1 (elt.) Perturbaţie însoţită de întreruperea producţiei, a transportului, a distribuţiei şi, uneori, şi a utilizării energiei electrice în reţele. 2 (gen.) Deteriorare a unui obiect sau încetare a funcţionării parţiale sau totale a unui sistem tehnic, datorită unor fenomene accidentale sau utilizării defectuoase. Avă (pisc.) Unealtă de pescuit confecţionată dintr-o plasă subţire, alcătuită din 2 — 3 reţele alăturate. Avertizor 1 (tehn.) Semnalizator anun-ţînd iminenţa unei operaţii sau a unei acţiuni, pentru a evita pericole sau pentru a opri declanşarea. 2 (telc.) Radioreceptor aflat în permanenţă în stare de funcţionare, fiind acordat pe o anumită frecvenţă şi care acţionează automat un releu în momentul apariţiei sau dispariţiei unui semnal electromagnetic de frecvenţa respectivă. Aviaţie (av.) Ştiinţă şi tehnică ale zborului vehiculelor aeriene mai grele decît aerul. Aviofon (av.) Tub acustic care permite membrilor echipajului de la bordul unui avion să comunice între ei, fără a fi împiedicaţi de zgomotul motorului. Avion (av.) Aeronavă mai grea decît aerul dezlocuit, alcătuită din fuzelaj (eventual numai din carlingă), una sau două aripi, ampenaje şi tren de aterizare, echipată cu un sistem de tracţiune sau de propulsie (cu elice sau cu reacţie) (v. planşa IX). (= A e r o p 1 a n). Avionetâ (av.) Avion mic, echipat cu un grup motopropulsor de putere mică, folosit ca avion de turism, de sport, de şcoală sau utilitar. Aviosondaj (av.) Sondaj meteorologic executat cu instrumente montate la bordul unui avion. Avivare (text.) Tratament care dă unui material textil vopsit anterior un aspect atrăgător, viu. Aviz navigatorilor (nav.) Publicaţie prin care sînt aduse la cunoştinţa navigatorilor modificările şi completările introduse în hărţile marine şi în documentele nautice. Ax (mş.) Organ al unei maşini sau al unei instalaţii, cu lungimea relativ foarte mare în raport cu dimensiunile secţiunii, supus, prin rotire, translaţie sau imobilizare, în principal la solicitări de încovoiere; echipat cu roţi de rulare se numeşte osie. Ax de cîrmă (nav.) Ax de rotaţie al cîrmei, care serveşte la manevrarea navei în plan orizontal. Ax planetar (mş.) Sin. (impropriu) pentru Arbore planetar (v.). Axă (mat., tehn.) Dreaptă imaginară, faţă de care o figură geometrică sau un sistem fizic sau tehnic se găseşte într-o poziţie particulară. Axă de giraţie (av.) Axă perpendiculară pe axa de tangaj şi pe axa de ruliu. Axă de plutire (nav.) Dreapta verticală care trece prin centrul de greutate şi prin centrul de carenă ale unui plutitor, în poziţia de echilibru a acestuia. Axă de rotaţie (mec.) Dreaptă imaginară în jurul căreia se roteşte un corp solid. Planşa IX Autoclavă cu agitator 1 — axul de antrenare al agitatorului; 2 — agitator; 3 — corpul autoclavei; 4 — manometru. Autoturism 1 — caroserie; 2 — aripa faţă; 3 — aripa spate; 4 — far; 5 — bară de protecţie; 6 — roată; 7 — şasiu; 8 — resort; 9 — motor; 10 — carburator; 11 — filtru pentru aer; 12 — radiator; 13 — acumulator; 14 — demaror; 15 — schimbător de viteze; 16 — ax cardanic; 17 — diferenţial; 18 — volan. Avion bimotor de transport 1 — fuzelaj; 2 — direcţie; 3 — profundor; 4 — aripioară; 5 — grup motopropulsor. EE’-ecuatorul; PP’-axa polilor. Axă de raliu 66 Ax|i de ruliu (av.) Direcţie perpendiculară pk axa longitudinală. Axă de simetrie (mat.) Axă în raport cu care o/figura dată e simetrică. Axă de tangaj (av.) Axă perpendiculară pe planul de simetrie al avionului, care trece prin centrul de greutate al acestuia. Axă de vizare (topogr.) Axa lunetei unui aparat topografic, care vizează un anumit punct. Axă elastică (mec.) Loc geometric al punctelor în care ar trebui să fie aplicate forţele, pentru ca să nu se provoace rotaţie în nici o secţiune a unei structuri de rezistenţă. Axă elastică deformată (mec.) Curbă în care s-a transformat axa unui bare, în starea de echilibru elastic, datorită unei solicitări oarecare (în special de încovoiere). Axă neutră (rez. mat.) Axă din planul unei secţiuni, pentru care eforturile unitare normale sînt nule. Axă optică (fiz.) a* Dreaptă închipuită care trece prin centrul optic şi prin centrele feţelor unei lentile, respectiv prin centrul şi vîrful unei oglinzi sau prin centrele feţelor tuturor lentilelor care constituie un sistem centrat. — 1). Direcţie în care se poate propaga o rază de lumină într-un cristal birefringent fără ca ea să se despartă în două raze refractate. Axe de coordonate (mat.) Drepte concurente în lungul cărora se măsoară, pornind de la punctul lor de întîlnire, coordonatele carteziene ale unui punct. Axe principale (rez. mat.) Direcţii principale (v.) referitoare la centrul de greutate al secţiunii. Axeroîtol (chim.) Sin. Vitamina A (v.). Axial (fiz., mat., tehn.) Privitor la o axă. Axiometru (nav.) Dispozitiv al instalaţiei de guvernare de la bordul navei, montat, de obicei, în faţa timonei, care indică, în orice moment', unghiul decîrmă ce determină poziţia panei cîrmei faţă de axa diametrală (longitudinală, verticală) a navei. < v. Axonometrie (mat.) Mdtodă de obţinere a proiecţiei pe un plan a obiectelor din spaţiu, prin construcţii aplicate direct . -pe acel plan, raportind" punctele obiectului la proiecţia sistemului de trei axe rectangulare faţă de care sînt cunoscute poziţia, forma şi dimensiunile obiectului şi proiectînd, în acelaşi timp, unitatea de măsură din spaţiu cu scopul de a reda proporţiile şi forma. Proiecţia poate fi ortogonală, oblică sau conică. Azbest (mineral.) Silicat de calciu şi magneziu; mineral fibros din grupul amfibolilor sau din al serpentinului, format prin metamorfism în şisturile cristaline sau prin transformarea hidro-termală a rocilor*, ultrabazice bogate în magneziu. Are o largă întrebuinţare în industrie. Azbest, fibră de ^ (text.) Fibră naturală de origine minerală, inertă faţă de baze şi instabilă faţă de acizi. Se utilizează la ţesături incombustibile, izolante etc. Azbest platinat (chim.) Catalizator alcătuit din azbest în care a fost înglobată platină, în formă de pulbere foarte fină, de culoare neagră. Azbociment (mat. constr.) Amestec de azbest şi ciment sub presiune, folosit fie sub formă de plăci (la acoperirea clădirilor, ca pereţi despărţitori), fie sub formă de tuburi (distribuţia apei) etc. Azeotropism (chim. fiz.) Proprietate a unor amestecuri de lichide, numite amestecuri azeotropice, de a fierbe la temperatură constantă şi de a da vapori care au aceeaşi compoziţie ca şi a lichidului din care provin, ceea ce împiedică separarea prin distilare. Azimut (geod.) Unghiul dintre planul meridianului unui punct şi planul care cuprinde verticala acelui punct şi dreapta la care se referă azimutul. Azimut geografic (geod.) Azimutul geografic al unui punct B, măsurat din punctul A, e unghiul orizontal pe care îl determină planul meridianului geografic 67 Azurit în punctul A, cu planul format de normalele pe geoid în punctele A şi B\ sensul pozitiv al azimutului e acela al mersului acelor de ceasornic, iar direcţia de origine, direcţia nordului geografic (v. planşa IX). Âzimutal, cerc ^ (geod.) V. Cerc a z i m u t a 1. Âzobenzen (chim.) Substanţă care conţine, în moleculă, doi radicali fenil legaţi ~ prin gruparea. —N=N—; e substanţa de bază a coloranţilor azoici. Azoderivaţi (chim.) Substanţe în care doi radicali, proveniţi prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi, sînt legaţi prin gruparea —n=N— ; sînt întrebuinţate la fabricarea unor coloranţi. _ Âzoic (geol.) Mediu lipsit de viaţă. Azoîci, coloranţi ~ (chim.) Coloranţi, în special roşii sau galbeni, derivaţi din âzobenzen. Azot (chim.) N. Element cu nr. 7, gr. at. 14,008. E un gaz incolor, inodor, inactiv chimic, care constituie aproximativ 80% din atmosfera vecină cu suprafaţa Pămîntului. Compuşii lui sînt folosiţi ca îngrăşăminte şi în industria chimică. (—Nitrogen). Azotat (chim.) Sare a acidului azotic. (= N i t r a t). Azotat de amoniu (chim.) NH4N03. Sare de amoniu a acidului azotic. E întrebuinţat ca îngrăşămînt şi la fabricarea unor explozivi. Azotat de argint (chim.) AgN03. Sare albă, cristalizată, întrebuinţată în medicină şi la fabricarea cernelurilor de marcat. Azotat de calein (chim.) Ca(N08)2* •4HaO, întrebuinţat ca îngrăşămînt azo-tos. Azotat de celuloză (chim.) Sin. Nitroceluloză (v.). •—Azotat de potasiu (chim.) KNOa. Sare albă, cristalizată, întrebuinţată la obţinerea unor îngrăşăminte. Azotat de sodiu (chim.) NaNOa. Sare albă, cristalizată, care se găseste în natură ca salpetru de Chile; e întrebuinţată la fabricarea acidului azotic şi ca îngrăşă-mîiit. Azotic* acid ^ (chim.) V. Acid azotic. Azotit (chim.) Sare a acidului azotos. (—Ni t r i t). Azotometru (chim.) Aparat folosit în analiza cantitativă pentru dozarea azotului prin măsurarea volumului de azot pus în libertate la arderea substanţei analizate (v. planşa IX). Azotură (chim.) V. N i ţ r u r ă. Azurare (text.) Neutralizare a slabei coloraţii galbene pe care o au la început produsele textile albe, prin colorare cu albastru slab. Azurit (mineral.) Minereu; carbonat bazic de cupru, natural, de culoare albastră (conţinut 55 — 85% Cu). B B (chim.) Simbol pentru elementul Bor. Ba (chim.) Simbol pentru elementul Bariu. Babă (constr.) Grindă de lemn aşezată în lungul unui zid, care serveşte ca reazem pentru fermele unui acoperiş sau pentru grinzile transversale ale unui planşeu de lemn (v. planşa X). Babaică (nav.) Vîslă cu o umflătură în formă de pară în apropierea minerului, care serveşte drept contragreutate. ( = Opacină). Babord 1 (av) Marginea longitudinală, din stînga (privind spre partea dinainte a vehiculului), a fuzelajului unui avion sau al unui dirijabil. 2 (constr. nav.) Parte din stînga a unei nave. Bac 1 (constr. nav.) Pod plutitor care face trecerea de la un mal la altul. 2 (ind. chim., tehn.) Recipient de sticlă, de ebonită, uneori de metal, folosit pentru depunerea unui lichid. 3 (mş ) Sin. Falcă (v.). Bac de filieră (tehn.) Parte activă din filieră, cu muchiile tăietoare situate pe o elice. Bacul circular sau prismatic e filetat pe faţa interioară, f iletul fiind întrerupt prin crestături longitudinale, pentru a se obţine muchiile tăietoare. Bacara (st. cer.) Cristal de calitate superioară. Bachelită (ind. chim.) Material plastic obţinut din fenol şi formaldehidă, întrebuinţat în special ca material izolant în electrotehnică. Badijonare (drum.) Acoperire cu un strat subţire de produs bituminos a suprafeţelor poroase ale îmbrăcămintelor asfaltice rutiere, pentru a le apăra de degradare. Baghetă 1 (constr.) Stinghie care serveşte la fixarea unui panou într-o deschidere (de ex. la ochiurile de geam), la acoperirea rosturilor, încadrarea unui cîmp de pe o suprafaţă etc. 2 (tehn.) Piesă subţire în formă cilindrică. 3 fteatfja. Organ de maşină care serveşte la conducerea firului (la seif ac tor, la maşina de tricotat). — b. Sistem de mascare, cu o legătură specială, a îmbinării a două structuri textile diferite în tricotaj. Baie 1 (foto.) Soluţie întrebuinţată în una dintre fazele obţinerii unei copii fotografice. Se deosebesc: baie de developare, de fixare, de întărire sau de slăbire, de virare. 2 (met.) Masă de metal topit, soluţie sau, în general, masă lichidă în care se introduc piese, în diverse scopuri. 3 (tehn.) Vas, numit de obicei cuvă sau cadă, în care se cufundă un material în lichid (apă, ulei, soluţii etc.) sau în pulberi (nisip, sare) în vederea realizării unei anumite operaţii: încălzire, spălare, electroliză, tratament termic, tratament chimic etc. Baie de aer (chim.) Vas de tablă încălzit din exterior în care se introduc baloanele de sticlă unde au loc evaporări sau reacţii chimice, şi care sînt încălzite indirect, de către aerul cuprins între vas şi balon. Baie de apă (chim.) Recipient unde se fierbe apa ai cărei vapori încălzesc 69 Balansare i ndirect un vas de laborator care nu poate fi încălzit la o flacără directă (v. planşa X). Baie de călîre (met.) Baie care serveşte la răcirea metalelor, în procesul de călire. Baie de comentare (met.) Baie care serveşte la cementarea oţelului. Baie de încălzire (met.) Baie în care se introduc piesele în vederea încălzirii. Baie de metalizare (met.) Masă de metal topit în care se introduc piese pentru a fi acoperite cu un strat din acel metal. Baie de metalizare prin electroliză (met.) Baie constînd dintr-o soluţie a unei sări metalice, în care se introduc piese pentru a fi acoperite, pe cale electrolitică, cu un strat din acel metal. Baie de nisip (chim.) Recipient încălzit din exterior, care conţine nisip şi pe care se aşază vasele de* laborator ce nu pot fi încălzite la flacără directă. Baie de tratament termic (met.) Baie care serveşte la diferite tratamente termice. Baie de ulei (chim.) Dispozitiv asemănător cu o baie de apă (v.), în care lichidul de încălzire e un ulei mineral. Baieră (nav.) Ochi de frînghie (saulă) sau de piele, care se prinde de strapazan şi prin care se trece vîsla.v. Bailag (mş.) Adaos pus între două piese. în contact cu joc şi în mişcare relativă, sau sub una dintre piese, pentru anihilarea, micşorarea sau permiterea reglării jocului dintre ele. Bain-marie (Se citeşte ben-mari.) (tehn.) Procedeu de încălzire care limitează temperatura sub 100° prin introducerea obiectului într-un recipient acoperit, introdus la rîndul lui în apă clp-cotindă (în alt vas). Bainită (met.) Constituent structural al oţelurilor eutectoidice sau hipereu-tectoidice, obţinut prin transformarea austenitei la călirea izotermică. Oţelurile cu bainită au tenacitate mare. Baionetă (met.) Tăietură în formă de S sau de Z la segmenţii (inelele pistoanelor) care prezintă doar un spaţiu redus de trecere pentru scăpările de abur sau de gaze. Baionetă de extracţie (petr. gaze) Dispozitiv pentru agăţarea şi dezgăţarea părţii inferioare a garniturii de prăjini de "pompaj; face posibilă manevrarea întregii garnituri de prăjini sau numai a părţii de deasupra sa. Baionetă, îmbinare în ^ (tehn.) Reunire demontabilă a două dispozitive la care piesele se introduc una în alta şi apoi se rotesc una în raport cu cealaltă, spre a le fixa — prin pătrunderea unei ieşituri — într-o deschizătură cotită a celeilalte (v. planşa X). Baiţ (ind. chim.) Lichid, soluţie sau suspensie întrebuinţată pentru a curăţa, a colora sau a da un anumit aspect suprafeţei unui corp. Bajoaier (constr. nav.) Perete lateral al unei ecluze. Bajocian (geol.) Subdiviziunea inferioară a Jurasicului mijlociu (Dogger). Bajocia-nul conţine depuneri de calcare oolitice feru gin oase. Bal (tehn.) Grămadă de material mărunt (în special de tutun) legată în forme şi dimensiuni tipizate. Balador (mş.) Roată dinţată sau grup de roţi dinţate solidarizate (în general cu dinţări diferite), care poate să culiseze de-a lungul unui arbore canelat, astfel încît să permită angrenarea cu roţi dinţate calate pe un alt arbore, pentru ca, între mişcările celor doi arbori, să se obţină diferite raporturi de transformare. Balama (constr.) Piestă metalică folosită pentru a lega un panou de un cadru fix, astfel încît să permită panoului o mişcare de rotaţie în jurul unei laturi a «cadrului. Balansare (nav.) Mişcare perturbatoare a unei nave, care constă în rotaţia ei alternativă în jurul unei axe orizontale, datorită valurilor, hulei, vîntului sau, chiar, manevrei proprii. Balansarea treptelor 70- Balansarea treptelor (constr.) Mod de dispunere a treptelor unei scări, astfel încît variaţia lăţimii treptelor la întoarcerea scării să se facă progresiv. Balansier (tehn.) Element al unui mecanism, care poate oscila în jurul unui punct oarecare al său, diferit de extremităţi ; e o pîrghie de genul întîi şi poate fi drept sau cotit (v. planşa X). Balansier de reazem {constr.) Piesă de oţel turnat, care constituie unul dintre elementele aparatului de reazem cu ba-lansiere şi asigură centrarea reacţiunii în mijlocul reazemului, pentru orice înclinare a capătului grinzii, înlesnind rotirea secţiunii de reazem a grinzii, datorită încovoierii acesteia. Balansier pentru pompaj de adîncime (petr. gaze). Element oscilant al unităţii de pompare, care, împreună cu un sistem de bielă-manivelă, transformă mişcarea de rotaţie a motorului într-o mişcare de ridicare şi coborîre a prăjinilor de pompare. Balansină (constr. nav.) Manevră fixă folosită pentru susţinerea vergelelor încrucişate. Balanţă (fiz., tehn.) a. Instrument, folosit pentru determinarea greutăţii corpurilor, bazat pe compararea greutăţii de determinat, cu o greutate cunoscută care poate fi variată pînă ce se asigură echilibrul unei pîrghii sau al unui sistem de pîrghii. — 1). Instrument pentru determinarea, în anumite condiţii, a unei forţe, prin compensarea acţiunii unei forţe cu o altă acţiune mecanică, de exemplu cu un cuplu de torsiune într-un fir. Balanţă analitică (chim., fiz.) Balanţă sensibilă, cu o pîrghie cu braţe egale, care permite cîntăriri cu o precizie de o zecime de miligram, folosită în analiza cantitativă. Balanţă de torsiune (fiz.) Instrument de măsurat intensitatea unei forţe, bazat pe compensarea acţiunii unui cuplu corespunzător forţei respective, printr-un cuplu de torsiune într-un fir. Balanţă Eotvos (fiz., geofiz.) Balanţă de torsiune folosită în prospecţiunile gravimetrice, cu care se determină variaţia acceleraţiei gravitaţiei de la un punct la altul de pe suprafaţa Pămîntului. Balanţă magnetică (elt.) Magnetometru al cărui echipaj mobil se roteşte în jurul unui ax orizontal. Balanţă Mohr-Westphal (fiz.) Instrument pentru măsurarea densităţii lichidelor, alcătuit dintr-o pîrghie, la unul dintre capetele căreia e suspendat un plutitor asupra căruia acţionează, de jos în sus, forţa de împingere exercitată de lichid. Determinarea densităţii se efectuează compensînd această forţă cu călăreţi, care pot fi aşezaţi, în diferite poziţii, pe pîrghie (v. planşa Xj. Balanţă Roberval (fiz.) Balanţă cu dublă pîrghie AB, A'B', cele două pîrghii fiind unite prin două tije verticale AA' şi BB', care susţin platanele, şi putînd oscila în jurul unor puncte fixe C,C' situate la mijlocul distanţelor AB, respectiv A'B'. E folosită ca balanţă comercială (v. planşa X). Balanţă romană (tehn.) Mecanism de comparare a greutăţilor, cu braţe inegale, format dintr-o bară mobilă în jurul unuî punct de sprijin, cu cîrlig sau taler la un capăt al unui braţ (scurt), şi cu o greutate mobilă pentru echilibrare, pe celălalt braţ (lung) (v. planşa X). , Balanţă zecimală (tehn.) Mecanism de comparare a greutăţilor, cu braţe inegale, care permite echilibrarea greutăţilor de măsurat cu altele etalonate, de zece ori mai mici (v. planşa X). (= Decimal). Balast 1 (constr.) Material alcătuit din piatră spartă sau amestec natural de pietriş şi nisip, întrebuinţat la diferite lucrări tehnice. 2 (nav.) a. Cantitate de . apă cu care se încarcă o navă, fie pentru a-i mări pescajul, fie pentru a-i micşora suprafaţa expusă acţiunii vîntului şi valurilor, mărindu-i stabilitatea. — b. Compartiment şi conţinut fluid care asigură scufundarea sau ridicarea submarinului. 3 (tehn.) încărcătură suplimentară, permanentă (blocuri de beton etc.) ori temporară (saci cu nisip, apă), necesară pentru a asigura o stare de echilibru Ziduri cu babale (1) Băi de apă folosite In laborator baie de apă pentru creuzete; b — vas pentru sterilizare; c — baie de apă (obişnuită). Îmbinare în baionetă între două obiecte cilindrice 1 - obiect; 2 — buton; 3 -deschizătură. 1 — balansier; 2 — suspensor; 3 — resort de suspensie; 4 — cadru; 5 — ax de articulaţie. Tipuri de balanţe a — balanţă zecimală; b — balanţă romană; c — balanţă Roberval; i — platanul greutăţilor; 2 — punct de sprijin; 3 — obiect de clntărit; 4 — greutate pentru echilibrare. Balanţă Mohr-Westphal Balastare 72 (de ex. la poduri rulante etc.) sau la încercări de rezistenţă (la poduri, planşee etc.). (= Les t). Balastare 1 (c.f.) încărcare cu balast a patului unei căi ferate. 2 (nav.) Introducere sau evacuare a lestului lichid din tancurile de balast ale navelor de suprafaţă. Balastieră (constr.) Carieră de pietriş şi nisip. Balată (chim.) Substanţă asemănătoare cu cauciucul, extrasă din anumite plante, întrebuinţată la impregnarea curelelor din material textil, pentru a le proteja contra umezelii. Balcon 1 (arh.) Platformă deschisă, mărginită de o balustradă, avînd sub ea spaţiu liber, situată pe faţada unei clădiri/la nivelul etajelor. 2 (constr.) Galerie circulară care se sprijină pe peretele ce înconjură o sală de spectacol. 3 (mine) Construcţie de lemn aşezată în camerele de exploatare, de-a lungul celor două laturi ale unei galerii mai largi decît 10 m; serveşte la instalaţii de apă, de forţă şi de lumină, cum şi la controlul tavanului. Baleiaj 1 (mş.) îndepărtare — cu ajutorul unui curent de aer, sau, uneori, cu al amestecului proaspăt de aer-combus-tibil — a gazelor de ardere din cilindrul unei maşini cu ardere internă. 2 (telc.) Deplasare a spotului pe care îl produce un fascicul luminos sau electronic pe o suprafaţă interceptată, comandată din exterior, după o anumită regulă, pentru a permite prezentarea de informaţii (v. planşa XI) pe acea suprafaţă sau exploatarea acelei suprafeţe; se realizează prin deflecţia fasciculului. Balizaj 1 (av.) Semnalizare prin balize a perimetrului unui aerodrom sau a unui loc de aterizare. 2 (geod.) Semnalizare a unui teren cu balize topografice. 3 (nav.) a. Semnalizare, prin balize terestre sau plutitoare (montate pe geamanduri), a punctelor sau a zonelor periculoase pentru navigaţia maritimă sau fluvială. — b. Semnal fix, de forme şi culori diferite, instalat pe ţărm sau pe apă, folosit ca reper de orientare în navigaţie sau la identificarea ţărmului, poziţia acestuia fiind trecută în cărţile pilot şi pe hărţi. 4 (transp.) Amplasare de semnale indicatoare în diferite puncte ale unei căi de comunicaţie. Baliză (geod.) a. Semnal topografic care constă dintr-o tijă de lemn sau metal, folosită pentru a verticaliza şi semnaliza un punct topografic (v. planşa XI). — b. Semnal construit din lemn, metal etc., folosit pentru a indica poziţia unui punct, prezenţa unui obstacol etc. Balon 1 (av.) Aerostat care foloseşte drept mijloc de menţinere în aer un gaz mai uşor decît aerul şi care nu are mijloace de propulsie proprii (v. planşa XI). 2 (chim.) Vas de sticlă de formă sferică, uneori cu fundul plat, continuat cu un gît, folosit pentru încălzirea unui lichid sau efectuarea unei reacţii. 3 (telc.) înveliş etanş al incintei unui aparat electric cu vid înaintat sau cu gaz sub presiune joasă. Se construieşte, în general, din sticlă, metal sau materiale ceramice. 4 (text.) Formă curbată pe care o ia, datorită forţei centrifuge, firul în timpul toarcerii mecanizate. Balon cotat (chim.) Balon pe al cărui gît e trasat un reper care, la o anumită temperatură, indică volumul balonului. Balonet (av.) a. Compartiment inferior al unui balon, separat de compartimentul de gaz al acestuia printr-o diafragmă şi comunicînd printr-un orificiu cu aerul atmosferic. — b. Fiecare dintre compartimentele cu gaz (hidrogen, heliu etc.) ale unui dirijabil rigid, servind la sustentaţia acestuia.— c. Balon mic cu aer, dispus în interiorul unui dirijabil suplu, necesar pentru a menţine forma carenei şi a o împiedica să devină flască, atunci cînd pierde gaz (hidrogen, heliu etc.). — d. Fio tor profilat, dispus sub aripa unui hidroavion şi în apropiere de bordurile de extremitate ale acesteia, care împiedică intrarea în valuri a aripilor cînd hidroavio-nul pluteşte. 73 Banchetă Balot (tehn.) Grămadă de material mărunt, legat în forme şi cu greutăţi tipizate (în special pentru bumbac, lînă, iută etc.). Balot de hîrtie (hirt. cel.) Unitate de măsură pentru hîrtie, echivalentă cu 5 000 coli sau 10 topuri sau 200 testele. Balsam](chim.) Răşină vegetală cu vis-cozitatea mai mică decît aceea a răşinii obişnuite, întrebuinţată în medicină, la preparatele optice etc. Balsam de Canada (fiz.) Răşină întrebuinţată la confecţionarea nicolilor (V. Ni col). Balustradă 1 (constr.) Panou vertical aşezat pentru a împiedica accesul dincolo de el (la marginea unor construcţii) sau pentru a forma o trecere obligatorie (la ghişee) etc. 2 (nav.) Apărătoare dispusă la marginea punţilor, scărilor, schelelor, platformelor, pasarelelor şi paiolurilor, pentru susţinerea şi protecţia echipajului. Balustru 1 (constr.) Stîlp scurt care face parte dintr-o balustradă. 2 (desen) Compas alcătuit dintr-un braţ cilindric cu ac de fixare şi dintr-un al doilea braţ rotitor, arcuit cu un dispozitiv de prindere a trăgătorului sau portcreionului, cu un şurub de reglare şi cu un manşon (bucşă) care îi dă posibilitatea să culiseze şi să se rotească în jurul primului braţ; e folosit la trasarea cercurilor cu diametrul foarte mic (v. planşa XI). Banană (elt.) Piesă alcătuită dintr-o fişă centrală metalică, acoperită în parte cu un manşon izolant, care se montează la capătul unei conducte electrice; prin introducerea într-o baie, stabileşte un contact electric. Banatite (petrogr.) Complex de roci magmatice alcătuite, în special, din granodiorite, graniţe etc., care se găsesc în Banat, întrebuinţate ca piatră de construcţie. Banc 1 (geol.) Strat format dintr-o alternanţă de strate subţiri (uneori cu grosimea sub lm) de roci sedimentare de acelaşi tip, agregate sau dezagregate, cu stratificaţie masivă şi fără importante intercalaţii de roci de altă natură. 2 (ms.) Batiul unei maşini-unelte sau de lucru; poate fi numit după felul maşinii pe care o deserveşte (de ex. banc de strung) sau după felul operaţiei pe care o îndeplineşte sistemul pe care îl susţine (de ex. banc de trefilare). 3 (nav.) Scîndură transversală aşezată la ambarcaţii dintr-un bord în altul, care serveşte, în general, la şederea persoanelor ce trag la rame, cum şi la fixarea catargelor de ambarcaţie. Banc cu cremalîeră (mş.) Maşină pentru obţinerea ţevilor de oţel fără sudură prm împingerea unor tronsoane (pahare, v.) de metal prin garnituri de filiere coaxiale. (=Banc împingă tor). Banc de atelier (tehn.) Masă de lucru pe care se fixează diferite unelte. Banc de probă (mş.) Instalaţie fixă pentru încercarea maşinilor sau a pieselor de maşină în condiţii cît mai apropiate de regimul lor de serviciu, în scopul determinării caracteristicilor de funcţionare a lor. Banc de rodaj (mş.) Instalaţie antrenată de un motor; serveşte la rodarea unei maşini sau a unor organe ale acesteia. Banc de tras (met. pr.) Instalaţie pentru tras metale în bare şi în ţevi, la rece. Banc de treîilare (met. pr.) Instalaţie pentru tragerea metalelor în fire. Banc îtnpingător (mş.) Sin. Banc cu cremalieră (v.). Banca inelelor (text.) Dispozitiv care asigură depunerea, într-o anumită ordine de înfăşurare sub formă conică pe ţeavă, a firului la maşinile de filetat şi de răsucit. Bancă optică (fiz.) Suport alcătuit din una sau două şine paralele, pe care se pot aşeza piesele unui sistem optic. Banchetă 1 (constr.) Porţiune orizontală sau aproape orizontală din profilul transversal al unui terasament. Banchiză 74 2 (transp.) Bancă de lemn sau tapisată montată în unele vehicule, pentru transportul persoanelor. Banchiză (mine) Picior de susţinere care se construieşte la baza puţurilor de mină în săpare, pentru a susţine zidăria de deasupra, pînă cînd aceasta face priză şi se întăreşte. Bandaj 1 (elt.) Sistem de inele folosit la consolidarea înfăşurărilor rotorice ale maşinilor electrice. 2 (mine) Bucată de scîndură care se aşază între susţinere şi roca susţinută, pentru a împiedica desprinderea blocurilor dintre două cadre ale susţinerii şi pentru a transmite presiunea de la" roci la susţinere. 3 (transp.) îmbrăcăminte interschimbabilă a obezii unei roţi (v. planşa XI). Bandă 1 (constr.) Grindă-perete mărginită într-o direcţie de două plane paralele şi infinită într-o direcţie perpendiculară pe prima, supusă unei stări de tensiune plane. 2 (fiz.) Totalitatea frecvenţelor dintr-un interval, ale unui radiaţii electromagnetice sau sonore. 3 (tehn.) Piesă în formă de panglică, confecţionată din metal, cauciuc, ţesătură textilă etc. Bandă cu raclete (tehn.) V. sub Transportor cu raclete. Bandă de alegere (mine) Bandă fără sfîrşit, de cauciuc, de plăci de oţel etc., acţionată mecanic, pe care se separă manual minereurile (v. şi M as ă d e alegere). Bandă de amestec (cin.) Peliculă sau bandă magnetică pe care sînt înregistrate sunetele ce corespund unei porţiuni de film. Bandă de circulaţie (drum.) Fîşie din partea carosabilă a unui drum, destinată circulaţiei unui singur şir de vehicule. Bandă de frecvenţă (telc.) Domeniu continuu de frecvenţe, caracterizat prin frecvenţele limită ale domeniului, care satisface o anumită condiţie. Bandă de frînă (tehn.) Lamă metalică aplicată cu presiune pe un sector al periferiei unei roţi sau a unei tobe în mişcare, astfel încît să le frîneze prin frecare. Bandă de şlefuit (tehn.) Material abraziv aplicat sub forma unui strat de pulbere prin încîeiere pe o bandă (hîrtie, pînză, hîrtie pînzată). (= B a n d ă abrazivă). Bandă de televiziune (telc.) Bandă de frecvenţă afectată emisiunilor de . tele^-viziune* Se deosebesc benzile: I (40,5— 68 MHz), III (174-216 MHz), IV (470-585 MHz), V (610-960 MHz), alocate serviciilor de radiodifuziune în domeniul undelor ultrascurte. Banda II (87,5—100 MHz), de radiodifuziune, e afectată exclusiv emisiunilor de radiodifuziune sonoră cu modulaţie de frecvenţă. Bandă fără sfîrşit (tehn.) Panglică (de metal, piele) cu cele două capete unite, astfel încît — înfăşurată în jurul a doi cilindri — poate avea o mişcare continuă în lungul ei (ex.: curele de transmisie, benzi transportoare etc.). (= Bandă fără fine). Bandă izolatoare (elt.) Bandă din ţesătură de bumbac, acoperită pe ambele feţe cu un strat de cauciuc lipicios, folosită la izolarea legăturilor electrice. Bandă laterală (telc.) Fiecare dintre cele două benzi de frecvenţă care se produc în jurul frecvenţei purtătoare, în cazul semnalelor modulate în amplitudine. Bandă magnetică 1 (cib.) Bandă acoperită cu o substanţă magnetizabilă, care are proprietatea de a înregistra o informaţie ce poate fi apoi utilizată. 2 (telc.) Suport de înregistrare în formă de bandă, din material magnetic omogen sau din material nemagnetic, acoperit sau impregnat cu material feromagnetic., Bandă perforată (cib.) Bandă, de obicei de hîrtie, pe care informaţia e înregistrată cu ajutorul perforaţiilor. Bandă transportoare (tehn.) Element de tracţiune flexibil, constituit dintr-o panglică continuă, care e în acelaşi timp şi organul purtător al materialului transportat, confecţionat din material textil, 75 Bară cauciuc, metal, plasă de sîrmă etc. şi antrenat de o tobă motoare. Banderolă (poligr.) Fîşie de hîrtie cu care se înfăşură o carte, o revistă, pentru a împiedica deschiderea sau răsfoirea ei în timpul transportului sau al depozitării. Bandon (constr.) Boltă cu lăţimea relativ mică, prin care se termină capătul liber al unui portal de tunel. Bandulă (nav,) Piesă folosită la darea parîmelor de la navă, la chei sau la altă navă, la acostare. Bar (unit,) Unitate de măsură pentru presiune. în sistemul CGS, corespunde presiunii de IO6 b arii (v. şi Bar ie). Baracament (urb.) Grup de adăposturi provizorii de lemn cu dispoziţie planificată şi drumuri amenajate, avînd asigurate alimentarea cu energie electrică şi apă, cum şi scurgerea apelor meteorice şi menajere. Baracă (constr.) Construcţie provizorie din lemn, materiale aglomerate uşoare sau zidărie, servind pentru locuit, depozite de materiale, birouri etc. Baraj (hidrot.) Construcţie situată de-a curmezişul albiei unui curs de apă, pentru a închide complet secţiunea de scurgere şi a ridica nivelul apei* în susul cursului. Baraj de anrocamente (constr.) Corp de formă trapezoidală executat dintr-o îngrămădire de blocuri cu dimensiuni variate, folosit la fundaţii mai puţin rezistente, pentru a putea reţine apa. Baraj de debit solid (hidrot.) Construcţie masivă executată din bîrne şi din bolovani mari, la care se urmăreşte, în general, etanşeitatea; e eşezată în calea torenţilor şi a pîraielor de munte cu regim torenţial, pentru a reţine materialele mijlocii şi mari antrenate sau tîrîte de acestea la viituri. Baraj de greutate (constr.) Corp constituit din zidărie, piatră sau beton, care rezistă la împingerea apei prin acţiunea greutăţii proprii. Baraj de pămînt (constr.) Corp de formă trapezoidală, constituit dintr-un rambleu de pămînt cu secţiune mare, limitat de taluzuri line care-i asigură stabilitatea. Baraj în arc (constr.) Corp al cărui perete de reţinere e constituit dintr-o membrană de beton armat curbă, în plan atît orizontal, cît şi vertical, avînd un profil mai zvelt decît barajul de greutate; trebuie să aibă fundaţii foarte rezistente şi foarte stabile (v. planşa XI). Barată 1 (alim.) Aparat folosit pentru emulsionarea sau omogenizarea, în procesul de fabricaţie, a unor grăsimi vegetale şi a margarinei, alcătuit dintr-un vas în interiorul căruia se poate roti un amestecător cu palete. 2 (text.) Tobă hexagonală metalică cu perete dublu, pentru răcire, a dispozitivului în care se tratează celuloza pentru obţinerea firelor de viscoză. Baraterie (nav.) încălcări de îndatoriri sau erori comise intenţionat de comandant sau de un membru al echipajului, care provoacă pagube unei nave sau încărcăturii ei. Bară 1 (constr.) Element care leagă două noduri ale unei grinzi cu zăbrele. 2 (elt.) Conductor neizolat, cu secţiunea relativ mare, folosit în construcţia maşinilor, a transformatoarelor sau a aparatelor electrice. 3 (hidr.) Val care urcă de la gură spre amonte, odată cu fluxul, în fluviile cu maree importantă. 4 (poligr.) Semn grafic de forma unei linii (verticale, orizontale, înclinate) folosit pentru separarea în text. 5 (tehn.) Piesă de metal sau de lemn, cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secţiunii folosită în construcţii sau în dispozitive tehnice, în general pentru transmiterea eforturilor. 6 (telc.) Linie neagră, verticală sau orizontală, care poate apărea pe ecranul unui televizor destinat recepţionării semnalelor de televiziune alb-negru, produsă fie intenţionat, pentru a permite anumite măsurări, fie ca efect al unor perturbaţii. Bară colectoare 76 Bară colectoare (elt,) Bară de metal pe care se pun în paralel generatoare electrice, spre a le colecta curentul şi a-1 transmite reţelei. Bară de comandă (fiz.) Bară sau placă dintr-un material care absoarbe neutroni, cu care se comandă funcţionarea unui reactor nuclear. Bară de protecţie (fiz.) Sin. Bară de siguranţă* (v.) Bară de siguranţă (fiz.) Bară de comandă cu care se poate opri ambalarea unui reactor nuclear. (= Bară de protecţie). Barbacană (hidrot.) Deschizătură cu secţiune mică, lăsată din distanţă în distanţă în zidăria unei culee de pod, a unui zid de sprijin, a unui baraj permeabil etc., pentru a permite evacuarea apelor colectate de drenul din spatele zidului. Barbă (cin.) Defect care constă în lipsa de claritate a unei imagini şi în formarea unei aureole foarte supărătoare la proiecţie. Barbetă (nav.) Bucată de parîmă de cînepă, de diferite lungimi, matisită la un inel metalic fixat în interiorul unei ambarcaţii, atît la prora, cît şi la pupa acesteia. Barbotare (tehn.) Trecere a unui gaz printr-un lichid pentru eliminarea impurităţilor solide din el, pentru dizolvarea în lichid a unuia dintre componenţii unui amestec de gaze, pentru încălzirea unui lichid cu gaze calde etc. Barbotină 1 (nav.) Roată a vinciului sau a cabestanului ancorei, pe a cărei coroană sînt imprimate locaşuri de forma şi mărimea zalelor lanţului de ancoră. 2 (tehn.) Suspensie mecanică de pulbere fină într-un lichid (ex.: lapte de var, argilă în apă). Barbotor (chim.) Dispozitiv folosit pentru barbotarea unui gaz. Barcaz (constr. nav.) Ambarcaţie de lemn folosită pentru transportul de materiale. Barchet (text.) Ţesătură de bumbac, lucrată cu bătătura din fire cu torsiunea moale, scămoşată pe una sau pe ambele feţe. Barchetat, maşină de ~(text.) Mecanism care scămoşează ţesăturile pe o faţă sau pe ambele (pentru barchet, finet, molton sau pichet). Bardă (lemn) Unealtă tăietoare cu pana lată şi cu tăişul curb (v. planşa XI). Baretă cu ace (text.) Lineal cu ace pentru pieptănat sau laminat fibre li-beriene. Baretor (telc.) Rezistor neliniar care, introdus într-un circuit electric, menţine practic constantă intensitatea curentului, cînd tensiunea de alimentare a circuitului variază între anumite limite. Baricentru (?nec.) Sin. Centru de greutate (v.). Barie,pl. barii (unit.) Unitate de măsură pentru presiune în sistemul CGS, egală cu presiunea de o dină pe centimetrul pătrat. Valorează o milionime de bar. Simbolul: barye. (= Microbar). Barieră 1 (gen.) Punct de oprire la intrarea într-un oraş — servind, în trecut, şi drept punct vamal sau de încasare a taxelor comunale pentru mărfuri. 2 (transp ) Dispozitiv mobil echipat, uneori, cu semnale optice sau acustice, destinat a opri, în anumite locuri, în special la intersecţia cu o cale ferată, circulaţia rutieră. Barieră de potenţial (fiz.) Regiune din spaţiu în care potenţialul unui cîmp (de ex. al unui cîmp electric) are valori mai mari decît cele din regiunile învecinate. Barieră de vapori (constr.) Strat de protecţie împotriva pătrunderii vaporilor de apă din interiorul clădirii, în izolaţia termică a acesteia. Baril (petr. gaze) Unitate de măsura a capacităţii, utilizată în S.U.A. şi Anglia, în special pentru petrol şi produse petroliere: 1 baril american = 42 galoane americane = 158,9 litri; 1 baril englez = = 36 galoane engleze — 163,5 litri. Se notează Bbl. Planşa XI Prezentarea informaţiilor obţinute la un tub indicator radar a — indicator cu bază de timp liniară, în „dinţi de ferăstrău"; b -*■ indicator tip P (panoramic); 1 — amplitudinea semnalului; 2 — distanţa în kilometri; 3 — impulsul emis; 4 — semnale de ecou de la diferite ţinte; 5— perturbaţii; 6 — azimutul; 7 — imaginea unei linii de ţărm. 1 — balon; 2 — ampenaj; 3 — ca bluri de legătură şi ancorare; 4 — nacelă. Tipuri de bardă a — bardă de dulgher; b — bardă de dogar. Baliză topografică cu cutie 2 — cutie; 2 — semn văruit; 3 — semn vopsit; 4 — linia de vizare a înălţimilor. Baiustru pentru desen 1 — braţ arcuit; 2 — trăgător; 3 — portcreion. Roată cu bandaj 1 — discul roţii; 2 — bandaj; 3 cercul de fixare bandajului; 4 şină. Baraj 1 — corpul barajului; 2 — talpa barajului; 3—paramentul amonte; 4 — paramentul aval; 5 — piciorul amonte; 6 — piciorul aval; 7 — coronament. I el Barlon 78 Barion (fiz.) Particulă elementară cu o masă de repaus egală cu sau mai mare decît aceea a unui nucleon. Barîsferă (geol.) Sîmburele globului pămîntesc, cu raza de circa 3 500 km, în care s-au concentrat elemente cu greutatea specifică mare (fier, nichel, cobalt etc.), dîndu-i densitatea de 9,4 — 17,2 g/cm3. (=Centrosferă, Nucleul Pămîntului, NiFe). Barită 1 (chim.) Hidroxid de bariu. 2 (mineralpetr. gaze) V. sub B a r i-t i n ă. Baritină (mineral.) Sulfat de bariu (BaS04); mineral din grupul sulfaţilor întîlniţi în natură numai sub formă nehi-dratată. Sub formă măcinată (pulbere), denumită barită, se foloseşte pentru în-greunarea noroaielor de foraj. Se întrebuinţează în multe alte ramuri ale industriei ^industria chimică, pirotehnie, pielărie, ceramică etc.). Bariu (chim.) Ba. Element cu nr. at. 56, gr. at. 137,36. Metal moale, argintiu, din grupa metalelor alcalino-pămîntoase. Unii compuşi sînt întrebuinţaţi în industria vopselelor şi a sticlei. Barn (unit.) Unitate de arie, folosită în fizica nucleară, egală cu IO-24 cm2. ~ Barocameră (fiz.) încăpere în care se pot realiza artificial variate condiţii atmosferice. Barograî (fiz.) Barometru înregistrator (v. planşa XII). Barogramă (fiz.) Curbă înregistrată de un barograf. Barometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice. Se folosesc fie barometre cu mercur, cu care presiunea atmosferică se determină din înălţimea coloanei de mercur dintr-un tub vertical, fie barometre metalice sau barometre aneroide; alcătuite dintr-o cutie metalică ce se deformează din cauza presiunii şi ale cărei deformaţii sînt transmise unui indicator care se mişcă în faţa unui cadran gradat. Baros (tehn.) Ciocan greu, de 5—7; kg, folosit în lucrări miniere, în forjârie etc. Baroscop (fiz.) Aparat pentru detectarea şi aprecierea presiunii atmosferice. Barotermograf (metr.) Aparat alcătuit dintr-un barograf şi un termograf, care înregistrează atît presiunea atmosferică, cît şi temperatura aerului. Barotermometru (metr.) Instrument alcătuit dintr-un barometru şi un termometru. Basculanţi (tehn.) Calitate a unui obiect de a putea oscila în juriil unui ax orizontal care nu trece prin vreo margine a lui. 2 (transp.) Calitate a unui vehicul de materiale de a fi echipat cu o cutie (benă) care poate fi descărcată prin răsturnare laterală sau frontală. Basculare (transp.) Mişcare de legănare care se transformă în răsturnarea cutiei unui vehicul sau chiar a vehiculului, în scopul golirii acestuia. Basculator (tehn,) Dispozitiv mecanic care serveşte la răsturnarea unui recipient (ladă, vagonet), în vederea golirii acestuia de conţinutul său. (= Culbutor, Răsturnător ). Basculă 1 (constr.) Dispozitiv care permite deschiderea sau închiderea unui canat de fereastră aşezat la oarecare înălţime. 2 (metr.) Instrument pentru măsurarea greutăţii corpurilor, de tipul balanţei, folosit pentru corpuri cu greutate mare. Bastiment (nav.) Navă comercială sau de război. (Termen în curs de ^dispariţie.) Bastingaj (nav.) Sistem de chesoane, de dulapuri simple sau rastele, acoperite cu pînză de vele, instalate în cazarma echipajului sau de-a lungul parapetului unei nave, care servesc la depozitarea hama-celor sau a sacilor cu efecte ale echipajului. Baston (nav.) Piesă cilindrică sau tronconică, de metal sau de lemn, avînd diferite funcţiuni la bordul unei nave. Başă (nav.) Epurator în care se colectează şi se filtrează apa caldă de la condensator, de la conducta de evacuare a instalaţiilor de purjare, de la instalaţia 79 Batist de încălzire cu abur etc., pentru a fi folosită din nou la alimentarea căldărilor de pe o navă. Bataj (text.) Lovire, cu organele de lucru ale maşinii bătătoare, a masei de material fibros desfăcut, în prealabil, în procesul filării. Mănunchiurile astfel obţinute uşurează îndepărtarea impurităţilor. Batal (tehn.) Groapă săpată în pămînt, care serveşte la depozitarea unui [lichid (fluid de foraj, reziduu de fabricaţie etc.). Batal de noroi (petr. gaze) Cavitate .de forma unui trunchi de piramidă, cu volumul pînă la 500—1 000 m8, săpată în teren şi destinată depozitării ţiţeiului, apei sau fluidului de foraj. Batant (tehn.) Calitate a unui obiect de a putea oscila în jurul unui ax vertical, Batardou (hidrot.) Incintă alcătuită din pereţi de palplanşe, construită în apă, în care, prin scoaterea apei, se obţine un spaţiu uscat, in interiorul căruia se pot executa săpături şi zidării pentru fundaţii etc. Baterea bumbacului (text.) Proces de amestecare, desfoiere, destrămare progresivă, curăţire şi debitare sub formă de pătură în sul a bumbacului puternic presat din baloturi. Baterie (tehn.) Grup de aparate identice sau asemănătoare, legate între ele, care îndeplinesc aceeaşi funcţiune (acumulatoare, cazane, celule de flotaţie etc.). Baterie anodică (telc.) Baterie electrică uscată destinată alimentării anozilor tuburilor electronice şi avînd, în general, tensiunea iniţială de 90—150 V. Baterie de acumulatoare electrice (elt.) Ansamblu de acumulatoare electrice legate în serie, pentru a obţine o tensiune la borne mai înaltă decît aceea a unui singur acumulator. Baterie de căldări (tehn.) Grup constituit din mai multe căldări de abur sau de apă, montate într-o instalaţie, pentru a dezvolta căldura momentană în canti- tăţi variabile, prin funcţionarea în paralel a tuturor sau numai a unei părţi din unităţile grupului. Baterie de încălzire (inst.) Schimbător de căldură folosit în instalaţiile de încălzire centrală cu aer cald sau de condiţionare a aerului, la încălzirea unui curent de aer cu ajutorul aburului, al apei calde sau ai gazelor de ardere. Baterie de robinete (tehn.) Grup de două robinete (apă caldă şi rece) care permite amestecarea apei, pentru obţinerea ei cu o anumită temperatură "şi debitarea printr-o singură gură de curgere. Baterie electrică (elt.) Baterie alcătuită din pile electrice; bateriile pot fi umede sau uscate, după pilele din care sînt alcătuite. E folosită la alimentarea unor instalaţii şi sisteme electrice. Baterie solară (elt.) Ansamblu de foto-generatoare care produc energie electrică sub acţiunea razelor solare. Baterie telefonică centrală (telc.) Baterie de acumulatoare electrice utilizată în centralele telefonice. Batic 1 (piei.) Pete de nuanţe diferite ivite la vopsirea pieilor uşoare, tăbăcite vegetal. 2 (text.) Ţesătură imprimată manual la care se colorează ulterior contururile desenelor la început albe. Batigramă (nav.) Curbă care redă profilul fundului mării (oceanului) de-a lungul unei direcţii date. Batimetrie (metr.) Tehnică a măsurării adîncimilor, în special a adîncimii mării. Batir (text.) Fir de bumbac răsucit uşor din două sau din trei fire simple neapretate, folosit pentru însăilare. Batişcaf (geofiz.) Aparat în formă de navă care permite explorarea marilor adîncimi marine şi oceanice. Batist (text.) Ţesătură de bumbac sau de in, din fire foarte fine, filate prin procedeul de pieptănare, gazată, mercerizată şi ţesută cu legătura pînză. Batiu 80 Batiu (mş.) a. Bloc sau construcţie de metal, de obicei de fontă, care constituie legătura dintre cilindrii unui motor şi fundaţie. — b. Bloc sau construcţie de metal/ de obicei de fontă, pe care se montează mecanismele maşinilor-unelte şi ale maşinilor de lucru. Batocrom (chim.) Calitate a unei grupări de a produce o deplasare, către lungimi de undă mari, a regiunii de absorbţie a luminii de către o substanţă în a cărei moleculă a fost introdusă. Batolit (geol.) Zăcămînt de roci magmatice cu întinderea de zeci şi sute de kilometri pătraţi, cu baza şi adîncimea foarte mari. tn trecerea lor spre suprafaţă, aceste roci au produs un puternic metamorfism de contact. Batometru (hidrot.) Aparat pentru luarea probelor de aluviuni. Batonian (geol.) Etaj superior al Jurasicului mediu. Batoză (agr.) Maşină care execută operaţii complexe constînd din: desfacerea boabelor de pe spice, din păstăi sau capsule, scuturarea paielor, eliminarea impurităţilor dintre boabe şi sortarea lor; legată de o combină, poate contribui şi la sortarea şi legarea paielor în baloturi. De asemenea, poate fi amenajată şi pentru operaţii la anumite plante (desprinderea boabelor de pe cocenii de porumb, a păstăilor de pe tulpina lucernei şi trifoiului etc.) (v. planşa XII). Band (telc.) Unitate a vitezei de tele-grafiere, egală cu rapiditatea de modulaţie corespunzătoare unui interval unitar emis pe secundă. Bauxită (mineral.) Oxid de aluminiu hidratat (A1203. H20); singurul minereu de aluminiu actual, constituit din mai mulţi oxizi de aluminiu: hidrargilit, dias-por/ alumogel şi boemit. Bavură (met. pr.) Exces de material, în relief faţă de profilul cerut al unei piese metalice, rezultat din prelucrare. Bazalt (petrogr.) Rocă bazică calcoal-calină constituită din plagioclazi bazici şi din augite bazaitice, cu sau fără olivin, de culoare cenuşie închisă, neagră sau neagră-albăstruie. Bazaltul se întrebuinţează în special la construcţiile de drumuri. Bazalt artificial (st. cer.) Sin. Gresie ceramică (v.), Gresie artificială. Bază 1 (chim.) Compus [chimic caracterizat prin faptul că, în reacţii chimice sau prin dizolvare, primeşte protoni. în soluţie, bazele sînt disociate cu formare de ioni hidroxil OH-, ceea ce dă multora un gust leşietic şi face ca ele să albăs-trească hîrtia de turnesol roşie. 2 (elt.) Al treilea electrod al unui tranzistor, ceilalţi doi fiind emitorul şi colectorul. 3 (gen.) Partea de jos pe care se sprijină un corp (obiect, edificiu, maşină etc.). 4 (mat.) Una dintre laturile unui poligon sau una dintre feţele unui poliedru, care are o poziţie particulară în raport cu celelalte laturi, respectiv feţe. Bază de coloană (constr.) Partea inferioară a unei coloane. Bază d© fundaţie (constr.) Suprafaţa inferioară a unei fundaţii prin care aceasta se reazemă pe teren. Bază d© numeraţi© (cib., mat.) Număr întreg cu ajutorul căruia se poate scrie orice număr întreg sub forma unor sume de produse dintre nişte coeficienţi pozitivi şi puteri ale bazei. în mod * curent se utilizează baza 10; în calculatoarele electronice, se utilizează, de obicei, baza 2. Bază d© timp (telc.) a. Generator de bază de timp. — b. Curbă de variaţie în timp a tensiunii sau a curentului care comandă baleiajul spotului pe ecranul unui tub catodic, în vederea prezentării informaţiilor pe acest ecran, avînd, de obicei, forma „în dinţi de ferăstrău44. Bază, generator de ^ (telc.) Circuit electronic utilizat pentru producerea tensiunii sau a curentului de baleiaj la tuburile catodice. De obicei, se urmăreşte obţinerea unor semnale la care variaţia în timp a semnalului produs să depindă cît mai liniar de timp (variaţie „în dinţi de ferăstrău44). 81 Bazin de sortare Bază geodezică (geod.) Latură a unui triunghi geodezic, special aleasă pe teren şi măsurată cu mare precizie, care serveşte la rezolvarea triunghiurilor geodezice dintr-o triangulaţie geodezică, în calcul ţinîndu-se seama de sfericitatea Pămîntului. Bază logaritmică (mat.) Număr care, într-un anumit sistem de logaritmi, are, ca logaritm unitatea. Exemplu: numărul 10 e baza sistemului de logaritmi zecimali. Bază oculară (fiz.) Distanţa dintre centrele optice ale cristalinilor ochilor omului. Valoarea medie a bazei oculare e de 6,5 cm. Bază radiogoniometrică (telc.) Grup de trei staţii de radiogoniometrie fixe, situate în puncte care formează vîrfurile unui triunghi, pe cît posibil echilateral. E folosită pentru a determina poziţia în plan orizontal a unei staţii de radio-emisiune, de obicei mobile. Bază topografică (topogr.) Latură a unui triunghi dintr-o reţea topografică, măsurată direct, care serveşte la rezolvarea triunghiurilor unei reţele topografice. Bază tubulară (petr. gaze) întreprindere sau secţie a unei întreprinderi de foraj care controlează periodic şi repară materialul tubular, ca: prăjini ele foraj, prăjini grele, reducţii etc. Bazic (chim.) Calitate a unei substanţe de a se comporta ca o bază. Bazic, colorant (chim.) V. Colorant bazic. Bazin 1 (nav.) Recipient de dimensiuni corespunzătoare sau construcţie hidrotehnică echipată cu aparatura necesară pentru efectuarea unei încercări sau a unor probe cu modele navale reduse, în scopul determinării elementelor caracteristice ale construcţiilor definitive ori al stabilirii caracteristicilor aparatelor hidrometrice. 2 (tehn.) Recipient de lichid cu suprafaţa liberă; poate fi natural sau artificial (din pămînt, zidărie, beton etc.). Bazin carbonifer (mine) Regiune de zăcăminte carbonifere. Bazin colector (hidrot.) Sin. Bazin hidrografic (v.). Bazin de aburire (lemn) Recipient de beton construit sub nivelul solului, servind la pregătirea buştenilor (prin introducerea de abur) pentru prelucrarea în furnir. Bazin de amestec (mat. constr.) Recipient folosit la omogenizarea pastei de ciment brute în procedeul de fabricaţie pe cale umedă. Bazin de conservare (lemn) Incintă cu apă în care se păstrează buştenii aduşi pe apele curgătoare pînă la începerea prelucrării lor. în instalaţiile moderne, partea buştenilor care pluteşte peste nivelul apei e umezită prin stropire continuă. Bazin de decantare (tehn.) Recipient în care se trimite apa pentru a o curăţa prin decantare. Bazin de etalonare (constr.) Construcţie hidrotehnică de laborator necesară stabilirii caracteristicilor aparatelor hidrometrice. Bazin de fermentare (hidrot.) Bazin special construit, în care nămolul apelor de canalizare fermentează,, în condiţii favorabile, sub acţiunea bacteriilor anae-robe, pentru a se deshidrata şi mineraliza. (= Bazin de nămol). Bazin de nămol (hidrot.) Sin. Bazin de fermentare (v.). Bazin de recepţie (hidrot.) Sin. Bazin hidrografic (v.). Bazin de reţinere (hidrot.) Construcţie care permite înmagazinarea temporară a apelor de ploaie, în scopul reducerii debitelor de apă de vîrf, evacuate pe conductele de canalizare. Bazin de sortare (lemn) Recipient de dimensiuni corespunzătoare, umplut cu apă, în care se descarcă buştenii aduşi cu vagonete sau cu alte mijloace de transport, spre a fi spălaţi, aleşi şi întorşi înainte de a fi supuşi tăierii la gater. Bazin de tarare 82 Bazin de tarare (hidrot.) Instalaţie folosită pentru stabilirea constantelor instrumentelor hidrometrice şi pentru etalonarea lor. Bazin de tăbăcire (piei.) Recipient în care se efectuează îmbibarea cu anumite preparate din extracte vegetale, pentru a da pieilor rezistenţă şi durabilitate. Bazin de topire (text.) Recipient îngropat, cu pereţii laterali şi cu fundul impermeabile, zidite sau de beton, avînd instalaţii de umplere, de golire şi încălzire a apei cu abur, folosit la tratarea fibrelor unor plante textile. V. T o p i r e 4. Bazin de turnare (met.) Recipient pentru metale lichide, folosit, în locul pîlniei de turnare, la turnarea pieselor de fontă mari. Bazin geologic (geol.) Zonă a scoarţei terestre caracterizată printr-o anumită structură (relief, mod de aşezare a stra-telor, sorturi de materiale etc.). Bazin hidrografic (hidrot.) Regiune geografică, delimitată de cumpăna apelor, de pe care toate apele care se scurg converg în albia unui curs de apă principal sau într-un lac. (= Bazin colector, Bazin de recepţie). Bazin portuar (nav.) Suprafaţă de apă care face parte dintr-un port fluvial sau maritim, adăpostită de curenţi, valuri, aluviuni şi gheţuri şi destinată operaţiilor portuare sau staţionării în siguranţă a navelor. Băcan (chim.) Lemn colorat a cărui substanţă colorantă (roşie, albastră, galbenă etc.) serveşte la vopsitul textilelor. Bătaie 1 (mş.) Zgomot anormal al unei maşini, care se repetă cu o anumită periodicitate, provocat de o funcţionare necorespunzătoare sau de un defect. 2 (tehn.) Distanţă pînă la care un sistem tehnic poate trimite un semnal, un mobil etc. (la gura de foc, e distanţa dintre această şi punctul de impact al proiectilului; la "postul emiţător, distanţa dintre acesta şi un post receptor la care recepţia mai e posibilă). 3 (text.) Presiune exercitată de spata vatalei asupra firului de bătătură, în mo- mentul îndesării lui în gura ţesăturii pe războiul de ţesut. Bătaie, mecanism de ^ (text.) Ansamblul pieselor războiului de ţesut, care proiectează suveica prin rostul (v.) deschis al urzelii, de la o casetă la caseta opusă, pentru a depune firul de bătătură. Bătăi (fiz.) Fenomen de creştere şi descreştere periodică a intensităţii oscilaţiilor rezultate prin suprapunerea a două oscilaţii cu frecvenţe apropiate. Bătătoare (text.) Mecanism care bate şi micşorează smocurile de bumbac pentru a le scutura de impurităţi şi a realiza cojocul care se învălătuceşte în formă de sul. Bătători (agr.) Mecanism al batozei sau al combinei, care efectuează desprinderea şi separarea boabelor. 2 (met.) Unealtă cu care se îndeasă amestecul de pămînt în formele de turnare. Bătătură (text.) Fir care se introduce printre firele de urzeală pentru a forma ţesătura. Be (chim.) Simbol pentru elementul Beriliu. B6 (fiz., tehn.) Simbol pentru grad Baum6. Bec Bunsen (chim.) Aparat de laborator în care se arde un gaz, folosit ca lampă pentru încălzit. Bec de control (elt.) a. Lampă electrică portativă cu care se identifică porţiunile sub tensiune ale unui circuit electric, localizînd astfel eventualele întreruperi. — b. Lampă electrică montată pe un tablou de distribuţie spre a semnaliza anumite deranjamente. Bec de sudare (met) Piesă componentă a aparatului de sudare, prin care iese amestecul de gaz (combustibilul) şi de oxigen (comburantul) arzînd cu o flacără concentrată, la o temperatură înaltă. Bec electric (elt.) Sursă luminoasă alcătuită dintr-un soclu, un bulb de sticlă şi, în interiorul acestuia, un filament care se găseşte în vid sau într-un gaz 83 Benzilor, nomenclatura — de frecvenţă inert, devenind incandescent cînd e parcurs de un curent electric. Filamentul e legat de doi electrozi metalici sudaţi într-o piesă de sticlă numită farfurioară (v. planşa XII). Bec Teclu (chim.) Bec de încălzit, asemănător cu becul Bunsen, realizat de chimistul român Teclu, în care se obţine un mai bun amestec al gazului cu aerul şi, deci, o temperatură mai înaltă. Bechie 1 (av,) Dispozitiv montat la partea inferioară a cozii unui avion, care serveşte la rezemarea pe pămînt a acesteia, pentru a o feri de lovituri. 2 (constr. nav.) Piesă metalică montată sub elicea unei ambarcaţii pentru a feri elicea de lovituri, cînd se navighează în ape puţin adînci. Beciul sondei (petr, gaze) Construcţie paralelipipedică, avînd în mod obişnuit dimensiunile de 1,9 x 3,0 m şi adîncimea de 0,4—1,5 m, situată la gura sondei sub nivelul solului, cu pereţii de beton, şi destinată adăpostirii flanşelor care etan-şează coloanele de tubaj. Bel (unit,) Unitate de măsură pentru nivelul de intensitate sonoră al unui sunet. Intensitatea iV, măsurată în beli, e dată de N = 2 log p jp0i unde p e presiunea efectivă a sunetului, în barii, şi p0 — 2 *104 barii, corespunzînd pragului de audibilitate pentru sunetul normai cu frecvenţa de 1 000 Hz. Se notează bel. Belinograf (telc.) Aparat de transmitere a imaginilor fixe (desene, fotografii etc.) prin mijloace de telecomunicaţii, cu sau fără fir. Belinogramă (telc.) Imagine transmisă cu ajutorul belinografului. Belit (ind. chim.) Silicat bicalcic, component al cimentului Portland, care dă pietrei de ciment o rezistenţă finală mai bună. Bemberg (text.) Fibră de mătase artificială fabricată prin dizolvarea în soluţie cuproamoniacală a lintersului sau a celulozei din lemn. Benă (transp.) a. Cutie a unui autocamion, uneori basculantă, în care se încarcă materiale. — b. Cupă metalică a unei macarale, alcătuită din două jumătăţi, care poate prinde, ridica şi transporta un material adecvat. Bentonită (mineral.) Argilă rezultată din alterarea unor cenuşi vulcanice, avînd drept principal constituent montmorillo-nitul, întrebuinţată ca material de umplutură în industria cauciucului, a săpunului etc., ca plastifiant în industria ceramică, la prepararea unor pămînturi decolorante etc. Benzaldehidă (chirp,,) Sin. Aldehidă benzoică (v.). Benzen (chim.) C6H6. Hidrocarbură care se găseşte în gudronul de huilă şi în unele fracţiuni de ţiţei; e un lichid incolor, cu p.f. 80,4°, şi constituie substanţa de bază a compuşilor aromatici; e întrebuinţat ca materie primă în industria chimică şi ca dizolvant. (= Ben-z o 1). Benzilor, nomenclatura ^ de frecvenţă (telc.) După frecvenţe, undele electromagnetice se clasifică în mai multe benzi, conform tabelei adoptate de Comitetul consultativ internaţional de telecomunicaţii (TCCIR): Banda Intervalul de frecvenţe Intervalul de lungimi Denumirea de undă 4 3 kHz---30 kHz 10---100 km Unde miriametrice 5 30 kHz---300 kHz 1---10 km Unde kilometrice 6 300 kHz---3 MHz 100---1 000 m Unde hectometrice 7 3 MHz---30 MHz 10---100 m Unde decametrice . 8 30 MHz---300 MHz 1---10 m Unde metrice 9 300 MHz---3 GHz 0,1---1 m Unde decimetrice 10 3 GHz---30 GHz 1---10 cm Unde centimetrice 11 30 GHz---300 GHz 1---10 mm Unde milimetrice Benzină 84 Benzină (petr. gaze) Amestec complex de hidrocarburi lichide, cu temperaturi de fierbere cuprinse între circa 35° şi maximum 205°, obţinut fie prin distilarea ţiţeiului, fie prin cracarea unor fracţiuni petroliere cu temperaturi de fierbere mai înalte (benzină de cracare), fie prin sinteză (benzină sintetică). Benzina care dis-tilă la temperaturi joase (35—160°) se numeşte benzină uşoară, iar cea care distilă la temperaturi înalte (120—205°) se numeşte benzină grea. Benzină sintetică (ind. chim.) Amestec lichid de hidrocarburi, cu compoziţie şi proprietăţi asemănătoare celor ale benzinei obişnuite, obţinut prin hidrogenarea cărbunilor sau prin sinteză din oxid de carbon şi hidrogen, întrebuinţat drept combustibil pentru motoare. Benzoat de sodiu (chim.) V. sub Acid benzoic. Benzoe (chim.) Răşină obţinută dintr-un arbore din regiunile tropicale şi întrebuinţată în medicină, la prepararea unor parfumuri şi lacuri etc. (= S m i r n ă). Benzofenonă (chim.) C6H5—GO—CaH5. Substanţă cristalizată, solubilă în alcool şi în eter, întrebuinţată ca fixator pentru parfumuri. Benzoic, acid ^ (chim.) V. Acid benzoic. Benzol (chim.) Sin. Benzen (v.). Benzopurpurină (chim.) Colorant roşu, des folosit pentru firele de bumbac. Berbec 1 (mş.) Maşină de lucru, antrenată mecanizat sau manual, constînd, în principal, dintr-o piesă metalică grea care acţionează prin cădere liberă; e folosită pentru baterea piloţilor în lucrările de construcţie, pentru spargerea bucăţilor de fontă mari care nu pot intra în cuptorul de topit etc. (v. planşa XII). 2 (mş.-un.) Port-unealtă mobilă a unei raboteze transversale (maşină de şeping). 3 (tehn). Bloc de fontă sau de oţel, eu o armătură de oţel (care poate fi înlocuită după uzură), constituind organul de lucru al unui ciocan mecanic. Mişcarea e comandată şi ghidată de tija unui piston, de o pîrghie etc., berbecul putînd fi articulat cu un arc, cu o curea etc. Berbec Charpy (mş.) Sin. Ciocan-pendul Charpy (v.). Berbec hidraulic (mş.) Motor hidraulic (v.) cu piston, folosit 'în vechime pentru ridicarea apei, utilizînd energia loviturilor de berbec (v. Lovitură de berbec) produse prin închiderea şi deschiderea alternativă şi automată* a două supape situate pe conducta de aducţie. Bergman, tub ^ (elt.) Tub izolat uşor, protejat metalic, folosit în instalaţiile electrice. Berii (mineral.) Silicat dublu de beri-liu şi aluminiu, natural. Varietăţile curate (smaragdul şi acvamarinul) sînt folosite ca pietre preţioase. Beriliu (chim.) Be. Element cu nr. at. 4, gr. at. 9,02. Metal alb, tare, cu gr. sp. 1,85, din familia metalelor alcalino-pămîntoase, întrebuinţat în unele aliaje uşoare şi în unele oţeluri speciale. (= G1 u-c i n i u ). ~“Berkeliu (chim., fiz.) Bk. Element transuranic, obţinut în laborator, cu nr. at. 97. Bermă (drum., hidrot.) Banchetă lată de circa 1 m, amenajată pe taluzuri mai înalte decît 4 m, pentru a le mări stabilitatea. Bessemer, procedeul ^ (met.) Procedeu de elaborare rapidă a oţelului, care constă în afinarea fontei lichide într-un convertizor acid, printr-un curent de aer rece ascendent. Se întrebuinţează, în special, pentru elaborarea oţelurilor de construcţie obişnuite. Beşchie (lemn) a. Ferăstrău servind la retezatul buştenilor, constituit dintr-o pînză lată cu două minere pentru a fi acţionat manual de doi muncitori. (= Joagăr). — b. Unealtă servind la baterea cercurilor metalice ale butiilor sau hîrdaielor alcătuite din doage. Beta, particulă ~ (fiz.) V. Particulă beta. Beta, radiaţie ~ (fiz.) V. Radiaţie beta. 85 Betonare Betatron (fiz.) Accelerator de particule folosit pentru accelerarea electronilor într-un cîmp electric circular, produs de un cîmp periodic de inducţie magnetică. Beton (constr.) Material alcătuit din-tr-un amestec de piatră spartă sau de pietriş, nisip, un liant (care adesea e «cimentul) şi apă, care — prin întărire — se transformă într-un conglomerat artificial rezistent. Beton armat (constr.) Beton turnat peste bare de oţel, care-i dau rezistenţă la tensiune şi încovoiere. Beton asfaltic (drum.) îmbrăcăminte rutieră închisă, cu rezistenţă mare, executată la cald din criblură fină, nisip şi filer aglomerate cu bitum, pe drumuri cu trafic intens. Beton centrifugat (constr.) Beton obţinut prin centrifugare, spre a deveni mai compact, folosit numai la piese de forma corpurilor de revoluţie (suporturi de conducte electrice, tuburi, piloţi). Beton ciclopean (constr.) Beton simplu in a cărui masă au fost înglobaţi, la turnare, bolovani de piatră naturală sau blo^ curi obţinute prin demolarea unor betoane sau zidării. Beton cu agregate organice (constr.) Beton uşor, Ia a cărui preparare se întrebuinţează talaş, paie tocate, rumeguş de lemn, mineralizate în prealabil prin înmuiere în lapte de var, silicat de sodiu, emulsie de bitum. Beton cu agregate uşoare (constr.) Beton uşor cu greutatea volumetrică de 600—1 600 kg/m3, la a cărui preparare se întrebuinţează, ca agregate, piatră ponce, tuf vulcanic, diatomit, zgură de furnal, cheramzit etc. Beton cu polimeri (constr.) Pastă specială confecţionată cu un liant mineral (ciment, ipsos, var etc.) şi cu adaos de polimeri (latex, bitum, răşini) sub formă de dispersii apoase, avînd rezistenţă superioară la coroziune, uzură, îngheţ etc. Beton înspumat (constr.) Beton spongios cu greutatea volumetrică de 400— 1 000 kg/m3, preparat numai din mortar de ciment sau şi cu agregat fin, în care a fost introdus un agent producător de spumă. Beton monogranular (constr.) Beton uşor cu greutatea volumetrică de 1 200— 1 800 kg/m3, preparat cu agregate obişnuite (pietriş de rîu sau concasat) sau cu sfărîmături de cărămidă monogranulare, astfel încît în beton să rămînă goluri libere între granulele de agregat. Beton precomprimat (constr.) V. Beton pretensionat. Beton pretensionat (constr.) Beton armat în care se obţin compresiuni artificiale, astfel încît betonul să poată prelua în exploatare şi solicitări de întindere, care pot fi mai mari decît cele la care rezistă betonul armat obişnuit. (= Beton precomprimat). Beton refractar (constr.) Beton care rezistă mult timp la temperaturi înalte. Beton simplu (constr.) Beton nearmat. Beton spongios (constr.) Beton uşor, de tipul betoanelor înspumate şi al gaz-betoanelor. Beton torcretat (constr.) Beton cu rezistenţa şi compacitatea mult mai mari decît cele * ale betonului vibrat, pus în operă prin proiectarea lui sub presiune cu ajutorul unei instalaţii de torcretat (v. Torcretare). Beton uşor (constr.) Beton cu greutatea volumetrică pînă la cca 1 600 kg/m8, cu bune calităţi de izolant termic şi acustic; se deosebesc patru categorii de betoane uşoare: cu agregate uşoare, monogranulare, spongioase şi cu agregate organice. Beton vacuumat (constr.) Beton căruia, imediat după turnare, i se extrage o mare parte din apă pentru a-i accelera întărirea şi a-i îmbunătăţi structura. Beton vibrat (constr.) Beton de ciment care, prin vibrare, capătă o îndesare mai bună şi, deci, o rezistenţă mai mare. Betonare (constr.) Operaţie de introducere a pastei de beton — proaspăt preparat cu un liant mineral — în cofra- Betonieră 86 jele elementelor de construcţie, în săpăturile fundaţiilor ori în formele pieselor prefabricate, — sau de aplicare a pastei de beton pe suprafeţele elementelor de construcţie care urmează să fie acoperite cu un strat de beton. Betonieră (constr.) Malaxor folosit la amestecarea prin rotire a materialelor din care se prepară betonul de ciment (y. planşa XII). Betonite (arh.) Blocuri de beton prefabricate, folosite la executarea îmbrăcă-mintelor de tunel. Beyatron (fiz.) Accelerator capabil de a imprima particulelor energie de ordinul a un miliard de electronvolţi. Bi- (gen.) Prefix cu semnificaţia „doi“, „de două ori“. Bi (chim.) Simbol pentru elementul Bismut. Bianodă (elt.) Tub electronic cu doi anozi şi un catod, folosit ca redresor sau detector. (= B i p 1 a c ă ). Biatomie (chim., fiz.) Care conţine doi atomi în moleculă. Bibazic (chim.) Calitate a unui acid de a conţine, în moleculă, doi atomi de hidrogen care pot fi înlocuiţi cu doi atomi de metal. Bibliotecă de programe (cib.) Colecţie de programe standard, bine verificate, cu ajutorul cărora pot fi rezolvate probleme sau părţi dintr-o problemă. Bibloc (tehn.) Calitate a unui organ de maşină, a unui sistem tehnic, a unei clădiri etc., de a fi constituite din două părţi, care lucrează asamblate în serviciu. Bicarbonat (chim.) Sarea acidă a acidului carbonic. Bicarbonatul de sodiu e întrebuinţat la prepararea prafului de copt şi în Farmacie, iar bicarbonatul de potasiu, în industria chimică. Biconcav (fiz.) Calitate a unei piese, de exemplu a unei lentile, de a avea ambele feţe concave. Biconvex (fiz.) Calitate a unei piese, de exemplu a unei lentile, de a avea ambele feţe convexe. Bicromat de potasiu (chim.) K2Cr207. Sare cristalizată, portocalie, solubilă în apă, întrebuinţată ca agent oxidant şi-în vopsitorie. Bicromat de sodiu (chim.) Na2Cr207. Sare asemănătoare cu bicromatul de potasiu (v.) şi care are aceleaşi întrebuinţări. Bidon (gen.) Recipient pentru lichide, transportabil manual. Bief 1 (constr.) Porţiuni de apă situate de o parte şi de alta ale unei construcţii de reţinere a apei (baraj, hidrocentrală, ecluză). 2 (constr. nav., hidrot.) Porţiune de canal sau de rîu cuprinsă între două ecluze, respectiv între două baraje. Bielă (mş.) Organ de maşină în formă de bară, legat la cele două capete — prin articulaţii cilindrice cu axele paralele — de cîte o piesă mobilă a maşinii (v. planşa XII). Bieletă (mş.) Bielă al cărei capăt e articulat cu o altă bielă, numită bielă-mamă, astfel încît ambele biele să poată lucra pe acelaşi fus al unui arbore cotit. Se foloseşte la unele motoare în V. Bifilar (fiz., tehn.) Calitate a unei suspensii a echipajului mobil al unui instrument de măsurat, de a fi realizată prin două fire. Bifurcaţie (gen.) Loc de despărţire în două ramuri a unei căi, a unui trunchi etc. Bigă (constr., constr. nav.) Aparat de ridicat greutăţi, format dintr-o bară articulată la partea inferioară, cu un scripete la capătul superior. Biglă (lemn) Dispozitiv, rigid sau articulat, folosit la prinderea şi întinderea în rame a pînzelor de gater. Bigrllă (elt.) Tub electronic cu patru electrozi, asemănător cu trioda, care, pe lîngă filamentul, grila şi placa triodei, are o grilă suplimentară, numită grilă de Planşa XII Barograf \ — cilindru portMrtie: 2 — ac trasor; 3 — capsule manometrice; 4 — sistem de pîrghii. Batoză semicomplexă l — platformă de alimentare; 2 — bătător; 3 — contrabătător; 4 — uniformizator de evacuare; 5 — scuturător de paie; 6 — planul înclinat al scuturătorului; 7 — dîrmon; 8 — sită de pleavă; 9 — sită de boabe; 10 — sită de buruieni; 11 — ventilator (vîntul mare). Bec electric l — filament; 2 — cîrlig de molibden; 3 — bastonaş de sticlă; 4 — electrod; 5 — tub de evacuare, de sticlă (închis 4a capătul liber); 6 — soclu metalic. Berbec 1 — pisică; 2 — sabot de ghidare a pisicii; 3 — pîrghia declicului; 4 — berbec; 5 — cablul de ridicare a berbecului. Betonieră 1 — tobe pentru ridicarea schipului; 2 — frînă cu bandă; 8 — carcasa motorului ; 4 — schip de încărcare; 5 — pîrghie pentru ambreierea tobelor de ridicare a schipului; 6 — tijă pentru blocarea de siguranţă; 7 — tobă de amestec; 8 — volan pentru răsturnarea tobei; 9 — cadru; 10 — furtun de apă; ii — rezervor de apă. Bielă 1 — piciorul bielei; 2 ■ bielei. capul Bilanţul termic al unui motor cu autoaprindere Q — căldură intrată (100%); Qu - căldură utilă (34%); Pi — pierdere prin răcire (21 %); P* — pierdere prin gazele de evacuare (35 %); Pa — pierdere prin radiaţie (10%). luimm f. Bihun 88 sarcină spaţială, aşezată între catod şi cealaJtă grilă (grila de comandă). Bihun (pisc*) Dispozitiv special pentru fixarea pe fundul mării a uneltelor de pescuit. Cu ajutorul lui se bat parii la adîncimi de peste 20 m. Bilanţ de contrast (cin.) Raport între contrastele celor trei straturi ale peliculei color a unui material pentru fotografia color. Bilanţ hidrologic (hidrot.) Metodă de determinare a caracteristicilor hidrologice ale unei regiuni, în funcţiune de elementele care intră în circuitul apei în natură. Bilanţ teritorial (urb.)^Ansamblu de indici procentuali şi cantitativi ai ariilor suprafeţelor ocupate de categoriile cu funcţiuni variate (locuinţe, străzi, uzine, gospodării etc.), din localităţile considerate, raportaţi la numărul de locuitori. Bilanţ termic (fiz., tehn.) Relaţie de egalitate între cantităţile de căldură primite şi cele cedate de un corp sau de un sistem, în cursul unui proces termic (v. planşa XII). Bilă (constr.) Stîlp de lemn rotund, folosit de obicei în construcţii pentru schele sau proptiri. Bilă flint (mat. constr.) Piatră naturală silicioasă, cu un conţinut de oxizi de fier foarte mic şi cu duritate foarte mare. Biletă (met.) Sin. Ţaglă (v.). Bimetal 1 (met.) Semifabricat din două metale, din două aliaje sau din-tr-un metal şi un aliaj, realizat prin unirea pe cale mecanică a celor două straturi metalice, pentru a obţine un ansamblu de proprietăţi tehnice ca: anticorosivi-tate, duritate exterioară mare, plasticitate mărită etc. 2 (tehn.) Organ sensibil alcătuit (la termostate) din două benzi de metale diferite, sudate pe toată lungimea, folosit pentru controlul temperaturilor; deformarea datorită dilataţiei termice diferite a benzilor acţionează asupra unui mecanism de control al sursei de căldură. Bina (constr.) Clădire de zidărie în curs de construcţie. Binar 1 (chim.) Calitate a unui compus sau a unui amestec de a fi alcătuite din doi componenţi. Ex. amestec binar. 2 (mat.) Calitate a unui sistem de nu-meraţie, utilizat în calculatoarele electronice, de a folosi o bază de numai două valori. Binder (drum.) Strat asfaltic deschis care serveşte ca strat intermediar între fundaţie şi stratul de uzură al unei îmbrăcăminte asfaltice. Binoclu (fiz.) Instrument optic alcătuit din două lunete cu axele paralele, care pot fi apropiate sau depărtate una de alta, după distanţa dintre ochii observatorului ; e folosit pentru a vedea obiecte situate la distanţă mare. Binoclurile pentru observaţii pe teren sînt alcătuite din lunete cu prisme şi se numesc binocluri cu prisme (v. planşa XIII). Binocular (fiz.) a. Cu două oculare. — b. Văzut cu ambii ochi. Binom (mat.) Expresie alcătuită din suma sau diferenţa a două monoame. Biofiltru (hidrot.) Sin. Filtru biologic (v.). Biogen (petrogr.) Calitate a unei roci de a fi rezultat din activitatea unor vieţuitoare. Ex.: Calcare biogene. Bioxid (chim.) Oxid care conţine doi atomi de oxigen în moleculă. Bioxid de carbon (chim.) C02. Gaz incolor format prin arderea carbonului şi a compuşilor săi, sau prin calcinarea unor carbonaţi, de ex. a carbonatului de calciu, întrebuinţat în industria chimică, în tehnica frigului etc. Bioxid de mangan (chim.) MnOa. Pulbere neagră, care se găseşte în natură sub formă de piroluzit şi o întrebuinţată ca oxidant. Bioxid de sulf (chim.) S02. Gaz cu miros înăbuşitor care se obţine prin arderea sulfului, prăjirea piritei etc., întrebuinţat la fabricarea acidului sulfuric, ca decolorant în industria textilă, ca insec- 89 Bitumaj ticid în agricultură, iar în stare lichidă, în tehnica frigului şi, în procedeul Ede-leanu, la rafinarea unor fracţiuni de ţiţei. Biplacă (elt,) Sin. B i a n o d ă (v.). Biplan (av.) Avion cu două aripi, dispuse de obicei una deasupra celeilalte (v. planşa XIII). Bipolar (elt.) Calitate a unei maşini, a unui aparat sau a unui instrument de a avea doi poli magnetici principali. Bipunct (mat.) Ansamblul celor două puncte dintr-o epură care reprezintă un punct din spaţiu. Bireactor (tehn.) Sistem tehnic deservit de două reactoare. Birefringenţă (fiz.) Proprietate a cristalelor din celelalte sisteme decît cel cubic de a da, în general, două raze de lumină refractate pentru fiecare rază incidenţă. (= Dublă refracţie). Birefringenţă incidentală (fiz.) Birefringenţă pe care o capătă substanţele transparente amorfe (de ex. sticle, lichide) sau cele cristalizate în sistemul cubic, cînd sînt supuse unor tensiuni sau unui cîmp electric ori magnetic. Birnă (petr. gaze) Sculă de instrumentaţie cu ajutorul căreia se poate reface secţiunea circulară a unei coloane în zona în care aceasta a fost turtită sau prăbuşită, datorită presiunilor exterioare. Birna se introduce şi se manevrează cu ajutorul garniturii de foraj. Biscuit 1 (alim.) Produs alimentar obţinut prin coacerea — după ştanţare, tăiere sau presare — a unui aluat fră-mîntat cu zahăr şi cu grăsimi comestibile, care poate fi aromatizat şi îmbunătăţit cu lapte, ouă, cacao etc. şi care a fost afînat cu preparate chimice. 2 (st. cer.) Semifabricat de ceramică fină, care se obţine arzînd o singură dată, în capsule ceramice, produsele neglazurate. Biscuit de mare (nav.) Produs alimentar obţinut prin coacerea, după ştanţare, a unui aluat consistent format din făină aibă de grîu, apă, zahăr, grăsime (unt de vacă, ulei alimentar solidificat, mar-garină) şi sare, la care se adaugă, în scopul aiînării, bicarbonat de sodiu şi carbonat de amoniu. Bisectoare (mat.) Semidreaptă dusă prin vîrful unui unghi, pe care-1 împarte în două unghiuri egale (bisectoare interioară), respectiv care împarte în două unghiuri egale unghiul format de una dintre laturile unghiului iniţial şi prelungirea celeilalte laturi (bisectoare exterioară). Bisector, plan ^ (mat.) Plan care conţine muchia unui diedru şi determină, cu feţele acestuia, unghiuri diedre egale. Bisel (c.f.) Dispozitiv alcătuit dintr-un cadru triunghiular, independent de cadrul locomotivei, care poate pivota cu un vlrf în jurul axei verticalei a unei crapodine fixe; e folosit la locomotivele de viteze mijlocii, pentru înscrierea lor în curbe. Bismut (chim.) Bi. Element cu nr. at. 83, gr. at. 209. Metal fărîmicios, care se găseşte în natură sub formă de oxizi, sulfuri sau carbonat bazic; e întrebuinţat în aliaje cu temperatura de topire joasă, iar unii compuşi, în medicină. Bisulfit (chim.) V. sub S u 1 f i t. Bit (cib.) Unitate de informaţie; informaţie dată prin realizarea unui eveniment care se poate realiza numai în două moduri echiprobabile. Bit de paritate (cib.) Semn suplimentar care se adaugă unui grup de digiţi, astfel încît numărul total de 1 din cu vîntul rezultat sa fie mereu fie par, fie impar, după cum s-a stabilit iniţial. Bitum (petr. gaze) a. V. sub Asfalt. — b. Produs obţinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de la distilarea ţiţeiului (păcura). La temperatura ordinară se prezintă ca o masă solidă, neagră. Se foloseşte ca izolant hidrofug şi la prepararea asfaltului pentru construirea de drumuri. Bitumaj (drum.) Tratament superficial constînd în stropirea suprafeţelor îmbrăcămintei rutiere cu emulsie de bitum şi Bitumare 90 în acoperirea ei cu criblură care, apoi, e cilindrată. Bitumare 1 (drum.) a* Operaţie de umplere cu o masă bituminoasă a rosturilor dintre pavelele unei şosele sau dintre dalele de beton ale îmbrăcămintelor de beton vibrat. (= Rostuire cu bitum). — b. Operaţie prin care granulele unui agregat mineral se îmbracă cu o peliculă de bitum. 2 (petr. gaze) Operaţie de etanşare, impermeabilizare şi asigurare a stabilităţii mecanice a rocilor dintr-un strat, prin injectarea de bitum sau de emulsii de bitum, în masa rocilor supuse dislocării. Bitumarea agregatelor (mat. constr.) Acoperirea fiecărei granule a unui agregat (nisip, criblură, split) cu o peliculă de bitum foarte subţire (film), în vederea asigurării unei bune aglomerări ulterioare cu bitum, a materialului. Bitumen (mineral.) Material bogat în amestecuri de hidrocarburi, format prin transformarea, în condiţii naturale, a cerurilor şi răşinilor din plante. Bituminizare (mineral.) Proces de formare a unor hidrocarburi în natură, caracterizat prin transformarea lentă, în afara contactului cu aerul, a nămolului rezultat din descompunerea organismelor animale şi vegetale în fundul mărilor, în prezenţa depozitelor anorganice. Bituminos (chim.) Calitate a unui material de a conţine sau de a da, prin distilare, bitum. Biunivoc (mat.) Calitate a unei corespondenţe între elementele a două mulţimi de a face să corespundă unui element din-tr-o primă mulţime un singur element al mulţimii a doua şi unui element din mulţimea a doua, un singur element din prima mulţime. Biuretă (chim.) Tub gradat în centimetri cubi şi subdiviziuni, cu un robinet la partea inferioară, folosit, în analiza volumetrică, la măsurarea unui volum de reactiv. Bivalent (chim.) Calitate a unui element de a avea valenţa doi. (= Diva* lent). Bizon (piei.) Piele imitînd desenul caracteristic pielii de bizon, obţinută din piei brute de bovine uşoare — tăbăcite mineral şi retăbăcite uşor vegetal; poate fi unsă sau neunsă. Bizotare (st. cer.) Teşire a unei piese de sticlă. Bîrsă (agr.) Piesă de legătură a organelor trupiţei şi de fixare a acesteia de grindei, prin buloane, confecţionată din oţel turnat sau din tablă de oţel. Ek*(chim., fiz.) Simbol pentru elementul Berkeliu. Blanc (piei.) Piele pentru curelărie, har-naşamente şi articole tehnice, colorată sau cu faţa naturală, obţinută din piei brute de bovine mijlocii sau de porcine, tăbăcite vegetal. Blancare (telc.) Oprire a electronilor de a ajunge la ecranul unui tub catodic în timpul întoarcerii spotului, prin negaţi varea grilei. Blanchit (text.) Inălbitor textil compus din hidrosulfit de sodiu amestecat cu carbonat de sodiu. Blandolă (text.) Gelatină vegetală întrebuinţată ca apret în industria textilă. Blanşare (alim.) Operaţie de opărire cu apă în fierbere sau de aburire directă cu abur a legumelor pentru conservare; blan-şarea are drept scop inactivarea enzimelor şi înmuierea parţială a ţesuturilor, pentru a da legumelor elasticitate. (= Blan-ş i s a r e, Aburire). Blanşiruire (piei.) Curăţirea părţii cărnoase a anumitor piei tăbăcite vegetal (blanc, toval), pentru a le da o grosime uniformă şi un aspect mai plăcut. Blază (ind. chim.) Recipient de la partea inferioară a unei coloane de distilare, în care rămîne componentul mai puţin volatil al amestecului supus unei distilări fracţionate. Blendă (mineral.) Sulf ură de zinc naturală, cu un conţinut de 50—67 % zinc; constituie cel mai important minereu de zinc. 91 Bobinare Blindaj (elt.) Protecţie metalică pentru anumite circuite electrice, care le apără de influenţe electrice sau magnetice exterioare nedorite sau împiedică influenţa lor asupra mediului exterior. Bloc 1 (constr.) Clădire care cuprinde apartamente de locuit, uneori şi birouri, magazine etc., dispuse pe mai multe caturi. 2 (elt.) a. Ansamblu cazan-turbină-generator, în uzinele de producere a energiei electrice pe cale termică. — b. Ansamblu cuprinzînd grupul generator (inclusiv centrala) şi transformatorul de tensiune, în cazul uzinelor de producere a energiei electrice. 3 (gen.) Piesă de dimensiuni mari, masivă şi, în general, cu rezistenţă relativ mare. 4 (met.) Semifabricat industrial de metal, obţinut prin turnare în forme, întrebuinţat fie ca materie primă pentru cuptoarele de topit, fie pentru turnarea unor piese, fie pentru a fi prelucrat prin deformare plastică^ 5 (mş.) Piesă metalică turnată care înglobează fie unul sau doi cilindri şi camera de distribuţie a unei maşini cu abur, fie cilindrii, camerele de răcire şi conductele de distribuţie ale unui motor cu ardere internă (v. planşa XIII). 6 (telc.) Parte componentă a unei instalaţii de telecomunicaţii, constituind o unitate independentă din punctele de vedere funcţional sau al construcţiei mecanice. Bloc aritmetic (cib.) Secţiune a unui calculator în care se efectuează calcule aritmetice şi logice. Bloc de fundaţie (constr.) Masiv de formă prismatică, care constituie fundaţia unui reazem izolat al unei construcţii. Bloc de înhămare (c.f.) Cutie metalică montată pe locomotivă, respectiv pe tender, care serveşte ca locaş al aparatului de legare între locomotivă şi tender. Bloc de piatră (constr.) Bucată de piatră cu dimensiuni mari, extrasă din carieră. Bloc, instalaţie de ^ (c-f-) Instalaţie de cale ferată care serveşte la asigurarea circulaţiei prin faptul că realizează o dependenţă între comanda şi manevra aparatelor de acoperire a căii (macazuri şi semnale fixe) din staţie şi de pe linia curentă. Bloc prelaminat (met.) Sin. Blum (v.). Bloc-secţie (nav.) Fiecare dintre părţile corpului unei nave, construită separat (prin sudare) în atelier. Blocaj (drum.) Fundaţie de drum executată din bolovani de rîu sau de carieră, aşezaţi cu mîna, în picioare, cît mai strîns unul de altul, pe un pat de nisip sau de balast, împănată, apoi, şi cilindrată. Blocare (tehn.) Imobilizare bruscă, intenţionată sau neintenţionată (spre deosebire de calare, care este numai intenţionată), temporară, a unui dispozitiv mecanic sau a unui obiect (pistonul în cilindru, roţile unui vehicul în raport cu sabotul de frînă, comanda unei maşini-unelte etc.). Blocarea roţilor unui vehicul (transp.) Oprire a rostogolirii roţilor unui vehicul în mişcare, deplasarea putînd continua prin alunecarea roţilor pe cale. Blocarea stratului productiv (petr. gaze) Micşorarea în mare măsură (uneori pînă la zero) a permeabilităţii efective faţă de ţiţei a rocii colectoare, datorită acţiunii fluidului de foraj sau de reparaţie. Fenomenul se manifestă prin pătrunderea particulelor solide şi a apei din fluid, în porii rocii. Bloom (met.) Y. B 1 u m. Blooming (met.) V. B 1 u m i n g. Blum (met.) Semifabricat de oţel, eboşat prin laminare, cu secţiunea dreptunghiulară, avînd latura mică de minimum 120 mm, raportul dintre laturi de 1/1 — 3/2 şi muchiile rotunjite. (= Bloc prelaminat). Bluming (met.) Tren laminor eboşor care serveşte la laminarea blumurilor. Bobinare 1 (elt.) Ansamblu de operaţii prin care se execută o înfăşurare electrică Bobină 92 a unei bobine de maşină, de aparat sau de instrument electric. 2 (tehn.) înfăşurare pe o bobină a unui fir, a unui cablu etc. 3 (text.) Depunere prin înfăşurare a ibenzilor, a firelor pe un suport, în vederea transportului, depozitării şi desfăşurării acestuia în operaţia fazei următoare. Bobină (tehn.) a* Piesă în formă de cilindru, limitată, uneori, la capete, de două discuri care depăşesc diametrul cilindrului, folosită ca suport pentru înfăşurarea de material filiform. — b. Ansamblu alcătuit din firul înfăşurat pe o piesă cilindrică şi această piesă. Bobină de deflexiune (telc.) Bobină utilizată la deflexiunea fasciculului de electroni în tuburile catodice cu deflexiune magnetică. Bobină de extracţie (mine, mş.) Dispozitiv al maşinii de extracţie care determină aşezarea, la înfăşurarea în spire suprapuse, a cablului lat. Bobină de film (cin.) Peliculă de film, cu lungime relativ mare (pînă la 300 m), înfăşurată în jurul unui miez. Bobină de inducţie (elt.) Aparat constînd, în principal, dintr-un transformator cu miez de fier moale pe care sînt înfăşurate o bobină primară şi una secundară, pentru producerea unei tensiuni electromotoare înalte, dintr-o sursă de tensiune electromotoare joasă. Variaţia rapidă a curentului electric în bobina primară (variaţie realizată prin întreruperi repetate ale circuitului, cu ajutorul unui mecanism asemănător cu cel al soneriei) produce o tensiune electromotoare de inducţie în cea secundară, care are un număr foarte mare de spire dintr-un fir mai subţire decît cel al bobinei primare (v. planşa XIII) (= B o b i n ă Ruhmkorff). Bobină electrică (elt.) Serie de spire obţinute prin înfăşurarea unuia sau a mai multor fire conductoare. Bobină exploratoare (elt.) Bobină folosită pentru măsurarea fluxurilor magnetice prin fenomene de inducţie. Bobine astatice (elt.) Dispozitiv format din două bobine aşezate astfel, încît nu produc un cîmp magnetic exterior cînd sînt străbătute de un curent electric, iar un cîmp magnetic exterior nu induce în ele o tensiune electromotoare; e folosit la instrumente electrice sensibile. Bocşă 1 (met.) Grămadă formată din bucăţi de minereuri bogate în sulf, folosită pentru oxidarea minereurilor, în vederea unei desulfurări parţiale. 2 (tehn.) Grămadă de lemne aşezate convenabil, acoperită cu un strat de cărbune şi cu pămînt, folosită pentru obţinerea cărbunelui de lemn; căldura necesară carbonizării e produsă prin arderea unei părţi a materialului lemnos şi a produselor de distilare. — Boemit (mineral.) Oxid de aluminiu; constituent natural al bauxitei. Boghiu (c.f.) Cărucior alcătuit dintr-un cadru şi din două sau mai multe osii cu roţi montate (trenuri de roţi), pe care se reazemă, în general elastic, cutia unui vehicul feroviar (vagon de cale ferată sau de tramvai), printr-o legătură cu pivot (v. planşa XIII). Boghiu- bisel (c.f.) Boghiu format dintr-o osie alergătoare şi una cuplară, legate între ele printr-un cadru articulat în două puncte. Bohme, aparat ^ cu ciocan (mş.) Aparat de laborator care serveşte la îndesarea mortarelor normale, vîrtoase, în tiparele folosite la confecţionarea epruvetelor pentru încercarea la compresiune şi la întindere a lianţilor hidraulici. Boiandrug (constr.) V. Buiandrug. Boiangerie (text.) Instalaţie pentru colorarea ţesăturilor sau a altor materiale textile. Boiler (tehn.) Recipient închis în care se obţine apa caldă necesară în instalaţiile sanitare din clădiri. încălzirea apei se face prin serpentine sau cu ajutorul unei mantale de încălzire (sursa de căldură fiind aburul, apa caldă, gazele arse etc.). Bol (farm.) Formă farmaceutică asemănătoare pilulei, dar a cărei greutate ajunge pînă la 50 g. Planşa XIII Bloc de cilindru de motor cu ardere internă Binoclu 1 — ocular; 2 — obiectiv; 3 — prisme cu reflexie totală. Biplan Bogbiu de vagon 1 — cadrul bogbiului; 2 — suspensie; 3 — traversă dansantă; 4 — crapodină; 6 — arc longitudinal; 6 — dispozitivul pendular al arcului longitudinal. 1 — circuit primar; 2 — circuit secundar ; 3 — condensator; 4 — baterie ; 5 — întreruptor; 6 — ecla-tor. Pod cu boltă şi boltişoare 1 — boltă principală; 2 — boltişoare de descărcare (principale); 3 — boltişoare secundare; 4 — timpane. Bolard 94 Bolard (constr. nav.) Baba simplă de care se leagă navele. Boloboc (tehn.) Sin. Nivelă cu bulă de aer (v.). Bolometru (fiz.) Instrument foarte sensibil pentru măsurarea fluxurilor de radiaţie, bazat pe variaţia rezistenţei electrice a unui conductor pe care cade radiaţia de măsurat. Boltă 1 (constr.) Construcţie cu suprafaţa interioară concavă, folosită pentru preluarea unor încărcări la clădiri, tuneluri, poduri etc. 2 (geol.) Formă structurală reprezentată prin partea dintr-o cută anticli-nală situată în jurul axei acesteia, care racordează cele două flancuri, de-a lungul unei anumite suprafeţe structurale. Boltă de descărcare (constr.) Boltă aşezată transversal pe bolta principală a unui pod, pentru a reduce greutatea umpluturii şi a timpanelor. Boltă de presiune (mine) Boltă din masivul muntos, de deasupra oricărei lucrări subterane orizontale sau înclinate (galerie, tunel, cameră, abataj etc.) Boltişoară (constr.) a. Boltă cu săgeată mică, între grinzile unui planşeu. — b. Boltă mică de descărcare, transversală pe bolta principală a unui pod (v. planşa XIII). Bolţ (mş.) Termen folosit uneori pentru bulonul de piston. Bolţar (constr.) Element de construcţie al unei bolţi, al unui zid de sprijin etc. Bombament (drum.) Convexitate a platformei sau numai a părţii carosabile ale unei şosele, de-a curmezişul ei, pentru a uşura scurgerea apelor de suprafaţă. Bombament de profil (constr.) Raport între săgeata medianei unui profil şi lăţimea lui. Bombare (tehn.) Operaţie prin care se dă forma de calotă sferică sau o formă asemănătoare fundului sau capacului unui vas de tablă. Bombă calorimerică (chim., fiz., tehn.) Vas rezistent pentru determinarea puterii calo- rice a unei substanţe, bazat pe măsurarea variaţiei temperaturii apei dintr-un ca-lorimetru în care se introduce bomba, cînd în aceasta se arde o cantitate cunoscută din substanţa de cercetat (v. planşa XIV). Bombă Trauzl (expl.) Cilindru masiv de plumb, standardizat, cu un canal central nepătruns, folosit pentru încercarea explozivilor la lucru mecanic, prin măsurarea măririi volumului canalului în urma exploziei. Bombetă (nav.) Lampă, în general cu petrol, rareori electrică, cu glob sferic, putînd funcţiona şi pe vînt, folosită pe nave la semnalizări. Bomfaier (tehn.) Ferăstrău de mînă pentru tăiat metale. (Termen de atelier). Bompres (constr. nav.) Arbore înclinat care se găseşte la prova unei nave şi de care se fixează mai multe vele. Bonderizare //rce£j Operaţie de fosfatare a unei piese de oţel, cu ajutorul unei soluţii de fosfat de fier, la care se adaugă fosfat acid de cupru. Bonfaier (tehn.) V. Bomfaier. Bor (chim.) B. Element cu nr. at. 5, gr. at. 10,82. Compuşii lui cei mai cunoscuţi sînt boraxul şi acidul boric. Boraci (tehn.) Maşină-unealtă manuală pentru găurit metale, în care burghiul e rotit prin mişcarea alternativă a unei pîrghii care îl angrenează printr-o roată dinţată cu clichet (v. planşa XIV) (= C1 i ch e t). Borangic (text.) Mătase naturală trasă de pe gogoşi, nefiartă, deci nedegomată, conţinînd sericină. Borat (chim.) Sare a acidului boric. Borax (chim.) Na2B407 • 10H20. Sare a unui acid derivat de la bor, care se găseşte şi în natură; e întrebuinţat ca antiseptic, la fabricarea unor sticle şi emailuri, în sudură şi în analize chimice. Borcan parafinat (constr.) Borcan de sticlă cu gura parafinată (pentru a menţine umiditatea naturală iniţială a pro- 95 Br belor), folosit pentru probe în lucrări hidrogeologice, geotehnice etc. Borchiş (mine) Rocă alcătuită, în principal, din nisipuri fine, impregnată cu apă sub presiune, astfel încît are o fluiditate apreciabilă, ceea ce constituie un pericol pentru lucrările miniere sau săpăturile de fundaţii executate în apropiere. Bord 1 (av.) Fiecare dintre cele două margini ale unui profil de aripă. Bordul din faţă se numeşte bord de atac, iar cel din spate, bord de fugă. 2 (constr. nav.) Fiecare dintre cele două părţi laterale (babordul şi tri-bordul) ale punţii unei nave. Bord liber (nav.) Distanţa dintre linia de plutire şi marginea punţii principale, măsurată în dreptul semnului de încărcare. Bordaj (constr. nav.) Totalitatea fîşi-ilor metalice sau de lemn care învelesc etanş coastele şi traversele unei nave. Bordurare (met. pr.) Operaţie de răs-frîngere prin deformare, la cald sau la rece, a marginii unui obiect metalic, pentru asamblarea acestuia cu un alt obiect sau pentru rigidizarea acelei margini. Se efectuează prin ciocănire, rolare etc. Bordură 1 (drum.) Şir de pietre paralelipipedice care mărginesc trotuarul către partea carosabilă a unei străzi. 2 (tehn.) Margine răsfrîntă şi prelucrată sau prelucrabilă a unui obiect, care serveşte la asamblarea acestuia cu un alt obiect (ex. la ţevile de fum ale unui cazan de abur). Borium (met.) Garbură metalică, în principal de wolfram, întrebuinţată la armarea pieselor de maşini supuse la uzură mare şi, în special, a sapelor de foraj. Bormaşină (mş.-un.) Maşină de bur-ghiat. Bornare (topogr.) Operaţie de marcare pe teren a punctelor topografice sau geodezice, prin fixarea unor borne astfel, încît să se asigure permanentizarea, stabilitatea şi identificarea sigură ale acestor puncte. Bornă (drum.) a. Stîlp de marcare, aşezat la marginea unei căi de comunicaţie, vopsit sau văruit (pentru a fi vizibil de departe, de pe vehicule în mers), care marchează distanţele în kilometri şi în hectometri de la o localitate considerată ca origine a căii de comunicaţie respective. — b. Construcţie care marchează limita unui hotar ori un punct topografic sau geodezic. Bornă electrică (elt.) Piesă metalică, montată pe o maşină, pe un aparat sau pe un instrument electric, legată de circuitul lor electric, prin care se face legătura cu un conductor electric, cu reţeaua etc. Bornit (mineral.) Sulfură naturală de fier şi cupru, cu 55 — 69% Cu; minereu de cupru. Boroană (agr.) Sin. Grapă (v.). Bort (tehn.) Diamant impur sau colorat (nepreţios), întrebuinţat ca abraziv sau la armarea unor unelte aşchietoare (de ex.: burghie, carotiere, sape etc.). Bos (inst.) Piesă de alamă folosită la instalaţiile de apă cu presiuni sub 10 kgf/cm2, pentru racordarea armăturilor la ţevile de plumb sau de oţel. Boţ (nav.) Bucată scurtă de parîmă, care serveşte la prinderea şi fixarea unei parîme de manevră pentru a permite luarea voltelor fără ca aceasta să se fileze. Bovindou (constr.) Element de construcţie (cu sau fără fereastră), ieşind din aliniamentul faţadei unei construcţii. Box (piei.) Piele colorată, cu faţa naturală sau prelucrată, cu creţ fin pătrat obţinut prin plutuire, fabricată din piei brute uşoare de bovine, tăbăcite mineral; e folosită la feţe de încălţăminte. Boxă (arh.) Compartiment de dimensiuni corespunzătoare în care se divizează o încăpere, o magazie, un vagonet, pentru a cuprinde materiale, vite, păsări de o singură varietate. Br (chim.) Simbol pentru elementul Brom. Brac 96 Brac 1 (hirt. cel.) Deşeuri rezultate în cursul fabricării hîrtiei şi care pot fi întrebuinţate tot la fabricarea acesteia. 2 (lemn) Rebuturi rezultate la debitarea cherestelei. Bramă (met.) Semifabricat de oţel aliat sau nealiat, eboşat prin laminare, cu secţiunea dreptunghiulară, avînd latura mică de minimum 75 mm, raportul dintre laturi de minimum 3/2 şi muchiile rotunjite. Branşament (tehn.) Porţiune de conductă, care face legătura între o conductă principală şi o conductă secundară de distribuţie a unui fluid (apă, gaze, abur) sau a energiei electrice. Branţ (piei.) Piesă interioară, de talpă specială, de care se fixează, prin diferite sisteme, partea de jos şi cea de sus a încălţămintei. Brasaj 1 (alim.) a* Operaţie de amestecare cu apă la cald a făinii de malţ (care. conţine, între altele, amidon şi diastază, ultima transformînd acest amidon în maltoza şi dextrine), pentru a obţine mustul de bere. — b. Fază în procesul de fabricare a berii, în care se obţine mustul de malţ. 2 (mş.) Amestecare energică cu aerul comburant, a combustibilului pulverizat sau în stare de vapori, spre a se obţine turbulenţa necesară bunei funcţionări a motoarelor cu ardere internă. Braţ 1 (constr. nav.) Manevră curentă servind la orientarea vergelor într-un plan orizontal. 2 (ms.) Piesă laterală sau parte laterală a unei construcţii, fixă sau articulată cu sistemul din care face parte, cu lungimea mare faţă de dimensiunile secţiunilor ei transversale, făcînd parte dintr-o piesă sau dintr-o construcţie mecanică şi avînd rolul de suport (de ex.: braţ de aparat, de macara). Braţ de lectură (telc.) Piesă alungită susţinînd capul de citire, care-i permite să se deplaseze pe suprafaţa discului. Braţ de pîrghie (mec.) Distanţa dintre punctul de articulaţie al unei pîrghii şi punctul de aplicaţie al unei forţe care se exercită asupra pîrghiei. Braţul excavatorului (constr.) Organ de legătură între cupa şi catargul (săgeata) unui excavator, prin care se exercită forţa de apăsare asupra cupei. Braunit (mineral.) Amestec natural de oxid şi de silicat de mangan, cu pînă la 70% Mn; minereu de mangan. Brazdă (drum.) Mică porţiune de pămînt cu iarbă, scoasă din stratul superficial al unui teren, fie pentru a acoperi suprafeţele executate de taluzuri ori şanţuri, spre a le proteja de eroziune, fie pentru a constitui peluze, borduri etc. Brăţară (constr., mş.) Piesă de formă circulară servind la fixarea ori la susţinerea unor ţevi sau a unor tuburi. Brăzdar (agr.) Sin. Fier lat (v.). Brecie (petrogr.) Rocă sedimentară alcătuită din fragmente colţuroase (grohotişuri) de minerale sau de roci tari, de diferite mărimi, legate printr-un ciment calcaros, silicios etc. Bremză (mine.) a. Dispozitiv de frînare folosind un plan înclinat pe care circulă vagonete. — b. Frînă. Brenoire (piei.) Ungere a pieilor prin impregnare cu grăsimi în stare topită. Se aplică pieilor cu ţesut fibros, pentru a le da elasticitate şi a le face impermeabile pentru apă. Bretelă (c.f.) Sistem de ramificaţie de cale ferată, de forma unui X, montat între două căi ferate paralele. Bric (nav.) Corabie cu două catarge, cu pînze pătrate, cu sau fără motor. Brichetare (chim., met.) Operaţie de confecţionare a brichetelor. Brichetă (chim., met.) Corp de formă paralelipipedică, ovoidală etc., obţinut prin presarea, cu sau fără adăugarea unui aglo-merant, a unor materiale în formă de pulbere sau de granule. Bridă (tehn.) Legătură de solidarizare a unor piese asamblate, constituită dintr-o 97 Bronz îosîoros panglică de oţel-balot sau de sîrmă de oţel (ex. bridele de solidarizare a foilor unui arc). Brigantină (nav.) a. Corabie uşoară cu o singură punte, avînd două catarge. — b. Una dintre pînzele de corabie de formă trapezoidală. Briliant 1 (gen.) a. Forma în care se taie şi se şlefuieşte o piatră preţioasă, urmărind realizarea numărului optim de feţe (de obicei multiplu de 4), ajungînd pînă la 58. — b. Obiectul obţinut prin tăierea unei pietre preţioase în forma de sub a. 2 (poligr.) Corp de literă de trei puncte tipografice. Brizanţă (expl.) Proprietate a unui exploziv de a se descompune într-un timp foarte scurt, producînd o mare cantitate de gaze. Brizor (text.) Cilindru cu garnitură de sîrmă de ferăstrău, intercalat între masa alimentatoare şi toba mare a cardelor din filatură, servind la destrămarea ghemotoacelor şi la transportul acestora de la masa de alimentare, la tobă. Brîu (arh.) Construcţie reliefată faţă de suprafaţa zidului (şanţ sau ridică tură), profilată, ornamentată, marcînd limite între diverse suprafeţe construite (deschideri de uşi, ferestre, între etaje, cornişe etc.) Brîu conducător (tehn.) Parte a unei curele de transmisie, trasă de roata conducătoare. (=Brîu tras). Brîu condus (tehn.) Parte a unei curele de transmisie, care nu mai e trasă de roata conducătoare, ci e acţionată de o forţă mai mică decît brîul conducător. (=B r î u purtat). Brîu de acostare (nav.) Piesă de lemn de esenţă moale, care încinge nava deasupra liniei de plutire pe 2/3 din lungimea bordajului, iar la remorchere, pe toată lungimea bordajului, pentru a amortiza şocurile la acostare. Broască (tehn.) Dispozitiv metalic folosit pentru închiderea şi încuierea unei uşi, a unui sertar etc. (v. planşa XIV). Broască cu pene (petr. gaze) Dispozitiv aşezat la gura sondei, cu ajutorul căruia se ţin suspendate în sondă burlanele pentru tubaj sau ţevile de extracţie, în timpul înşurubării şi deşurubării lor, la operaţiile de introducere sau extragere din sondă. Brocart (text.) Ţesătură de mătase, cu alesătură de flori sau ornamente, executată cu fire de aur, argint etc. (= B r o-c a r d). Brodare (text.) Alcătuire, pe cale manuală sau mecanică, de desene cu fire din acelaşi material sau din alt material, pe o suprafaţă de material textil, de piele etc. Broderie (text.) a. împletire specială între fire, încît să formeze ornamente şi ajur. — b. Pînză împodobită cu ornamente brodate. — c. Ornament în relief executat manual sau mecanic pe ţesătură. Brom (chim.) Br. Element cu nr. at. 35, gr. at. 79,916. Lichid fumegător, de culoare roşie-brună, care se găseşte în natură sub formă de bromuri; e întrebuinţat ca dezinfectant şi la prepararea unor compuşi organici. Face parte din grupa ha-logenilor. Bromură (chim.) Compus al bromului cu un alt element; „bromura“ întrebuinţată în Farmacie e bromura de potasiu. Bromură de argint (chim., foto.) AgBr. Sare insolubilă în apă, întrebuinţată la fabricarea plăcilor şi a filmelor, cum şi a hîrtiei fotografice. Bromură de potasiu (chim.) V. sub Bromură. Bronz (met.) Aliaj de cupru cu unul sau cu mai multe elemente, cu excepţia zincului. Bronz de aluminiu (met.) Aliaj de cupru cu aluminiu, cu circa 5—12% mangan. Bronz de mangan (met.) Aliaj de cupru cu mangan cu circa 30% mangan. Bronz îosîoros (met.) Aliaj de cupru (80—95%) şi staniu (5—20%), dezoxidat cu ajutorul fosforului; poate conţine, deci, şi urme de fosfor; e dur, tenace şi elastic. Bronzare 98 Bronzare 1 (met.) Operaţie de acoperire a obiectelor, confecţionate din diferite materiale, cu un strat care să le dea aspectul de obiecte de bronz. 2 (piei.) Reflex metalic realizat pe suprafaţa pielii prin vopsire cu coloranţi bazici. Broşare 1 (met. pr.) Prelucrare prin aşchiere cu broşa, prin care se efectuează alezarea unei găuri într-un obiect metalic, executarea unor caneluri, a unor şanţuri de pană, prelucrarea unei suprafeţe etc. V. şi B r o ş ă. 2 (poligr.) Operaţie de îndoire, coasere sau punere a copertei de carton la o carte sau la un carnet. 3 (text.) Executare a unei figuri pe o ţesătură în timpul ţeserii, cu ajutorul unui fir colorat care se introduce în rost. Se execută manual sau mecanic. Broşat, maşină de~(met. pr.) Maşină care acţionează broşa (v. Broşă 2). Broşa 1 (met.) a,* Unealtă de turnătorie, de forma unui cui foarte lung, cu care se fac canale în formele de turnătorie, pentru evacuarea gazelor dezvoltate la turnare.—b. Schelet metalic al unui miez de turnătorie de formă cilindrică. 2 (met. pr.) Unealtă de formă cilin-droconică, care are caneluri circulare cu muchii tăietoare, acţionată de o maşină de broşat, de o presă etc. Brownmillerit (constr.) Feroaluminat tetracalcic, component al cimenturilor Portland. Bruftuire (constr.) Aruncare şi întindere a mortarului de tencuială pe zid. Bruiaj (fiz.) Metodă de perturbare a clarităţii audiţiei radio prin suprapunerea de semnale parazite pe aceeaşi lungime de undă. Brunare (tehn.) Acoperire pe cale chimică a pieselor de oţel, de cupru sau de aliaje de cupru, cu un strat, colorat în brun pînă la negru, de oxizi ai metalelor respective, pentru a le proteja contra coroziunii. Brust (constr.) Front vertical care separă un inel de tunel în curs de excavare, de inelul alăturat neexcavat. Brut (tehn.) Stare în care se găseşte un produs care urmează să mai suporte operaţii de prelucrare pentru finisare; acţiune ne terminată (de ex. calcul brut). Bruto (gen.) a. Calitate a greutăţii totale a unui material, inclusiv ambalajul.— b. Calitate a valorii totale a unui produs incluzînd toate manipulările necesare spre a fi livrat sau folosit. Bucea (tehn.) a. Manşon de metal montat între două piese asamblate rigid sau între care există o mişcare relativă. (=Bucşă).— b. Scobitură în formă paralelipipedică, cilindrică etc., făcută într-o piesă de lemn sau de metal, în care să poată intra o parte ieşindă şi de acelaşi profil, numită „cep“, aşezată la capătul altei piese cu care se îmbină prima. Bucelare (tehn.) Aplicare a unei bucele la o piesă, efectuată, de obicei, la cald, prin frecare, sau la rece, prin presare. Buciardare (constr.) Imprimare, pentru înfrumuseţare, pe faţa aparentă a unei pietre naturale sau artificiale, a unor adîncituri, prin ciocănire cu bu-ciarda. Buciardă (constr.) Ciocan pentru piatră. Buclă 1 (cib.) Repetare a unui grup de instrucţiuni într-un program. 2 (drum.) Curbă foarte pronunţată, folosită la racordarea porţiunilor drepte ale unui drum în serpentină. 3 (tehn.) Piesă metalică pe care se îndoaie şi se fixează capătul unui cablu, cu ajutorul căreia cablul se poate prinde de un alt cablu sau de o construcţie. 4 (text.) îndoi tura firului din care e alcătuit ochiul tricotului. Bucşă (tehn.) Sin. Bucea (v.). Bufeting (av.) Vibraţie neregulată care rezultă dintr-o curgere nestaţionară. Bufuire (piei.) Operaţie de îndepărtare a stratului superior al pielii tăbăcite pentru a obţine prin pătrunderea adîncă a argaselii o piele cu faţa moale, netedă, plăcută la aspect. 99 Buncăr Buia n drug (constr.) Grindă aşezată deasupra golului unei porţi, uşi sau ferestre, pentru a susţine construcţia de deasupra acestui gol. Bujie (mş.) Dispozitiv constînd dintr-un electrod central, montat—prin intermediul unui izolator — într-o manta metalică solidară cu unu sau cu mai mulţi electrozi periferici (de masă), folosit la motoarele cu electroaprindere, în a căror chiulasă se înşurubează mantaua metalică şi, prin producerea unei scîntei electrice între electrozi, amorsează arderea în cilindri a amestecului combustibil-aer (v. planşa XIY). Bujiu (farm.) Formă medicamentoasă solidă care se topeşte la temperatura corpului, folosită extern, pe cale uretrală sau auriculară. Bulamac (constr.) Y. B u 1 u m a c. Bulangerit (mineral.) Sulfostibiură de plumb naturală; minereu de plumb. Bulă de semnalizare (nav.) Balon negru, cu diametrul de 0,61 m, folosit ca semnal la distanţă mare, ca semnal de zi pentru ancoră şi ca semnal de dragă în funcţiune. Bulb 1 (mş.) Formă de turbină (uneori electrogeneratoare) aşezată complet înecată în curentul apei, avînd rotirea în jurul unui ax paralel cu fluxul apei. 2 (tehn.) învelitoare închisă, de sticlă sau de cuarţ, care conţine o sursă de lumină. (= Balon de lamp ă). Bulb de presiune (constr.) Zonă delimitată prin izolare într-un masiv de pămînt aflat sub o încărcare dată şi în interiorul căreia forţele interioare verticale au valori care depăşesc anumite limite. Buldozer (drum., constr.) Maşină folosită la lucrări de terasamente şi pentru deszăpeziri, constituită dintr-un tractor pe şenile, care are montată, în faţă, o lamă de oţel cu care taie şi împinge lateral straturi pînă la 20 cm grosime (v. planşa XIV). Bulgărit (constr.) Procedeu de execuţie a pereţilor de lut, care constă în îndesarea lutului între doi pereţi alăturaţi, de nuiele sau de şipci. Bulină (constr. nav.) Manevră curentă care serveşte la tragerea „în vînt“, spre prova, a marginii velelor inferioare. Bulmea (nav.) V. B u 1 u m e a. Bulon (tehn.) Tijă cilindrică, plină sau cavă, uneori cu un cep monobloc, solicitată în principal la încovoiere sau la forfecări transversale, folosită la asamblări demontabile, la extremitatea sa liberă (fără cap) putînd fi montate o piuliţă, o rondelă cu şplint, o siguranţă etc. Bulonare (tehn.) Operaţie de asamblare prin buloane a unor piese, a unor organe de maşini etc. Bulumac (constr.) Stîlp de lemn întrebuinţat în special la construirea gardurilor de lemn. (— Bulamac). Bulumea (nav.) Perete etanş al unei nave. (Termen folosit în regiunea Dunării (= Bulmea). Bulzi (lemn) Totalitatea scîndurilon netivite obţinute prin debitarea unui buştean şi aşezate (după tăiere) unele peste' altele, în ordinea şi poziţia ocupate în trunchi. Bumbac (agr., text.) (Gossypium hir-sutum) Plantă textilă, anuală, introdusă şi în cultura ţării noastre. Fibrele care învelesc seminţele au lungimea de 1 — 5 cm şi se transformă prin toarcere în fire textile. Bumbac exploziv (expl.) Sin. Tri nitroceluloză (v.j. Bumbac mercerizat (text.) Fire de bumbac tratate cu soluţie concentrată de sodă caustică, pentru a le da un luciu mătăsos şi pentru a le mări afinitatea faţă de coloranţi şi rezistenţa la intemperii. Bun de tipar (poligr.) Fază înainte de tipărire prin care se confirmă că textul cules sau reproducerea nu mai au nevoie de alte îndreptări. Buna (ind. chim.) Cauciuc sintetic obţinut prin polimerizarea butadienei cu sodiu. Buncăr 1 (constr.) Recipient folosit la transportul mortarului sau al betonului, în cuprinsul şantierelor. Buncăr de cimentare 100 2 (elt.) Recipient care conţine cărbunii prelucraţi sau nu pentru ardere, ce trec în focarele cazanelor de abur, la centralele termoelectrice. 3 (tehn.) Siloz cu dimensiuni relativ mici., Buncăr de cimentare (petr. gaze) Rezervor metalic montat pe un autocamion, în care se transportă sau se depozitează, temporar, cimentul necesar operaţiei de cimentare a unei sonde. Bundă (mine) a. Intercalaţie sterilă în zăcămînt.— b. Masă friabilă situată în acoperişul sau în culcuşul stratului. Buraj (mine) Material introdus într-o gaură de mină pentru blocarea gurii de intrare. (= Astupuş, Fultuială). Burare 1 (c.f.) Operaţie de îndesare a balastului şi a nisipului sub traversele unei linii de cale ferată, pentru a aduce linia la cotă. 2 (mine) Astupare a găurilor de mină, după introducerea explozivului, cu un material inert (de ex. argilă, nisip cuarţos puţin umed, praf de sare, praf de rocă şi apă). în acest fel se împiedică ieşirea gazelor produse de explozie şi se obţine efectul maxim de rupere în roca înconjurătoare. (— F o i t u i r e). Burat (alim.) Maşină de cernut, cu viteză şi cu capacitate mici, folosită spre sfîrşitul măcinării pentru separarea făinii din produsele rezultate, uneori şi în vederea eliminării impurităţilor; poate fi prismatică, cilindrică sau tronconică. Burdigalian (geol.) Etaj inferior al Miocenului (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre), reprezentat în România prin nisipuri, pietrişuri şi conglomerate. Burduf (tehn.) a. Corp de piele, în formă de sac, folosit la înmagazinarea şi la restituirile de lichide, solide, aer etc.—b. Cutie de pînză sau de piele cutată, a cărei dimensiune poate fi mărită prin întindere. Burduf de comunicaţii (transp.) Perete deformabil care acoperă puntea de legătură dintre două vehicule acoperite ce se succed, formînd un ansamblu. Burduşire (constr.) Desprindere, fără cădere, a unei porţiuni de tencuială de pe peretele pe care a fost aplicată. Buret (text.) a. Fire toarse de deşeuri de mătase naturală, după procedeul filaturii de bumbac sau vigonie. — b. Ţesătură din firele cu acelaşi nume. Burete de platină (chim.) Catalizator alcătuit din platină foarte fin divizată. Burghiere (tehn.) Găurire (manuală sau mecanică) la care piesa e în general imobilă, iar unealta efectuează o mişcare de rotaţie şi una de avans, sau la care piesa se roteşte, iar unealta efectuează numai mişcarea de avans. Maşinile de burghiat pot fi acţionate manual sau mecanic; ele pot fi fixe sau portabile. Maşinile de burghiat fixe pot fi orizontale, verticale ori radiale; cele verticale pot fi simple (cu un singur burghiu) sau multiple (cu mai multe burghie acţionate concomitent) (v. planşa XIV). Burghiu (tehn.) Unealtă cu muchii ascuţite care, prin mişcarea de şurub ce i se imprimă, găureşte materialele prin aşchiere. Forma burghiului variază după materialul pe care urmează să-l găurească, după forma găurii pe care trebuie să o dea şi după condiţiile de lucru. în lungul corpului burghiului sînt tăiate, aproape totdeauna, caneluri elicoidale, sau, uneori; drepte, pentru evacuarea aşchiilor rezultate la burghiere. Unele burghie pentru metale sînt străbătute de unul sau de două canale de ungere; uneori au şi un vîrf de centrare (v. planşa XV). Burghiu de filetat (tehn.) Sin. T a r o d (v.). Burghiu de foraj (mine, petr. gaze) Sculă pentru forajul rotativ manual, folosită în terenuri slab consolidate, plastice, la mică adîncime. Formele geometrice sînt multiple. Burlan (constr.) a. Tub de tablă care conduce apele din precipitaţii atmosferice, de la jgheaburile acoperişurilor caselor•, la pămînt sau la canal. — b. Tub de oţel de mare rezistenţă, folosit la tubarea găurilor sondelor pentru susţinerea pereţilor găurii şi pentru izolarea etanşă a găurii sondei, de formaţiunile străbătute. Planşa XIV Bombă calorimetrică 1 — capsulă de cuarţ, pentru substanţa cercetată; 2 şi 3 electrozi de platină.; 4 — pastilă din substanţa de analizat; 5 — apărătoare; 6 — orificiu pentru introducerea oxigenului; 7 — orificiu pentru evacuarea gazelor arse. Bujie i — corpul bujiei; 2 —corp izo-lant; 3 — electrod central; 4 — electrozi-vîrf; 5 — garnituri; 6 — piuliţă de conexiune. Maşină de burghiat verticală Broască de siguranţă Bor aci i — burgbiu; 2 — pîrghie de acţionare; 3 — roată dinţată cu clichet; 4 — placă de fixare; 5 — piesă de găurit. Buldozer 1 — tractor; 2 — lamă de oţel; 3 — cuţit demontabil fixat pe lamă; 4 — cadrul de susţinere a lamei; 5 — cablurile pentru ridicarea şi coborîrea lamei. Maşină de burghiat portativă, cu roţi dinţate Burlan de refugiu -------------r--------- 102 Burlan de refugiu (petr. gaze) Burlan cu lungimea de circa 12 m, montat deasupra capului de erupţie al sondei şi echipat, la partea superioară, cu un sistem de etanşare pe cablul de pistonare sau sîrma de deparafinare. Serveşte la introducerea în sondă şi la retragerea pistonului, a aparatelor de deparafinare sau a aparatelor de măsurat, fără a modifica activitatea sondei, dacă aceasta e în producţie. (= Burlan de pisto-n a t). Burlane de tuba] (petr. gaze) Tuburi metalice care, îmbinate cap la cap, alcătuiesc coloana de tubare a unei sonde. Burnonit (mineral.) Sulfostibiură de plumb şi de cupru, naturală; e un minereu important de plumb şi de cupru. Busc (constr. nav.) Prag în radierul camerei porţii unei ecluze, pe care se sprijină latura inferioară a porţii, cînd aceasta e deschisă. Bushel (Se citeşte buşel.) (unit.) Unitate de măsură a capacităţii, folosită în ţările anglo-saxone, în special pentru cereale; un bushel englez = 36,3677 1, iar un bushel american = 35,239 1. Busolă (metr.) Instrument care indică nordul (respectiv sudul) magnetic. în forma sa cea mai simplă, busola constă dintr-un ac magnetic mobil în jurul unui ax vertical (v. planşa XV). Busolă de declinaţie (fiz., geofiz.) Instrument alcătuit dintr-un ac magnetic care se poate roti într-un plan orizontal, în faţa unui cadran gradat, folosit pentru măsurarea declinaţiei magnetice. Busolă de înclinaţie (fiz., geofiz.) Instrument alcătuit dintr-un ac magnetic care se poate roti într-un plan vertical, în faţa unui cadran gradat, folosit pentru măsurarea înclinaţiei magnetice. Busolă de tangente (fiz.) Instrument alcătuit, în principal, dintr-un ac magnetic care se poate roti, în planul orizontal, în centrul unui cadru circular vertical pe care e depănat un conductor metalic. Intensitatea curentului care străbate conductorul e proporţională cu tangenta unghiului cu care s-a rotit acul magnetic în raport cu poziţia sa iniţială, în care se găsea în planul cadrului. (= G a 1 v a-nometru de tangente). Busolă electrică (elt.) Busolă în care acul magnetic e înlocuit printr-o bobină electrică sau un electromagnet. Busolă electronică (fiz.) Busolă alcătuită dintr-un tub electronic asemănător cu cel al unui oscilograf catodic, în care valoarea componentei orizontale a cîmpului magnetic pămîntesc se determină din măsurarea deviaţiei unui fascicul de electroni. Busolă geologică (geol.) Busolă montată într-o cutie pătrată, echipată cu nivelă cu bulă de aer şi cu un clinometru divizat în grade (0—90° sau 0—100°), în faţa căruia se mişcă un indicator greu, mobil în jurul axului busolei şi care ia poziţia verticală datorită greutăţii proprii; e întrebuinţată pentru determinarea direcţiei şi a înclinării stratelor (v. planşa XV). Busolă giroscopică (nav.) Sin. G i r o-busolă (v.). Busolă goniometrică (metr.) Busolă cu ajutorul căreia se poate măsura unghiul pe care o direcţie îl face cu direcţia nordului magnetic. Busolă-tahimetru (topogr.) Busolă montată pe un tahimetru, în locul cercului alidad orizontal, cu ajutorul căreia se determină direct atît direcţia meridianului într-un punct de staţie, cît şi orientarea magnetică a oricărei direcţii într-o staţie. Bust (av.) Dispozitiv care permite, la decolare, majorarea pentru scurtă durată a puterii motorului de avion. Buşel (unit.) V. Bushel. Buşon 1 (elt.) Corp cilindric de porţelan, care conţine firul fuzibil al unei siguranţe electrice. 2 (tehn.) Dop. Butadienă (chim.) C4H6. Hidrocarbură cu patru atomi de carbon şi două dubla legături în moleculă, întrebuinţată îm industria chimică. Butan (chim.) C4H10. Hidrocarbură saturată cu patru atomi de carbon în mo- Planşa XV Burghie pentru lemn a — burghiu-lingură; b — burghiu-melc; c — burghiu-melc cu mîner; d — burghiu elicoidal; e — burghiu elicoidal cu centrare; f — burghiu plat cu centrare. Burghie pentru metale a şi b - cu canal de ungere; c şi d — cu două caneluri; e — plat, cu vîrf de centrare; f — plat, cu fus de centrare. But elie de Leyda Schema unei busole a — vedere în plan; b — secţiune; 1 — ac magnetic; 2 — pivot; 3 — cadran gradat (limb); 4 — pîrghie; 5 — şurub pentru ridicarea şi fixarea acului; 6 — cursor|pentru orizontali-zarea acului; 7 — geam. Butanol 104 leculă; lichefiată, e întrebuinţată drept combustibil. Butanol (chim,) Sin. Alcool bu-tilic (v.). Butelie (hidr,) Aparat folosit la recoltarea, de la adîncimi mari, a probelor de apă pentru analize. Butelie de demarare (mş,) Recipient de oţel pentru aerul comprimat necesar de* marării unui motor cu autoaprindere. Se poate încărca pînă la circa 100 at. Butelie de Leyda (elt,) Condensator electric alcătuit dintr-un vas cilindric, de substanţă izolantă (de obicei sticlă), acoperit pe ambele feţe cu cîte un strat metalic (uneori vasul conţine în interior foiţe metalice) care constituie armăturile condensatorului (v. planşa XV). Butelie Dewar (fiz.) Sin. Vas De-war (v.). Butelie pentru gaz (tehn.) Recipient cilindric de oţel, cu supapă de închidere, pentru gaze comprimate (aer, hidrogen, metan etc.), lichefiate (bioxid de carbon, butan etc.) sau dizolvate (acetilenă). Butenă (chim.) Sin. Butilenă (v.). Buterolă (tehn.) Unealtă folosită la turtirea extremităţii libere a corpului de nit, pentru a forma al doilea cap. (=Căpuitor). Butilamină (chim,) Amină derivată de la butan, întrebuinţată ca accelerator în industria cauciucului. Butilcauciuc (ind, chim.) Cauciuc sintetic foarte rezistent la uzură şi la căldură, obţinut prin polimerizarea unui amestec de butilenă şi butadienă. Butilenă (chim.) Hidrocarbură cu patru atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă. (= Butenă). Butilic, alcool ~ (chim.) V. Alcool b u t i 1 i c. Butirat (chim.) Sare sau ester al acidului butiric. Unii butiraţi sînt întrebuinţaţi ca esenţe cu miros de fructe. Butirină (chim.) V. sub Acid butiric. Butirometru (alim.) Instrument pentru stabilirea procentului de grăsimi din lapte, constituit dintr-un tub gradat, con-ţinînd un volum cunoscut de lapte, din care se separă untul prin centrifugare sau cu ajutorul unor reactivi. Butisă 1 (constr.) Molon cu o singură faţă văzută, cu coada lungă. 2 (drum.) Pavea specială, mai lungă decît cele normale, întrebuinţată la încheierea pavajului la rigolă, pentru a permite realizarea legăturii între pavelele normale. Buton (mş.) Fus încastrat cu un capăt în corpul unei piese în mişcare circulară, excentric faţă de axa de rotaţie a acestei piese; serveşte ca legătură de articulaţie într-un mecanism. Ex. buton de manivelă. Butonieră (geol.) Stratul cel mai vechi scos la iveală de un şanţ sau de o vale traversînd o cută lungă de teren. Butuc 1 (ms.) Parte centrală, de obicei îngroşată, de forma unui corp de revoluţie, pe care sînt asamblate piesele ce trebuie să se rotească în jurul unui ax. 2 (nav.) Piesă metalică ce leagă cele două părţi componente ale unui catarg. Buturugă (poligr.) Presă de lemn cu braţe scurte care fixează volumele destinate legării manuale, pentru a se putea prelucra cotorul cărţii. Buză de bandaj (c.f.) Margine care depăşeşte bandajul roţilor de cale ferată, c C 1 (chim.) Simbol pentru elementul Carbon. 2 (unit.) Simbol pentru Coulomb. °C (fiz.) Simbol pentru grad Celsius. o (unit.) Simbol pentru prefixul „cen-ti-“. Ca (chim.) Simbol pentru elementul Calciu. Cabestan (mş.) Aparat de forma unui troliu, dar cu* axa de rotaţie verticală, montat pe sol, pe un autovehicul sau pe bordul unei nave, folosit pentru acţionarea vehiculelor în scurte deplasări orizontale sau pe pante. Poate fi acţionat manual sau mecanic (v. planşa XVI). Cabină de ascensor (mş.) Parte mobilă, în formă de încăpere, a unui ascensor, care se deplasează dirijată de glisiere fixe (cînd deplasarea e verticală) sau de şine (cînd aceasta e în pantă) şi e ridicată de un cablu acţionat de un motor; e folosită pentru transport. Cabină de conducere (transp.) încăpere mică, închisă parţial sau complet, montată pe vehicule cu autopropulsie sau pe utilaje de transport, în care se găsesc organele de conducere şi control şi în care stă, in timpul serviciului, cel care conduce. Cabină de navă (nav.) încăpere la bordul unei nave, care serveşte ca locuinţă pentru membrii echipajului sau pentru pasageri. Cabină de pulverizare (tehn.) încăpere de forma unui dulap, în care sînt depuse obiecte de volum mic, folosită la aplicarea, din afara ei, pe aceste obiecte, a peliculelor pulverulente cu ajutorul unui pistol de pulverizare. Cabinet tehnic (gen.) Unitate care în-drumează ridicarea nivelului de cultură tehnică, încurajează, ajută şi promovează acţiunile de inovaţie ale lucrătorilor din întreprinderile productive. Cablaj 1 (elt.) Ansamblul firelor simple sau multiple, izolate, care realizează legăturile electrice într-un aparat sau într-o instalaţie de electrocomunicaţii. 2 (tehn.) Mod de răsucire sau de împletire a firelor într-un toron şi a toroanelor între ele, pentru a forma un cablu. Cablu 1 (nav.) Unitate de măsură a lungimii, egală cu 185,2 m (a zecea parte dintr-o milă marină). 2 (tehn.) Mănunchi de fire (vegetale, animale, sintetice, metalice etc.) răsucit în straturi sau în grupuri (toroane), eventual cusute împreună, pentru a lucra solidar. Cablu antigiratoriu (mş.) Cablu metalic la care tendinţa de a se dezrăsuci, cînd e întins, e anihilată. E folosit ca purtător pentru obiecte care trebuie să-şi menţină poziţia fără ghidaje (de ex. bene de turnat beton deasupra unor văi adînci şi largi). Cablu de funicular (tehn.) Ansamblu de fire metalice solidarizate prin răsucire,, folosit pentru susţinerea sau antrenarea corfelor unui funicular. Poate fi portant,, rulant sau tractor. Cablu de întindere (constr.) Tirant confecţionat din sîrmă metalică. Cablu de macara (tehn.) Funie metalică cu toroane rotunde şi cu inimă de cînepă,. folosită la macarale. Cablu de radioghidaj 106 Cablu de radioghidaj (telc.) Conductă ^electrică de curent alternativ dispusă convenabil, care produce un cîmp ce poate acţiona asupra unei instalaţii de radio-recepţie de la bordul unui avion sau al unei nave. Cablu de transmisie (tehn.) Funie fără sfîrşit, metalică sau vegetală, folosită pentru transmiterea mişcării între doi arbori prin intermediul a două roţi (cu caneluri) calate pe aceşti arbori. Cablu electric (elt.) Conductă pentru transportul energiei electrice, constînd dintr-unul sau mai multe conductoare electrice simple sau obţinute prin torsa-darea mai multor fire conductoare, fiecare •acoperit cu un strat izolant, iar totul -acoperit cu un strat protector, eventual şi cu un înveliş de protecţie metalic sau •din material plastic (v. planşa XVI). Cablu metalic (tehn.) Funie alcătuită «din fire de metal rotunde sau profilate. De obicei, se fabrică din oţel de creuzet, ‘ecruisat sau călit; firele lui pot fi grupate în toroane sau în straturi. Unele, speciale t(cablul de rulare la funiculare), sînt alcătuite din fire profilate în stratul exterior, astfel încît suprafaţa exterioară a cablului să fie cilindrică şi netedă, pentru •a micşora frecările. Cablu vegetal (tehn.) Funie formată din ifire vegetale; se fabrică, de obicei, din cînepă, manila sau bumbac. Cabraj 1 (av.) Evoluţie pe care o execută avionul cînd, în urcare, îşi măreşte brusc înclinaţia drumului pe care îl parcurge. 2 (transp.) Mişcare în sus a părţii ^anterioare a unui autovehicul din cauza frînării mai puternice sau exclusive a roţilor din spate. Cadastrare (topogr.) Ansamblu al operaţiilor de identificare, delimitare, măsurare în plan orizontal, reprezentare grafică, clasificare din punctul de vedere al veniturilor şi trecere în evidenţa cadastrului a unei proprietăţi funciare. Cadastru (gen,) Instituţie pentru evidenţa proprietăţilor funciare ca aşezare, întindere şi valoare, în scopul impunerii funciare. Cadă, colorant de ^ (chim.) V. Colorant de cadă. Cadmie (met.) Oxid de zinc amestecat cu particule metalice de zinc, care se depune, ca o scoarţă, pe pereţii cuptoarelor de zinc. Cadmiere (met.) Depunere, pe cale electrolitică, a unui strat de cadmiu pe suprafaţa unui corp metalic. Cadmiu (chim.) Cd. Element cu nr. at. 48, gr. at. 112, 41. Metal alb-cenuşiu, asemănător cu zincul; se găseşte, în natură, împreună cu acesta. E întrebuinţat în unele aliaje fuzibile, la cadmiere etc. Cadran 1 (elt., fiz., tehn,) a. Suprafaţă care are pe ea scala şi cifrele. — b. Sector metalic avînd, de obicei, forma unor sferturi de cerc, care intră în alcătuirea unor aparate. 2 (mat.) Fiecare dintre cele patru unghiuri drepte formate de două drepte perpendiculare care se întretaie. Dacă aceste drepte sînt considerate ca două axe de coordonate, cele patru cadrane se numerotează ca în figură (v. planşa XVI). 3 (tehn.) Suprafaţă poligonală circulară sau în formă de sector de cerc, cu anumite diviziuni şi indicaţii, pe care se citeşte deplasarea unui ac indicator. Cadran topografic (topogr.) Cadran (v. Cadran 2] folosit în măsurătorile topografice. — In plan se notează în sensul acelor ceasornicului în raport cu axele OX şi OY ale sistemului de referinţă topografic (v. planşa XVI). — în spaţiu axa OX e confundată cu direcţia paralelului, axa 07, cu aceea a meridianului geografic (ambele fiind presupuse rectilinii), iar axa OZ e normala locului O. Cadranul busolei (topogr.) Placă cir^ culară construită din metal nemagnetic (aluminiu, bronz etc.), pe care sînt trasate două direcţii perpendiculare N—S şi V—E şi marcate diviziuni (de un grad sau de 20°). Placa e aşezată pe fundul cutiei busolei, fixată de cutie sau avînd posibilitatea de rotire în jurul centrului (v. planşa XVI). Planşa XYE Cabestane staţionare — cu acţionare cu abur, cu clopot unic; b — cu acţionare manuală, cu două clopote; 1 — clopot ; 2 — coroană cu găuri pentru acţionare manuală ; 3 — roată cu lanţ; 4 — motor cu abur; 5 — grenaj cu şurub fără fine. Cablu electric cu izolaţie de îiîrtie în manta, de plumb l — conductor; 2 — izolaţie de hîrtie;: 3 — umplutură; 4 — manta de plumb; 5 — înveliş de protecţie; 6 — armătură? 7 — înveliş de protecţie. Calibre a — calibru-tampon simplu; b — contracalibru;. c — calibru plat simplu; d — calibru conic;: e — calibre-manşon; f — calibru-potcoavă simplu; g — calibru-potcoavă (simplu cu două limite); h — calibru cu role pentru controlul tijelor filetate. ■Cadrilaj 108 Cadrilaj (desen) Reţea formată din două familii de drepte paralele egal distanţate, perpendiculare una pe cealaltă, astfel încît defineşte un sistem de pătrate V. şi C a r o i a j. Cadru 1 (cin.) Totalitatea obiectelor care intră în regiunea care poate fi filmată cu un aparat. 2 (tehn.) a. Schelet închis sau deschis, de formă dreptunghiulară sau poligonală, €u laturi drepte sau curbe; alcătuit din bare (de lemn, de metal sau din elemente de beton armat) legate rigid cel puţin de o parte dintre noduri. Cadrele sînt folosite în construcţie (ca schelet de rezistenţă la clădiri, poduri, galerii) sau €a organe de maşini, de aparate, de vehicule etc. — b. Schelet din bare legate rigid, formînd un suport. — c. Sin. Ş a-siu (v). 3 (telc.) Figură descrisă cu spotul unui fascicul electronic sau luminos, la exploatarea unei imagini complete, în televiziune. Cadrul e constituit din totalitatea liniilor în care se descompune imaginea. Cadru de acoperiş (transp.) Construcţie -din grinzi longitudinale care susţine acoperişul unui vehicul. Cadru de fotografie (poligr.) a. Laturile •de material nedeformabil folosite pentru ■expunerea ori păstrarea unei fotografii. — b* Aspect înconjurător cît mai sugestiv pentru cuprinderea unei imagini. Cadru de mină (mine) Construcţie de lemn, metal, beton armat sau mixtă, de secţiune poligonală, folosită pentru susţinerea lucrărilor subterane. Cadru de rezistenţă (constr.) Sistem care serveşte ca schelet de rezistenţă al unei construcţii sau al unei maşini. Cadru dublu-duo (met.) Cadru de laminor cu două perechi de cilindri. Cadru duo (met.) Cadru de laminor pentru doi cilindri care se rotesc în sensuri contrare. Cadru electromagnetic (telc.) Antenă •constituită sub forma unei bobine, eventual cu o singură spiră, de dimensiuni •mici în raport cu lungimea de undă de lucru. Cadrul magnetic are, uneori, un miez, de obicei de ferită, ceea ce îmbunătăţeşte performanţele antenei. Cadru protector (transp.) Cadru din bare de oţel lat, montat la partea inferioară a unui vagon feroviar, destinat să împiedice pătrunderea la echipamentul de rulare sau la motor a unor obiecte mari care s-ar găsi în calea vehiculului. Cadru reversibil (met.) Cadru duo care poate funcţiona laminînd fie într-unul, fie în ambele sensuri. Cadru selfactor (text.) Batiu cu aripi laterale care poartă fusele şi tobele de comandă a mişcării acestora. Efectuează o mişcare de intrare şi ieşire, într-un ciclu. Cadru tipografic (poligr.) Cîmp în care se distribuie materialul de reprodus pe cale tipografică. Cafeină (chim., farm.) Alcaloid extras din frunzele de ceai, din boabele de cafea, din cacao, care are efect stimulator cardiac. Cahlă (st. cer.) Placă de teracotă sau de faianţă pentru sobe. Cai (agr.) Organele maşinii de treierat, care scutură paiele de boabe şi le evacuează. ( = Scuturător de paie). Caier (text.) Mănunchi dărăcit (de lînă, cînepă, in, borangic) care se înfăşoară şi se pune în furcă pentru a fi tors. Caiet de sarcini (tehn.) Piesă scrisă care cuprinde condiţiile tehnice, de calitate şi de recepţie, termenul de livrare etc., pentru executarea unei lucrări (confecţionarea unei piese, a unei maşini etc.). Cajă de angrenare (met.) Ansamblu care serveşte la transmiterea cuplului motor al sistemului de antrenare, la cilindrii cajei de lucru. Cajă de laminor (met.) Ansamblu constituit din cilindrii de lucru şi de sprijin ai laminorului, din palierele respective şi dispozitivele de reglare. Cal 1 (constr.) Grindă care constituie coama scheletului unui acoperiş de casă ţărănească. (= Şaua casei). 109 Calcan 2 (mine) Echer necesar pentru menţinerea unei înclinaţii fixe în lucrările de mină. cal (imit.) Simbol pentru calorie. Cal-putere (uiiit.) Unitate de măsură tehnică pentru putere, egală cu 75 kgm/s sau cu 0,736 kW; se notează cu simbolul CP. Această unitate de măsură e înlocuită, treptat, cu kilowattul. Cal-putere-oră (unit.) Unitate de măsură tehnică pentru energie care reprezintă 280 000 kgm == 0,736 kilowatt-ore. Această mărime e înlocuită, treptat, cu kilowatt-ora. Calaican (chim.) Sulfat feros. Calaican natural (mineral.) Sin. M e- 1 a n t e r i t (v.). Calaj 1 (av.) Unghi dintre o anumită linie a unui element din structura avionului şi o axă sau un plan de referinţă, cu ajutorul căruia se determină poziţia relativă a acestui element faţă de avion sau faţă de un alt element al avionului. 2 (nav.) a. Postament din grinzi de lemn pe care stau navele în cală, la loc uscat, pentru construcţie sau reparaţie. —jb. Sin. Pescaj (v.). Calamină (mş.) a. Reziduu de la arderea combustilDilului depus, sub formă de praf de carbon, în cilindrii motoarelor cu ardere internă. Pe bujii, poate provoca ancrasarea acestora. — b. Depunere pe pereţii interiori ai cilindrului, pe capul şi pe segmenţii pistonului, pe supape, pe bujii, constituită din reziduuri cu conţinut de cărbune. Reduce caracteristicile funcţionale şi provoacă griparea motorului sau aprinderea prematură. Calandrare 1 (ind. chim.) Operaţie de laminare a unui material cu ajutorul ca-landrului. 2 (text.) Presare la cald care dă ţesăturilor de bumbac, de in etc. o netezime şi un luciu mai mari. Calandru 1 (mş.) Maşină alcătuită din-tr-o serie de cilindri, cu care, prin presare şi încălzire, se obţin, dintr-un material flexibil oarecare, foi subţiri şi întinse (de ex. de cauciuc, de hîrtie etc.) sau se aplică (de ex. o foaie de cauciuc) prin presare* pe o ţesătură, ori se calandrează un produs textil. 2 (poligr.) Presă cu cilindru folosită în tipografie pentru imprimarea în relief, pe carton special, a matriţelor de stereotipie. Calapod (gen.) Piesă de lemn, de material plastic, de carton presat etc., folosită pentru confecţionarea încălţămintei, a ciorapilor, a mănuşilor etc. Calare 1 (tehn.) Imobilizare intenţionată (spre deosebire de blocare), temporară sau permanetă, a unui obiect în raport cu un alt obiect (arbori, roţi etc.). 2 (topogr., geod.) Operaţie dereglare obligatorie a oricărui aparat topografic sau geodezic, pentru a verticaliza sau orizon-taliza diversele organe ale acestor aparate în scopul de a-şi îndeplini normal funcţiunile. (= Calaj). Cală 1 (constr. nav.) a. încăpere de sub puntea unei nave cu o singură punte, destinată să primească încărcătura. — b. încăpere dintre puntea cea mai de jos şi fundul unei nave cu mai multe punţi. — c. Platformă uşor înclinată, într-un port sau şantier naval, aşezată pe uscat, la marginea apei, pe care se repară sau se construiesc nave. 2 (mş.) Distanţier pentru menţinerea distanţei dintre paletele unei turbine; are înălţimea piciorului paletei şi e, uneori, solidarizată cu aceasta. (= P i e s ă de distanţă). 3 (mş., av.) Piedică folosită pentru a opri punerea nedorită în mişcare a unui vehicul, a unei piese etc. Cală plan-paralelă (tehn.) Calibru pentru lungimi, de mare precizie, avînd forma unui paralelipiped dreptunghic sau a unui cilindru circular drept, cu feţele de măsurare paralele, plane şi netede, folosit la verificarea instrumentelor sau a calibrelor, la trasare etc. Calc (hîrt. cel.) V. Hîrtie de calc. “Calcan (constr.) Zid exterior al unei clădiri, fără nici o deschidere sau fereastră. Calcar 110 Calcar (petrogr.) Rocă sedimentară formată din carbonat de calciu. Calcaron (tehn.) Cuptor primitiv pentru rafinarea sulfului. Calce (chim.) Oxid de calciu. Calce cenuşie (ind. chim.) Acetat de calciu brut, obţinut ca produs intermediar la distilarea uscată a lemnului şi folosit pentru obţinerea acidului acetic şi .a acetonei. Calcedonie (mineral.) Varietate cripto-cristalină anhidră de cuarţ, cu structură fibroasă, care conţine, adeseori, diferite incluziuni în cantităţi variabile. Calce-donia frumos colorată şi transparentă se Întrebuinţează ca piatră de imitaţie pentru bijuterii; alte varietăţi sînt întrebuinţate în mecanica de precizie, la confecţionarea lagărelor, a prismelor de sprijin şi a pietrelor de ceasornice, cum şi ca material abraziv. Calchiere (desen) Copiere pe hîrtie de calc a unui desen. Calciferol (chim,) Sin. Vitamina D «(v.). Calcinare 1 (chim.) a. Operaţie de încălzire, în aer sau în oxigen, a unui «compus, pentru arderea substanţelor organice pe care le conţine. — b. încălzire a unei substanţe, la temperatură înaltă, pentru producerea unei reacţii chimice. 2 (met.) Operaţie metalurgică de încălzire a unui material fără acces de aer, pentru a îndepărta părţile volatile pe «care le conţine, produsul principal obţi-nîndu-se în*stare solidă. Calcinator (mat. constr.) Dispozitiv folosit la cuptoarele rotative pentru ciment, în scopul evaporării apei din pasta brută, cu ajutorul gazelor de ardere din cuptor, recuperîndu-se astfel căldura acestora. Calcinator conveior (mat. constr.) Dispozitiv aşezat între granulator şi cuptorul rotativ scurt (folosit la fabricarea pe cale umedă a cimentului), care serveşte la recuperarea căldurii gazelor de ardere din cuptor. Calcio vecchio (arh.) Suprafaţă cu asperităţi pe pereţi, dînd uşoare jocuri de umbre şi lumini. Calcit (mineral.) Mineral din grupul carbonaţilor anhidri, conţinînd pînă la 56% oxid de calciu, 44% bioxid de carbon şi, adeseori, sub formă de impurităţi, magneziu, fier, mangan, mai rar zinc sau stronţiu. Calciu (chim.) Ca. Element cu nr. at. 20, gr. at. 40,08. Metal alb, foarte răs-pîndit în natură sub formă de carbonat (calcar, marmură), sulfat (ghips) etc. Calcografie (poligr.) Sin. Tipar adînc (v.j, Tifdruc. Calcopirită (mineral.) Sulfura dublă de cupru şi fier, important minereu de cupru, de culoare galbenă de alamă cu nuanţe verzui, adeseori cu reflexe de culoare galbenă închisă sau cu irizaţii. (=C h a 1 c o-pirită). Calcozină (mineral.) Sulfură de cupru (Cu2S), naturală; minereu cu 79,8% cupru. (=C h a 1 c o z i n ă). Calcul (mat.) Ansamblu de operaţii matematice. Calcul acoperitor (constr., mec.) Metodă de calcul aproximativ şi rapid, în care se aplică un coeficient de siguranţă, obţi-nîndu-se rezultate mai mari decît cele strict necesare. Calcul algebric (mat.) Calcul în care sînt folosite, de un număr finit de ori, legile operaţiilor de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire definite în algebră. Calcul analitic (mat.) Calcul în care sînt folosite de un număr infinit de ori legile operaţiilor definite în algebră. Calcul aritmetic (mat,) Calcul în care sînt folosite legile operaţiilor definite în aritmetică. Calcul, artificiu de ^ (mat.) Procedeu de calcul aplicat în anumite cazuri particulare, care conduce la rezultat pe o cale mai scurtă. Calcul diferenţial (mat.) Capitol al analizei matematice, care se ocupă cu defi- 111 Calculator digital pneumatie nirea şi cu studiul proprietăţilor derivatelor. Calcul grafic (mat.) Operaţie de rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor construcţii geometrice. Calcul infinitezimal (mat.) Termen comun pentru calculul diferenţial şi integral. Calcul integral (mat.) Capitol al analizei matematice, care se ocupă cu definirea şi cu studiul proprietăţilor integralelor. Calcul nautic (nav.) Determinare a elementelor drumului sau a poziţiei unei nave. Calcul tensorial (mat.) Ramură a matematicilor care se ocupă cu studiul operaţiilor care se efectuează cu tensori. Calcul topografic (topogr.) Totalitate a operaţiilor matematice de sistematizare şi de prelucrare a rezultatelor numerice ale măsurătorilor efectuate pe teren, în scopul aducerii lor într-o formă cît mai potrivită pentru a putea fi folosite. Calcul vectorial (mat.) Ramură a matematicilor care se ocupă cu proprietăţile vectorilor şi cu operaţiile care se efectuează cu vectori. Calculator 1 (cib.) Maşină capabilă să calculeze, adică să efectueze o succesiune de operaţii care au drept scop prelucrarea informaţiei referitoare, în principal, la probleme ce se rezolvă prin efectuarea unei succesiuni de calcule aritmetice, respectiv logice. 2 (tehn.) Dispozitiv tehnic folosit la efectuarea operaţiilor matematice şi logice. Calculator analogic (cib.) Dispozitiv care calculează utilizînd mărimi fizice analoge variabilelor. Calculator asincron (cib.) Calculator automat, la care efectuarea unei operaţii începe ca rezultat al unui semnal ce anunţă că operaţia precedentă a fost executată. Calculator cifric (cib.) V. Calculator digital. Calculator cu cartele perforate (cib.} Calculator la care datele de intrare şi„ eventual, programul sînt date sub forma, unor cartele perforate. Calculator cu n adrese (cib.) Calculator la care, în fiecare instrucţiune, fi-gurează n adrese. Se construiesc calculatoare cu 1, 2, 3 şi 4 adrese. Calculator cu o adresă (cib.) Calculator digital, la care fiecare instrucţiune cuprinde numai o adresă. Calculator cu virgulă fixă (cib.) Calculator la care numerele se reprezintă sub-formă zecimală avînd virgula dispusă imediat după cifra unităţilor. Calculator cu virgulă mobilă (cib.) Calculator la care numerele sînt reprezentate prin două grupuri de semnale, dintre care* unele corespund cifrelor semnificative, diferite de zero, iar celelalte ordinului de* mărime al numărului din primul grup^ Calculator digital (cib.) Calculator cu funcţionare discontinuă, la care în fiecare moment mărimile asupra cărora se operează pot fi reprezentate prin numere.. Se realizează în special sub formă electronică, dar există şi calculatoare digitale-pneumatice şi hidraulice. (== Calculator cifric, Calculator nume-r i c). Calculator digital electronic (cib.) Calculator digital realizat numai cu elemente-de circuit electronice, excepţie făcînd dispozitivele de intrare şi de ieşire, care* în parte sau în totalitate, pot fi electromecanice. Se caracterizează printr-o mare viteză de lucru atingînd zeci de milioane; de operaţii pe secundă şi cuprinzînd miliarde de numere, fiecare cu zeci de cifre: la memorii. Calculator digital pneumatie (cib.) Calculator care utilizează, în principal, drept modele ale operatorilor logici şi ca elemente de memorie, elemente pneumatice. Se caracterizează printr-o viteză de lucru mult inferioară celei a calculatoarelor electronice, dai’, în schimb au siguranţă mărită în funcţionare şi nu sînt sensibile la acţiunea radiaţiilor. Calculator hibrid 112 Calculator hibrid (cib.) Calculator avînd schema de conexiune corespunzătoare unui calculator analogic, dar la care operaţiile se efectuează prin tehnica digitală. Calculator numeric (cib.) V. Calculator digital. Calculator paralel (cib.) Calculator la care cele n semnale corespunzînd celor n cifre ale unui cuvînt sînt date practic simultan la n elemente ale unui registru. Calculator serie (cib.) Calculator la care simbolurile corespunzînd diferitelor cifre ale unui număr sînt date succesiv aceluiaşi element al părţii aritmetice a calculatorului. Calculator sincron (cib.) Calculator digital, la care efectuarea tuturor operaţiilor ordinare începe datorită unor semnale egal distanţate în timp şi produse de oscilatorul pilot. Calculator specializat (cib.) Calculator realizat în vederea rezolvării unor clase de probleme particulare. Calculator universal (cib.) Calculator realizat din elemente tipizate, care serveşte la rezolvarea unor clase largi de probleme. Calculul probabilităţilor (mat.) Ramură a matematicilor care se ocupă cu studiul probabilităţii producerii unui fenomen şi cu aplicaţiile probabilităţii în teoria erorilor, a asigurărilor etc. Caldarină (nav.) Căldare de încălzire centrală cu abur sau cu apă caldă. Caldarîm (drum.) Pavaj de bolovani de rîu aşezaţi pe un strat de nisip. Cale 1 (tehn.) Element al unui aparat sau al unei maşini, pe care se deplasează, de obicei ghidat, unul sau mai multe elemente ale aparatului sau ale maşinii respective. 2 (transp.) Suprafaţă de teren amenajată pentru circulaţia vehiculelor. Cale de acces la poduri (drum.) Porţiune în rampă care face legătura între capătul unui pod şi calea de comunicaţie curentă. Cale de rulare (tehn.) a. Suprafaţă pe care se rostogoleşte marginea roţilor. — b. Suprafaţă pe care se rostogolesc bilele sau rolele unui rulment. Cale ferată (c.f.) Mijloc de transport pentru deplasarea vehiculelor prin rulare pe şine metalice. Calefacţie (fiz.) Fenomen de formare de vapori între o suprafaţă încălzită la temperatură înaltă şi o picătură de lichid care cade pe acea suprafaţă, în urma căruia se împiedică contactul direct între lichid şi suprafaţa respectivă. Caleidoscop (fiz.) Dispozitiv optic alcătuit dintr-un sistem de oglinzi plane care au o dreaptă sau un punct comune, cu ajutorul căruia se produc imagini multiple ale unor corpuri cu dimensiuni mici, ce formează figuri cu simetrie regulată. Calibrare 1 (met.) Operaţie de proiectare a profilului unui calibru, la un cilindru de laminor, pentru a putea lamina cu precizie blocurile de metal. 2 (metr.) Gradare a unui instrument în unităţi alese, în vederea efectuării unor anumite măsurări. 3 (tehn.) Operaţie de atelier cu ajutorul căreia se realizează, prin măsurări dese cu mare precizie, piese de maşini de aceleaşi dimensiuni. Calibror (telc.) Oscilator, în general cu cristale de cuarţ, care generează semnale de frecvenţă stabile şi cunoscute, folosit în special la reetalonarea frecvenţmetrelor heterodină. Calibru 1 (met.) Profil determinat de cele două caneluri ale cilindrilor de laminor, prin care trece blocul ce se laminează. 2 (metr.) Instrument care serveşte la verificarea exactităţii dimensiunilor unui produs, a formei acestuia sau a poziţiei reciproce a părţilor lui componente (v. planşa XVI). 3 (tehn.) Instrument de precizie, confecţionat din oţel special, cu ajutorul căruia se controlează sau se măsoară dimensiunile pieselor fabricate. Calibrul unui aparat (elt.) a. în raport cu mărimea pe care el o măsoară: valoarea acestei mărimi corespunzătoare li- 113 Calup de argilă mitei superioare a domeniului de măsurat. fo. în raport cu o mărime de influentă: valoarea nominală a mărimii; de exemplu, calibrul în curent al unui wattmetru e valoarea nominală a acestui curent. Galiforniu (chim., fiz.) Gf. Elementul transuranic sintetic cu nr. at. 98. Calmare (met.) Operaţie prin care se împiedică formarea, în timpul solidificării, de bule de oxid de carbon în oţelul topit, pentru ca lingoul turnat să aibă compoziţia mai omogenă. Calomel (chim.) Hg2Cl2. Glorură mereu-roasă. Substanţă albă, insolubilă în apă, întrebuinţată în medicină. Caloric (fiz.) Termen comun pentru calorifer şi calorigen. Caloric, agent (termot.) V. Agent caloric. Calorică, putere ~ (tehn.) V. Putere calorică. Calorie (fiz., unit.) Unitate de măsură pentru cantitatea de căldură. Caloria e definită drept cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă pură de la 19,5 la 20,5°G la presiunea normală; se notează cu simbolul cal. (= C a 1 o r i e m i c ă). — Se numeşte calorie mare, kilocalorie sau calorie kilogram, un multiplu al caloriei, valorînd 1 000 de calorii; se notează cu simbolul kcal. Se mai foloseşte şi kilo* caloria internaţională, definită ca a 860-a parte din 1 kWh; se notează cu simbolul kcal IT (1 kcal = 0,998 75 kcal IT). Calorifer 1 (fiz.) Calitate a unui sistem fizico-chimic sau a unui agent fizic de a purtia căldură. 2 (termot.) Instalaţie pentru încălzirea încăperilor 'dintr-o clădire sau dintr-un grup de clădiri, prin intermediul unui agent calorifer (apă, abur sau aer) încălzit într-o sursă centrală şi care circulă prin corpuri de încălzire (v. planşa XVII). Calorifer, agenta (termot.) V. sub Agent caloric. Calorific (fiz.) Sin. Caloric (v.). Calorifică, putere ~ (tehn.) V. Put e-re calorică. Calorifug (fiz.) Calitate a unei substanţe de a fi rău conducătoare de căldură şi de a putea fi folosită ca izolant termic. Calorigen (fiz.) Calitate a unui sistem fizico-chimic de a produce căldură. Calorigen, agenta (termot.) V. sub Agent caloric. Calorigenă, instalaţie^ (tehn.) Instalaţie în care se produce căldură. Calorimetrie (fiz.) Capitol al fizicii, care se ocupă cu metodele de măsurare a cantităţilor de căldură. Calorimetru (fiz.) Instrument pentru măsurarea cantităţilor de căldură, alcătuit, în principal, dintr-un vas în care se introduce o cantitate cunoscută de apă la o temperatură cunoscută, cantitatea de căldură de măsurat dedueîndu-se din variaţia temperaturii apei din calorimetru (v. planşa XVII). Calorizare (met.) Tratament termochi-mic superficial al oţelurilor, prin difuziune de aluminiu, pentru a le mări rezistenţa la formarea arsurilor; se realizează prin împachetarea pieselor în pulbere de aluminiu şi încălzire la circa 900°. (— A1 i-tare), Calorizator (alim.) Schimbător de căldură folosit pentru încălzirea zemurilor zaharate în cursul trecerii dintr-un difuzor într-altul. Calotă (mş.) Piesă metalică, de formă emisferică, folosită pentru protejarea sau etanşarea unui spaţiu cu fluid. Calotă sferică (mat.) Fiecare dintre cele două porţiuni rezultate prin tăierea unei sfere cu un plan. Calup (tehn.) a. Piesă care serveşte ca tipar sau model (cărămidărie, olărie etc.) — b. Bloc de piatră paralelipipedică sau cubic folosit la pavaje. Calup de argilă (st. cer.) Bucată de argilă obţinută prin tăiere dintr-un bloc de material ceramic sau din banda ceramică ce iese dintr-o presă, întrebuinţată Camă 114 la fabricarea, prin presare, a unor produse ceramice. Camă (mş.) Proeminenţă cu suprafaţa laterală cilindrică, cu un profil determinat, pe un ax, care serveşte la deplasarea, pentru o anumită fracţiune din perioada de rotaţie a axului, a unei pîrghii ce se sprijină"pe camă; e folosită la transmiterea unor comenzi (v. planşa XVII). Camănă (pisc.) Frînghie groasă, care are, din loc în loc, bucăţi de pluta paralelipipedice, în partea superioară a plaselor de pescuit, sau plumburi, la partea inferioară. Cambrian (geol.) Prima perioadă a erei paleozoice. (V. Clasificarea formaţiunilor scoarţei teres-t r e). Camera cîrmei (nav.) Compartiment de la pupa, în interiorul navei, în care se găsesc capătul superior al arborelui cîrmei, echea şi mecanismul de acţionare a cîrmei. Cameră anecoidă (fiz.) încăpere construită astfel, încît în interiorul ei să nu existe sunete reflectate pe pereţi, utilizată la efectuarea măsurărilor electroacustice. Cameră clară (fiz.) Dispozitiv care se adaptează deasupra ocularului unui microscop, spre a permite observarea, în acelaşi timp, a imaginii obiectului examinat cu microscopul şi a unei foi de hîrtie pe care obiectul respectiv poate fi desenat. Cameră cu ceaţă (fiz.) Sin. Cameră Wilson (v.). Cameră de abur (termot.) Spaţiu amenajat în peretele dublu al unui recipient în care are loc o reacţie chimică sau al unui cilindru de maşină’cu abur, prin care circulă abur pentru încălzirea interiorului recipientului. Cameră de amestec 1 (mş.) Sin. Ames-tecător (v. Amestecător 2). 2 (termot.) încăpere a unui carburator, în interiorul căreia se face amestecul de combustibil şi aer. Cameră de ardere (termot.) a. Spaţiu cuprins între fundul cilindrului unui mo- tor cu ardere internă şi piston, în care are loc arderea amestecului combustibil-aer. — b. Spaţiu în care se amorsează arderea la turbina cu gaze şi la rachete. Cameră de combustie (termot.) Sin. Cameră de ardere (v.). Cameră de detentă (ind. chim.) Vas în care trec reziduul sau produsele din camera de reacţie a unei instalaţii de cracare termică. .(= C a m e r ă de f 1 a-s h i n g). Cameră de distribuţie (termot.) încăpere în care se mişcă sertarul unui motor cu abur cu piston şi de unde aburul e distribuit de o parte şi de alta a pistonului. Cameră de exploatare (mine) Excava-ţie în formă de cameră, în care se efectuează extragerea substanţei minerale utile din zăcămînt, prin atacul tălpii sau al tavanului, în metoda de exploatare cu camere şi cu stîlpi. Cameră de flashing (ind. chim.) Sin. Cameră de detentă (v.). Cameră de fum (termot.) încăpere în care se strîng gazele provenite din arderea combustibilului, la focarul unui cazan de locomotivă sau de vas maritim, înainte de îndrumarea lor spre coş şi în care se găseşte, de regulă, supraîncălzitorul. (= = Cutie de fu m). Cameră de ionizare (fiz.) Dispozitiv folosit pentru măsurarea intensităţii unui fascicul de radiaţii ionizante (radiaţii X? radiaţii y etc.), alcătuit dintr-o incintă plină cu un gaz la presiune convenabilă, în care se măsoară numărul de ioni formaţi în gaz de radiaţia incidenţă. Cameră de încălzire (termot.) Instalaţie de încălzire a aerului sub presiune, în vederea utilizării lui ca fluid motor într-o turbină. Cameră de luat vederi (cin.) Aparat cu ajutorul căruia, în procesul filmării, se obţin imaginile pe pelicula fotografică. Cameră de nivel constant (termot.) încăpere a carburatorului, în care combustibilul ce vine de la rezervor e menţinut la un nivel constant. 115 Cana de siguranţă Cameră de plumb (ind. chim.) încăpere căptuşită cu plumb, dintr-o instalaţie de fabricare a acidului sulfuric, în care au loc oxidarea bioxidului de sulf în trioxid de sulf şi producerea de acid sulfuric. Cameră de pneu (transp.) Spaţiu delimitat de un înveliş subţire de cauciuc în formă de tor, care, umplut cu aer sub presiune, face parte din echipamentul de rulare al unor vehicule (v. planşa XVII). Cameră de praf (tehn.) încăpere sau succesiune de incinte, de dimensiuni variabile, prin care trec aerul, un material sfărîmat sau un material fibros şi în care — datorită scăderii vitezei (conducta de intrare avînd o secţiune mult mai mică decît încăperea) — se depune praful din aer, din pulberi, din bumbac etc. Cameră de reacţie (petr. gaze) încăpere în care are loc cracarea produselor petroliere într-o instalaţie de cracare. Cameră de receptură (farm.) Cameră din farmacie destinată preparării medicamentelor magistrale. Cameră de sunet (cin.) Aparat folosit pentru înregistrarea pe peliculă a sunetelor. Cameră de tragere (telc.) Cameră subterană, într-o canalizare telefonică, servind la tragerea cablurilor prin conductele subterane, la efectuarea joncţiunii lor, cum şi la supraveghere şi întreţinere. Cameră de vizitare (tehn.) încăpere subterană, de zidărie sau de beton, închisă cu un capac, amenajată în condiţii minime de acces şi de lucru, necesară pentru controlul, exploatarea şi, uneori, întreţinerea reţelelor tehnice subterane (de apă, canalizare, electrice, telefonice etc.) şi a echipamentului lor. (= C ă m i n de vizitare). Cameră fotografică (foto) a. Sin. Aparat fotografic (v.). — b. Uneori, numai camera obscură a aparatului fotografic. Cameră frigorifică (constr.) încăpere cu pereţii izolaţi termic, menţinută la o temperatură joasă, în scopul de a conserva alimentele sau alte produse alterabile la temperaturi mai înalte de 0°. Cameră obscură (foto.) a. Cameră în care se prelucrează materialul fotografic. — b. Incintă paralelipipedică avînd, în-tr-unul dintre pereţi, o mică gaură care îndeplineşte funcţiunea de obiectiv, astfel încît pe peretele opus se obţine o imagine a obiectelor aşezate în faţa dispozitivului. Cameră subterană (mine) Excavaţie de forme şi secţiuni variate, mai mari’decît cele ale galeriilor pe care le deserveşte, afectată unor scopuri speciale (pompe, maşini de extracţie etc.) Cameră videocaptoare ( telc.) Aparat folosit în televiziune pentru obţinerea imaginilor optice şi traducerea lor într-o succesiune de semnale electrice, care constituie semnalul video. Părţile principale ale unei camere videocaptoare sînt: dispozitivele optice necesare obţinerii imaginii; traduc-torul imagine-semnal electric, care funcţionează pe baza efectului fotoelectric şi e, în general, un tub videocaptor. La camerele videocaptoare moderne, imaginea e analizată electronic. Cameră Wilson (fiz.) Dispozitiv folosit în fizica nucleară pentru punerea în evidenţă a traiectoriilor particulelor ionizante, care apar ca dîre de ceaţă, datorită condensării, pe ionii produşi, a vaporilor de apă suprasaturanţi din gazul din cameră (v. planşa XVII) (=Cameră cu ceaţă). Camfor (chim.) Substanţă organică cu miros caracteristic, care se găseşte în stare naturală în arborele de camfor şi se prepară şi sintetic, întrebuinţată la fabricarea celuloidului, în farmacie etc. Camgarn (text.) a. Fire de lînă de calitate superioară, din care sînt îndepărtate, prin procedeul pieptănării, toate fibrele scurte. — b. Stofă din firele respective. Camion (transp.) Vehicul terestru tractat sau autopropulsat care serveşte la transportul unei sarcini mai mari decît o tonă. Cana (tehn.) Sin. Robinet cu cep (v.). Cana de siguranţă (petr. gaze) Robinet cu cep care se intercalează, într-o garnitură de foraj, între capul hidraulic şi prăjina de antrenare (pătrată), pentru Canaîas 116 a împiedica o eventuală erupţie prin interiorul prăjinilor (v. planşa XVII). Canaîas (text.) Furnitură la îmbrăcăminte, din pînză confecţionată din fire de bumbac cardat, special apretată, care dă piepţilor rigiditatea şi forma necesare. Canal 1 (cib.) Totalitatea mijloacelor utilizate în transmitera semnalelor; cuprinde atît aparatele, cît şi mediul care intervin în această transmitere. 2 (tehn.) Conductă acoperită sau descoperită (şanţ, rigolă, galerie etc.), folosită la transportul lichidelor. Canal colector (hidrot.) Canal din cadrul unei reţele orăşeneşti de canalizare, care preia apele din mai multe canale secundare (de ex. de cvartal) şi le conduce către canalele principale ale reţelei. Canal continuu (cib.) Canal la care spaţiile de intrare şi de ieşire sînt continue. Canal continuu-diseret (cib.) Canal la care spaţiul de intrare e continuu, iar cel de ieşire, discret. Canal continuu în timp (cib.) Canal la care transmisiunea prin el se face tot timpul. Canal de abur (termot.) Canal prin care se introduce (canal de admisiune) sau se evacuează (canal de emisiune) aburul din camera de distribuţie şi din cilindrul unui motor cu abur cu piston. Canal de aducţie (hidrot.) V. C o n d u c-tă de aducţie. Canal de aer (met.) Canal, în general vertical, prin care ies din forma de turnătorie aerul sau gazele degajate în formă în timpul turnării metalului lichid. Canal de descărcare (hidrot.) Canal care serveşte la evacuarea, în aval de baraj, a apelor de deasupra nivelului maxim al unui lac de acumulare, cînd acest nivel e depăşit. Canal de formare (met.) Orificiu şi spaţiu tubular care conduc metalul lichid în cavitatea unei forme de turnare. Canal de fum (termot.) Canal care face legătura între partea din spate a unui cazan şi coşul de evacuare a gazelor arse (a fumului) Canal de pană (met.) Locaş în care se introduce piesa de asamblare a două suprafeţe ce trebuie solidarizate, pentru asigurarea antrenării reciproce. Canal de telecomunicaţii (telc.) Cale de transmisiune unilaterală/ utilizată pentru transmiterea semnalelor sonore sau vizuale, adică a unor mesaje destinate difuzării publice. Canal de transmisiune fonică (telc.) Cale de transmisiune u tilizată pentru transmiterea programelor sonore de la sursa de program la staţia de radioemisiune (în cazul radiodifuziunii), la reţeaua de distribuţie pe fire (în cazul instalaţiilor de radioficare) etc. Canal de transmisiune video (telc.) Cale de transmisiune utilizată pentru transmiterea programelor vizuale (de televiziune) de la camera de . televiziune la staţia de radioemisiune, la reţeaua de distribuţie etc., care cuprinde atît aparatajul anex studiourilor sau instalaţiilor de reportaj, cît şi căile de legătură urbane sau interurbane. Canal de umplere şi golire (constr.) Conductă sau galerie cu scurgere liberă, care serveşte la aducerea sau evacuarea apei în timpul ecluzării unei nave. Canal de ungere (mş.) Şanţ, uneori şi tub, care conduce lubrifiantul între suprafeţele de uns. Canal de ventilaţie (inst.) Conductă în instalaţia de ventilaţie a unei clădiri, care serveşte fie la evacuarea aerului viciat, fie la introducerea aerului proaspăt. Canal discret (cib.) Canal la care spaţiile de intrare şi de ieşire sînt discrete. Canal discret-continuu (cib.) Canal la care spaţiul de intrare e discret, iar cel de ieşire’continuu. Canal discret în timp (cib.) Canal la care transmisiunea se face la momente de timp discrete. Canal fără memorie (cib.) Canal la care transformarea simbolului de la intrare în 117 Canevas simbolul de la ieşire nu depinde de transformările anterioare. Canal navigabil (hidrot.) Excavaţie superficială de lungime mare, de adîncime corespunzătoare şi lărgime uneori variabilă, ■construit şi amenajat special pentru a permite plutirea sau navigaţia între două mări, între două lacuri sau fluvii, între un fluviu şi un lac sau o mare etc., sau în lungul unui rîu ori fluviu, sau pe anumite porţiuni ale lor. Canal seismic (geofiz.) Serie de aparate care asigură, în prospecţiunea seismică, înregistrarea variaţiilor corespunzătoare perturbaţiilor mecanice ale solului. Canal staţionar (cib.) Canal la care transformarea simbolului de la intrare, în simbolul de la ieşire nu depinde de alegerea originii timpului. Canalizare (hidrot.) Totalitate a lucrărilor tehnice executate pentru a colecta şi a evacua apele uzate dintr-o clădire, cvartal, localitate sau centru industrial. Canalizare a fluidelor în strat (petr. gaze) Avansare (deplasare) neuniformă a fluidelor (apă, gaze) injectate în stratul petrolifer în vederea spălării, menţinerii presiunii de zăcămînt sau recuperării secundare a ţiţeiului. Canalizator (mine) Braţ pe care sînt montate ciocane pneumatice perforatoare, care trasează făgaşuri ce asigură desprinderea blocului din masivul carierelor. Canalizaţie electrică (elt.) Instalaţie servind la transportul sau la distribuţia energiei electrice prin conducte electrice; poate fi subterană sau aeriană. Canalizaţie interioară (constr.) Instalaţie care cuprinde conductele pentru colectarea şi evacuarea din clădiri a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice. Canalizaţie telefonică (telc.) Instalaţie subterană de conducte şi de camere de tragere, care serveşte la întinderea cablurilor telefonice în reţeaua subterană, în general urbană. Canarisire (nav.) înclinare transversală permanentă a unei nave. Canat 1 (arh.) Panou mobil, a cărui rotaţie sau translaţie deschid sau închid o uşă, o fereastră etc. 2 (piei.) Jumătate a unei piei, obţinută prin tăiere de-a lungul şirei spinării. Canava (text.) Pinză rară din fire rezistente formînd o împletitură de pătrăţele regulate, folosită ca suport pentru broderii, tapiserii etc. Cancioc (constr.) Lingură folosită în lucrările de zidărie pentru scoaterea mortarului din targa şi punerea lui în lucrare. (= C a n c i o g). Canciog (constr.) V. Cancioc. Candelă 1 (constr.) Fiecare dintre stîlpii de lemn rotund care suţin cintrele unei bolţi de tunel. 2 (unit.) Unitate de măsură pentru intensitatea luminoasă, a cărei valoare e definită astfel, încît strălucirea unui corp negru la temperatura de solidificare a platinei să fie de 60 cd /cm2; simbol cd. Candelă pe metru pătrat (unit.) Unitate de măsură pentru strălucire, egală cu strălucirea uniformă a unui izvor luminos plan, cu aria de 1 m2, a cărui intensitate luminoasă, în direcţia normală pe plan, e de 1 cd; simbol cd/m2. Canelare (met. pr.) Operaţie de aşchiere prin care se obţine o suprafaţă cu mai multe şanţuri paralele, numite caneluri. Canelură (tehn.) a. Fiecare dintre şanţurile unui fascicul paralel de şanţuri, practicat pe suprafaţa interioară sau exterioară a unui obiect. (= N u t). — b. Şanţ la periferia unui obiect, a cărui adîncime este mai mică sau cel mult egală cu lăţimea. (= R e n u r ă). Canetă (text.) a. Tub de carton, de lemn sau dintr-o masă plastică, pe care se înfăşoară firul de bătătură. — b. Formă de înfăşurare a firelor de bătătură pentru a fi introduse în cavitatea suveicii. Canevas (geod., topogr.) Reţea de triunghiuri, linii poligonale şi puncte de spri- Canîorcă 118 jin care servesc drept referinţă în măsurătorile terestre. Canforcă (tehn.) Sobă mică pentru mangal, portativă, de formă tronconică, folosită în tinichigerie pentru încălzirea ciocanelor de lipit. Cange (nav.) Prăjină de lemn avînd la un cap o armătură metalică (de oţel sau de bronz), cu un vîrf şi, în general, cu două ciocuri, care serveşte la uşurarea manevrării ambarcaţiilor sau a navelor mici. Canistră (transp.) Bidon de formă paralelipipedică cu închidere etanşă şi cu capacitatea de 20 1. Canistrelă (nav.) Piesă de metal în formă de inel despicat, care serveşte la prinderea velastraiurilor şi a flocurilor pe strai, astfel încît să poată fi manevrate cu uşurinţă. Canon (poligr.) Mărime şi formă de literă (corp 32, 36, 40 cicero), mult folosită în trecut pentru cărţi bisericeşti. Cantitate de electricitate (elt.) Sin. Sarcină e 1 e c t r i c ă (v.). Cantitate de iluminare (fiz,) V. Iluminare, cantitate de Cantitate de lumină (fiz.) V. Lumină, cantitatea de Cantitate de mişcare (mec.) Sin. Impuls (v.) Caolin (petrogr.) Argilă cu grad mare de puritate, constituită aproape numai din caolinit, la care se adaugă particule slab cristalizate de haloisit; se formează din roci magmatice sau metamorfice bogate în aluminosilicaţi. Caolinit (mineral.) Silicat bazic de aluminiu, constituent principal al argilelor. Caolinizare (petrogr.) Proces de transformare chimică în caolin a rocilor eruptive şi metamorfice bogate în aluminosilicaţi. Cap 1 (nav.) Direcţie raportată la o direcţie fixă, pe care o urmează o navă sau un avion. 2 (tehn.) Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv tehnic, care face corp comun cu el sau e îmbinată ori articulată cu el (cap de bielă, cap de cruce, cap de emisiune). Cap activ al cablului (petr. gaze) Cap mobil (legat la toba granicului) al unui cablu de foraj sau de extracţie montat pe sistemul geamblac-macara. Cap de alimentare (termot.) Ansamblu alcătuit dintr-un robinet de trecere şi unul de reţinere, uneori cu corp comun, care serveşte la alimentarea unui cazan de abur. Cap de aprindere (termot.) Cameră de la extremitatea cilindrului unui motor cu cap de aprindere, în care se injectează combustibilul ce se aprinde, capul fiind încălzit la roşu (v. planşa XVII). Cap de bielă (mş.) Extremitatea bielei motoare, care efectuează mişcarea de rotaţie; e articulat la butonul manivelei sau la fusul unui arbore cotit. Cap de cal (petr. gaze) Piesă cu suprafaţa exterioară curbată, care se montează la extremitatea unui balansier de pompare şi susţine garnitura tijelor de pompare, în timpul curselor în sus şi în jos, la aceeaşi distanţă faţă de axa de oscilaţie a balansierului (v. planşa XVIII). Cap de carotieră (petr.gaze) V. Freză de foraj. Cap de cimentare (petr. gaze) Dispozitiv montat la capătul superior al unei coloane de tubaj care urmează să fie cimentată, în scopul de a uşura efectuarea operaţiilor de legătură a coloanei cu pompele de noroi sau cu cele de cimentare şi de introducere a dopurilor de cimentare înainte şi după amestecul de apă-ciment. Cap de ciocan (mş.) Extremitate de oţel, de formă aproximativ prismatică sau cilindrică, a ciocanului, folosită pentru contactul cu materialul supus lovirii. Cap de citire (telc.) Transductor electromecanic, acţionat de modulaţia şanţului de înregistrare, care transformă acest semnal mecanic de intrare într-un semnal electric de ieşire. Se deosebesc următoarele Planşa XVI Calorifer cu aer cald 1 — guri de aer cald; 2 — cameră de ardere; 3 — arzător; 4 — ven-l tilatoare (aer rece). Cameră de pneu 1 — cameră de pneu; 2 — carcasa anvelopei; 3 — bandă de rulare a anvelopei; 4 — jantă. 1 —'indicator de poziţie; d — diametru nominal. Calorimetru 1 — agitator; 2—termometru; 3 — vas cu pereţi dubli; 4 — apă la aceeaşi temperatură ; 5 — orificiu pentru introducerea corpului de analizat. Mecanisme cu came a — mecanism cu camă plană, cu contact ghidat; b — mecanism cu camă spaţială, cu contact forţat; c — mecanism cu camă spaţială, cu contact ghidat; l — camă; 2 — ta-chet; 3 — galet. ,1  * _ CamerălWilson 1 cameră cilindrică; 2 — geam gros; 3 — inel cilindric de sticlă; 4 — piston; 5 —ţeavă; 6 — recipient de vid; 7 — sursă de energie electrică; 8 — supapă. Cap1de~aprindere cap incandescent (zonă incandescentă); 2 — cameră de apă; 3 — injector; 4 — vină de combustibil. Cap de coloană 120 tipuri: electrostatic, piezoelectric, electromagnetic, cu bobină mobilă etc. Cap de coloană (petr. gaze) Ansamblu de piese (flanşe simple şi duble, niplu filetat sau pene, şuruburi etc.) montat la capul superior al unor coloane de tubaj pentru a sprijini o coloană pe cea tubată anterior şi a etanşa spaţiul inelar dintre ele. Cap de cruce (mş.) Piesă de articulaţie între tija pistonului şi piciorul bielei, care are rolul de a conduce rectiliniu tija, la transformarea mişcării rectilinii în mişcare circulară, sau invers. Cap de erupţie (petr. gaze) Ansamblu de armături şi ventile de oţel destinat controlului şi reglării debitului de ţiţei şi gaze exploatate prin sondă, cînd anumite situaţii impun aceasta. Cap de gaze (petr. gaze) Zonă superioară a unui zăcămînt de ţiţei, în care se separă volumul de gaze ce* depăşeşte cantitatea normală de gaze pe care ţiţeiul o poate reţine în soluţie, la temperatura şi presiunea zăcămîntului (v. planşa XVIII). Cap de injecţie (petr. gaze) Sin. Gap hidraulic (v.). Cap de înregistrare (fiz., telc.) Organ din componenţa unui sistem de înregistrare magnetică a semnalelor, care transformă un curent electric variabil într-un cîmp magnetic care se aplică unui suport magnetic. Cap de înregistrare mecanică (telc.) Sin.N G r a v o r (v.). Cap de măsurare (telc.) Element sesizor al unor aparate de măsurat electronice în special de înaltă frecvenţă, care — prin construcţie — e separat de’ restul aparatului, dar legat de acesta printr-un cordon ce permite aducerea capului de măsurare în punctul unde se execută măsurarea, Cap de nit (tehn.) Extremitate a unui nit, cu o secţiune mai mare decît restul nitului. Cap de prelevare (termot.) Piesă folosită Ia alimentarea conductelor de dis- tribuţie a aburului prelevat dintr-un cazan de abur. Cap de redare (fiz., telc.) Organ din componenţa unui sistem de înregistrare magnetică a semnalelor, care produce o tensiune electromotoare variabilă cînd, prin faţa lui, trece suportul magnetic pe care au fost înregistrate semnalele. Cap de sfredel (mine) Extremitate de lucru a sfredelului sau piesă de lucru, montată la capătul acestuia, cu ajutorul căreia roca se dislocă din gaura de mină (v. planşa XVIII). Cap de sunet (cin.) Dispozitiv care transformă înregistrările optice de sunet, de pe peliculă, în curenţi electrici cu frecvenţa corespunzătoare. Cap de tubing (petr. gaze) Dipozitiv intermediar între capul de coloană şi capul de erupţie, folosit, la sondele în producţie, pentru fixarea şi etanşarea coloanei ţevilor de extracţie (tubing), de flanşa coloanei de exploatare. Cap distribuitor (termot.) Aparat care asigură producerea, în momentul potrivit, a scînteilor electrice în fiecare dintre cilindrii unui motor cu electroaprindere (v. planşa XVIII). Cap divizor (mş.-un.) Dispozitiv montat pe maşini-unelte, folosit la executarea diviziunilor pe un cerc gradat, la tăierea dinţilor de angrenaj etc. Cap hidraulic (petr. gaze) Utilaj de foraj montat la capătul superior al garniturii de foraj, astfel încît să asigure susţinerea greutăţii garniturii în cîrligul de foraj şi trecerea noroiului pompat din sistemul fix, în sistemul rotativ al garniturii de foraj, (v. planşa XVIII). ( = Cap de injec-ţie). Cap magnetic (telc.) Transductor electromagnetic reversibil, destinat transformării variaţiilor semnalelor electrice în variaţii ale cîmpului magnetic sau invers* în vederea fie a înregistrării acestor semnale pe un suport magnetic, fie a transformării lor în semnale electrice, fie a ştergerii lor. Cap mort al cablului (petr. gaze) Gap fix al unui cablu de foraj sau de extracţie Cap de sfredel detaşabil, armat cu plăci de metal dur Capete de sfredel în daltă simplă Cap de cal al unui mecanism de pompare 1 — cap de cal; 2 — extremitatea balansierului; 3 — legătura cu prăjina lustruită. Cap hidraulic 1 —parte fixă; 2 — parte mobilă; 3 — toartă de agăţare; 4 — lulea; 5 — palier cu role conice; 6 — palier axial cu bile. Cap de gaze 1 — apă; 2 — ţiţei; 3 — gaz. 2\ )1 Cap distribuitor 1 — legătură de Ia acumulator; 2 — legătură la bujii; 3 — suprafeţe de contact pentru conectarea bujiilor la curentul de Înaltă tensiune; 4 — distribuitor; 5 — ruptor; 6 — regulator cu greutăţi; 7 — condensator; 8 — gresor. Capră de ridicat 1 — cric cu şurub; 2 — manivelă de acţionare a cricului; 3 — bară transversală; 4 — piuliţă depla* sabilă pe şurubul (5) al cricului; 5 — şurubul cricului. Cap pierdut 122 montat pe sistemul macara-geamblac. (= Cap fix al cablului). Cap pierdut (met.) Surplus de metal (adăugat intenţionat la turnarea unei piese), în care se adună aerul şi gazele de turnare, înglobînd astfel retasura, dar care, după solidificare, se îndepărtează. (— M a s e 1 o-t ă). Cap-revolver (mş. - un.) Suport rotitor în care se fixează cuţitele unui strung-revolver, folosite în mod succesiv la prelucrarea aceleiaşi piese. Capac (tehn.) Piesă amovibilă care închide o incintă, o piesă cavă sau tubulară, un spaţiu limitat etc. Capac de sertar (mş.) Capac folosit la închiderea camerelor de distribuţie cu sertar ale maşinilor cu abur. Capacimetru (elt.) Instrument de măsurat capacitatea electrică. Capacitanţă (elt.) Capacitate electrică. Capacitate (tehn.) a. Posibilitate a unui sistem sau a unui dispozitiv de a executa o operaţie, de a produce un efect sau de a suferi o transformare. — b. Cantitate de substanţă saii de energie pe care o pot acumula un sistem (de ex. un recipient) sau un dispozitiv, în condiţii date. — e. Denumire pentru un volum determinat (măsurat). Capacitate a memoriei (cib.) Cantitate de informaţie pe care o poate înregistra o memorie.. Capacitate a unei centrale telefonice sau telegrafice (telc.) Număr maxim de linii care se pot conecta într-o centrală telefonică sau telegrafică. Capacitate calorică (fiz.) Produsul dintre masa unui corp . şi căldura specifică a substanţei din care e alcătuit corpul; numeric, e egala cu masa de apă care are aceeaşi capacitate calorică cu corpul considerat. (= Capacitate termică, Echivalent în apă). Capacitate calorică atomică (fiz.) Produsul dintre greutatea atomică şi căldura specifică a unui element. (= Căldură atomică). Capacitate calorică moleculară (fiz.) Produsul dintre greutatea moleculară şi căldura specifică a unei substanţe. (= Căldură molară, Căldură molecular ă). Capacitate cilindrică (termot.) Suma ci-lindreelor unui motor. Capacitate de absorbţie (geot.) Capacitate de reţinere a apei de către un pămînt uscat, exprimată prin citul dintre masa apei adsorbite şi masa particulelor solide ale pămîntului. Capacitate de filare (text.) Cantitatea, în kilometri de fir cu număr maxim, dintr-un material fibros textil, produs în condiţiile impuse de standarde, dintr-un kilogram de materie primă. Capacitate de îndesare (geot.) Proprietate a pămînturilor necoezive de a-şi micşora volumul prin regruparea particulelor solide şi micşorarea volumului golurilor, exprimată prin raportul dintre diferenţa indicilor porilor în stare de afînare maximă şi minimă şi indicele porilor în stare de afînare minimă. Capacitate de lucru a transmisiunii telegrafice (telc.) Număr de cuvinte emise sau recepţionate în unitatea de timp (de obicei într-o oră) de către operator la un aparat telegrafic.. . Capacitate de reţinere a aerului /agr.) Volumul corespunzător de aer conţinut in unitatea de volum a solului de umezeală maximă. Capacitate de ridicare a instalaţiei de foraj (petr. gaze) Sarcină maximă admisibilă pe care o instalaţie o poate reţine la cîrligul de foraj, ca greutate a garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj, manevrate în sondă. Capacitatea de ridicare poate fi limitată de rezistenţa turlei, a troliului, a cablului etc. Capacitate de suprasarcină a unui circuit (elt.) Raport între curentul maxim pe care un circuit îl poate suporta în mod continuu, fără să fie deteriorat, şi curentul său nominal. Capacitate de suprasarcină termică (elt.) La un contor, raport între curentul de 123 Capotare încălzire al contorului şi curentul său nominal. Capacitate de transport (transp.) Cantitate maximă de bunuri sau persoane care pot fi deplasate cu un anumit mijloc de transport în unitatea de timp. Capacitate de tub electronic (telc.) Fiecare dintre capacităţile parţiale sau echivalente definite pentru perechile de electrozi ale unui tub electronic, depinzînd de sarcina spaţială dintre electrozii consideraţi, deci de punctul de funcţionare în care se efectuează măsurarea. Capacitate electrică (elt.) a. Mărime fizică egală cu eîtul dintre sarcina electrică a unui conductor izolat şi potenţialul acelui conductor. — b. Mărime fizică ce caracterizează un sistem de conductoare (de ex. un condensator) din punctul de vedere al energiei electrice pe care o poate acumula la un pontenţial dat. Capacitatea unui condensator e numeric egală cu raportul dintre sarcina electrică a armăturii condensatorului şi tensiunea dintre armături. Unitatea de măsură a capacităţii, în sistemul SI, e faradul. Capacitate frigorifică (termot.) Căldură preluată, în timp de o oră, de agentul frigorigen dintr-o instalaţie frigorifică, din spaţiul care trebuie răcit. Capacitate portantă a piloţilor (constr., geotj Sarcină maximă pe care un pilot înfipt 111 pămînt sau o fundaţie pe piloţi o pot suporta fără ca în masa pămîntului să apară fenomene de rupere sau fără ca tasările pilotului, respectiv ale fundaţiei, să depăşească o valoare limită. Capacitate portantă a terenului (constr., geot.) Sarcină maximă admisibilă, pe unitatea de suprafaţă, a terenului de fundaţie, pentru a fi asigurată stabilitatea lui. Capacitate termică (fiz.) Sin. Capacitate calorică (v.). Capă (nav.) Poziţie care trebuie dată unei nave pentru a suporta un timp foarte rău (vînturi, valuri, ceaţă, cicloane etc.). Capcană (geol.) Formă structurală din interiorul scoarţei Pămîntului, care per- mite acumularea unui zăcămînt de ţiţei sau de gaze. Ex.: capcană structurală, stratrigrafică, litologică. Capelă (mine) Grindă superioară a unei armături de lemn. Capilar-activă, substanţă ~ (chim. fiz.) V. sub Activitate capilară. Capilaritate (fiz.) Ansamblu de fenomene care au loc la contactul dintre solide şi lichide, datorite forţelor de interacţiune dintre moleculele respective. Capitală (poligr.) Literă majusculă (mare). Capitaluţă (poligr.) Literă capitală de tipar, cu floarea de mărimea literelor mici. Capitel (arh.) Partea superioară, sculptată sau mulurată, a unei coloane, pe care se sprijină arhitrava. Capitonare (tehn.) Acoperire cu un strat detaşabil protector sau estetic. Caplama (constr.) Mod de prindere a scîndurilor care formează un perete (la barăci, cabane), pentru ca apa care se scurge pe perete să nu pătrundă pe la îmbinări. Scîndurile sînt aşezate cu latura lungă orizontal, cea superioară încălecînd pe cea inferioară cu circa 2 cm, astfel încît să acopere îmbinarea dintre ele. - Capoc (text.) Plantă originară din| Asia, din fructele căreia se extrag fibre foarte uşoare, folosite, ca umplutură, pentru perne, saltele, centuri de salvare etc. Din seminţe se extrage un ulei întrebuinţat la fabricarea săpunului. Capon (nav.) Suport mic, ieşind în afara bordajului navei, care serveşte la susţinerea ancorei, cînd lanţul ei e folosit la legarea navei de o geamandură. Capot (nav.) învelitoare de pinză folosită ca apărătoare a diverselor obiecte sau instrumente de pe punţile navei. Capotaj (transp.) Accident de avion sau de autovehicul, în care acesta se dă peste cap sau intră cu botul în pămînt. Capotare (transp.) Răsturnare a unui vehicul prin ridicarea părţii din spate. Capotă 124 Capotă (tehn.) Acoperiş pliabil (de pîn-ză, piele, metal) care serveşte la protejarea unei maşini, a unui aparat, a unui vehicul etc. Capra geamblacului (petr. gaze) Construcţie formată dintr-o traversă montată deasupra turlei de foraj, care serveşte la montarea şi demontarea geamblacului. (= Capra turlei). Capră 1 (constr.) Suport de lemn folosit la susţinerea schelelor de lucru. 2 (nav.) Utilaj de ridicat, improvizat la bordul navelor. Capră cu rol© pentru căldări (tehn.) Suport constituit dintr-un cadru metalic trapezoidal, cu baza mare jos, rezemat pe sol prin intermediul unei tălpi, pe a cărui bază mică sînt montate două role rotative; axele rolelor sînt perpendiculare pe planul suportului. Capră de ridicat (mş.) Utilaj de ridicat sarcini grele, alcătuit dintr-o bară metalică ce se sprijină pe două cricuri laterale, care deplasează — fiecare — cîte o piuliţă pe care bara se sprijină de-a lungul a două tije filetate verticale (v. planşa XVIII). Caprolactamă (chim.) Lactamă a acidului amino-caproic, întrebuinţată la fabricarea unor mase plastice. Capron (ind. chimtext.) Fibră textilă sintetică, obţinută prin policondensarea . caprolactamei. Capsare (poligr.) Asamblarea unor foi (de hîrtie, carton etc.) cu ajutorul unor ace, al unor agrafe sau al altui dispozitiv de fixare, solidarizate între ele pe o latură sau pe un contur limitat. Capsă (expi.) Dispozitiv care conţine un exploziv de iniţiere, folosit pentru provocarea exploziei unui exploziv lent sau detonant. Capsulă 1 (chim.) Vas de laborator în formă de calotă sferică, uneori cu fundul plat, din porţelan, sticlă, cuarţ, platină etc., folosit pentru evaporarea unor soluţii. 2 (tehn.) Capac metalic pentru astupat sticlele. 3 (telc.) Dispozitiv constituit dintr-o cutie cu dimensiuni mici, care conţine un traductor electroacustic (microfon sau receptor), necesar unei legături telefonice şi care face parte dintr-un receptor telefonic. Capsulă manometrică (fiz.) Aparat alcătuit dintr-o cutie metalică cu unul din pereţi ondulat, folosit pentru măsurarea presiunilor puţin diferite de cea atmosferică, prin deformarea elastică a pereţilor, care e transmisă unui ac indicator ce se mişcă în faţa unui cadran. Capsulă microfonică (telc.) Capsulă con-ţinînd microfonul cu cărbune ce transformă undele acustice în oscilaţii ale unor semnale electrice cu frecvenţe corespunzătoare (v. planşa XIX). Capsulă receptoare (telc.) Capsulă con-ţinînd receptorul electromagnetic care serveşte la recepţia semnalelor electrice de frecvenţă vocală şi la transformarea lor în oscilaţii sonore (v. planşa XIX). Capsulă telefonică (telc.) Sin. Microfon telefonic (v.). Captare (tehn.) Operaţie de colectare (de adunare la un loc) a apelor, a gazelor sau a pulberilor dintr-o încăpere etc., fie pentru a le folosi, fie pentru a nu le lăsa să se piardă. Captare de apă (hidrot.) Totalitatea lucrărilor necesare pentru colectarea apei dintr-o sursă, în vederea întrebuinţării ei în scopuri industriale sau pentru alimentarea cu apă de băut a centrelor populate. Captator (tehn.) Dispozitiv îngropat într-un material sau într-un agregat, folosit în automatizare pentru a transmite caracteristicile şi comportarea acestuia în condiţiile variate în care evoluează. Captor (telc.) Traductor al semnalelor acustice sau optice în semnale electrice, folosit în sistemele de transmitere a sunetelor sau a imaginilor, respectiv în sistemele de redare a înregistrărilor. Se deosebesc captoare audio şi video. Car (transp.) Vehicul terestru cu două sau patru roţi, cu tracţiune animală, destinat transportului de sarcini utile pînă la o tonă. 125 Caracteristici metrologice Carabină (tehn.) a. Cîrlig închis prin intermediul unui arc şi care, fixat la extremitatea unui lanţ sau a unei curele, permite să se prindă, de lanţ sau de curea, diferite piese (v. planşa XIX). — b. Cîrlig cu un dispozitiv care permite rotirea sa în jurul punctului de susţinere. Caracter (cib) Una dintre cifrele zecimale de la 0 la 9 sau o literă de la A la Z, fie de .rînd, fie majusculă, un semn de punctuaţie sau orice alt simbol, pe care maşina îl acceptă, îl prelucrează, îl memorează sau îl produce la ieşire. Caracter admis (cib.) Fiecare dintre simbolurile elementare identificate de un sistem ca atare (de ex. literele unui alfabet). Caracter tipografic (poligr.) a. Semn sau literă de tipar. — b. Ansamblu de caracteristici comune ale unor semne tipografice (litere, cifre, semne de punctuaţie etc.) care au aceeaşi tăietură şi acelaşi corp. Exemple: caractere drepte, cursive, seminegre, negre (aldine) etc. V. şi Tabela de mai jos: Caracterul De rînd Verzale Drepte Dicţionar DICŢIONAR Cursive Dicţionar DICŢIONAR Aldine Dicţionar DICŢIONAR Albe Dicţionar DICŢIONAR Semtnegre Dicţionar DICŢIONAR Negre Dicţionar DICŢIONAR Caracteristică 1 (fiz., tehn,) Curbă care reprezintă modul în care variază, în funcţiune de o anumită variabilă, mărimea care reprezintă o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv. (= Curbă caracteristică). 2 (mat.) Partea întreagă a unui logaritm. 3 (tehn.) a. Mărime sau element care determină, în mod principal, dintr-un anumit punct de vedere, modul de funcţionare a unui sistem tehnic (aparat, maşină, instalaţie etc.). — b. Reprezentare grafică sau expresie analitică a dependenţei dintre anumite mărimi importante ale unui sistem, în condiţii de funcţionare a acestuia date. Caracteristică amplitudine-amplitudine a unui canal (cib.) Relaţia dintre amplitudinea, la un canal ideal fără perturbaţii, a semnalului sinusoidal la ieşire şi amplitudinea semnalului sinusoidal la intrare. Caracteristică de amplitudine 1 (cib.) Relaţia, la un canal ideal fără perturbaţii, dintre amplitudinea semnalului sinusoidal la ieşire şi frecvenţa semnalului sinusoidal la intrare, amplitudinea acestuia fiind menţinută constantă. 2 (telc.) Reprezentare grafică a variaţiei nivelului de ieşire al unui cvadripol în funcţiune de nivelul de intrare, la o frecvenţă dată. Caracteristică de citire (telc.) Curbă de variaţie, în funcţiune de frecvenţă, a tensiunii de ieşire a unui sistem de citire, atunci cînd un semnal de mărime constantă şi de frecvenţă variabilă e înregistrat pe un suport de înregistrare material. Caracteristică de fază 1 (cib.) Relaţia, la un canal ideal fără perturbaţii, dintre faza semnalului sinusoidal la ieşire şi frecvenţa semnalului sinusoidal la intrare. 2 (telc.) Reprezentare grafică a defazajului introdus de un cvadripol, în funcţiune de frecvenţă. Caracteristică de frecvenţă (telc.) Reprezentare grafică a variaţiei uneia dintre mărimile utilizate pentru caracterizarea unui sistem, în funcţiune de frecvenţă. Caracteristică de înregistrare (telc.) Curbă de variaţie, în funcţiune de frecvenţă, a unui parametru, care caracterizează starea unui suport material de înregistrare, atunci cînd un semnal de mărime constantă şi de frecvenţă variabilă e aplicat în-tr-un punct specificat al sistemului de înregistrare. Caracteristică dinamică a unui aparat de măsurat (elt.) Mărime care caracterizează comportarea dinamică a aparatului. Caracteristici metrologice (metr.) Totalitatea particularităţilor unui mijloc de măsurare. Oaractron 126 Caractron (cib., telc.) Tub electronic special care transformă semnalele de comandă în caractere — litere sau cifre — care apar pe un ecran fluorescent ce constituie unul dintre pereţii tubului. Se caracterizează printr-o foarte mare viteză de lucru, fiind utilizat ca dispozitiv de extragere a datelor la unele calculatoare rapide. Caramela], masă de ^ (alim.) Amestec de sirop de glucoză şi zahăr topite şi fierte împreună pînă la completa îndepărtare a apei, Prin ştanţare la cald, după ce a fost colorată şi aromatizată, serveşte la fabricarea bomboanelor. Carat 1 (tehn.) Indice al' calităţii aurului, exprimat sub formă de părţi de aur la 24 de părţi ale aliajului. Astfel, aurul de 24 carate e aur pur; aurul de 18 carate conţine 18 părţi aur din 24, adică are puritatea de 75%. 2 (unit.) Unitate de măsură de greutate pentru diamante şi pentru alte pietre preţioase, egală cu 0,2 g. Carbamat (chim.) V. sub Acid car-b a m i c . Carbazol (chim.) Derivat al pirolului, care se. extrage din gudroanele cărbunilor de pămînt, întrebuinţat în sinteza unor coloranţi. Carbid (chim.) Garbură de calciu. Carboanhidrază (chim.) Enzimă prezentă în organismul animal, care provoacă hidratarea bioxidului de carbon cu formare de acid carbonic. Carbohemoglobină (chim.) Combinaţie labilă în cantităţi mici a bioxidului de carbon şi hemoglobinei din sînge. Carbohidrază (chim.) Enzimă din clasa hidrolazelor. Glucozidazele hidrolizează glucozidele, iar poliazele, polizaharidele. Carbolineum (chim., lemn) Produs de culoare brună obţinut prin distilarea.cărbunelui, folosit la impregnarea lemnului. Carboloy (met.) Carbură de wolfram şi de cobalt sinterizată, cu duritate mare, întrebuinţată la armarea unor piese supuse la uzură. Carbometru (mine) Aparat pentru detectarea, cu ajutorul unei soluţii de var stins, a prezenţei şi a proporţiei bioxidului de carbon în galeriile de mină. Rezultatul se obţine în aproximativ un minut şi jumătate, cu precizia de 0,5%. Carbon (chim.) G. Element cu nr. at. 6, gr. at. 12.01; în natură se găseşte cristalizat, sub formă de diamant şi de grafit, sau amorf, sub formă de cărbune. Compuşii săi se găsesc în natură sub formă de carbonaţi, de bioxid de carbon şi de diferite substanţe organice. ^ Carbonado (mineral.) Varietate de diamant de culoare neagră, inutilizabil ca piatră preţioasă, folosit la tăierea materialelor dure şi la dislocarea rocilor. Carbonat (chim.) V. sub Acid carbon ic. Carbonat de calciu (chim., mat. constr.) CaC03. Sare de calciu â acidului carbonic; se găseşte în natură sub formă de calcar, marmură etc. şi se întrebuinţează ca piatră de construcţie sau ca materie primă pentru var. Carbonat d© potasiu (chim.) K2C03. Sare de potasiu a acidului carbonic, foarte solubilă în apă, întrebuinţată în industria sticlei, la fabricarea săpunului moale etc. (= p o t as ă). Carbonat de sodiu (chim.) Na2C03. Sare de sodiu a acidului carbonic, întrebuinţată în industria sticlei, a săpunului, în industria textilă etc. Se fabrică prin procedeul L e b 1 a n c (v.) sau prin procedeul S o 1-v a y (v.). (= Sod ă). Carbonatare 1 (alim.) a. Descompunere a monozaharatului de calciu, punîndu-se în libertate zahărul prin tratarea cu bioxid de carbon a zemurilor zaharate. — b. Introducere sub presiune a bioxidului de carbon în băuturi nealcoolice şi în sucuri naturale de fructe, pentru a le da efervescenţă şi a le conserva. 2 (chim.) Reacţie dintre bioxidul de carbon şi un hidroxid, cu formarea car-bonatului respectiv. Carbonic, acid ~ (chim.) V. Acid carbonic. 127 Carcabas Carbonifer (geol.) Perioadă a Paleozo-icului. superior în ale cărei depozite se găsesc cele mai bogate zăcăminte de cărbuni din scoarţa Pămîntului (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Carbonificare (petrogr.) Proces de formare a cărbunilor. (= Incărbunare). Carbonil (chim.) Gruparea = CO care se găseşte în molecula cetonelor şi a aldehidelor, formînd compuşi cu unele metale. Carbonilare (chim.) Reacţie de adiţie a oxidului de carbon în molecula unui compus organic. Carbonitrurare (met.) Tratament ter-mochimic pentru îmbogăţirea cu carbon şi azot a straturilor superficiale ale pieselor de oţel, mărindu-le duritatea şi rezistenţa la uzură. Carbonizare (ind. chim.) a. Descompunere a unei substanţe sau a unui material organic, în prezenţa unei insuficiente cantităţi de aer pentru a avea loc o ardere completă. — b. Semidistilare a cărbunilor în vas închis, la circa 500°, pentru a obţine semicocs. Carbonizare superficială (constr.) Formare a unui strat superficial de cărbune cu grosimea de circa 5 cm la piese de lemn brut, pentru a constitui un înveliş protector împotriva umezelii şi a ciupercilor care pot provoca putrezirea lemnului. Carbonizarea lemnului (lemn) Descompunere pe cale termică a lemnului, în afara contactului cu aerul (sau la foarte mici cantităţi de aer), pentru a obţine: gaze combustibile, acid pirolignos, alcool etilic, acetonă, gudroane şi cărbune de lemn. Carbonizarea lînii (text.) Tratarea lînii cu soluţii de acizi sau de săruri acide la temperatură înaltă, pentru distrugerea impurităţilor vegetale pe care le conţine. Carborundum (tehn.) SiC. Carbură de siliciu artificială; e o substanţă neagră, cristalizată, aproape tot atît de dură ca şi diamantul, întrebuinţată ca abraziv şi, uneori, ca rezistenţă în cuptoare electrice sau ca material superrefractar, avînd punctul de topire la 2 500°C. ^ Carboxil (chim.) Gruparea — COOH care caracterizează acizii organici. Carburant (termot.) Combustibil lichid destul de volatil pentru ca, amestecat cu aerul într-un carburator, să poată alimenta un motor cu electroaprindere. Ex. benzină, alcool etc. Carburare 1 (met.) a. îmbogăţire în carbon a fierului în stare topită, pentru prepararea oţelurilor. — b. Îmbogăţire în carbon a stratului superficial al pieselor de oţel, prin încălzirea acestora în contact cu un material bogat în carbon. 2 (termot.) Amestecare a combustibilului cu aerul, într-un carburator. Carburator (termot.) Aparat în care se realizează amestecul combustibil-aer ce se introduce într-un motor cu electroaprindere. E alcătuit dintr-o cameră de nivel constant, în care se găseşte combustibil şi care comunică cu unul sau cu mai multe jicloare din camera de amestec prin care circulă aerul (v. planşa XIX). Carbură (chim.) Compus binar al carbonului cu un metal. Carbură de bor (tehn.) B2C8. Substanţă cristalizată, care se prepară prin încălzirea, într-un cuptor electric, a unui amestec de acid boric şi cărbune. Avînd duritatea foarte mare, e întrebuinţată ca abraziv. Carbură de calciu (chim.) CaC2. Compus al carbonului cu calciul, obţinut prin încălzirea unui amestec de var şi praf de cocs şi întrebuinţat, prin contact cu apa, la obţinerea acetilenei. Carbură de wolfram (tehn.) Substanţă cristalizată ,care se prepară prin încălzirea, într-un cuptor electric, a unui amestec de cărbune şi wolfram în pulbere. Avînd duritatea foarte mare, e întrebuinţată ca abraziv şi la fabricarea metalelor dure. Carbură metalică (met.) Carbură în care carbonul e legat cu un metal. Unele car-buri metalice au duritatea mare. Carcabas (nav.) Manevră curentă care serveşte la strîngerea velelor triunghiulare sau a celor latine. Carcaîung 128 Carcafung (nav.) Manevră curentă care serveşte la aducerea marginii întinse a une vele deasupra vergei. Carcasă 1 (tehn,) a. Osatură, schelei-(de beton armat, metalic etc.). — b. înveliş al unei maşini, al unui aparat sau al unui instrument. 2 (text,) Totalitatea inserţiilor cord ale unei anvelope. Carcasă de armare (constr.) Schelet alcătuit din bare de oţel, folosit la armarea elementelor de construcţie, executate din beton armat. Cardare (text.) Operaţie de ansamblu privind destrămarea smocurilor de fibre textile în fibre individuale, îndepărtarea impurităţilor şi a fibrelor prea scurte, o-rientarea fibrelor şi aranjarea lor sub forma unei pături subţiri, efectuată pe darac (manual sau mecanizat). V. Gardă. Cardă (text.) Maşină alcătuită dintr-un cilindru cu diametrul mare, îmbrăcat cu o garnitură de ace, şi dintr-un număr de cilindri cu diametrul mic, îmbrăcaţi de asemenea cu o garnitură de ace, folosită la trierea .şi orientarea fibrelor textile. Gar-dele de construcţie primitivă, folosite numai la cardarea fibrelor de lînă şi a celor liberiene, se numesc darace. Cardioidală, recepţie ^ (telc.) Recepţie directivă a undelor radioelectrice, realizată cu un colector de unde a cărui caracteristică de directivitate în plan orizontal e o cardioidă. Cardioidă (mat.) Gurbă descrisă de unul dintre punctele unui cerc care se rostogoleşte pe un alt cerc de aceeaşi rază (v. planşa XIX). Carelaj (constr.) Dispoziţie a elementelor care învelesc părţi dintr-o construcţie ce creează, prin aşezare sau culoare, figuri geometrice. Careuaj (av., c.f., nav.) îmbrăcăminte de tablă sau de placaj aplicată unui element de avion, unui vas sau unui vehicul feroviar, pentru a-i micşora rezistenţa reo-dinamică. Carenare (transp.) a. Operaţie de amenajare exterioară a unui vehicul pentru reducerea rezistenţei aerului lâ înaintare. — b* Ansamblul operaţiilor de curăţire a carenei unei nave. Carenat (tehn.) Calitate a unui corp de a avea forma exterioară de rezistenţă reodinamică minimă. Câreriajul e, uneori, realizat prin aplicarea unei îmbrăcăminte. Forma cea mai adecvată e cea de peşte. (= Fuzelat). Carenă (constr. nav., hidrot.) a. Parte a unei nave încărcate, aflată sub nivelul apei. — b. Volum de apă dezlocuit de un plutitor sau de o navă. Carey-Foster,punte ~ (elt.) Punte pentru măsurarea inductanţelor mutuale. Cargan (text.) Fibră proteică obţinută din cazeină, cu un contur pe secţiunea transversală excepţional de regulat. Carie (nav.) Totalitate a încărcăturii unei nave de comerţ. Carie (met.) Defect în formă de canale curbate al pieselor turnate, provocat de, gaze. . ^ Carieră (mat. constr., mine) Exploatare minieră la zi pentru nisip, pietriş, balast, piatră, marmură, calcar, argilă/ mai rar minereuri etc. Carîmb (piei) Piesă exterioară din partea de sus a încălţămintei, care îmbracă piciorul în regiunea gleznei şi, la cizme, şi în regiunea pulpei. Carlingă 1 (av.) Parte din corpul avionului în care stă pilotul şi unde se găsesc comenzile de zbor. 2 (constr. nav.) Grindă longitudinală, situată pe fundul unei nave, de care se leagă elementele componente ale scheletului. Carnalit (mineral.) Glorură de potasiu şi de magneziu, naturală, cu 14% potasiu, întrebuinţată ca materie primă pentru obţinerea sărurilor de potasiu. Carne din var (piei.) Deşeuri rezultate din descărnarea pieilor cenuşărite, întrebuinţate la fabricarea gelatinei şi a cleiului pentru tîmplărie. Carnet de ataşament (constr.) Registru de şantier în care se înscriu dimensiunile Capsulă receptoare Carabină fixă iV-S — magnet permanent, n-8 — piese polare; l şi 2 — borne de Intrare a curentului; 3 şi 4 — bobine legate în serie; 5 — membrană elastică de material feromagnetic; 6 — capac; 7 — deschidere In capac. Capsulă microfonică 1 — bloc de cărbune; 2 — inel de pîslă; 3 — membrană metalică; 4 — granule de cărbune; 5—capac găurit; 6 — electrod. Carburator 1 — cuvă (camera plutitorului); 2 — plutitor; 3 — difuzor; 4 — jiclor principal; 6 — jiclor de mers încet; 6 — cameră de amestec; 7 — clapeta carburatorului; 8 — pîrghie de comandă a clapetei; 9 — intrarea carburantului; 10 — intrarea aerului; 11 — ieşirea amestecului carburant-comburant. Carotajul geofizic al gazelor la o sondă în foraj I — carotaj electric; II — carotaj de gaze; III — carotaj luminescent; IV — carotaj mecanic (curba vitezei de săpare); 1 — spre staţiunea de control; 2 — degazificator; a — argilă; b — calcar; c — calcar impregnat cu ţiţei; d — nisip acvifer; e — nisip gazifer; f — nisip cu ţiţei greu; g — nisip cu ţiţei uşor. Carnotit 130 şi caracteristicile lucrărilor de construcţie executate. Carnotit (mineral.) Yanadat de potasiu şi de uraniu hidratat, natural; minereu de uraniu. Caroiaj (geodtopogr.) Reţea din două familii de linii paralele perpendiculare unele pe altele, trasată pe un plan sau pe o hartă şi care formează, pe toată suprafaţa planului sau a hărţii, pătrate egale. Carolă (inst.) Spălător circular sau oval montat în vestiarele fabricilor cu un mare număr de muncitori, pentru a ocupa spaţiu mic. Carosabil (drum.) Calitate a drumurilor de a permite circulaţia pe ele, cu vehicule. Carosabilă, parte ^ (drum.) Parte a unui drum rezervată, în principal, circulaţiei vehiculelor rutiere. Caroserie (transp.) Suprastructură a unui vehicul în care se transportă bunuri sau persoane. Carotaj (geofiz.,geol.) Determinare a constituţiei scoarţei terestre prin scoaterea de caro te sau prin măsurarea unei proprietăţi fizice a rocii străbătute. Cabotaj electric ( geofiz., petr. gaze) Carotaj care foloseşte măsurarea şi înregistrarea valorilor caracteristicilor electrice ale rocilor (rezistivitatea rocilor şi potenţialul spontan sau natural). Carotaj geocliimic (geofiz., petr. gaze) Carotaj care foloseşte cercetarea chimică a caro tel or mecanice sau a detritusului colectat la sita vibratoare, a noroiului de foraj, în timp ce iese din sondă, sau a noroiului în repaus, în sondă, în scopul determinării prezenţei şi variaţiei conţinutului de elemente sau de compuşi chimici care pot indica apropierea de zăcăminte utile (in special de ţiţei şi de gaze). Carotaj geofizic (geofiz., petr. gaze) Carotaj bazat pe înregistrarea, cu ajutorul unor dispozitive coborîte (introduse) în sondă, a valorilor caracteristice ale proprietăţilor rocilor întîlnite în foraj. Ex.: carotaj electric, termic, seismic, magnetic, radioactiv (v. planşa XIX). Carotaj magnetic (geofiz., petr. gaze) Carotaj folosit în geofizica de. şantier, bazat pe determinarea susceptivităţii magnetice şi a intensităţii de magnetizare. Carotaj mecanic (petr. gaze)> Carotaj bazat pe recoltarea unei probe de rocă din stratul care se întîlneşte în talpa sondei, cu ajutorul carotierei, sau din peretele sondei, cu ajutorul ciupitorului. Carotaj radioactiv (geofiz., petr. gaze) Carotaj prin care se obţin informaţii asupra naturii şi conţinutului formaţiunilor geologice, măsurînd radioactivitatea naturală sau provocată, existentă sau creată în găurile de sondă. Carotaj seismic (geofiz., petr. gaze) Carotaj bazat pe determinarea vitezelor medii de propagare a undelor seismice în formaţiunile geologice (în strate) şi, pe baza acestor viteze, a suprafeţelor reflectoare din adîncime, care dau indicaţii asupra reliefului şi stratigrafiei de adîncime. Carotaj termic (geofiz., petr. gaze) Carotaj bazat pe măsurarea şi înregistrarea temperaturii de-a lungul adîncimii sondei, prin care se obţin concluzii privind detectarea zonelor cu aflux de apă sau gaze din strat în sondă, identificarea stratelor de gaze etc. Carotă (drum.) Probă cilindrică pentru a determina rezistenţa betonului şi grosimea fundaţiei. Carotă mecanică (petr. gaze) Probă de rocă recoltată din talpa sau din peretele sondei, cu ajutorul carotierei, respectiv al ciupitorului. """* Carotieră (petr. gaze) Sculă de foraj cu ajutorul căreia se recoltează proba de rocă din talpa sondei (v. planşa XX), Carotină (cliim.) Hidrocarbură de culoare galbenă; se găseşte în morcovi şi în unt; în organismul animal e transformată în vitamina A. Carst (geol.) Regiune din scoarţa Pămîntului constituită din roci solubile, în care se formează un relief caracteristic şi un regim hidrologic sărac la suprafaţă, ca urmare a dizolvării rocii, în dife- 131 Casa liderului rite zone, de către apele de suprafaţă şi subterane. Ex.: Regiunile Piatra Craiului, Dîmbovicioara, Valea Ialomiţei, Polo-vraci-Baia de Fier, Poiana Ruscă etc. Cart (nav.) a. A 32-a parte din roza vîn-turilor, respectiv 11 1/4 grade. — b. Serviciu de patru ore al personalului care supraveghează mersul navei. Cartare (gen,) a# Repartizare pe destinaţii (a unor scrisori, vagoane). — b. Notare a detaliilor pe o hartă. Cartare a vagoanelor (c.f.) Distribuire a vagoanelor în depou sau într-un atelier de cale ferată, gruparea lor pe liniile de descărcare şi trecerea lor într-o schemă, astfel încît, în orice moment, să se poată şti în ce loc e garat un anumit vagon. Cartare geologică (geol.) Operaţie de urmărire pe teren şi de transpunere pe hărţi topografice a situaţiei geologice a unei regiuni, privitoare la litologie, tectonică şi stratigrafie, la particularităţile geo-morfologice şi fizico-geologice, la apelâ. subterane etc. Cartelă perforată (cib.) Bucată de carton, de formă şi dimensiuni fixe, în care informaţia se conservă prin perforaţii practicate conform unui cod spaţial dinainte precizat. Carter (mş.) înveliş metalic care îmbracă anumite părţi în mişcare ale unei maşini, pentru a le proteja.. Carter de angrenaje (mş.) Sin. Cutie de angrenaje (v.). Cartografie (geod.) Tehnică a întocmirii hărţilor şi planurilor topografice, respectiv tehnică a reprezentării în plan a unei porţiuni din suprafaţa terestră, ţinînd seamă, în măsura necesităţilor, şi de curbura Pămîntului. Cartometrie (topogr.) Ramură a cartografiei care se ocupă cu studiul metodelor şi instrumentelor de determinare a preciziei! hărţii şi de măsurare a lungimilor, suprafeţelor, unghiurilor etc. de pe planuri şi hărţi. Carton (hîrt. cel.) Produs de tipul unei hîrtii groase (1 — 5 mm), fabricat din pas- tă de lemn şi de maculatură, constituit din una sau din mai multe foi presate (carton simplex, duplex, triplex).. Carton asfaltat (constr.) Carton impregnat cu bitum, utilizat ca material hidro-izolant în construcţii (la fundaţii, înveli-tori). ■' Carton bachelitizat (elt.) Carton impregnat cu bachelită, folosit ca material izolant în electrotehnică. Carton cu bretele (topogr.) Planşetă topografică de dimensiuni mici, formată din două cartoane unite după o muchie comună, prevăzută cu cureluşe sau sfori pentru agăţare după gîtul operatorului şi folosită în ridicările topografice expeditive (v. planşa XX). Carton de azbest (tehn.) Placă cu grosimea de cîţiva milimetri, de consistenţa cartonului, obţinută prin comprimarea unei paste compuse, de obicei, din 80— 90% fibre de azbest, 10—15% caolin şi aproximativ 3% substanţe coloidale. Cartonaj (poligr.) Articol executat din carton sau din mucava. Cartuş 1 (arh.) Ornament cu spaţiu liber în mijloc, situat pe o faţadă, deasupra unei uşi etc., pentru a primi o inscripţie, o stemă etc. (v. planşa XX). 2 (met.) Cilindru metalic servind drept miez la turnarea pieselor tubulare mari. 3 (tehn.) Indicator al datelor efectuării unui desen, situat convenţional în colţul din dreapta jos al suprafeţei desenului. Cartuş filtrant (ind. chim.) Tub con-ţinînd un material ce reţine pulberile din aer şi gazele periculoase respiraţiei; se montează pe o mască de gaze. Carusel aerodinamic (mec.) Turn metalic pe un suport rotativ, pe care se poate monta un obiect profilat, folosit pentru măsurarea forţelor aerodinamice exercitate asupra acestui obiect în mişcare. Casa ascensorului (arh.) Spaţiu destinat adăpostirii şi deplasării cabinei, contragreutăţilor, ghidajelor şi altor dispozitive ale ascensorului. Casa fiderului (telc.) Clădire mică, cu o singură încăpere, situată la baza unei Casa scării 132 antene de emisiune, în care sînt ampla* sate organele de cuplaj şi adaptare între fider şi antenă. Casa scării (constr.) Sin. Colivia scării (v.). Casant (fiz.y tehn,) Calitate a unui material de a se rupe brusc sub acţiunea unei forţe exterioare, fără a fi prezentat, mai înainte, deformaţii permanente observabile. Cască (gen,) Acoperămînt metalic pentru cap, uneori cu dispozitive adecvate, servind pentru protecţie, operaţii cosmetice, audiţii la radio etc. Cască telefonică (telc.) Transductor e-lectroacustic care transformă oscilaţiile electrice în unde acustice, destinat cuplării acustice cu urechea. Caseta sateliţilor (transp.) Cutie metalică protectoare în care se montează crucea portsatelit şi sateliţii unui automobil şi care se roteşte împreună cu coroana diferenţialului pe care e calată. Casetă 1 (cin., foto,) Cutie metalică sau de material plastic, în care se montează placa sau filmul fotografic, respectiv în care e conţinută pelicula pe care se iau vederi sau se înregistrează sunete. 2 (poligr.) Text normativ care însoţeşte orice publicaţie cuprinzînd indicaţii obligatorii date de tipografie asupra unor elemente materiale (format, coli, tiraj, gramajul hîrtiei etc.). 3 (tehn.) Cutie de metal, de lemn etc., de forme şi dimensiuni variate, cu sau fără capac, care serveşte fie la închiderea şi protejarea diferitelor mecanisme sau dispozitive, fie la păstrarea pieselor, a materialelor etc. (casetă fotografică, radiografiei etc.). Casetă de tăiere (constr.) Recipient în care se introduce proba de pămînt ce urmează sa fie supusă încercării de tăiere directă. Casiterit (mineral.) Oxid de staniu (Sn02) natural, cu 78,6% Sn; e singurul minereu de staniu important. Casiu (drum.) a. Şanţ pietruit care aduce apele din şanţul de coamă al unui taluz, în şanţul şoselei. — b. Rigolă largă care traversează o şosea în punctele joase ale traseului. Casolană (text.) Fibră proteică de ca-zeină, cu proprietatea de a avea, ca şi lîna, cu care se amestecă uşor, conducti-bilitatea termică mică. Castel de apă (hidrot.) Rezervor, de regulă protejat contra îngheţului, aşezat pe o construcţie înaltă, destinat acumulării apei potabile sau industriale şi distribuirii ei (v. planşa XX). Castel de echilibru (hidrot.) Rezervor de apă instalat între aducţia cu nivel liber a unei centrale hidroelectrice şi conducta sau galeria forţată. Caşare (text,) Acoperire a unui substrat de ţesătură cu peliculă care imită pielea. Caşeu (cin,) Mască folosită la filmarea combinată pentru a acoperi o parte din cadru, astfel încît porţiunea acoperită să nu fie înregistrată pe peliculă. Caşmir (text.) a* Denumire a unei specii caprine şi a linii pe care o furnizează. — b. Ţesătură fină din fire de lînă pieptănată. Cat (arh.) Totalitatea încăperilor de pe acelaşi planşeu al unei clădiri. (= Etaj). Cataclază (geol.) Proces de zdrobire şi deformare a mineralelor constitutive ale rocilor, sub acţiunea presiunilor şi a deplasărilor rocilor. Cataforeză (fiz.) V. sub E 1 e c t r o- f o r e z ă. Catageneză (geol.) Proces de formare a rocilor sedimentare, ale căror particule constitutive s-au deplasat, în faza de depunere, de sus în jos, sub acţiunea gravitaţiei. Catalizator (chim.) Substanţă care măreşte viteza unei reacţii chimice, rămînînd ea însăşi neschimbată* la sfîrşitul reacţiei. (= C a t al i z o r). 133 Catod ca încălzire directă Cataliză (chim.) Mărire a vitezei unui proces chimic, cu ajutorul unui catalizator. Catalizor (chim.) Sin. Catalizator (v.). Catalog (poligr.) Volum în care sînt enumerate, într-o anumită ordine, elemente variate de acelaşi gen: persoane, titluri, lucrări, obiecte, documente etc. Catamorîism (geol.) Termen generic pentru procesele care se produc în partea exterioară a scoarţei terestre; se caracterizează prin dizolvări, scăderea volumului molecular şi scăderea rezistenţei mecanice a mineralelor constituente ale rocilor. Catapultă (av.) Mecanism acţionat, de obicei, cu aer comprimat, folosit, în special pe bordul navelor, pentru lansarea avioanelor de pe bord. Catarg 1 (constr. nav.) Sin. Arbore (v.). 2 (tehn.) Piesă sau construcţie de formă asemănătoare trunchiului foarte înalt al unui arbore, pentru susţinerea unui dispozitiv (antenă, cabină etc.). Catatermal (mineral.) Calitate a unor asociaţii paragenetice de minerale de a fi depuse la temperaturi care depăşesc 800°C. Catatermometru (fiz.) Termometru cu alcool, cu rezervorul de capacitate mare, pe a cărui tijă sînt trasate două diviziuni corespunzînd temperaturilor de 37,8° şi 35°, folosit pentru determinarea cantităţii de căldură pierdută pe secundă şi pe centimetru pătrat de corpul omenesc, prin măsurarea timpului în care nivelul alcoolului coboară de la una dintre diviziuni, la cealaltă. Catazonă (geol.) Zona cea mai adîncă de transformare metamorfică a Pămîntului, caracterizată prin temperatură foarte înaltă şi presiune litostatică foarte mare şi dirijată. Cateehu (piei.) Substanţă tanantă extrasă din lemnul unui salcîm care creşte în Asia. Catenar (gen.) Calitate a obiectelor şi fenomenelor care se înlănţuie într-o anumită succesiune. Catenară, suspensie^ (elt.) Sistem de suspendare a liniilor de tracţiune electrică, realizat cu fire verticale sau înclinate prin care linia electrică e suspendată de unul sau de mai multe cabluri de oţel care o susţin. ( Catenă (chim.) Lanţ de atomi legaţi prin legături de valenţă. Caterpilar (mş.) Tip de tractor pe şenile, folosit în special la lucrări rutiere. Catetă (mat.) Fiecare dintre laturile unghiului drept al unui triunghi dreptun-ghic. Catetometru (fiz.) Instrument de laborator alcătuit dintr-o lunetă care se poate mişca în lungul unei bare verticale gradate şi folosit pentru măsurarea exactă a diferenţelor de înălţime. Catifea (text.) Ţesătură care are una sau ambele feţe acoperite cu smocuri perpendiculare pe suprafaţa ţesăturii, foarte moi, plăcute la pipăit, dînd reflexe culorilor. Dacă lungimea firului perpendicular depăşeşte 1 mm, ţesătura se numeşte pluş. Cation (chim. fiz.) Ion cu sarcină pozitivă, deci care, în cursul unei electrolize, se deplasează spre catod. Cationit (chim. fiz.) Substanţă cu proprietatea de a schimba cu uşurinţă cati-oni, cu substanţele cu care vine în contact. Catod (fiz.) a« Electrod prin care curentul electric iese dintr-un mediu conductor. — b. Electrod negativ al unui dispozitiv electric. Catod cald (elt.) Catod care lucrează la temperaturi înalte, utilizînd emisiunea termoelectronică. Catod cu încălzire directă (eU.) Catod cald, încălzit prin efect Joule, de către un curent electric auxiliar (curent de încălzire sau de filament) care trece prin el. In acest caz, catodule constituit dintr-un filament alimentat din exterior. Catod cu încălzire indirectă 134 Catod cu încălzire indirectă (elt.) Catod de tub electronic cald, încălzit prin transmiterea căldurii de la un filament. Catod de tub electronic (elt., fiz.) Electrod care emite fluxul de electroni corespunzător curentului electric principal într-un tub electronic. Catod rece (elt.) Catod de tub electronic care lucrează la temperatura ambiantă. Se deosebesc catozi reci cu emisiune fotoelectronică, secundară, autoelectronică. Catodoluminescenţă (fiz.) Luminescen-ţă a unui material pe care cade un fascicul de raze catodice. Catolit (chim. fiz.) Lichid din jurul catodului unui electrolizor. Catometru (elt., telc.) Aparat cu care se verifică funcţionarea tuburilor electronice; Catran (ind. chim.) Sin. Gudron (v. Gudrona). Cauciuc (chim., tehn.) Material plastic obţinut din latexul unor anumite plante. Cauciuc sintetic (chim., tehn.) Substanţă cu compoziţie chimică şi cu proprietăţi asemănătoare cu cele ale cauciucului natural, obţinută printr-un procedeu chimic. Cauciuc vulcanizat (chim., tehn ) Cauciuc tratat la cald, cu sulf, pentru a deveni elastic. Cauciucare 1 (tehn.) Acoperire cu cauciuc a suprafeţei unui obiect. 2 (text.) Operaţie de impregnare cu cauciuc a ţesăturilor textile, prin depunerea unei pelicule de cauciuc şi fixarea prin ca-landrare. Cauper (termot J Instalaţie în care se folosesc gazele de ardere pentru a preîncălzi aerul folosit la furnale. (= C o wp e r). Caustic (chim.) Calitate a anumitor substanţe de a ataca chimic substanţele organice (inclusiv ţesuturile animale). Caustică (fiz.) Imagine deformată a unei surse de lumină punctuale, dată de un sistem optic; se prezintă ca o pată luminoasă alcătuită din punctele de întîl- nire ale razelor reflectate sau care străbat sistemul. Cavalet (constr.) Şipcă de lemn fixată provizoriu pe cofrajul plăcii unui planşeu de beton pentru a asigura realizarea unei plăci de o anumită grosime. Cavalier (drum.) Depozit de pămînt sau de alte materiale, în. lungul unui drum, format prin curăţirea şanţurilor laterale. (= C a v al i e r ă). Cavalieră (drum.) Sin. Cavalier (v.). Cavernă (geol., petr.gaze) Gol de dimensiuni relativ mari, existent în scoarţa Pămîntului. Cavernogramă (petr. gaze) Curbă de ■ Variaţie a diametrului unei sonde în funcţiune de adîncime. Cavernometrie (petr. gaze) Operaţie de înregistrare a variaţiei diametrului unei sonde în funcţiune de adîncime, cu ajutorul aparatului numit cavernometru. Cavernometru (petr. gaze) Aparat constituit, în principal, dintr-un corp central pe care sînt fixate trei sau patru braţe, ale căror vîrfuri urmăresc pereţii sondei în timpul ridicării lor în sondă. Variaţia distanţei dintre capetele braţelor determină variaţia tensiunii electrice, care, transmisă prin cablul aparatului, se înregistrează la suprafaţă (v. planşa XX). Cavilă (nav.) Mîner aşezat la extremitatea spiţelor timonei. Cavitate rezonantă (telc.) Incintă mărginită de un înveliş bun conductor, în care se pot întreţine oscilaţii electromagnetice sub formă" de unde spaţiale staţionare. Cavitatie (tehn.) Fenomen de producere, într-un curent de lichid, a unui vid parţial, în care se formează bule de vapori ce provoacă izbituri în pereţii spaţiului în care circulă lichidul. E periculoasă pentru turbinele hidraulice şi pompele centrifuge. Cazan (termot.) Rezervor metalic în care se introduce apă pentru a fi încălzită sau transformată în abur. (= Căldare). Cazan acvaţubulâr (termot.) Cazan de abur cu suprafaţa de încălzire mare, care 135 Căldură de ardere funcţionează la presiuni înalte şi în care apa se găseşte în ţevi fierbătoare, în jurul cărora circulă gaze’le de ardere. ( = G a z an cu ţevi de apă). Cazan cu ţevi de apă (termot.) Sin. Cazan acvatubular (v.). Cazan cu ţevi de flacără (termot.) Cazan de abur cu 1—3 ţevi de flacără în care se găsesc focarele. Cazan cu ţevi de fum (termot.) Sin. Cazan ignitubular (v.). Cazan de abur (termot.) Instalaţie alcătuită, în principal, dintr-un cazan, folosită la producerea aburului sub presiune (v. planşa XX). Cazan ignitubular (termot.) Cazan de abur în care gazele de ardere circulă prin nişte ţevi în jurul cărora se găseşte apa; e folosit pentru suprafeţe de încălzire mici. (= Cazan cu ţevi de fum). Cazangerie (met. pr.) Atelier în care se construiesc sau se repară cazane de abuiy rezervoare etc. Cazeină (chim.) Proteină obţinută prin coagularea laptelui, întrebuinţată la fabricarea unor materiale plastice, a lanitalului şi a cleiului rece. Cazeinogen (chim.) Formă solubilă a cazeinei, aşa cum se găseşte în lapte, Cazma (tehn.) Unealtă folosită pentru săpatul pămîntului, alcătuită dintr-o lamă metalică ascuţită, fixată în prelungirea unei cozi de lemn. Căciulă (constr.) Apărătoare aşezată deasupra unui coş de fum sau a unui canal vertical de ventilaţie, pentru a preveni căderea, în interiorul lor, a unor corpuri.. Cădere 1 (7^./Mişcare a unui corp de la o înălţime mai mare, la alta mai mică, datorită atracţiei Pămîntului. 2 (fiz., tehn.) Diferenţă dintre valorile pe care le are o mărime între două puncte, considerată de la valoarea mai mare la cea mai mică. Ex.: cădere de temperatură, cădere de presiune etc. Călăfătufre (nav.) Sin. Călfătuire (v.). Călăreţ 1 (constr.) Vergea scurtă de oţel-beton adăugată într-un element de beton armat pentru a prelua o parte din forţele interioare de întindere, într-o anumită regiune a acelui element. 2 (fiz.) Cursor de sîrmă, în formă de furcă cu două braţe, care, prin deplasare pe braţul gradat al pîrghiei unei balanţe analitice, permite măsurarea unor greutăţi între 0,0001 şi 0,001 g. Călcare (piei, text.) Netezire prin apăsare a feţei pieilor, a textilelor etc., cu ajutorul unor plăci metalice, absolut plane, bine lustruite şi încălzite. Călcătoare (pisc.) Porţiune care se poate deschide sau obtura, practicată la gardurile pescăreşti, permiţînd intrarea sau ieşirea bărcilor pescăreşti şi numai intrarea peştilor. : Călcîi 1 (constr.) Mică piesă prismatică de lemn, fixată pe faţa unui element de construcţie pentru a împiedica alunecarea, în acel punct, a altui element, care reazemă ţe primul. 2 (ind. chim.) Amestec de săpun cu hidrdxid de sodiu, apă şi impurităţi, care se separă între săpunul de miez şi leşiile glicerinoase; e întrebuinţat la obţinerea unor săpunuri de calitate inferioară. 3 (nav.) Dispozitiv cu care se împiedică filarea, unui lanţ sau a unei pştrîme. Căldare 1 (tehn.) Vas metalic deschis, de formă variată, servind la transportul sau depozitarea unor cantităţi limitate (zeci de litri) de lichid, materiale granulare etc. 2 (termot.) a. Instalaţie pentru vapo-rizarea sub presiune a lichidelor. — b. Sin. Cazan (v.). Căldură (fiz.) Agent fizic căruia i se datoresc variaţia temperaturii corpurilor (însoţită de variaţia de volum sau de presiune), cum şi schimbarea stării lor de agregare. Căldură atomică (fiz.) Sin. Capacitate calorică atomică (vf). Căldură de ardere (fiz.) Căldură care se dezvoltă cînd se arde, în anumite condiţii, o substanţă. Căldură de dizolvare 136 Căldură d© dizolvare (chim. fiz.) Cantitate de căldură degajată sau absorbită în cursul dizolvării în apă a unei molecule-, , gram dintr-o substanţă. Căldură d© formar© (chim. fiz.) Cantitate de căldură degajată sau absorbită în cursul formării unei molecule-gram dintr-un corp compus, din elementele sale luate în stare normală. Căldură d© hidratare (constr.) Căldură dezvoltată în timpul prizei şi al întăririi cimentului. Căldură d© neutralizare (chim. fiz.) Cantitate de căldură degajată în cursul neutralizării unui echivalent-gram dintr-un acid sau dintr-o bază. Căldură de reacţie (chim. fiz.) Cantitate de căldură degajată sau absorbită în cursul unei reacţii chimice, cînd cantitatea din fiecare substanţă care ia parte la reacţie e de un echivalent-gram. Căldură de supraîncălzire (mş.) Căldură consumată pentru a ridica — la presiune constantă — temperatura unităţii de masă de vapori de la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii vaporilor, pînă la temperatura de supraîncălzire. Căldură de transformare (chim. fiz.) Cantitate de căldură primită de o substanţă pentru a trece dintr-o formă moleculară sau cristalină, în alta. Dacă această căldură e raportată la unitatea de masă, se numeşte căldură specifică de transformare, iar dacă e raportată la o moleculă-gram, căldură molară de transformare. Căldură latentă (fiz.) Cantitate de căldură necesară efectuării unei transformări de ; stare (topire, vaporizare etc.) fără ridicarea temperaturii. Căldura latentă raportată la unitatea de masă a corpului care suferă transformarea de stare se numeşte căldură latentă specifică. Căldură molară (fiz.) Sin. Capacitate calorică moleculară (v.). Căldură moleculară (fiz.) Sin. Capacitate c alorică moleculară (v.). Căldură sensibilă (fiz.) Căldură care, cînd e primită de un corp, provoacă o ridicare, iar cînd e cedată, o scădere a temperaturii corpului. Căldură specifică (fiz.) Cantitate de căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. Căldură, transfer d© ~ (fiz., termot.) V. Transfer de căldură. Călfătuir© (nav.) Operaţie de etanşare a bordajelor şi a punţilor de lemn ale navelor, folosind cîlţi îndesaţi între rosturi, peste care se toarnă catran. Călibilitat© (met.) Proprietate a unor metale, în special a oţelurilor, de a putea fi călite (în particular, cît mai în adîncime). Călire (met.) Tratament termic aplicabil numai aliajelor sau metalelor cu cel puţin două structuri diferite la temperaturi diferite; constă în răcirea materialului de la o temperatură mai înaltă decît unul dintre punctele de transformare structurală, la o temperatură mai joasă decît acest punct, cu o viteză de răcire convenabil aleasă, astfel încît să nu mai existe timp pentru transformarea structurală. Prin călire, materialul va avea, la temperatura ordinară, o structură pe care, în mod normal, o are numai deasupra punctului de transformare respectiv. Călire a oţelului (met.) Tratament termic aplicabil aproape tuturor oţelurilor, în scopul obţinerii unui oţel mai dur, în care austenita a fost transformată total sau în cea mai mare parte, în martensită, mult mai dură. După adîncimea pînă la care are loc transformarea, călirea poate fi superficială sau pătrunsă. Călire dublă (met.) Tratament termic al pieselor cementate, pentru regenerarea structurii cu granule mari; prima călire se face în apă, de la 925°, pentru a obţine cristale mici în miez, iar a doua, tot în apă, dar de la 800°, pentru a duriza stratul comentat. Călire prin difuziune (met.) Termen impropriu pentru un tratament superficial (de ex. cementare sau nitrurare), în care un gaz conţinînd carbon, respectiv azot, se difuzează într-o pătură superficială a oţelului, pentru a-i mări duritatea superficială. 137 Cărbune Căluş (nav.) Suport fix pentru podurile de echipaj sau improvizate. Cămaşă (mş.) îmbrăcăminte exterioară sau interioara a unui organ de maşină sau a unei piese. Ex.: cămaşă de cilindru, de sertar etc. Cămăşuiala piloţilor (constr.) Tub de metal care serveşte la sprijinirea pereţilor, folosit la piloţii confecţionaţi pe loc. Cămăşuire (mş.) Operaţie prin care o piesă e îmbrăcată cu o cămaşă. Cămiu (constr.) încăpere subterană construită pe traseul unei conducte, folosind la accesul în aceasta. Cămin de vizitare (tehn.) Sin. Cameră de vizitare (v.). Căpăţînă 1 (constr.) Carcasă de lemn a unui scripete. 2 (gen.) Butuc de roată de lemn (Muntenia, Oltenia). Căprior (constr.) Piesă componentă a unei ferme de acoperiş, pe care se fixează astereala sau şip cile "şi care are rolul de a micşora distanţa liberă dintre ferme. Căptuşeala tunelului (constr.) Strat de material care căptuşeşte la interior pereţii unei galerii de tunel. Căptuşeală 1 (constr.) Ramă de lemn de care sînt fixate, cu ajutorul balamalelor, canatele uşii. 2 (mine) Scînduri, table, crengi etc., aşezate în spatele stîlpilor şi al grinzilor unei armături, pentru susţinerea pereţilor şi a tavanului contra surpărilor. 3 (piei.) Material alcătuit din piele de calitate inferioară cu care se dublează feţele interioare ale produselor de piele pentru a absorbi umezeala, sudoarea etc. 4 (tehn.) Material rezistent la temperatură înaltă, la coroziune sau uzură, folosit ca îmbrăcăminte în interiorul cuptoarelor, aparatelor chimice, morilor etc. Căpuitor (tehn.) Sin. Buterolă (v.)# Căpută (piei.) Piesă exterioară, constituind partea din faţă a încălţămintei, care uneşte vîrful cu carîmbul, confecţionată dintr-un material rezistent la îndoirile repetate din timpul mersului. Cărămidă (constr.) Material de construcţie obţinut prin uscarea şi arderea unei paste de argilă, nisip şi apă. Cărămidă antiacidă (tehn.) Produs de formă determinată, dintr-un material rezistent la acţiunea corosivă a acizilor, folosit la căptuşirea recipientelor pentru acizi sau ape acide. Cărămidă de boltă (tehn.) Produs din argilă arsă sau refractară, în formă de pană, întrebuinţat la construirea bolţilor, în special la cuptoare, fiind fabricat după şabloane corespunzătoare curburii bolţii. Cărămidă dinas (st. cer.) Piesă din material refractar, în general de formă paralelipipedică, fabricată din silice cu grăunţi mari, cu circa 4% var sau argilă, arsă la temperatură înaltă. Cărămidă refractară (st. cer.) Piesă de formă, în general, paralelipipedică, fabricată dintr-un material refractar (care nu se topeşte decît la temperaturi peste 1 580°) măcinat, aglomerat cu var sau cu alt liant, presat şi aproape totdeauna, ars; e întrebuinţată la căptuşirea focarelor şi a cuptoarelor industriale. Se fabrică din argilă refractară, silice, magnezit, cromit etc. Cărămidă silica (st. cer.) Piesă din material refractar, în general de formă paralelipipedică, fabricată din bioxid de siliciu aproape pur (95—97%). Cărămidă silico-calcară (constr.) Cărămidă pentru zidărie, fabricată din nisip cuarţos (pur sau cu argilă uniform repartizată) şi var (stins sau nestins); e mai e-conomică decît cărămida obişnuită, dar prezintă dezavantajele că e higroscopică (nu poate fi întrebuinţată la ziduri exterioare) şi nu rezistă la temperaturi de peste 800°, cînd începe să se dezagrege. Cărămidă silico-calcară carbonatată (constr.) Cărămidă silico-calcară, la care întărirea se obţine prin carbonatare cu bioxid de carbon. Cărbune (petrogr.) Rocă sedimentară organogenă provenită din acumularea de materii vegetale transformate chimic în cursul unei perioade de multe mii de ani. Varietăţi: turbă, cărbune brun, cărbune brun huilos, huilă, antracit. Cărbune activ 138 Cărbune activ (ind. chim.) Cărbune cu mare putere de absorbţie şi de adsorbţie, întrebuinţat pentru reţinerea unor gaze dintr-un amestec, drept catalizator etc. Cărbune animal (ind. chim.) Cărbune activ obţinut prin arderea incompletă a oaselor şi a altor substanţe de origine animală, întrebuinţat ca deco-lorant. Cărbune brun (petrogr.) Cărbune de culoare brună pînă la neagră, cu putere calorifică inferioară (5 000—7 200 kcal /kg), raportată la materia combustibilă. Cărbune brun huilos (petrogr.) Cărbune de culoare neagră, cu putere calorifică inferioară (6100—7 400 kcal/kg), raportată la materia combustibilă. Cărbune de arc (fiz.) Vergea de cărbune folosită ca electrod într-un arc electric. Cărbune de lemn (ind. chim.) Varietate de cărbune impur, obţinută prin încălzirea fără aer a lemnului şi întrebuinţată pentru decolorare, dezodorizare şi la absorbţia gazelor (cum şi, uneori, drept combustibil purtînd, în acest caz, numele de mangal). Cărbune de retortă (ind. chim.) Cărbune dur, alcătuit din carbon aproape pur, care se depune pe pereţii retortelor din instalaţiile de distilare distructivă a cărbunilor; e întrebuinţat la fabricarea unor electrozi. Cărbune de Sărmăşag (petr. gaze) Varietate de lignit indigen, cu 33*2% substanţe humice, întrebuinţat ca materie primă la prepararea reactivului alcalin de cărbune folosit la tratarea noroaielor de foraj. Cărbune spectral (fiz.) Vergea de cărbune foarte pur folosită ca electrod înţr-un arc electric care constituie o sursă de radiaţii pentru analiză spectrală. Cârnosire (piei.) Sin. Descărnare (v.)._ Cărucior de cală (nav.) Cărucior folosit pe şantierele navale pentru lansarea sau scoaterea navelor pe cală. Cărucior de maşină-unealtă (mş.-un.) Dispozitiv care poartă piese de prelucrat sau unealta unei maşini-unelte, şi care se poate deplasa pe glisiere, pentru ca unealta să poajă efectua operaţia de aşchiere. Cărucior de perforare (constrmine) Cărucior pe care sînt montate perforatoarele şi piesele auxiliare pentru perforare, folosit la săparea tunelurilor. Cărucior de pod rulant (mş.) Cadru suspendat pe patru roţi rulînd pe şine, pe care se montează utilajul ce serveşte la ridicarea sarcinii şi la deplasarea cadrului de-a lungul grinzilor longitudinale. Cărucior de pornire (av.) Cărucior cu baterie de acumulatoare, folosit pe un aerodrom la alimentarea liniilor electrice ale unui avion, pentru pornirea electrică a motoarelor. Căsoaie (hidrot.) Construcţie alcătuită dintr-un schelet de stîlpi şi de grinzi de lemn, umplut cu bolovani sau cu pămînt, executată în albia unui rîu pentru a forma un punct de sprijin în apă. Căuş (petr. gaze) Piesă de tablă care căptuşeşte ochiul făcut la căpătui unui cablu sau al unei sfori, ce urmează să fie agăţat de un bolţ sau de alt cablu (sfoară) (v. planşa XX). Căutător (telc.) Organ din centralele telefonice automate, destinat să caute o linie de abonat chemătoare, să o intercepteze şi să o conecteze, prin pupitrul de cordon, la primele organe de selecţie. Cd (chim.) Simbol pentru elementul Cadmiu. cd (unit.) Simbol pentru candelă. Ce (chim.) Simbol pentru elementul Ceriu. Ceam (constr. nav.) Navă de lemn sau metalică, folosită la transportul de piatră, nisip, lemne. Ceapraz 1 (lemn) a. Lamă de oţel cu crestături de mărimi diferite, care serveşte la abaterea dinţilor ferăstrăului din planul pînzei. (= D i n ţ a r, Z i m ţ a r, Călcător). — b. înclinare, de o parte Planşa XX Carotieră Cavernometru Cartuş Ceaprăzuire 140 şi de alta faţă de planul pînzei, a dinţilor unei lame sau a unei benzi de ferăstrău. 2 (text.) Ciucure mic, şiret sau împletitură, alcătuite din fire, simple sau combinate, de lînă, metal, mătase. Ceaprăzuire (tehn.) Operaţie de abatere a vîrfului dinţilor, care se execută, alternativ, de o parte şi de alta a pînzei fe-răstrăului. Ceară (chim.) Substanţă solidă sau păstoasă, de compoziţie variată, care se moaie şi se topeşte la temperaturi destul de joase, întrebuinţată la fabricarea luminărilor, a cerii de parchet, în industria textilă etc. Ceară de altoit (agr.) Amestec plastic preparat din smoală, ceară galbenă, răşină, seu, terebentină, alcool denaturat etc., întrebuinţat pentru a acoperi locul de altoire şi a-1 feri astfel de contactul cu aerul şi cu umezeala. Ceară de Carnauba (ind, chim,) Ceară extrasă din frunzele unei specii de palmier, întrebuinţată ca plastifiant în industria cauciucului şi la fabricarea cremei de ghete. Ceară de palmier (ind. chim.) Ceară extrasă din unele specii de palmier, întrebuinţată la fabricarea cremei de ghete, a cerii de parchet etc. Ceasornic cu cuarţ (metr.) Ceasornic de înaltă precizie, care funcţionează pe baza impulsurilor electrice produse de un oscilator de mare stabilitate avînd, în constituţia sa, un cristal de cuarţ piezoe-lectric. Ceasornic electric (elt.) Ceasornic acţionat sau reglat electric. Cedare a reazemelor (constr.) Cobo-rîre a nivelurilor reazemelor unei construcţii sau rotire a încastrărilor, datorite fie deformaţiilor terenului, fie unor cauze independente de forţele care acţionează asupra construcţiei. Cedare plastică (constr,) Pierdere a stabilităţii unui teren de fundaţie prin depăşirea sarcinii care corespunde capacităţii sale portante. Celestină (mineral.) Sulfat de stronţiu (SrS04) natural, întrebuinţat la fabricarea hidratului de stronţiu ^necesar în industria zahărului şi la colorarea în roşu a focurilor de artificii. Celit (constr.) Aluminat tricalcic, component al cimenturilor Portland. Viteza de priză a cimentului creşte cu conţinutul lui în celit. Celochit (constr.) Chit fabricat din suspensie de bitum filerizat şi 2 — 3% fibre de celuloză mai scurte decît 1 mm, întrebuinţat în izolări hidrofuge. (=C li i t de bitum filerizat). Celofan (gen.) Foiţă subţire şi transparentă de celuloză xantogenată, insolubilă în apă, folosită la ambalare. Celofibră (text.) Oricare dintre fibrele textile sintetice obţinute din celuloză (vis-coză etc.). Celolînă (text.) Fibră sintetică cu lungimi comparabile cu cele ale firelor de lînă. Se foloseşte şi în amestec cu lîna naturală. Celosetă (text,) Material alcătuit din fibre scurte obţinute prin regenerarea vis-cozei sau a altor derivaţi ai celulozei. Celulă 1 (av.) a. Ansamblu format din fuzelajul, aripile şi ampenajele unui avion. — b. Formaţie de două avioane în zbor. 2 (tehn.) Fiecare dintre compartimentele, teoretic identice, ale unei construcţii, ale unui dispozitiv, ale unui aparat (celulă de siloz, celulă de radiator, celulă de flotaţie, celulă electrolitică). Celulă de gheaţă (termot.) Recipient de tablă de oţel zincată sau cositorită, în care se introduce apa pentru fabricarea gheţii. Celulă de memorie (cib.) Element al memoriei care poate înregistra o unitate de informaţie, de obicei un caracter din cuvîntul maşinii, deci un bit la memoriile care lucrează cu semnale binare. Celulă de radiator (mş,) Parte componentă a unui dispozitiv metalic de răcire prin intermediul unui fluid (apă, aer etc.), avînd aspectul unui fagure. 141 Centezima Celulă de siloz (constr.) Element al unui siloz, alcătuit dintr-un spaţiu închis, destinat păstrării în vrac a cerealelor, leguminoaselor sau oleaginoaselor. Celulă etanşă (nav.) Fiecare dintre compartimentele situate pînă la linia de plutire între pereţii dubli ai fundului sau ai bordajului unei nave de război, care servesc la limitarea spărturii datorite unei coliziuni (cu o navă, un chei, o stîncă etc.) sau exploziei unei mine, a unei torpile ori a unui proiectil. Celulă fotoconductiYă (fiz.) V. sub Efect fotoconductiv. Celulă fotoelectrică (elt., fiz.) Aparat de constatare a luminii sau de măsurare a intensităţii ei, fie printr-o modificare a rezistenţei electrice în celulă, datorită căderii luminii asupra ei (de ex. celula cu seleniu se bazează pe faptul că acest element are rezistenţa electrică mai mică la lumină decît la întuneric), fie prin fenomenul fotoelectric, adică prin emisiunea de electroni, în urma căderii luminii pe o placă de metal (v. planşa XXI). (=Fotocelulă, Fotoelement). Celulă fotorezistentă (fiz.) V. sub Efect fotoconductiv. Celulă talofidă (elt., fiz.) Sin. Talo-fidă (v.). Celulă triaxială (constr.) Aparat pentru determinarea indirectă a rezistenţei la tăiere a pămîntului. Celuloid (ind. chim.) Material plastic foarte inflamabil, obţinut din nitroceluloză şi camfor, întrebuinţat la fabricarea filmelor fotografice şi cinematografice, cum şi a unor obiecte uzuale (piepteni, nasturi etc.). Celuloză (chim.) Substanţă cu constituţie chimică complexă, care face parte din clasa hidraţilor de carbon şi e constituentul principal al pereţilor celulelor de plante. Celuloză industrială (hîrt. cel.) Material fibros, alcătuit în principal din celuloză, care se extrage din lemn, paie etc.; e întrebuinţată la fabricarea hîrtiei, a celu- loidului, a mătăsii artificiale, a unor explozivi etc. Celuloză natron (hîrt. cel.) Celuloză industrială obţinută prin fierberea sub presiune a fibrelor de bumbac cu soluţie de hidroxid de sodiu. Celuloză sulfat (hîrt. cel.) Celuloză industrială obţinută prin fierberea sub presiune a lemnului sau a unor plante cu soluţii de hidroxid de sodiu cu tiosulfură, tiosulfat şi polisulfuri de sodiu. Celuloză sulfit (hîrt. cel.) Celuloză industrială obţinută prin fierberea sub presiune a lemnului cu soluţii acide bisulfitice. Cement (met.) a. Pulbere metalică rezultată prin precipitarea unui metal din-tr-o soluţie a unei sări a metalului. Se obţine cu ajutorul altui metal, cu afinitate mai mare pentru oxigen, introdus în acea soluţie. — b. Agent care serveşte la cemen-tarea metalelor. Cementare (met.) Tratament termochi-mic aplicat oţelurilor moi, constînd în introducerea carbonului prin difuziune, pentru a forma, la suprafaţa acestor oţeluri, un strat cu conţinut chiar mai mare în carbon; oţelul e supus apoi operaţiei de călire. Se realizează împachetînd piesa de oţel într-o substanţă bogată în carbon (de ex. praf de mangal), încălzind-o la 800 — 900° timp de cîteva ore şi răcind-o apoi brusc. Se obţine un material cu suprafaţa dură, rezistentă la uzură, şi cu miezul tenace, rezistent la lovituri. Cementită (met.) Constituent structural al aliajelor fier-carbon, constituit din carbură de fier, Fe3C. După temperatura la care se separă, cementită poate fi eutec-tică sau eutectoidă, aceasta din urmă putînd avea aspect globular sau lamelar. Cementită poate forma soluţii solide, prin înlocuirea atomilor de fier cu un alt metal (mangan, crom, wolfram). Cenomanian (geol.) Etajul mediu al Cretacicului mijlociu. Centezimal (unit.) Calitate a unui sistem de măsură sau a unei unităţi de măsură de a fi împărţite în o sută de părţi egale. Cenţi* 142 Cenţi- (unit.) Prefix cu semnificaţia „o sutime de“ în sistemul zecimal. Se notează cu simbolul c pus înaintea simbolului unităţii de măsură respective. Centimetrică, undă' (telc.) Undă electromagnetică a cărei lungime de undă în spaţiul liber e de 1 — 10 cm, deci a cărei frecvenţă e de 3 — 30 GHz. Centimetru (unit.) Diviziune a metrului liniar, reprezentînd a suta, parte dintr-un metru; e unitatea de măsură pentru lungimi în sistemul GGS; simbol cm. Centimetru cub (unit.) Unitate de măsură pentru volume în sistemul GGS. (1 cm3 = 1 /1 000 000 m3); simbol cm3. Centimetru, pătrat (unit.) Unitate de măsură pentru arii în sistemul GGS. (1 cm2 = 1/10 000 m8); simbol cm2. Centrală 1 [elt.) Unitate care serveşte la producerea energiei electrice, folosind agregate motor-generator electric. După felul motoarelor de antrenare, respectiv al energiei transformate în energie electrică, centralele pot fi: hidroelectrice (cu turbine hidraulice, în care apa acţionează pe firul ei sau pornind din acumulări realizate prin baraj sau pompare) (v. planşa XXI), termoelectrice (cu motoare sau turbine termice cu gaz sau abur — acestea din urmă fiind cu con-densaţiesau contrapresiune), atomoelectri-ce (cu*reactoare nucleare) (v. planşa XXI), eoliene (acţionate de .energia vîntului). 2 (tehn.) a. Ansamblu de clădiri cu instalaţiile lor tehnice, în care se produc anumite forme de energie. — b. Clădire sau ansamblu de clădiri în care sînt concentrate organele de comandă ale mai multor sisteme tehnice sau organele de legătură între aceste sisteme. Centrală de pompare (petr. gaze) Instalaţie cu un singur motor care acţionează simultan pompele de adîiicime cu prăjini la mai multe sonde de pe o rază oarecare a schelei de exploatare. Centrală de termoficare (elt.) Ansamblu în care se produc, combinat, atît energia electrică, cît şi fluidul termic ce serveşte drept agent de transport al căldurii la consumator şi drept agent motor care produce energia electrică, mărind astfel randamentul centralei. Centrală telefonică (telc.) Totalitate a. aparatelor şi a instalaţiilor care leagă între ele posturile unei reţele telefonice. Centrală termică (tehn.) Instalaţie folosită pentru producerea căldurii care se repartizează mai multor puncte consumatoare. Centralită (expl.) Derivat al ureei, întrebuinţat ca gelatinizant şi plastifiant pentru nitroceluloză şi ca stabilizant pentru pulberi. Centrare (tehn.) a. Fixare, în maşina-unealtă, a unei piese brute supuse prelucrării, astfel încît axa de rotaţie a piesei brute în maşina-unealtă să coincidă cu axa de rotaţie pe care trebuie să o aibă piesa prelucrată. — b. Suprapunerea axelor a două sau a mai multor piese de formă cilindrică ce se asamblează. Centrifug (mec.) Calitate a mişcării unui corp de a fi o mişcare de îndepărtare de un punct considerat drept centru. Centrifugare (tehn.) Separare prin efectul forţei centrifuge a constituenţilor cu densitate diferită dintr-un amestec lichid sau dintr-un lichid cu corpuri solide în suspensie. Centrifugă (mş.) Maşină cu ajutorul căreia se efectuează operaţia de centrifugare, prin rotirea, în jurul unui ax, a unui vas ce conţine amestecul care trebuie separat, astfel încît, datorită forţei centrifuge, constituenţii cu densitatea mai mare sînt aruncaţi la periferie (v. planşa XXI). Centrifugă, forţă ^ (mec.) V. Forţă centrifugă. Centripetă, forţă ~ (mec.) V. Forţă centripetă. Centrori de coloană (petr. gaze) Piese metalice fixate la anumite distanţe pe coloana de tubaj, în scopul de a situa coloana la distanţe egale de pereţii sondei, respectiv de a înlătura lipirea coloanei de peretele sondei. Centrosferă (geol.) Sin. B ar i sf er ă (v.). 143 Cenuşă de melasă Centru (mat.) a. Punct în raport cu care punctele unei figuri geometrice sînt dispuse în perechi simetrice (de ex. centrul unui cerc, al unui pătrat etc.). — b. Punct al unui ansamblu de figuri geometrice, care are o poziţie particulară în acel ansamblu (de ex. centru de simetrie). Centru acustic efectiv (telc.) Punct din care par a proveni undele acustice produse de un transductor care emite sunete, atunci cînd ele sînt percepute într-un punct în care undele sonore pot fi considerate ca unde sferice. Centru al unei oglinzi sferice (fiz.) Centrul sferei din care face parte oglinda. Centru de curbură (mat.) Centrul cercului de curbură j corespunzător unui punct al unei curbe. Centru de forfecare (rez. mat.) Punct dintr-o secţiune transversală a unei structuri de rezistenţă (de ex. bară, grindă, aripă de avion/fuzelaj etc.) prin care trebuie să treacă o forţă tăietoare, pentru ca suma momentelor tensiunilor în raport cu acest punct să fie nula. Centru de greutate (mec.) Punct de aplicaţie al rezultantei forţelor de atracţie ale Pămîntului asupra unui corp. (= B a-ricentru). Centru de masă (mec.) Punct de aplicaţie al rezultantei forţelor de gravitaţie care s-ar exercita într-un cîmp uniform asupra unui corp. Centru de oscilaţie (mec.) Punct în jurul căruia se roteşte un pendul simplu, cînd oscilează într-un plan. Centru de radioemisiune (telc.) Unitate tehnico-economică cuprinzînd unul sau mai multe radioemiţătoare, împreună cu antenele lor şi cu anexele necesare. Centru de radiorecepţie (telc.) Unitate tehnico-economică cuprinzînd un număr de radioreceptoare de trafic, cu antenele respective şi cu instalaţiile anexe. Centru de simetrie 1 (mat.) Punct în raport cu care punctele unui corp sau ale unui sistem sînt simetrice două cîte două. 2 (mineral.) Punct în interiorul unui cristal faţă de care toate elementele cris-talografice (feţe, muchii şi colţuri) sînt simetrice prin inversiune. Acest punct coincide cu centrul de greutate al cristalului. Centru de yizare (topogr.) Punct din interiorul lunetei unui teodolit, în care se întîlnesc cele trei axe ale sale: axa de rotaţie a teodolitului, axa de rotaţie a lunetei şi axa de vizare a lunetei. Centru optic al unei lentile (fiz.) Punct prin care orice rază de lumină trece prin lentilă fără a fi deviată. Centruire (tehn.) Operaţie de găurire, prin care se obţin găurile de centrare pe o anumită axă a unei piese. Centură 1 (c.f.) Sistem de linii de cale ferată înconjurînd un oraş. 2 (constr.) Grindă de beton simplu sau slab armat, care se reazemă pe întreaga zidărie exterioară a unei construcţii orizontale, spre a lega zidurile între* ele. 3 (nav.) a» Fîşie continuă din table de oţel, asamblate prin sudare sau nituire, care formează bordajul unei nave. — b. Dispozitiv de material uşor fixabil pe talie, folosit la menţinerea corpului omenesc deasupra apei. Centură de siguranţă (petr. gaze) Echipament cu ajutorul căruia muncitorii care lucrează la înălţimi mai mari de 3 m se leagă într-un punct fix, astfel încît au posibilitatea să se deplaseze într-un anumit spaţiu, dar sînt asiguraţi contra accidentelor prin cădere de la înălţime. Cennşar 1 (piei.) Bazin cimentat folosit pentru cenuşărit. 2 (termot.) Spaţiu de sub grătarul unui focar, în care se adună cenuşa. Cenuşă 1 (chim.) Rest al arderii unei substanţe sau a unui material, alcătuit din compuşii anorganici ne volatili din acea substanţă sau material. 2 (met.) Amestec de oxizi, aliaje, particule, cu constituenţi mecanici, care se ridică la suprafaţa unei mase de minereu topit. Cenuşă de melasă (alim.) Reziduu obţinut prin arderea în cuptoare speciale a borhotului de melasă de la fabricarea Cenuşă de oase 144 spirtului; e întrebuinţată ca materie primă pentru fabricarea carbonatului de potasiu. Cenuşă de oase (ind. chim.) Cenuşă alcătuită în special din fosfat de calciu, obţinută prin arderea oaselor în aer. Cenuşă de pirită (met.) Material rămas după prăjirea piritelor (calcopiritelor), la fabricarea acidului sulfuric. Serveşte la obţinerea, prin reducere, a fierului metalic, a cuprului sau a zincului conţinut în oxizii şi în sulfaţii componenţi. Cenuşă vulcanică (petrogr.) Particule foarte fine de nisip şi praf, provenite din produsele vulcanice, formate în faza explozivă a activităţii acestora. Cenuşărire (piei.) îndepărtarea părului şi pregătirea pieilor pentru tăbăcire prin tratarea cu lapte de var sau cu un amestec de lapte de var şi sulfură de sodiu. Cep (tehn.) a. Proeminenţă la capătul unei piese, tăiată de obicei în formă de cilindru sau de paralelipiped, astfel încît să se potrivească într-o scobitură din altă piesă, cu care trebuie îmbinată. — b. Piesă de forma unui trunchi de con, cu o deschidere transversală sau laterală, de obicei în formă de canal, folosită ca element de închidere la unele robinete. Cep special (petr. gaze) Cep al racordului special folosit la echiparea prăjinilor de foraj. Ceramică (st. cer.) Tehnică şi artă a obţinerii de obiecte prin fasonarea şi, apoi, prin arderea argilelor sau a altor substanţe plastice cu proprietăţi asemănătoare. Cerci (mat.) Curbă plană închisă ale cărei puncte sînt toate egal depărtate de un punct fix numit centru (v. planşa XXI). 2 (mş.) Piesă de formă circulară care intră în construcţia unei maşini. Ex.: cerc de etanşeitate, de protecţie etc. 3 (tehn.) Disc sau limb circular gradat, folosit la instrumentele de măsurat unghiuri (busolă, teodolit etc.). Cerc al deîormaţulor plăcilor plane (rez. mat.) Construcţie grafică utilizînd cercuri, cu ajutorul*căreia se poate determina variaţia curburilor suprafeţei medii deformate a unei plăci plane supuse la în- covoiere, cînd o secţiune normală se roteşte în jurul unui punct. Cerc atidad (topogr.) Cerc al teodolitului cu rol de alidadă. Cerc azimutal 1 (geod.) Instrument astronomic folosit pentru măsurarea unghiurilor orizontale corespunzătoare unghiurilor diedre dintre planele verticale care trec prin corpurile cereşti. 2 (topogr.) Sin. Cerc orizontal (v.). Cerc circumscris (mat.) Cerc care trece grin toate vîrfurile unui poligon inscripti- Cerc de curbură (mat.) Cerc limită către care tinde cercul dus printr-un punct al unei curbe şi prin două puncte infinit vecine cu el, cînd distanţa dintre cele trei puncte tinde către zero. (= C e r c oscu- 1 a t o r). Cerc exînscris (mat. ) Cerc tangent la una dintre laturile unui triunghi şi la prelungirile celorlalte două (v. planşa XXII). Cerc geodezic (geod.) Curbă situată pe o suprafaţă, a cărei curbură geodezică are o valoare* constantă. Cerc înscris (mat.) Cerc din interiorul unui poligon, tangent la laturile acestuia (v. planşa XXII). Cerc mare (mat.) Cerc obţinut tăind o sferă printr-un plan care trece prin centrul sferei. Cerc orizontal (topogr.) Cerc gradat al unui aparat goniometric, pe care se citesc gradaţiile corespunzătoare vizărilor făcute pentru măsurarea unghiurilor orizontale. (= Cerc azimutal). Cerc osculator (mat.) Sin. Cerc de curbură (v.). Cere topometrie (topogr.) Cerc trigonometric în care sensul de măsurare a arcelor este sensul mersului acelor de ceasornic (v. planşa XXII). (=Cerc trigonometric topografic). Cerc trigonometric (mat.) Cerc cu raza egală cu unitatea, pe care arcele se măsoară în sensul invers celui al mersului acelor unui ceasornic, începînd din punctul în care cercul e tăiat de partea pozitivă a Planşa XXI Uzină hidroelectrică cu centrala amplasată In corpul deversorului 1 — generator electric; 2 — turbină; 3 — canal de fugă. Centrală atomoelectrică 1 — perete de beton protector împotriva radiaţiilor; 2 — bare de combustibil nuclear; 3 — bară de reglare; 4 — evacuarea produselor de fisiune; 5 — radiaţii gama; 6 — ventilator; 7 — intrarea gazului rece; 8 — ieşirea gazului cald; 9 — schimbător de căldură; 10 — condensator; 11 — pompă; 12 — intrarea apei în schimbătorul de căldură; 13 — ieşirea aburului din schimbătorul de căldură; 14 — turbină; 15 — generator electri;c 16 — legătură la reţeaua electrică. Celulă fotoelectrică 1 — catod; 2 — anod; 3 — direcţia de incidenţă a razelor luminoase. Cerc AB — diametru; O A şi OB — raze; CD — coardă; CGD — arc; EF — secantă; T — tangentă; Sc — sector; Sg — segment. Centrifugă filtrantă cu tobă conică cu funcţionare continuă 1 — tobă perforată; 2 — arbore de antrenare a tobei; 3 — transportor elicoidal; 4 — arbore de antrenare a transportorului; 5 — pîlnie de alimentare; 6 — intrarea apei de spălare; 7 — evacuarea filtratului; 8 — evacuarea apei de spălare; 9 — evacuarea sedimentului. Cerc vertical 146 axei absciselor unui sistem de axe rectangulare cu originea în centrul cercului. Cerc vertical (topogr.) Cerc pe care se citesc şi se măsoară unghiurile verticale. Cercetare a sondelor (petr. gaze) Ansamblu de experimentări, încercări şi măsurări prin care se determină dependenţa producţiei sondelor de multitudinea factorilor naturali şi tehnici (presiune, po-rozitate, permeabilitate, adîncimea stratului, echiparea sondei etc.) Cereevea (constr.) Panou mobil al unei ferestre. Cerezină (petr. gaze) Produs solid obţinut fie prin rafinarea cu acid sulfuric şi cu pămînturi active a ozocheritei, fie prin rafinarea cerurilor de petrol rezultate din prelucrarea ţiţeiurilor parafinoase. Ceriu (chim.) Ce. Element cu nr. at. 58, gr. at. 140,13, care se găseşte, în mici cantităţi, în natură (în special în nisipuri cu monazite); e întrebuinţat la fabricarea sitelor pentru lămpi cu gaze şi a pietrelor de brichetă. Cerneală (ind. chim.) Soluţie sau suspensie de compoziţie variată, care conţine un colorant; e întrebuinţată la scris, gravat, imprimat etc. Cerneală magnetică (cib.) Substanţă de marcare care conţine un constituent mag-netizabil. Cernere (tehn.) Separare volumetrică, cu ajutorul sitelor avînd ochiuri de diferite mărimi, a unui amestec de produse alcătuit din particule de diferite forme şi dimensiuni. Prin cernere se obţine cernutul (fracţiunea care trece prin sită) şi refuzul (fracţiunea care rămîne pe sită). Certificat de zbor (av.) Certificat eliberat de o autoritate competentă, pe bază de încercări statice şi în zbor făcute în prealabil, prin care un avion e autorizat să îndeplinească anumite misiuni. Ceruire (lemn) Aplicarea unui strat subţire de ceară pentru a acoperi bine porii lemnului (stejar, nuc etc.) înainte de lustruirea lemnului şlefuit. Ceruză (chim.) 2PbC03. Pb(OH)2. Carbonat bazic de plumb întrebuinţat la prepararea unor vopsele albe. (=Alb d e p 1 u m b). Ceruzit (mineral.) Carbonat de plumb (PbC03) natural, cu 77,5% plumb; minereu de plumb. Cesiu (chim.) Cs. Element cu nr at. 55, gr. at. 132,91. Metal moale, cu proprietăţi fizice şi chimice asemănătoare cu cele ale sodiului, întrebuinţat în unele celule foto-electrice. Cetan (chim.) C18Ha4. Alean liniar, întrebuinţat, în amestec cu oc-metil-naftali-na, ca termen de comparaţie la determinarea cifrei cetanice a unui combustibil, avînd cifra cetanică 100. Cetonă (chim.) Clasă de compuşi organici cu formula generală R— CO—R\ unde R şi R’ sînt radicali de hidrocarburi. Exemplu: acetona, CH3 — CO — CH3. Cetoză (chim.) Glucidă care conţine o grupare cetonică în moleculă. Cezură (fiz., tehn.) Diviziune a unei scări funcţionale, în dreptul căreia se schimbă treapta scării. Cf (fiz.) Simbol pentru elementul trans-uranic Calif orn iu. COS, sistemul ~ (metr.) V. Sistemul CGS. CHD (eh.) Prescurtare pentru „ciclu de istereză dreptunghiular44. Cheddite (expl.) V. Ş e d i t ă. Chei (constr., hidrot.) Construcţie executată pe o porţiune în lungul malului unei, ape pentru a servi la apărarea malului] de distrugere, la acostarea navelor, cimr şi la îmbarcarea şi la debarcarea personalului şi a materialelor pe un teren plan. (= Che u). Cheie 1 (constr.) Proeminenţă de formă triunghiulară, amenajată la capătul unei piese de lemn îmbinate cu alta în fulger, care împiedică depărtarea celor două piese sub efectul forţelor de tracţiune. 2 (ms.) Unealtă pentru strîngerea sau slăbirea* elementelor mobile de asamblare, 147 Oheson pentru lucrări sub. apă prin înşurubare: şuruburi, piuliţe, tir-foane (v. planşa XXII). Cheie de boltă (constr.) Punctul cel mai de sus al unei bolţi, care se găseşte, în general, la jumătatea acesteia. Cheie de îndoit armături (constr.) Sculă pentru fasonarea armăturilor pieselor de beton armat, folosită pe şantierele, de construcţii sau în atelierele de prefabricate. Cheie de telefoane (telc.) Mic întrerup-tor multiplu, cu contacte fixate pe lamele arcuite, acţionat prin bascularea unei pirghii sau prin apăsarea unui buton. în primul caz, pîrghia de acţionare poate avea 2 — 3 poziţii, fiecare corespunzînd închiderii, respectiv deschiderii anumitor contacte. Cheie Kenter (?iav.) Cheie de împreunare cu punte, avînd forma unei zale de lanţ şi constînd din două bucăţi cu renuri, cu care se îmbucă. Cheie limnimetrică (hidrot.) Curbă care reprezintă legătura dintre nivelul şi debitul apei ce trece printr-o anumită secţiune a unui rîu. Cheie pentru pretensionare (constr.)Cheie pentru exterior, specială, folosită la pre-tensionarea manuală a armăturilor pieselor de beton pretensionat. Cliembrică (text.) Ţesătură de bumbac vopsită într-o singură culoare şi bine apre-tată. Se întrebuinţează pentru rochii uşoare şi ca pînză de legătorie. Chemigraîie (poligr.) Tehnică a gravării prin procedee chimice a clişeelor. Chemiluminescenţă (fiz.) Luminescenţă care însoţeşte unele reacţii chimice. Chemosorpţie (chim. fiz.) Tip de absorbţie datorită formării unei combinaţii chimice între adsorbant şi substanţa adsor-bită. Chenaf (text.) Plantă textilă anuală din familia malvaceelor. Tulpinile conţin 16— 18% fibre asemănătoare cu fibrele de iută, care servesc la confecţionarea de saci pentru zahăr, ciment etc. Din deşeuri se fabrică plăci izolante şi unele sorturi de hîrtie. Chenar 1 (arh.) Element decorativ cu profil ornamentat care înconjură un loc gol practicat în zid, la uşi, ferestre, nişe etc. (= Ramă). 2 (desen) Delimitare prin linii sau elemente decorative a suprafeţei desenate. Chendir (text.) Fibre extrase din anumite plante şi folosite la confecţionarea frînghiilor. Cheotoare 1 (constr.) îmbinare de bîrne de la colţurile caselor de lemn (v. planşa XXII). 2 (topogr.) Piatră de hotar sau colţ de gard. Cheramzit (mat. constr.) Argilă expandată (v.), obţinută prin arderea argilelor feruginoase în cuptoare-tunel şi concasarea bulgărilor rezultaţi, întrebuinţată la fabricarea betoanelor uşoare. Cheratină (chim.) Proteină care se găseşte în coarne, unghii, copite etc., cărora le dă rezistenţă şi elasticitate. Cherestea (lemn) Material lemnos cu cel puţin două feţe plane, de diferite dimensiuni şi calităţi, rezultat din debitarea buştenilor la ferăstraie. Chernăr 1 (ms.-un.) Vîrf de strung. (Termen de atelier). 2 (tehn.) Sin. Punctator (v.). Chertare (constr.) Executare a unei crestături într-o piesă de lemn, în vederea îmbinării cu altă piesă de lemn. Cheson 1 (constr.) a. Construcţie de lemn, metal sau beton armat, de forma unei cutii, care serveşte la executarea de fundaţii sub apă în terenuri moi îmbibate cu apă (v. planşa XXII). — b. Element de construcţie prefabricat, de forma, unei plăci cu nervuri de întărire, confecţionat din beton armat, folosit ca element purtător pentru planşee sau acoperişuri. 2 (constr. nav.) încăpere etanşă pentru ' apă, cu care se realizează o mai mare securitate a navei contra scufundării, în caz de accident. Cheson pentru lucrări sub apă (hidrot.) Construcţie improvizată, de lemn sau de metal, folosită pentru executarea de lucrări sub linia de plutire a navei. Chiblă 148 Chiblă (mine) Vas de formă prismatică, cilindrică sau de butoi, confecţionat din lemn sau din metal şi folosit la introducerea şi evacuarea oamenilor, a materialelor şi a rocilor, în lucrările de săpare şi adîncire a puţurilor de mină. Chihlimbar (mineral.) Răşină fosilă amorfă din grupul mineraloidelor, formata din răşina unor conifere (Pinus succi-nifer). Chilă (constr. nav.) Piesă din axa longitudinală a fundului navei, care, împreună cu carlinga centrală, constituie partea principală a scheletului navei. Chimie (gen.) Ştiinţă care studiază compoziţia, structura internă şi proprietăţile corpurilor simple, ale substanţelor definite, reacţiile dintre ele, mecanismul acestor reacţii şi energia consumată sau eliberată în timpul lor. Chimia se împarte în două mari ramuri: Chimia anorganică şi Chimia organică. Se deosebesc: Chimie analitică, agricolă, biologică, tehnologică etc. Chimie analitică (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul metodelor de identificare şi de dozare a elementelor dintr-o substanţă şi a substanţelor dintr-un amestec. Chimie anorganică (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul proprietăţilor chimice ale elementelor şi ale compuşilor lor, exceptînd compuşii organici. Chimie biologică (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul substanţelor ce alcătuiesc diferitele organisme şi al reacţiilor din organisme. Chimie fizică (chim.) Ramură a chimiei carew foloseşte metode fizice pentru caracterizarea diferitelor substanţe şi pentru cercetarea transformărilor pe care le suferă acestea. Chimie organică (chim.) Ramură a chimiei care studiază compuşii carbonului cu hidrogenul (hidrocarburile) şi derivaţii lor. Chimizare (ind. chim.) Folosire a unui material ca materie primă în industria chimică; e o operaţie de întrebuinţare mai raţională a acelui material. Chingă (constr.) Piesa de lemn (şipcă sau scîndură îngustă), fixată transversal deasupra sau la capetele unor scînduri, pentru a le solidariza. Chinină (chim.) Alcaloid cu gust amar, extras din arborele de chinină şi întrebuinţat în medicină pentru combaterea paludismului. Chinonă (chim.) Substanţă obţinută prin oxidarea unui difenol. Chintal (unit.) Unitate de măsură echivalentă cu 100 kg, folosită mai ales în comerţul de cereale; simbol q. Chiolbaşi (petr. gaze) Pereche de piese sub forma unor zale de lanţ care fac legătura dintre cîrligul macaralei de foraj şi elevatorul în care se prinde garnitura de foraj sau coloana de tubaj. Există şi chiolbaşi pentru producţie, folosiţi la lucrările efectuate la sondele în producţie. -Chirovnic (petr. gaze) Denumire veche, de origine poloneză (chirovnic = şef), dată tehnicianului şef care conduce şi răspunde de lucrările efectuate de echipele din cele trei schimburi (24 ore) la o sondă. Chirpici (constr.) Cărămidă nearsă confecţionată din ciamur (v.). Chişai (constr.) Nisip foarte fin îmbibat cu multă apă, care devine, din această cauză, mobil, fiind periculos pentru fundaţii. Chit (tehn.) Material păstos (de ex. amestec de praf de cretă cu ulei de in) folosit la lipiri, neteziri, etanşări de rosturi, în vederea vopsirii sau a lăcuirii etc. Chituire (tehn.) a* Etanşare cu chit a unor rosturi. — b. Umplere cu chit a găurilor sau a crăpăturilor dintr-o piesă. — c. Netezire a suprafeţei unei piese prin acoperire cu chit. Chiţibuş (nav.) Dispozitiv improvizat, format din mai multe macarale simple sau duble, care serveşte la încărcarea şi descărcarea greutăţilor la bord. 149 Cicloparafină Chiulasă (mş.) Piesă care închide cilindrii unui motor cu ardere internă, spre punctul mort superior. (=Culasă). Chiuvetă (tehn.) Vas puţin adînc, folosit la spălare sau la răcire. (= Cuve-t ă). Ciamur (constr.) Amestec de argilă cu apă, paie tocate şi băligar, întrebuinţat la construirea sau tencuirea pereţilor unor case sau la confecţionarea de chirpici. Cian (chim.) C2N2. Gaz incolor, foarte otrăvitor, cu miros de migdale amare. (= Gianogen). Cianamidă (chim.) H2N—C=N. Nitril al acidului carbamic, întrebuinţat la fabricarea melaminei, care serveşte pentru producerea unor mase plastice. Cianamidă de calciu (chim.) Ca(CN)2. Substanţă obţinută prin încălzirea la 800° a cărbuni* de calciu cu azot; e întrebuinţată ca îngrăşămînt şi la fabricarea amoniacului. Cianhidric, acid ~ j(chim.) V. Acid c i a nh i d r i c. Cianină (chim., foto.) Colorant folosit ca sensibilizator fotografic pentru radiaţiile infraroşii. Cianizare (met.) Tratament termochimic prin care se realizează în acelaşi timp o carburare şi o nitrurare a suprafeţei pieselor de oţel. Se efectuează prin introducerea pieselor în băi de cianuri topite, urmată de o răcire bruscă. (= C i a n u-rare). Cianogen (chim.) Sin. Cian (v.). Cianurare (met.) a. Extragere a aurului . din minereuri sărace, prin dizolvarea în-tr-o soluţie de cianură de sodiu, reducerea cu zinc a aurocianurii de sodiu astfel rezultate, şi apoi filtrare, topire şi cupe-laţie. — b. Sin. Cianizare (v.). Cianură (chim.) V. sub Acid cian-h i d r i c. Cibernetică (gen.) a. Ştiinţă a conducerii sistemelor tehnice, biologice şi de economie concretă, prin conducere înţe-legîndu-se utilizarea judicioasă a tuturor mijloacelor disponibile, în vederea realizării unui anumit scop. — b. Ştiinţă a proiectării şi construirii maşinilor şi a aparatelor automate, electronice, care au capacitatea de a efectua operaţii, proprii pînă de curînd numai creierului omenesc; de exemplu: operaţii matematice, de reglare, traduceri de texte în diferite limbi etc. Aceste instalaţii efectuează operaţiile respective, oricît de complicate ar fi ele, cu o promptitudine şi o viteză incomparabil mai mari decît le poate efectua omul, cum şi cu o perfectă exactitate. Cibernetică economică (cib.) Ramură a ştiinţei contemporane care aplică principiile generale ale ciberneticii în economia concretă. Cicero (poligr.) Unitate de măsură tipografică, egală cu 12 puncte tipografice (aproximativ 4,5 mm). Ciclan (chim.) Hidrocarbură ciclică saturată. (= Cicloparafină). Ciclizare (chim,) închidere a unui lanţ de atomi, cu formarea unui ciclu. Ciclohexan (chim.) C6H12. Ciclan cu şase atomi de carbon în moleculă, întrebuinţat ca solvent. Ciclohexanol (chim.) Alcool derivat de la ciclohexan, întrebuinţat ca solvent şi în industria celuloidului. Cicloidă (mat.) Curbă descrisă de un punct al circumferinţei unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă din planul său (v. planşa XXII). Ciclon (tehn.) Dispozitiv alcătuit dintr-un corp cilindric de tablă, care are la partea inferioară o porţiune tronco-nică, folosit pentru separarea prafului din gaze, prin efectul forţei centrifuge. Praful se depune pe pereţi, de unde cade, apoi, în partea tronconică, iar gazul iese pe la partea superioară; e folosit şi la focare, pentru intensificarea arderilor. Ciclonare (mine) Metodă de clasare în care se foloseşte un ciclon. Cicloparafină (chim.) Sin. Ciclan (v.). Ciclopentan 150 Ciclopentan (chim.) Ciclan cu cinci atomi de carbon în moleculă, întrebuinţat ca materie primă în sinteze organice. Cielopropan (chim.) Ciclan cu trei atomi de carbon în moleculă. Ciclotron (fiz.) Accelerator de particule alcătuit dintr-o cutie cilindrică turtită, tăiată în doi duanţi şi introdusă între polii unui electromagnet.. Accelerarea se realizează într-un cîmp electric de înaltă frecvenţă stabilit între duanţi, iar cîmpul magnetic are rolul readucerii periodice, între duanţi, a particulelor de accelerat (v. planşa XXIII). Ciclu 1 (chim.) Moleculă sau parte a unei molecule, în care atomii sînt legaţi în formă de inel. 2 (fiz ) Totalitatea valorilor succesive pe care le ia o mărime periodică, in cursul unei perioade. 3 (termot.) Şir de stări prin care trece un corp sau un sistem termodinamic, ce pornesc dintr-o anumită stare şi revin în acea stare. Se reprezintă grafic printr-o curbă plană închisă, în care diferitele stări sînt reprezentate prin puncte ale căror coordonate sînt anumiţi parametri de stare. 4 (unit.) Sin. Hertz (v.). Ciclu Carnot (termot.) Ciclu alcătuit din două transformări izoterme legate prin două transformări abiabatice. Ciclu de fabricaţie (tehn.) Totalitatea fazelor din procesul de producţie prin care trece fabricaţia unui produs, de la intrarea materiei prime pînă la realizarea produsului finit. Organizarea raţională a producţiei duce la reducerea timpului de fabricaţie necesar şi, prin aceasta, la mărirea vitezei fondului circulant; este o importantă sursă a reducerii preţului de cost si a creşterii acumulării socialiste. Ciclu de istereză (fiz.) Y. sub Istereză. Ciclu de solicitări variabile (rez. mat.) Ciclu constituit de ansamblul valorilor prin care trece tensiunea dintr-un material supus la solicitări variabile, înce-pînd de la o anumită stare de solicitare şi pînă cînd materialul revine în aceeaşi stare. Ciclu energetic (tehn.) Ciclu al unei maşini de forţă, în care o formă de energie se transformă în alta. Ciclu frigorific (termot.) Ciclu repre-zentînd transformarea unui sistem, prin care se realizează trecerea unei cantităţi de căldură de la un mediu cu o temperatură joasă, către un mediu cu o temperatură mai înaltă, după care funcţionează o instalaţie frigorifică. Ciclu geologic (geol.) Ansamblul fenomenelor de eroziune (gliptogeneză), de sedimentare (litogeneză) şi de formare a reliefului (orogeneză) care se desfăşoară, în mod succesiv, în cursul perioadelor geologice. Ciclu motor (termot.) Ciclu reprezen-tînd transformarea unui sistem termodinamic, în cursul căreia se produce lucru mecanic. Ciclul maşinii (cib.) Cea mai mica perioadă de timp în care se poate repeta un ordin. Cifră 1 (chim., fiz., tehn.) Sin. Indice (v. Indice 1), Număr (v. Număr 1). 2 (mat.) Semn folosit pentru scrierea numerelor. în prezent se folosesc cifrele arabe, de la 0 la 9. Uneori, se folosesc şi cifrele romane: I — 1; Y = 5; X = 10; L = 50; C = 100; D = 500 şi M = 1 000. Cifră cetanică (petr. gaze) Număr care exprimă procentul de cetan, în greutate, dintr-un amestec de cetan şi a-metilnaf-talină, care se aprinde în aceleaşi condiţii ca un anumit combustibil. Valoarea cifrei cetanice caracterizează calitatea de ardere a motorinelor în motoare cu autoaprindere. Cifră de brom (chim.) Sin. Indice de brom (v.). Cifră de iod (chim.) Sin. Indice de i o d (v.). Cifră de pori (tehn.) Raport procentual dintre volumul porilor şi cel al substanţei solide dintr-un anumit volum de material poros. (== I n d i c e 1 e porilor). Cifră de saponificare (ind. chim.) Mărime caracteristică pentru uleiurile ăi unsorile minerale, egală cu numărul de Planşa XXII ABC- triunghi; Cu C9 şi C3 — cercuri exînscrise triunghiului ABC; C* — cerc înscris în triunghi. e: Tipuri de cheotori a — cheotoare în crestătură; b — cheotoare]în*f rînghie. Chei nereglabile şi reglabile a — cheie fixă simplă; b — cheie tubulară în pipă, monobloc, simplă; c — cheie tubulară dreaptă dublă, cu mîner detaşabil; d — cheie cu dinte; e — cheie inelară cu corp etajat; f — cheie de robinet; g şi h — chei universale. Cicloidă OX — dreaptă fixă; P — punctul care descrie cicloida; PO — ciclo-ida. _ Chesonjlnchis 1 — camera principală; 2 — antecameră pentru muncitori; 3 — antecameră pentru evacuarea pămîntului şi pentru introducerea materialelor; 4 — puţ de circulaţie, cu scară; 5 — puţ pentru materiale; 6 — chiblă; 7 — conductă pentru aeraj; 8 — jgheab pentru beton; 9 — susţinere; 10 — zidăria camerei chesonului; 11 — camera de lucru a chesonului» Cifră (le yaporizare 152 miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru a neutraliza acizii liberi şi a saponifica esterii şi lactonele dintr-un gram de produs. (= Indicede saponifica r e). Cifră de yaporizare (termot.) Raport dintre cantitatea de abur produs de un cazan într-un anumit timp şi cantitatea de combustibil ars în acest timp în focarul cazanului. Cifră octanică (chim.) Număr care indică puterea antidetonantă a unei benzine şi care reprezintă procentul, în volume de izooctan, dintr-un amestec de izooctan şi pentan ce detonează la fel ca benzina cercetată, în aceleaşi condiţii de încercare. (= Indice octanic). Cifre de scară (fiz., tehn.) Ansamblul cifrelor marcate pe gradaţie. Cifru (telc.) Sistem de notaţie specifică servind la transmiterea unor mesaje şi alcătuit din semne grafice care să nu poată reda sensul lor intenţionat decît prin intermediul altui grup de semne denumit cheia cifrului. Cigă (mine) Scripete fix. (Termen din Valea Jiului). Cilindrare (drum.) Operaţie de compactare şi nivelare la o şosea. Cilindree (termot.) Volum parcurs de uii piston al unui motor, prin mişcarea lui în cilindrul respectiv, de la un punct mort la. celălalt. Cilindru 1 (mat.) a. Suprafaţă descrisă de o dreaptă numită generatoare care se deplasează paralel cu ea însăşi spriji-nindu-se pe o curbă numită directoare. — b. Corp geometric mărginit de un cilindru în sensul de sub a şi de două arii plane numite baze. Dacă bazele sînt mărginite de cercuri şi sînt situate în plane perpendiculare pe generatoare, cilindrul e un cilindru circular drept. Cînd un cilindru circular drept e tăiat cu două plane înclinate faţă de generatoare, se obţine un cilindru oblic (v. planşa XXIII). 2 (mş.) a. Organ de maşină, de formă tubulară, închis la extremităţi, eventual cu pereţi dubli, în interiorul căruia se poate deplasa un piston în mişcare rectilinie alternativă. — b. Organ de maşină, de secţiune circulară plină, mobil în jurul axei lui, care intră în compunerea unor maşini (laminor, valţ, compresor etc.). Cilindru alimentator (text.) Cilindru montat la maşinile din filaturi, care împinge prin rotire materialul fibros pentru a fi prelucrat în maşină. De obicei se montează în perechi. ’ Cilindru canelat (met.) Cilindru de laminor cu suprafaţa profilată. Cilindru compresor (constr., drum.) Maşină rutieră care serveşte la nivelarea şi compactarea pămîntului şi a diferitelor straturi componente ale unei şosele, prin rularea în lungul suprafeţei acestora, (v. planşa XXIII). (= C o m p r e s o r). Cilindru compresor cu picioare de oaie (constr., drum.) Cilindru compresor cu doi cilindri de oţel montaţi pe acelaşi ax, la suprafaţa cărora sînt sudate elemente de oţel de forma unor picioare de oaie. Prin trecerea de 2 — 3 ori dus şi întors, cilindrul cu picioare de oaie compactează pămîntulpînă la volumul iniţial, nesăpat. Cilindru de laminor (met.) Organ de maşină de formă cilindrică, ce lucrează, de obicei, în perechi, folosit la laminarea diferitelor materiale (v. planşaXXIII). Cilindru de lumină (arh.) în teoria umbrelor „la soare44, suprafaţa cilindrică în-făşurătoare a planelor de lumină paralele cu direcţia considerată a razelor de lumină şi tangente la suprafaţa unui solid dat. Cilindru gradat (chim.) Recipient cilindric cu picior, gradat în volume, folosit pentru măsurarea volumelor de lichid. Ciment (mat. constr.) Pulbere fină, fabricată sau naturală, care, în contact cu apa, în urma unor reacţii chimice, se întăreşte şi capătă rolul unui liant hidraulic. Ciment alb (mat. constr.) Liant hidraulic fabricat dintr-un amestec de calcar şi argilă fără oxizi de fier. După ardere nu trebuie să conţină mai mult 153 Cimentare decît 0,5% trioxid de fier, astfel încît să aibă culoarea albă; e întrebuinţat la lucrări de ornamentaţie. Ciment aluminos (mai. constr.) Liant obţinut prin calcinarea unui amestec de bauxită şi calcar în anumite proporţii. Are rezistenţă iniţială mare şi e întrebuinţat la unele construcţii de beton armat, la care e necesară decofrarea după un timp scurt, la cimentarea sondelor, la lucrări pe timp de îngheţ (din cauza căldurii mari pe care o dezvoltă în timpul prizei), la lucrări maritime (pentru că nu e atacat de apa mării) etc. Ciment cu trass (mat. constr.) Liant hidraulic obţinut prin măcinarea unui amestec de trass (20—40%) cu clincher de ciment Portland (80—60%), avînd rezistenţa la compresiune de 300—400 kgf/cm2; dă rezultate bune la confecţionarea pieselor de beton supuse aburirii. Ciment de magnezie (mat. constr.) Amestec de oxid de magneziu şi soluţie de clorură de magneziu cu adaosuri de rumeguş de lemn sau de plută, nisip etc., care pot fi colorate cu diferiţi pigmenţi minerali; e întrebuinţat la executarea de plăci pentru pardoseli, de pardoseli turnate, de pereţi izolanţi etc. (= Ciment Sorel). Ciment de zgură (mat. constr.) Liant hidraulic obţinut prin măcinarea unui amestec de zgură de furnal cu var gras stins sau cu var hidraulic, în proporţii convenabile. Face priză încet şi are rezistenţa mai mică decît cimentul Portland. Ciment expansiv (mat. constr.) Liant hidraulic care, la hidratare, prezintă fenomenul de expansiune (mărirea volumului) în loc de cel de contracţie, ca lianţii hidraulici obişnuiţi. Materialul expansiv este, în general, hidroaluminatul tetracalcic sau dolomita calcinată. Are priza şi întărirea rapide, cum şi o pronunţată impermeabilitate; e întrebuinţat la refacerea unor construcţii de beton degradate accidental, la înnădirea unor lucrări de beton separate, la fixarea maşinilor pe fundaţii, la lucrări de hidroizolare şi la executarea de betoane armate preten- sionate, întinderea armăturii efectuîndu-se prin expansiunea betonului. Ciment metalurgie (mat. constr.) Liant hidraulic cu priză lentă, obţinut prin măcinarea fină a unui amestec de zgură granulată bazică de furnal (20—30%) cu clincher de ciment Portland (80—70%). Ciment pentru sonde (petr. gaze) Ciment ale cărui caracteristici trebuie să fie adaptate condiţiilor existente la sondă, şi anume: pompabilitatea amestecului apă-ciment, greutatea-specifică, începutul de priză la cel puţin 120 minute după începerea pompării, priză la temperaturi mai ridicate etc. Ciment plastifiant (mat. constr.) Liant hidraulic cu un adaos plastifiant (de obicei soluţie sulfitică alcoolică de borhot), care dă betoane suficient de plastice chiar la un raport apă/ciment foarte mic, rezultînd deci o economie de ciment. Ciment Portland (mat. constr.) Liant hidraulic obţinut prin măcinarea fină a clincherului respectiv, cu un adaos de ghips necesar pentru reglarea timpului de priză. Amestecat cu apă, dezvoltă căldură şi face priză în cîteva ore, dînd piatra de ciment (v.). Clincherul trebuie să aibă' o astfel de compoziţie, încît cimentul rezultat după măcinare să conţină 60—65% CaO, 18 — 24% Si02? 5 — 10% A1203, 1 — 4% Fe203 şi să nu conţină mai mult decît 5% MgO şi Si03. în anumite cazuri poate fi amestecat cu pînă la 10% zgură de furnal granulată sau trasa. Are rezistenţa de 300—600 kgf/ cm2. . Ciment Sorel (mat. constr.) Sin. C i-ment.de magnezie (v.) Cimentare 1 (constr.) Injectare sub presiune a laptelui de ciment în terenuri sau în materiale de construcţie fisurate, pentru consolidarea sau impermeabili-zarea lor. 2 (geot.) Procedeu de injectare sub presiune, în pămînt sau în roci, a unei suspensii de ciment, în vederea măririi rezistenţei acestora la acţiunea sarcinilor construcţiilor şi în scopul reducerii permeabilităţii. Cimentarea sondelor 154 Cimentarea sondelor (petr. gaze) Operaţie de pompare a amestecului de apă-ciment în spaţiul inelar dintre peretele sondei şi coloana de tubaj introdusă în sondă. Amestecul de apă-ciment pompat coboară în interiorul coloanei pînă la şiu (capătul inferior) şi se ridică prin spaţiul inelar, sub acţiunea noroiului pompat după acest amestec şi care, în final, ocupă interiorul coloanei. Cinabru (mineral.) Sulf ură de mercur; se formează în zăcăminte hidrotermale la temperaturi joase şi conţine 86,2% Hg şi 13,8% S. Cinemascop (cin.) Sistem de filmare şi de proiecţie care foloseşte, la aparatele respective, obiective speciale ce micşorează dimensiunile imaginii în direcţia orizontală la filmare şi le măresc, în acelaşi raport, la proiectare, astfel încît pe ecranul de proiecţie apar imagini asemenea cu obiectele filmate, dar, pe aceleaşi dimensiuni de peliculă, sînt înregistrate obiecte ce se găsesc într-un cîmp de două ori mai mare decît cel din procedeele de filmare şi proiecţie obişnuite (v. planşa XXIII). Cinematecă (cin.) Colecţie de filme păstrate ca documente şi pentru a putea fi proiectate cînd e necesar. Cinematică (mec.) Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul mişcării corpurilor, fără a ţine seama de forţele care provoacă această mişcare. Cinematică navală (nav.) Studiu al mişcării relative a unei nave în raport cu o altă navă în deplasare. Cinematograf (cin.) Sală de spectacole amenajată pentru proiectarea filmelor. Cinematografie (cin.) Tehnică a înregistrării fotografice a mişcărilor pe un film şi a reproducerii lor prin proiectare pe un ecran (v. planşa XXIII). Cineramă (cin.) Procedeu de realizare a filmelor panoramice, caracterizat prin aşa-numitul „efect de prezenţă44 (v.), prin care spectatorii au impresia că se află în locul în care se desfăşoară acţiunea (v. planşa XXIV). Cinescop (telc.) V. K i n e s c o p. Cinetică (fiz.) Subramură a fizicii care se ocupă cu legile mişcării în raport cu masa corpurilor în mişcare şi cu forţele ce se exercită asupra acestor corpuri. Cinetică chimică (chim. fiz.) Capitol al chimiei fizice, care se ocupă cu modul în care decurge, în timp, o reacţie. Cintru (constr.) a. Parte concavă a unei bolţi. — b. Cofraj pe care se zideşte sau se toarnă o boltă (v. planşa XXIV). Cioacă (gen.) Fiecare dintre cele două console orizontale fixate pe stîlpii din mijloc ai unui război de ţesut ţărănesc. Cioc 1 (constr.) îndoitură executată la capetele barelor de oţel, la armarea betonului, pentru a asigura ancorarea armăturilor în masa acestuia. 2 (tehn.) Sin. Nas (v. Nas a). Cioc de raţă (mine) Maşină de încărcat alcătuită dintr-o lopată lată, adaptată la o instalaţie de scoc oscilant. Ciocan (tehn.) Unealtă folosită pentru lovire. Ciocanul acţionat cu mîna are o coadă (v. planşa XXIV). Ciocan cu abur (mş.) Ciocan mecanic, acţionat cu abur, cu berbecul legat de tija pistonului unui cilindru vertical. Ciocan cu abur cu contralovitură (mş,) Ciocan cu abur, la care nicovala e înlocuită cu un al doilea berbec, ce se ridică în timpul mişcării de coborîre a primului berbec. Ciocan cu aer comprimat (mş.-un.) Ciocan mecanic acţionat cu aer comprimat. Ciocan de abataj (mine) Dispozitiv de lovire şi tăiere pneumatic, folosit la tăierea cărbunilor, la perforarea rocilor etc. Ciocan de lipit (tehn.) Unealtă de cupru, cu pană sau cu vîrf, fixată de o tijă cu miner, folosită la lipirea metalelor cu cositor sau cu aliaj plumb-cositor. (= F i e r d e lipit). Ciocan mecanic (mş.) Maşină de lucru folosită pentru prelucrare prin deformare Planşa XXIÎÎ o ' b Cilindri a — drept; b — oblic. 1 — cameră de accelerare; 2 — duanţi (electrozi în formă de ,,D“); 3 — legătură la sursa de curent ; 4 — electromagnet; 5 — drumul parcurs de particule; S — sursa de gaz (atomi de hidrogen etc.). Cilindru compresor cu trei tăvălugi metalici de tip greu cu motor Diesel %'■ Cilindri de laminor calibraţi i, 2S 3, 4 şi 6 — calibre pentru trecerile succesive ale piesei de laminat. Obiective pentru' filmare a — normal; b — anamorfic pentru cinemascop. W ' Principiul proiectării cinematografice a — proiecţia; b — film cinematografic; 1—12 — ansamblul optic şi mecanic de proiecţie; 14—16 — ansamblul de emisiune sonoră; 1 — bobina de pe care se desfăşoară filmul; 2 — cilindru dinţat; 3 — cutie pentru ghidarea filmului; 4 — cilindri dinţaţi; 5 — fereastră de proiecţie; 6 — sursa de lumină; 7 — oglindă sferică; 8 — obiectiv de proiecţie; 9 — obturator; 10 — ecran de proiecţie; 11 — cilindri netezi; 12 — volan; 13 — bobina pe care se înfăşoară filmul; 14 — lampă; 15 — sistemul optic de concentrare a luminii pe film ; 16 — celulă foto-electrică; 17 — găurile filmului în care intră dinţii cilindrilor dinţaţi; 18 — imaginea; 19 — pista sonoră. Ciocan-peudul Ciiarpy 156 plastică, în urma lovirii cu un corp mişcător, numit berbecul ciocanului. Ciocaîi-pcndul Charpy (mş.) Aparat de măsurat rezistenţa la rupere prin încovoiere la sarcina" dinamică. Sarcina este realizată prin izbirea unei epruvete de Thanetian o £ Montian o 3 Yalentian sau Llando- o O veryan o l---H aS Silurian Ordovician Caradocian o A Llandeilian o Skiddavian sau Areni- o gian o Tremadocian o co Potsdamian ’S cd Cambrian Acadian o o o o o o Georgian o r-* cd Algonkian Jotnian ‘8 Ch Kalevian cd a Ladogian o cd o o o CD o Arhaic Bothnian o Svionian o o o Clei sintetic 168 Clei sintetic (ind. chim.) Clei alcătuit dintr-o emulsie în apă sau alcool a unor substanţe macromoleculare. Clei vegetal (ind. chim.) Soluţie sau pastă de anumite produse vegetale (amidon, dextrină etc.) întrebuinţată pentru lipit. Clemă (tehn.) Dispozitiv de îmbinare demontabilă a două sau a mai multor elemente, care pot fi cabluri, bare etc. (v. planşa XXV). Clemă articulată (elt.) Clemă de întindere solidarizată cu conducta prin efect de pîrghie. Clemă conică (elt.) Clemă de întindere solidarizată cu conducta prin efect de pană* Clemă de întindere (elt.) Clemă folosită pentru întinderea sau menţinerea întinsă a conductelor electrice aeriene. Clemă de legătură 1 (elt.) Sistem prin care se realizează legătura electrică — sau electrică şi mecanică — între două conductoare ale unei linii electrice. 2 (tehn.) Dispozitiv de îmbinare folosit pentru legarea între ele a două cabluri sau a unui cablu cu o bară, un suport etc. (poate fi conică, cu plăcuţe, cu pană etc.). Clemă de prindere (tehn.) Dispozitiv de îmbinare folosit pentru prinderea provizorie a două obiecte, într-o anumită poziţie relativă (la sudare, asigură menţinerea unui contact forţat între capetele pieselor care trebuie sudate). Clemă de suspensie (elt.) Clemă pentru suspendarea liniilor electrice aeriene. Clerse (alim.) Zemurile defecate şi clarificate, semicoricentrate, din procesul de fabricare a zahărului. Cleşte 1 (constr.) Construcţie de lemn alcătuită din două grinzi sau din doi dulapi care se prind de o parte şi de alta ale altei construcţii de lemn, în vederea consolidării acesteia. 2 (tehn.) Unealtă de apucare alcătuită din două fălci, cu mînere articulate între ele (v. planşa XXV). Cleşte de sudare (mei.) Dispozitiv de prindere a electrodului pentru sudură, care are un mîner izolat şi a cărui parte metalică e racordată la una dintre bornele sursei de energie electrică. ( = P o r t e-lectrod de sudare). Cleşti de foraj (petr. gaze) Utilaje de foraj cu ajutorul cărora se strîng sau se slăbesc prăjinile de foraj din garnitură ori burlanele de tubaj din coloane. Clichet (ms.) a. Pîrghie cu un capăt în formă de pană, oscilantă faţă de celălalt capăt al ei, folosită, de regulă, pentru a opri mişcarea unor organe de maşină ( v. planşa XXV). ( = C ă ţ e 1). - 1>. (tehn.) Sin. Bor a ci (v.). Clidonograf (elt.) Instrument care înregistrează fotografic natura, direcţia şi ordinul de mărime ale supratensiunilor dintr-o linie. Clincher (mat. constr.) Produs omogen rezultat din arderea, pînă la început de vitrificare, a unui amestec intim şi fin măcinat de roci calcaroase şi argiloase, dînd un material care în stare pulverulentă are proprietăţi de liant hidraulic. Clingherit (tehn.) Material fabricat din fibre de azbest şi cauciuc, rezistent la temperaturi şi la presiuni înalte. Clinograf (topogr.) Instrument care serveşte la determinarea grafică a înclinării pantei terenului. Clinometru 1 (av.) Instrument care serveşte la determinarea înclinării avionului faţă de planul orizontal ce trece prin centrul lui de simetrie. 2 (topogr.) Instrument care serveşte la măsurarea unghiurilor verticale. Clisă (constr.) Pămînt argilos care, împreună cu apa, formează o pastă cleioasă folosită la fabricarea oalelor şi a cărămizilor, cum şi la construcţia caselor de pămînt. Clistron (elt., fiz.) Dispozitiv alcătuit prin asocierea unui generator de electroni cu două rumbatroane, unul folosit ca modulator de viteză, iar celălalt pentru a colecta electronii din fasciculul modulat; Planşa XXV TT -yz£7/:'y//.v?/; \ ^. Cîmpul de toleranţă, al unui obiect cilindric N — diametrul nominal; dmin şi dmax — diametrele minim şi maxim; L0 — linia zero; T — mărimea (înălţimea) cîmpului de toleranţă. Clichet Clemă cu mîner pentru legături mecanice (a) şi clemă-papuc cu placă de presiune pentru legături electrice cu conductoare rigide (b) Linii de cîmp ale unui magnet în formă de bară (a) şi ale unui solenoid (6) N şi S — polii magnetului. 91 ccns^ Instalaţia de guvernare a navei (cîrma navei) 1 — servomotor electric pentru acţionarea cîrmei; 2 — cablu electric pentru comanda de la cabina de conducere; 3 — pinion de atac; 4 — sector dinţat ; 5 — arborele cîrmei; 6 — cutie de etanşare; 7 — acuplaj între arbore şi cîrmă; 8 — balamalele cîrmei; 9 — pana cîrmei (safranul); 10 — cîrmă-de mînă; 11 — tija de comandă a cîrmei de mînă; 12 — sector dinţat pentru • cîrma de mînă; 13 — eclie. Tipuri de cleşte, manuale 1 — cleşte izolant; 2 — cleşte de cuie; 3 — cleşte plat; 4 — cleşte bliţ pentru ţevi; 5 — cleşte de telefonie; 6 — cleşte patent; 7 — cleşte pentru şine uşoare; 8 — cleşte pentru îndepărtat izolaţia; 9 — cleşte de perforat; 10 — cleşte de îndoit cu role; 11 — cleşte de tăiat; 12 — cleşte pentru îndoit ţevi Bergmann, pentru două dimensiuni. Clişeu 170 e folosit ca generator sau ca amplificator de unde de foarte înaltă frecvenţă. Clişeu 1 (foto.) Placă sau film fotografic impresionat, developat şi fixat. 2 (poligr.) Formă de tipar executată pe o placă, de obicei metalică, care reproduce o figură sau un text şi serveşte la multiplicarea acestora prin imprimare. Clivaj (mineral.) Proprietate a unor cristale de a se desface, după anumite feţe plane, sub acţiunea unor forţe exterioare. Cloantit (mineral.) Arseniură de nichel naturală; e un minereu de nichel. Clocaj (rez. mat.) Deformare prin curbare a unei table supuse unei compresiuni în planul ei. Clopot de bord (nav.) Semnalizator metalic (de bronz) ciocănit de o limbă cu dimensiuni variabile (după tonajul navei), acţionat manual şi montat la prora navei, care serveşte la anunţarea jumătăţilor de oră ale carturilor, la darea semnalelor de ceaţă (cînd nava e ancorată), la semnalarea lungimii de lanţ de ancoră filat sau virat (fiecare bătaie marcînd o cheie de lanţ) sau ca semnal de incendiu. Clopot de ceaţă (nav.) Semnalizator matalic ciocănit de o limbă metalică, instalat pe uscat sau în mare pentru a avertiza navele de apropierea uscatului sau a unui pericol. Clopot de salvare (nav.) Semnalizator metalic acţionat prin ciocănire, scufundat şi alimentat cu aer comprimat, care se ataşează etanş pe corpul unui submarin avariat, pentru a semnaliza poziţia pe vas a gurilor de intrare spre a salva echipajul. Clopot scufundător (constr.) Cameră de metal sau de beton armat, în care se introduce aer sub presiune şi în care stau muncitorii ce execută lucrări sub apă. Clopotul lui Gauss (mat.) Sin. Curba erorilor (v.). Clor (chim.) CI. Element cu nr. at. 17, gr. at. 35,457. Gaz galben-verzui, înăbu- şitor, iritant şi toxic, obţinut prin electroliza clorurii de sodiu (sare de bucătărie) sau prin acţiunea acidului clorhidric asupra bioxidului de mangan, şi întrebuinţat în industria chimică şi ca dezinfectant, decolorant etc. Cloral (chim.) CCl3CHO. Substanţă întrebuinţată ca materie primă, în unele sinteze chimice, şi ca somnifer. Clorat (chim.) Sare a acidului cloric (care nu a fost izolat în stare liberă). Clo-ratul de sodiu şi cel de potasiu sînt întrebuinţaţi la fabricarea unor explozivi, a pastei gămăliilor de chibrituri şi a unor coloranţi. Clorbenzen (chim.) Derivat monoclo-rurat al benzenului, întrebuinţat în industria coloranţilor, la fabricarea D.D.T. -lui, a unor medicamente etc. Clorhidric, acid ~ (chim.) V. Acid clorhidric. Clorit (chim.) Sare a acidului cloros. Clorizare (hidrot.) Sterilizare a apei prin tratare cu clor gazos (în instalaţii provizorii, cu clorură de var). Clorofilă (chim.) Pigment de culoare verde conţinut în frunzele plantelor; are o constituţie complexă, incluzînd în moleculă şi magneziu; absoarbe energie sub forma de lumină solară, contribuind la sinteza hidraţilor de carbon. Cloroform (chim.) CHC13. Derivat clorat al metanului. Lichid cu miros puternic dulceag, întrebuinţat ca narcotic şi ca dizolvant, în special pentru grăsimi. Cloropren (ind. chim.) Derivat mono-clorurat al butadienei din care, prin po-limerizare, se obţine o varietate de cauciuc sintetic. Clorurare 1 (chim.) Operaţie de tratare cu clor a unor substanţe organice pentru introducerea, prin adiţie sau substituţie, de clor în moleculele acelor substanţe. 2 (text.) Tratare a lînii cu clor, pentru a căpăta luciu şi a fixa mai uşor coloranţii. 171 Coamă Clorură (chim.) V. sub Acid c 1 o r-h i d r i c. Clorură de amoniu (chim.) NH4CL Sare albă, solubilă în apă, întrebuinţată în unele pile electrice. ( = Ţ i p i r i g). Clorură de polivinil (ind. chim.) Produs macromolecular obţinut prin polime-rizarea clorurii de vinii şi întrebuinţat în industria lacurilor. Clorură de potasiu (chim.) KG1. Sare de potasiu a acidului clorhidric, care se găseşte în natură sub formă de silvină, de silvinit, de kainit sau de carnalit; e întrebuinţată ca îngrăşămînt şi la fabricarea unor compuşi ai potasiului. Clorură de sodiu (chim.) NaCl. Sare de sodiu a acidului clorhidric, care se găseşte în natură sub formă de sare gemă şi în apa mărilor; e întrebuinţată în alimentaţie (ca sare de bucătărie)' şi în industria chimică. Clorură de var (chim.) CaOCl2. Pulbere albicioasă, obţinută prin acţiunea clorului asupra varului stins; e întrebuinţată la albire şi ca dezinfectant. Clorură de vinii (chim.) CH2 = GHG1. Derivat monoclorurat al etilenei care, prin polimerizare, singur sau cu alte substanţe, dă clorură de vinii polimerizată (numită şi policlorură de vinii), constituind materia primă pentru unele mase plastice. Clorură mercurică (chim.) Sin. Sublimat corosiv (v.). Clorură merciuoasă (chim.) V. G a 1 o-mel., Cloţ (constr.) Deşeu de cărămidă întrebuinţat ca material de umplutură în construcţii. Clupă 1 (silv.) Compas pentru măsurat diametrele arborilor. ( = Compas forestier). 2 (tehn.) Port-unealtă în care se fixează bacuri de.filieră sau piepteni pentru tăierea manuală a filetului la ţevi şi la bare rotunde (v. planşa XXVI). ( =P o r t-f iii eră). 3 (text.) Piesă specială care prinde marginea ţesăturii prelucrate de maşina de lăţit şi egalizat. Cm (chim., fiz.) Simbol pentru elementul transuranic Curiu. Co (chim.) Simbol pentru elementul Cobalt. Coacere (alim.) Proces tehnic efectuat în cuptor, în care, concomitent cu îndepărtarea dintr-un aluat făinos a excesului de apă, apar fenomene fizico-chimice (de ex. dextrinizarea şi gelatinizarea amidonului, coagularea materiilor proteice şi caramelizarea zahărului), cum şi fenomene biochimice şi microbiologice (prin activizarea intensă a enzimelor şi a microorganismelor şi apoi distrugerea lor). Temperatura necesară este de 240—300°» Coadă (ind. chim.) Ultimele fracţiuni, cele mai puţin volatile, ale unei distilări fracţionate. Coadă de rîndunică (tehn.) Formă asemănătoare unei cozi de rîndunică, care se dă extremităţii unei piese pentru a realiza o îmbinare cu o altă piesă cu o scobitură de profil corespunzător. Coagul (chim. fiz.) Gelul rezultat prin coagularea unei soluţii coloidale. Coagulant (chim. fiz.) Calitate a unui reactiv de a putea produce coagularea materiilor coloidale. ' Coagulare (chim. fiz.) Transformare a unei soluţii coloidale într-o masă gelatinoasă. Prin coagulare, un sol trece în stare de gel. Coajă (met.) a. Strat de acoperire metalic depus sau format pe obiecte prin procedee variate. — b. Formă de turnare — distructibilă după operaţie — alcătuită din pereţi subţiri şi uniformi de nisip cuarţos, legaţi cu’bachelită şi presaţi cu praf antiaderent. Coalesccnţă (chim. fiz., met.) Strîngerea împreună a picăturilor dintr-o emulsie,, ori a particulelor dintr-o suspensie, sau formarea de globule dintr-un constituent ai unui aliaj, în urma reîncălzirii acestuia. Coamă (constr.) a. Grindă de lemn a-şezată în lungul unui acoperiş, la partea cea mai de sus a fermelor. — b. Linie de întîlnire a două versante ale unui acoperiş. —c. Ţiglă de forme diferite, pentru acoperit coama acoperişului. €©arM 172 Ooarbă (tehn.) Unealtă de dulgher constituită dintr-un ax de antrenare, de formă cotită, folosită pentru acţionarea unui burghiu (v. planşa XXVI). Coardă 1 (constr.) Grindă de lemn, con-stînd dintr-o singură piesă sau din două piese alăturate, care formează talpa inferioară a unei ferme; în ea se îmbină arbaletrierii. V. sub Fermă. 2 (fiz.) Fir elastic care poate vibra perpendicular pe lungimea lui, cînd e fixat Ia capete sau întins. 3 (mat.) Segment de dreaptă care uneşte două puncte ale unei curbe. Coardă de oţel (constr., met.) Sîrmă de oţel cu diametrul de 1 — 5 mm, întrebuinţată la armarea betoanelor pretensionate. Coardă de pian (met. ) Sîrmă de oţel cu 0,3 — 0,8% C, supusă tratamentului de patentare (v.), pentru a căpăta o rezistenţă mecanică mare. Coastă (nav.) Fiecare dintre elementele osaturii transversale de rezistenţă ale navei, dispuse simetric de-a lungul chilei, în plane verticale, perpendiculare pe planul diametral al navei şi avînd forma carenei în locul respectiv. Coastăn (ind. chim.) Rezervor folosit în industria celulozei. Coaxial (mat., tehn.) Calitate a două . sau a mai multor figuri sau corpuri de a avea o axă comună. Cobalamină (chim.) Vitamina B12. V. sub Vitamina Bla. Cobalt (chim.) Co. Element cu nr. at 27, gr. at. 58,94. Metal tare, alb-argintiu, asemănător cu fierul, cu p.t. 1460°; se găseşte în natură sub formă de cobaltină, smaltină etc.; e întrebuinţat la fabricarea unor oţeluri speciale, iar unele dintre sărurile sale, la fabricarea unor vopsele verzi şi albastre. Cobaltare (met.) Acoperire cu un strat de cobalt a suprafeţei unui obiect metalic, în scopul protejării acestui obiect. Cobaltină (mineral.) Sulfuoarseniură de cobalt (CoAsS), naturală; minereu cu 35,4% cobalt. COBOL (cib.) Limbaj utilizat în programarea automată. Coborîrea antenei (telc.) Linie de transmisiune prin care antena de recepţie se conectează la un receptor. Coborîtoare (mine) Lucrare minieră executată în general înclinat şi care serveşte drept înaintare sau cale de legătură pentru transport şi aeraj între două orizonturi. Cocaină (chim.) Alcaloid care se extrage dintr-un arbust din Peru, numit coca; e întrebuinţat ca anestezic şi în unele preparate farmaceutice. Cocă 1 (av.) a. Fuzelaj în formă de corp plutitor al unui liidroavion, care îi permite să amerizeze sau să plutească pe apă. — b. Fuzelaj sau aripă al căror înveliş rezistă singur la toate eforturile, fără să mai aibă lonjeroane, cadre transversale, nervuri etc. 2 (constr. nav.) Parte a unei nave, alcătuită din scheletul şi din învelişul ei. Cochilie (met.) Formă metalică permanentă folosită, în locul formelor de nisip, la turnarea în piese a diferitelor metale. Cocleală (chim.) Strat verde de oxid şi de carbonat de cupru, care se formează pq suprafaţa pieselor de cupru în prezenţa apei şi a aerului. Cocleţ (text.) Piesă de sîrmă sau de sfoară tare, avînd la mijloc un ochi prin care trece firul de urzeală, iar la fiecare capăt cîte o buclă prin care se trag fusceii. Cocoaşă (c.f.) Ridicătură artificială, special construită într-o staţie, pentru a putea efectua, prin împingere şi apoi prin rulare liberă, desprinderea şi repartizarea succesivă a vagoanelor unui tren, pe linii diferite, divergente. Cocs (ind. chim.) Produs solid obţinut prin distilarea, la temperaturi înalte, a unor cărbuni ,sau a unor produse petroliere. ■— Cocs de gudron (ind. chim.) Reziduu solid obţinut prin arderea gudroanelor rezultate la rafinarea produselor petroliere cu acid sulfuric. 173 Cod de notaţie a tuburilor electronice Cocs de petrol (ind. chim.) Cocs obţinut ca reziduu la distilarea distructivă a pă-curii; e întrebuinţat la fabricarea cocsului metalurgic, a electrozilor şi drept combustibil. Cocs metalurgic (met.) Cocs rezistent, în bucăţi cu dimensiuni mai mari decît 40 mm/ cu minimum de impurităţi şi, în special, cu maximum 1% sulf, avînd puterea calorifică de 7 000 kcal/kg, obţinut prin distilarea huilei şi întrebuinţat în furnale, cubilouri etc. Cocsare (ind. chim.) Cracare termică aplicată reziduurilor petroliere. Cocserie (ind. chim.) Ansamblu de instalaţii în care se distilează cărbunii, pentru a se obţine cocs. Pe lîngă cocs, se mai obţin-•■gudroane, ape amoniacale şi gaze combustibile. Cocsificare (ind. chim.) a. Operaţie de încălzire a cărbunelui, fără exces de aer, la 800—1300°, pentru obţinerea cocsului. — b. Formare de cocs de petrol în cursul distilării distructive a păcurii. Cod 1 (cib.) Sistem de simboluri care reprezintă informaţia. 2 (telc.) Sistem de semnale sau de semne convenţionale, cu semnificaţii bine precizate, cu utilizare specifică unui anumit domeniu de activitate, ale cărui combinaţii sînt folosite pentru transmiterea sau înregistrarea unor anumite mesaje: Cod abstract (cib.) Cod arbitrar, independent de construcţia calculatorului, care, pentru a putea fi utilizat de către un calculator, trebuie tradus în codul acestuia. Cod binar (cib.) a. Secvenţă de simboluri 1 şi 0, care reprezintă o literă sau altă caracteristică a unui calculator. — b. Ansamblu de reguli prin care se trece de la un alfabet dat la un alfabet ale cărui litere sînt formate din succesiuni de 0 şi 1. Cod binar reflectat (cib.) Cod binar avînd proprietatea ca, atunci cînd se trece de la un număr la numărul următor, se schimbă doar un digit — adică un 0 devine 1 sau un 1 devine 0. (= Cod ciclic, Cod Gr ay). Cod ciclic (cib.) Sin Cod binar reflectat (v.). Cod cu corectarea erorii (cib.) Cod la care alterarea unor simboluri elementare e-detectată şi, în acelaşi timp, se pot determina şi simbolurile elementare alterate,, dacă numărul acestora e mai mic decît un număr dat. Cod cu semnalarea erorii (cib.) Cod redundant, la care alterarea unui număr mai mic decît un număr dat de simboluri elementare poate fi detectată, fără a se şti, însă, care e simbolul elementar alterat. Cod de comandă şi control (telc.) Şir de semnale electrice emise în linie prin acţionarea unui buton de comandă sau prin schimbarea poziţiei unui aparat. Semnalele se pot emite prin întreruperea şi restabilirea curentului pentru o durată de timp variabilă, prin schimbarea polarităţii, a frecvenţei sau a amplitudinii. Cod de culori (telc.) Sistem de notaţie prin culori a cifrelor, care reprezintă valorile în ohmi aîe rezistenţelor electrice folosite pentrji unele rezistoare chimice. Semnificaţiile culorilor sînt: negru = 0 albastru = 6 cafeniu = 1 violet = 7 roşu = 2 cenuşiu = 8 portocaliu = 3 alb = 9- galben == 4 auriu = toleranţă 5% verde = 5 argintiu = toleranţă 10% Primele două benzi de culoare indică două cifre ale valorii rezistenţei în ohmi; a treia bandă indică numărul de zerouri care urmează după a doua cifră; a patra bandă — dacă există — indică toleranţa. Alteori, prima cifră e indicată de culoarea corpului rezistorului, a doua de culoarea unui capăt, iar numărul de zerouri şi, eventual, toleranţa, de culoarea unor puncte sau a unor cercuri desenate la mijlocul piesei. Cod de notaţie a tuburilor electronica (telc.) Sistem de notaţie a tuburilor electronice, prin care se indică tipul tubului şi unele caracteristici tehnice şi de construcţie. Cod de pavilioane 174 Cod do pavilioane (nav.) Ansamblu minim de pavilioane, planuri şi triunghiuri înşirate de-a lungul cordajelor, folosit pentru semnalizarea între nave. Codaj (telc.) Transformare funcţională a semnalelor corespunzătoare mesajelor de telecomunicaţii, care face ca oricărui mesaj dintr-o comunicaţie să-i corespundă, biunivoc, un semnal constituit din valori discrete. Codaj telegrafic (telc.) Operaţie prin care literele, cifrele, semnele de punctuaţie etc. care trebuie transmise prin telegramă sînt înlocuite cu impulsuri tip, conform unui cod sau unui alfabet telegrafic. Codare automată (cib.) Orice tehnică cu ajutorul căreia un calculator e utilizat pentru a face automat trecerea de la o formă mai comodă de descriere a programului cu ajutorul căreia se rezolvă o problemă, la forma finală de codare cu ajutorul căreia calculatorul rezolvă efectiv problema dată. Codare numerică (cib.) Sistem de codare sau de prescurtare în care informaţia e reprezentată numai prin numere. Codul calculatorului (cib.) Cod ce exprimă operaţiile pe care le poate efectua calculatorul * datorită construcţiei sale. Codul „trei în excesM (cib.) Un sistem de reprezentare binară a numerelor de la 0 la 9, în care fiecare cifră e reprezentată în forma binară corespunzătoare numărului respectiv plus 3. Coeficient 1 (fiz.) Mărime care indică o anumită proprietate a unei substanţe sau a unui material. Ex.: coeficient de dila-taţie. 2 (fiz., tehn.) Raport dintre valorile a două mărimi, care caracterizează comportarea unui material, starea unui sistem sau o operaţie ori un proces tehnologic. 3 (mat.) Număr care înmulţeşte lin termen al unei expresii algebrice sau o expresie algebrică. Coeficient de absorbţie (fiz.) Mărime care caracterizează un anumit mediu şi o anumită radiaţie absorbită de acel mediu şi care reprezintă distanţa pe care trebuie să o străbată un flux de radiaţie în mediul respectiv, pentru ca intensitatea lui să scadă la l/e din valoarea iniţială, e fiind baza logaritmilor naturali. Coeficient de aderenţă (tehn.) Raport dintre (forţa de) aderenţă şi sarcina cu care e încărcată o roată* motoare (greutatea aderentă); e de 0,2 —0,7, la vehiculele cu roţi pneumatice, şi de 0,1 — 0,25, la vehiculele feroviare. Coeficient de compresiune (geot.) Mărime egală cu raportul dintre variaţia indicelui porilor unui pămînt şi variaţia corespunzătoare a presiunii aplicate asupra pămîntului dat. Coeficient de conductibilitate electrică (elt.) Sin. Conductivitate electrică^.). Coeficient de conductibilitate termică (fiz.) Sin. Conductivitate termică (v.) Coeficient de corecţie (metr.) Număr cu care trebuie înmulţită indicaţia unui instrument de măsurat, pentru a obţine valoarea efectivă a mărimii măsurate. Coeficient de cuplaj electroacustic (telc.) Pentru un transductor electroacustic pasiv şi reversibil, valoare comună a următoarelor două rapoarte: a) raportul dintre presiunea acustică, ce rezultă în sistemul acustic cînd acesta e blocat, şi dintre curentul corespunzător din sistemul electric ; b) raportul dintre tensiunea rezultată la bornele sistemului electric în gol şi dintre fluxul de viteză corespunzător în sistemul acustic; dacă există un cuplaj giroscopic, semnul se schimbă. Mărimile care variază în timp au o variaţie armonică. (= I m-pedanţă e 1 e c t r o a c u s t i c ă de cuplaj). Coeficient de cuplaj electromecanic (telc.) La un transductor electromecanic pasiv şi reversibil, valoare comună a următoarelor două rapoarte: a) raportul dintre forţa rezultată într-un sistem mecanic, cînd acesta e blocat, şi dintre curentul corespunzător din sistemul electric; b) raportul dintre tensiunea rezultată la bornele sistemului electric în gol şi dintre viteza 175 Coeficient de zgomot corespunzătoare a sistemului mecanic; dacă există un cuplaj giroscopic, semnul se schimbă. Mărimile variabile în timp au o variaţie armonică. ( = Impedanţa electromecanică de cuplaj). Coeficient de deîorinaţie (geot.) Raport dintre presiunea uniform distribuită pe un teren de fundaţie şi tasarea corespunzătoare. Coeficient de dilataţie (fiz.) V. D i 1 a-taţie, coeficient de^. Coeficient de distorsiuni (telc.) Raport dintre valoarea eficace a armonicilor şi cea a fundamentalei unui semnal, aproximativ egal cu raportul dintre valoarea eficace a armonicilor şi cea a semnalului total, daca distorsiunile sînt mai mici decît 30%. Coeficient de exces de aer (termot.) Raport dintre cantitatea de aer folosită şi cea teoretic necesară unei arderi. Coeficient de exploatare (mine) Procent de substanţă minerală utilă extrasă în raport cu ceaexistentă în zona dată a unui zăcămînt. Coeficient de exploatare a sondelor (petr. gaze) Procent reprezentat de timpul de funcţionare a unei sonde în raport cu timpul total calendaristic al intervalului considerat. Coeficient de extracţie (petr. gaze) Procent de ţiţei extras dintr-un zăcămînt în raport cu totalitatea ţiţeiului existent în acel zăcămînt la începutul exploatării lui. Coeficient de filtraţie (hidrot.) Cantitate de apă care trece, în unitatea de timp, prin unitatea de arie, normală pe direcţia de curgere, printr-un mediu poros omogen şi izotrop, saturat, sub acţiunea unităţii de gradient hidraulic. Coeficient de flairîbaj (rez. mat.) Raport dintre rezistenţa admisibilă la flambaj şi rezistenţa admisibilă la compresiune. Coeficient de frecare (mec.) V. Frecare, coeficient de^de alunecare. Coeficient de porozitate (fiz., tehn.) V. Porozitate, coeficient de^ Coeficient de reciprocitate (telc.) Pentru un transductor electroacustic care satisface principiul reciprocităţii, valoare comună, la o frecvenţă determinată, a următoarelor două rapoarte: a) raportul dintre eficacitatea în cîmp liber de tensiune a transductorului utilizat ca receptor de sunete şi dintre răspunsul în cîmp liber de curent aplicat aceluiaşi transductor utilizat ca emiţător de sunete; b) raportul dintre eficacitatea în cîmp liber de curent al transductorului utilizat ca receptor de sunete şi dintre răspunsul în cîmp liber la tensiune aplicată al aceluiaşi transduc-tor utilizat ca emiţător de sunete. Coeficient de reflexie (telc.) Pe o linie, raport dintre unda reflectată şi unda directă. Coeficient de saturaţie (petr. gaze) Raport dintre volumul ocupat de faza fluidă (apă, ţiţei, gaze) şi volumul porilor rocii colectoare. Coeficient de siguranţă (rez. mat.) a. Raport dintre rezistenţa la rupere, rezistenţa la oboseală etc. (după caz), şi rezistenţa admisibilă corespunzătoare. — b. Raport între o sarcină critică şi sarcina admisibilă corespunzătoare. Coeficient de simultaneitate (elt.) Factor care indică raportul dintre puterea cerută în mod obişnuit de o sursă de energie electrică (centrală, grup electrogen) şi puterea totală racordată la acea sursă. (= Factor de simultaneitate). Coeficient de uzură (tehn.) Procent de pierdere în greutate sau în grosime a unei probe (de piele, piatră, beton) supuse unei acţiuni de abraziune (mecanică) în condiţii determinate. Coeficient de viscozitate (fiz.) V. sub Viscozitate. Coeficient de volum (petr. gaze) Raport dintre volumul de ţiţei, respectiv de gaze, în zăcămînt, şi volumul aceleiaşi cantităţi de ţiţei, respectiv gaze, în condiţii de presiune şi temperatură normale. Coeficient de zgomot (telc.) Raport dintre puterea datorită perturbaţiilor reale la ieşirea dintr-un amplificator şi puterea în cazul unui amplificator ideal, la care per- Coeficient de zvelteţe 176 turbaţiile se datoresc numai rezistenţei generatorului de la intrare. Se notează uzual cu F. Coeficient de zvelteţe (rez. mat. ) Raport dintre lungimea de flambaj a unei bare şi raza de inerţie minimă a secţiunii ei transversale. (= Coeficient* de subţiri m e). Coeficient dinamic (rez. mat.) Sin. Multiplicator de impact (v.). Coeficient politropic (fiz.) V. sub Transformare politropă. Coenzimă (chim.) Parte activă din molecula unei enzime care, împreuna cu o anumită proteină (apoenzima), alcătuieşte molecula de enzimă. (= Coferment). Coerenţă (fiz.) Proprietate a unor izvoare de radiaţii de a emite radiaţii cu aceeaşi frecvenţă, ale căror faze au între ele o" diferenţă* constantă în timp şi pot deci interfera. Coeror (telc.) Dispozitiv capabil să semnaleze apariţia unor unde radioelectrice, bazat pe variaţia rezistenţei contactului electric imperfect dintre particulele unei pulberi conductoare. Coeziune (fiz.) Forţă care menţine în contact diferite părţi ale unui corp; e datorită atracţiei dintre moleculele acelui corp. Coeziunea pămînturilor (geot.) Proprietate a anumitor pămînturi de a putea prelua tensiuni de întindere sau de tăiere, datorită forţelor de legătură dintre particule sau dintre agregatele de particule. Coferdam (nav.) Compartiment transversal, folosit ca spaţiu de izolare etanş şi dispus între tancurile de combustibil cu densităţi diferite (de ex. păcură, benzină), între tancurile de apă de alimentare a căldării sau de apă potabilă şi tancurile de combustibil ori de apă sărată (balast), cum şi între tancurile de combustibil şi locuinţe sau magazii. Cofraj (constr.) &. Tipar executat, de obicei, din lemn, uneori metalic, în care se toarnă elementele de beton simplu sau armat ale unei construcţii. — b. Tipar me- talic, de lemn geluit sau căptuşit cu tablă, ori de placaj rezistent la apă, care serveşte la confecţionarea elementelor prefabricate de beton. Cofraj alunecător (constr.) Cofraj mobil, de lemn sau metalic, deplasat pe înălţime, cu ajutorul unor vinciuri, pe măsura* turnării betonului. Cofraj demontaM (de inventar) (constr.) Cofraj executat prin asamblarea unor panouri de lemn tipizate, prefabricate, care pot fi decofrate cu uşurinţă şi fără pierderi şi refolosite de mai multe ori. Cofraj fix (constr.) Cofraj executat din lemn chiar la locul de montare. Cofraj mobil (constr,) Cofraj care, pentru refolosire, se deplasează In întregime la tronsonul următor al construcţiei, fără să mai fie demontat în elementele lui componente. Sînt mobile cofraj ele alunecătoare şi cele rulante. Cofraj rulant (constr.) Cofraj mobil alcătuit dintr-o parte inferioară purtătoare, constituită dintr-un cadru rigid montat pe roţi care se pot deplasa pe şine, şi o parte superioară, constituită dintr-un cofraj montat pe cintre care se pot coborî şi ridica. Cofrare (constr.) Executare a unui cofraj. Cofret (elt.) Dulăpior, de obicei îngropat într-un zid, care adăposteşte aparatura de siguranţă a unei instalaţii elec-' trice de dimensiuni relativ mici. Cohobare (farm.) Tehnică de preparare a soluţiilor de uleiuri volatile şi a esenţelor din produse vegetale cu un conţinut mic de asemenea esenţe. Cojire (met. pr.) Operaţie prin care stratul exterior degradat (oxizi, scorii sau diverse incluziuni) se îndepărtează de pe lingouri sau produse laminate, în general prin strunjire sau rabotare. Cojitoare (lemn) Maşină de desprindere mecanică a cojii lemnului rotund. Cojoc (text.) Material fibros rezultat din cardarea preliminară sau intermedia- 177 Colivie de extracţie ră, în formă de văl, care e înfăşurat pe o vergea de oţel. Colac de salvare (nav.) Piesă in formă de tor din echipamentul de salvare de pe o navă (v. planşa XXVI). Colagen (chim.) Substanţa din clasa materiilor proteice, din care sînt alcătuite pielea, zgîrciurile etc. şi din care, prin fierbere cu apă, se extrag gelatină sau clei. Colargoi (chim.) Soluţie de argint apoasă, coloidală, folosită câ antiseptic. Colaţionare (poligr.) Verificare a unei copii, după forma sau conţinutul originalului. Colcctor 1 (elt.) Organ de maşină electrică, constituit dintr-o serie de lamele de cupru, izolate între ele, formînd un cilindru cav; la maşinile de curent continuu, redresează tensiunile alternative induse în înfăşurarea rotorului, făcînd astfel posibilă producerea unei tensiuni continue între periile de conductoare, care se freacă de el. 2 (elt., fiz., telc.) Electrod al unui tranzistor corespunzător joncţiunii polarizate invers (v. planşa XXVI). 3 (mine) Substanţă folosită în flotaţie pentru a îmbunătăţi* aderarea la spuma de flotaţie a particulelor de minereu sau de cărbune. 4 (tehn.) încăpere sau conductă pentru adunarea şi conducerea fluidelor în diferite dispozitive tehnice. Coleîre (piei.) îndepărtare a părului sau a lînii de pe piei, prin aplicarea pe partea cărnoasă a unei paste de var şi de sulfură de sodiu; atacînd rădăcina părului, permite recuperarea acestuia în stare bună. Colergang (tehn.) Sin. Moară cu tăvălugi (v.). Colesterină (chim.) Sterină care se găseşte în corpul animalelor, mai ales 111 creier şi în nervi şi care — se presupune pînă în prezent — are rolul de a regla permeabilitatea faţă de lichide a membranelor celulelor. Coligativ (fiz.) Calitate a unei proprietăţi a unei substanţe de a depinde numai de numărul de molecule. Ex.: greutatea, volumul ocupat de un gaz la o temperatură şi o presiune date etc. Colimator 1 (fiz.) a. Sistem optic care produce un fascicul de raze paralele, alcătuit, de regulă, dintr-un tub cu o lentilă convergentă la un capăt, şi cu o fantă luminată de un izvor de lumină la celălalt, aşezată în focarul lentilei. — fo. Dispozitiv optic folosit la determinarea unei direcţii, alcătuit dintr-o lentilă în al cărei focar se găseşte o cruce de fire subţiri. 2 (geod., topogr.) Instrument de construcţie simplă ataşat la lunetă pentru o vizare uşoară a unui punct exterioar staţiei, fără a fi necesară punerea la punct, a staţiei. Colimaţie (topogr.) Vizare a unui punct exterior astfel încît să se realizeze coincidenţa dintre axa optică de vizare (linia de vizare) a lunetei unui aparat topografic şi axa geometrică a ei. Coliniar (mat.) Pe aceeaşi dreaptă. Colivia rulmentului (mş.) Colivie metalică, în general de metale neferoase, care menţine bilele sau rolele unui rulment pe calea de rulare, cum şi distanţa dintre ele. Colivia scării (constr.) Spaţiu închis, rezervat scării unei clădiri. ’(= Casa scării). Colivie 1 (mine) Vas de extracţie utilizat în lucrările miniere pentru transportul minerilor şi al vagonetelor cu materiale (minereu, steril, utilaje etc.) în puţurile verticale şi înclinate, construit, în general, dintr-un cadru metalic cu pereţii laterali căptuşiţi cu tablă avînd grosimea de 3—5 mm (v. planşa XXVI). (= Colivie de extracţie). 2 (mş.) Schelet de formă cilindrică, paralelipipedică etc., alcătuit din bare longitudinale şi consolidat cu bare transversale de legătură. Ex. colivia care constituie rotorul unei maşini electrice. Colivie de extracţie (mine) V. Colivie 1. Colivie de maşină electrică \7S Colivie de maşină electrică (elt.) Rotor în scurtcircuit, în formă de colivie cilindrică, al unei maşini electrice asincrone. Colmatare 1 (hidrot.) Umplere cu aluviuni a bazinului unei ape (curgătoare sau stagnante). 2 (petr. gaze) Proces de pătrundere şi depunere pe pereţii sondei a particulelor coloidale care constituie noroiul de foraj. Prin aceasta, porii rocilor din jurul sondei se astupă, iar pe pereţii sondei se depune un film de particule coloidale. 3 (tehn.) Astupare a porilor unui material poros prin introducerea sau intrarea în masa lui a unei substanţe coloidale tixotrope. Colmatarea filtrului (hidrot., Ind. chim.) Astupare a filtrului de către particulele în suspensie în lichidul filtrat. Colmatită (petr. gaze) Zgură de Firiza fin măcinată, utilizată pentru îngreuna-rea noroaielor de foraj. Prin adăugarea colmatitei, a cărei greutate specifică este de 3,6—3,7 kg/dm3, se pot realiza noroaie cu greutatea specifică pînă la 1,45 kg/dm3. Coloană 1 (arh.) Element de susţinere a unei părţi de edificiu, în formă de stîlp din piatră, lemn, zidărie, metal. în esenţă e alcătuită din bază, fus şi capitel (v. planşa XXVI). 2 (mat.) Totalitate a elementelor unui determinant, ale unei matrice, ale unei tabele, aşezate pe acelaşi şir vertical. 3 (poligr.) Ansamblu de semne tipografice dispuse într-o serie de rînduri şi împărţind vertical o pagină într-un număr de părţi, de obicei aceleaşi pentru toate paginile unei anumite lucrări tipărite. Coloană cromatografică (chim.) Material adsorbant dintr-un recipient cilindric vertical, folosit pentru separări prin cro-matografie. Coloană de absorbţie (chim.) Dispozitiv în formă de coloană în care se separă un gaz dintr-un amestec prin absorbţie într-un lichid ce curge în sensul contrar curgerii amestecului de gaze. Coloană de ancoraj (petr. gaze) Coloană de burlane introdusă în sondă în vederea consolidării şi izolării stratelor superioare din intervalul 0—600 m, cum şi pentru a constitui elementul de bază de care se ancorează instalaţia de prevenire a erupţiei, montată la gura sondei. Coloană de burlane (petr. gaze) 'Sin. Coloană de tubaj (v.). Coloană de distilare fracţionată (chim.) Aparat folosit la separarea, prin fracţionare, a constituenţilor unui amestec lichid, constituit în principal dintr-un tub de sticlă sau de metal, care conţine mai multe talere sau e umplut cu un material prin care circulă vaporii amestecului lichid ce trebuie fracţionat. (= Coloană de fracţionare). Coloană de exploatare (petr. gaze) Coloană de" burlane introdusă în sondă după traversarea stratului productiv, cimentată pe toată lungimea sau numai în zona acestui strat, destinată consolidării şi izolării stratelor, dar în primul rînd exploatării fluidelor din zăcămînt prin perfora-turi şi prin ţevile de extracţie montate în interiorul ei. * Coloană de extracţie (petr. gaze) Coloană formată din ţevi de extracţie (tubing) introdusă în coloana de exploatare; serveşte drept cale de ridicare a fluidelor în sondă, de la perforaturi la suprafaţă. Coloană de fracţionare (chim.) Sin. C o- . Ioană de distilare fracţionată (v.). Coloană de ghidaj (petr. gaze) Prima coloană alcătuită din burlane de tablă sudată, tubată şi betonată în sondă, în intervalul 0—30 m, pentru a ghida sapa şi. în acelaşi timp, pentru a realiza ridicarea nivelului de noroi din sondă pînă deasupra jgheaburilor. Coloană de perforare (mine) Suport metalic portabil, care susţine unul sau mai multe perforatoare şi ale cărui capete se înţepenesc, în talpa şi în tavanul galeriei . sau în pereţi, fie prin înşurubare, fie prin presiune hidraulică sau pneumatică. Coloană de rafinare (ind. chim.) Coloană de fracţionare folosită în industria fermenta ti vă pentru rafinarea alcoolului etilic sau a alcoolului butilic. 179 Colorant de developare Coloană de rectificare (ind. chim.) Coloană folosită pentru rectificarea unei fracţiuni obţinute prin distilare. Coloană de tubaj (petr. gaze) Coloană alcătuită din burlane îmbinate cap la cap, prin filet sau, mai rar, prin sudură şi care se introduce în sondă în vederea consolidării pereţilor sondei şi a izolării stratelor între ele, cum şi, eventual, pentru a constitui calea de transport al fluidelor din zăcămînt la suprafaţă. ( = Co-loană de burlane). Coloană filtrantă (hidrot.) Tub metalic, echipat cu dispozitiv de filtrare, folosit ; la extragerea raţională â apei din puţurile forate pentru alimentările cu apă. Coloană intermediară (petr. gaze) Coloană de burlane introdusă în sondă între coloana de ancoraj şi cea de exploatare, în scopul consolidării şi izolării stratelor pentru a putea atinge adîncimea proiectată a sondei; se pot tuba una sau mai multe coloane intermediare, după adîncimea sondei şi condiţiile tehnice şi geologice. (= Coloană tehnică). Coloană perforată (petr. gaze) Porţiune a coloanei de exploatare prevăzută cu deschideri (perforări) in dreptul stratului din care urmează să se extragă ţiţei sau gaze, ori în care urmează să se injecteze apă, gaze sau aer. Coloană pierdută (petr. gaze) Coloană de burlane tubată numai în partea inferioară a sondei în zona stratului productiv ; se introduce în sondă cu ajutorul * garniturii de prăjini şi se agaţă de coloana precedentă sau se sprijină pe talpa sondei, cînd lungimea ei este relativ mică. Coloană stratigraîică (geol, petr. gaze) Profil tip al succesiunilor tuturor formaţiunilor geologice dintr-o regiune, reprezentat grafic printr-o coloană verticală şi prin semne convenţionale. Colodiu (chim.) Soluţie de nitroceluloza într-un amestec de alcool şi eter, întrebuinţată ca lac sau clei special şi în fotografie. Colofoniu (chim.) Produs rămas după îndepărtarea terebentinei din răşina de conifere, întrebuinţat în industria hîrtiei, a lacurilor, a cauciucului etc. (= S a c î z). Cologaritm (mat.) Logaritm cu semn schimbat al unui număr. Coloid (chim. fiz.) Substanţă care se găseşte în stare coloidală (v.). Coloidal (chim. fiz.) Calitate a unor substanţe de a se găsi în stare coloidală. Colonadă (arh.) Şir de coloane care formează un ansamblu arhitectonic. Coloncifrw (poligr.) Număr de ordine în paginaţia unei publicaţii. Colonie de serviciu (arh.) Aşezare umană, de obicei izolată, cu număr restrîns de locuitori, alcătuind personalul de intervenţie în folosul unei întreprinderi industriale. Colontitln (poligr.) Text tipărit deasupra textului curent al unei pagini şi care cuprinde numerotaţia paginilor, titlul capitolului sau al lucrării, uneori numele autorului etc. Colorant (chim.) Substanţă cu proprietatea de a colora corpurile aderînd la suprafaţa lor. (= Materie colorantă). Colorant acid (chim.) Colorant în a cărui moleculă se găseşte un anion colorant. Colorant bazic (chim) Colorant în a cărui moleculă se găseşte un cation colorant. Colorant de cadă (chim.) Colorant insolubil în apă, întrebuinţat în industria textilă; trebuie transformat întîi într-un derivat solubil care se fixează pe fibră şi care, apoi, în contact cu aerul, regenerează colorantul iniţial. Colorant de developare (chim.) Colorant care se transformă în timpul vopsirii (căre se face la rece, prin adăugare de gheaţă în soluţia colorantă), în urma unei reacţii chimice. (= Colorant de gheaţă). Colorant de gheaţă 180 Colorant de gheaţă (chim.) Sin. Colorant de de velopare (v.). Colorant de mordant (chim.) Colorant care se fixează pe fibra textilă ce se vopseşte, numai după ce aceasta a fost tratată cu un mordant. Colorant de sulf (chim.) Colorant, de regulă insolubil, care se aplică pe o fibră textilă, după ce aceasta a fost tratată cu sulfură de sodiu, culoarea apărînd pe fibră prin oxidare în contact cu aerul. Colorant reactiv (chim.) Colorant care conţine în moleculă grupări ce reacţionează cu substanţa din care e alcătuit corpul vopsit. ° Colorant substantiv (chim.) Colorant întrebuinţat la vopsirea fibrelor textile, care dă soluţii coloidale, vopsirea făcîndu-se în băi neutre, la care se adaugă sulfat de sodiu, clorură de sodiu etc. Colorimetrie (fiz.) Metodă de analiză cantitativă a substanţelor colorate, folosind un colorimetru. Colorimetru (fiz.) Instrument folosit în colorimetrie pentru determinarea concentraţiei soluţiilor substanţelor colorate, com-parîndu-se culorile a două zone iluminate de către două fascicule de lumină ce au traversat, unul, soluţia de concentraţie necunoscută, iar celălalt, o soluţie de comparaţie, de concentraţie cunoscută (v. planşa XXVII). Colţar (constr.) a. Unealtă de lemn sau de metal, a zidarului, cu ajutorul căreia se pot trasa, în principal, unghiuri drepte. (= G h iunie, V i n c 1 u). — b. Orice piesă cu două aripi care formează între ele un unghi, folosită pentru consolidarea sau protejarea unui element de construcţie (v. planşa XXVI). Comandă (tehn.) Dispozitiv care serveşte la punerea în funcţiune, la reglarea sau la oprirea unui sistem tehnic. Acţionează automat, semiautomat sau manual; pe cale mecanică, hidraulică, pneumatică, electrică, electropneumatică etc.; direct sau de la distanţă (telecomandă). Comandă a acţionărilor electrice (elt.) Comandă pentru pornirea, reglarea tura- ţiei, frînarea, inversarea sensului de rotaţie şi menţinerea regimului de funcţionare' ale unei acţionări electrice, în conformitate cu cerinţele unui program. Comandă dublă (av.) Sistem tehnic d& comandă a unui avion constituit din două echipamente individuale conexate astfely încît să permită efectuarea operaţiilor de comandă din două posturi diferite, respectiv de către doi piloţi. Comandă multiplă în tracţiunea electrică (elt.) Sistem de comandă care permite ca dintr-un simplu post al unui vehicul motor cu tracţiune electrică să se poată comanda mai multe astfel de vehicule: e utilizată în special la metropolitane. Comasare (topogr., urb.) Totalitate a acţiunilor tehnice, economice şi juridice efectuate în scopul regrupării parcelelor de suprafeţe prea mici sau a celor risipite, în una sau mai multe parcele mari,, compacte, supuse unui anumit fel de folosinţă sau aparţinînd unui singur beneficiar sau proprietar. Comă (fiz.) Aberaţie a unui sistem optic, care conduce la imagini ale punc-telor-obiect în formă de coadă de cometă, cînd fasciculele de raze pornite din punctele respective şi care cad pe sistem sînt largi şi înclinate faţă de axa sistemului. Combinare (chim.) Fenomen de unire a doi sau a mai multor atomi sau radi-, caii, într-o moleculă. Combină (tehn.) Maşină de lucru care execută, într-un proces tehnologic, două sau mai multe operaţii succesive complexe (implicînd fiecare separat o maşină). Combină agricolă (agr.) Maşină care execută, pe terenurile cultivate, concomitent sau succesiv, o serie de lucrări: recoltare, separare a produsului util de alte părţi ale plantei (boabele de paie, la cereale; ştiuleţii de coceni, la porumb; puful de tulpini, la bumbac), încărcarea produsului în saci sau recipiente etc. Este autopropulsată sau remorcată de un tractor. Combină minieră (muie) Combină care efectuează simultan operaţii de tăiere Planşa XXYI Clupă cu filieră cu două bacuri 1 — corp; 2 — filieră cu două bacuri; 3 — braţ; 4 — şurub de reg are. Coarbă 1 — dispozitivul de prindere a burghiului. -jp|/7 Ph u J * B.I-- Colac de salvare 2 — colac; 2 — saulă „ţin~te bine“; 3 — lanternă electrică; 4 — recipient cu carbură de calciu; 5 — dop. B b a Polarizarea electrozilor tranzistoarelor cu joncţiune de tip p-n-p (a) şi n-p-n (6) cu simbolurile grafice corespunzătoare E — emitor; C — colector; B — bază. Colorimetru Pulfrich 1 — dispozitiv de iluminare; 2 — cuvă; 3 — dispozitiv de concentrare'a luminii; 4 — ocular; 5 — şurub micrometric; Di şi D2 -diafragme. Coloană arhitectonică clasică susţinînd un antabla-ment a — baza coloanei; b - fusul coloanei; c — capitel; d — arhitravă; e — friză; f — cornişă. 1 Combinări 182 şi desprindere a rocilor şi a substanţelor minerale utile din frontul de lucru, cum şi de îndepărtare din frontul de lucru a materialului tăiat. Se cunosc combine de flanc, frontale, cu braţe de havat etc. Combinări (mat.) Grupuri posibile de m obiecte luate cîte n, astfel încît un grup să difere de celelalte cel puţin printr-un obiect. Numărul de combinări de m obiecte luate cîte n este _ m(m — 1)... (m — n -f 1) m 1.2.3 ... n Combinor (telc.) în telefonia automată, organ suplimentar pe lîngă fiecare selector, folosit pentru a provoca, într-o anumită succesiune, schimbări în constituţia circuitelor. Comburant (chim.) Oxigen, aer, amestec de oxigen cu alte gaze, sau substanţă care conţine oxigen pe care îl eliberează întreţinînd o ardere. Combustibil (chim.) Material, în general organic, prin a cărui ardere se dezvoltă căldură şi care, din această cauză, e întrebuinţat ca sursă de căldură. Combustibil convenţional (tehn.) Reper unitar teoretic de combustie cu puterea calorifică de 7 000 kcal /kg, servind la compararea diferiţilor combustibili naturali, cu putere calorifică diferită. Combustibil nuclear (fiz.) Material care poate fi supus unei fisiuni în vederea producerii de energie nucleară. Combustie 1 (chim.) Metodă de determinare a compoziţiei unei substanţe organice prin arderea unei cantităţi din acea substanţă, într-un curent de oxigen, urmată de dozarea bioxidului de carbon şi a apei rezultate. 2 (chim., tehn.) Sin. Ardere (v.). Comensurabil (mat.) Calitate a două mărimi de aceeaşi natură de a admite o măsură comună/ adică de a admite o a treia mărime care se cuprinde un număr întreg de ori în fiecare din cele două mărimi. Compactare (constr.) Operaţie de înde-sare a pămîntului de umplutură dintr-un rambleu, în scopul reducerii porozităţii şi, prin aceasta, al îmbunătăţirii proprietăţilor mecanice ale terenurilor pentru fundaţii, căi rutiere, terasamente, diguri etc. Compactarea se realizează prin solicitări statice sau dinamice la suprafaţa terenului. Compactibilitate (geot.) Propietate a unui zăcămînt de a putea fi compactat. Compactitate (tehn.) Raport dintre greutatea volumetrică şi greutatea specifică a unui material. Compactitate a betonului (constr.) Mărime definită prin raportul dintre greutatea specifică aparentă a unui beton întărit şi greutatea specifică a lui. Compactometru (agr.) Aparat care măsoară porozitatea solurilor sau capacitatea' mijlocului folosit la reducerea porozităţii. Comparator (fiz.) Aparat alcătuit dintr-un şurub micrometric orizontal în lungul căruia pot fi deplasate unul sau două microscoape, folosit pentru determinarea distanţei dintre două puncte. Comparator cu cadran (metr.) Instrument de măsurat distanţele, de forma unui ceasornic, avînd o tijă de palpare cu vîrf sferic, a cărui deplasare e indicată pe un cadran. Compartiment (tehn.) Parte a unui spaţiu destinată unei activităţi sau depozit, separată de rest prin pereţi despărţitori. (= D e s p ă r ţ i t u r ă). Compartiment de puţ (mine) Despărţire în lungul unui put de extracţie, la o exploatare minieră, afectată unui anumit serviciu al exploatării. Se deosebesc, în general, două despărţituri pentru transport (deplasarea coliviilor), una pentru scări şi una pentru conducte (de aer comprimat, apă, energie electrică, aeraj etc.). Compartimentare (tehn.) împărţire a unui spaţiu limitat prin semne sau pereţi despărţitori, în vederea folosirii lor. Compas 1 (desen) Instrument pentru trasarea cercurilor, format din două braţe astfel articulate la un capăt, încît pot forma între ele un unghi oarecare, şi prevăzute, la celălalt capăt, unul cu un vîrf 183 Componentă ascuţit, iar celălalt cu un portcreion sau cu un trăgător pentru tuş. Cînd cercurile se trasează prin zgîriere, ambele capete mobile ale compasului sînt ascuţite. 2 (nav.) Busolă. Compas de calibrare (tehn.) Instrument de măsurat diametrele ţevilor, ale obiectelor curbate etc., asemănător unui compas care are ataşată o scară gradată (v. planşa XXVII). ‘ Compas de staţie (topogr.) Accesoriu al planşetei topografice, care serveşte la reperarea pe planşetă a punctului topografic din teren, deasupra căruia a fost aşezată planşeta pe trepiedul său (v. planşa XXVII). Compas forestier (silv.) Sin. Clupă (v. Clupă 1), Compas giroscopic (nav.) Sin. G i r o-busolă (v.). Compas marin (nav.) Busolă suspendată cardanic pentru a rămîne orizontală. Compas pentru măsurarea distanţelor (desen) Instrument format din două braţe articulate la un capăt şi avînd celelalte capete mobile. Compatibilitate (telc.) în televiziune, calitate a unui sistem de televiziune în culori de a permite ca emisiunile respective în culori să poată fi recepţionate în alb-negru de televizoarele construite pentru recepţia emisiunilor de televiziune în alb-negru. Compendium (cin.) Dipozitiv adaptat îa obiectivul aparatului de filmat pentru a da posibilitatea executării unor trucaje. Compensare 1 (gen.) înlocuire cu o valoare sau cu o funcţiune echivalentă. 2 (gen., geod., topogr.) Operaţie de determinare a valorii mijlocii sau* a valorii celei mai probabile a mărimii supuse unui şir de măsurători, ale căror rezultate brute sînt afectate de erori incidentale. Compensare a reţelelor poligonale (geod., topogr.) Compensare bazată pe faptul că repartiţia corecţiilor coordonatelor trebuie făcută proporţional cu lungimea laturilor liniilor poligonale. Compensare a unghiurilor (geod., topogr.) Compensare efectuată în scopul repartizării corecţiilor asupra valorilor obţinute pentru unghiuri. Ex.: Compensarea unghiurilor în staţie, a unghiurilor într-o reţea de triangulaţie locală, a unghiurilor în reţelele de triangulaţie geodezică. Compensare termică (telc.) Montaj secundar, utilizat în mod curent la montajele cu elemente semiconductoare, pentru compensarea efectelor nedorite provenite din variaţiile de temperatură ale montajului principal. Compensator (tehn.) Sistem tehnic acţio-nînd pentru obţinerea unei compensări (echilibrări) de variaţie, de efort, de stare, de factor de putere* etc., a altui sistem tehnic. Compensator de dilataţi'e (tehn.) Ele? ment constructiv adăugat la anumite intervale de-a lungul unei conducte (pentru fluide), al unei bare etc., pentru a anula, total sau în parte, alungirile datorite variaţiei de temperatură a mediului. Compensator de nivel (mine) Sin. Lanţ elevator (v.). Compilare (cib.) Acţiune de integrare în programul principal* a subrutinelor selectate, generate sau cu care este alimentat programul, adaptîndu-se sau specializîn-du-se programele prin introducerea în prealabil a unor parametri sau prin schimbarea în formă absolută a adreselor relative şi simbolice. Complementare, unghiuri c\d (mat.) V. U ntg hiuri complementare. Complex de strate (geol.) Succesiune de strate concordante stratimetric (care nu admit discordanţe simple), diferite din punct de vedere litologic, care alternează sau trec lateral unele în altele şi prezintă acelaşi tip de cutare. Component (chim., fiz.) Fiecare dintre substanţele care alcătuiesc un sistem fizico-chimic. Componentă (mat.) Fiecare dintre mărimile ce fac parte dintr-un sistem de mărimi de aceeaşi natură, care determină o figură sau o mărime. Componentă continnă 184 Componenta continuă (telc.) Valoarea medie a semnalului de televiziune, definită, fie pentru o succesiune de imagini, fie pentru o imagine, fie numai pentru o linie din cuprinsul unei imagini, căreia îi corespunde o valoare medie a iluminării respective. Componentă spectrală (telc.) Semnal sinusoidal a cărui frecvenţă face parte din spectrul altui semnal complex. Componentele unui vector (mat.) Proiecţiile unui vector pe axele unui sistem rectangular. Compoundare (ind. chim.) Adăugare de grăsimi sau de derivaţi ai acizilor graşi, unui ulei mineral, în scopul îmbunătăţirii calităţilor de onctuozitate şi de emulsio-nare a uleiului. • Compoziţie de lagăre (met.) Sin. Aliaj anti fricţiune (v.). Compoziţie de lipit (met.) Aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi, sau de argint cu aur, pentru lipituri tari. Compoziţie granulometrică (tehn,) Sin. Granulaţie (v.). Compresibilitate f(fiz.) a. Proprietate a unui corp de a-şi micşora volumul prin compresiune. — b. Raportul dintre micşorarea relativă a volumului unui corp comprimat şi creşterea presiunii care a cauzat comprimarea. Compresibilitate edometrică (geot,) Compresibilitate determinată pe o probă de pămînt introdusă în caseta unui edometru, care permite numai comprimarea axială, iar deformarea laterală e împiedicată de pereţii casetei. Compresiune 1 (fiz.) a* Micşorare a volumului unui corp sub acţiunea unor forţe exterioare. — b. Raport între micşorarea volumului unui corp comprimat şi volumul său iniţial. . 2 (mş.) Faza micşorării de volum într-un ciclu motor. 3 (rez. mat.) Stare de solicitare a unui corp datorită acţiunii a două forţe egale, coaxiale şi de sens contrar. Compresiunea poate fi centrică san excentrică, după cum linia de acţiune a forţelor coincide sau nu cu axa corpului solicitat. Compresor 1 (constr., drum.) V. Cilindru compresor. 2 (mş.) Maşină de forţă, pneumatică, care serveşte la comprimarea unui gaz. Compresor cu pistoane libere (mş.) V. sub Motor cu pistoane libere. Compresor cu rotor (mş.) Sin. Tur-' bocompresor (v.). Compresor cu roţi multipli (constr., drum.) Maşină rutieră pentru compactarea pămîntului, asemănătoare cilindrului compresor (v.), dar care, în locul cilindrului, are o serie de roţi alăturate, cu pneuri. E folosit, în special, la compactarea drumurilor de pămînt stabilizat cu bitum si a aerodroamelor (v. planşa XXVII). Compresor dinamic (telc.) Cvadripol electric, neliniar, folosit în emiţătoarele de semnale de telecomunicaţii pentru compresiunea dinamicii transmise, în scopul îmbunătăţirii raportului dintre semnalul util şi zgomot, cum şi pentru a preveni supraîncărcarea emiţătoarelor la vîrfuri de modulaţie. Comprimare (fiz.) Operaţie de micşorare a volumului unui corp, prin aplicarea unor forţe. Comprimarea benzii de frecvenţă (telc.) Procedeu utilizat pentru a reduce lărgimea de bandă de frecvenţe necesară unei transmisiuni. Compus (chim.) Substanţă chimică obţinută prin unirea a două sau a mai multor elemente într-un raport bine definit al greutăţilor lor atomice. (= Corp chimic, Substanţă chimică). Compus alifatic (chim.) Compus organic alcătuit din atomi de carbon legaţi într-un lanţ. Compus aromatic (chim.) Compus organic lacînd parte dintr-o clasă de compuşi care conţine benzenul şi derivaţii lui. 185 Con clasor Compus de adiţie (chim.) Compus chimic rezultat prin adăugarea, la o moleculă, a unui atom sau a unui grup de atomi. Compus intermetalic (met.) Corp care se formează, uneori, în aliaje, prin combinarea elementelor lor. Se deosebeşte de cristalele mixte prin faptul că formează reţele cristaline diferite de ale fiecărui component, iar de compuşii chimici, prin faptul că proporţiile dintre atomi nu sînt fixe şi nu corespund totdeauna valenţelor. Compus molecular (chim.) Compus chimic rezultat prin unirea a două molecule diferite, fără să se producă o reacţie chimică. Compus nesaturat (chim.) Compus organic în a cărui moleculă se găsesc una sau mai multe legături de valenţă simple sau duble. Compus organic (chim.) Compus chimic care conţine, în moleculă, carbon combinat cu hidrogen, oxigen, azot sau alte elemente. Compus organometalic (chim.) Compus chimic în care un atom metalic e legat direct de atomi de carbon. Compus saturat (chim.) Compus organic în a cărui moleculă nu se găsesc decît legături de valenţă simple. Comutativitate (mat.) Proprietate a unor operaţii efectuate asupra unui şir de numere, de a conduce la un rezultat care nu depinde de ordinea în care au fost efectuate operaţiile. Adunarea şi înmulţirea sînt operaţii comutative. Comutatoare (elt.) Maşină electrică cu inductor de curent continuu, de construcţie specială, care transformă curentul continuu în curent alternativ, sau invers. Comutator (elt.) Dispozitiv pentru inversarea sensului unui curent electric sau înlocuirea unui sistem de conexiuni prin-tr-altul. Comutator cu fascicul electronic (telc.) Tub electronic în care un fascicul de electroni e deviat succesiv spre diferitele secţiuni ale unui electrod de captare, realizînd prin aceasta comutarea unui circuit. Comutator de antene (telc.) a. Dispozitiv care trece automat antena de la unitatea de lucru la unitatea de rezervă ale unei instalaţii de radioreleu, în momentul cînd cea dintîi se defectează. — b. Instalaţie care permite cuplarea, la antenele unui sistem de antene, a unuia sau a mai multor emiţătoare, în diverse moduri. Comutator electronic (telc.) Aparat electronic de vizualizare simultană a două curbe independente pe ecranul unui oscilator catodic cu un singur fascicul de electroni. Comutator stea-triunghi (elt.) Comutator folosit la pornirea motoarelor de inducţie, pentru micşorarea curentului de pornire, prin conectarea bobinajului statorului, la început în stea şi apoi în triunghi. Comutaţie (elt.) Trecere a unei secţiuni a înfăşurării induse a rotorului unei maşini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta, în cursul rotirii rotorului. Con 1 (mat.) a. Suprafaţă născută de o dreaptă (generatoare) care* se deplasează sprijinindu-se pe o curbă fixă (directoare) şi trecînd mereu printr-un punct fix (vîrful conului). Conul e cu o pînză, dacă generatoarea e mărginită la vîrf, şi cu două pînze, dacă generatoarea e o dreaptă nemărginită. — b. Corp mărginit de o suprafaţă conică în sensul de sub a, în care directoarea e o curbă închisă, şi de aria plană cuprinsă în interiorul directoarei (baza conului). Dacă directoarea e un cerc, conul este un con circular. Dacă perpendiculara dusă din vîrf pe planul bazei trece prin centrul cercului, conul e circular drept (v. planşa XXVII).. 2 (mş.-un.) Formă conică, cu dimensiuni standardizate, a cozilor de unelte şi a manşoanelor portunelte. Ex.: con Morse (v.), con metric (v.) standardizat în sistemul metric etc. Con clasor (mine) Aparat de clasare a minereurilor, alcătuit dintr-un recipient conic de tablă, cu vîrful în jos, a cărui Con de apă 186 deschidere inferioară poate fi închisă cu un dop menţinut în loc cu ajutorul unor contragreutăţi, în care se separă, cu ajutorul apei, nisipurile din pulberea de minereu. Con de apă (petr. gaze) Zonă de apă în formă de con care se ridică în jurul sondei în timpul exploatării unui strat de ţiţei la baza căruia se află un strat de apă (y. planşa XXVII). Con de dărîmare (petr. gaze) Suprafaţă conică de alunecare ce se formează în spatele coloanei de exploatare, în timpul exploatării sondei, în dreptul unui strat productiv slab consolidat. Con de dejecţie (geol.) Formă morfologică de depunere şi acumulare a materialului erodat şi transportat de torenţi la piciorul unei pante sau la trecerea din zonele mai înalte, muntoase sau deluroase, în zonele de şes. Con etajat (mş.-un.) Schimbător de viteză discontinuu alcătuit din două conuri cu cît mai multe trepte (etaje), dintre care unul e montat pe arborele transmisiei intermediare, iar celălalt pe arborele principal al unei maşini-unelte; schimbarea de viteză se efectuează prin trecerea curelei de transmisie pe diferitele etaje ale celor două conuri. Con metric (mş.-un.) Con standardizat în sistemul metric, cu conicitatea de 1 /20, a cărui mărime se indică prin diametrul bazei mari. Con Morse (mş.-un.) Con standardizat în ţoii, cu conicitatea de circa 1/20, a cărui mărime se indică prin una dintre cifrele 0,...,7, corespunzînd diametrelor de 9,045,...,83,061 mm ale bazei mari. Con pirometric (met., st. cer.) Sin. Pirometru ceramic (v.). Con pirometric etalon (met., st. cer.) Sin. Indicator piroscopic (v. Piroscopic, indicator^). Con Seger (met., st. cer.) Pirometru ceramic care face parte dintr-o serie de pirometre ale căror temperaturi de topire au fost stabilite în mod empiric şi arbitrar, în ţara noastră au fost înlocuite cu conurile pirometrice etalon. Se notează cu CS. Con, trunchi de ^ (mat.) Porţiune dintr-un con cuprinsă între planul bazei şi un alt plan care nu întîlneşte cercul de bază. Concasare (tehn.) Sfărîmare a unui material dur în bucăţi mai mici. Concasor (mş.) Maşină de lucru pentru sfărîmarea * în bucăţi a materialelor dure şi semidure (minereuri, cărbuni, piatră). Concasor conic (ms.) Concasor constituit, în principal, din* două conuri de oţel dur, cu caneluri în lungul lor, aşezate coaxial, vertical, cu vîrful în jos, distanţa dintre ele micşorîndu-se spre vîrf. Conul exterior e fix, iar cel interior se roteşte în jurul axului vertical, sfărîmînd astfel materialele care intră pe la partea superioară şi ies pe la cea inferioară. Concasor cu ciocane (mş.) Concasor alcătuit dintr-o cameră cilindrică orizontală, blindată cu plăci de oţel dur, în care se rotesc unul sau doi cilindri pe care sînt articulate piese de oţel special (ciocanele) ce lovesc şi sfărîmă materialul introdus pe la partea superioară. Concasor cu fălci (ms.) Mecanism constituit, în principal, din două plăci (fălcile) de oţel dur, striate sau canelate, care formează între ele un V vertical deschis la partea de jos. Materialul, care intră pe la partea superioară, e sfărîmat între fălci, prin mişcarea uneia (prin excentric) în raport cu imobilitatea celeilalte. Concav (mat.) Calitate a unui arc de curbă, în raport cu un punct exterior A, de a avea, între două puncte Px şi P2 de pe el, o coardă care să fie intersectată de segmentul de dreaptă ce uneşte punctul A cu un punct oarecare P de pe arcul PiP2 (v. planşa XXVII). Concentrare 1 (chim. fiz.) Mărire a concentraţiei unei soluţii. 2 (mine) Mărire a procentului de substanţă utilă, prin eliminare de steril, obţinîndu-se concentrate, steril şi mixte (produse intermediare), prin: alegere, concentrare gravimetrică, flotaţie, separare 187 Condiţionare electrică şi magnetică etc. (= îmbogăţire). 3 (tehn.) Mărire a procentajului unui component dintr-un amestec sau dintr-o soluţie (prin adăugarea de cantităţi suplimentare din acel component sau prin îndepărtarea parţială a celorlaţi componenţi). Concentrare gravimetrică (mine) îmbogăţire calitativă a minereului, care se face pe baza diferenţei de greutate specifică între materialul util şi cel steril. Operaţia se poate efectua cu ajutorul unui curent de aer, al unui curent de apă sau al unui lichid mai dens decît apa, prin: zeţaj, concentrarea pe mese de concentrare (v.), concentrarea în jgheaburi de spălare (V.). Concentrat (mine) Produs suficient îmbogăţit în substanţe miniere utile pentru a putea fi supus operaţiilor de extragere ulterioară a metalelor. Concentraţie (chim.) a. Raport între cantitatea de substanţă dizolvată şi cantitatea de solvent dintr-o soluţie. — b. Raport între cantitatea de substanţă dizolvată şi cantitatea de soluţie rezultată. Concentraţie în ioni de hidrogen (chim. fiz.) Numărul de grame de ioni de hidrogen într-un litru dintr-o soluţie. Se exprimă adesea printr-o mărime numită pH, determinată prin relaţia pH = log 1/H, H fiind concentraţia în ioni de hidrogen, şi serveşte ca o măsură a acidităţii unei soluţii, o soluţie neutră avînd pH — 7, una acidă pH < 7 şi una bazică pU > 7. Concentraţie molalică (chim. fiz.) Concentraţie a unei soluţii, exprimată în mo-lecule-gram de substanţă dizolvată într-un kilogram de solvent. (= Molalitate). Concentraţie molară (chim. fiz.) Concentraţie a unei soluţii, exprimată în mo-lecule-gram de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie. (— M o 1 a r i t a t e). Concentraţie valară (chim. fiz.) Concentraţie a ’ unei soluţii, exprimată în echivalenţi-gram de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie. (= Normali-tate). Concentric (mat.) Calitate a unor figuri geometrice de a avea acelaşi centru. Concoidal (mineral.) Calitate a spărturii unor substanţe solide, amorfe sau, uneori, cristalizate, de a se produce după suprafeţe curbe. Concreţionare 1 (geol.) Fenomen dia-genetic de concentrare a unor substanţe chimice, din apele subterane, în golurile din roci, în formă de concreţiuni. 2 (met., st. cer.) Operaţie ce transformă în conglomerat pulberi de metale, meta-loizi sau compuşi metalici, printr-un tratament termic la o temperatură inferioară temperaturii de topire a unora sau a tuturor pulberilor din amestec; se poate executa şi sub presiune. (— Sinteriza-r e). Concreţiune (geol.) Corp cu formă şi cu dimensiuni variate, care se găseşte în rocile sedimentare în care a luat naştere, fie în acelaşi timp cu roca, fie după transformarea ei. Concurente (mat.) Calitate a unor linii de a trece prin acelaşi punct. Condensare (fiz.) Trecere a unei subr stanţe din stare de vapori în stare lichidă. Condensat (chim.) Lichid obţinut prin condensarea vaporilor unui corp. Condensator (termot.) Dispozitiv pentru condensarea aburului sau a unor vapori fie în scopul recuperării substanţei respective, fie pentru a crea un vid parţial. Condensator electric (elt., fiz.) Sistem de două conductoare (armături) separate printr-un dielectric ; e folosit pentru a acumula sarcini electrice (v. planşa XXVII). Condensor (fiz.) Sistem de lentile, uneori de oglinzi şi lentile, folosit într-un instrument optic (microscop, aparat de proiecţie) pentru concentrarea luminii pe un anumit obiect. Condiţionare 1 (gen.) Raport de dependenţă stabilit (enunţat). 2 (tehn.) Operaţie prin care un material, un obiect, un produs sînt aduse la o stare de puritate, umiditate, temperatură, care le asigură caracteristici ameliorate. Condiţionat 188 Condiţionat (cib.) Care depinde de o condiţie. Conducere (cib.) Ansamblu de operaţii care fac ca valorile unei mărimi dintr-un anumit proces să depindă, după o lege prestabilită, de valorile unei mărimi date, uneori independentă de proces. în general, valorile mărimilor dependente de proces nu influenţează direct operaţiile de conducere. Conductanţă (elt., fiz.) a. Inversul rezistenţei unui circuit străbătut de un curent continuu. — b. Raport între rezistenţa electrică şi pătratul impedanţei unui circuit străbătut de un curent alternativ. în sistemul SI, se măsoară în mho (ohm-1). Conductă (tehn.) Piesă de formă tubu-lară, executată din metal, din beton, din bazalt, sau chiar din lemn, folosită la transportul fluidelor (lichide şi gaze). Conductă de aducţie (hidrot.) Conductă de presiune sau canal cu nivel liber, folosite la transportul apei de la captare la locul de înmagazinare. (= Canal de aducţie). Conductă de presiune (hidrot.) Conductă prin care lichidele curg sub presiune. (= Conductă forţată). Conductă electrică (elt.) Unu sau mai multe fire conductoare fabricate, în special, din cupru sau din aluminiu, izolate (cu bumbac, mătase, hîrtie, cauciuc, materiale plastice etc.), servind la transportul şi la distribuţia energiei electrice. Conductă forţată (hidrot.) Sin. Conductă de presiune (v.). Conductibilitate electrică (elt.) a. Proprietate a unui material de a conduce curentul electric. — b. Termen folosit uneori (impropriu) pentru conductivitatea electrică (v.) Conductibilitate termică (fiz.) a. Fenomen de propagare a căldurii, din aproape în aproape, în masa unui material. ( = Conducţie termică). — b. Termen folosit uneori pentru conductivitatea termică (v.). Conductivitate electrică (elt.) Mărime egală cu inversul reziştivităţii. (= Co- eficient de conductibilitate electrică). Conductivitate termică (fiz.) Mărime ce exprimă cantitatea de căldură care trece, în regim permanent, în unitatea de timp prin unitatea de arie a unei suprafeţe de aceeaşi temperatură, într-un strat de unitate de grosime dintr-un corp omogen şi izotrop, cînd diferenţa de temperatură dintre feţele stratului, măsurată pe perpendiculara la suprafaţa considerată, e de un grad. (= Coeficient de conductibilitate termică). Conductometrie (chim.) Metodă de analiză chimică volumetrică în care, în cursul unei titrări, se măsoară conductivitatea electrică a soluţiei titrate. Conductor activ (elt.) Conductor electric care serveşte la transmiterea energiei electrice. Conductor de nul (elt.) Conductor electric — legat la pămînt — al unui circuit electric de distribuţie. Conductor de protecţie (elt.) Conductor electric neizolat, instalat pe liniile electrice aeriene de înaltă tensiune, pentru protejarea acestora împotriva supratensiunilor atmosferice. Conductor electric (elt.) Corp prin care poate trece un curent electric continuu. Conductor electrolitic (elt., fiz.) Conductor electric în care curentul care trece produce o electroliză. Curentul electric e produs de mişcarea ionilor sau a ionilor şi a electronilor. Conductor gazos (elt., fiz.) Conductor electric format dintr-un mediu gazos în care se găsesc ioni. Curentul electric e produs de mişcarea electronilor şi a ionilor. Conductor metalic (elt., fiz.) Conductor electric alcătuit dintr-un metal prin care curentul trece fără a provoca reacţii chimice, consistînd în mişcarea numai a electronilor. Conductor termic (fiz.) Corp sau material care permit căldurii să se propage, prin conductibilitate, în masa sa. Planşa XXVII b Oolţare şi îmbinări consolidate cu coltare a — îmbinare cu colt ar de tablă de otel aplicat (la cercevea); b şi c îmbinări cu colţare de lemn; l — piese îmbinate; 2 — colţar. Compas de staţie a — ac; c — cîrlig. Compasuri pentru ateliere a — compas de grosime simplu; b — compas de grosime, cu şurub micrometric; c — compas de lungime, cu sector; d — compas de lungime, simplu (compas măsurător); e — compas de grosime, dublu; f — compas de centrat; g — compas dublu, de grosime şi de interior; h — compas de strungar. Con de apă 1 — ţiţei şi gaze; 2 — apă; 3 — con; 4 — fundul găurii de sondă. Condensatoare electrice cu liirtie impregnată (desfăcute) a — plat; b — cilindric; 1 — hîrtie impregnată; 2 — foiţă metalică. Conducţia căldurii 190 Couducţia căldurii (fiz.) Faptul transmiterii căldurii prin masa unui corp. Conducţie termică (fiz.) Sin. Con-ductibilitate termică (v.). Conectare (elt.) Realizare a unei legături conductoare între două conducte electrice. Conectare, aparat de ^ (elt.) Aparat electric cu funcţiunea de a închide sau deschide un circuit electric. Conectaţie telefonică (telc.) Conectare a liniilor telefonice pentru a face posibilă comunicaţia între abonaţi. Conector electric de şine (elt.) Conductor electric care stabileşte legătura electrică între şinele unei căi ferate (pentru trenuri sau tramvaie). Conector telefonic (telc.) Mecanism care stabileşte, într-o centrală telefonică automată, legătura dintre abonaţi. Conector variabil (cib.) în organigramă, punct în care se întîlnesc mai multe alternative de desfăşurare a calculului. Conexiune (elt.) Legătură conductoare între două sau mai multe conducte electrice., Confecţionare (tehn.) Ansamblu de operaţii necesare pentru executarea din-tr&n anumit material, a unui obiect, cu forma şi dimensiunile prescrise. Configuraţie de teren (topogr.) Formă exterioară a unei suprafeţe de teren atît în plan, cît şi în relief. Ex.: configuraţie planimetrică şi altimetrică. Conform (mat.) Calitate a unei reprezentări grafice de a conserva unghiurile figurilor reprezentate. Confuzor (tehn.) Piesă tronconică ce serveşte la schimbarea secţiunii unei conducte, cu secţiunea de intrare mai mare decît cea de ieşire, avînd ca efect mărirea vitezei fluidului, în timp ce presiunea statică scade, iar presiunea dinamică se măreşte corespunzător, fără pierderi. Congelare (chim., fiz.) Trecere a unui corp din stare lichidă, în care se află la temperatura ordinară, în stare solidă. Congelare a pămînturiior (geol.) îngheţare artificială a pămînturiior. Conglomerat (geot.) Rocă sedimentară detriţică psefitică, constituită din fragmente rotunjite de roci şi minerale cimentate, formate prin consolidarea diage-netică a prundişurilor şi a pietrişurilor transportate de torenţi, rîuri etc. Conică (mat.) Curbă plană obţinută prin intersecţia unui con circular cu un plan. Sînt conice curbele de gradul al doilea: elipsele, parabolele şi hiperbolele. Conimetru (mine) Aparat cu ajutorul căruia se captează praful dintr-un anumit volum de aer şi se determină cantitatea de pulberi conţinute în unitatea de volum de aer. Conjunctor-disjunctor (elt.) Aparat electric care închide şi deschide automat un circuit electric (v. planşa XXVIII). Conometru (mineral.) Dispozitiv optic alcătuit dintr-un goniometru şi un microscop polarizant cu tubul orizontal, folosit pentru măsurarea directă a unghiului axelor optice ale cristalelor de minerale. Qonservant (alim.) Substanţă folosită pentru a împiedica fermentarea produselor obţinute din fructe sau din legume. Cei mai întrebuinţaţi conservanţi sînt acizii salicilic, formic, benzoic. Conservarea alimentelor (alim.) împiedicarea descompunerii chimice a alimentelor sau a dezvoltării de bacterii dăunătoare în ele. Se realizează, în general, prin sterilizare sau prin ultrasunete ori prin crearea de condiţii defavorabile dezvoltării bacteriilor (acidulare, uscare, afu-mare, sărare, congelare etc.). Conservarea energiei (fiz.) Faptul că energia nu poate fi creată, nici distrusă, ci numai transformată dintr-o formă în alta. Se exprimă ca un principiu numit principiul conservării energiei. Conservarea masei (fiz.) Faptul că masa materiei nu poate fi creată, nici distrusă; se exprimă sub forma unui principiu numit principiul conservării masei sau, impropriu, principiul conservării materiei. 191 Constantă de propagare Conservarea pieilor brute (piei.) Deshidratare parţială (prin uscare) a pieilor, uneori în prealabil sărate, în scopul împiedicării creşterii microorganismelor, evitîn-du-se astfel putrezirea la depozitarea îndelungată sau la transportul lor. Conservă (alim.) Produs alimentar devenit inalterabil prin tratamentul la care a fost supus. Consistenţă (rez. mat.) Măsura şi felul în care un material opune rezistenţă la deformare. Se deosebesc: consistenţă fă-rîmicioasă, tenace, păstoasă, vîscoasă etc. Consolă (constr.) Element de construc-sie care, la un capăt, e încastrat în con-ţtrucţie, iar la celălalt e liber, ieşind din suprafaţa construcţiei. Consolidare 1 (mec.) Proprietate a unor materiale deformabile plastic de a avea, în anumite condiţii, o limită de elasticitate care creşte odată cu deformaţiile plastice. 2 (tehn.) Ansamblu de lucrări pentru mărirea stabilităţii sau a rezistenţei unei formaţiuni geologice naturale ori a unui sistem" tehnic. Constanta gazelor perfecte (fiz.) V. sub Ecuaţia gazelor. Constanta lui Boltzmann (fiz.) Constantă egală cu raportul dintre constanta gazelor perfecte şi numărul lui Avogadro. E egală cu k = 1,38 x 10~23 joule/grad. Constanta lui Planck (fiz.) Constanta h de proporţionalitate din relaţia E = hv, care dă energia E a unei cuante de radiaţie cu frecvenţa v. (= Cuantă de acţiune). Constantan (elt., fiz., met.) Aliaj de 60% cupru şi 40% nichel cu coeficientul de dilataţie termică foarte mic şi rezistivitatea mare; e întrebuinţat la fabricarea rezistenţelor electrice, a termoele-mentelor etc. Constantă 1 (fiz-> tehn.) Număr care caracterizează un fenomen, un material, un aparat etc. Ex.: constanta gazelor perfecte, constanta lui Planck etc. 2 (mat.) Mărime a cărei valoare ră-mîne neschimbată. Exemplu: tc (pi), raportul dintre lungimea cercului şi diametrul lui. Constantă a aparatului de măsurat (elt., fiz.) Coeficient cu care trebuie să se înmulţească lectura în diviziuni, pentru a se obţine valoarea mărimii măsurate. Constantă a contorului (elt.) a. Energie sau cantitate de electricitate corespunzătoare unei rotaţii a discului contorului. — b. Numărul de rotaţii ale discului pe unitatea de energie sau de cantitate de electricitate. Constantă capilară (fiz.) Sin. T e n-siune superficială (v.). Constantă de atenuare (fiz., telc.) Mărime care caracterizează scăderea, pe unitatea de lungime, în sensul propagării, a amplitudinii unei unde plane progresive de frecvenţă dată; e egală cu logaritmul natural al amplitudinilor undei în două puncte situate la distanţa unitate pe direcţia de propagare şi se măsoară în neperi pe unitatea de lungime. Constantă de dezintegrare (fiz.) Sin. Constantă radioactivă (v.). Constantă de fază (fiz., telc.) Mărime care caracterizează creşterea, pe unitatea de lungime, în sensul propagării, a întîr-zierii fazei mărimii caracteristice unei unde plane progresive de frecvenţă dată; e dată de relaţia (3 = 2tz/X, X fiind lungimea de undă, şi se măsoară în radiani pe unitatea de lungime. Constantă de material (fiz., tehn.) Mărime care exprimă o proprietate caracteristică pentru o substanţă sau pentru un material şi a cărei valoare depinde de natura substanţei sau a materialului respectiv. Constantă de propagare (fiz., telc.) Mărime complexă a cărei parte reală e constanta de atenuare şi a cărei parte imaginară e constanta de fază. Constantă de timp 192 Constantă de timp (fiz.) Mărime egală cu inversul factorului de amortizare, respectiv al factorului de creştere al unei mărimi periodice. Constantă dielectrică (elt., fiz.) Sin. Permitivitate (v.). Constantă radioactivă (fiz.) Mărime care caracterizează un element radioactiv, reprezentând probabilitatea dezintegrării unui anumit nucleu al elementului respectiv, în unitatea de timp. (= Constantă de dezintegrare). Constanţă universală (fiz.) Constantă a cărei valoare nu depinde decît de sistemul de unităţi de măsură în care e exprimată. Constanţă (metr.) Caracteristică tehnică de funcţionare a unui instrument de măsurat, care constă în posibilitatea aparatului de a da indicaţii corespunzătoare relaţiei matematice de bază care leagă valoarea mărimii fenomenului fizic ce stă la baza măsurării, de valoarea acţiunii care îl provoacă, şi de a indica, astfel, pentru fiecare valoare a acţiunii, cîte o singură valoare. Constituent (chim.) Fiecare dintre substanţele din care sînt alcătuite un aliaj, o soluţie etc. Construcţie (constr.) Lucrare legată de teren, care serveşte la adăpostirea oamenilor, animalelor, instalaţiilor sau materialelor (de ex.: clădire de locuit, hală industrială, siloz etc.). Construcţie definitivă (constr.) Construcţie destinată a fi folosită mult timp. Construcţie demontabilă (constr.) Construcţie provizorie, ale cărei elemente pot fi desfăcute şi folosite la o nouă construcţie. Construcţie hidrotehnică (hidrot.) Construcţie executată în vederea prevenirii daunelor provocate de ape sau pentru folosirea acestora în diferite scopuri. Construcţie industrială (constr:) Construcţie în care se adăpostesc instalaţiile de producere a energiei sau maşinile, materialele, vehiculele unei întreprinderi in- dustriale şi în care se desfăşoară activitatea de producţie a acesteia. Construcţie minieră 1 (constr.) Construcţie folosită într-o exploatare minieră. 2 (mine) Lucrare minieră principală. Construcţie provizorie (constr.) Construcţie cu mică durată de folosire. Construcţie rutieră (drum.) Construcţie a unui drum şi a instalaţiilor anexe ale acestuia. Construcţie subterană (constr.) Construcţie a cărei parte utilă se găseşte, în întregime sau în cea mai mare parte, sub nivelul terenului. Construcţie supraterană (constr.) Construcţie a cărei parte utilă se găseşte deasupra nivelului terenului. Construcţii (tehn.) Ştiinţă şi tehnică ale proiectării şi executării construcţiilor de orice fel, cum şi ale studierii materialelor de construcţie, în vederea folosirii lor cît mai potrivite şi mai economice. Construcţii civile (constr.) Ramură a construcţiilor care se ocupă cu proiectarea şi executarea adăposturilor pentru oameni, animale sau materiale. Construcţii mecanice (mş.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul, proiectarea şi construirea diferitelor maşini. Construcţii navale (nav.) Ştiinţă care se ocupă cu proiectarea şi ‘construirea navelor. Contact 1 (elt.) a. Legătură dintre două conductoare electrice; poate fi cu şurub, prin presiune, prin alunecare, prin rostogolire, prin lichid. — b. Piesă a unui organ, care serveşte la deschiderea şi închiderea unui circuit electric; poate fi cu bloc, cu lame etc. 2 (tehn.) Stare de ajustare relativă între două piese asamblate (cu joc, cînd piesa interioară are diametrul mai mic decît cea exterioară, sau cu strîngere, în cazul contrar). Contact apă-ţiţei (petr. gaze) Suprafaţă în lungul căreia zona de ţiţei şi zona de apă de zăcămînt sînt în contact, într-un zăcămînt de ţiţei. 193 Contor de gaz Contact de tub electronic (telc.) Mică piesă metalică de la exteriorul unui tub electronic, conectată în interiorul tubului la un electrod. Contact forţat (mec.) Contact dintre două corpuri, de exemplu dintre două elemente ale unui mecanism, asigurat numai prin apăsarea lor reciprocă. Contact ghidat (mec.) Contact dintre două corpuri asigurat prin natura legăturii dintre acestea. Contactor (elt,) întrerup tor care închide un circuit sub acţiunea unei comenzi de la distanţă, menţinîndu-1 închis numai atît timp cît se exercită această comandă. V. şi R u p t o r. Container (transp.) V. Conteiner. Contaminare radioactivă (fiz.) Depunere nedorită a unui material radioactiv pe suprafaţa unui corp sau pătrundere nedorită de material radioactiv în masa corpului respectiv. Conteiner (transp.) Recipient cu dimen- * siuni standardizate astfel, încît un număr exact de conteinere să intre într-un vagon, respectiv recipient care să conţină o cantitate determinată dintr-un anumit produs (v. planşa XXVIII). Contextură (text.) Ansamblul de parametri ai structurii unei ţesături (fineţea şi desimea firelor, legătura, raportul, greutatea specifică). Continuitate (mat.) Proprietate a unei funcţiuni de a fi continuă pentru o anumită" valoare a variabilei independente sau pentru un anumit interval de valori, adică unei variaţii foarte mici a variabilei independente îi corespunde o variaţie foarte mică a funcţiunii. Contor 1 (cib,) Numărător care are un mecanism ce totalizează, realizat sub forma unui dispozitiv cu mai multe stări stabile. Starea în care se află la un moment dat dispozitivul depinde, în mod biunivoc, de numărul de impulsuri aplicate la intrare, dacă acest număr este mai mic decît *Ş, numărul de stări ale numărătorului. în acest caz, se poate stabili o legătură precisă între starea contorului şi numărul de impulsuri aplicate. 2 (metr.) Instrument ce însumează într-un anumit interval de timp, şi uneori înregistrează valoarea unei mărimi pe care o măsoară în intervalul de timp respectiv. Contor cu balansier (elt.) V. Contor pendular. Contor cu cristal (fiz.) V. sub Contor de particule. Contor cu indicare a maximului (elt.) Contor echipat cu un index care indică cea mai mare valoare a puterii medii sau a curentului mediu utilizate în cursul unor intervale de timp succesiv egale. Contor cu scintilaţie (fiz.) V. sub Contor de particule. Contor cu tarife multiple (elt,) Contor cu mai multe dispozitive indicatoare, func-ţionînd fiecare în parte, între anumite ore coresjf)unzînd unor tarife diferite. Contor de apă (tehn.) Sin. Apome-tru (v.). Contor de căldură (tehn.) Aparat de măsurat cantitatea de fluid şi, deci, şi de căldură purtată de el spre cosumator (la o reţea termică). Contor de curse (tehn.) Aparat care înregistrează cîte mişcări complete de du-te-vino (curse) efectuează un element de maşină care are o mişcare alternativă. Contor de depăşire (elt.) Contor care nu înregistrează decît excesul de energie (sau de cantitate de electricitate), atunci cînd puterea (sau curentul) depăşesc o anumită valoare. Contor de depăşire totalizator (elt.) Contor care înregistrează energia (sau cantitatea de electricitate) corespunzînd depăşirii şi, în acelaşi timp, energia (sau cantitatea de electricitate) totală consumată într-un circuit. Contor de energie aparentă (elt.) V. Voltamperormetru. Contor de energie reactivă (elt.) V. Varormetru; Contor de gaz (metr.) Sin. Gazome-tru (v.) Contor de inducţie 194 Contor de inducţie (elt.) Contor electric de curent alternativ, la care bobine fixe, parcurse de curenţi, acţionează asupra unor piese conductoare mobile, în general discuri, parcurse de curenţi induşi de aceste bobine. Contor de lichid (metr.) Contor pentru măsurarea debitului de lichid ce trece prin conducta pe care este montat. Contor de particule (fiz.) Instrument folosit pentru numărarea particulelor ionizante. Se folosesc fie contoare în care particulele provoacă o descărcare în gazul ce umple contorul, cum sînt de exemplu contoarele Geiger-Muller (v. planşa XXVIII), fie contoare cu cristal bazate pe proprietatea pe care o au unele cristale de a deveni conductoare electrice cînd sînt iradiate, fie contoare cu scintilaţie, în care particulele incidente provoacă scintilaţii (scînteieri) ale unui material. Contor de pierderi (elt.) Confbr instalat în reţeaua de joasă tensiune a circuitului de abonat, alimentat de un transformator individual şi utilizat la măsurarea energiei corespunzătoare pierderilor în transformator. Contor de ture (tehn.) înregistrator pentru numărul de rotaţii efectuate de o piesă rotitoare, alcătuit dintr-un ax solidar cu piesa rotitoare şi dintr-un sistem de roţi dinţate care transmite rotaţiile axului la dispozitivul de însumare. Contor electric (elt.) Contor pentru energia electrică consumată de un circuit electric la care e legat. Contoarele cel mai des folosite sînt cele de inducţie; majoritatea celorlalte tipuri sînt bazate pe înregistrarea vitezei de rotaţie a unui mic electromotor. Contor electrodinamic cu colector (elt.) Contor la care cuplul motor e produs de acţiunea unei înfăşurări serie asupra unui echipaj mobil cu colector, montat într-un circuit derivaţie. Contor electromagnetic cu colector (elt.) Contor la care un magnet acţionează asupra unui echipaj mobil cu colector. Contor Geiger-Miiller (fiz.) V. sub Contor de particule. Contor motor (elt.) Contor la care partea activă e un motor. Contor orar (elt.) Aparat pentru măsurarea timpului în care s-a consumat energie electrică. Contor oscilant (elt.) Contor care înregistrează oscilaţiile unei bobine mobile, supuse acţiunii unei bobine fixe. Contor pendular (elt.) Contor oscilant la care bobinele sau magneţii mobili sînt suspendaţi pe balansiere. ( = Contor cu balansier). Contor proporţional (fiz.) Contor de particule ale cărui indicaţii sînt proporţionale cu numărul de perechi de ioni formate, în contor, de radiaţia incidenţă. Contor releu (elt.) Releu constituit cu elementele unui contor, cu diferenţa că dispozitivul indicator e înlocuit prin contacte şi, eventual, printr-un dispozitiv care dă cuplul antagonist. Contor tri-mono (elt.) Contor care înregistrează energia într-o reţea trifazată, alcătuit din trei contoare monofazate montate în aceeaşi cutie. Contrabaraj (hidrot.) Baraj mai scund, construit la o mică distanţă în aval de barajul principal, pentru a proteja baza acestuia. Contrabătator (agr.) Piesă cilindrică ce serveşte la scoaterea boabelor din paie, la o treierătoare. Contrabulină (constr. nav.) Manevră curentă care serveşte la aducerea de-a lungul vergei a grandeei de cădere. Contrabuterolă (mş.) Piesă metalică, cu o scobitură sferică la unul dintre capete, folosită la fixarea în scobitură a capului format al unui nit, în timpul nituirii. Contracalibru (tehn.) Piesă folosită la executarea şi la controlul unui calibru. Contracţie (fiz., tehn.) Micşorare a volumului unui corp datorită răcirii, solidi-ficării, uscării etc. ( = Retragere). Contracurbă (transp.) Porţiune curbă a unei căi de circulaţie, care urmează 195 Control tehnic unei alte porţiuni curbe şi are centrul de curbură de cealaltă parte a axei căii. Contracurent (fiz.) V. Curgere în contracurent. Contrafişă (constr,) Piesă folosită în special la ferme şi la poduri, pentru a transmite forţe de la piesele orizontale la cele verticale, sau pentru a asigura rigiditatea sistemului de construcţie. Contrafort (constr.) Masiv de zidărie sau de beton care face corp comun cu un zid pe care îl îngroaşă din loc în loc, pentru ca acesta să reziste la împingerile orizontale la care zidul simplu nu ar rezista; de obicei, are înălţimea mai mică decît cea a zidului (v. planşa XXVIII). Contragabier (constr. nav.) A treia velă pătrată de la baza arborelui mare (con-tragabierul mare), respectiv a arborelui trinchet (contragabierul mic). Contragreutate (tehn.) Greutate care serveşte, într-un sistem tehnic, la echilibrarea totală sau parţială a unei forţe fixe sau a unei greutăţi în mişcare. Contragrifă (cin.) Piesă metalică în formă de gheară care imobilizează pelicula, în aparatul de luat vederi, în timpul expunerii. Contrapantă (drum.) Pantă de înclinare opusă altei pante. Contrapiuliţă (tehn.) Piuliţă de siguranţă înşurubată lîngă piuliţa normală, pentru a împiedica deşurubarea acesteia. Contrapresiune (termot.) Presiune care se opune acţiunii aburului asupra unei feţe a pistonului unei maşini. Contraprobă (stand.) Probă suplimentară care se ia dintr-un material, odată cu probele obişnuite, şi care se încearcă într-un laborator oficial, pentru a se controla de către fiecare dintre părţile interesate rezultatele încercărilor făcute asupra probelor obişnuite. Contrascotă (constr. nav.) Manevră curentă executată pentru a aduce colţul scotei la înălţimea vergei. Contrast (foto,, poligr.t) Diferenţa dintre înnegrirea maximă şi înnegrirea mini- mă a unei imagini, a unui negativ sau a unui pozitiv fotografic etc. Contrast al imaginii (telc.) In televiziune, mărime caracteristică pentru variaţia strălucirii locale în cuprinsul unei imagini, definită-uneori-prin cîtul dintre valorile maximă şi minimă ale strălucirii din imaginea respectivă. Contraşină (c,f.) Şină prinsă, pe o lungime oarecare, alături de şina principală şi spre interiorul ei, astfel încît între ele să se menţină o distanţă fixă. Contratijâ (mş.) Parte prelungită peste punctul de sprijinire a tijei la pistoanele grele, pentru a anula parţial efectul de uzură al pistonului asupra cilindrilor. Contratip (cin.) Copie negativă a unui film, obţinută prin copiere după un pozitiv intermediar, folosită pentru obţinerea unui mai mare număr de copii pozitive, destinate exploatării. Contratipare (cin.) Obţinere a contra-tipurilor. Contratreaptă (constr.) Suprafaţă verticală a unei trepte, de la treapta inferioară pînă la suprafaţa orizontală a treptei respective. Contravîntuire (constr,) Element de construcţie care asigură rigiditatea transversală a unei construcţii sau a unei părţi dintr-o construcţie. Control central (cib.) Porţiune a unui calculator automat digital care dirijează succesiunea operaţiilor, interpretează instrucţiunile şi comandă începerea calculelor în conformitate cu instrucţiunea descifrată. Control de paritate (cib.) Sistem de control utilizat în codarea informaţiei, în care, pentru redarea literelor — respectiv a cifrelor — se utilizează numai grupe de digiţi avînd toate sau numai un număr par sau numai un număr impar de 1. Control tehnic (tehn.) Examinare, în timpul producţiei, a calităţii materialelor, a produselor intermediare, a efectului calitativ al proceselor tehnologice, pentru a obţine produse normate (conform standardelor). Controler 196 Controler (elt.) Comutator cu acţiuni multiple, cu ajutorul căruia se realizează o succesiune de modificări ale conexiunilor sau rezistenţelor unor circuite de pornire sau de reglaj (v. planşa XXVIII). Controlor de zbor (av.) Ansamblu de aparate la bordul unei aeronave, folosite în special în zborul fără vizibilitate (în ceaţă sau noaptea), pentru a controla simultan viteza, orientarea sau poziţia aeronavei. Contur (mat.) Linie care mărgineşte o suprafaţă. Contur de alimentare (petr. gaze) Limită geometrică exterioară de la care are loc curgerea fluidelor prin mediul poros, spre sondă. Contur de aripă (av.) Contur aparent al unei aripi de avion. Conturul aripii unui avion e determinat astfel, încît sâ asigure o anumită portanţă în lungul anvergurii, cu rezistenţa indusă minimă. Conturnare (elt.) Fenomen constînd în formarea unui circuit electric ce ocoleşte suprafeţele izolante. Con vector (inst.) Element de încălzire folosit în instalaţiile de încălzire centrală; se montează în nişe speciale sau în cutii din diverse materiale. Convecţia căldurii (fiz.) Transmitere a căldurii prin curenţi de substanţă încălzită. Se deosebesc: convecţie naturală (cînd curentul de substanţă ia naştere, de la sine, datorită dilatării şi, deci, micşorării densităţii, prin încălzire), şi convecţie forţată (realizată prin pompare, agitare etc.). Convergent (mat.) Calitate a unui fascicul de drepte de a tinde către acelaşi punct. Convergenţă (mat.) a. Proprietate a unui fascicul de drepte de a trece prin acelaşi punct. — b. Proprietate a unui şir de numere de a avea o limită finită. — c. Proprietate a unei serii ca suma termenilor ei să tindă către o limită finită şi bine determinată. Convergenţă a meridianelor (geod.) Unghiul dintre direcţiile nord geografic în două puncte, adică dintre direcţiile tangen- telor, în aceste puncte, la elipsele meridiane care se întîlnesc într-un punct. Conversiune (cib.) Schimbare a informaţiei dintr-un limbaj acceptat de maşină, în alt limbaj. Conversiune de frecvenţă (telc.) Transformare prin heterodinare a unui semnal de radiofrecvenţă incident (de obicei captat de antenă), într-un semnal de radiofrecvenţă de frecvenţă diferită. ( = Schimbare de frecvenţă). Conversiune magnetohidrodinamică (fiz., tehn.) Conversiune directă a căldurii în energie electrică folosind efectul mag-netohidrodinamic, căldura cauzînd atît io-nizarea fluidului supus cîmpului magnetic, cît şi punerea lui în mişcare într-o direcţie perpendiculară pe aceea a cîmpului. Conversiune termoionică (fiz., tehn.) Conversiune directă a căldurii în energie electrică folosind emisiunea termoelectro-nică a unor metale incandescente, într-o plasmă, de regulă de cesiu. Conversiunea energiei (fiz., tehn.) Transformare a energiei dintr-o formă în altă. . Convertizare 1 (elt.) Transformare a curentului electric alternativ în curent continuu, sau invers, cu ajutorul unor maşini electrice rotitoare. 2 (met.) Operaţie prin care un produs metalurgic, în stare de fuziune, e oxidat prin insuflare de aer şi fără folosire de combustibil. Convertizor (met.) Cuptor în care se efectuează operaţia metalurgică de convertizare (v. planşa XXVIII). Convertizor acid Bessemer (met.) Convertizor căptuşit cu cărămizi acide (sili-cioase), în care se tratează fontele nefos-foroase acide (silicioase). V. Bessemer, procedeul —. Convertizor bazic Thomas (met.) Convertizor căptuşit cu cărămizi bazice (de dolomită), în care se tratează fontele fos-foroase bazice. V. T h o m a s, procedeul-. Convertizor de frecvenţă (elt.) Maşină rotativă de curent alternativ trifazat, avînd pe rotor două înfăşurări. Alimentată cu 197 Copcire a ţevilor tensiune de o anumită fecvenţă, produce — în cealaltă înfăşurare — o tensiune de altă frecvenţă. Convertizor de măsurat (elt,) Dispozitiv destinat să furnizeze aparatelor de măsurat curent continuu, un curent proporţional cu o tensiune astfel încît prin circuitul alimentat de această tensiune să treacă un curent neglijabil, puterea necesară fiind furnizată de o sursă auxiliară. Convertizor electric (elt.) Maşină electrică sau pereche de maşini electrice (motor electric cuplat cu un generator electric) care transformă curentul continuu în curent alternativ, sau invers. Convertizor rotativ (elt.) Maşină electrică rotativă ori ansamblu de două sau mai multe maşini rotative, cuplate între ele numai mecanic sau mecanic şi electric, care schimbă felul curentului, tensiunea, frecvenţa etc. Convertizor termoionic (fiz., tehn.) Dispozitiv, de regulă de tipul unei diode, în care se realizează conversiunea termoio-nică a căldurii în energie electrică. Convertor (telc.) Circuit electronic ce realizează conversiunea de frecvenţă cu un singur tub electronic. Convertor analog digital (cib.) Sistem cu o intrare şi o ieşire, care produce, la ieşire, semnale digitale corespunzînd mărimii reprezentate analogic la intrare. Convertor de cod (cib.) Dispozitiv care transformă informaţia dintr-un cod în altul. Convertor digital analogic (cib.) Sistem cu o intrare şi o ieşire, care produc, la ieşire, semnale analogice corespunzînd mărimii reprezentate digital la intrare. Convex (mat.) Calitate a unui arc de curbă în raport cu un punct pentru care acel punct e situat de partea opusă, în raport cu arcul, faţă de cea pentru care arcul e concav. Coordonate (mat.) Numere care precizează poziţia unui punct faţă de un sistem de referinţă dat. Coordonate carteziene (mat.) în plan: două mărimi x şi y legate de un punct P din plan, care reprezintă respectiv distanţa de la un punct O, numit originea sistemului de coordonate, la punctul Px de intersecţie a axei Ox cu o paralelă la axa Oy dusă prin P (distanţă numită abscisa x a lui P), şi distanţa de la O la punctul P2 de intersecţie a axei Oy cu o paralelă la axa Ox dusă prin P (distanţă numită ordonata y a lui P). în spaţiu: cele trei mărimi x, y şi z care reprezintă cele trei distanţe de la originea O la punctele obţinute prin intersecţia axei respective cu un plan care trece prin P şi e paralel cu celelalte două axe. Dacă axele sistemului sînt perpendiculare între ele, coordonatele respective se numesc oblice (v. planşa XXVIII). Coordonate geodezice (geod.) Coordonatele unui punct de pe suprafaţa Pămîntului, într-un sistem convenţional de axe de coordonate, valabil într-o regiune limitată. Coordonate polare (mat.) Coordonate ale unui punct P, dintre care una dă distanţa de la un punct fix O (originea) pînă la punctul P, iar cealaltă, unghiul 0 pe care dreapta OP îl face cu o dreaptă fixă Ox (v. planşa XXIX). Coordonate topografice (topogr.) Coordonate ale ilnui punct în raport cu axele rectangulare ale unui sistem de coordonate local, arbitrar. Copal (chim.) Răşină naturală asemănătoare chihlimbarului; se extrage din unele plante tropicale şi se întrebuinţează la prepararea unor lacuri de bună calitate. Copcă (constr.) Bucată mică de tablă, îndoită, care serveşte la prinderea de astereală a foilor de tablă, de ardezie etc. Copcire a ţevilor (met.) Prindere prin puncte de sudură la capete, a două ţevi aduse în poziţie axială, care urmează să fie sudate. Se foloseşte la înnădirea sau la montarea conductelor. Copie 198 Copie (poligr.) Model reprodus prin desen, fotografiere, mulare, pictare a unei figuri, a unui text, a unui tablou, a unei sculpturi. Copiere 1 (foto.) Operaţie de obţinere a unei fotografii cu ajutorul unui clişeu. 2 (met. pr.) Operaţie de aşchiere la o maşină-unealtă, în care portunealta urmăreşte (direct sau indirect) un şablon, astfel încît unealta să prelucreze un profil asemenea şablonului. 3 (poligr.) a. Procedeu de reproducere şi multiplicare a unor imagini sau texte imprimate. — b. Operaţie fotomecanică de pregătire a formelor de tipar prin fotografiere. Copiere, efect de ^ (telc.) Transmisiune a înregistrării magnetice de la o spiră la spirele vecine, la bobinarea sau debo-binarea unei benzi magnetice. Coplanar (mat.) în acelaşi plan. Copolimer (chim.) V. sub P o 1 i m e-r i z ar e. Coptură (mine) Bucăţi de rocă ce ameninţă să cadă din pereţii sau din tavanul unei lucrări miniere, ori din pereţii unei cariere. Cor (constr.) Sculă cu ajutorul căreia se îndoaie armăturile necesare betonului armat. Cord 1 (piei.) Cuţit puţin curbat, cu lama teşită şi cu două mînere, folosit la cenuşar, pentru îndepărtarea părului de pe piele. 2 (text.) Inserţie pentru o substanţă plastică, de obicei cauciuc, executată din ţesătură de bumbac cu urzeală din fire simple, pentru piese supuse la solicitări mari (anvelope de roţi). Cordaj (mine) Turnus al coliviei de extracţie (cursă completă de la un punct de pornire pînă la revenirea ei în acelaşi punct). în timpul necesar efectuării unui cordaj se includ şi timpii morţi pentru manevrarea vagonetelor. Cordită (expl.) Exploziv preparat din nitroceluloză şi nitroglicerină. Cordon 1 (elt.) a. Conductor prevăzut cu elemente speciale pentru a racorda un aparat de măsurat la accesoriile sale. — b. Conductă electrică izolată, flexibilă, folosită în instalaţiile mobile. 2 (met.) Fîşie de metal care desparte cele două caneluri vecine ale unui cilindru de laminor. Cordon de sudură (met.) Metal depus prin sudare la îmbinările sudate. Cordon de telefonie (telc.) Ansamblu de fire conductoare, izolate între ele şi împreunate, legate la diferite părţi conductoare ale unei fişe de telefonie. Cordon magnetic (elt.) Dispozitiv pentru măsurarea tensiunilor magnetice şi mag-netomotoare, de forma unui cordon flexibil, cu secţiunea constantă, avînd lungimea mult " mai mare decît dimensiunile liniare ale secţiunii, realizat cu sîrmă subţire izolată şi ale cărei capete sînt fixate la două borne solidare cu cordonul (v. planşa XXIX). Corectare 1 (hidrot.) Sin. Regularizare (v.). 2 (tehn.) Operaţie de înlăturare a unor defecte care au apărut în timpul executării unei lucrări, a unor omisiuni etc., sau pentru a modifica, conform unor necesităţi apărute ulterior, aspectul iniţial al lucrării executate. Corectarea sondei (petr. gaze) Operaţie efectuată cu o sapă nouă în porţiunea forată cu sapa anterioară, înainte de a ajunge la talpa sondei, în scopul aducerii sondei la diametrul nominal, respectiv al eliminării reducerii diametrului sondei, rezultate în timpul uzării sapelor în diametru. Corectarea torenţilor (hidrot.) Sin. A -menajarea torenţilor (v.). Corector (telc.) Circuit de corecţie a caracteristicii de frecvenţă a aparataju-lui şi a căilor de telecomunicaţii. Corector altimetric (av.) Acul jiclorului principal al unui carburator pentru motoare de avion, care serveşte la reglarea accesului combustibilului în funcţiune de densitatea aerului, fiind comandat de o capsulă barometrică. Planşa XXVIII Schema unui conjunctor-disjunctor de automobil A — ampermetru; B — acumulator; M — maşină electrică generatoare (generator); 2 — iamă de otel moale; 2 — contact; 3 — resort; 4 — înfăşurare cu slrmă groasă, conectată In serie; 5 — înfăşurare cu sîrmă subţire, conectată în derivaţie. îT Contor Geiger-Mliller I — amplificator;.2 — anod; 3 — catod; 4 — mineral radioactiv. Contrafort pentru sprijinirea arcelor butante 2 — contrafort; 2 — arce butante. Conteiner-cadru rigid. 10'% Controler 1 l, 2,3 şi 4 — borne de legătură ale diferitelor circuite electrice; 5 — lamă metalică; 6 — segmenţi metalici; O — poziţia de deconectare; I şi II — poziţii de conectare. Convertizor pentru oţel 1 — manta de tablă; 2 — căptuşeală de cărămizi refractare; 3 — conductă de aer; 4 — intrarea aerului; 5 — cameră de aer; 6 — oţel topit; 7 — pompă hidraulică pentru bascularea convertizorului; 8 — centură; 9 — cremalieră; 10 — gura convertizorului pentru încărcat şi descărcat; 22—cioc; 12 — canale de aer. Coordonate carteziene a şi 5 — rectangulare; c d — oblice. Corector de impedanţă 200 Corector de impedanţă (telc.) Corector realizat sub forma unui cvadripol pasiv montat la intrarea unui receptor, pentru ca ansamblul să prezinte, la intrare, o impedanţă echivalentă, practic constantă, între anumite limite de variaţie a frecvenţei. Corector de tonalitate (telc.) Corector utilizat la amplificatoarele de audio-frecvenţă spre a modifica într-un sens dorit caracteristica de frecvenţă a amplificării, favorizînd anumite benzi de frecvenţă şi atenuînd suplimentar altele. Corectură (poligr.) înlăturare, prin îndreptare, a greşelilor strecurate într-un text cules pentru tipar (litere, cuvinte, rînduri sărite, în completare, deformate). Corecţie de măsură (metr., tehn.) Cantitate care trebuie adunată sau scăzută din rezultatul obţinut printr-o măsurare, pentru a obţine" valoarea adevărată a mărimii măsurate şi a compensa, astfel, erorile. Corelator (cib.) Aparat cu două intrări şi o singură ieşire, la care semnalul de ieşire e proporţional cu funcţiunea de corelaţie curenta a celor două semnale corelate. Corfă (mine) Colivie de extracţie. (Termen. minier din Transilvania.) Corhart (st. cer.) Produs superrefrac-tar aluminos, obţinut prin topirea şi turnarea în forme a aluminei, întrebuinţat la căptuşirea cuptoarelor pentru fabricat sticlă. Corindon (mineral.) Oxid de aluminiu natural, cu compoziţia chimică 53,2% Al şi 46,8% O. Se întrebuinţează ca material abraziv la fabricarea discurilor, a hîrtiei şi a prafului abrazive, iar varietăţile colorate transparente sînt folosite ca pietre semipreţioase. Cormană (agr.) Lamă de oţel lată şi puţin încovoiată, fixată de talpa plugului şi de bîrsă, care răstoarnă şi mărunţeşte pămîntul tăiat de brăzdar. Corn de plug (agr.) Fiecare dintre cele dcuă mînere care servesc la conducerea şi apăsarea în pămînt a plugului. Cornet acustic (fiz.) Tub a cărui secţiune transversală variază în lungul axei, folosit fie pentru a dirija sunetele în anumite direcţii, fie pentru a le concentra pe timpanul urechii. Cornieră (tehn.) Bară metalică profilată în formă de L, cu aripi egale sau inegale; cea de oţel are dimensiunile standardizate. Cornificare (piei.) Transformarea prin gelatinizare, în urma uscării la soare sau la căldură prea mare, a ţesuturilor de fibre colagene ale pielii brute într-o masă cornoasă. Porţiunile de piele cornificate nu mai pot fi tăbăcite. Cornişă 1 (arh.) a. Muluri încoronînd o construcţie, care apără de ploaie faţada părţii exterioare a zidurilor; cornişa e alcătuită din lăcrimar şi cimază.— b. Muluri decorative situate deasupra uşilor şi ferestrelor unei încăperi, sub plafon. 2 (drum.) Cale urmînd curbele de nivel pe marginea unei terase sau faleze, de-a lungul unei văi, al unui ţărm. Coroană (mat.) Suprafaţă cuprinsă între două cercuri concentrice coplanare. Coroană cu diamante (petr. gaze) Freză de foraj cu diamante. V. sub Freză de foraj. Coroană de rulare (c.f., mş.) Şină circulară pe care se rostogolesc roţile unei plăci învîrtitoare. Coroană diferenţială (mş.) Coroană dinţată, montată pe caseta sateliţilor, la un autovehicul. Primeşte mişcarea de la motor prin pinionul de atac şi o transmite roţilor prin caseta sateliţilor. Coroană dinţată (mş.) Coroană metalică sau de alt material dur aplicată la periferia unei roţi, avînd o dantură prelucrată în prealabil, ceea ce uşurează înlocuirea dinţilor uzaţi, prin schimbarea numai a coroanei. Corodare (text.) Decolorare locală a unei ţesături vopsite, în vederea obţinerii unor desene, în alb (cu rongalit) sau în culori (cu rongalit şi un adaos de coloranţi). (= Ronjare). 201 Cosinusoidă Coroiaj (met.) Raport dintre aria secţiunii iniţiale şi cea a secţiunii finale ale unei piese supuse la o prelucrare prin laminare sau forjare. Corona, efecte (elt.) V.' E f e c t corona. Coronament (constr.) Parte superioară a unui chei, a unui pereu, a unui zid de sprijin, a unei culee, a unui dig, executată de obicei din piatră de talie. Corosiv (chim.) Calitate a unei substanţe de a ataca, pe cale chimică sau e.lectrochimică, suprafaţa unui corp. Coroziune (chim.) Acţiune de degradare, pe cale chimică sau electrochimică, a suprafeţei unui corp, în special a unui metal, de către aer, umezeală sau anumiţi agenţi chimici. Corp, pl. corpi (chim.) Sin. Compus (v.). (= Corp chimic). Corp aerodinamic (tehn.) Profil volumetric astfel determinat, încît să opună o rezistenţă cît mai mică la înaintarea lui prin aer. Corp chimic (chim.) Sin. Compus (v.). Corp de clădire (constr.) Clădire izolată; aripă a unei clădiri sau pavilion. Corp de iluminat (tehn.) Dispozitiv în care se pot monta una sau mai multe lămpi, avînd rolul principal de a redistribui, în modul dorit, fluxul luminos emis de aceste lămpi. Corp de literă (poligr.) Lungime a paralelipipedului care formează piciorul literei. El determină mărimea tipului şi se exprimă în puncte tipografice. Cel mai mic corp de literă folosit în tipografie e corpul de trei puncte tipografice, numit briliant. Corpurile de literă folosite cel mai des sînt următoarele: Nonpareille Petit Corpus (garmond) Cicero 6 puncte (2,256 mm) 1 punct = 0,376 mm 8 puncte (3,008 mm) 10 puncte (3,759 mm) 12 puncte (4,511 mm) Mai sînt folosite şi următoarele corpuri de literă: mittel (14 puncte), terţia (16 puncte),, text (20 puncte), dublu cicero (24 puncte), dublu mittel (28 puncte), misal (36 puncte),, canon (48 puncte). Corp de măcinare (tehn.) Piesă cu dimensiuni şi forme variate (sferică, cilindrică, neregulată), care se introduce în morile cilindrice pentru a sfărîma materialul prin ciocnire şi frecare. Cele sferice (de oţel) se numesc bile, iar cele neregulate (de silex) galeţi. Corp de umplutură (constr.) Element de construcţie prefabricat, cu unu sau cu mai multe goluri, folosit ca element de umplutură între grinzile unui planşeu. Corp negru (fiz.) Corp a cărui putere absorbantă pentru lumina de orice culoare e egală cu unitatea. Corp simplu (chim.) Sin. Element (v.). Corpus (poligr.) Sin. Garmond (v.). Corpuscul (fiz.) Particulă materială. Coruncă (petr. gaze) Unealtă cu ajutorul căreia se prinde şi se extrage, în general, garnitura de prăjini de foraj scăpată sau ruptă şi rămasă în sondă. Ex.: coruncă cu clapă, cu bacuri, universală. Cosecantă (mat.) Funcţiune trigonometrică dată de expresia": cosec x — — l/sin x. V. şi Funcţiuni trigonometrice. Cosinus (mat.) Raport dintre proiecţia pe un diametru, ales ca diametru-ori-gine al arcelor, a razei de cerc corespunzătoare extremităţii arcului subîntins de unghiul respectiv, şi dintre rază. Proiecţia e considerată pozitivă, cînd extremitatea arcului e cuprinsă în cadranele I sau IV faţă de diametrul-origine, şi negativă, cînd extremitatea arcului e cuprinsă în cadranele II sau III. Se notează cos. V. şi Funcţiuni trigonometrice. Cosinus hiperbolic (mat.) V. sub Funcţiuni hiperbolice. Cosinusoidă (?nat.) Curbă care reprezintă variaţia cosinusului în funcţiune de unghi. Cosinusuri directoare 202 Cosinusuri directoare (mat.) Cosinusurile unghiurilor formate ele o dreaptă cu axele triedrului de referinţă. Cositoare (agr.) Maşină agricolă folosită pentru cositul furajelor; poate fi manuală sau cu tracţiune animală ori mecanică. Cositor (chim.) Sin. Staniu (v.). Cositor cenuşiu (chim.) Sin. Staniu cenuşiu (v. sub Staniu). Cositorire (mat.) Operaţie de acoperire a unui metal oxidabil cu un strat subţire de cositor. Se face, de obicei, prin imer-:siune într-o baie de cositor topit, dar :şi prin depunere electrolitică. Cosmonautică (gen.) Sin. Astronaut i c ă (v.). Cosor (agr.) Cuţit cu lamă de oţel scurtă jşi puţin încovoiată şi cu vîrful ascuţit, folosit în viticultură şi în pomicultură la executarea de altoiri, la tăierea cepilor şi la netezirea tăieturilor făcute cu ferăstrăul. Cosoroabă (constr.) Grindă de lemn aşezată pe partea superioară a unui zid, in lungul acoperişului. •Coş (constr., tehn.) Construcţie de zidărie (de cărămidă sau beton) sau metalică, în formă de tub vertical, prin care se evacuează gazele rezultate dintr-o «ardere (v. planşa XXIX). Coş vulcanic (geol.) Canal din scoarţa Pămîntului, care leagă un bazin magmatic de adîncime cu suprafaţa şi prin care se ridică magma şi produsele magmatice in timpul erupţiei. Cot 1 (mş.) Ansamblu constituit dintr-un fus solidar cu două braţe, fiecare braţ fiind solidar (la cealaltă extremitate) cu capetele în prelungire ale unui arbore întrerupt. 2 (tehn.) Tub curbat în arc de cerc, care are, uneori, la capete, o flanşă, un manşon sau un filet, lacînd legătura cu o conductă (fiting). Cotangentă (mat.) Funcţiune trigonometrică dată de expresia cotg x = 1/tg %. y. şi sub Funcţiuni trigonome-t r i c e. Cotă 1 (desen) a. Număr înscris alături de o dimensiune a obiectului (piesei) reprezentat(e), care indică valoarea numerică a dimensiunii respective în unitatea de măsură adoptată.— b. Fiecare dintre dimensiunile unei piese, indicată pe un desen.— c. Dimensiune scrisă pe un desen. 2 (gen.) a. Parte bine determinată dintr-un tot.— b. Parte dintr-un întreg destinată unei folosinţe. 3 (mat.) Distanţă de la un punct la un plan de referinţă orizontal. 4 (geod., topogr.) Altitudinea (înălţimea) unui punct măsurată pe verticala locului în raport cu o suprafaţă de referinţă oarecare (cotă relativă) sau cu suprafaţa nivelului mediu al mării (cotă absolută). Cotă de amortizare (tehn.) Procent din valoarea iniţială a mijloacelor de bază, cu ajutorul căruia se stabileşte fondul de amortizare anual, ce se repartizează asupra fiecărui produs, incluzîndu-se în preţul de cost al acestuia. Cotă dinamică (geod., topogr.) Cotă a unui punct calculată pe baza lucrului mecanic necesar pentru a ridica, pe verticală, unitatea de masă, de la suprafaţa de referinţă (nivelul 0) pînă în punctul considerat. Cotă măsurată (geod.) Suma diferenţelor de nivel de-a lungul unei linii de nivelment care uneşte nivelul mării cu un punct oarecare de pe suprafaţa Pămîntului. Cotă piezometrică (hidr.) înălţime pînă la care se ridică un lichid într-un tub vertical deschis aflat în legătură cu un recipient în care e conţinut sau prin care curge lichidul respectiv. Cotă roşie (drum.) Cotă a căii în axa drumului. Cotigă (agr.) Sin. Antetren (v.). Cotonizare (text.) Transformare a fibrelor liberiene într-un material asemănător cu fibrele de bumbac. Coulomb (Se citeşte culomb) (unit.) Unitate de măsură pentru sarcina electrică în sistemul SI, egală cu sarcina electrică transportată de un curent con- 203 Cremalieră stant de un amper într-o secundă (1 C = = 3' x IO9 unităţi electrostatice GGS); simbol G. Coyalenţă (chim.) Legătură de valenţă realizată prin punerea în comun a unuia sau a mai multor electroni de către fiecare dintre atomii participanţi. Covată (mine) Vas de metal sau de lemn, puţin adînc, folosit în unele mine metalifere la încărcarea substanţelor minerale utile sau a rocilor sterile. Covelină (mineral.) Sulfură de cupru (GuS), naturală; minereu cu 66,4% cupru. Covercot (text.) Ţesătură de bumbac, de lînă pură sau amestecată, a cărei urzeală e alcătuită din fire răsucite de culori diferite, iar bătătura, din fire de aceeaşi culoare, simple sau răsucite, întrebuinţată pentru pardesiuri, uniforme etc. Covertă (constr. nav.) Punte superioară a unei nave. (= P u n t e de manevră). Covor (drum.) Strat superficial asf al tic, turnat sau cilindrat, lucrat la cald sau la rece, aplicat peste un pavaj. Covor asfaltic (drum.) Acoperire bituminoasă cu grosimea de 2,5 —3,5 cm, aplicată pe un macadam sau pe o îmbrăcăminte existentă, fără intermediul unui strat de binder. Cowper (termot.) V. C a u p e r. CP (unit.) Simbol pentru „cal-putere“, unitate de măsură a puterii, egală cu 75 kgm/s. Cr (chim.) Simbol pentru elementul Crom. Crabot (mş.) a. Fiecare dintre dinţii practicaţi pe" una dintre feţele frontale ale unui disc, numit roată crabotată, care permit angrenarea acesteia cu o roată crabotată pereche.— b. Intr-un atelier, manşonul cu doi sau cu trei dinţi, care poate fi cuplat cu manşonul pereche al cuplajului (v. planşa XXIX). Cracare (ind. chim.) Fenomen de rupere a catenelor hidrocarburilor, urmat de obţinerea unor hidrocarburi cu catenă scurtă şi a unor reziduuri grele, realizat fie prin încălzire la temperaturi înalte sau la temperaturi şi presiuni înalte, fie catalitic. Cracarea se aplică mai ales unor produse de distilare primară a ţiţeiului, cum sînt motorina, păcura etc., pentru obţinerea de benzină. Craeare catalitică (ind. chim.) Cracare realizată în prezenţa unui catalizator. Cracare termică (ind. chim.) Cracare realizată datorită temperaturii înalte. Cracking (tehn.) Cracare. Crampă (mine) a. Ciocan minier de mînă.— b. Tîrnăcop minier. (Termen minier din Valea Jiului.) Crampon (c.f.) Piron cu care se fixează, pe o traversă, şina de cale ferată. Crapan (tehn.) Dispozitiv alcătuit din patru lanţuri, cabluri etc., prinse laolaltă la un capăt; la capetele libere au cîr-lige pentru prinderea baloturilor, a butoaielor etc., care trebuie ridicate sau transportate. Crapodină 1 (elt.) Suport pe care se sprijină echipajul mobil al unui contor. 2 (mş.) Lagăr de capăt, superior sau inferior, folosit pentru fusurile axelor verticale sau pivoturile construcţiilor mecanice. Crater de arc electric (fiz.) Scobitură care se formează, în timpul funcţionării* pe electrodul pozitiv al unui arc electric alimentat cu curent continuu. Craţer (mine) Transportor cu bandă cu raclete. (Termen minier din Transilvania.) Crăpătură (met.) Defect de discontinuitate în profunzimea sau la suprafaţa unui obiect turnat din metal. Creion de lumină (cib.) Dispozitiv electronic de forma unui creion, care, conectat la un displeier (v.), poate modifica semnalele luminoase ce apar pe ecranul displeierului conectat, ca şi creionul de lumină, la un calculator digital. Cremalieră (mş.) Bară dinţată care se angrenează cu o roată dinţată cilindrică. E folosită la cricuri, maşini-unelte etc, Cremă 204 Cremă (ind. chim.) Material păstos obţinut fie prin emulsionarea în apă sau intr-un ulei eteric a unor grăsimi, ceruri, hidrocarburi etc., fie prin saponificarea unora dintre aceste substanţe; e întrebuinţat pentru întreţinerea unor obiecte de piele. Cremene (mineral.) Varietate comună de opal, de culoare cenuşie, galbenă sau negricioasă, care formează concreţiuni în calcare silicioase. Cremonă (constr.) Dispozitiv metalic care serveşte la închiderea unei ferestre sau a unei uşi pe care e fixat. Creolină (chim.) Amestec de săpun şi ulei de la distilarea cărbunilor de pămînt, care dă, cu apa, o emulsie stabilă; e întrebuinţat ca dezinfectant. Creozot (chim.) Lichid obţinut la distilarea gudronului de lemn; e întrebuinţat pentru a îmbiba cheresteaua de brad sau de fag spre a o feri de putrezire, în medicină, cum şi la conservarea cărnii. Creozotare (lemn) Impregnare a lemnului cu creozot, efectuată la cald şi sub presiune, în scopul conservării lui. Crep 1 (ind. chim.) Produs obţinut prin ■coagularea latexului de cauciuc cu acid acetic; e întrebuinţat la confecţionarea de tălpi pentru încălţăminte. 2 (text.) a. Fire * de mătase naturală sau artificială, suprarăsucite.— b. Ţesătură de mătase naturală sau artificială, ţesută din fire suprarăsucite în ambele sensuri, folosite ca urzeală şi bătătură, numai ca urzeala ori numai ca bătătură. Crep de Chine (text.) Ţesătură de mătase, cu legătură pînză, cu firele de urzeală nerăsucite şi cu cele de bătătură răsucite. Crepină (tehn.) Sin. Sorb (v.). Crepon (text.) Ţesătură de bumbac, de lină sau de mătase, ţesută din fire supra-toarse într-un singur’sens, pentru a obţine un efect specific de suprafaţă granulată şi brăzdată în direcţii neregulate. Crestare (met.) Operaţie de forjă, prin care se face pe o piesă o crestătură executată cu o daltă-ciocan. Crestătură de înfăşurare electrică (elt.) Canal, acoperit sau descoperit, făcut într-o piesă metalică pentru a introduce în el conductele unei înfăşurări electrice. (= Ancoşă). Cretacic (geol.) Ultima perioadă a erei secundare (mezozoice), caracterizată prin depuneri calcaroase masive, în special de cretă. (V. C 1 a s i f i c a r e a formaţiunilor scoarţei terestre). Cretă (petrogr.) Rocă formată pe cale organogenă, compusă, în principal, din carapace microscopice de foraminifere, moluşte, corali şi mici schelete de spon-gişri. Creton (text.) Ţesătură subţire de bumbac, cu legătură pînză, albită şi imprimată (e folosită pentru stofe de mobilă, perdele, rochii etc.) Creţuire (tehn.) Operaţie de curăţire (cu dalta sau cu ciocanul, manual sau mecanizat) pînă la materialul sănătos, a locului cu defecte al unei piese, pentru a fi reparată prin sudare. (=Crăiţuire). Creuzet 1 (chim.) Vas confecţionat dintr-un material rezistent la temperaturi înalte (cuarţ, porţelan, grafit, platină etc.) folosit pentru unele reacţii chimice, pentru calcinarea precipitatelor etc. 2 (met.) a. Oală de grafit, de şamo-tă, de amestec de argilă, silice şi grafit etc., folosită pentru topirea metalelor în cantităţi relativ mici sau pentru anumite tratamente termice. — b. Bazin de la baza unui furnal, a unui cubilou etc., în care se adună metalul topit, obţinut în procesul metalurgic respectiv. Crezol (ind. chim.) Lichid cu proprietăţi asemănătoare fenolului, întrebuinţat ca dezinfectant. Crib (hidrot.) Construcţie de lemn, de zidărie sau de metal, executată în albia unui rîu, pentru protecţia unui sorb. Criblură (drum.) Piatră dură concasată şi apoi granulată, dublu ciuruită în diferite sorturi, cu dimensiunile de 3 — 5 cm. Cric (tehn.) Aparat folosit pentru ridicarea greutăţilor prin împingere. Se deosebesc cricuri cu cremalieră, cu pîrghie, cu şurub, hidraulice etc. (v. planşa XXIX). 205 Crivac Cricură (met.) Crăpătură îngustă şi scurtă, la suprafaţa unei piese de oţel, care poate apărea la turnare, forjare, tratamente termice. Criohidrat (chim. fiz.) Substanţă cristalină obţinută prin răcirea în apă a unei soluţii. Criohidratic, punct ^ (chim. fiz.) Sin. Temperatură criohidratică (V.). Crioscopie (chim. fiz.) Metodă de determinare a greutăţii moleculare a unei substanţe prin măsurarea coborîrii temperaturii de solidificare a unei soluţii a acelei substanţe într-un solvent, faţă de temperatura de solidificare a solventului. Criotron (elt.) Element cu două stări stabile care lucrează la o temperatură apropiată de 0°K şi a cărui funcţionare se bazează pe fenomenul de supraconduc-tibilitate. Criptocianinfi (chim., foto.) Colorant întrebuinţat ca sensibilizator fotografic în infraroşul apropiat. Crîsofcnină (chim.) Colorant galben rezistent la lumină şi la alcalii. Crisoidină (chim.) Colorant bazic galben întrebuinţat la vopsirea bumbacului, a lînii, a hîrtiei şi a pieilor. Cristal 1 (mineral.) Corp solid, mărginit de feţe plane şi cu o formă geometrică regulată, de compoziţie omogenă, cu structură reticulară, avînd particulele constitutive (atomi, ioni, molecule) repartizate în spaţiu în mod ordonat, la nodurile unei reţele tridimensionale. 2 (st. cer.) Sticlă fabricată, de obicei, pe bază de carbonat de potasiu, în loc de carbonat de sodiu cala sticla obişnuită, şi cu adaos de săruri de plumb, folosită în construcţie, la confecţionarea aparatelor de laborator, a obiectelor de ornament, a oglinzilor etc. fiind foarte transparentă. Cristal mixt (fiz.) Cristal în a «ărui reţea intră atomi sau ioni ai mai multor componenţi ce pot da soluţii solide. Cristalinitate (mineral.) Grad de cris-talinizare al unei roci. Cristalit (mineral.) Cristal embrionar, incomplet dezvoltat, neregulat, limitat de colţuri şi muchii numai în direcţiile cu viteză de creştere maximă, considerat ca un stadiu intermediar între starea cristalină şi cea amorfă sau coloidală. Cristalizare (fiz.) Formare de cristale naturale (minerale) sau artificiale dintr-o soluţie sau topitură, prin vapori-zarea, respectiv evaporarea lichidului, ori prin răcirea, respectiv solifidicarea to-piturii. Cristalizare fracţionată (chim. fiz.) Separare prin cristalizare a unui amestec de substanţe dizolvate într-un solvent,, folosind faptul că acestea au solubilităţi diferite în acel solvent. Cristalizor (chim.) Vas folosit pentru cristalizarea unei substanţe dintr-o soluţie. . Cristaloblasteză (petrogr.) Recristali-zare metamorfică a rocilor preexistente, în mediu solid sau foarte vîscos, sub acţiunea presiunilor orientate din scoarţa Pămîntului şi în aureolele de contact ale maselor intruzive. Cristalochimie (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu relaţiile dintre structura cristalină şi proprietăţile chimice şi fizice ale unei substanţe. Cristalografie (fiz., mineral.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul cristalelor din punctul de vedere al formei lor (cristalografie geometrică) şi al proprietăţilor lor fizice (cristalografie fizică). CristalQid (chim. fiz.) Substanţă care,, cînd e în soluţie, poate trece printr-o> membrană de pergament. Cristalometrie (gen.) Disciplină care se ocupă cu studiul şi tehnica măsurării formelor geometrice ale cristalelor. Cristoplastic (tehn.) Calitate a unui . material de a putea fi mulat (v. Mula r e) la rece, în stare cristalină (de ex.: fierul, cuprul, aluminiul etc.). fcrivac (mine) Troliu construit din lemn şi folosit la săparea puţurilor, pentru co- Crivală 206 borîrea şi ridicarea oamenilor, extragerea rocilor săpate şi coborîrea materialelor de căptuşire a puţurilor. Crivală (tehn.) Unealtă de lemn, în formă de cadru dreptunghiular, una dintre laturi fiind constituită dintr-un şurub, tot de lemn, folosită de dulgher pentru fixarea pieselor de lemn în timpul prelucrării. Crîsnic (pisc.) Unealtă de pescuit cu momeală, în rîuri. Crochiu 1 (desen) Desen al diferitelor proiecţii, executat cu mîna liberă, necesar pentru reprezentarea precisă a unui obiect. 2 (topogr.) Reprezentare grafică a unei ridicări topografice care conţine elemente geometrice (figuri), date numerice (cotări de distanţe), nomenclatură etc., aşa cum au fost înregistrate pe teren in timpul operaţiilor de măsurare. Crocodil 1 (c.f.) Dispozitiv de comandă automată pentru semnalizarea, pe locomotiva unui tren în mers, a poziţiei semnalelor de acoperire a liniei, alcătuit din-tr-o placă metalică aşezată între şine în faţa unui semnal de protecţie şi legată într-un circuit electric de cale, întrerupt prin releele semnalului de protecţie. 2 (elt.) Bornă cu fălci articulate* pe un ax şi cu resort de calare, folosită pentru legături electrice provizorii în unele instalaţii sau montaje. Croire (tehn.) Operaţie de tăiere, pe un contur determinat, a unui material, urmînd ca prin prelucrarea sau asamblarea pieselor astfel tăiate, să se obţină piesele sau obiectele dorite. Crom (chim.) Gr. Element cu nr. at.24, gr. at. 52,01. Metal alb, dur, asemănător cu fierul, cu p.t. 1 615°; gr. sp. 7,1; se găseşte în natură sub formă de cromit şi e întrebuinţat la fabricarea unor oţeluri şi la cromare, iar unele săruri de crom sînt întrebuinţate în vopsitorie şi în tăbă-cărie. Cromare (met.) Depunere, pe suprafaţa unui metal, a unui strat subţire de crom, pentru ca piesa să devină rezistentă la coroziune. Depunerea se face prin electroliză dintr-o soluţie de acid cromic. Cromat (chim.) Sare a acidului cromic. Unii cromaţi sînt întrebuinţaţi în vopsitorie. Cromatograîie (chim. fiz.) Metodă de separare a componenţilor unui amestec prin trecere printr-un adsorbant. Cromizare (met.) îmbogăţire cu crom, prin tratament termochimic, a stratului superficial al unor piese, pentru a le face rezistente la oxidare, coroziune şi uzură. Cromofor (fiz.) Grup de atomi care, cînd e introdus în molecula unei substanţe, colorează acea substanţă. Cromogen (fiz.) Substanţă în a cărei moleculă se găseşte un cromofor. Cromolitografie (poligr.) a. Reproducere litografică în mai multe culori.— b. Tipăritură realizată prin cromolitografie în sensul de sub a* Cromotipie (poligr.) Reproducere litografică, pe cale fotochimică, în mai multe culori. Cronofotografie (fiz.) Reprezentare fotografică a unei mişcări cu ajutorul mai multor fotografii luate la scurte intervale de timp, cronometrate, folosită la studiul mişcării. Cronograf (fiz., tehn.) Instrument pentru înregistrarea timpului. Cronometrare (fiz., tehn.) Măsurare exactă a timpului în care se desfăşoară un fenomen sau se efectuează o lucrare. Cronometrie (fiz.) Disciplină care se ocupă cu studiul şi tehnica măsurării timpului. Cronometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea exactă a unui interval de timp. Crosing (mine) Construcţie care asigură încrucişarea subterană a doi curenţi de aer dirijaţi unul deasupra celuilalt. (= Punte de aeraj). Croşetă (poligr.) Simbol cu funcţiunea de paranteză de grad superior celorlalte paranteze obişnuite. Crown (fiz.) V. Sticlă crown, 207 Cuantelor, teoria Cruce (tehn.) Piesă de legătură, fi ting sau piesă fasonată, care constituie un racord, în formă de cruce, între conducte. Cruce cardanică (tehn.) Sin. Articulaţie cardanică (v.). Crucea sateliţilor (mş.) Piesă constituită din patru axe dispuse în formă de cruce, cu capetele fixate în caseta sateliţilor; pe fiecare ax e aşezat cîte un pinion care se poate roti liber în jurul lui. Serveşte la transmiterea mişcării la roţile motoare, prin intermediul organelor din interiorul casetei. V. şi P i n i o n satelit. Crucnă (met.) Râzătoare de oţel cu care se curăţă zgura sau cenuşa de pe vatra cuptorului, sau se amestecă materialul topit. Crupon 1 (ind. chim.) Placă de cauciuc, asemănătoare cu talpa de piele, folosită pentru confecţionarea de tălpi pentru încălţăminte. 2 (piei.) Piele constituită din spinare şi crupă, fără poale, gît şi coadă, caracterizată printr-un ţesut des, compact, omogen şi care — prin tăbăcire — devine rezistentă. Reprezintă circa 40% din greutatea pielii întregi. Cruponare (piei.) Operaţie de tăiere a poalelor, a gîtului şi a cozii unei piei, pentru a obţine cruponul. Crustă 1 (agr.) Rezultatul alipirii particulelor de sol sub efectul picăturilor de ploaie, formînd, la solurile fără structură, o scoarţă care defavorizează dezvoltarea plantelor. Se distruge prin lucrări adecvate. 2 (tehn.) Compuşi de calciu şi de magneziu, sub formă de strat depus pe pereţii unui vas, ai unui cazan de abur etc. * Aderenţa crustei depinde atît de natura pereţilor, cît şi de solubilitatea sării depuse. Cs (chim.) Simbol pentru elementul Cesiu. Cu (chim.) Simbol pentru elementul Cupru. Cuadratură 1 (mat.) Calcul al valorii unei integrale. 2 (geofiz.) Poziţie aparentă în care doi aştri priviţi de pe Pămînt au, faţă de Soare, o diferenţă de longitudine de 90°. Cuadratură, în ~ (fiz.) Stare a două mărimi armonice ale căror faze diferă prin 90°. Cuadrică (mat.) Suprafaţă algebrică întîlnită de o dreaptă numai în două puncte. Sînt cuadrice: sfera, cilindrul, conul, elipsoidul, paraboloidul eliptic, paraboloidul hiperbolic, hiperboloidul cu o pînză şi hiperboloidul cu două pinze. Cuadripol (elt.) Reţea cu două borne de intrare şi două de ieşire. Cuadripol activ (elt.) Cuadripol care conţine surse de energie. Cuadripol electric (elt.) Reţea electrică cu patru borne de acces, două de intrare şi două de ieşire. Cuadripol liniar (elt.) Cuadripol la care între mărimile de ieşire şi cele de intrare există numai relaţii liniare. Cuadripol neliniar (elt.) Cuadripol la care relaţiile dintre mărimile de ieşire şi cele de intrare sînt, cel puţin în parte* neliniare. Cuadripol nereciproc (elt.) Cuadripol care nu este reciproc. Cuadripol pasiv (elt.) Cuadripol constituit numai din elemente pasive. Cuadripol reciproc (elt.) Cuadripol la care impedanţa de transfer dintre intrare şi ieşire e egală cu impedanţa de transfer dintre ieşire şi intrare. Cuantă de acţiune (fiz.) Sin. Constanta lui Planck (v.). Cuantă de energie (fiz.) Cea mai mică cantitate de energie legată de radiaţie* a cărei valoare este hv, v fiind frecvenţa radiaţiei, iar h constanta lui Planck. Cuantelor, teoria~ (fiz.) Teorie a fenomenelor fizice la scara atomică şi subato-mică, în care se ţine seamă că energia se propagă prin cuante şi în care fiecărui corpuscul i se asociază o undă şi fiecărui fenomen ondulatoriu, un corpuscul. Cuantică, mecanică 208 Cuantică,mecanică^ (fiz.) V. Mecanică cuantică. Cuantificare (fiz.) Impunere a unor condiţii, rezultate din teoria cuantelor, evoluţiei unui sistem la scara atomică şi sub-atomică. Cuantizare (cib., telc.) Operaţie prin care o mărime variabilă continuă e aproximată printr-o mărime variabilă în trepte. Cuantizarea se poate face în două moduri diferite: la momente date sau la niveluri date. în cazul cuantizării la niveluri date, treapta de cuantizare se schimbă în momentul în care mărimea variabilă de aproximat atinge anumite niveluri. în sistemul de cuantizare la momente date, trecerea de la o treaptă la alta se poate face numai la anumite momente date, care, in general, se succed periodic. Cuartal (arh.) Suprafaţă de teren destinată clădirilor, făcînd parte dintr-o aşezare urbană şi mărginită pe toate laturile de artere de circulaţie sau pe o latură de un element natural (curs de apă, plantaţie etc.) Cuartă (telc.) Sistem de patru conducte electrice, izolate între ele şi împletite împreună, folosit pentru cablurile telefonice. Cuartică (mat.) Curbă a cărei ecuaţie e de gradul al patrulea. Cuarţ (mineral.) Bioxid de siliciu (Si02), natural’; fiind foarte răspîndit în natură, intră în constituţia celor mai variate roci şi minereuri. Cuarţ, cristal de ~ (telc.) Element de circuit electric constituit în principal din cuarţ şi utilizat în circuitele de telecomunicaţii. în esenţă, e constituit dintr-o lamă cu feţe plan-paralele, tăiată cu orientare convenabilă dintr-un cristal de cuarţ. La feţele de arie maximă sosesc doi electrozi de legătură. Circuitul serie se caracterizează printr-un factor de calitate foarte mare, care poate atinge valori de ordinul milioanelor. Cuarţ piezoelectric (fiz.) Sin. P i e z o-cuarţ (v.). Cuarţit (petrogr.) Rocă formată prin metamorfozarea gresiilor silicioase, la care cimentul de legătură silicios a recrista-lizat, contribuind la creşterea granulelor de cuarţ prin încorporarea parţială a cimentului. Cuaternar (geol.) Ultima perioadă a Neozoicului, caracterizată prin glaciaţiuni puternice şi prin apariţia şi dezvoltarea omului. (V. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Cub (mat.) a. Corp cu şase feţe pătrate egale, cu douăsprezece muchn egale şi cu opt unghiuri triedre dreptunghiulare. — b. Puterea a treia a unui număr sau a unei expresii. Cubaj (tehn.) Volum al unui corp, al unei încăperi. Cubare (tehn.) Determinare a volumului unui corp, al unui material în stivă sau în vrac, al unei încăperi etc. Cubică (mat.) Curbă a cărei ecuaţie e de gradul al treilea. Cubilou (met.) Cuptor în formă de coş, cu înveliş de tablă şi căptuşeală refractară, în interiorul căruia, pentru a obţine fontă de calitatea dorită, se încălzesc împreună metalele, combustibilul şi materialele auxiliare. Cuîundător de osii (c.f.) Instalaţie folosită în depourile de locomotive pentru demontarea şi îndepărtarea osiilor de locomotivă montate, în vederea reparării lor. Cui cilindric (tehn.) Sin. Spin (v.). Cui spintecat (tehn.) Element de construcţie folosit pentru asigurare, fixare etc., în unele asamblări, constituit dintr-o bucată de sîrmă curbată aşa încît să formeze un ochi la o extremitate a unei vergele duble. ( = Şplint). Cuib (mine) Porţiune mică dintr-un zăcămînt, care conţine concentraţii de minerale folositoare sau reprezintă zone de îmbogăţire în masa zăcămîntului (de ex. cuib de aur nativ). Culasă (mş.) V. C h i u 1 a s ă. 209 Cunetă Culbutor 1 (mş.) Pîrghie care imprimă mişcările unei supape, în distribuţia unui motor cu ardere internă cu supape suspendate. 2 (tehn.) Sin. Basculator (v.). Culcuş {geol., mine) Rocă sau complex de roci situat sub un zăcămînt de roci sau de substanţe minerale utile. ( = Pat). Culee 1 (constr.) Fiecare dintre cele două picioare de pe maluri ale unui pod. 2 (met.) a. Canal prin care se introduce metalul lichid într-un tipar. — b* Jgheab de scurgere al unui cuptor metalurgic. Culegar (poligr.) Unealtă în care se culeg manual literele tipografice, folosită pentru a obţine rînduri cu lungimi egale (v. planşa XXIX). (=Culegău, V i n-g ă 1 a c ). Culegătorie (poligr.) încăpere sau local destinate culesului tipografic manual sau mecanic. Afară de utilajul de execuţie şi de control, la culegătoria mecanică se instalează, într-o încăpere separată, şi instalaţia de topire şi recuperare a metalului folosit la culegere. Culegere (poligr.) Operaţie de pregătire a unei forme de tipar alcătuite din text, tabele, ornamente, ilustraţii. Se execută manual sau mecanic. Culisă (tehn.) Ghidaj, rectiliniu sau curbiliniu, pentru piese în mişcare relativă de translaţie; în formă de bară, se numeşte glisieră. Ex.: culisa distribuţiei exterioare a locomotivelor permite schimbarea sensului de mers şi variaţia admi-siunii aburului în cilindrii acesteia. Culisor (tehn.) Sin. Patină (v.). Culori complementare (fiz.) Două culori din al căror amestec rezultă culoarea ‘ albă. Culori convenţionale (tehn.) Convenţie folosită la desene pentru indicarea, prin anumite culori stabilite, a materialelor folosite la confecţionarea pieselor. Culori fundamentale (fiz.) Culorile unui grup de trei culori, din care, priji amestec în proporţii determinate, se obţine orice altă culoare. Culori primare (fiz.) Culorile unui grup de trei culori, fiecare putînd fi obţinută prin amestecul celorlalte două şi care, amestecate în proporţii convenabile, dau orice culoare. Culorile oţelului (met.) Procedeu de a-preciere empirică a temperaturii pe care o are o piesă de oţel supusă unui tratament termic şi apoi mecanic. Există tabele care redau amănunţit corespondenţa dintre culori şi temperatură, după natura şi aliajul oţelului ce se prelucrează. Culorile de revenire ale otelului Temperatura, °C 210 255 275 285 300 350 400 500 Culoarea galbenă pai portocalie roşie vie violetă albastră verde-cenuşie cenuşie roşie-luminoasă, greu vizibilă la întuneric Culorile de incandescenţă ale oţelului Temperatura, °C Culoarea 550 cărămizie închisă 770 roşie-cireşie , 900 roşie deschisă 1 000 galbenă-portocalie 1 200 gălbuie 1 300 albă-gălbuie Cultivator (agr.) Maşină care — fără să răstoarne brazda — efectuează fărîmiţa-rea, afînarea, amestecarea şi nivelarea pămîntului, şi permite extirparea rădăcinilor buruienilor. Cumpăna apelor (hidrot.) Linie de despărţire a două bazine hidrografice (v.). Cumpănă (tehn.) Instrument pentru verificarea aşezării orizontale sau verticale a unui obiect, a unui zid (de ex.: nivelă cu bulă de aer, fir cu plumb). Cunetă (hidrot.) Şanţ de formă specială, de obicei semicirculară, tăiat în radierul canalelor din cadrul sistemelor unitare (de dimensiuni mari), care conduce apele uzate şi reziduale în perioadele secetoase. Cupă 210 Cupă (tehn.) Piesă în formă de recipient metalic, care, montată pe o maşină de lucru, serveşte la păstrarea sau la transportul unui material (lichid, pulbere sau 111 bucăţi) (v. planşa XXX). Cupă de vagonet (tehn.) Recipient metalic care poate bascula pe cadrul unui vagonet. în timpul încărcării şi transportului, bascularea e blocată. Capacităţile curente: 0,75 — 1,5 m3. Cupelaţie (met.) Operaţie de extragere a argintului (eventual în aliaj cu aurul şi cu alte metale nobile cu care se găseşte în minereu) dintr-un minereu de plumb argentifer, prin oxidarea plumbului sub acţiunea unui curent de aer cald. Cupelă (met.) Vas confecţionat dintr-un material refractar poros, folosit la extragerea metalelor prin cupelaţie. Cuplaj 1 (elt.) Dispozitiv demontabil de legare între două circuite electrice. 2 (tehn.) Acuplaj. Cuplaj al circuitelor d© telecomunicaţii (telc.) Cuplaj parazit între circuitele de telecomunicaţii ale unei linii aeriene sau în cablu, care condiţionează provocarea perturbaţiilor (diafoniei) între circuite. Cuplare 1 (chim.) Reacţie chimică între un diazoderivat şi un fenol sau o amină, folosită la prepararea unor coloranţi. 2 (mş.) Operaţie prin care se leagă cele două elemente ale unui mecanism. Cuplă (tehn.) Ansamblu de piese din aparatul de tracţiune, care realizează legătura dintre două vehicule de cale ferată. Cuplă pentru receptor (telc.) Cavitate de formă şi volum determinate, utilizată pentru etalonarea receptoarelor, cum şi pentru cuplarea cu un microfon etalon de măsurare a presiunii dezvoltate în cavitate. :W "' Cuplător (mine) Lucrător miner însărcinat cu cuplarea vagonetelor pentru formarea trenurilor de mină. Cuplu ('mec,J Sistem de două forţe egale antiparalele şi care nu sînt direct opuse, care acţionează asupra unui corp. Cuplu activ (elt.)Y. Cuplu motorl. Cuplu antagonist (elt., fiz., tehn.) Cuplu care tinde să aducă echipajul mobil la zeroul mecanic al aparatului. Cuplu cinematic (mec.) Ansamblu de două corpuri (elementele cuplului) în contact, felul contactului (legătura) dintre ele limitînd libertatea lor de mişcare relativă. Cuplu de elice (av.) Moment rezultant al forţelor exercitate asupra palelor elicei unui avion. Cuplu de frînare (tehn.) Sistem de forţe (frecări) aplicat unui sistem în mişcare, de obicei cu ajutorul unor saboţi, pentru a învinge cuplul motor. Cuplu de giraţie (av.) Cuplu care provoacă o mişcare de rotaţie în jurul axei de giraţie a unui avion; e datorit forţelor aerodinamice exercitate asupra aripilor şi asupra cozii acestuia. Cuplu de pornire (mş.) Cuplu necesar pentru pornirea unui motor. Cuplu de răsturnare (av.) Cuplu exercitat asupra aripii unui avion, care tinde să rotească avionul în jurul unei axe transversale a acestuia. Cuplu de ruliu (av.) Cuplu care provoacă o mişcare de rotaţie în jurul axei de ruliu a unui avion; e datorit forţelor aerodinamice disimetrice paralele cu această axă. Cuplu de stabilitate (nav.) Rezultantă a forţei de împingere hidrostatice care trece prin centrul de carenă (variabil cu înclinarea navei) şi aceea a greutăţii navei — ambele verticale şi antiparalele. Cuplu de tangaj (av.) Cuplu care provoacă o mişcare de rotaţie în jurul axei de tangaj a unui avion. Cuplu de torsiune (tehn.) Cuplu produs prin torsiunea unui element elastic (fir sau resort). Cuplu director (elt., fiz., tehn.) Cuplu rezultînd din cuplurile active şi antagoniste. Planşa XXIX Coordonate polare O — originea coordonatelor; Ox — dreaptă fixă; P — punctul pentru care se stabilesc coordonatele; p —distanţa punctului P de la origine; 0 — unghiul dreptei OP cu dreapta fixă Ox. Crabot l — manşon; 2 — gheară. Cordon magnetic O — cordon magnetic; GB — gal-vanometru balistic. Cric de împingere (a) şi cric cu şurub (b) cu acţionare directă 1 — organ de ridicare; 2 — furcă; 3 — carcasă; 4 — manivelă; 5 — cli-chet; 6 — tijă filetată; 7 — suport; 8 — pîrghie de acţionare. Li Coş industrial stabil, de zidărie 1 — fundaţie; 2 — soclu; 3 şi 4 — guri de intrare a gazelor: 5 — rezervor de apă; 6 — cap. Culegar Cuplu motor 212 Cuplu motor 1 (elt.) Cuplu provenind din acţiunile electrostatice, electromagnetice etc., care se exercită asupra echipajului mobil. 2 (tehn.) a. Sistem de forţe sub a cărui acţiune se obţin deplasări liniare, rotoare etc., la un corp sau la un sistem de corpuri. — b. Sistem de forţe produs de un corp sau de un sistem de corpuri. — c. Cuplu sub acţiunea căruia lucrează un corp sau un sistem de corpuri, sau care e exercitat de acest corp sau sistem. Cuplu specific (elt.) La un contor, raport între cuplul motor pentru puterea nominală şi greutatea echipajului mobil. Cuplu termoelectric (elt., fiz.) Aparat constituit din două fire de metale diferite, unite într-un punct. Folosirea lui la măsurarea temperaturilor se bazează pe faptul că, dacă se închide circuitul şi se încălzeşte locul de unire a celor două fire, în circuit ia naştere un curent electric care poate fi măsurat cu un galvanometru şi a cărui intensitate depinde de temperatura de încălzire. (= Termoele-m e n t). Cupolă (arh.) Boltă sau îmbinare de bolţi executate din lemn, metal, piatră etc., avînd baza circulară sau poligonală, care acoperă o încăpere de aceeaşi formă cu baza. Cupon (text.) Bucată rămasă dintr-un val de material textil, dtipă decupări succesive. Cupric (chim.) Termen folosit pentru a indica un compus în care cuprul e bivalent. Cuprit (mineral.) Oxid cupros (Cu20) întîlnit în natură ca produs de oxidaţie a minereurilor de cupru, la limita dintre zona de oxidaţie şi zona de cimentaţie. Cupronichel (met.) Aliaj de cupru şi nichel. Se poate forma în orice proporţie, cele două metale fiind complet solubile unul în celălalt. Ex.: constantan, metal monel, nichelină etc. Cupros (chim.) Termen folosit pentru a indica un compus în care cuprul e monovalent. Cupru (chim.) Cu. Element cu nr. at. 29*. gr. at. 63, 57. Metal roşu cu p.t. 1 084°, gr. sp. 8,95; foarte maleabil şi ductil şi foarte bun conducător de electricitate. Se găseşte în natură sub forma de cuprit,, calcozină, calcopirită şi e întrebuinţat la fabricarea de conductoare electrice, în galvanoplastie, în cazangerie şi la confecţionarea mai multor aliaje (bronz,, alamă, constantan, manganin etc.). Cuptor 1 (met.) Spaţiu (închis sau deschis) în care se încălzesc anumite piese sau instalaţii. 2 (mine) a. Porţiune dintr-o gaură de mină, ocupată de' exploziv. — b. Gaură de mină explodată, care nu a rupt roca înconjurătoare, ci a lărgit numai gaura din perete. 3 (termot.) Instalaţie de încălzire a unui material în care acesta e supus, în timpul încălzirii sau după încălzire, unor transformări fizice, chimice sau fizi-co-chimice. Cuptor continuu (tehn.) Cuptor folosit la temperaturi înalte, în care încălzirea şi procesul tehnologic au loc fără întrerupere, materia primă fiind introdusă pe la partea superioară, iar produsul ars fiind scos pe la partea inferioară (la ciment, cuptorul e fie înclinat şi rotativ, fie vertical şi fix; la var, el e numai vertical şi fix, avînd grătar mobil) (v. planşa XXX). Cuptor cu arc electric (tehn.) Cuptor pentru temperaturi înalte, în care încălzirea se realizează prin căldura dezvoltată de unul sau de mai multe arcuri electrice, stabilite între electrozi, sau între electrozi şi materialul de topit (v. planşa XXX). Cuptor cu creuzet basculant (tehn.) Cuptor folosit la temperaturi înalte (pentru topirea metalelor) care poate fi basculat în jurul a două fusuri orizontale, folosit în special la turnarea bronzului. Cuptor cu creuzete fixe (met.) Cuptor de topit în care materialul e introdus în unul sau în mai multe creuzete, astfel încît nu vine în contact cu combustibilul, cu gazele de ardere sau cu aerul de combustie. E folosit pentru metale 213 Curăţitor de mină -care se pot oxida sau volatiliza (de ex.: bronz, aluminiu, oţeluri speciale). Creuzetele (de argilă refractară, grafit etc.) se introduc într-o cameră căptuşită cu cărămidă refractară, încălzită din exterior. Cuptor cu muflă (termot.) Cuptor în care materialul se introduce în cutii (mu-fle) de material refractar, ce se pot închide pentru a izola materialul de combustibil sau de gazele de ardere (v. planşa XXX). Cuptor cu reverberaţie (termot.) Cuptor de topit în care materialul nu ajunge în contact cu combustibilul, ci numai •cu gazele de ardere, îndreptate asupra materialului de către un acoperiş boltit, încălzirea fiind realizată direct, prin contactul cu gazele de ardere, şi indirect, prin radiere din acoperiş. Cuptor cu rezistenţă (termot.) Cuptor -■electric încălzit prin* căldura dezvoltată la trecerea unui curent electric printr-o rezistenţă; prezintă avantajul reglării cu uşurinţă a temperaturii. Cuptor cu vatră (met.) Cuptor orizontal, folosit mai ales în metalurgie, în care materialul se introduce pe vatra unei încăperi alungite. Poate fi încălzit prin arderea unui combustibil, şi în acest caz flacăra circulă în lung, sau prin căldura dezvoltată de o rezistenţă electrică aşezată imediat sub boltă. Cuptor de degazificare (termot.) Cuptor în care se introduc retortele cu cărbuni ce urmează să sufere o cocsificare sau lemnul supus degazificării. Cuptor de inducţie (elt.) Cuptor electric în care căldura e produsă prin curenţi induşi în materialul din cuptor. Cuptor de inducţie cu fier (elt.) Cuptor de inducţie cu vatră-creuzet cu unu sau cu mai multe inele de topire la bază, fiecare inel înconjurînd cîte o coloană a miezului feromagnetic pe care e înfăşurată o bobină electrică primară, secundarul fiind constituit de şarja din inelul respectiv. Cuptor de inducţie fără fier (elt.) Cuptor de inducţie avînd un creuzet refrac- tar înconjurat de o bobină electrică primară cilindrică. Cuptor de prăjire (met.) Cuptor în care se introduce minereul (alcătuit din sulfuri sau din carbonaţi), în amestec cu combustibilul, pentru a se obţine oxizii metalici. Cuptor de pudlare (met.) Cuptor cu reverberaţie, în care are loc afinarea oţelului, izolat de combustibil, obţinîndu-se astfel un oţel cu un mic conţinut de carbon. V. şi Pudlare. Cuptor electric 1 (elt.) Cuptor încălzit electric; poate fi cu rezistenţă, cu arc sau de inducţie. 2 (met.) Cuptor la care încălzirea se obţine prin transformarea energiei electrice in căldură. -Cuptor înalt (met.) Sin. Furnal (v.). Cuptor Martin (met.) Cuptor cu vatră, folosit pentru afinarea oţelului. Cuptor-tunel (termot.) Cuptor de forma unui tunel, in care produsele care trebuie încălzite, încărcate în vagonete, pătrund pe la un capăt şi ies pe la celălalt. E folosit în special la arderea porţelanului, a faianţei etc. Cuptor water-jacket (met.) Cuptor cu răcire prin circulaţie de apă într-o manta metalică dublă (water-jacket), care căptuşeşte fundul, folosit Ja topirea şi reducerea, cu cărbune incandescent amestecat cu minereu, a oxizilor metalelor neferoase. Curăţitoare aspiratoare (alim.) Sin. Tarar (v.). Curăţitoare de parafină (petr. gaze) Dispozitive introduse cu cablul, in ţevile de extracţie ale sondelor în erupţie naturală şi artificială, sau cu prăjinile de pompaj, în cele ale sondelor în pompaj, avînd rolul să desprindă (răzuiască) parafina depusă pe pereţii interiori ai ţevilor de extracţie. Parafina desprinsă este transportată la suprafaţă de către curentul de ţiţei (v. planşa XXX). Curăţitor de mină (mine) Unealtă formată dintr-o vergea de metal lăţită la capăt în formă de lingură, folosită la Curăţitor de pietre 214 scoaterea rocii dislocate prin gaura de mină. Curăţitor de pietre (mine) Instalaţie folosită la I'separarea bucăţilor de cărbune de bucăţile de şist cu care sînt amestecate, prm comanda unui tub termionic, a cărui tensiune de grilă variază în funcţiune de rezistenţele electrice diferite pentru bucăţile de cărbune şi de şist (care vin pe rînd în atingere cu o serie de contacte ale tubului). Curăţitorie (met.) Atelier de curăţire a pieselor turnate şi de modificare a durităţii lor superficiale. Curăţitorie de cereale (alim.) Instalaţie alcătuită din unu sau din mai multe aparate şi maşini (site, aspiratoare, trioare, aparate magnetice, perietoare, cicloane etc.) cu ajutorul cărora se execută operaţii pentru curăţirea cerealelor, la silozuri, la mori, la fabricile de bere etc. îndepăr-tîndu-se corpurile străine (pămînt, pietricele, bucăţele de fier etc.) şi corpurile care aderă la grăunţe (praf, coaja grăunţelor, vîrfurile grăunţelor de orz etc.). Curba erorilor (mat.) Curbă care reprezintă probabilitatea producerii erorilor incidentale, în funcţiune de mărimea lor algebrică. ( = Curba lui Gauss, Clopotul lui Gauss). Curba lui Gauss (mat.) Sin. Curba erorilor (v.). Curbare 1 (lemn) Deformare fără rupere a feţelor laterale ale unei piese de cherestea. 2 (tehn.) îndoire a unei piese în sensul lungimii ei. Curbă 1 (fiz., tehn.) Linie care reprezintă grafic o relaţie între două mărimi variabile, trecute una în abscise şi cealaltă în ordonate. 2 (mat.) Loc geometric al poziţiilor succesive ocupate de un punct care se deplasează. Curbă algebrică (mat.) Curbă reprezentată de o ecuaţie algebrică. Curbă caracteristică (fiz., tehn.) Sin. Caracteristică (v.). Curbă de compresiune-porozitate (geot.) Curbă care reprezintă grafic variaţia indicelui porilor unei probe de pămînt în funcţiune de presiunea aplicată asupra sa. Curbă de compresiune-tasare (geot.) Curbă care reprezintă grafic variaţia volumului unei probe de pămînt în funcţiune de presiunea aplicată asupra sa, în încercarea de compresiune edometrică. Curbă de declin (petr. gaze) Curbă care reprezintă grafic relaţia dintre debitul de extracţie al unei sonde şi timpul în care s-a făcut extracţia. Se deosebesc: declin zilnic, lunar, anual. în practică se foloseşte valoarea declinului lunar, pentru care coeficientul de declin p (în procente) se determină prin relaţia: p = q< qi+1 ♦100, ti unde: Şi &+1 sînt debitele de extracţie în două intervale consecutive (v. planşa XXX). Curbă de jalonare (geod.) Loc geometric al punctelor care prezintă o diferenţă de 180° între azimutele direcţiilor din aceste puncte şi punctele de la capetele curbei. Curbă de nivel (geod., topogr.) Linie care uneşte punctele de pe suprafaţa Pămîntului, de egală altitudine faţă de elipsoidul de referinţă, reprezentată prin intersecţia suprafeţei topografice (pe porţiuni limitate) cu un plan orizontal situat la un anumit nivel faţă de nivelul zero, al mării (v. planşa XXXI). ( = L i n i e d e n i v e 1). Curbă de racordare (topogr.) Linie curbă care se introduce între două aliniamente» (= R acordare). Curbă de stabilitate (av,) Curbă care reprezintă relaţia dintre acţiunea ampena-jelor unui avion şi incidenţa aripilor acestuia. Curbă de umflare (geot.) Curbă care reprezintă umflarea liniară sau volumică a unei probe de pămînt, în funcţiune de timp (v. planşa XXXI). Planşa XXX j, 2, 3 şi 4 — pere£; £ — dinte; 6 — tijă de legătură; 7 — roată de lanţ; 8 — apărătoare; 9 — «iremaliera braţului; 10 — lanţ. \ / H \ / Cuptor continuu, rotativ, pentru ciment l — pîlnie de încărcare; 2 — pîlnie de evacuare; 3 — separator de pulbere; 4 — epurator de gaze; 5 — intrarea aerului de ardere; 6 — cuptor rotativ; 7 — inele de sprijin ale cuptorului; 8 — roată dinţată solidarizată cu cuptorul pentru rotirea acestuia. r- Cuptor cu arc electric stabilit între electrozi şi baie 1 — gură de golire; 2 — baie; 3 — boltă; 4 — electrozi; 5 — tălpi; 6 — rigolă de nisip; 7 — cuvă. 1 — muflă; 2 — agitator; 3 — încărcare cu sare şi acid sulfuric; 4 — evacuarea sulfatului de sodiu ; 5 — răcitor pentru sulfat; 6 — ieşirea acidului clorhidric; 7 — focar cu arzător. Curăţitor cu două cuţite tip banană 1 — lamă de oţel; 2 — sîrmă de întărire; 3 — sîrmă de lansare; 4 — nucă cilindrică (bucea). Curbă îotometrieă 216 Curbă îotometrieă (fiz.) Sin. Indicatoare de emisiune (v.). Curbă granulometrică (tehn.) V. Gra-nulometrică, diagramă^. Curbiliniu (gen.) Aspect al marginilor unei figuri sau ale unui obiect alcătuit din linii curbe. Curbimetru (desen, topogr.) Instrument pentru măsurarea pe hartă a lungimii liniilor neregulate care reprezintă, de exemplu, un drum, o cale ferată, o conductă etc. (v. planşa XXXI). Curbură (mat.) Mărime caracteristică în fiecare punct al unei curbe şi egală cu inversul razei de curbură din punctul respectiv. Curbură, rază de^ (mat.) V. Rază de curbură. Curea de transmisie (mş.) Bandă continuă flexibilă, cu ajutorul căreia se pot transmite mişcarea de rotaţie şi puterea corespunzătoare, de la un arbore la altul, prin intermediul roţilor de curea (roată conducătoare şi roată condusă, iar uneori şi roţi de conducere). Curea trapezoidală (mş.) Curea de transmisie, la care secţiunea transversală e un trapez. Curent 1 (hidrot.) Masă de apă marină diferind, uneori, de rest prin temperatură, densitate etc., care curge într-o direcţie determinată de factori locali: maree, vînturi, configuraţia coastei. Viteza de curgere poate atinge/în anumite condiţii, 22 km pe oră. 2 (mec.) Fluid în mişcare faţă de un sistem dat. Curent de încălzire al unui aparat (elt.) Curent pentru care aparatul trebuie să satisfacă condiţiile de încălzire. Curent de limită dinamică al unui transformator de curent (elt.) V. C u-rent de vîrf al unui transformator de curent. Curent de scurtcircuit nominal al unui transformator de curent (elt.) Valoare eficace a curentului primar care poate fi suportat, într-o perioadă determinată (fixată prin regulamente), de către transformator, atunci cînd impedanţa circuitului secundar are o valoare specificată, fără ca vreuna dintre părţile sale sa sufere o încălzire dăunătoare. Curent de vîrf al unui transformator de curent (elt.) Amplitudine a curentului pe care îl poate suporta, în primarul său, transformatorul, fără a suferi deformaţii mecanice dăunătoare cînd impedanţa din circuitul secundar are o valoare specificată. Curent electric (elt.) a. Curent format din sarcini electrice în mişcare.— b. Intensitate a curentului electric. Curent electric activ (eh.) Componenta, în fază cu tensiunea sau cu forţa electromotoare, a intensităţii unui curent alternativ. Curent electric alternativ (elt.) Curent electric a cărui intensitate, după ce a atins o valoare maximă într-un sens, descreşte, apoi îşi schimbă sensul şi atinge aceeaşi valoare maximă în sens opus, acest ciclu repetîndu-se continuu. Curent electric alternativ monofazat (elt.) Curent alternativ care circulă printr-un circuit astfel, încît în fiecare moment intensitatea curentului ce intră pe la o bornă e egală cu intensitatea curentului ce iese pe la cealaltă bornă. Curent electric alternativ trifazat (elt.) Sistem de trei curenţi alternativi de aceeaşi frecvenţă, avînd între ei un defazaj constant, şi care circulă prin trei circuite monofazate, acestea puţind avea eventual conducte comune. Curent electric continuu (elt.) Curent electric cu un singur sens, a cărui intensitate nu prezintă variaţii periodice. Curent electric de inducţie (elt.) Curent electric datorit tensiunii electromotoare de inducţie. (= Curent electric indus). Curent electric indus (elt.) Sin. C u-rent electric de induc ţ ie (v.). Curent electric reactiv (elt.) Componenta, în cvadratură (în defazaj de 90°) cu tensiunea sau cu forţa electromotoare, a intensităţii unui curent alternativ. 217 Cută geologică Curent electric vagabond (elt.) Curent derivat în sol din reţelele pentru tracţiune electrică sau din conductele de distribuţie şi alimentare electrică, în locurile cu defecte de izolaţie; contribuie la distrugerea, prin coroziune, a cablurilor, a conductelor metalice de apă, de gaz etc., aşezate în pămînt. Curent maxim (minim) de precizie al unui contor (elt.) Valoare a curentului care corespunde limitei superioare (inferioare) a domeniului de precizie. Curent nominal primar (secundar) al unui transformator de curent (elt.) Valoare a curentului primar (secundar) care figurează în, desemnarea transformatorului şi în funcţiune de care sînt determinate condiţiile de funcţionare ale transformatorului. Curent teluric (elt.) Curent electric care circulă prin sol, de exemplu curenţii electrici vagabonzi. Curenţi electrici turbionari (elt.) Curenţi de inducţie care iau naştere în interiorul pieselor de metal supuse unor cîm-puri electromagnetice variabile în timp. Astfel de curenţi cauzează încălzirea pieselor în care iau naştere şi, deci, o importantă pierdere de energie cînd se produc în piesele masive ale generatoarelor sau ale motoarelor electrice. (= Curenţi F oucault). Curenţi Foucault (elt.) Sin. Curenţi electrici turbionari (v.). Curgere 1 (fiz., mec.) Deplasare a unui fluid într-o conductă. 2 (rez. mat.) Deformare plastică a unui material sub o sarcină constantă, dincolo de limita de elasticitate. Curgere în contracurent (fiz.) Curgere în sensuri opuse a două fluide. Curgere laminară (fiz., mec.) Curgere în cursul căreia diferitele porţiuni de fluid se mişcă pe traiectorii paralele între ele şi cu axa conductelor, fiind lipsită de vîrtejuri. Curgere turbulentă (fiz., mec.) Curgere în cursul căreia se produc vîrtejuri. Curie (fiz.) Unitate pentru activitatea radioactivă, egală cu cantitatea de substanţă radioactivă care emite pe secundă acelaşi număr de particule alfa ca un gram de radiu (3,72 x IO10 particule). Curie, punct ^ (fiz.) Sin. Temperatură Curie (v.). Curiu (chim.) Cm. Element transuranic cu nr. at. 96. Cursă (transp.) Deplasare periodică pe un anumit traseu a unui vehicul. Cursă a pistonului (mş.) Lungime a drumului parcurs de un piston în cilindru, între cele două puncte moarte. Cursive (poligr.) Caractere de litere înclinate spre dreapta, care imită scrisul de mînă curent. ( = Italice). Cursor (tehn.) Piesă mobilă care lunecă liniar (pe o şină, pe o glisieră, pe a* riglă gradată etc.). Cusătură 1 (met.) Linie de împreunare* prin nituire sau prin sudare, a două, table metalice. 2 (poligr.) Loc de reunire şi prinderea a filelor, folosind ca mijloc de prindere; fire de textile sau de metal. Cuşac (lemn) Sin. Riglă (v. Riglă 2). Cuşcă Faraday (elt.) V. Ecran electrostatic. Cutare geologică (geol.) Fenomen din scoarţa Pămîntului caracterizat prin deformări plastice însoţite, local, de forfecări în roci, în urma cărora se formează anticlinale şi sinclinale. Cută-falie (geol.) Cută asimetrică deversată, cu flancul invers dispărut, care — prin exagerarea procesului de cutare — a fost laminat şi înlocuit de o falie de încălecare. Cută geologică (geol.) Element de structură geologică secundară, ireversibilă, determinată de deformaţia plastică a rocilor din scoarţa terestră. în mod obişnuit cutele se cunosc ca ondulaţii în roci sedimentare stratificate, în roci metamorfice sau în roci magmatice cu aspect rubanat (v. planşa XXXI). Cuter 218 Cuter 1 (alim,) Maşină pentru tăiat carnea necesară pregătirii preparatelor de carne. 2 (constr. nav.) Vas mic, cu motor puternic, care serveşte la pescuitul marin de coastă. Cutie (tehn.) Recipient cu pereţi subţiri, cu sau fără capac mobil, servind la păstrarea şi la protejarea unor obiecte, scule, mecanisme. Cutie cap de osie (c.f.) Lagăr de alunecare (cu cuzineţi) sau de rostogolire (cu rulmenţi) montat la extremitatea osiei unui vehicul feroviar. (= Cutie de unsoare). Cutie de angrenaje (mş.) Cutie în care se montează angrenajele unui sistem tehnic. (= Carter de angrenaje). Cutie de capacităţi (elt.) Cutie în care sînt montate condensatoare de precizie, cu capacitatea cunoscută, ce pot fi grupate în scopul obţinerii unei capacităţi totale variabile într-un interval cît mai larg. Cutie de difuzor (telc.) Cutie, de obicei de lemn, în care se montează difuzorul, cu rolul de a lărgi banda sunetelor emise de acesta în domeniul frecvenţelor joase. Cutie de distribuţie (elt.) Cutie de fontă, instalată la un punct de încrucişare a mai multor cabluri electrice, într-o reţea de distribuţie cu tensiunea sub 1 000 V, în iinteriorul căreia se pot face diferite conexiuni între cabluri. Cutie de etanşare (tehn.) Sin. Preş-garnitură (v.). Cutie de foc (termot.) Cameră de combustie a unui focar interior la unele cazane de abur cu volum mare de apă şi cu ţevi de fum (de ex. la locomotive). Cutie de format (met.) Ramă metalică folosită în turnătorie, în care se confecţionează formele pentru turnat. Cutie de fum (termot.) Sin. Cameră de fum (v.); Cutie de inductanţă (elt., telc.) Cutie în care sînt montate inductanţe de precizie, ce pot fi grupate diferit, în scopul obţinerii, între bornele de acces, a unei inductivităţi totale variabile în trepte, într-un interval cît mai larg. Cutie de protecţie (telc.) Cutie echipată cu elemente de protecţie contra supratensiunilor. Se montează odată cu cutia terminală exterioară, cînd aceasta e destinată legăturii între o linie aeriană şi un cablu subteran. Cutie de rezistoare electrice (elt,t telc.) Cutie în care sînt montate rezistoare de precizie, ce pot fi grupate diferit, în scopul obţinerii, la bornele de acces, a unei rezistenţe echivalente, variabile în trepte, într-o gamă cît mai largă. Cutie de unsoare (c.f.) Sin. Cutie cap de osie (v.). Cutie de viteze (mş.) Schimbător de viteză ce permite modificarea în trepte (discontinuă) a raportului de transformare dintre turaţiile arborilor între care este • montat. Se foloseşte la maşini-unelte, la vehicule etc. (v. planşa XXXI). Cutie decadică (elt.t telc.) Cutie care conţine elemente electrice de circuit ce pot fi conectate în serie sau în paralel, pentru a prezenta, la bornele de acces, o impedanţă variabilă în trepte egale, de forma ze = nz, cu n întreg între 0 şi 10, z fiind valoarea impedanţei minime, diferite de zero, ce se poate obţine la bornele cutiei decadice. Cuţit (tehn.) Unealtă de tăiere prin apăsare, constituită dintr-o lamă cu tăiş, de obicei de oţel; are un mîner sau se roteşte în jurul unui punct. Cuţit de maşină-unealtă (mş.) Sculă care lucrează prin aşchiere, folosită la prelucrarea materialelor cu ajutorul ma-şinilor-unelte (de ex.: cuţit de strung, de raboteză etc.). Cuţitoaie (lemn) Lamă de oţel ascuţită, cu două mînere perpendiculare pe lamă la capete, folosită pentru curăţirea cojii de pe arbori, prelucrarea doagelor etc. Cuvă 1 (met.) Porţiune a unui furnal^.). 2 (tehn.) Recipient de mărimi şi forme variate, care serveşte la diferite Planşa XXXI Curbă de nivel e — echidistanţa; M — plan de referinţă la un anumit nivel deasupra mării. 0 / r b 9 O fO 10 ^ Curbă de umflare a — pentru argilă; b — pentru pămînturi prăfoase. Curbimetru cu cadran 1 — rotiţă; 2 — ac indicator; 3 — cadran cu mai multe scări; 4 — miner. Jb Cutie de viteze, de autovehicul (schimbător de viteză) 1 — carcasă; 2 — arbore principal; 3 — arbore secundar; 4 — arbore intermediar; 5 — pinion ba-lador pentru mers înainte; 6 — pinion fix pentru mers înainte; 7 — pinion pentru mers înapoi; 8 — dispozitiv de sincronizare; 9 — bară de comandă; 10 — pîrghia schimbătorului de viteze. Secţiune transversală printr-o serie de cute geologice A — cută dreaptă; B — cută înclinată; C — cută culcată; 1 — flanc superior; 2 — flanc inferior j 3 — ţîţînă (şarnieră); 4 — axă, respectiv plan axial; 5 — anticlinal; 6 — sin-clinal. Cuvă electrolitică 220 operaţii în tehnică şi laborator (electroliză, developare etc.). Cuvă electrolitică (cib.) Calculator analogic specializat pentru rezolvarea unor ecuaţii cu derivate parţiale, format dintr-o cuvă în care se află un lichid cu conductivitate redusă şi electrozi situaţi la diferite potenţiale. Cuvelaj (mine) Armare sau căptuşire etanşă a puţurilor exploatărilor miniere care străbat terenuri cu foarte multă apă, executate din lemn, zidărie, beton, metalic şi mixt. Cuvertă (st. cer.) Strat subţire care acoperă un produs ceramic dintr-un material inferior, pentru a îmbunătăţi şi înfrumuseţa suprafaţa produsului. Cuvetă 1 (geol) Sinclinal cu lăţimea bazei aproape egală cu lungimea; se prezintă cu un contur aproximativ circular sau eliptic. 2 (tehn.) V. Chiuvetă. Cuvînt (cib.) Mulţime ordonată de caractere avînd cel puţin un sens, memorată şi transferată de circuitele calculatorului ca o unitate. CuYÎntul maşinii (cib.) Unitate de informaţie alcătuită dintr-un număr standard de caractere, pe care o maşină le consideră ca un tot la fiecare transfer. Cuzinet (mş.) Piesă de formă cilindrică sau formată din două părţi semicilindrice, care căptuşeşte un lagăr şi vine în contact direct cu fusul. E constituit din două părţi: corpul cuzinetului (de obicei de bronz), în contact cu lagărul, şi căptuşeala cuzinetului (confecţionată dintr-un aliaj antifricţiune), în contact cu fusul; la suprafaţa căptuşelii se găsesc şanţurile de ungere. Cuzinet de pod (constr.) Element constructiv de beton sau de beton armat, care transmite reacţia dintre grinda podului şi stîlpul de susţinere, repartizînd-o pe o suprafaţă de reazem mărită. Cvadrat (poligr.) Unitate de măsură tipografică, egală cu 48 de puncte tipografice sau 4 cicero. Cvadratură (fiz., geofizmat.) V. C u a-d r a t u r ă. Cvadripol (elt.) V. Cuadripol. Cvartal (arh.) V. Cu ar tal. Cvartă (telc.) V. Cuartă. D D (chim., fiz.) Simbol pentru elementul Deuteriu. d (unit.) Simbol pentru prefixul „deci-“. da (unit.) Simbol pentru prefixul „deca-“. Dacian (geol.) Etaj al Pliocenului cuprins între Ponţianul superior şi Levantinul inferior, reprezentat prin nisipuri cu intercalaţii subordonate de gresii şi marne, rareori de pietrişuri. (V. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Dacit (petrogr.) Rocă efuzivă neovul-canică, acidă, corespunzătoare, chimic şi mineralogic, granodioritelor de adîncime. Se întrebuinţează ca rocă pentru pavaje şi, uneori, ca piatră de construcţie. Dacită (expl.) Exploziv minier din grupul dinamitelor de siguranţă, clasa explozivelor cu nitroglicerină. Dacron (text.) Fibră textilă din polimeri sintetici poliedrici, rezistentă la soluţii alcaline slabe, la oxidanţi, la putrezire şi la atacul moliilor. Dalaj (constr.) Ansamblul dalelor care alcătuiesc o pardoseală sau un pavaj. Dală (constr.) Placă poligonală (de obicei dreptunghiulară sau pătrată), folosită la executarea de pardoseli şi la căptuşirea zidurilor. Daltă (tehn.) Unealtă de metal în formă de pană, cu tăişul drept, curb, în Z etc., folosită la lucrări de desprindere dintr-un material, prin cioplire sau tăiere. Poate fi acţionată manual, mecanic, pneumatic (v. planşa XXXII). Daltă de ghidare (met.) Daltă montatâ la ieşirea din calibrele laminoarelor, pentru* a evita înfăşurarea piesei în jurul cilindrului de laminor. Damasc (text.) Ţesătură pe care se-disting, în uşor relief, figuri, scene, peisaje etc. (folosită pentru albituri de pat,, stofe de mobilă etc.). Danaidă (hidrot.) Ajutaj calibrat, folosit la măsurarea cu precizie a debitelor în conducte. Dană (constr.) a. Loc de acostare pentru vase, amenajat într-un port şi situat de-a lungul cheiurilor.— b. Magazie de mărfuri, în porturi sau în vămile mari. Danian (geol.) Ultimul etaj al Cretaci-cului. Danturare (tehn .j Sin. D i n ţ a r e (v. D i n ţ a r e 2). Dantură (ms.) Sin. Din ţâre (v. D i n ţ a re 1). Dantură de angrenaj (met.) Dantură uniformă pe suprafeţele exterioare sau interioare ale roţilor dinţate. Dară (gen.) Sin. Tară (v.). Darabană (petr. gaze) Tobă de lemn (sau de metal) pe care se înfăşoară o sfoară groasă sau un cablu. Darac (text.) a. Dispozitiv care serveşte la scărmănarea lînii şi a fibrelor de in sau cînepă, după ce au fost meliţate. (=Scărmănătoare).~ b. V. sub Cardă. Darcy (unit.) Unitate de măsură pentru permeabilitate, egală cu permeabilitatea unui mediu prin care filtrarea unui lichid cu viscozitatea dinamică de un centi- * poise, sub un gradient de presiune de 1 at şi Darea focului 222 printr-o secţiune cu aria de 1 cm2, debitează 1 cm3/s. Darea focului (mine) a. Operaţie de provocare a unei explozii prin aprinderea unei încărcături de substanţe explozive dintr-o gaură de mină burată. — b. Aprinderea încărcăturii de exploziv dintr o gaură de mină. Dautriche, metoda ^ (expl.) Metodă de determinare a vitezei de detonaţie sau de explozie, care constă în măsurarea transmiterii detonaţiei sau a exploziei pe o anumită lungime a unui cartuş exploziv, cu ajutorul unui fitil detonant -cronometru. Dăltuire (tehn.) Operaţie de desprindere cu dalta a unor aşchii dintr-un material. Dămfuire (tehn.) Eliminare a gazelor şi produselor petroliere din cuptoare, coloane etc., cu ajutorul aburului, astfel încît să se poată lucra cu foc în interiorul recipientului, fără pericol de incendiu sau de explozie. Dăr&cire (text.) Operaţie de prelucrare la darac. V. şi sub G a r d a r e. DDT (chim.) Numire prescurtată pentru insecticidul diclordifeniltricloretan. Debarcader (constr.) Instalaţie pe malul unei ape, care serveşte la înlesnirea debarcării, respectiv a îmbarcării persoanelor, animalelor sau materialelor din sau într-o ambarcaţie. Debavurare (met.) Operaţie prin care se îndepărtează bavurile de pe piesele turnate sau prelucrate. Debenzolare (ind. chim.) Reţinere a benzenului din gazele rezultate la cocsificarea cărbunelui. Debit (tehn.) Cantitatea de fluid sau de material mărunt care trece printr-o secţiune dată, în unitatea de timp (ex. cantitatea de apă care se scurge în unitatea de timp printr-o anumită secţiune în albia rîului). Debit al dozei (fiz.) Doză de radiaţie raportată la unitatea de timp de iradiere. (= Doză debit). Debit al minei (mine) Cantitate de substanţă minerală utilă extrasă din mină în unitatea de timp (tone pe oră, pe schimb sau pe zi). Debit de informaţie al unei surse (cib,) Produs între entropia sursei (valoarea medie a informaţiei proprii de simbol) şi numărul mediu de simboluri într-o secundă. Debit instalat (hidrot.) Valoare maximă caracteristică pentru capacitatea energetică a debitului folosit de turbinele unei amenajări hidroelectrice. Debit potenţial al sondei (petr. gaze) Debit maxim pe care-1 poate da o sondă de ţiţei sau de gaze în anumite condiţii de exploatare. (= Debit liber al sondei). Debit solid (hidrot.) Cantitate de materiale solide transportate în suspensie sau antrenate pe fund de un curs de apă, în unitatea de timp. Debit specific 1 (hidrot.) Noţiune convenţională creată pentru a caracteriza un regim hidraulic, privitoare fie la un consum (de ex. debit specific de alimentare cu apă potabilă, exprimat în litri pe locuitor şi zi), fie la un regim de debite într-un bazin hidrografic (debit specific modul, exprimat în l/s. km2) etc. 2 (tehn.) Debit raportat la unitatea de arie a unei suprafeţe perpendiculare pe direcţia de scurgere* Debitare 1 (lemn) Ansamblul operaţiilor de prelucrare la ferăstrău a buştenilor, pentru a obţine cheresteaua. Debitarea buştenilor poate fi efectuată ra-dial sau tangenţial. 2 (tehn.) Operaţie de tăiere a unui material în părţi mai mici, de forme definite, în vederea folosirii lor. Debitmetru (metr.) a. Instrument folosit pentru măsurarea debitelor de fluide. — b. in fizica nucleară, aparat pentru măsurarea dozei debit. Debitmetru cu indice plutitor (metr.) Debitmetru pentru fluide, bazat pe variaţia secţiunii de trecere pe care o provoacă un plutitor mişcat de fluid într-un 223 Decantor tub tronconic aşezat vertical, cu baza mare în sus (v. planşa XXXII). Bebieiere a zăcămîntulul (mine) Dezvelire a zăcămîntului de rocile sterile din acoperiş. Debleu (constr.) Săpătură deschisă, sub suprafaţa de nivel a Pămîntului. Deblocare (tehn.) Operaţie de ridicare sau de suprimare a unei blocări. Debreiere (mş.) Desfacere a legăturii mecanice a doua mecanisme cuplate printr-un dispozitiv de ambreiaj. Debuşeu (tehn.) Volum maxim de apă care se poate scurge prin secţiunea liberă de sub un pod, permiţînd existenţa unef înălţimi libere de trecere de minimum 1 m pînă la partea inferioară a suprastructurii podului. Debye (unit.) Unitate de măsura pentru momentul de dipol al unei molecule: 1 D = IO-13 u. CGS es. Dcbyegramă (fiz., mineral.) Diagramă de difracţie de radiaţie X obţinută în -urma străbaterii, de către fasciculul de radiaţie, a unei pulberi cristaline; se prezintă, pe o placă fotografică, ca un sistem de cercuri concentrice. E folosită în studiul structurii cristaline. (= Diagramă Debye). Decadă (elt.) Circuit cu zece stări stabile, trecînd într-o nouă stare ori de cîte ori i se aplică la intrare un impuls. După aplicarea a zece impulsuri, revine la starea iniţială. Decadraj (cin.) Defect care intervine la proiecţia filmelor, cînd în portiţa aparatului de proiecţie se află două părţi a două imagini vecine, separate printr-o dungă neagră. Decagon (mat.) Poligon cu zece laturi. Cînd cele zece laturi şi cele zece unghiuri dintre ele sînt egale, decagonul se numeşte regulat. Decalaj 1 (elt.) Diferenţă de fază; defazaj.- 2 (tehn.) a. Interval de timp între două fenomene.—b. Distanţă, pe un anumit parcurs, între poziţiile unor corpuri. Decalajul purtătoarelor (telc.) Diferenţă de frecvenţă stabilită intenţionat între frecvenţele purtătoare a două emisiuni de radio care folosesc acelaşi canal f pentru reducerea perturbaţii!or reciproce. Dccalaminare (tehn.) Operaţie de înlăturare a calaminei de pe pereţii cilindrului motor. Decalc topografic (topogr.) Copie pe hîrtie de calc a unui plan sau a unei hărţi topografice, obţinută prin desenarea cu creionul sau cu tuş a tuturor detaliilor originalului sau a unora dintre categoriile de detalii care se găsesc pe acel original. Decalcare (gen.) Transpunere pe calc a unui desen existent anterior. Decalcifiant (fehn.) Substanţă folosită pentru micşorarea durităţii apelor cal-caroase. V. şi D e d u r i z a r e. Decalcificare (piei.) Operaţie prin care se elimină resturile de var rămase în piele, după cenuşărire. ~ Decalină (chim.) Substanţă obţinută prin hidrogenarea totală a* naftalinei, întrebuinţată ca solvent. Decametru (unit.) Măsură de lungime egală cu zece metri; simbol dam. Decantare (fiz.) Separare a particulelor solide dintr-o suspensie, prin depunerea lor şi scurgerea lichidului de deasupra. Instalaţia în care se realizează decantarea se numeşte decantor (v.). Decantarea ţiţeiului (petr. gaze) Proces de separare, într-un rezervor (separator), sub influenţa gravitaţiei, a amestecului de ţiţei, apă şi particule solide, pe baza diferenţei de greutate specifică. Decantor (fiz., tehn.) Dispozitiv pentru separarea, prin depunere, a unei suspensii, funcţionînd continuu sau discontinuu, în tratarea mecanică a apei separarea se realizează prin sedimentarea gravitaţională a particulelor în suspensie ne-coloidală. E constituit, de obicei, dintr-un bazin deschis, rectangular, de beto» sau de beton armat, echipat cu instalaţiile accesorii necesare exploatării (admisiune-plecare, spălări etc.) (v. planşa XXXII). Decantor Imhoff 224 Decantor Imhoff (hidrot.) Decantor folosit în epurarea mecanică a apelor de canalizare, cu două compartimente etajate. Decapaj (met.) V. Decapare. Decapant (chim., met.) Substanţă întrebuinţată la decaparea prin mijloace chimice! Decapare 1 (constr., drum.) Operaţie de tăiere sau de săpare şi îndepărtare de pe un teren a unui strat superficial de pămînt. 2 (met.) Operaţie de preparare a suprafeţelor metalice (tablă, fire etc.) în vederea unui tratament ulterior de protecţie a suprafeţei (vopsire, metalizare, smălţu-ire etc.) sau a unei operaţii de prelucrare prin deformare, la care suprafeţele trebuie să fie curate (trefilare, ^ambutisare, presare, tragere etc.). Se realizează prin mijloace mecanice (periere, sablare), chimice (atac cu decapant) sau electrolitice. Decapod (c.f.) Locomotivă cu abur cu cinci osii cuplate. Decapsulator (text.) Mecanism folosit ta prelucrarea preliminară a fibrelor, pentru deschiderea capsulelor şi separarea seminţelor de foile capsulei. Decarbnrare (met.) Operaţie de reducere a proporţiei de carbon dintr-un aliaj de fier, prin acţiunea oxigenului sau a hidrogenului asupra întregii mase a aliajului în fuziune sau numai asupra suprafeţei lui. Decatare (text.) Operaţie de anulare a tensiunilor interne rămase în urma operaţiilor mecanice precedente în ţesăturile de lînă, prin tratarea cu abur (decatare uscată) la maşini speciala, şi după care dimensiunile şi forma acestora rămîn fixate în mod definitiv. Decatron (telc.) Tub cu descărcări electrice în gaz, cu catod rece, de construcţie Specială, care serveşte ca dispozitiv de numărare şi înregistrare, de comutaţie, de indicaţie vizuală a unui număr etc. Există două tipuri principale: cu două impulsuri de comandă şi cu un singur impuls de comandă. Caracteristic pentru tuburile decatron e faptul că, în timpul funcţionării, la ele apare o pată luminoasă care poate ocupa una din cele zece poziţii stabile, numerotate de la 0 la 9. Deceleraţie (fiz.) Acceleraţie negativă. Decibel (unit.) Unitate de măsură a intensităţii sonore a sunetului, egală cu a zecea parte dintr-un bel; simbol dbel. Decibelmetru (elt., telc.) Voltmetru de semnal alternativ, gradat în decibeli în raport cu nivelul de referinţă. Decimal 1 (mat.) Sin. Zecimal (v.). 2 (tehn.) Sin. Balanţă zecima-lă (v.). Decimetrare (piei.) Măsurare, cu ajutorul unui planimetru sau al altor instrumente, a suprafeţei pieilor tăbăcite. Decimetru 1 (desen) Riglă divizată în milimetri, a cărei lungime e de un decimetru. 2 (unit.) Unitate de lungime egală cu a zecea parte dintr-un metru; simbol dm. Decinormală, soluţie ~ (chim. fiz.) V. Soluţie de ci normală. Declanşator (elt.) Dispozitiv făcînd parte dintr-un întreruptor, care, la variaţia unei mărimi fizice, provoacă declanşarea acestuia, acţionînd, pe cale mecanică, direct asupra sistemului de manevrare. (-Declanşor). Declanşor (tehn.) Dispozitiv care provoacă suprimarea, pe cale mecanică, a unei zăvorîri; poate fi acţionat manual, mecanic, electric, termic etc. (= Declanşator). Declanşor de maxim (tehn.) Dispozitiv de suprimare a unei zăvorîri, ce intră în funcţiune cînd mărimea care-1 acţionează creşte pînă la un anumit maxim (supratensiune, supracurent). Declanşor de minim (tehn.) Dispozitiv de suprimare a unei zăvorîri, ce intră în funcţiune cînd mărimea care-1 acţionează scade pînă la un anumit minim (subten-siune, minim de curent). Declic (tehn.) Declanşor (pîrghie cu cîrlig la una dintre extremităţi) care permite iniţierea mişcării dorite, prin eliberarea corpului sau a unui element 225 Decomprimare legat cu acesta (folosit la mecanisme de distribuţie, la berbeci de sonetă etc.). Declinator (topogr.) Instrument echipat cu ac magnetic, care serveşte la stabilirea orientării direcţiilor în raport cu meridianul magnetic. Declinator d© planşetă (topogr.) Declinator care serveşte la orientarea planşetei topografice după direcţia nordului magnetic al locului de staţie (v. planşa XXXII). Declinator goniometric (geod.) Declinator cu cerc orizontal, care serveşte la măsurarea orientării unei direcţii faţă de nordul magnetic, sau la determinarea unghiurilor orizontale ale unei linii poligonale, cu ajutorul unghiurilor pe care laturile ei le fac cu nordul magnetic. ( = Declinator topografic). Declinator magnetic (mine, topogr.) Instrument folosit în măsurătorile topografice miniere pentru determinarea variaţiei declinaţiei diurne, în scopul de a corecta, în mod corespunzător, orientările magnetice luate cu busola topografică şi de a le transforma în azimute adevărate (v. planşa XXXII). Declinator topografic (geod.) Sin. D e-clinator goniometric (v.). Dcclinaţie magnetică (geofiz.) Unghi format de planul meridianului magnetic cu planul meridianului astronomic (geografic). Declinogra! (geod.) Instrument care înregistrează variaţia declinaţiei magnetice. Declinometru 1 (fiz., geofiz.) Sin. Busolă de declin a ţie (v.). 2 (geofiz., topogr.) Aparat pentru determinarea poziţiei meridianului magnetic, respectiv pentru măsurarea declinaţiei magnetice. Declivitate (topogr.) a* Unghi pe care © linie înclinată îl formează cu orizontala. (= Unghi de declivitate).— b. Pantă a unei suprafeţe plane înclinate, măsurată de unghiul format de linia de cea mai mare pantă a elementului de suprafaţă considerat, cu planul orizontal. — c. Tangenta trigonometrică a unghiului de declivitate. Declivometru (topogr.) Instrument cu ajutorul căruia se determină panta unei suprafeţe plane înclinate. Declorurare (ind. chim.) îndepărtare dintr-un anumit mediu a excesului de clor sau de compuşi care produc clor. Decoct (chim., farm.) Soluţie extractivă obţinută prin fierberea în apă a plantelor din care voim să extragem principiile active. Decocţie (chim., farm.) Operaţie de preparare a unui decoct (v.). Decodare (cib.) Convertire a datelor codate în caractere care pot fi citite. Decofrare (constr.) Desfacere a cofraje-lor, după întărirea materialului turnat în ele. Decolare (av.) Evoluţie în care avionul, după ce a rulat sau a alunecat pe sol, ori s-a deplasat pe apă, se desprinde de sol, respectiv de apă (se degajează), şi se ridică în aer. Dccoletare (tehn.) Tăiere de piese, una după alta, dintr-o bară. Operaţia se efectuează la un strung special numit strung de decoletat. Decoloratit (chim.) a. Calitate a unui material, a unui agent fizic sau a unei reacţii chimice de a putea distruge sau îndepărta un colorant.— b. Material sau agent fizic care are această calitate. - Decolorare (chim.) îndepărtare sau slăbire a coloraţiei unui material. Decompoziţie (text.) Analiză a unei mostre de ţesătură, în vederea cunoaşterii clementelor caracteristice (felul şi numărul firelor, desenul, desimea, consumul specific de material etc.). Decompresiune (mş.) Reducere a presiunii din cilindrul unei maşini sau dintr-un recipient, prin stabilirea unei comunicaţii cu mediul înconjurător. Decomprimare (geol.) R,educere sau înlăturare a unei solicitări de compresiune aplicată asupra unei mase de pămînt (probă de laborator sau masiv de teren). Deconectare 226 Deconectare (tehn.) Suprimare a unei conexiuni. Decongelare (tehn.) Aducere la starea normală a unui corp congelat (carne, fructe, teren etc.). Decontaminare (fiz.) îndepărtare a substanţelor radioactive depuse pe o suprafaţă sau care se găsesc într-un volum. Decorticator (alim.) Maşină folosită la separarea cojii de pe seminţele unor cereale (orz, orez), ale unor leguminoase (mazăre) sau ale unor oleaginoase, prin frecare pe o suprafaţă abrazivă sau prin cilindrare şi lovire. Decositorire (met.) Recuperare a cositorului din rebuturile de oţel cositorit, prin acţiunea clorului care se combină cu cositorul, formînd clorură de staniu, SnCI2, volatilă, care se captează. Decovil (c.f.) Instalaţie portativă de cale ferată cu ecartament îngust, pentru exploatări locale şi temporare. Decrement logaritmic (fiz.) Logaritm al raportului dintre două amplitudini succesive de acelaşi sens ale unei mărimi periodice, a cărei amplitudine descreşte. Decrepitare (fiz.t mineral.) Fenomen de rupere a cristalelor anumitor săruri, din cauza dilataţiei lor inegale, cînd li se ridică brusc temperatura. ^Decrepita ţ i e). Decroşare (elt.) Micşorare a turaţiei unei maşini electrice sincrone sau asincrone, în raport cu turaţia normală, avînd ca urmare ieşirea din sincronism. Prin decroşare, maşina trece într-un regim de funcţionare instabil. Deculator (hîrt. cel.) Aparat cu care se îndepărtează, sub vid, aerul din pasta de hîrtie, înainte ca aceasta să fie trasă în foaie. Decupare 1 (lemn) Tăiere a buşteanului pentru obţinerea furnirelor (v.). 2 (tehn.) Tăiere a unui fragment, de o anumită formă şi mărime, dintr-un material. Decuplare (tehn.) Desfacere a unui acuplaj. Decuplare a circuitelor de curent continuu (telc.) înlăturare, cel puţin parţială, a curenţilor alternativi din circuitele de curent continuu (de alimentare, de polarizare etc.) în montajele de telecomunicaţii. Dedurizare (hidrot., tehn.) Ansamblu de operaţii prin care se reduce duritatea unei ape, pentru a o face fie potabilă, fie bună pentru a fi întrebuinţată în industrie. Deetanizare (ind. chim.) îndepărtare a etanului, a etilenei şi a metanului dintr-o fracţiune de hidrocarburi uşoare. Defaza] (fiz.) Diferenţă de fază dintre două mărimi alternative de aceeaşi frecvenţă. Defazaj al unui transformator de tensiune (de curent) (elt.) Diferenţă de fază dintre tensiunile (curenţii) din primar şi secundar, sensul fazorilor fiind astfel ales încît, pentru un transformator perfect, unghiul să fie nul. Defazaj nominal (elt.) Valoare maximă admisă a defazajului dintre tensiunea (curentul) primară nominală şi puterea de precizie a transformatorului. Defazor (elt., telc.) Cvadripol care introduce un defazaj anumit între semnalul de la ieşirea şi cel de la intrarea sa. Defecant (chim.) V. sub Defecare. Defecare 1 (alim.) Purificare a zemii ce conţine zahărul extras prin difuziune din tăiţeii de sfeclă, prin tratare cu lapte de var, obţinîndu-se o soluţie de zaharat de calciu. 2 (chim.) îndepărtare, prin precipitare cu ajutorul unor substanţe, numite defecanţi, a substanţelor albuminoide dintr-o soluţie. Defect de forjare (met.) Abatere de forjare care afectează calitatea, forma, starea suprafeţei, dimensiunile etc. Defect de masă (fiz.) Diferenţă între suma maselor nucleonilor care alcătuiesc 227 Defocalizare a undelor radioeleetrice un nucleu atomic şi masa nucleului respectiv. Defectare (tehn,) Pierdere prin uzură sau prin avariere (rupere, deformare etc.) a calităţilor pe care trebuie să le aibă un sistem tehnic, pentru a satisface condiţiile normale de serviciu. Defectoscop (fiz., tehn.) Aparat folosit pentru defectoscopie. Defectoscopie (fiz., tehn.) Metodă de examinare nedistruetivă a pieselor şi a materialelor, bazată pe variaţia unor proprietăţi fizice (conductibilitatea electrică, permeabilitatea magnetică, permeabilitatea pentru radiaţii X şi gama, pentru ultrasunete etc.), în locul unde se găseşte un defect (v. planşa XXXII). Defenolare (ind. chim.) îndepărtare a fenolilor din apele industriale, înainte de evacuarea lor. Deferizare (hidrot.) Operaţie de eliminare din apă a oxizilor de fier solubili. Defibrare (hîrt. cel.) Desfacere în fibre a foilor de alcaliceluloză sau a materialului celulozic al plantelor. Defibrator (hîrt. cel.) Maşină folosită pentru defibrarea lemnului. Definiţie a imaginii (telc.) Conţinut de detalii ale unei imagini de televiziune sau de fototelegrafie, exprimat prin numărul de elemente în care trebuie descompusă imaginea, astfel încît un element să nu conţină mai multe nuanţe de luminozitate. Deflagraţie (expl., termot.) Transformare chimică a materiilor explozive, care se produce cu viteze de înaintare de ordinul fracţiunilor de milimetru pe secundă şi cu o creştere mai mult sau mai puţin rapidă a presiunii gazelor dezvoltate în transformare. Deflector 1 (fiz.) Sistem de deviere a fasciculelor de electroni în tuburile catodice. 2 (inst.) Dispozitiv din instalaţiile de ventilaţie naturală, care serveşte la evacuarea aerului viciat din încăperi. 3 (tehn.) Piesă sau dispozitiv servind la schimbarea direcţiei unui curent de gaz sau de lichid. Se foloseşte, de exemplu, la unele focare, pentru a conduce aerul proaspăt şi a asigura un amestec mai bun cu gazele din focar; la unele motoare cu explozie, pentru dirijarea baleiajului; la turbinele Pelton, pentru a abate brusc curentul de apă, la ieşirea din injector, cînd rotorul depăşeşte o anumită viteză etc. Deflector de undă (av.) Dispozitiv pentru micşorarea pierderilor de energie provocate de şocul frontal produs la intrarea în difuzor; e folosit la ajutajele de aspiraţie (difuzoare) ale unor turboreactoare şi statoreactoare supersonice. - Defiecţie (telc.) V. Deflexiune 1. Deflegmare (ind. chim.) [Separare a componenţilor unui amestec lichid prin distilare şi relichefierea parţială, prin condensare, a fracţiunilor cu temperatura de fierbere mai înaltă. Deflegmator (ind. chim.) Aparat folosit pentru efectuarea unei deflegmări. Deflexiune 1 (elt., fiz., telc.) Abatere a unui fascicul de electroni, într-un tub electronic, datorită acţiunii unor cîmpuri electrice sau magnetice. 2 (mec.) Abatere a unui mobil de pe traiectoria sa. 3 (tehn.) a. Abatere a unui curent de fluid din direcţia lui de curgere, cu ajutorul unui deflector. — b. Deviere a acului indicator al unui instrument de măsurat. Defocalizare (telc.) în televiziune, focalizare defectuoasă a fasciculului electronic într-un tub catodic (videocaptor sau cinescop). Defocalizare a radiatorului unei antene parabolice (telc.) Situare a radiatorului într-un punct diferit de focarul paraboloidului reflector. Defocalizare a undelor radioeleetrice (telc.) Abatere de la forma sferică a suprafeţelor de undă în propagarea tropo-sferică a undelor radioelectrice, datorită neomogeni tăţii troposferei din punctul de vedere al indicelui de refracţie. Deformare 228 Deformare (tehn.) Operaţie prin care se obţine o modificare permanentă a formei, volumului, suprafeţei unui material. Deformaţie (rez. mat.) Rezultat al deformării unui corp sub acţiunea unei sarcini exterioare sau a unor tensiuni proprii, chiar în cazul în care forma lui exterioară rămîne aceeaşi, schimbîndu-se numai poziţiile relative ale punctelor corpului, ca în cazul unei torsiuni. Deforma-ţiile pot fi liniare sau unghiulare. Deformaţie admisibilă (rez. mat.) Deformaţie stabilită în mod convenţional ca maximă permisă într-o piesă. Deformaţie elastică (rez. mat.) Deformaţie ce dispare cînd solicitarea care a provocat-o încetează de a mai acţiona. Deformaţie permanentă (rez. mat.) Deformaţie ce rămîne şi după ce solicitarea care a provocat-o încetează de a mai acţiona. Deformaţie plastică (rez. mat.) a* Deformaţie permanentă a unui material supus unei solicitări dincolo de limita de elasticitate şi care creşte continuu chiar fără creşterea solicitării. — b. Deformaţie permanentă a unui material, sub volumul constant. Deformaţie unghiulară (rez. mat.) Deformaţie a unghiului dintre două drepte trasate, înainte ca deformaţia să fi avut loc, pe un corp, printr-un punct caracteristic. Defosforare (met.) Operaţie de afinare a oţelului, în timpul elaborării lui, constînd în îndepărtarea fosforului. Degajare (tehn.) a. îndepărtare a unei porţiuni de material de pe o piesă, de pe un teren etc., în vederea prelucrării ulterioare sau pentru a obţine o suprafaţă curată. — b. Orice canelură circulară făcută prin aşchiere într-o piesă cilindrică (fie la exterior, fie la interior). Degazare (fiz.) îndepărtare a gazelor de pe o suprafaţă sau dintr-un spaţiu închis, efectuată fie absorbind gazul cu o substanţă convenabilă, fie făcînd vid. Degazare a zăcămîntului (mine) Fenomen natural în urma căruia gazele, în special metanul, părăsesc, într-o anumită proporţie, un zăcămînt de cărbuni, pă-trunzînd în atmosfera minei şi sînt evacuate în atmosferă. Denazificare (ind. chim.) îndepărtare prin distilare a compuşilor volatili din cărbuni. Degazificare a noroiului de foraj (petr. gaze) Operaţie de eliberare, în atmosferă, a gazelor înglobate de noroiul de foraj, la trecerea sa în contact cu stratele de gaze traversate de sondă. Degazolinare (petr. gaze) Operaţie de separare a gazolinei din gazele extrase din zăcămintele de ţiţei sau de ţiţei şi gaze. ( = Dezbenzinare). Degazor (tehn.) Aparat folosit pentru dezaerarea apei de alimentare a cazanelor de abur. Deget (petr. gaze) Bară fixată la podul turlei; serveşte ca reazem pentru capetele superioare ale prăjinilor de foraj sau ale ţevilor de extracţie, cînd acestea sînt scoase din sondă, în paşi. Deget de control (elt.) Piesă metalică, avînd — în general — forma unui cilindru, folosită pentru verificarea protecţiei aparatelor electrice contra atingerii incidentale a pieselor sub tensiune. Degetarjfeft. jjSin. Farfurioară, (v.) Degomare (text.) îndepărtare a stratului de sericină de pe firele de mătase crudă, prin fierberea firelor într-o soluţie slab alcalină care conţine săpun. Degradare (tehn.) Schimbare care scade valoarea, dintr-un anumit punct de vedere, a proprietăţilor unui material, ale unei piese sau ale unui sistem tehnic^ Degradare a apelor (hidrot.) Murdărire a apelor naturale prin scurgeri industriale, reziduale sau menajere. Degradare a betonului prin coroziune (constr.) Distrugere a betonului întărit, datorită dizolvării acestuia, provocată de agenţii chimici agresivi aflaţi în soluţie în apele care ajung în contact cu piesele de beton sau se infiltrează prin porii acestora. Tipuri de dălţi a — daltă de mînă, cu tăiş drept; b — daltă de mînă pentru scobit lemn, cu mîner; c — daltă dreaptă şi cu tăiş curb, pentru metal; d şi e — dălţi speciale pentru canal de pană, pentru metal; f,gşlh — dălţi cu dublă curbură, pentru sculptură în lemn. Debit metru cu indice plutitor 1 — tub tronconic calibrat; 2 — plutitor liber; 3 — scară gradată; -f sensul de circulaţie al lichidului. Planşa XXXII Decantor orizontal cu două compartimente de decantare a — secţiune longitudinală; b — vedere în plan; 1 — cameră de distribuţie; 2 — cameră de decantare; 3 — cameră de colectare a apei decantate; 4 — galerie de golire a nămolului; 5 — pîlnie de nămol; 6 — grătar; 7 — preaplin. o 7 ‘ y 9 Declinator de planşetă i — poziţia mediană a acului magnetic; g — puncte de fixare a declinatorului de planşetă. Declinator magnetic permanent AB — bară magnetică; M — oglindă metalică; f — punct de oscilaţie; L — lunetă; R ■ — riglă gradată; S — semnal. 3A ?>- Defectoscopie radiografică a materialelor 1 — tub Roentgen; 2 — fascicul conic de radiaţii X; 3 — material de examinat; 4 — defect; 5 — film. Degradare a terenurilor 230 Degradare a terenurilor (constr.) Pierdere parţială sau totală a însuşirilor de stabilitate] sau rezistenţă ale unui teren. Degradare a zăcămintului (petr. gaze) Transformare provocată în echilibrul fi-zico-chimic al unui zăcămînt de hidrocarburi (ţiţei şi gaze), în urma căreia exploatarea acestuia nu se mai poate face în condiţii optime. Degradarea poate fi naturală sau artificială (datorită inundării sau degazificării printr-o exploatare neraţională). - Degras (piei.) Unturăde peşte oxidată, obţinută ca deşeu la tăbăcirea pieilor de căprioară, sau artificial, prin suflarea cu aer a unturii de peşte. E folosită la ungerea pieilor. Degresant 1 (chim.) Substanţă cu care sînt îndepărtate grăsimile de pe suprafaţa unor obiecte. 2 (st. cer.) Sin Deplastifiant (v.). Degresare (met.) Operaţie de îndepărtare a petelor de grăsime de pe suprafaţa pieselor metalice, în vederea decapării, pentru a asigura un contact intim cu baia de decapare. Degrosîsor (hidrot.) Filtru cu material grosier care reţine impurităţile de dimensiuni mari din ape. Degroşare (met. pr., tehn.) Operaţie de aşchiere efectuată asupra unei piese brute, pentru a o aduce la o dimensiune apropiată de cea definitivă (la maşina de frezat sau de alezat, la strung etc.). Degudronare (ind. chim.) Separare a gudroanelor din gazele de la distilarea cărbunilor. Degudronator (ind. chim.) Aparat folosit pentru degudronare. Dehidrogenare (chim.) îndepărtare a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen din molecula unei substanţe. Deion (elt.) SistenTfolosit pentru deio-nizarea şi stingerea arcului electric în aparatele de conectare şi de protecţie din reţelele electrice de înaltă tensiune. Dejecţii (hidrot.) Murdării excretate de vieţuitoare din regnul animal, care degradează apele naturale în care se scurg. Dejivror (av.) Dispozitiv folosit la avioane spre a preveni sau înlătura gheaţa care se formează pe aripile, ampenajele şi elicele acestora. . Dejojare (av.) Desprinderea de apă a unui hidroavion în cursul decolării lui. — Delaborare (tehn.) Operaţie de demontare în elementele lor componente a instalaţiilor, maşinilor, muniţiilor etc., inutilizabile sau periculoase. (Termen folosit în tehnica militară.) Delic&rire (elt.) V. sub Descărcare electrică. DeUcvescenţă (chim.) Proprietate a unei substanţe de a absorbi vapori de apă din atmosferă, combinîndu-se cu ei. Delimitare (topogr.) Operaţie de materializare pe teren a liniei dintre două suprafeţe de teren, a liniei despărţitoare dintre două sectoare, a frontierelor unei regiuni sau ale unei ţări. (= Demarcare). Dellntersare (text.) Desprindere a fibrelor scurte (a lintersului) de pe seminţele de bumbac, după egrenare, executată de un mecanism cu o serie de ferăstraie care smulg lintersul de pe seminţe şi îi transportă în dreptul unui aspirator ce îl evacuează. Delînare (piei.) Operaţie de îndepărtare şi recuperare în tăbăcării a lînii de pe pielea de oaie şi de miel. Demagnetizare (fiz.) Pierdere a proprietăţilor magnetice ale unui corp fero-magnetic. Se realizează fie prin încălzire la o temperatură mai înaltă decît cea care corespunde punctului Curie, fie cu ajutorul unui cîmp magnetic de sens contrar celui magnetizant. Demanganizarc (hidrot.) Operaţie de eliminare din apă a oxizilor de mangan. Demarare (tehn.) a. Pornire.— b. Trecere a unui vehicul sau a unei maşini din starea de repaus în starea de mişcare, fără să se producă fenomene dăunătoare (respectîndu-se regimul de funcţionare). Demarcare (topogr.) Sin. Delimita-r e (v.). 231 Densitate a canevasului Demaror (tehn.) Dispozitiv, mecanism sau instalaţie, care servesc la pornirea unui motor* La motoarele cu ardere internă se folosesc manivele, electromotoare, instalaţii cu aer comprimat etc., la unele motoare cu abur (de ex. la locomotivele compound) — un sistem de supape care modifică distribuţia aburului, iar la motoarele electrice — rezistenţe comutatoare stea-triunghi etc. Demaror electric (elt.) Demaror constituit, în principal, dintr-un electromotor, care dă cuplul de demarare, şi un acup-îaj (v. planşa XXXIII). Demetanizare (ind. chim.) îndepărtare a metanului dintr-o fracţiune de hidrocarburi uşoare. Demineralizare (chim.) Eliminare a componenţilor minerali dintr-un material organic. Demodulator (elt.t telc.) Circuit electric neliniar în care se efectuează demodulaţia oscilaţiilor modulate. Demodulator de sincronizare (telc.) Oscilator la care, în acelaşi timp cu sin^ cronizarea oscilaţiilor cu un semnal modulat în frecvenţă, are loc şi demodularea acestora, funcţioriînd ca discriminator şi ca limitator. Demodulator, numărător de impulsuri ~ pentru oscilaţii MF (telc.) Sistem de demodulare a oscilaţiilor modulate în frecvenţă, la care oscilaţia MF (v.) e transformată întîi într-o succesiune de impulsuri, integrîndu-se apoi impulsurile produse. Demodulaţie (telc.) Pioces de obţinere a semnalului modulator dintr-o oscilaţie modulată; e inversul procesului de modulaţie. Demolare (constr.) Operaţie de dărîmare a uneî clădiri. Demontare (tehn.) Operaţie de desfacere în piesele componente a unei instalaţii, a unei maşini, a unui instrument etc., fără a distruge aceste piese. * Demucilaginare (alim.) Eliminare a unor impurităţi dizolvate coloidal sau în sus- pensie din uleiuri. După separarea impurităţilor, uleiul e spălat cu apă fierbinte şi apoi încălzit şi filtrat. Demulare (met.) Operaţie de scoatere a modelului de turnătorie, din formă, sau a miezului, din cutia de miez. Demultiplicare a unui angrenaj (mş.) Raport de transformare subunitar dintre numărul de dinţi ai roţii conducătoare şi cel ai roţii conduse, la un angrenaj. Denaturant (ind. chim.) Substanţă folosită pentru denaturarea unui produs. Denaturare (ind. chim.) Adăugare a unui denaturant la un produs pentru a-1 face impropriu folosirii în alt scop decît acela pentru care a fost fabricat. Ex.: denaturarea alcoolului etilic se efectuează pentru a împiedica întrebuinţarea lui în alimentaţie. Dendrite (mineral.) Depozite de minerale care apar sub formă ramificată, ca un arbore. Dendrometru (silv.) Aparat pentru măsurarea indirectă a înălţimii arborilor în picioare. Denicotinizare (ind. chim.) îndepărtare a unei părţi din nicotină din tutun. Denier (text.) Unitate de măsură pentru fineţea /"numărul) firelor de mătase naturală sau artificială, exprimată prin greutatea în grame a unui singur fir cu lungimea de 9 000 m. Denivelare 1 (drum.) Formare de adîn-cituri sau de ridicături pe suprafaţa unui drum. 2 (petr. gaze) Coborîre accidentală sau voită a nivelului lichidului într-o sondă. Densimetrie (fiz.) Ansamblu al metodelor de măsurare a densităţii unui material sau a unui corp. Densimetru (fiz.) Areometru gradat în densităţi. Densitate (fiz.) Raport dintre masa şi volumul unui corp. (= Masă specifică). Densitate a caaevasului (geod., topogr.) Mărime egală cu raportul dintre număru Densitate a energiei acustice 232 de puncte de canevas şi aria suprafeţei de teren pe care se găsesc aceste puncte. Densitate a energiei acustice (telc.) V. Energie acustică volumică totală instantanee. Densitate a fluxului de energie (fiz., telc.) Putere care străbate un element de suprafaţă normal pe direcţia fluxului de energie, împărţită prin aria elementului de suprafaţă. Densitate aparentă (fiz.) Densitate a unui corp poros obţinută neglijînd volumul porilor. Densitate critică (fiz.) Densitate a unui fluid care se găseşte în stare critică. Densitate de curent electric (eît.) Raport dintre intensitatea curentului electric şi aria secţiunii perpendiculare pe axa conductorului pe care-1 străbate. Densitate de curent în electroliză (chim., fiz.) Raport dintre intensitatea curentului şi suprafaţa activă a electrodului. Densitate de energie elastică (rez. mat.) Densitate de volum a energiei elastice a unui corp deformat elastic. Densitate de împachetare (elt.) Număr de dispozitive — sau de dispozitive echivalente — pe unitatea de volum (de obicei cm8) într-un sistem sau subsistem electronic. Densitate de încărcare (expl.) Mărime egală cu raportul dintre masa materiei explozive şi volumul spaţiului de explozie. Densitate de sarcină electrică (elt.) Raport dintre sarcina electrică şi volumul, respectiv aria sau lungimea corpului electrizat. Densitatea electrică se numeşte, respectiv, de volum (cubică), superficială sau lineică. Densitate de suprafaţă (elt.) Raport dintre intensitatea curentului electric de suprafaţă şi lungimea liniei, perpendiculară pe liniile de curent, prin care trece curentul. Densitate optică (fiz.) Sin. Extinc-ţie (v.). Densitate reală (fiz.) Densitate a unui corp poros raportată la volumul ocupat de material, exclusiv volumul porilor. Densitate relativă (fiz.) Raport dintre densitatea unui corp şi densitatea unui alt corp, luat drept corp de referinţă; Pentru solide şi lichide, drept corp de referinţă se ia apa distilată, la 4°G şi la presiunea de 760 mm coloană de mercur, iar pentru gaze, aerul uscat, la 0°G şi la presiunea atmosferică normală. Densitometru (fiz.) Instrument folosit pentru măsurarea opacităţii unei plăci fotografice expuse şi developate. Depanare (tehn.) înlăturare a unei defectări (a unei pene) la un vehicul, la o maşină, la un aparat sau la un instrument. Deparafinare a conductelor de ţiţei (petr. gaze) Operaţie de curăţire a parafinei depuse pe pereţii interiori ai conductelor pe care se transportă ţiţeiul sau amestecul de ţiţei şi gaze; se face cu un curăţitor care se deplasează sub acţiunea de curgere a lichidului. Deparafinare a sondelor (petr. gaze) Operaţie de curăţire a parafinei depuse pe pereţii interiori ai ţevilor de extracţie din sondă; se execută cu curăţitoarele de parafină (v.). Deparafinare a uleiurilor (petr. gaze) Operaţie de îndepărtare a parafinei cris-talizabile din uleiurile minerale, pentru a le coborî punctul de congelare. Deparazitare (telc.) Operaţie de înlăturare sau de reducere a perturbaţiilor provocate de cauze exterioare (maşini sau aparate electrice industriale, casnice sau medicale) în recepţia cu un aparat de radiofonie sau de televiziune. Depănare (text.) Trecere, manuală sau cu ajutorul maşinilor de depănat şi ţe-vuit, a firului de pe scul, pe mosor sau pe ţeavă. Depănător de cablu (petr. gaze) Dispozitiv montat deasupra troliului de foraj, care împiedică oscilaţiile cablului de foraj şi îl forţează să se înfăşoare, îi> rînduri regulate, spiră lingă spiră, pe toba troliului. Depărare (piei.) îndepărtare a epidermei împreună cu părul de pe faţa pieilor; 233 Depresiune motoare se efectuează manual sau cu maşina de depărat. (= D e p i 1 a r e). Depărtare (mat.) în geometria descriptivă, distanţa de la un punct la planul vertical de proiecţie. Depăşire a unităţii (cib.) La calculatoarele serie, producere, într-un registru sau într-un numărător, a unui număr care depăşeşte capacitatea acestuia. Depilare (pieh) Sin. Dep ărar e (v.). Depilator (piei.) Substanţă sau preparat folosite în operaţia de îndepărtare a părului de pe piei (înainte de tăbăcire). Deplasament (nav.) Greutate a volumului de apă dezlocuit de o navă. Deplasare a benzilor de frecvenţă (telc.) Procedeu de reducere a diafoniei între căi, utilizat în telefonia eu curenţi purtători, care consistă în deplasarea cu 1 — 3 kHz a frecvenţei purtătoare. Deplasare de frecvenţă (telc.) Modificare a frecvenţei purtătoare a unui emiţător, cu o valoare bine stabilită, corespunzătoare prezenţei sau absenţei semnalului telegrafic, întîlnită la sistemele de telegrafie armonică cu modulaţie de frecvenţă. Deplasare elastică (rez. mat.) Deplasare a unei secţiuni a unei structuri elastice din poziţia ei iniţială, cînd structura trece în poziţie deformată. Deplasare liniară (rez. mat.) Deplasare vectorială a centrului de greutate al unei secţiuni transversale printr-un corp, în urma deformării corpului. Deplasare unghiulară (rez. mat.) Unghi cu care s-a rotit o secţiune transversală printr-un corp, în urma deformării corpului. Deplastifiant (st. cer.) Material refractar (de ex. nisip cuarţos) adăugat unei paste ceramice pentru a-i micşora plasticitatea. (= D e g r e s a n t). Depolarizant (elt.) Substanţă folosită pentru a împiedica sau reduce polarizarea electrică. Depolarizare 1 (elt.) Operaţie de reducere sau împiedicare a polarizaţiei electrozilor (acumulare la electrozi a produselor de electroliză), efectuată cu ajutorul unei substanţe care' intră în reacţie cu substanţele liberate, de exemplu cu oxidanţi sau cu reductori puternici. 2 (fiz.) Fenomen prin care un fascicul de lumină polarizată e transformat, parţial sau total, în lumină naturală. Depolimerizare (chim.) Fenomen de reducere a gradului de polimerizare sauv chiar, de obţinere a monomerului, în urma descompunerii unui polimer. Depou (transp.) Clădire pentru adăpos-tirea şi întreţinerea vehiculelor. Depozit 1 (fiz., tehn.) Rezultat alunei •depuneri. 2 (tehn.) Teren sau clădire folosite pentru depunerea unor piese sau materiale. Depozit detritic (petroţr.) Depozit sedimentar provenit din materialul rezultat în urma distrugerii litosferei sub acţiunea agenţilor modificatori externi. Depozit geologic (geol., petrogr.) Acumulare de material sedimentar. Depozitare (tehn.) Depunere a unor obiecte într-un loc fie pentru a constitui un stoc de rezervă, fie pentru a fi supuse unui proces de durată (de ex.: pentru uscare, îmbătrînire etc.). Depresant (mine) Reactiv care1 împiedică, definitiv sau numai temporar, flo-taţia unui anumit mineral dintr-un minereu. Depresare (mş.) Operaţie de desprindere a două piese asamblate între ele prin contact cu presiune, efectuată cu o presă mecanică sau hidraulică. Depresiune (fiz., tehn.) Diferenţă între valoarea presiunii atmosferice şi valoarea presiunii, mai joasă decît cea atmosferică, într-un loc, într-o incintă etc. Depresiune motoare (mine) Scădere a presiunii aerului între intrarea şi ieşirea lui din exploatările miniere subterane sau între exteriorul şi interiorul acestor exploatări; poate fi produsă şi cu ajutorul ventilatoarelor. Deprimometru 234 Deprimometru (mine) Dispozitiv pentru măsurarea diferenţelor de presiune în interiorul unei mine/în vederea urmăririi tirajului. Depunere (tehn.) Aşezare, printr-o acţiune gravifică, electrică etc., a unui material în formă granulară, pe o suprafaţă. Depunere catodică (fiz.) Depunere prin electroliză a unui strat de metal, la catod. Depunere cărbunoasă (termot.) Depunere în formă de praf de cărbune, ca reziduuri de oxidare a combustibilului şi a lubrifianţilor, în cilindrii motoarelor. Depunere de piatră (tehn.) Aşezare în strat a sărurilor din apă sau din abur în cazanele de abur, în camerele de apă ale motoarelor cu ardere internă şi în turbinele cu abur. E foarte dăunătoare. Se poate preveni prin tratamente termice sau chimice ale apei de alimentare; se îndepărtează prin dezincrustare. Deraiere (c.f.) Ieşire de pe şine a uneia sau a mai multor roţi ale unui vehicul de cale ferată sau de tramvai. Deranjament (tehn.) Abatere de la regimul normal prescris, survenită în serviciul (debitarea energiei electrice, a uleiului de ungere etc.) unui sistem tehnic (instalaţie, aparat, maşină etc.). Derapare (transp.) Alunecare a roţilor unui autovehicul, oblic faţă de direcţia de înaintare. Dereglare (tehn.) Abatere nedorită de la funcţionare sau din regimul normal al unui sistem tehnic. Derivare (mat.) Calculul derivatei unei funcţiuni. Derivat (chim.) Substanţă obţinută dintr-o altă substanţă în urma unei reacţii chimice şi care, de regulă, are o structură moleculară prezentând unele asemănări cu cea a substanţei din care provine. Derivată (mat.) Limită către care tinde raportul dintre creşterea Ay a unei funcţiuni şi creşterea ă.x a variabilei independente, cînd aceasta tinde către zero. Derivator, circuit ~ (cib., telc.) Cvadripol la care tensiunea de ieşire instantanee e proporţională cu derivata în raport cu timpul a tensiunii aplicate la intrare. Derivaţie (tehn.) a. Legătură secundară între două puncte ale unei conducte de fluid sau electrice, ale unui curs de apă, ale unei căi de comunicaţie etc.— b. Ramificaţie. Derivă 1 (av.) Parte fixă, anterioară, a ampenajului vertical al unui avion, care contribuie la menţinerea într-un plan vertical a traiectoriei acestuia, asigurîndu,-astfel stabilitatea laterală (v. planşa XXXIII). 2 (nav.) a. Mers cu sens necontrolabiî, al unui element plutitor, în voia vînturilor şi a valurilor.— b* Unghi pe care-1 formează, în navigaţia aeriană sau pe apă, axa unei nave (cap adevărat) cu direcţia de deplasare a ei (drum adevărat), sub acţiunea vîntului sau a unui curent maritim. 3 (telc.) a* Variaţie în timp, nedorită, la amplificatoarele de curent continuu, a tensiunii de ieşire, exprimată în MV/h, semnalul de intrare fiind nul. Se raportează, de obicei, la intrare, împărţind valoarea semnalului de la ieşire prin factorul de amplificare.— b. Variaţie lentă a vit?zei suportului material de înregistrare în timpul înregistrării sau al citirii. Derivometru (av.) Instrument folosit la bordul unui avion pentru măsurarea unghiului de derivă. Derivor (constr. nav.) Piesă plată, fixă sau mobilă, prinsă sub chila unei nave cu vele, care împiedică deplasarea laterală a navei sub acţiunea vîntului, mărin-du-i astfel stabilitatea (v. planşa XXXIII). Derulare (lemn) Operaţie de debitare a buştenilor în furnire, la maşini de de-derulat. V. şi Derulor. Derulator (cin.) Ansamblu alcătuit din două platane cu miezuri, folosit la rebobi-narea peliculei cinematografice de pe un miez, pe altul. Derulor (lemn) Maşină pentru furnire, la care mişcarea principală e efectuată de buştean, care se roteşte în jurul axei sale, 235 Descintrare în faţa unui cuţit de oţel cu lungimea corespunzătoare lungimii buşteanului; cuţitul înaintează automat şi progresiv în buştean, detaşînd de pe acesta o foaie de furnir continuă, de grosime constantă. Dervindit (mineral.) Fosfat hidratat de plumb şi de uraniu, folosit, uneori, ca minereu de uraniu. Desalinare (petr. gaze) îndepărtare a sărurilor rămase în ţiţei după separarea apei sărate; se realizează prin adăugarea de 10—20% apă nesărată, emulsionare şi descompunere a acestei emulsii prin procedee chimice sau electrice. Desalinizare (ind. chim.) îndepărtare a sărurilor dintr-un lichid. Descărcare (rez. mat.) Reducere sau suprimare a unei forţe exterioare care acţionează asupra unui sistem tehnic. Descărcare electrică (elt.) Pierdere sau micşorare a sarcinii electrice libere a unui conductor electric, produse prin: străpungere, conturnare, efluvii (efect corona), descărcare electrică înceată (delicărire). Descărcare în arc (elt.) Descărcare în gaze, la presiune joasă sau la presiunea atmosferică, la care catodul are temperatură înaltă, ceea ce provoacă emisiunea de electroni constituind curentul electric. Descărcare In gaze (elt.) Trecere a unui curent electric printr-un gaz. Descărcare luminescentă (elt.) Descărcare în gaze la presiune joasă, datorită trecerii prin gaze a electronilor produşi de catod prin fenomene de altă natură decît cele termice. Descărcător 1 (elt.) Dispozitiv de protecţie a instalaţiilor electrice împotriva supratensiunilor; 2 (mine, mş.) Dispozitiv folosit pentru descărcarea benzii de cauciuc a unui transportor, în diferite puncte de pe traseul său. Descărcător al coloanei de extracţie (petr. gaze) Dispozitiv care permite golirea de ţiţei a coloanei de extracţie după ce s-a extras pistonul, pentru a se reduce greutatea de manevră. Dispozitivul e acţionat prin lansarea unei greutăţi în coloană. Descărnare (piei.) îndepărtare, pe cale manuală sau cu o maşină avînd o serie de cuţite în elice dispuse pe un cilindru rotativ, a stratului de carne care mai aderă la piele, după cenuşărire. (= Ş e-ruire, Gărnosire). Descentrare (tehn.) Deplasare a centrului de greutate al unui corp rotitor (de ex. o roată) de pe axa de rotaţie. Deschidere 1 (constr.) Spaţiu liber, amenajat într-un perete, planşeu, acoperiş etc. 2 (mine) Efectuarea de lucrări miniere (galerii, puţuri, dezveliri) în vederea atingerii unui zăcămînt şi a menţinerii legăturii cu suprafaţa. 3 (rez. mat) Distanţă orizontală între mijloacele a două reazeme vecine ale unei grinzi, ale unei ferme etc. 4 (tehn.) Distanţa maximă dintre fălcile unei unelte de prindere sau ale unui dispozitiv de fixare pentru prelucrarea pieselor. Deschidere a zăcămînt ului (petr. gaze) Ansamblul operaţiilor de forare, tubare, cimentare şi perforare a coloanei, cum şi de punere în producţie a unui zăcămînt de ţiţei şi gaze. Deschidere de linie (topogr.) Operaţie de amenajare a unor trasee (aliniamente) în terenuri acoperite cu vegetaţie, în care vizibilitatea e slabă. Deschidere numerică (fiz.) Mărime caracteristică pentru un sistem optic, egală cu produsul dintre indicele de refracţie al mediului străbătut de razele- de lumină înainte de a pătrunde în sistem şi dintre sinusul unghiului pe care raza de lumină cea mai depărtată de axă, care mai pătrunde în sistemul optic, îl face cu axa optică a sistemului. Deschidere unghiulară (fiz.) Unghi maxim pe care-1 formează între ele razele de lumină ce pleacă dintr-un punct de pe axa unui sistem optic şi care pătrund în acel sistem. Descintrare (constr.) Operaţie de îndepărtare a cintrelor care au servit la constru- Descleiere 236 irea unui arc sau a unei bolţi de zidărie, de beton etc. Descleiere (text.) îndepărtare din ţesături a masei de încleit, cu ajutorul unor preparate diastazice sau cu alte substanţe chimice a căror natură depinde de materialele folosite pentru încleiere. (=Dezan-colare). Descojire (alim.) Separare parţială a învelişurilor' boabelor de cereale, înainte de măcinare, în vederea uşurării separării, prin cernere, a făinurilor de tărîţe. Descojitor (alim.) Maşină pentru curăţirea boabelor de cereale, înainte de măr cinare (prin separarea învelişurilor), prin frecarea şi lovirea boabelor de o suprafaţă aspră, fără a le sfărîma; e folosită în industria morăritului. Descompunere 1 (chim.) Rupere a moleculelor unei substanţe urmată de obţinerea unor substanţe cu molecule mai simple sau, chiar, a elementelor din care era compusă substanţa iniţială. 2 (tehn.) Operaţie de desfacere a unui sistem în părţile din care este alcătuit. Descompunere a culorilor (poligr.) Separare a culorilor fundamentale în vederea preparării de clişee separate pentru fiecare dintre ele. Descompunere a unui vector (mat.) O-peraţie de obţinere a unor vectori concurenţi, a căror sumă vectorială e vectorul dat. Descopertă (mine) a. Totalitatea rocilor sterile din acoperişul unui zăcămînt de substanţe minerale utile, care se îndepărtează în vederea deschiderii unei exploatări la zi. — b. Sin. Dezvelire (v.). (Termen minier.) Descreţiere (text.) îndreptare totală sau pai*ţială a încreţiturilor constatate pe fibre, fie în mod natural, fie ca urmare a deformării lor la presiuni în timpul împachetării. Se realizează cu ajutorul unor trenuri de laminare pe maşini, întinzînd firul prin creşterea progresivă a vitezei periferice, cînd trece de la o pereche de cilindri la alta. Desecare (tehn.) Operaţie de eliminare a apei din cărbune, prin centrifugare sau simplă depozitare în solizuri cu fundul ciuruit. (= E g u t a j). Desen cartografic (desen) Desen redat sub formă de hartă sau de plan topografic, care reprezintă configuraţia unei regiuni geografice .sau o porţiune de teren împreună cu formele, elementele naturale (dealuri, văi etc.) şi elementele artificiale (construcţii, căi de comunicaţie etc.), folosind proiecţii cartografice, curbe de nivel, semne convenţionale etc. Desen de execuţie (desen) Desen al unei construcţii sau al unui sistem tehnic, întocmit la scară mare, astfel încît să cuprindă, în mod clar, toate detaliile necesare execuţiei. Desen industrial (tehn.) Sin. Desen tehnic (v.). Desen tehnic (tehn.) Reprezentare grafică convenţională, prin desen, a unor obiecte sau a unei teme de proiectare, cu înscrierea dimensiunilor, folosind redarea planului, în proiecţie atît orizontală, cît şi verticală (elevaţii, secţiuni, profiluri etc.), la o anumită scară de reprezentare (v. planşa XXXIII). (= Desen industrial). Desertizare (tehn.) Operaţie de desfacere a două piese sertizate. ^Desfăcător (text.) Mecanism care serveşte la desfoierea bumbacului presat în baloturi. Desfăşurare (mat.) Operaţie de deformare a unei suprafeţe şi de aducere a ei în coincidenţă cu un plan. Desfăşurata bordajului (av.) Desenul suprafeţei exterioare, desfăşurate, a cocei unei nave, pe care se trasează, în adevărata lor mărime, filele de tablă ale bordajului, reprezentîndu-se totodată şi îmbinările acestora. Desfăşurată (mat.) Sin. E v o 1 u t ă (v.). Desfăşurătoare (mat.) Sin. E v o 1 v e n- tă (V.). Desfibrator (text.) Maşină folosită pentru destrămat resturile de fire toarse şi de semitorturi. 237 Desublimare Desfundare 1 (agr.) Operaţie constînd în săparea, manuală sau mecanică, la adîncimea de 60—80 cm, efectuată în vederea înfiinţării, pe o suprafaţă dată, a unei plantaţii noi (viticole, pomicole etc.). 2 (tehn.) îndepărtare a depunerilor de nămol sau de nisip, a crustelor etc., dintr-o conductă de fluid, dintr-un ajutaj etc. Deshidratare (chim.) a. Eliminare a apei dintr-un material.— b. Eliminare de apă din moleculele unei substanţe. Deshidratare a ţiţeiului (petr. gaze) Operaţie de rupere a unei emulsii apă-ţiţei şi de separare a apei sărate şi a substanţelor în suspensie prin încălzire şi sedimentare în timp limitat, prin centrifugare, prin filtrare sau prin procedee chimice ori electrice. Desmodrom (mec.) Calitate a legăturilor dintre elementele unui mecanism de a face ca mişcarea oricărui element condus să fie complet determinată de mişcarea unui număr de elemente conducătoare egal cu gradul de libertate al mecanismului. * Desolvatare (chim. fiz.) Eliminare a apei care solvatează un coloid. Desorbţie (fiz.) V. sub Adsorbţie. Despărţitor de strate (petr. gaze) Dispozitiv cu ajutorul căruia se separă două sau mai multe strate productive, făcînd posibilă exploatarea simultană a lor prin spaţii diferite, create în aceeaşi sondă (două sau trei coloane de extracţie şi spaţiul dintre ele şi coloana de exploatare). Cu ajutorul despărţitorului de strate se poate realiza şi injectarea simultană a unui fluid separat (apă sau gaze) în fiecare strat, prin aceeaşi sondă (v. planşa XXXIII). Despicare 1 (piei) Operaţie prin care se separă, în două sau în mai multe straturi, pielea gelatină sau cea tăbăcită, fie în scopul de a-i da o grosime uniformă, fie pentru a o subţia. (= Şpăltuire). 2 (tehn.) Operaţie de separare în două, în sensul fibrelor/ a unui material cu fibre aproape paralele (de ex!a lemnului). Desprăfuire 1 (ind. chim.) Extragere pe cale uscată a prafului de cărbune. 2 (tehn.) îndepărtare a prafului din aerul unei încăperi, din gazele de ardere care ies pe coşul unei instalaţii alimentate cu cărbuni etc.; se efectuează din motive de ordin sanitar sau pentru a folosi pulberile recuperate. Desprăfuitor (tehn.) Aparat folosit la îndepărtarea prafului din aer sau din gazele de ardere. Lucrează priri centrifugare (v. C i c 1 o n), prin gravitaţie (trecînd gazele prin camere spaţioase, praful depu-nîndu-se prin micşorarea vitezei de creştere), prin filtrare (prin site sau pînze), prin umezire (gazele de ardere fiind trecute prin şicane a căror suprafaţă exterioară e stropită cu apă) sau pe cale electrostatică, folosind un cîmp electric. (= Separator de praf). Desprindere (elt, telc.) Trecere a maşinilor electrice, a generatoarelor electronice etc. la un regim de funcţionare instabil, prin depăşirea unor valori critice ale parametrilor dispozitivului considerat. Destăbăcirea pielii (piei.) Operaţie de eliminare parţială şi superficială a tani-nului din pieile tăbăcite vegetal. Destindere (fiz.) Sin. Expansiune (V.). Destindere elastică a zăcămîntului (petr. gaze) Creştere -a volumului rocii-magazin şi a fluidelor conţinute în aceasta, în urma reducerii presiunii fluidelor din zăcămînt, avînd ca urmare intensificarea antrenării ţiţeiului din strat spre sondă. Cel mai important rol în antrenarea ţiţeiului îl au destinderea gazelor, destinderea apei marginale sau de talpă, destinderea ţiţeiului însuşi şi, mai puţin, destinderea rocii-magazin. Destrămare (hîrt cel., text) Operaţie de desfacere a unui material fibros fie în fibrele componente, fie în agregate cu dimensiuni mici, înainte de a intra în procesul de fabricaţie respectiv. Destrămător (text) Maşină folosită pentru desfacerea ghemotoacelor dintr-un material textil brut şi pentru desprăfuirea materialului. Desublimare (fiz.) Trecere directă a unei substanţe din stare de gaz, în stare cristalină. Desulîurare 238 Desulîurare 1 (ind. chim.) Reţinere a bioxidului de sulf dintr-un gaz. 2 (met.) îndepărtare a sulfului dintr-un metal topit, în special din fontă, prin formarea de compuşi care trec în zgură, cu ajutorul unor substanţe (oxid de calciu etc.) ce reacţionează cu sulful şi formează cu uşurinţă sulfuri. Deşeu (tehn.) Parte din materia primă sau dintr-un material, care cade sau se degradează în cursul prelucrării şi nu mai poate fi valorificată direct pentru acea prelucrare. Deşlamare (mine) Separarea, prin site şi îngroşare, a materialului spălat, de mîlul cu care e amestecat. Detalonare (mş.) Operaţie de prelucrare a spatelui muchiilor de aşchiere ale unei scule cu mai multe muchii aşchietoare, după o spirală logaritmică al cărei centru se găseşte în axa sculei. Operaţia se execută cu maşini speciale de detalonat sau cu dispozitive montate pe strunguri paralele, pentru a da tăişurilor unghiul de aşchiere optim. Detaşor (alim.) Maşină pentru desfacerea lamelelor de făină ieşite de la val-ţurile netede, înainte de a trece la cernere, pentru ca să nu rămînă făină în refuzul de pe sită; e folosită în industria morări-tului. Detectare (tehn.) Operaţie de a descoperi, de a identifica un obiect, un corp, un fenomen oarecare (grizuul într-o mină, un avion în spaţiu etc.). Detectare a erorii (cib.) Acţiune de urmărire a eventualelor erori care se comit în cursul transmiterii informaţiei. Detectare a gazelor (mine) Stabilire a prezenţei şi a concentraţiei unui gaz (de ex.: metanul, monoxidul de carbon, bioxidul de carbon, oxigenul şi hidrogenul) în atmosfera minieră subterană. Detectare radioelectrică (av., nav., telc.) Operaţie de radioreperaj constînd în punerea în evidenţă a prezenţei unui obiect depărtat cu ajutorul undelor radioelec-trice emise şi recepţionate în acelaşi loc, fâră participarea activă a obiectului respectiv. Detector 1 (elt.) Dispozitiv care, pus sub tensiunea electrică alternativă a unui semnal de electrocomunicaţii, permite să treacă prin el alternanţele de un singur sens, corepunzătoare, ale curentului electric ; serveşte la punerea în evidenţă a prezenţei oscilaţiilor electromagnetice modulate (v. planşa XXXIII). 2 (tehn.) Dispozitiv folosit pentru a constata prezenţa unui corp sau a unui fenomen. 3 (telc.) Circuit de demodulare a oscilaţiilor de înaltă frecvenţă modulate în amplitudine. Detector de gaze (mine) Aparat cu ajutorul căruia se detectează conţinutul în diferite gaze al atmosferei miniere subterane, bazat pe principiul colorării unui reactiv sub acţiunea unei anumite cantităţi dintr-un gaz dat. Detector de grizu (mine) Aparat folosit pentru a constata prezenţa grizuului în atmosfera unei mine. Detector de radiaţii (fiz.) Aparat folosit pentru punerea în evidenţă a unui flux de, radiaţii. Detector de raport (telc.) Sin. Discriminator de raport (v.). Detector de tensiune (elt.) Aparat care permite să se recunoască dacă un conductor e sub tensiune. Detector sensibil la fază (telc.) Circuit cu două intrări şi o ieşire. Amplitudinea semnalului de la ieşire depinde de diferenţa de fază a semnalelor aplicate la cele două intrări. Detecţie (telc.) a. Demodulare a oscilaţiilor de înaltă frecvenţă modulate în amplitudine. — b. V. Demodulaţie. Detensionare (tehn.) Eliminare sau reducere a tensiunilor proprii dintr-un material (metal, sticlă etc.) prin tratamente termice sau mecanice, ori prin alte prelucrări. V. şi sub Recoacere de detensionare. Detentă (fiz., tehn.) Sin. Expansiune (v.). -* Detergent (tehn.) Substanţă întrebuinţată în industria textilă pentru netezirea, Planşa XXXIII Demaror electric cu cuplare prin inerţie 1 — rotor; 2 — resort amortizor de şoc; 3 — roată dinţată a volantului ; 4 — înfăşurarea statorului; 5 — carcasa motorului; 6 — colector; 7 — portperii; 8 — întreruptor. Influenţa derivorului asupra stabilităţii ambarcaţiei cu vele 1 — derivor; Fv — forţa^vîiitu- îui; D — direcţia de derivă; A — rezistenţa apei pe planul de derivă. Desen tehnic a — cubul de proiecţie; b — repartizarea vederilor; V — vedere din faţă; H — vedere de sub; W9 — vedere din dreapta; Wa — vedere din stînga; N — vedere de jos; F — vedere din spate. Detector cu cristal 1 — cristal detector; 2 — arc de contact; 3 — tub protector; 4 — miner izolant; 5 — fişe de contact. Despărţitor de strate 1 — ţeavă de extracţie de 21'*”; 2 — despărţitor de strate; 3 — garnitură de cauciuc; 4 — ţeavă de extracţie de 2"; 5 — dispozitiv deetanşare; 6—bacuri de fixare; 7 — clapă cu arc. Determinant 240 degresarea şi detaşarea fibrelor textile, iar în industria petrolieră, pentru mărirea coeficientului de extracţie în ţiţei şi pentru deblocarea zonei de*fund a sondelor. Detergenţii cel mai des folosiţi sînt solvenţii, săpunurile textile şi unele emulsii. Unele varietăţi sînt folosite şi în gospodărie. Determinant (mat.) Mărime care se prezintă sub forma unui tablou de n2 elemente aşezate în n linii şi n coloane: ai\ #12 ••• ®lî? #21 <722 ••• a2n f • î î _ani an2>- ann-a cărei valoare reprezintă suma algebrică a tuturor produselor de cîte n elemente, astfel alcătuite, încît să nu conţină două elemente de pe aceeaşi linie sau aceeaşi coloană şi să fie precedate de semnu plus sau minus, după cum numărul de inversiuni dintre indicii secunzi ai elementelor din produsul respectiv e par (sau zero), respectiv impar, menţinîndu-se, în scrierea factorilor din fiecare produs, ordinea naturală pentru primii indici. Determinare a punctului de staţie (topogr.) Operaţie de stabilire şi raportare pe hartă a locului (a punctului) de pe teren în care se găseşte operatorul. Detersiune (chim. fiz., tehn.) Dezlipire a peliculei de material străin de pe suprafaţa unui material. Detimbrare (cin., telc.) Modificare a caracteristicii de frecvenţă a unui canal de transmisiune fonică, efectuată în timpul transmisiunii, pentru a mări inteli-gibilitatea dialogului, pentru a compensa pierderile care apar la capetele benzii de frecvenţă ale canalului, sau pentru a obţine efecte speciale. Detonant (expl.) Calitate a unui exploziv de a arde prin detonaţie. Detonator 1 (expl.) Exploziv capabil să producă, prin detonaţie, o undă de şoc puternică şi, totodată, să intre uşor în regim de detonaţie. 2 (tehn.) Agent mecanic sau chimic, care provoacă explozia unei substanţe adecvate. Detonaţie 1 (chim., expl.) Transformare chimică (în general, ardere rapidă) care se propagă cu viteze de ordinul miilor de metri pe secundă şi se caracterizează prin viteză constantă şi stabilă, acţiune puternică de sfărîmare şi efect acustic foarte intens. 2 (cin., telc.) Apariţie a unor distorsiuni neliniare la înregistrarea şi redarea sunetului, datorită variaţiilor vitezei de antrenare a purtătorului de semnal (peliculă fotosensibilă, bandă magnetică, disc) în timpul proceselor de înregistrare şi redare. Detritus 1 (drum.) a. Material rezultat din uzura pietrelor unei şosele.— b* Material inutilizabil rezultat la ciuruirea produsului unei scarificări. 2 (petr. gaze) Ansamblul particulelor de rocă rezultate în urma acţiunii de dislocare a rocilor din talpa sondei, de către sapele şi frezele de foraj. 3 (petrogr.) Material rezultat din distrugerea rocilor litosferei sub acţiunea agenţilor modificatori externi. Detubare (petr. gaze) Totalitatea operaţiilor efectuate la o sondă pentru extragerea şi recuperarea parţială sau totală a coloanelor de burlane, tubate anterior, în procesul de forare. Deuteriu (chim., fiz.) Izotop cu gr. at. 2 al hidrogenului. Se găseşte în natură mai ales sub formă de apă grea. Deuteron (fiz.) Nucleul deuteriului, constituit dintr-un proton şi un neutron. Uneori e folosit în producerea unor reacţii nucleare. (= D e uton). Developare (foto.) Operaţie de tratare cu un developator, a unui material fotografic impresionat, în scopul de a face să apară imaginea pe acel material. Developator 1 (foto.) Amestec de substanţe în soluţie, cu care se tratează un material fotografic impresionat, în operaţia de developare, şi care reduce sarea de’argint din stratul fotosensibil în argint metalic negru, în locurile care au fost expuse la lumină. (= Revelator). 2 (text.) Substanţă care dezvoltă colorantul fixat pe fibra unei ţesături. 241 Dezadaptare Deversare (hidrot.) Trecere a apelor peste un deversor. Deversor 1 (hidrot.) Parte dintr-o construcţie hidrotehnică ce asigură scurgerea organizată spre aval a cantităţilor de apă care prisosesc amenajării hidraulice pe care aceasta o deserveşte. 2 (tehn.) Instalaţie sau piesă în formă de perete despărţitor, care se aşază într-un curs de apă sau într-o conductă ori canal, astfel încît să menţină un nivel constant în amontele peretelui respectiv. Deviaţie 1 (elt., fiz., tehn.) Depărtare a unui echipaj mobil, de o poziţie determinată; cînd nu e indicată nici o altă poziţie de referinţă, deviaţia se raportează la zeroul aparatului. 2 (gen ) Abatere faţă de o direcţie dată. Deviaţie a sondei (petr. gaze) Abatere a unei sonde faţă de verticală, caracterizată prin unghiurile zenital şi azimutal ale tangentei la axa sondei, în fiecare punct al ei. Deviaţie de frecvenţă (telc.) Diferenţă maximă între frecvenţa instantanee a unui semnal modulat în frecvenţă sau în fază şi frecvenţa corespunzătoare semnalului nemodulat. Deviaţie magnetică (geofiz.) Abatere a acului busolei de la direcţia meridianului magnetic, din cauze locale şi incidentale. Deviaţie optică (fiz.) Unghi format de raza de lumină care a străbătut o suprafaţă, sau de raza care a ieşit dintr-o prismă, cu raza incidenţă. Deviaţie reziduală (elt., fiz., tehn.) Parte a deviaţiei unui aparat cu cuplu antagonist, care subsistă atunci cînd a dispărut cauza ce a produs acea deviaţie. Deviere a sondei (petr. gaze) Fenomen de abatere a axei unei sonde în raport cu verticala care trece prin axul mesei rotative. Deviometru (telc.) Aparat pentru măsurarea deviaţiei de frecvenţă a unei unde modulate în frecvenţă. Devitrificare (st. cer.) Cristalizare parţială a sticlei, datorită acţiunii prelungite a căldurii, fenomen care are ca urmare trecerea ei într-o stare stabilă, dar antrenează şi pierderea transparenţei. Devizeu (alim.) Ochi al sitelor de mătase folosite la cernerea produselor rezultate din măcinarea industrială a griului. Devoltor (elt.) Maşină electrică legată în aşa fel cu o altă sursă de energie electrică, încît tensiunea ei electrică să se scadă din aceea a celeilalte surse. V. şi Supravoltor-devoltor. Devonian (geol.) Perioadă a erei pa-leozoice, între Silurian şi Carbonifer. (V. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Dextrină (chim.) Substanţă obţinută din amidon, prin încălzire la 180-220°, sub acţiunea unor acizi diluaţi sau a unor enzime’; e întrebuinţată în industria textilă (ca apret şi în imprimerie), la prepararea unor cleiuri şi în industria alimentară. Dextrogir (fiz.) Calitate a unei substanţe de a roti spre dreapta, în raport cu un observator către care se propagă lu-nima, planul de polarizaţie al unei raze de lumină polarizată. Dextrors (tehn.) Calitate a sensului de înfăşurare a unei elice de a fi descrisă în sensul în care înaintează un burghiu drept. Sensul de înfăşurare invers se numeşte sinistrors. Dextroză (chim.) Formă dextrogiră a glucozei. Dezaccentuare (telc.) a. Operaţie de restabilire a repartizării iniţiale de energie în domeniul frecvenţelor acustice, după citirea semnalului înregistrat.— b. Reducere, la recepţie, a nivelului frecvenţelor înalte. Dezaccentuator (telc.) Circuit care realizează dezaccentuarea semnalelor. Dezadaptare (telc.) Lipsă a condiţiilor de adaptare între două circuite electrice, respectiv abatere de la starea în care aceste condiţii ar fi îndeplinite. Dezaerare 242 Dezaerare (tehn,) a. Operaţie de îndepărtare a aerului din apa de alimentare a cazanelor de abur, pentru a împiedica coroziunea datorită acţiunii oxigenului asupra metalului (pe cale chimică, se introduc în apă substanţe reducătoare, iar pe cale fizică, prin încălzirea apei).— b. Operaţie de evacuare a aerului din pungile de aer dintr-o conductă sau dintr-un rezervor cu apă sau cu abur. Dezagregare 1 (chim.) Transformare chimică a unui material sau a unei substanţe, insolubile în dizolvanţi obişnuiţi, în substanţe dintre care cel puţin una e solubilă. 2 (geol.) Distrugere a stării de coeziune a unei roci şi transformare a ei în părţi componente (detritus), datorită acţiunii provocate de agenţii atmosferici (variaţii de temperatură, umiditate etc.). Dezagregare a unui minereu (met.) Operaţie metalurgică de încălzire, urmată de o răcire bruscă a minereului, în scopul de a-1 transforma într-un produs mai poros, cu o mai mare suprafaţă de acţiune pentru gaze. Dezancolare (text.) Sin. D e s c 1 e i e-re (v.)* Dezasamblare (tehn.) Operaţie de demontare, în piesele componente, a unei unităţi funcţionale. Ex.: dezasamblarea unui rulment. Dezasfaitare (petr. gaze.) îndepărtare a asfaltului şi a răşinilor dintr-un produs petrolier. Dezbenzinare (petr. gaze) Sin. D e-gazolinare (v.). Dezemuîsionant (ind. chim.) Substanţă care, adăugată unei emulsii, provoacă dezemulsionarea. Dezemulsionare (chim. fiz.) Separare a unei emulsii în cele două faze ale sale. Se realizează prin încălzire sau centrifugare, prin procedee electrice, fizico-chimice etc. (= Ruperea emulsiei, Spargerea emulsiei). Dezincrustant (tehn.) Substanţă folosită pentru dizolvarea straturilor de depuneri în conducte, cazane etc. Cel mai des folosite sînt soluţiile de hidrat de sodiu sau de potasiu^ acidul clorhidric diluat, substanţele tanante etc. Dezincrustare (tehn.) Operaţie de îndepărtare a depunerilor din cazanele de abur şi din camerele de apă ale motoarelor termice sau de împiedicare a acestor depuneri. Dezintegrare (fiz.) Transformare a unui nucleu atomic într-un alt nucleu, prin emisiunea unei particule (electron, particulă alfa etc.). Dezintegrator (tehn.) Moară constînd dintr-o carcasă metalică în care se învîr-tesc, în sensuri contrare, două discuri paralele cu barele dispuse, pe cercuri concentrice şi intercalate, folosită pentru măcinarea materialelor semidure (ghips, sare etc.) sau fibroase (azbest, coji, oase etc.). Dezlocuire a ţiţeiului (petr. gaze) Scoatere a ţiţeiului din locul pe care-1 ocupa în zăcămînt şi înlocuirea lui cu un fluid (apă sau gaze) care-1 împinge în altă zonă a zăcămîntului sau către sondele de exploatare. Dezmembrare (tehn.) Demontare, în elementele lor componente, a unor instalaţii, maşini, aparate etc., care (spre deosebire de dezasamblare) nu mai urmează să fie refăcute în scopul în care fuseseră construite. Deznisipare 1 (hidrot.) a. Operaţie de curăţire prin decantare, a apei, de nisipul purtat în suspensie.— b. Operaţie de extragere, prin pompare, a nisipului dintr-un puţ forat, după un timp de exploatare mai lung. 2 (met.) Curăţire a pieselor turnate de nisipul rămas aderent după sablare. Deznisipator 1 (hidrot.) Bazin special amenajat în care se depune nisipul (particulele mai mari decît 0,2 mm) ce se află în suspensie în apă, formînd prima treaptă în procesul de îmbunătăţire a calităţii apei. 2 (hîrt. cel.) Bazin folosit pentru decantarea pastei de celuloză, în scopul îndepărtării impurităţilor. 243 Diagraîie Dezodorizare (ind. chim.) îndepărtare dintr-un amestec a substanţelor rău mirositoare. Dezoxidare (met.) Operaţie de rafinare a metalelor prin absorbirea oxigenului conţinut în oxizii de metal, de către o substanţă cu afinitatea pentru oxigen mai mare decît baia metalică şi care absoarbe, deci, oxigenul existent. Dezuleiere (ind. chim.) îndepărtare a uleiului dintr-o parafină brută. Dezvelire (mine) Operaţie de îndepărtare, manuală sau mecanică, a stratelor de steril (de ex. de pămînt) care acoperă un zăcămînt dintr-o carieră sau dintr-o mină cu exploatare la zi. Adîncimea stratului dezvelit poate atinge zeci de metri, rezultînd, deci, o exploatare mult mai uşoară şi mai economică decît cea de mină. (= D e z g o 1 i r e, Descoperta). Diaelază (geol.) Suprafaţă de discontinuitate în interiorul rocilor, fără deplasarea compartimentelor respective unele faţă de altele, paralel cu suprafaţa de separare. - Diaclinal (geol.) Element topografic de relief care traversează o cută. Diafilm (gen.) Film scurt folosit pentru documentare (texte, imagini etc.), proiectat cu un aparat mic, adecvat măririi dorite a imaginii. Diafonie 1 (cib.) Perturbaţie într-un canal, care provine din semnalele utile ale altor canale. 2 (telc.) Efect dăunător de recepţie, într-un circuit de electrocomunicaţii, a semnalelor transmise în alt circuit, datorit cuplajului dintre cele două circuite. Diafonie de antenă (telc.) Diafonie provocată între un radioreleu care recepţionează alte emisiuni de radiorelee decît cea dorită (v. planşa XXXIV). Diafragmare (fiz.) Aşezare a uneia sau a mai multor diafragme pe drumul unui fascicul de raze de lumină, pentru a micşora deschiderea fasciculului. Diafragmă 1 (fiz.) a. Placă subţire fixată pe margini, care poate vibra. ( = Membran ă). — b. Placă opacă, cu o deschidere cu dimensiuni fixe sau reglabile, care limitează porţiunea utilă a unei piese optice, deschiderea unui fascicul de raze etc. (v. planşa XXXIV). 2 (hidrot.) Piacă rigidă cu diferite orificii sau dispozitive special amenajate, care se introduce în calea curentului canalizat al unui fluid, fie în vederea obţinerii unei strangulări a secţiunii, fie în scopuri funcţionale sau experimentale (de ex. pentru măsurări). 3 (telc.) Placă metalică subţire, de obicei cu una ori cu mai multe fante sau orificii, introdusă transversal în interiorul unui ghid de undă pentru a-i modifica proprietăţile electrice. Diafragmă de acord (telc.) Porţiune în formă de membrană metalică subţire a pereţilor unei cavităţi rezonante, care serveşte la acordarea cavităţii prin deformarea membranei. Dlageneză (geol.) Transformare naturală, fizică şi chimică, pe care o suferă un depozit sedimentar, după depunerea lui, la temperatura şi presiunea normale de la suprafaţa scoarţei, pînă la trecerea sa la forma actuală, definitivă; această transformare maturează sedimentele şi le consolidează, fără să le schimbe esenţial compoziţia. Diagonal (text.) Legătură de bază în ţesătorie, care formează, pe suprafaţa ţesăturilor, linii oblice. Diagonală 1 (c.f.) Tip de ramificaţie care permite trecerea unui vehicul de cale ferată de pe o linie pe alta alăturată, prin două schimbătoare de cale. 2 (constr.) Bară Înclinată care, la o grindă cu zăbrele, leagă un nod de pe talpa inferioară cu unul de pe talpa superioară, dar care nu se găsesc pe aceeaşi verticală. 3 (mat.) Segment de dreaptă care uneşte douăvîrfuri neconsecutive ale unui poligon sau poliedru. Diagrafie (petr. gaze) înregistrare sub formă de grafice a variaţiei valorilor unor mărimi caracteristice măsurate în sonde, în funcţiune de lungimea (adîncimea) sondei sau de timp. Ex.: carotajele electrice, termice etc. Diagramă 244 Diagramă (gentehn.) Grafic corelînd prin curbe sau linii variaţiile a două mărimi, necesar evidenţierii unor caracteristici ale unor fenomene cercetate (v. planşa XXXIV). Diagramă a cuplului la reductor (petr. gaze) Curbă a variaţiei cuplului la arborele reductorului unei unităţi de pompare, în funcţiune de unghiul de rotaţie a arborelui. Diagramă Clapeyron (termot.) Sin. Diagramă p-v (v.). Diagramă de echilibru (chim. fiz., met.) Diagramă care reprezintă, în coordonate rectangulare, temperaturile de începere şi de terminare a solidificării unui amestec de două substanţe, formarea şi descompunerea compuşilor sau a soluţiilor solide sau lichide, în funcţiune de concentraţia amestecului în una dintre cele două substanţe. Diagramă de indicator (termot.) Sin. Diagramă p-V (v), D iagramă mecanică. Diagramă Debye (fiz., mineral). Sin. Debyegramă (v.). Diagramă direcţională (telc.) Pentru un transductor electroacustic la o frecvenţă dată, reprezentare, în general grafică, a răspunsului, în funcţiune de direcţia de propagare a undei acustice într-un plan determinat, care trece prin centrul acustic al sursei. Diagramă entropică (termot.) Sin. D i a-graraă T-S (v.). Diagramă fier-carbon (met.) Diagramă de echilibru a diferitelor aliaje fier-carbon, în funcţiune de procentul de carbon din amestec. Diagramă funcţională (cib.) Reprezentare grafică a unui program, constînd din simboluri funcţionale, care exprimă operatori, şi legăturile dintre acestea. Diagramă I-S (termot.) Diagramă care reprezintă stările termodinamice ale unui corp sau ale unui sistem într-un sistem de coordonate rectangulare, în care, în ordonată e reprezentată entalpia /, iar în abscisă, entropia S. Diagramă Laue (fiz., mineral.) Sin. Lauegramă (v.). Diagramă mecanică (termot.) Sin. D ia-gramă p-V (v.). Diagramă Mollier (termot.) Diagramă I-S referitoare la unitatea de greutate de abur, în care, deci, ordonata reprezintă entalpia specifică i, iar abscisa, entropia specifică s. Diagramă p-V (termot.) Diagramă care reprezintă stările termodinamice ale unui corp sau ale unui sistem într-un sistem de coordonate rectangulare, în care ordonata reprezintă presiunea p, iar abscisa, volumul V, ceea ce permite reprezentarea ciclurilor maşinilor termice. Diagrama poate fi obţinută pe maşina în funcţiune, cu ajutorul unui indicator de presiune şi de volum. (= D i a g r a m ă de indicator, Diagramă mecanică). Diagramă p-v (termot.) Diagramă asemănătoare cu diagrama p-V, în care abscisa reprezintă volumul specific v (v. planşa XXXIV). (= Diagramă Clapeyron). Diagramă Smith (telc.) Diagramă circulară utilizată în studiul liniilor electrice avînd lungimea comparabilă cu lungimea de undă. Diagramă termică (termot.) Sin. Diagramă T-S (v.). Diagramă T-S (termot.) Diagramă care reprezintă stările termodinamice ale unui corp sau ale unui sistem, într-un sistem de axe rectangulare în care ordonata reprezintă temperatura absolută T, iar abscisa, entropia S. (= Diagramă e n t r o-pică, Diagramă termică). Dializator (chim. fiz.) V. D i a 1 i z o r. Dializă (chim. fiz.) Trecere a unei substanţe care se găseşte într-o soluţie, printr-o membrană ce separă soluţia de dizolvant, folosită pentru separarea coloi-zilor de substanţele cristaloide din soluţie, primii netraversînd membrana. Dializor (chim. fiz.) Aparat folosit pentru efectuarea unei dialize, alcătuit dintr-un vas în care se găseşte solventul şi în care se introduce un al doilea vas, cu fundul constînd dintr-o membrană, în care se pune soluţia de dializat. (= Dializator). 245 Diedrn BiamtigneUe (fiz.) Calitate a unui material sau a unei substanţe de a tinde să se deplaseze dinspre regiunile cu o intensitate mai mare, către regiunile cu o intensitate mai mică ale unui cîmp magnetic. O substanţă diamagnetică are permeabilitatea magnetică mai mică decît 1. Diamalţ (alim.) Produs bogat în zaha-ruri şi enzime, obţinut prin concentrarea şi filtrarea siropului rezultat din tratarea făinii de malţ cu apă caldă, căreia i-au fost adăugate* substanţe proteice şi minerale uşor asimilabile de drojdii. E întrebuinţat pentru activarea procesului de fermentare, cum şi în unele operaţii diri industria textilă. Diamant 1 (mineral) Varietate cristalină de carbon pur, format la mari adîncimi în scoarţa Pămîntului, în condiţii de temperatură * şi presiune înalte, cu o structură foarte compactă, care determină o puternică rigiditate a legăturilor. 2 (poligr.) Corp de literă de patru puncte tipografice. Diamant, pulbere de ~ (tehn.) Pulbere abrazivă obţinută din fragmente de diamant, folosită la prelucrarea pieselor optice. Diamantină (tehn.) Pulbere abrazivă artificială, pe bază de oxid de aluminiu, folosită în special la polizarea pieselor de oţel. Diametru (mat.) a. Dreaptă care trece prin centrul unei conice (de ex. diametrul cercului); e locul geometric al mijlocurilor coardelor paralele cu o direcţie dată. — b. Dreaptă, loc geometric al centrelor secţiunilor plane ale unor cuadrice, paralele cu un pîan dat. Diametru aparent (mat.) Unghi format de razele care pleacă de la ochiul unui observator către extremităţile diametrului unui obiect. (= Diametru unghiular). Diametru unghiular (mat.) Sin. Diametru aparent (v.). Diapazonul haşurilor (topogr.) Sistem convenţional de reprezentare a tipurilor de haşuri folosite pentru redarea reliefului pe planuri şi, în special, pe hărţi topografice. Diâpir (geol.) Cută cu sîmbure de străpungere format dintr-o rocă cu proprietăţi de plasticitate mai avansată şi, eventual, cu densitate mai mică decît a rocilor înconjurătoare, de ex.: sarea, ghipsul şi argilele (în special cele îmbibate cu soluţii saline). Diapozitiv (foto.) Pozitiv fotografic obţinut pe o placă de sticlă sau de alt material transparent, astfel încît să poată fi folosit în proiecţie. Diascop (fiz.) V. sub Epidiascop. Daastafor (text.) Produs industrial dia-stazic care descompune parţial amidonul şi îl transformă în dextrină şi glucoză. Dîastază (chim.) Sin. A m i 1 a z ă (v.). Diastroîism (geol) Ansamblu al proceselor de deformaţii plastice şi rupturale ale scoarţei terestre, care au afectat rocile sedimentare după depunerea şi consolidarea lor. Diaterman (fiz.) Calitate a unui corp de a permite trecerea căldurii. Diatomit (petrogr.) Rocă sedimentară, silicioasă, organogenă, constituită, în cea mai mare parte, din resturi de diatomee, fărîmături de origine terigenă, substanţe argiloase şi calcaroase, oxizi de fier şi de aluminiu şi mici cantităţi de sulfaţi. (= Tripoli, Kiselgur). Diazoderivat (chim.) Substanţă organică ce conţine în moleculă cel puţin doi atomi de azot legaţi între ei prin legături duble sau triple. Diblu (tehn.) Piesă de lemn, de metal sau de alt material adecvat, care se fixează într-o scobitură făcută în zidărie şi serveşte la fixarea unei piese date. Dicord (telc.) Dispozitiv de conexiune din centralele telefonice manuale. Picroism (fiz.) V. sub Pleocroism. Dictafon (elt.) Tip particular de magnetofon utilizat pentru înregistrarea vorbirii, în scopul dactilografierii ulterioare a mesajului vorbit. Diedru (mat.) a. Figură geometrică şi unghi obţinute prin intersectarea a două Dielcometru 246 plane după o dreaptă — b. Fiecare dintre cele patru unghiuri diedre cuprinse între două plane perpendiculare. Dielcometru (elt.) Instrument pentru măsurarea constantei dielectrice. Dielectric (elt., fiz.) Material izolant, susceptibil de a se polariza electric temporar, utilizat, în primul rînd, pentru a constitui izolantul dintre armăturile condensatoarelor electrice. Dielectric artificial (telc.) Structură metalică prezentînd, faţă de o undă radioelec-trică de frecvenţă şi direcţii anumite, proprietăţi analoge unui corp dielectric omogen. Dielectrică, constantă ^ (elt., fiz:) Sin. P e r m i t i v i t a t e (v.). Diferenţă de altitudine (topogr.) Diferenţă dintre înălţimile a două puncte topografice măsurate pe verticalele respective, începînd de la o suprafaţă plană convenţională, presupusă orizontală, la înălţimea zero. Diferenţă de fază (fiz.) Sin. Defazaj (V.). Diferenţă de nivel (topogr.) Distanţă între două puncte, măsurată între proiecţiile lor pe aceeaşi verticală. ^Distanţă vertical ă). Diferenţă de potenţial electric (elt.) Diferenţă între potenţialul electric a două puncte, numeric egală cu lucrul mecanic efectuat prin mişcarea de la un punct la celălalt de către forţa care acţionează asupra unităţii de sarcină electrică pozitivă. Unitatea practică de diferenţă de potenţial e voltul. Diferenţă de vectori (mat.) V. Vectori, diferenţă de Diferenţial (mş.) Mecanism alcătuit din cel puţin două roţi centrale, rotitoare în jurul unei axe centrale, şi din roţi satelite (sateliţi), articulate cu un braţ rotitor în jurul aceleiaşi axe. După felul şi dispoziţia sateliţilor — care au o mişcare de rotaţie în jurul axei lor şi o mişcare de revoluţie în jurul axei centrale— se obţin turaţii diferite ale roţilor centrale, în acelaşi sens sau în sens contrar. Diferenţial cu roţi cilindrice (mş.) Angrenaj diferenţial ale cărui roţi dinţate sînt cilindrice. Diferenţial cu roţi conice (mş.) Angrenaj diferenţial cu roţi conice, folosit ca diferenţial de automobil, mecanism diferenţial etc. Diferenţial de automobil (mş). Diferenţial montat între arborele de transmisie şi arborii roţilor motoare ale unui automobil, spre a permite celor două roţi să aibă turaţii diferite, ceea ce e necesar pentru înscrierea în curbe sau cînd una dintre roţi trece peste un accident de teren (caz în care roţile nu mai pot avea aceeaşi^turaţie) (v. planşa XXXIV). V. sub P i n i o n. Diferenţial, şurub ^ (mş.) Mecanism alcătuit dintr-o tij[ă cu două filete de acelaşi sens, cu paşii foarte puţin diferiţi, unul dintre filete înşurubîndu-se într-un cadru, iar pe al doilea depla-sîndu-se o piuliţă. La o rotaţie completă a tijei, piuliţa se deplasează pe cadru numai cu diferenţa dintre paşi, astfel încît se obţin deplasări relativ mici, combinate cu transmisii de forţe relativ mari. Astfel de şuruburi sînt folosite la vinciuri etc., cum şi la aparate de reglare şi la instrumente de măsurat de precizie. Diferenţială (mat.) Produs dintre derivata unei funcţiuni în raport cu o anumită variabilă şi o creştere infinit mică a variabilei. Diferenţiere (mat.) Operaţie prin care se obţine diferenţiala unei funcţiuni. Diferenţiere magmatica (geol.) Proces geologic prin care o magmă iniţială, avînd caracteristici fizice şi chimice bine definite, formează tipuri de roci diferite, cu compoziţii chimice şi mineralogice diferite. Difracţie (fiz.) Ansamblu de fenomene care constau în abateri de la propagarea rectilinie a unei unde, la marginea unui obstacol. 247 Difuzor piezoelectric Diftong (poligr.) Semn tipografic format din două vocale sau dintr-o vocală şi o semivocală. Difuzare (fiz.) a. Proces de pătrundere a. atomilor, a moleculelor, a ionilor sau a unor particule mai mari dintr-o substanţă, în masa altei substanţe. — b. în cazul luminii, termen impropriu pentru î m -prăştiere (v.). Difuzibilitate termică (fiz.) Mărime egală cu raportul dintre conductibilitatea termică a unui material şi produsul dintre căldură specifică şi densitatea materialului. ( = D i f u z iv i t. a t e ter mi c ă). Difuziune 1 (fiz.) Fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp în masa altui corp. 2 (fiz., telc.) Sin. împrăştiere (v.). (Termen impropriu.) Difuzivitate termică (fiz.) Sin. Difuzibilitate termică (v.). Difuzor 1 (alim.) Aparat pentru extragerea zahărului din sfeclă, prin dizolvarea lui în apă încălzită. 2 (elt., telc.) Dispozitiv de transformare a puterii electromagnetice a unor curenţi, în putere sonoră, prin punerea în vibraţie a unei membrane sau a unui cornet, folosit în dispozitivele de radio-recepţie şi în instalaţiile de redare şi amplificare a sunetului. 3 (mş., termot). Ajutaj convergent-di-vergent din camera de amestec a carburatoarelor, în dreptul căruia e plasat jiclorul principal. Datorită formei sale, el măreşte viteza aerului şi, deci, depresiunea în zonă jiclorului, ceea ce face ca debitul jiclorului să fie suficient chiar cînd motorul merge încet. 4 (tehn.) Tubulură tronconică sau zonă evazată a unei cavităţi, cu secţiunea de intrare mai mică decît cea de ieşire, care, la trecerea unui fluid, provoacă reducerea vitezei acestuia. Difuzor cu bobină mobilă (telc.) Sin. Difuzor cu conductor mobil (v.). Difuzor eu căi multiple (telc.) Sistem de două sau mai multe difuzoare, combinat în generai cu reţele separatoare, con- ceput pentru transmiterea simultană a diverse benzi determinate de frecvenţă. Difuzor cu con (telc.) Difuzor la care elementul radiant are forma unui con. Difuzor cu condensator (telc.) Sin; Difuzor electrostatic (v.). Difuzor cu conductor mobil (telc.) Difuzor al cărui principiu de funcţionare e bazat pe deplasarea unui conductor, solidar cu o diafragmă şi parcurs de un curent variabil, într-un cîmp magnetic constant. (= Difuzor cu bobină mobilă. Difuzor e 1 e c t r o d i-nam.i c). Difuzor cu fier mobil (telc.) Sin. D i -fuzor electromagnetic (v.). Difuzor cu magnetostricţiune (telc.) Difuzor al cărui principiu de funcţionare e bazat pe deformaţia unui corp" avînd proprietăţi magnetostrictive. Difuzor cu pavilion (telc.) Difuzor la care elementul radiant e cuplat cu mediul ambiant printr-un pavilion. Difuzor electrodinamic (telc.) Sin. Difuzor cu conductor mobil (v.). Difuzor electromagnetic (telc.) Difuzor al cărui principiu de funcţionare e bazat pe variaţiile de reluctanţă ale unui circuit magnetic. (= Difuzor cu fier mobil). Difuzor electrostatic (telc.) Difuzor al cărui principiu de funcţionare e bazat pe acţiunea mecanică a forţelor electrostatice între armăturile unui condensator. (= Difuzor cu condensator). Difuzor ionic (telc.) Difuzor al cărui principiu de funcţionare e bazat pe interacţiunea dintre o plasmă şi aerul care o înconjoară. (= Ionofo n). Difuzor multicelular (telc.) Difuzor cu pavilion la care elementul radiant e cuplat cu mediul ambiant prin intermediul mai multor pavilioane alăturate. Difuzor piezoelectric (telc.) Difuzor al cărui principiu de funcţionare e bazat pe deformaţia unui corp, de obicei cristalin, avînd proprietăţi piezoelectrice. Difuzor pneumatic 248 Difuzor pneumatic (telc.) Difuzor al cărui principiu de funţionare e bazat pe modularea unei scurgeri gazoase. Dig 1 (hidrot.) Construcţie de pămînt, piatră, zidărie etc., cu secţiunea, în general, trapezoidală, folosită spre a împiedica sau a limita revărsările, a izola de ape anumite porţiuni de teren, a corecta albia unui curs de apă etc. (v. planşa XXXIV). 2 (mine) Perete izolator (de scîn-dură, pămînt bătut, lemn rotund, cărămidă, beton) folosit în mină pentru oprirea circulaţiei aerului, sprijinirea ram-bleului sau îngrădirea apelor. Digestor (hidrot.) Spaţiu de sedimentare al unui decantor Imhoff (v.). Digit (cib.) Cifră binară. Digital (cib.) Calitate de a putea fi reprezentat prin digiţi, respectiv prin cifre sau numere. Dilatare (fiz.) Mărire a dimensiunilor unui corp datorită ridicării temperaturii. Dilataţie (fiz.) Valoare a creşterii dimensiunilor unui corp în urma dilatării corpului. Dilataţie absolută (fiz.) Dilataţie adevărată a fluidului, după ce s-a ţinut seamă de dilataţia vasului în care se găseşte fluidul. Dilataţie aparentă (fiz.) Dilataţie relativă a unui fluid, în raport cu vasul în care se găseşte fluidul, presupunînd că vasul nu se dilată . Dilataţie, coeficient de ~ cubică (fiz.) Coeficient de dilataţie de volum (v. D i-lataţie, coeficient de ^ de volum). DUataţie, coeficient de ~ de volum (fiz.) Raport dintre creşterea volumului unui corp datorită ridicării cu 1°C a temperaturii corpului şi volumul iniţial al acelui corp; e egal cu triplul coeficientului de dilataţie liniară. (= Coeficient de dilataţie cubică). DUataţie, coeficient de ^ liniară (fiz.) Raport dintre creşterea lungimii unui corp datorită ridicării cu 1°C a tempera- turii corpului şi lungimea iniţială a acelui corp. Dilataţie fotografică (foto.) Efect de modificare a contururilor unei imagini fotografice datorit împrăştierii şi reflexiei luminii în straturile materialului foto-sensibil. Dilatograf (mat. constr.) Dispozitiv folosit pentru determinarea dilataţiei termice a produselor refractare. Dilatometrie (fiz.) Capitol al fizicii experimentale, care se ocupă cu metodele de determinare a coeficienţilor de dilataţie. Dilatometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea dilataţiei corpurilor. Diluare (chim., fiz.) Micşorarea concentraţiei unei soluţii prin adăugare de solvent. Diluare a fontei (met.) Procedeu de afinare a fontei brute prin amestecarea fontei lichide eu oţel moale din deşeuri. DUuţie (chim. fiz.) Raport dintre cantitatea de soluţie şi cantitatea de substanţă dizolvată. Diluviu (geol.) Sin. Pleistocen (v.). Dimensionare (rez. mat.) Operaţie prin care se stabilesc, prin calcul, dimensiunile pieselor unei construcţii, ale unei maşini, ale unui aparat etc. Dimensiune 1 (fiz.) Număr care exprimă legătura dintre o unitate derivată şi unităţile fundamentale din care derivă. Astfel, viteza fiind raportul dintre o lungime L şi timpul T necesar parcurgerii acelei lungimi, deci v = L\T— ZT'1, dimensiunile vitezei sînt 1, în raport cu lungimea, şi — 1, în raport cu timpul; 2 (mat., tehn.) Lungime care, singură sau împreună cu altele, determină mărimea unei figuri geometrice sau a unui corp. Dimensiune efectivă (tehn.) Lungimea: de fapt a unei piese într-o anumită direcţie. Dimensiune nominală (tehn.) Lungimea, diametrul etc. pentru care se proiectează o piesă. 249 Dinamometru topografic Dimensiune standardizată (tehn.) Lungimea într-o anumită direcţie, aleasă după anumite consideraţii, pentru simplificarea şi unificarea operaţiilor de fabricaţie, întrebuinţarea raţională a materialelor, îmbunătăţirea calităţii, reducerea preţului de cost. Dimer (chim.) Polimer a cărui moleculă are greutatea moleculară de două ori mai mare decît cea a monomerului polimerizat. Dimetilanilină (chim.) Derivat al ani-linei obţinut prin înlocuirea celor doi atomi de hidrogen ai grupării — NH2, prin două grupări metil; e întrebuinţată ca intermediar la fabricarea acceleratorilor de vulcanizare, în. industria coloranţilor şi a explozivelor, în industria farmaceutică etc. Dimetilcctonă (chim.) Sin. Acetonă (V.). Dimie (text.) Stofă groasă de lînă, confecţionată la piua ţărănească. Dimorf (chim.) Calitate a unor substanţe chimice sau a unor minerale de a cristaliza în două forme diferite. Dimorfigm (chim.) Proprietate a unor substanţe chimice de a cristaliza în două forme diferite. Dinaftalit (expl.) Exploziv minier din grupul explozivelor de siguranţă, clasa explozivelor cu azotat de amoniu, format dintr-un amestec de azotat de amoniu şi dinitronaftalină. Dinagraf (petr. gaze) Sin. D i n a m o-graf (v.). Dinam (elt.) Maşină electrică generatoare de curent continuu, care transformă energia mecanică în energie electrică. Se bazează pe faptul că străbaterea unui cîmp magnetic neuniform de către un conductor electric produce un curent electric în acel conductor. în forma sa cea mai simplă, un dinam constă dintr-un electromagnet puternic, între ai cărui poli se roteşte un conductor format din una sau din mai multe înfăşurări electrice. Energia mecanică a rotaţiei e transformată astfel într-un curent electric care străbate conductorul (v. planşa XXXIV). (= Generator de curent continuu). Dinamică 1 (mec.) Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul mişcării corpurilor ca efect al forţelor aplicate. 2 (telc.) Mărime exprimată, de obicei, în decibeli, egală cu raportul dintre intensităţile sonore maximă şi minimă care intervin în cursul vorbirii sau al execuţiei unui program sonor, ori cu raportul dintre puterile maximă şi minimă ale semnalului utilizat pentru transmisiunea electrică a vorbirii sau a programului considerat. Dinamitare (expl., mine) Operaţie de distrugere (dislocare) a rocilor cu ajutorul dinamitei sau al altui exploziv. Dinamită (expl.) Exploziv detonant alcătuit din nitroglicerină, ca substanţă explozivă principală, şi dintr-un adaos (material absorbant) care fixează sau leagă nitroglicerina. Ex.: Dinamită cu absorbant inert, cu absorbant activ, cu gelatinizant activ. Dinamitieră (mine) Magazie servind la păstrarea explozivelor, a capselor şi a fitilului, construită în locuri depărtate de galeriile principale sau de drumurile de circulaţie. Dinamograf (petr. gaze) Dinamometru înregistrator folosit, de obicei, la sondele în pompaj pentru înregistrarea curbei de variaţie a sarcinii care solicită prăjina lustruită sau tija pistonului, în timpul unui ciclu de pompare. (= Dinagraf). Dinamogramă (petr. gaze) Diagramă ridicată cu ajutorul unui dinamograf. Dinamometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea forţelor prin compensarea forţei de măsurat cu o forţă născută în urma deformării pe care forţa de măsurat o provoacă asupra unui corp elastic, deci prin determinarea acelei deformări. Se folosesc dinamometre cu lame, cu arc, cu torsiune, hidraulice etc. Dinamometru topografic (topogr.) Dinamometru folosit, ca accesoriu, în măsu- Dinamotor 250 rătorile de lungime cu panglici de oţel, pentru a obţine întinderea dorită şi uniformă a panglicii (v. planşa XXXIV). Dinamotor (elt.) Maşină electrică de curent continuu, cu un inductor şi cu două înfăşurări induse separate. Dinas, cărămidă ~ (st. cer.) V. G ă r ă-midă dinas. Dinatron (elt.) Tub electronic care se comportă ca şi cînd ar avea o rezistenţă negativă, datorită faptului că anodul emite electroni secundari în urma bombardării lui de către electronii proveniţi de la catod. Dină (unit.) Unitate de măsură pentru forţă în sistemul GGS; e forţa care imprimă punctului material cu masa de 1 g acceleraţia de 1 cm/s2. 1 dyn = IO"5 N; simbol dyn. Dinitroacetină (expl.) Exploziv fără utilizare directă; se adaugă ca antigel în nitroglicerină. DmitroclorMdrină (expl.) Exploziv puternic, uşor de manipulat, lichid, cu miros aromatic, incolor, în stare pură, sau gălbui, gălbui-cenuşiu sau roşu-cafeniu, în stare impură; gelatinizează incomplet nitroceluloza pentru dinamite. Dinitroformină (expl.) Formildinitro-glicerină, exploziv fără. utilizare directă, care se adaugă ca antigel în nitroglicerină. Dinitrotoîuen (expl.) Exploziv obţinut prin nitrarea toluenului, întrebuinţat la fabricarea unor explozive, a unor amorse speciale etc. Dinodă (elt.) Electrod al unui tub electronic, a cărui emisiune de electroni secundari îndeplineşte o. funcţiune utilă, utilizat la multiplicatoarele electronice şi la pentodele amplificatoare, ambele cu emisiune secundară. Dinte de angrenaj (mş.) Element constitutiv, în formă de proeminenţă, al unei roţi de angrenaj, care se îmbucă în crestătura dintre doi dinţi ai altei roţi sau ai unei cremaliere, pentru a transmite mişcarea (v. planşa XXXIV). Dinţar 1 (alim.) Grătar care se pune în dreptul scocului morii pentru a opri corpurile străine ce vin pe apă. 2 (lemn) Sin. C e a p r a z (v.). Dinţare 1 (ms.) Ansamblul dinţilor unei piese' dinţate. Dinţarea e executată, în general, din acelaşi material cu piesa care o poartă, iar uneori, din dinţi separaţi, montaţi pe piesa-suport. (= Dantură). 2 (tehn.) Prelucrare de aşchiere executată cu o unealtă adecvată (de ex. freză-modul, pieptene etc.), prin care se taie dinţi la periferia unui obiect (se realizează folosind fie maşini speciale de dinţat, fie maşini pentru operaţii parţiale: frezare, mortezare, rectificare etc.). (= Danturare). Dinţare alternată (mş.) Dinţare la care un dinte cu tăierea pe stînga alternează cu unul cu tăierea pe dreapta, ca, de ex., la frezele circulare. Dinţare uniformă (mş.) Dinţare la care toţi dinţii şi toate crestăturile sînt identice. Dinţare variată (mş.) Dinţare la care dinţii sau crestăturile diferă, de regulă, după o anumită regulă, ca, de ex., la acele de broşat. Dinţi pentru îmbinări de colţ (lemn) Ansamblu de cepuri de aceeaşi formă, tăiate la capătul sau la cântul urmi element de construcţie de lemn. Diodă (elt.) Tub electronic constînd dintr-un balon de sticlă sau de metal, vid, ce conţine doi electrozi dintre care, în timpul funcţionării, unul e incandescent (v. planşa XXXV). Diodă cu contact punctiform (elt., telc.) Diodă semiconductoare realizată dintr-un semiconductor de tip n, pe a cărui suprafaţă se apasă un vîrf metalic foarte fin. Diodă cu gaz (elt., telc.) Tub electronic cu doi electrozi situaţi într-o incintă umplută cu gaz rarefiat. Diodă cu joncţiune (elt., telc.) Diodă semiconductoare realizată prin alipirea a două porţiuni semiconductoare de tipuri diferite (p şi n). Diodă cu vid (elt., telc.) Tub electronic cu vid Înaintat, avînd doi electrozi în Planşa XXXIV ^S^îţO\\\ Diafragmă a unui aparat foto-grafic. Diafonie de antenă produsă de o antenă peri-scopică 1 — drumul undei utile; 2 — drumul undei perturbatoare; 3 — reflectoare plane pasive; 4 — antene de recepţie; 5 — pilon. Diagramă p-v (Clapeyron) p — presiune; v — voiumul specific; 1 — 2 transformare termică; Al — pdu — lucrul mecanic elementar (suprafaţa haşurată). Diagramă în coloane, combinaţi cu diagrama areală. Dig de larg, cu parament vertical, executat din blocuri ciclopeene 7 — anrocamente; 2 — blocuri de piatră naturală; 3 — blocuri artificiale de protecţie contra afilierilor; 4 — blocuri ciclopeene de beton; 5 — zid de gardă; E — suprafaţă de apă exterioară (larg); I — suprafaţă de apă interioară (bazin). Diferenţial de automobil 1 — arbore planetar; 2 — coroană dinţată; 3 — pi-nion de atac; 4 — sateliţi. :Dinariiometru topografic 1 — cilindru de bronz; 2 — carabină; 3 — tijă metalică; 4 — inel de prindere. Schema unui dinam 1 — inductor (electroma-gnet); 2 — indus (rotor); 3 — stator; 4 — colector. Dinţi de angrenaj 1 — cap; 2 — picior; 3 — flanc; 4 — profil transversal; a — înălţimea capului; b — înălţimea piciorului; h — înălţimea dintelui; d — grosimea dintelui; l — lungimea dintelui. Diodă magnetometrică 252 interiorul unui înveliş etanş şi, anume catodul — care emite electroni prin efect termoelectronic — şi anodul. Diodă magnetometrică (elt.) Diodă folosită pentru măsurarea intensităţii cîmpului magnetic, utilizînd dependenţa curentului anodic al diodei de cîmpul magnetic exterior în care e introdusă. Diodă pentodă (telc.) Tub electronic care conţine în acelaşi balon o diodă şi o pentodă. Diodă semiconductoare (elt, telc.) Element de circuit, semiconductor, a cărui caracteristică statică curent-tensiune la borne e similară cu cea a diodei cu vid. Diodă-tunel (elt.) Diodă semiconductoare care, datorită efectului tunel, prezintă într-o anumită zonă de funcţionare o rezistenţă negativă. Diodă Zener (elt) Diodă semiconductoare caracterizată prin aceea că, în regiunea de conducţie inversă, pentru o variaţie mare a curentului care o parcurge, tensiunea la borne rămîne practic constantă, fără ca dioda să se distrugă. Dioptrie (fiz.) Unitate de măsură pentru puterea unei lentile de ochelari, de instrumente optice etc.Puterea, în dioptrii, e egală cu inversul distanţei focale a lentilei respective, exprimată în metri. Dioptru (fiz.) a. Suprafaţă care separă două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi.— b. Dispozitiv cu ajutorul căruia se determină linia de vizare către un punct determinat. Diorit (mineral.) Rocă eruptivă plutonică (de adîncime), care conţine feld-spaţi plagioclazi şi amfiboli, cu sau fără biotit, întrebuinţată ca piatră de construcţie şi de pavaje. Diplex, sistem ~ (telc.) Sistem de telecomunicaţie pe fire, în telegrafia cu fir, în curent continuu, prin care se asigură transmiterea simultană, pe aceeaşi linie şi în acelaşi sens, a două comunicaţii, folosind — pentru una dintre ele — semnale constituite din impulsuri de acelaşi sens (cu simplu curent), iar pentru cealaltă — semnale constituite din impulsuri de am- bele sensuri (cu dublu curent), de intensitate mai mică. Dipol electric (elt.) Ansamblu de două sarcini electrice, practic punctuale, egale şi de nume contrare, foarte apropiate una de alta. (= Dublet electric). Dipol electromagnetic (telc.) Antenă electromagnetică formată din două părţi simetrice, legate cu capetele apropiate la un aparat de emisiune sau de recepţie. Dipol magnetic (fiz.) Ansamblul celor doi poli magnetici ai unui magnet. ( = Du-blet magnetic). Directmtate (fiz.) Proprietate a unui izvor de radiaţii de a emite un fascicul cit mai îngust în jurul direcţiei de emisune. Directoare (mat.) a. Curbă pe care se sprijină generatoarele unei suprafeţe.— b. La conice, dreaptă care are proprietatea ca raportul dintre distanţa de la orice punct al curbei la un focar şi la acea dreaptă să fie constant; acest raport se numeşte excentricitatea conicei şi e subunitar, echiunitar sau supraunitar, după cum conica e elipsă, parabolă sau hiperbolă. Director (telc.) Element pasiv aşezat în sensul radiaţiei maxime în raport cu elementul activai sistemului, şi care măreşte directivitatea unui sistem de antene. Direcţie 1 (drum.) Orientare geografică a unui drum, considerată în sensul kilometrajului. 2 (mai.) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă dată. 3 (mş.) Ansamblul organelor folosite pentru dirijarea unui vehicul (v. planşa XXXV). Direcţie de aeroîotografiere (fotogrm.) Direcţie a traseului de zbor al avionului, corespunzătoare unui şir de aerofotograme şi orientată faţă de direcţia nord-sud cu un unghi numit unghiul de direcţie (▼. planşa XXXV). Direcţie de propagare (fiz., telc.) Normala într-un punct al suprafeţei de undă. într-un mediu omogen şi izotrop, ea coincide cu direcţia de propagare a energiei medii în timp, în punctul considerat. 253 Discriminator de fază Direcţie de referinţă (geod., topogr.) Direcţie luată ca origine, ca bază, ca referinţă sau ca sprijin în măsurătorile topografice şi geodezice de unghiuri, executate cu goniometre (v. planşa XXXV). Direcţie magnetică (fiz.) Unghi pe care-1 formează o dreaptă orizontală cu meridianul magnetic, măsurat de la direcţia nord-sud, în sensul rotaţiei acelor unui ceasornic. Direcţie principală (rez. mat.) Fiecare dintre cele două drepte, perpendiculare între ele, care trec printr-un punct caracteristic situat în planul secţiunii printr-un corp, orientate astfel, încît, faţă de una dintre ele, momentul de inerţie al secţiunii e maxim, iar faţă de cealaltă, e minim. Direcţie topografică (topogr.) Linie dreaptă care uneşte, în mod virtual, două puncte topografice pe teren ori pe un desen sau pe o hartă şi care se materializează, pe teren, prin capetele ei, adică prin punctele topografice care o definesc. Dirijabil (av.) Aerostat cu secţiune circulară sau ovală şi cu extremităţile profilate, înzestrat cu organ de propulsie şi de evoluare în orice direcţie. Disc de apel (telc.) Dispozitiv electromecanic, avînd ca piesă principală un disc rotitor, care serveşte, în telefonia automată, la obţinerea seriilor de impulsuri necesare selecţiei. Discul e format dintr-o parte mobilă care are la periferie zece găuri numerotate. Prin rotirea discului mobil în sensul acelor unui ceasornic, pînă la opritorul Op, se întinde un resort, care poate pune 111 mişcare mecanismul din spatele discului de apel, odată cu revenirea în poziţia de repaus a discului mobil. Acest mecanism e^ format din roata dinţată 1, solidară cu discul mobil, şi din şurubul-melc 2, echipat cu un dispozitiv de reglare automată a vitezei de rotaţie (nereprezentat în figură), terminat la partea de jos cu piesa izolantă 3. La revenirea în poziţia de repaus a discului de apel, piesa 3 întrerupe contactul 5 al lamelelor 4 de un număr de ori egal cu numărul de rotiri ale şurubului-melc (v. planşa XXXV). Disc de frînă (tehn.) Disc plan sau ondulat al frînei cu discuri sau cu lamele. Disc divizor (mş.-un.) Disc cu o serie de găuri echidistante dispuse pe mai multe cercuri concentrice, fixat pe capul divizor al unei maşini-unelte, şi care determină mişcări unghiulare egale pentru roata pe care se taie dinţii de angrenaj. Disc magnetic (cib.) Element al unei memorii magnetice, în care suprafaţa magnetizabilă e dispusă pe o serie de discuri ce se rotesc în jurul unui ax comun. Se caracterizează printr-o mare capacitate de memorare. Disc stroboscopic (fiz.) Disc care are, pe suprafaţă sau la periferie, repere echidistante ce permit observarea stroboscopica a unei mişcări. Discontinuitate (mat.) Proprietate a unei funcţiuni de a nu fi continuă pentru o anumită valoare a variabilei independente. Discordanţă (geol.) Lipsă de paralelism între strate suprapuse (v. planşa XXXV). Discret (mat.) Calitate a unui ansamblu de mărimi, care e alcătuit din unităţi fără continuitate între ele. Discriminant (mat.) Sin. Realizant (v.). Discriminare a unei instalaţii de radio-recepţie (telc.) Mărime egală cu raportul dintre atenuările produse de o instalaţie de radiorecepţie asupra unor emisiuni nedorite şi, respectiv, dorite. Discriminator (telc.) Cvadripol care, sub acţiunea unei oscilaţii de frecvenţă variabilă, produce un semnal electric a cărui amplitudine depinde de diferenţa dintre frecvenţa instantanee şi o frecvenţă centrală de referinţă. Discriminator de amplitudine (telc.) Cvadripol la care caracteristica de amplitudine a funcţiunii de transfer depinde liniar de frecvenţă. Discriminator de fază (telc.) Discriminator care realizează întîi transformarea modulaţiei de frecvenţă în modulaţie de Discriminator de raport 254 amplitudine şi apoi o selecţie de amplitudine pe diode. Discriminator de raport (telc.) Discriminator asemănător cu discriminatorul de fază. (=D e t e c t o r de raport). Discuitor (agr.) Maşină agricolă, avînd ca piese active mai multe discuri metalice ascuţite, folosită pentru afinarea superficială a solului, fără întoarcerea brazdei. Discul elicei (av.) Suprafaţă circulară generată 'de elicea propulsoare a unui avion sau de elicea portantă a unui elicopter. Discul lui Rayleigh (fiz.) Pendul de torsiune ■ destinat măsurării vitezei acustice a particulelor unui fluid. Disector de imagini (telc.) Tub electronic folosit în televiziune, al cărui catod, cînd e luminat, poate emite electroni. Pe catod se proiectează imaginea care trebuie transmisă prin televiziune. Electronii, acceleraţi de un cîmp. electrostatic şi dirijaţi de un cîmp magnetic, formează o imagine electronică pe un ecran aflat la o tensiune pozitivă în raport cu ca-todul şi care are, în mijlocul lui, o deschizătură de mărimea unui punct al imaginii de pe catod. Imaginea de transmis e explorată făcînd ca electronii emişi de diferitele.puncte ale catodului să ajungă, într-o anumită ordine, pe ecran. Diseminare (mine) Mod de repartiţie a mineralizaţiei într-un zăcămînt. Disipator de energie (hidrot.) Construcţie de forme variate, executată în aval de corpul unui baraj, pentru a anihila energia cinetică a apei care ar putea să afuieze fundaţia barajului. Disjunctor (elt.) întreruptor cu declanşare, care, în cazul unei perturbaţii (su-pracurent, supratensiune etc.), întrerupe automat circuitul electric pe care-1 protejează. Disjunctor hidraulic (av.) Valvă montată în instalaţia hidraulică a unui avion, fie pentru a împiedica creşterea presiunii, în circuitul de joasă presiune, fie pentru a opri întoarcerea lichidului din circuitul de înaltă presiune, cînd s-a defectat pompa. Dislocare (fiz.) Imperfecţiune a unui cristal cauzată de faptul că, într-o anumită regiune, particulele de la nodurile reţelei cristaline nu mai sînt dispuse ca într-o reţea perfectă. Dislocare a rocii prin foraj (petr. gaze) Proces de desprindere şi separare treptată a unor particule de rocă (detritus) din roca masivă care constituie talpa sondei, proces realizat sub acţiunea elementelor active ale sapelor şi frezelor de foraj. Dislocaţie (geol.) Schimbare produsă în poziţia unui element geologic (strat, masiv, structură geologică etc.) prin deformare plastică sau rupturală. Disociaţie (chim. fiz.) Rupere a moleculelor unei substanţe în urma încălzirii, a dizolvării în anumiţi solvenţi etc. Disociaţie electrolitică (chim. fiz.) Rupere, cu formare de ioni, a moleculelor unui electrolit în urma dizolvării sau a topirii. Disociaţie termică (chim. fiz.) Disociaţie provocată de încălzire. Dispecer (tehn.) Organ care controlează şi reglementează permanent un proces tehnic. Rolul său creşte cu amploarea exploatării. Are un rol deosebit în reglementarea circulaţiei pe calea ferată şi în distribuţia energiei electrice. în prezent funcţionează şi dispecerate regionale continentale pentru distribuţia energiei electrice. Dispers, sistem ~ (fiz.) V. Sistem dispers. Dispersare (chim. fiz.) Operaţie de răs-pîndire a particulelor unei substanţe în masa altei substanţe. Dispersie (fiz.) Descompunere a unei radiaţii compuse, în radiaţiile monocro-matice componente (v. planşa XXXV). Dispersie a axelor optice (mineral.) Variaţie a unghiului axelor optice la cristalele biaxe, în funcţiune de variaţia Iun- Planşa XXXV Diodă (construcţie de principiu si reprezentare simbolică) 1 — anod; 2 — catod; |;3|— filament. Direcţie de automobil 1 — volanul direcţiei; 2 — axul volanului; 3 şi 4 — angrenaj de direcţie; 5 — pîrghie directoare (levier de comandă); o — bară directoare (de direcţie); 7 — pîrghie intermediară; 8 — pîrghia (levierul) fuzetei; 9 — bară de conexiune ; 20 — osia din faţă a vehiculului; 11 — fuzetă; 12 — fusul fuzetei. Direcţie de referinţă S-22 — direcţie de referinţă. 3 * Discordanţe 1 — discordanţă regională simplă, tipică, în secţiune; 2 — discordanţă regională simplă cu relief îngropat; 3 — discordanţă regională unghiulară; 4 — discordanţă locală. Unghiul de direcţie (V») de aeroîotograîiere faţă de N-S Dispersia unei raze de lumină printr-o prismă, Disc de apel a — faţa discului; b — spatele discului; Op — opritor; 1 — roată dinţată; 2 — şurub-melc; 3 — semidisc izolant; 4 — lamele; 5 — contact. Dispersor 256 gimii de undă a radiaţiei luminoase cu care se cercetează mineralul. Dispersor (mş.) Sin. Jiclor complex (v.). Displeier (cib.) Sistem, conţinînd şi un cinescop, utilizat în legătură cu calculatoarele digitale spre a putea vizualiza fie conţinutul memoriei (tradus în caractere alfa-numerice), fie alte imagini corespunzînd datelor şi programelor stocate de calculator. Dispozitiv (tehn.) Grup de organe, legate între ele într-un fel determinat, însă Iară posibilitatea de a se mişca unele faţă de celelalte în serviciu (în care caz ar forma un mecanism), care, într-un sistem tehnic dat, îndeplineşte o anumită funcţiune. Dispozitiv de avertizare (av.) Dispozitiv electric care semnalizează pilotului poziţia trenului de aterizare. Dispozitiv de blocare (telc.) Grupare de elemente de circuit electronic, introdusă pe liniile de energie de înaltă tensiune, care se folosesc simultan pentru transmiterea de energie electrică şi pentru telecomunicaţii de înaltă frecvenţă, în scopul de a împiedica derivarea curentului de înaltă frecvenţă prin instalaţiile energetice. Dispozitiv de centrare (tehn.) Grup de organe pentru prinderea în aşa fel, a unei anumite piese pe o maşină-unealtă sau într-un loc de lucru, încît să asigure centrarea rapidă şi precisă a piesei. Dispozitiv de ieşire (cib.) Dispozitiv care face legătura între calculator şi beneficiarul acestuia. Traduce semnalele electrice din calculator în semnale accesibile beneficiarului. în cazul în care acesta e un om, dispozitivul de ieşire poate fi o maşină de scris, un dispozitiv de imprimare automată, un tub caractron etc. Dispozitiv de intrare (cib.) Parte a unui calculator digital care traduce semnalele din exterior, corespunzînd datelor iniţiale şi programului, în semnale electrice accesibile maşinii. Dispozitiv de înzăvorîre (av.) Dispozitiv pentru a ţine trenul de aterizare al unui avion în poziţia „escamotat44 şi pentru a-1 asigura în această poziţie. Dispozitiv de măsurat (elt.) Ansamblu format din elemente de circuit — rezistenţe, inductanţe şi capacităţi — şi aparate de măsurat, care permite efectuarea unor măsurări electrice sau magnetice. Dispozitiv de siguranţă (mş.) Echipament pentru evitarea siiprapresiunilor, a avariilor, blocajelor, accidentelor. Disprosiu (chim.) Dy. Element cu nr. at. 66 şi gr. at. 162,46, din familia pă-mînturilor rare. Distanţă (metr.) Raport care arată de cîte ori unitatea de lungime e cuprinsă în lungimea dintre cele două puncte între care se măsoară distanţa. Distanţă de amerizare (av.) Distanţa parcursă’de un hidroavion în timpul ex’e-cutării evoluţiei de amerizare. Distanţă de aterizare (av.) Proiecţia pe sol a traiectoriei parcurse de o aeronavă în timpul executării evoluţiei de aterizare. Distanţă de decolare (av.) Proiecţia pe sol a traiectoriei parcurse de o aeronavă în timpul executării evoluţiei de decolare. Distanţă de înjumătăţire (fiz.) Distanţă pe care trebuie să o parcurgă, într-un material, un fascicul de radiaţii, astfel încît intensitatea fasciculului să se reducă la jumătate din intensitatea iniţială. (= Grosime de înjumătăţire). Distanţă focală (fiz.) în cazul unei lentile subţiri şi al unei oglinzi, distanţa de la piesa optică respectivă, la focarul ei. în cazul unui instrument optic, distanţa dintre un punct principal şi focarul cu acelaşi nume. Distanţă focală de redresare (fotogrm.) Distanţă focală a obiectivului proiectorului unui aparat de fotoredresare. Distanţă focală de restitnţie (fotogrm.) Distanţă focală a obiectivului proiectorului unui aparat de fotorestituţie. 257 Distorsiune ireversibilă Distanţă interpupilară (fiz.) Distanţă între centrele optice ale cristalinilor ochilor omului. Distanţă maximă de vizare (topogr.) Distanţă maximă la care se poate vedea cea mai mică dintre dimensiunile liniare ale unui obiect, în scopul vizării lui cu teodolitul. Distanţă orizontală (mat.) Distanţă între proiecţiile a două puncte pe un plan orizontal. Distanţă unghiulară (mat.) Unghi format de razele care pleacă din ochiul unui observator către două puncte. Distanţă verticală (topogr.) Sin. Diferenţă de nivel (v.). Distanţier 1 (elt.) Piesă metalică cu înălţimea de 10—15 mm, aşezată radial între pachetele de tole ale maşinilor electrice lungi, pentru realizarea canalelor ra-diale de ventilaţie. 2 (ms.) Piesă care are rolul de a menţine distanţa dintre două obiecte, de exemplu dintre două piese ale unui ansamblu. Disten (mineral.) Varietate de silicat de aluminiu natural cristalizat în sistemul triclinic, folosit la fabricarea unor produse refractare. Distilare (chim. fiz.) Ansamblu de fenomene constituit din evaporarea unui lichid, cum şi din condensarea şi colectarea lichidului condensat (distilatul). Distilare distructivă (chim. fiz.) încălzire a unei substanţe pentru a provoca transformări chimice însoţite de formarea unor compuşi volatili care se separă prin distilare. DistUare îracţionată (chim. fiz.) Separare a unui amestec de lichide cu temperaturi de fierbere diferite, prin colectarea separată a fracţiunilor care fierb fiecare la altă temperatură. (= Fracţionare). DisUlare primară (ind. chim.) Distilare a unei materii prime, pentru separarea în diferite fracţiuni. Distilare secundară (ind. chim.) Distilare a unui reziduu de la o altă distilare. Distilare uscată (chim. fiz.) încălzire, fără contact cu aerul, a unui material (de ex. a lemnului), urmată de descompunerea materialului respectiv şi de colectarea produselor de descompunere volatile. Distilat (chim. fiz.) Lichidul obţinut prin condensarea vaporilor într-o distilare. DistUerie (ind. chim.) Instalaţie industrială în care se efectuează o distilare. Distorsiometru (telc.) Aparat de măsurare a distorsiunilor. Distorsionare (telc.) Schimbare a formei unui semnal. Se disting distorsiuni de neliniaritate, de fază şi de frecvenţă. Distorsiune 1 (fiz.) Aberaţie a unui sistem optic, care conduce la imagini ale unui cadrilaj, cu laturile curbate. 2 (mec.) Rezultat al deplasărilor feţelor tăieturilor prin care un corp multiplu conex se transformă într-un corp simplu conex. 3 (telc.) Orice abatere de la forma iniţială a unor oscilaţii electromagnetice sau a unor semnale, în cursul transmiterii, înregistrării sau reproducerii lor. Distorsiune de atenuare (telc.) Distorsiune introdusă de un cvadripol la care atenuarea nu e independentă de frecvenţă. Distorsiune de fază (telc.) Distorsiune introdusă de un sistem, datorită faptului că defazajul introdus în sistem variază în funcţiune de frecvenţa semnalului sinusoidal care trece prin sistem. Distorsiune de frecvenţă (telc.) Modificare a formei unui semnal, datorită faptului că atenuarea sau amplificarea sistemului prin care trece semnalul depind de frecvenţă. Distorsiune de neliniaritate (telc.) Modificare a formei unui semnal prin introducerea unor componente spectrale noi, datorită neliniarităţilor sistemului prin care trece semnalul. Distorsiune ireversibilă (cib.) Pertur-baţie provocată de o transformare neli- Distorsiune reversibilă 258 niară, univocă, ce nu are, pe tot domeniul de definiţie, o transformată inversă. Distorsiune reversibilă (cib.) Perturbare coerentă cu semnalul util, care poate fi eliminată (cel puţin teoretic), trecînd semnalul printr-o reţea de corecţie. Distribuitor 1 (agr.) Organ al maşinii de semănat şi al celor de împrăştiat îngrăşăminte, care serveşte la reglarea debitului şi la uniformizarea lui. Poate fi de construcţii diferite: cu alveole, cu linguriţe etc. 2 (drum.) Maşină folosită pentru îm-prăştierea uniformă pe platforma şoselei a unui material oarecare (criblură, beton etc). (= Repartizor). 3 (mş.) Organ al capului distribuitor, care cuprinde un număr de ploturi legate electric cu bujiile motorului şi o camă centrală rotativă legată electric cu bobina de inducţie a sistemului de aprindere. Prin rotirea camei, aceasta stabileşte contactul temporar şi succesiv cu ploturile. 4 (tehn.) Piesă, ansamblu de piese sau aparat cu forme variate, cu ajutorul cărora se efectuează distribuirea agentului motor într-o maşină de forţă, a sarcinii electrice la diferite receptoare, a materialelor spre locuri determinate etc. 5 (telc.) Mecanism utilizat în telegrafie şi telemăsurare, care asigură transmiterea succesivă, pe aceeaşi linie de telecomunicaţie, a semnalelor provenind din diferite mesaje. 6 (termot.) Conductă cu mai multe ramificaţii, legată, de o parte, la conducta de sosire a unui fluid, iar de altă parte, la conductele de transport şi de distribuţie ale fluidului. Distribuitor de abur (mş.) Parte din distribuţia interioară a unei maşini cu piston, care repartizează aburul în cilindru. Distribuitoarele pot fi sertare, supape etc. Distribuitor de antenă (telc.) Circuit cu o singură intrare şi mai multe ieşiri, utilizat la sistemele de antene. Semnalul de la emiţător se aplică la intrare, iar antenele sistemului se leagă la ieşirile distribuitorului, care asigură raportul dorit între amplitudinile şi fazele curenţilor din antene. Distribuţie (mş.) Ansamblul organelor unei maşini, care comandă automat efectuarea diferitelor faze de funcţionare^ ale maşinii, prin închiderea şi deschiderea orificiilor de admisiune şi de evacuare a agentului motor (abur, aer comprimat, gaze sau lichide combustibile etc.). Distribuţie electrică (elt.) Alimentare cu energie’ electrică a diferiţilor consumatori, de la o sursă, prin reţele electrice, la locurile de utilizare. Se deosebesc: distribuţie în curent alternativ monofazat (la tensiunile de 110, 220 şi 380 V), difazat sau trifazat (la, tensiunile de 3 X 125/3 X 220 Y, 3 X 220/3 X 380 Y etc.); distribuţie în curent continuu (la tensiunile de 110, 220 Y etc.); distribuţie mixtă. Distribuţie exterioară (mş.) Distribuţie care cuprinde organele fără contact direct cu agentul motor, cum sînt barele de comandă, culisa, excentricul (contrama-nivelă, tacheţi, culbutoare etc.). Distribuţie interioară (mş.) Distribuţie care cuprinde organele * în contact cu agentul motor, cum sînt organul de întrerupere (sertar, supapă etc.), camera de distribuţie, tijele etc. Distrugător de energie (hidrot.) Y. Disipator de energie. - Divalent (chim,) Sin. Bivalent (v.). Divergent (mat.) a. Calitate a unui fascicul de drepte care pleacă dintr-un unct, de a se îndepărta unele de altele.— . Calitate a unei serii de a nu avea o sumă finită determinată. Divizare a frecvenţei (telc.) Obţinere, dintr-o oscilaţie electrică de o anumită frecvenţă, a altei oscilaţii electrice a cărei frecvenţă de repetiţie e un submultiplu al frecvenţei de repetiţie a semnalului iniţial. Divizibilitate (mat.) Proprietate a unui număr de se împărţi exact cu alt număr. Diviziune (gen.) a. împărţire.— b. Punct însemnat pe o scară de măsurat, care corespunde unei anumite valori a mărimii de măsurat.— c. Mod de împăr- 259 Dom ţire a unei scări gradate, destinate măsurărilor. Diviziune centezimală (metr.) Diviziune pe un limb circular, folosită la măsurarea unghiurilor, în care cercul e împărţit In 400S (grade centezimale); unghiul drept are 100&; 1& are 100c (minute centezimale) ; lc are 100cc (secunde centezimale). Diviziune sexagezimală (metr.) Diviziune pe un limb circular, folosită la măsurarea unghiurilor, în care cercul e împărţit în 360°, gradul în 60' (minute sexagezimale) şi minutul în 60" (secunde sexagezimale). Divizor (mat.) Număr întreg care împarte exact alt număr întreg. Divizor comun (mat.) Număr care e divizorul a două sau al mai multor numere. Divizor de frecvenţă (telc.) Circuit sau montaj folosit la divizarea frecvenţei unei oscilaţii electrice. Divizor de tensiune (elt.) Aparat electric utilizat pentru divizarea tensiunii şi, în primul rînd, pentru extinderea limitelor de măsurare ale aparatelor şi instrumentelor de măsurat V. şiReductor de tensiune. Dizaharidă (chim.) Substanţă din clasa zaharurilor, a cărei moleculă provine din condensarea a două molecule de mono-zaharidă. Dizolvant (chim. fiz.) Corp solid, lichid sau gazos, capabil să dizolve anumite substanţe. V. şi Solvent. Dizolvare (chim. fiz.) Trecere a unei substanţe în soluţie într-un dizolvant. Dîrg 1 (constr., petr. gaze) Unealtă care serveşte la amestecarea manuală a’\ noroiului de foraj, în batalele sondei, sau ' la amestecarea varului, în timpul operaţiei de stingere a acestuia. 2 (mine) Unealtă pentru curăţirea manuală a găurilor de mină, orizontale sau uşor înclinate, de praful de rocă sau de cărbune, uscat sau aglomerat cu apă, rezultat de la perforare. Doe 1 (constr. nav.) a* Bazin înconjurat de cheiuri, în care navele staţio- nează în timpul încărcării şi al descărcării mărfurilor din ele. — b. Magazie construită pe cheiul unui pod. 2 (text.) Ţesătură de bumbac cu legătura diagonal, vopsită uni. Docăr (text.) Dispozitiv care serveşte la răsucirea sculurilor din fire de bumbac, de in etc., pentru a fi mai uşor presate şi ambalate în pachete. Doctorizare (ind. chim.) îndepărtare a unor compuşi cu sulf dintr-o benzină, în urma tratării cu plumbit de sodiu, în scopul rafinării benzinei. (= îndulcire). Dodeoaedru (mat.) Poliedru cu 12 feţe. Se deosebesc: dodecaedrul pentagonal, ale cărui feţe sînt pentagoane, şi dodecaedrul romboidal, ale cărui feţe sînt romburi (v. planşa XXXVI). Dodecagon (mat.) Poligon cu 12 laturi. Dodecagonul regulat are cele 12 laturi şi cele 12 unghiuri egale între ele. Unind, din cinci în cinci, vîrfurile unui dodecagon regulat, se obţine un dodecagon regulat stelat. Dogărie (lemn) a. Meşteşugul confecţionării butoaielor şi a vaselor de lemn.— b. Atelier în care se confecţionează butoaie şi vase de lemn. Dogger (geol.) Epocă a Jurasicului mediu (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre), reprezentată în special prin roci calcaroase, bogate în oxizi de fier de culoare brună, oolitice şi spatice şi, de asemenea, prin şisturi marnoase şi argiloase. Dolie (constr.) Linie de intersecţie a două versante (pante) de acoperiş, care formează un unghi intrînd. Dolomit (mineral., petrogr.) Carbonat anhidru dubiu de calciu şi de magneziu, conţinînd, teoretic, 45,65% MgCOs şi 54,35% CaC03, cum şi eventuale impurităţi (fier, mangan, nichel, cobalt). Dom 1 (arh.) Acoperiş sau boltă în formă de emisferă, care îmbracă cupola unui edificiu . 2 (geol.) a. Cută anticlinală de tip cratogen, cu contur aproape circular sau Dom de abur 260 uşor eliptic.— b. Formă de zăcămînt a unor roci care apar la zi ca stockuri sau pinteni vulcanici (v. planşa XXXVI). 3 (termot.) Calotă sau cutie de oţel, montată la partea superioară a corpului unui cazan de abur orizontal, în care se colectează aburul (dom de abur) (v. planşa XXXVI), sau se adăposteşte epuratorul de apă pentru alimentarea cazanului (dom de alimentare). Dom de abur (termot.) V. sub D o m 3. Dom de alimentare (termot.) V. sub Dom 3. Domeniu de măsurare (metr.) Domeniu de valori ale mărimii de măsurat, cuprins între limitele scării gradate a unui instrument de măsurat. Domeniu nominal de utilizare (metr.) La un aparat de măsurat, intervalul în care se găsesc valorile pe care fiecare dintre mărimile de influenţă le poate lua, atunci cînd aparatul satisface anumite condiţii. Donarit (expl.) Exploziv minier din grupul explozivelor de siguranţă cu azotat de amoniu. Conţine 80% azotat de amoniu, 4% nitroglicerină, 12% trinitrotoluen, 4% făină de in sau de secară. Donor (fiz.) Element chimic penta-valent (arsen, bismut, fosfor, stibiu) introdus ca impuritate într-un semiconductor, care, după ce s-a legat prin legături de valenţă cu atomii vecini, e capabil să cedeze electroni liberi. Semiconductorul impurificat cu atomi de donor conţine un exces de sarcini negative şi se numeşte semiconductor N sau semiconductor n. Donor de electroni (chim.) Atom sau grupare de atomi care se leagă într-o moleculă punînd în comun cu un acceptor o pereche de electroni. Dop (tehn.) a. Obiect de plută, de cauciuc, de sticlă, de metal etc., de formă cilindrică sau tronconică folosit la astuparea buteliilor, a flacoanelor etc. — b. Fiting cu filet exterior, folosit la închiderea capătului unei conducte terminate cu filet interior. Dop de cimentare (petr. gaze) Element confecţionat din lemn sau din cauciuc, în general de formă cilindrică, care se introduce şi se deplasează în coloană între fluidul de foraj şi amestecul fluid apă-ci-ment, în scopul separării celor două fluide. Dop de nisip (petr. gaze) Corp cilindric de nisip format în interiorul coloanei de exploatare (dop de talpă) sau în interiorul coloanei de extracţie (dop în coloană) din nisipul transportat din strat în sondă, de către fluidele extrase (ţiţei, apă, gaze); în general, obturează căile de trecere a fluidelor. Dop fuzibil (termot.) Armătură de siguranţă, alcătuită dintr-un dop de aliaj plumb-stibiu, montată în plafonul focarului, la cazanele pentru locomotive şi locomobile, care se topeşte cînd nu mai e acoperit de stratul de apă, permiţînd trecerea, prin orificiul astfel realizat, a aburului care reduce sau anihilează combustibilul din focar şi protejează, astfel, cazanul în cazul coborîrii nivelului de apă sub cel admis. Dopare (fiz.) Sin. Dotare (v.). Dorn (tehn.) Sin. Priboi (v.). Dorn de instrumentaţie (petr. gaze) Sculă de formă tronconică prevăzută la exterior cu filet şi 3 — 4 şanţuri longitudinale, care taie filet şi se înşurubează în capul superior al unor materiale tubu-lare (prăjini, burlane) rămase în sondă, în scopul extragerii acestora la suprafaţă (v. planşa XXXVI). Dorry (mş.) Maşină de încercare, de laborator, pentru determinarea rezistenţei la uzură prin abraziune, a pietrelor. Dotare (fiz.) Introducere intenţionată a unei anumite cantităţi dintr-o impuritate (acceptor sau donor) în masa unui semiconductor intrinsec, pentru a-i da acestuia anumite proprietăţi. (= Dopare). Dotare a navei (nav.) Echipare a unei nave cu instalaţii fixe şi mobile, cu aparate, cum şi cu material de inventar, spre a corespunde scopului pentru care a fost construită. 261 Dragă Doubtâ (met.) Aliaj de cupru placat cu un strat foarte subţire de aliaj cu mare conţinut de aur. Dozaj 1 (constr.) Cantitate de liant conţinută într-un beton sau mortar. 2 (ins.) Raport dintre cantitatea de combustibil şi cea de aer din amestecul introdus în cilindrul unui motor cu ardere internă. 3 (tehn.) Proporţie între diferitele materiale care intră în compunerea unui amestec. Dozare (chim.) Determinare a proporţiei dintr-o anumită substanţă, în-tr-un amestec. Dozator (tehn.) Aparat folosit pentru măsurarea cantităţii dintr-un material care trebuie să intre într-o anumită proporţie în compunerea unui amestec (de ex. la prepararea mecanizată a betoanelor). Doză 1 (elt.) Cutie cilindrică sau paralelipipedică, folosită la instalaţiile electrice cu conducte în tuburi, pentru a face legăturile dintre conducte la ramificaţii, construită din acelaşi material ca tuburile. 2 (fiz.) Mărime fundamentală în sistemul roentgenologic de unităţi de măsură a efectelor biologice produse de radiaţii, care se măsoară prin numărul de perechi de ioni produşi într-o anumită masă de aer de către radiaţia respectivă. Unitatea de măsură se numeşte roentgen. 3 (tehn.) Cantitate determinată dintr-o substanţă, dintr-o radiaţie etc., a cărei valoare depinde de efectul pe care trebuie să-l producă. 4 (telc.) Parte amovibilă a unor lectori conţinînd unele elemente ale capului de lectură şi vîrful de lectură. Doză absorbită (fiz.) Mărime care reprezintă energia primită de unitatea de material iradiat cu anumite radiaţii. Unitatea de măsură se numeşte rad. Doză biologică (fiz.) Mărime fundamentală în sistemul radiobiologic, a cărei valoare e egală cu produsul dintre doza absorbită de un ţesut şi efectivitatea biologică relativă a radiaţiei respective în raport cu ţesutul iradiat. Unitatea de măsură se numeşte rem. Doza biologică integrală (fiz.) Mărime egală cu produsul dintre doza biologică şi masa de ţesut iradiat. Se exprimă în rem-gram. Doză de înregistrare (telc.) Traductor electromecanic care intră în componenţa instalaţiilor de înregistrare mecanică a sunetelor, servind la tăierea şanţului în discul pe care se face înregistrarea. Doză de redare (telc.) Traductor meca-noelectric ce poate produce o tensiune electrică proporţională cu elongaţia oscilaţiilor unui ax sesizor ghidat de şanţurile unui suport de înregistrare mecanică a vibraţiilor. Doză debit (fiz.) Sin. Debit al do-z e i (v.). Doză electromagnetică (telc.) Doză de redare a cărei funcţionare se bazează pe apariţia unei tensiuni electromotoare induse într-o bobină fixă, de către cîmpul unui magnet variat în urma deplasării unei armături de fier moale solidare cu acul dozei. Doză integrală (fiz.) Mărime legată de efectele biologice ale radiaţiilor, egală cu produsul dintre doză şi masa de ţesut iradiat. Se exprimă în gram-roentgen. Doză piezoelectrică (telc.) Doză de redare a cărei funcţionare se bazează pe efectul piezoelectric. Doză prag (fiz.) Valoare minimă a dozei care produce un anumit efect ce poate fi pus în evidenţă. Dozimetrie (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu metodele de determinare a dozelor de radiaţii. Dozimetru 1 (elt.) Aparat de măsurat cantităţile de raze X sau gama, ori de radiaţii corpusculare. 2 (fiz.) în fizica nucleară, aparat pentru măsurarea dozei de radiaţie. Dragare (hidrot.) Operaţie de săpare sub apă şi de îndepărtare a materialului săpat, cu ajutorul unei drage. Dragă (hidrot.) Aparat plutitor folosit pentru dragare, constituit dintr-un vas plutitor, care are o instalaţie de săpat Dragă de colectat 262 şi de ridicat pămîntul din apă şi o insta-laţie de îndepărtare a acestui material (v. planşa XXXVI). Dragă de colectat (pisc.) Sac cu plasă cu armătură metalică la gură, pentru recoltarea organismelor de pe fundul apei. Dragă de mine (nap.) Dispozitiv montat sau remorcat de un dragor, folosit la colectarea minelor marine spre a le face fie să explodeze, fie inofensive. Draglină (constr.) Maşină de săpat pămîntul, cu un braţ lung şi uşor, constituit dintr-o grindă cu zăhrele, la al cărui capăt atîrnă, printr-un cablu, o cupă tîrîtă pe sol pentru a fi umplută cu pămînt. Drager 1 (av., nav.) Avion, hidroavion sau navă, special amenajate pentru dragarea minelor marine magnetice. 2 (nav.) Navă de mic tonaj folosită pentru dragarea (culegerea) minelor acvatice. Draifeăr (tehn.) Burghiu elicoidal de . oţel cu care se găureşte lemnul. Dreaptă (mat.) Figură fundamentală din geometrie, constituind linia care trece prin două puncte dintr-un plan, de-a lungul căreia distanţa dintre cele două puncte e cea mai scurtă. Dreaptă de capăt (mat.) în geometria descriptivă, dreaptă perpendiculară pe planul vertical de proiecţie. Dreaptă de front (mat.) în geometria descriptivă, dreaptă paralelă cu planul vertical de proiecţie. Dreaptă frontoorizontală (mat.) în geometria descriptivă, dreaptă paralelă cu ambele plane de proiecţie. Dreaptă orientată (mat.) Dreaptă pe care s-a stabilit un sens de parcurs. Dren (hidrot.) Lucrare subterană destinată să colecteze şi să evacueze apa de infiltraţie, în vederea asecării unui teren prea umed. Drenaj 1 (hidrot.) Ansamblu sistematic de drenuri, executat în vederea asecării unui teren. 2 (petr. gaze) Deplasare a ţiţeiului din zăcămînt, spre sondă. Drenare (hidrot.) Asecare executată cu ajutorul drenurilor. Drenare a metanului (mine) Procedeu artificial de degazare a unui zăcămînt de cărbuni realizat printr-un sistem de lucrări miniere care interceptează accidentele tectonice şi fisurile şi face posibilă canalizarea metanului (v. planşa XXXVI). Dreptar (constr.) Scindară cu marginile lungi (sau cu cel puţin una dintre ele), perfect plane, folosită la lucrările de construcţie (de ex. la aşezarea cărămizilor, executarea tencuielilor etc.), pentru trasări sau pentru verificarea suprafeţelor plane. Dreptunghi (mat.) Patrulater care are toate unghiurile drepte. Pătratul e un dreptunghi particular care are şi toate laturile egale. Drezină (transp.) Mic vehicul de transport pe calea ferată, cu trei sau patru roţi. Dril (text.) Ţesătură groasă şi bătută, din fire de cînepă, cu urzeală dublă. Drişcă (constr.) Unealtă a zidarului, constituită dintr-o placă subţire de lemn sau de metal, de formă dreptunghiulară, cu un mîner pe una dintre feţe, cealaltă faţă fiind perfect netedă. Drişcuire (constr.) Operaţie de netezire cu drişca a feţei tencuielilor proaspete. Drum 1 (drum.) Gale de comunicaţie terestră pentru circulaţia vehiculelor, * a oamenilor şi a animalelor. 2 (nav.) Unghi format de direcţia sud-nord cu direcţia parcursă de o aeronavă sau de o navă. Drum adevărat (nav.) Drum considerat faţă de nordul geografic. Drum aerian (av.) Traseu al unei linii de trafic aerian, marcat prin instalaţii de infrastructură (faruri etc.) necesare navigaţiei aeriene pentru conducerea avionului în zbor de noapte sau pe timp rău, cu vizibilitate la sol redusă. Planşa XXXVI Dodecaedru romboidal (a) şi dodecaedru pentagonal (b) a b Dom a — dom vulcanic (secţiune); b — dom format de un stock de roci intruzive (secţiune). 1 — corp; 2 — inel de consolidare; 3 — capac; 4 — verigă; 5 — dop filetat. Dorn de instrumentaţie l — reducţie; 2 — dom j 3 — tub de ghidaj; 4 — pălărie. r 3 . f '///////&//////&&/ Drenarea metanului cu conductă magistrală dej aspiraţie 1 — rambleu; 2 — prăbuşire; 3— tuburi de aeraj; 4 — conductă magistrală de aspiraţie. Dragă autopropulsată cu patru bene l — macarale cu bene; 2 — punte de comandă; 3 — coş; 4 — căldare de abur; 5 — maşină cu abur verticală; 6 — arborele elicei; 7 — elice; 8 — magazie de cărbuni; 9 — trolii de ancorare şi manevră; 10 — tremii. Drum liber mijlociu 264 Drum liber mijlociu (fiz.) Valoare mijlocie a distanţei parcurse de o moleculă dintr-un gaz între două ciocniri succesive cu alte molecule. Drum magnetic (nav.) Drum considerat faţă de nordul magnetic. Drum optic (fiz.) Mărime egală cu produsul dintre distanţa parcursă de o rază de lumină într-un mediu şi indicele de refracţie al acelui mediu. Drumuire (topogr.) Metodă topografică terestră de ridicare a unei linii poligonale materializate pe teren, pentru a crea un sistem de baze de referinţă necesar ridicării detaliilor din zona respectivă. Drusetă (text.) Dispozitiv care serveşte la eliminarea firelor rămase nedestrămate în prelucrarea zdrenţelor. Dublaj (cin.) înlocuire, într-un film, a textului vorbit într-o limbă, prin textul corespunzător tradus în altă limbă. Dublare (text.) a. Operaţie premergătoare răsucirii, în care se deapănă, pe acelaşi fus, firele ce urmează să fie răsucite.— b. împreunare a două sau a mai multor benzi la maşinile de laminat, pentru uniformizarea grosimii benzii rezultate. Dublare a galvanourilor (poligr.) Operaţie de căptuşire sau de îngroşare a clişeelor preparate prin galvanoplastie. Dublare a tablei (met.) Operaţie folosită în laminarea la cald a tablei subţiri, constînd în îndoirea, în două părţi egale, a pachetului de şturţuri, pentru a-1 face suficient de gros spre a fi laminat în continuare, după ce a fost încălzit. Dublare a tiparului (poligr.) Repetarea tiparului executat pe o foaie de hîrtie. Dublă legătură (chim.) Legătură chimică constînd din două legături de valenţă simplă între aceiaşi atomi. Dublă proiecţie (mat.) Ansamblu a două proiecţii ale unui obiect din spaţiu într-o epură. Dublă refracţie (fiz.) Sin. B i r e f r i n-genţă (v.). Dublet electric (elt.) Sin. Dipol electric (v.). Dublet magnetic (fiz.) Sin. Dipol magnetic (v.). Dublu T, oţel ~ (met.) Oţel laminat cu profil în I, format dintr-o inimă şi două tălpi, de obicei egale. Dubludecimetru (desen) Riglă divizată în milimetri, a cărei lungime e de doi decimetri. Duclamizare (met.) Metalizare cu staniu a cuprului, a alamei şi a altor aliaje de cupru, prin cufundarea pieselor de metalizat într-o baie caldă de săruri complexe de staniu. Ductilitate (fiz., met.) Proprietate a unui material de a putea fi tras în formă de fir. Ductilometru (mat. constr.) Aparat folosit pentru a măsura ductilitatea bitumului. încercarea se face supunînd la tracţiune în sensuri opuse, cu viteza de 5 cm/min, la 25°, o epruvetă de bitum standardizată, ţinută sub apă pentru a menţine o temperatură constantă. Ductor (poligr.) V. V a 1 d u c t o r. Dulap (lemn) Piesă de cherestea tivită paralel, cu grosimea de la 40 mm în sus. Dulapii cu lăţimea sub 16 cm inclusiv se numesc şi frize. Dulgherie (constr.) Meşteşug al executării, din piese de lemn, după prelucrarea lor în atelier sau fără aceasta, a unor construcţii (case, poduri etc.), elemente de construcţie (şarpante, ferme, scări etc.) sau construcţii auxiliare (schele, cofraje, cintre, sprijiniri etc.). Dulie (elt.) Piesă care asigură racordarea becului la circuitul electric, confecţionată din metal şi material izolant (porţelan, bachelităetc.), în care se fixează soclul unui bec electric. Dulie antideflagrantă (elt.) Dulie la care contactul se face printr-un resort aflat într-un mic spaţiu înehis, unde, la deşurubarea sub tensiune a becului, scîn-teia se înăbuşă; e folosită în medii care conţin gaze inflamabile. 265 Duritate mineralogică Dumper (transp.) Autocamion cu cupă metalică basculantă la care, prin rotirea scaunului, şoferul poate conduce, vehiculul în ambele sensuri. Dunetă (nav.) Suprastructură situată în întregime deasupra punţii superioare, la ^extremitatea pupei şi pe toată lărgimea ei, din bord în bord. Dunst (alim.) Griş fin, rezultat ca produs intermediar la măcinarea grîului în morile industriale. Duodiodă (telc.) Tub electronic care conţine, în acelaşi balon, două diode. Duotriodă (telc.) Tub electronic care conţine, în acelaşi balon, două triode. Duplex, maşină de imprftnat ^ (text.) Maşină folosită pentru reproducere în mai multe culori, pe ambele feţe ale unei ţesături, în desene identice, astfel încît liniile şi culorile de pe cele două feţe să fie perfect suprapuse. Duplex, procedeu ~ (met.) Operaţie care foloseşte două procedee siderurgice pentru obţinerea unui produs superior. Duplex, sistem ~ (telc.) V. Sistem duplex. Duraluminiu (met.) Aliaj, rezistent şi uşor, de aluminiu (94,4%), cupru (4—4,5%) şi cantităţi mici de magneziu, mangan şi siliciu. E întrebuinţat în construcţii aeronautice şi în construcţii mecanice. Duran (st. cer.) Sticlă rezistentă la variaţiile bruşte de temperatură, folosită pentru sticlăria de laborator. Durată de manevră (telc.) în telefonie, interval de timp în care se execută operaţiile de stabilire şi de întrerupere a legăturilor între doi abonaţi ai unei centrale telefonice. Durată de ocupare (telc.) în telefonie, interval de timp în care circuitele unor abonaţi rămîn ocupate, datorită unor comunicaţii telefonice. Durată de utilizare (elt.) Indice energetic, egal cu intervalul de timp în care, dacă ar funcţiona cu o anumită patere constantă, o instalaţie ar produce (sau ar consuma) o energie egală cu cea produsă (sau consumată) efectiv de acea instalaţie, într-un anumit interval de timp (de obicei un an), variaţia sarcinii fiind oarecare. Durată de zbor (av.) Timp de rămînere în aer sau timp de zbor al unei aeronave, din momentul decolării pînă în momentul aterizării. Durcisare (met.) Sin. Durificare a stratului superficial (v.). Durificare a stratului superficial (met.) Tratament termic pentru mărirea durităţii superficiale a unei piese de oţel al cărei miez trebuie să-şi menţină tenacitatea mare fără a-şi mări rezistenţa. Se obţine prin cementare, nitrurare sau călire superficială. Duritate 1 (fiz., tehn.) Proprietate a unui material de a rezista la o acţiune mecanică, care tinde să-i distrugă suprafaţa. 2 (rez. mat.) Rezistenţă pe care o opune un material la pătrundere. Duritate a apei (ind. chim., tehn.) Caracteristică a apelor de a conţine săruri de calciu şi de magneziu, care, cînd depăşesc anumite limite, le fac improprii folosirii industriale sau băutului. V. şi G r a d de duritate. Duritate a radiaţiilor (fiz.) Proprietate care determină puterea de pătrundere a unor radiaţii X sau gama. Radiaţiile sînt cu atît mai dure, cu cît lungimea lor de undă e mai mică. Duritate a rocii (petr. gaze) Rezistenţă pe care o opune o rocă acţiunii de pătrundere în interiorul său a unui element de lucru. Duritate BrineU (rez. mat.) Măsură a durităţii, dată de cîtul PjA dintre forţa P (exprimată în kilograme-forţă) cu care o bilă cu diametrul standardizat şi de material foarte dur apasă pe suprafaţa materialului de încercat, şi aria A (exprimată în milimetri pătraţi) a urmei în formă de calotă sferică, imprimată de bilă pe suprafaţa materialului încercat. Duritate mineralogică (mineral.) Rezistenţă pe care o opune un mineral la zgîriere. Duritate Rockwell 266 Duritate RoekweU (rez. mat.) Măsură a durităţii unui metal, obţinută într-o încercare cu ajutorul unui con de diamant sau al unei bile de oţel special, de dimensiuni standardizate, apăsate cu o anumită forţă iniţială care, în cursul încercării, se măreşte fără şoc (static). Valoarea durităţii e dată în funcţiune de adîncimea urmei lăsate de con, respectiv de bilă. Duritate scleroscopică (rez. mat.) Sin. Duritate Shore (v.). Duritate Shore (rez. mat.) Măsură a durităţii unui metal, obţinută într-o încercare făcută cu un ciocănel cu vîrf de oţel dur, lăsat să cadă, printr-un ghid vertical, pe material. ( = Duritate scleroscopică). Duritate Yickers (rez. mat.) Măsură a durităţii unui metal, obţinută într-o încercare făcută cu o piramidă de diamant apăsată fără şoc (static) pe suprafaţa materialului. Duroscop (tehn.) Aparat pentru măsurarea durităţii metalelor, cu ajutorul unui ciocănel care oscilează în jurul unei axe fixe şi e lăsat să cadă pe suprafaţa piesei de încercat. Duritatea e dată în funcţiune de distanţa la care ciocănelul sare înapoi. Duş de aer (tehn.) Curent de aer local dirijat asupra unui lucrător, pentru a modifica, într-un spaţiu limitat, viteza, temperatura şi umiditatea aerului, cum şi concentraţia vaporilor, a gazelor şi a prafului. Duşumea (constr.) Pardoseală de scîn-duri bătute strîns una lîngă alta. Duşumea oarbă (constr.) Pardoseală de scînduri bătute la mică distanţă una de alta, care constituie stratul-suport pentru stratul superior al pardoselii (parchet sau duşumea obişnuită). Duxocromie (poligr.) Procedeu de preparare de fotografii şi diapozitive, colorate prin executarea a trei imagini parţiale (în cele trei culori fundamentale, roşu, galben, albastru) care sînt, apoi, suprapuse. Duză (tehn.) Ajutaj convergent. Duză de erupţie (petr. gaze) Ajutaj pentru reglarea debitului de ţiţei şi de gaze prin crearea unei contrapresiuni de valoare mai mare sau mai mică, fie la partea de jos a coloanei de extracţie, fie la instalaţia de suprafaţă (în capul de erupţie). Dy (chim.) Simbol pentru elementul Disprosiu. dyn (unit.) Simbol pentru dină. E E (chim., fiz.) Simbol pentru elementul Einsteiniu. °E (fiz., tehn.) Simbol pentru grad Engler. Ebonită (chim,) Material obţinut prin vulcanizarea cu circa 30% sulf a cauciucului ; e întrebuinţat ca izolant în electrotehnică. Eboşare 1 (met,) Operaţie de laminare a lingourilor pentru a suprima, prin comprimare, golurile interioare (sufluri, re tasuri etc.) sau neunif oralitatea materialului. 2 (met. pr.) Operaţie prin care se îndepărtează cea mai mare parte din excesul de material al unui obiect de prelucrat, lăsînd numai stratul de material necesar prelucrărilor următoare. Eboşă (met.) Semifabricat obţinut prin laminarea lingoului în laminorul eboşor. Ebuliometru (alim.) Aparat care serveşte la determinarea conţinutului de alcool al unui lichid, prin stabilirea punctului său de fierbere; e numit, impropriu, şi ebulioscop (v. planşa XXXVII). Ebulioscop (alim.) V. sub Eb u li ioni etru. Ebulioscopie (chim. fiz.) Metodă de determinare a greutăţii moleculare a unei substanţe, bazată pe măsurarea creşterii temperaturii de fierbere a unei soluţii, de concentraţie cunoscută, din. substanţa respectivă, în raport cu temperatura de fierbere a solventului. Ebuliţie (fiz.) Fierbere. Ecarisare (lemn) Tăiere a buştenilor pentru a obţine piese de lemn prismatice, cu secţiunea pătrată sau dreptunghiulară (scînduri, grinzi, dulapi, rigle, şipci etc.). Ecartament 1 (c.f.) Distanţă între cele două şine de cale ferată, măsurată între feţele interioare ale şinelor, la 14 mm sub nivelul fetelor de rulare (v. planşa XXXVII). 2 (transp.) Distanţă între axele urmelor celor două roţi de pe aceeaşi osie a unui vehicul. Eche (constr. nav.) Bară fixată pe arborele cîrmei, servind la manevrarea acesteia. Echer (tehn.) Unealtă (de lemn, metal, celuloid etc.) în formă de triunghi drept-unghic, folosită în desenul tehnic, în atelierul de trasat etc., pentru trasarea dreptelor paralele cu o direcţie dată, pentru ducerea perpendicularelor şi pentru verificarea unghiurilor drepte. Echer cu oglinzi (topogr.) Echer topografic alcătuit, în principal, din două oglinzi aşezate la 45°, astfel încît, privind prin instrument, se vizează pe o direcţie normală la linia de referinţă. Echer cu prisme (topogr.) Echer topografic alcătuit, în principal, din două prisme aşezate în aşa fel, încît, privind prin instrument, se vizează pe o direcţie normală la linia de referinţă. Echer de arpentor (topogr.) Echer topografic alcătuit dintr-o cutie metalică de diferite forme, care are, în pereţii laterali, mici ferestre continuate cu fante ce permit vizarea pe direcţii perpendiculare sau situate la 45°. Echer optic (topogr.) Instrument optic folosit pentru devierea, cu un unghi cunoscut, a drumului unei raze de lumină. Echer topografic 268 Ex.: echer cu oglinzi (v.), echer cu prisme (V.). Echer topografic (topogr.) Instrument folosit la ridicarea sau coborîrea de perpendiculare pe aliniamente. Se deosebesc: echere de arpentor, cu oglinzi, cu prisme, cu lunetă şi speciale. Eehicurent (fiz., tehn.) Curgere în acelaşi sens a două fluide. Echidistant (mat.) Calitate a punctelor aflate la egală distanţă de un reper (punct, dreaptă, plan etc.). Echidistanţă 1 (gen.) Distanţă egală dintre două sau mai multe elemente faţă de un altul sau dintre mai multe elemente între ele. 2 (topogr.) Distanţă verticală constantă între planele orizontale de secţionare a reliefului neregulat al scoarţei Pămîntului, ce conţin curbele de nivel (v. planşa XXXVII). Echilateral (mat.) Calitate a unei figuri geometrice, de exemplu a unui triunghi, de a avea toate laturile egale. . Echilibraj (av.) Dispozitiv prin care se echilibrează efectele forţelor inerţiale asupra organelor de comandă. Echilibrare 1 (elt., telc.) Aducere a unui circuit sau a unei reţele electrice în starea corespunzătoare valorii nule a unei intensităţi de curent sau a unei tensiuni (de ex. la punţi). 2 (ms.) Operaţie de anulare a forţelor nesimetrice care se exercită asupra pieselor unui sistem tehnic, numai cînd aceste piese se găsesc în mişcare (afară de mişcarea de translaţie uniformă). O-peraţia se efectuează prin adăugarea la sistem sau prin îndepărtarea din sistem a unor mase convenabil alese şi dispuse. 3 (telc.) Compensare a dezechilibrelor, capacitive şi inductive, dintre circuitele componente şi faţă de pămînt, ale unei linii de telecomunicaţii. Echilibrat (elt., telc.) Calitate a unui sistem electric de a prezenta o simetrie electrică în transmisiunea energiei sau a semnalelor. Echilibror (telc.) Dipol electric pasiv-construit astfel, încît în banda de frecvenţă de lucru impedanţa lui să fie cît mai apropiată de impedanţa de intrare a unei linii de transmisiune pe care o echilibrează într-un sistem diferenţial sau într-un montaj în punte, avînd linia drept una dintre laturi. Echilibru (fiz., mec.) Stare a unui corp sau a unui sistem supus acţiunii unor forţe sau efecte care se compensează. Echilibru astatic (mec.) V. A s t a t i c, echilibru — Echilibru chimic (chim.) Stare a unui sistem chimic alcătuit din mai mulţi componenţi, între care au loc reacţii chimice de sensuri contrare, în care numărul de molecule care intră într-o reacţie e egal cu numărul de molecule produse în reacţia inversă, astfel încît cantităţile din diferitele substanţe din sistem rămîn constante. Echilibru de faze (chim. fizmec.) Starea unui sistem fizico-chimic ce conţine mai multe faze în contact, care nu-şi schimbă raportul dintre greutăţi. Echilibru de forţe (mec.) Proprietate a unui sistem de forţe de a nu schimba starea de repaus sau de translaţie uniformă a unui punct material sau a unui corp asupra căruia acţionează. Echilibru dinamic (fiz.) Echilibru al unui sistem în care două procese opuse se desfăşoară cu aceeaşi viteză, menţi-nînd astfel sistemul nemodificat. Echilibru indiferent (mec.) Echilibru al unui corp care, în urma unei deplasări, trece într-o altă poziţie, tot de echilibru. Echilibru instabil (mec.) Echilibru al unui corp care, în urma unei mici deplasări, nu mai revine în poziţia sa iniţială. (= Echilibru labil). Echilibru labil (mec.) Sin. Echilibru instabil (v.). Echilibru metastabil (mec.) Echilibru al unui corp, intermediar între echilibrul stabil şi echilibrul instabil, caracterizat prin faptul că acel corp revine în poziţia 269 Echiscalar sa după ce a suferit o mică deplasare, dar nu revine în această poziţie dacă deplasarea depăşeşte o anumită valoare. Echilibru radioactiv (fiz.) Stare a unui sistem radioactiv în care există egalitate între numărul de atomi ai unui element radioactiv, ce se dezintegrează într-un anumit timp, şi numărul de atomi din acel element, produşi, în acelaşi timp, prin dezintegrarea unui alt element radioactiv ce se găseşte în sistemul în echilibru. Acest sistem poate fi, de exemplu, un minereu radioactiv. Echilibru stabil (mec.) Echilibru al unui corp care, în urma unei mici deplasări, revine în poziţia sa iniţială. Echilibru static (fiz.) Echilibru care caracterizează o stare staţionară. Echilibru statistic (fiz.) Stare de echilibru a unui sistem fizico-chimic, caracterizată prin transformări interne de sensuri contrare, astfel încît valorile mărimilor care caracterizează sistemul să ră-mînă neschimbate. Echilibru termic (fiz.) Stare a unui corp sau a unui sistem în care nu au loc schimburi de căldură, deci a cărui temperatură e aceeaşi în toate părţile. Echilibru termodinamic (fiz.) Stare a unui sistem fizico-chimic în care nu variază valorile nici unei mărimi de stare termodinamică (temperatură, presiune, entalpie, entropie etc.). Echimolecular (chim.) Care conţine acelaşi număr de molecule din mai multe substanţe. Ex.: amestec echimolecular. Echipaj 1 (fiz., tehn.) Fiecare dintre cele două părţi: echipajul fix şi echipajul mobil, ale unui instrument. Echipajul fix e acea parte a instrumentului care intervine într-o operaţie de măsurare sau observare fără a-şi schimba poziţia în cursul operaţiei (de ex. scara gradată a instrumentului), iar echipajul mobil e acea parte a instrumentului care se deplasează (de ex. acul indicator). 2 (transp.) Totalitatea personalului de deservire a unui vehicul de apăsau aerian. Echipaj aperiodic (elt., fiz.) Echipaj mobil care atinge poziţia sa de regim fără oscilaţii. Echipaj astatic (elt., fiz.) Echipaj mobil construit astfel, încît să fie insensibil la acţiunea cîmpurilor electromagnetice uniforme. Echipaj periodic amortizat (elt., fiz.) Echipaj mobil care atinge poziţia sa de echilibru după cîteva oscilaţii în jurul acestei poziţii. Echipament (tehn.) a. Ansamblu de piese şi dispozitive ataşate unei instalaţii, unei maşini, unui aparat etc., pentru a asigura funcţionarea în condiţii bune. — b. Parte din utilaje destinată realizării directe a scopului într-o întreprindere, uzină, ramură etc. (echipamentul electromecanic al unei ecluze, echipamentul electric al unei linii de transport, locomotivele, vagoanele şi blocul de comandă, în căi ferate etc.). Echipament pentru zbor simulat (nav. cosm.) Dispozitiv de proiecţie şi difuzare a unor imagini din exteriorul unui vehicul spaţial ce redă iluzia mişcărilor relative (apropiere, depărtare etc.) posibile ale obiectelor reale (aştri, sol, alte astronave etc.) faţă de traiectul ipotetic al vehiculului, folosit pentru a obţine antrenarea cosmonauţilor şi efectuarea optimă de către aceştia, prin reacţii rapide şi reflexe, a manevrelor necesare de corectare a conducerii vehiculului spaţial. Echipament periferic (cib.) Ansamblu de maşini sau aparate auxiliare care stabilesc legătura între partea centrală a calculatorului şi dispozitivele comandate de acesta. Echipotenţial (gen.) Cu acelaşi potenţial. Echipotenţială, linie ^ (mat.) Linie care trece prin puncte de acelaşi potenţial. Echipotenţială, suprafaţă ~ (mat.) Suprafaţă care conţine puncte de acelaşi potenţial. Echiscalar (mat.) Calitate a unei linii, a unei suprafeţe sau a unei porţiuni din spaţiu de a fi locul geometric al puncte- Echiunghiular 270 lor în care un scalar de cîmp are aceeaşi valoare. Echiunghiular (mat.) Calitate a unui fascicul de direcţii sau de plane concurente de a forma unghiuri egale între oricare două direcţii sau plane vecine. Echiunitar (mat,) Egal cu unitatea. Echivalent 1 (gen.) De valoare egală; cu efect egal. 2 (rez. mat.) încărcare uniform repartizată, cu care se înlocuieşte, în calcule, un sistem de sarcini concentrate ce acţionează asupra unui element de construcţie. (= încărcare echivalentă). Echivalent caloric al lucrului mecanic (fiz., termot.) Raport numeric între valoarea căldurii şi valoarea lucrului mecanic corespunzătoare aceleiaşi cantităţi de energie, în sistemul S.I. are valoarea 1, iar dacă energia se exprimă în kilogrammetri şi cantitatea de căldură în kilocalorii, are valoarea 1/426,7 kcal/kgm. Echivalent chimic (chim.) Cantitate dintr-o substanţă care se poate combina cu un atom de hidrogen sau îl poate înlocui. Echivalent electrochimic (chim. fiz.) Numărul de grame de ioni care pot fi transportaţi şi depuşi la un electrod de cantitatea de electricitate de un coulomb. Echivalent-gram (chim.) Echivalent chimic exprimat în grame, (= Val). Echivalent în apă (fiz.) Sin. Capacitate calorică (v.). Echivalent în lucru mecanic (fiz., termot.) Lucru mecanic necesar pentru a produce un efect care poate fi obţinut şi pe altă cale, de exemplu, termică. (= Echivalent mecanic). Echivalent mecanic (fiz., termot.) Sin. Echivalent în lucru mecanic (v.). Echivalent mecanic al căldurii (fiz., termot.) Lucru mecanic care produce acelaşi efect ca şi o anumită cantitate de căldură; e egal cu inversul echivalentului caloric al lucrului mecanic. Eclator (elt.) Aparat alcătuit din doi electrozi cu distanţa dintre ei reglabilă, aşezaţi într-un dielectric gazos sau lichid şi dispuşi astfel, încît dacă tensiunea electrică dintre ei depăşeşte o anumită valoare, între ei să apară o scînteie electrică (v. planşa XXXVII). Eclator de măsurat (elt.) Eclator, de obicei cu sfere, realizat astfel, încît să poată servi la măsurarea tensiunilor de vîrf, din distanţa la care se produce scîn-teia între cei doi electrozi ai săi. (= S p i n-terometru). Eclimetru (topogr.) a* Parte a teodo-litului care cuprinde cercul vertical, mi-croscoapele pentru citirea pe cercul vertical, axul secundar (orizontal) al instrumentului şi luneta. — b. Instrument pentru măsurarea unghiurilor verticale (de pantă sau zenitale) (v. planşa XXXVII). Eclisă (tehn.) Element metalic sau de lemn care serveşte la înnădirea în prelungire a două obiecte dispuse cap în cap; se leagă cu aceste obiecte prin cuie, şuruburi, nituri etc.; uneori (de ex. la şinele de cale ferată), se lasă rosturi de dilataţie. Eclisă de şine (c.f.) Eclisă metalică, de obicei de oţel laminat, aplicată pe două şine de cale ferată, pentru a le îmbina cu bu-loane; se foloseşte, de obicei, în perechi (o eclisă interioară şi una exterioară). Ecluzare (nav.) Operaţie de trecere a unei nave printr-o ecluză. Ecluză 1 (constr.) Cameră metalică, de obicei cilindrică, aşezată la capătul de sus al sasului unui cheson închis, care serveşte la realizarea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte, în momentul intrării şi al ieşirii muncitorilor sau al evacuării materialului. 2 (constr. nav ) Lucrare executată pe cursul unei căi de comunicaţie pe apă, pentru a permite trecerea navelor dintr-o porţiune cu un nivel de apă mai înalt, în altă porţiune cu un nivel de apă mai jos, şi invers (v. planşa XXXVII). Ecolot (fiz:, nav.) Instalaţie pentru determinarea distanţei de la staţia emiţătoare pînă la o ţintă, folosită, de exemplu, pentru sondarea mărilor cu ultrasunete, pe temeiul determinării timpului necesar pentru ca un semnal sonor sau ultraso 271 Ecruisaj nor să parcurgă distanţa pînă la ţintă şi înapoi, viteza sa de propagare fiind cunoscută. Ecometrie (petr. gaze) Operaţie de măsurare a nivelului de lichid în sonde, pe calea măsurării timpului scurs între momentul emiterii unui impuls sonor la gura sondei şi momentul reîntoarcerii lui la gura sondei, după ce a fost reflectat de nivelul de lichid. Ecometru (petr, gaze) Aparat folosit pentru măsurarea adîncimii nivelului de lichid în sonde, bazat pe fenomenul de reflexie a undelor sonore, care, în medii omogene, se deplasează cu viteză constantă (v. planşa XXXVII). Economizor 1 (mş.) Dispozitiv de reducere a consumului de combustibil (la un motor cu explozie). 2 (termot.) Instalaţie în care gazele de ardere evacuate din focarul unui cazan de abur preîncălzesc apa de alimentare a cazanului. Ecou (fiz.) Undă sonoră reţlectată de un obstacol. Ecou electronic (elt., telc.) întoarcere la capătul, de emisiune sau revenire la capătul de recepţie a undelor transmise pe o linie electrică lungă, ca urmare a reflexiei undelor în punctele de neomoge-nitate ale liniei şi la capetele neadaptate ale acesteia. Ecran 1 (fiz., tehn.) a. Perete sau înveliş folosit pentru protejarea unei regiuni din spaţiu contra anumitor acţiuni fizice (ecran acustic, electric, optic etc.). — b. Suprafaţă plană mată, de regulă albă, pe care se obţin imaginile produse cu un instrument optic. 2 (geol.) Suprafaţă dintre o rocă-ma-gazin (colectoare) şi o rocă impermeabilă, care împiedică migraţiunea ţiţeiului sau a gazelor şi protejează de degradare un zăcămînt de titei sau de gaze (v. planşa XXXVII). Ecran acustic 1 (fiz.) Strat de material care absoarbe o parte a energiei sonore ce cade pe el. 2 (telc.) Dispozitiv rigid pe care e fixat un difuzor, destinat să mărească traiectul acustic efectiv între feţele anterioară şi posterioară ale difuzorului. Ecran de etanşare (constr.) Element de construcţie aşezat pe paramentul amonte al barajelor de anrocamente, de zidărie uscată sau de pămînt, — uneori şi la diguri —, pentru a realiza etanşeitatea, paramentului. Ecran de sudor (tehn.) Suprafaţă de despărţire şi protecţie cu o fereastră prin care nu trec radiaţiile ultraviolete şi care îl apără, astfel, "pe sudor, în timpul sudării cu arc electric, de acţiunea acestor radiaţii. Ecran electromagnetic (elt.) Anvelopă conductoare destinată să protejeze elementul activ al unui aparat de măsurat împotriva cîmpurilor alternative exterioare. Ecran electrostatic (elt.) Incintă constituită dintr-un perete metalic închis sau dintr-o cuşcă metalică cu ochiuri suficient de dese (cuşcă Faraday), avînd drept scop să protejeze o porţiune a spaţiului împotriva influenţei cîmpurilor electrice exterioare. Ecran magnetic (elt.) Anvelopă de substanţă feromagnetică destinată să protejeze elementele situate în interior împotriva acţiunii cîmpurilor magnetice exterioare. Ecran panoramic (cin.) Ecran de formă cilindrică semicirculară, folosit în cinematografie în sistemul cinerama şi în cinematografia panoramică. Ecrknare (fiz.) Protejare a unui aparat contra unei anumite acţiuni fizice, cu ajutorul unui ecran. Ecrazită (expl.) Exploziv compus dintr-un amestec de 10% a - nitronafta-lină şi 90% acid picric. Ecru (text.) Ţesătură de fire de mătase naturală degomată parţial, menţinîn-du-şi culoarea mătăsii naturale datorită conţinutului de sericină rămas în proporţia de 1 — 4%. Ecruisaj (met.) Stare a unui metal sau a unui aliaj ale cărui proprietăţi au Ecruisare 272 fost modificate prin deformaţii plastice (la temperatura mediului ambiant sau la cald, fără a depăşi temperatura de re-cristalizare). Ecruisajul are. loc, de exemplu, la tragerea sîrmelor, laminarea tablelor, ambutisare, presare etc. Prin ecruisare, rezistenţa şi duritatea cresc, dar rezilienţa scade. în general, ecruisajul trebuie evitat, pentru că produce un material casant. Uneori, însă, e provocat intenţionat* de exemplu la fabricarea sîrmelor de mare rezistenţă pentru cabluri de tracţiune, a sîrmelor coardă de pian etc. Ecruisajul poate fi înlăturat prin re-coacere. Ecruisare (met.) Operaţie, intenţionată sau nu, prin care se obţine starea de ecruisaj a unui metal sau aliaj. Ecuator (mat.) Cerc mare al unei sfere, obţinut prin intersecţia sferei cu un plan care trece prin centrul ei şi e perpendicular pe o axă a sferei, considerată ca axă a polilor. Ecuator magnetic (geofiz.) Loc geometric al punctelor de pe suprafaţa Pămîntului în care înclinaţia magnetică e nulă. Ecuaţia gazelor (fiz.) Ecuaţie de stare a unui gaz. Pentru un gaz perfect, ea e pv = nRTy undep e presiunea, T— temperatura şi v — volumul ocupat de n mole-cule-gram de gaz, iar R— o constantă numită constanta gazelor perfecte. Ecuaţie (mat.) a. Relaţie de egalitate între două expresii matematice, verificată numai pentru anumite valori ale unora dintre mărimile din relaţie, care constituie necunoscutele ecuaţiei — b. Relaţie între coordonatele unui punct de pe o curbă sau de pe o suprafaţă, verificată de toate punctele curbei sau ale suprafeţei. Ecuaţie algebrică (mat.) Ecuaţie în care, între mărimile xt y, ..., care constituie necunoscutele, intervin numai expresii algebrice şi, deci, se poate reduce la forma P (x, y> ...) = 0, în care Pe un polinom de variabilele x, y, ... Ecuaţie binomă (mat.) Ecuaţie de forma axm ±; b = 0, care, prin înlocuirea x = ymfbjat se reduce la ym ± 1= 0. Ecuaţie bipătrată (mat.) Ecuaţie de forma ax± + bx2 + c — 0, care, prin înlocuirea x2 = y, se reduce la ecuaţia de gradul al doilea ay2 + by c = 0. Ecuaţie caracteristică (fiz.) Sin. Ecuaţie de stare (v.). Ecuaţie chimică (chim.) Reprezentare a unei reacţii chimice cu ajutorul simbolurilor elementelor şi ale substanţelor care intră în reacţie, alcătuită din doi membri: primul membru conţine formulele substanţelor care intră în reacţie, fiecare afectată cu un coeficient care indică numărul de molecule ale acestora, iar al doilea membru, formulele substanţelor rezultate din reacţie, şi ele afectate de coeficienţi, care indică" numărul de molecule respective. Ecuaţie de stare (fiz.) Relaţie dintre presiunea p, temperatura T şi volumul v ocupat de o masă dintr-un fluid. (= Ecuaţie caracteristică). Ecuaţie diferenţială (mat.) Ecuaţie în care, pe lîngă variabila x, intervin o funcţiune y (x) de acea variabilă, cum şi diferitele derivate ale acestei funcţiuni. Ecuaţie exponenţială (mat.) Ecuaţie în care necunoscuta se găseşte la exponent, de exemplu ecuaţia ax = b\ se rezolvă prin logaritmare: x = log b/log a. Ecuaţie trigonometrică (mat.) Ecuaţie în care necunoscutele figurează prin unele dintre funcţiunile trigonometrice. Edeleanu, procedeul ~ (ind. chim.) Procedeu de rafinare a petrolului lampant şi a uleiurilor minerale, care constă în îndepărtarea substanţelor de natură as-faltică, a răşinilor şi a hidrocarburilor aromatice, prin dizolvare în bioxid de sulf lichid. Edilitate (urb.) Disciplină care se ocupă cu studiul şi cu executarea lucrărilor şi a instalaţiilor (alimentarea cu apă potabilă, evacuarea apelor uzate, colectarea gunoaielor etc.) destinate să reali- i Planşa XXXVII Ebuliometru 1 — rezervorul aparatului; 2 — refrigerent; 3—termometru divizat în zecimi de grad; 4 — sistem de încălzire. Ecartament de cale ferată (a) Determinarea echidistanţelor E — echidistanţa naturală; e — echidistanţa grafică. Eclator cu coarne 1 ~ racord la linie; 2 — racord la pămînt; 3 — coarne. Măsurarea unghiurilor de pantă cu eclimetrul Schema unui ecometru 1 — percutor; 2 — puşcă; 3 — microfon; 4 — amplificator electronic; 5 — dispozitiv de înregistrare. Vedere în plan şi secţiune longitudinală printr-o ecluză 1 — poarta inferioară (deschisă); 2 — poarta superioară (închisă); 3 — busc; Nam — nivelul apei din bieful amonte; Nav — nivelul apei din bieful aval.) Tipuri de ecranări văzute în secţiune verticală a — ecranare stratigrafică; b — ecranare tectonică; c — ecranare litologică; 1 — eoran; 2 — capcană; 3 — limită apă-ţiţei; 4 — zonă cu apă de zăcămînt. Editare 274 zeze condiţii sănătoase pentru locuitorii unei aglomeraţii umane. Editare (poligr.) Ansamblul operaţiilor pentru tipărirea (şi, eventual, difuzarea) unei cărţi, a unei reviste, a unui ziar, cuprinzînd pregătirea manuscrisului, tehnoredactarea, culegerea, corectarea, imprimarea şi finisarea. Ediţie (poligr.) Totalitatea exemplarelor unei lucrări publicate (de obicei trasă din acelaşi zaţ tipografic). Edometru (geot.) Aparat folosit pentru determinarea, în laborator, a compresi-bilităţii pămînturilor (luturi, argile nisipoase, argile grase); e format din caseta edometrică în care se introduce proba de pămînt netulburată, dispozitivele de încărcare şi cele de măsurare a deforma-ţiilor probei. EE (cib.) Prescurtare pentru „element de execuţie”. Efect (fiz.) Nume folosit uneori pentru un fenomen neaşteptat în momentul des* coperirii lui. Efect Coandă (av.) Fenomen al devierii unei vine (a unui jet) de aer plane, care curge liber de-a lungul unui perete convex în aval. Efect corona (elt.) Descărcare electrică autonomă, incompletă, din jurul electrozilor de curbură mare, la depăşirea unei anumite valori a intensităţii cîmpului electric, provocînd perturbaţii în căile de comunicaţii. Efect de ecou (telc.) Apariţie a unui semnal parazit pe fiecare spiră a unui suport magnetic bobinat, creat de semnalele înregistrate pe spirele vecine. Efect de perete (constr.) Efect realizat de peretele cofrajelor asupra îndesăm betoanelor cu agregate cu granule prea mari. Efect de prezenţă (cin.) Producere a senzaţiei de participare a spectatorilor la acţiunea filmelor panoramice, bazată pe proprietăţile fiziologice ale ochiului şi făcînd să intervină vederea periferică. Efect de tunel (fiz.) Fenomen prin care o particulă iese dintr-o groapă de potenţial avînd o energie mai mică decît cea care corespunde barierei de potenţial care o înconjură. Efect Doppler-Fizeau (fiz.) Faptul ca frecvenţa unei mişcări oscilatorii produse de o sursă e, pentru un observator, mai mare decît cea a oscilaţiei emise, dacă sursa şi observatorul se apropie unul de altul, şi mai mică, dacă ei se depărtează. Efect fotoconductiv (fiz.) Variaţie a rezistenţei electrice a unui material sub acţiunea unui fascicul de radiaţii, folosit în anumite celule fotoelectrice, numite celule fotoconductive sau fotorezistente. Efect fotoelectrlc (fiz.) Emisiune de electroni de către un metal iradiat cu radiaţii cu lungime de undă convenabilă. (= Fotoefect). Efect fotovoltaic (fiz.) Fenomen de apariţie a unei tensiuni electromotoare la contactul unui redresor, cînd pe acest contact cade un fascicul de radiaţii. Efect Joule (elt.) Fenomenul dezvoltării de căldură într-un conductor, care însoţeşte trecerea prin acel conductor a unui curent electric. Efect Kerr (fiz.) Birefringenţă datorită unui cîmp electric. Efect magnetohidrodinamtc (elt.) Efect în care, prin mişcarea unui fluid conductor într-un cîmp magnetic, ia naştere o diferenţă de potenţial între electrozi paraleli cu direcţia de mişcare. Efect Magnus (mec.) Apariţie a unei forţe care se exercită asupra unui cilindru ce se roteşte în jurul axei şi a cărui axă e perpendiculară pe direcţia de curgere a unui fluid. Efect pelicular (elt.) Efect datorit inducţiei cîmpului magnetic în interiorul conductorului, constînd în repartiţia neuniformă, în secţiunea unui conductor, a densităţii curenţilor electrici variabili, cu o creştere a densităţii curentului în straturile superficiale ale conductorului. Efect Peltjer (fiz.) în locul de contact a două metale diferite există o tensiune 275 Eficacitate parafonică electromotoare. Dacă prin acest loc trece im curent electric, temperatura contactului creşte sau scade, după sensul curentului şi natura celor două metale. Ef©ct piezoelectric (fiz.) Sin. P i e z o-electricitate (v.). Efect termoelectric (elt., fiz.) Obţinere a unei tensiuni electromotoare într-un circuit format din două conductoare de metale diferite, cînd unul dintre punctele de legătură a celor două contacte e încălzit la o temperatură diferită de cea a restului circuitului. V. şi G u p 1 u termoelectric. Efect termoionic (fiz.) Efect de emisiune termoionică (v.). Efect Tyndall (fiz.) împrăştiere a luminii care străbate un mediu tulbure. Efectivitate biologică (fiz.) Mărime care caracterizează efectul biologic al unei anumite radiaţii în raport cu un anumit ţesut, a cărei valoare e dată de raportul dintre energia absorbită la iradiere cu o radiaţie standard şi energia absorbită la iradiere cu radiaţia cercetată pentru a obţine efectul. Efervescenţă (chim.) Degajare activă de gaze în cursul unei reacţii chimice în care cel puţin unul dintre componenţii reacţiei e un lichid. Eficacitate 1 (gen., tehn.) Capacitate a unui sistem de a produce, în condiţii bune, un efect dorit. Cînd e măsurată şi raportată la forţa totală cheltuită, în sistemele tehnice, se numeşte şi randament. 2 (telc.) Expresie cantitativă a raportului dintre o mărime determinată, măsurată la ieşirea transductorului, şi o altă mărime determinată, măsurată la intrare. ( = Răspuns, Senzitivi.tate). Eficacitate axiala (telc.) Pentru un transductor, la o frecvenţă dată, eficacitate în cîmp liber pentru o undă la care direcţia de propagare coincide cu axa principală a transductorului. (=Răspuns axial). Eficacitate de curent în cîmp liber (telc.) Pentru un microfon, la o frecvenţă şi o direcţie de incidenţă a sunetului date, raportul între intensitatea curentului la bornele de ieşire ale microfonului, în scurt- circuit, şi presiunea acustică în cîmpul liber, în punctul de amplasare a microfonului. Eficacitate de presiune (telc.) Pentru un microfon, la o frecvenţă dată: a) raport între tensiunea electromotoare la borne şi presiunea electroacustică pe diafragma sa; b) raport între tensiunea la bornele unei rezistenţe de sarcină, specificate de constructorul microfonului, şi presiunea acustică pe diafragma sa. (= Răspuns de presiune, Eficacitate intrinsecă, Senzitivitate de presiune). Eficacitate de tensiune în cîmp liber (telc.) Pentru un microfon, la o frecvenţă şi o direcţie incidenţă a sunetului date: a) raport între tensiunea electromotoare la borne şi presiunea în cîmp liber în punctul de amplasare a microfonului; b) raport între tensiunea la bornele unei rezistenţe de sarcină, specificată de constructorul microfonului, şi presiunea acustică în cîmp liber, în punctul de amplasare a microfonului. (= Răspuns de tensiune în cîmp liber, Senzitivitate de tensiune în cîmp liber). Eficacitate intrinsecă (telc.) Sin. Eficacitate de presiune (v.). Eficacitate luminoasă (fiz.) Raport dintre fluxul de lumină total produs de o sursă de lumină şi puterea consumată de sursă. De regulă, se exprimă în lumeni pe watt (lm/W). Eficacitate omnidirecţională (telc.) Pentru un microfon, la o frecvenţă dată, media valorilor eficace ale eficacităţii în cîmp liber, pentru toate unghiurile de incidenţă. (= Răspuns omnidirecţional, Senzitivitate întîmplătoare). Eficacitate parafonică (telc.) Pentru un microfon, la o frecvenţă dată: a) raport între tensiunea electromotoare la borne şi presiunea într-un cîmp liber, produsă de o sursă specificată ce trebuie să simuleze capul şi gura umană (gura artificială); b) raport între tensiunea dezvoltată la bornele unei rezistenţe de sarcină, specificată de constructorul microfonului şi presiunea acustică într-un cîmp liber, produ- Eficacitate relativă 276 să de o sursă specificată, ce trebuie să simuleze capul şi gura umană (gură artificială). (= Răspuns parafonic). Eficacitate relativă (telc.) Răspuns al unui transductor în condiţii particulare, în raport cu răspunsul în condiţii de referinţă care trebuie să fie explicite. (= Răspuns relativ, Senzitivitate relativă). Eficienţă (ms.) Raport dintre lucrul mecanic util obţinut şi energia totală absorbită de un sistem tehnic. (= Randament). Eflorescenţă 1 (constr.) Depozit de săruri care apare pe suprafeţele construcţiilor de beton, de zidărie etc. 2 (fiz.) Pierdere a unei părţi din apa de cristalizare de către unele săruri cristalizate, însoţită de transformarea lor în pulbere. 3 (mineral.) Depozit de săruri, în special de sulfaţi, de carbonaţi sau de cloruri, care provine din interiorul rocilor şi care apare pe suprafaţa rocilor sedimentare. Efluent (tehn.) Fluid care iese dintr-o instalaţie. Eflux (mec.) Scurgere a unei vine de fluid dintr-o masă de fluid în stare de repaus sau de mişcare. Efort (rez. mat.) Forţă interioară ce ia naştere sub acţiunea unei solicitări la care e supus un corp şi care se opune acestei solicitări. Efort unitar (rez. mat.) Cît între efortul care lucrează pe un element de suprafaţă dintr-o piesă şi aria acestei suprafeţe. ( = Tensiune). Efort unitar normal (rez. mat.) Componentă a efortului unitar după normala la elementul de suprafaţă respectiv. (= Tensiune normală). Efort unitar tangenţial (rez. mat.) Componentă a efortului unitar în planul elementului de suprafaţă respectiv. (= Tensiune tangenţială, Efort unitar de tăiere, Efort unitar de forfecare). Efuziune (fiz.) Ieşire a unui gaz dintr-un recipient prin peretele poros al recipientului. Efuzivă, fază ~ (geol.) Fază de erupţie şi de consolidare a magmelor în apropierea suprafeţei sau chiar pe suprafaţa scoarţei terestre. Efuzor (av.) Partea prin care sînt evacuate în atmosferă gazele de ardere, la ieşirea lor dintr-un reactor, şi al cărei profil e ales astfel, încît să nu se producă vîrtejuri. (= E j e c t o r). Egalitate (mat.) Relaţie dintre două mărimi egale. Se deosebesc două clase de egalitaţi: identităţi (v.) şi ecu a-ţii (v.). Egalizare 1 (constr., drum.) Corectare a denivelăriilor unui drum, teren de fundaţie, zid, planşeu etc., prin aşezarea unui strat de egalizare. 2 (piei.) Uniformizare, pe cale manuală sau cu maşina de fălţuit, a grosimii pieilor tăbăcite, pe toată întinderea lor. ( = F ă 1 ţ u i r e). 3 (text.) Repartizare uniformă, în procesul de vopsire, a unui colorant, pe toată suprafaţa materialului de vopsit. Egalizator (text.) Substanţă cu proprietăţi de egalizare (v.) a coloranţilor în soluţie: coloizi (clei), substanţe macromo-leculare. (= Agent de egalizare). Egali zor (telc.) Cvadripol pentru corectarea distorsiunilor de atenuare ale unei linii, prin introducerea unei atenuări suplimentare, care să varieze cu frecvenţa în sens contrar variaţiei cu frecvenţa a atenuării liniei de egalizat, în banda de frecvenţe de lucru a acestei linii. Egipţiană (poligr.) Caracter modern de literă, deosebindu-se prin grosimea uniformă a tuturor trăsăturilor, construcţia aproape geometrică şi tălpile picioarelor dreptunghiulare. Egrenare (text.) Smulgere a fibrelor de bumbac de seminţe, pentru obţinerea pufului de bumbac. Se execută cu un mecanism cu ferăstraie (care smulg fibrele de pe seminţe şi le transportă) sau cu tobe rotitoare îmbrăcate în piele de 277 Electrobuz focă cu crestături elicoidale (care smulg fibrele de pe seminţe). Egutaj (tehn.) Sin. Desecare (v.). Egutor (tehn.) Dispozitiv alcătuit din-tr-un cilindru cav cu manta din sită de metal care obţine o stoarcere a celulozei trase în coli. Serveşte la îmbunătăţirea transparenţei hîrtiei şi la obţinerea eventuală a filigranului. Einsteiniu (chim., fiz.) E. Element transuranic cu nr. ar. 99. Ejaculare (tehn.) Aruncare afară a unui lichid dintr-o conductă. Ejector 1 (av.) Sin. Efuzor (v.). 2 (tehn.) Aparat care serveşte la evacuarea dintr-un recipient a unui fluid; acesta e antrenat prin frecare sau prin micşorare de presiune (provocată de o vînă de alt fluid în mişcare). Ejectoarele cu abur pentru aer sînt folosite pentru a micşora presiunea aerului în spaţii închise (de ex. în focare, instalaţii de distilat păcură etc.); electorul cu apă pentru aer e folosit în trompele pentru făcut vid parţial etc.; ejectorul cu abur pentru apă (v. Injector de apă) e folosit la alimentarea cu apă a locomotivelor, la nave etc. Ejecţie (tehn.) Evacuare cu mare viteză şi scădere de presiune a unui curent de fluid, printr-un tub profilat în interior, în scopul folosirii energiei fluidului pentru propulsie. Elaborare a oţelului (met.) Ansamblul operaţiilor efectuate pentru obţinerea oţelului. Elasticitate (fiz., tehn.) Proprietate a unui material şi a unui corp alcătuit din acel material de a se deforma sub acţiunea unor forţe exterioare, revenind" la forma şi dimensiunile iniţiale, după încetarea acţiunii acelor forţe. Elasticitate acustică (telc.) Inversul rigidităţii acustice. Elasticitate, coeficient de ~ (rez. mat.) Sin. Modul de e 1 a s t i c i t a t e (v.). Elasticitate, limită de ^ (rez. mat.) Tensiune maximă la care poate fi supus un corp solid, fără să rămînă cu deformaţii permanente după încetarea tensiunii. Elasticitatea rocilor colectoare (petr. gaze) Proprietate a rocilor colectoare de hidrocarburi de a-şi schimba, în mod reversibil, volumul porilor, al canalelor şi al fisurilor, sub acţiunea variaţiei presiunii exterioare (litostatică, tectonică) sau a celei interioare (de zăcămînt). Elastomecanică (mec.) Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul deformării reversibile a corpurilor solide, datorită forţelor exterioare ce se exercită asupra lor. Elastomer (chim.) Orice substanţă care, într-un anumit domeniu de temperatură, are elasticitatea comparabilă cu cea a cauciucului. Electret (fiz.) Corp care prezintă, la temperatura ambiantă, polarizaţie electrică permanentă fără a fi deformat. Electricitate (fiz.) a. Ramură a fizicii care se ocupă cu fenomenele în care intervin sarcini electrice. — b. Sin. Sarcină electrică (v.). Electrificare (elt.) Introducere şi folosire a energiei electrice în diferite scopuri (iluminat, încălzit, forţă motoare etc.), în industrie, agricultură, într-o localitate, regiune etc. Electrizare (el.) încărcare cu sarcini electrice a unui corp. Electro- (fiz.) Prefix referitor la electricitate. Electroacustică (fiz., tehn.) Capitol al fizicii care se ocupă cu studiul aparatelor ce transformă sunetele în oscilaţii electrice, sau invers (microfoane, difuzoare, doze de înregistrare sau de reproducere etc.). Electroaprindere (mş., termot.) V. sub Motor cu electroaprindere. Electrobeton (mat. constr.) Beton încălzit electric cu ajutorul electrozilor. Electrobuz (transp.) Autobuz la care sursa de energie o constituie o baterie de acumulatoare. Electrocar 27S Electrocar (transp.) Cărucior autopropulsat la care sursa de energie o constituie o baterie de acumulatoare. Electroceramică (st. cer.) Ramură a ceramicii care se ocupă, în special, cu constituţia, proprietăţile, compoziţia, fabricarea şi folosirea raţională a produselor ceramice folosite în electrotehnică. Electrochimie (chim. fiz.) Ramură a chimiei fizice care se ocupă cu studiul transformărilor chimice care au loc prin acţiunea curentului electric. Electrocinematică (elt.) Ramură a electromagnetismului care studiază stările şi fenomenele staţionare şi cvasistaţionare ce se produc în conductoarele electrice parcurse de curenţii electrici de conducţie. Electrocomunicaţie (elt., telc.) Procedeu de comunicaţie la’ distanţă, constînd în transmiterea semnalelor (fără a transporta vreun obiect) prin mijlocirea fenomenelor electromagnetice, cu sau fără conductoare. Ex.: telegrafie electrică, telefonie electrică, televiziune etc. Electrocorund (tehn.) Corindon sintetic, folosit ca abraziv. Electrod 1 (chim. fiz.) Ansamblu constituit dintr-un electrod în accepţiunea de sub Electrod 2 şi din soluţia de electrolit în care e introdus. 2 (elt.) Conductor electric prin care curentul electric intră sau iese dintr-un mediu conductor, dintr-un spaţiu închis în care s-a făcut vid sau dintr-un semiconductor. în general, electrozii sînt metalici sau de cărbune. Electrod de comparaţie (chim. fiz.) Electrod cu potenţial cunoscut (de ex. electrod de hidrogen) folosit pentru măsurarea potenţialelor de electrod ale altor electrozi, prin gruparea sub formă de pilă cu aceştia şi determinarea tensiunii electromotoare a pilei. Electrod de hidrogen (chim. fiz.) Electrod alcătuit dintr-un fir sau dintr-o placă de platină platinată, saturate cu hidrogen şi introduse într-o soluţie dublu normală de acid sulfuric, folosit ca electrod de comparaţie. Electrod de sudare (met.) Electrod în formă de sîrmă sau de vergea, care conduce curentul la piesa ce se sudează cu arc electric şi constituie fiecare dintre cele doua capete sau numai unul singur (în care caz, al doilea capăt e chiar piesa de sudat) ale unui circuit deschis între care se formează un arc electric. Electrod indicator (chim. fiz.) Electrod folosit pentru determinarea concentraţiei ionilor dintr-o soluţie. Electrod învelit (met.) Electrod metalic de sudare acoperit cu un strat de substanţe nemetalice in scopul de a ameliora calitatea sudurii. Electrod neînvelit (met.) Electrod metalic de sudare format din sîrmă trasă, blanc* şi tare sau recoaptă, întrebuinţat, în general, la sudarea în curent continuu. Electrodializă (chim. fiz.) Dializă care se efectuează sub acţiunea unei diferenţe de potenţial electric aplicate între cele două lichide separate prin membrana dializantă. Electrodinamică (fiz.) Ramură a fizicii care studiază acţiunile dintre curenţii electrici. Electrodinamometru (elt.) Galvano-metru cu două bobine electrice, dintre care una fixă şi alta mobilă (suspendată sau sprijinită). Electroerodare (met. pr.) Procedeu de electroprelucrare (v.), prin care, în urma producerii de scîntei alectrice între obiectul de prelucrat, constituind anodul., şi unealtă, constituind catodul (de obicei de alamă sau de cupru grafitat), se detaşează particule de pe suprafaţa obiectului. Pentru ca forma electrodului-uneaJta. să nu se modifice prin depuneri de material detaşat de la electrodul-obiect de prelucrat, operaţia se efectuează într-un dielectric lichid, în care materialul detaşat se depune ca nămol. Electrofiltru (tehn.) Sin. Filtru electric (v.). Electrofon (elt.) Agregat de redat sunetele înregistrate pe discuri de gramofon, folosind pentru aceasta o amplificare electrică. 279 Electron-volt Electroforeză (fiz.) Mişcare a particulelor coloidale sau în suspensie, sub acţiunea unui cîmp electric stabilit între âoi electrozi. Cînd această mişcare se face către anod se numeşte anaforeză, iar cînd se face către catod, cataforeză. Electrogen (elt.) Calitate a unei maşini de a produce energie electrică prin transformarea altor forme de energie. Electrogravimetrie (chim. fiz.) Metodă de analiză cantitativă bazată pe extra-. gerea prin electroliză a unui metal la catod şi cîntărirea cantităţii de metal depuse. Electrogravură (tehn.) Gravură realizată pe cale electrolitică. Electroîncărcare (met. pr.) Procedeu de electroprelucrare (v.), principial similar celui de electroerodare, cu diferenţa că obiectul de prelucrat constituie catodul, astfel încît acesta se încarcă cu material detaşat din materialul de încărcare care constituie anodul; operaţia se execută în aer şi nu într-o baie lichidă, ca la electroerodare. Se aplică mai ales la încărcarea cil aliaje dure a uneltelor aşchietoare. Eiectrolit (chim. fiz.) Substanţă care, prin dizolvare într-un solvent potrivit sau prin topire, se disociază în ioni şi devine bună conducătoare de electricitate. Electroliză (chim. fiz.) Separare a ionilor dintr-o soluţie sau o topitură a unui eiectrolit, prin aplicarea unei diferenţe de potenţial, ionii din eiectrolit deplasîn-du-se spre electrozii de semn contrar (v. planşa XXXVIII). Eîectrolîzor (chim. fiz.) Aparat cu ajutorul căruia se poate efectua o electroliză. Eţeciroluminescenţă (fiz.) V. sub L u-minescenţă. ' Eleetromagnet (elt.) Magnet temporar obţinut prin înfăşurarea unui fir conductor în jurul unui miez de fier moale, deschis. La trecerea prin fir a unui curent electric, fierul moale se magnetizează, iar după întreruperea curentului, îşi pierde proprietăţile magnetice (v. planşa XXXVIII). Eleetromagnet de frînare (mş.) Elec-tromagnet pentru acţionarea frînelor la maşinile de ridicat sau la vehiculele de cale ferată. Electromagnetic (elt^ fiz.) Calitate de a se referi la stările şi la fenomenele asociate prezenţei cîmpului electromagnetic. Electromagnetism (fiz.) Ramură a fizicii care se ocupă cu fenomenele de interacţiune dintrş curenţii electrici şi magneţi, respectiv dintre cîmpul electric şi cîmpul magnetic. Electrometalurgie (met.) Metalurgie care foloseşte procedee electrice, şi anume electrolitice — electroliza umedă, electroliza sărurilor topite — sau electrotermice, adică cele în care se folosesc cuptoare electrice. Electrometrie 1 (chim.) Metodă de analiză chimică cantitativă volumetrică, în care sfîrşitul unei reacţii e pus în evidenţă prin variaţia potenţialului unui electrod indicator cufundat în soluţia în care are loc reacţia. 2 (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu studiul măsurărilor electrice în care se foloseşte un electrometru. Electrometru (fiz.) .Instrument pentru măsurarea diferenţelor de potenţial prin intermediul forţelor dintre anumite piese actionate de forţe electrostatice (v. planşa* XXXVIII). Electrometru cu cadrane (fiz.) Electrometru în care un ac indicator sau un echipaj mobil în forma unei palete se pot mişca între unele piese fixe în formă de cadrane. Electromotor (elt.) Sin. Motor electric (v.). Electron (fiz.) Particulă elementară cu masa de 9,107 • 10“31 kg şi cu cea mai mică sarcină electrică negativă, egală cu 1,602 • IO-19 coulombi. Electron-volt (unit.) Unitate de măsură pentru energie, folosită în fizica atomică. Reprezintă variaţia de energie a unui electron cînd parcurge o diferenţă de potenţial electric de un volt, fiind egal cu 1,602 • IO"19 jouli; simbol eV. Electronegatiy 280 Electron egativ (fiz.) Calitate a unui atom, a unui radical sau a unei molecule de a putea capta electroni dînd un ion negativ. Electronică (elt., fiz.) Capitol al fizicii şi al electrotehnicii care studiază mişcarea particulelor încărcate (in particular a electronilor) în cîmpuri electrice şi magnetice, cum şi instrumentele şi dispozitivele in care au loc asemenea fenomene. Electrooptică (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu fenomenele datorite acţiunii cîmpului electric asupra luminii. Electroosmoză (fiz.) Trecere a unui lichid printr-o membrană poroasă, sub acţiunea diferenţei de potenţial electric aplicat între cele" două feţe ale membranei. Electropalan (tehn.) Sistem de scripeţi echipat cu un motor electric care îl acţionează şi cu care face corp comun; poate fi fix sau mobil, în care caz se poate deplasa pe o grindă de rulare, pe o monoşină sau pe un cablu, suspendate, deplasarea efectuîndu-se prin acţiune manuală sau mecanizat, prin acţiunea motorului electric (v. planşa XXXVIII). (== Palan electric). Electroporţelan (elt.) Varietate de porţelan folosit la confecţionarea izolatoa-relor-pahar, pentru linii de distribuţie şi de telecomunicaţii. Electropozitiv (fiz.) Calitate a unui atom, a unui radical sau a unei molecule de a putea ceda electroni dînd un ion pozitiv. Electroprelucrare (met. pr.) Tehnologie de prelucrare a metalelor prin efecte ale curentului electric. Sînt folosite mai multe procedee de electroprelucrare, cele mai importante fiind electroerodarea (v.), electroîncărcarea (v.), procedeul ano-domecanic, cel electrochimic (prin acoperire electrolitică) şi călirea superficială prin scîntei electrice. Electroscop (elt., fiz.) Instrument folosit pentru punerea In evidenţă a unei sarcini electrice, alcătuit, de regulă, din două foiţe metalice înguste şi uşoare prinse de o vergea metalică ce străbate un dop izolator; cînd primesc o sarcină electrică, cele două foiţe se depărtează una de cealaltă, la capătul lor liber, datorită forţei de respingere dintre sarcinile electrice pe care le capătă, prin aceea că electroscopul e pus în legătură cu .un corp încărcat electric (v. planşa XXXVIII). Electrostatică (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu efectele datorite sarcinilor electrice în repaus. Electrostricţiune (elt.) Deformare a unui dielectric datorită acţiunii unui cîmp electric. Electrotehnică (tehn.) Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile fenomenelor electrice şi magnetice/ Electrotermic (tehn.) Totalitate a procedeelor în care se foloseşte energia electrică pentru obţinerea, prin efect Joule, prin inducţie etc., a căldurii necesare unei operaţii tehnologice sau netehnologice. Electroyalenţă (chim. fiz.) Legătură de valenţă rezultată în urma deplasării unui electron" de la unul dintre atomii care se leagă, la celălalt, între cei doi atomi executîndu-se o forţă de atracţie de natură electrică. (= Legătură ionică, Legătură polară). Electrum 1 (mineral.) Aur nativ ar-gentifer, de culoare galbenă deschisă pînă la albă-argintie, care conţine 20 — 50% aur. 2 (tehn.) Aliaj de aur şi argint, cu 55 — 88% aur, întrebuinţat la confecţionarea bijuteriilor. Element 1 (chim.) Corp chimic care nu poate fi descompus în alţi corpi mai simpli. (= Corp simplu). 2 (elt.) Celulă a unei pile electrice. Element activ de circuit (elt., telc.) Element de circuit care conţine surse de energie. Element al unei instalaţii automate (cib.) Parte a instalaţiei automate care, din punctul de vedere constructiv şi funcţional, constituie o unitate şi realizează una sau mai multe dintre funcţiunile instalaţiei automate, în cadrul căreia lucrează. 281 Elevator cu cupe Element automatizat (cib.) Element sau grup de elemente ale unei instalaţii automate, care — din punctul de vedere al automatizării —constituie instalaţia tehnologică şi a cărui mărime de ieşire e reglată prin aplicarea mărimii de execuţie la intrarea elementului. Element binar (cib,) Element cu două stări stabile, astfel încît poate păstra o unitate de informaţie. Element de circuit (elt., telc,) Porţiune de circuit electric cu două sau mai multe borne de acces pentru curentul electric de conducţie, care, la studiul circuitului din care face parte, e luată în consideraţie fără a mai fi descompusă în părţi mai simple. Element de comparaţie (cib.) Element cu două intrări şi o ieşire care produce, la ieşire, un semnal, funcţiune de diferenţa celor două semnale aplicate la cele două intrări. De exemplu, la una dintre intrări se aplică mărimea de intrare i a instalaţiei, iar la cealaltă, mărimea de reacţie r) la ieşirea sistemului, apare mărimea de acţionare a = i — r. Element de construcţie (constr.) Piesă simplă din ansamblul unei construcţii. Element de execuţie (cib.) Element al unei instalaţii automate căruia i se aplică, la intrare/ mărimea de comandă primită de la regulator şi a cărui mărime de ieşire, numită mărime de execuţie, se aplică elementului automatizat, ce constituie instalaţia tehnologică. Element de maşină (mş.) Sin. Organ de maşină (v.).j Element de radiator de calorifer (tehn.) Piesă de formă specială, în interiorul căreia circulă un fluid cald; serveşte la încălzit; prin asamblarea mai multor piese de acest gen, se formează un corp de radiator de calorifer. Element electronic de circuit (elt., telc.) Element de circuit în care are loc o mişcare controlată a electronilor şi, în general, a purtătorilor de sarcină în vid, în gaze rarefiate sau în semiconductoare. Element galvanic (elt.) Sin. Pilă voi tai că (v-.). Element logic (cib.)*Gel mai mic bloc constructiv care poate fi reprezentat prin operatori, prin simbolismul logicii matematice, într-un calculator sau într-un sistem de prelucrare a datelor. Element magnetic biax (elt., telc.) Bară scurtă de ferită, cu două canale ortogonale prin care trec două conductoare, parcurse, eventual, de curent electric. Element pasiv de circuit (elt., telc.) Element de circuit care nu conţine surse de energie. Element radioactiv (fiz.) Element chimic, natural sau obţinut în laborator, cu proprietăţi radioactive. Element tubular (tehn.) Fascicul de ţevi fierbătoare care leagă fiecare secţiune distribuitoare cu una colectoare a celor două camere de apă secţionale ale unei căldări de abur cu ţevi cu înclinarea mică. Elemente transuranice (chim., fiz.) V. Transuranice, elemente Elevator 1 (agr) a. Dispozitiv care ia paiele din spatele maşinii de treierat pentru a le urca pe şiră. — b. Dispozitiv al maşinii de treierat care ridică boabele la partea ei superioară, pentru a le trece prin grohăitor şi sortator. 2 (mş.) Aparat (ascensor) sau instalaţie, în general cu debit continuu, pentru transportul materialelor pe verticală (sau aproape pe verticală), la distanţe relativ mici. 3 (petr. gaze) Dispozitiv de prindere a capului superior al prăjinilor, burlanelor sau ţevilor de extracţie, agăţat, prin intermediul unor juguri, la cîrlig, în scopul manevrării materialului tubular (prăjini, burlane, ţevi de extracţie) în turlă şi în sondă. Elevator cu bandă (tehn.) Dispozitiv de ridicat obiecte în granule sau bucăţi, cu debit continuu, echipat cu o bandă fără sfîrşit (de metal, cauciuc, cînepă etc), pe care sînt fixate cupe, de obicei de tablă. Elevator cu cupe (tehn>) Dispozitiv de ridicat cu bandă sau cu lanţ, pe care sînt prinse cupe (de obicei metalice) fixe, pendulare sau basculante (v. planşa XXXVIII). Elevator cu lanţ 282 Elevator cu lanţ (tehn.) Dispozitiv de ridicat cu debit continuu, cu unu sau cu mai multe lanţuri, pe care sînt fixate cupe fixe sau platane pendulare. Elevator hidromecanic (tehn.) Dispozitiv de ridicat constînd dintr-o platformă ridicată de o tijă verticală care se deplasează, prin presiune hidraulică, în interiorul unui cilindru, avînd astfel rolul de piston. Elevator pneumatic (tehn.) Dispozitiv de ridicat în care materialul, în praf sau în granule, e ridicat cu ajutorul aerului, prin refulare sau aspiraţie. Elevaţie (tehn.) Reprezentare grafică, cotată, care redă, la o scară dată, feţele verticale exterioare ale unei construcţii, ale unei maşini etc. Elice 1 (mat.) Curbă în spaţiu care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru (elice cilindrică sau circulară) sau ale unui con (elice conică). 2 (tehn.) Organ rotitor alcătuit din două sau mai multe pale (de lemn, metal sau mase plastice) solidare cu un butuc, dispuse simetric faţă de axa de rotaţie; poate îndeplini trei funcţiuni: transmiterea de energie unui arbore ne-deplasabil, de la un curent de fluid (ro-ţile-elice ale unei turbine elicoidale); transmiterea de energie unui mediu fluid prin rotirea arborelui elicei, care primeşte energie mecanică de la un motor (elicea unui ventilator); propulsia unui vehicul prin înşurubarea elicei, într-un mediu fluid (elice de avion, de navă etc.). Poate fi cu pas constant sau variabil (care, uneori, poate fi reglabil, cum e, de obicei, la eli-cele de avion). Elice de avion (av.) Elice cu axul cuplat de arborele de antrenare al unui avion; prin rotaţie, provoacă o diferenţă de presiune între cele două feţe ale palelor ei, ceea ce are ca urmare producerea forţei de tracţiune sau de propulsie a avionului. Elice eoliană (tehn.) Organ rotitor al unui motor antrenat de vînt. Elice „în drapel" (av.) Poziţie a palelor elicei unui avion în care rezistenţa de înaintare în direcţia de zbor a acestuia e minimă. Elicoid (mat.) a* Suprafaţă loc geometric al razei unui cilindru, care se sprijină pe o elice cilindrică şi pe axa cilindrului pe care e trasată acea elice, rămî-nînd paralelă cu un. plan fix. — b. Suprafaţă obţinută prin mişcarea în elice a punctelor unei curbe închise în jurul unei axe (şurubul e suprafaţa obţinută prin mişcarea unui triunghi isoscel). Elicoidală, mişcare — (mat.) Mişcare care descrie o curbă ce taie, sub un unghi constant, generatoarele unui cilindru sau ale unui con. Elicopter (av.) Vehicul aerian mai greu , decît aerul, care decolează şi aterizează la veriticalăşi ale cărui sus tentaţie şi translaţie sînt produse de una sau de mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe aproape verticale (uşor înclinate în sensul mişcării de înaintare) (v. planşa XXXVIII). Elindă (tehn.) Grindă de metal care, la excavatoarele cu cupe sau la drage, susţine lanţul fără sfîrşit portcupe. Elinvar (met.) Aliaj de oţel cu nichel (36%), crom (12%), wolfram (4%) şi mangan (2%), a cărui elasticitate nu e aproape de loc influenţată de schimbările de temperatură între — 50° şi + 100°; e folosit la fabricarea resorturilor de ceasornice. Elipsă (mat.) Curbă plană închisă, loc geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanţelor la două puncte fixe din acel plan e constantă. Se obţine şi prin tăierea unui con circular cu un plan care formează cu axa conului un unghi mai mare decît semiunghiul din vîrful conului. Ecuaţia elipsei, raportată la un sistem de axe* de coordonate care coincid cu axele de simetrie ale elipsei, e unde a şi h sînt semiaxele elipsei în lungul axelor Ox, respectiv Oy (v. planşa XXXIX). Elipsă de toleranţă (topogr.) Arie eliptică în care se poate înscrie o eroare topografică, pentru a fi „admisibilă44 (sau „tolerată"). în mod obişnuit, asemenea elipse de toleranţă se construiesc pentru Planşa XXXVIII \\-----------------|h .Za__ -(mT) —(oh)*^ ■-3Şjk3(§g©IHIr^S-3S) Formarea hidrotuiui de sodiu (NjQH) Electroliza unei soluţii apoase de clorură de sodiu 1 — bule de hidrogen; 2 — bule de clor gazos. Electrometru absolut cu platane şi balanţă 1 — platan mobil (braţ de balanţă); 2 - platan depla-sabil prin cremalieră; 3 — balanţă. Electropalan 1 — cîrlig; 2 — palan; 3 — cabluri; 4 — tobă de înfăşurare; 5 — electromotor; 6 — cărucioare pentru deplasare; 7 — traversă metalică pentru rulare. Elevator cu cupe 1 — lanţurile elevatorului; 2 — cupe; 3 — roţi motoare; 4 — jgheab de descărcare. ! I' Eleetromagnet l — spirala bobinei; 2 — miez; 3 — armătură; 4 — linii de forţă ale cîmpului magnetic. Electroscop cu foiţe 1 — foiţe metalice; 2 — vergea de metal. Elicopter cu turbină cu gaze l — cabina de comandă; 2 — elice. Elipsoid 284 punctele topografice determinate prin intersecţii sau drumuiri (v. planşa XXXIX). Elipsoid (mat.) Suprafaţă închisă, cu trei plane de simetrie perpendiculare două cîte două, ale cărei secţiuni plane sînt elipse. Ecuaţia unui elipsoid, raportată la un sistem de axe de coordonate care coincid cu axele de simetrie ale suprafeţei, e: _l t. + ii = i a2 1 b* c2 unde a, b şi c sînt semiaxele elipsoidului respectiv în direcţiile Ox, Oy şi Oz. Elipsoid de referinţă (geod.) Elipsoid care aproximează cel mai bine geoidul, adică suprafaţă care redă forma şi dimensiunile reale ale Pămîntului, neglijînd accidentele de teren (înălţimile şiadînciturile). Elipsoid de retoluţie (mat.) Elipsoid născut prin rotirea unei elipse în jurul uneia dintre axele sale. Elmare, procedeul — (met.) Procedeu de fabricare prin electroliză a ţevilor de cupru, prin depunerea cuprului pe o vergea metalică introdusă într-o baie de sulfat de cupru. Vergeaua e unsă cu un preparat care permite extragerea cu uşurinţă a ţevii formate. Elmarid (met.) Aliaj alcătuit din carbu-ră de wolfram, cu cobalt, fier şi puţin carbon, obţinut prin turnare. Elongaţie (fiz.) a. Diferenţă între valoarea la un moment dat şi valoarea medie, în cursul unei perioade, a unei mărimi periodice. — b. Valoarea, la un moment dat, a deplasării, liniare sau unghiulare, a unui corp oscilant în raport cu poziţia sa de echilibru. Eloxare (met.) Oxidare superficială a aluminiului, pentru a obţine o pătură protectoare, realizată printr-o electroliză în care aluminiul constituie anodul. Eluare 1 (alim.) Procedeu pentru obţinerea zahărului din melasă, prin transformarea în zaharat tricalcic, spălarea cu alcool şi, apoi, descompunerea zaharatului (= Eluţi e). 2 (chim., fiz.) Dizolvare şi separare a substanţelor fixate pe mediul absorbant dintr-o coloană cromatografică, prin spălarea cu un solvent. Eluţic (alim.) Sin. Eluare (v.). Email (met., st. cer.) Lac pigmentat, cu sau fără adaos de umplutură, care dă pelicule colorate dure şi lucioase, cu aspect perfect neted. Emailurile folosite pentru acoperirea faianţei se numesc glazuri, iar cele pentru acoperirea porţelanurilor, a teracotelor şi a metalelor, smalţuri. Emailare (tehn.) Operaţie de obţinere a unui email pe suprafaţa unui obiect, fie pentru protecţia suprafeţei respective (emailare industrială), fie pentru decorarea ei (emailare artistică). Se acoperă obiectul cu un amestec de cuarţ, feldspat, cao-lin, borax etc., împreună cu oxizi metalici pentru colorare şi se încălzeşte apoi pînă la topirea amestecului. Emanaţie (fiz.) Degajare de gaze sau de vapori. Emanaţie de actiniu (chim., fiz.) Sin. Actinon (v). Emanaţie de radiu (chim., fiz.) Sin. Radon* (v.). Emanaţie de toriu (chim., fiz.) Sin. Toron (v.) Emanaţii radioactive (fiz.) Gaze izo-tope (actinon, radon şi toron) cu nr. at. 86, produse prin dezintegrări în familia acti-niului, respectiv a uraniului şi a toriului. Embolit (mineral.) Clorobromură de argint; minereu cu 62—70% argint. Emergent (fiz.) a. Calitate a unei radiaţii de a ieşi dintr-un mediu. — b. Calitate a unui corp de a ieşi dintr-un fluid. Emeri (mineral., tehn.) Sin. Şmir-ghel (v.J. Emcrsiune 1 (fiz.) Stare a unui corp care iese la suprafaţa unui lichid, rămînînd cufundat numai parţial în lichid. 2 (nav.) Ieşire din apă (despre un obiect cufundat). Emetic (chim.) Tartrat de antimoniu şi de potasiu, întrebuinţat ca mordant, 285 Emulsor la imprimarea şi vopsirea textilelor, la prepararea unor lacuri şi în medicină. Emisar (hidrot.) Bazin de rapă natural, în care sînt vărsate apele uzate şi cele de ploaie colectate într-o localitate. Emisferă (mat.) Jumătate de sferă obţinută tăind o sferă cu un plan care trece prin centrul ei. Emisiune 1 (fiz.) Producere, de către un corp sau un dispozitiv, a unui fascicul de radiaţii care se propagă în mediul înconjurător. 2 (termot.) Fază din ciclul motoarelor cu abur, în care aburul, după ce a efectuat lucru mecanic, e evacuat din motor. Emisiune a undelor radio electrice (telc. ) Emisiune de unde electromagnetice realizată cu instalaţii electrice de înaltă frecvenţă. Emisiune autoelectronică (elt., fiz.) Emisiune electronică datorită existenţei unui cîmp electric exterior, suficient de intens, în vecinătatea suprafeţei emiţătoare. Emisiune electronică (elt., fiz., telc.) Producere de electroni care părăsesc suprafaţa unui corp — de cele mai multe ori a unui metal — răspîndindu-se în spaţiul înconjurător. Emisiune fotoelectronică (elt., fiz.) Emisiune electronică prin efect fotoelectric. Emisiune radiofonică (telc.) Sin. Radioemisiune (v.). Emisiune secundară de electroni (elt., fiz.) Emisiune electronică datorită bombardării suprafeţei emiţătoare cu o radiaţie corp uscu Iară. Emisiune termoelectronică (elt., fiz.) Emisiune electronică datorită unei temperaturi suficient de înalte a suprafeţei emi-sive. Emisiune termoionică (fiz.) Emisiune de ioni dintr-un corp încălzit. Tipul cel mai folosit e emisiunea termoelectronică, adică emisiunea de electroni de către corpurile aduse la incandescenţă. Emiţător (tehn.) Dispozitiv sau instalaţie care emit fie unde sonore sau electromagnetice, fie impulsuri de curent. Emiţător AB (geofiz.) Sistem electrogen folosit în prospecţiunea electrică pentru trecerea prin pămînt a unui curent electric, în vederea studierii structurii subsolului. Emulgator 1 (chim. fiz.) Substanţă care determină formarea unei emulsii stabile. (= Emulsionant). 2 (text.) a. Substanţă întrebuinţată pentru îndepărtarea grăsimilor din produsele textile. — !>. Substanţă întrebuinţată ca agent de pătrundere sau de egalizare şi ca stabilizator al unui colorant. Emulsie 1 (chim. fiz.) Amestec a două lichide, unul formînd o fază continuă, iar celălalt fiindrăspîndit sub formă de picături. Uneori se numesc emulsii şi amestecurile în care faza dispersă e un gaz şi care, de regulă, se numesc spume. 2 (foto.) Soluţie vîscoasă de gelatină care conţine, ca mediu dispers, un precipitat de halogenură de argint (bromură şi clorură), întrebuinţată la preparearea stratului sensibil al plăcilor, filmelor şi hîr-tiei fotografice. Emulsie de ţiţei (petr. gaze) Sistem dispers, în care apa e faza dispersă, iar ţiţeiul — mediul de dispersie, sau invers. Emulsie filerizată (drum.) Emulsie rutieră suprastabilă, care nu se descompune prin rupere, ci prin uscare, după evaporarea completă a apei. Emulsie fotografică (foto.) V. Emulsie 2. Emulsie rutieră (drum.) Emulsie de bitum sau de gudron în apă, utilizată la lucrările de asfaltare la rece a şoselelor. Emulsiei, ruperea ~ (chim. fiz.) Sin. Dezemulsionare (v.). Emulsionant (chim, fiz.) Sin. Emulgator (v.). Emulsor 1 (ind. chim.) Aparat folosit pentru obţinerea unei emulsii. 2 (mş.) Tip de jiclor complex, dispersor. 3 (termot.) Tub cu orificii folosit, în anumite tipuri de carburatoare, pentru menţinerea dozajului corect al amestecur lui carburant la turaţiile înalte ale motQr Enantiomorf 286 rului şi în care, prin amestecul aerului cu benzina, se produce o emulsie ce trece mai greu prin jiclorul carburatorului. Enantiomorf (mineral.) Calitate a unei substanţe de a exista în două forme de cristalizare, simetrice între ele în aşa fel, încît una să fie identică cu imaginea celeilalte într-o oglindă. Enantiotropie (mineral.) Proprietatea unor substanţe de a avea două structuri fizice diferite în aceeaşi stare de agregare, dar la temperatri diferite. Ex.: sulful e monoclinic sub 96° şi rombic peste această temperatură. Enargit (mineral.) Sulfuoarseniură de cupru; minereu cu 48,3% cupru. Endogen, proces ~ (petrogr.) Proces legat de cristalizarea şi răcirea lentă a magmei şi a produselor magmatice; are loc la adîncimi diferite, în interiorul scoarţei terestre. Endomorfism (petrogr.) Totalitate a schimbărilor care se produc în rocile magmatice, în urma fenomenelor de topire şi de asimilare parţială a rocilor înconjurătoare, de către masa de magmă. Endosmoză (chim. fiz.) Osmoză în care substanţa ce difuzează printr-o membrană trece din mediul exterior în spaţiul mărginit de membrană. Endotermic (chim. fiz.) Care se produce cu absorbţie de căldură. Energetică (gen.) Ştiinţă şi tehnică a producerii, transformării, distribuirii şi folosirii, în condiţii optime, a energiei sub diferitele ei forme, începînd de la surse, pînă la punctele de consum. Energie (fiz.) Mărime egală cu capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic trecînd dintr-o stare în alta. Energie acustică (fiz.) Energie conţinută într-un mediu şi datorită numai undelor sonore ce străbat acel mediu. Energie acustică volumică cinetică instantanee (telc.) Mărime egală cu jumătate din produsul dintre pătratul vitezei instantanee a unei particule şi masa volu-mică a mediului. Energie acustică volumică potenţială instantanee (telc.) Mărime egală cu jumătate din produsul dintre pătratul presiunii acustice instantanee şi inversul modulului de compresibilitate a mediului. Energie acustică volumică totală instantanee (telc.) Suma energiilor volumice instantanee potenţială şi cinetică. (== Densitate a energiei acustice). Energie atomică (fiz.) Sin. Energie nucleară (v.). Energie cinetică (mec.) Energie pe care o posedă un corp datorită mişcării sale. Energie de reacţie (chim., fiz.) Energie * dezvoltată în cursul unei reacţii chimice, respectiv nucleare. Energie de tasare (petr. gaze.) Energie rezultată în urma dislocării şi a drenării ţiţeiului în strat, prin micşorarea volumului porilor rocilor respective. Energie de zăcămînt (petr. gaze) Energie mecanică naturală care condiţionează curgerea hidrocarburilor fluide din zăcămînt spre sondă. Principalele forme ale energiei de zăcămînt sînt datorite împingerii elastice sau întreţinute a apelor marginale sau de talpă, împingerii gazelor exterioare prin expansiune elastică, expansiunii elastice a fazei lichide şi a fazei gazoase fin diseminate în faza lichidă, stricţiunii porilor, energiei gravitaţionale. Energie electrică (elt.) Energie care depinde numai de intensitatea cîmpului electric şi de permitivitatea mediului. Energie eoliană (tehn.) Capacitate de efectuare a unui lucru mecanic de către masele de aer în mişcare, în atmosferă, folosită de nave cu pînze, mori de vînt, motoare eoliene. Energie gravitaţională (petr. gaze) Energie rezultată în timpul drenajului ţiţeiului, prin trecerea acestuia de la un potenţial gravitaţional superior (din locul de origine în zăcămînt), la unul inferior (în sondă). Energie hidraulică (tehn.) Capacitate de efectuare a unui lucru mecanic de către masele de apă în mişcare, folosită în turbinele hidraulice, la roţi hidraulice etc 287 Epavă Energie interioară (fiz.) Energie care depinde numai de mărimile de stare interioară ale unui sistem fizico-chimic. Energie legată (fiz.) Diferenţă între energia interioară şi cea liberă ale unui sistem fizico-chimic. Energie liberă (fiz.) Acea parte din energia interioară a unui sistem fizico-chimic care, la o temperatură constantă, se poate transforma în altă formă de energie. (= Potenţial termodinamic). Energie magnetică (eltfiz.) Energie care depinde numai de intensitatea cîmpului magnetic şi de permeabilitatea mediului. Energie mecanică (mec.) Energie care depinde numai de mase şi de poziţia lor, sau de mase şi de viteza lor. Energie nucleară (fiz.) Energie obţinută printr-o reacţie nucleară de fisiune sau fuziune. (= Energie atomică). Energie potenţială (mec.) Energie pe care o posedă un corp datorită numai poziţiei sale relative. Energie primară (tehn.) Energie a unui material (combustibil, combustibil nuclear etc.), respectiv energie care corespunde unui fenomen din natură (cădere de apă etc.) care prin captare şi transformare cu ajutorul unor dispozitive acţionează fie direct, fie prin intermediul unui agent transmiţător, un sistem tehnic. E folosită cel mai des sub formă de energie mecanică sau electrică. Energie radiantă (fiz.) Energie care se propagă sub formă de radiaţii. Energie volumică medie (fiz., telc.) Densitate de energie medie pe unitatea de volum. Engobă (st, cer,) Strat de argilă curată, care acoperă unele produse ceramice de argile inferioare, pentru a le da un aspect omogen şi mai decorativ. Nu se arde, ca emailurile, pînă la vitrificare. Enolază (chim.) Enzimă cu rol catalizator în fermentaţia alcoolică. Entalpie 1 (elt.) Diferenţă între valoarea măsurată a unei mărimi şi valoarea ei reală. 2 (fiz.) Mărime care reprezintă conţinutul total de căldură dintr-un corp, adică suma dintre căldura care se manifestă prin ridicarea temperaturii corpului şi căldurile latente de transformare. E egală cu suma dintre energia interioară a corpului şi lucrul mecanic corespunzător dezlocuirii, la presiunea la care se găseşte corpul, a volumului său, de regulă exprimată în unităţi termice. Entropie 1 (cib.) Mărime care caracterizează debitul mediu informaţional al unei surse probabilistice. Se evaluează, de obicei, în biţi /eveniment sau în biţi/simbol. 2 (fiz.) Mărime care caracterizează starea unui sistem fizico-chimic, exprimată prin suma citurilor dintre cantităţile de căldură schimbate de el cu exteriorul şi temperaturile absolute la care se efectuează aceste schimburi. Enzimă (chim.) Substanţă organică cu rol de catalizator în reacţiile chimice care au loc în regnele animal şi vegetal; e formată dintr-o parte activă (coenzima) şi un suport coloidal de natură proteică (apoenzima). Eocen (geol.) Epocă a Paleogenului (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre) reprezentată prin depozite de fliş în ariile geo-sinclinale, şi depozite epicontinentale, constituite din calcare numulitice, gresii şi nisipuri glauconitice, marne şi, uneori, ghipsuri în regiunile de platformă. Eolian, depozit ~ (petrogr.) Material terigen transportat şi depus de vînt. Ex.: dunele şi loessul. Eozină (chim.) Colorant roşu întrebuinţat la fabricarea cernelii roşii, ca indicator, cum şi în industria textilă. Epandaj (hidrot.) împrăştiere a apelor uzate, epurate mecanic, pe un teren permeabil, în vederea epurării lor biologice în condiţii naturale. Epavă (nav.) Corp plutitor (fără fiinţe vii la bord) scufundat sau eşuat şi abandonat în mare sau în ape fluviale. Epicentru 288 Epicentru (geol.) Regiune de la suprafaţa Pămîntului, din jurul proiecţiei unui hipocentru pe această suprafaţă, care primeşte cea dintîi şi cea mai puternică zguduitură de la hipocentru şi, intrînd ea însăşi în vibraţie, formează undele superficiale ale cutremurului de pămînt. Epicicloidă (mat.) Curbă plană descrisă de' un punct al circumferinţei unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare, ră-mănînd tangent exterior unui cerc fix. Epiciclu (mat.) Cerc care se rostogoleşte fără alunecare, rămînînd tangent exterior unui cerc fix, şi ale cărui puncte descriu epicicloide. Epicontinental, depozit^ (geoL) Depozit constituit din roci depuse pe prispa continentală, caracterizate prin grosimi relativ mici cu variaţii lente de valoare, variaţii mari de facies lateral şi vertical, faciesuri calcaroase, bogat fosilifere, cu frecvente discordanţe simple. Epidiascop (fiz.) Aparat care serveşte la proiecţie fie prin transparenţă (diascop), fie in lumină reflectată (episcop) (v. planta XXXIX). Epidot (mineral.) Silicat de fier, aluminiu şi calciu, natural, de culoare verde, foarte răspîndit mai ales în amfibolite şi în gnaisuri. Epigenetic (mineral.) Calitate a unor minerale sau a unor asociaţii de minerale de a se forma după formarea rocilor în care sînt cuprinse. Epigeneză (geol.) Proces de eroziune provocat de rîuri în timpul săpării şi al adîncirii văilor lor, în sensul că, deşi a început în roci moi, eroziunea continuă să se producă şi în rocile tari din bază, formînd văi epigenetice. Epilainen (mş.) Strat subţire de ulei, alcătuit din molecule orientate, format pe suprafaţa unei piese metalice în procesul de lubrifiere. Epirogenetic (geol.) Calitate a unor mişcări tectonice de a se produce pe o arie continentală şi de a fi datorite unor forţe radiale care provoacă fracturi şi falii în scoarţa terestră, cu ridicări şi scufundări. Epitermal (geol.) Calitate a unui depozit hidrotermal de a se fi depus la o temperatură relativ joasă (50—200°), la presiuni sub 150 kg/cm2 şi la adîncimi pînă la 1 300 m. Epiu (hidrot.) Construcţie de piatră şi lemn, în formă de pinten, fixată în malul cursurilor de apă fie pentru a le micşora lăţimea, în vederea sporirii naturale a adîncimii lor, fie pentru apărarea malurilor de eroziune. (= Pinten). Epizonă (geol.) Zonă de transformare metamorfică cuprinsă între suprafaţa Pămîntului şi adîncimi variabile de 4 000— 6000 m, cu condiţii de metamorfism general (regional) caracterizate prin presiune litostatică medie, temperatură joasă, stress pronunţat şi umiditate mare. Epocă geologică (geol.) Subdiviziune de ordinul al treilea a timpului geologic, corespunzînd în spaţiu unei succesiuni de depozite care constituie o serie. Numirile epocilor geologice, prin convenţie, au prefixe de tipul eo-, mezo-, neo- şi terminaţia -en (Eocen, Oligocen, Miocen), dar se întîlnesc şi excepţii (Buntsandstein, Kun-gurian). Eponge (text.) Ţesătură specială, moale, cu aspect buretos, avînd firele buclate pe una dintre feţe sau pe amîndouă. Eprubetă (chim.) Tub mic de sticlă închis la un capăt, folosit pentru unele reacţii chimice între mici cantităţi de substanţă, respectiv tub de diferite forme, folosit pentru diverse operaţii în laboratoarele de chimie (v. planşa XXXIX). Epruvetă (rez. mattehn.) Obiect special confecţionat în scopul de a fi supus la încercări, în vederea determinării uneia dintre proprietăţile fizice sau chimice ale materialului din care e confecţionat. Epuizare (tehn.) Operaţie de îndepărtare a apelor dintr-o săpătură, dintr-un batardou sau dintr-o mină, pentru a obţine un spaţiu uscat în care să se poată executa lucrări, în condiţii normale (sub nivelul apei, în albia unei ape sau în terenuri acvifere). (= Epuizment). 289 Eroare accidentală Epuizarea zăcăm lutului (petr. gaze) Stadiu de exploatare a unui zăcămînt de hidrocarburi, în care acesta încetează să mai producă în mod economic, în raport cu un anumit nivel al tehnologiei de exploatare. Epuizment (tehn■) Sin. Epuizare (v.). Epurarea apei (hidrot.) Operaţie de îndepărtare, din apele naturale sau reziduale, a materiilor organice şi anorganice dizolvate sau în suspensie, pentru a se obţine calitatea corespunzătoare scopului urmărit. Epurarea cărbunelui (mine) Sin. S p ă- 1 a r e a cărbunilor (v.). Epurarea gazelor (tehn.) a. Eliminare a particulelor solide aflate în suspensie într-un gaz, efectuată prin schimbare de viteză (în camere de praf), centrifugare (în cicloane), filtrare, spălare cu apă sau precipitare electrostatică. — b. Eliminare a substanţelor străine dintr-un gaz, efectuată prin spălare, răcire, comprimare, cu ajutorul unor substanţe adsorbante etc. Epurator (tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se curăţă un fluid oarecare (apă, gaze, aer, benzină etc.). Epurator de apă (tehn.) Dispozitiv pentru curăţirea apei de sărurile dizolvat© şi de substanţele în suspensie. Epură (mat.) a. Ansamblul proiecţiilor ortogonale ale unui corp pe două plane perpendiculare, unul orizontal şi altul vertical, a căror linie de intersecţie e linia pămîntului şi care, printr-o rabatare de 90°, sînt aduse într-un singur plan, planul desenului (v. planşa XXXIX). —b. Desen precis, executat în scopul rezolvării unei probleme cu ajutorul construcţiilor geometrice (de ex. epură de statică grafică). Er (chim.) Simbol pentru elementul Erbiu. Eră geologică (geol.) Diviziune de primul ordin a timpului geologic, corespunzînd unei succesiuni de depozite care constituie, în spaţiu, o grupă. Erbiu (chim.) Er. Element din familia pămînturiior rare, cu nr. at. 68 şi gr. at. 167,44. Erg (unit.) a. Unitate de măsură pentru lucrul mecanic în sistemul 'CGS; e lucrul mecanic efectuat de o forţă de o dină care îşi deplasează punctul de aplicaţie cu un centimetru în direcţia şi în sensul ei. — b. Unitate de măsură pentru energie în sistemul CGS; e energia transmisă unui sistem fizic, cînd o forţă de o dină, care i se aplică, îşi deplasează punctul de aplicaţie cu un centimetru în direcţia şi în sensul ei; 1 erg = 10“7 J. Se notează cu erg (şi la plural). Ergan (st. cer.) Produs ceramic folosit, în special, în electrotehnica de înaltă frecvenţă. Ergosterină (chim.) Compus organic din grupa sterolilor, existent în pielea corpului omenesc, care, sub influenţa razelor ultraviolete, se transformă în vitamina D2 (calciferol). (= E r g o s t e r o 1). Ergosterol (chim.) Sin. Ergosterină (v.). Eritrozină (chim.) Colorant întrebuinţat ca sensibilizator fotografic în galben şi portocaliu şi, uneori, la vopsirea lînii şi a mătăsii. Erka (met.) Aliaj ternar Zn-Al-Cu, cu compoziţia 92% Zn, 3% Al şi 5% Cu, folosit pentru paliere uşor solicitate, ca material înlocuitor al aliajelor antifricţiu-ne, mai costisitoare. Erlenmeyer (chim.) V. Flacon Er-lenmeyer. Eroare 1 (gen.) Diferenţă accentuată între percepţii (măsurate sau nu) şi realitatea obiectivă. 2 (metr.) Diferenţă între valoarea exactă sau reală a unei mărimi şi valoarea rezultată dintr-o măsurare oarecare asupra acelei mărimi. Erorile pot fi accidentale sau sistematice. (= Eroare de măsurare). Eroare absolută (metr.) Valoare absolută a diferenţei dintre valoarea exactă a unei mărimi şi cea obţinută prin măsurarea ei. Eroare accidentală (metr.) Eroare rezultată din măsurări asupra aceleiaşi mă- Eroare admisibilă 290 rimi, datorită unor factori nedeterminaţi. (== Eroare întîmplătoare, Eroare incidentală). Eroare admisibilă (metr.) Eroare maximă (limită superioară) admisă în măsurările făcute asupra unei mărimi sau cantităţi. Eroare aparentă (metr.) Diferenţă între valoarea obţinută în una din măsurările efectuate asupra unei mărimi şi valoarea medie dedusă din acele măsurări. Eroare de defazaj (elt.) Eroare, exprimată în procente, pe care un transformator o introduce în măsurarea unei puteri ; provine din faptul că defazajul transformatorului nu e nul. Eroare de instrument (metr.) Eroare sistematică provocată de defectele constructive ale instrumentului de măsurat, de starea lui sau de gradarea lui inexactă. (= Eroare instrumentală). Eroare de măsurare (metr.) Sin. Eroare (v.). Eroare de metodă (metr.) Eroare provocată de aplicarea nesatisfăcătoare a metodei de măsurat sau de cunoaşterea insuficientă a tuturor fenomenelor observate în cursul măsurării. Eroare de paralaxă (metr.) Eroare datorită faptului că planul în care se mişcă indicatorul unui instrument de măsurat nu coincide cu planul în care se află scara gradată a instrumentului. Eroare de raport a unui transformator de tensiune (de curent) (elt.) Eroare, în procente, pe care transformatorul o introduce în măsurarea unei tensiuni (a unui curent); provine din faptul că raportul de transformare nu este egal cu valoarea sa nominală. Eroare incidentală (metr.) Sin. Eroare accidentală (v.). Eroare instrumentală (metr.) Sin. E-roare de instrument (v.). Eroare întîmplătoare (metr.) Sin. E-roare accidentală (v.). Eroare Urnită (metr.) Cea mai mare eroare întîmplătoare, în valoare absolută, faţă de valoarea medie a unui şir de măsurări sau faţă de valoarea măsurată dintr-un şir de măsurări efectuate în aceleaşi condiţii. Eroare medie (mat.) Dacă se efectuează mai multe măsurări asupra unei mărimi M, ob ţinîndu-se rezultatele Mx, M2, ..., Mnt fiecare fiind afectată de eroarea aparentă «i, ea, eroarea medie aritmetică se defineşte prin expresia: e1 -f c2+ ••• + % ea — —------------------------i n eroarea medie pătratică a uneia dintre măsurări prin expresia: _ , V*î + + • •• + e^ eQ _ -i ---------------, (n - 1) iar eroarea medie pătratică a rezultatului final M(sau eroarea medie a erorilor pă-tratice), prin expresia: Eroare medie aritmetică (mat.) V. sub Eroare medie. Eroare medie pătratică (mat.) V. sub Eroaremedie. Eroare mijlocie (mat.) Sin. Eroare medie (v.). Eroare nominală de raport (elt.) Valoare maximă admisă pentru raportul dintre tensiunea (curentul) nominală din primar şi puterea de precizie a transformatorului. Eroare personală (metr.) Eroare provocată de caracteristicile personale ale observatorului. Eroare probabilă (mat.) Valoare ep a unei erori faţă de care erorile făcute într-o măsurare sînt grupate astfel, încît sînt tot atît de multe erori mai mari decît e^ cît şi mai mici decît ep. E valoarea erorii cel "mai probabil să fie comisă. Eroare redusă (metr.) Eroare relativă calculată faţă de valoarea nominală a mărimii măsurate. Eroare relativă (metr.) Raport între eroarea comisă în măsurarea unei mărimi (eroare absolută) şi valoarea mărimii. 291 Esteri Eroare sistematică (metr.) Eroare rezultată din măsurări asupra aceleiaşi mărimi, datorită unor factori determinaţi sau determinabili, de exemplu, defecte de aparate, de metode etc. Eroare staţionară (cib.) Indice de calitate, caracterizînd precizia cu care lucrează sistemul de reglare automată în regim staţionar. Eroare topografică (geod., topogr.) Fiecare dintre erorile întîlnite în topografie şi în geodezie: erori de măsurare sau de observaţie, erori de birou şi, eventual, erori de" raportare (erori de trasare). Erori periodice (metr.) Erori care îşi schimbă periodic valoarea şi sensul. Erori progresive (metr.) Erori sistematice care cresc sau descresc în cursul măsurării. Erorilor, calculul/-^ (mat.) Ramură a matematicilor aplicate care se ocupă cu studiul erorilor şi cu determinarea valorilor celor mai probabile ale mărimilor asupra cărora au fost efectuate observaţii ce conduc la valori afectate de erori. Eroziune 1 (geol.) Ansamblu de acţiuni mecanice, fizice, chimice şi biologice legate de sursele de energie de la suprafaţa scoarţei terestre, care, prin intermediul agenţilor modificatori externi (aerul atmosferic, apa şi fiinţele vii), distrug î'ocile preexistente ale scoarţei terestre. 2 (tehn.) Uzură a conductelor sau a aparatelor metalice, datorită frecării — de pereţii conductelor, respectiv de piesele aparatelor — a fluidelor şi materialelor aflate în suspensie în aceste fluide. Erupţie (petr. gaze) Ridicare în sondă, de la zăcămînt la suprafaţă, a fluidelor <ţiţei, gaze, apă sau amestec). Erupţie artificială (petr. gaze) Ridicare a fluidelor prin sondă la suprafaţă, datorită, în parte, energiei proprii (insuficiente) şi ajutată de o energie suplimentară folosind aer (aerlift) sau gaze (gas-lift) comprimate, introduse prin spaţiul inelar (între coloana de exploatare şi coloana de extracţie), la capătul inferior al coloanei de extracţie. Se deosebesc erupţie artificială continuă şi erupţie artificială intermitentă (v. planşa XXXIX). Erupţie naturală (petr. gaze) Ridicare a fluidelor prin sondă la suprafaţă, datorită energiei proprii mai mari decît energia necesară ridicării pe lungimea sondei date. Deosebim erupţie naturală liberă (fluidele ies direct în atmosferă) şi erupţie naturală controlată (fluidele sînt captate şi dirijate pe conducte într-un proces tehnologic dat). Erupţie vulcanică (geol.) Aruncare Ia suprafaţa Pămîntului a unor mari cantităţi de materiale în stare solidă, lichidă sau gazoasă şi la temperaturi foarte înalte, venite din adîncime, printr-un aparat vulcanic. Escalator (constr.) Sin. Scară rulantă (v.). Escală (nav.) Oprire a unei nave sau aeronave într-un punct, pentru aprovizionare etc. Escamotare (av.) Operaţie de ascundere a trenului de aterizare al unui avion, pentru a micşora rezistenţa la înaintare. Esenţă 1 (alim.) Substanţă sau amestec de substanţe concentrate, din care, prin diluare, de obicei cu apă, rezultă un produs alimentar (esenţă de oţet, esenţă de ceai, esenţă de carne etc.). 2 (chim.) Lichid volatil cu mires aromatic, care se extrage din unele plante sau se fabrică sintetic. Estacadă 1 (constr. nav.) Punte de lemn, beton sau metal, construită de la cheiul unui port spre larg şi dirijată perpendicular pe mal, care face legătura între chei şi nava acostată la chei (v. planşa XXXIX). 2 (tehn.) Platformă susţinută la înălţime printr-o infrastructură executată din bare (de lemn, metal etc.), realizînd o cale de comunicaţie între două puncte, eventual denivelate, situate deasupra solului. Esteri (chim.) Clasă de compuşi obţinuţi prin reacţia dintre un alcool iî'—OH şi un acid R'—COOH, astfel încît hidrogenul acid din molecula acidului se elimină sub formă de apă cu gruparea — OH din molecula alcoolului, rezultînd un compus Esteriîicare 292 cu formula generală R'—COO—R. Es-terii organici sînt lichide cu miros plăcut, întrebuinţate în parfumerie şi cofetărie, iar unii esteri anorganici sînt întrebuinţaţi ca plastifianţi, materiale de impregnare etc. Esteriîicare (chim.) Reacţie dintre un alcool şi un acid cu formare de ester. Estompă (desen) Bastonaş cilindric cu capetele conice, obţinut prin rularea unei fîşii de hîrtie sau de piele de căprioară, folosit pentru a întinde, prin frecare, praful de creion, de cărbune de desen sau de culori, cu scopul de a potrivi umbrele unui desen, de a uniformiza tentele etc. Eşafodaj (constr.) Construcţie provizorie demontabila, executată din bare de lemn sau de metal îmbinate rigid între ele, care are rolul fie de a susţine elementele (grinzi, bolţi, arce) în execuţie ale unei construcţii, fie de a constitui, temporar, elementul de rezistenţă al unei construc-ţii. Eşantion 1 (geol., petr.) Bucată de rocă, de mineral sau de minereu avînd caracteristicile petrografice şi mineralogice identice cu cele ale substanţelor din masivul sau din zăcămîntul din care a fost luată; serveşte la cercetări şi determinări ale caracteristicilor fizice şi tehnice ale materialelor respective, cum şi în scopuri didactice. 2 (tehn.) Sin. Mostră (v.). Eşantionare 1 (cib., telc.) Operaţie de extragere a unor eşantioane dintr-un semnal dat. Prin eşantionare, din semnalul dat se reţin numai o serie de valori — luate la momente periodice — egale cu amplitudinea pe care o are funcţiunea dată în momentele în care se face eşantionarea. 2 (mine) Luare de probe din zăcămînt în vederea evaluării acestuia sau a determinării procesului tehnologic la care urmează să fie supus minereul util (preparare, cocsificare etc.). Eşapament (mş.) a. Ansamblul organelor prin care se evacuează aerul şi gazele din anumite pompe de servicii auxiliare, pentru reducerea zgomotului pom- pei. — b. Ansamblul organelor pentru evacuarea gazelor de ardere ale unui motor cu ardere internă, situat între blocul motor sau colectorul de evacuare, şi atmosferă (v. planşa XL). Eşapament, tobă de ^ (mş.) V. Tobă de eşapament. Eşuare (nav.) Imobilizare a unei nave pe uscat, datorită intîlnirii unui banc de nisip, retragerii apelor prin reflux etc. Etaj 1 (arh.) Sin. Cat (v.). 2 (mş.) Parte a unei maşini de forţă cu evoluţie fracţionată a fluidului energetic, putînd funcţiona independent de celelalte etaje cu care e asamblată. 3 (termot.) a. Fiecare dintre etapele în care se împarte variaţia de viteză sau de presiune a agentului motor într-o maşină. (= Treaptă). — b. Parte dintr-o maşină termică în care se produce o variaţie a vitezei sau a presiunii agentului motor (de ex. etaj de înaltă, presiune, de joasă presiune). Etaj de mină (mine) Diviziune principală a zăcămîntului unei mine, realizată, în vederea exploatării, cu ajutorul lucrărilor miniere principale (galerii de etaj), împărţirea în etaje se face pe verticală sau în planul zăcămîntului. Etaj de presiune (termot.) a. Cădere de presiune într-un etaj al unei turbine cu abur. — b. Creştere de presiune într-un etaj al unui compresor. Etaj final (telc.) Ultimul etaj al unui amplificator, de obicei etaj de putere. Etaj geologic (geol.) Unitate de bază în subdiviziunea coloanei stratigrafice a formaţiunilor sedimentare din scoarţa Pămîntului, care cuprind succesiunea depozitelor geologice, corespunzătoare, în timp, vîrstei. Etalaj (met.) Parte inferioară a cuvei unui furnal, ai cărei pereţi sînt căptuşiţi cu cărămidă refractară. V. Furnal. * Etalon (metr.) Măsură sau instrument de măsurat care servesc la reproducerea şi conservarea unităţilor de măsură cu precizie metrologică. Planşa XXXIX Elipsă AXA2 — axa mare; BxBz — axa mică; a — semiaxa mare; b — semiaxa mică; Fx şi F2 — focarele; P — punct curent. Construirea elipsei de toleranţă în cazul drumuirilor u a Eprubete a — eprubetă pentru analize chimice calitative ; b — eprubetă de decantare; c — eprubetă pentru sedimentare. Mecanismul obţinerii epurei a — planele de proiecţie în spaţiu ; b — epura punctului A;Ox — linia de pămînt; Vs — planul vertical superior; Ha — planul orizontal anterior; H — planul orizontal posterior. Secţiune transversală printr-o estacadă-dană metalică 1 — platformă; 2 — infrastructură alcătuită din piloţi şi din contra-vîntuiri metalice; 3 — apărătoare ; 4 — zidul de sprijin al malului. Epidiascop 1 — lampă mobilă pentru proiecţie prin reflexie (proiecţie „epi“); 2 - lampă pentru proiecţie prin reflexie şi prin transmisie (proiecţie ;,dia‘‘); 3 — oglindă pentru proiecţie „epi“; 4 — grup de lentile pentru proiecţie „epi"; 5 şi 6 — grupuri de lentile pentru proiecţie „dia“; 7 — clişeul-diapozitiv pentru proiecţie „dia“; 8 — suportul figurii pentru proiecţie „epi“; i, s, 3, 4 — proiecţie „epi“; 2,5,7,6 — proiecţie „dia“. Schema instalaţiei de erupţie artificială cu cameră de acumulare 1 — ţevi exterioare; 2 — ţeavă interioară; 3 — cameră de acumulare; 4 — supapă; 5 — întreruptor automat al gazelor comprimate. Etalon atomic de frecvenţă 294 Etalon atomic de frecvenţă (telc.) Instalaţie pentru generarea unor semnale de frecvenţă foarte stabilă, la care stabilitatea e asigurată prin interacţiunea dintre atomi sau molecule şi cîmpul electromagnetic al semnalelor produse în instalaţie. (= Standard atomic de frecvenţă). Etalon copie (metr.) Etalon secundar care înlocuieşte etalonul primar în timpul lucrărilor de transmitere a unităţii, el fiind copia fidelă a etalonului primar în privinţa destinaţiei şi a preciziei. Etalon de comparaţie (metr,) Etalon secundar care serveşte numai la confruntarea cu alte etaloane. Etalon de lucru (metr.) Etalon secundar sau terţiar care serveşte la lucrări metrologice curente. Etalon derivat (metr.) Etalon primar al unei unităţi derivate, care reproduce şi materializează unitatea derivată. Etalon fundamental (metr.) Etalon primar al unei unităţi de măsură, care reproduce şi materializează o unitate fundamentală a unui sistem de unităţi. Etalon martor (metr.) Etalon secundar folosit pentru controlul invariabilităţii etalonului primar. Etalon primar (metr.) Etalon de stat al unei ţări, confecţionat în conformitate cu definiţia teoretică a unităţii, de obicei acceptată internaţional. Etalon secundar (metr.) Etalon a cărui valoare se stabileşte prin comparare cu etaloanele primare. Etalon terţiar (metr.) Etalon a cărui valoare se stabileşte prin comparare cu etaloanele secundare. Etalonare 1 (cin.) Uniformizare a diferitelor plane şi secvenţe dintr-un film, astfel încît, la trecerea de la un plan la altul sau de la o secvenţă la alta, partea imaginii care e importantă din punctul de vedere al desfăşurării acţiunii să aibă densitatea sau culoarea corespunzătoare. 2 (elt., fiz., tehn.) Determinare a relaţiei dintre indicaţiile unui aparat şi valorile adevărate ale mărimii măsurate. 3 (metr.) Operaţie metrologică prin care un instrument de măsurat model sau o măsură se compară cu un etalon. Etalonor (cin.) Tehnician care efectuează operaţii de etalonare. Etambou 1 (ap.) Piesă de rezistenţă din scheletul unui avion, la extremitatea din spate a fuzelajului, pe care se montează ampenajul vertical. 2 (constr. nav.) Piesă de rezistenţă din scheletul unei nave, situată la pupă, care susţine cîrma sau cîrma şi elicea şi se leagă cu chila. Etambreu (constr. nav.) Deschizătură în puntea unei nave, prin care puntea e străbătută de un element al navei (catarg, cîrmă etc.). Etamină (text.) Ţesătură de bumbac rară. Etan (chim.) CH3 — CH3 . Gaz incolor şi fără miros, al doilea termen din seria hidrocarburilor parafinice saturate; e folosit ca agent frigorigen. Etanol (chim.) Sin. Alcool etilic (y-)* Etanş (tehn.) Calitate a unui aparat, a unui recipient etc., de a nu permite intrarea sau ieşirea din el, pe la încheieturi sau rosturi, a unui fluid (gaz sau lichid). Etanşare 1 (drum.) Operaţie de închidere a suprafeţei unei îmbrăcăminte as-faltice. 2 (tehn.) Operaţie prin care se realizează etanşeitatea unui recipient, a unei camere etc. Etanşâre a coloanelor (petr. gaze) a* Operaţie de închidere a părţilor superioare ale spaţiilor inelare dintre coloanele tubate într-o sondă. — b. Ansamblu de flanşe simple şi duble cu ajutorul cărora se trece sub control (se închide) capătul superior al spaţiilor inelare dintre coloanele tubate într-o sondă. Etanşeitate (tehn.) Proprietate a unui spaţiu închis (aparat, recipient) de a fi etanş pentru un anumit fluid. Eter de petrol (ind. chim.) Amestec constituit din cele mai simple hidrocarburi 295 Eutectic din seria hidrocarburilor parafinice (în special din pentan şi hexan), cu temperaturi de fierbere între 30 şi 60°G, întrebuinţat ca solvent. Eter etilic (chim.) C2Hg — O — GaH6. Eter obţinut din alcool etilic prin încălzire cu acid sulfuric. E un lichid volatil, cu p.f. 35°, întrebuinţat ca solvent, anestezic şi narcotic. (= Eter sulfuric). Eter metilic (chim.) CHg — O—GH3. Eter obţinut din alcool metilic prin încălzire cu acid sulfuric; se prezintă ca un gaz incolor şi inflamabil. E întrebuinţat uneori în amestec cu unii carburanţi, drept carburant pentru motoarele cu benzină. Eter sulfuric (chim.) Sin. Eter etilic (v.). Eteri (chim.) Glasă de substanţe cu formula generală R—O—R', unde R şi R' sînt doi radicali hidrocarbonaţi, obţinute prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de alcool; eterii sînt întrebuinţaţi ca solvenţi, în parfu-merie etc. Eternit (constr.) Nume comercial pentru plăcile de azbociment. Eterodinare (telc.) V. Heterodi-n a r e. Eterodină (telc.) V. Heterodină. Eterogen (chim. fiz.) Calitate a unui sistem fizico-chimic de a fi constituit din diferite substanţe, respectiv de a conţine mai multe faze. Etiaj (hidrot.) Nivel convenţional al cursurilor de apă, care reprezintă media nivelurilor minime pe o durată de timp cît mai lungă. Etichetare (poligr.) Aplicare de etichete pe cărţi, caiete, cutii, ambalaje şi alte obiecte, înlocuind gumarea. Etil (chim.) — C2H5. Radical organic derivat de la etan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. Etilamină (chim.) C2H5—NH2. Amină derivată de la etan. Lichid volatil, întrebuinţat la stabilizarea uleiurilor, ca inhibitor de polimerizare pentru benzină etc. Etilare (ind. chim.) Adăugare de etil-fluid unei benzine pentru a-i îmbunătăţi cifra octanică. Etilenă (chim.) GH2 = CH2. Primul termen din seria hidrocarburilor olefi-nice. E un gaz incolor şi inflamabil, întrebuinţat ca materie primă pentru fabricarea multor compuşi organici. Etilfuid (ind. chim.) Soluţie de te-traetil-plumb, dibrometilenă şi diclor^ etilenă, întrebuinţată ca antidetonant în combustibilii lichizi pentru motoare. Etirare (met.) Sin. Tragere (v.). Etravă (constr. nav.) Piesă de rezistenţă în construcţia scheletului unei nave, situată la provă şi solidarizată cu chila. Etrier (constr.) Piesă constituită din-tr-o vergea de oţel, care înconjură, la exterior, armătura longitudinală a unui element de beton armat. Etufor 1 (av.) Dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor cu electroaprindere, de avion, obturînd accesul aerului în carburator sau emiterea, de către acesta, a vaporilor de benzină. 2 (cin.) Dispozitiv de protecţie împotriva focului, cu care sînt echipate tobele unui aparat de proiecţie. Etuvă (tehn.) Recipient încălzit artificial care serveşte la uscarea sau la menţinerea unei substanţe la o temperatură constantă (termostate) sau la dezinfectări etc. (v. planşa XL). Eu (chim.) Simbol pentru elementul Europiu. Eu dorină (chim.) Amestec de clor şi bioxid de clor, întrebuinţat în chimia analitică drept oxidant. Eudiometru (fiz.) Aparat folosit pentru analiza volumetrică a gazelor şi pentru sintezele rezultînd, la gaze, sub influenţa descărcărilor electrice. Europiu (chim.) Eu. Element din familia pămînturiior rare, cu nr. at. 63, gr. at. 152. Eutectic (chim. fiz.) Amestec (aliaj sau soluţie) de doi sau mai mulţi componenţi în astfel de proporţii, încît să rezulte o Eutectic* punct ~ 296 aceeaşi concentraţie în faza solidă ca şi în lichidul în echilibru cu ea, la o temperatură determinată, numită temperatură eutectică. (= Amestec eutec-t i c). Eutectic, puncta (chim. fiz.) a. Punct de pe diagrama de echilibru a unui sistem care are, ca ordonată, temperatura eutectică, iar ca abscisă, concentraţia eutectică. —b. Sin. Temp eratură eutectică (v. sub E u t e c t i c). Eutectică, concentraţie ~ (chim. fiz.) Concentraţie a unui eutectic. Eutectică, temperatură ~ (chim. fiz.) Sin. Punct eutectic. V. sub E u-t e c t i c. Eutectoid (chim. fiz.) Amestec alcătuit din 2 — 3 faze solide, fiecare avînd o astfel de concentraţie, încît, la o anumită temperatură, numită temperatură eutec-toidică, să nu-şi modifice compoziţia în prezenţa unei soluţii solide în care fazele au aceeaşi concentraţie ca în amestec. Eutectoidic, punct ~ (chim. fiz.) a. Punct de pe diagrama de echilibru a unui aliaj solid, care corespunde formării eutec-toidului.—b. Sin. Temperatură eu-tectoidică (v. sub Eutectoid). Eutectoidică, concentraţie (chim. fiz.) Concentraţie a unui amestec eutectoidic. Eutectoidică, temperatură ^ (chim. fiz.) Sin. Punct eutectoidic. V. sub Eutectoid. Eutimetru (topogr.) Miră stadimetrică orizontală, fixată pe un suport sau pe o tijă veticală, folosită la măsurarea indirectă (stadimetrică) a distanţelor, cu ajutorul lunetei tahimetrului echipate cu fire stadimetrice (v. planşa XL). Euxenit (mineral.) Niobo-tantalo-ti-tanat de uraniu şi de metale din grupul pămînturilor rare; minereu de uraniu. eY (fiz.) Simbol pentru electron-volt. Evacuare (termot.) a. Fază din ciclul unui motor cu ardere internă, în care cilindrul motorului e golit de gazele de ardere — b. Ieşire a gazelor de ardere din rotorul unei turbine cu gaze. Evacuarea apelor (tehn.) îndepărtare a apelor colectate de pe un teren, dintr-o mină etc. Evaporare (fiz.) V. sub Vapori-z ar e. Evaporator (termot.) a, Aparat folosit, pentru concentrarea unei soluţii prin îndepărtarea prin fierbere a unei părţi a dizolvantului (v. planşa XL). — b. Parte a unei instalaţii frigorifice, constituită dintr-un schimbător de căldură în care agentul frigorigen se evaporă absorbind căldură de la agentul transmiţător şi producînd frig. Evaporigraf (tehn.) Evaporimetru care înregistrează variaţia, prin evaporare, a joivelului apei dintr-un rezervor expus în atmosferă. Evaporimetru (tehn.) Instrument pentru determinarea vitezei medii de evaporare a apei. Evazare (tehn.) Lărgire progresivă a secţiunii de trecere, în zona de ieşire, a unei cavităţi. Everdur (met.) Aliaj de 94% cupru cu siliciu şi mangan, rezistent la coroziune, avînd proprietăţile mecanice ale oţelului moale. Evitare (nav.) a. Poziţie pe care o navă ancorată o ia sub acţiunea vîntului şi a curentului. — b. Manevră de ocolire, de către o navă, a unei alte nave întîlnite în timpul navigaţiei. Evolută (mat.) Loc geometric al centrelor de curbură ale unei curbe date. (= Desfăşurat ă). Evolventă (mat.) Curbă care admite ca evolută o curbă dată. (= Desfăşurătoare). Exactitatea unui instrument (metr.) Caracteristică metrologică a unui instrument de măsurat, care constă în posibilitatea instrumentului de a da indicaţii cît mai apropiate de valoarea reală a mărimii de măsurat. Exagon (mat.) Poligon cu şase laturi. Exagonul cu şase laturi egale şi şase unghiuri egale se numeşte exagon regu- 297 Excitaţi lat; el poate fi înscris într-un cerc cu raza egală cu latura exagonului. (=Hexagon). Examinare (tehn.) Operaţie de determinare a proprietăţilor unui material sau sistem tehnic fără a-1 supune vreunei solicitări. Examinare macroscopică (tehn.) Cercetare a structurii unui material sau a unei piese, cu ochiul liber sau cu lupa, fie pe suprafeţe brute, fie pe suprafeţe preparate. Examinare microscopică (tehn.) Cercetare a structurii unui material sau a unei piese, efectuată cu microscopul, pe suprafeţe preparate. Examinare nedistructivă (tehn.) Cercetare a structurii unui material sau a unei piese turnate, tratate termic etc., în vederea detectării defectelor (fisuri, sufluri, retasuri, incluziuni etc.), fără a distruge materialul sau piesa. Excavare (tehn.) Săpare a pămîntului pentru a obţine un gol sau o groapă, la suprafaţă sau în adîncime. Excavare hidraulică (tehn.) Săpare executată cu o vînă de apă sub presiune mare, care, împroşcată cu un hidromo-nitor, detaşează porţiuni de rocă şi le antrenează/efectuînd astfel şi transportul. Excavare manuală (tehn.) Săpare executată cu unelte manuale, de către muncitori săpători. Excavare mecanică (tehn.) Săpare care se execută cu ajutorul maşinilor speciale (excavatoare, dragîine). Excavator (constr.) Maşină de lucru de mare capacitate, mobilă, constituită dintr-o macara rotitoare cu braţ, montată pe un şasiu cu roţi sau cu şenile, echipata la capătul braţului cu o lingură, o benă, cupe de săpat etc., folosită pentru săpat şi încărcat pămîntul (v. planşa XL). Excavator păşitor (tehn.) Maşină de săpat de mare capacitate, care înaintează prin păşire, putînd fi folosită în terenuri slabe; e folosită la exploatarea la zi a unor substanţe utile, în special a turbei. Excavaţie (tehn.) Gol în scoarţa pămîntului, la suprafaţă sau în adîncime,. datorit unor fenomene naturale sau executat intenţionat în diferite scopuri. Excentric 1 (mat.) Calitate a unui punct de a se găsi în afara centrului unei figuri. 2 (mş.) Organ de maşină în formă de disc, calat pe un arbore rotitor, axa discului fiind deplasată paralel faţă de axa arborelui. Serveşte, împreună cu biela de comandă, la transformarea mişcării circulare în mişcare reetilinie alternativă, sau invers (v. planşa XL). 3 (tehn.) Calitate a unei piese sau a. unui obiect de a se găsi în afara centrului geometric al ansamblului din care face parte. Excentricitate 1 (mat.) V. sub Directoare b. 2 (tehn.) a. Distanţă dintre axele de-rotaţie a două piese excentrice, de exemplu dintre axa arborelui motor şi axa butonului de manivelă.— b. Defect de calare a două piese coaxiale sau concentrice. Excipient (farm.) Substanţă folosită la prepararea unor forme farmaceutice,, inertă din punctul de vedere chimic şi far-macodinamic, cu proprietăţi aglutinante-şi dezagregante. Excitare (fiz.) Cedare de energie către- o particulă, urmată de ridicarea ei p& un nivel de energie superior. Excitatoare electrică (elt.) Generator de curent continuu, auxiliar, destinat sâ dea curentul de excitaţie pentru una sau. mai multe maşini electrice. Excitator electrostatic (telc.) Dispozitiv alcătuit dintr-un electrod care permite aplicarea unei forţe electrostatice cunoscute, diafragmei — metalice sau metalizate — a unui microfon, pentru o etalon are primară. Excitaţie (elt.) a. Operaţie de alimentare prin curent electric a unei înfăşurări,, pentru a produce un cîmp magnetic. — b. înfăşurare prin care trece curentul de* excitaţie. Excitaţie derivaţie 298 Excitaţie derivaţie (elt.) Excitaţie proprie montată în derivaţie pe circuitul de utilizare. Excitaţie independentă (elt.) Excitaţie a unei maşini electrice produsă de o sursă de energie separată de maşină şi independentă de ea. Excitaţie mixtă (elt.) Excitaţie proprie montată parte în serie şi parte în derivaţie pe circuitul de utilizare. Excitaţie proprie (elt.) Excitaţie a unei maşini electrice produsă chiar de curentul dat de maşină. (=Autoexci-t a ţ i e). Excitaţie serie (elt.) Excitaţie proprie montată în serie pe circuitul de utilizare. Exciton (fiz.) în teoria corpului solid, perechea electron-gol, electronul fiind excitat fără a putea părăsi golul. Excitron (elt.) Redresor cu vapori de mercur la care, între catod şi un anod auxiliar, arde continuu un arc auxiliar de excitaţie. Excizie (tehn.) Operaţie prin care se scoate un fragment din interiorul unui material. Excursie de frecvenţă (telc.) Deviaţie de frecvenţă. Exfoliere (met.) Defect care constă în desprinderea unor lame subţiri de la suprafaţa unei piese de oţel, ca urmare a unor tensiuni proprii mari. Exhaustor (ms.) a. Ventilator centrifug folosit la absorbirea aerului sau a altor gaze din încăperi închise, în vederea aerisirii, a desprăfuirii, a transportului de materiale în suspensie în aer sau în gaze etc. — b. Dispozitiv pentru alimentarea cu carburant a carburatorului, aşezat deasupra nivelului camerei de nivel constant a acestuia. Exînscris (mat.) Calitate a unei figuri geometrice de a fi tangentă la prelungirile laturilor unei alte figuri (de ex. cercul exînscris unui triunghi e tangent unei laturi şi prelungirilor celorlalte două laturi ale triunghiului). Exogen (geol.) Calitate a unor procese geologice de natură fizică, de a se produce la suprafaţa scoarţei terestre sub acţiunea lentă şi continuă a unor agenţi externi modificatori. Exomorfism (geol.) Ansamblu de transformări metamorfice determinate de o masă magmatică atît în rocile înconjurătoare pe care aceasta le străbate în drumul ei ascensional, cît şi în rocile de la suprafaţa scoarţei, peste care se aştern pînze de lavă. Exondare (geol.) Fenomen geologic de ridicare a fundului unui bazin de sedimentare deasupra nivelului mării. Exosferă (fiz.) V. sub Atmosferă. Exosmoză (chim. fiz.) Osmoză în care substanţa ce difuzează printr-o membrană trece din mediul mărginit de membrană spre exteriorul ei. Exotermic (chim. fiz., fiz.) Care se produce cu degajare de căldură. Expansiune (fiz., tehn.) a. Creştere a volumului unui sistem fizico-chimic. Dilatarea e un caz particular de expansiune datorită creşterii temperaturii.— b. în S3U3 rastrins, creştere a volumului unui gaz în urma micşorării presiunii. (== Destindere, Detentă). Explicit (mat.) Calitate a relaţiei care conţine două variabile de a avea o astfel de formă, încît una dintre variabile să fie egală cu o expresie care o conţine numai pe cealaltă. Exploatabil (tehn.) Calitate a unui bun natural (zăcămînt, arboret etc.) de a putea fi desprins şi folosit. Exploatare 1 (mine, petr. gaze) Ansamblu de operaţii tehnologice de producţie prin care se extrage dintr-un zăcămînt substanţa minerală utilă. 2 (tehn.) Totalitatea lucrărilor de punere în folosinţă a unui bun natural (mină, pădure etc.) sau a unei instalaţii (cale ferată, fabrică etc.). jEşapament de automobil] 1 — legătură la orificiile de evacuare ale blocului motor; 2 — tobă de eşapament; 3 — ţeavă de eşapament. Măsurarea distanţelor cu eutimetrul AB — miră stadimetrică, orizontală; S — lunetă; a — unghiul de înclinare al vizei; D0 — distanţă redusă la orizont. G==@ Excentric Planşa XL Etuvă pentru dezinfectarea clrpelor 1 — perete despărţitor; 2— conductă pentru intrarea aburului; 3 — serpentină de circulaţie a aburului; 4 — apărătoare pentru a împiedica aburul să pătrundă în cîrpe; 5 — oală de condensaţie; 6 — manometru; 7 — ieşirea aburului —[supapă. 1 — elemente încălzitoare; 2 — intrarea aburului; 3 — introducerea soluţiei; 4 — evacuarea soluţiei concentrate; 5 — evacuarea apei condensate; 6 — evacuarea vaporilor de solvent. Excavator cu lingură dreaptă 1 — ghearele lingurii; 2 — cupa lingurii; 3 — fund mobil; 4 — coada lingurii; 5 — braţ; 6 — placă rotitoare; 7 — şenilă; 8 — cabină de manevră. Exploatare la zi 300 Exploatare la zi (mine) a. Metodă de ►exploatare minieră în care procesul tehnologic se efectuează la suprafaţa scoarţei terestre (la zi). —h. Prelevare de minereuri sau de alte materiale efectuată .sub cerul liber. Exploatare minieră, metodă de ~ (mine) Totalitate a lucrărilor de pregătire şi organizare a operaţiilor de obţinere a minereurilor în condiţii, date (dezvelirea .stratelor, excavarea materialului, organizarea transportului mijloacelor servind -exploatării şi al materialelor extrase, de -asemenea încărcarea lor, armarea spaţiului excavat şi, eventual, rambleierea lui, aerisirea minei). Metoda de exploatare «depinde de natura substanţei utile, de •elementele geometrice (formă, lungime, grosime, înclinare) ale stratelor, de natura .şi consistenţa rocilor din culcuş şi acoperiş, cum şi de faptul dacă sînt: la zi sau în .subteran, cu susţinere sau fără, cu ram-bleiere sau fără, "cu avansare în cîmp sau ^u retragere etc. Exploatare selectivă (petr. gaze) Metodă de exploatare succesivă, constînd in perforarea şi exploatarea numai a porţiunilor de strat a căror saturaţie In hidrocarburi e suficient de mare. Exploatare simultană (petr. gaze) Extragere prin aceeaşi sondă a ţiţeiului sau -a amestecului ţiţei-gaze din mai multe strate diferite, fie prin aceeaşi coloană •de extracţie, fie—folosind pachere—prin mai multe coloane de extracţie introduse in coloana de exploatare. Exploatarea minelor (mine) Studiul metodelor şi al operaţiilor folosite pentru extragerea substanţelor utile solide dintr-un zăcămînt. Exploatarea petrolului şi a gazelor (petr. gaze) Ştiinţă care se ocupă cu rstudiul metodelor şi al operaţiilor folosite pentru extragerea din zăcăminte a ţiţeiului şi a gazelor. Explodare (tehn.) a. Provocare a unei explozii accidentale (manipulare greşită, descompunerea explozivului) sau intenţionate, prin mijloace adecvate (în special în tehnica minieră), respectiv amorsare cu capse sau cu ajutorul unui cordon detonant (la cariere), — Tb. Dislocare a unui masiv de rocă, de zidărie etc., cu ajutorul unui exploziv. Explodor (tehn.) Sin. Expl o zor (v.). Explorare (mine, petr. gaze) Ansamblu de lucrări miniere sau de foraj în scopul de a pune în evidenţă şi a stabili unele caracteristici şi informaţii necesare proiectării exploatării unui zăcămînt de substanţe minerale utile solide, lichide sau gazoase. Explorare a imaginii! (telc.) Deflexiune a unui fascicul electronic într-un emiţător de televiziune, astfel încît el să lovească, punct cu punct, într-o anumită ordine, punctele imaginii de transmis, producînd în acest mod impulsuri de curent electric, a căror intensitate e proporţională cu intensitatea iluminării imaginii. Explorator d© imagine (telc.) Dispozitiv care, într-un emiţător de televiziune, face să corespundă cîte un impuls de curent electric fiecărui punct al imaginii de transmis. * Explozie 1 (expl.) Proces de transformare bruscă a stării unui sistem, termodinamic instabil, în cursul căruia energia potenţială interioară a materialului exploziv se transferă spre exterior, pe calea efectuării de lucru mecanic, care poate provoca distrugerea obiectelor din mediul exterior. 2 (fiz., chim.) Reacţie fizico-chimică rapidă, cu producerea unei mari cantităţi de gaze la temperatură înaltă şi cu efectuare de lucru mecanic. Se deosebesc: explozii deflagrante (care se propagă cu viteze de cîţiva metri sau de cîteva zeci de metri pe secundă) şi explozii detonante (care se propagă cu viteze de cîteva mii de metri pe secundă). 3 (termot.) Termen impropriu pentru arderea, în timp foarte scurt, a amestecului combustibil-aer în cilindrul unui motor cu explozie. Explozie prin simpatie (expl., fiz.) Explozie provocată de unda de şoc a unei alte explozii, care a avut loc în vecinătate. 301 Extincţie Exploziv 1 (expl.) Substanţă definită sau amestec de substanţe solide, lichide sau gazoase ce formează un sistem, termodinamic labil, şi care, în condiţii determinate, au capacitatea de a provoca o explozie. 2 (tehn.) Substanţă care, prin încălzire sau lovire, face explozie dezvoltînd o mare cantitate de gaze, deci mărindu-şi brusc volumul; cînd fenomenul are loc într-un spaţiu închis, presiunea devine foarte înaltă. Exploziv antigrizutos (expl., mine) Sin. Exploziv minier de siguran-ţă (v.). Exploziv brizant (expl.) Sin. Exploziv detona nt (v.). Exploziv de iniţiere (expl) Exploziv detonant foarte sensibil la lovituri sau la căldură, întrebuinţat pentru umplerea capselor detonante. Exploziv de siguranţă (expl) Exploziv brizant cu temperatură de explozie joasă, puţin sensibil la lovire şi la zdruncinare, la scînteie şi la flacără, din care cauză poate fi transportat şi manipulat fără precauţii speciale. Exploziv deîlagrant (expl.) Exploziv cu viteza de propagare a arderii relativ mică; se aprinde şi se descompune sub influenţa unei flăcări. Exploziv detonant (expl.) Exploziv cu viteza de propagare a arderii mare; se descompune sub acţiunea unei unde explozive produse de un detonator. ^Exploziv brizant). Exploziv minier de siguranţă (mine) Exploziv brizant special, întrebuinţat la lucrările în mine grizutoase; are temperatura de explozie joasă, iar gazele explozive se răcesc foarte repede prin destindere, datorită brizanţei lor mari. Ex.: dacita, aninita. (= E x p 1 o z i v antigrizutos). Explozor (tehn.) Aparat special pentru aprinderea de la distanţă, cu ajutorul curentului electric, a capselor electrice detonante. (= Explodor). Exponent (mat.) Număr care indică puterea la care e ridicată o mărime mate- matică; e scris mai mic, la dreapta şi mai sus decît mărimea respectivă. Exponent de hidrogen (chim. fiz.) Sin. PU (v .). Exponometru (foto.) Aparat pentru determinarea duratei de expunere la lumină a unei plăci sau a unui film fotografic. (= P o z o m e t r u). Expresiune (ind. chim.) Extragerea uleiurilor eterice din fructe prin presarea fructelor. Expunere (foto.) a. Acţiune de a permite luminii, care a trecut printr-un aparat fotografic, să cadă pe o placă sau pe un film fotografic. — b. Mărime caracteristică operaţiei de fotografiere, reprezentată prin produsul dintre iluminarea unui material fotografic şi timpul cît el a fost iluminat. Exsicator (chim.) Aparat de laborator folosit pentru uscarea substanţelor, alcătuit dintr-un vas de sticlă ce poate fi închis ermetic cu un capac şi are un compartiment în care se introduce o substanţă care absoarbe apă. Exsudare (drum.) Fenomen de apariţie, la suprafaţa unei îmbrăcăminte asfaltice, a excesului de bitum sau de gudron. Extensibilitate (tehn.) Proprietate a unui corp de a se alungi cînd e supus la întindere. Extensiune (gen.) întindere. Extensograf (alim.) Aparat pentru determinarea variaţiei extensibilităţii şi a rezistenţei unui aluat (prin încercarea lui la rupere), în industria panificaţiei. Extensometru (tehn.) Instrument pentru măsurarea alungirilor pieselor, în vederea determinării tensiunilor din piese şi a detectării deformaţiilor. Extinctor (tehn.) Sin. Stingător (v.). Extincţie 1 (fiz.) a. Anulare a intensităţii unui fascicul de radiaţii, efectuată, de exemplu, prin absorbţia acelor radiaţii.— b. Logaritmul opacităţii unui strat absorbant. (= Densitate optică). 2 (telc.) Reducere la zero sau la minimum a tensiunii de intrare la un Extirpator 302 radioreceptor, prin dirijarea convenabilă a antenei sau printr-o acţiune cu ajutorul cadrelor electromagnetice bine echilibrate faţă de pămînt. Extirpator (agr.) Gen de cultivator {maşină) realizînd concomitent tăierea buruienilor şi afînarea stratului superficial al solului prin piese cu unu sau cu «două tăişuri laterale. Extract 1 (chim.) Substanţă sau amestec de substanţe extrase cu solvenţi dintr-o materie primă. 2 (farm.) Produs farmaceutic obţinut prin evaporarea şi concentrarea soluţiilor extractive pînă la o anumită consistenţă {fluidă, moale, uscată). Extract alimentar (alim.) Concentrat obţinut prin extragerea de principii hrănitoare din diferite alimente. Ex.: extract de carne, extract de fructe etc. Extract de carne (alim.) Concentrat pulverulent de substanţe nutritive, obţinut prin fierberea cărnii în apă. Extract tanant (piei,) Concentrat (gel sau pulbere) obţinut prin extragerea cu apă a substanţelor tanante din anumite plante şi prin evaporarea soluţiei. Extracior 1 (agr.) Maşină centrifugă care extrage mierea din faguri, lăsîn-du-i întregi. 2 (ind. chim.) Aparat folosit pentru extragerea cu solvenţi sau pentru recuperarea unei substanţe dintr-un amestec sau dintr-o materie primă. 3 (mş.) Maşină de lucru specială, folosită la extragerea din pămînt a piloţilor şi a palplanşelor, în vederea recuperării lor pentru alte lucrări. Extracţia hidrocarburilor (petr. gaze) Ansamblul proceselor de scoatere la suprafaţă, din zăcăminte, de la adîncimi diferite, a hidrocarburilor fluide (ţiţei, gaze naturale sau amestec de ţiţei-gaze). Extracţie 1 (alim.) Procentul în greutate al unei făini faţă de greutatea boabelor de cereale spălate şi curăţate înainte de măcinare. Extracţia poate fi simplă (de ex. 0—75, adică 75%), intermediară (de ex. 30—80) sau complementară (de ex. 75 — 100). 2 (chim.) Antrenare a părţilor solubile dintr-un amestec, cu ajutorul unui solvent; se efectuează prin macerare, prin infuzie, prin decocţie etc. 3 (mine) Operaţie de transport prin puţuri verticale, uneori înclinate, sau prin galerii la zi, a minereului util, a materialelor şi a muncitorilor din mină, realizată între diferite etaje sau orizonturi ale unei exploatări miniere subterane, cu ajutorul instalaţiilor de extracţie sau cu alte mijloace de transport. Extrados 1 (av,) Porţiune superioară a unei aripi, cuprinsă între bordul de atac şi cel de fugă. 2 (constr.) Suprafaţa exterioară a unui arc sau a unei bolţi. 3 (mş.) Faţă convexă a unei palete de turbină sau de pompă. Extrapolare (mat.) Operaţie de determinare a unor valori ale unei funcţiuni y de variabila x, pentru valori ale lui x situate în afara intervalului lui x în care sînt date valori ale lui y. Extravilan (urb.) Teritoriul din jurul unei localităţi, de care depinde administrativ; cuprinde importante elemente de deservire a localităţii (instalaţii de apă, parcuri, zona agricolă de aprovizionare imediată etc.). Extruziune 1 (geol.) Totalitate a fenomenelor legate de venirea la suprafaţă a unei magme. 2 (tehn.) Trecere forţată a unui material plastic printr-o matriţă, pentru a obţine fire, bare profilate, tuburi etc., folosită la fabricarea cărămizilor, a ţevilor de plumb, a tuburilor de cauciuc etc. F F 1 (chim.) Simbol pentru elementul Fluor. 2 (unit.) Simbol pentru farad. °F (fiz.) Simbol pentru grad Fah-renheit. Fabricaţie (tehn.) Proces tehnologic de producţie într-o fabrică. Fabricaţie în lanţ (tehn.) Producţie în care ope.aţiile la care e supus un obiect se succed în mod continuu, în spaţiu şi în timp. Fabricaţie în loturi (tehn.) Producţie în care se ia în considerare un număr limitat, însă destul de mare, de obiecte identice, dar care nu e continuă, ci se efectuează numai pe baza unei comenzi speciale. Fabricaţie în maeă (tehn.) Producţie care ia în considerare un nuirâr foarte mare de obiecte identice (ţigarete, cuie, becuri electrice etc.). Fabricaţie în serie (tehn.) Metodă de producţie la care toate obiectele trec continuu sau în grupuri prin aceleaşi locuri de muncă, amenajate pentru o anumită operaţie (ex.: legarea cărţilor, asamblarea unei maşini etc.). Fabrică (tehn.) Unitate industrială alcătuită fie dintr-un sistem de maşini de lucru de acelaşi gen (de ex. filatură), fie dintr-un sistem de maşini de lucru diferite şi combinate pentru a executa operaţiile complementare şi succesive de transformare a materiei prime în produse finite (de ex. fabrică textilă complexă), maşini care sînt acţionate de maşini de forţă şi sînt deservite de muncitori ce cooperează în procesul de producţie pe bază de di- viziune a muncii, pentru a produce bunuri de consum, unelte, maşini etc. Fabrică de beton (mat. constr.) Instalaţie complexă folosită pentru prepararea pastei de beton. Poate fi cu debit continuu sau intermitent. Fabrică integrată (tehn.) întreprindere de producţie în care produsul e supu& mai multor operaţii ce, în mod obişnuit,, se execută în fabrici diferite, putînd merge de la materia primă, aşa cum se obţine din natură, pînă la realizarea produsului finit, aşa cum e folosit de consumatori. Facies (geol.) Totalitatea caracterelor mineralogice, petrografice şi paleontologice ale unei roci, rezultate din condiţiile genetice, în care se oglindesc caracterele mediului de formare a rocii respective. Factis (ind. chim.) Substanţă obţinută prin încorporarea, într-un ulei vegetal, a unei cantităţi de sulf; e întrebuinţată în fabricarea cauciucului şi (prin încorporarea unui praf abraziv) la prepararea maselor de rectificat şi de curăţat. Factor 1 (mat.) Fiecare dintre termenii unui produs. 2 (tehn.) Mărime caracteristică pentru un sistem tehnic, un material sau o operaţie tehnică, definită de raportul a două mărimi de natură diferită. Factor apă/ciment| (constr.) Sin. Raport apă/ciment (v.) . Factor ae amortizare (fiz.) Raport dintre decrementul logaritmic al unei mărimi periodice care se amortizează şi perioada mărimii. Factor de amplificare (telc.) Raport dintre mărimile semnalului la ieşirea şi la intrarea unui amplificator. Factor de calitate al unui contor 304 Factor de calitate al unui contor (elt.) Raport dintre cuplul specific şi viteza unghiulară a echipajului mobil pentru puterea nominală. Factor de corecţie (metr.) Factor cu care trebuie multiplicat rezultatul unei măsurări pentru a obţine valoarea adevărată a mărimii măsurate. Factor de creştere (fiz.) Raport dintre incrementul logaritmic al unei mărimi periodice şi perioada mărimii. Factor de directivitate (telc.) a. Pentru un transductor emiţător de sunete, la o frecvenţă dată, raport între pătratul presiunii acustice radiate, măsurate într-un punct dat pe axa principală a transduc-torului, în cîmp liber, şi media pătratelor presiunilor pe suprafaţa unei sfere avînd transductorul ca centru şi trecînd prin punctul menţionat.— b. Pentru un transductor receptor de sunete, la o frecvenţă dată, raport între pătratul tensiunii electromotoare, produse de undele acustice care sosesc dintr-o direcţie paralelă cu axa principală a transductorului, şi media pătratelor tensiunilor electromotoare care ar fi produse de unde acustice, avînd fiecare aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi presiune eficace ca cele ale undelor considerate ulterior şi ar sosi la transductor simultan din toate direcţiile. Factor de dozaj (termot.) Raport dintre cantităţile de aer şi de combustibil introduse în cilindrii unui motor cu ardere internă. Factor de exces de aer (tehn.) Raport dintre cantitatea de aer folosită de fapt la ardere şi cea teoretic necesară pentru arderea aceleiaşi cantităţi de combustibil. Raportul e totdeauna ’ mai mare decît unitatea. Factor de putere (elt.) Raport dintre puterile activă şi aparentă ale unei maşini electrice; e factorul cos 9 din relaţia P = IU. cos cp, în care U e tensiunea electromotoare, I intensitatea curentului, iar 9 unghiul de decalare (înapoiere) a vectorului de curent faţă de cel al tensiunii. Factor de reflux (ind. chim.) Raport dintre cantitatea de reflux şi cea de distilat scoasă ca produs de vîrf de către o coloană de rectificare. Factor de scară (cib.) Raport între mărimi fizice de naturi diferite, dintre care unele corespund mărimilor utilizate în modele, iar celelalte, mărimilor modelate. Factor de simultaneitate (elt.) Sin. Coeficient de simultaneitate (v.). Factor de suprasarcină al unui transformator de curent (elt.) Cel mai mare multiplu al curentului primar nominal, pentru care eroarea de raport şi cea de fază nu depăşesc limitele determinate, secundarul fiind închis pe o impedanţă specificată. Factor de utilizare (tehn.) Sin. Indice de utilizare (v.). Factorial (mat.) Produsul primelor n numere întregi pozitive. Se notează n i = 1 • 2 • 3 ... n. Factorul balistic al unui instrument de măsurat (elt.) Raport între prima elon-gaţie şi deviaţia permanentă, atunci cînd se trec brusc curenţi prin instrument, în condiţii determinate. Fadeometru (text.) Aparat pentru determinarea rezistenţei la intemperii, lumină etc., a vopsirii fibrelor. Fading (telc.) Scădere temporară a intensităţii undelor electromagnetice recep-ţionateîn radiocomunicaţii, datorită schimbărilor în condiţiile de propagare a undelor din cauza variaţiei stării atmosferice. (= F e d i n g). Fagotaj (expl.) Operaţie de aşezare' în mănunchi a bastonaşelor de pulbere, în vederea încărcării lor într-o gură de foc, de exemplu prin aşezarea lor într-un cartuş. Mănunchiul de pulbere se leagă cu fire de mătase naturală. Fagure, înveliş ~ (av.) înveliş de avion constituit dintr-un miez în formă de fagure de albine şi din două pînze care acoperă miezul. 305 Farad Fagure, structură ~ (av.) Structură uşoară şi rezistentă a unor organe de avion, al căror interior e constituit din celule hexagonale (ca fagurii de albine). Fahrenheit, grad ~ (unit.) V. Grad termometrie Fahrenheit. Faianţă (st. cer.) Produs ceramic clin-cherizat’ nevitrifiat, cu cel puţin o faţă glazurată, obţinut, prin ardere, din argilă plastică şi nisip sau din caolin, feldspat şi cuarţ. Se întrebuinţează la fabricarea obiectelor casnice, de laborator, sanitare, a plăcilor pentru căptuşirea pereţilor etc. Falcă (mş.) a. Element al unei maşini, al unei unelte etc., care serveşte la prinderea unui obiect sau a unui material, prin deplasarea relativă de apropiere faţă de un alt element cu care e asociat în serviciu. Ex.: falca unei menghine. ( = = Bac). — b. Organ de maşină, asemănător cu falca unui animal, care serveşte la sfărîmarea unui material. Falcă de concasor (mş.) Placă masivă dinţată, montată în concasor. între două fălci, una fixă şi una mobilă, se sfărîmă materialul. Falie (geol.) Suprafaţă de discontinuitate în scoarţa terestră, de-a lungul căreia cele două compartimente separate de ea sînt deplasate unul faţă de celălalt, rea-lizîndu-se astfel o denivelare în care un compartiment e mai jos, iar celălalt mai sus. Falţ 1 (met.) îmbinare a foilor de tablă subţire, prin îndoirea, una peste alta, la 180°, a marginilor alăturate (v. planşa XLI). 2 (piei.) Cleşte special folosit la tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei, pentru întinderea pielii şi baterea cuielor. 3 (tehn.) Tăietură cu secţiunea în formă de una sau mai multe trepte, făcută în lungul marginii unei piese, pentru a permite îmbinarea cu o altă piesă, cu tăietură corespunzătoare. Familie de curbe (mat.) Ansamblu de curbe care depind de un acelaşi parametru. Familie de litere (poligr.) Totalitatea varietăţilor de litere gravate în acelaşi stil, în toate mărimile curente şi în toate variantele posibile. Familie radioactivă (fiz.) V. Radioactivă, familie Fanerit (elt.) Material constituit din foi de placaj de lemn impregnate cu răşină de bachelită şi presate, folosit pentru confecţionarea cutiilor şi a carcaselor de aparate electrotehnice şi de radio. Fanion (gen.) Steguleţ confecţionat din stofă sau din alt material, avînd forme, culori şi desene diferite, prins de un mîner sau de o frînghie, folosit pentru semnalizări optice, pentru diverse marcaje etc. Fanotron(efa.,teZcJSin. Gazotron (v.). Fantastron (telc.) Circuit electronic pentru formarea de impulsuri cu frontul liniar variabil, a cărui funcţionare e comandată de impulsuri dreptunghiulare aplicate din exterior. Fantă 1 (cin.) Fereastră dreptunghiulară a cărei imagine micşorată, sub formă de linie luminoasă, se formează în planul peliculei, pe partea emulsiei sensibile, pentru înregistrarea optică a sunetului. 2 (fiz., tehn.) Deschidere îngustă, în general dreptunghiulară, într-un perete. Fantă electromagnetică (telc.) Orificiu de forma unui dreptunghi alungit, practicat într-un perete conductor, situat astfel încît laturile sale lungi să intersecteze direcţia liniilor de cîmp ale unui cîmp electric alternativ de înaltă frecvenţă, produs în spatele peretelui. Far 1. (elt.) Lampă construită astfel, încît lumina ei să fie proiectată într-o anumită direcţie, sub forma unui fascicul luminos. Ex.: far de automobil (v. planşa XLI). 2 (nav.) Instalaţie ^înzestrată cu o sursă luminoasă, servind drept reper, în navigaţia maritimă sau aeriană (v. planşa XLI). Far hertzian (nav.) Sin. R a d i o f a r (v.) Farad (unit.) Unitate de măsură pentru capacitatea electrostatică în sistemul SI. E capacitatea unui condensator electric care, fiind încărcat cu o sarcină Faradmetru 306 electrică de un coulomb, determină o tensiune de un volt între armăturile lui. 1 F = 9 • IO11 unităţi electrostatice GGS, respectiv 1 F = 10® unităţi electromagnetice CGS. în practică se folosesc adesea microfaradul (IO-6 farazi) şi picofaradul (IO**12 farazi); simbol F. ^Faradmetru (elt.) Instrumentjie măsurat capacităţile electrice ^fflfărazn”^ Farfurioară (elt.) Tub de sticlă în care sînt fixaţi electrozii unei lămpi cu incandescenţă. (= D e g e t a r). 'Farinograf (alim.) Aparat pentru determinarea cantităţii de apă necesare obţinerii unui anumit aluat; înregistrează grafic rezistenţa opusă de aluat în timpul frămîn tării. Fascicul 1 (gen.) Mănunchi de conductoare, fire, linii de scurgere pentru fluide etc., venind sau plecînd dintr-un punct. 2 (mat.) a. Ansamblu de drepte care trec prin acelaşi punct.— b. Ansamblu de plane care trec prin aceeaşi dreaptă. Fascicul de lumină (fiz.) Mănunchi de raze de lumină. Se deosebesc: fascicul divergent (alcătuit din raze care pornesc din acelaşi punct), convergent (alcătuit din raze care tind către acelaşi punct) şi paralel. Fascicul de particule (fiz.) Ansamblu de particule care se propagă în acelaşi sens. Fascicul de radieri (geod., topogr.) Ansamblul vizelor către punctele de radiere dintr-o staţie, care concură în punctul de staţie. Fascicul explorator (telc.) Fascicul de electroni folosit pentru explorarea imaginii produse de un sistem optic pe ecranul unui emiţător de televiziune (de ex. al unui iconoscop) şi pentru transformarea acestei imagini în impulsuri electrice. Fascinaj (hidrot.) Lucrare în trepte, de stingere a torenţilor, executată din fascine aşezate transversal pe albia torenţilor şi fixate cu pari bătuţi în pămînt (v. planşa XLI). Fascinare (constr.) Operaţie de punere în lucrare a fascinelor. Fascină (constr.) Legătură de nuiele subţiri, cu lungimea de 3—5 m şi cu diametrul pînă la 30 cm, legată din loc în loc cu sîrmă şi, uneori, umplută cu bolovani, folosită ca material de construcţie la executarea de lucrări sub apă sau în terenuri slabe ori îmbibate cu apă. Fasonare (tehn.) Ansamblu al operaţiilor prin care se dă unei piese o formă dorită. Faţadă (constr.) Fiecare dintre feţele exterioare ale unei clădiri. Faţetă (poligr.) Placă de fontă folosită pentru fixarea plăcilor de stereotipie. Faţetă de cuţit (mş.-un.) Teşitură a muchiei tăietoare la cuţitele de prelucrare prin aşchiere. Fayalit (mineral.) Fe2Si04. Silicat de fier, natural. Fază 1 (chim. fiz.) Fiecare dintre părţile omogene (solide, lichide sau gazoase) în care se poate separa un sistem eterogen prin metode fizice. 2 (elt.) Diferenţă de timp în care are loc aceeaşi variaţie a puterii faţă de variaţia curentului şi variaţia acestuia faţă de aceeaşi variaţie a tensiunii, reprezentată figurativ prin diferenţa de unghiuri dintre fazorii respectivi. 3 (fiz.) Mărime care creşte proporţional cu timpul în aşa fel, încît, după o creştere a timpului cu o perioadă, elon-gaţia unei mărimi armonice să recapete aceeaşi valoare. 4 (ms.) Interval de timp în care o anumită operaţie caracteristică unui ciclu de transformare are valori de acelaşi semn şi diferite de zero. Ex.: intervalul de timp în care agentul motor e introdus în cilindru constituie faza de admisiune. 5 (tehn.) Fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. Fază dispersă (chim. fiz.) Fază a unui sistem fizico-chimic eterogen, divizată în particule foarte mici răspîndite în masa sistemului. Fazitron (elt.) Tub electronic folosit pentru modularea în fază a curentului în tuburile de emisiune, alcătuit dintr-un catod înconjurat la capete de două ecrane Planşa XLI Îmbinarea cu falţ a foilor de tablă la învelitoride acoperiş a - falţ simplu vertical; b — xait dublu vertical; c — falt simplu culcat; d — falţ dublu culcat. Far de automobil a — lumină de distanţă (fază mare); b — lumină redusă (fază mică); 1 — reflector; 2 — soclul farului; 3 — dulia (cu baionetă) a becului; 4 — filament pentru lumina de distanţă, aşezat în focarul reflectorului; 5 — filament pentru lumina redusă, aşezat deasupra axei geometrice a reflectorului; 6 — ecran; 7 şi 7* — raze incidente; 8 — raze reflectate paralel (la mare distanţă); 8’ — raze reflectate în jos (spre şosea). Fascinaj a — apărare de maluri executată din fascine; b — fascină simplă; l — pachetaj de fascine simple, lestate cu pămînt; 2 — fascine grele; 3 — pereu de piatră brută. [Fazmetru electrodinamic 1 — miez de fier oval; 2 — bobine mobile; 3 — miez de fier rotund.! Far fix 1 — fundaţie; 2 — turn; 3 —'cabină de semnalizare; 4 — [dispozitiv optic de semnalizare; 5 — sirenă electrică; 6 — cameră de locuit; 7 — bucătărie; 8 — magazie de materiale; 9 — magazie de provizii; 10 — cisternă. Fazmetru 308 (astfel, încît electronii să treacă numai în partea de mijloc a catodului), un anod cilindric, în faţa căruia se găseşte un ecran cu deschideri dreptunghiulare, un sistem de plăci deviatoare şi o bobină care produce un cîmp magnetic axial. Fazmetru (elt.) Instrument pentru măsurarea diferenţei de fază a două mărimi electrice armonice, de exemplu diferenţa de fază dintre tensiunea şi intensitatea unui curent electric alternativ (v. planşa XLI). Fazor (elt) Segment orientat care reprezintă o mărime cu variaţie sinusoidală, a cărui lungime e proporţională cu amplitudinea mărimii respective, iar unghiul dintre segment şi o direcţie dată e egal cu faza acestei mărimi cu variaţie sinusoidală. Fazotron (fiz.) Accelerator de particule de tipul ciclotronului, folosit pentru energii mai mari, în care particulele sînt accelerate într-un cîmp electric alternativ cu frecvenţă variabilă. Făgaş (mine) Sin. Scobitură (v.). Făină (tehnf) Pulbere fină obţinută prin măcinarea unor materiale. în general, cînd nu se specifică materialul din care a fost obţinută făina, termenul se referă la făina âe grîu. Făină de cereale (alim.) Făină obţinută prin măcinarea cerealelor. Făină de grîu (alim.) Făină obţinută prin măcinarea griului; ea poate fi de diferite categorii, variind după gradul de extracţie (de ex.: albă, cu gradul de extracţie 0—30; semi-albă, cu gradul de extracţie 0—75; neagră, cu gradul de extracţie 0—85 sau 30—80). Făină de lemn (lemn) Produs obţinut prin măcinarea aşchiilor de lemn de ră-şinoase sau de alte specii, folosit drept combustibil sau ca materie primă cu foarte variate^ utilizări. Făină de sfredel (mine) Pulbere de rocă rezultată la executarea găurilor de mină. Făină Thomas (agr., ind. chim.) îngră-şămînt agricol fosfatic obţinut în urma măcinării zgurei de la elaborarea oţelului prin procedeul Thomas (v. T ho m as, procedeul <*w). Fălţuire 1 (piei.) Sin. Egalizare (v.). 2 (poligr.) Operaţie de îndoire şi de împăturire a colilor* tipărite, astfel încît paginile obţinute să fie aşezate în ordinea indicată de numerotatia lor (v. planşa XLII). 3 (tehn.) Operaţie de executare a îmbinării unor forme de tablă prin falţ. Fălţuitor (lemn) Rindea pentru executarea falţurilor la scînduri. Fărîmare (tehn.) Reducere a unui material în particule mici. Fărîmător de aşchii (mş.-un.) Prag situat în drumul aşchiilor provenite din strunjire, pentru a le conduce şi a le fărîma. Fărîmător de bulgări (agr.) Dispozitiv ataşat la maşinile de recoltat cartofi, ce fărîmă bulgării de pămînt cu care sînt amestecaţi cartofii. Făţuială (constr., drum.) Strat superficial obţinut prin făţuire. Făţuire 1 (constr., drum.) Netezire a suprafeţei unei construcţii, a unui element de construcţie sau a unui drum, pentru a le corecta denivelările şi asperităţile. 2 (piei.) Curăţire manuală (cu un cuţit fără tăiş şi puţin curbat, cu două mînere) sau cu maşina (prin trecerea pielii prin faţa unor cuţite fără tăiş, dispuse în elice pe un cilindru rotativ) a murdăriei, a pufului, a pigmenţilor şi a grăsimilor saponificate rămase pe faţa şi în porii pielii după cenuşărire. Făţuitor 1 (lemn) Unealtă folosită pentru îndreptarea feţelor scîndurilor sau ale altor piese de lemn. 2 (piei.) Cuţit fără tăiş, puţin curbat, cu două mînere, folosit pentru făţuirea manuală a pieilor. Fe (chim.) Simbol pentru elementul Fier. Feculă (alim.) Amidon extras din tuberculele de cartofi, din rădăcinile de manioc etc. Feder (tehn.) a. Lambă. — b. Pană. 309 Ferăstrău cu bandă Federină (mine) Scoc oscilant. Feding (telc.) V. F a d i n g. Feldspat (mineral.) Aluminosilicat alcalin sau de calciu, anhidru. Se deosebesc feldspaţi. potasici şi calcosodici (plagio-clazi). Feldspaţi sîntrortoza, microclinul, sanidina, albitul, oligoclazul, andezinul etc. Feldspatoid (mineral.) Aluminosilicat alcalin, natural, mai sărac în silice decît feldspatul corespunzător. Feldspatoizi sînt leucitul, nefelinul, sodalitul etc. Feliei, punte ^ (elt., telc.) Montaj pentru măsurarea unei inductanţe mutuale necunoscute, prin opoziţie cu una cunoscută. Fciic de exploatare (mine) Sin. F î-şie de exploatare (v.). Felinar (petr. gaze) Sin. Lan terii ă (v.). Felter (lemn) Subansamblu al instalaţiei de fabricat plăci fibrolemnoase prin procedeul „la uscat“, servind la formarea covorului alcătuit din fibrele de lemn, încleiate şi uscate în prealabil. Fonantren (chim.) C14H10. Hidrocarbură, izomer al antracenului, care se găseşte în gudroanele de la distilarea cărbunilor. Fenil (chim.) C6H5 —. Radical organic provenit din benzen prin îndepărtarea din moleculă a unui atom de hidrogen. Fenilen (chim.) C6H4 = . Radical organic provenit din benzen prin îndepărtarea din moleculă a doi atomi de hidrogen. Fenilhidrazină (chim.) C6H5 — NH — — NH2 . Substanţă întrebuinţată la fabricarea antipirinei * sau a unor coloranţi, cum şi ca peptizant pentru cauciuc. Fenol (chim) C6H5OH. Substanţă din clasa fenolilor (v.), derivată din benzen; e cristalizată, toxică, corosivă, cu miros specific, întrebuinţată ca dezinfectant şi în industria chimică. (=Acid car-bolic, Acid fenic). Fenolftaleină (chim.) Substanţă cristalizată incoloră, a cărei soluţie e folosită ca indicator în chimia analitică, devenind roşie-purpurie în prezenţa unei baze. Fenoli (chim.) Clasă de compuşi carac* terizaţi prin gruparea — OH legată de o hidrocarbură aromatică. După numărul de grupări —OH din moleculă, se deosebesc: monofenoli, difenoli etc. Fenomen chimic (chim.) Fenomen însoţit de o transformare chimică. Fenomen fizic (fiz.) Fenomen în care intervin modificări de stare sau de poziţie ale unui corp sau sistem, dar care nu schimbă compoziţia lor chimică. Fenomen geologic (geol.) Fenomen natural, fizic, chimic sau biologic, produs la suprafaţa sau în interiorul scoarţei terestre, care, provocînd prin mărimea sau durata lui schimbări în constituţia petro-grafică a scoarţei, în relieful suprafeţei etc., determină" evoluţia în timp a Pămîntului. Fenoplaste (ind. chim.) Mase plastice obţinute prin condensare dintr-un fenol şi o aldehidă. (= M a s e plastice fenoli ce, Răşini fenoli ce). Ferăstrău (tehn.) Unealtă sau maşină-unealtă cu ajutorul căreia se taie, prin aşchiere, lemnul, piatra, metalele etc., folosind ca element activ o piesă de oţel mobilă (lamă, bandă, disc etc.), de obicei dinţată. Ferăstrău circular (lemn) Maşină-uneal-tă a cărei unealtă tăietoare e un disc circular dinţat, antrenat într-o mişcare de lucru de rotaţie (v. planşa XLII). (== Circular). Ferăstrău coadă de şoarece (tehn.) Unealtă manuală de tăiat prin aşchiere, cu lamă rigidă, îngustată spre vîrf, cu dinţi numai pe o muchie şi fără ceapraz. Ferăstrău coadă de vulpe (tehn.) U-nealtă manuală de tăiat prin aşchiere, cu lamă rigidă lată, cu dinţi pe una sau pe ambele muchii. Ferăstrău cu bandă (tehn.) Maşină-uneal-tă a cărei unealtă tăietoare e o bandă metalică fără sfîrşit, flexibilă, dinţată pe o muchie, antrenată într-o mişcare de lucru de translaţie (v. planşa XLII). Ferăstrău cu lanţ 310 Ferăstrău cu lanţ (tehn.) Unealtă tăietoare prin aşchiere cu pînză neîntinsă, constituită din elemente dinţate, împreunate prin buloane; e folosită la tăierea arborilor, fiind mînuită de doi muncitori. Ferăstrău cu ramă (tehn.) Unealtă manuală de tăiat prin aşchiere, cu lamă întinsă, montată într-o ramă, de obicei de lemn, mînuită de unu şi, uneori, de doi muncitori. Ferăstrău electric portativ (silv.) Ma-şină-unealtă a cărei unealtă tăietoare e un lanţ fără sfîrşit, cu dinţi tăietori, acţionat de un motor electric. Fereastră 1 (cin.) Deschizătură dreptunghiulară care limitează fluxul luminos ce trece spre film, într-un aparat de proiecţie (fereastră de proiecţie), respectiv spre peliculă, într-un aparat de luat vederi sau într-o maşină de copiat (fereastră de expunere). 2 (constr.) a. Dispozitiv executat din lemn, metal sau beton armat, alcătuit dintr-un cadru fix (toc) şi din panouri (cercevele) pentru geamuri, permiţînd iluminarea şi aerisirea încăperilor (v. planşa XLII). — b. Golul în care se montează o fereastră în sensul de sub a. 3 (mine) Intersecţie a unui puţ de extracţie cu rampa subterană. Fereastră basculantă (constr.) Fereastră care se deschide prin rotirea fiecărei cercevele în jurul unor balamale. Fereastră cu ghilotină (constr.) Fereastră cu cercevelele aşezate una deasupra celeilalte, în plane foarte apropiate, şi care se deschide prin alunecarea lor verticală una în faţa celeilalte. Fereastră cuplată (constr.) Fereastră dublă, în care cercevelele interioare sînt legate de cele exterioare, astfel încît se deschid şi se închid împreună. Fereastră de atac (hidrot.) Tunel sau puţ de acces la o galerie de aducţie. Fereastră fixă (constr.) Fereastră care nu poate fi deschisă. Fereastră glisantă (constr,) Fereastră, de obicei simplă, care se deschide prin alunecarea laterală a cercevelelor. Fereastră în coloană (petr. gaze) Deschidere practicată în peretele unei coloane tubate într-o sondă; serveşte la forarea unei găuri deviate faţă de gaura iniţială a sondei iniţiale. Fereastră pivotantă (constr.) Fereastră care se deschide prin rotirea cercevelelor în jurul unor axe verticale dispuse la mijlocul lor. Fereastră tectonică (geol.) Zonă de aflo-riment a autohtonului unei pînze de acoperire sau de şariaj, înconjurată de toate părţile de autohtonul pînzei, în care apar roci noi sub roci mai vechi, în zone cu contur închis. Ferecare (tehn.) a. Operaţie de strîngere în fiare sau în cercuri metalice (ex.: fere-carea unei roţi de căruţă, prin strîngere într-o şină metalică).— b. Pregătire a feţelor pietrelor de moară care se freacă una de alta, spre a le face proprii măcinării grăunţelor, prin executarea, cu ajutorul ciocanului de ferecat, a unor crestături pe feţele celor două pietre. Ferestruire (mş.-un.) Operaţie de cres-tare, retezare sau debitare de material printr-o tăietură strîmtă. Feric (chim.) Termen folosit pentru compuşii fierului trivalent. Fericianură (chim.) Sare a acidului fericianhidric (obţinut prin combinarea cianurii ferice cu acid cianhidric). Feri-cianura de potasiu, de culoare roşie-por-tocalie, e întrebuinţată în vopsitorie, ca oxidant, şi în chimia analitică. Ferită 1 (met.) Constituent structural al unor oţeluri, alcătuit din fier a cu maximum 0,006% carbon la temperatura ordinară. 2 (mineral.) Grup de minerale în care sînt cuprinse magnetitele şi spinelii. Fermă (constr.) Construcţie de lemn, metal sau beton, destinată să susţină greutatea învelitorii unui acoperiş şi încărcările întîmplătoare (zăpadă, vînt etc.) ale acestuia (v. planşa XLII). Ferment (chim. ) Substanţă sau microorganism care provoacă o fermentaţie. Substanţele secretate de microorganismele 311 Feromagnetism respective şi care provoacă fermentaţia sînt enzime. Fermentare (chim.) Proces prin care se realizează o fermentaţie (v.). Fermentare a nămolului (hidrot.) Proces de descompunere lentă a materiilor organice conţinute în nămolurile unei staţiuni de epurare pentru ape de canalizare. Fermentare a tutunului (ind. chim.) Prelucrare prin fermentare a foilor de tutun, realizată pentru a îndepărta unele defecte, ca: mirosul greu răspîndit în cursul arderii, gustul neplăcut, conţinutul mare de nicotină. Fermentaţie (chim.) Transformare chimică a materiei organice în substanţe cu o constituţie mai simplă, prin acţiunea fermenţilor. Fermentaţie acetică (chim.) Fermentaţie datorită unor bacterii care transformă alcoolul etilic în acid acetic; are loc în timpul formării oţetului din vin. Fermentaţie aerobă (chim.) Fermentaţie care are loc în prezenţa aerului. Fermentaţie alcoolică (chim.) Fermentaţie care transformă zahărul în alcool şi în bioxid de carbon, prin acţiunea drojdiilor ; e folosită la fabricarea spirtului. Fermentaţie anaerobă (chim,) Fermentaţie care are loc în lipsa aerului. Fermentograf (alim.) Aparat care înregistrează grafic puterea de fermentare a unui aluat şi stabileşte momentul cînd poate fi introdus în cuptor. Fermiu (chimfiz.) Fm. Element trans-uranic cu nr. at. 100. Fernico (met.) Aliaj de fier cu 23—30% nichel, 17 — 30% cobalt şi puţin mangan, avînd coeficientul de dilataţie egal cu cel al sticlei, întrebuinţat la confecţionarea pieselor metalice care trebuie să treacă etanş prin sticlă. Feroaliaj (met.) Aliaj de fier cu unu sau cu mai multe elemente, întrebuinţat ca adaos, în siderurgie, pentru a produce oţelurile aliate şi pentru afinare. Feroaluminiu (met.) Feroaliaj care conţine pînă la 20% aluminiu, întrebuinţat la afinarea oţelurilor şi ca adaos pentru oţeluri cu aluminiu, de mare rezistenţă. Un aliaj cu 15% aluminiu e întrebuinţat la confecţionarea de creuzete rezistente la temperaturi înalte. Ferocianură (chim.) Sare a acidului ferocianhidric (obţinut prin combinarea cianurii feroase cu acid cianhidric). Fero-cianura de potasiu, de culoare galbenă, e întrebuinţată în vopsitorie, ca oxidant şi ca mordant. Ferocrom (met.) Feroaliaj cu 50 — 70% crom, întrebuinţat ca adaos pentru oţeluri rapide. Ferodo (tehn.) Nume comercial pentru metalazbest. Feroelectric (elt., fiz.) Calitate a unui dielectric de a avea, în anumite intervale caracteristice de temperatură, o pola* rizaţie electrică permanentă, o permitivi-tate relativă foarte mare, a cărei valoare depinde de cîmpul electric, şi de a prezenta istereză în raport cu cîmpul electric aplicat. Feroelectricitate (elt., fiz.) Proprietate a unor corpuri de a fi feroelectrice. Ferofosîor (met,) Feroaliaj cu 17 —19% sau 23—25% fosfor, întrebuinţat ca a-daos pentru a obţine fontă de cubilou cu fluiditatea mare, sau la fabricarea oţelurilor de laminat în table subţiri. Feromagnetic (fiz,) Calitate a unei substanţe de a avea permeabilitate magnetică foarte mare, a cărei valoare depinde de valoarea cîmpului magnetic. Substanţele feromagnetice îşi menţin magnetiza-rea şi după ce a fost înlăturată cauza care a produs-o. Feromagnetismul se pierde prin încălzire deasupra unei temperaturi, caracteristice pentru fiecare substanţă, numită temperatură sau punctul Curie al substanţei respective. Cele mai importante substanţe feromagnetice sînt fierul, nichelul, cobaltul şi anumite aliaje. Feromagnetism (fiz.) a. Proprietate a corpurilor de a fi feromagnetice. — b. Capitol al fizicii în care se studiază proprietăţile corpurilor feromagnetice. Feromangan 312 Feromangan (met.) Feroaliaj cu 20— 80% mangan, întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale şi ca dezoxidant pentru oţelurile moi. Feromangansiliciu (met.) Feroaliaj cu 50—75% mangan şi 35—20% siliciu, întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale şi pentru a împiedica formarea suflurilor. Feromolibden (met.) Feroaliaj cu 60— 70% molibden, întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale. Feronichel (met.) Feroaliaj cu 25—75% nichel, întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale. Feros (chim.) Termen folosit pentru compuşii fierului bivalent. Ferosiliciu (meu) Feroaliaj cu 12 —90% siliciu, întrebuinţat ca dezoxidant, pentru a împiedica formarea de sufluri în oţeluri, cum şi la fabricarea oţelurilor cu siliciu (pentru transformatoare şi motoare electrice) şi a fentei antiacide. Ferotitan (met.) Feroaliaj cu 22—25% titan, 3—4% aluminiu şi maximum 1% carbon, obţinut prin aluminotermie, sau feroaliaj cu circa 17% titan şi maximum 7% carbon, obţinut prin reducere cu carbon, întrebuinţate la afinarea oţelurilor. Ferotungsten (met.) Sin. Fer o wolfram (v.). Ferovanadiu (met.) Feroaliaj cu 40— 60% vanadiu, întrebuinţat ca adaos la oţelurile speciale. Feroviar (tehn.) Referitor la o cale ferată (vehicul feroviar, instalaţie feroviară). Ferowolîram (met.) Feroaliaj cu 80— 85% wolfram, întrebuinţat la fabricarea oţelurilor rapide şi a unor oţeluri magnetice. (=F e r o t u n g s t e n). Ferry-boat (nev.) Navă sau ponton special amenajate pentru transportul pe apă al unui vagon sau al unei garnituri de cale ferată între două staţii terminus de pe malurile unui rîu, ale unui lac, canal sau braţ de mare. Feruginos (chim.) Calitate a unui material, a unui sol, a unei ape etc., de a avea un conţinut relativ mare de fier. Feston 1 (arh.) Decoraţie arhitectonică pictată sau în relief, alcătuită din motive variate (florale, geometrice, linii ondulate) şi împletite. 2 (text.) Broderie în formă de semicercuri, cu care se tiveşte marginea unui obiect de pînză. Fetiţă (constr.) Stîlp scurt de lemn, cu ambele capete tăiate drept, care se fixează în prelungirea unui pilot bătut în pă-mînt, pentru a-1 putea bate şi mai adînc. Fetru (text.) Pîslă din fibre de lînă presată, folosită îndeosebi pentru pălării. Fiabilitate (gen.) Gradul de încredere în funcţionarea oricărui sistem (dispozitiv, mecanism) asamblat pentru îndeplinirea unei funcţiuni. E măsurabil prin comparaţie şi încercări în care factorul cel mai important e durabilitatea (deci timpul). Fiare de ferestre (constr.) Bare metalice de profiluri L, T, I, U sau speciale, care servesc la construirea tocului şi a cerce-velelor ferestrelor metalice. Fibră 1 (rez. mat.) Linie care conţine punctele situate la distanţă egală de ex-tradosul sau intradosul unei piese (arc, boltă, grindă etc.) supuse la încovoiere. 2 (text.) V. Fibră textilă. Fibră acetat (text.) Material filiform textil care se obţine, industrial, prin sa-ponificarea triacetatului de celuloză, dizolvarea acestuia într-un amestec de acetonă şi alcool şi filarea soluţiei rezultate (prin metoda „la uscat“). Fibră artificială (text.) Material filiform textil obţinut prin prelucrarea mecanică şi chimică a unui material celulozic natural. Ex.: celofibra, viscoza. Fibră colagenă (piei.) Fibră conjunctivă a dermei, constituită din proteine speciale, care se extrage, prin fierbere, din zgîrciuri, solzi etc. Fibră de bast (text.) Sin. Fibră liberi ană (v.). 313 Fier forjat Fibră de sticlă (st. cer.) Fir de sticlă foarte subţire, fabricat din sticlă topită; sub formă de vată de sticlă e un izolator termic pînă la 650° (pentru cazane, frigo-rifere) şi izolator acustic. Sub formă de împletitură sau de ţesătură, e 'olosit în filtre, în industria chimică, ca izolant şi ca armătură, imprimînd excepţionale proprietăţi unor materiale plastice. Fibră liberiană (text.) Material fili-form (extras prin topire sau pe cale mecanică), alcătuit din celuloză, care se găseşte în tulpinile şi în frunzele unor plante. Cele mai importante, putînd fi folosite ca fire textile, sînt cele provenite din: iută, in, chenaf, cînepă, ramie, chen-dir (fibre de tulpină) şi cele de rafie, de sisal (fibre de frunză). (= F i b r ă de b as t). Fibră neutră (rez. mat.) Linie teoretică pe care se află fibra a cărei lungime nu variază cînd piesa e supusă la încovoiere. Fibră poliuretanică (text.) Material fi-liform sintetic, eterocatenar, obţinut prin filarea răşinilor rezultate din mecanismul de polimerizare în trepte, pe baza reacţiei dintre diizocianaţi şi glicoli. Fibră sintetică (text.) Material filiform obţinut prin tragere sau extruziune, dintr-o masă plastică macromoleculară, sintetică. Fibrele sintetice textile cele mai întrebuinţate sînt cele de nailon, ca-pron, perlon, orlon etc. Fibră textilă (text.) Material filiform obţinut dintr-un ţesut animal ori vegetal, sau dintr-un produs mineral ori de sinteză, ale cărui proprietăţi îl fac potrivit să fie tors în fire, deci folosit la fabricarea ţesăturilor, a împletiturilor, a pîslei, a periilor etc. Fibră vulcan (tehn.) Material obţinut din celuloză, rezistent la acţiunea benzinei şi a uleiurilor, întrebuinţat la confecţionarea de căptuşeli pentru saboţi de frînă, de roţi dinţate, de geamantane, de garnituri etc. Fibroblastică, structură^ (petrogr.) Structură a rocilor metamorfice, caracterizată prin prezenţa mineralelor fibroase. (== Structură nematoblas-t i c ă). Fidelitate (telc.) Precizie cu care un receptor radiofonic sau, în general, un dispozitiv electroacustic reproduce modulaţia semnalului primit. Fidelitate a unui instrument (metr.) Caracteristică tehnică de funcţionare a unui instrument de măsurat de a indica aceeaşi valoare pentru mărimea pe care o măsoară, ori de cîte ori aceasta e măsurată în aceleaşi condiţii. Fider 1 (elt.) Linie de transport al energiei electrice dintre o uzină electrică şi posturile de transformare sau dintre două posturi de transformare, pe care nu se ia nici o derivaţie. 2 (telc.) Linie de transport al energiei între antenă şi receptor, respectiv emiţător. Fier (chim.) Fe. Element cu nr. at. 26, gr. at. 55, 85. Metal alb, feromagnetic, cu gr. sp. 7,84; p.t. circa 1 535°. Se prezintă sub patru stări alotropice, şi anume fier a, (3, y, 8. Se găseşte în natură ca magnetit, hematit, siderit, limonit, în pirite etc. E folosit sub formă de aliaje, mai ales cu carbon, dar care conţin şi mangan, crom, nichel, cobalt, wolfram etc., sub formă de fonte şi oţeluri. Fier-balot (met.) Oţel profilat sub formă de fîşii cu grosime mică (1 — 10 mm), întrebuinţat la confecţionarea cercurilor de butoaie şi de roţi, a legăturilor pentru lăzi şi baloturi etc. Fier-carbon, aliaj — (met.) în general, orice aliaj tehnic care are la bază sistemul fier-carbon, conţinînd, de obicei, şi alte elemente de adaos. Fier de coamă (constr.) Unealta de oţel, folosită de tinichigiu la îndoirea marginii tablei şi la strîngerea falţurilor verticale ale învelitorilor de tablă,* la acoperişuri. Fier de lipit (tehn.) Sin. Ciocan de lipit (v.). Fier de rostuit (constr.) Unealtă formată dintr-o vergea de oţel cu secţiunea pătrată, folosită de zidar la rostuire. Fier forjat (constr.) Oţel, în bare sau în tablă, prelucrat artistic prin forjare. Fier lat 314 Fier lat (agr.) Lamă de oţel lată, fixată de cormana plugului, care taie brazda pe dedesubt, la adîncimea fixată. ( = B r ă z d a r ). Fier lung (agr.) Piesă a plugului, montată pe grindei, care detaşează, printr-o tăietură verticală, fîşia de pămînt ce urmează a fi tăiată de brăzdar. Fier moale (elt.) Oţel cu o proporţie foarte mică (circa 0,1—0,4%) de carbon. Se demagnetizează practic complet cînd cîmpul magnetic exterior e înlăturat, fiind întrebuinţat la confecţionarea miezurilor de electromngneţi. Fierbător (tehn.) Aparat în care se fierbe un lichid la presiunea atmosferică sau la o presiune mai înaltă, încălzit cu foc direct, cu abur, cu gaze calde, electric etc. (v. planşa XLII). Fierbere (fiz.) Vaporizare a unui lichid în toată masa lui, la temperatura la care presiunea vaporilor e egală cu presiunea ce se exercită asupra lichidului Temperatura la care fierbe un lichid sub presiune normală se numeşte temperatură normală de fierbere. Fierbere a metalului (met.) Degajare violentă, în timpul turnării, a gazelor dintr-o masa de metal lichid. Figurare (constr.) Aranjare în figuri a materialelor de construcţie, granulare sau sub formă de bulgări/ pentru a li se măsura cu mai multă uşurinţă volumul. Figură 1 (constr.) Depozit de nisip, pietriş, piatră spartă etc. aşezat sub forma unei figuri geometrice regulate, pentru a i se putea calcula uşor volumul. 2 (mat ) a. Ansamblu de puncte, linii şi suprafeţe între care există anumite relaţii.—b. Formă exterioară a unui corp. 3 (tehn.) Ansamblu de puncte şi de linii trasate pe o suprafaţă pentru a reprezenta forma exterioară a unui corp, o formă geometrică, un simbol, o schemă, o diagramă etc., întocmit în scopul de a explica sau de a întregi un text. Figuri (mine) Formă în trepte răsturnate a frontului de abataj, la exploatarea stratelor subţiri cu înclinare mare. (Termen minier.) Filabilitate (text.) Capacitate a unui material textil de a putea fi tras în fire. Se exprimă prin lungimea aproximativă a firului cu lungimea de rupere optimă care se poate obţine dintr-un kilogram de material. Filament (elt.) Fir conductor subţire, de metal, cărbune sau oxizi de pămînturi rare, adus la incandescenţă prin trecerea unui curent electric. Filamentele metalice sînt folosite în becurile cu incandescenţă; cele acoperite cu oxizi de pămînturi rare sau de metale alcalino-pămîntoase sînt folosite în tuburile electronice. Dimensiunea filamentelor (în special a celor subţiri, cu diametrul de circa 0,01 mm) se indică sub forma greutăţii unei lungimi de fir de 200 mm (în mg/200 mm). Filare 1 (av.) Zbor aproximativ orizontal, la înălţime mică, ce începe, de obicei, la 0,25 — 0,15 m, în scopul reducerii vitezei de zbor pînă la viteza de aterizare. 2 (text.) Transformare a materiilor textile în fire. Filarea se face cu ajutorul maşinii cu inele, al maşinii cu furci, cu clopot ori cu filiere, sau al seif actorului. Filată (constr.) Scîndură, cu grosimea de 3 — 4 cm, aşezată pe susţinerea unei galerii de tunel, pentru ca presiunile litostatice să fie repartizate uniform. Filatură (text.) Instalaţie în care fibrele textile sînt transformate în fire. într-o filatură, fibrele sînt destrămate şi curăţate, obţinîndu-se o pătură care se laminează în benzi şi se transformă, apoi, prin răsucire, în fire; acestea sînt apoi depănate pe ţevi sau în sculuri. Filă (constr. nav.) Fîşie de bordaj care se întinde pe toată lungimea carenei unei nave. Fii 6 (text.) Tricot cu orificii uniform repartizate pe suprafaţa lui, realizate fie prin ajurare, la tricoturile dintr-un fir, fie prin înşirarea pe sărite, la tricoturile urzite. Filer (drum., ind. chim.) Material măcinat foarte fin (praf de cărbune, de calcar, de var stins etc.) care se adaugă 315 Filmpac lianţilor bituminoşi pentru a le mări consistenţa şi a-i face stabili la variaţiile de temperatură, cum şi pentru a mări suprafaţa de răspîndire a liantului în masa amestecului. Filer activ (drum., ind. chim.) Parte activă dintr-un filer, cu granule foarte fine care trec prin sita cu 6 400 ochiuri pe 1 cm2. (= Floare de filer). Filerizare (drum., ind. chim.) Amestecare cu un filer a unui liant bituminos. Filet (tehn.) Şanţ cu profil constant, cu axa în elice, tăiat pe suprafaţa cilindrică sau conică a unei piese, care serveşte la înşurubarea acesteia într-o altă piesă ce are un şanţ corespunzător. Filet de fixare (tehn.) Şanţ (cu profil constant şi axa în elice) folosit la fixarea unei piese de alta; poate fi exterior (de ex. la şuruburi) sau interior (de ex. la piuliţe), cu profil rotund, triunghiular, trapezoidal etc. Dimensiunile sînt date în ţoii sau în milimetri. Profilurile sînt standardizate. Filet de transport (tehn.) Şanţ (cu profil constant şi axa în elice) folosit pentru deplasarea unei piese (de ex. la arborele conducător al unui strung) şi, eventual, pentru a transmite o presiune (de ex. la prese cu şurub); poate avea profil trapezoidal, dreptunghiular, pătrat, în ferăstrău. Filetare (tehn.) Operaţie de executare a unui şanţ cu profil constant şi axa în elice, care se poate efectua prin aşchiere, turnare, presare etc. Fileu (text.) Produs textil în formă de plasă cu ochiuri egale rezultat din în-nodarea unui fir, cu ajutorul navetei. Filieră 1 (met.) Piesă perforată prin care se trage în fire (trefilare) sau în bare (etirare) un metal ductil. 2 (tehn.) Unealtă sau portunealtă folosite pentru tăierea unui filet pe o bară sau pe o ţeavă (v. planşa XLII). 3 (text.) Organ de maşină cu o serie de găuri cu diametrul de 0,05 — 0,1 mm, folosită la filarea mătăsii artificiale. Filită (petrogr.) Rocă metamorfică cu textura şistoasă foarte pronunţată, derivată din şisturile argiloase, printr-un metamorfism slab de epizonă. Film 1 (cin.) Bandă de peliculă imprimată, obţinută dintr-o peliculă foto-sensibilă, prin expunere într-un aparat de luat vederi sau într-o maşină de copiat. 2 (fiz., tehn.) Strat foarte subţire dintr-un lichid sau dintr-un gaz, pe suprafaţa unui solid sau a unui lichid. (= Peliculă). 3 (foto.) Membrană subţire folosită, în locul sticlei, ca suport pentru stratul foto-sensibil, în confecţionarea unor materiale fotografice. Are forma unui pachet de foi izolate (filmpac) sau a unei benzi (rollfilm). (= Peliculă fotografică). 4 (tehn.) Bandă de imagini succesive asemănătoare cu cea folosită în fotografie, utilizată în cinematografie pentru înregistrarea imaginilor şi, uneori, şi a sunetului. Film de bitum (drum.) Strat subţire de bitum care înveleşte agregatele dintr-un amestec asfaltic. Film de ulei (tehn.) Strat subţire de ulei care aderă la piesele unse. (^Peliculă de ulei). Film fotografic (foto.) Y. Film 3. Filmare (cin.) înregistrare pe o peliculă fotosensibilă în formă de bandă, a imaginilor succesive corespunzătoare unei acţiuni. Filmare combinată (cin.) Filmare constituită din elemente separate, care nu pot fi reunite prin metodele obişnuite şi care se realizează, de exemplu, prin expuneri succesive ale peliculei. Filmostat (cin.) Cutie în care se păstrează filmele în cabinele de proiecţie sau de montaj, pentru a fi ferite de variaţiile de temperatură şi de umiditate. Filmotecă (cin.) încăpere special amenajată, în care se păstrează pelicula neimpresionată sau filmele. Filmpac (foto.) V. sub Film 3. Filon 316 Filon (geol.) Formă de zăcămînt a unor roci magmatice sau umplutură cu minerale dispuse prin cristalizarea din soluţiile hidrotermale, care se formează în crăpăturile scoarţei terestre. Filosilicat (mineral.) Silicat cu ha-bitus foios ori solzos, avînd structura internă stratificată. Filtrare 1 (chim., fiz.) Separare cu ajutorul unui filtru a unui lichid de particulele aflate în suspensie. 2 (fiz.) Trecere a unui fascicul de radiaţii printr-un filtru care reţine unele dintre radiaţiile componente. Filtrat (chim. fiz.) Lichid care a străbătut un filtru şi a fost separat de particulele în suspensie pe care le conţinea.^ Filtraţia noroiului de foraj (petr. gaze) Pătrundere a unei părţi din apa conţinută de noroiul de foraj, în porii rocilor care constituie pereţii sondei. Filtrai (fiz.) Ecran absorbant, folosit pentru a izola anumite radiaţii dintr-un fascicul, prin absorbţia altor radiaţii din fasciculul respectiv. 2 (tehn.) Dispozitiv sau aparat pentru separarea unui fluid de substanţele solide aflate în suspensie în el, fie cu un material poros (nisip, pietriş, cocs, pulberi etc.), prin ai cărui pori nu pot străbate decît fluidele şi substanţele dizolvate, fie cu un perete cu găuri foarte mici (ţesături, materiale fibroase etc.). Pentru accelerarea fenomenului se poate lucra şi cu aspiraţie, sub presiune, prin centrifugare etc. Filtru acustic (fiz.) Dispozitiv care alege, dintr-un sunet compus, un sunet sau sunete cu frecvenţe cuprinse într-un anumit interval. Filtru biologic (hidrot.) Instalaţie de epurare biologică a apelor de canalizare, bazată pe trecerea apelor, epurate mecanic, printr-un strat de materiale grosiere (zgură, cărămidă spartă, cocs etc.). Pe suprafaţa macrogranulelor se formează membrane biologice, bogate în bacterii aerobe, care adsorb din apă materiile organice fine pe care le oxidează şi le mineralizează apoi prin activitatea bacteri- ilor. Masa filtrantă se mai numeşte şi pat bacterian. Procesul necesită o continuă aerisire a apei, sau chiar aport de aer comprimat (la aerofiltrare). (= B i o-filtru). Filtru de antenă (telc.) Dispozitiv montat între un emiţător şi o antenă, în scopul de a adapta antena la emiţătorul respectiv şi, eventual, de a opri trecerea în antenă a armonicilor produse de emiţător. Filtru de cuarţ (elt., telc.) Filtru care are în constituţia'sa şi un cristal de cuarţ. Filtru de sondă (petr. gaze) Construcţie formată din burlane perforate, eventual înfăşurate într-o elice de sîrmă şi sită de sîrmă sau avînd în exterior o masă de pietriş; are rolul de a asigura trecerea cît mai liberă a fluidelor din strat în sondă, împiedicînd simultan trecerea nisipului sau a altor particule solide (v. planşa XLIII). ^Filtru electric ”1 (elt ~telc.) ’ Dispozitiv care, inserat într-un circuit electric, lasă să treacă numai curenţii alternativi ale căror frecvenţe au fie valori cuprinse într-un anumit interval, fie valori care se găsesc în afara unor limite determinate. V. Filtru trec e-b and ă, Filtru o p r e ş t e-b a n d ă, Filtru trece-j o s, Filtru trece-sus. 2 (tehn.) Dispozitiv alcătuit din două plăci metalice, paralele, între care o diferenţă de potenţial separă, prin precipitare pe una dintre plăci, pulberile conţinute într-un gaz. (= Electro-f il t ru). Filtru electromecanic (elt., telc.) Filtru pentru oscilaţii electromecanice care, alături de elementele de circuit electric, conţine şi rezonatoare mecanice, elementele de cuplaj şi traductoarele necesare. Filtru fotografic (cin., foto.) Filtru optic care se montează în faţa obiectivului unui aparat fotografic sau al unui aparat de luat vederi pentru a permite, pe pelicula folosită, anumite efecte artistice. Filtru lent (hidrot.) Filtru mecanic-biologic, în care apa, în prealabil dezni-sipată şi decantată, străbate cu viteză mică un strat filtrant (de nisip) pentru Planşa XLII 2 1 f £ * -+-1 1 » i ^ / J- * / Variante de fălţuire în fasciculă a — format longitudinal, fălţuit de două ori; b şi c — format transversal, fălţuit de două ori, respectiv de trei ori. Ferăstrău circular pentru lemn 1 — batiu; z — masă de lucru; 3 — disc de ferăstrău; 4 — piesă de ghidare (pentru lăţimea scîndurii); 5 — dispozitiv pentru înclinat masa de lucru; 6 — canal pentru prinderea dispozitivelor de lucru. Filieră cu bac circular reglabil 1 — locaşul şurubului de reglare a bacului prin strîngere. 1 — batiu; 2 — roţi de conducere a benzii; 3 — bandă; 4 — apărătoare; 5 — dispozitiv de ghidare a benzii; 6 — greutate pentru întinderea benzii ; 7 — lagăr reglabil. Fereastră 1 — toc; 2 — traverse intermediare; 3 — cercevelele ferestrei; 4 — cercevelele supralum in ii; 5 — lăcrimarele cercevelelor; 6 — şpro-suri; 7 — ochiurile ferestrei; 8 — ochiurile supraluminii; 9 — glaf; 10 — solbanc. Tipuri de ferme a şi b — ferme triunghiulare cu o singură pantă, în consolă; c — fermă triunghiulară cu o singură pantă, simplu rezemată; d — fermă itri-unghiulară cu coardă frîntă; e — fermă penta-gonală cu coardă frîntă; f — fermă de tip shed, simplă, pentru o singură deschidere; g — fermă cu zăbrele, cu tălpi curbe. 1 — mantaua fierbătorului; 2 — gură de încărcare şi golire; 3 — roată dinţată pentru acţionare; 4 — racord pentru admisiunea aburului; 5 — gura rezervorului ^de golire. Filtra opreşte-bandă 318 a fi complet limpezită, devenind astfel potabilă. Filtru opreşte-bandă (elt., telc.) Filtru care permite trecerea tuturor semnalelor, exceptînd pe cele cu frecvenţe într-o anumită bandă, numită bandă de oprire sau rejecţie. Filtru optie (fiz.) Ecran colorat, de sticlă sau de gelatină, ori alcătuit dintr-un strat de lichid conţinut într-o cuvă, care lasă să treacă numai lumină de anumite culori sau absoarbe parţial lumina de toate culorile. Filtru pentru noroi de foraj (petr. gaze) Aparat cu ajutorul căruia se determină filtraţia noroiului de foraj, în condiţii de presiune şi timp determinate. Cel mai utilizat e aparatul tip Baroid. Filtru-presă (tehn.) Dispozitiv alcătuit din mai multe rame sau camere, prinse etanş una de cealaltă, în care materialul de filtrat e trimis sub presiune şi e obligat să străbată o serie de pînze filtrante (v. planşa XLIII). Filtru rapid (hidrot.) Filtru mecanic în care apa, în prealabil deznisipată, tratată cu coagulanţi şi decantată, străbate cu viteză mare un strat filtrant de nisip, pentru a fi limpezită. Filtru rotativ (tehn.) Dispozitiv de separare format dintr-o tobă cilindrică compartimentată acoperită cu material filtrant ; prin rotirea tobei, compartimentele ajung pe rînd în legătură cu o pompă de vid care aspiră materialul de filtrat. Lichidul intră în pompă, iar suspensia e reţinută şi, cînd camera respectivă depăşeşte legătura cu pompa, se desprinde de materialul filtrant. Filtru trece-bandă (elt., telc.) Filtru care permite trecerea numai a semnalelor avînd frecvenţele cuprinse într-un anumit interval, numit bandă de trecere. Filtru trece-jos (elt., telc.) Filtru care lasă să treacă numai frecvenţele mai joase decît o frecvenţă superioară limită, numită frecvenţă de tăiere. Filtru trece-sus (elt., telc.) Filtru care lasă să treacă numai semnalele cu frecven- ţele mai mari decît o frecvenţă inferioară limită, numită frecvenţă de tăiere. Filţ (text.) Ţesătură elastică şi rezistentă, confecţionată prin împîslirea lînii (merinos sau ţigaie), care nu se deformează cînd e solicitată la întindere sau la presare. Finet (text.) Ţesătură fabricată din fire de bumbac cardat, scămoşată pe una sau pe ambele feţe. Fineţe 1 (met.) Cantitatea de metal preţios dintr-un aliaj, exprimată sub formă de părţi la o mie. Astfel, aurul cu fineţea de 900 e un aliaj care conţine 90% aur. 2 (tehn.) Raport, exprimat în procente, dintre cantitatea de material rămas pe o sită şi întreaga cantitate de material dată la cernut (v. Fineţea sitei). 3 (text.) Raport dintre greutatea şi lungimea unui fir textil, exprimat prin numărul firului (v.). Fineţea sitei (tehn.) Numărul de ochiuri pe 1 cm2 de sită. Finimetru (mine) Aparat montat pe aparatele de respiraţie, care arată presiunea oxigenului din butelie şi, prin aceasta, cantitatea disponibilă pentru respiraţie. Finisaj (constr.) Ansamblul lucrărilor de dare în folosinţă sub formă cît mai acceptabilă şi definitivă (tencuială, pardoseală, zugrăveală, vopsitorie etc.), care se execută la o construcţie, pentru a da clădirii şi încăperilor un aspect plăcut. Finisare (tehn.) a. Ansamblu de operaţii dintr-un şir de prelucrări ale unui obiect, prin care se dă obiectului aspectul definitiv. — b. Operaţie sau ansamblu de operaţii pentru prelucrarea fină a unei piese. (= F i n i ţ i e). Finisare a construcţiilor (constr.) Ansamblul lucrărilor care se execută la o construcţie, în vederea dării ei definitive în funcţiune. Finisare a îmbrăcămintei rutiere (drum.) Operaţie de netezire a stratului de uzură la o îmbrăcăminte rutieră de beton sau de asfalt, pentru ca suprafaţa ei să nu 319 Fisurare prezinte, nici longitudinal, nici transversal, denivelări pronunţate. Finisor (drum.) Maşină de lucru folosită la executarea îmbrăcămintelor rutiere de beton, de ciment sau asfalt. Finiţie (tehn.) Sin. Finisare (v. Finisare b). Fiolă (chim.) Mic vas închis, de sticlă neutră, avînd de regulă capacitatea de 1—10 cm3, în care se păstrează soluţii, suspensii, medicamente etc. Fiolă de nivelă (geod., topogr.) Tub de sticlă în formă de tor, închis la ambele capete, din care se confecţionează nivelele instrumentelor topografice (teodolite, instrumente de nivelment. geometric etc.). Fir 1 (tehn.) Corp maleabil şi maniabil cu lungimea relativ foarte mare în raport cu dimensiunile secţiunii lui transversale. 2 (text.) Material filiform produs în filatură sau în torcătorie, prin răsucirea (toarcerea) împreună a mai multor fibre textile. Uneori (de ex. în cazul mătăsii naturale sau al mătăsii artificiale), firul e obţinut prin tragere dintr-un material vîs-cos şi nu e tors. Fir cu plumb (tehn.) Dispozitiv folosit pentru verificarea verticalităţii unor elemente de construcţie, a unor maşini, sau pentru aşezarea aparatelor topografice deasupra punctelor de reper din staţie, alcătuit dintr-o greutate metalică (în formă de con, de cilindru terminat cu un con etc.) atîrnată de un fir (v. planşa XLIII). Fir de cale 1 (c.f.) Fiecare dintre cele două şiruri de şine care formează o cale ferată. 2 (elt.) Conductă electrică aeriană prin intermediul căreia energia electrică se transmite unor vehicule (tramvai, tren electric etc.). Fir de curent (elt.) Fluidul din interiorul unui tub de curent, cu secţiunea foarte mică. Fir de efect (text.) Fir de structură sau coloraţie neomogenă, filat sau răsucit, introdus într-o ţesătură cu scopul de a obţine aspecte deosebite. Fir de măsurare, (geod., topogr.) Instrument de măsurare directă a distanţelor. Fir electric (elt.) Conductor electric cu secţiunea mică, de obicei circulară, care constituie elementul component al conductelor electrice folosite în instalaţiile electrice. Fir magnetic (telc.) Suport de înregistrare filiform, în general metalic, constînd fie dintr-un material magnetic omogen, fie dintr-un nucleu nemagnetic acoperit de un strat magnetic. Fir mobil (geod., topogr.) Fiecare dintre trăsăturile reticulare de la microscoapele sau micrometrele cu tambur ale teodo-litelor, care servesc la măsurarea micilor fracţiuni de diviziuni. De obicei „firele“ mobile sînt cuplate cîte două, pentru încadrarea perfectă, între ele, a trăsăturilor diviziunilor ale căror fracţiuni se măsoară. Fir reticular (topogr.) Fir foarte subţire (de păianjen, la aparatele vechi, gravat pe o lamelă subţire, la cele noi) dispus ortogonal, după un diametru orizontal şi altul vertical, în interiorul tubului lunetei teodolitelor sau a tahimetrelor, într-un plan perpendicular pe axa longitudinală, de figură, a tubului. Fir stadimetric (topogr.) Fir asemănător cu firul reticular, aşezat în acelaşi dispozitiv reticular ca şi acesta, fie simetric deasupra şi dedesubtul firului reticular orizontal, fie la stînga sau la dreapta celui vertical. Firnis (ind. chim.) Soluţie de sicativi în uleiuri vegetale, întrebuinţată la prepararea ciuturilor, a grundurilor şi a vopselelor. Firul apei (hidrot.) Linie ideală de la suprafaţa apelor mijlocii ale unui rîu, care uneşte punctele de viteză maximă. Fisionare (fiz.) Provocare a unei fisiuni. Fisiune (fiz.) Reacţie nucleară provocată, rareori spontană, de despicare a unui nucleu greu în două părţi cu mase apropiate, însoţită de dezvoltare de energie. Fisurare (tehn.) Producere a unei fisuri. Fisurare hidraulică 320 Fisurare hidraulică (petr. gaze) Operaţie de creare a unor fisuri (crăpături) în roca din zăcămîntul de ţiţei, prin injectarea în zăcămînt, la presiuni înalte, a unui fluid de fisurare amestecat cu nisip de cuarţ, în scopul de a crea căi de acces stabile cu o secţiune mai mare de trecere a ţiţeiului din strat în sondă, respectiv de a mări permeabilitatea rocii din jurul sondei şi a realiza creşterea debitului de ţiţei exploatat (v. planşa XLIII). (= Fracturare hidraulică). Fisură 1 (gen.) Crăpătură, relativ îngustă, într-un material. 2 (met.) Crăpătură a unui metal sau a unui aliaj survenită la turnare, forjare, călire sau cimentare. Fisurile sînt datorite faptului că tensiunile dezvoltate în material, în cursul elaborării sau al prelucrării, depăşesc rezistenţa la rupere a materialului. Fişă (topogr.) Vergea de oţel cu diametrul de 5—6 mm şi cu lungimea de 30— 40 cm, avînd un capăt curbat în inel, iar celălalt capăt ascuţit, folosită pentru a se marca provizoriu diversele puncte de pe un aliniament sau sfîrşitul de panglică, la măsurarea distanţelor lungi, prin înfigere verticală în pămînt (v. planşa XLIII). Fişă de curent (elt.) Piesă de legătură, prin intermediul unei prize de curent, între o conductă electrică izolată, mobilă şi flexibilă, şi o conductă fixă sau reţeaua electrică (v. planşa XLIII). Fiştău (mine) Ciocan de mină, uneori de formă curbă, folosit la baterea manuală a găurilor de mină. Fitil (text.) Produs textil sub formă de şnur sau tub gol, care absoarbe cu uşurinţă lichidele (fitil de lampă, de ungere etc.). Fitil aprinzător (expl., mine) Mijloc de aprindere a capselor detonante, constituit dintr-un înveliş izolant, confecţionat dintr-o serie de pături de împletitură textilă impregnată cu o substanţă as-faltoasă (sau cu alt material izolant), în interiorul căruia se găseşte un miez de pulbere neagră, slab presată în jurul unui fir conducător. Se foloseşte numai în minele negrizutoase sau fără praf de cărbune exploziv. Fitil Bickford (expl.) Fitil de bumbac, de cînepă, de iută etc., în interiorul căruia se găseşte un miez continuu de pulbere neagră, care arde cu viteză constantă. Este întrebuinţat pentru transmiterea focului la capse. Fitil detonant (expL, mine) Mijloc de aprindere a încărcăturilor de explozivi, constituit dintr-un tub izolator protector (de plumb, staniu sau împletitură de fire de in, bumbac sau cînepă, acoperită cu două straturi izolante de mastic impermeabil) şi dintr-un miez de substanţă explozivă detonantă, de mare brizanţă. Se foloseşte pentru amorsarea încărcăturilor din găurile de mină. Fiting (tehn.) Piesă fasonată metalică, în general filetată, cu care se poate realiza o asamblare demontabilă a conductelor metalice sau a armăturilor. Se execută din oţel, fontă maleabilă, bronz, alamă, materiale plastice etc. Fitingurile cel mai des folosite sînt: mufele, coturile, curbele, teurile, niplurile, racordurile olandeze, coturile etajate, ramificaţiile, dopurile, reducţiile. Uneori îndeplinesc şi funcţiunea de reductor. Fiţuire (text.) Operaţie de legare a şuviţelor elementare pentru a evita încurcarea firelor în scul. Fixare 1 (foto.) Operaţie prin care se dizolvă substanţa fotosensibilă ce nu a suferit descompunere chimică, de pe un material fotografic (placă, film expus). 2 (mş.-un.) Operaţie de prindere a unei piese pe o maşină-unealtă, pentru a putea fi prelucrată. 3 (piei.) Tratare cu agenţi (clei pep-tizat, hexametilentetramină, sulfat de magneziu etc.) pentru a face insolubile substanţele tanante necombinate şi a le fixa, astfel, pe piele. Prin fixare, rigiditatea pielii, cum şi rezistenţa ei la trecerea apei şi la uzură, devin mai durabile. 4 (text.) a. Micşorare a tensiunilor interne reziduale ale firelor sintetice prin contactul cu abur, cu gaze inerte sau cu apă, la temperaturi sub temperatura de 321 Flamba] plastifiere a substanţei sintetice respective.—b. Pătrundere a colorantului în fibra textilă, pentru a rezista la spălare, la lumină şi la diferiţi agenţi chimici. Fixatorl (av.) Piesă folosită la lucrări de asamblare, în construcţia avioanelor metalice, care serveşte la fixarea în poziţia adecvată a tablelor cu găuri de nit, pentru a evita deplasarea relativă a acestor găuri în timpul nituirii. 2 (foto.) Substanţă folosită în operaţia de fixare pentru dizolvarea substanţei foto-sensibile de pe un material fotografic. 3 (text.) Substanţă întrebuinţată la pătrunderea şi menţinerea coloranţilor pe fibră. Fizica zăcămintelor (petr. gaze) Disciplină care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi colectoare ale rocilor ce constituie zăcămintele de hidrocarburi şi ale rocilor înconjurătoare, cum şi cu studiul schimbării stării de agregare, de echilibre de faze ale sistemelor de hidrocarburi, în condiţiile de zăcămînt. Fizică (gen.) Ştiinţă care se coupă cu studiul structurii şi al proprietăţilor materiei şi cu studiul fenomenelor celor mai generale în legătură cu materia. Fizica se împarte în fizica clasică, fizica relativistă şi fizica cuantică. Fizică clasică (fiz.) Fizică ale cărei legi sînt valabile pentru dimensiuni şi durate de timp relativ mari şi pentru viteze relativ mici în raport cu viteza luminii în vid. Fizică cuantică (fiz.) Fizică ale cărei legi sînt valabile şi pentru dimensiuni şi durate foarte mici. Fizică relativistă (fiz.) Fizică în care se ţine seama de rezultatele teoriei relativităţii şi ale cărei legi sînt valabile şi pentru viteze comparabile cu viteza luminii în vid, care e c = 3 • IO8 m/s. Flşie de exploatare (mine) Porţiune dintr-un zăcămînt sau dintr-un panou de exploatare, situat între două plane paralele atît de apropiate, încît porţiunea respectivă poate fi exploatată dintr-o dată. La zăcămintele subţiri cu înclinare mare, ele sînt orizontale; la cele groase pot fi paralele cu acoperişul sau pot avea o oarecare înclinare. (= F e 1 i e de exploatare). Fîşie de planşeu (constr.) Piesă prefabricată de beton armat, în formă de placă cu grosimea relativ mare, cu lăţimea de 10—120 cm şi cu lungimi diferite, folosită la executarea unor tipuri de planşee. Fîşie de siguranţă (mine) Porţiune dintr-un zăcămînt lăsată neexploatată, în scopul protejării unei lucrări subterane. Flacără (chim., tehn.) Masă de gaze neutră, oxidantă sau reducătoare, care, ca urmare a unor reacţii chimice puternic exotermice, dezvoltă lumină şi căldură. Flacără neutră (chim., tehn.) Flacără rezultată prin arderea fără exces de aer sau de combustibil. Flacără oxiacetilenică (tehn.) Flacără rezultată prin arderea acetilenei cu oxigenul într-un arzător special, numit suflai; temperatura atinge 3 100°G. E folosită la tăierea metalelor sau la sudare. Flacără oxidantă (chim., tehn.) Flacără rezultată prin arderea, cu exces de aer, a unui combustibil, folosită în metalurgie, în industria chimică etc.; dă o temperatură înaltă. Flacără oxiMdrică (chim., tehn.) Flacără rezultată prin arderea, într-un suflai, a hidrogenului în amestec cu oxigenul. Dă temperaturi pînă la 3 500° G. Flacără reducătoare (chim., tehn.) Flacără rezultată prin ardere ci* exces de combustibil, folosită în metalurgie, în industria ceramică etc., pentru a reduce oxigenul din oxizi. Flacon Erlenmeyer (chim.) Yas de sticlă de forma unui con cu vîrful în sus, folosit în lucrări de laborator. Flaier (text.) V. Flyer. Flambaj (rez. mat.) încovoiere a unei bare, a unui tub sau a unei plăci, supuse acţiunii a două forţe de compresiune care se exercită în lungul axei barei sau a tubului, sau în planul plăcii, cînd aceste Flambaj, lungime de ~ 322 forţe depăşesc o anumită valoare, numită valoare critică. Deformarea datorită flambaj ului se produce perpendicular pe axa barei sau a tubului, sau pe planul plăcii. Flambaj, lungime de ~ (rez. mat.) V. Lungime de flambaj. Flanc 1 (geol.) Porţiune dintr-o cută cuprinsă între bolta anticlinală şi albia sinclinală, în care stratele îşi menţin înclinarea aproximativ constantă. 2 (poligr.) Carton special servind la confecţionarea prin presare a matriţelor de stereotipie. 3 (rez. mat.) Parte laterală a unui obiect. Flancare (met.) însemnare, după un anumit traseu necesar, a flancurilor diferitelor elemente profilate. Flancul dintelui de angrenaj (mş.) Suprafaţa laterală a dintelui unei roţi dinţate. Se deosebesc flancul capului şi al piciorului, flancul drept şi flancul stîng. Angrenarea se face pe aceleaşi flancuri (din dreapta sau din stînga). Flanelă (text.) Ţesătură de bumbac scămoşată atît pe faţă cît şi pe dos, mai groasă* decît finetul, obţinută din fire de bătătură cu torsiune mică, care se leagă cu fio ţări lungi pentru ca să poată fi scămoşată. Flanşă (tehn.) Piesă de legătură în formă de coroană, folosită, de obicei, în perechi, pentru legarea de conducte a anumitor armături, sau a două conducte între ele (v. planşa XLIII). Flaps (av.) Aripioară de hipersusten-taţie situată la bordul de fugă al aripilor unui avion pentru a-i mări portanţa maximă. Flash (foto.) Iluminare de scurtă durată servind fotografierii. Flausch (Se citeşte f)lauş (text.) Stofă de lînă cu suprafaţa supusă unei scă-moşări intense. Flectometru (foto.) Dispozitiv de punere la punct a imaginii, în unele aparate fotografice, bazat pe aducerea în coincidenţă a două imagini obţinute pe un geam mat. Flettner (av.) Aripioară suplimentară articulată la bordul de fugă al unei aripioare, al unui profundor sau al unei direcţii de avion, avînd rolul de compensator, prin reducerea reacţiunii comenzilor. Flexibilitate (fiz., tehn.) Proprietate a unui material de a se deforma prin încovoiere sau îndoire, fără a căpăta o defor-maţie permanentă. Flexometru (ind. chim.) Aparat folosit pentru determinarea rezistenţei la încovoiere a cauciucului vulcanizat. Flint (fiz.) V. Sticlă flint. Fliş (geol.) Depozite paleogene şi cre-tacice din Carpaţii Orientali, constituite din marne, gresii, conglomerate, puţin fosilifere. Floare de cui (tehn.) Capul cuiului. Floare de filer (drum., ind. chim.) Sin. Filer activ (v.). Floare de literă (poligr.) Relieful unei litere de tipografie, care reprezintă imaginea literei de imprimat. Floare de sfredel (mine) Sin. Tăiş de sfredel (v.). Floare de sulf (chim.) Pulbere de sulf obţinută prin condensarea vaporilor în cursul distilării sulfului brut. Flobafene (piei.) Precipitate roşii insolubile, care se produc, în zemurile ta-nante, prin transformarea taninurilor catechinice sau condensate sub acţiunea acizilor tari ori prin oxid are. Flocon (chim. fiz.) V. sub Floculare. Floculare (chim. fiz.) Aglomerare sub formă de particule mai mari (flocoane) a particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidală. Florar (desen) Instrument de desen folosit pentru trasarea liniilor curbe (v. planşa XLIII). Floridină (ind. chim.) Pămînt decolo-rant folosit la rafinarea uleiurilor. Floroglucină (chim.) Derivat al benzenului obţinut prin introducerea, în Plânşi XLIII a — filtru cu orificii circulare (burlan perforat tip C); b şi c — filtre cu fante longitudinale, respectiv transversale (burlan perforat tip A, respectiv tip B). J — piaci Iiiiranxe; * — partea Buyenusuo, a. mantalei; 3 — şuruburi de strîngere a mantalei; 4 — partea inferioară, a mantalei; 5 — dispozitiv de prindere a plăcilor filtrante; 6 — conductă de alimentare cu material de filtrat. Legătură de fişe Florar Flanşă 1 — ţeavă; 2 — flanşă; 3 — găuri pentru buloanele de fixare. Schema fisurării hidraulice Schemă de principiu a unui fir cu plumb, optic, rigid 1 — ocular; 2 — reticul cu cerculeţ; 3 — obiectiv; 4 — prismă cu reflexie totală; § — ţăruş; 6 — punct material matematic de staţie. Fişe de curent bipolare a — bipolară fără contact de protecţie, pentru cordon separat; b — bipolară fără contact de protecţie, cu cordon comun cu fişa. Flambaj, lungime de ~ 322 forţe depăşesc o anumită valoare, numită valoare critică. Deformarea datorită flam-bajului se produce perpendicular pe axa barei sau a tubului, sau pe planul plăcii. Flambaj, lungime de ~ (rez. mat.) Y. Lungime de flambaj. Flanc 1 (geol.) Porţiune dintr-o cută cuprinsă între bolta anticlinală şi albia sinclinală, în care stratele îşi menţin înclinarea aproximativ constantă. 2 (poligr.) Carton special servind la confecţionarea prin presare a matriţelor de stereotipie. 3 (rez. mat.) Parte laterală a unui obiect. Flancare (met.) însemnare, după un anumit traseu necesar, a flancurilor diferitelor elemente profilate. Flancul dintelui de angrenaj (mş.) Suprafaţa laterală a dintelui unei roţi dinţate. Se deosebesc flancul capului şi al piciorului, flancul drept şi flancul stîng. Angrenarea se face pe aceleaşi flancuri (din dreapta sau din stînga). Flanelă (text.) Ţesătură de bumbac scămoşată atît pe faţă cît şi pe dos, mai groasă decît finetul, obţinută din fire de bătătură cu torsiune mică, care se leagă cu flotări lungi pentru ca să poată fi scămoşată. Flanşă (tehn.) Piesă de legătură în formă de coroană, folosită, de obicei, în perechi, pentru legarea de conducte a anumitor armături, sau a două conducte între ele (v. planşa XLIII). Flaps (av.) Aripioară de hipersusten-taţie situată la bordul de fugă al aripilor unui avion pentru a-i mări portanţa maximă. Flash (foto.) Iluminare de scurtă durată servind fotografierii. Flausch (Se citeşte f)lauş (text.) Stofă de lînă cu suprafaţa supusă unei scă-moşări intense. Flectometru (foto.) Dispozitiv de punere la punct a imaginii, în unele aparate fotografice, bazat pe aducerea în coincidenţă a două imagini obţinute pe un geam mat. Flettner (av.) Aripioară suplimentară articulată la bordul de fugă al unei aripioare, al unui profundor sau al unei direcţii de avion, avînd rolul de compensator, prin reducerea reacţiunii comenzilor. Flexibilitate (fiz., tehn.) Proprietate a unui material de a se deforma prin încovoiere sau îndoire, fără a căpăta o deformaţie permanentă. Flexometru (ind. chim.) Aparat folosit pentru determinarea rezistenţei la încovoiere a cauciucului vulcanizat. Flint (fiz.) V. Sticlă flint. Fliş (geol.) Depozite paleogene şi cre-tacice din Garpaţii Orientali, constituite din marne, gresii, conglomerate, puţin fosilifere. Floare de cui (tehn.) Capul cuiului. Floare de îiler (drum., ind. chim.) Sin. Filer activ (v.). Floare de literă (poligr.) Relieful unei litere de tipografie, care reprezintă imaginea literei de imprimat. Floare de sîredel (mine) Sin. Tăiş de sfredel (v.). Floare de sulf (chim.) Pulbere de sulf obţinută prin condensarea vaporilor în cursul distilării sulfului brut. Flobafene (piei.) Precipitate roşii insolubile, care se produc, în zemurile ta-nante, prin transformarea taninurilor catechinice sau condensate sub acţiunea acizilor tari ori prin oxidare. Flocon (chim. fiz.) Y. sub F1 o c u 1 a r e. Floculare (chim. fiz.) Aglomerare sub formă de particule mai mari (flocoane) a particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidală. Florar (desen) Instrument de desen folosit pentru trasarea liniilor curbe (v. planşa XLIII). Floridină (ind. chim.) Pămînt decolo-rant folosit la rafinarea uleiurilor. Floroglucină (chim.) Derivat al benzenului obţinut prin introducerea, în Plânşi XLIII Filtre de sondă construite la suprafaţă a — filtru cu orificii circulare (burlan perforat tip C); b şi c — filtre cu fante longitudinale, respectiv transversale (burlan perforat tip A, respectiv tip B). 1 — plăci filtrante; 2 — partea superioară a mantalei; 3 — şuruburi de stringere a mantalei; 4 — partea inferioară, a mantalei; 5 — dispozitiv de prindere a plăcilor filtrante; 6 — conductă de alimentare cu material de filtrat. Legătură de fişe Florar Flanşă 1 — ţeavă; 2 — flanşă; 3 — găuri pentru buloanele de fixare. Schema fisurării hidraulice Schemă de principiu a unui fir eu plumb, optic, rigid 1 — ocular ; 2 — reticul cu cerculeţ; 3 — obiectiv; 4 — prismă cu reflexie totală; S — ţăruş; 6 — punct material matematic de staţie. Fişe de curent bipolare a — bipolară fără contact de protecţie, pentru cordon separat; b — bipolară fără contact de protecţie, cu cordon comun cu fişa. Flostopali 324 molecula de benzen, a trei grupări —OH aşezate simetric. E întrebuinţată ca developator fotografic şi în industria coloranţilor. Flostopali (ind. chim.) Produse de condensare a ureei cu formaldehida, întrebuinţate ca lacuri rezistente la temperaturi înalte şi la acţiunea solvenţilor. Flotabill (mine) Calitate a unui mineral sau a unui cărbune de a putea fi separat, prin flotaţie, dintr-un minereu, respectiv de steril. 2 (nav.) Calitate a unui curs de apă de a permite plutelor să coboare pe el. 3 (tehn.) Calitate a unui corp de a putea pluti la suprafaţa unui lichid. Flotabilitate 1 (mine) a. Proprietate a unui mineral sau a unui cărbune de a putea fi flotate (v. Flotaţi e).—b. Raportul dintre greutatea părţii de particulă de mineral sau de cărbune rămasă deasupra apei şi greutatea părţii de particulă cufundată în apă, în cursul flotaţiei. 2 (tehn.) Capacitate de plutire. Flotant (nav.) Corp plutitor transportat de apele rîurilor sau ale canalelor în mod normal sau în timpul viiturilor. Flotare (text.) Trecere a unui fir dintr-un sistem (urzeală sau bătătură) care leagă, peste două sau peste mai multe fire din celălalt sistem, fără să se încrucişeze. Flotaţie (mine) Procedeu de separare pe cale umedă a mineralelor din minereuri şi a cărbunilor de steril, folosind proprietatea că, datorită forţelor care apar la contactul dintre diferitele faze (solidă, lichidă şi gazoasă), particulele mici de material solid pot pluti într-un lichid, deşi au o densitate mai mare decît a acestuia. Flotabilitatea e mai mare în-tr-un lichid spumos şi poate fi mărită sau micşorată cu ajutorul unor reactivi caracteristici pentru diferitele minerale. Flotaţie, aparat de ^ (mine) Aparat format din mai multe celule identice, în care se realizează flotaţia (v. planşa XLIV). Se deosebesc: aparate cu agitaţie mecanică, cu agitaţie prin insuflare de aer, şi aparate cu agitaţie combinată (mecanică şi prin insuflare de aer). Flotaţie colectivă (mine) Procedeu de separare în care mineralele utile se separă de steril concentrîndu-se într-o singură spumă şi formînd un concentrat unic. Flotaţie diferenţială (mine) Procedeu de separare în care diferitele minerale utile se concentrează în spume diferite, formînd mai multe concentrate. Flotaţie, instalaţie de ^ (mine) Instalaţie pentru concentrarea materialului supus separaţiei, alcătuită din dispozitive de concasare şi măcinare a materialului, de clasare mecanică, de separare, de filtrare a spumei etc. Flotaţie selectivă (mine) Procedeu de separare, de tipul celei diferenţiale, care urmăreşte, însă, separarea unui singur minereu util din mai multe minerale flo-tabile. Flotaţie spumantă (mine) Procedeu de separare (singurul folosit azi în industrie) care constă în producerea unei spume, prin introducerea de aer în tulbureala supusă flotaţiei. Flotă (piei., text.) Soluţie care conţine colorantul şi substanţele chimice întrebuinţate la tratarea sau la vopsirea produselor textile sau a pieilor. Flotor (tehn.) Sin. Plutitor (v. Plutitor 3). Flotor de iridroavion (av.) Corp fuzelat, cav şi închis etanş, care constituie unul dintre cele două organe de plutire pe apă ale unui hidro avion. Flotor hidrometric (hidrot.) Instrument pentru măsurarea vitezelor şi a direcţiilor curenţilor de apă, constituit"dintr-unplu-titor care, aruncat în apă, se deplasează odată cu ea. Fluaj (rez. mat.) Curgere lentă şi continuă, în timp, a unui material supus unei sarcini constante, sub limita de elasticitate; e cu atît mai pronunţat, cu cît temperatura materialului e mai înaltă. Fluat (constr.) Substanţă (silicofluo-rură metalică) folosită pentru impermea-bilizarea şi protejarea, împotriva celor 325 Fluturare mai mulţi agenţi chimici, a suprafeţelor unor materiale de construcţie (pietre cal-caroase, tencuieli, beton etc.). Fluatizare (constr.) Aplicare peste unele materiale) sau elemente de construcţie a unei soluţii de fluat în apă, cu scopul de a le proteja contra acţiunii a numeroşi agenţi chimici (de ex. în fabrici) şi a agenţilor atmosferici, sau de a le impermeabiliza. Fluctuaţie (fiz,) Abatere temporară a valorii uneia dintre mărimile ce caracterizează un sistem fizico-chimic, de la valoarea pe care acea mărime ar avea-o într-un regim staţionar. Fluid (fiz.) a. Corp care poate curge. Sînt fluide lichidele şi gazele.—b. Calitate a unui lichid de a curge uşor. Fluid de foraj (petr. gaze) Fluid (apă, noroi, gaze, aer) pompat şi circulat în sondă, în timpul forajului, pentru a îndeplini o serie de funcţiuni, dintre care cele mai importante sînt: spălarea (curăţirea) tălpii sondei, transportarea de-tritusului de la talpă la suprafaţă, menţinerea stabilităţii pereţilor sondei, încă neconsolidaţi, şi combaterea afluxului fluidelor din strat în sondă. Fluid motor (mş.) Sin. Agent motor (v.). Fluide de zăcămînt (petr. gaze) Substanţe în fază lichidă şi gazoasă (ţiţeiul, gazele şi apa) care umplu porii rocii colectoare dintr-un zăcămînt. Fluidiîiant (tehn.) Substanţă ce micşorează viscozitatea unui fluid vîscos cu care se amestecă. Fluidilicare (tehn.) Micşorare a visco-zităţii unui fluid vîscos cu ajutorul unei substanţe sau prin încălzire. Fluiditate (fiz.) a. Proprietate a unui corp de a putea curge. — b. Valoare reciprocă a viscozităţii dinamice. Fluidizare (ind. chim., tehn.) Operaţie prin care un material pulverulent, dispersat într-un fluid (de regulă într-un gaz), capătă proprietăţi asemănătoare cu cele ale unui lichid. * Fluidizor (ind. chim.) Aparat în care se realizează o fluidizare. Fluometru (tehn,) Instrument pentru măsurarea debitelor fluidelor (gaze sau lichide) care curg prin conducte, prin măsurarea vitezei de scurgere. Fluor (chim.) F. Element cu nr.at. 9; gr. at. 19,00. Gaz de culoare galbenă-verzuie deschisă, cu miros înăbuşitor, foarte reactiv; se găseşte în natură în fluorină şi criolit. Fluoresceină (chim.) Substanţă organică ale cărei soluţii sînt fluorescente, emi-ţînd lumină galbenă-verzuie; e întrebuinţată, uneori, drept colorant. Fluorescenţă (fiz.) Fenomen de emisiune de radiaţii (în special de lumină), de către o substanţă iradiată cu radiaţii cu lungimi de undă convenabile. Spre deosebire de fosforescenţă, emisiunea prin fluorescenţă încetează foarte repede după încetarea iradierii. Fluorimetru (fiz.) Aparat folosit pentru determinarea concentraţiei soluţiilor de substanţe fluorescente, măsurînd intensitatea luminii emise prin fluorescenţă în anumite condiţii de excitare. Fluorină (mineral.) Fluorură de calciu (CaF2) naturală. Se întrebuinţează la obţinerea zgurilor uşor fuzibile, Ta fabricarea acidului fluorhidric, şi la obţinerea emailurilor. Fluorometru (fiz.) Aparat folosit pentru determinarea timpului cît mai durează emisiunea de lumină prin fluorescenţă, după încetarea iradierii. Fluorură (chim.) a. Compus al fluoru-lui cu un metal; e o sare a acidului fluorhidric. — b. Compus al fluoruiui cu un radical organic. Flute (alim.) Jgheaburi înclinate care servesc la depunerea şi purificarea amidonului. Fluturare 1 (av.) Totalitatea oscilaţiilor structurilor elastice, provocate de forţele aerodinamice. 2 (nav.) Mişcare de ondulare a unei vele braţate în grandee, adică a unei vele Fluture 326 care primeşte vîntul dintr-o direcţie cuprinsă în planul acesteia. Fluture 1 (chim.) Piesă de metal care se poate adapta la partea superioară a unui bec Bunsen sau Teclu, pentru a se obţine o flacără turtită. 2 (mş.) Disc rotativ în jurul unui ax diametral, montat la un carburator, care serveşte la variaţia amestecului combus-tibil-âer admis în cilindrul motorului. (= Clapă, Clapetă). Flux 1 (fiz., mat., mec.) Mărime scalară egală cu produsul dintre valoarea unui vector ce aparţine unui cîmp de vectori, aria suprafeţei din acel cîmp, pentru care se consideră fluxul, şi cosinusul unghiului cuprins între semidreapta în lungul căreia e îndreptat vectorul şi sensul pozitiv al normalei la suprafaţă. 2 (geofiz.) Fenomenul de ridicare a apei mărilor, produs de atracţia exercitată de Lună şi, în mai mică măsură, de Soare. 8 (met.) a. Material folosit pentru desprinderea oxizilor metalici, a impurităţilor şi a gazelor de la suprafaţa pieselor, în timpul sudării. — b. Adaos mineral folosit la retopirea materialelor, pentru a produce o zgură artificială, avînd drept scop protejarea băii metalurgice împotriva oxidării, a reducerii, a absorbţiei de impurităţi etc. Exemple: fluorina, calcarul. 4 (tehn.) Curgere continuă şi relativ uniformă (de materiale, gaze, lichide, particule etc.). Flux al vitezei acustice (telc.) Produs dintre aria elementului de suprafaţă considerat şi componenta vitezei acustice instantanee, normală pe acest element. Flux de electroni (elt.) Curent electric care constă în deplasarea, într-o anumită direcţie, într-un tub în care s-a făcut vid, a electronilor emişi de catodul tubului. Flux de energie sonoră (fiz.) Raport dintre energia sonoră care străbate o arie dată şi timpul în care o străbate. Flux electric (elt.) Produs dintre inducţia electrică şi aria suprafeţei, perpendiculare pe ea, pe care o străbate. Unitatea de măsură e coulombul. Flux luminos (fiz.) Energia emisă sub formă de lumină, de o sursă, în unitatea de timp. Se exprimă în lumeni. Flux magnetic (fiz.) Mărime egală cu produsul dintre inducţia magnetică şi aria suprafeţei, perpendiculare pe ea, pe care o străbate. Flux tehnologic (tehn.) Fazele succesive, paralele şi ciclice, ale proceselor tehnologice, inclusiv circulaţia adecvată a materialelor şi introducerea materiei prime, pînă la ieşirea materialelor din fabrică sau din uzină, sub forma produselor finite ale fabricaţiei. Flux, tub de~ (mat.) Suprafaţă determinată de totalitatea liniilor de cîmp care trec prin punctele unei curbe închise. Fluxant (drum.) Bitum foarte moale sau gudron de şist, care se amestecă cu un bitum cu punctul de topire înalt, pentru a-i reduce consistenţa şi a-1 face, astfel, mai puţin casant. Fluxare (drum.) Amestecare a unui bitum cu punctul de topire înalt, cu un fluxant. Fluxmetru (fiz.) a. Instrument pentru măsurarea fluxului luminos. — b. Instrument pentru măsurarea variaţiei fluxului magnetic. (= Webermetru). Flyer (Se citeşte flaier.) (text.) Maşină de tors gros, cu furci; serveşte la torsul preliminar, la subţierea materialului prin întindere, la mărirea rezistenţei semitor-tului prin răsucire şi la înfăşurarea semi-tortului pe mosoare (v. planşa XLIV). Fm (chim., fiz.) Simbol pentru elementul Fermiu. Foaie 1 (poligr.) Hîrtie volantă, de dimensiuni maniabile, cu text sau formular tipărit pe ea (foaie de comandă, foaie de expediţie, foaie de constatare etc.). 2 (tehn.) Material care are una dintre dimensiuni (grosimea) foarte mică în raport cu celelalte două dimensiuni (lungimea şi lăţimea) (foaie de tablă, de hîrtie etc.). Foaie de arc (tehn.) Sin. Lamă de arc (v.). 327 Fondant Foaie (tehn.) Suflător de aer, cu burduf de piele. Foarfece (tehn.) Unealtă sau maşină-unealtă pentru tăiat diferite materiale'(textile, metalice etc.) cu ajutorul a două cuţite (lame) asociate în serviciu, ale căror muchii tăietoare (tăişuri) sînt în acelaşi plan şi pot fi drepte, puţin curbate sau circulare (v. planşa XLIV). Foc (constr. nav.) Velă latină montată Ia prova unui velier. Foc de forjă (met.) Utilaj de încălzire a pieselor metalice pentru forjare liberă, matriţare etc., constituind o construcţie intermediară între forjă şi cuptorul de forjare. Foc de jalonare (av.) Far situat pe parcursul unui drum aerian. Foc de semnal (c.f.) Lumină colorată sau albă, emisă de un semnal , pentru a da indicaţii de circulaţie sau de manevră a trenurilor. Focal (fiz.) Calitatea de a se referi la focarul unui sistem optic. Focal, plan ~ (fiz.) V. Plan focal. Focală, distanţă~ (fiz.) V. Distanţă focală. Focalizare 1 (fiz.) a. Operaţie de strîn-gere, într-un punct numit focar, a razelor unui fascicul de radiaţie ,( = Focusare) — fe. Operaţie de îndreptare către un punct a unor particule electrizate. ^ 2 (telc.) Acţiune de concentrare a fasciculului de electroni, astfel încît pe ecranul tubului catodic să apară un spot cît mai fin. Focalizare interioară (topogr.) Operaţie de clarificare a imaginii unui semnal vizat cu luneta unui aparat topografic, cu ajutorul unei lentile divergente, numită lentilă de focalizare, montată în interiorul tubului obiectiv al lunetei, şi care poate fi deplasată în lungul axei lunetei. Focar 1 (fiz.) Punct în care se întîl-nesc razele convergente ce ies dintr-un sistem optic, corespunzătoare razelor paralele ale unui fascicul incident (focar- imagine), respectiv punct din care se consideră că pornesc razele unui fascicul divergent, care, căzînd pe un sistem optic, sînt transformate în raze paralele (focar-obiect). 2 (mat.) Fiecare dintre cele două puncte asociate unei curbe sau unei suprafeţe, în aşa fel încît curba, respectiv suprafaţa, să fie locul geometric al punctelor a căror sumă, diferenţă sau produs al distanţelor la cele două focare să fie constant. 3 (termot.) Parte a cazanelor de abur, a unor anumite cuptoare industriale sau a altor instalaţii de încălzit, în care se arde combustibilul (v. planşa XLIV). FocomeMe (fiz.) Capitol al opticii care se ocupă cu metodele de determinare a distanţelor focale ale sistemelor optice. Focometru (fiz.) Instrument pentru determinarea distanţei focale a unei lentile sau a unei oglinzi. Focuri de mină (mine) Incendii care iau naştere în lucrările subterane ale unei mine, ca urmare a autoinflamării cărbunilor, a unei explozii de grizu sau a altor cauze accidentale. Focuri vii (mine) Emanaţii de gaze naturale, care se aprind şi ard neîntrerupt timp îndelungat. (= Focuri n e s t i n- s e). Focusare (fiz.) Sin. Focalizare (v.). Fodră (constr. nav.) Căptuşeală de scîn-duri care se bate la interiorul încăperilor unei nave. Foituire (mine) Burare (v.). (Termen minier.) Foituitor (mine) Sin. Fultuitor (v.). (Termen minier.) Folio (poligr.) Format de hîrtie sau de carte obţinut prin îndoirea colii de hîrtie o singură dată. Fon (unii.) Unitate de măsură a tăriei sunetului. Tăria în foni a unui sunet e egală cu intensitatea în decibeli a unui sunet cu frecvenţa de 1 000 Hz, care pare urechii tot atît de puternic; simbol phon. Fondant 1 (met.) Substanţă care, adăugată unui amestec de topire dintr-un Fonem 328 cuptor siderurgic, uşurează separarea gangei de minereu obţinîndu-se totodată o zgură fluidă cu punctul de topire jos. 2 (st. cer.) Substanţă care, adăugată unui material ceramic, formează cu acesta un compus cu punct de topire mai jos decît acela al fiecărui component. Cei mai importanţi fondanţi ceramici sînt feld-spaţii şi feldspatoizii. Fonem (telc.) Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcţiunea de a diferenţia învelişul sonor al cuvintelor şi al morfemelor. Fonometru (fiz.) Instrument pentru determinarea nivelului de presiune sonoră. Fonomontaj (fiz.) Emisiune radiofonică alcătuită din elemente combinate, înregistrate separat. Fonon (fiz.) Particulă fictivă care reprezintă, în teoria corpului solid, o cuantă de energie de vibraţie elastică. Fontă (met.) Aliaj fier-carbon care conţine peste 1,7% carbon, iar în cantităţi mici, şi siliciu, sulf, fosfor, mangan; e produs în cuptoarele înalte. Fontă albă (met.) Fontă brută sau de a doua topire, albă în spărtură, foarte dură, cu 1,7—4% carbon; 0,35—1,5% siliciu, sub 1,5% mangan; e întrebuinţată la fabricarea oţelului forjabil şi a fontei maleabile. Fontă Bessemer (met.) Fontă brută, cenuşie, bogată în siliciu şi mangan, cu puţin fosfor, întrebuinţată la fabricarea oţelului în convertizorul Bessemer. Fontă brută (met.) Fontă obţinută din minereuri de fier fără nici o prelucrare, întrebuinţată la fabricarea fontei de a doua topire, a oţelului şi a feroaliajelor, la turnarea unor piese pentru care nu se impun condiţii cu privire la compoziţia fontei etc. (= F o n t ă de prima topire). Fontă cenuşie (met.) Fontă brută de a doua topire, cu spărtură cenuşie şi structură grafitică, puţin dură şi prelucrabilă mecanic. Fontă de a doua topire (met). Fontă obţinută prin topirea unui amestec de fontă brută, fontă veche, oţel vechi şi feroaliaje; e întrebuinţată la turnarea pieselor supuse la solicitări continue (piese de maşini, fitinguri etc.). Fontă de prima topire (met.) Sin. Fontă brută (v.). Fontă globulară (met.) Fontă nodulară. (Termen părăsit.) Fontă nodulară (met.) Fontă obţinută prin adăugarea, în fonta topită, a unei cantităţi foarte mici (sub 1%) de magneziu; se mai poate obţine şi prin adău-are de ceriu ,ceea ce nu e, însă, economic, n fonta nodulară, carbonul se prezintă sub formă de grafit concentrat în globule cu diametrul de circa 1—5 mm. Această fontă are calităţi superioare celorlalte fonte, şi anume: dacă nu a fost supusă unui tratament termic de revenire, are calităţi mecanice de circa două ori mai bune decît fonta obişnuită; dacă a fost supusă unui tratament termic, are calităţi similare unui oţel de calitate inferioară, dar superioare fontelor obişnuite; după tratarea termică, poate fi forjată; rezistă la temperaturi mai înalte; are. rezistenţă mai mare la coroziune. Fontă perlitică (met.) Fontă cenuşie lipsită de ferită, cu structură perlitică, conţinînd 2—3% carbon; e întrebuinţată la fabricarea pieselor foarte solicitate din punctul de vedere mecanic. Fontă sferolitică (met.) Fontă nodulară* (Termen părăsit.) Fontură (text.) Bară de oţel care serveşte la susţinerea şi la conducerea acelor la maşinile de tricotat. Forabilitatea rocilor (petr. gaze) Inversul capacităţii rocii de a rezista acţiunii de dislocare şi înaintare a instrumentelor (sape, freze de foraj) sau celei a agenţilor de dislocare a rocilor, în timpul forării sondelor. Foraj (petr. gaze) ) Ansamblu al operaţiilor şi lucrărilor care se execută pentru realizarea sondelor. Foraj dirijat (petr. gaze) Ansamblu al operaţiilor de realizare a unei sonde di- 329 Formă de dizolvare rijate după direcţiile şi cu înclinările (faţă de verticală) dorite. Foraj exploziv (mine) Procedeu minier de fărîmare a rocilor prin crearea unor tensiuni interne mari provocate de presiuni bruşte succesive. Foraj percutant (petr. gaze) Ansamblu al operaţiilor de realizare a unei sonde, caracterizat prin aceea că instrumentul (scula) de dislocare a rocii din talpa sondei acţionează numai prin percuţii (rotirea instrumentului de dislocare se face în perioada în care nu e în contact cu talpa sondei). Foraj prin şoc hidraulic (mine) Procedeu minier de fărîmare a rocilor prin şocuri hidraulice produse prin descărcări electrice într-un fluid (cum e, de ex., noroiul). Foraj rotativ (petr. gaze) Ansamblu al operaţiilor de realizare a unei sonde, caracterizat prin aceea că instrumentul de dislocare a rocii (sapa, freza) acţionează asupra rocii din talpă prin rotire şi apăsare simultană şi continuă (v. planşa XLIV). Foraj termic (mine) Procedeu termic de fărîmare a rocilor prin crearea unor tensiuni interne mari provocate de aflux brusc de căldură. Forare (mine) Operaţie de săpare a unei găuri într-un teren, fie manual (cu ciocanul de mînă), fie mecanic, percutant sau rotativ (cu perforatoarele percutante, respectiv rotative, acţionate pneumatic sau electric). Forarea sondelor (petr. gaze) V. Foraj. Forfecare 1 (rez. mat.) Sin. Tăiere (v.). 2 (tehn.) Tăiere (v. Tăiere 2) prin deformare plastică (folosind două lame tăietoare asociate în serviciu), obţinută prin deplasarea uneia sau a ambelor lame. (v. şi sub Foarfec e). Forjare (met.) Prelucrare a unui semifabricat metalic, prin presare la cald sau la rece, cu ciocanul, cu presa sau la laminor (folosind valţuri speciale, numite val-ţuri de forjare)/ Forjă (met.) Instalaţie simplă, fixă sau mobilă, pentru încălzirea metalelor în vederea forjării, la care acestea sînt aşezate pe o masă împreună cu combustibilul. Forjărie (met.) Atelier în care se efectuează operaţii de forjare. Formaldehidă (chim.) Sin. A1 d e h i- dă for mică (v.) Formalină (chim.) V. sub A1 d e hi d ă f o r m i c ă. Formare (met.) Confecţionare şi montare a unei forme temporare de turnătorie, executate manual sau, pentru formele de pămînt, şi cu ajutorul maşinilor de format (prin presarea, scuturarea sau aruncarea pămîntului). Format 1 (poligr.) Arie a unui produs de hîrtie finisat sau a unui text tipărit* de formă dreptunghiulară, exprimată prin lungimile laturilor dreptunghiului. 2 (telc.) Bandă de frecvenţă în care se concentrează energia unui semnal sonor,, corespunzînd unui fenomen. Format, maşină de ~(met.) Maşină care execută îndesarea în forme, cutii’de miez sau alte dispozitive adecvate, a amestecului de materiale necesare obţinerii formelor de turnătorie sau a miezurilor. Formaţiune geologică (geol.) Succesiune de strate depuse în aceleaşi condiţii de sedimentare şi care au o compoziţie lito-logică de ansamblu destul de uniformă pentru a putea fi separate deasupra şi dedesubtul lor. Formă (fiz.) Ansamblul caracteristicilor fizice pe care le ia starea de agregare a corpurilor. Formă aerodinamică (av.) Formă geometrică exterioară a unui corp neportant,, care îi asigură rezistenţă pasivă minimă la înaintarea prin aer. Formă de dizolvare (mineral.) Formă cristalografică rezultată în procesul de dizolvare a cristalelor într-un solvent, în care se dizolvă întîi colţurile şi muchiile,, devenind la început rotunjite; apoi, în locul muchiilor apar feţe, iar în locul feţelor, muchii sau colţuri’ (v. planşa XLIV). Formă de tipar 330 Formă de tipar (poligr,) Obiect ce conţine copia unui text sau a unei figuri, cu ajutorul căruia se produce şi se multiplică originalul. Formă de turnătorie (met.) Piesă cu o cavitate în care se toarnă metalele, repre-zentînd negativul obiectului de turnat. Forme cristalograîice (mineral.) Forme ale ansamblului feţelor care delimitează un cristal. Formol (chim.) V. sub Aldehidă formică. Formular (poligr.) a. Lucrare tipărită care cuprinde cele mai importante formule din matematică, fizică, tehnică etc., sau numai dintr-o singură ramură a acestor discipline. — b. Imprimat care conţine, pe linii şi pe coloane sau în alt dispozitiv de împărţire, casete distincte ce pot fi completate cu date sau cu alte inscripţii, ceea ce uşurează munca operatorilor şi a calculatorilor, cum şi munca de control. Formulă 1 (chim.) Reprezentare a compoziţiei şi structurii moleculare a unei substanţe prin indicarea simbolurilor şi a numărului de atomi care constituie molecula, uneori şi a modului în care atomii .sînt legaţi între ei. 2 (mat.) Expresie matematică repre-zentînd o relaţie generală între mai multe mărimi. Formulă de simetrie (mineral.) Totalitatea elementelor de simetrie (axe, plane, centru) ale unui cristal. Ex.: 3A4 + 4A3 + + 6A2 + 3tc + 6P + G. Formulă stadimetrică (topogr.) Formulă cu ajutorul căreia se pot determina (calcula) indirect distanţele măsurate sta-dimetric, în funcţiune de numărul generator; are forma" K 4- lOOiV, unde K e constanta adiţională a tahimetrului, iar JN numărul generator. FORTRAN (cib,) Limbaj utilizat în programarea automată. Forţa unui exploziv (expl.) Termen impropriu folosit pentru mărimea dată de relaţia f — rT, care are dimensiunile unei energii pe unitatea de greutate şi e egală cu înălţimea, în decimetri, la care poate fi ridicată o greutate de 1 kg prin presiunea gazelor ce rezultă din explozia a 1 kg de exploziv, r fiind constanta gazelor rezultate din explozie, raportată la unitatea de masă, iar T temperatura absolută a gazelor imediat după explozie. Forţă (fiz., mec.) Interacţiunea dintre două corpuri sau două sisteme datorită faptului că ele au masă, sarcină electrică etc. şi care, atunci cînd acţionează asupra unui corp sau sistem, se manifestă fie accelerînd mişcarea sa (cînd el se mişcă), fie provocînd o deformaţie. în sistemul SI unitatea de forţă e newtonul. Forţă activă (mec.) Solicitare statică (forţa sau cuplu) constantă sau variabilă, care se exercită din exterior asupra unui sistem fizic sau tehnic. Forţă ascensională (mec.) Rezultantă dintre greutatea unui corp conţinut într-un fluid şi forţa de împingere de jos în sus, pe care fluidul o exercită asupra corpului, conform principiului lui Arhimede. Forţă axială (rez. mat.) Componentă, pe direcţia unei bare, a rezultantelor forţelor interioare care lucrează asupra unei secţiuni a barei. Forţă centrifugă (mec.) Forţă de inerţie egală şi de sens contrar cu*forţa centripetă, într-o mişcare curbilinie a unui punct material. Forţă centripetă (mec.) Componenta, de-a lungul normalei în fiecare punct al traiectoriei şi îndreptată spre centrul de curbură al traiectoriei corespunzător punctului, a forţei care provoacă mişcarea curbilinie a unui punct material. Forţă coercitivă (fiz.) Sin. Cîmp coercitiv (v.). Forţă dăunătoare (tehn.) Sin. Forţă p er d i t iv ă (v.). Forţă de frecare (mec.) Forţă care opune rezistenţă mişcării relative a unor suprafeţe, numai prin faptul că sînt în contact una cu cealaltă. Forţă de gravitaţie (mec.) Forţă care e determinată de masele corpurilor în prezenţă. Forţa de gravitaţie datorită atracţiei pe care masa Pămîntului o exercită Planşa XLIV Aparat de flotaţie cu agitare pneumatică cu ţevi Foarfece manuale a — foarfece chirurgical curb, cu un vîrf ascuţit şi unul bont; b — foarfece drept (cu cuţite late); c — foarfece pentru găuri (cu cuţite înguste). ,v Flyer 1 — bobine; 2 — tren de laminare; 3 — mosoare; 4 — furci. Forme de dizolvare Ia cristalele de sare gemă Focar cu grătar rulant cameră de ardere; 2 — pîlnie de alimentare; 3 — grătar. Schema unei instalaţii de foraj rotativ 1 •— sapă; 2 — prăjini de foraj; 3 — burlane de tubaj; 4 — masă rotativă; 5 — troliu de foraj cu motoarele respective; 6 — prăjină pătrată; 7 — cap de injecţie; 8 — furtun de cauciuc; 9 — ţeavă metalică; 10 — racord la pompele de fluid de foraj; 11 — la batalul de fluid de foraj; 12 — clrlig; 13 — palan; 14 — cabluri care merg Ia geamblac. Forţă de inerţie 332 asupra unui corp se numeşte greutate a acelui corp. Forţă de inerţie (mec.) Forţă exercitată, în virtutea principiului acţiunii şi al reacţiunii, de către un punct material ,sau de un corp asupra punctului material sau asupra corpului a cărui acţiune îi imprimă o acceleraţie. Forţă de reacţiime (mec.) Sin. Reac-,ţ i u n e (v.). Forţă de tracţiune (c.f.) Forţă de frecare la alunecare, produsă de tendinţa obezii roţii motoare de a se deplasa tangenţial faţă de şină, sub acţiunea forţei transmise roţii de la motor. Forţă de tracţiune la cîrlig (c.f.) Forţă •de tracţiune la ’obadă, disponibilă pentru remorcârea trenului, după scăderea forţei rezistente a locomotivei. Forţă elastică (mec.) Forţă de atracţie proporţională cu distanţa cu care un punct a fost depărtat din poziţia sa de repaus. Forţă electrică (el.) Forţă care se exercită asupra corpurilor încărcate cu sarcină electrică şi care depinde de intensitatea cîmpului electric local. Forţă electrodinamică (elt., fiz.) Forţă magnetică care se exercită asupra conductoarelor parcurse de curent electric. Forţă electromagnetică (elt., fiz.) Forţa condiţionată de mărimile electrice şi magnetice de stare ale corpurilor şi ale cîmpului electromagnetic, care se anulează o-dată cu aceste mărimi. Forţă electromotoare (elt.) Sin. Tensiune electromotoare (v.). Forţă electrostatică (elt., fiz.) Forţă e-lectrică care se exercită între corpuri cu sarcini electrice în repaus. Forţă exterioară (mec.) Forţă care se exercită asupra unui sistem fizic sau tehnic, datorită acţiunii altor sisteme. Forţă interioară (mec.) Forţă care se exercită asupra unei părţi dintr-un sistem fizic sau tehnic, datorită acţiunii restului sistemului. Forţă Laplace (elt., fiz.) Forţă ce se exercită asupra unui conductor parcurs de un curent electric, care se găseşte în-tr-un cîmp magnetic. Forţă Lorentz (elt., fiz.) Forţă ce se exercită asupra unei particule electrizate care se mişcă într-un cîmp magnetic. Forţă magnetică (elt.> fiz.) Forţă care se exercită asupra corpurilor parcurse de curenţi electrici, deci asupra corpurilor în care se găsesc sarcini electrice în mişcare, şi care depinde de cîmpul magnetic în care se găsesc acele corpuri. Forţă motoare (mec.) Forţă care se exercită în sensul mişcării unui mobil şi tinde să o accelereze. Forţă nucleară (fiz.) Forţă, diferită de forţele electrice, magnetice şi de gravitaţie, care se exercită între particulele elementare (protoni şi neutroni) ce alcătuiesc un nucleu atomic. Forţă perditivă (tehn.) Interacţiune între piese mecanice, care provoacă" pierderi de energie nerecuperabile, inevitabile, în timpul serviciului unui sistem tehnic. Ex.: forţa de frecare. (= Forţă dăună-toar e). Forţă perturbatoare (mş.) Forţă care acţionează asupra fundaţiilor concomitent cu sarcinile statice, în timpul funcţionării maşinilor, uneori mai accentuat numai la depăşirea anumitor limite de sarcină, de viteză etc. Forţă reactivă (mec.) Forţă care intervine în timpul serviciului unui sistem fizic sau tehnic, datorită forţelor active. Forţe reactive sînt: reacţiunile legăturilor sistemului între organele acestuia sau cu exteriorul; forţele inerţiale (solicitările dinamice) ale maselor în mişcare; eforturile provocate de o stare de solicitare a organelor sistemului. Forţă rezistentă (mec.) Forţă care se exercită în sens opus mişcării unui mobil şi tinde să o decelereze. Forţă superficială (fiz.) Forţă ce acţionează tangenţial la suprafaţa care desparte două faze ale unui sistem fizico-chimic. 333 Fotoampermetru Forţă tangenţială (mec.) Componenta, tangentă la traiectorie, a forţei care provoacă mişcarea curbilinie a unui punct material. Forţă tăietoare (rez. mat.) Componenta, în planul secţiunii unei bare, a rezultantei forţelor interioare care lucrează asupra acelei secţiuni. Forţă utilă (tehn.) Interacţiune, în cadrul unui sistem tehnic, egală cu rezistenţa pentru a cărei învingere e destinat sistemul (de ex. la prelucrări în maşini-unelte). (= Rezistenţă utilă). Forţă vie (mec.) Termen vechi, impropriu, pentru energie cinetică. Forţe de producţie ((tehn.) Totalitatea forţelor de muncă şi a mijloacelor de producţie care participă în procesul material al producţiei sociale. Forzaţ (poligr.) Foaie dublă de hîrtie mai rezistentă, albă sau colorată, cu un text sau cu un desen tipărit, care formează legătura dintre blocul de carte şi scoarţe (la cărţile legate). Fosă septică (hidrot.) Construcţie subterană pentru decantarea apelor menajere uzate şi fermentarea nămolului, folosită la instalaţiile de canalizare izolate. Fosfat (chim.) Sare a acidului fos-foric. Fosfatare 1 (agr.) îmbogăţire în fosfaţi a solurilor agricole. 2 (alim.) Adăugarea de fosfat de calciu la prepararea mustului, pentru a activa fermentarea şi a mări proporţia de alcool. 3 (met.) Tratare cu acid fosforic sau cu fosfaţi (de fier, mangan, zinc) a: pieselor de oţel sau de fontă, în vederea acoperirii lor cu un strat protector, antico-rosiv, de fosfat cristalin. Fosfoproteide (chim.) Substanţe compuse dintr-o proteină şi acid fosforic. Ex. cazeina din lapte. Fosfor (chim.) P. Element cu nr. at. 15; gr. at. 30,98; se prezintă în mai multe forme alotropice. Fosforul alb e o substanţă moale, albă, foarte inflamabilă şi otrăvitoare, cu p. t. 44°. Fosforul roşu e o pulbere roşie închisă, neotrăvitoare şi mai puţin inflamabilă decît cel alb. în natură se găseşte sub formă de compuşi, mai ales ca fosfat de calciu. Fosforescenţă (fiz.) Emisiune de lumină de către anumite substanţe iradiate cu radiaţii cu lungimi de undă convenabile, care continuă (cu intensitate din ce în ce mai mică) şi după încetarea iradierii. Fosforic, acid. ~ (chim.) V. Acid fosforic. Fosforit (mineral.) Rocă sedimentară formată din fosfat de calciu; e întrebuinţat ca materie primă pentru fabricarea de îngrăşăminte fosfatice şi, uneori, pentru extragerea fosforului. Fosfură (chim.) Compus al fosforului cu un metal. Fosgen (chim.) COCl2. Gaz otrăvitor obţinut prin acţiunea clorului asupra oxidului de carbon, în prezenţa unui catalizator. Fosilă (geol.) Orice rest sau urmă (schelet, cochilie, mulaj etc.) lăsate de animale sau de plante, care au trăit în trecut, păstrate în depozite sedimentare. Fosilizare (geol.) Totalitate a fenomenelor care au intervenit după moartea unui organism şi au dus la conservarea fosilei respective în stratele geologice. Fostenă (mine) Scîndură groasă, dulap. (Termen minier.) Fosterit (ind. chim.) Răşini întrebuinţate ca agent de impregnare a izolaţiei înfăşurărilor electrice. Fot (unit.) Unitate de iluminare, egală cu iluminarea unei suprafeţe de un centimetru pătrat, pe care cade normal şi uniform răspîndit un flux luminos de un lumen; simbol phot. Fot-secundă (unit.) Unitate CGS de cantitate de iluminare, egală cu cantitatea de iluminare a unei suprafeţe iluminate cu un fot timp de o secundă. Fotoampermetru (elt.) Instrument de măsurat intensitatea curenţilor de înaltă frecvenţă cu ajutorul unui fir metalic Fotocartare 334 adus la incandescenţă cînd trece curentul şi a cărui emisiune luminoasă se măsoară cu un pirometru său cu o celulă foto-electrică. Fotocartare (fotogrm.) Tehnică a construirii hărţilor topografice după fotograme, cu ajutorul aparatelor de foto-restituţie. Fotocatalfz& (chim.) Cataliză provocată de acţiunea luminii sau a radiaţiilor ultraviolete. Fotocatod (fiz.) Suprafaţă metalică, legată la polul negativ al unei surse de curent, care, cînd e iradiată, emite electroni. Fotocelulă (elt,, fiz.) Sin. Celulă fotoelectrică (v.). Fotochimie (ckim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice ce au loc sub acţiunea luminii sau a radiaţiilor ultraviolete. Fotocilindru transportor (fotogrm.) Dispozitiv cilindric folosit la derularea filmului aerofotogrammetric de lungime mare (30—120 m), în vederea uscării (v. planşa XLV). Fotocolografie (poligr.) Reproducere tipografică, în care se întrebuinţează substanţe coloidale expuse la acţiunea luminii. Cînd se foloseşte o gelatină cu bicromat de potasiu, expusă, apoi, ia soare, procedeul se numeşte heliotipie. Fotoconduetibilitate (fiz.) Conductibili-tate electrică pe care o capătă unele materiale în urma iradierii cu radiaţii cu lungimi de undă convenabile. Fotoconductiv, efect ~ (fiz.) Y. E f e c t fotoconductiv. Fotocopie (foto.) Fotografie a unui text sau a unui desen. Fotocromi© (foto.) a. Fotografie în culori naturale, obţinută prin folosirea unui clişeu pe care sînt suprapuse mai multe straturi sensibile, de culori diferite. — b. Procedeu de reproducere fotolitografică prin care se obţin imagini în culori. Fotocronograf (foto.) Aparat fotografic folosit pentru înregistrarea automată, la intervale de timp egale, a fotografiilor luate în serie. Fotoculegere (poligr.) Pregătire a unei forme de tipar alcătuite din text, pentru care literele şi semnele care compun textul sînt obţinute ca o imagine fotografică. Fotoeîect (fiz,) Sin. Efect foto-electric (v.). Fotoelasticimetrie (fiz.) Punere în evidenţă şi măsurare pe cale optică a tensiunilor dintr-un corp transparent supus unor solicitări, folosind proprietatea de fotoelasticitate. E utilizată pentru determinarea tensiunilor din anumite elemente de construcţii, lucrîndu-se pe machete din material transparent. Fotoelasticitate (fiz.) Studiu al proprietăţilor elastice ale unor corpuri transparente, bazat pe faptul că, atunci cînd sînt supuse unor solicitări, deci cînd în interiorul lor apar tensiuni, acele corpuri devin birefringente. Fotoelectric, efecte (fiz.) V. Efect fotoelectric. Fotoelectrică, celulă ~ (elt., fiz.) V. Celulă fotoelectrică. Fotoeleetrieitate (elt.) a. Capitol al electricităţii care studiază efectul fotoelectric şi aplicaţiile lui. — b. Sarcină electrică produsă prin efect fotoelectric. Fotoelectron (fiz.) Electron emis prin efect fotoelectric. Fotoelement (elt., fiz.) Sin. Celulă fotoelectrică (v.). Fotoemisiune (fiz.) Emisiune de electroni prin efect fotoelectric. Fotografic, aparate (foto.) V. Aparat fotografic. Fotografică, emulsie^ (foto.) V.Emul* sie fotografică. Fotografie (foto.) a. Imagine a unui obiect, transpusă pe o hîrtie specială, numită hîrtie fotografică, care a fost impresionată de lumina ce a traversat un clişeu, developată şi, apoi, fixată. — b. Tehnică şi artă de a fixa, pe o placă 335 Fotosensibil fotografică sau pe un film fotografic, imaginile obţinute cu un aparat fotografic şi de a Te copia, apoi, pe o hîrtie fotografică. Fotografie aeriană (foto.) Fotografie luată dintr-un vehicul aerian (de ex. dintr-un avion) sau de Ia un punct de înălţime, de unde pot fi obţinute fotografii cu axa de fotografiere verticală sau înclinată, dirijată de sus în jos. Fotografie panoramică (foto.) Imagine fotografică ce cuprinde o mare întindere din turul de orizont din jurul unui punct, obţinută prin suprapunerea unor fotografii luate rotind aparatul. Fotogramă (fotogrm.) Fotografie specială pe baza căreia se pot face măsurătorile fotogrammetrice asupra obiectului înregistrat pe ea. Fotogrammetrie (fotogrm.) a. Ştiinţă aplicată care se ocupă cu măsurarea exactă şi cu determinarea poziţiei în timp şi în spaţiu a obiectelor fixe, mobile sau deformabile, şi cu reprezentarea lor grafică, fotografică sau numerică (în coordonate) pe bază de fotografii speciale (fotograme). — b. Tehnică a măsurării corpurilor pe bază de fotograme. Fotogravură (poligr.) Procedeu foto-mecanic de reproducere a imaginilor, folosit la confecţionarea clişeelor, cu ajutorul căruia se"obţin planşe gravate (pe plăci de cupru), ceea ce permite tirajul tipografic al imaginilor reproduse. .... Fotohartă (topogr.) Hartă obţinută prin intermediul unor fotograme aeriene. Fotolitografie (poligr.) Litografie ia care transpunerea desenului sau a textului de reprodus pe piatră se face prin intermediul unei hîrtii speciale, fotosensibile (cu gelatină cu bicromat). Fotoliză (chim.) Efect de descompunere a substanţelor sub acţiunea luminii şi a radiaţiilor ultraviolete. Fotolnminescenţă (fiz.) Luminescenţă provocată prin iradierea substanţei emiţătoare cu radiaţii cu lungimi de undă convenabile (de ex. fluorescenţa, fosforescenţa) . Fotometrie (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu intensitatea surselor de lumină, cu iluminarea etc. şi cu metodele de măsurare a acestor mărimi. Fotometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea intensităţii unei surse de lumină fie prin compararea iluminărilor produse pe un acelaşi ecran de sursa cercetată şi de o sursă de comparaţie, fie prin măsurarea fluxului de lumină emis de sursă. Fotomicrografie (foto.) a. Fotografie de dimensiuni foarte mici, care nu poate fi cercetată decît cu un aparat inî.ritor. — b. Procedeu de obţinere a unor astfel de fotografii. Fotomontaj (foto.) Ansamblu de fotografii şi de fragmente fotografice alăturate, dispuse într-o figură unică. Foton (fiz.) Corpuscul de lumină. în unele fenomene optice, lumina se comportă ca şi cum ar consta dintr-un fascicul de fotoni. Fotoobiectiv (foto.) Sin. Obiectiv fotografic (v.). Fotopian (topogr.) Ansamblul fotogramelor unei zone aerofotografiate, redresate şi racordate prin lipirea lor alăturată. Fotoreleu (fiz., tehn.) Dispozitiv care poate declanşa trecerea unui curent electric printr-un circuit, cînd asupra lui cade un fascicul de radiaţii. Fotoreprodncere (poligr.) Ansamblul metodelor de reproducere poligrafică, folosind fotografia originalului; de ex.: foto-gravura, fotolitografia etc. Fotorestituţie (topogr.) Reconstituire a unui punct din spaţiu, respectiv determinare a coordonatelor lui şi transpunere a lui într-un plan, obţinîndu-se o hartă, o proiecţie (orizontală sau verticală) etc., pe bază’ de fotograme corespondente şi folosind aparate numite fotorestitutoare. Fotosensibil (fiz., foto.) Calitate a unui material de a suferi o transformare chimică, cînd e iradiat cu radiaţii cu lungimi de undă convenabile. Fotosinteză 336 Fotosinteză (chim.) Sinteză chimică datorită acţiunii luminii. Cea mai importantă fotosinteză e cea a hidraţilor de carbon, din bioxid de carbon şi apă, efectuată de către plantele verzi sub acţiunea radiaţiilor solare. Fototelegraî (telc.) Echipament pentru producerea şi recepţia, însoţită de înregistrare, a mesajelor corespunzătoare imaginilor fixe transmise prin foto telegrafie. Fototelegrafie (foto., telc.) Telecomunicaţie care constă în transmisiunea pe cale' electrică a unor imagini statice. Fototeodolit (fotogrm.) Aparat loiogram-metric, constituit dintr-un teodolit şi o cameră fotogrammetrică; serveşte la efectuarea de fotograme terestre (v. planşa XLV). Fototipie (poligr.) Reproducere în care sînt întrebuinţate substanţe coloidale întinse pe diferite suporturi şi compuse astfel, încît, prin expunerea lor la lumină, să permită înregistrarea, respectiv reproducerea, cu ajutorul cernelurilor, a imaginii date. Fotovoltaic, efect ~ (fiz.) V. Efect fotovoltaic. Fotozincografie (poligr.) Procedeu de realizare a clişeelor de tipar, la care forma de tipar e executată pe o placă de zinc. Foulard (Se citeşte fular.) (text.) Maşină pentru impregnarea ţesăturilor cu soluţii de apretare, de vopsire etc. Cele mai importante părţi ale foulardului sînt jgheabul, cilindrii şi dispozitivul pentru reglarea presiunii dintre cilindri (v. planşa XLV). Fowler (av). Aripioară de hipersusten-taţie, situată la bordul de fugă al aripii unui avion, pentru a-i mări portanţa maximă. Fr (chim.) Simbol pentru elementul Franciu. Fracturare hidraulică (petr. gaze) Sin. Fisurare hidraulică (v.). Fractură (geol.) Falie care apare independent de procesul de cutare sau în afara zonelor de cutare. Fracţie (mat.) Număr care nu e întreg. Fracţie ireductibilă (mat.) Fracţie ordinară ale cărei numărător şi numitor sînt numere prime între ele. Fracţie ordinară (mat.) Fracţie care are forma unui raport dintre două numere întregi: numărătorul şi numitorul. Fracţie zecimală (mat.) Fracţie al cărei numitor e egal cu o putere întreagă şi pozitivă a numărului zece. Fracţionare (chim. fiz.) Sin. Distilare fr acţionată (v.). Fracţiune (chim., tehn.) a. Porţiune din lichidul cules la o distilare, la o anumită temperatură sau într-un anumit interval de temperaturi. — b. Porţiune solidă obţinută într-o cristalizare fracţionată. Fracţiune molară (chim. fiz.) Concentraţie a unei soluţii, exprimată în moli de substanţă dizolvată în moli de soluţie. Fragil (fiz., tehn.) Calitate a unui material de a avea fragilitate mare. Fragilitate (fiz., tehn.) Proprietate a unui material de a se rupe (sau de a se sparge) brusc, sub acţiunea sarcinilor externe, fără a suferi deformaţii permanente apreciabile. Fraisil (Se citeşte frezil.) (tehn.) Depunere, în camera de fum a unui cazan de abur, formată din mici bucăţi de cărbune nears pe grătarul cazanului, antrenate de gazele de ardere. Franciu (chim.) Fr. Element cu nr. at. 87, obţinut pe cale artificială, care nu există în natură, toţi izotopii săi fiind radioactivi, cu viaţă foarte scurtă. Franjă (fiz.) Fiecare dintre dungile alternativ luminoase şi întunecate obţinute pe un ecran, ca urmare a unui fenomen de interferenţă sau de difracţie. Franjuri (lemn) Aşchii nedesprinse de corpul piesei de lemn, în special pe cantul inferior al scîndurilor. Frămîntare (alim.) Omogenizarea şi aerisirea aluatului, imediat după prepararea lui, pentru a uşura dezvoltarea drojdiei care va face dospirea; poate fi efectuată manual sau mecanic. 337 Frecyenţmetrn Frămîntător (alim,) Vas în care se introduce aluatul şi în care, printr-un sistem de agitatoare, se obţine omogenizarea. Frecare (mec., tehn.) Efect al forţelor de frecare (v.). Frecarea poate fi de alunecare, de rostogolire sau de pivotare. Frecare, coeficient de ^ de alunecare (mec ) Raportul f=F/N dintre forţa de frecare de alunecare F şi forţa N pe care un corp o exercită perpendicular pe suprafaţa corpului cu care e în frecare. Frecare de aderenţă (mec.) Frecare de alunecare dintre două corpuri, în cazul cînd corpurile sînt încă în repaus şi nu au început să alunece unul pe celălalt. Frecare de alunecare (mec.) Frecare care se opune mişcării sau tendinţei de alunecare a două corpuri unul pe celălalt, situată în planul tangent comun în punctele de contact ale suprafeţelor. Frecare de mişcare (mec.) Frecare de alunecare dintre două corpuri, după ce acestea au început să alunece unul pe celălalt. Frecare de pivotare (mec.) Frecare datorită unui cuplu care se opune la pivotarea unui corp pe altul şi care rezultă din acţiunea forţelor care iau naştere în punctele de contact ale celor două corpuri. Frecare de repaus (mec.) Frecare dintre două corpuri solide în contact care se găsesc în repaus relativ. Frecare de rostogolire (mec.) Frecare datorită unui cuplu care se opune la rostogolirea unui corp pe altul şi care rezultă din acţiunea forţelor în punctele de contact ale celor două corpuri. Frecare fluidă (tehn.) Interacţiune de contact a două corpuri solide între care există un film de lubrifiant continuu şi cu grosimea aproape uniformă; cînd se realizează o frecare fluidă, ungerea e bună şi se obţine datorită viscozităţii lubrifiantului. Frecare internă (geot.) Frecare produsă la deplasarea relativă dintre particulele care constituie o masă de pămînt. (= Frecare interioară). Frecare semifluidă (tehn.) Interacţiune de contact a două corpuri solide între care există un film de lubrifiant aproape continuu, dar de grosime variabilă, ce se rupe şi se reface] succesiv, datorită presiunii mari şi unui lubrifiant necorespunzător. Frecare semiuscată (tehn.) Interacţiune de contact a două corpuri solide între care există un film de lubrifiant discontinuu. Frecvenţă (fiz.) Numărul de perioade pe secundă ale unei mărimi periodice, deci, în cazul unei mişcări vibratorii, numărul de vibraţii dintr-o secundă. Frecvenţă a imaginilor (tehn.) Număr de imagini proiectate în unitatea de timp pe ecranul unui cinematograf, în timpul rulării unui film. Pentru a da impresia de continuitate, sînt necesare 24 de imagini pe secundă. Frecvenţă a unui curent alternativ (elt.) Număr de alternanţe pe secundă ale curentului respectiv. Frecvenţă auditivă (fiz.) Frecvenţă a unei mişcări vibratorii care poate fi percepută de ureche ca un sunet. Frecvenţă circulară (fiz., mat.) Sin. Pulsaţie (v.). Frecvenţă critică 1 (elt., telc.) în cazul ghidurilor de undă, cea mai . mică frecvenţă a undelor care se pot propaga prin ghidul de undă respectiv. 2 (telc.) Cea mai înaltă frecvenţă a unui semnal, care, trimis pe verticală, se reîntoarce la sol după ce a ajuns în ionosferă. Frecvenţă de rezonanţă (elt., telc.) Fiecare dintre frecvenţele pe care trebuie să le aibă tensiunea aplicată la bornele unui circuit de curent alternativ pentru ca circuitul să ajungă în stare de rezonanţă. Frecvenţă de tăiere (telc.) Frecvenţă limită care, la un filtru electric, separă zona de trecere de zona de oprire. Frecvenţmetru (elt.) Instrument pentru măsurarea frecvenţei curenţilor elec- Frecvenţmetru cu lame vibrante 338 trici alternativi (= Indicator de frecvenţă). Frecvenţmetru cu lame vibrante (elt.) Frecvenţmetru electromecanic utilizînd aducerea la rezonanţă a unor lame vibrante supuse acţiunii curentului căruia i se măsoară frecvenţa (v. planşa XLV). Frecvenţmetru cu punte (elt., telc.) Frecvenţmetru la care indicaţia se obţine echilibrînd o punte al cărei echilibru depinde de frecvenţă; e utilizat, de obicei (puntea Wien), pentru semnale de joasă frecvenţă. Frecvenţmetru de rezonanţă (elt., telc.) Frecvenţmetru alcătuit dintr-un circuit serie supus acţiunii semnalului căruia i se măsoară frecvenţa. Cunoscînd valorile de rezonanţă ale elementelor L şi C, se deduce frecvenţa semnalului aplicat. Frecvenţmetru digital (elt., telc.) Frecvenţmetru cu citire directă şi afişare digitală. Frenoîon (telc.) Tip de difuzor a cărui membrană e acţionată de unu sau de două fire întinse cu frecare, lucrînd ca o frî-nă de fricţiune pe o tobă sau pe suprafaţa laterală a unei piese rotitoare. Freoni (termot.) Compuşi organici ai fluoruiui care pot fi folosiţi ca agenţi frigorigeni. Fretare 1 (constr.) Armare transversală a pieselor de beton armat (în special a stîlpilor), prin etrieri în formă de cercuri sau printr-o vergea de oţel în formă de elice, care înconjură, la exterior, armătura longitudinală a piesei (v. planşa XLV). 2 (tehn.) a. împreunare, prin contact strîns, a două piese care urmează să facă corp comun, folosind dilataţia sau contracţia termică a metalelor, ori alungirea lor elastică. — b. înfăşurare în elice a unui fir metalic tensionat pe o piesă cavă rotitoare (de ex. pe rotorul unei maşini electrice), pentru a evita efectul forţelor centrifuge (care, de exemplu, ar putea smulge bobinele). Fretă (met.) a. Tub sau inel metalic, cu diametrul interior mai mic decît diametrul exterior al unei piese tubulare, la exteriorul căruia se trage, la rece sau la cald, pentru a-i mări rezistenţa la presiuni interioare.—b. Fir metalic (de obicei de oţel) care se înfăşoară tensionat în elice, pe o piesă cavă sau pe un corp rotitor, pentru a-i mări rezistenţa la solicitări din interior sau la forţe centrifuge. Frezare (tehn.) Operaţie de prelucrare prin aşchiere a unui material dur (metal, lemn etc.), cu ajutorul unei unelte tăietoare în mişcare de rotaţie, în care fiecare tăiş lucrează succesiv şi discontinuu. Se execută tăişuri cu unghiuri pozitive sau negative (v. planşa XLV). Frezat, maşină de ~ (mş.-un.) Maşină-unealtă pentru prelucrare cu freza. Frezat, maşină de ~ orizontală (mş.-un.) Maşină de frezat cu unu sau cu mai mulţi arbori portunealtă orizontali. Frezat, maşină de ~ verticală (mş.- un.) Maşină de frezat cu unu sau cu mai mulţi arbori verticali (v. planşa XLVI). Freză 1 (agr.) Maşină agricolă folosită numai pe terenuri speciale (soluri tur-boase). Scormoneşte, rupe, mărunţeşte şi amestecă pămîntul prin intermediul unei piese rotunde tăioase şi al unor gheare. 2 (tehn.) Unealtă cu unu sau cu mai multe tăişuri dispuse simetric faţă de axa sa, cu ajutorul căreia se efectuează aşchierea. Frezele au forme foarte diferite, după natura materialului şi după forma suprafeţei de prelucrat. Se execută din oţeluri speciale, iar cînd au dinţi aplicaţi, aceştia pot fi constituiţi din plăcuţe de metal dur (v. planşa XLVI). Freză de foraj (petr. gaze) Instrument (sculă) care se montează la capul inferior al unei carotiere şi are rolul să disloce roca pe o zonă inelară a tălpii sondei, lăsînd sîmburele interior de rocă să fie îmbrăcat de tubul carotierei ce avansează solidar cu freza şi să fie extras sub formă de carotă mecanică. Ex.: freză cu diamante, cu aliaje dure, cu role, cu alice etc. (= Cap de carotieră, Coroană). Freză magnetică (petr. gaze) Sculă de instrumentaţie confecţionată din aliaje magnetice, echipată la partea inferioară cu o freză de foraj şi folosită la scoaterea Planşa XLY Fotocilindru transportor Frecvenţmetru electromagnetic cu lame vibrante 1 — lame vibrante; 2 — bara de care sînt fixate lamele vibrante; 3 — benzi elastice; 4 — bară de fier moale; 5 — eleetromagnet. Foulard Schema operaţiei de frezare 1 — freză; 2 — piesă de prelucrat ; 3 — sensul de rotaţie al frezei; 4 — sensul de înaintare al piesei de prelucrat. Stîlp de beton cu armătură fretată 1 — beton; 2 — armătură longitudinală; armătură de fretare (fretă). Friabil 340 din talpa sondei a diferitelor piese mici de oţel rămase sau căzute în sondă (role de sape, bolţuri, bacuri de pene, şuruburi etc.). Friabil (fiz., tehn.) Calitate a unui material de a putea fi uşor redus în pulbere. (= F ăr î m i c i o s)/ Friabilitate (fiz., tehn.) Proprietate a unui material de a fi friabil. Fricţiune (tehn.) Termen care, în practică, indică folosirea intenţionată a efectului de frecare (ex.: ambreiaj cu fricţiune, frînă cu fricţiune etc.). Frigare (mine) Bucată de lemn subţire, ascuţită la un capăt, introdusă deasupra grinzii la prinderea surpărilor sau la săparea galeriilor în terenuri curgătoare. Frigorezistenţă (termot.) Proprietate a unei substanţe, a unui material etc., de a nu-şi modifica proprietăţile pe care le are la temperatura normală, cînd e răcit pînă la temperaturi relativ joase. Frigorie (fiz., tehn.) Unitate de cantitate de căldură cedată; este egală, în valoare absolută, şi de semn contrar, cu caloria. Frigorifer 1 (fiz.) Calitate a unui sistem fizico-chimic sau a unui agent fizic de a purta frigul, deci de a absorbi cantităţi de căldură transferîndu-le în alt loc. 2 (termot.) Ansamblu alcătuit dintr-o instalaţie pentru producerea frigului artificial (adică a unei temperaturi mai joase decît cea a mediului înconjurător) şi încăperea izolată termic în care trebuie realizat şi menţinut frigul. Frigorigen, agenta (termot.) V. sub Agent frigorific. Frigorigen, agregat ^ (termot.) Parte a unei instalaţii frigorifice în care, prin consum de energie (mecanică, electrică etc.) se produce frig. Frigorigenă, instalaţie (termot.) Instalaţie în care se produce frig (adică o temperatură mai joasă decît cea a mediului înconjurător). Frigoteîmică (termot.) Parte a termo-tehnicii care se ocupa cu producerea şi utilizarea frigului. Friz (lemn) a. Piesă de stejar, de fag sau de altă esenţă tare, cu dimensiunile de aproximativ 20—30 mm (grosimea), 40—150 mm (lăţimea) şi 250—1 000 mm (lungimea), folosită la fabricarea parchetelor sau în tîmplărie. Uneori se numesc frize şi dulapii de răşinoase cu lăţimea sub 160 mm.— b. Chenar care încadrează o pardoseală de parchet în lungul pereţilor unei încăperi.— c. Nume impropriu pentru elementele ramei de lemn în care se prind tăbliile unei uşi. Friză (arh.) a. Partea de mijloc a antablamentului, bogat decorată, care caracterizează ordinul arhitectonic (v. planşa XLVI).— b. Fîşie sculptată sau pictată, aşezată la partea superioară a unei clădiri sau la partea superioară a unui perete, într-o cameră. Frizer (alim,) Vas cu pereţi dubli, între care circulă un agent răcitor şi în interiorul căruia se găseşte un dispozitiv de amestecare, folosit pentru răcirea rapidă a laptelui şi pentru prepararea îngheţatei. Frînare (tehn.) Operaţie de încetinire sau de oprire a unui sistem în mişcare, cu ajutorul unui dispozitiv special; poate fi realizată prin frecare, electric, electromagnetic, prin motor, prin presiune, prin contrapresiune, prin contraabur etc. Frînă (tehn.) Dispozitiv pentru micşorarea vitezei sau pentru oprirea unui sistem în mişcare. Părţile principale sînt: organul care frînea'ză (sabot, bandă, palete etc.), transmisia (mecanică, pneumatică, electromagnetică sau combinată) şi elementele de acţionare ale frînei (manetă, pedală etc.). Frîna poate fi acţionată prin efort individual, mecanizat sau automat. Frînă cu acumulare (tehn.) Dispozitiv de încetinire a mişcării, care funcţionează prin transformarea energiei cinetice a sistemului în mişcare, în energie potenţială. Astfel de frîne pot lucra cu aer comprimat, cu resortiwi acumulatoare, cu acumulatoare electrice etc. 341 Fulare Frînă cu fricţiune (tehn.) Dispozitiv de încetinire a mişcării, care funcţionează prin apăsarea organului de frînare pe corpul în mişcare, realizînd o frecare uscată. Astfel de frîne pot lucra cu saboţi, cu bandă, cu discuri etc. Frînă cu recuperare (tehn.) Dispozitiv de încetinire a mişcării cu acţiune electrică, folosit într-o instalaţie acţionată de mai multe electromotoare, care frînează prin transformarea energiei de cădere în energie electrică (ceea ce face ca anumite electromotoare să lucreze ca generatoare care debitează în reţeaua electrică de alimentare). Frînă de autovehicule (transp.) Dispozitiv cu fricţiune folosit pentru oprirea sau reducerea vitezei unui vehicul rutier (v. planşa XLVI). Frînă de încercare (tehn.) Dispozitiv de încetinire a mişcării folosit pentru a măsura, prin frînare, energia cinetică a unui sistem tehnic în mişcare. Astfel se poate deduce puterea unei maşini de forţă. Frînă electrică (tehn.) Dispozitiv de încetinire a mişcării care foloseşte energie electrică pentru frînare. Astfel de frîne pot lucra cu contracurent, cu recuperare etc. Frînă pentru tracţiune electrică (transp.) Dispozitiv acţionînd prin fricţiune sau blocaj electric, al unor vehicule care se deplasează prin tracţiune electrică. Frînghie (mş.-un.) Cablu, în general cu torsadare încrucişată, format din fire vegetale sau animale* grupate în mănunchiuri denumite toroane. Front (urb.) Latură a unei parcele sau a unei clădiri, adiacentă străzii. Front de abataj (mine) Perete de mineral util în care se execută tăierea masivă, în vederea exploatării. Poate fi paralel cu direcţia (front de abataj pe direcţie), perpendicular pe direcţie (front de abataj pe înclinare) sau transversal (străbătînd zăcămîntul între culcuş şi acoperiş). Front de înaintare (mine) Porţiune pe care se execută lucrări de deschidere şi de pregătire, la galerii, suitori, camere subterane şi puţuri. Front de lucru (mine) Loc în care se execută lucrările miniere. Front de undă (fiz.) Suprafaţa de undă cea mai depărtată de sursă, în cursul propagării unei unde, deci suprafaţa eare separă regiunea din spaţiu perturbată de undă, de cea neperturbată. Frontispiciu (arh.) Partea superioară a faţadei principale a unui edificiu, sau, prin extensiune, întreaga faţadă principală. Fronton (arh.) Element de arhitectură, de obicei de formă curbă sau triunghiulară, deasupra intrării unui edificiu (v. planşa XLVI). Fructoză (chim.) Monozaharidă care se găseşte, împreună cu glucoza, în nectarul florilor şi în multe fructe dulci. (=Zahăr de fructe, Levuloză). Frunte (ind. chim.) Primele fracţiuni ale unei distilări fracţionate a spirtului, ţuicii etc. Ftalat (chim.) Sare sau ester al acidului ftalic. Ftalic, acid ^ (chim.) V. A c i d f t a- 1 i c. Fucsină (chim.) Colorant roşu, cu rezistenţă mică, întrebuinţat uneori în industria textilă şi la fabricarea cernelii roşii. Fuior (text.) Fibre liberiene lungi, paralelizate, care servesc la fabricarea firelor de calitate superioară. Fulare 1 (av.) Fenomen din mecanica vibratorie caracterizat printr-o oscilaţie divergentă — care, depăşind viteza critică, provoacă dezintegrarea explozivă a structurii avionului. 2 (tehn.) Mişcare neregulată a unei roţi care, odată cu mişcarea de rotaţie, are şi o mişcare pendulară faţă de un plan perpendicular pe axa de rotaţie. Fulgi 342 Fulgi (met.) Fisuri interne fine, grupate, cu aspect de fulgi de zăpadă, care apar, la răcire, în vecinătatea segregaţiilor din lingouri. Fulmicoton (expl.) Sin. Tri nitroceluloză (v.). Fulminat de mercur (expl.) Exploziv detonant care acţionează prin lovire, prin frecare sau sub acţiunea unei scîntei ori a unei flăcări; e întrebuinţat ca exploziv de iniţiere. Fultuială (mine) Sin. A s t u p u ş, Buraj (v.). (Termen minier.) Fultuitor (mine) Vergea de lemn folosită la împingerea cartuşelor de exploziv şi a fultuielii în gaura de mină. (= F o i-tuitor). (Termen minier.) Fum 1 (constr.) a. Canal cu secţiunea pătrată sau circulară, de zidărie, olane sau tuburi îngropate în zidărie, prin care se evacuează gazele de ardere şi fumul şi are loc tirajul unei sobe. — b. Canal cotit, amenajat în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde.înainte de a ieşi pe coş, pentru a transmite cît mai multă căldură materialului din care este executată soba. 2 (fiz.) Suspensie, de regulă densă, de particule solide într-un gaz. Fumarole (geol.) Produse gazoase fierbinţi emanate de vulcani prin craterele sau crăpăturile lor, ori degajate de curgerile de lavă, atît în timpul erupţiei, cît şi după erupţie. Fumigaţic (ind. chim.) Distrugere a bacteriilor, a insectelor etc. prin acţiunea unui gaz sau a unui fum otrăvitor. Fumigen (chim.) Substanţă care, fie prin aprindere, fie chiar numai în contact cu aerul, produce un fum dens şi opac. Fiiming, procedeul ~ (met.) Procedeu de recuperare a plumbului şi a zincului rămase în zgura rezultată din procedeele clasice, pe calea insuflării unui amestec de aer şi cărbune în baia în care zgura se află în stare fluidă; zincul şi plumbul sînt antrenate, sub formă de pulberi, de curentul de gaze şi depuse la trecerea prin instalaţiile de desprăfuire. Fumivor (termot.) Instalaţie folosită pentru micşorarea cantităţii de fum şi de funingine dintr-un focar. Funcţiune (mat.) Relaţie prin care fiecărui element al unei mulţimi îi corespunde un element al altei mulţimi. în particular, relaţie care exprimă valoarea unei mărimi, cînd sînt cunoscute valorile altor mărimi, numite variabile independente. Funcţiune chimică (chim.) Ansamblul proprietăţilor chimice datorite prezenţei * în moleculă, a unei anumite grupări. Funcţiune primitivă (mat.) Sin . Integrală nedefinită (v.). Funcţiuni hiperbolice (mat.) Funcţiuni definite de următoarele relaţii: sinus hiperbolic de x: ex - «r* sh x = -----------: cosinus hiperbolic de x: ex i e-x ch x = ---------------; 2 tangentă hiperbolică de x: „X X th x = ■ e* + e~x * cotangentă hiperbolică de x: pX i p—X cth x —-------------- e* - Funcţiuni trigonometrice (mat.) Numire pentru o serie de rapoarte care se obţin ducînd o perpendiculară AB din orice punct de pe una dintre laturile unui unghi AOB, pe cealaltă latură. Ele sînt: sinus: ABjOA — sin AOB; cosinus: OBjOA = = cos AOB\ tangentă: AB/OB = tg AOB; cotangentă: OBJAB =» cotg AOB; A secantă: O A jO B = sec AOB; cosecantă OA/AB = cosec AOB (v. planşa XLVI). Fund (mine) Parte subterană a unei mine. c» a o Diferite feluri de freze şi b — freze cilindrice (cu dinţi elicoi-ali, pe stînga, respectiv cu dinţi drepţi) ; — freză-disc dublă; d — freză-con frontală. a — arhitravă; b — friză; c — cornişă. Frontoane a — circular; b — triunghiular. Planşa XLYI Maşină de frezat verticală 1 — soclu; 2 — glisiere; 3 — coloană filetată pentru deplasarea mesei-suport (4) pe verticală; 5 — volan pentru deplasarea căruciorului transversal; 6 — manivelă pentru deplasarea mesei-suport pe verticală; 7 — cărucior transversal; 8 — limitor de cursă; 9 — piesă de prelucrat; 10 — arbore principal vertical; 11 — conducta lichidului de răcire; 12 — cap fix; 13 — coloană; 14 — ax cardanic pentru avansul automat; 15 — manivelă pentru deplasarea căruciorului longitudinal. Schema unei frîne (hidraulice) de autovehicul l — pedală; 2 — camă; 3 — piston; 4 — cilindru de frlnă principal; 5 — rezervor de ulei; 6 — conductă; 7 — tub flexibil; 8 — cilindru de frînă receptor; 9 — bandă. Fund de sac 344 Fund de sac (mine) Lucrare minieră subterană care are o singură legătură cu restul minei. Fundarisire (nav.) Operaţie prin care ancora e lăsată să cadă de pe ancorator sau din nară, în vederea ancorării sau afurcării. Fundaţie (constr., tehn.) Ansamblul elementelor de construcţie care face legătura cu terenul şi serveşte ca suport unui sistem tehnic, transmiţînd greutatea proprie şi sarcinile utileJ ale sistemului suportat; trebuie aşezată, pe cît posibil, pe un teren rezistent, chiar dacă aceasta necesită coborîrea (prin piloţi, puţuri, chesoane etc.) pînă la o adîncime relativ mare şi, în orice caz, sub limita adîncimii de îngheţ a terenului (v. planşa XLVII). Fundaţie de baraj (constr.) Strat de teren pe care reazemă talpa unui baraj. Fundaţie de dig (constr.) Terenul pe care reazemă talpa unui dig şi în care se execută lucrările de consolidare a bazei digului. Fundaţie de drum (drum.) Strat sau ansamblu de straturi de material aşternute pe patul unui drum, pe care se aplică îmbrăcămintea rutieră. Fundaţie de maşină (constr., mş.) Fundaţie care constituie baza de susţinere şi de fixare a unei maşini. Fungă (constr. nav.) Manevră curentă, fixată la mijlocul sau pe colţul vergelor, care serveşte la ridicarea şi coborîrea vergelor superioare. Funicular (tehn.) Gale aeriană de transport pentru materiale sau persoane, constînd dintr-unul sau din mai multe cabluri purtătoare ori de rulare, de care sînt suspendate vehicule (vagonete etc.). Mişcarea vagonetelor se face, fie datorită greutăţii lor, fie prin acţionare mecanică printr-un cablu trăgător, fie prin motoare instalate pe vagonete, fie combinat. Fu-nicularul e folosit pentru transporturi în regiuni improprii transportului terestru, în special în regiunile muntoase. Funicular cu cablu de rulare (tehn.) Gale aeriană de transport cu unu sau cu mai multe cabluri, pe care rulează vehiculele prin intermediul unor role. în general, aceste funiculare sînt echipate şi cu un cablu trăgător, fără sfîrşit sau deschis, care antrenează vehiculele în plan orizontal sau la urcare. Funicular cu cablu purtător (tehn.) Cale aeriană de transport cu un cablu fără sfîrşit de care vehiculele sînt legate direct sau prin aparate de cuplare şi care poartă şi antrenează aceste vehicule (v. planşa XLVII). Funie (tehn.) a. Sfoară groasă răsucită din fibre vegetale (cînepă, tei etc.).—b. Prin extensiune, mănunchi de fire metalice răsucite (folosit mai ales la tracţiune). Funingine (tehn.) Substanţă compusă din cărbune, crezoli, săruri ’amoniacale etc., de culoare neagră-brună, care se depune în focarul, în ţevile de fum şi în coşul unei instalaţii de ars combustibil, în urma unei arderi incomplete. Se execută şi arderi controlate pentru a obţine funinginea din care se fabrică colorantul negru de fum. Furau (chim.) G4H40. Substanţă organică întrebuinţată ca solvent şi ca materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice. Furcă (tehn.) Unealtă sau extremitate a unui organ de maşină constînd dintr-o bară care se ramifică o dată sau de mai multe ori. Furcă de prăjini (petr. gaze) Unealtă în formă de furcă, folosită la gura sondei pentru susţinerea în sondă a garniturii de foraj, de diametru mic (v. planşa XLVII). Furchet (nav.) Dispozitiv constituit dintr-o furcă cu coadă şi cu braţe inegale, folosit la bărci pentru sprijinirea vîslei (ramei) în timpul vîslitului. Furculiţă de bătătură (text.) Mecanism montat la războiul de ţesut mecanic, care declanşează opritorul războiului, cînd firul de bătătură se rupe sau se termină. Furdă (text., piei.) Rămăşiţă, de calitate inferioară, de la prelucrarea lînis sau a pieilor. Planşa XLYII 1 — cablu auxiliar; 2 — cablu purtător; 3 — cablu tractor; 4 — dispozitiv de întindere pentru cablurile auxiliar, purtător şi tractor; 5 — trenul de rulare a vagonetului; 6 — cabină; 7 — ancorarea cablurilor purtătoare; 8 — acţionarea cablului tractor; 9 — acţionarea cablului auxiliar. Furcă de prăjini - simplă; b — cu pană. Fundaţie de piloţi, pentru o culee de pod 1 — nisip; 2 — argilă nisipoasă; 3 — nisip argilos. Furnal l — soclu de beton; 2 — conductă de vînt (aer); 3 — creuzet; 4 — jgheab de scurgere a fontei; 5 — orificiu de scurgere a zgurei ; 6 — etalaj; 7 — cuvă; 8 — gură de alimentare; 9 — clopot; 10 — conductă pentru gazele de furnal. Furîurol 346 Furîurol (chim.) Aldehidă derivată de la furan, întrebuinţată ca solvent al nitrocelulozei, la prepararea unor răşini sintetice, în industria filmelor cinematografice, la rafinarea uleiurilor minerale etc. Furnal (met.) Cuptor de forma unui turn, construit din cărămizi refractare îmbrăcate cu plăci metalice, folosit pentru obţinerea fontei prin topirea minereurilor de oxid de fier amestecate cu combustibilul, cu un fondant, şi, eventual, cu diferite adaosuri. Partea inferioară e cilindrică şi se numeşte creuzet; deasupra se află o parte tronconică, numită etalaj, care se continuă cu o altă porţiune, invers tronconică, numită cuvă, care se îngustează în sus, terminîndu-se cu gura de încărcare. Pereţii etalajului şi ai creuzetului sînt răciţi cu apă. La partea superioară, creuzetul are un orificiu de scurgere a zgu-rei, iar la partea inferioară, unul de scurgere a fontei. Materialele se introduc prin gura de încărcare, 111 proporţii bine stabilite şi în următoarea ordine: combustibil, minereu, fondanţi şi, eventual, materiale de adaos; întreaga încărcătură se numeşte şarjă (v. planşa XLVII). (= Cuptor înalt). Furnir (lemn) Foaie subţire de lemn, obţinută numai mecanizat prin tăiere plană sau prin derulare, din buşteni de diferite esenţe. Se deosebesc: furnire decorative, de’ bază şi tehnice. Furnir de bază (lemn) Foaie de lemn cu grosimea de 0,8 — 4 mm întrebuinţată la acoperirea miezului unui panou de lemn (panel, placă celulară etc.), peste care se aşază furnirele decorative. Furnir decorativ (lemn) Foaie de lemn cu grosimea de 0,4—1 mm, cu desene cu efect decorativ, întrebuinţată pentru a îmbrăca feţele văzute ale mobilelor, ale tîmplăriei de interior etc. (= Furnir estetic). Furnir estetic (lemn) Sin. Furnir decorativ (v.). Furnir tehnic (lemn) Foaie de lemn de diferite specii, cu grosimea de 0,2 — 6 mm, întrebuinţată la fabricarea placajelor, a lemnului stratificat şi a altor produse speciale. Furniruire (lemn) Acoperirea prin încle-iere a unei piese de lemn cu un furnir, în general de esenţă mai valoroasă. Furtun (tehn.) Tub flexibil, confecţionat din material textil, din cauciuc şi, uneori, din ţevi metalice articulate între ele, folosit la transportul fluidelor. Furtun armat (tehn.) Tub flexibil de cauciuc sau de material textil, înzestrat cu o armătură metalică pentru a-i mări rezistenţa. Furtun cu inserţie (tehn.) Tub flexibil de cauciuc în care au fost înglobate unu sau mai multe straturi de ţesătură textilă, pentru a-i mări rezistenţa" Furtună magnetică (geofiz.) Perturbaţie de mare intensitate a cîmpului geomagnetic, caracterizată prin abateri bruşte şi neregulate ale valorilor momentane ale elementelor geomagnetice, în anumite intervale de timp, de la valorile lor medii sau de la mersul lor calm, de variaţie diurnă. Furură (constr.) Piesă destinată să umple spaţiul dintre elemente solidarizate, dar care, spre deosebire de acestea, nu are rolul de a spori rezistenţa. Fusl (arh.) Porţiune dintr-o coloană cuprinsă între bază* şi capitel. 2 (piei.) Unitate de măsură a suprafeţei pieilor, egală cu 929 cm2. 3 (tehn.) Porţiune cilindrică, conică, sferică etc., a unui arbore, a unui ax sau a unei osii, ce se reazemă şi se roteşte în lagăr, căruia îi transmite sau de la care preia sarcina. 4 (text.) Piesă, de regulă de oţel, de formă conică, ce se roteşte în jurul axei sale şi serveşte la răsucirea şi înfăşurarea firelor. Fus al cîrmei (nav.) Fus tronconic de oţel forjat, montat vertical (cu vîrful în jos), care întăreşte safranul cîrmelor dintr-o singură placă, ale navei. Fus sferic (mat.) Porţiune din suprafaţa unei sfere, cuprinsă între două semicercuri mari care au diametrul comun. 347 Fuziune Fuscel 1 (gen.) Vergeaua orizontală a unei scări de lemn. 2 (text.) Vergea de lemn, simplă sau acoperită cu tablă de metal, care desparte firele de urzeală cu soţ de cele fără soţ şi serveşte pentru a uşura găsirea unui fir de urzeală rupt. Fusceii se introduc în urzeală între iţe şi traversa de spate. Fustei (mine) Treaptă de scară de mină. Fuzee (tehn.) Corp de formă aerodinamică ce poate înainta în atmosferă datorită forţei de reacţie a gazelor arse care ies printr-un efuzor; gazele sînt produse in interiorul fuzeei prin explozii succesive sau prin arderea unui combustibil. V. Rachetă. Fuzel (alim.) Amestec de alcooli superiori, captat la sfîrşitul rafinării spirtului. (=Ulei de fuzel). Fuzelaj (av.) Corpul avionului; facele-găura între aripi, motoare şi organele de comandă şi constituie spaţiul util de transport. Are formă aerodinamică. Fuzelat (tehn.) Sin. Carenat (v.). Fuzetă (tehn.) Piesă formată dintr-un fus conic (pe care se montează roata) terminată fie cu un cap tubular sau cu o furcă, fie cu un pivot, prin care se solidarizează cu osia; face legătura între fiecare dintre roţile directoare ale unui autovehicul şi osia din faţă. Cele două fuzete ale unui autovehicul sînt solidarizate cu pîrghiile de comandă legate de bara de direcţie. - Fuzibil 1 (elt.) Sin. Siguranţă fuzibil ă (v.). 2 (fiz.) Care se poate topi (termen folosit, de regulă, pentru corpurile care se topesc relativ uşor). Fuziform (gen.) Calitate a unei piese de a avea forma aproximativă de fus de tors manual. Fuziune 1 (fiz.) a. Sin. Topire (v. Topire 1). — b. Reacţie nucleară de contopire a unor nuclee atomice uşoare cu obţinerea unor nuclee mai grele şi cu dezvoltare deenergie. 2 (gen.) Contopire într-o singură unitate a mai multor elemente (în general identice sau foarte asemănătoare). G G (unit.) a. Simbol gentru gauss. — b. Simbol pentru prefixul „giga-“. g (unit.) Simbol pentru gram. Ga (chim.) Simbol pentru elementul Galiu. Gabară (constr. nav.) Navă puntată, uneori basculantă, construită din lemn sau din metal, care serveşte la transportul pietrei la lucrările de construcţii hidraulice executate în albia rîurilor sau în mare. Gabardină (text.) Ţesătură, în general de fire de lînă, care prezintă mici dungi înclinate formate dintr-o legătură diagonal amestecată. Gabarit (tehn.) Contur poligonal sau curbă care limitează dimensiunile maxime admisibile ale unui profil sau obiectiv. Gabarit de cale ferată (c.f.) Calibru care serveşte la controlul ecartamentului de cale ferată (v. planşa XLVIII). Gabarit de clădire (constr.) Contur în interiorul căruia trebuie să se înscrie, conform prescripţiilor autorităţilor, secţiunea perpendiculară pe faţada’ unei clădiri. Gabarit de fund (petr. gaze) Zonă limită în interiorul căreia se proiectează să ajungă talpa unei sonde, la sfîrşitul lucrărilor de foraj. Gabarit de liberă trecere (c.f.) Contur în interiorul căruia trebuie să se înscrie profilul unui vehicul. Gabarit de navigaţie (nav.) Contur al secţiunii transversale libere minime, necesare pentru circulaţia şi încrucişarea vaselor pe o cale navigabilă. Gabbro (petrogr,) Rocă magmatică intru zivă, bazică, olocristalină, formată din plagioclazi bazici, diallag, uneori cu augit, biotit, hornblendă şi olivin, iar ca minerale accesorii, ilmenit, spinel, apatit, zir-con, pirotină. Se întrebuinţează ca material de construcţie. Gabie (nav,) Platformă orizontală, de lemn sau metalică, fixată la extremitatea superioară a coloanei unui arbore, servind, în principal, la obţinerea unei deschideri suficiente a şarturilor arborelui gabier. Gabier (constr. nav.) Velă pătrată. Gabion (hidrot,) Coş tronconic sau cilindric, confecţionat din nuiele necojite sau din sîrmă, care se umple cu bolovani de rîu sau cu piatră spartă, servind — prin îngrămădirea mai multor bucăţi} — la constituirea pintenilor de apărare de mal, la consolidarea bazelor digurilor etc. Gadoliniu (chim.) Gd. Element din familia pămînturiior rare, cu nr. at. 64, gr. at. 156,9. Gaize (petrogr.) Roci silicioase poroase şi uşoare constituite din granule de cuarţ şi din organisme silicioase (în special spon-gieri), cimentate cu o masă de calcedonie. Gal (unit.) Unitate de acceleraţie în sistemul CGS; 1 gal = 1 cm/s2. Galactometru (alim.) Sin. Lactome-tru (v.). Galactoză (chim.) Substanţă asemănătoare cu glucoza; se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii şi e întrebuinţată în farmacie. Galalit (tehn,) Material plastic corn os, obţinut prin condensarea cazeinei cu formaldehidă. Prin tratare cu apă fierbinte sau cu vapori, se moaie şi poate fi turnat < 349 Galerie de circulaţie în forme. E întrebuinţat ca izolant în electrotehnică şi la fabricarea de nasturi, piepteni etc. Galb (arh.) Partea arcuită spre exterior a fusului unei coloane. Coloanele sînt executate cu galb în porţiunea lor centrală, deoarece, dacă ar fi perfect cilindrice, ar da iluzia că sînt strangulate. Galben de cadmiu (chim.) Sulfură de cadmiu întrebuinţată ca pigment la prepararea unor vopsele galbene. Galben de crom (chim). Cromat de plumb întrebuinţat ca pigment la prepararea unor vopsele galbene. Galben de zinc (chim.) Cromat de zinc întrebuinţat ca pigment la prepararea unor vopsele galbene. Galenă (mineral.) Sulfură de plumb, PbS, cu conţinut de 86,6% Pb şi 13,4% S şi, frecvent, Âg pînă la zecimi de procent, Cu, Zn, uneori Se, Bi, Fe, As, Sb, Mo sub formă de incluziuni microscopice. E cel mai important minereu de plumb. Galerie 1 (arh.) Spaţiu mărginit, uneori, în lungul său, de coloane, folosit ca loc de trecere sau de plimbare în interiorul sau în exteriorul unei clădiri. 2 (constr.) Ultimul nivel superior în sălile de spectacol (balcon), în care se asistă, de obicei, stînd în picioare. 3 (hidrot.) Canal, de obicei îngropat în teren ori într-un masiv de zidărie sau de beton, care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 4 (mine) a, Excavaţie minieră de mare lungime, executată în* afara sau în interiorul unui zăcămînt, orizontală sau puţin înclinată, cu profil, în general, trapezoidal (uneori circular sau eliptic), cu scopul de a permite executarea diferitelor operaţii miniere (v. planşa XLVIII). b. Lucrare minieră orizontală sau cu pantă mică (0—7°/oo),cu secţiunea utilă de 1,5—20 m2 şi cu lungimea variabilă, în general mare, prin care se pătrunde la locurile de lucru din mină şi se face legătura între lucrările miniere din acelaşi orizont; serveşte şi la instalarea căilor ferate subterane şi a canalelor de scurgere a apelor, cum şi la montarea reţelelor de tuburi pentru aer comprimat şi a cablurilor electrice, sau constituie reţeaua de ventilaţie a aerului din mină. Galerie de abataj (mine) Excavaţie de lungime variabilă, executată în interiorul unui zăcămînt, care deserveşte un sub-orizont pentru transportul produselor utile din abataj şi pentru aeraj. Galerie de acces (mine) Galerie cu secţiune mică (3—5 m2), în general scurtă; serveşte ca legătură între camerele subterane (pentru pompe, maşini, compresoa-re etc.) şi galeria principală de circulaţie sau între lucrările miniere cu secţiune mare. Galerie de aducţie (hidrot.) Galerie care transportă apa de la punctul de priză la instalaţiile de întrebuinţare. Galerie de aeraj (mine) Galerie prin care se efectuează circulaţia aerului viciat ce a servit la aeraj. Galerie de alimentare (nav.) Conductă de dimensiuni relativ mari — amenajată în radierul unei ecluze -r care serveşte la aducerea sau evacuarea apei din sasul ecluzei, în vederea varierii nivelului hidrostatic din sas. Galerie de bază (mine) Galerie de la partea inferioară a unui abataj, etaj sau subetaj; serveşte la transportul produselor excavafe şi la circulaţia aerului proaspăt. Galerie dp cap (mine) Galerie care leagă partea superioară a unui abataj, panou, subetaj cu restul minei; serveşte la circulaţie, drept refugiu în caz de avarii, la transportul materialelor, la evacuarea aerului viciat. Galerie de captare (hidrot.) Galerie subterană drenată, executată într-o pătură acviferă pentru captarea apei necesare la alimentări. Galerie de circulaţie (mine) Galerie folosită în special pentru circulaţia personalului; poate fi o veche galerie de coastă rămasă deasupra zonei în curs de exploatare şi adesea coincide cu galeria de aeraj sau cu galeria de bază, care trebuie amenajate cu compartimente pentru circulaţia personalului. Galerie de coastă 350 Galerie de coastă (mine) Galerie care iese la zi cu una dintre extremităţi (pe o coastă de deal sau de munte). Se sapă în regiuni cu relieful accidentat şi poate servi la deschiderea zăcămîntului, ca galerie de bază, de cap, de evacuare a apelor, de circulaţie, de transport etc. (=G a 1 e r i e la zi)\ Galerie de deschidere (mine) Galerie prin care se pătrunde în noi zone de zăcămînt, în vederea deschiderii de noi rezerve. Galerie de pregătire (mine) Excavaţie care serveşte la împărţirea zăcămîntului în panouri de exploatare, după ce s-a ajuns la zăcămînt prin galerii de deschidere. Galerie de transport (mine) Excavaţie de mare lungime săpată special pentru transportul substanţei excavate. Galerie direcţională (mine) Galerie a-şezată pe direcţia zăcămîntului, de obicei săpată în zăcămînt. Galerie filtrantă (hidrot.) Galerie de captare, la care peretele dinspre apă e căptuşit cu straturi de pietriş şi de nisip, pentru filtrarea apei de impurităţi. Galerie la zi (mine) Sin. Galerie de coastă (v.). Galerie transversală (mine) Excavaţie de lungime variab ilă care traversează rocile pentru a ajunge la zăcămînt, de obicei perpendiculară pe direcţia zăcămîntului. Galet 1 (elt.) Element de bobinaj cu mai multe spire de înfăşurare, de forma unui inel, mai mult sau mai puţin aplatizat, de obicei al unui transformator electric. 2 (mş.) Rotiţă liberă, montată la capătul unor tacheţi de supapă, pe care acţionează cama, pentru a feri tacheţii de uzură. 3 (text.) Piesă a maşinii de filat mătase artificială, de formă cilindrică, executată din sticlă sau din alt material rezistent la agenţi chimici; cu ajutorul ei se întinde firul la ieşirea din baia de filat. Galic, acid ~ (chim.) V. Acid galic. Galion (poligr.) Planşetă de metal (de zinc) sau de lemn (de păr sau de fag fiert), încadrată pe două sau trei părţi, pe care se aşază rîndurile culese. Galiu (chim.) Ga. Element cu nr. at. 31; gr. at. 69,72. E întrebuinţat în industria semiconductoarelor, în dentistică — la confecţionarea plombelor (aliat cu bismut şi cu staniu) — şi, avînd p.t. 29,8°, la construcţia unor termometre pentru temperaturi între 15 şi 1 000°. Galon (unit.) Unitate de măsură pentru capacităţi, folosită în Anglia şi în Statele Unite, pentru lichide. în Statele Unite, 1 galon = 3,78351, 42 galoni = 1 baril. în Anglia, 1 galon = 4,5459 1, 36 galoni — 1 baril. Galop (transp.) V. sub Tangaj. Galopare a motorului (mş.) Funcţionare neregulată a unui motor cu ardere internă, în special la mersul în gol, caracterizată prin mari variaţii ale vitezei unghiulare a arborelui cotit, reglajul motorului ră-mînînd în acest timp neschimbat. ' Galvanizare (met.) Acoperire, prin depunere electrolitică, a unei piese metalice (în special de oţel ) cu un strat subţire de zinc, pentru" a o face mai rezistentă la coroziune. Se mai numeşte, în mod impropriu, galvanizare şi acoperirea cu un strat de zinc a unei piese metalice, prin cufundarea ei într-o baie de zinc topit (v. planşa XLVIII). Galvanometru (elt.) Instrument mag-netoelectric folosit pentru măsurarea intensităţii unui curent electric continuu, slab, sau numai pentru punerea în evidenţă a unui astfel de curent. Indicaţia se obţine, de obicei, prin deplasarea unui spot luminos pe o scală translucidă. E alcătuit fie dintr-un magnet permanent între ai cărui poli se poate roti un cadru de fir subţire prin care trece curentul de măsurat şi care e suspendat de un fir subţire (galvanometru cu cadru mobil), fie din una sau din mai multe bobine străbătute de curent şi care creează un cîmp magnetic provocînd rotirea unui sistem alcătuit din unu sau mai mulţi magneţi suspendaţi de un fir subţire (galvanometru cu magnet mobil) (v. planşa XLVIII). 351 Gang Galvanometru asiatic (elt.) Galvanome-tru cu magnet mobil, în care doi magneţi egali şi paraleli sînt aşezaţi cu polii opuşi faţă în faţă, în centrele a două bobine înfăşurate în sensuri contrare, redu-cîndu-se, astfel, efectul cîmpului magnetic al pămîntului, în timp ce sensibilitatea aparatului creşte corespunzător. Galvanometru balistic (elt.) Galvano-metru folosit pentru măsurarea cantităţilor de electricitate, prin determinarea amplitudinii primei oscilaţii a sistemului său rotitor. Galyanometru cu cadru mobil (elt.) V. sub Galvanometru. Galyanometru cu coardă (elt,) Galvanometru la care partea mobilă e constituită dintr-un fir ce se poate deplasa între piesele polare ale unui magnet sau ale unui electromagnet. Galyanometru cu magnet mobil (elt.) V. sub Galvanometru. Galyanometru cu rezonanţă (elt.) Galvanometru la care perioada proprie a organului mobil se poate regla astfel, încît să fie egală cu perioada curentului de măsurat sau de decelat. Galvanometru cu termocuplu (elt.) Sin. Termogalvanometru (v.). Galyanometru cuirasat (elt.) Galvanometru cu un ecran magnetic care îl apără de acţiunea cîmpurilor magnetice exterioare/ Galyanometru de tangente (fiz.) Sin. Busolă de tangente (v.). Galvanometru diferenţial (elt.) Galvanometru comportînd un sistem de două înfăşurări parcurse de curenţi, ale căror acţiuni electrodinamice se produc în sensuri inverse. Galvanoplastie (tehn.) Reproducere de obiecte, prin depunere electrolitică de cupru, aur, nichel etc., pe o formă executată după obiectul respectiv dintr-un material plastic adecvat (ceară, parafină, ipsos etc.), acoperită cu un strat subţire de grafit, pentru a o face bună conducătoare de electricitate. Galvanoscop (elt.) Aparat cu ajutorul căruia se poate pune în evidenţă trecerea unui curent continuu slab printr-un circuit, fără a-1 măsura. Galvanostegie (met., tehn.) Acoperire, prin depunere electrolitică, a unei piese conducătoare de electricitate sau cu suprafaţa făcută conducătoare (de ex. prin acoperire cu grafit), cu un strat subţire dintr-un material oarecare. Galvanotehnică (tehn.) Totalitate a procedeelor şi operaţiilor efectuate pentru depunerea electrolitică a unui strat metalic pe un obiect (metalic sau dintr-un material izolant făcut bun conducător de electricitate). Galvanotipie (poligr.) Reproducere galvanică, pe cupru sau pe zinc, a formelor tipografice şi a gravurilor în lemn; copia se scoate după un tipar (ca în galvano-plastia obişnuită) sau direct de pe clişeul tipografic care se copiază, după ce a fost acoperit cu un strat conductor, neaderent. Gama (unit.) Submultiplu al gramului egal cu 0,001 mg (sau cu 10~6 g). Se notează cu litera grecească y- (= M i-cr o gr a m). y, radiaţie ~ (fiz.) Y. Radiaţie gama. Gamagrafie (fiz., tehn.) Metodă folosită în defectoscopie, în care se utilizează fascicule de radiaţie gama. Gambet (petr. gaze) Piesă de oţel rotund în formă de U, prevăzută cu un bolţ (şurub) care traversează ambele sale capete; serveşte ca element de legătură în ansamblul utilajului de manevră. Gambir (piei.) Plantă agăţătoare din regiunile subtropicale, din ale cărei frunze se obţine un extract tanant; se întrebuinţează şi în medicină ca astringent. Gamexan (chim.) Nume comercial al izomerului y al hexaclorciclohexanului. E o substanţă cu puternic efect insecticid. Gang (arh.) Trecere pentru pietoni, vehicule etc., sub un edificiu, la nivelul terenului. Gangă 352 Gangă (mineral.) Totalitate a mineralelor sterile, în general inutilizabile, care însoţesc mineralele utile dintr-un zăcămînt. Cele mai frecvente minerale din gangă sînt: cuarţul, calcedonia, calcitul, baritina, fluorină, aragonitul, dolomitul, sideritul, rodocrozitul, ghipsul, caolinul, sericitul etc. în anumite condiţii, unele dintre ele pot constitui un produs minier secundar utilizabil, de exemplu fluorină. Garaj (transp.) Loc de adăpostire pentru unu sau mai multe autovehicule. Gară cosmică (transp.) Satelit artificial permanent amenajat pentru primirea şi lansarea navelor cosmice în vederea aprovizionării sau reparării lor. Gară de triaj (c.f.) Gară în care sînt concentrate vagoanele ce vin din mai multe direcţii, pentru a fi regrupate în trenuri, după destinaţie. Gară de triaj prin gravitaţie (c.f.) Gară de triaj aşezată pe o ridicătură (cocoaşă, spinare de măgar), unde vagoanele sosite sînt împinse cu locomotiva pînă la cocoaşă, de acolo fiind, apoi, dirijate spre liniile de formare, pe care rulează libere la vale. Garda elicei (av.) Distanţa dintre suprafaţa solului şi tangenta orizontală inferioară a cercului descris de vîrful palelor elicei unui avion, cînd acesta se găseşte pe teren în poziţie orizontală. Gardină (lemn) Scobitură la capătul doagelor, în care se fixează fundurile vasului de lemn. Gargui (constr.) Burlan foarte scurt şi cu secţiune mică, prin care curge liber apa dintr-un jgheab de pe un acoperiş, de pe o terasă etc. Garlin (constr. nav.) Parîmă sau cablu folosite pentru unele manevre de port. Garmond (poligr.) Corp de literă de zece puncte tipografice. (= Corpus). Garnetă (text.) Mecanism folosit pentru destrămarea deşeurilor de lînă cardată, fibrele astfel recuperate fiind folosite în filatură, în amestec cu lîna naturală. Garnierit (mineral.) Hidrosilicat de nichel cu un conţinut de 4—25% Ni; e un minereu de nichel. Garnisaj (hidrot.) Material (mărăcini, coardă de viţă etc.) cu care se căptuşeşte fundul unui torent mic, pentru a micşora acţiunea distructivă a apei şi a remedia, cu timpul, deteriorarea provocată solului. Garnitură (tehn.) a. Ansamblu de piese de acelaşi gen, cu dimensiuni egale sau diferite, folosite într-o exploatare (de ex.: garnitură de chei fixe, garnitură de burghie etc.). — b* Ansamblul pieselor de acelaşi gen sau diferite, care, împreunate, constituie un sistem unitar cu aceeaşi destinaţie (de ex. garnitură de foraj). — c. Piesă sau ansamblu de piese demon-tabile, care se fixează pe piese supuse uzurii prin frecare, pentru a le proteja (corodare) sau a le adăuga anumite proprietăţi (etanşare). Garnitură cu cameră (tehn.) Dispozitiv de etanşare constituit dintr-o cameră în care se introduce aer sub presiune. Garnitură de ace (text.) Fîşie îngustă de pînză în mai multe straturi, pe care sînt prinse ace de oţel de diferite dimensiuni şi forme, aşezate într-o ordine] determinată, folosită pentru îmbrăcarea organelor de lucru ale cardelor. Garnitură de chiulasă (mş.) Garnitură de etanşare care se montează între blocul-motor şi chiulasa unui motor; e confecţionată fie din cupru sau din alamă, cu un strat intermediar de azbest, fie din clingherit (eventual cu marginile metalice). Garnitură de etanşare (tehn.) Piesă sau ansamblu de piese demontabile (din piele, azbest, cauciuc, carton, fibre textile, metale moi, clingherit etc.), ce se montează la o îmbinare a două elemente prin care circulă un fluid, pentru a realiza sau a îmbunătăţi etanşarea. Garnitură de foraj (petr. gaze) Ansamblu format din sapă, prăjini de foraj, reducţii, prăjină de antrenare şi cap hidraulic, prin care se transmite la talpa sondei puterea necesară dislocării rocilor şi se pompează fluidul de foraj pentru a curăţa talpa şi a transporta, la supra- 353 Gaz bogat faţă, detritusul rezultat în timpul forajului. Garnitură de litere (poligr.) Serie completă de Garactere (litere de tipar), de aceeaşi familie şi de acelaşi tip, cuprinzînd toate corpurile (dimensiunile) folosite. Garnitură de moletă (mine) Căptuşeală a şanţului moletei, executată din lemn, talpă, bronz sau oţel moale, pentru a reduce uzura cablurilor de extracţie şi a proteja şanţul moletei. Garnitură de pompare (petr. gaze) Ansamblu alcătuit din prăjini (tije) metalice cu diametrul de 16—28 mm, îmbinate prin filet; transmite mişcarea de „du-te-vino“ de la capul balansierului (situat la suprafaţă) la pistonul pompei de adîncime situate sub nivelul de lichid din sondă. Garnitură de prăjini (petr. gaze) Ansamblu de prăjini folosite la forarea unei sonde sau la acţionarea pompelor de a-dîncime. Garnitură de sîredele (mine) Grup de sfredele de lungimi diferite; serveşte la executarea găurilor de mină. Garnitură de tobă (mine) Doage de lemn cu care se căptuşesc tobele unei maşini de extracţie, pentru a proteja suprafaţa lor de înfăşurare şi a reduce uzura cablurilor. Gas-lift (petr. gaze) V. sub Erupţie artificială. Gasparcolor (cin.) Procedeu pentru obţinerea filmelor pozitive în culori. Gater (tehn ) Ferăstrău mecanic, cu una sau mai multe pînze verticale sau orizontale, cu mişcare de lucru alternativă rectilinie, folosit la tăierea longitudinală a buştenilor, a marmurii etc. Gaură (fiz.) Sin. Gol (v.). Gaură cheie (petr. gaze) Zonă curbă a unei sonde netubate, în care, după trecerea sapei, în tendinţa de a ocupa direcţia unei linii drepte, prăjinile din garnitura de foraj sapă un şanţ longitudinal în peretele sondei din concavitatea curburii, provocînd, astfel, o secţiune a sondei, în forma unei găuri de cheie. Găurile cheie constituie cauzele cele mai frecvente ale înţepenirii şi prinderii garniturii de foraj în sonde, în timpul extragerii. Gaură de aer (met.) Gaură executată în formele şi miezurile de turnare, pentru a uşura evacuarea aerului şi a gazelor. Gaură de mină (mine) Gaură de secţiune circulară cu diametrul de 18 —60 mm şi lungimea pînă la 2 m (mai rar pînă la 20 m) săpată în rocă în scopul introducerii substanţei explozive destinate dislocării rocii prin explozie. Gaură de refugiu (petr. gaze) Gaură forată în interiorul gabaritului de bază al turlei, tubată cu un burlan de 86/s" sau 103/4" şi cu lungimea de 15—20 m; serveşte la introducerea (aşezarea) prăjinii de antrenare (prăjinii" pătrate) la care e montat capul hidraulic, în perioada în care acestea nu sînt necesare realizării procesului tehnologic de foraj. Gaură de sondă (tehn.) Săpătură în teren (cu sapa şi cu prăjinile de foraj) pentru lucrări de explorare a minereurilor, a cărbunilor, a ţiţeiului, ori de exploatare a gazelor şi a ţiţeiului, sau pentru aprovizionarea cu apă. Gauss (unit.) Unitate electromagnetică CGS de inducţie magnetică. Un gauss e inducţia care exercită cuplul maxim de o dină-centimetru asupra unui moment magnetic egal cu unitatea electromagnetică CGS de moment magnetic; simbol G (sau Gs). 1 G = 10~4 T. Gaussistor (elt., telc.) Circuit amplificator de joasă frecvenţă, bazat pe variaţia rezistivităţii unui semiconductor într-un cîmp magnetic. Gaz 1 (fiz.) Corp în stare gazoasă. 2 (petr. gaze) Denumire populară pentru petrolul lampant. 3 (tehn.) Substanţă sau amestec de substanţe în stare gazoasă, întrebuinţat drept combustibil. Gaz aerian (ind. chim.) Sin. Gaz de iluminat (v.). Gaz bogat (tehn.) Amestec gazos cu putere calorifică mare (peste 8000 kcal/m3). Gaz de aer 354 Gaz de aer (ind. chim.) Gaz constituit dintr-un amestec de azot şi oxid de carbon; se obţine trecînd aer peste cărbuni înroşiţi. Are puterea calorifică sub 1 500 ’ kcal /ms. Gaz de apă (ind. chim.) Gaz constituit dintr-un amestec de hidrogen şi oxid de carbon; se obţine trecînd abur peste cărbuni înroşiţi. Are puterea calorifică de circa 2 500 kcal/m®. Gaz de cocserie (ind. chim.) Gaz asemănător gazului de iluminat, obţinut la distilarea huilei în cocserii. Are puterea calorifică de circa 4 000 kcal/m3 şi e întrebuinţat, drept combustibil, în centrale de forţă, cum şi în metalurgie. Gaz de cracare (ind. chim.) Gaz compus dintr-un amestec de hidrogen şi diferite hidrocarburi, obţinut la cracarea păcurii şi a altor produse petroliere; e întrebuinţat la fabricarea benzinelor de polimerizare, a unor solvenţi etc. Gaz de furnal (met.) Gaz cu puterea calorifică mică (circa 900 kcal/m3), produs în furnale. Gaz de generator (ind. chim.) Gaz alcătuit dintr-un amestec de hidrogen, azot şi bioxid de carbon, obţinut prin trecerea unui curent de aer şi abur peste cocs înroşit. Gaz de iluminat (ind. chim.) Gaz obţinut la distilarea distructivă a huilei, alcătuit (în volume) din: 50% hidrogen, 30% metan, 8% oxid de carbon, 4% diferite hidrocarburi şi 8% gaze necombustibile (azot, oxigen, bioxid de carbon); e întrebuinţat la iluminat şi la încălzit. (= G a z aerian). Gaz de lemn (ind. chim.) Gaz obţinut prin distilarea uscată a lemnului, a cărui compoziţie depinde de condiţiile în care se face distilarea; avînd puterea calorifică de 2 000—3 000 kcal/m3, e întrebuinţat la încălzit. Gaz de rafinare (ind. chim.) Gaz obţinut în instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului şi a derivatelor lui. Gaz de sondă (petr. gaze) Gaz natural existent în zăcămintele de ţiţei (în so- luţie) sau de ţiţei şi gaze şi extras odată cu ţiţeiul prin sonde. Ex.: metan, etan, propan şi butan. Gaz detonant (chim.) Amestec, în volum de 2 părţi hidrogen şi 1 parte oxigen, care, în contact cu o flacără, explodează formînd apă. Gaz ideal (fiz.) Sin* Gaz perfect (v.). Gaz inert (chim.) a. Gaz care nu arde şi nu întreţine arderea. — b. Gaz care nu reacţionează chimic (de ex. gazele nobile, azotul). Gaz mixt (ind. chim.) Gaz obţinut prin trecerea, peste cărbuni înroşiţi, a unui curent de aer amestecat cu abur sau, alternativ, a unui curent de aer şi de abur; are puterea calorifică de circa 1 500 kcal/m3. Gaz natural (petr. gaze) Gaz metan sau gaze asociate ţiţeiului, obţinute din zăcămintele naturale". Gaz perfect (fiz.) Gaz care se comportă, la orice temperatură, după legea lui Boyle şi Mariotte, forţele dintre moleculele gazului fiind neglijabile. (= Gaz ideal). Gaz real (fiz.) Gaz a cărui comportare se abate de la legea lui Boyle şi Mariotte, datorită forţelor de interacţiune dintre molecule. Gaz sărac (tehn.) Amestec gazos cu putere calorifică mică (sub 2000 kcal/m3), folosit drept combustibil şi la motoare cu explozie. Gazare 1 (tehn.) Operaţie de răspîn-dire a unui gaz în atmosfera unei zone date, cu scopul de a vicia (de a otrăvi) această atmosferă, pentru a distruge vietăţi. 2 (text.) Trecerea cu viteză mare printr-o flacără a fibrelor sau a ţesăturilor, pentru eliminarea prin pîrlire a fibrelor libere de pe suprafaţa lor sau a capetelor de fibre ieşite în afară, obţinînd o suprafaţă netedă, luciu sau un desen clar. (= Pîrlire). Gazbeton (constr.) Beton spongios, preparat numai din mortar de ciment sau 355 Găurire şi din agregat fin, în care a fost introdusă o substanţă (pulbere de zinc, car-bură de calciu sau, mai ales, pulbere de aluminiu) care, reacţionînd cu amestecul, produce un gaz ce umflă masa betonului. Gaze de ardere (tehn.) Gaze rezultate prin arderea unui combustibil, formate, în principal, din oxid de carbon, bioxid de carbon şi azot. Sînt produse intenţionat, pentru acţionarea motoarelor cu ardere internă, pentru propulsia reactoarelor, pentru încălzitul industrial (al cazanelor, al cuptoarelor etc.), al clădirilor etc. După ce au fost folosite în scopul în care au fost produse, mai pot fi întrebuinţate ca materie primă în diferite ramuri ale industriei sau, pentru recuperarea căldurii pe care o conţin, la preîncălzitul aerului, al apei, al combustibililor, ca şi la încălzitul industrial. Gaze de explozie (mine) Emanaţii (în general toxice) rezultate în urma exploziei grizuului sau a materiilor explozive întrebuinţate în lucrări miniere. Gaze lichefiate (ind. chim.) Amestec de gaze combustibile uşor lichefiabile prin comprimare (în principal propan şi butan), distribuite, sub presiune, în butelii; sînt întrebuinţate, după destindere în stare gazoasă, "drept combustibil în gospodărie. Gaze nobile (chim.) Elemetele: heliu, neon, argon, kripton, xenon şi radon, care sînt incolore şi inerte din punctul de vedere chimic. (= Gaze rare). Gaze rare (chim.) Sin. Gaze nobi-ie (v.). Gazeu (text.) Legătură folosită în tehnica ţesătoriei, în care unele fire de urzeală sînt răsucite în jurul altor fire din aceeaşi urzeală, fie pentru a împiedica deplasările lor în ţesătură, fie pentru a obţine efecte de structură (de ex.: ajur, ondule etc.). Gaziîicare (tehn.) Transformare totală sau parţială a combustibililor solizi sau lichizi în gaze combustibile , prin arderea lor incompletă în prezenţa aerului, a vaporilor de apă sau a amîndurora. Gaziîicarea subterană a cărbunilor (mine) Ardere incompletă a cărbunilor în zăcă- mînt, prin aprinderea lor intenţionată şi captarea ulterioară a gazelor rezultate din această combustie. Gazocarotaj (geofiz.,petr. gaze) Procedeu de determinare a prezenţei gazelor în straiele străbătute de sonde, prin analiza continuă a noroiului de foraj care iese din sondă. Gazogen (tehn.) Aparat ori instalaţie stabilă sau mobilă pentru transformarea unui combustibil solid (cocs, antracit, lemn, crengi verzi etc.) în combustibil gazos, prin gazificare, într-o incintă metalică, căptuşită sau nu cu material refractar, la baza căreia se găseşte focarul (v. planşa XLVIII). (== Generator de gaz). Gazolină (petr. gaze) Amestec de hidrocarburi, lichide sau uşor condensabile la temperatura obişnuită, extras din gazele de sondă prin comprimare şi răcire, prin absorbţie sub presiune în ulei mineral sau tetraliiîă, ori prin adsorbţie pe cărbune activ. în compoziţia chimică a gazolinei intră parafine şi izoparafine, de la propan pînă la octan şi, uneori, chiar benzen şi omologi. Gazometru 1 (metr.) Aparat care măsoară cantitatea de gaz ce trece printr-o conductă. (= Contor de gaz). 2 (tehn.) Rezervor de mărime variabilă, folosit în industrie pentru înmagazi-narea gazelor; e numit gazometru umed sau uscat, după cum etanşarea se face cu sau fără apă (v. planşa XLVIII). Gazotron (elt., telc.) Diodă cu gaz cu catod rece, al cărei balon conţine gaz la presiune joasă şi funcţionează cu descărcare în arc. (= F a n o t r o n). Găluşcă 1 (met.) Dop de închidere, din material refractar, a orificiului de scurgere a materialului topit dintr-un cuptor. (Termen regional.) 2 (mine) Bucată de lut, de formă cilindrică, cu care se execută burarea. Găurire (tehn.) Executare a unei găuri într-un material, prin aşchiere (cu burghiul — burghiere, sau cu sfredelul — sfredelire), prin perforare (cu priboiul) sau prin ştanţare (cu ajutorul unei patriţe şi al unei matriţe). Gb 356 Gb (unii.) Simbol pentru gilbert. Gd (chim.) Simbol pentru elementul Gadoliniu. Ge (chim.) Simbiol pentru elementul Germaniu. Geală (petr. gaze) Unealtă sau sculă introduse în alcătuirea garniturii de foraj în cazurile în care e necesar să se realizeze o deplasare axială relativă a celor două părţi ale garniturii separate prin această unealtă (v. planşa XYLIII). Geală de bătaie (petr. gaze) Geală care, prin deplasare axială relativă, înlătură transmiterea şocurilor de la sapă în toată garnitura de foraj, la forajul percutant, sau provoacă şocuri axiale de ridicare asupra părţii inferioare a garniturii care eventual a fost prinsă în teren. Geală de circulaţie (petr. gaze) Geală care, prin deplasarea axială relativă a părţii superioare, faţă de partea inferioară fixată în sondă, creează posibilitatea închiderii sau deschiderii circulaţiei fluidului de foraj în zona de montare a sa (între cele două părţi ale garniturii) (v. planşa XVLIII). Gealău (lemn) Rindea avînd lungimea de circa 600 mm şi lăţimea de 70—80 mm, cu mîner special, folosită la geluirea pieselor de lemn. Geam (st. cer.) Sticlă în plăci cu suprafaţa relativ mare în raport cu grosimea, care e de numai cîţiva milimetri. Se fabrică din sticlă topită, prin tragere sau turnare, urmate de laminare. Geam armat (st. cer.) Placă de sticlă cu grosimea de 5—10 mm, în care s-a înglobat, la fabricare, o plasă de sîrmă, cu scopul de a-i mări rezistenţa. Geam călit (st. cer.) Placă de sticlă obţinută prin călirea, într-un curent de aer cald, a foii de geam. E foarte rezistent şi elastic, iar la şocuri puternice se fărîmi-ţează, diminuînd pericolul de rănire. Geam ciocănit (st. cer.) Placă de sticlă care are, pe una sau pe iprafeţele, neregularităţi ase-jţelului bătut cu ciocanul, colorată, de obicei, în galben; se numeşte şi geam catedral. Geam de siguranţă (st. cer.) Placă de sticlă de fabricaţie specială, care nu se sparge în cioburi, astfel că nu poate provoca răniri şi accidente. Se deosebesc: geam armat (v.), geam călit (v.), geam stratificat (v.). Geam jivrat (st. cer.) Placă de sticlă translucidă care are, pe una dintre feţe, desene, de obicei în formă de flori de gheaţă, obţinute prin uscarea şi încălzirea unui strat acoperitor din clei de oase ce se contractă şi rupe superficial sticla. Geam mat (st.cer.) Placă de sticlă cu una dintre feţe mătuită, prin împroşcare cu nisip sau prin atacare cu acid fluor-hidric. Geam riglat (st. cer.) Piacă groasă de sticlă, avînd pe una dintre feţe şănţuleţe paralele, folosită la luminatoare şi, în general, unde e necesar un geam rezistent. Geam stratificat (st. cer.) Placă de sticlă alcătuită din două sau din mai multe foi lipite între ele cu răşini transparente. Geamtermopan (st. cer.) Placă de sticlă cu mare rezistenţă la transmisia termică, folosit la vitrine, pentru a evita condensarea vaporilor de apă din aerul încăperii şi îngheţarea condensului pe geam. Geam tras (st. cer.) Placă fabricată prin tragerea sticlei cu ajutorul unui pieptene de oţel de care se prinde masa de sticlă topită şi care se ridică cu o viteză ce depinde de viteza de solidificare, prin răcire, a masei de sticlă. Banda de sticlă e trecută apoi, pentru omogenizare, printr-un mare număr de perechi de cilindri. Geam turnat (st. cer.) Placă fabricată prin turnarea masei de sticlă topită pe o placă metalică înclinată şi laminarea masei printr-o serie de perechi de cilindri. Geamandură (nav.) Corp plutitor de tablă, de formă sferică, cilindrică, conică sau ovoidală, ancorat în drumul navelor; serveşte drept indicator de drum pentru navigaţie (v. planşa XLIX). Geamăt (telc.) Semnal parazit, cu frecvenţa cuprinsă în general între 0,1 şi Planşa XLVIII a — cu greutăţi sferice; b — cu plăci. Forma profilului galeriilor de mină (săgeţiie indică direcţia presiunilor) a... /i — profiluri simetrice; i... I — profiluri asimetrice. Schema unei instalaţii de galvanizare 1 — reostat; 2 — voltmetru; 3 — ampermetru; 4 - anozi; 5 — catod (obiectul galvanizat); 6 -«■ baie de electrolit. Geală hidraulică a — cu fereastră; b — capsulată; 1 — corp interior; 2 — corp exterior; 3 — crenelele corpului interior; 4 — crenelele corpului exterior. Galvanometru cu cadru mobil şi cu oglindă 1 — magnet permanent; 2 — bobină mobilă; 3 — resort; 4 — oglindă mobilă; 5 — fir de suspensie; 6 — punct de suspensie; 7 — punct de fixare a resortului. Gazogen 1 — ieşirea gazului produs; 2 — focar; 3 — intrarea aerului; 4 — grătar; 5 — ventil pentru aer; 6 — condensator. Gazometru umed cu volum variabil l — perete rigid de ghidare; 2 — clopot metalic; 3 — role de ghidare ; 4 — gaz; 5 — pereţii telescopici ai clopotului; 6 — bazin cu apă; 7 — intrarea gazului; 8 — fundaţie de beton; 9 — ieşirea gazului. Geală de circulaţie a — deschisă; b — închisă. Geamblac 358 10 Hz, introdus în semnalul înregistrat de către variaţia vitezei de trecere a suportului în timpul înregistrării sau al citirii. Geamblac (petr. gaze) Ansamblu de scripeţi montaţi la capătul superior al turlei * peste care se înfăşoară cablul de foraj; împreună cu macaraua şi cîrligul constituie sistemul de manevră (v. planşa XLIX). Geantă (transp.) V. Jantă. Gee (av., nav., telc.) Sistem de radio-navigaţie cu procedeu hiperbolic, folosind emisiunile (modulate cu impulsuri) a trei staţii situate la distanţe de ordinul a 150 km, pe frecvenţe de ordinul zecilor de megahertzi. Gel (chim. fiz.) Sistem coloidal foarte concentrat, cu proprietăţi fizice asemănătoare celor ale unui solid, obţinut, prin evaporare sau coagulare, dintr-o soluţie coloidală. Gelatină 1 (ind. chim.) Substanţă ma-cromoleculară extrasă din piele, oase, resturi de peşte etc., prin fierbere cu apă, în care dă soluţii coloidale; e întrebuinţată în industria alimentară, în imprimerie, ca apret textil, în fotografie etc. 2 (piei.) Piele crudă pregătită pentru tanare. Gelatină exploxivă (expl.) Exploziv în a cărui compoziţie intră nitroglicerină ge-latinizată cu nitroceluloză; e întrebuinţată în minerit. Gelatinos (chim. fiz.) Calitate a unui corp de a se prezenta în stare de gel. Gelaţie (petr. gaze) Variaţie a limitei de curgere reală a gelului din noroaiele de foraj, în funcţiune de timp. Gelificare (chim. fiz.) Trecere din starea de sol în stare de gel. Gelivitate (constr.) Proprietate a unui material (în special a unui material de construcţie) de a se dezagrega cînd e supus la variaţii repetate de temperatură. Gelivitate, probă de ^ (constr.) Proba la care e supus un material de construcţie prin absorbţie de apă şi variere repetată, de un număr standardizat de ori, a temperaturii de la —15° la +15°. Geluire (lemn) Netezire prin rindelare a suprafeţelor pieselor de lemn, cu rindelele manuale sau mecanice; suprafeţele netezite (geluite) pot fi plane sau curbe. Generalitate (metr.) Condiţie tehnică de bază pentru calitatea unui instrument de măsurat, care constă în posibilitatea tuturor instrumentelor cu aceleaşi caracteristici, destinate măsurării aceleiaşi mărimi, de a se înlocui unele pe altele la determinări de acelaşi fel. Generatoare (mat.) Linie a cărei deplasare în spaţiu dă naştere unei suprafeţe. Generator armonic (telc.) Generator electronic pentru producerea unui ansamblu de semnale (de frecvenţe purtătoare şi frecvenţe-pilot) necesare unor echipamente de telecomunicaţii cu curenţi purtători. Generator de acetilenă (tehn.) Aparat pentru producerea acetilenei, din carbură de calciu cu apă: cuprinde un recipient cu apă, unul cu carbură de calciu şi un clopot sau un rezervor pentru acetilenă. Generator de apel (telc.) Generator pentru semnalul de apel necesar stabilirii legăturilor telefonice. Generator de curent continuu (elt.) Sin. Dinam (v.). Generator de funcţiuni (cib.) Dispozitiv utilizat în calculatoarele analogice, la care semnalul de la ieşire reprezintă o anumită funcţiune de timp. Generator de gaz (tehn.) Sin. Gazogen (v.). Generator de semnal etalon (telc.) Generator care poate produce un semnal radio modulat în amplitudine cu un grad de modulaţie variabil şi la care frecvenţa şi amplitudinea semnalului de la ieşire sînt cunoscute. (= Generator de semnalstandard). Generator de semnale aleatorii (telc.) Generator care produce, la ieşire, semnale înţîmplătoare, conform unor distribuţii probabilistice date. 359 Geometrie Generator de serviciu (telc.) Generator de semnale electrice, portabil, utilizat în laboratoare şi în industrie pentru încercări, reglări, depanări etc. Generator de spumă (tehn.) Aparat folosit pentru producerea spumei chimice în instalaţiile de stins incendii. Generator electric (elt.) Maşină care transformă energia mecanică în energie electrică. După felul curentului electric produs, se deosebesc: generatoare electrice de curent continuu (dinamuri) şi generatoare electrice de curent alternativ, care pot fi asincrone sau sincrone. După frecvenţa curentului produs, se deosebesc: generatoare de curent alternativ de joasă frecvenţă (alternatoare) şi generatoare de curent alternativ de înaltă frecvenţă. Generator electric de osie (elt.) Generator electric destinat iluminării unui vehicul, care se montează pe una dintre osiile vehiculului de la care primeşte energia mecanică. Generator electronic (elt., telc.) Generator electric ale cărui părţi esenţiale, din punctul de vedere funcţional, sînt tuburi electronice. Generator magnetohidrodinamic (elt.) Generator care produce energie electrică de curent continuu, datorită efectului magnetohidrodinamic, caracterizat prin aceea că nu există părţi solide în mişcare. Generator termoionic (elt.) Generator care transformă energia termică în energie electrică de curent continuu, datorită efectului de emisiune termoelectronică. E constituit dintr-o diodă la care catodul emite datorită energiei termice absorbite. Randamentul acestor generatoare e mic. Genunchi 1 (mş,) Ansamblu de două bare articulate. Mecanismul cu genunchi e un mecanism patrulater combinat cu acest ansamblu de bare, care la o extremitate are o articulaţie fixă, iar la cealaltă e articulat la un nod al mecanismului patrulater; e folosit la concasoare, prese etc. (= Mecanism cotit). 2 (petr. gaze) Unealtă pentru instrumentaţie în sondă, introdusă în componenţa garniturii de foraj; e o articulaţie între cele două părţi ale garniturii pe care le separă. Geodezică (mat.) Curbă care reprezintă cea mai scurtă distanţă dintre două puncte de pe o suprafaţă curbă. Geodezie (geod.) Ramură a matematicilor aplicate care se ocupă cu determinarea precisă a unor puncte oarecare de pe suprafaţa terestră, numite puncte geodezice, cum şi cu stabilirea principiilor tehnicii ridicării suprafeţei terestre pe porţiuni mari, cînd trebuie să se ţină seama şi de curbura Pămîntului. Geodimetru (geod., topogr.) I ns tru -ment de măsurare indirectă, pe cale elec-trooptică, a distanţelor, pe baza reflexiei razelor luminoase (v. planşa XLIX). Geofizică (fiz.) Fizica globului pămîn-tesc. Geofon (geofiz.) Aparat pentru prospecţiuni seismice, folosit la înregistrarea parametrilor care, corespunzînd locului de amplasare, caracterizează perturbaţia mecanică din acel punct, datorită undelor elastice ce ajung acolo ca unde directe, reflectate sau refractate, de la un focar în care s-a provocat, printr-o explozie, un mic seism artificial. Geoid (geod.) Suprafaţă de nivel din cîmpul gravific terestru, care corespunde nivelului mării. Geomagnetism (geofiz.) Capitol al geo-fizicii care are ca obiect studiul fenomenelor magnetice referitoare la Pămînt şi, în particular, distribuţia geografică a cîmpului magnetic terestru şi evoluţia lui în timp. Geometrie 1 (mat.) Ramură a matematicilor care se ocupă cu studiul proprietăţilor liniilor, suprafeţelor şi corpurilor, pe baza unui sistem de axiome. 2 (tehn.) Schema poziţiei relative a pieselor unui ansamblu. Geometrie a avionului 360 Geometri© a avionului (av.) Ansamblu al caracteristicilor geometrice, inclusiv dimensiunile principale, ale fiecăruia dintre organele unui avion, cum şi ale avionului în total. Geometrie analitică (mat.) Ramură a geometriei în care studiul proprietăţilor figurilor se face folosind calculul algebric. Geometrie descriptivă (mat.) Ramură a geometriei în care studiul proprietăţilor şi figurilor se efectuează folosind reprezentarea lor pe două plane de proiecţie ortogonale. Geometrie diferenţială (mat.) Ramură a geometriei în care se studiază proprietăţile figurilor în vecinătatea unui punct al lor, folosind calculul diferenţial. Geometrie euclidiană (mat.) Geometrie bazată pe postulatele lui Euclid, în special pe postulatul „printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă şi numai una“. Geometrie neeuclidiană (mat.) Geometrie bazată pe alte axiome decît cele pe care e bazată geometria euclidiană. Geometrie perspectivă (mat.) Ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor în spaţiu, folosind proiectarea pe un plan, cu centrul de proiecţie la distanţă finită sau la infinit. Geosinclinal (geol.) Regiune depresio-nară alungită a scoarţei Pămîntului, în afara zonelor oceanice propriu-zise, caracterizată prim mişcări tectonice oscilatorii foarte intense şi diferenţiate în plan, care determină formarea unor depozite sedimentare specifice într-o anumită succesiune. Geraniol (chim.) Substanţă care alcătuieşte componentul principal al uleiului de trandafir, de muşcată etc.; e întrebuinţată la prepararea unor parfumuri. Germaniu (chim.) Ge. Elememt cu nr. at. 32; gr. at. 72,60; e întrebuinţat drept semiconductor. Germene cristalin (fiz.) Sin. Nucleu cristalin (v.). Germinare, tobă de ~ (alim.) Instalaţie alcătuită, în principal, dintr-un cilindru rotativ, în care se introduce orzul înmuiat pentru încolţire şi obţinerea sla-dului. Germinator (agr.) Aparat cu ajutorul căruia se determină puterea de germinaţie a seminţelor. Getter (elt.) Substanţă (magneziu, fosfor etc.) introdusă în tuburile electronice, de obicei depunîndu-se pe perete, pentru ca, absorbind gazele ce se pot degaja în timpul funcţionării tubului, să menţină vidul din tub. Gevacolor (cin.) Procedeu negativ-po-zitiv, cu straturi multiple, pentru fotografia în culori. Gheaţă-cristal (termot.) Gheaţă obţinută din apă distilată, din care s-a scos aerul. Gheaţă uscată (chim., tehn.) Sin. Z ăpadă de acid .carbonic (v.). Gherghef (text.) Dispozitiv auxiliar al maşinilor circulare de tricotat automate, cu formă inelară, echipat cu dinţi stanţaţi din foaie de oţel. Ghermea (constr.) Piesă de lemn sau de beton uşor care se fixează în grosimea unui zid, la marginea spaţiului gol destinat unei porţi, uşi sau ferestre. Ghevind (tehn.) Termen învechit pentru filet (v.). Ghid de unde (elt.) Mediu în care are loc propagarea ghidată a undelor electromagnetice. Se utilizează, de obicei, ghi-duri de unde cu pereţii foarte buni conducători, cu secţiune dreptunghiulară sau circulară, în interiorul acestui domeniu putînd avea loc propagarea unor unde electromagnetice a căror lungime de undă, în spaţiul liber, e comparabilă cu dimensiunile ghidului. Există şi ghiduri de unde dielectrice. Tot ghid de unde se numeşte şi structura materială — de ex. tubul metalic — care asigură ghidarea. Ghid de unde troposferic (elt.) Porţiune a atmosferei în care, datorită modificării indicelui de refracţie, are loc pro- 361 Gilotaj pagarea ghidată a undelor electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă: Ghidaj 1 (mine) Sistem de grinzi de lemn fasonat, de bare de oţel profilat, mai rar de cabluri de oţel, care serveşte la dirijarea (sigură şi fără smucituri) a vaselor de transport în puţuri miniere (colivii, schipuri sau chible), cum şi la blocarea într-un loc a vaselor, prin intermediul paracăzătoarelor, în cazul ruperii cablului de extracţie (v. planşa XLIX). 2 (tehn.) Dipozitiv mecanic care obligă o piesă mobilă să se deplaseze după o anumită direcţie. Ghidaj de rotaţie (tehn.) Dispozitiv care nu permite piesei pe care o ghidează decît o mişcare de rotaţie (de ex. un lagăr). Ghidaj de translaţie (tehn.) Dispozitiv la care drumul urmat de piesa mobilă e rectiliniu, fiind realizat prin alunecarea pe o glisieră sau rostogolea pe role. Ghidropă (av.) Frînghie cu lungimea 50 — 120 m, legată de nacela unui balon şi lăsată să atîrne pe sol, pentru a menţine înălţimea de plutire a acestuia. Ghilă (nav.) Piesă de lemn masivă, cu secţiunea dreptunghiulară sau pătrată şi cu lungimea de cel puţin 2 — 3 m, folosită la bord sau în porturi, în diverse scopuri. Ghiloşare 1 (gen.) Ornare, prin gravare, a suprafeţei unui obiect de sticlă sau de metal. 2 (poligr.) Gravare cu diamantul a unui desen pe piatra litografică sau pe placa metalică; operaţia se efectuează cu o maşină specială. (— G h i 1 o t a j, G h i-oşare). Ghilotină-foarfece (poligr.) Foarfece cu cuţite lungi, acţionat manual sau mecanizat, folosit în poligrafie la tăierea colilor de hîrtie, a foilor de carton etc. Ghimirlie (lemn) Ferăstrău cu pînză foarte îngustă, folosit de dogar, dulgher etc. Ghimpar (petr. gâze) Cîrlig pentru prinderea cablului căzut în sondă în urma ruperii dintr-o secţiune superioară. Ghin (tehn.) a. Cuţit cu tăiş în formă de unghie, cu care se fac scobituri în lemn. — b. Cazma îndoită pe amîndouă laturile. Ghionoi (mine) Tîrnăcop cu un braţ lung terminat cu un vîrf ascuţit, celălalt braţ fiind scurt şi servind drept ciocan, folosit în lucrările de abataj şi de copturire. Ghiordel (nav.) Găleată de lemn sau de pînză, cu mîner şi, uneori, cu barbetă de parîmă. Ghioşare (poligr.) Sin. G h i 1 o ş a r e (v. Ghiloşare 2). Ghips (mineral.) Sulfat de calciu hi-dratat (CaS04 + 2H20), cu compoziţia generală: CaO 32,5%, S03 46,6%, H2G 20,9%. Uneori conţine, sub formă de impurităţi, materii argiloase şi organice, incluziuni de nisip, sulfuri etc. Ghiul (text.) Scul de tors. Ghiunie (constr.) Sin. C o 1 ţ a r (v. C o 1 ţ ar a), Vinclu. Ghivent (tehn.) Termen învechit pentru filet (v.). Giga- (unit.) Prefix cu semnificaţia „de 1 000 000 000 de ori“ în sistemul zecimal; simbol G. Gigafon (mine, telc.) Aparat telefonic emiţător-receptor, semiportativ, cu difuzor puternic, folosit pentru, comunicaţii în mină. Gilbert (unit.) Unitate electromagnetică GGS tolerată de tensiune magnetică şi de tensiune magnetomotoare; un gilbert e tensiunea magnetică din lungul fiecărui centimetru de linie de cîmp magnetic, a cărui intensitate e constantă şi egală cu un oersted; simbol Gb. Gill (cib.) Unitate utilizată în cibernetică, indicînd timpul, exprimat în mi-lisecunde, necesar unei maşini pentru a efectua o anumită operaţie. Gillbox (text.) Tren de laminare folosit în filatura de lînă pieptănată, alcătuit dintr-un cîmp de lineale cu ace. Gilotaj (poligr.) Acoperire, cu un strat protector, a unor porţiuni ale unei clişeu zincografic, între diferitele etape de gravare chimică a acestuia. Gipsometru 362 Gîpsometru (alim.) Aparat pentru determinarea conţinutului de sulfaţi, în special al sulfatului de potasiu, în vin. Girafă (cin., telc.) Suport de microfon cu stativ înalt şi cu braţ de suspensie lung, folosit pentru a da microfonului diferite orientări şi deplasări. Girator ideal (elt., telc.) Element de circuit electric cvadripolar, liniar, pasiv şi antireciproc, caracterizat prin ecuaţiile: U\ — si2 şi U2 — sli, în care L\ şi U2 sînt tensiunile de intrare .şi ieşire, iar I± şi /2 — curenţii de intrare .şi ieşire. Giraţie 1 (tehn.) Mişcare de rotaţie a unui mobil în jurul axei sale centrale principale de inerţie, care e verticală la -deplasarea orizontală a acestuia şi e numită axă de giraţie. 2 (transp.) * Mişcare perturbatoare a unui vechicul în jurul unei axe perpendiculare pe planul format de axele de tangaj şi de ruliu. Giravion (av.) Autogir combinat, cu «echipamentul de sustentaţie alcătuit din-tr-un rotor neantrenat si o aripă de. avion fixă. Girobusolă (nav.) Instrument care dă direcţia nordului geografic, folosit în pilotajul automat al navelor (v. planşa XLIX). (= Busolă giroscopică, Compas giroscopic). Girodirecţional (av.) Instrument bazat pe principiul giroscopului, folosit Ia bordul avioanelor pentru a indica direcţia axei lor longitudinale în planul orizontal. Girometru (av.) Instrument bazat pe principiul giroscopului, folosit la determinarea vitezei de rotaţie a avionului. Gîroorizont (av.) Instrument bazat pe principiul giroscopului, folosit la bordul avioanelor pentru a indica înclinările lor longitudinală şi laterală (transversală). Giroplan (av.) Autogir combinat, cu ■echipament de sustentaţie, alcătuit dintr-un rotor cu patru pale, a căror incidenţă poate fi variată prin mişcări de fluturare comandate, şi dintr-o aripă de avion fixă, în prezent în stadiu de experimentare. Giroscop (fiz., tehn.) Corp rigid, cu o axă de simetrie cel puţin ternară, sprijinit astfel, încît să se poată roti în jurul acestei axe. Dacă viteza de rotaţie în jurul axei e mare, axa e deosebit de stabilă faţă de acţiunile exterioare. Giro-scopul serveşte la stabilizarea vehiculelor în mişcare şi ca girobusolă pentru a indica direcţia nordului geografic (v. planşa XLIX). Giroscopic, pilot automat (av.) In- stalaţie folosită pentru comanda automată a unui avion în zbor (adică fără intervenţia pilotului-om) care cuprinde două giroscoape legate cinematic cu ampenaj ele şi aripioarele avionului. Girosin (av.) Aparat complex constituit dintr-un compas magnetic şi un gi-rodirecţional, care îndeplineşte ambele funcţiuni. Girostat (fiz.) Corp solid executînd o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii. Girovertical (av.) Giroscop suspendat cardanic, cu axa principală de rotaţie verticală, folosit la stabilizatorul longitudinal-transversal al unui autopilot. Gismcnt (av.) Unghi dintre direcţia longitudinală şi cea către un post de ra-dioemisiune terestru, măsurat la bordul unui avion. Givrare (tehn.) Depunere a vaporilor de apă din aer, sub formă de gheaţă, pe o piesă oarecare (de ex. pe aripile" unui avion, pe piesele unui carburator etc.). ( = J i v r a r e). Gînj (petr. gaze) Accesoriu confecţionat din cablu de oţel, ale cărui capete sînt împreunate solidar; serveşte la o serie de operaţii: răsucirea materialului tubular prin înfăşurarea în jurul acestuia şi antrenarea cu o pîrghie, prinderea urior piese ori instalaţii pentru a fi ridicate cu ajutorul unui cîrlig etc. Gît (tehn.) Fundul unui şanţ circular şi strîmt, tăiat pe suprafaţa unei piese cilindrice. Gîtuire 1 (met., tehn.) Efectuare a unui şanţ care micşorează secţiunea pe o piesă; 363 Glueometrie operaţia se poate executa prin strunjire, prin forjare cu ciocanul gîtuitor, prin fre-zare etc. 2 (rez. mat.) Raport exprimat, de obicei, în procente, dintre micşorarea secţiunii în locul ruperii şi secţiunea iniţială a unei epruvete supuse la tracţiune. (= S t rangul ar e). Gîtuitor (met.) Ciocan cu profil variat, folosit la reducerea, prin forjare, a secţiunii unei piese. Glaciar (geol.) Sin. Pleistocen (v.). Glaifometru (text.) Aparat pentru cercetarea neuniformităţii diametrului firului sau a semitortului. Gianţ (piei.) V. Lustru. Glarimetru (hirt.cel.) Aparat pentru determinarea gradului de luciu al hîrtiei. Glase (piei.) Piele albă sau colorată (miel şi ied), folosită la confecţionarea mănuşilor şi a altor articole de îmbrăcăminte. Glaspapir (tehn.) Hîrtie sticlată. Glasvand (constr.) Perete sau uşă mare de lemn, cu ochiuri de geam. Glauconit (mineral.) Silicat.complex de fier şi aluminiu, uneori cu mici cantităţi de magneziu. Glazură (sit. cer.) Email obţinut prin ardere pînă la vitrifiere, care acoperă o faianţă pentru a o impermeabiliza sau în scop decorativ. Glăzuire (piei.) înlăturare, cu ajutorul unei hîrtii abrazive, a stratului superficial al pieselor de încălţăminte. Glenc (piei) Porţiune din partea de jos a.încălţămintei, prin care aceasta se întăreşte în regiunea boltită a piciorului, ce uneşte pingeaua cu tocul şi prin care se nivelează golul format prin fixarea ramei de la spate şi din părţi. Glet (constr.) Strat foarte subţire de pastă de var amestecată cu ipsos, care se întinde pe o tencuială de mortar de var, pentru a obţine o suprafaţă mai netedă. Glet de ipsos (constr.) Strat subţire de ipsos curat, care se aplică peste un strat de tencuială de mortar de var, pentru a obţine o suprafaţă perfect netedă. Gliadină (chim.) Proteină care se găseşte în seminţele cerealelor (de ex. glia-dina din grîu, zeina din porumb, hordeina din orz). (= P r o 1 a m i n ă). Gîieeridă (chim.) Ester al glicerinei cu acizi organici. Gliceridele unor acizi graşi (stearic, palmitic, oleic) sînt componente ale multor grăsimi animale şi vegetale. Glicerina (chim.) Trialcool al propa-nului; lichid siropos, dulceag, obţinut ca produs secundar la fabricarea săpunului şi întrebuinţat la fabricarea unor explozive, a unor mase plastice, produse farmaceutice etc. Glicol (chim.) Dialcool al etanului; lichid vîscos, dulceag, întrebuinţat în radiatoarele motoarelor cu benzină, pentru evitarea îngheţului, iar în industrie, ca înlocuitor al glicerinei. - Glicozidă (chim.) Substanţă compusă dintr-un hidrat de carbon şi un compus de altă natură. Glicozidele al căror hidrat de carbon e glucoza se numesc glucozide. Glisadă, zbor în ^ (av.) Zbor în care avionul alunecă pe o aripă. Glisieră (tehn.) Ghidaj în formă de bară profilată (metalică, de lemn etc.), pe care poate aluneca o piesă (numită patină), ce o cuprinde, parţial, din exterior. Gli-sierelese folosesc la capetele de cruce ale motoarelor, la ascensoare etc. ~ Glodaş (mine) Muncitor care execută transportul şi depozitarea sării la suprafaţă. (Termen din Moldova.) Glucide (chim.) Clasă de substanţe în care una dintre grupările hidroxil ale unui polialcool e înlocuită printr-o grupare al-deliidică sau ce tonică. (=Hidraţi do carbon). Gluciniu (chim.) Sin. B e r i 1 i u (v.). Glueometrie (alim.) Ansamblul metodelor de dozare a glucozei în mustul strugurilor sau în derivatele lui. Glucometru 364 Glucometru (alim,) Areometru special, folosit la determinarea densităţii lichidelor zaharate; cu ajutorul unei tabele se poate deduce apoi conţinutul lichidului în za-haruri. Glucoză (chim.) Monozaharidă care se găseşte în miere şi în fructele dulci; se prepară prin hidroliza amidonului şi a altor hidraţi de carbon. E întrebuinţată în cofetărie. (= Z a h ă r de struguri). Glucozidază (chim.) V. sub Carbo-h i d r a z ă. Glucozidă (chim.) Compus al glucozei cu alte substanţe organice (alcooli, acizi •organici, fenoli, aldehide); se găseşte în plante şi se întrebuinţează în farmacie şi în industria chimică. Gluten (alimchim.) Material coloidal de natură proteică, obţinut din făina de grîu, după îndepărtarea amidonului prin spălare cu apă; prezenţa lui determină posibilitatea procesului de panificaţie a făinii. Conţine, în anumite proporţii, glia-dină şi glutenină. Glutenină (chim.) Proteină care se găseşte în seminţele unor cereale. Glutograf (alim.) Aparat pentru determinarea extensibilităţii şi a tenacităţii glutenului umed, prin încercarea lui la rupere, în vederea stabilirii proprietăţilor lui elastico-vîscoase. Gnais (petrogr). Rocă metamorfică (şist cristalin), din catazonă, avînd compoziţia mineralogică asemănătoare cu cea a granitului. Se deosebesc: ortognais, de origine magmatică, şi paragnais, de origine sedimentară. Godeu 1 (gen.) Cupă pentru amestecarea culorilor de apă. 2 (tehn.) Cupă de elevator. Godiere (nav.) Procedeu de deplasare a mijloacelor plutitoare uşoare cu ajutorul unei singure rame. Gofraj (text.) Relief obţinut pe o ţesătură prin gofrare. Gofrare (text.) Finisare cu ajutorul •unor calandre speciale prin care se dă ţesăturilor relief cu profil ce se repetă. Gol (fiz.) în fizica solidului, imperfecţiune a unui cristal dintr-un anumit element, care reprezintă un deficit de un electron şi se comportă, deci, ca o sarcină pozitivă. (= Gaură). Gomaj (mş.) Fenomen de depunere pe un piston, în spaţiile dintre segment şi şanţ, a reziduurilor de ardere. Provoacă înţepenirea segmenţilor. Gondolare (tehn.) Deformare în formă de valuri a unei table, a unei foi de placaj etc., sub acţiunea unei forţe externe sau interne (de ex. a variaţiei umidităţii). Gondolă (?iav.) Ambarcaţie specifică regiunii lagunei Veneţiei. Gondolă de dirijabil (av.) Sin. N a c e-lă (v.). Gondolă de motor (av.) Locaş carenat în care se aşază motorul avionului (cînd nu se găseşte chiar în fuzelaj). Gonflant (fiz., tehn.) Substanţă care poate fi absorbită de un material coloidal provocînd umflarea acestuia. Gonflare (fiz., tehn.) Umflare a unui material coloidal datorită îmbibării cu un gonflant. Goniograîie (topogr.) Desenare pe plan a unghiurilor terestre reduse la orizont, iară a le măsura. Goniometrie 1 (mat.) Ramură a geometriei care se ocupă cu studiul unghiurilor şi cu măsurarea lor. 2 (tehn.) Tehnică a măsurării unghiurilor cu ajutorul goniometrelor. Goniometru (fiz., tehn.) Instrument pentru măsurarea unghiurilor. Goniometru eu pinule (topogr.) Goniometru topografic cu dispozitiv de vizare mecanic, constituit din două repere verticale, coplanare cu axa principală a go-niometrului, şi care face parte dintr-o alidadă cu pinule. Goniometru topografic (topogr.) Goniometru folosit la măsurarea unghiurilor terestre, reduse direct la orizont (v. planşa XLIX). Planşa XLÎX Tipuri constructive de geamanduri de balizaj a — geamandură- tronconică cu fluier; b — geamandurf* tronconică cu clopot; — geamandura cilindrică luminoasă. 1 — sursă luminoasă; 2 — sistem optic; 3 — celulă Kerr; 4 — sistem de oglinzi de emisiune; 5 — oglindă de reflexie; 6 — sistem de oglinzi de recepţie; 7 — fotocelulă; 8 — condensator variabil cu scală de măsurare; 9 — sursă de energie electrică şi indicator de frecvenţă. Goniometru topografic 1 — cerc gradat vertical; 2 — cerc gradat orizontal; 3 — dispozitiv de fixare a cristalului; 4 — lunetă; 5 şi 5* — verniere. Ghidaje într-un puţ circular 1 — susţinerea de beton a puţului; 2 — ghidaje; 3 — moaze. 1 — giroscop; 2 — plutitor de susţinere; 3 — mercur; 4 — roza girobusolei; 5 — vîrf de centrare. Giroscop 1 — giroscop; 2 — inel interior; 3 — armătură exterioară; aa — axa de simetrie a giroscopului; bb — axa de rotaţie a inelului interior; cc — axa de rotaţie a armăturii exterioare. Crraben 366 Graben (geol.) Structură geologică alungită, formată dintr-o asociaţie de falii paralele, în care compartimentul centrai e scufundat în raport cu compartimentele vecine. Gradl (mat.) a. Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuaţii cu o necunoscută, respectiv maximul sumei exponenţilor necunoscutelor unei ecuaţii cu mai multe necunoscute, într-un termen al ecuaţiei.—b. Maximul sumei exponenţilor factorilor într-un monom al unei expresii algebrice. 2 (tehn.) Raport dintre o valoare curentă şi o valoare caracteristică a unei mărimi (temperatura în raport cu cea de îngheţare a apei; cantitatea de alcool în procente dintr-un lichid etc.). 3 (unit.) a. Diviziune a unei scări de reperare.—b. Diviziune a unghiului drept, folosită ca unitate de măsură pentru unghiuri. Grad al unei curbe (mat.) Numărul maxim de puncte în care curba poate fi tăiată de o dreaptă. Grad alcoolic (fiz.) Fiecare dintre procentele, în volum, de alcool în amestec cu apa. Grad areometric (unit.) Diviziune a scării unui areometru (alcoolmetru, lac-tometru). Grad Baume (unit.) Diviziune a scării convenţionale Baume a unui areometru (v. şi sub Scară Baume). Exprimarea densităţii în grade Baume a fost înlocuită, aproape pretutindeni, prin indicarea densităţilor; simbol °B6. Grad centesîmal (unit.) Arc sau deschidere unghiulară obţinute prin împărţirea unghiului drept în’lOO de părţi egale. Se notează cu g (de ex. 15&). Gradul centezimal se împarte în 100 de minute centezimale, care, la rîndul lor, se împart în cîte 100 de secunde centezimale. Grad de admisiune (mş.) Raport între lungimea cursei pistonului în timpul ad-misiunii aburului şi lungimea cursei totale a pistonului. Grad de amortizare (cib.) Diferenţă între unitate şi raportul amplitudinilor a două semioscilaţii succesive de acelaşi sens ale unor mărimi de ieşire dintr-un sistem de reglaj automat, considerate faţă de mărimea de ieşire staţionară; e un indice de calitate al procesului tranzitoriu. Grad de compresiune (mş.) Valoare reciprocă a raportului de compresiune. Grad de detentă (termot.) Raport între lungimea totală a cursei pistonului, în cilindrul unui motor cu abur cu piston, şi lungimea cursei în timpul admisiunii aburului. Grad de disociaţie (chim. fiz.) Raport între numărul de molecule disociate şi numărul total de molecule ale unei substanţe disociate. Grad de duritate (ind. chim., tehn.) Unitate de măsură pentru duritatea unei ape. Grad de eroziune (agr.) Mărime ce caracterizează măsura în care anumite soluri sînt erodate; serveşte la clasificarea terenurilor degradate şi ia cinci valori, notate cu cifrele 1 — 5. Grad de forjare (met.) Raport între ariile secţiunii unei piese, înainte şi după forjare. Grad de îmbogăţire (mine) Raport între procentul de substanţă utilă dintr-un minereu după concentrare, şi cel de substanţă utilă din minereul brut. Grad de îndesare (met.) Raport între greutatea şi volumul corespunzător ocupat de pămîntul de turnătorie într-o formă. Grad de libertate 1 (chim., fiz.} Gel mai mic număr de variabile independente care pot defini starea unui sistem fizico-chimic. 2 (mec.) Numărul minim al mărimilor scalare necesare pentru determinarea poziţiei punctelor unui sistem de puncte materiale. Grad de polimerizare (chim.) Număr de molecule de monomer, din care e alcătuită molecula unui polimer. 367 Gradina Grad de precizie al unui instrument (elt.) Număr care caracterizează eroarea maximă a unui instrument. Grad.de sfărîmare (tehn.) Raport între diametrul mediu al granulelor unui material înainte de sfărîmare şi diametrul mediu al granulelor obţinute prin sfărîmare. Grad de zvelteţe (rez. mat.) Raport între lungimea de flambaj şi dimensiunea transversală minimă a unei bare. (= Gr a d de subţirime). Grad Engler (fiz., tehn.) V. sub Vis-c o zi metru Engler. Grad sexagezimal (unit.) Arc sau deschidere unghiulară obţinute prin împărţirea unui unghi drept în 90 de părţi egale. Se notează cu ° (de ex. 15°). Gradul sexagezimal se împarte în 60 de minute sexagezimale, care, la rîndul lor, se împart în cîte 60 de secunde sexagezimale. Grad termometrie (unit.) Diviziune a unei scări termometrice, obţinută împărţind într-un număr determinat de intervale egale, intervalul dintre două repere care corespund la două temperaturi fixe. Grad termometrie Celsius (unit.) Diviziune a unei scări termometrice, obţinută împărţind într-o sută de părţi egale intervalul dintre reperul care corespunde fierberii apei, notat cu 100, şi reperul care corespunde îngheţării apei, notat cu 0; simbol ° sau °C (de ex. 15° sau 15°G). Grad termometrie Fahrenlieit (unit.) Diviziune a unei scări termometrice, obţinută împărţind în 180 de părţi egale intervalul definit sub Grad termometrie Celsius, reperul superior avînd gradaţia 212, iar del inferior, gradaţia 32; simbol °F. Grad termometrie Keivin (unit.) Diviziune a scării termometrice de temperatură absolută (v.). Un grad Keivin e egal în mărime cu un grad Celsius, însă originea scării termometrice exprimate în grade Keivin se găseşte la temperatura de — 273,15°C; simbol °K. (= Keivin). Grad termometrie R^aumur (unit.) Diviziune a unei scări termometrice, obţinută împărţind în 80 de părţi egale intervalul definit sub Grad termometrie Celsius, reperul superior avînd gradaţia 80, iar cel inferior, gradaţia 0; simbol °R. Grad-zi (termot.) Unitate de măsură convenţională pentru diferenţa dintre temperatura care trebuie obţinută prin încălzire într-un imobil şi temperatura medie exterioară a unei zile. Gradare (tehn.) Marcare a scării unui instrument. Gradaţiei (gen.) Fenomen de variaţie treptată a intensităţii. 2 (tehn.) a. Totalitatea diviziunilor de pe suportul unei scări gradate; gradaţia poate fi uniformă (de ex. gradaţie liniară metrică) sau neuniformă (de ex! gradaţie logaritmică, cum e cea a riglei de calcul). — b. Caracter al variaţiei treptate a reprezentării unei mărimi supuse măsurării. Gradel (text.) Ţesătură subţire, albă, de bumbac, cu dungi longitudinale, folosită la rufărie. Graden (constr.) Fiecare dintre treptele dintr-o incintă, acoperită sau nu, dispusă în amfiteatru, pe care sînt aşezate bănci (uneori scaune) pentru spectatori. Gradient (fiz.) Cît dintre variaţia unei mărimi şi cea a altei mărimi, de care depinde prima mărime. Gradient geotermic (geofiz.) Diferenţa de temperatură, în grade, corespunzătoare unui metru de adîncime, pe verticală, din scoarţa Pămîntului. Gradient hidraulic (geol.) Raport dintre diferenţa de nivel piezomeţric între două puncte din pămînt şi lungimea drumului pe care trebuie să-l parcurgă apa între aceste puncte. Gradient iniţial (geot.) Gradient hidraulic maxim la care pămînturile argiloase devin permeabile. Gradier (tehn.) Sin. Turn de răcire (V.). Gradină (tehn.) Unealtă de prelucrare a rocilor, asemănătoare cu dalta şi confecţionată din acelaşi material. -grai 368 -graf (gen.) Sufix cu semnificaţia „înregistrator^4 (care înscrie). Ex.: barograf, fermentograf, termograf. Grafelor, metoda^ (tehn.) Metodă folosind proprietăţile topologice ale unor figuri în care intervin linii şi nodurile (punctele) sub care se întretaie acestea, pe baza unei corespondenţe determinate între aceste două categorii de elemente. E folosită la reţele electrice, reţele de telecomunicaţii, scheme, programe de execuţie etc. Grafic (tehn.) Diagramă informativă, de precizie medie, asupra legăturii între două (sau mai multe) mărimi interdependente. Grafit (mineral.) Modificaţie polimorfă a carbonului natural; conţine, de cele mai multe ori, cenuşă în cantităti mari {10-20%). Grafit artificial (ind. chim.) Produs obţinut prin încălzirea, la temperatură înaltă, a cocsului de antracit sau de petrol; e întrebuinţat la confecţionarea electrozilor pentru cuptoare electrice, a băilor de galvanizare etc. Grafitizare 1 (ind. chim.) Depunere de carbon pe pereţii interiori ai camerelor de cocsificare. 2 (met.) Transformare a unei fonte, în urma trecerii carbonului combinat în •carbon liber (grafit). Graifăr (tehn.) Cadru de care sînt articulate, printr-un sistem de pîrghii acţionate prin cabluri, mai multe gheare, folosit, la maşinile de ridicat, pentru apucarea din grămadă a unor materiale în bucăţi mari (roci concasate, minereu, fier vechi etc.). Gram-îorţă (unit.) Unitate de măsură pentru forţă care corespunde forţei datorite atracţiei Pămîntului asupra unui gram-masă*/ variază puţin după localitate, datorită variaţiei acceleraţiei gravitaţiei. Se notează cu simbolul gf. Un gram-forţă e echivalent cu aproximativ 981 dyn. Gram-masă (unit.) A mia parte din masa kilogramului etalon; gramul e unitatea de măsură pentru masă în sistemul CGS. In trecut, prin gram se înţelegea masa unui centimetru cub de apă, sub presiunea de o atmosferă şi la temperatura de 4°. Se notează cu simbolul g. Gramaj (gen.) Greutate, exprimată în grame, pe care trebuie să o aibă o parte dintr-un material. Gramieră (hîrt. cel.) Balanţă specială folosită, în industria hîrtiei şi â celulozei, la determinarea gramajului. Gramolă (alim.) Dispozitiv pentru fră-mîntarea şi omogenizarea mecanizată a aluatului, alcătuit dintr-o cuvă rotitoare, în care se învîrtesc două roţi tron-conice, cu rifluri mari. Granat (mineral.) Formă naturală, cristalizată, de silicat de calciu şi de aluminiu. Se găseşte în .roci eruptive, în şisturi cristaline etc. şi e folosit ca piatră de şlefuit. Grandee (constr. nav.) Parîmă care se coase pe marginea unei vele, pentru a o face mai rezistentă. Granic (tehn.) Sin. Troliu (v.). Granit 1 (petrogr.) Rocă magmatică, intruzivă, acidă, olocristalină, formată din cuarţ, feldspaţi potasici, muscovit, biotit, hornblendă, mai rar piroxen, iar ca minerale accesorii, magnetit, apatit, zircon, turmalin, granat, fluorină, andaluzit, epidot şi, uneori, toriu şi uraniu. 2 (text.) Legătură compusă, folosită în ţesătorie, pentru a obţine, pe suprafaţa ţesăturii, efecte de relief asemănătoare cu granitul. Granodiorit (mineral.) Rocă eruptivă intermediară între granit şi diorit, foarte asemănătoare granitului, dar conţinînd feldspaţi calcosodici. Granular (tehn.) Calitate a unui material de a fi constituit sau de a avea unul dintre constituenţii importanţi în formă de particule mici, distincte, vizibile, cu dia-metre de ordinul a 1 mm. Grannlare (tehn.) Operaţie de sfărîmare a unui material pietros, în bucăţi mărunte, cu forme cît mai apropiate de cub. Se execută cu granulatoarele. 369 Gravor Granulatei* ! (mat. constr.) Tobă cilindrică ce se roteşte în jurul unui ax orizontal, folosită, uneori, pentru aglomerarea fainii de ciment brute, înainte de a fi introdusă în cuptor. 2 (mş.) Concasor la care falca mobilă debitează, printr-o mişcare oscilatorie suplimentară, materialul sfărîmat sub formă de granule. 3 (tehn,) Maşină care continuă operaţia de sfărîmare a unui material, după ce a fost concasat, pentru a obţine granule (v.). Granulaţie (tehn.) Conţinutul unui material în granule de diferite mărimi, exprimat în procente de greutate. ( — Compoziţie granulometrică). Granulă 1 (fiz., mineral., tehn.) Grăunte mărunt care reprezintă o parte constitutivă a unui corp solid eterogen (aliaj, material aglomerat) sau a unui agregat natural (de ex. nisip), ori e obţinut prin sfărîmare. 2 (tehn.) Particulă de material solid, cu dimensiunile de ordinul a 1 mm, rezultată din sfărîmare naturală sau artificială. Granulin (tehn.) Pămînt decolorant preparat prin activarea bentonitei, folosit pentru decolorarea ujeiurilor. Granulometrică, analiză ~ (tehn.) Y. Analiză granulometrică. Granulometrică, curbă ~ (tehn.) V. Granulometrică, diagramă ~. Granulometrică, diagramă ~ (tehn.) Reprezentare grafică a granulozităţii unui material mineral granular, obţinută prin analiză granulometrică. (= Curbă granulometrică). Granulometrie (tehn.) a. Disciplină care se ocupă cu cercetarea şi stabilirea dimensiunilor şi a formelor granulelor unui material. — b. Termen impropriu pentru granulozitate (v.). — c. Termen impropriu pentru anali ză granulometrică (v.). Granulozitate (tehn.) Fel de alcătuire a unui material mineral, din punctul de vedere al mărimii granulelor din care e constituit. Grapă (agr.) Unealtă agricolă care serveşte la mărunţirea şi netezirea pămîntului arat, ruperea crustei, distrugerea buruienilor şi acoperirea seminţelor; poate fi tîrîtoare, rostogolitoare sau rotitoare. Grapa tîrîtoare poate fi rigidă sau flexibilă (v. planşa L). (= B o ro a n ă). Gravare (poligr.) Operaţie de săpare a unui desen într-un metal (pe cale chimică, electrotehnică sau mecanică), pentru a obţine un clişeu. Gravare chimică (poligr.) Relief în metal obţinut prin corodare chimică; astfel, în zincogravură, zincul e atacat cu o soluţie de acid azotic şi acid clorhidric. Gravare electrochimică (poligr.) Relief în metal realizat prin electroliză. Gravare mecanică (poligr.) Relief în metal al clişeelor de tipar obţinut cu o maşină de gravat. Gravelit (mat. constr.) Argilă expandată (v.) obţinută în formă granulară prin arderea argilei în cuptoare rotative. Gravimetrie 1 (chim.) Metodă de analiză chimică cantitativă bazată pe transformarea substanţei de analizat într-o altă substanţă cu compoziţie chimică cunoscută, care poate fi izolată şi a cărei cantitate poate fi determinată prin cîntă-rire. 2 (fiz., geofiz.) Determinare a acceleraţiei gravitaţiei terestre. Gravimetru (fiz., geofiz.) Instrument pentru măsurarea rapidă a acceleraţiei gravitaţiei, folosit în prospecţiunile gravimetrice (v. planşa L). Gravitaţie (fiz.) a. Fenomen de atracţie pe care corpurile îl exercită între ele, datorită maselor lor. (== Gravitaţie universală). —b. în particular, gravitaţia terestră. Gravitaţie terestră (fiz.) Atracţia pe care Pămîntul o exercită asupra corpurilor. Gravitaţie universală (fiz.) Y. Gravitaţie a. Gravor (telc.) Transductor electromecanic ce transformă semnalele electrice (sau acustice) în mişcări mecanice, care Gravură 370 pot fi înscrise pe un suport de înregistrare cu un cuţit de gravură. (= Cap de înregistrare mecanică). Gravură (tehn.) a. Artă de a prelucra metalele, lemnul sau piatra, prin tăiere, prin aşchiere sau prin atac chimic, pentru a obţine obiecte cu efect estetic sau piese care pot fi reproduse. Se deosebesc: gravura de suprafaţă (figuri, monograme, inscripţii etc.) şi gravura de relief (medalii, insigne, bijuterii etc.).—b. Rezultat al operaţiei de gravură. Gravură în adîncime (telc.) Procedeu de înregistrare mecanică în care modulaţia şanţului e perpendiculară pe suprafaţa suportului. (= înregistrare verticală). Gravură laterală (telc.) Procedeu de înregistrare mecanică în care modulaţia şanţului e perpendiculară pe direcţia de deplasare a suportului şi paralelă cu suprafaţa sa. (= înregistrare late-r a 1 ă). Grăsime (chim.) Amestec, solid sau lichid, de esteri ai glicerinei cu acizi graşi. Grăsime animală (chim.) Grăsime produsă în organismul animalelor. Ex.: seu, untură. Grăsime vegetală (chim.) Grăsime produsă în diferite părţi ale plantelor, din care se extrage prin presare, cu solvenţi etc. Ex.: untdelemn, diferite uleiuri. Grătar 1 (elt.) Sin. Grilă (v. Grilă 2). 2 (tehn.) Dispozitiv alcătuit dintr-un număr oarecare de vergele metalice, de lemn etc., distanţate între ele astfel, încît printre ele să se poată trece numai material de anumite dimensiuni. Poate servi la susţinerea combustibilului în timpul arderii ; permite trecerea aerului spre combustibil şi evacuarea cenuşii spre cenuşar sau separarea, după mărime, a bucăţilor mari (peste 50 mm) de minereu sau de cărbune; împiedică pătrunderea în instalaţiile hidrotehnice a corpurilor care plutesc în apa ce se captează (crengi, gheaţă etc.). Grătar basculant (tehn., termot.) Dispozitiv metalic separator prins într-un cadru care poate bascula, pentru a putea fi curăţat mai uşor. Acest tip de grătar e folosit, în special, la focarele de locomotivă. Grătar catenar (tehn., termot.) Dispozitiv metalic separator la care barele sînt legate între ele prin lanţuri fără sfîrşit, permiţînd mişcarea continuă a barelor prin antrenarea de către o pereche de roţi dinţate. Acest grătar e folosit la separarea cărbunilor şi la unele focare. (= G r ă t a r-1 a n ţ). Grătar în scară (termot.) Grătar alcătuit din bare orizontale rezemate pe traverse înclinate, folosit, în special, la unele focare cu alimentare manuală şi semimeca-nizată, cu combustibili cu mare conţinut de zgură. Grătar înclinat (tehn.) Dispozitiv metalic separator constituit din bare rezemate pe grinzi de susţinere, înclinate la 23 — 45°. Acest grătar e folosit, în special, în focare anterioare cu alimentare semimecanizată. Grătar-lanţ (tehn., termot.) Sin, Grătar catenar (v.). Grătar plan (termot.) Grătar alcătuit din bare rezemate pe grinzi^ practic orizontale, folosit în special la unele focare cu alimentare manuală sau semimecanizată. Grătar rulant (termot.) Grătar mobil alcătuit din mici grătare plane fixate în rame pe două sau pe mai multe benzi fără sfîrşit, folosit la focare mari şi mijlocii. Grătişcă (mine) Unealtă a minerului, folosită la curăţirea găurilor de mină de praful rămas în ele la perforare. Grăunţei (met.) Granulă cristalină o-mogenă care face parte dintr-un corp cu cristale diferite. 2 (mine) Granulă minerală. Grăunte regenerat (met.) Grăunte fin rezultat în urma recoacerii oţelului. Grăunţi simptotici (mine) Granule minerale care au aceeaşi viteză-limită de cădere în fluide; se separă în aparate de clasare gravimetrică. 371 Greutate netă Greblă 1 (agr.) Unealtă agricolă alcătuită dintr-o lamă cu dinţi de oţel sau de lemn, fixată într-o coadă de lemn; serveşte la adunatul finului sau al ierbii cosite, la curăţirea terenului de buruieni, de pietre etc/ 2 (tehn,) Construcţie transversală pe cursurile de apă flotabile, care opreşte lemnele plutite. Greblă mecanică (agr.) Maşină de lucru care efectuează aceleaşi lucrări ca o greblă manuală. Greder (drum.) Maşină rutieră de mare productivitate, constituită, în principal, dintr-o lamă montată pe un şasiu cu roţi care se pot înclina după necesitate (v. planşa L); e folosită la săpare, nivelare, înlăturarea zăpezii etc. Greder elevator (drum.) Greder echipat cu un transportor cu bandă montat perpendicular pe direcţia de înaintare a maşinii. Greement (constr. nav.) Totalitatea arborilor şi a vergelor (arborada), a velelor (velatura) şi a parîmelor, a cablurilor şi a frînghiilor (manevrele) unui velier (navă cu pînze). Gresaj (tehn.) Sin. .Ungere (v.). Gresie (petrogr.) Rocă sedimentară de-tritică constituită din granule de nisip legate între ele printr-un ciment. Gresie artificială (st. cer.) Sin. Gresie ceramică (v.). Gresie ceramică (st. cer.) Fabricat din argilă refractară, colorat sau necolorat, compact, vitrificat şi antiacid, cînd nu conţine oxizi minerali; e folosit pentru vase de laborator şi industriale antiacide, obiecte de artă şi materiale de construcţie (în special plăci pentru pardoseli). (= Gresie artificială, Bazalt artificial). Gresor (tehn.) Dispozitiv folosit pentru ungerea pieselor în frecare ale unei maşini, putînd avea şi un mic rezervor de ulei sau de unsoare. Se deosebesc gresoare cu picurare, cu ac sau cu fitil, pentru lubri-fianţi lichizi, şi gresoare cu presiune sau cu trecere (fără rezervor), pentru unsori consistente (v. planşa L). Gresor automat (mş.) Gresor cu un mecanism acţionat din afară. Are, de cele mai multe ori, forma unei pompe de ungere, cu unu sau cu mai mulţi cilindri. Greutate (fiz.) Forţă cu care Pămîntul atrage un corp. Greutatea unui corp cu masa m e G = mg, g fiind acceleraţia gravitaţiei. Greutate aderentă (mec.) Fracţiune din greutatea totală a unui vehicul autopropulsat, care reprezintă încărcarea repartizată roţilor motoare. Greutate atomică (fiz.) V. sub Atom. Greutate brută (gen.) Greutate totală a unei mărfi, adică inclusiv ambalajul, recipientul sau vehiculul în care se găseşte. Greutate de zbor (av.) Greutate totală a unei aeronave în linie de zbor. Greutate echivalentă (chim.) Număr care arată cîte grame dintr-un element sau dintr-o combinaţie pot lega sau înlocui un atom de hidrogen. în cazul unui element, e egală cu raportul dintre greutatea atomică şi valenţa elementului. Greutate hectolitrică (agr.) Indice al calităţii seminţelor recoltate; se exprimă în kilograme pe hectolitru; griul românesc are, în medie, 76,5 kg/hl. Greutate hidrometrică (hidrot.) Piesă din utilajul hidrometric pentru măsurările de debit sau ridicările de profiluri transversale, executate cu cablul; serveşte la menţinerea cît mai aproape de verticală a cablului. Greutate moartă (tehn.) Parte din greutatea proprie a unui mijloc de transport, care e transportată odată cu greutatea utilă (greutatea proprie, la un vehicul; greutatea cupei, a lanţurilor etc., la excavator; greutatea coliviei, a vagonetelor goale, a dispozitivului de prindere şi a cablului, la o maşină de extracţie). Greutate moleculară (chim.) Număr egal cu suma greutăţilor atomice ale atomilor care compun o moleculă. Greutate netă (gen.) Greutate reală, efectivă, a unei mărfi, adică exclusiv Greutate specifică 372 ambalajul, recipientul sau vehiculul în care se găseşte. Greutate specifică (fiz.) Mărime egală cu raportul dintre greutatea şi volumul unui corp. Dacă corpul nu e omogen, acest raport reprezintă greutatea specifică medie. (= Ponderitate). Greutate specifică a motorului (mş.) Raport între greutatea unui motor şi puterea lui. Se exprimă în kg/CP sau în kg/kW. Greutate specifică aparentă (fiz.) Sin. Greutate volumetrică (v.). j Greutate specifică relativă (fiz.) Raport între greutatea unui corp şi greutatea unui volum egal dintr-un corp de referinţă aflat într-o stare dată. Pentru solide şi lichide, corpul de referinţă e apa distilată la temperatura de circa 4° (la care densitatea ei e maximă) şi la presiunea 760 mm coloană de mercur, iar pentru gaze, aerul uscat la 0° şi la aceeaşi presiune. Greutate unitară aparentă (fiz.) Sin. Greutate volumetrică (v.). Greutate volumetrică (fiz.) Greutate a unităţii de volum dintr-un material, inclusiv golurile din acel material. (= Greutate specifică aparentă, Greutate unitară aparentă). Grilaj (constr.) împrejmuire alcătuită din panouri de vergele metalice, uneori de lemn, sau din plasă de sîrmă. Grilă 1 (constr.) Panou alcătuit din vergele de metal, uneori de lemn, plasat în faţa sau în golul unei deschideri (uşă, fereastră etc.). 2 (elt., telc.) Electrod de tub electronic, care prezintă deschideri ce permit trecerea fluxului de electroni emis de catod şi influenţarea acestui flux printr-o tensiune aplicată acestui electrod. De obicei, grila e intercalată între catodul şi anodul tubului. (= Grătar) Grilă de comandă (elt.,) Grilă intercalată între anod şi catod în vederea reglării curentului de electroni ai poliodei. Grilă de frînare (elt.) Grilă intercalată între anod şi grila-ecran, în vederea îndepărtării electronilor proveniţi prin emisiune secundară. (= Supresor). Grilă-ecran (elt.) Grilă aşezată între anumiţi electrozi ai poliodei, alţii decît anodul şi catodul, pusă la o tensiune potrivită, pentru a micşora efectele capacităţii dintre aceşti electrozi. Grindă 1 (lemn) Piesă de cherestea cu grosimea de peste 100 mm. 2 (rez. mat.) Element de construcţie cu dimensiunea orizontală relativ mare faţă de celelalte dimensiuni, solicitat de sarcini care dau încovoiere şi, uneori, tracţiune sau compresiune (v. planşa L). Grindă armată (rez. mat.) Grindă dreaptă, întărită printr-un tirant şi printr-unu sau mai mulţi popi. Grindă articulată (rez. mat.) Grindă continuă, împărţită, prin articulaţii, în mai multe panouri, fiecare panou rezemîn-du-se pe cel mult două reazeme simple. Grindă atîrnată (rez. mat.) Grindă dreaptă, simplu rezemată, atîrnată prin tiranţi de punctele de intersecţie ale unor bare. Grindă continuă (rez. mat.) Grindă dreaptă, rezemată pe mai mult decît două reazeme. Grindă cu inimă plină (rez. mat.) Grindă cu secţiunea dreptunghiulară, în T sau în I, formată fie dintr-o singură piesă, fie din mai multe (în special la grinzile de lemn şi la cele de metal). Grinzile în T şi în I au o inimă aşezată vertical şi una sau două tălpi. Grindă cu zăbrele (rez. mat.) Grindă formată din bare îmbinate între ele la capete. Barele se numesc zăbrele (în particular, montanţi sau popi, dacă sînt verticale, şi diagonale, dacă sînt înclinate); capetele lor se numesc noduri; distanţa dintre două noduri se numeşte cîmp, iar părţile superioară şi inferioară ale grinzii se numesc tălpi. Grindă de egală rezistenţă (rez. mat.) Grindă cu secţiuni transversale variabile, Planşa L Grapă cu dinţi flexibili 1 — cadru; 2 — talpă; 3 — suport; 4 — traversă tubulară; 5 — dinte flexibil; 6 — cuţit; 7 — pîrghie de reglare a adîncimii de lucru. Diverse scheme de principiu ale gravimetrelor metalice a — cu arc cilindric vertical (1); b — cu arcuri late (2); c — cu arc lat (2) şi cu arc cilindric vertical (2); d — cu arc cilindric vertical (2) şi rotire în jurul unui punct fix; e — cu arc cilindric înclinat (3) şi rotire în jurul unui ax fix; M — masă grea. Greder-scarificator 1 — şasiu; 2 — ridicătorul lamei; 3 — motor; 4 — lamă tăietoare; 5 — comanda elevatorului; 6 — ghidaj circular; 7 — dinţi scarificatori; 8 — roţi directoare. Tipuri de guseuri folosite pentru grinzi uşoare a — guseu dreptunghiular, nituit; b — guseu aşezat lateral în continuarea inimii tălpii, sudat. Gresoare o — cu presiune; b — cu fitil; 1 — corpul gresorului; 2 — capacul gresorului; 3 — canal de trecere a lubrifiantului spre suprafeţele de uns; 4 — rezervor pentru lubrifiant; 5 — placă de presiune; 6 — resort; 7 — fitil. /51ZSZSZX 9 Diferite tipuri de grinzi a — grindă în consolă; b — grindă încastrată la ambele capete; c — grindă simplu rezemată; d — grindă continuă; e — grindă cu sistem de zăbrele în K; /'—grindă cu sistem de zăbrele multiplu; g — grindă trapezoidală; h — grindă cu articulaţii. Grindă în consolă 374 construită astfel, încît tensiunea maximă să fie aceeaşi în toate secţiunile. Grindă în consolă (rez. mat.) Grindă cu unul dintre capete încastrat şi cu celălalt liber. Grindă încastrată (rez. mat.) Grindă cu ambele capete încastrate în cele două reazeme. Grindă simplu rezemată (rez. mat.) Grindă cu capetele pe reazeme simple. Grindă suspendată (rez. mat.) Grindă simplu rezemată, suspendată în diferite puncte de un cablu fixat la cele două extremităţi. Grindei i (agr.) Parte a plugului cu tracţiune animală, fabricată din oţel de diferite profiluri, de care se fixează dispozitivul de tracţiune, coarnele plugului, trupiţa (prin bîrsă) şi antetrupiţa. 2 (mş.) Fusul arborelui de lemn, pe care e fixată roata de lemn la o moară de apă sau de vînt. Grinotare (tehn.) Decupare a unei table cu poansonul, cu care se dau găuri alăturate, de-a lungul unui contur. Se poate executa manual sau cu maşina de grinotat. (= Ronţăi re). Gripare (mş.) Fenomen de aderenţă anormală a suprafeţelor de alunecare a două piese în mişcare, una faţă de cealaltă, datorită unei ungeri defectuoase, unei răciri insuficiente etc.; duce la o mare uzură a suprafeţelor respective, cum şi la blocarea pieselor, din cauza încălzirii şi a topirii lor superficiale. Gripcă (lemn) Unealtă folosită în do-gărie la curăţatul doagelor, în special al doagelor vechi care trebuie făţuite. Griş 1 (alim.) a. Produs intermediar obţinut în proporţie de 25 — 30% în morăritul industrial al grîului, care se prezintă sub formă de mici granule şi care, după curăţire, e măcinat pentru a obţine făină. — b. Produs alimentar obţinut în proporţie de circa 3% la măcinarea grîului, curăţat în maşini speciale. 2 (mine) Cărbuni mărunţi (sub 10 mm) obţinuţi prin ciuruire sau prin spălare din cărbuni bruţi. Griş de zinc (met.) Produs subsidiar, de culoare cenuşie-albăstruie, obţinut în metalurgia zincului, constituit dintr-o pulbere fină de zinc oxidat, amestecat cu resturi de plumb, cadmiu, antimoniu etc. Grizu (mine) Amestec de metan (82 — 99%) şi de alte hidrocarburi gazoase, de azot etc., care se degajă din majoritatea zăcămintelor de cărbuni şi, mai rar, din zăcămintele de sare, de sulf şi din cele metalifere. E sufocant şi prezintă pericol de aprindere şi explozie în lucrările miniere, formînd amestecuri explozive cînd e în proporţie de 5 — 14% (amestecul cel mai periculos e cel cu 9,5% metan). Pentru a preveni exploziile, se iau măsuri speciale în privinţa iluminatului (folosind numai lămpi de siguranţă), a întrebuinţării explozivelor (întrebuinţînd numai explozive antigrizutoase), a aerajului etc., cum şi de control, oprindu-se lucrul în abatajele în care proporţia de metan a depăşit 2%. Grizumetru (mine) Aparat folosit pentru determinarea procentului de metan din atmosfera unei exploatări subterane. Tipul cel mai des folosit e lampa grizumetrică (V.). Grizuscop (mine) Aparat care arată dacă procentul de metan din atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă (care provoacă asfixie) de 2%. Groapă de împrumut (constr.) Săpătură făcută într-un teren unde groapa rămasă nu deranjează, pentru a scoate pămîntul necesar la executarea de umpluturi, tera-samente etc. Groapă de potenţial (fiz.) Regiune în care potenţialul are o valoare mai mică decît în regiunile alăturate. Groapă d© răcir© (met.) Groapă făcută în solul unei turnătorii, pentru răcirea, la adăpost de curenţii de aer, a pieselor turnate din oţeluri aliate, evitînd astfel formarea de fulgi. Groapă d© turnare (met.) Groapă făcută în solul unei turnătorii, în care formele de turnat se aşază astfel, încît să 375 Gudron ajungă cu faţa superioară a formei la nivelul solului, uşurîndu-se în acest mod turnarea. Grohăitor (agr.) Organ al maşinii de treierat care taie aristele (mustăţile) boabelor de cereale aristate. Grohotiş (geol.) Rocă sedimentară, alcătuită dintr-o îngrămădire, la baza pantelor repezi, de blocuri colţuroase; prin cimentare, aceste blocuri dau naştere breciei sedimentare. Gros (unit.) Unitate de măsură folosită pentru materiale comercializate în bucăţi (ace, mosoare, peniţe, creioane etc.)/care are 12 duzini, adică 144 bucăţi. Grosime a literei (poligr.) Lăţime a paralelipipedului care formează piciorul literei, stabilită astfel, încît literele culese intr-un ţîfcd să aibă distanţe egale între ele. Grosime a unui strat (mine) Distanţă între acoperişul şi culcuşul unui strat, măsurată perpendicular pe înclinarea stratului. Grosime de înjumătăţire (fiz.) Sin. Distanţă de înjumătăţire S ,7/ 1 ^ // //- * // Lr ■?/ •» <;• j 9 1 1 '■'nri||| Uinn'1" 11iii 111111 UlilllilLL Tipuri de hangare executate din beton armat a — hangar cu grinzi cu zăbrele şi plăci curbe; b — hangar cu bolţi suspendate. Schema operaţiei de havare a — havarea tăieturii (vedere laterală); b — havarea scobiturii (vedere de sus); 1 — zăcămînt; 2 — maşină de havat; 3 — braţul maşinii. Haşuri convenţionale în desenul industrial a — metale; b — zidărie de cărămidă obişnuită; c — zidărie de cărămidă refractară, pietre naturale şi produse ceramice; dx — beton simplu; d* — beton armat; ex — lemn în secţiune transversală; e2 — lemn în secţiune longitudinală (în lungul fibrei): ft — pămînt; fz — umplutură cu nisip sau cu materiale de izolaţie ; g *— sticlă; h — celuloid; i — materiale plastice, garnituri de orice materiale (cupru, plumb, azbest, cînepă, in, lînă, piele, carton, hîrtie, plută, bitum etc.) şi căptuşeli (compoziţie, gumă turnată, ceară, sulf, smoală etc.); j — lichide; k — pachet de tole de maşini electrice (rotoare, statoare, transformatoare); l — bobine (electromagneţi, rezistenţe). Hidroavioaue a — cu cocă; b — cu flotoare; 1 — fuzelaj; 2 — ampenaj; 3 — celulă; 4 — motor; 5 — flotor. Hidrofug 384 Hidrofug (constr.) Calitate a unei substanţe de a împiedica adeziunea apei sau pătrunderea ei într-un material. Hidrofugare (text.) Micşorare a capacităţii de umezire a ţesăturilor, fără ca porii acestora să fie astupaţi. Hidrogel (chim.) Gel al unui coloid, al cărui solvent e apa. Hidrogen (chim.) H. Element cu nr. at. 1; gr. at. 1,0078. Gaz incolor, inodor, inflamabil, obţinut prin electroliza apei sau prin acţiunea vaporilor de apă asupra fierului înroşit; e întrebuinţat în aparatele de sudare oxihidrică, la fabricarea amoniacului etc. Hidrogen acid (chim.) Atom de hidrogen din molecula unei substanţe, care poate fi înlocuit cu un atom de metal, pentru a forma săruri. Hidrogen sulfurat (chim.) H2S. Gaz incolor, cu miros specific de ouă stricate, folosit în analiza chimică. (= A c i d s u 1 f-h i d r i c). Hidrogenare (chim.) Reacţie de combinare a hidrogenului cu o substanţă orga-la nică nesaturată. Hidrogeologie (geol.) Parte a geologiei care se ocupă cu studiul apelor subterane. Hidroglisor (av.) Ambarcaţie cu fundul plat şi cu propulsie printr-o elice aeriană, folosită în ape puţin adînci şi, la mare, pe timp calm. Hidrograd (hidrot.) A zecea parte din diferenţa dintre cota apelor maxime şi cota apelor minime cunoscute ale unui curs de apă. Hidrograf (hidrot.) Hidrometru înregistrator. Hidroizoliipsă (hidrot.) Curbă obţinută prin unirea punctelor de acelaşi nivel hidrostatic subteran la stratele acvifere cu nivel liber. Hidroizopicză (hidrot.) Curbă obţinută rin unirea punctelor cu acelaşi nivel idrostatic la stratele cu nivel artezian şi ascendent. Hidroliză (chim.) a. Reacţie a apei cu unii compuşi, cum sînt sărurile unui acid tare cu o bază slabă sau cele ale unui acid slab cu o bază tare, prin care sărurile se transformă în acidul şi în baza respectivă. — b. Reacţie între un compus organic şi apă, care are loc în prezenţa unui catalizator sau a unei enzime. Hidrologie (hidrot.) Ramură a hidrotehnicii care se ocupă cu studiul curgerii apelor, sub formă lichidă sau solidă, la suprafaţa sau în interiorul scoarţei terestre, cu măsurări, cercetări şi studii pentru determinarea elementelor hidraulice de bază în vederea stăpînirii şi folosirii apelor superficiale în scop energetic, pentru irigaţie, navigaţie, regularizări necesare construcţiei de localităţi etc. Hidromecanică (mec.) Ramură a mecanicii care se ocupă cu echilibrul şi mişcarea fluidelor. (=Mecanica lichidelor). Hidromecanizare (constr., mine) Mecanizarea lucrărilor de excavare şi de transport al pămîntului sau altor materiale de slabă consistenţă (nisip, caolin), pe cale hidraulică (v. planşa LII). Hidrometrie (hidrot.) Ramură a hidrotehnicii care se ocupă cu metodele tehnice şi cu instrumentele cu ajutorul cărora se efectuează măsurările de debit pe cursurile de apă de la suprafaţă, sau pe conductele sub presiune. Hidrometru 1 (nov.) Aparat folosit la măsurarea desfăşurării în timp a înălţimii mareelor. 2 (hidrot.) Numire prescurtată pentru mira hidrometrică, cu ajutorul căreia se măsoară nivelul la care se găseşte supra-.faţa liberă a unui curs de apă (v. planşa LII). (=Miră hidrometrică, Miră limnimetrică). Hidromonitor (constr., mine) Dispozitiv format dintr-un ajutaj metalic, prin care se proiectează asupra unor roci o puternică vînă de apă ce desprinde şi antrenează materialul; e folosit la exploatarea sau la săparea rocilor puţin consistente (nisipuri, pietrişuri, argile, caolin etc.) (v. planşa LII). (= Monitor). 385 Hipocicloidă Hidron, coloranţi ^ (ind. chim.) Coloranţi de cadă care conţin sulf în moleculă. Hidroplanare (av.) Deplasare a unui liidroavion pe apă, prin autopropulsie aerodinamică. Hidropult (tehn.) Utilaj manual de primă intervenţie în caz de incendiu, alcătuit dintr-o pompă aspiratoare-respingătoare, pentru aruncarea apei în jet compact asupra focului. Hidroscală (av.) Aeroport pentru amerizarea hidroavioanelor. Hidrosilicat (chim.) Silicat al metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase, hidratat în condiţii obişnuite sau sub acţiunea presiunii’ şi a temperaturii. Hidrosol (chim.) Soluţie coloidală în apă. Hidrostatică (mec.) Ramură a hidromecanicii care se ocupă cu studiul echilibrului lichidelor şi al corpurilor cufundate In lichide. Hidrotator (mine) Con clasor hidraulic folosit la separarea cărbunilor cu dimensiuni sub 40 mm. Hidrotehnică (tehn.) Ramură a tehnicii care se ocupă cu folosirea apelor şi a energiei lor, cum şi cu proiectarea şi executarea lucrărilor în legătură cu ele. Hidrotimetrie (hidrot.) Măsurare a durităţii unei ape. Hidroxid (chim.) Compus chimic anorganic care conţine, în moleculă, gruparea -OH. (= H idrat). Hidroxil (chim.) Gruparea —OH. (= O x i d r i 1),. Hidrozîncit (mineral.) ZnC03, 2Zn(OH)2. Carbonat de zinc hidratat, natural; e un minereu de zinc. Hidrură (chim.) Combinaţie între hidrogen şi alt element. Higroscopic (fiz.) Calitate a unei substanţe de a absorbi, dintr-un mediu, apă sau vapori de apă. Higroscopicitate (fiz. ) Proprietate a unui corp de a fi higroscopic. Higrostat (fiz.) Aparat pentru menţinerea unei stări higrometrice (grad de saturaţie în vapori de apă) constante, alcătuit dintr-un higrometru şi un releu care pune în funcţiune fie un încălzitor, fie un stropitor de apă. Hiperbolă (mat.) Curbă definită ca loc geometric al punctelor a căror diferenţă a distanţelor la două puncte fixe, numite focare, e constantă. Ecuaţia hiperbolei, raportată la axele ei de simetrie drept axe de coordonate, e: a fiind semidistanţa dintre vîrfurile hiperbolei, b — l/c2 — a2, iar c semidistanţa dintre focare. Hiperbolă echilateră (mat.) Hiperbolă ale cărei asimptote sînt perpendiculare între ele. Hiperboloid (mat.) Cuadrică cu un centru, ale cărei secţiuni plane sînt numai hiperbole, elipse sau cercuri. Se deosebesc hiperboloizi cu una şi cu două pînze. Hiperon (fiz.) Particulă elementară cu o masă de repaus mai mare decît cea a nucleonilor. Se cunosc mai multe tipuri de hiperoni. Hiperstatic (mec.) Echilibru care , se menţine chiar la eforturi deosebite de a-1 distruge. Hipersustentaţie (av.9 mec.) Portanţă suplimentară a profilului unei aripi/ care se obţine prin diferite mijloace adecvate (fante în aripi, flapsuri, fowlere etc.). Hipocentru (geol.) Locul din interiorul scoarţei terestre unde, datorită unei perturbări a echilibrului stratelor, se produc zguduituri care se propagă la suprafaţă, dînd naştere cutremurelor. Hipocicloidă (mat.) Curbă descrisă de un punct al circumferinţei unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix din planul lui, în interiorul acestuia. Hipoclorit 386 Hipoclorit (chim.) Sare a acidului hi-pocloros (HGIO). Datorită proprietăţilor lor oxidante, hipocloriţii de sodiu, de potasiu şi de calciu sînt întrebuinţaţi la sterilizarea apei, ca dezinfectanţi şi ca decoloranţi. , Hipogen (geol.) Calitate a unei roci, a unui proces sau a unui fenomen geologic de a avea originea în interiorul Pămîntului. Hipoid (tehn.) Calitate a unui angrenaj de a fi alcătuit din roţi dinţate hi-perboloidale sau pseudohiperboloidale (cilindrice sau conice), care nu au axele în acelaşi plan, realizînd o transmitere cu randament superior. Hipometru (elt.) Aparat de măsurare a nivelurilor de transmisiune. Hipomobil (transp.) Calitate a unui vehicul de a fi tractat cu cai. Hiposulfit (chim.) Sin. Tiosulfat (v.). Hiposulfit de sodiu (chim.) Sin. Tiosulfat de sodiu (v.). Hipsocrom (chim.) Calitate a unei grupări de a provoca o deplasare înspre lungimi de undă mici, a regiunii de absorbţie a luminii de către o substanţă în a cărei moleculă a fost introdusă. Hipsometru (fiz.) Aparat cu ajutorul căruia se determină presiunea atmosferică, prin determinarea temperaturii de fierbere a apei (sau a altui lichid). Histerezis (fiz.) V. Istereză. Histerezisgraf (elt.) Aparat care serveşte la trasarea ciclurilor de istereză. Histerezismetru (elt.) Aparat destinat să măsoare cuplul de istereză. Hîrtie (hîrt. cel.) Produs alcătuit din fibre vegetale, care conţine şi unele substanţe minerale, fabricat în formă de foi de grosimi diferite, din celuloză industrială (v. planşa LII). Hîrtie abrazivă (tehn.) Hîrtie pe care s-a fixat, cu ajutorul unui liant, de obicei clei de piele, un strat de granule abrazive (sticlă, şmirghel, electrocorund, carborundum etc.). (= Hîrtie de şle-f u i t). Hîrtie carbon 1 (foto.) Hîrtie fotografică acoperită cu un strat de gelatină bicromatată care conţine pulbere de cărbune. în locurile impresionate de lumină, gelatina devine insolubilă în apă; prin spălare cu apă caldă, gelatina e îndepărtată din locurile neimpresionate. 2 (hîrt. cel). Hîrtie care se prezintă în foi subţiri acoperite, pe una dintre feţe, cu un strat de substanţă colorantă, folosită la obţinerea de copii, în scrisul cu mîna sau cu maşina de scris. Hîrtie cu emeri (tehn.) Sin. Hîrtie cu şmirghel (v.). Hîrtie cu sticlă (tehn.) Sin. Hîrtie s t i c 1 a t ă (v.). Hîrtie cu şmirghel (tehn.) Hîrtie de şlefuit cu pulbere de şmirghel. (= Hîrtie cu emeri). Hîrtie de calc (desen) Hîrtie fabricată prin măcinarea foarte fină a pastei de hîrtie, astfel încît să se obţină o bună transparenţă; e folosită la copierea desenelor şi la transpunerea lor pe hîrtii fotosensibile de tipul ozalid. Hîrtie de filtru (chim.) Hîrtie poroasă, fabricată din bumbac pur, folosită în laborator la filtrarea unor suspensii. Hîrtie de filtru cantitativă (chim.) Hîrtie de filtru care, după ardere, nu lasă deloc sau lasă o cantitate foarte mică şi cunoscută de cenuşă, folosită în analiza cantitativă gravimetrică pentru filtrarea precipitatelor care, după arderea hîrtiei, urmează să fie cîntărite. Hîrtie de şlefuit (tehn.) Sin, Hîrtie abrazivă (v.). Hîrtie ferogalică (foto.) Hîrtie fotografică ce conţine săruri de fier, care e developată cu acid galic. Dă imagini cu trăsături violacee şi e întrebuinţată la reproducerea desenelor de pe calc. Planşa LII Procedee pentru aplicarea metodei hidro^ mecanizării a — procedeul descendent; b — procedeul ascendent; 1 — hidromonitor; 2 — pantă de scurgere; 3 — pulpă de material; 4 şi 5 rezervoare de decantare; 6 — dig; 7i— pompă; 8 — conductă de refulare. :25 -23- 221 21 Nivelul lp a Nive/ut T ^ § Eoo Hidromonitoare a — cu articulaţie cu bile; b — cu deflector; 1 — cotul Gradaţiile mirei hidrometrice superior; 2 — ţeavă; 3 — duză; 4 — pîrghie; 5 — cotul infe- i — lemn brut; 2 — tocător; 3 — calcar; 4 — pirită; 5 — turn pentru leşie bisulfitică; 6 — fierbător; 7 — cuvă de spălare; 8 — îngroşătoare; 9 — defi-brator continuu; 10 — holendre albitoare; 11 — zdrenţe (bumbac sau cînepă); 12 — fierbător rotativ; 13 — holendru spălător; 14 — hîrtie veche şi deşeuri; 15 — moară cu tăvălugi; 16 — holendru colector; 17 — malaxor de omogenizare; 18 — sită fără sfîrşit; 19 — prese umede; 20 — prese uscate; 21 — spre instalaţia de finisare. Hîrtie fotografică 388 Hîrtie fotografică (foto,) Hîrtie acoperită cu un strat sensibil la acţiunea luminii, folosită pentru obţinerea de copii fotografice. Hîrtie heliografică (tehn.) Hîrtie specială, acoperită pe o faţă cu un strat sensibil la acţiunea luminii; e folosită în aparate speciale la copierea desenelor şi a planurilor executate pe hîrtie de calc. Hîrtie parafinată (tehn.) Hîrtie impregnată cu parafină sau cu diferite ceruri, folosită împotriva umezelii. Hîrtie sticlată (tehn,) Hîrtie abrazivă cu granule de sticlă. Ho (chim.) Simbol pentru elementul Holmiu. Hoban (av.) Tijă sau coardă de oţel profilată; serveşte la rigidizarea legăturii aripilor cu fuzelajul, la unele avioane mo-noplan sau biplan. Hobanare (av.) Ansamblul hobanelor, montanţilor, contravîntuirilor etc., care asigură, la unele avioane, rigidizarea legăturii aripilor cu fuzelajul. Hobot (mş.) Conductă flexibilă alcătuită din pîlnii de tablă tronconice, articulate, folosită pentru transportul betonului pe direcţii înclinate. Holendru 1 (alim.) Tobă cu suprafaţa aspră într-o manta metalică cu ochiuri longitudinale, care realizează decorticarea cerealelor prin frecarea boabelor de suprafeţele tobei şi mantalei, care se învîrtesc în sensuri contrare. 2 (tehn.) a. Cadă folosită la anumite operaţii din industria chimică. — b. Sin. Racord olandez (v.), Olandez. Holendru de înălbire (hîrt: cel.) Instalaţie în formă de cadă în care se înăl-beşte celuloza. Holendru de rafinare (hîrt. cel.) Instalaţie în formă de cadă în care se execută rafinarea fibrelor din semifabricatele ce intră în compoziţia hîrtiei. Holmiu (chim.) Ho. Element din familia pămînturiior rare, cu nr. at. 67, gr. at. 164,9. Holocen (geol.) Diviziune superioară a Cuaternarului, care începe odată cu retragerea ultimei glaciaţiuni nordice şi durează şi astăzi. (V. C 1 a s i f i c a r e a formaţiunilor scoarţei terestre) Holocristalin (mineral.) Calitate a structurii unei roci magmatice care are toate mineralele componente complet cristalizate ; e specifică rocilor intruzive. Holoenzimă (chim.) Sistem fermenta-tiv format din coenzimă şi apoenzimă. Holoenzimă reprezintă enzimă propriu-zisă. Homespun (text.) Ţesătură de lînă produsă pe războiul manual. Hon (met. pr.) Unealtă alcătuită din 3 — 8 bare abrazive dispuse simetric în jurul unui ax central, cu care sînt legate elastic. în funcţiune, honul ‘efectuează o mişcare de rotaţie rapidă combinată cu o mişcare de translaţie alternativă lentă, barele abrazive exercitînd (datorită legăturii elastice) o apăsare pe suprafaţa de prelucrat. Honuire (met. pr.) Operaţie de supra-netezire a unei suprafeţe interioare, executată cu honul (v.), care efectuează mişcări elicoidale alternative, piesa rămînînd imobilă. Horn acustic (telc.) Sin. Pavilion acustic (v.). Hornblendă (mineral.) Mineral din grupul amfibolilor, cu compoziţia chimică inconstantă, caracterizată prin raporturile foarte variabile dintre magneziu şi fier bivalent, pe de o parte, şi aluminiu şi fier trivalent, pe de alta. Hotă (tehn.) Construcţie (de zidărie, metal, sticlă) care colectează, pentru a putea fi evacuate, gazele de ardere sau . gazele degajate în reacţiile ce au loc pe' masa de laborator. Huilă (petrogr.) Cărbune fosil, compact, uneori şistos pînă la fibros, de culoare neagră sau neagră-cenuşie, cu luciu sticlos. Hulă (hidr.) Mişcare de ondulaţie a suprafeţei mării, după încetarea furtunii, cu formare de valuri în formă de unde 389 Husă cilindrice regulate, avînd, drept curbă directoare, o sinusoidă. Hulă de fund (nav.) Mişcare ondula-torie mai slabă sau mai puternică a apei mării în zonele cu pantă foarte abruptă, provocată după furtună. Hulă de uragan (nav.) Puternică mişcare ondulatori e a apei mării, provocată de vînturile violente ale unui uragan. Huludeţ (text.) Fusul ţevii de la suveică. (== L e m n u ş). Humă (petrogr.) Argilă plastică cenuşie închisă sau vînătă-negricioasă; umezită cu apă, dă o pastă foarte moale, care se poate modela. Humă de Teişani (petr. gaze) Varietate de humă, expir-atată la Teişani, ju- deţul Prahova, şi folosită pentru prepararea noroaielor de foraj. Humici, acizii (chim.) V. Acizi h u m i c i. Hurcă (mine) Mic jgheab de lemn, cu fundul puţin înclinat şi ciuruit, folosit la spălarea manuală a nisipurilor sau a minereurilor aurifere sfărîmate în şteam-puri. Tulbureala care conţine aur se scurge pe un plan înclinat acoperit cu o ţesătură de lînă scămoşată, care reţine particulele de aur. (Termen minier din Munţii Apuseni.) Husă (tehn.) învelitoare de pînză, de obicei impermeabilă, folosită pentru protejarea anumitor piese, maşini sau instalaţii, contra prafului, frigului etc. I I (chim,) Simbol pentru elementul Iod (v. şi J). 1 (mat.) Simbolul numărului ]/ — 1. Iaz 1 (gen.) Canal descoperit, abătut din cursul unei ape curgătoare, pentru a duce apă la o moară, la un joagăr, la o piuă sau la o fabrică. 2 (hidrot.) Lac format prin construirea unui baraj (iezătură) de-a curmezişul unei văi. Ibrişin (text.) Aţă pentru cusut, brodat şi împletit, de bumbac sau de mătase răsucită. Iconoscop (elt.) Tub electronic, folosit în televiziune, care transformă iluminările unei imagini în tensiuni electrice proporţionale cu iluminările punctelor explorate ale imaginii (v. planşa LIII). Identificare (chim.) Operaţie de punere în evidenţă a unui element sau a unui compus chimic într-un amestec. Identificare a proceselor (cib.) Metodă prin care se identifică caracteristicile de transfer ale unei instalaţii tehnologice. Identitate (mat.) Egalitate valabilă oricare ar fi valorile numerice date cantităţilor variabile pe care le cuprinde. Se notează cu semnul s=. Ie (text.) Bluză pentru femei, caracteristică portului naţional românesc, din pînză albă de bumbac, de in sau de bo-rangic, împodobită cu diferite cusături colorate, fluturi, mărgele etc. Ieşire (cib.) Bornă sau borne terminale ale unui element sau sistem. Iezătură (hidrot., pisc.) Zăgaz sau dig transversal construit la baza iazurilor pentru reţinerea apelor. Igamide (ind. chim.) Mase plastice poliamidice întrebuinţate ca material de presare, cu calităţi mecanice bune şi cu permitivitate mare. Iganil (ind. chim.) Masă plastică obţinută prin condensarea anilinei cu form-aldehida, întrebuinţată ca izolant în electrotehnică. Igdaniiă (expl.) Exploziv de siguranţă, care conţine 95—96% azotat de amoniu granulat şi 4—5% motorină. Ignifug (tehn.) Calitate a unui materia de a nu se aprinde deloc sau foarte greu în contact cu o flacără. Aplicat pe suprafaţa unui material combustibil sau introdus în masa acestuia, împiedică aprinderea lui. La ignifugarea materialelor, se aplică, pe lemn, ţesături etc., cîte un strat de silicaţi sau sulfaţi de amoniu, de sodiu, de potasiu, săruri de magneziu, borax etc. Igniîugare (tehn.) Impregnare sau acoperire cu o substanţă care se aprinde foarte greu, a unui material care se aprinde uşor. Ignitor (elt.) Electrod de aprindere al unui ignitron. Ignitron (elt.) Tub redresor monoano-dic cu arc de mercur, pentru curenţi de mare intensitate (sute sau mii de amperi), alcătuit dintr-un catod K, constînd dintr-o baie de mercur, un anod Ade obicei de grafit, şi un electrod de aprindere Eap, numit ignitor (v. planşa LIII). 391 Imersiune Ilmenit (mineral.) FeTi03. Titanat de fier natural, cu 31,6% Ti; minereu de titan. Iluminare 1 (fiz.) Mărime fotometrică egală cu fluxul luminos care cade asupra unităţii de arie dintr-o suprafaţă, perpendicular pe acea suprafaţă. în sistemul SI, unitatea de iluminare e luxul. 2 (gen.) îndreptare a unui fascicul de radiaţii luminoase pe suprafaţa unui corp. Iluminare, cantitate de^ (fiz.) Produs dintre iluminarea unei suprafeţe şi timpul cît a fost iluminată. Iluminat (tehn.) Tehnica producerii luminii artificiale şi a răspîndirii ei pe diferite suprafeţe. Iluminat direct (tehn.) Sistem de răs-pîndire a luminii, în care cea mai mare parte a fluxului luminos dat de sursă ajunge direct, fără reflexie, refracţie sau împrăştiere, la obiectele dorite. Iluminat indirect (tehn.) Sistem de răspîndire a luminii, în care cea mai mare parte a fluxului luminos dat de sursă ajunge la obiectele dorite prin intermediul unor suprafeţe împrăştietoare (pereţii încăperii sau suprafeţe auxiliare speciale). Iluminat lumina zilei (elt.) Sin. Iluminat mixt (v.). Iluminat mixt (elt.) Iluminat care foloseşte, în acelaşi timp, diferite surse de iluminat electric prin lămpi incandescente sau fluorescente cu spectrul de radiaţii apropiat de cel al luminii naturale, spre a da o lumină cît mai apropiată de lumina zilei. (= Iluminat lumina zilei). Iluminat prin fluorescenţă (elt.) Iluminat cu surse de lumină în care o substanţă fluorescentă radiază lumină sub acţiunea unei radiaţii ultraviolete produse pri \ luminescenţă. O astfel de sursă de lumină constă, de obicei, dintr-un tub de sticlă cu doi electrozi, umplut cu un gaz nobil pentru amorsare şi cu vapori de mercur, avînd pereţii acoperiţi cu o substanţă fluorescentă ce absoarbe ra- diaţia ultravioletă a vaporilor de mercur şi emite o radiaţie vizibilă. Iluminat prin incandescenţă (tehn.) Iluminat care foloseşte surse incandescente (luminări, lămpi cu combustibil gazos sau lichid, lămpi electrice cu filament incandescent şi lămpi cu arc electric). Iluminat prin luminescenţă (elt.) Iluminat cu surse de lumină luminescen te, cum ar fi tuburi de sticlă cu doi electrozi umplute cu gaze nobile la presiune foarte joasă sau tuburi de sticlă cu doi electrozi umplute cu un gaz nobil pentru amorsare şi cu vapori de mercur sau de sodiu. (V. şi Luminescenţă). Imaginar, număr ^ (mat.) V. Nu-mă r imaginar. Imagine (fiz.) Ansamblu de puncte în care se întîlnesc razele tuturor fasciculelor provenite de la punctele unui obiect (imagine reală) (v. planşa LIII) sau prelungirile acelor raze (imagine virtuală) (v. planşa LIII), după ce au străbătut sau au fost reflectate de un sistem optic (lentilă, oglindă etc.). Imagine latentă (foto.) Imagine înregistrată pe o placă sau pe un film fotografic, încă nedevelopate. Imagine negativă (foto.) Imagine fotografică obţinută pe o placă sau pe un film fotografic după developare; e cu atît mai neagră, cu cît originalul e mai luminos. Imagine pozitivă (foto.) Imagine fotografică obţinută prin copiere după un clişeu, asemenea cu originalul, din punctul de vedere al înnegririi. Imagine sonoră (cin., fiz.) Imagine a înregistrării sunetelor pe un film cinematografic, sub forma unei benzi paralele cu şirul de imagini fotografice. Imagine stereoscopică (cin., fiz.) V. Stereoscopică, imagine Imersiune 1 (fiz.) Metodă de lucru în microscopie, caracterizată prin introducerea, între obiectiv şi lamela care acoperă obiectul, a unei picături dintr-un anumit lichid transparent, prin care se îmbună- Impact 392 tăţeşte puterea separatoare a microscopului. 2 (gen.) Afundare parţială sau totală a unui corp într-un lichid. Impact 1 (gen.) Ciocnire. 2 (rez. mat.) Raport între săgeata pe care o capătă o grindă sub acţiunea unor forţe aplicate brusc şi săgeata pe care o capătă cînd se aplică aceleaşi forţe cu o intensitate care creşte încet şi continuu de la valoarea zero pînă la valoarea finală. V. şi Multiplicator de impact. Impedanţă acustică (fiz., telc.) Raport între presiunea acustică şi fluxul de viteză printr-o suprafaţă dată, toate mărimile variabile avînd o variaţie armonică în timp. Impedanţă acustică intrinsecă (fiz., telc.) Raport definit într-un punct, între presiunea acustică şi viteza particulei în acel punct, ambele mărimi avînd o variaţie armonică în timp. Impedanţă caracteristică (elt., telc.) Impedanţă care, montată la capătul unei linii electrice uniforme, face ca la celălalt capăt al liniei să fie aceeaşi impedanţă. Impedanţă cinetică (telc.) Pentru un transductor electromecanic, diferenţă între impedanţa normală şi cea în gol. Impedanţă de precizie (elt.) Impedanţă din circuitul secundar, corespunzînd puterii de precizie (v.) sub tensiunea nominală (pentru curentul nominal). Impedanţă de transfer (elt.) Impedanţă Z]k definită între perechile de borne j şi k ale unei reţele electrice liniare, prin raportul dintre tensiunea aplicată între borne şi curentul care circulă în impedanţa montată între cealaltă pereche de borne (bornele k). Impedanţă electrică (elt.) a. Mărime complexă — caracteristică unei reţele electrice liniare de curent alternativ, în regim permanent sinusoidal, de frecvenţă dată, definită ca raportul dintre reprezentările în complex ale unei tensiuni şi cele ale unui curent din reţea. —b. Raport între tensiunea efectivă Ia borne (sau între tensiunea electromotoare efectivă) şi curentul efectiv, în cazul curenţilor alternativi. Dacă R e rezistenţa ohmică, L inductivitatea proprie, C capacitatea din circuit (presupuse montate în serie), iar f frecvenţa curentului, impedanţa Z e dată de relaţia: z,y*‘+iml - în sistemul SI, impedanţa se măsoară în ohmi. Impedanţă electroacustică de cuplaj (telc.) V. Coeficient de cuplaj electroacustic. Impedanţă electromecanică de cuplaj (telc.) Y. Coeficient de cuplaj electromecanic. Impedanţă în circuit deschis (telc.) La un transductor electromecanic, impedanţa electrică măsurată la intrare, cînd impedanţa mecanică de la ieşire e infinită (cazul blocajului mecanic). Impedanţă în sarcină normală (telc.) Impedanţă măsurată la intrarea unui transductor cînd ieşirea e conectată pe impedanţa corespunzătoare sarcinii normale. Impedanţă în scurtcircuit (telc.) La un transductor electromecanic, impedanţa electrică măsurată la intrare, cînd impedanţa de sarcină e nulă (cazul vibraţiei libere). (= Impedanţă liberă). Impedanţă liberă (telc.) Sin. Impe-danţă în scurtcircuit (v.). Impedanţă mecanică (telc.) Raport între amplitudinea forţei aplicate unui sistem mecanic liniar şi’ valoarea componentei vitezei din punctul de aplicare după direcţia acelei forţe, toate mărimile avînd o variaţie armonică în timp. Impedanţă mecanică de transfer (telc.) Raport între forţa aplicată într-un punct al unui sistem mecanic şi viteza care rezultă în alt punct, mărimile variabile în timp avînd o variaţie armonică. Impermeabilizare (tehn.) Operaţie prin care un material e adus în starea de a fi 393 Incidenţă, punct de~ impermeabil faţă de un anumit fluid fie prin adăugare de substanţe (filer în beton, împotriva apei), fie prin impregnare sau acoperire cu o peliculă (cauciuc pe textile, împotriva apei). Imponderabilitate (fiz.) Stare în care sînt compensate efectele cîmpului gravitaţional, în zborul cosmic, de către forţa centrifugă. Impregnare (tehn.) îmbibare a unui material poros cu o anumită substanţă, în general lichidă, pentru a obţine noi proprietăţi (mai mare rezistenţă la descompunere, impermeabilitate etc.). Impregnare a lemnului (lemn) Introducere în masa lemnului a unui lichid antiseptic persistent (derivaţi fenolici şi crezolici, sulfat de cupru, sulfat de fier, pentaclorfenol etc.), cu scopul de a-i mări rezistenţa la atacul ciupercilor şi al insectelor sau pentru a-1 ignifuga; se efectuează prin imersiune în lichidul im-pregnant, prin injectare sau prin autocla-vizare. Impregnoi (text.) Emulsie de parafină cu clei de oase şi săpun de colofoniu, cu adaos de formiat sau acetat de aluminiu, întrebuinţată la impregnarea ţesăturilor pentru a deveni hidrofuge. Impresionare (foto.) Transformare pe care o suferă substanţa fotosensibilă a unui material fotografic (placă, film, hîrtie) sub acţiunea luminii. Impresiune (tehn.) Urmă lăsată prin apăsare pe o suprafaţă. Imprimantă rapidă, (cib.) Dispozitiv de ieşire al calculatoarelor electronice digitale, caracterizat printr-o mare viteză de imprimare a caracterelor. Imprimare 1 (poligr.) Transpunere, de pe o formă de tipar, pe hîrtie sau pe alt material, a unui text sau a unei figuri, cu ajutorul cernelurilor tipografice, folosind în acest scop maşini de tipar. . (= Tipărire). 2 (text.) Localizare a proceselor de vopsire sau de decolorare în condiţii speciale, înlocuind baia de vopsire (de decolorare) cu o pastă. Imprimare cilindrică (poligr.) Transpunere mecanică de texte sau figuri, în care forma de tipar e plană, iar piesa ce presează hîrtia e cilindrică. Imprimare plană (poligr.) Transpunere mecanică de texte sau figuri, în care atît forma de tipar, cît şi piesa ce presează hîrtia sînt plane. Imprimare rotativă (poligr.) Transpunere mecanică de texte sau figuri, în care atît forma de tipar, cît şi piesa de presare sînt cilindrice. Imprimeriei (poligr.) a. Tehnică a lucrărilor grafice. —b. Atelier în care se efectuează lucrări poligrafice. 2 (text.) Atelier în care se imprimă ţesăturile. Impuls 1 (elt.) Emisiune de scurtă durată a unui curent electric. 2 (mec.) Mărime egală cu produsul mv dintre masa m a unui corp care se mişcă şi viteza v a centrului de greutate. (= G a n t i t a t e de mişcare). Impulsie (fiz.) Efectul variaţiei bruşte a unei mărimi. Ex.: impulsie mecanică (şoc), prin aplicarea bruscă a unei forţe. Impnlsor (tehn.) Rotor al unei pompe centrifuge. Impuritate (tehn.) Corp sau substanţă străină care au ajuns neintenţionat în masa unui material şi a căror prezenţă, peste o anumită cantitate limită, e, de obicei, dăunătoare. In (chim.) Simbol pentru elementul Indiu. Incandescenţă (fiz.) Stare a unui corp care emite lumină datorită temperaturii sale relativ înalte. Incidenţă (fiz.) Întîlnire a unei raze sau a unui fascicul de raze cu o suprafaţă. Incidenţă, plan de~(fiz.) Plan care conţine raza incidenţă într-un punct pe o suprafaţă şi normala la suprafaţă în acel punct. Incidenţă, punct de ~ (fiz.) Punct în care o rază de lumină întîlneşte o suprafaţă. Incidenţă, unghi de 394 Incidenţă, unghi de ~ (fiz.) Unghi dintre raza incidenţă şi normala la suprafaţă în punctul de incidenţă. Inclinogramă (petr. gaze) Grafic în care se reprezintă proiecţia pe plan orizontal a poziţiei axei unei sonde, indicînd variaţia înclinării şi a azimutului acesteia. Inclinometru 1 (geofiz.) Instrument pentru măsurarea înclinaţiei magnetice. 2 (nav.) Instrument care serveşte la măsurarea unghiurilor de înclinare transversală ale navei (ruliul). 3 (petr. gaze) Aparat pentru măsurarea şi înregistrarea direcţiei unei sonde pe toată lungimea sau pe anumite intervale ale lungimii sale. Incluziune (tehn.) Particulă de material străin conţinută în masa unui corp solid (în cristale, în masa anumitor roci, într-o masă metalică, în sticlă etc.). Incluziunile pot fi solide, lichide şi chiar gazoase. Incomensurabil (mat.) Calitate a două numere de a nu avea o măsură comună, adică al căror raport nu se poate reduce la un raport de numere întregi. Incompresibil (fiz., tehn.) Calitate a unui corp de a nu-şi micşora volumul cînd presiunea exterioară la care e supus ■creşte. Nu există corpuri perfect incom-presibile. Increment logaritmic (fiz.) Logaritm natural al raportului a două amplitudini succesive ale unei mărimi periodice a cărei amplitudine creşte. Incrustaţie (hidrot., tehn.) Depozit depus de apele mineralizate în ţevi, conducte, rezervoare etc. Indantren, coloranţi ~ (ind. chim.) Clasă de coloranţi de cadă, cu rezistenţe foarte bune la lumină şi la tratamente mecanice şi termice. Cea mai mare parte dintre coloranţii indantren întrebuinţaţi derivă de la antrachinonă. tnden (chim.) Hidrocarbură a cărei moleculă conţine un ciclu benzenic alipit de un ciclu rezultat din ciclopentan şi în care se găsesc două legături duble; e întrebuinţată la fabricarea unor răşini sintetice, a unor izolanţi, lacuri etc. Index (tehn.) Sin. Indice (v. Indice 3). Indian (text.) Ţesătură de bumbac fină, albită sau vopsită, ori imprimată în culori deschise, folosită pentru lenjerie. Indicativ (telc.) Succesiune de litere şi cifre înscrise pe un element activ de circuit electronic, care, conform unei anumite convenţii, permite identificarea clasei căreia îi aparţine acel element. Indicatoare de emisiune (fiz.) Curbă care reprezintă modul în care intensitatea unui izvor de lumină variază, în funcţiune de direcţia de observare, şi care se obţine ca loc geometric al extremităţilor unor segmente purtate în diferite dîrefcţţii, cu originea în izvorul de lumină şi cu lungimi proporţionale cu intensităţile respective. (= Curbă foto metrică). Indicatori (chim.) Substanţă introdusă, în cantitate mică, în mediul în care se realizează o reacţie, în analiza volumetrică, şi cu ajutorul căreia se poate determina sfîrşitul reacţiei prin faptul că îşi modifică unele proprietăţi, de ex. culoarea. 2 (elt.) Element destinat să indice poziţia echipajului mobil al unui aparat. 3 (tehn.) a. Aparat sau dispozitiv de semnalizare a sensului variaţiei unei mărimi de stare sau a unei caracteristici a unui sistem tehnic. Se deosebesc indicatoare de măsură,. de poziţie şi de semnalizare. — b. Aparat care arată (măsoară) valoarea unei mărimi. Indicator al ordinii fazelor (elt.) Aparat care permite să se determine ordinea de succesiune a fazelor în orice punct al unui circuit sau al unei reţele polifazate. Indicator al polilor electrici (elt.) Hîrtie sugativă, umezită cu soluţia unei sări (ca sulfatul de potasiu) şi cu fenolfta-leină, — utilizată pentru a face distincţia între polii pozitiv şi negativ ai unui curent electric continuu. Cînd conductoarele neizolate sînt puse în contact cu hîrtia umedă, are loc electroliza sării respective, cu formare de hidroxid de potasiu la polul 395 Indicator de viraj şi înclinare negativ, care provoacă, în dreptul acestuia, înroşirea fenolftaleinei. Indicator de acceleraţie (tehn.) Sin. Accelero metru (v.). Indicator de adîncime (mine) Dispozitiv constînd din doua cursoare legate de arborele maşinii de extracţie şi care se mişcă în sens invers (în sus şi în jos), marcînd poziţia coliviilor în puţ. Indicator de apel (telc.) Dispozitiv folosit în unele centrale telefonice pentru a indica postul chemător, prin apariţia unor cifre luminoase. Indicator de frecvenţă (elt.) Sin. Frec-venţmetru (v.). Indicator de glisadă (av.) Indicator de poziţie folosit, în zborul fără vizibilitate, pentru determinarea înclinărilor transversale ale avionului, a derapării etc. Indicator de greutate (petr. gaze) Aparat pentru măsurarea şi înregistrarea sarcinii suspendate la cîrligul de foraj (greutatea garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj). Cu ajutorul indicatorului de greutate se cunoaşte sarcina pe care sapa o exercită în fiecare moment pe talpa sondei. Indicator de izolaţie (elt.) Aparat pentru decelarea defectelor de izolaţie ale unui circuit sau ale unei instalaţii electrice. Indicator de maxim (elt.) Dispozitiv accesoriu al unui contor, destinat să indice cea mai mare valoare a puterii medii sau a curentului mediu utilizate în intervale de timp succesive egale. Indicator de măsură (tehn.) Aparat ce indică valoarea pe care o are o mărime la un moment dat; dacă se şi trasează, pe o hîrtie, valorile succesive ale mărimii, se numeşte înregistrator (v. Instrument înregistrator). Indicator de nivel (tehn.) Dispozitiv de marcare a poziţiei care indică — fie direct, printr-o sticlă de nivel sau miră limnimetrică, fie indirect, printr-un plutitor ce transmite indicaţiile — înălţimea suprafeţei libere a unui lichid dintr-un recipient sau a unui curs de apă. Indicator de pantă (mec.) Instrument care indică înclinarea planului de simetrie al unui vehicul faţă de verticală sau de un plan orizontal. Indicator de pierdere de viteză (av.) Aparat care indică micşorarea vitezei unui avion, cînd aceasta depăşeşte o anumită limită inferioară. Indicator de polaritate (elt.) Aparat pentru indicarea polarităţii unui conductor faţă de altul. Indicator de poziţie (tehn.) Aparat care indică anumite mărimi geometrice* referitoare la poziţia în spaţiu a unui sistem tehnic. Indicator de presiune 1 (mş.) Instrument pentru determinarea variaţiilor presiunii agentului motor în cilindrul unei maşini cu piston. Se construiesc indicatoare mecanice, optice, stroboscopice, electrice, fotocatodice etc. 2 (tehn.) Manometru. Indicator de semnalare (gen.) Inscripţie sau simbol care dau o anumită indicaţie pe o cale de circulaţie. Ex.: indicator de stradă, indicator de" circulaţie. Indicator de tiraj (tehn.) Dispozitiv de măsură pentru determinarea depresiunii provocate de tiraj într-o canalizaţie de gazeri (v. planşa LIII). Indicator de turaţie (tehn.) Sin. Ta* hometru (v.). Indicator de ulei (mş.) Tijă gradată care se introduce în baia de ulei a unui motor cu ardere internă pentru măsurarea nivelului uleiului în baie. Indicator de unghi (tehn.) Dispozitiv de marcare a poziţiei pentru determinarea unghiului format de o anumită direcţie cu o direcţie de referinţă, în general verticală sau orizontală (indicatoare de pantă, de derivă, de incidenţă, de direcţie a vîntului etc.). Indicator de viraj (av.) Indicator de măsură pentru determinarea vitezei unghiulare a unei aeronave în viraj. Indicator de viraj şi înclinare (av.) Aparat combinat, care conţine un indi- Indicator de viteză 396 câtor de viraj şi un inclinometru giroscopic, astfel încît să se verifice dacă virajul luat de avion e corect şi să se măsoare panta transversală. Indicator de viteză (mec., transp.) Sin. Vitezometru (v.). Indicator luminos (elt.) Imagine proiectată pe o scară, care serveşte ca indicator. Indicator magnetic al curentului de trăsnet (elt.) Baretă constituită dintr-un fascicul de fire subţiri sau din lamele de oţel special, care poate indica, prin schimbarea caracteristicilor sale magnetice, intensitatea aproximativă a curentului produs de un trăsnet apropiat. Indicator optic de acord (telc.) Tub electronic, constituit dintr-o triodă şi indicatorul propriu-zis, ambele montate în acelaşi balon, utilizat pentru controlul acordului circuitelor unui receptor. Indicatorul propriu-zis e constituit dintr-un catod central (comun cu al triodei), un ecran luminescent conic (anodul părţii indicatoare) şi unul sau mai mulţi electrozi de comandă intermediari, situaţi între catod şi ecran şi conectaţi la anodul triodei, negativ faţă de ecran (v. planşa LIV). (= Ochi’ magic). Indicator radioactiv (fiz.) Sin. Trasor (v.), Atom marcat. Indicatorul desenului (tehn.) Ansamblul tabelelor de pe un desen, care conţin indicaţii referitoare la acesta (de ex. denumirea întreprinderii, numele proiectantului şi al desenatorului, numărul desenului etc.) şi date caracteristice obiectelor desenate (de ex. denumirea obiectului şi a materialului, greutatea etc.). Indicei (chim., fiz., tehn.) Număr care caracterizează o proprietate a unei substanţe, a unui dispozitiv, a unui sistem tehnic etc. Ex.: indice de refracţie, de aciditate etc. (= Cifră, Număr). 2 (mat.) Număr, literă sau simbol literal, aşezat la dreapta şi mai jos decît un număr sau un simbol, cărora le precizează valoarea sau înţelesul. 3 (tehn.) Ac sau altă piesă a unui aparat de măsurat, care se mişcă în faţa unei scări gradate şi arată cît de mult s-a deplasat sau s-a rotit echipajul mobil al aparatului. (= Index). Indice de acetil (chim.) Numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru a neutraliza acidul acetic produs prin hidroliza unei grăsimi acetilate, şi care serveşte la aprecierea calităţii grăsimii. Indice de aciditate (chim.) Mărime caracteristică pentru o substanţă, exprimată prin numărul de miligrame de hidrat de potasiu necesar pentru a neutraliza acizii organici dintr-un gram de substanţă. Indice de brom (chim.) Mărime exprimată prin cantitatea de brom, în procente, adiţionată de o hidrocarbură nesaturată şi care exprimă gradul de nesaturare. (= Cifră de bro m.) Indice de consum (tehn.) Cantitatea de materii prime, de materiale, de combustibil, de energie electrică etc. consumate pe unitatea de produs. Indice de declin al presiunii (petr. gaze) Viteza de scădere a presiunii de strat în raport cu producţia cumulativă extrasă, considerată ca variabilă independentă. Se exprimă, de obicei, în at/1 000 t. Indice de declin al producţiei (petr. gaze) Medie lunară a scăderii procentuale a debitului unei sonde. Indice de directivitate (telc.) Pentru un transductor, mărime măsurată în decibeli, egală cu de zece ori logaritmul zecimal al factorului de directivitate. Indice de iod (chim.) Mărime caracteristică pentru o grăsime, exprimată prin cantitatea de iod, în greutate, absorbită de 100 g de grăsime şi care exprimă cantitatea de grăsime nesaturată existentă în acea grăsime. (= Cifră de iod). Indice de modulaţie (telc.) Mărime ce caracterizează modulaţia de /frecvenţă, egală cu raportul dintre deviaţia de frecvenţă şi frecvenţa de modulaţie. Indice de modulaţie al unui sistem de transmisiune (telc.) Raport dintre de-. \ Planşa LIII rri Iconoscop T — balon de sticlă; K — catod; G — grilă de control; A — anod; — bobină de focalizare; Bd — bobină de deflexiune; M — mozaic fotoelectric; m — foiţă de mică; PS — placă de semnal; E — bornă de ieşire; S — imagine; O — obiectiv; R — rezistenţă. K Simbol de reprezentare a ignitronului K — catod; A — anod; Eap ~ electrod de aprindere (ignitor). Imagine reală obţinută cu ofpentilă convergentă L — lentilă; F şi F’ — focarele lentilei; AB — obiect; A’B’ — imagine reală. O — oglindă; C — centrul oglinzii; F — focarul principal al oglinzii; AB — obiect; A’B’ — imagine reală. JL ~w~ Indicator de tiraj 1 — ramură de legătură cu atmosfera; 2 — ramură supusă depresiunii create de tiraj. a — într-o oglindă concavă sferică; b — într-o oglindă convexă sferică; F — focar. Indice de refracţie 398 viaţia maximă de frecvenţă şi frecvenţa maximă de modulaţie cu care se lucrează. Indice de refracţie (fiz.) Mărime care reprezintă raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza în mediul al cărui indice de refracţie se consideră. Valoarea lui depinde de natura mediului, de lungimea de undă a radiaţiei la care se raportă •etc. Indice de saponificare (ind. chim.) Sin. Cifră de saponificare (v.). Indice de tăfoăcire (piei.) Raport, exprimat în procente, dintre greutatea de substanţă tanantă combinată cu pielea tăbăcită şi greutatea substanţei dermice care fixează tanantul. Indice de utilizare (tehn.) Grad de folosire a unei instalaţii, a unei maşini etc., exprimat prin raportul dintre cantitatea produsă şi timp sau dintre cantitatea produsă şi alt parametru specific instalaţiei sau procesului tehnologic. Ex.: producţia unui cuptor poate fi dată în tone pe oră sau în tone pe metru pătrat de suprafaţă a cuptorului. (= Factor de utilizare). Indice economic (tehn.) Caracteristică sau ansamblu de caracteristici (de ex. rentabilitate, preţ de cost etc.) ale activităţii economice a unei întreprinderi sau a unei ramuri productive, la un moment dat, în evoluţia ei. Indice octanic (chim.) Sin. Cifră octanică (v.). Indice tehnico-economic (tehn.) Mărime care indică o anumită caracteristică din procesul de producţie şi care permite să se compare între ele (tot din punctul de vedere tehnico-economic) rezultatele mijloacelor de producţie asemănătoare sau .regimuri succesive de utilizare ale aceloraşi mijloace de producţie (de ex.: indice" de utilizare, de consum etc.). Indicele porilor (tehn.) Sin. Cifră de ;pori (v.). Indici cristalografiei (mineral.) Numere raţionale, în general cuprinse între 0 şi 6 (rareori mai mari decît 6), cu care se notează simbolul unei feţe cristalogra- fice. Indicii se însemnează cu simbolurile (h, k, l) şi sînt invers proporţionali cu parametrii a, b şi c ai feţei respective. (= Indicii Iui Mii Ier). Indigo (chim.) Colorant albastru închis care se extrăgea din plante din genul indigofera; azi se prepară sintetic. îndigosoli (chim.) Derivaţi incolori ai unor coloranţi din grupul indigoului, întrebuinţaţi în vopsitoria de bumbac, culoarea apărînd pe fibră după impregnarea ei cu indigosoli şi tratarea cu developator. Indiu (chim.) In. Element cu nr. at. 49; gr. at. 114,76. Metal alb, moale, întrebuinţat la fabricarea unor semiconductoare. Inductanţă (elt.9 fiz.) Raport între fluxul magnetic stabilit printr-un circuit de curentul care trece prin el (inductanţă proprie) sau printr-un alt circuit (inductanţă mutuală), şi intensitatea curentului respectiv. în sistemul SI se măsoară în henry. (= Inductivitate). Inductivitate (elt., fiz.) Sin. Inductanţă (v.). Indnctor (elt.) Parte dintr-o maşină electrică în care se găsesc magnetul permanent sau înfăşurarea parcursă de curent şi în care ia naştere fluxul magnetic necesar producerii forţei electromotoare în înfăşurările maşinii. Inductor telefonic (telc.) Dispozitiv de apel constituit dintr-un generator de curent alternativ monofazat cu magnet permanent, acţionat manual. Inducţie electromagnetică (elt.) Fenomen de producere, într-un circuit, a unei tensiuni electromotoare, prin varierea fluxului magnetic care străbate acel circuit. Inducţie magnetică (fiz.) Mărime vectorială egală cu produsul dintre intensitatea cîmpului magnetic şi permeabilitatea magnetică absolută a substanţei în care se consideră inducţia magnetică. în sistemul SI se măsoară în tesla. Inducţie mutuală (elt.) Fenomen de producere, într-un circuit, a unei tensiuni electromotoare, prin varierea curen- 399 Inerţie tului electric ce trece printr-un circuit apropiat. Inducţie proprie (elt.) Fenomen de producere, într-un circuit, a unei tensiuni electromotoare, datorită cîmpului magnetic ai curentului electric variabil ce trece chiar prin circuitul indus. Indus (elt.) Parte dintr-o maşină electrică în care se produce, prin inducţie, un curent electric. Industrializare (tehn.) Proces de transformare a economiei unei ţări prin introducerea tehnicii maşinilor în cea mai mare parte a ramurilor de producţie, prin crearea de fabrici şi uzine, prin mărirea neîncetată a greutăţii specifice a sectorului industrial în cadrul economiei naţionale. Industrie (tehn.) Producţie organizată de bunuri materiale, realizată, în general, pe baza folosirii mijloacelor tehnice de producţie în cadrul unor întreprinderi economice (manufacturi, fabrici, uzine etc.), în care sînt concentraţi muncitori ce cooperează pe baza unei înaintate diviziuni a muncii. Inegalitate (mat.) Relaţie matematică între două elemente a şi h, care arată că unul e mai mare sau mai mic decît celălalt şi care se scrie sub forma a > b sau b < a, citindu-se „a mai mare decît respectiv „6 mai mic decît a“. Inel colector (elt.) Piesă a unei maşini electrice, constînd dintr-un inel conductor montat coaxial pe un arbore, în legătură cu o înfăşurare rotitoare; asigură, printr-una sau mai multe perii, legătura dintre înfăşurarea rotitoare şi un conductor fix. In$l de ciment (petr. gaze) Secţiune inelară ocupată de piatra de ciment, între peretele sondei şi coloana de tubaj. Inel'de etanşare (tehn.) Garnitură inelară de cauciuc, pîslă, cupru etc., folosită la unele asamblări pentru a le etanşa, fiind presată intre piesele asamblate. Inel de fixare a bandajului (c.f.) Inel de oţel laminat în formă de U, V etc., servind la fixarea bandajului pe obada unei roţi de vehicul de cale ferată. Inel de praf (tehn.) Garnitură de pîslă, piele, grafit etc., montată pe un fus, la ieşirea acestuia dintr-un lagăr, pentru a împiedica intrarea prafului în lagăr. Inel de reţinere (petr. gaze) Inel de fontă filetat la exterior, montat, prin înşurubare, în mufa de la capătul burlanului al doilea al coloanei de tubaj, de deasupra şiului. Serveşte la oprirea dopurilor de cimentare, care coboară în coloană, în timpul operaţiei de cimentare* (= I n e 1 o p r i t o r). Inel de rulare (tehn.) Piesă inelară pe care rulează bilele sau cilindrii unui rulment; unul e interior şi altul exterior. Inel opritor (petr. gaze) Sin. Inel de reţinere (v.). Inele, maşină cu^ (text.) Sin. Ring (v.). Inele Baschig (ind. chim.) Cilindri de tablă, porţelan etc., cu diametrul de 1 — 5 cm şi cu înălţimea egală cu diametrul, folosiţi ca umplutură în coloanele de reacţie, de rectificare sau de absorbţie, pentru a mări suprafaţa de contact cu lichidul, cu vaporii, cu gazele care circulă prin coloană. Inelele lui Newton (fiz.) Figuri de interferenţă sub forma unor inele concentrice alternativ luminoase şi întunecate obţinute iluminînd un sistem alcătuit dintr-un suport, de regulă plan, pe care e aşezată o lentilă plan-convexă; sînt folosite în studiul prelucrării suprafeţelor unor piese, în măsurarea micilor deplasări etc. Inert 1 (chim.) Calitate a unei substanţe de a avea inerţie chimică. 2 (fiz.) Calitate a unui corp de a avea inerţie. Inertanţă acustică (fiz., telc.) Sin. Masă acustică (v.). Inerţie 1 (fiz.) Proprietate a corpurilor de a se opune schimbării stării lor de mişcare, adică de a tinde să-şi menţină starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă. Inerţia unui corp e proporţională cu masa lui. Inerţie chimică 400 2 (tehn.) Calitate a unui sistem tehnic sau fizico-chimic de a necesita un timp relativ lung pentru ca valoarea unei anumite mărimi de stare a sa să se schimbe. Inerţie chimică (chim.) Proprietate a nnei substanţe de a nu reacţiona cu nici o substanţă sau numai cu foarte puţine substanţe. Infiltraţie (gen.) Fenomen de pătrundere şi de curgere a unui fluid printr-un material poros. Infinit (mat,) a. Mărime variabilă care poate lua valori absolute mai mari decît orice mărime dată. (= Infinit mare). — b. Regiune a spaţiului care conţine puncte avînd cel puţin una dintre coordonate infinită. Infinit mare (mat.) Sin. Infinit în ciclul teoretic, în vederea unei mai bune umpleri a cilindrului, la motoarele cu ardere internă, respectiv a realizării baleiajului, la motoarele în doi timpi. Întîrziere la evacuare (mş.) Prelungire a evacuării dincolo de punctul mort corespunzător închiderii evacuării în ciclul teoretic, în vederea unei mai l>une evacuări a gazelor arse din cilindru, la motoarele cu ardere internă, respectiv •a realizării baleiajului, la motoarele în doi timpi. Întîrzietor (chim.) Substanţă care, adăugată—în mică proporţie — unui amestec, întîrzie începerea reacţiei substanţelor din amestec sau lungeşte timpul de reacţie. Întîrzietor de priză (petr. gaze) Substanţă care, adăugată — în cantitate mică — amestecului de apă-ciment (pastei de ciment), face să crească timpul de priză. întoarcere, punct ăe~(mat.) Punct singular al unei curbe plane din care pornesc două ramuri ale ei, avînd în punctul respectiv aceeaşi tangentă. întrefier (elt.) Fiecare dintre porţiunile neferomagnetice ale unei laturi de circuit magnetic. întregol (constr.) Porţiune de zid dintre două goluri (de uşi sau de ferestre). întreruptei* (tehn.) Aparat care, cu ajutorul unui mecanism sau al unui dispozitiv, poate întrerupe, restabili sau influenţa transmiterea energiei (electrice, hidraulice etc.) într-un sistem tehnic; poate fi automat sau nu. întreruptoarele pot fi mecanice, electrice, optice, hidraulice etc. întreruptor de limită (tehn.) Dispozitiv de oprire automat, declanşat cînd o mărime mecanică (viteză, cuplu etc.), electrică (tensiune, intensitate etc.), pneumatică etc. atinge o valoare limită, maximă sau minimă. întrerupător electric (elt.) Dispozitiv pentru dirijarea energiei electromagnetice, acţionînd prin modificarea cuplajului dintre părţile între care e montat. Se deosebesc întreruptoare pentru instalaţii interioare, care pot fi basculante, cu basculă, cu butoane, cu tije sau rotative, şi întreruptoare pentru instalaţii industriale, care pot fi cu butoane sau cu pîrghie. întreruptor hidraulic (hidrot.) întreruptor pentru dirijarea energiei hidraulice, care acţionează prin modificarea secţiunii sau a lungimii unei conducte. întreruptor mecanic (tehn.) Mecanism opritor pentru dirijarea energiei mecanice, care acţionează prin calare. întreruptor optic (tehn.) Dispozitiv opritor pentru dirijarea energiei radiante, vizibile sau invizibile (infraroşii sau ultraviolete), care acţionează prin in- Planşa LVI Presă de mînă pentru îndreptarea arborilor deformaţi 1 — prismă de reazem, fixă; 2 — prismă mobilă; 3 — şurub de acţionare a prismei (2); 4 — vîrfuri pentru controlul arborilor. înfăşurare electrică în tobă, buclată 1 şi 2 — borne vecine înfăşurate în buclă; 3 — miez feromagnetic în formă de cilindru; 4 — crestături în indus. Diferite moduri de înregistrare a — în coordonate circulare cu mişcarea rotativă a hîrtiei; b — în coordonate rectangulare cu ac în formă de S; 1 - echipaj mobil al instrumentului de măsurat; 2 — peniţă de înregistrare; 3 — hîrtie de înregistrare; 4 — indicator în S. îngroşător 1 — jgheab de alimentare cu tulbureală; 2 — conductă de evacuare a materialului îngroşat; 3 — pompă cu membrană pentru transportarea materialului îngroşat; 4 — jgheab circular pentru evacuarea apei limpezite; 5 — mecanism de antrenare a arborelui; 6 — arbore vertical; 7 şi 8 — palete cu raclete pentru îndepărtarea materialului depus pe fundul rezervorului 9. a h p învelitori de diferite materiale a — învelitoare de ţigle-solzi; b — înve-litoare cu două straturi de carton asfaltat; 1 şi 0 — căpriori; 2 — şipci; 3 — ţigle-solzi; 4 — straturi de carton asfaltat; 5 — astereală. întreruptor pneumatic 428 termediul unei diafragme reglabile sau deplasabile. întreruptor pneumatic (tehn.) Mecanism opritor pentru dirijarea energiei etc. Locuri dure (met.) Defect de omogenitate a pieselor de fontă turnată, constînd în formaţiuni localizate de cementită liberă, cu" duritate mare şi aspect alb, lucios. Loden (text.) Stofă de lînă parţial impîslită. Loess (mineral.) Rocă sedimentară detritică, de vîrstă cuaternară şi de origine eoliană, nestratificată, cu pori mari, constituită din particule foarte fine (pelitice), silicioase şi argiloase, care aderă între ele în urma presiunilor la care au fost supuse sau sînt slab cimentate cu calcar fin. Logaritm (mat.) Putere la care trebuie ridicată baza pentru a se obţine numărul dat. Logaritm natural (mat.) Logaritm a cărui bază e numărul e = 2,718 282; prescurtat., logaritmul natural al unui număr n se scrie In n sau Ln. (— Logaritm neperian). Logaritm neperian (mat.) Sin. Logaritm natural (v.). Logaritm vulgar (mat.) Sin. Logaritm zecimal (v.). Logaritm zecimal (mat.) Logaritm a cărui bază e 10 ; prescurtat, logaritmul zecimal al unui număr n se scrie log n sau lg n .(= Logaritm vulgar). Logatom (telc ) Fiecare dintre silabele artificiale, fără nici un sens, folosite în grup pentru a măsura gradul de înţelegere al convorbirilor pe un circuit telefonic. Loggia (arh.) Element decorativ al faţadei, constituit din galerii, pe una sau pe toate laturile clădirii pe care o serveşte, mărginit de arcade pe coloane şi pilaştri, făcînd sau nu parte dintr-un edificiu; e folosit ca degajament, loc public (reuniuni, comerţ), sau expresie monumentală a unei artere de circulaţie sau a unei pieţe. Logometru (elt.) Aparat de măsurat fără resort antagonist, constînd din două bobine solidare una cu alta şi perpendiculare una pe alta, situate într-un cîmp magnetic paralel. Deviaţia echipajului mobil e proporţională cu raportul dintre curenţii care parcurg cele două bobine. Se utilizează, de obicei, la construcţia megohmmetre-lor. Loh (nav.) V. Loch. Lom (c. f.) Pîrghie de lemn cu sab ot de oţel sau pîrghie în întregime de oţel, folosită în operaţiile de pozare a căii'. Longitudine (geod., mat.) Unghi die-dru pe care planul meridianului unui punct îl face cu planul meridianului de origine. Longitudinea se măsoară de la 0° la 180° (0g—200g), spre est şi spre vest faţă de meridianul de origine (v. planşa LXII). Longrină 1 (c. f.) Grindă de lemn sau de oţel, aşezată sub o şină de cale ferată, în lungul ei, pentru a repartiza, pe o suprafaţă mai mare, încărcările transmise terenului. Planşa LXH 17 15 12 1810 3 l x3 19 Schema de funcţionare a unei locomotive cu abur drumul aburului; - - drumul gazelor; 1 — cutie de foc; 2 — căldare; 3 — regulator; 4 — ţevi de fum; 5 — ţevi de supraîncălzire; 6 — cameră de fum; 7 — cameră de distribuţie; 8 — cilindru; 9 — paliere; 10 — cap de cruce; 11 —bielă cuplară; 12 — bielă motoare; 13 — buton cuplar; 14 — buton motor; 15 — manivelă; 16 — carul locomotivei; 17 — roată motoare; 18 — roţi cuplare; 19 — roată liberă. Longitudine M—longitudine vestică ; M*• longitudine estică. Schema de montare a lubricatorului la capul de erupţie (a) şi peste robinetul de siguranţă (6) 1 — corpul lubricatorului; 2 — cap de erupţie cu un braţ; 3 — ventil de manevră; 4 — ventil de siguranţă; 5 — conducta de la pompă; 6 — ţeavă de extracţie. Lopată mecanică 1 — troliu electric; 2 — role de ghidare a cablului; 3 — cablu de tracţiune; 4 — panou-racletă. IiOngrină de deraiere 462 2 (drum.) Grindă de lemn sau metalică, iolosită drept cofraj lateral pentru o îmbrăcăminte rutieră de beton, de ciment vibrat sau asfaltic. Longrină de deraiere (c. f.) Grindă de lemn sau de oţel profilat fixată pe traverse In lungul unei şine de cale ferată, în interiorul căii, pentru a micşora pericolul de deraiere în curbe. Lonjeron (constr.) Grindă montată în lungul unui pod, direct sub cale. Lonjeron de aripă (ap.) Grindă montată în lungul unei aripi de avion; constituie principala piesă de rezistenţă a acestuia. Lonjeron de fuzelaj (ap.) Grindă montată în lungul fuzelajului unui avion; formează, împreună cu alte grinzi, scheletul de rezistenţă al unui fuzelaj cu zăbrele. Lonjeron de locomotivă (c. f.) Grindă longitudinală principală dintr-un cadru de locomotivă. Looping (ap.) Evoluţie acrobatică complexă, în care un avion trebuie să descrie o buclă în plan vertical, urmată de redresarea avionului. Lopată-cancioc (constr.) Unealtă folosită la amestecarea mortarului în lada de mortar şi la întinderea şi nivelarea pe zidărie. Lopată mecanică (tehn.) Dispozitiv folosit la descărcarea mecanizată din vehicule, mai ales din vagoane, şi la înmaga-zinarea sau însilozarea materialelor pulverulente şi granulare (ciment, cereale, uneori nisip şi pietriş etc.). E alcătuit dintr-un recipient cu marginile mult răsfrînte pe trei laturi, echipat cu două mînere pentru a putea fi ghidat manual, legat cu un cablu (acţionat de un troliu) care îl poate trage pentru a pătrunde în masa materialului şi a se încărca, şi îl poate ridica şi deplasa, apoi, pînă la locul de descărcare (v. planşa LXII). Loran (ap.) Sistem de radionavigaţie cu procedeu hiperbolic pentru mari distanţe, folosind emisiunile modulate cu impulsuri, pe frecvenţe de ordinul a 150—500 kHz, a trei staţii (una centrală, de comandă, şi două secundare) situate la distanţe de cîteva sute de mile marine (200—1 000 km). Lot (stand.) Grup de obiecte de acelaşi fel sau cantitate mai mare de material relativ omogen, de aceeaşi provenienţă. Lotisare 1 (stand.) împărţire în loturi, după un anumit criteriu calitativ sau cantitativ, a unei cantităţi de material sau a unei mulţimi de obiecte. 2 (topogrurb.) Sin. Parcelare (v.). Lotus, metal ~ (met.) Aliaj antifric-ţiune cu compoziţia 75% Pb + 15% Sb + 10% Sn. Lovitură de apă (mş., termot.) Lovitură în pereţii cilindrilor unui motor cu abur, provocată de apa antrenată în cilindri. Lovitura are loc cînd cantitatea de apă din cilindru e mai mare decît volumul spaţiului mort, iar motorul e în funcţiune. Lovitura de apă poate provoca spargerea cilindrului şi a capacelor, îndoirea tijelor de piston etc. Lovitură de berbec (hidrot.) Şoc datorit unei presiuni, cu mult mai mare decît cea de regim a unei instalaţii, care se produce în interiorul unei coloane de lichid, cînd se întrerupe brusc scurgerea lichidului (prin închiderea bruscă a unei vane, a unui regulator etc.). Loxodromâ (nap.) Curbă trasată pe hărţile ce reprezintă globul terestru, care taie toate meridianele geografice ale globului sub acelaşi unghi. Lu (chim:) Simbol pentru elementul Luteţiu. Lubricator (petr. gaze) Dispozitiv montat la gura sondei sau legat la un sistem de circulaţie cu fluide sub presiune, prin care se pot introduce, în sondă sau în circuit, fluide sau material granular de greutate specifică mai mare (v. planşa LXII). Lubrifiant (tehn.) Material fluid, vîs^ cos sau solid, care se poate întinde între suprafeţele de contact a două corpuri solide în contact de frecare, înlocuind frecarea uscată dintre cele două corpuri printr-o frecare fluidă (v.) între straturile de lubrifiant care aderă la cele două corpuri, micşorînd astfel frecarea şi împiedicînd 463 luminanţă încălzirea prea mare; pot fi întrebuinţate uleiuri (vegetale, animale, minerale), apă şi gaze. Fiecare dintre calităţile lubrifiantului poate fi îmbunătăţită prin adăugarea anumitor substanţe, numite substanţe aditive sau aditivi. Lubrifianţă (tehn.) Ansamblul proprietăţilor unui material care îl fac adecvat spre a fi întrebuinţat ca strat intermediar pentru reducerea frecării, Lubrifiere (tehn.) Sin. Ungere (v. Ungere a). Lucarnă (constr.) Mică fereastră verticală, amenajată în acoperişurile înclinate ale clădirilor, pentru a lumina podul sau camerele de sub acoperiş (v. planşa LXIII). Lucrare de apărare (constr., hidrot.) Lucrare executată pentru a împiedica degradarea unui taluz, a unei construcţii sau a unei părţi dintr-o construcţie, sub acţiunea agenţilor distructivi externi. Lucrare de artă (constr.) Construcţie de lemn, de zidărie, beton, metalică sau mixtă, executată ca structură auxiliară pentru a susţine sau a uşura exploatarea unei căi de transport terestre sau pe apă. Lucrări de deschidere (mine) Totalitatea lucrărilor miniere executate, de obicei în steril, pentru pătrunderea de la suprafaţă pînă la un zăcămînt exploatabil. Lucru, etaj de ~ (constr.) Porţiune a unei construcţii, pe verticală, care se execută de pe un singur nivel de lucru (loc de lucru). Lucru, front de ^ 1 (constr.) Porţiune dintr-o construcţie în curs de executare, în care lucrează concomitent mai multe formaţii de lucru, echipate cu utilajele şi cu materialele necesare. 2 (minej Y. Front de lucru. Lucru în lanţ (tehn.) Metodă de lucru folosită în producţie, care constă în efectuarea unei succesiuni de operaţii de către echipe specializate, fiecare echipă exe-cutînd o aceeaşi operaţie, fie la un loc de lucru stabil, fie deplasîndu-se mereu la alt loc de lucru (ca în construcţii), fără întrerupere; materialele, semifabricatele, utilajele şi locul de lucru sînt pregătite de alte echipe specializate., Prezintă avantaje economice şi de organizare a muncii şi permite scurtarea duratei de execuţie a unui mare număr de obiecte asemenea. Lucru mecanic (mec.) Produs dintre intensitatea unei forţe care acţionează asupra unui sistem şi deplasarea punctului de aplicaţie al acelei forţe, cînd deplasarea se face în direcţia forţei. Se măsoară în jouli (v.) în sistemul SI şi în ergi în sistemul CGS. Lucru mecanic efectiv (termot.) Lucru mecanic de care se dispune efectiv la axul unui motor termic şi care diferă de lucrul mecanic indicat prin pierderile mecanice în motorul termic. Lucru mecanic indicat (tehn.) Lucru mecanic produs de un corp sau de un sistem termodinamic în cursul unei transformări de stare reală (ireversibilă) sau în cursul unui ciclu real (astfel cum poate fi înregistrat cu ajutorul unui indicator). Lucru, sector de ^ (constr.) Porţiune dintr-un front de lucru cuprinzînd lucrările care se execută de o formaţie într-un anumit interval de timp. Lumen 1 (text.) Canal central al unei fibre textile. 2 (unit.) Unitate de măsură pentru fluxul luminos, egală cu fluxul luminos emis, în unitatea de unghi spaţial (1 str)? de o sursă punctiformă şi uniformă a cărei intensitate este de o candelă. Simbol lm. Lumenmetru (fiz.) Fotometru cu care se determină fluxul luminos. Lumen-oră (unit.) Unitate practică de măsură pentru cantitatea de lumină* egală cu 3 600 lumeni-secunde. Simbol lm • h. Lumcn-secundă (unit.) Unitate de măsură pentru cantitatea de lumină egală cu cantitatea de lumină radiată sau primită timp de o secundă sub formă de flux luminos de un lumen. Simbol lm-s. Luminanţă (fiz.) Mărime egală cu raportul dintre intensitatea luminoasă a unei surse de lumină, măsurată într-o direcţie oarecare, şi proiecţia ariei suprafeţei sursei pe un plan perpendicular pe direcţia de Luminanţmetru 464 observare. în sistemeul SI se măsoară în candelă pe metru pătrat, iar în sistemul GGS, în stilbi, fiind folosit şi lambertul. (= Strălucir e). Luminanţmetru (fiz.) Instrument pentru măsurarea luminanţei. ( = N itmetru, Stilbmetru). Luminar (elt.) Dipozitiv de iluminat •electric alcătuit în principal din sursa bătut şi destrămat, iar apoi e antrenat de un curent de aer. Lup darac amestecător (text.) Maşină folosită la amestecarea deşeurilor de lînă curăţate. Destrămarea şi amestecarea lînii se fac cu ajutorul unor ace metalice, dintre care unele sînt fixate pe o serie de cilindri ce se rotesc într-un sens, iar altele, în faţa lor, pe o tobă ce se roteşte în sens contrar. Lup destrămător (text.) Maşină care efectuează destrămarea zdrenţelor de lînă cu ajutorul unor ace metalice fixate pe o tobă ce se roteşte cu viteză mare. Lupă 1 (fiz.) Lentilă convergentă folosită la examinarea obiectelor foarte mici, pentru care formează o imagine virtuală văzută sub un unghi mai mare. E caracterizată prin puterea ei. 2 (met.) Bulgăre de oţel amestecat cu zgură, în stare păstoasă, obţinut în metalurgia oţelului prin procedeul pudlajului şi prin alte procedee asemănătoare. ( = L e n-tilă). Lurgi, metal ^ (met.) Aliaj antifricţiune complex, pe bază de plumb, avînd temperatura de topire joasă, cu compoziţia: circa 0,3% Na, circa 0,4% Ca, 2,5% Ba, pînă la 0,2% impurităţi, iar restul plumb. Lustrină (text.) Ţesătură de mătase naturală sau artificială, uneori cu urzeală de bumbac în fire subţiri şi dese, cu legătură de pînză. Lustru (piei.) Amestec de ceruri solubile în apă şi de diferiţi coloranţi, care se aplică manual (cu peria) sau mecanizat Planşa LXIII Lucarnă dreptunghiu- imaginea virtuală defini- lară, simplă tivă. Lunetă Galilei 1 — obiectiv; 2 — ocular; AB — imaginea formată de obiectiv; A’B* — imaginea virtuală definitivă. ■ / / ? / ......(: 1 -] | L_____S *S Lunetă stadimetrică (cu dispozitiv reticular) 1 — ocular; 2 — tub portreticul; 3 — tub portobiectiv; 4 — dispozi- tiv reticular; S — şurub de reglare Lunetă terestră 1 — obiectiv; 2 — ocular; 3 — lentilă de răsturnare; AB — imaginea formată de obiectiv; AiBt — imaginea răsturnată: A’B* — imaginea virtuală definitivă. Lustruire 468 (cu aparatul de pulverizat ori cu maşina de lustruit sub presiune), pe obiectele de piele, pentru a le da luciu. Lustruire (tehn.) Operaţie de prelucrare fina a suprafeţei unui corp, pentru a da acestei suprafeţe un aspect mai estetic sau pentru a o îmbunătăţi. Suprafeţele lustruite sînt mai rezistente la uzură şi la coroziune şi au un coeficient de frecare mai mic. Se efectuează prin aşchiere foarte fină, prin frecare cu discuri de piele, de pîslă, de plută etc., prin îndesarea la rece a asperităţilor suprafeţei cu bile, cu role etc. (= P o 1 i s a r e). Luteţiu (chim.) Lu. Element din familia pămînturilor rare, cu nr. at 71; gr. at.175. Lux (unit .) Unitate de măsură pentru iluminare şi radianţă în sistemul SI, egală cu iluminarea sau radianţa unei suprafeţe de 1 m2, care primeşte, respectiv emite, un flux de un lumen uniform rer. partizat. 1 Ix = IO-4 ph. Simbol lx. Luxîer (constr.) Material de construcţie, de sticlă, translucid, de forma unei plăci groase, rezistent. Luxmetru (fiz.) Instrument asemănător cu un fotometru, folosit pentru măsurarea iluminărilor. Lux-secundă (unit.) Unitate de măsură pentru cantitatea de iluminare, egală cu. cantitatea de iluminare produsă de iluminarea de un lux timp de o secundă. Simbol lx-s. lx (unit.) Simbol pentru lux. M M (unit.) Simbol pentru prefixul „rae-ga-“. m (unit.) a. Simbol pentru metru. —b. Simbol pentru prefixul „mili-“. ma (unit.) Simbol pentru prefixul „mi-ria-“. Macadam (drum.) împietruire rutieră executată din straturi succesive de piatră spartă cu dimensiuni din ce în ce mai mici, comprimate cu cilindrul compresor. Macadam cimentat (drum.) îmbrăcăminte rutieră executată ca un macadam ordinar (v.), la care, înainte de comprimare cu cilindrul compresor, golurile dintre pietre sînt umplute cu mortar de ciment. Macadam ordinar (drum.) îmbrăcăminte rutieră executată din două straturi de piatră spartă (cel inferior cu dimensiunile spărturilor de 40—60 mm, iar cel superior de 15—25 mm) care, după o cilindrare uscată, se cilindrează umed, şi peste care se aşterne apoi un strat de protecţie, de savură sau de nisip, acestea din urmă formînd, cu apa, liantul macadamului. Macara 1 (nav.) Scripete constituit dintr-o carcasă de lemn sau metalică, numit căpăţînă sau toc, avînd în interior un ax numit osie, pe care e montată o roată canelată, numită rai. 2 (tehn.) Sistem tehnic care cuprinde scripeţi, palane şi trolii, folosit pentru ridicarea greutăţilor şi, eventual, pentru transportul acestora pe distanţe scurte; poate fi stabilă sau mobilă (autopropulsată sau nu), rulantă, suspendată şi plutitoare (montată pe o navă). Macara automobilă (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, rulant, montat pe un şasiu cu roţi sau cu şenile; are braţ oscilant şi se roteşte (v. planşa LXIV). (= Automacara). Macara-capră (tehn.) Sistem tehnic de ridicare şi transport de greutăţi, rulant, alcătuit dintr-un pod montat pe două cadre deschise fixe sau care rulează pe două şine montate pe sol, şi dintr-un cărucior care se poate deplasa deasupra podului. Căruciorul e antrenat manual sau cu electromotoare (v. planşa LXIV). Macara-catarg (tehn.) Sistem tehnic de ridicare şi transport de greutăţi, rulant sau, uneori, stabil, cu un catarg învîrtitor. Macara-ciocan (tehn.) Sistem tehnic de ridicare şi transport de greutăţi, cu coloană verticală şi cu un stîlp interior pivotant (în formă de ciocan) şi învîrtitor, avînd un cărucior rulant deasupra braţului orizontal al stîlpului. Macara cu placă învîrtitoare (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, cu sau fără stîlp, fixat pe o placă ce se reazemă pe role sau pe rulouri, pe care se roteşte; are braţ oscilant sau fix (v. planşa LXIV). Macara de perete (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, învîrtitor, cu coloană verticală şi cu un braţ care se poate roti. coloana fiind montată în două lagăre fixate într-un perete sau pe un stîlp. (=M a c a-r a-t r i u n gh i). Macara derrick (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, învîrtitor, montat pe un suport lateral vertical şi înzestrat cu un braţ oscilant care se manevrează cu ajutorul unor cabluri; e folosit pe şantierele de construcţii. Macara feroviară (tehn.) Sistem de ridicat şi transportat greutăţi, pe două şine de cale ferată, montat pe un vehicul spe- Macara-îoarîece 470 cial de cale ferată, de obicei remorcat. Dacă e pe o cale ferată cu ecartament special, poate fi de tip macara-turn, ma-cara-portal etc. Macara-foarfece (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, oscilant, alcătuit din două braţe în unghi, articulate în postament şi îmbinate la vîrf, care se manevrează cu ajutorul unui cablu. E folosit în porturi şi pe şantierele de construcţii. Macara-îunicular (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, rulant, alcătuit dintr-un cablu susţinut de doi stîlpi, pe care rulează un cărucior. E folosit în special la transportul materialelor deasupra unei văi (v. planşa LXIV). Macara învîrtitoare (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, cu un braţ rotitor în jurul axei sale verticale. Braţul se poate roti odată cu stîlpul sau separat, cînd acesta e fix. Macara oscilantă (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, al cărui braţ poate oscila într-un plan vertical. Macara pivotantă (tehn.) Sistem tehnic de ridicat greutăţi, învîrtitor, cu un stîlp fix şi cu o coloană pivotantă în jurul acestuia, sau cu un stîlp pivotant şi cu un braţ solidarizat cu acesta; unghiul de rotaţie poate fi de 360°. Macara plutitoare (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, montat pe un ponton sau pe o navă special amenajată. Macara-portal (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, rulant, alcătuit din două cadre deschise, legate între ele (care rulează pe două şine fixate pe sol), pe care e montată o macara învîrtitoare cu braţ oscilant. E folosit în porturi. Macara rulantă (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, echipat cu roţi sau montat pe un vehicul, astfel încît să se poată deplasa pe o cale oarecare. Macara suspendată (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, rulant, care se deplasează pe un cablu suspendat între doi stîlpi (macara-funicular), pe o şină sau pe o traversă suspendată, sau pe două şine suspendate (pod rulant).. Macara-turn (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, stabil sau rulant pe şine, cu un stîlp fix şi cu un braţ rotitor; dacă pe acest braţ se deplasează un cărucior, el e orizontal, iar daca nu are cărucior mobil, braţul poate lucra în orice poziţie, putînd fi şi oscilant. Stîlpul poate avea mai multe tronsoane, astfel încît braţul să fie montat la înălţimi diferite. E folosit, pe şantierele de construcţii, pentru elemente prefabricate* Macara velocipedă (tehn.) Sistem tehnic de ridicat şi transportat greutăţi, rulant, cu coloană verticală, care, la partea inferioară are două roţi în tandem (adică rulante pe aceeaşi cale), iar la partea superioară are o roată sau o pereche de roţi; e folosit pentru manevrarea materialelor sau a produselor în ateliere lungi şi înguste, în culoare etc. Macaz (c.f.) Dispozitiv care face parte dintr-un schimbător de cale; e alcătuit din două ace şi din mecanismul de acţionare, care poate fi manual sau mecanizat (v. planşa LXIV). Macaz aerian (transp.) Dispozitiv de conexiune la bifurcaţia unei linii de contact de tracţiune electrică. Macaz electric (transp.) Macaz cu manevrare electromagnetică de la distanţă. Macerare (chim., farm.) Extragere, prin dizolvare într-un lichid, a anumitor constituenţi dintr-un amestec solid sau din plante, lăsate mai mult timp în lichid, într-un vas închis, la temperatura ordinară. Machetă de navă (nav.) Sin. Model de navă (v.). Maclare (mineral.) Formare a unei macle prin creşterea simetrică a două sau a mai multor cristale. Maclă (mineral.) Grup format din două şi, uneori, din mai multe cristale întrepătrunse. Macrofilmare (cin.). Filmare a unor obiecte cu dimensiuni mici sau a detaliilor unor obiecte mari, astfel încît pe filmul 471 I Magnetism terestru negativ dimensiunile să apară fie ca în natură, fie mărite. Macromoleculă (chim.) Moleculă alcătuită dintr-un foarte mare număr de atomi, de regulă în grupări mai mici care se repetă de mai multe ori. Ex. macro-molecula celulozei, a cauciucului. Substanţele alcătuite din macromolecule sînt substanţe coloidale. Macroscopic (tehn.) a. Referitor la dimensiuni vizibile cu ochiul liber sau cu lupa. — b. Referitor la dimensiuni depăşind pe cele moleculare. Macroscopic (tehn.) Examinare cu ochiul liber sau cu o lupă (care măreşte pînă la circa 50 de ori), a suprafeţei unei piese. Macrostructură (tehn.) Structură a unei piese, a unui material, a unui corp etc., aşa cum apare văzută cu ochiul liber sau la o mărire cu lupa (care măreşte pînă la circa 50 de ori). Maculatură (poligr.) Hîrtie de calitate inferioară, în general de ambalaj, sau foaie de hîrtie cu tipar rebutat în cursul procesului de tipărire, care se aşază între tipare proaspăt executate (pe care cerneala nu s-a uscat suficient), ca să nu se murdărească între ele la suprapunerea în stivă. Magazie (nav.) Compartiment folosit la încărcarea şi depozitarea mărfurilor sau a materialelor şi a sculelor necesare la bordul unei nave. Magistrală 1 (c.f., drum.) Arteră principală a unei reţele de circulaţie. 2 (tehn.) Conductă principală folosită la transportul fluidelor. , Magmă (geol.) Masă fluidă sau vîs-coasă cu conţinut de apă şi alte gaze, formată în interiorul Pămîntului şi care, prin răcire, dă naştere rocilor eruptive (magmatice). După conţinutul lor în bioxid de siliciu, magmele pot fi acide, intermediare sau bazice. Magnadur (elt., met.) Ferită cu oxid de bariu, utilizată pentru confecţionarea magneţilor permanenţi. Magnaliu (met.) Aliaj uşor de aluminiu, cu 10 — 15% magneziu, avînd greutatea specifică 2,5; e întrebuinţat în industria aeronautică. Magnavolt (elt,) Tip de amplidină cu o gamă largă de posibilităţi, în special în ce priveşte gradul de amplificare şi viteza de răspuns. Magnet (fiz.) Corp care a suferit o magnetizare, temporară sau permanentă. Magneţii permanenţi sînt constituiţi din oţel care-şi menţine proprietăţile magnetice şi după îndepărtarea cauzei ce a provocat magnetizarea. Magneţii temporari sînt constituiţi din oţel cu foarte puţin carbon, care-şi pierde proprietăţile magnetice cînd cauza care a provocat magnetizarea a încetat să acţioneze. Cei mai folosiţi magneţi temporari sînt elec-tromagneţii. Magnet compensator (elt.) Magnet utilizat la unele galvanometre pentru a compensa, în parte, acţiunea cîmpului magnetic terestru sau a unor cîmp uri magnetice exterioare; se confundă, uneori, cu magnetul director. Magnet director (elt.) Magnet al cărui rol e de a asigura orientarea sistemului de magneţi mobili ai unor galvanometre. Magnetic (fiz.) a. Referitor la magnetism. — b. Calitate a unui corp de a putea fi magnetizat. — c. Obişnuit, calitate a unui corp de a fi feromagnetic. Magnetic, material/— (elt., met.) Material cu proprietăţi feromagnetice, întrebuinţat fie pentru piese de maşini şi aparate electrice sau electronice, fie la fabricarea magneţilor permanenţi. Magnetism (fiz.) a. Ansamblu de fenomene pe care le prezintă corpurile mag-netizate. — b. Sin. Sarcină magnetică (v.). — c. Capitol al fizicii care se ocupă cu fenomenele prezentate de corpurile magnetizate. Magnetism terestru (geofiz.) Ansamblu de fenomene magnetice datorite constituţiei Pămîntului. ( = Magnetism pamîntesc). Magnetit 472 Magnetit (mineral) Fe304. Oxid de fier, natural, cu 71,40% Fe. E unul dintre cele mai importante minereuri de fier. Magnetizare (fiz.) a. Operaţie prin care un corp e adus într-o astfel de stare, încît, cînd e introdus într-un cîmp magnetic, asupra lui se exercită forţe. — b. Operaţie de transformare într-un magnet a unui corp constituit dintr-un material feromagnetic. — c. Mărime egală cu raportul dintre momentul magnetic al unui corp şi volumul acelui corp. (= Intensitate de magnetizare, Polari z aţi e magnetică). Magnetizaţie remanentă (elt., fiz.) Sin. Remanenţă magnetică (v.). Magnetizaţie reziduală (elt., fiz.) Sin. Remanenţă magnetică (v.). Magnetofon (elt.) Dispozitiv de înregistrare şi reproducere a sunetelor cu ajutorul unei benzi sau sîrme de oţel, ori al unei benzi dintr-un material plastic acoperit cu un strat fin de substanţă feromagnetică. înregistrarea se face prin magnetizarea variabilă a benzii de către curenţii electrici ai unui amplificator comandat de un microfon ce recepţionează undele sonore; reproducerea se face trecînd banda magnetizată prin faţa unui electromagnet legat la un amplificator. Magnetograf (fiz.) Magnetometru înregistrator. Magnetohidrodinamică (fiz., tehn.) Capitol al fizicii care se ocupă cu interacţiunea dintre un cîmp magnetic şi o plasmă. Magnetometrie (geofiz.) Disciplină a geo-fizicii care se ocupă cu măsurarea cîmpului magnetic terestru. Magnetometru (geofiz.) Instrument folosit pentru măsurarea intensităţii cîm-purilor magnetice şi a momentelor magnetice ale magneţilor. Magneton (unit.) Unitate de măsură pentru momentul magnetic al unei substanţe. Se foloseşte fie magnetonul lui Bohr (a cărui valoare a fost dedusă teoretic sie egală cu 9,27-IO-24 jouli/tesla), fie magnetonul lui Weiss (dedus empiric), de cinci ori mai mic decît cel al lui Bohr. Magnetooptică (fiz.) Ansamblu de fenomene datorite acţiunii cîmpului magnetic asupra fenomenelor optice. Magnetorezistenţă (elt.) Element de circuit la care rezistenţa depinde de cîmpul magnetic aplicat (de ex. sonda de bis-mut). Magnetoscop (elt.) Aparat a cărui funcţionare depinde de acţiuni magnetice, destinat să deceleze existenţa unui cîmp magnetic. Magnetostricţiune (fiz.) Deformare, sub acţiunea unui cîmp magnetic, a unui corp alcătuit dintr-un material feromagnetic. Magnetou (elt.) Maşiriă magnetoelectri-că, de obicei de înaltă tensiune, care transformă energia mecanică în energie electrică, folosind un magnet permanent pentru producerea cîmpului magnetic. Magnetou de aprindere (mş.) Magnetou folosit ca sursă de energie" electrică în circuitul de aprindere al anumitor motoare cu electroaprindere (motoare cu explozie). Se deosebesc magnetouri de înaltă tensiune, care au o înfăşurare de joasă tensiune şi una de înaltă* tensiune (10—25 kY), şi magnetouri de joasă tensiune (aproape complet abandonate), care au numai o înfăşurare de joasă tensiune (100—400 V) (v. planşa LXIV). Magnetron (telc.) Tub electronic cu vid înaintat, care cuprinde un catod axial şi un anod cilindric, de cele mai multe ori secţionat. Fluxul electronic e deviat de un cîmp magnetic axial, de o valoare critică astfel aleasă, încît mici variaţii' ale tensiunii anodice determină mari variaţii ale curentului anodic. E utilizat ca generator de oscilaţii în gama undelor cen-timetrice şi milimetrice (v. planşa LXIV). Magnezie (chim.) Sin. Oxid de magneziu (v.). Magnezit (mineral.) MgCOs. Carbonat de magneziu, cu 28,8% Mg. E un minereu de magneziu, constituind şi materia primă Planşa LXIV Macara automobilă (maca- Macara-capră fixă ra rulantă cu braţ osci- i _ cakină de comandă; 2 - capră lant) fixă; 3 — cărucior; 4 — benă. Construcţia unui macaz traversă; 2 — bare de legătură; 3 — bara schimbătorului acelor; 4 — inimă; 5 — ace. Macara cu plăci învîrtitoare cu rulouri 1 — placă; 2 — stîlp; 3 — rulouri; 4 — braţ. 1 — stîlpi de susţinere a cablurilor; 2 — cablu purtător; 3 — cablu trăgător; 4 — cablu de ridicare; 5 — cărucior; 6 — cabină de comandă. Magnetron cu cavităţi rezonante 1 — bloc anodic; 2 — cavitate rezonantă ; 3 — catod; 4 — buclă pentru extragerea energiei electromagnetice; 5 — linie coaxială de ieşire; 6 — ghid de undă; 7 — bandă de legătură; 8 — conexiunile filamentului. Magnetou de aprindere 1 — volet rotativ; 2 — masele polare ale magnetului ; 3 — masele polare ale indusului; 4 — înfăşurare primară; 5 — înfăşurare secundară; 6 — cărbune colector; 7 — electrod distribuitor; 8 — cama ruptorului; 9 — pîrghie de reglare a ruptorului; 10 — contactele ruptorului; 11—pini-onul voletului; 12 — magnet. Magneziu 474 pentru fabricarea produselor suprarefrac-tare magnezitice, rezistente la temperaturi pînă la 2 000°C. Magneziu (chim.) Mg. Element cu nr. at. 12 ; gr. at. 24,32. Metal uşor, alb-argintiu, cu p.t. 650°, gr. sp. 1,75; se găseşte în natură sub formă de magne-zit, dolomit, carnalit etc., şi e întrebuinţat mai ales la fabricarea unor aliaje uşoare. Magniîlex (met.) Aliaj feromagnetic de fier cu 20% nichel şi 60% cupru, întrebuinţat la fabricarea magneţilor permanenţi. Magno (met.) Aliaj de nichel cu circa 5% mangan, întrebuinţat la fabricarea rezistenţelor electrice. Mai (constr.) Unealtă folosită pentru îndesarea sau comprimarea betoanelor, a terasamentelor, a pavelelor etc. Mai de matisit (nav.) Ciocan de lemn servind în efectuarea unei matisiri (v.). Mai mecanic (constr.) Mai alcătuit dintr-o greutate acţionată de un arbore cu came sau de un arbore cotit, dintr-o placă acţionată de un vibrator etc. (v. planşa LXV). Maillechort (Se citeşte „maişor".) (met.) Aliaje de cupru, nichel şi zinc, în proporţii diferite; au rezistenţă mecanică mare şi sînt maleabile; cu cît conţin mai mult nichel, cu atît rezistă mai bine la acţiunea agenţilor externi. Sînt întrebuinţate Ia turnarea de supape şi robinete, la fabricarea aparatelor de precizie, a tacîmurilor etc. Maistru sondor (petr. gaze) Şef al echipei de muncitori care lucrează la o sondă în timpul unui schimb de opt ore. Are ca sarcină manevrarea troliului de foraj pentru toate operaţiile şi supravegherea tuturor lucrărilor în timpul celor opt ore ale schimbului său. - Majă (gen.) Legătură sau pachet. Termen folosit mai ales pentru legături de tablă. Majusculă (poligr.) Literă mare a alfabetului. (= Verzală). Malahit (mineral.) Carbonat bazic de cupru, cu 57,4% Cu; se întrebuinţează la confecţionarea unor obiecte de lux, da^-torită culorii sale (verde de smarald) şi luciului sticlos, cum şi la prepararea sulfatului de cupru. Malaxare (tehn.) Operaţie de amestecare, eventual şi de mărunţire, într-un dispozitiv adecvat, a unuia sau a mai multor materiale în formă de granule, de pulbere sau de pastă, pentru a obţine un produs omogen. Malaxor (tehn.) Maşină alcătuită dintr-un recipient în care se introduc materialele ce urmează să fie malaxate; lucrează prin rotirea fie a recipientului, fie a unui agitator cu palete, în interiorul acestui recipient (v. planşa LXV). Maleabil (met.) Calitate a unui metal sau a unui aliaj de a putea fi deformate permanent, fără fisurare, sub acţiunea* unor forţe exterioare de anumite valori, practic mai mari decît forţa corespunzătoare tensiunii critice de plasticitate. Maleabilitate (met.) a. Proprietate a metalelor ca, sub acţiunea unor forţe exterioare, să se deformeze prin forjare, laminare, trefilare etc., fără a se fisura. — b. Proprietate a unui material, în special a unui metal, de a putea fi prelucrat în foi subţiri. Maleabilizare (met.) Transformare, prin decarburare sau grafitizare, a unei fonte albe în fontă maleabilă cu o oarecare tenacitate. Mallet, aliaj ~ (met.) Aliaj de turnare Zn-Cu, cu compoziţia 74,6% Zn -f + 25,4% Cu; înlocuieşte alama de turnare, la piesele cu solicitări mecanice mici. Mallory, aliaj ~ (met.) Grup de bronzuri cu mangan şi fără staniu, cu sau fără aluminiu, care conţin peste 4% Mn, nu conţin de loc sau conţin peste 4% Al, diferite metale de adaos, iar restul cupru. MaUot, aliaj ~ (met.) Aliaj uşor fuzibil, cu compoziţia: 46% Bi, 34% Sn şi 20% Pb, avînd temperatura de topire de 95°. Malm (geol.) Epoca superioară a Jurasicului (V. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). 475 Manifoldul pompelor Maltene (chim.) Componenţii solubili în benzină ai unui bitum, după îndepărtarea petrolenelor; lor li se datoresc plasticitatea şi ductibilitatea bitumului. Maltoză (chim.) Zahăr mai puţin dulce decît zaharoza, care se formează în amidon sub acţiunea diastazei din malţ. Malţificare (alim.) Proces de transformare în malţ, prin uscare, a orzului încolţit. Manidar (nav.) Dispozitiv constituit din u,na sau din două macarale simple, servind la schimbarea direcţiei de acţionare a forţei de tracţiune sau la multiplicarea acesteia. Mandrinarea ţevilor (met.) Operaţie de îmbinare etanşă a unor ţevi cu o placă (de ex. la un cazan de abur, la un supra-încălzitor etc.), efectuată cu ajutorul man-drinei pentru fixat ţevi, prin mărirea capătului care se îmbină al ţevilor. (= Yălţuirea ţevilor). Mandrină 1 (met.) Aparat pentru fixarea etanşă a ţevilor în locaşurile lor, la căldările şi preîncălzitoarele tubulare etc. 2 (tehn.) Dispozitiv pentru strîngerea piesei de prelucrat ori a uneltei, în operaţiile de prelucrare; strîngerea se poate face cu bacuri, cu şuruburi etc., iar la maşinile-unelte, şi printr-un dispozitiv electromagnetic etc. (v. planşa LXY). Manelă 1 (lemn) Piesă de lemn rotundă, subţire, cu lungimea de 3—8 m, folosită în construcţii (la proptitul cofrajelor planşeelor, la executarea schelelor etc.). 2 (nav.) Pîrghie, în general de lemn, care se introduce radial în locaşurile din pălăria clopotului unui cabestan pentru acţionarea manuală a acestuia. Manetă (tehn.) Pîrghie dreaptă, curbă sau cotită, care se acţionează manual, putînd avea o mişcare de rotaţie limitată în jurul axei de articulaţie. Maneton (mş.) Fusul cotului unui arbore cotit, pe" care se articulează capul de bielă. Manevrabil (tehn.) Calitiste a unui sistem tehnic (de ex. un vehicul în mers) de a putea fi orientat, indiferent de rapiditatea cu care se efectuează manevra. Manevră 1 (c.f.) Totalitatea operaţiilor de compunere sau de descompunere a trenurilor, ca şi a celor de deplasare a vagoanelor la şi de la locul de destinaţie. 2 (nav.) Parîmă folosită la legarea şi manevrarea velelor şi a vergelor (manevră curentă) sau la legarea arborilor (manevră fixă). Mangal (ind. chim.) Cărbune de lemn produs pe cale artificială. Mangan (chim.) Mn. Element cu nr. at. 25; gr. at. 54,93. Metal alb-cenuşiu, dur, fărîmicios, cu p.t. 1 250° şi gr. sp. 7,42 ; se găseşte în natură sub formă de piro-luzit, manganit etc. şi e întrebuinţat, sub formă de feromangan, în metalurgia oţelului, cum şi la fabricarea unor aliaje cu cupru folosite pentru construcţia rezistenţelor electrice. Manganal (met.) Oţel-mangan auste-nitic aliat cu nichel, cu compoziţia: 0,6—0,9% C; 12% Mn; 3% Ni, iar restul fier. Manganat (chim.) Sare a unui acid al manganului, numit acid manganic. Manganin (met.) Aliaj de cupru cu circa 12% mangan şi 4% nichel, întrebuinţat la fabricarea rezistenţelor electrice. Manganit (mineral.) Mn203 • HaO. Oxid hidratat de mangan, cu 62,5% Mn; e un minereu de mangan. Mangăl (text.) Dispozitiv mecanic care, prin apăsare uşoară, face ţesăturile apre-tate mai plăcute la pipăit şi le dă un luciu mat. (= Maşină de măngăluit, M a n g e 1). Mangealîc (tehn.) a. Pîrghie rezistentă, folosită pentru ridicarea şi deplasarea greutăţilor. — b. Pană mare de lemn, folosită la despicarea trunchiurilof. Mangel (text.) Sin. Mangăl (v.). Maniabil (tehn.) Calitate a unui sistem tehnic (aparat, maşină etc.) de a efectua relativ repede şi uşor comenzile transmise prin organele de comandă. Manifoldul pompelor (petr. gaze) Sin. Claviatura pompelor de fo-raj (v.). Manila 476 Manila (text.) Fibra liberiană textilă extrasă din frunzele plantei Musa textilis (cultivată în insulele Oceanului Pacific şi ale Oceanului Indian), întrebuinţată la fabricarea frînghiilor şi a unor pfnzeturi aspre şi rezistente. Manipulant (tehn.) Muncitor care mînu-ieşte aparate, instalaţii, unele vehicule sau produse, colete, pachete etc. Manipulator (telc.) în telegrafie, dispozitiv de comandă manuală echipat cu contacte electrice, folosit pentru formarea impulsurilor telegrafice. Manipulator de forjă (met.) Aparat pentru introducerea sau extragerea lingou-rilor calde dintr-un cuptor şi, uneori, pentru manevrarea lor în operaţiile de forjare. Manipulator telegrafic (telc.) Aparat prin care se stabileşte şi se întrerupe circuitul telegrafic pentru transmiterea semnalelor telegrafice (v. planşa LXV). Manivelă (tehn.) a. Pîrghie solidarizată cu un arbore, care face parte dintr-un mecanism de transformare a unei mişcări de rotaţie într-o mişcare rectilinie alternativă, sau invers. — fo. Pîrghie cotită sau curbă, în general alcătuită dintr-un braţ şi un mîner, care se acţionează manual, putînd avea o mişcare de rotaţie completă în jurul axei de articulaţie (manivela de pornire a unui motor, manivela de acţionare a unui cric etc.). Manloh (tehn.) Sin. Gură de om (V.). Manograf (fiz., tehn.) Manometru înregistrator. Manometru (fiz., tehn.) Instrument folosit pentru măsurarea presiunii unui gaz dintr-un spaţiu închis (un recipient, un zăcămînt) sau* a diferenţei de presiune a gazelor din două recipiente. Manometru cu lichid (fiz., tehn.) Manometru folosit pentru presiuni relativ joase, constituit dintr-un tub în formă de U în care se găseşte un lichid (apă, mercur, ulei) şi care are una dintre ramuri în legătură cu recipientul în care se găseşte gazul a cărui presiune se măsoară. Cealaltă ramură poate fi închisă sau deschisă. Presiunea se determină din nivelul la care se găseşte suprafaţa lichidului în această ramură. Manometru cu piston (tehn,) Instrument de măsurat presiunea, constituit dintr-un cilindru legat de vasul în care se găseşte gazul a cărui presiune se măsoară, şi în care se deplasează un piston echilibrat de greutăţi, de un resort, de aer sub presiune etc.; deplasarea pistonului depinde de presiunea gazului din vas. Manometru de frînă (transp.) Manometru folosit în instalaţiile de frînare pneumatică, indicînd presiunea din rezervorul principal de aer şi presiunea din conductă. Manometru de fund (petr. gaze) Aparat cu gabarit cilindric de diametru mic, care se poate introduce în ţevile de extracţie, în sondă, şi înregistrează valoarea presiunii în funcţiune de adîncimea corespunzătoare. Manometru diferenţial (fiz., tehn.) Manometru pentru măsurarea diferenţelor de presiune. Se folosesc manometre fie cu un singur lichid (diferenţa de presiune fiind dată de diferenţa de nivel dintre cele două coloane de lichid într-un tub în formă de U), fie cu două lichide, în care nivelul unuia dintre lichide se menţine constant, variindu-se numai nivelul celuilalt. Manometru electric (tehn.) Instrument de măsurat presiunea prin variaţia rezistenţei unui fir de rnanganin; e folosit pentru presiuni foarte înalte (pînă la 10 000 at). Manometru metalic (fiz., tehn.) Manometru constituit dintr-un tub metalic curbat, o capsulă metalică, o cameră închisă cu o diafragmă etc., care, sub acţiunea presiunii de măsurat, se deformează, deformaţiile fiind transmise unui ac indicator ce se mişcă în dreptul unui cadran gradat (v. planşa LXV). Manovacuummetru (fiz.) Instrument pentru măsurarea atît a presiunilor mai înalte decît presiunea atmosferică (cînd are rolul de manometru), cît şi a celor 477 Marcator mai joase decît presiunea atmosferică (cînd are rolul de vacuummetru). Mansardă 1 (arh.) Nivel de locuit aflat direct sub învelitoarea acoperişului unui edificiu. Pereţii interiori sînt verticali, dar plafonul e alcătuit, în general, din doi versanţi, dintre care cel inferior are panta mare, pentru a asigura, pe o lăţime mică, înălţimea necesară încăperilor. 2 (text.) Cameră de uscare ataşată maşinii de imprimat, în vederea uscării ţesăturii. Manşă (av.) Pîrghie pentru comanda aripioarelor şi a profundorului unui avion. Manşetă (tehn.) Garnitură de etanşare, în formă de inel răsfrînt, confecţionată, de obicei, din piele sau din cauciuc. Manşon 1 (tehn.) a. Parte lărgită de la capătul unui tub, care serveşte la îmbinarea acestuia cu alt tub care are un capăt pe care se poate îmbrăca manşonul. — b. Termen folosit uneori în loc de mufă (v.). 2 (text.) Piesă de piele în formă de bandă fără fine, folosită fie ca înveliş elastic pe cilindrii de presiune ai trenurilor de laminare, fie ca element frecător la carde şi laminoare în filatura de vigonie, de lînă cardată şi pieptănată. Manşon de cablu (telc.) înveliş etanş de plumb, aluminiu sau material plastic, utilizat la cablurile electrice, avînd în principal rolul de a proteja izolaţia conductelor contra umezelii sau contra substanţelor chimice. Manşon de dilataţie (tehn.) Bucată de tub cu un capăt lărgit în care se poate asambla altă bucată de tub, folosind o presgarnitură, astfel încît, la dilatare, etanşeitatea să nu sufere. Manşon de întindere (tehn.) V. sub întinzător de cablu. Manşon de protecţie (tehn.) Tub scurt care se aplică peste locul de îmbinare a două tuburi, cu scopul de a proteja îmbinarea. Manta (gen.) Element folosit pentru a îmbrăca, cu scopul de a proteja, un sistem tehnic. Ex.: mantaua cazanului, a cutiei de foc etc. Mantisă (mat.) Parte zecimală a unui logaritm. Manutenţiune (tehn.) Deplasare a materialelor, produselor, deşeurilor, materialelor auxiliare etc., în interiorul unei fabrici, al unui depozit etc., sau în imediata lor apropiere. Uneori cuprinde şi cîntarirea, măsurarea, ambalarea. Marangoz (tehn.) Dulgher specializat în construirea navelor de lemn. Marca betonului (constr.) Indicativ compus din litera B urmată de un număr care reprezintă valoarea minimă a rezistenţei de rupere la compresiune a betonului, determinată în condiţii standardizate. Marca cimentului (constr.) Indicativ compus din litere şi cifre arătînd natura cimentului şi valoarea minimă a rezistenţei de rupere la compresiune a materialului, determinată în condiţii standardizate. Marcaj fotogrammetrie (topogr.) Executare cu var, pe teren, în cazul în care lipsesc repere naturale, a reperelor artificiale (cercuri, cruci etc.) necesare în fotogrammetrie, înainte de a se face zborul de fotografiere. Marcare 1 (fiz.) Introducere, într-un sistem fizico-chimic, a unui izotop radioactiv sau stabil, pentru a urmări acel sistem în evoluţia sa. 2 (topogr.) Fixare a mărcilor topografice pe teren folosind diferite tipuri da semnale. Marcasit (mineral.) Sulfură de fier (cu formula chimică FeS2, asemănătoare piritei) care cristalizează în sistemul rombic. Marcat, ciocan &e~(silv.) Unealtă folosită la marcarea, prin inscripţii sau semne fixe ori schimb abile, a pieselor de lemn sau a anumitor arbori. ^Marcator (telc.) Dispozitiv electronic generator de semnale de reper utilizate pentru marcarea intervalelor de timp, la osciloscoapele catodice. Marcă 478 Marcă 1 (cib.) Unitate de informaţie, a cărei compoziţie diferă de cea a celorlalţi membri ai "mulţimii şi care se utilizează drept indice (index). 2 (topogr.) Obiect folosit pentru a însemna un punct pe teren, de ex.: balize, borne, ţăruşi şi jaloane (ca mărci provizorii). Marcă de recepţie (tehn.) Semn care se aplică pe produsele standardizate sau pe ambalajul lor, pentru a garanta că ele corespund standardelor respective (ex. STAS 2178-51, indicînd că produsul corespunde prescripţiilor STAS nr. 2178, aprobat în anul 1951). Marciavanti (mine) Fiecare dintre grinzile (cu grosimea de 5 — 7 cm şi lăţimea de 18 — 20 cm), ascuţite la unul dintre capete şi aşezate alăturat, între peretele unei galerii de tunel şi elementele de rezistenţă ale sprijinirilor acesteia, pentru a prelua presiunea litostatică şi a o transmite elementelor de rezistenţă. Maregraî (hidrot.) Aparat cu ajutorul căruia se determină şi se înregistrează variaţia nivelului apelor unei mări, datorită în special mareelor (v. planşa LXV). ( = M a r e o m e t ru). Mareometru (hidrot,) Sin. Mare-graf (v.j. Margarina (alim.) Produs alimentar obţinut prin emulsionarea, în apă sau în lapte smîntînit, a unui amestec de grăsimi vegetale sau animale. Mirosul şi gustul de unt se obţin fie prin fermentarea prealabilă a laptelui, fie prin adăugarea de substanţe aromate. Marmură (petrogr.) Rocă metamorfică cristalizată, formată din părticele de cal-cit, care are fie o culoare uniformă, fie un desen natural multicolor, datorit impurităţilor pe care le conţine. Se taie şi se lustruieşte relativ uşor. E întrebuinţată în construcţie, la executarea unor opere de artă, pentru tablouri de distribuţie electrice etc. Marnă (petrogr.) Rocă sedimentară de-tritică, constituită dintr-un amestec de particule foarte fine (pelitice) de argilă şi calcar. Marna face trecerea între argile şi calcare, conţinutul de calcar variind între 2 şi 98%. Marochin (piei.) Piele de capră, tăbăcită cu extracte tanante vegetale, vopsită în negru, plutuită pentru a obţine o faţă cu grăunţi mărunţi şi finisată" cu luciu intens. Imitaţia de marochin se obţine din piele de oaie. Marochinărie (piei.) Ramură a industriei pielăriei care se ocupă cu confecţionarea articolelor mai fine din piele sau din înlocuitori de piele. Marş (petr. gaze) Durată a unei operaţii de extragere şi introducere în sondă a garniturii de foraj, efectuată în scopul schimbării sapei uzate. Marşrut 1 (c.f.) Mers al unui tren de marfă cu parcurs lung, care nu lasă şi nici nu ia vagoane din vreo staţie de pe parcurs. 2 (tehn.) Deservire printr-o persoană a mai multor maşini într-o anumită ordine, dinainte stabilită, care nu poate fi modificată în timpul lucrului. Martensită (met.) Constituent structural caracteristic al oţelurilor, călite, foarte dur, format din cristale de fier a care au în soluţie carbon. Martin, procedeul ~ (met.) Procedeu folosit pentru elaborarea oţelului care constă în afinarea fontei brute, amestecate cu oţel vechi sau cu minereu, printr-o topire oxidantă în cuptorul Martin (v.). Martor (constr.) Bandă sau fir neextensibil care, fixat pe două elemente alăturate dintr-o construcţie, indică prin rupere sau înclinare mişcarea relativă a elementelor în raport cu o axă (un plan) fix(ă). Masă 1 (pl. mase) (elt.) Corp cu dimensiuni mari, bun conducător de electricitate, la care se leagă electric anumite puncte ale unui montaj electric, spre a nu se forma supratensiuni faţă de el. 2 (pl. mase) (fiz.) Termen comun pentru masă grea (v.) şi pentru masă inertă (v.). 3 (pl. mase) (gen.) Cantitate mare. 4 (pl. mese) (tehn.) Aparat sau parte dintr-un aparat ori dintr-o unealtă, care Planşa LXV Mai vibrator cu aer comprimat a — maiul propriu-zis; b — vedere de sus (schemă, la scară mai mică); c — adaos pentru asprirea îmbrăcămintei; 1 — bătător; 2 — cilindri; 3 — pisţon-ciocan; 4 — piston-nicovală; 5 — inel de ghidare; 6 — resort; 7 — supapă de evacuare; 8 — cămaşă-ventil; 9 — obturator; 10 — chiu-lasă; 11 — mîner-conductă de aer; 12 — întreruptor; 13 — buciardă. Maregraf cu plutitor 1 — cilindru înregistrator; 2 — creion; 3 — roată; 4 — rotiţă dinţată; 5 — contragreutate; 6 — plutitor; 7 — mecanism de ceasornic. Malaxor 1 — intrarea, aburului (pentru încălzire) sau ieşirea apei; 2 — ieşirea condensatului sau intrarea apei reci (pentru răcire); 3—roată pentru transmisia mişcării; 4 — agitator. Mandrină cu fălci şi cu cheie 1 — corpul mandrinei; 2 — manşon rotitor; 3 — inel solidar cu manşonul 2; 4 — falcă; 5 — cheie. Manometru metalic cu diafragmă 1— diafragmă; 2 — sistem de pîrghii; 3 — sector dinţat ; 4 — ac indicator; 5 — manşon de racordare. Manipulator telegrafic 1 — pîrghie metalică; 2 — ax orizontal; 3 — contact de lucru; 3* şi 4* — piese de contact; 4 — contact de repaus; 5 — resort; 6 — buton; 7 şi 8 — şuruburi de reglare; 9 — bornă de legătură; 10 — placă suport. Masă acustică 480 se aseamănă cu o masă obişnuită sau numai cu o tăblie de masă. Masă acustică (fiz., telc.) Mărime care, înmulţită cu pulsaţia, dă reactanţa acustică ce intervine în energia cinetică a mediului. (= Inertanţă acusti-c ă). Masă atomică (chim., fiz.) în fizică, mărime egală cu raportul dintre masa atomului unui izotop al unui element şi 1/12 din masa atomului izotopului 12 al carbonului. în chimie, mărime egală cu raportul dintre media ponderată a maselor atomilor izotopilor unui element şi 1/12 din masa medie a izotopilor carbonului, în proporţiile în care ei se găsesc în carbonul din natură. Masa atomică în scara fizică se obţine înmulţind masa atomică în scara chimică cu 1,000 272. Masă basculantă (mş.) Utilaj folosit în laminorie la ridicarea sau coborîrea materialului de lajun nivel la altul; execută mişcarea de~ ridicare a platformei superioare prin basculare în jurul unei extremităţi. Masă cu pînze (mine) Masă de concentrare (v.), fixă, acoperită cu o pînză aspră, avînd o mică înclinare potrivită astfel, încît să reţină granulele cu greutatea specifică mai mare; e folosită la separarea aurului nativ din minereu. Masă de alegere (mine) Suprafaţă amenajată pe care se face separarea manuală a minereurilor sau a cărbunilor, de steril, ori a unor minerale, de altele din acelaşi minereu. De obicei sînt circulare rotative, dar uneori sînt şi fixe. Masă de amalgamare (mine) Masă de lemn, puţin înclinată, acoperită cu o placă de cupru argintată, pe care a fost aşternut un strat subţire de mercur; e folosită pentru a trece pe suprafaţa ei o tulbureală cu minereul de aur şi argint nativ, fin măcinat, şi a obţine astfel amalgamarea particulelor de aur şi argint. Masa e, în general, plană şi fixă sau, pentru a da un randament mai bun, în trepte şi oscilantă. Masă de concentrare (mine) Suprafaţă amenajată, puţin înclinată, plană sau uşor conică, pe care granulele de minerale fin măcinate (sub circa 1 mm) se mişcă sub acţiunea unei pînze de apă subţiri. Sub acţiunea pînzei de apă, granulele se deplasează pe masă cu viteze diferite, potrivit diametrului şi densităţii, sepa-rîndu-se. (= Masă de spălare). Masă de maşină-unealtă (mş.) Organ al maşinii-unelte care serveşte" la susţinerea, uneori şi la fixarea piesei de prelucrat. Mesele pot fi fixe sau mobile. Masă de repaus (fiz.) în teoria relativităţii, masa pe care o are un corp cînd viteza Lui tinde către zero. Masă de spălare (mine) Sin. Masă de concentrare (v.). Masă de trasare (mş.) Masă cu o tăblie metalică groasă, perfect plană şi, eventual, cu unele discontinuităţi, pe care se trasează obiectele de prelucrat. Masă deplasabilă (mş.) Utilaj folosit la deplasarea materialului de la o cajă la alta sau de la un calibru la altul, la introducerea în calibru şi, eventual, la răsturnarea sau la ridicarea lui, pentru deservirea liniilor de laminoare grele, cu cajele dispuse în aceeaşi linie. Masă electrică (elt.) Sin. Sarcină electrică (v.). Masă electroizolantă (elt.) Material (în stare solidă, vîscoasă sau lichidă), folosit în stare lichidă pentru izolarea electrică a conductoarelor şi a înfăşurărilor electrice. Masă grea (fiz.) Mărime caracteristică pentru un corp, care se exprimă prin cîtul dintre greutatea lui şi acceleraţia gravitaţiei în locul în care se determină greutatea. în sistemul SI se exprimă în kilograme, iar în sistemul CGS, în grame. Masă inertă (fiz.) Mărime care se exprimă prin cîtul dintre o forţă ce acţionează asupra corpului a cărui masă se consideră şi acceleraţia pe care corpul o capătă sub acţiunea acestei forţe. E una dintre proprietăţile caracteristice"ale materiei j care exprimă opunerea unui corp la orice acţiune ce tinde să-i modifice viteza în mărime sau direcţie. în sistemul SI 481 Mâser se exprimă în kilograme, iar în sistemul CGS, în grame. Masă magnetică (fiz.) Sin. Sarcină magnetică (v.). Masă moleculară (chim., fiz.) Mărime egală cu suma maselor atomice ale atomilor din molecula unei substanţe. Masă oscilantă (mine) Masă de concentrare (v.) supusă unei mişcări oscilante perpendiculare pe direcţia de curgere a apei, astfel încît granulele, fiind supuse la două mişcări (cea de antrenare a apei şi cea oscilantă a mesei), se separă mai uşor şi mai bine. Concentrează material clasat în prealabil după simptoticitate. Masă pneumatica (mine) Aparat asemănător unei mese de concentrare, folosit la separarea cărbunilor de substanţele sterile, într-un curent de aer care străbate ochiurile ciurului ce formează suprafaţa mesei şi pe care se află cărbunele. Masă ridicătoare (met.) Masă constituită, de obicei, dintr-un cadru în care sînt montate rulouri de transport orizontale, folosită pentru a deplasa în sus sau în jos materialul de laminat, pînă la nivelul la care se efectuează trecerea de lucru la o cajă de laminor. Masă rotativă (petr. gaze) Utilaj component al instalaţiei de foraj rotativ care, antrenat prin intermediul troliului de foraj sau de către un motor independent, imprimă garniturii de foraj mişcarea de rotaţie în sondă; în timpul manevrelor, serveşte la susţinerea (sprijinirea) garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj din sonda (la operaţia de tubare). Masă specifică (fiz.) Sin. Densitate (v.). Mascadă (nav.) Abatere involuntară a navei de la drum, datorită efectului vîntului sau curentului. Mascare (poligr.) Ansamblul metodelor de fotografiere şi de copiere folosite la reproducerea fotografică policromă, cu ajutorul cărora anumite părţi ale originalului, ale negativului sau pozitivului, pot fi supuse la lumină parţial, sau supli- mentar, ori pot fi eliminate de la expunerea la lumină. Mască 1 (cin.) Dispozitiv opac sau puţin transparent aşezat în calea fasciculului luminos care corespunde unei imagini, pentru a atenua sau opri razele ce corespund unor porţiuni din imagine. 2 (tehn.) Dispozitiv care acoperă parţial corpul unui muncitor, un obiect sau un sistem tehnic, pentru a le proteja sau a le ascunde vederii. 3 (telc.) Parte componentă a unui tub cinescop cu trei tunuri electronice şi cu ecranul în forma de mozaic, pentru televiziunea în culori, avînd rolul de a masca, pentru fiecare dintre cele trei fascicule electronice, elementele de mozaic corespunzătoare celorlalte două fascicule. Mască de radiator (tehn.) Grilaj de protecţie, de forme diferite, montat în faţa radiatorului unui autovehicul. Mase plastice (ind. chim.) Produse sintetice macromoleculare obţinute prin condensarea sau polimerizarea unor compuşi de celuloză, a unor compuşi organosi-licici, a fenolilor cu formaldehidă sau cu furfurol, a formaldehidei cu cazeină, a ureei cu formaldehidă, a acetilenei sau a etilenei etc., întrebuinţate pentru confecţionarea unei mari varietăte de obiecte, a unor fibre textile etc. (= Mase sintetice ). Mase plastice alchidalice (ind. chim.) Sin. A1 c h i d a 1 i (v.). Mase plastice carbamidice (ind. chim.) V. sub Aminoplaste. Mase plastice fenolice (ind. chim.) Sin. Fenoplaste (v.). Mase plastice melaminice (ind. chim.) V. sub Aminoplaste. Mase sintetice (ind. chim.) Sin. Mase plastice (v.). Maselotă (met.) Sin. Cap pierdut (V.). Maser (fiz.) Amplificator cuantic pentru semnale de microunde. Numele vine de la iniţialele cuvintelor: Molecular Amplifier by Stimulated Emission of Radiation. Masicot 482 Masicot (chim.) PbO. Oxid de plumb galben întrebuinţat la obţinerea unor smalţuri în industria ceramică, drept pigment în vopselele cu ulei etc. Masiv de ancoraj (constr.) Bloc de beton sau de zidărie îngropat în teren, care preia forţa de tracţiune exercitată de un tirant ce menţine poziţia unei construcţii — de obicei verticale (pilon, coş de fum etc.). Masiv de exploatare (mine) Porţiune dintr-un panou de exploatare, delimitată de două sau patru galerii, paralele două cîte două. Masiv de protecţie (mine) Porţiune dintr-un zăcămînt,’ lăsată neexploatată, pentru a nu periclita construcţiile miniere (puţ, galerie etc.) din apropiere sau construcţiile de la suprafaţă, ori pentru a împiedica pătrunderea unor ape. (= Pilier de siguranţă, Picior de siguranţă). Masiv gigantic (hidrot.) Element de construcţie, în formă de cutie cu dimensiuni mari, fără fund superior, folosit la executarea unor fundaţii sub apă jşi, în special, la executarea unor construcţii maritime cu volum mare, la care tasările superioare nu sînt importante. Mast (petr. gaze) Construcţie metalică mobilă, folosită ca turlă provizorie la sondele în producţie sau la unele lucrări de foraj care nu ’ necesită sarcini mari la cîrlig. Se construiesc masturi cu unu sau cu două picioare, ancorate cu cabluri. Mastic (ind. chim.) Material păstos sau fluid alcătuit dintr-un amestec de substanţe minerale şi vegetale, care se întăreşte în aer după ce a fost aplicat, întrebuinţat pentru a umple golurile dintre două piese în contact. Masticare (ind. chim.) Fărîmiţare, însoţită de amestecare, a unui produs. Maşină (mş.) Sistem tehnic alcătuit din corpuri solide, cu mişcări relative determinate, servind la transformarea unei forme oarecare de energie în lucru mecanic util (maşina de lucru) sau la transformarea unei forme de energie în altă formă de energie, dintre care una e energie mecanică (maşină de forţă). Maşină asincronă (elt.) Maşină electrică de curent alternativ, a cărei turaţie variază odată cu sarcina. Excitarea maşinii se face în curent alternativ, prin rotor sau prin stator. Maşină cu abur (mş.) Sin. Motor cu abur, cu piston (v.). Maşină cu cartele perforate (cib,) Maşină a cărei funcţionare e comandată cu cartele perforate/ Maşină de apel (telc.) Generator de curent electric alternativ de 15 Hz, la tensiunea de 70—100 V, folosit în centralele telefonice manuale cu peste 400 de abonaţi, pentru a produce semnalul de apel de la centrala telefonică la diverşi abonaţi. Maşină de extracţie (mine) Maşină folosită pentru a pune în mişcare de ridicare şi coborîre vasele de extracţie (colivii, schipuri sau chible) în puţurile de mină. Maşină de forţă (mş.) Maşină care transformă o formă de energie în alta, energia cedată trebuind să mai fie supusă unor transformări (de ex. într-o maşină de lucru) spre a putea fi folosită direct în tehnică. Maşinile de forţă se numesc generatoare, pentru forma de energie pe care o cedează, şi motoare, pentru cea pe care o primesc. După forma de energie (diferită de cea mecanică) pe care o primesc, respectiv o cedează, maşinile de forţă se împart în maşini electrice* eoliene, hidraulice şi pneumatice, cum şi în maşini termice, dacă cedează sau primesc energie sub formă de energie interioară, prin absorbţie sau prin cedare de căldură. Maşină de lucru (ins.) Maşină care cedează energie prin efectuare de lucru mecanic, folosit direct pentru prelucrare sau deplasare. Maşinile de lucru pot fi antrenate de forţa musculară sau de maşini de forţă (motoare). Se deosebesc maşini de prelucrare şi maşini de transport. Maşină de prelucrare (mş.) Maşină de lucru care efectuează lucru mecanic fo^ 483 Maşină frigorigenă losit pentru prelucrarea materialelor prin operaţii mecanice. Maşină de prelucrare, auxiliară (mş.) Maşină care efectuează o prelucrare me-c'anică pentru asigurarea bunei funcţionări a maşinii de prelucrare principale. Ex.: maşină de ascuţit ace de cardă, maşină de ceaprăzuit pînze de ferăstrău, maşină de ascuţit sfredeie etc. Maşină de prelucrare, principală (mş.) Maşină care efectuează o operaţie de prelucrare principală. Ex.: strung, gater, cardă etc. Maşină de scris electrică (cib.) Maşină de scris care poate fi comandată prin semnale electrice. Se utilizează în mod curent pentru extragerea datelor din calculatoarele digitale, îniocuind-o deseori pe cea obişnuită, întrucît productivitatea e mai mare, iar scrisul clar şi uniform. Maşină de transport (mş.) Maşină de lucru folosită pentru deplasarea obiectelor. Maşinile de transport pot fi vehicule terestre, navale sau aeriene, transportoare, elevatoare, maşini de extracţie (miniere) etc. Maşină electrică (elt.) Maşină de forţă care fie că primeşte energia sub formă de energie mecanică şi o cedează sub formă de energie electrică (generator) sau invers (motor), fie că schimbă forma energiei electrice din cea de curent alternativ in cea de curent continuu sau invers (comutatoare), fie că schimbă frecvenţa curentului alternativ, prin intermediul formei de energie mecanică a unor corpuri solide in mişcare (convertizor). Maşină electrică comutatoare (elt.) Maşină electrică care primeşte energie electrică în curent continuu şi o cedează în curent alternativ, sau invers. Maşină electrică convertizoare (elt.) Y. Convertizor.electric. Maşină electrică de curent alternativ (elt.) Maşină electrică prin ale cărei circuite exterioare trece curent alternativ. Se împart în maşini monofazate şi poli-fazate; pot fi generatoare, numite şi alternatoare, sau motoare şi pot fi construite ca maşini sincrone sau asincrone. Maşină electrică de curent alternativ asincronă (elt.) Maşină electrică de curent alternativ, în care frecvenţa forţelor electromotoare induse în înfăşurările statorului sau ale rotorului nu e proporţională cu turaţia rotorului; poate fi generatoare sau motoare. Maşină electrică de curent alternativ sincronă (elt.) Maşină electrică de curent alternativ, cu excitaţia în curent continuu, in care forţele electromotoare sînt induse numai prin mişcare relativă între circuitele de excitaţie şi circuitele induse prin care circulă curenţi alternativi; la aceste maşini, frecvenţa forţelor electromotoare induse e proporţională cu turaţia rotorului. Poate fi generatoare sau motoare. Maşină electrică de curent continuu (elt.) Maşină electrică prin ale cărei circuite exterioare trece curent continuu. Aceste maşini pot fi construite cu excitaţie independentă sau proprie; pot fi generatoare, numite şi dinamuri, sau motoare. Maşină electrică parametrică (elt.) Maşină electrică în care transformarea energiei mecanice în energie electrică sau invers se produc pe baza variaţiei periodice a inductanţei proprii sau a capacităţii unui circuit. Maşină electrostatică (elt.) Maşină electrică la care energia mecanică se transformă în energie electrică prin intermediul unor fenomene de electrizare. Maşină eoliană (mş.) Maşină de forţă în care intervine energia unor mase de aer în mişcare într-un spaţiu deschis. Maşinile eoliene pot fi generatoare (cînd pun în mişcare mase de aer într-un spaţiu deschis, şi se numesc, în acest caz, ventilatoare) sau motoare (cînd sînt puse în mişcare de energia vîntului). V. şi M o t o r e o 1 i a n. Maşină frigorigenă (mş.) Maşină termică cu ajutorul căreia se absoarbe căldură de la un corp cu temperatură mai joasă decît cea a mediului exterior, adică se realizează răcirea acestui corp. Funcţionează prin consumare de lucru mecanic sau de căldură şi foloseşte un fluid con- Maşină hidraulică 484 venabil ales, numit agent frigorifer. Drept agenţi frigoriferi pot servi aerul şi unele lichide uşor volatile: amoniacul, bioxidul de carbon, bioxidul de sulf, freonii etc. şi chiar apa. Maşină hidraulică (ms.) Maşină de forţă în care intervine energia unor mase de apă în mişcare. Maşinile hidraulice pot fi generatoare (cînd pun în mişcare mase de lichid, şi se numesc, în acest caz, pompe) sau motoare (cînd sînt puse în mişcare de energia hidraulică). V. şi Motor hidraulic. Maşină-instrument (tehn.) Nume impropriu pentru unele sisteme tehnice (maşini de măsurat, de încercat etc.) folosite pentru determinarea unor mărimi fizice. Maşină pneumatică (mş.) Maşină de forţă în care intervine energia elastică a unui gaz. Maşinile pneumatice pot fi generatoare (cînd comprimă un gaz, transmiţîndu-i astfel energie pneumatică şi se numesc, în acest caz, compresoare), sau motoare (cînd sînt puse în mişcare de energia pneumatică). V. şi Motor pneumatic. Maşină sincronă (elt.) Maşină electrică de curent alternativ, a cărei turaţie de regim e proporţională cu frecvenţa* reţelei la care e conectată şi, practic, nu depinde de sarcină. Statorul e echipat cu înfăşurări de curent alternativ, iar rotorul, cu o înfăşurare de curent continuu, alimentată din exterior cu curent continuu. Maşină termică (mş.) Maşină de forţă în care au loc transformări ale energiei interioare a unui agent termic. .V. şi Motor termic. Maşină Turing (cib.) Automat finit, imaginat de matematicianul englez Tu-ring, pentru a rezolva, cu ajutorul iui, unele probleme privind teoria decida-bilităţii din logica matematică. Maşină-unealtă (tehn.) Gen de maşină prelucrătoare, înzestrată cu scule . care permit uzinarea, prin solicitare mecanică, a obiectelor metalice sau nemetalice. Maşinist (mş.) Lucrător care conduce sau supraveghează o maşină, în general o maşină de forţă. Mat (gen.) Calitate a suprafeţei unui solid de a împrăştia perfect lumina. Mat de avion (av.) Distanţier între planele unui avion biplan sau multiplan. Matare 1 (tehn.) Sin. Ştemuire (v.). 2 (text.) înlăturare a luciului la pîn-zeturi sau la fire de mătase artificială. .Mată (met.) Produs metalurgic intermediar, constituit din sulfuri de mai multe metale, în care se concentrează, printr-o prăjire parţială, sulfura metalului a cărui producere se urmăreşte. (Termen folosit în special în metalurgia cuprului şi a nichelului.) Matelassâ (Se citeşte matlase.) (text.) Ţesătură dublă, cu porţiuni reliefate despărţite între ele de adîncituri şi care dau impresia că ar fi tighelite cu acul Matematică (mat.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul formelor spaţiale şi al relaţiilor cantitative, abstractizîndu-le prin crearea conceptelor de „figură” şi „număr". Ramurile ei principale sînt: aritmetica, algebra, geometria, analiza matematică, teoria mulţimilor, topologia. Material (tehn.) a. Materie primă sau j semifabricată (chiar prelucrată în piese). — b. Totalitatea mijloacelor materiale f esenţiale pentru un anumit domeniu de f activitate. Ex. material rulant. Material artificial (tehn.) Material ob- | ţinut prin fabricaţie din unul sau din mai ! multe materiale naturale ori artificiale, i Material auxiliar (tehn.) Material în- ; trebuinţat în vederea producerii unui ; bun, dar care nu se regăseşte sub nici j o formă în bunul produs (de ex.: uleiul j de uns maşinile unei instalaţii, cataliza- | toarele etc.). Combustibilul nu e considerat | însă material auxiliar. Material brut (tehn.) Material care se : găseşte în starea în care a fost obţinut j prima oară, fără să fi fost supus unei ; semifabricări prealabile. 485 Matrice de decodare Material de agregaţie (drum.) Agregata cu grăuntele mărunt (savură, nisip gră-unţos) care servesc, prin pătrundere, umezire şi comprimare, ca liant al unui strat de piatră spartă la o împietruire a unui drum. Material de fabricaţie (tehn.) Material care se regăseşte în bunul produs (de ex.: firul într-o stofă, oţelul într-o maşină), chiar dacă, în urma unor reacţii chimice, nu se mai prezintă sub forma iniţială şi nu se mai regăseşte decît parţial (de ex. în fabricarea acidului sulfuric din pirită, se regăseşte numai sulful). Material fabricat (tehn.) Material obţinut în formă definitivă, care poate fi întrebuinţat fără a mai fi supus altui proces de fabricaţie. Material natural (tehn.) Material care se întrebuinţează aşa cum se găseşte în natură (eventual după ce a suferit o prelucrare de curăţire, spălare, măruuţire, tăiere). Ex.: lemnul, piatra, fibrele textile naturale, animale, vegetale sau minerale etc. Material perfect plastic (tehn.) Material ideal la care, în cursul deformării plastice, tensiunea sau o anumită relaţie între tensiuni rămîn constante. Material semifabricat (tehn.) Material care a suferit un proces de fabricaţie dar care, înainte de întrebuinţare, mai trebuie supus unui alt proces de fabricaţie. ( = Semifabricat). Material sintetic (tehn.) Material artificial obţinut prin procedee de fabricaţie în care reacţiile chimice au rolul cel mai important. Ex.: benzină sintetică, cauciuc sintetic, mase plastice etc. Materializare (geol., topogr.) însemnare vizibilă pe teren a unui punct geometric sau a verticalei lui. Ex. materializarea unui punct geodezic printr-o bornă sau printr-o baliză. Materie colorantă (chim.) Sin. Colorant (v.). Materie prinsă (tehn.) Produs natural sau material semifabricat, care constituie un material de fabricaţie (v.). Pentru a fi materie primă, produsele naturale trebuie să fi suferit anterior o schimbare prin intermediul muncii (un minereu să fi fost extras din mină, un arbore să fi fost transformat în buştean). Matlsire (nav.) Operaţie de împreunare iară noduri a capetelor a două parîme sau a unui capăt de parîmă cu ea însăşi, prin împletirea şuviţelor care le compun. Matlasare (text.) Suprapunere, cu ajutorul unor cusături efectuate după un desen, a două materiale textile, unul mai subţire (materialul de bază), formînd faţa* şi celălalt, de obicei mai gros (materialul secundar), formînd căptuşeala. Matricei (mat.) Mărime formată din mn elemente aj, reale, complexe etc., ordonate, dispuse într-un tablou cu m linii şi n coloane: • • • *« m m al ••• ...an 2 (telc.) în televiziunea în culori, şir de coeficienţi care caracterizează fiecare dintre relaţiile liniare ce definesc transformarea coordonatelor de culoare. Matrice, circuit ^ (telc.) în televiziunea în culori, circuit care produce o transformare a coordonatelor de culoare. La emisiune, cele trei tensiuni de intrare în matrice corespund imaginilor în roşu (R), verde (V) şi albastru (A) ale scenei televizate, formînd semnalul de luminanţă (Y) si semnalele de crominanţă (I) şi (Q). ' Matrice de decodare (cib.) a. Reţea la care se aplică semnale într-un cod, ob-ţinind, la ieşirea reţelei, informaţia în alt cod. Se realizează, de obicei, sub forma unor bare dispuse perpendicular unele pe altele şi unite prin diode. — b. Sistem cu n intrări şi m ieşiri, care permite trecerea de la un sistem de prezentare a informaţiei în baza bx la prezentarea informaţiei într-un alt mod, de exemplu, în baza Z>2. Matriţare 486 Matriţare (tehn.) Operaţie de deformare plastică, sub presiune, la rece sau la cald, cu ajutorul unei matriţe, al unui material plastic sau plasticizat/ Matriţă (tehn.) Unealtă alcătuită din una sau din mai multe piese, cu o cavitate care reprezintă negativul obiectului de prelucrat, pentru ca acesta să obţină forma intenţionată a obiectului considerat. Cele alcătuite dintr-o singură piesă sînt, în general, concave, iar cele alcătuite din mai multe piese au cel puţin o piesă concavă, numită semi-matriţă. In acest caz, restul matriţei poate fi o piesă concavă (numită con-tramatriţă), sau convexă. Se deosebesc: matriţe "de intruziune (în care materialul e îndesat sub acţiunea unei prese sau a unui ciocan), cum sînt matriţele de forjat, matriţele de mulat, matriţele de presat, matriţele de tras; matriţe de extruziune (prin care materialul trece fiind împins de pistonul unei prese speciale). Se confecţionează din oţel, din fontă etc., de obicei prin forjare şi aşchiere, prin matriţare sau prin turnare. Matriţă de linotip (poligr.) Piesă de alamă, de formă specială, care serveşte la turnarea literelor de linotip; pe ea e gravat, în adîncime, negativul literelor de tipar (v. planşa LXVI). Matriţă de stereotipie (poligr.) Carton special, presat, care conţine, imprimată în el, în relief, copia inversată a formei tipografice; e folosită în stereotipie, pentru turnarea plăcilor metalice care servesc la imprimare. Matriţă de tipograf (poligr.) Piesă care serveşte* la turnarea literelor, la maşina tipograf. Maturaţie (ind. chim.) Modificare în timp, în sensul dorit, a unora dintre proprietăţile unui material sau ale unui produs. (= Maturizare). Maturaţie a viscozei (text.) Totalitatea transformărilor care se produc în masa viscozei şi prin care constituenţii moleculari sînt orientaţi în reţele fili-forme, astfel încît masa să poată fi trasă în fire. Maturizare (ind. chim.) Sin. Maturaţie (v.). Maxim (mat.) Valoarea cea mai mare, într-un interval, a unei variabile sau a unei funcţiuni. Maxit (met.) Oţel rapid standardizat, avînd simbolul RMo 5, cu compoziţia: 0,7 - 0,8% C; 18% W; 4% Cr; 1%V; 4% Mo, iar restul fier. Maxwell (unit.) Unitate de măsură a fluxului magnetic în sistemul CGS, egală cu fluxul care trece printr-o suprafaţă de 1 cm2, străbătută normal de o inducţie magnetică constantă de 1 gauss. Simbol Mx. Maxwell, ecuaţiile lui ~ (elt., fiz.) Ecuaţii care exprimă legile generale de structură şi desfăşurare a cîmpului electromagnetic, adică legile circuitului magnetic, inducţiei electromagnetice, fluxului electric şi fluxului magnetic. Maxwell, punte ^ (elt.) Punte pentru măsurarea induclanţelor. Măcinare 1 (alim.) Transformare a cerealelor în materiale grăunţoase sau pulverulente şi separarea sorturilor rezultate. 2 (hîrt. cel.) Prelucrare mecanică a fibrelor în scopul obţinerii pastei. 3 (mine) Aducere în stare de granule cu diametrul sub 1 mm, prin frecare şi lovire sau prin frecare şi presare, a materialelor care vor fi supuse unui tratament de transformare. 4 (tehn.) Operaţie de sfărîmare fină a materialelor. Măcinătură (ind. chim.) Produs intermediar obţinut prin măcinarea grosolană a seminţelor de plante oleaginoase, din care se extrage uleiul, prin presare sau cu solvenţi. Mărgăritar (constr., drum.) Pietriş curat cu dimensiuni între 7 şi 20 mm, folosit la prepararea asfaltului. Mărgea (elt.) Izolator care se inseriază pe un conductor electric. Mărime 1 (fiz.) Element care caracterizează o stare fizică, definit prin procedeul prin care se măsoară, prin unitatea 487 Mărunţire de măsură şi prin rezultatul măsurării, care e o mărime matematică numită şi valoarea mărimii fizice considerate. Ex.: masa, sarcina electrică etc. 2 (mat) a. Fiecare dintre elementele unei mulţimi, între care a fost definită egalitatea, ceea ce e mai mic sau mai mare şi suma. — b. Grup de mărimi în sensul" a. Mărime alternantă (mat.) Sin. Mărime oscilantă (v.). Mărime alternativă (mat.) Mărime variabilă oscilantă a cărei valoare medie, într-o perioadă, e nulă. Mărime armonică (mat.) Sin. Mărime sinusoidală (v.). Mărime de acţionare (cib.) Diferenţă între mărimea de intrare a unei instalaţii automate şi mărimea de reacţie. Mărime de comandă (cib.) Mărime primită de la regulator, care se aplică elementului de execuţie. Mărime de execuţie (cib.) Mărime de ieşire, pentru elementul de execuţie, şi de intrare, pentru cel automatizat. Mărime de influenţă (elt.) Una dintre mărimile care influenţează indicaţiile aparatului, dar nu e aceea pe carq aparatul o măsoară. Mărime de reacţie (cib.) Mărime care se aplică, pe cale de reacţie, comparatorului, în sistemele automate. Provine de la traductor şi măsoară mărimea de ieşire a sistemului automat. Mărime de stare (fiz.) Fiecare dintre mărimile care caracterizează un sistem fizico-chimic şi. ale căror valori, la un moment dat, pot determina complet evoluţia sistemului, dacă acesta e izolat. Ex.: masele punctelor sistemului, temperatura, entropia etc. Mărime derivată (fiz.) Mărime definită în funcţiune de mai multe mărimi primitive. Ex.: viteza e o mărime derivată din mărimile primitive spaţiu şi timp, fiind egală cu spaţiul parcurs în unitatea de timp. Mărime hidraulică (hidrmec.) Viteză de depunere a particulelor solide în sus- pensie, într-un lichid în repaus, la temperatura de 10°C. Mărime ondulantă (mat.) Sin. Mărime pulsatoare (v.). Mărime oscilantă (mat.) Mărime ale cărei valoari îşi schimbă periodic semnul. (= Mărime alternantă). Mărime periodică (mat.) Mărime variabilă ale cărei valori se reproduc la intervale egale, putînd sau nu să treacă prin zero. Mărime primitivă (fiz.) Fiecare dintre mărimile, în număr minim, de care depind toate celelalte mărimi dintr-un domeniu de cercetare, dar care nu depinde de nici o altă mărime. Mărime pseudoperiodică (mat.) Mărime sinusoidală ale cărei amplitudine, frecvenţă sau fază variază în funcţiune de timp. (= Mărime cvasiperiodică). Mărime pulsatoare (mat.) Mărime ale cărei valori variază periodic fără a-şi schimba semnul. (= Mărime ondulantă). Mărime scalară (mat.) Sin. Scalar (V.). Mărime sinusoidală (mat.) Mărime a cărei valoare se exprimă printr-o funcţiune sinusoidală în funcţiune de timp. (= Mărime armonică). Mărime variabilă (mat.) Mărime care poate lua diferite valori. Mărime vectorială (mat.) Sin. Y e c-t o r (v.). Mărire 1 (fiz.) Raportul între lungimea distanţei dintre două puncte ale imaginii produse de un instrument optic şi lungimea distanţei dintre punctele respective ale obiectului. Se deosebesc: mărire axială sau longitudinală, dacă cele două puncte sînt pe axa instrumentului, şi mărire transversală, dacă ele se găsesc pe o perpendiculară pe axă. 2 (foto.) Operaţie de obţinere, cu ajutorul unui aparat de mărit, a unei copii pozitive mai mari decît negativul respectiv. Mărunţire (tehn.) Operaţie de sfărîmare a unui material, în care se obţin bucăţi Măsurare 488 cu dimensiuni cuprinse între aproximativ 1,5 şi 25 mm. Măsurare (gen.) Determinare a valorii unei mărimi în raport cu o mărime de acelaşi fel luată drept unitate. Măsurare absolută (metr.) a. Măsurare indirectă, care depinde de măsurări directe de lungime, masă şi timp. — b. Măsurare al cărei rezultat (valoarea numerică a mărimii măsurate) se exprimă în unităţi determinate, legate între ele într-un sistem coerent. Măsurare directă (metr.) Măsurare al cărei rezultat se obţine prin compararea mărimii de măsurat cu măsura sau prin evaluarea efectului produs de mărimea de măsurat. Măsurare indirectă (metr.) Măsurare al cărei rezultat se obţine pe baza rezultatelor experimentale ale măsurărilor directe ale anumitor mărimi legate, printr-o relaţie determinată, cu mărimea căutată. Măsurare relativă (metr.) Măsurare al cărei rezultat se exprimă în unităţi convenţionale, arbitrar alese, care depind de caracteristicile constructive ale instrumentului de măsurat. Măsură 1 (gen.) Valoare a unei mărimi. 2 (metr.) Mijloc tehnic care constituie reproducerea materială a unităţii de măsură sau a anumitor dimensiuni. Măsură cu repere (metr.) Măsură de lungime a cărei mărime e reprezentată prin distanţa dintre două repere. Măsură de calcul (cib.) Calculator analogic, utilizînd elemente de constante concentrate (rezistenţe, inductanţe şi capacităţi) şi mărimi electrice, care simulează reţele electrice cu constante distribuite; se "utilizează pentru rezolvarea problemelor legate de reţelele electrice cu constante distribuite (reţele energetice). Măsură de lungime (metr.) Realizare materială (în formă de bară, bandă, fir etc.) a unităţii de lungime ori a unui multiplu sau submultiplu al acesteia. Măsurări electrice (elt.) Ramură a electrotehnicii care se ocupă cu studiul me- todelor şi al instrumentelor de măsurare a mărimilor electrice şi a celor de altă natură, prin intermediul măsurării unor mărimi electrice. Măsurări electronice (elt.) Ramură a tehnicii care se ocupă cu măsurările electrice efectuate prin metode şi cu aparate electronice, în care intervin elemente electronice de circuit. Măsurări magnetice (elt.) Ramură a electrotehnicii care se ocupă cu studiul metodelor şi al instrumentelor de măsurare a mărimilor magnetice şi de altă natură, prin intermediul măsurării unor mărimi magnetice. Măsurătoare (gen.) Operaţie de măsurare a unei mărimi geometrice. Măsurător (tehn.) a. Calibru de lungime sau de unghiuri, de forma unei bare cu dinţi sau cu braţe, folosit de fierari pentru verificarea formei sau a dimensiunilor pieselor forjate la ciocan. — b. Instrument alcătuit dintr-o riglă gradată şi un cursor, folosit pentru măsurarea directă, la o piesă, a edîncimii cavităţilor, a pragurilor etc. Măsurător de netezime (tehn.) Instrument cu măsurare optică, electrică sau pneumatică, pentru verificarea gradului de netezime al suprafeţei unui corp solid. Măsurător de planeitate (tehn.) Instrument pentru verificarea uniformităţii suprafeţei (în special orizontale) a unui corp solid. Mătase (text.) Produs textil, natural sau artificial, care se prezintă în fibre continue, fine şi lucioase, uşor filabile. Mătase acetat (text.) Produs textil ar- j tificial obţinut prin tragerea în fire a unei j soluţii de acetat de celuloză în acetonă, j Mătase artificială (text.) Nume pentru o serie de fibre artificiale fabricate din celuloză, asemănătoare, ca aspect, cu cele de mătase naturală. Aceste fibre sînt: fibra acetat, fibra cupro, fibra de viscoză. Mătase cupro (text.). Fibră textilă ar- ! tificială, obţinută prin tragerea în fire . a unei soluţii cupro-amoniacale de celuloză. 489 Mecanism Mătase naturală (text.) Fibră textilă naturală, secretată de viermele de mătase de c ultură (Bombyx mori) şi de unii viermi sălbatici (pentru mătasea tussor etc.); e formată din două straturi, unul central, de fibroină, şi altul exterior, de sericină. Sericina se topeşte prin încălzire în apă caldă şi se toarce numai firul de fibroină Are multiple utilizări: ca fibră textilă, izolant în electrotehnică etc. Mătase viscoză (text) Fibră textilă artificială, obţinută prin tragerea viscozei în fire (v.). Mătuire (tehn.) Operaţie prin care se obţine, prin sablare sau* prin coroziune chimică, o suprafaţă mată pe un material. Mecanic (tehn.) a. Lucrător care repară sau întreţine maşini (motoare, maşini -unelte etc.) .Uneori, în mod impropriu, e numit mecanic şi conducătorul unui vehicul (de ex. mecanicul locomotivei). — b. Caiitate a unei operaţii de a fi efectuată cu ajutorul unei maşini care funcţionează cu transmisii mecanice. Mecanica fluidelor (mec.) Sin. Reo-mecanică (v.). Mecanica gazelor (mec.) Sin. A eroine cani că (v.). Mecanica lichidelor (mec.) Sin. H i-dromecanică (v.). Mecanica mediilor continuu deforma-bile (rez. mat.) Capitol al mecanicii care studiază echilibrul, mişcarea şi stabilitatea corpurilor solide deformabile şi a corpurilor fluide. Mecanica rocilor (mec.) Ramură a mecanicii aplicate care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi mecanice ale rocilor şi substanţelor minerale utile din scoarţa terestră, cu legile desfăşurării fenomenelor fizice şi, în special, ale celor mecanice care se produc în interiorul lor, şi cu aplicarea practică a acestor legi la lucrările de construcţii de suprafaţă şi subterane, cum şi la exploatarea zăcămintelor de substanţe minerale utile. Mecanica solidelor (mec.) Sin. S t e-reomecanică (v.). Mecanica solidului deformabil (rez. mat.) Capitol al mecanicii mediilor continuu deformabile, care studiază echilibrul, mişcarea şi stabilitatea corpurilor solide deformabile. Mecanică 1 (gen.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul schimbării poziţiei corpurilor şi al condiţiilor în care un corp stă în repaus. Cinematica studiază schimbarea poziţiei fără a ţine seamă de forţele care intervin. Dinamica studiază schimbarea poziţiei ca urmare a acţiunii forţelor. Statica studiază condiţiile de repaus. 2 (tehn.) Ramură a tehnicii care se ocupă cu prelucrarea mecanică a materiilor prime, pentru obţinerea de piese* pentru asamblarea acestor piese etc. Mecanică aplicată (mec.) Ramură a mecanicii în care se studiază aplicaţiile legilor acesteia. Mecanică cuantică (fiz.) Ramură a fizicii teoretice, aplicabilă particulelor la scara moleculară, atomică şi subatomică,. care, pe lîngă principiile mecanicii obişnuite, foloseşte şi principiile teoriei cuantelor. Mecanică de precizie (tehn.) Ramură a tehnicii, în special a metalurgiei prelucrătoare, care se ocupă cu confecţionarea pieselor prin prelucrări mecanice* astfel încît piesele obţinute să aibă toleranţe foarte mici. Mecanică experimentală (mec.) Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul experimental al legilor ei. Mecanică raţională (mec.) Ramură a mecanicii în care cazurile particulare sînt studiate drept consecinţe ale legilor generale. Mecanică relativistă (mec.) Ramură a mecanicii în care se ţine seamă şi de condiţiile impuse de teoria relativităţii. Mecanică tehnică (mec.) Ramură a mecanicii în care se studiază aplicaţiile legilor ei în tehnică. Mecanism (tehn.) Sistem alcătuit din mai multe corpuri mobile şi unul fix (dintre care cel puţin două sînt solide), în Mecanism bielă-excentric 490 contact între ele şi cu o mobilitate limitată unul faţă de celălalt, astfel încît elementele mobile să poată efectua numai mişcări desmodrome. Mecanismul e, deci, un lanţ cinematic (v.) închis şi desmo-drom, cu unul dintre elemente imobilizat (element de bază). E folosit la transmiterea şi la transformarea unei aunmite mişcări în alta necesară, independentă de viteza şi de mărimea forţei care acţionează din exterior; această proprietate deosebeşte mecanismele de dispozitive. Mecanism bielă-excentric (tehn.) Mecanism echivalent cu mecanismul bielă-ma-nivelă, la care manivela e înlocuită cu un excentric. Mecanism bielă-manivelă (tehn.) Mecanism articulat, plan, care conţine o bielă şi o manivelă, folosit la transformarea unei mişcări rectilinii alternative în mişcarea de rotaţie, sau invers. Mecanism cu articulaţie cardanică (tehn.) Mecanism articulat, spaţial, care conţine două articulaţii cu axe de rotaţie perpendiculare, folosit la asamblarea a doi arbori ale căror axe se intersectează sub un unghi variabil (la autovehicule, la maşi-ni-unelte etc.) (v. planşa LXVI). Mecanism cu camă (tehn.) Mecanism in care unul dintre elemente (de obicei cel conducător) e profilat (şi se numeşte camă). Datorită acestui fapt, mecanismele cu camă pot transforma, în modul cel mai variat, vitezele, acceleraţiile şi traiectoriile mişcărilor iniţiale (v. planşa LXVI). Mecanism cu elemente fluide (tehn.) Mecanism care conţine şi elemente fluide; aceste elemente sînt solicitate numai la compresiune. Ex.: elicea, arborele de antrenare şi lagărul arborelui, la o navă sau la un avion, împreună cu elementul fluid (apă, aer), alcătuiesc un astfel de mecanism. Mecanism culfsă-manivelă (tehn.) Mecanism asemănător cu mecanismul bielă-manivelă. Dacă mişcarea culisei e osci- lantă sau rotativă, mişcarea patinei (piatra culisei) e asimetrică; se pot obţine o cursă de lucru cu viteză mică şi o cursă moartă cu viteză mare. Mecanism de antrenare (mş.) Mecanism care primeşte mişcarea din exterior şi o transmite mecanismului organic al unei maşini de lucru sau al unei maşini-in-strument, respectiv care primeşte sau transmite mişcarea mecanismului motor al unei maşini de forţă. Mecanism de bătaie (text.) V. Bătaie, mecanism de^. Mecanism de înaintare (mş.) Mecanism care efectuează mişcările de înaintare (v.) la o maşină de prelucrare. Face parte din mecanismul organic şi poate acţiona piesa sau unealta. Mecanism motor (mş~) Mecanism al unei maşini de forţă, care transmite şi, uneori, transformă mişcarea provocată de transformarea de stare a agentului motor, sau care transmite mişcarea de la un mecanism de antrenare la agentul fluid din maşină. Mecanism organic (mş.) Totalitatea organelor de maşină care" conlucrează la "mişcarea de lucru a unei maşini de prelucrare. Cuprinde mecanismele de înaintare (v.) şi mecanismul principal (v.). Mecanism principal (mş.) Mecanism care efectuează mişcarea principală (v.) la o maşină de prelucrare; face parte din mecanismul organic. Mecanizare (tehn.) a. înlocuire a efortului muscular prin acţiunea unor sisteme tehnice (maşini, aparate, mecanisme), fie lăsînd omului sarcina de a manevra, controla şi întreţine sistemul tehnic respectiv, fie executînd mecanizat manevrarea şi chiar controlul (în care caz mecanizarea se numeşte automatizare). — b. înzestrare a unui sistem tehnic cu anumite mecanisme care să permită cuplarea lui cu unu sau cu mai multe motoare de antrenare (furnizînd energie ce înlocuieşte energia musculară). — c. Prin extensiune 491 Mele introducere a unor sisteme tehnice mecanizate într-o ramură de producţie, de activitate (agricultură, transporturi etc.). Mecanizare, grad de ~ (constr.) Raport procentual dintre volumul de lucrări (considerat după cantitatea de muncă necesară) executate cu mijloace mecanizate şi volumul total de lucrări executate într-un proces de lucru. Mecanizat (tehn.) Calitate a unei operaţii de a fi efectuată cu ajutorul unei maşini, indiferent de modul de transmitere a energiei (mecanic, electric, hidraulic, pneumatic). Mediană (mat.) Fiecare dintre cele trei drepte care unesc vîrfurile unui triunghi cu mijlocul laturii opuse. Mediatoare (mat.) Dreaptă perpendiculară pe mijlocul unui segment de dreap-. tă. Medie (mat.) Valoare mijlocie a unei mărimi, calculată după un anumit procedeu. Medie aritmetică (mat.) Medie obţinută făcînd suma valorilor mai multor mărimi de acelaşi fel şi împărţind prin numărul de mărimi, adică tut _m1+ m2+ ... + mn Maritm — *-------------------------• n Medie geometrică (mat.) Medie obţinută ca rădăcina a n — a din produsul valorilor a n mărimi de acelaşi fel, adică: Mgeom = ^mxm2...mn. Cînd n = 2, media obţinută se numeşte medie proporţională. Medie ponderată (mat.) Medie obţinută luînd cîtul dintre suma produselor valorilor mai multor mărimi de acelaşi fel cu cîte un coeficient numit ponderea valorii respective şi dintre suma acestor coeficienţi, adică: fi/r _ Plmi + P2mi + ••• + Pn™n IVLpond — ‘ .Pl “f* Pz 4" ••• + Pn Media aritmetică e un caz particular de medie ponderată, în care pt = p2 = ... = Pn = *■ Medie proporţională (mat.) V. sub Medie geometrică. Mediteranean (geol.) Ansamblu de etaje ale Miocenului. (V. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Mega- (unit.) Prefix cu semnificaţia „de un milion de ori“ în sistemul zecimal. Simbol M. Megaelectron-volt (unit.) Unitate de energie folosită în fizica nucleară, egală cu un milion de electron-volţi. Megafon (fiz.) Difuzor acustic de mare intensitate sonoră. Megaperm (elt., met.) Aliaj Ni-Fe-Mn cu înaltă permeabilitate magnetică. Megapir (met.) Oţel cu 0,2% carbon, aliat cu 30% crom şi 5% aluminiu, întrebuinţat la confecţionarea rezistenţelor pentru cuptoarele electrice. Megohmmetru (elt.) Aparat pentru măsurarea, directă sau indirectă, a unei rezistenţe electrice, în megohmi. Melaconit (mineral.) Cu O. Oxid de cupru natural, folosit, uneori, ca minereu de cupru. Melamine (chim.) Substanţe întrebuinţate la fabricarea unor mase plastice rezistente atît la temperaturi înalte, cît şi la temperaturi joase, cum şi la umezeală. Melanj (text.) a. Fir textil filat din cel puţin două feluri de fibre de culori diferite. — b. Ţesătură lucrată din fire melanj. Melanterit (mineral.) Sulfat feros natural; e întrebuinţat la fabricarea unor vopsele albastre (albastru de Berlin) şi negre. (=Cal aican natural). Melasă (alim.) Lichid siropos brun, reziduu al concentrării zemurilor de sfeclă sau de trestie de zahăr în procesul fabricării zahărului; e întrebuinţat la fabricarea spirtului, a drojdiei presate, în alimentarea vitelor etc. Melc (mş.) Angrenaj alcătuit dintr-un şurub-melc şi o roată-melc, folosit la trans- Mele transportor 492 miterea mişcării de rotaţie între doi «arbori perpendiculari, care nu se găsesc In acelaşi plan (v. planşa LXVI). Melc transportor (tehn.) V. T r a n s-porto r-m e 1 c. Melegar (mine) Bazin de lemn folosit ia depunerea minereului care se obţine din şteampurile ţărăneşti. Melinită (expl.) Sin. Lidită (v.). Meliţare (text.) îndepărtare, prin zdrobirea tulpinilor, a părţilor lemnoase de pe fibrele de in şi de cînepă, după topire. Meliţă (text.) Dispozitiv manual sau mecanic cu ajutorul căruia se elimină, după topire, părţile lemnoase de pe fibrele de in sau de cînepă. Membrană (fiz., tehn.) a. Strat subţire depus pe un corp, de regulă din alt material. ( = P e 1 i c u 1 ă). — b. Corp foarte subţire, în formă de foaie, care separă două medii. — c* Sin. Diafragmă (v. Diafragmă 1). Membrană biologică (hidrot.) Strat de cîţiva milimetri de depuneri fine (miloase), care se formează la suprafaţa filtrelor lente după un timp oarecare de la punerea în funcţiune a acestora şi în care se dezvoltă o" floră bacteriană aerobă, a cărei activitate are efect ste-rilizant asupra apei. (= Peliculă biologică). Memorie (cib.) Orice dispozitiv în •care informaţia poate fi introdusă şi, apoi, extrasă. Memorie circulantă (cib.) Dispozitiv care conservă informaţia sub forma unor impulsuri sau unde, cu ajutorul unor linii de întîrziere. în general, informaţia e dată de prezenţa sau absenţa impulsurilor. După ce un impuls circulă prin linia de întîrziere, în mod •automat un dispozitiv restabileşte forma iniţială a impulsului, care reintră în linia de întîrziere, pînă cînd se da comanda de ştergere a memoriei. Memorie cu îerite (cib.) Memorie la care informaţia e păstrată în dispozitive realizate cu ferite. De obicei, se reali- zează toruri de ferită cu buclă de istereză dreptunghiulară, fiecare tor putînd păstra un bit de informaţie. Se caracterizează printr-un timp 'de acces foarte mic, de ordinul microsecundelor. Memorie electrostatică (cib.) Memorie la care informaţia e redată prin prezenţa sau absenţa unor sarcini electrice, de obicei pe * ecranul unui tub catodic. Memorie externă (cib.) Dispozitiv situat în afara calculatorului propriu-zis şi care păstrează informaţia necesară acestuia; se caracterizează, de obicei, printr-o capacitate foarte mare şi prin-tr-un timp de acces mai mare decît cel al memoriei operative. Memorie magnetică (cib.) Memorie în care informaţia se înregistrează datorita proprietăţilor magnetice ale materialelor utilizate. Memorie operativă (cib.) Dispozitiv de memorie care face parte din calculator; e în legătură directa cu partea aritmetică şi se caracterizează printr-un timp de acces foarte mic. Capacitatea sa e, în general, cu mult mai mică decît cea a memoriei externe. Memorie permanentă (cib.) Memorie în care informaţia se păstrează fără a consuma, pentru aceasta, putere, cum sînt unele memorii magnetice. Mendeleeviu (chim., fiz.) Mv. Element transuranic cu nr. at. 101. Menghină (tehn.) Unealtă alcătuită dintr-o falcă mobilă şi una imobilă, cea mobilă putînd fi deplasată prin intermediul unui şurub de strîngere, astfel încît la apropierea fălcilor să poată fi prins un obiect între ele. Şurubul de strîngere e acţionat, în general, manual, cu o pîrghie. Se deosebesc menghine fixe (de ex. menghina de banc) (v. planşa LXVI) şi portabile (cum e menghina de mînă) (v. planşa LXVI). Menghină de maşină (tehn.) Dispozitiv de prindere a cărui falcă imobilă se montează pe batiul unei maşini de lucru, prin intermediul unui suport, faţă de care poate avea, în general, o mişcare de rotaţie. 493 Mers Menginee (nav.) Grindă de lemn sau metalică de profil T, dispusă transversal pe gura unui bocaport, pentru a susţine capacul (panourile) acestuia. Menise (fiz.) a. Suprafaţă liberă, curbă, a unui lichid într-un tub capilar. — b. 'Sin. L e n t i 1 ă-m e n i s c (v.). Mentol (chim.) Alcool derivat din ter-pene; se găseşte în unele uleiuri eterice şi e, întrebuinţat în medicină. Meoţian (geol) Primul etaj al Plio-cenului de facies lacustru continental din estul Europei. în România, Meo-ţianul conţine importante zăcăminte de petrol şi gaze. Mercalioy (met.) Aliaj foarte plastic de tip alpaca, pe bază de Cu-Ni-Zn, cu adaos de fier si plumb, avînd compoziţia: 60% Cu, 25% Ni, 10% Zn, 2% Fe, 2%Pb, 1% Sn. Mercaptaiii (chim.) Substanţe derivate din hidrogenul sulfurat prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un radical de hidrocarbură, folosite la odorizarea gazelor combustibile, datorită mirosului urît pe care-1 au. Meicerizare (text.) Tratare în dispozitive adecvate a firelor (în sculuri) sau a ţesăturilor de bumbac, cu o soluţie de hidroxid de sodiu, pentru a le da luciu, a le mări rezistenţa şi a le conferi proprietatea de a absorbi coloranţi. Mercerol (text.) Produs fabricat pe bază de acizi crezilici, întrebuinţat la mercerizare. Mercur (chim.) Hg. Element cu nr. at. 80; gr. at. 200, 61. E singurul metal lichid ia temperatura ordinară. Are culoarea albă-argintie, gr. sp. 13,6, p.t. — 39°, p.f. 357°. în natură se întîlneşte sub formă de cinabru. E întrebuinţat în metalurgia aurului şi în unele instrumente de laborator (termometre, barometre etc.). Aliajele lui se numesc amalgame. Compuşii mercurului sînt otrăvitori. (= H i d r a r g i r). Mercuric ’ (chim.) Calitate a sărurilor de mercur în care mercurul e bivalent. Mereuros (chim.) Calitate a sărurilor de mercur în care mercurul e mono-valent. Meridian (mat.) a. Cerc mare de intersecţie a unei sfere cu un plan care trece prin polii sferei. — b. Curbă rezultată din intersectarea unei suprafeţe de rotaţie cu un plan care trece prin axa suprafeţei. Meridian de origine (geod.) Meridianul geografic faţă de care se măsoară longitudinile. Printr-un acord internaţional a fost stabilit ca meridian de origine cel care trece prin observatorul astronomic de la Greenwich (Anglia). Meridian geografic (geod.) Curbă rezultată din intersectarea suprafeţei geo-idului cu un plan care trece prin polii geografici ai Pămîntului (v. planşa. LXVI). (= Meridian terestru).. Meridian magnetic (geofiz.) Curbă rezultată din intersectarea suprafeţei geo-iduiui cu un plan care trece prin polii magnetici ai Pămîntului. Meridian terestru (geod.) Sin. Meridian geografic (v.). Merinos (text) Denumire a speciei şi a lînii respective, produse de oile de rasă merinos. Fibrele sînt subţiri şi ondulate, cu încreţituri mici şi cu luciu plăcut. Meriometru (tehn.) Aparat pentru măsurarea debitelor de gaze, a cărui alcătuire constituie o combinaţie între un volummetru şi un tub Venturi. Merlin (nav.) Saulă subţire cu circumferinţa de 0,7 cm, albă sau cătrănită* formată din două sfilate răsucite spre stînga, care serveşte la patronarea şi la înfăşurarea matiselilor parîmelor groase. Mers 1 (gen., tehn.) a. Deplasare a unui corp faţă de un punct considerat fix. — b. Desfăşurare în timp a unor evenimente, fenomene sau operaţii de la care se aşteaptă anumite rezultate (mersul aştrilor, mersul unei experienţe, unei fabricaţii etc.). 2 (tehn.) Regim de funcţionare al unui sistem tehnic care are sau nu organe în Mers în gol 494 mişcare (de ex. mersul unui ceasornic, al unui transformator etc.). Mers în gol (tehn.) Funcţionare a unei maşini de forţă sau de lucru fără a ceda energie utilă sau a produce lucru mecanic util (de ex. motorul auto înainte de cuplare). Mers în sarcină (tehn.) Funcţionare a unei maşini de forţă sau de lucru, cînd cedează energie utilă sau produce lucru mecanic util (motorul auto la antrenarea vehiculului). Mers încet (tehn.) Funcţionare a unei maşini de forţă sau de lucru, la cea mai joasă turaţie*care mai permite funcţionarea ei, cînd cedează minimum de energie utilă sau cînd produce lucrul mecanic util minim. . Mersolaţi (chim.) Săruri de sodiu ale unor acizi alchilsulfonici. Sînt întrebuinţaţi ca agenţi de înmuiere şi ca emulgatori. Mersoli (chim.) Derivaţi sulfocloruraţi ai unor hidrocarburi alifatice. Sînt întrebuinţaţi ca aditivi în uleiurile de uns şi ca agenţi de tăbăcărie. Mesaj (cib.) a. Grup de cuvinte, de lungime variabilă, transportate ca o unitate de-a lungul unui sistem informaţional. — b. Semnale care corespund unei realizări particulare din ansamblul de date ce pot fi transmise. O parte componentă a unui mesaj e tot un mesaj. Meşină (piei.) Piele subţire de ovine, tăbăcită vegetal sau combinat cu crom, folosită la căptuşirea încălţămintei. Meta- (chim.) a. Prefix care arată poziţia a doi radicali substituiţi, în molecula de benzen, la doi atomi de carbon separaţi între ei printr-un alt atom de carbon. — b. Prefix folosit în chimia anorganică pentru a indica, de obicei, o substanţă mai puţin hidratată decît o substanţă asemănătoare, al cărei nume e lipsit de acest prefix (de ex. acidul metafosforlc e mai puţin hidratat decît acidul fosforic). Metacentru (mec., nav.) Punct de intersecţie a verticalei care trece prin centrul de greutate al volumului de lichid dezlocuit de un corp plutitor puţin înclinat faţă de poziţia sa de echilibru, cu dreapta care uneşte centrul de greutate al corpului şi cel al volumului de lichid dezlocuit de corp, cînd el e în echilibru. Metadină (elt.) Maşină electrică de curent continuu, cu mai multe perechi de perii pe colector, folosită ca generator, motor sau convertizor electric. Metal 1 (chim.) Element cu luciu caracteristic, bun conducător de electricitate şi de căldură, in general maleabil şi ductil. Elementele care au astfel de proprietăţi fizice sînt, în general, electro-pozitive. Unele elemente, considerate, de regulă, ca metale (de ex. staniu 1, stibiul), au numai o parte din proprietăţile menţionate. 2 (tehn.) în sens larg, se numesc metale şi aliajele metalelor cu alte metale sau cu metaloizi (oţelul, bronzul alama etc.), amestecurile concreţionate sau aglomerate de pulberi metalice, compuşii intermetalici etc. Metal alcalin (chim.) Metal mono-valent (litiu, sodiu, potasiu, rubidiu, cesiu şi franciu). Metal alcalino-pămîntos (chim.) Metal bivalent (beriliu, magneziu, calciu, stron-ţiu, bariu şi radiu). Metal colorat (met.) Metal neferos întrebuinţat în tehnică singur sau în aliaje, înecare intră în proporţie relativ mare. Metal componndat (met.) Amestec intim de mai multe metale sau de metale cu metaloizi ori corpuri compuse, sub formă de cristale mixte, de amestecuri de cristale, compuşi intermetalici sau combinaţii chimice. Se prezintă ca un amestec de pulberi ale elementelor componente, care servesc la fabricarea unor piese siaterizate. Metal de adaos (meu) Metal sau aliaj care se depune în spaţiul liber dintre piese sau pe suprafaţa lor, la o îmbinare 495 Metalografie prin sudare sau prin lipire. (= Me tal de aport). Metal de aport (met.) Sin. Metal de adaos (v.). Metal de bază (met.) Element care se găseşte în proporţia cea mai mare într-un aliaj, după care e şi numit aliajul respectiv. Metal de literă (poligr.) Sin. Aliaj tipografic (v.). Metal de tăiere (met.) Aliaj cu proprietăţi speciale, care îl fac propriu confecţionării sculelor de tăiere sau de aşchiere. Metal desfăşurat (constr.) Plasă de oţel, cu ochiuri rombice, obţinută prin întinderea la rece a unei table de oţel în care s-au efectuat tăieturi alternate, dispuse în rînduri paralele. Metal dur (met.) Aliaj cu duritatea foarte mare, cu punctul de topire înalt şi cu rezistenţa la uzură mare, întrebuinţat la confecţionarea uneltelor aşchie-toare, a-ajutajelor de împroşcare cu nisip, a vîrfurilor de strung etc. (= Aliaj d u r.) Metal feros (tehn.) Metal, în accepţiunea din tehnică, care conţine, în principal, fier. Metal Monel (met.) Aliaj de circa 67% nichel şi 30% cupru, cu 1 — 3% fier şi cu urme de mangan şi de siliciu; e obţinut prin afinarea directă a unui minereu de nichel şi întrebuinţat la fabricarea paletelor de turbine, a supapelor etc., deoarece rezistă la coroziune la temperatură înaltă. Metal neferos (tehn.) Metal, în accepţiunea din tehnică, care conţine, în principal, alte metale decît fierul. Metal nobil (met.) Metal care se găseşte în natură în cantităţi relativ mici, e inoxidabil şi se alterează greu în medii corosive. Ex.: aurul, argintul, platina etc. Metal preţios (chim., met.) Metal care se găseşte în natură în cantităţi mici şi e greu oxidabil şi alterabil. Ex.: platina, aurul, argintul. Metal rar (met.) Fiecare dintre metalele neferoase care se găsesc în natură în cantităţi mici în raport cu metalele cele mai utilizate (Fe, Cu, Au, Pb etc.). Metal refractar (met.) Metalul cu temperatura de topire mai înaltă decît 1 580°. Metalazbest (tehn.) Material constituit dintr-o ţesătură de fire metalice şi de azbest, folosit ca garnitură la discuri de ambreiaj, la saboţi de frînă etc.; e cunoscut sub numele comercial de Ferodo. Metaldehidă (ind. chim.) Polimer ma-cromolecular al aldehidei acetice, care, datorită faptului că se depolimerizează prin încălzire, e folosit drept combustibil pentru lămpi mici, sub numele de spirt solid. E un corp solid, otrăvitor. Metaiid (met.) Compus intermetalic. Metalizare (tehn.) Operaţie de depunere a unui strat metalic pe suprafaţa unui obiect, efectuată fie pentru a acoperi materialul cu un strat protector, fie pentru a-i astupa porii, a-i da un aspect mai plăcut, a-1 face bun conducător de electricitate etc. Se realizează prin depunere electrochimică (galvanostegie), prin imersiune la cald în metal topit, prin împroşoare cu metal topit şi pulverizat, prin placare, prin difuzare a unui metal pulverizat etc. Metaloeeramic, tub/— (telc.) Triodă de construcţie specială, cu balonul confecţionat în parte din material ceramic şi în parte din metal, folosită ca oscilator de mare putere în domeniul frecvenţelor foarte înalte. Metaloceramică (met.)) Ramură a metalurgiei care se ocupă cu fabricarea pulberilor metalice şi cu sinterizarea lor prin presiune şi căldură, pentru a obţine diferite obiecte. (= Metalurgia pulberilor). Metalografie (met.) Parte a metalurgiei fizice care se ©cupă cu studiul constituţiei metalelor în legătură cu proprietăţile lor fizice (în particular mecanice). Metalogravură 496 Metalogravură (poligr.) Procedeu manual, similar xilogravurii, folosit pentru obţinerea clişeelor, prin gravare cu dalta, în adîncime, a elementelor suprafeţei neutre, pe foi metalice cu grosimea de 4,5—2 mm, confecţionate din oţel, cupru sau alamă. Metaloid (chim.) Element chimic ale cărui proprietăţi chimice sau fizice sînt diferite de cele ale metalelor şi ai cărui oxizi cu apa dau acizi. Metalotehnică (tehn.) Tehnica prelucrării metalelor (nu sînt cuprinse elaborarea metalelor, turnarea şi laminarea în semifabricate, procese care fac obiectul i metalurgiei). (^Metalurgie prelucrătoare). Metalurgia pulberilor (met.) Sin. M e-taloceramică (v.). Metalurgie (gen.) a* Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale metalelor şi aliajelor lor şi cu studiul proceselor fizico-chimice care se produc în operaţiile industriale de extragere, de preparare din minereuri şi elaborare, pînă la obţinerea de semifabricate pentru laminare şi forjare. — b. Tehnică a extragerii metalelor şi a elaborării aliajelor lor industriale, cum şi a prelucrării lor în semifabricate pentru laminare şi forjare. Metalurgie extractivă (met.) Parte a metalurgiei care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri, ^ din produse intermediare sau din obiecte metalice vechi, cum şi cu afinarea acestor metale. Metalurgie fizică (met.) Capitol al metalurgiei care cuprinde metalografia şi studiul tratamentelor termice şi mecanice la care sînt supuse piesele metalice. Metalurgie prelucrătoare (tehn) Sin. Metalotehnică (v.). Metamorfism (geol.) Transformare chimică, mineralogică şi structurală a unui mineral sau a unei roci. Se deosebesc: metamorfism de contact, datorit contactului cu masele vulcanice topite, metamorfism dinamic (tectonic), datorit acţiunii presiunilor tangenţiale, şi metamor- fism general (regional), datorit presiunii şi temperaturii înalte. Metan (chim.) CH4. Prima hidrocarbură din seria parafinelor. Gaz fără miros, inflamabil; amestecat cu aerul în proporţie de 6—15%, formează un amestec exploziv. Se găseşte, în proporţie de pînă la 99%, în gazele naturale şi e întrebuinţat drept combustibil şi ca materie primă în industria chimică. Metantanc (hidrot.) Bazin de fermentare închis, special amenajat, care are o parte inferioară fixă şi parţial îngropată, executată, de obicei, "din beton armat, şi o parte superioară mobilă, cu aspect de clopot, care permite ca bazinul să preia variaţiile volumului de gaze ce iau naştere. Metasomatoză (mineral.) Proces de înlocuire naturală, prin alte elemente, a elementelor unui mineral sau a unui grup de minerale, datorită circulaţiei unor soluţii prin crăpături şi fisuri, sau difuziunii. Metastabil, echilibru^ (mec.) V. Echilibru metastabil. Metil (chim.) Radicalul organic mo-nov&lent — CH3. Metilen (chim.) Radicalul organic bivalent = CH2. Metiloranj (chim.) Colorant întrebuinţat ca indicator; e galben într-o soluţie bazică, portocaliu într-o soluţie neutră şi roşu într-o soluţie acidă. (= H e - 1 i a n t i n ă). Metoda fasciculului luminos reflectat (telc.) Metodă de măsurare a vitezei laterale maxime a unui semnal înregistrat, utilizînd relaţia dintre această viteză şi lăţimea imaginii obţinute prin reflexia unui fascicul de lumină paralel şi razant cu una dintre laturile şanţului înregistrat. (= Metoda lui Buc liman n şi Meyer). Metodagrafelor (tehn.) V. Grafelor, metoda — . Metoda Monte Carlo (cib.) Metodă de rezolvare ă problemelor cu ajutorul numerelor întîmplătoare. Se utilizează Planşa LXVI Matriţă de linotip 2 şi 2 — urechi pentru aliniere şi pentru închiderea formei la turnare; 3 — gravura florii literei; 4 — dinţi pentru conducerea în maşină. Melc !n evolventă alungită N—N — secţiune normală. Metronom Mecanism cu două articulaţii car-danice 1 — element conducător; 2 şi 6 — cruci cardanice; 3 — arbore intermediar ; 4 şi 7 — lagăre; 5 — element condus. Menghină de banc 1 — corpul menghinei; 2 — şurub de strîngere; 3 — manivelă; 4 — falcă mobilă; 5 — falcă fixă. Mecanism cu camă hipoidă 1 — element conducător; 2 — element condus; 3 — rolă; A — canal de ghidaj. Menghină de mînă 1 -falcă fixă; 2 - falcă mobilă; 3 — şurub de strîngere; 4 — piuliţă cu aripi; 5 — arc. Meridian geografic A — punct pe suprafaţa Pămîntului; P şi Pi — polii Pămîntului; PGrPx — meridianul de origine; PAP — meridianul punctului A; JBQ— ecuatorul; X — latitudinea punctului A. pt Metodă 498 în calculatoarele digitale, cum şi în cercetările şi prelucrările statistice. Metodă (gen.) a. Mod raţional de cercetare a unei probleme sau a unui complex de probleme. — b. Mod raţional de executare a unor operaţii. Metodă de deviaţii (metr.) Metodă de măsurare în care se citeşte deviaţia unui aparat de măsurat. Metodă de măsurare absolută (metr.) Metodă în care măsurarea unei mărimi se face în funcţiune de lungimi, mase şi timp, sau cu ajutorul unor relaţii teoretice ori convenţionale. Metodă de opoziţie (elt.) Metodă de măsurare în care o tensiune electromotoare sau o diferenţă de potenţial se opun celor existente la bornele unei rezistenţe reglabile, parcurse de un curent. Metodă de zero (metr.) Metodă de determinare a valorii unei mărimi, prin compensarea acelei mărimi cu o mărime a cărei valoare e cunoscută, astfel încît instrumentul de măsurat să nu indice nici o deviaţie. Ex.: determinarea masei unui corp cu o balanţă cu braţe egale, prin comparare cu mase cunoscute, acul balanţei rămînînd în poziţia zero. Metodă diferenţială (metr.) Metodă de determinare a valorii unei mărimi prin determinarea diferenţei dintre această valoare şi o valoare cunoscută. Metodă potenţiometrică (elt.) Metodă de opoziţie în care valoarea numerică a rezistenţei reglabile e un multiplu simplu al tensiunii de măsurat. Metol (chim.) Compus organic alb, cristalizat, întrebuinţat ca developator în Fotografie. Metric (gen.) Calitate a unei relaţii în care intervin lungimi, arii sau volume. Metric, sistemul/*^ (metr.) V. S i s temui metric. Metrologie (fiz.) a. Ramură a fizicii care se ocupă cu măsurile, metodele de măsură şi sistemele de unităţi de măsură — b. totalitatea măsurilor legale şi administrative privitoare la măsurile, mijloacele şi metodele de măsurare şi la supravegherea aplicării lor în viaţa economică. (= Metrologie legală). Metronom (fiz.) Instrument alcătuit dintr-o lamă verticală, cu lungime reglabilă, care poate oscila în jurul extremităţii inferioare fixe şi a cărei perioadă de oscilaţie poate fi variată prin deplasarea unei greutăţi în lungul ei (v. planşa LXVI). Metropolitan (transp.) V. Metrou. Metrou (transp.) Sistem de transport în comun în oraşe, subteran, pe sol sau aerian, care circulă pe o cale ferată fără întretăieri cu alte căi (v. planşa LXVII). Metru (unit.) Unitate de măsură pentru lungime în sistemul SI, egală cu lungimea metrului etalon. Simbol m. Metru etalon (metr.) Riglă metalică executată dintr-un aliaj de 90% platină şi 10% iridiu, avînd un1 profil special şi pe care e gravată lungimea de 1 ni, calculată la temperatura de 0°; această riglă se conservă la „Biroul Internaţional de măsuri şi greutăţi" din Se.vres (Franţa). Metrul modelierului (met.) Riglă de metal sau de lemn divizată în o sută de părţi egale, folosită de modelier la trasarea desenelor sau la executarea modelelor, fără a mai face calculele impuse de retragerea, la solidificare, a materialului turnat. Spaţiul dintre două gradaţii are lungimea diferită de cea a metrului etalon, depinzînd de natura materialului care urmează să fie turnat. MeV (unit.) Simbol pentru mega-electron-volt. Mezanin (arh.) Cat cuprins între parter şi etajul întîi ale unei clădiri cu mai multe etaje, caracterizat printr-o înălţime minimă, neaccentuat în arhitectura faţadei prin elemente decorative şi destinat, în general, cînd parterul are o funcţiune diferită de cea a etajelor, pentru birouri, depozite sau mici ateliere în legătură cu magazinele de la parter. 499 Microelement Mezocoloid (chim. fiz.) Substanţă coloidală polimerizată, cu gradul de poli-merizare între 100 şi 1 000. Mezomorî (chim. fiz.) V. Stare mezomorfă. Mezoni (fiz.) Particule elementare cu mase de repaus cuprinse între aceea a electronului şi acelea ale nucleonilor. Se cunosc diverse tipuri de mezoni. Mezotoriu (chim., fiz.) a. MsThl. Izotop al radiului, cu nr. at. 88, gr. at. 228, obţinut prin dezintegrarea toriului. — b. MsTh2. Izotop al actiniului, cu nr. at. 89., gr. at. 228, obţinut prin dezintegrarea precedentului., Mezozoic (geol.) Sin. Era secundară (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei teres-t r e). Mezozonă (geol.) Zonă situată între epizonă şi catazonă, adică între adîn-cimile de 6 şi 12 km, în care metamor-fismul general se manifestă prin transformări ale rocilor în condiţii de presiune şi temperatură intermediare faţă de cele din zonele vecine. în această zonă s-au format micaşisturi, amfibolite, cuarţite, calcare cristaline etc. Mg (chim.) Simbol pentru elementul Magneziu. Mho (unit.) Sin. Siemens (v.). Micaceu (mineral.) Calitate a unei roci de a conţine mică. Micanită (elt.) Material întrebuinţat ca izolant electric, obţinut prin aglomerarea, cu şelac sau cu alte lacuri speciale, a fragmentelor de mică. Micaşist (mineral.) Rocă metamorfică cu structură şistoasă, alcătuită, în principal, din cuarţ şi mică. Mică (mineral.) Grup de minerale — silicaţi dubli de aluminiu şi de potasiu sau de sodiu — care conţin şi fier, magneziu, litiu etc. şi clivează foarte uşor în foiţe, de obicei elastice. Micele au diferite întrebuinţări fiind folosite, în principal, ca material pentru izolarea electrică. Micelă (chim. fiz.) Particulă coloidală. Micrat (foto.) Copie fotografică, cu dimensiuni care nu depăşesc 3,5 mm, a unei pagini dintr-un text. Micro- (unit.) Prefix cu semnificaţia „o milionime44 în sistemul zecimal. Simbol ja. Microampermetru (elt.) Ampermetru" sensibil, gradat pentru măsurarea în microamperi. Microamper metru electronic (elt., telc.) Microampermetru conţinînd şi un amplificator electronic. Microanaliză (chim.) Analiză chimică asupra unor foarte mici (sub ordinul miligramului) cantităţi de substanţă. Microaparatură (chim.) Aparatură folosită în operaţiile de microchimie. Microbalanţă (chim., fiz.) Balanţă foarte sensibilă, care cîntăreşte cu o precizie de a zecea milioana parte dintr-un gram. Microbar (unit.) Sin. Barie (v.). Microcator (tehn.) Instrument de măsurat mecanic, la care deplasarea unei tije palpatoare e amplificată şi transmisă direct la acul indicator, prin rotirea secţiunii centrale a unui resort plan răsucit, ca urmare a întinderii longitudinale a acestuia. Microchimie (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor între cantităţi foarte mici de substanţe. Microcinematografie (cin.) Cinematografiere a unor fenomene, cu ajutorul microscopului. Microclin (mineral.) Peldspat potasico-sodic, cristalizat în sistemul triclinic şi utilizat ca fondant în ceramică sau ca îngrăşămînt potasic; unele varietăţi sînt pietre semipreţioase. Microcristalin (mineral.) Calitate a unei roci sau a unui mineral de a fi formate din cristale microscopice. Microelement (chim.) Element chimic care se găseşte în cantităţi foarte mici într-un material. Microfilm 500 Microfilm (foto.) Film pentru fotografii microscopice. Microfilmare (cin.) Operaţie de filmare cu ajutorul microscopului. Microfon (telc.) Dispozitiv pentru transformarea energiei undelor sonore în energie electrică, care poate fi, apoi, transformată din nou în sunet, după ce a fost transmisă prin fir sau prin radio. Microfon aliniat (telc.) Microfon direcţional, alcătuit din mai multe elemente dispuse în linie dreaptă sau constînd din echivalentul acustic al unui astfel de şir. Microfon antizgomot (telc.) Microfon conceput pentru a favoriza undele acustice utile faţă de zgomotele din mediul înconjurător. Microfon cu bandă (telc.) Microfon cu conductor mobil de forma unei benzi supuse acţiunii directe a undelor acustice. Microfon cu bobină mobilă (telc.) Microfon cu conductor mobil în formă de bobină. Microfon cu capacitate (elt., telc.) Microfon la care vibraţia membranei provoacă variaţia capacităţii unui condensator. Microfon cu condensator (telc.) Sin. Microfon electrostatic (v.). Microfon cu conductor mobil (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţionare e bazat pe crearea unei tensiuni electromotoare într-un conductor ce se deplasează într-un cîmp magnetic. (= Microfon electrodinamic). Microfon cu contact (elt., telc.) Microfon în care vibraţiile sonore provoacă variaţia rezistenţei unui ansamblu de granule de cărbune, prin vibraţia unei membrane. Microfon cu cristal (telc.) Sin. M i-crofon piezoelectric (v.). Microfon cu fier mobil (telc.) Sin. Microfon electromagnetic (v.). Microfon cu fir cald (telc.) Sin. Microfon termic (v.). Microfon cu gradient de presiune (telc,) Microfon care funcţionează în principal sub gradientul de presiune acustică. Microfon cu magnetostricţiune (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţionare e bazat pe deformarea unui corp avînd proprietăţi magnetostrictive. Microfon cu reluctanţă variabilă (telc.) Sin. Microfon electromagnetic (v.). Microfon de butonieră (telc.) Microfon conceput pentru ă fi plasat pe îmbrăcămintea persoanei care il utilizează. Microfon de mască (telc.) Microfon conceput pentru a fi utilizat în interiorul unei măşti respiratorii. Microfon de presiune (telc.) Microfon care funcţionează, în principal, sub efectul presiunii acustice. Microfon de proximitate (telc.) Microfon conceput pentru a fi plasat lîngă gura persoanei care vorbeşte. Microfon direcţional (telc.) Microfon la care răspunsul depinde de direcţia undei acustice incidente. Microfon electrodinamic 1 (elt., telc.) Microfon în care vibraţia membranei antrenează variaţia inducţiei într-o bobină mobilă situată în cîmpul unui magnet permanent fix. 2 (telc.) Sin. Microfon cu conductor mobil (v.). Microfon electromagnetic (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţiomare e bazat pe variaţiile reluctanţei unui circuit magnetic. (= Microfon cu1 reluctanţă variabilă, Microfon cu fier mobil). Microfon electronic (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţionare e bazat pe variaţia fluxului electronic într-un tub cu vid, sub acţiunea deplasării unuia dintre electrozii tubului. Microfon electrostatic (telc.) Microfon care funcţionează datorită variaţiei ca- 501 Mieroreceptor pacităţii unui condensator. (= Microfon cu condensator). Microfon etalon (telc.) Microfon al cărui răspuns e cunoscut cu precizie în condiţii de funcţionare specificate. Microfon ionic (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţionare e bazat pe interacţiunea dintre o’ plasmă şi aerul care o înconjură. Microfon lahial (telc.) Microfon- conceput pentru a fi plasat în contact cu buzele celui care vorbeşte. Microfon omnidirecţional (telc.) Microfon al cărui răspuns e practic independent de direcţia undelor acustice incidente. Microfon piezoelectric (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţionare e bazat pe deformarea unui corp/de obicei cristalin, avînd proprietăţi piezoelectrice. (= Microfon cu cristal). Microfon-sondă (telc.) Microfon care permite explorarea unui cîmp acustic iară a-1 perturba sensibil. (= Sondă microf onică). Microfon telefonic (telc.) Microfon destinat utilizării într-un post telefonic. (= Capsulă telefonică). Microfon termic (telc.) Microfon al cărui principiu de funcţionare e bazat pe variaţiile de rezistenţă ale unui conductor, produse de variaţiile temperaturii sale, sub acţiunea undelor acustice. ( = Microfon cu fir cald). Microfon unidirecţional (telc.) Microfon direcţional care răspunde, în principal, la sunetele provenind dintr-un unghi spaţial mai mic decît doi steradiani. Microfonic, efect ~ (elt.) Apariţie, în amplificatoare şi receptoare, a unor perturbaţii electromagnetice provocate de vibraţia mecanică a unor piese componente ale acestora. Microfonist (cin.) Tehnician care se ocupă cu amplasarea şi deplasarea microfoanelor la filmări sincrone. Microfotografie (foto.) a. Fotografie mult mărită a unor obiecte microscopice. — b. Fotografie de dimensiuni mici. Microgram (unit.) Sin. Gama (v.). Micrometru (tehn.) Instrument mecanic de precizie, folosit la măsurarea distanţelor mici (lungimi, diametre etc.). Forma lui depinde de forma piesei ale cărei dimensiuni se măsoară. Se deosebesc: micrometru de exterior, de adîncime, pentru găuri etc. (v. planşa LXVII). Micrometru de adîncime (tehn.) Instrument de lucru cu şurub micrometric, folosit pentru măsurarea adîncimii pragurilor şi a găurilor înfundate. Micrometru-obiectiv (fiz.) Lamă de sticlă pe care e trasată o scară divizată, de regulă, în sutimi de milimetru, folosită în microscopie pentru determinarea, prin comparaţie, a dimensiunilor obiectelor observate la microscop. Micrometru-ocular (fiz.) Disc de sticlă cu o scară divizată în zecimi de milimetru, aşezat în interiorul ocularului unui microscop, folosit pentru determinarea dimensiunilor obiectelor observate. Micrometru optic (topogr.) Instrument optic cu ajutorul căruia se pot citi precis diviziunile unei scări gradate. Micromicron (unit.) Submultiplu al micronului, egal în valoare cu a milioana parte dintr-un micron. Simbol 1 = = 1/1 000 000 (x = 10"12m = 0,01 A. Micron (unit.) Unitate de măsură egală cu a milioana parte dintr-un metru. Simbol (x; 1 ji. = 0,001 mm == IO-6 m. Micronetesire (met.) Netezire extrem de fină, realizată, în special, prin le-puire sau superfiniţie. Microreacţie (chim.) Reacţie chimică între cantităţi foarte mici de substanţe. Microreceptor (telc.) Ansamblu format din reunirea, într-un singur mîner, a unui microfon, a unui receptor telefonic şi a conductoarelor de legătură aferente, astfel încît, atunci cînd receptorul e aplicat pe ureche, microfonul să se situeze în apropierea gurii. Microregiune 502 Microregiune (urb.) Teritoriu restrîns cu caracter dominant în industria prelucrătoare sau extractivă, energetică, în turism etc., în cadrul unei regiuni urbanistice, care permite efectuarea unui studiu complet şi unitar al problemelor complexe de urbanism ale regiunii respective. Microscop (fiz.) Instrument optic folosit pentru observarea obiectelor foarte mici sub unghiuri mai mari decît cele sub care se observă cu ochiul, astfel îricît să poată fi distinse mai multe detalii; e alcătuit, în principal, dintr-iin obiectiv şi un ocular, ambele convergente, montate la cele două capete ale unui tub. Obiectele observate sînt luminate cu o oglindă sau cu un grup de lentile (v. planşa LXVII). Microscop electronic (fiz.) Microscop care foloseşte, în loc de fascicule de lumină, fascicule de electroni, iar în loc de lentile obişnuite, lentile electronice; imaginea obţinută e prinsă pe un ecran fluorescent sau pe o placă fotografică (v. planşa LXVII). Microscop metalografic (tehn.) Microscop adaptat pentru examenul metalelor sau al mineralelor metalifere opace, prin reflexia luminii pe suprafaţa lustruită a preparatelor. Microscop polarizant (mineral.) Microscop al cărui sistem optic obişnuit e completat cu un dispozitiv de polarizare a luminii, un dispozitiv de analiză a luminii polarizate, un compensator, o lentilă de mărire a imaginii şi fire reticulare. Microscopic (tehn.) Referitor la dimensiuni invizibile cu ochiul liber. Microscopie (fiz.) a. Tehnică a observărilor la microscop. — b. Observare şi studiu al unui material cu un instrument care măreşte de peste 50 de ori. Microsion (telc.) a. Şanţ cu lăţimea mai mică decît 0,1 mm, în înregistrarea mecanică. — b. Unele tipuri de discuri, cu asemenea şanţuri. Microspumant (mat. constr.) Adaos plastifiant folosit Ia prepararea betoanelor de ciment pentru a forma, în timpul amestecării' acestora, bule de aer foarte fine (microbule), cu diametrul de 50—250 (x, răspîndite uniform în masa betonului şi persistente, în vederea măririi lucrabili-tăţii, a impermeabilităţii şi a rezistenţei laJ îngheţuri şi dezgheţuri repetate ale betonului. Microunde (telc.) Unde radioelectrice cu lungimea de undă mică, în general unde centimetrice şi milimetrice. Microvoltmetru (elt.) Voltmetru pentru măsurarea tensiunilor electrice foarte mici, gradat în micro volţi. Microvoltmetru electronic (elt., telc.) Microvoltmetru conţinînd şi un amplificator electronic. Micşti (mine) a. Cărbuni cu mare procent de cenuşă. — b. Amestec natural alcătuit din incrustaţii de cărbune într-o masă de steril. Micuţ (met.) Vagon în formă de căi- I dare, în care se descarcă şi se transportă j zgura de la un furnal. (Termen regional.) i i Miez 1 (elt.) a. Parte dintr-un material de permeabilitate mare în jurul căreia e bobinată o înfăşurare electrică concentrată. — b. Piesă de cupru, alamă sau oţel, incorporată prin turnare în polii punţii de asamblare a plăcilor acumulatoarelor electrice, pentru fixarea, prin înşurubare, a legăturilor dintre elementele unei baterii. 2 (met.) a. Parte detaşabilă dintr-o * formă de turnătorie, confecţionată .din amestec de formare aglomerat cu diferiţi lianţi, care reprezintă negativul golurilor ce trebuie lăsate în piesele turnate şi care nu s-ar putea obţine în mod direct cu ajutorul modelelor. — b. Parte interioară a unei piese dintr-un aliaj feros, mai moale decît partea exterioară, care a fost purificată superficial printr-un tratament termic sau termochimic (de ex.: călire superficială, cementare etc.). Miez magnetic 1 (cib.) Element realizat dintr-un material cu buclă de istereză dreptunghiulară, utilizat de obicei în memoriile magnetice operative. 2 (elt.) Porţiune feromagnetică de circuit magnetic înconjurată de o înfăşurare electrică. 503 Minereu Migraţiunea ţiţeiului şi a gazelor (petr. gaze) Deplasare a ţiţeiului şi a gazelor din zăcămîntul primar în care s-au format, în alte roci, unde formează acumulări (zăcăminte secundare). Miime (unit.) Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu unghiul sub care se vede un segment de dreaptă dintr-un punct situat la o distanţă de o mie de ori mai mare, într-o direcţie perpendiculară pe aceea a segmentului. Mijloc de măsurare (metr.) Termen comun pentru instrument de măsurat şi pentru măsură. Milă (unit.) Unitate de măsură a lungimilor, folosită în ţările anglo-saxone, egală cu 1 609,3 m. Milă marină (unit.) Unitate de măsură marină a lungimilor, echivalentă cu lungimea medie a minutului sexagezimal al meridianului, adică cu circa 1 852 m. Simbol Mm. Mili- (unit.) Prefix cu semnificaţia „a mia parte“ în sistemul zecimal. Simbol m. Miliampermetru (elt.) Ampermetru sensibil, gradat pentru măsurarea în miliam-peri. Milimetru (unit.) Submultiplu al metrului, egal în valoare cu a mia parte dintr-un metru. Simbol mm. Milimetru de mercur (unit.) Sin. Torr (v.). Milioersted (unit.) Unitate de măsură neraţionalizată pentru intensitatea de cîmp magnetic, egală cu 10~3 Oe. Simbol mOe. Milivoltmetru (elt.) Voltmetru sensibil gradat pentru măsurarea în milivolţi. Mină (mine) a. Ansamblul lucrărilor subterane ale unei exploatări miniere. — b. Ansamblul lucrărilor, construcţiilor şi instalaţiilor, de la suprafaţă şi din subteran, * ale unei exploatări" miniere. Mineral (mineral.) Corp solid natural, cristalizat sau amorf, de compoziţie chimică determinată, care se găseşte în scoarţa terestră. Mineral accesoriu (mineral.) Mineral care intră în compoziţia rocilor magmatice, însă în proporţii foarte mici, dispersat în masa rocii. Ex.: granaţii, zirconul, topazul etc. Mineral melanocrat (mineral.) Mineral de culoare închisă care predomină în compoziţia rocilor eruptive bazice şi ultrabazice. Ex.: olivinul, amfibolii, piro-xenii, micele negre, oxizii metalici etc. Mineral principal (mineral.) Mineral care formează cea mai mare parte din masa unei roci. în unele roci se pot întîlni mai multe minerale principale. Mineralizare 1 (constr.) Tratare cu substanţe adecvate (lapte de var, silicat de sodiu, clorură de calciu, bitum etc.) a unor materiale organice (talaş, paie tocate, rumeguş de lemn etc.) pentru a le face aderente la ciment, dar impermeabile la apa betonului. Materialele astfel tratate sînt folosite ca agregate pentru betoane uşoare. 2 (geol.) V. Mineralizaţi e. Mineraiizator (mineral.) Constituent magmatic volatil care poate favoriza formarea unor minerale sau cristalizarea lor în indivizi foarte dezvoltaţi. Mineralizaţie (geol.) Proces de formare, din soluţii mineralizate şi din gaze, a unor minerale (zeoliţi, calcedonie, cuarţ, carbonaţi metalici etc.) în crăpăturile scoarţei terestre, în vacuole, goluri, porii rocilor etc. (= Mineralizare). Mineralogie (gen.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul mineralelor (al formării lor, al proprietăţilor, al structurii, al posibilităţilor de întrebuinţare etc.). Mineraloid (mineral.) Mineral de natură organică. Minereu (mine) Materie primă din care se pot extrage industrial, convenabil, anumite elemente (metale, metaloizi). Cînd minereul conţine un mineral în mare proporţie, el poartă, uneori, numele acestui mineral. Extragerea unui element dintr-un minereu se face prin procedee Minereu bogat 504 fizice şi chimice; substanţele fără valoare cu care e amestecat elementul căutat alcătuiesc ganga (sterilul). Minereu bogat (mine) Materie primă minieră al cărei conţinut în substanţă utilă depăşeşte mult procentul necesar pentru a putea fi exploatat în mod convenabil. Minereu concentrat (mine) Produs obţinut în urma îndepărtării dintr-un minereu, printr-o operaţie de preparare, a unei părţi din substanţele străine. Minereu metalifer (mine) Materie primă minieră din care se extrag metale (aur, argint, fier, cupru, zinc, nichel etc.). Minereu nemetalifer (mine) Materie primă minieră din care se extrag substanţe nemetalice (mică, feldspat, grafit etc.). Minereu sărac (mine) Materie primă minieră al cărei procent de substanţă utilă depăşeşte numai cu puţin procentul necesar pentru a putea fi exploatat în mod convenabil. Minerit (mine) Totalitatea operaţiilor tehnice miniere (explorare şi exploatare) prin care se poate valorifica, în mod raţional şi economic, conţinutul de substanţe minerale utile aflate în scoarţa Pămîntului. Minim (mat.) Valoarea cea mai mică, Intr-un interval, a unei variabile sau a unei funcţiuni. Minimetru (tehn.) a. Instrument de precizie pentru măsurarea lungimilor, prin indicarea abaterilor lor faţă de un etalon de comparaţie. — b. Instrument pentru măsurarea diametrelor alezajelor foarte mici (pînă la 2 mm). Minimizare (cib.) Procedeu de reducere îa minimum a numărului de elemente ale unui circuit boolean. Miniti de plumb (chim.) Pb*304. Varietate roşie de oxid de plumb, întrebuinţată ca pigment în vopsitorie, în special pentru grunduri pentru protejarea obiectelor feroase contra ruginii. Minut (unit.) a. Unitate de timp, egală cu 1/60 dintr-o oră, respectiv cu 60 de secunde. — b. Unitate de măsură a unghiurilor, egală cu 1 /60 dintr-un grad sexage-zimal, cu simbolul * (de ex. 15'), respectiv egală cu 1/100 dintr-un grad centezimal, cu simbolul c (de ex. 15c). Minută (topogr.) Original al unei hărţi sau al unui plan topografic, aşa cum a fost întocmit pe teren, sau redactat provizoriu în creion. Miocen (geol.) Seria inferioară a Neo-genului, care se subdivide în etajele inferior şi superior, (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). în România, în Miocen se găsesc cele mai importante zăcăminte de sare, unele zăcăminte importante de cărbuni şi unele zăcăminte de petrol şi gaze. Mirabilit (mineral.) Na2S04» 10 H20. Sulfat de sodiu natural, întrebuinţat la prepararea sodei, în industria sticlei etc. Miră 1 (elt.) Semnal standard transmis pentru reglarea imaginii la televizoare. 2 (topogr.) Riglă gradată în sistemul metric, cu lungimea de 2, 3 sau 4 metri, utilizată în operaţiile terestre de nivel-ment geometric pentru măsurarea directă a denivelării punctelor terestre faţă de linia de vizare a nivelmetrului. Miră hidrometrică (hidrot.) Sin. Hidro-, metru (v.). Miră I im ni metrică (hidrot.) Sin. Hidro-metru (v.). Miră vorbitoare (topogr.) Riglă 6u gradaţii specifice, pentru a se putea distinge pe ea, de la distanţă, centimetri, semidecimetri, decimetri şi "metri şi avînd scrierea inversă, pentru "a uşura citirea prin lunetă. (= M i r ă parlantă). Miria- (unit.) Prefix cu semnificaţia „de 10 000 de oriu în sistemul zecimal. Simbol ma. Miscibilitate (fiz.) Proprietate a două sau a mai multor substanţe de a forma un amestec omogen (de ex. o soluţie). Mispicîtel (mineral.) FeAsS. Sulfoarse-niură de fier naturală. Mistrie (constr.) Unealtă care serveşte la aruncatul mortarului şi la întinderea 505 Mixte lui pe zid, constituită dintr-o lamă de oţel de formă triunghiulară, care e prinsă, printr-o tijă curbată, într-un mîner. Mişcare 1 (gen.) Orice schimbare suferită de materie, adică atît mişcarea mecanică a unui corp (schimbarea poziţiei în raport cu un sistem de referinţă), cît şi orice transformare a materiei. Mişcarea e modul de existenţă a materiei, însuşirea esenţială, cea mai generală şi indisolubil legată de materie. Mişcarea, ca şi materia, sînt veşnice. Ea nu se poate crea şi nu se poate distruge. Lumea e materia în mişcare. Materia fără mişcare e tot atît de neconceput ca şi mişcarea fără materie. 2 (mec.) Deplasare a unui corp faţă de un sistem de referinţă. Cînd acest sistem e fix, mişcarea corpului e o mişcare absolută, iar cînd sistemul e mobil, mişcarea corpului e o mişcare relativă faţă de sistem. Mişcarea sistemului de referinţă mobil se numeşte mişcare de antrenare, de transport sau de tîrîre. Mişcare absolută (mec.) V. sub M i ş -care 2. Mişcare' de antrenare (mec.) V sub Mişcare 2. Mişcare de avans (ms.) Mişcare relativă dintre unealtă şi piesă, pe care o efectuează o maşină-unealtă: Se dşgşebesc: mişcare de avans longitudinal, transversal, unghiular etc. Mişcare de înaintare (mş.) Mişcare de lucru în cursul căreia are loc o înaintare sau o pătrundere. Mecanismul care efectuează această mişcare se numeşte mecanism de înaintare. (== Mişcare secundară). Mişcare de lucru (mş.) Mişcare pe care o efectuează o maşină de prelucrare în vederea prelucrării. Mişcare de pătrundere (mş.-un.) Mişcare pe care o efectuează o maşină-unealtă, prin care se reglează adîncimea de pătrundere a uneltei în material; poate coincide cu una dintre mişcările de avans. Mişcare de tîrîre (mec.) V. sub Mişcare 2. Mişcare de transport (mec.) V. sub Mişcare 2. Mişcare panoramică (cin.) Rotire a camerei de luat vederi, în timpul filmării, în jurul unui ax vertical sau orizontal. Mişcare perturbatoare (transp.) Mişcare care poate deranja mersul normal al unui vehicul periclitîndu-i, uneori, stabilitatea. Mişcare principală (mş.) Mişcare de lucru datorită căreia se "produce prelucrarea respectivă. Mişcare relativă (mec.) V. sub Mişcare 2. Mişcare secundară (mş.) Sin. Mişcare de înaintare (v.). Mişcare uniformă (mec.) Mişcare fără acceleraţie, adică mişcare de-a lungul unei traiectorii drepte, în cursul căreia valoarea absolută a vitezei rămîne constantă. Mişcare uniform variată (mec.) Mişcare efectuată cu o viteză care variază proporţional cu timpul. Dacă viteza creşte, mişcarea se numeşte mişcare uniform accelerată, iar dacă viteza scade, mişcare uniform întîrziată (sau uniform decelerată). Mişcarea pămîntului (c.f., drum.) Studiu întocmit pentru determinarea cantităţii de pămînt necesară executării unui terasament de cale ferată sau a unei şosele, care trebuie transportată din; gropile de împrumut sau din debleu, în depozite sau în rambleu. Mixer 1 (fiz.) Dispozitiv folosit în radiotehnică, care permite folosirea, în acelaşi timp, a mai multor surse electro-acustice, legate între ele, cum şi varierea, după voie, a intensităţii sunetelor emise de fiecare dintre ele. 2 (telc.) Circuit electronic căruia i. se aplică două semnale de frecvenţe diferite şi la care frecvenţa semnalului de ieşire e o combinaţie liniară a frecvenţelor semnalelor de" intrare (de obicei suma sau diferenţa acestora). Mixte (mine) Produse miniere constituite din mai multe minerale con- Mixtură 506 crescute; pentru a fi separate, trebuie sfărîmate. Mixtură (tehn.) Material alcătuit dintr-un amestec de mai multe materiale, de obicei granulare. Exemplu: mixtură asfaltică, alcătuită din granule minerale şi bitum asfaltic. Mîl 1 (geol.) Rocă sedimentară detri-tică organogenă, constituită din particule pelitice foarte fine, necimentate, provenite din minerale argiloase, calcaroase şi silicioase. Se deosebesc mîluri terigene şi organice. 2 (mine) Amestec de apă cu particule foarte fine de material rezultate la prepararea mecanică pe cale umedă a minereurilor sau a cărbunilor. Mîlurile care mai conţin minerale utile se tratează prin flo-tatie, pentru recuperarea acestora. (= Şl am). Mînă curentă (constr.) Bară de lemn, de metal, de beton, fixată la partea superioară a unei balustrade sau a unui parapet, pentru a servi de sprijin al mîinii celor care circulă pe lîngă acestea. Mînecă de tragere (av.) Dispozitiv în formă de mînecă, de pînză, remorcat de un avion în zbor orizontal, care serveşte ca ţintă pentru exerciţiile de tragere cu armele de bord de pe alte avioane. Mînecă de vînt (av.) Dispozitiv în formă de mînecă, instalat pe un aerodrom, într-un loc uşor vizibil şi cît mai înalt, cu ajutorul căruia se indică direcţia şi sensul vîntului. Mînuire (tehn.) Grup unitar de mişcări ale unui muncitor, prin care acesta acţionează asupra piesei de lucru, asupra uneltei sau maşinii, pentru a confecţiona un obiect sau a pregăti confecţionarea lui. Un grup de mînuiri care se "fac cu piesa în acelaşi loc de lucru, într-o poziţie dată, constituie o fază. Faza face parte dintr-o operaţie. Procesul tehnologic format din operaţii constituite din faze poate fi descompus în mînuiri. Mînuire elementară (tehn.) Oricare dintre mişcările complete ale unui muncitor care execută o mînuire. Această descompunere a mînuirilor în mînuiri elementare e folosită în studiul timpilor de lucru la determinarea normelor tehnice de muncă. Mîţă (mine) Paracăzător. (Termen minier.) Mm (unit.) Simbol pentru milă marină. Mn (chim.) Simbol pentru elementul Mangan. Mo (chim.) Simbol pentru elementul Molibden. Moaraj (poligr.) Efect optic obţinut prin suprapunerea a două tipare de clişee cu reţele de puncte sau de linii, astfel încît să formeze între ele un unghi oarecare. Moară (tehn.) a. Maşină de lucru folosită pentru mărunţirea, uneori pînă la forma de pulbere fină, a materialelor solide (minereuri, cărbuni, roci, produse chimice, cereale etc.). Mărunţirea se face fie prin lovire, fie prin apăsare şi frecare. — b. Instalaţie de măcinare. Moară chiliană (tehn.) Sin. Moară cu tăvălugi (v.), Kollergang. Moară cilindrică (tehn.) Maşină de mărunţire cu tobă de formă cilindrică, cu lungimea aproximativ egală cu diametrul. Moară coloidală (tehn.) Maşină care mărunţeşte pînă la dimensiuni coloidale. Moară conică (tehn.) Maşină de mărunţire cu tobă de formă tronconică sau cilindro- tronconică. Moară cu bare (tehn.) Maşină de mărunţire cu tobă, care are în interior un număr de bare de oţel ce servesc la sfărîmarea materialului; e folosită în special la sfărîmarea minereurilor. Moară cu bile (tehn.) Maşină de mărunţire cu tobă, care are în interior un număr de bile de oţel, de fontă, silex, porţelan etc., ce servesc la sfărîmarea materialului (minereuri, clincher de ciment etc.). Moară cu ciocane (tehn.) Maşină de mărunţire constituită dintr-un ax orizontal pe care sînt fixate bare de oţel articulate (ciocane) şi care se învîrteşte într-o carcasă metalică cilindrică. E folo- 507 Model electric sită la mărunţirea materialelor cu duritate mică. Moară cu tăvălugi (tehn.) Maşină de mărunţire constituită dintr-o cuvă metalică în care se mişcă un ax vertical ce susţine doi tăvălugi verticali fixaţi pe un# ax orizontal şi care, în ^rotirea lor, sfărîmă materialul de măcinat (v. planşa LXVII). (= K o 11 e r g a n g, Colergang, Moară chilian ă). Moară cu tobă (tehn.) Maşină de mărunţire constituită dintr-o tobă metalică orizontală care se roteşte în jurul unui ax orizontal şi în care materialul e sfă-rîmat de nişte bile, bare etc. Evacuarea materialului măcinat se poate face printr-un preaplin, printr-o cameră de evacuare sau periferic. Moară de amalgamare (mine) Sfărî-mător cu bile folosit pentru măcinarea şi amalgamarea minereurilor de aur, în vederea extragerii aurului. Moară de rambleu (mine) a. Instalaţie care serveşte la pregătirea materialului de rambleu hidraulic sau pneumatic. în ea se sfărîmă materialele în blocuri şi se separă materialul cu granulaţie potrivită pentru rambleiere. — b. Excavaţie subterană din care se extrage material de rambleu. — c. Metodă de exploatare în care materialul produs se desprinde şi curge de sus în jos, sub efectul greutăţii proprii. Moară tubulară (tehn.) Maşină de mărunţire cu tobă de formă cilindrică, cu lungimea de 2—6 ori mai mare decît diametrul. Moază (constr.) Fiecare dintre componentele unei perechi de grinzi de lemn care formează un element de solidarizare şi de contravîntuire a unei construcţii de lemn. MoMl 1 (gen., mec.) Calitate a unui punct material sau a unui corp de a se găsi în mişcare în raport cu un alt punct, corp sau sistem de referinţă. 2 (mec.) Punct material sau corp în mişcare. Mobilitate (fiz.) Mărime care caracterizează mişcarea unei particule şi care e egală cu viteza pe care o capătă particula într-un cîmp egal cu unitatea. Mobilitate a albiJor (hidr.) Modificare continuă a albiilor rîurilor, prin intermediul materialului aluvionar transportat, ca urmare a interacţiunii dintre curentul de apă şi albie. Mobilometru (tehn.) Viscozimetru de construcţie specială folosit pentru determinarea consistenţei lacurilor, vopselelor, emailurilor etc. Mod de propagare (fiz., telc.) Fiecare dintre configuraţiile elementare posibile ale cîmpului unei unde progresive ghidate, într-un plan transversal pe direcţia de propagare. Model 1 (gen.) Obiect sau formă geometrică ce urmează a fi reproduse prin imitaţie. 2 (petr. gaze) Sculă folosită pentru a determina poziţia şi forma geometrică a unor obiecte metalice scăpate sau rămase pe talpa sondei, alcătuită dintr-un material plastic (parafină, argilă sau plumb) fixat într-o carcasă şi introdus la talpa sondei; se aşază cu o sarcină oarecare peste piesele din talpă care îşi imprimă formele în faţa frontală a modelului, obţinîndu-se astfel negativul tălpii sondei. 3 (tehn.) Tipar folosit la confecţionarea formelor pentru turnat obiecte care urmează să fie reproduse, în metalurgie, tiparele se confecţionează din lemn sau din metal şi au dimensiuni puţin mai mari decît piesa care urmează să fie turnată, pentru a se ţine seamă de retragerea, la răcire, a metalului turnat în formă. Model abstract (cib.) Sistem abstract descris de acelaşi model matematic ca şi sistemul pe care îl modelează. Model de navă (nav.) Model al unei nave, geometric asemenea din punctul de vedere al formei exterioare. (= M a-chetă de navă). Model electric (elt.) Aparat sau instalaţie servind la rezolvarea unor probleme de matematică, fizică sau tehnică, pe baza analogiei dintre ecuaţiile fenome- Model electronic 508 nelor electromagnetice din model şi ecuaţiile care trebuie rezolvate. Model electronic (cib.) Sistem electronic, la care între tensiuni şi curenţi există aceleaşi relaţii ca şi între variabilele unui model matematic pe care îl modelează. Model matematic (cib.) Sistem, de relaţii matematice care leagă, între ele, mărimile de stare ale sistemului modelat. Model reologic (rez. mat.) Model mecanic folosit pentru a descrie, din punctul de vedere fenomenologic, comportarea unui material în procesul de deformare. Model substanţial (cib.) Sistem de elemente concrete descris de acelaşi model matematic ca şi sistemul pe care îl modelează. Modelare 1 (cib.) Elaborare a modelului corespunzător unui anumit sistem. 2 (tehn.) Confecţionare de modele pentru obţinerea formelor. Moderator (fiz.) Substanţă folosită pentru a încetini neutronii repezi, astfel încît să poată fi folosiţi pentru a produce reacţii nucleare. Principalii moderatori de neutroni sînt apa grea, grafitul, cadmiul etc. Modernizare (tehn.) a. Ansamblul lucrărilor necesare pentru a modifica, la nivelul tehnicii noi, circuitul unui proces, de fabricaţie într-o instalaţie industrială, prin schimbarea sau înlocuirea utilajului şi, respectiv, a metodelor de muncă. — b. Modificare a unei instalaţii, a unei maşini, a unui aparat etc., pentru a putea efectua operaţii după procedee de muncă la nivelul tehnicii noi (de ex. modificarea unui strung pentru aşchiere rapidă). Modificare (met.) Procedeu de îmbunătăţire a structurii şi a proprietăţilor unor aliaje, constînd în adăugarea unor mici cantităţi de modificatori, în aliajul lichid, puţin înainte de turnare. Modiîicaţie alotropă (chim. fiz.) Fiecare dintre formele cristaline diferite sub care apare un element ce prezintă alotropie. Modul 1 (arh.) V. sub Ordin. 2 (constr.) Unitate de măsura de lungime convenabil aleasă, pentru a deter- mina dimensiunile unei construcţii, de obicei distanţele dintre axele elementelor de construcţie, ceea ce permite standardizarea elementelor de construcţie şi a fabricatelor. 3 Ymat.) a* Valoare absolută a unei mărimi, adică valoarea mărimii neţinînd seama de semn. — b. Rădăcina pătrată l/a2 +, b'2 a sumei pătratelor coeficienţilor unui număr complex a -j- bi. — c. Valoare absolută a unui vector. 4 (tehn.) Raport între diametrul unei roţi dinţate şi numărul de dinţi ai acesteia, diametrul fiind exprimat în sistemul metric (de ex. în cm). Modul de ecruisarc (rez. mat.) Parametru (constant sau variabil) care caracterizează ecruisarea materialului într-o anumită stare de tensiune şi deformaţie. Modul de elasticitate (rez. mat.). Raport între efortul unitar normal (sub limita de proporţionalitate) şi lungirea specifică corespunzătoare a unui material. Se notează cu simbolul E. (= Modul de elasticitate Ion g i t u d I n a 1, Coeficient de elasticitate). Modul de elasticitate transversal (ras* mat.) Raport între efortul unitar tangenţial (sub limita de proporţionalitate) şi lungirea specifică corespunzătoare a unui material. Se notează cu simbolul G. Modul de rezistenţă (rez. mat.) Cît dintre momentul de inerţie în raport cu axa neutră a secţiunii transversale a unei grinzi şi distanţa"de la axa neutră pînă la fibra cea mai depărtată de aceasta. (= Moment de rezistenţă). Modul de rezistenţă polar (rez. mat.) Modul de rezistenţă al unei secţiuni circulare sau tubulare, cînd momentul de inerţie a fost luat în raport cu centrul. Modul de vector (mat.) V. Modul 3 c. Modul hidraulic (constr.) Raport dintre ponderile agregaţilor bazici (oxizi de calciu, de magneziu) şi ale celor acizi (oxizi de siliciu, de aluminiu) din componenţii unui ciment. Modul lunar (nav. cosm.) Dispozitiv avînd o cabină special utilată care poate, Planşa LXYII 1 — intrare în staţie; 2 — galerie spre scările rulante; 3 — sala maşinilor; 4 — hol; 5 — casa scărilor; 6 — scară rulantă; 7 — scară; 8 — trecere pentru pietoni; 9 — peroanele direcţiei principale ; 10 — galerie tubulară de tunel pentru linie; 11 — puţ de ventilaţie. Micrometru de exterior pentru măsurări obişnuite 1 — potcoavă; 2 — braţ cilindric; 3 — nicovală; 4 — tija şurubului micrometric; 5 — tambur; 6 — dispozitiv de fixare; 7 — dispozitiv pentru limitarea apăsării. Microscop electronic . 1 — sursă de electroni; 2 — bobină-condensator; 3 — spre pompa de vid; 4 — orificiu pentru introducerea obiectului; 6 — bobină-obiectiv; 6 —. bobină-ocular; 7 — film. Microscop 1 — picior; 2 — articulaţie cu şurub de blocare; 3 — şurub micrometric pentru deplasarea pe verticală a braţului; 4 — braţ; 5 — oglindă pentru reflectarea luminii; 6 — tubul ocularului; 7 — ocular; 8 — suportul obiectivelor; 9 — obiective; 10 — platou pentru fixarea lamelor; 11 — condensator de lumină; 12 — lamă cu preparatul microscopic. Modulare 510 prin deschiderea unor pîrghii puternice servind drept picioare, sa ia contact cu solul lunar pe un teren oricît de accidentat. Conţine un echipament ce-i dă posibilitatea,* prin abandonarea pîrghiilor de susţinere, să-şi reia traiectoria pentru a ajunge din nou pe o orbită (circa 20 km de la sol) unde să reia contactul cu vehiculul spaţial ce l-a lansat (v. planşa LXVIII). Modulare 1 (arh,) Aplicare a sistemului modular (v.) în proiectarea construcţiilor şi a elementelor şi a fabricatelor de construcţii. 2 (cib,) Transformare a unui mesaj într-un semnal, cu scopul principal de a facilita transmiterea prin mediul dat, sau de a realiza transmisiuni multiple prin acelaşi mediu. 3 (elt., fiz.) Modificare a amplitudinii, a frecvenţei sau a fazei unei oscilaţii armonice. Modulator 4 (elt.) Aparat cu ajutorul căruia se realizează o modulare. După mărimea care se modulează, se deosebesc modulatoare de amplitudine, de frecvenţă etc. După cum oscilaţia e modulată la recepţie sau la emisiune, se deosebesc modulatoare la recepţie (de ex. heterodina) 6au la emisiune (de ex. manipulatorul Morse, poliodele, celula fotoelectrică etc.). 2 (telc.) Dispozitiv care realizează modulaţia unui semnal purtător. După natura semnalului purtător, se deosebesc modulatoare de oscilaţii sinusoidale şi modulatoare de impulsuri. După tipul de modulaţie, se disting modulatoare de amplitudine şi de frecvenţă. Modulator de lumină (telc.) Dispozitiv care conţine o sursă luminoasă şi un apa-rataj optic convenabil, destinat transformării unui curent electric variabil, în variaţii ale fluxului luminos emis de sursă pentru a produce o urmă acustică. Modulaţia impulsurilor în amplitudine (telc.) Sistem de modulaţie în care informaţia e dată de amplitudinea impulsurilor, care au toate aceeaşi formă standard şi se repetă la intervale de timp constante. Modulaţia impulsurilor în durată (telc.) Sistem de modulaţie la care toate impulsurile au aceeaşi formă şi amplitudine, intervalul de timp dintre momentele de începere a impulsurilor e constant, dar durata impulsurilor variază. Modulaţia impulsurilor în frecvenţă (telc.) Sistem de modulaţie la care informaţia e dată de frecvenţa de repetiţie a impulsurilor, care au toate aceeaşi formă şi amplitudine. Modulaţia impulsurilor în poziţie (telc.) Sistem de modulaţie la care toate impulsurile au aceeaşi formă şi amplitudine, iar informaţia e purtată de intervalul de timp dintre momentele în care apare impulsul şi, respectiv, în care ar apărea impulsul în absenţa semnalului modulator. Modulaţie (elt., telc.) Variaţie în timp, după o anumită lege, corespunzătoare mesajului de transmis, a unuia dintre parametrii unui semnal purtător. Modulaţie de amplitudine (telc.) Modulaţie utilizată în cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, la care variază amplitudinea semnalului purtător. Modulaţie de fază (telc.) Modulaţie utilizată în cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, la care variază faza semnalului purtător. Modulaţie de frecvenţă (telc.) Modulaţie utilizată în cazul semnalelor sinusoidale, la care variază frecvenţa semnalului purtător. Modulaţie de unghi (telc.) Denumire care cuprinde modulaţiile de frecvenţă şi de fază. Modulaţie, grad de ^ (telc.) La un semnal modulat de amplitudine, raport între amplitudinea maximă a semnalului modulat şi valoarea acelei mărimi în lipsa modulaţiei. Modulometru (telc.) Aparat pentru măsurarea sau controlul gradului de modulaţie al unui semnal modulat în amplitudine. Moellon (piei.) Emulsia de materii grase şi albuminoide în ulei, obţinută din 511 Moment de răsturnare untura de peşte oxidată şi nefixată în piele la tăbăcire; e întrebuinţată la ungerea pieilor tăbăcite. Mojar (chim., farm.) Vas de porţelan, sticlă sau agat, de formă emisferică, folosit, în chimie şi în practica farmaceutică, la pulverizarea sau amestecarea substanţelor. Pulverizarea sau amestecarea se fac cu pistilul. Mol 1 (chim. fiz.) Cantitate de substanţă a cărei masă, exprimată în grame, e numeric egală cu greutatea moleculară a substanţei. (= Moleculă-gram). 2 (hidrot.) Dig de zidărie construit către largul mării, la intrarea într-un port, pentru a apăra bazinul portului împotriva acţiunii valurilor din larg sau a depunerii aluviunilor. Molalitate (chim. fiz.) Sin. Concentraţie molalică (v.). Molaritate (chim. fiz.) Sin. Concentraţie molară (v.). Molase (geol.) Conglomerate de gresii gălbui, roşcate sau verzui, cu ciment calcaros, depuse în timpul Miocenului. Molecular, amplificator — (telc.) Amplificator bazat pe o anumită interacţiune a moleculelor unui corp cu cîmpul electromagnetic. Moleculă (chim. fiz.) Cea mai mică parte dintr-o substanţă, care mai menţine compoziţia chimică şi proprietăţile chimice ale substanţei. Moleculă-gram (chim. fiz.) Sin. Mol (v.). Moletare (tehn.) Sin. R a n d a 1 i-nare (v.). Moletă 1 (mine) Roată cu şanţ periferic, care ghidează cablul la puţul de extracţie al unei mine. 2 (tehn.) Sin. Rand alină (v.). Molibden (chim.) Mo. Element cu nr. at. 42; gr. at. 96,0. Metal alb, dur, asemănător fierului, cu gr. sp. 10,2. Se găseşte în natură sub formă de molibdenit şi e întrebuinţat, în special, la fabricarea unor oţeluri. Molibdenit (mineral.) MoSa. Sulfură de molibden naturală, cu 59,9% Mo; e un minereu de molibden. Molon (constr.) Bloc de piatră naturală cioplit în carieră, avînd una sau două feţe văzute (opuse sau adiacente), prelucrate, folosit la executarea unor anumite zidării. Molton (text.) Ţesătură de lînă moale, puţin scămoşată pe una sau pe ambele feţe. Moment 1 (fiz., mec.) Mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică (forţă, masă, sarcină electrică sau magnetică) sau o mărime scalară geometrică ori una caracteristică unui cîmp de vectori, şi una sau mai multe distanţe. 2 (gen.) a. Reper în timp, cînd se produce sau cînd începe un eveniment. — b. Interval de timp scurt în care are loc un fenomen (sau numai declanşarea sa). Moment al unei forţe (mec.) Produsul dintre mărimea forţei şi distanţa de la direcţia ei de acţiune pînă la un punct fix în raport cu care se consideră momentul. Moment al unui cuplu (mec.) Produsul dintre mărimea uneia dintre forţele cuplului şi distanţa dintre direcţiile de acţiune ale forţelor. Moment cinetic (mec.) Produsul dintre impulsul unui punct (respectiv suma produselor impulsurilor punctelor unui sistem) şi distanţa de la direcţia vectorului impuls pînă la un punct faţă de care se consideră momentul Moment de inerţie (mec.) Suma produselor dintre masele elementelor de volum ale unui corp şi pătratele distanţelor de la acele elemente pînă la punct (moment de inerţie polar), pînă la o axă (moment de inerţie axial) sau pînă la un plan (moment de inerţie planar). Moment de încovoiere (rez. mat J Sin. Momei>t înco voietor (v.). Moment de răsturnare (mec., tehn.) Suma momentelor forţelor (în special a greutăţilor) care acţionează asupra unui solid sau sistem tehnic solid, în raport cu Moment de rezistenţă 512 muchia lui de răsturnare, în ipoteza că momentul tinde să răstoarne solidul, respectiv sistemul tehnic, în jurul acelei muchii. Moment de rezistenţă (rez, mat.) Sin. Modul de rezistenţă (v.). Moment de stabilitate (mec,) Produsul dintre greutatea unui corp rezemat, cu o suprafaţă plană, pe un plan orizontal, şi distanţa dintre verticala centrului lui de greutate şi latura bazei care e cea mai apropiată de aceasta, sau muchia lui de răsturnare, în ipoteza că asupra corpului acţionează un moment de răsturnare în raport cu această muchie. Moment de torsiune (rez. mat.) Suma vectorială a momentelor forţelor care se exercită asupra uneia dintre cele două părţi în care o secţiune, faţă de o axa perpendiculară pe acea secţiune, împarte o piesă. Moment electric (elt.) Produsul dintre sarcina electrică pozitivă a unui dublet electric (alcătuit dintr-o sarcină electrică pozitivă şi una negativă, egale şi de semn contrar) şi distanţa dintre cele două sarcini. Moment încovoietor (rez. mat.) Suma vectorială a momentelor forţelor ce se exercită asupra uneia dintre cele două părţi în care o secţiune împarte o piesă, faţă de centrul de'greutate al secţiunii, proiectată pe acea secţiune. (=Moment de încovoiere). Moment magnetic (elt., fiz.) Produsul dintre masa magnetică a unuia dintre polii unui magnet şi distanţa dintre poli. în sistemul SI se măsoară în weberi pe metru. Moment static (mec., rez. mat.) Produsul dintre masa unui punct material şi distanţa de la acesta pînă la un punct, pînă la o axă sau pînă la un plan. Monazit (mineral.) Fosfat de ceriu natural, care conţine şi toriu şi e un minereu de ceriu şi de toriu. Mondoviziune (telc.) Sistem de interconectare la distanţă mare a centrelor de televiziune prin" utilizarea sateliţilor artificiali ai Pămîntului, eventual pre- văzuţi cu aparatură de retransmisiune. Se pot folosi sateliţi pasivi (care reflectă undele electromagnetice) şi activi (care recepţionează şi retransmit emisiunea). Monitor (constr., mine) Sin. Hidro-monitor (v.). Monoatomic (chim., fiz.) Care e alcătuit dintr-un singur atom. Monobazic (chim.) Calitate a unui acid de a avea în moleculă un singur atom de hidrogen, care poate fi înlocuit cu un atom de metal. Monobloc (tehn.) Calitate a unui organ de maşină, a unui sistem tehnic, a clădirilor necesare unei întreprinderi industriale etc. de a fi alcătuite dintr-o singură unitate (un singur bloc). Monoclinală, structurăStructură geologică secundară, specifică regiunilor cu strate înclinate într-un singur sens. Monoclinic, sistem ~ (mineral.) V. sub Sistem cristalin. Monococă (transp.) Ansamblu constituit din şasiul şi caroseria unui vehicul, care • formează un bloc. Monocromatic (fiz.) Calitate a unei radiaţii de a avea o singură frecvenţă, de exemplu a unei radiaţii luminoase de a fi alcătuită din lumină de o singură culoare. Monocromator (fiz.) Instrument ’optic folosit pentru separarea radiaţiilor compuse în radiaţiile monocromatice componente, care pot fi separate între ele. Monoîoto (poligr.) Monotip adaptat pentru fotocuiegere. Producţia maşinii monofoto e de circa 11 000 de litere pe oră. Monogranular (tehn.) Calitate a unui material granular de a fi format din granule cu dimensiuni foarte apropiate. V. şi Sort monogranular. Monolit (constr,) a. Piesă de construcţie, cu dimensiuni relativ mari, executată dintr-un singur bloc. Scheletul de beton armat al unei cunstrucţii constituie şi el un monolit. — b. Calitate a unei piese de a nu fi realizată prin 513 Montaj mascat asamblarea altor piese componente fabricate. . Monom (mat.) Expresie algebrică alcătuită dintr-un singur termen. Monomer (chim.) V. sub P o 1 i m e-r i z ar e. Monoplan (av.) Avion cu o singură aripă (cu un singur plan). Monorai (c.f.t tehn.) Sin. Mono-şină (v.). Monorefringenţă (fiz.) Proprietate a unei substanţe de a da o singură rază refractată pentru fiecare rază incidenţă. Sînt monorefringente substanţele transparente amorfe şi cele cristalizate în sistemul cubic. Monoscop (telc.) Tub cu fascicul electronic folosit în televiziune pentru generarea unui semnal de imagine corespunzător unei anumite imagini fixe. Monoşină (c.f., tehn.) Gale de rulare terestră sau, mai ales, suspendată, alcătuită dintr-o singură şină. Era folosită numai pe distanţe scurte, în interiorul halelor unei întreprinderi şi în staţiile terminale ale funiculareîor. Recent "s-a experimentat transport feroviar pe acest fel de cale. (= Monorai). . Monotip (poligr.) Maşină de cules şi de turnat literele una cîte una, formînd totodată rînduri cu lungimi prestabilite, alcătuită din două subansambluri care lucrează separat, unul constituind maşina de cules, care, prin perforarea unei benzi de hîrtie, stabileşte felul şi ordinea literelor, cum şi lungimea rîndu-rilor, iar al doilea, maşina de turnat, care toarnă literele la comanda benzii de hîrtie perforate (v. planşa LXVIII). Monovalent (chim.) Care are valenţa ■' unu. ' Monozaharide (chim.) Substanţe din clasa hidraţilor de carbon, cu şase atomi de carbon şi o grupare aldehidică (—CHO) sau cetonică (= CO) în moleculă; pot fi obţinute prin hidroliza zaharurilor (ex. glucoza). Montaj 1 (cin.) Operaţie de alegere a secvenţelor imaginii şi a sunetului şi de asamblare în succesiunea care corespunde unui scenariu. 2 (tehn.) a. Ansamblu rezultat dintr-o operaţie de montare. — b. Sin. M o n-tare (v.). 3 (telc.) Combinare a două sau a mai multor înregistrări într-o înregis-strare unică. Montaj electrometrie (elt.) Montaj în care un tub electronic (triodă sau pen-todă) prezintă o impedanţă de intrare foarte mare, curentul de grilă fiind aproape nul. Montaj eterostatie (elt.) Mod de întrebuinţare a unui electrometru care cere intervenţia unei surse electrice exterioare care dă o diferenţă de potenţial constantă. Montaj eterostatie disiinetric (elt.) Montaj al unui electrometru cu cadrane în care diferenţa de potenţial auxiliară e aplicată între piesa mobilă şi un cadran sau o pereche de cadrane, iar diferenţa de potenţial de măsurat e aplicată între cele două cadrane sau perechi de cadrane. (= Montaj Kelvin). Montaj idiostatic (elt.) Mod de a întrebuinţa un electrometru care nu cere ajutorul unor surse electrice străine. (= Montaj Joubert, Montaj o-most atic). Montaj în contratimp (telc.) Montaj cu două elemente active de circuit (tuburi sau tranzistoare )care debitează pe aceeaşi sarcină, caracterizat prin aceea că .într-o alternanţă lucrează un element, iar în alternanţa următoare, celălalt. Montaj Joubert (elt.) Sin. Montaj idiostatic (v.). Montaj Kelvin (elt.) Sin. Montaj eterostatie d i s i m e t r i c (v.). Montaj, masă de/— (cin.) Dispozitiv folosit la montajul unui film. Montaj mascat (elt.) Mod de întrebuinţare a electrometrului în montaj eterostatie simetric. Diferenţa de potenţial auxiliară e aplicată între două cadrane sau perechi de cadrane, iar diferenţa de potenţial de măsurat, între piesa mobilă şi un punct avînd potenţialul mediu al cadranelor. Montaj omostatic 514. Montaj omostatic (elt.) Sin. Montaj idiostatic (v.). Montant 1 (av.) Element de rezis- tenţă al celulei unui avion, montat între planele celulei sau între celulă şi fuzelajul avionului. 2 (constr.) Bară perpendiculară pe linia care uneşte reazemele unei grinzi cu zăbrele, legînd două noduri aşezate faţă în faţă. Montare (tehn.) Asamblare a pieselor unui sistem tehnic (maşină, aparat etc.), aşezîndu-le în poziţiile pe care trebuie să le ocupe, pentru ca acesta să poată funcţiona în condiţii bune. (= Montaj). Montare a armăturilor (constr.) Operaţie de asamblare a barelor de oţel-beton (bare de rezistenţă, bare de repartiţie, fiare de montaj, etriere etc.) pentru a realiza scheletul de armare a elementelor de beton armat. Montmorillonit (mineral). Mineral argilos cu reţea cristalină tristratificată, care se formează aproape exclusiv în condiţii exogene, în special prin alterarea * rocilor magmatice bazice într-un mediu alcalin. Montor 1 (cin.) Tehnician care execută, împreună cu regizorul, montajul unui film. 2 (tehn.) Lucrător care efectuează operaţii de asamblare a unor piese şi de ajustare a lor în vederea asamblării, sau operaţii de montare a unor maşini, aparate etc. Montură (tehn.) Parte dintr-un sistem tehnic în care se fixează o piesă. Morărit (alim.) Ansamblul operaţiilor de depozitare, curăţire şi măcinare a cerealelor, şi de separare şi amestecare a produselor măcinate, în vederea obţinerii unor produse cu caracteristicile dorite. Mordansare (text.) Aplicare de fixa-tori de culoare pe o fibră sau pe o ţesătură. Mordant (text.) Substanţă cu afinitate atît pentru o fibră textilă, cît şi pentru o anumită materie colorantă pe care o fixează pe fibră, dînd un compus insolubil, rezistent. Gel mai des folosiţi sînt mordanţii de aluminiu, de crom, de fier, de staniu etc. Morfem (gen.t telc.) Element morfologic (prefix, sufix, desinenţă etc.) cu ajutorul căruia se formează cuvinte şi forme flexionare ale cuvintelor. Morişcă hidraulică (hidrot.) Instrument care serveşte la măsurarea vitezei unui curs de apă, în vederea stabilirii debitului. Mortar (constr.) Material de construcţie constituit în principal dintr-un liant, în stare fluidă sau păstoasă, folosit ca material de legătură între elemente de construcţie sau între materiale de construcţie solide (cărămizi, blocuri, plăci etc.). Prin uscare, răcire, carbonatare, hidratare etc. devine solid. Mortar aerian (constr.) Mortar al cărui liant se întăreşte în aer şi care, după întărire, rezistă numai la lucrări care nu ajung în contact cu apa. Mortar amestecat (constr.) Mortar al cărui liant e constituit dintr-un amestec de ciment şi var şi care se întăreşte tot atît de bine în apă, ca şi în aer. Mortar asfaltic (drum.) Amestec de nisip, filer şi bitum, folosit ca îmbrăcăminte rutieră. Mortar cu trass (constr.) Mortar al cărui liant e alcătuit dintr-un amestec de var gras sau ciment, cu trass; deşi se întăreşte mai repede în aer decît sub apă, dacă stă mai mult timp în apă capătă o rezistenţă mai mare decît în aer. Mortar normal (constr.) Mortar standardizat, constituit dintr-o parte în greutate, de ciment, şi trei părţi de nisip normal, la care se adaugă 8% apă din greutatea totală a amestecului ci-ment-nisip. Serveşte la confecţionarea epruvetelor pentru determinarea rezistenţelor mecanice ale cimenturilor. Mortar refractar (constr.) Mortar care rezistă la temperaturi înalte (în cuptoare etc.), preparat cu pulbere rezultată din 515 Motor cu ardere externă măcinarea unui material refractar asemănător cu cel din care urmează să se execute zidăria refractară. Mortezare (met.) Operaţie de prelucrare prin aşchiere a unui material metalic, analogă cu rabotarea, de care se deosebeşte prin faptul că unealta se deplasează în lungul ei şi e supusă la compresiune. Mortezat, maşină de (mş.-un.) Ma-şină-unealtă ce foloseşte un cuţit căruia îi imprimă o mişcare principală în direcţia axei sale longitudinale, de obicei verticală, spre a prelucra materiale prin aşchiere. (= Mortezăj. Morteză (mş.-un.) Sin. Maşină de mortezat (v. Mortezat, maşină d e ^). Mosor 1 (petr, gaze) Piesă metalică de formă cilindrică, cu capetele limitate cu discuri tronconice de diametru mai mare, fixată pe axa intermediară a troliului de foraj. Mosorul în mişcare de rotaţie peste care se înfăşoară cîteva spire ale capătului unei sfori constituie sistemul de tracţiune a cozii cleştelui de foraj sau de ridicare a greutăţilor în turlă. 2 (text.) Cilindru de lemn sau metalic, terminat la cele două capete cu discuri de diametru mai mare, pe care se înfăşoară aţă sau alte fire textile. Mosorare (gen.) Formare a unei bobine prin înfăşurarea unui fir (textil, metalic etc.). Mosorel (text.) Piesă a maşinii de cusut pe care se înfăşoară aţa de dedesubt, necesară pentru cusut. Mostră (tehn.) Exemplar luat dintr-o mulţime de obiecte, sau parte dintr-o cantitate de material, folosite pentru a constata sau a stabili anumite caracteristici ale obiectelor sau ale materialului. (= E ş a n t i o n). Motocicletă (transp.) Vehicul cu două roţi situate în acelaşi plan, pus în mişcare de un motor cu benzină. Motoeiclu (transp.) Vehicul autopropulsat cu două roţi coplanare sau cu trei roţi în triunghi isoscel cu baza în spate. Motocompresor (tehn.) Agregat constituit dintr-un compresor de aer şi un motor cu ardere internă sau electric (elec-trocompresor), montat pe un şasiu comun. Motonavă (nav.) V. sub Navă cu motor. Motopompă (mş.) Agregat constituit dintr-o pompă centrifugă şi un motor cu ardere internă sau electric (electro-pompă), montat pe un şasiu comun. Motopropulsor (mş.) Agregat similar unui turbopropulsor care, însă, în locul turbinelor turbopropulsorului, are unu sau două motoare cu ardere internă cu piston. Motopropulsor, grup ~ (av.) Ansamblu constituit dintr-un motor cu ardere internă şi cel puţin o elice, cuplată direct sau printr-un reductor cu motorul. Motor (mş.) Maşină de forţă care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică a unor corpuri solide în mişcare. Motor aeroreactor (mş.) Motor cu reacţie care foloseşte, pentru formarea jetului reactiv, un amestec alcătuit dintr-un combustibil lichid (de obicei petrol) şi aerul luat din atmosferă. Motor compound (mş.) Motor cu abur cu piston, la care aburul se destinde în mai mulţi cilindri în parte. Motor cu abur, cu piston (mş.) Motor termic cu ardere externă, în care aburul produs într-un generator termic independent apasă asupra unui piston ce se deplasează într-un cilindru, obţinîndu-se astfel o mişcare rectilinie alternativă (v. planşa LXVIII). (= Maşină cu abur). Motor cu aer cald (mş.) Motor termic cu ardere externă la care mişcarea e datorită energiei elastice a aerului încălzit în prealabil într-o cameră de încălzire, prin consum de căldură. Motoarele cu aer cald se împart în motoare cu piston şi motoare cu rotor (turbine cu aer cald). Motor cu ardere externă (mş.) V. sub Motor termic. Motor cu ardere internă 516 Motor cu ardere internă (mş.) V. sub Motor termic. Motor cu autoaprindere (mş.) Motor termic cu ardere internă, cu unu sau cu mai mulţi cilindri, la care amestecul combustibil-aer şi aprinderea acestuia se realizează în interiorul fiecărui cilindru, prin injectarea sub presiune — în aerul comprimat în prealabil în cilindru (autoaprindere), — a combustibilului (către sfîrşitul cursei de compresiune). Motoarele cu autoaprindere pot avea cilindri orizontali, verticali sau înclinaţi, dispuşi în linie, în V etc. Combustibilul folosit e, de regulă, motorina, dar se construiesc motoare şi pentru petrol sau gudroane, cum şi pentru combustibili gazoşi sau solizi (praf de cărbune) (v. planşa LXVIII). ( = M o t o r Diesel). Motor cu cap de aprindere (mş.) Motor termic cu ardere internă, la care amestecul combustibil e injectat în masa de aer din cilindru, iar aprinderea se obţine atît prin căldura dezvoltată de comprimarea amestecului din cilindru, cît şi prin căldura degajată de o porţiune din capul motorului, încălzită la roşu (ter-moaprindere). Sînt mai ieftine decît motorul cu autoaprindere, dar au un consum mai mare. Sînt avantajoase prin faptul că au o construcţie simplă şi întrebuinţează petrol, motorină etc. j=Mot.or cu cap incandescent, Motor semi-Diesel). Motor eu cap incandescent (mş.) Sin. Motor cu cap de aprindere (v.). Motor cu destindere fracţionată (mş.) Motor cu abur cu piston, la care aburul se destinde în mai mulţi cilindri. Motor cu dublu eîect (mş.) Motor cu abur cu piston, la care aburul acţionează pe ambele feţe ale pistonului. Motor cu electroaprindere (mş.) Motor termic cu ardere internă, cu unu sau cu mai mulţi cilindri, la care amestecul combustibil-aer se realizează în exteriorul cilindrului, iar aprinderea se obţine printr-o scînteie electrică produsă în cilindru, către sfîrşitul cursei de compresiune (electroaprindere), în masa de amestec comprimată. în prealabil în interiorul acestuia. (=Motor cu explozie). Motor cu explozie (mş.) Sin. Motor cu electroaprindere (v.). Motor cu pistoane libere (mş.) Turbo-motor constituit dintr-un motor cu rotor (turbină) combinat cu o maşină cu piston şi fără arbore, folosit fie ca generator de gaz pentru turbine cu gaze, fie la producţia aerului comprimat necesar grupului din care face parte (compresor cu pistoane libere). Motor cu reacţie (mş.) Motor care realizează forţa de tracţiune cu ajutorul unui jet de particule, numit şi jet reactiv. Motor cu simplu efect (mş.) Motor cu abur cu piston, la care aburul acţionează pe o singură faţă a pistonului. Motor Diesel (mş.) Sin. Motor cu autoaprindere. (v.). Motor electric (elt.) Motor care primeşte energia sub formă de energie electrică. Toate motoarele electrice sînt cu rotor. (= Electromotor). Motor eolian (mş.) Motor care primeşte energia sub "formă de energie a unor mase de aer ce se mişca într-un spaţiu deschis, adică sub formă de energie a vîntului. Toate motoarele eoliene sînt cu rotor. (= A e r o m o t o r).. V. şi Maşină eoliană. Motor hidraulic (mş.) Motor care primeşte energia sub formă de energie a unor mase de apă în mişcare. Puterea primită de motor depinde de debitul şi de înălţimea de cădere a curentului de apă. Motoarele hidraulice se împart în motoare cu rotor (roţi hidraulice şi turbine) şi în motoare cu piston (berbec hidraulic) V. şi Maşină hidraulică. Motor în doi timpi (mş.) Motor cu ardere internă la care ciclul termic se efectuează în două curse ale pistonului, dintre • care una e activă. în timpul întîi se continuă baleiajul (orificiul de baleiaj fiind deschis din cursa precedentă), pentru evacuarea gazelor de ardere rezi- Planşa LXVIII Schema de funcţionare a unei instalaţii monotip a — maşinade cules (taster); b — maşina de turnat; 1 — clapă de litere; 2 — clapă de spaţii; 3 — cameră de aer comprimat ; 4 — mecanism central de comandă; 5 — mecanism perforator; 6 — ace perforatoare; 7 — tobă indicatoare de împlinire a rîndurilor (tobă-set); 8 — bandă de hîrtie; 9 — banda de hîrtie (5) perforată; 10 — cilindru cu găuri; 11 — tuburi pentru aer comprimat; 12 şi 13 — elemente ale blocului pivoţilor care conduce mişcările ramei cu matriţe 14; 15— formă de turnat; 16 — pompă pentru injectarea aliajului de litere în forma de turnat; J7 — jgheabul de conducere a literelor turnate spre galion. Modul lunar 1 — ajutajul motorului; 2 — tren de aterizare; 3 — motoare de orientare; 4 — trapă; 5 — radar; 6 — antene fixe şi orientabile; 7 — fereastră triunghiulară. Schema de funcţionare a unui motor cu autoaprindere în doi timpi a — timpul întîi, corespunzînd baleiajului gazelor, admisiunii, compresiunii şi injecţiei; b — timpul al doilea, corespunzînd arderii combustibilului, expansiunii şi începutului evacuării; l — pompă de combustibil; 2~ conductă de combustibil; 3 — injector; 4 — eşapament; 5 — aspirator de aer; 6 — fantă de baleiaj (spălare); 7 — fantă de evacuare. Motor cu abur, cu piston 1 — cilindru; 2 — piston; 3 — bielă; 4 — cap de cruce; 5 — manivelă; 6 — excentric; 7 — volant; 8 — tija sertarului; 9 — sertar. Motor în patru timpi 518 duale şi pentru alimentarea motorului cu încărcătură proaspătă (aer, la motoare cu autoaprindere sau cu termoaprindere, şi amestec combustibil-aer, la motoare cu electroaprindere), se comprimă aerul şi se injectează combustibilul (la motoare cu autoaprindere sau cu termoaprindere), respectiv se produce scînteia (la motoare cu electroaprindere); în timpul al doilea, după arderea şi expansiunea gazelor de ardere, încep evacuarea acestor gaze şi baleiajul (v. planşa LXIX). Motor în patru timpi (mş.) Motor cu ardere internă la care ciclul termic se efectuează în patru curse ale pistonului, dintre care numai una e activă. Aceşti patru timpi sînt: admisiunea încărcă- turii (aer, la motoare cu autoaprindere sau cu termoaprindere, şi amestec combustibil-aer, la motoare cu electroaprindere) prin aspirare sau refulare; comprimarea încărcăturii (aproximativ adia-batică) şi injecţia combustibilului (la motoare cu autoaprindere sau cu termoaprindere), respectiv producerea scînteii (la motoare cu electroaprindere); arderea şi destinderea gazelor de ardere; evacuarea acestor gaze. Fiecare fază a ciclului nu începe şi nu se termină exact la punctul mort al pistonului, ci cu un oarecare avans sau cu o oarecare întîrziere (v. planşa LXIX). Motor în tandem (mş.) Motor cu abur cu piston, la care aburul se destinde în mai mulţi cilindri în serie. Motor pneumatic (mş.) Motor care primeşte energia sub formă de energie elastică a unui gaz (în tehnică,totdeauna a aerului) comprimat în prealabil. Motor-rachetă (mş.) Motor cu reacţie care utilizează drept combustibil un amestec format dintr-o substanţă ce arde (carburant) şi alta ce întreţine arderea (comburant), ambele păstrate la bordul vehiculului, în rezervoare. Motor semi-Diesel (mş.) Sin. Motor cu cap de aprindere (v.). Motor termic (mş.) Motor care primeşte energia sub formă de consum de căldură ce se dezvoltă chiar în motor (motor cu ardere internă) sau într-un generator termic independent (motor cu ardere externă). V. şi Maşină termică. Motor termic cu ardere externă (mş.) V. sub Motor termic. — Motoarele cu ardere externă funcţionează cu abur sau cu aer cald. Ele se împart în motoare cu piston şi în motoare cu rotor (turbine). Motor termic cu ardere internă (mş.) V. sub Motor termic. — Motoarele cu ardere internă se împart în motoare cu piston şi în motoare cu rotor (turbine cu gaze). Motoarele cu piston se împart în motoare cu autoaprindere (Diesel), cu cap de aprindere (semi-Diesel) şi cu electroaprindere (cu explozie). Motoreactor (mş.) Agregat format dintr-un motor cu*ardere internă şi un compresor, folosit la propulsia unui avion. Toată energia mecanică produsă de motor e folosită la antrenarea compresorului, care trimite aer comprimat în camera de ardere a motorului, iar înaintarea avionului se datoreşte forţei de reacţiune a gazelor de ardere, la ieşirea lor prin efuzor (v. planşa LXIX). Motoretă (mş.) Motocicletă cu cilindree mică (sub 125 cm3). Motorină (petr. gaze) Combustibil lichid, obţinut prin distilarea ţiţeiului sau a unor produse sintetice, între 300 şi 350°. Are densitatea 0,860—0,900 şi o putere calorifică de circa 10 500 kcal /kg. E întrebuinţată drept com ustibil în motoarele cu autoaprindere în cele cu cap de aprindere. Motorizare (tehn.) a. Introducere a unor sisteme tehnice mecanizate (tractoare, maşini de lucru autopropulsate etc.), echipate cu motoare de antrenare (eventual şi cu motoare de tracţiune), într-un domeniu de activitate (de ex. în agricultură, în transporturi etc.). — b. înlocuire a tracţiunii animale prin tracţiune mecanică. — c. Echipare cu motoare de antrenare a unor vehicule. în acest sens, motorizarea se confundă parţial cu mecanizarea (v.). Mox (tehn.) Cleşte cu dinţi, folosit la înşurubarea şi la deşurubarea ţevilor. 519 Mulinet Mozaie 1 (constr.) Strat ornamental sau de protecţie, cu suprafaţa lustruită, executat fie din mortar de ciment în care au fost înglobate granule de piatră con-casată, fie din bucăţi de material ceramic, de sticlă, de marmură etc., distribuite întîmplător sau în combinaţii dînd figuri şi culori variate. 2 (tehn.) a. Aranjament regulat sau neregulat, intenţionat sau neintenţionat, într-un tot, pe o suprafaţă dată, al unor obiecte diferite ca material sau numai ca formă ori colorit. — b. însuşi materialul obţinut printr-un aranjament în mozaic. Mucava (hirt. cel.) Carton gros şi greu, folosit pentru confecţii şi ambalaje şi fabricat din maculatură sau pastă de lemn, de paie ori de stuf. Muchie (mat.) Linie după care se întretaie două feţe ale unui corp. Muchier (tehn.) Rindea mare, folosită pentru a îndrepta scîndurile pe muchie. Mucilagii (farm.) Medicamente de consistenţă gelatiniformă, obţinute prin acţiunea apei asupra gumelor sau a substanţelor vegetale mucilaginoase. Mufă (tehn.) Fiting în formă de bucată scurtă de ţeavă, cu filet interior, care serveşte la îmbinarea a două ţevi. (= Manşon). Mufă-nipiu (tehn.) Fiting care are, la un capăt, un filet interior şi la celălalt capăt, un filet exterior. Muflă 1 (chim., met.) Cameră a unui cuptor, industrial sau de laborator, cu pereţi refractari, în care se introduce materialul de încălzit, pentru a nu ajunge în contact cu combustibilul sau cu gazele de ardere. 2 (tehn.) Grup de mai mulţi scripeţi aşezaţi pe acelaşi ax sau pe axe în prelungire, care formează o parte a palanului. Muga (text.) Mătase naturală produsă de viermii sălbatici Antharaea assama, mai puţin fină decît cea produsă de viermii de cultură Bombyx mori. Muiant (tehn., text.) Substanţă care reduce tensiunea superficială a unui lichid permiţînd, astfel, fixarea lui pe suprafeţe pe care lichidul pur nu le udă, întrebuinţată în industria textilă. Muiere (tehn.) a. Mărire a fluidităţii unui material care nu are punctul de topire bine definit, obţinută prin creşterea temperaturii. — b. Mărire a fluidităţii unui material, de obicei păstos, prin adăugare de apă sau de alt lichid. Muiere, temperatură de ~ (tehn.) Temperatură la care fluiditatea unui material fără temperatură de topire bine definită (materiale ceramice, parafină, bitum etc.) creşte pînă la o anumită valoare la care începe deformarea sub greutate proprie. Această temperatură se găseşte sub temperatura de topire; ea coboară şi mai jos, dacă produsul respectiv are de suportat o sarcină. Pentru a obţine rezultate comparabile, se lucrează în condiţii standardizate. (= Temperatură de înmuiere). Mulaj (tehn.) Tipar negativ scos după un obiect, cu ajutorul unui material plastic. Mulare (tehn.) a. Operaţie de scoatere a unui tipar după un obiect (de ex. după o sculptură), cu ajutorul unui material plastic. — b. Fasonare prin presare, în forme sau în matriţe, a unor materiale plastice, urmată de întărirea pieselor fasonate. Mularea lemnului (lemn.) Operaţie de aducere a materialului lemnos în stare plastică pentru a obţine, prin presare pe şabloane sau în matriţe, deformarea pe toate feţele. Mulinare (text.) Răsucire a două sau a mai multor fire de mătase, unul în jurul altuia, pentru a obţine un singur fir mai gros. Mulinet (av.) a. Mică elice auxiliară rotită de curenţii de aer din jurul unui avion în zbor, folosită pentru a pune în mişcare un generator de curent electric. Se montează pe aripi, pe părţile laterale ale trenului de aterizare etc. — b. Mică elice auxiliară montată coaxial cu elicea Mullit 520 unui avion, folosită pentru modificarea înclinării palelor şi, deci, a pasului elicei. Mullit (constr., mineral.) Silicat de aluminiu foarte refractar, component al unor materiale aluminoase şi argiloase, al porţelanului etc. Muliimetru (tehn.) Instrument de măsurat complex, care poate fi folosit pentru măsurarea unor mărimi de specii diferite şi pentru intervale de măsură diferite. Multiplan (av.) Avion cu mai multe aripi suprapuse, de exemplu biplan, triplam.- Singurul tip de multiplan folosit este. biplanul cu două aripi, egale sau inegale. Multiplex, procedeul^ (telc.) Procedeu prin care se asigură transmisiunea concomitentă, pe acelaşi circuit al unei linii electrice sau prin intermediul aceleiaşi unde purtătoare, a mai multor mesaje. E utilizat în telecomunicaţii. Multiplicare 1 (mat.) înmulţire. 2 (poligr.) Reproducere în mai multe exemplare a unei lucrări imprimate, dactilografiate etc. Multiplicator 1 (cib.) Dispozitiv utilizat în calculatoarele analogice, avînd două intrări şi o ieşire. Semnalul de la ieşire reprezintă, în fiecare moment, produsul mărimilor aplicate la cele două intrări. 2 (mat.) Factor numeric sau funcţional. . 3 (tehn.) Aparat sau maşină de multiplicat exemplare, mărimi etc. Multiplicator de birou (tehn.) Aparat de multiplicat folosit în birouri, pentru obţinerea mai multor exemplare ale unui document original. Multiplicator de flambaj (rez. mat.) Raport între rezistenţa admisibilă la compresiune şi rezistenţa admisibilă la flambaj. Multiplicator de frecvenţă (telc.) Cva-dripol la care frecvenţa semnalului de la ieşire e un multiplu al frecvenţei semnalului de la intrare. Multiplicator de impact (rez, mat.) Coeficient cu care se înmulţeşte valoarea unei sarcini aplicate brusc, pentru a ob- ţine valoarea sarcinii statice (mai mari), care ar produce acelaşi efort maxim. (= Coeficient dinamic). Multiplicator electronic (telc.) Tub electronic cu vid înaintat, în care se produce o multiplicare a numărului de electroni primari emişi de o sursă de electroni, datorită emisiunii secundare a suprafeţelor lovite de electronii primari (v. planşa LXIX). Multiplu (mat.) Număr A obţinut prin înmulţirea unui alt număr B cu un întreg C. Multipolar (elt.) a. Calitate a unui aparat electric de a avea fie mai mulţi poli, fie mai multe conducte izolate electric, dar cuplate mecanic. — b. Calitate a unui aparat de a avea mai multe perechi de poli magnetici, Multivibrator (telc.) Sin. Circuit a s t a b i i (v.). Mulţime (mat.) Colecţie de obiecte numite elementele mulţimii, identificate fie prin indicarea lor, fie prin enunţarea, unei proprietăţi comune lor şi numai lor. Mulură (arh.) Element arhitectonic decorativ, care se execută pe suprafaţa unui zid, sub forma unor ieşinduri sau a unor intrînduri cu secţiune* curba sau, uneori, poligonală. Mumetal (met.) Aliaj cu permeabilitate magnetică mare, alcătuit din 75% nichel, 2% crom, 5% cupru şi 18% fier şi obţinut prin tratament termic în hidrogen, întrebuinţat, ca material feromag-netic, la fabricarea transformatoarelor. Muncă (gen.) Activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică şi adaptează obiectele din natură pentru satisfacerea trebuinţelor lui. Condiţie obligatorie a existenţei societăţii omeneşti, munca e şi o necesitate firească. Mură (nav.) Manevră curentă folosită pentru a fixa colţul de jos al unei vele în mişcare contra vîntului. Planşa LXIX Funcţionarea motorului în patru timpi, cu supape a — timpul întîi; b — timpul al" doilea; c — timpul al treilea; d — timpul al patrulea; 1 — blocul cilindrilor; 2 — chiulasă; 3 — carter; 4 — baie de ulei; 5 — arbore cotit; 6 — bielă; 7 — piston; 8 — arbore cu came; 9 — supapă de admisiune; 10 — supapă de evacuare; 11 — tachet; 12 — bujie; 13 — colector de admisiune; 14 — carburator. Motoreactor l — difuzor; 2 — compresor; 3 — motor cu ardere internă, cu piston; 4 — cameră de ardere; 5 — injector; 6 — efuzor. Multiplicator electronic cu grile B — baterie; A — anod colector; C — catod; F — fascicul luminos; Gj ... Gn — grile; L — lentilă; R — rezistenţă. Schema motorului în doi timpi 1 — blocul cilindrilor; 2 — chiulasă; 3 — carter; 4 — arbore cotit; 5 — bielă; 6 — piston; 7 — fantă de baleiaj; 8 — fantă de evacuare; 9 — bujie. Muruială 522 Muruialâ (mine) Material argilos folosit la astuparea crăpăturilor şi a golurilor cu dimensiuni mici din pereţii lucrărilor subterane, pentru a le etanşa contra infiltraţiilor de gaze. Muscovit (mineral.) Varietate de mică potasică, de culoare albă, întrebuinţată ca izolant electric. Muselină (text.) Ţesătură fină, netedă, uşoară, moale şi străvezie, în general de mătase sau din fire de bumbac sau de lînă foarte subţire, cu legătură pînză, avînd culoare uni în bucată, uneori imprimată. Mustimetru (alim.) Areometru gradat astfel, încît indică direct conţinutul de zahăr la temperatura de 15°. Muşama (text.) Ţesătură de pînză impregnată cu substanţe impermeabile, lăcuită pe o faţă. E folosită pentru protejarea obiectelor împotriva apei. Mutator (elt.) Aparat electric fără părţi rotitoare, care poate îndeplini una dintre următoarele funcţiuni: transformă curentul alternativ în curent continuu (redresor), modifică frecvenţa sau faza unui curent alternativ (ondulor), schimbă tensiunea unui curent continuu (schimbător). Mv (chim., fiz.) Simbol pentru elementul Mendeleeviu. Mx (unit.) Simbol pentru maxwell. N N 1 (chim.) Simbol pentru elementul Azot. 2 (unit.) a. Simbol pentru newton. — b. Simbol pentru neper. n (unit.) Simbol pentru prefixul „nano-“. Na (chim.) Simbol pentru elementul Sodiu. Nacelă 1 (av.) a. Coş atîrnat de un balon, folosit pentru transportul persoanelor, al instrumentelor de bord şi al lestului. Pentru ascensiuni la altitudini mari, se folosesc nacele metalice etanşe. — b* încăpere închisă, atîrnată de un dirijabil, în care se găsesc motoarele, personalul etc. (= Gondolă de dirijabil). 2 (chim.) Mic recipient de formă alungită, confecţionat din cuarţ, platină sau material refractar, folosit "pentru calci-nare. Nacrit (mineral.) Silicat de aluminiu hidrâtat, natural, din grupul caolinului, utilizat în industria sticlei şi in ceramică pentru fabricarea unor materiale refractare şi de construcţie. Nadă (tehn.) Legătură a două piese în prelungire, făcută astfel, încît să se poată transmite un efort de la una la alta. Naftalină (chim.) C10HS. Hidrocarbură aromatică, în a cărei moleculă se găsesc două cicluri benzenice avînd în comun o dublă legătură - C = G-.Eo substanţă cristalizată, cu miros specific, cu p.t. 79° şi p.f. 218°; se extrage din gudronul de la distilarea cărbunilor şi e întrebuinţată la prepararea unor derivaţi folosiţi în industria coloranţilor, cum şi ca insec-tifug. Naftenat (chim.) Sare a unui acid naf tenie. Naftene (chim.) Hidrocarburi ciclice saturate (ex. ciclohexanul). Naftil (chim.) Radical organic mono-valent rezultat prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula naftalinei. Naftilamină (chim.) Derivat al naftalinei în care gruparea amino (—NH2) înlocuieşte un atom de hidrogen din moleculă, întrebuinţat în industria coloranţilor. După poziţia în care e fixată gruparea —NH?, se deosebesc doi izomeri: alfa-naftilamină şi beta-naftilamină. Naftochinonă (chim.) Chinonă care derivă de la naftalină. Unele naftochi-none sînt întrebuinţate în industria coloranţilor, ca regulatori de polimerizare, ca fungicide etc. Naftockinonici, coloranţi ^ (ind. chim.) Coloranţi derivaţi din naftochinonă, întrebuinţaţi drept coloranţi de cadă pentru vopsit bumbacul. y\ __Naftoii (chim.) Derivaţi ai naftalinei • rezultaţi în urma înlocuirii prin gruparea — OH a unui atom de hidrogen din moleculă. După locul unde se fixează această grupare, se deosebesc doi izomeri: alfa-naf toiul şi beta-naftoiul. Naftolii sînt întrebuinţaţi în industria coloranţilor, la prepararea unor medicamente, ca dezin-fectanţi etc. Nailon (ind, chim.) V. N y 1 o n. Nano- (unit.) Prefix cu semnificaţia „a 10~9 (a mia milioana) parte din“ în sistemul zecimal. Simbol n. Nappa 524 Nappa (piei.) Piele moale, suplă şi extensibilă, obţinută din piei de caprine şi de ovine, folosită pentru confecţionarea mănuşilor. Nară (nav.) Piesă tubulară de fontă sau de oţel, care se fixează pe puntea sau în bordajul unei nave şi prin care lanţul ancorei iese în afara bordului. Nas (tehn.) a. Proeminenţă pe un organ de maşină, care serveşte la iniţierea sau blocarea mişcării altui organ. (= Pinten, C i o c).. — b. Parte anterioară a fuzelajului unui avion. Nas-trambulină (hidrot.) Element de construcţie al unui baraj deversor de beton, aşezat la partea inferioară din aval a acestuia, construit în vederea disipării energiei hidraulice, a descărcării gheţii, a buştenilor etc. Nativ (mineral.) Calitate a unui element chimic de a se găsi în natură necombinat (ex.: aur, cupru, sulf). Natriu (chim.) Sin. Sodiu (v.). Nautic (nav.) Referitor la navigaţia pe apă. ^ Nautoîon (nav.) Instalaţie pentru producerea semnalelor de ceaţă. Navă 1 (arh.) Partea centrală a unei biserici (creştine). 2 (nav.) Vas plutitor, cu dimensiuni relativ mari, construit din lemn, din oţel, din beton armat, amenajat să poată naviga pe sau în apă pentru a transporta mărfuri şi pasageri sau în alte scopuri .speciale. Navă aeriană (av.) Sin. Aeronavă fixat pe patul maşinii, cuprinzînd cutia de viteze şi arborele principal, şi pe care se montează dispozitivul de prindere a piesei de prelucrat, căreia îi imprimă mişcarea de rotaţie. Păpuşă mobilă (mş.-un.) Dispozitiv aL unui strung, al unei" maşini de rectificat etc., prins pe patul maşinii, de-a lungul, căruia poate fi deplasat şi în care se fixează un vîrf pentru susţinerea piesei de prelucrat sau o unealtă pentru prelucrarea piesei. Păstos (fiz., tehn.) Care are consistenţă de pastă. Pătrat (mat.) a. Patrulater cu laturi egale care formează între ele unghiuri drepte. — b. Produs obţinut prin înmulţirea unui număr sau a unei expresii cu ele însele. Pătrat perfect (mat.) Număr întreg şi pozitiv a cărui rădăcină pătrată e tot un număr întreg. Pătraţii mari (petr. gaze) Ansamblu de două piese care, introdus în masa rotativa, poate transmite, prin intermediul pătraţilor mici, mişcarea de rotaţie de la masă"la prăjina pătrată sau poate transmite mesei greutatea garniturii de prăjini pe care o primeşte prin intermediul penelor de foraj. Pătraţii mici (petr. gaze) Ansamblu de două piese care se introduc între pătraţii mari ai mesei rotative şi prăjina pătrată, transmiţînd acesteia din urmă mişcarea de rotaţie a mesei. Pătrişor (poligr.) Albitură de acelaşi corp cu litera, cu secţiunea pătrată, care 565 Pendul hidraulic serveşte la spaţierea cuvintelor şi la completarea rîndurilor. Pătrundere (gen.) a. Intrare a unui corp solid într-un alt corp solid sau păstos, sub acţiunea unei apăsări. — b. Străbatere a unui corp solid sau păstos de către un alt corp solid. — c. Intrare sau trecere a unui fluid într-un solid poros, sub acţiunea unei presiuni. Pătură 1 (gen.) Strat. Ex.: pătură acviferă (strat de roci care conţin apă); pătură ionosferică. 2 (text.) Strat de fibre de bumbac produs de maşina bătătoare, sau de fibre de lînă dărăcită, care e transformat apoi în panglici, în operaţiile de filatură. (= Văl). Pb (chim.) Simbol pentru elementul Plumb. Pd (chim.) Simbol pentru elementul Paladiu. Pedală (tehn.) Pîrghie acţionată cu piciorul, prin intermediul căreia se efectuează o comandă sau se antrenează un mecanism. Pedometru (gen.) Aparat pentru determinarea distanţei parcurse de un pieton, care înregistrează numărul de paşi făcuţi pe distanţa respectivă, bazat pe înregistrarea scuturăturilor pe care le primeşte la fiecare pas şi care deplasează un ac indicator în faţa unui cadran divizat (v. planşa LXXIV). (= Podometru). Pegamoid (poligr.) Imitaţie de piele din ţesătură de bumbac sau de in, acoperită cu un strat de nitroceluloză îmbibat cu o substanţă care împiedică rigidizarea. Pegmatită (geol.) Rocă magmatică cu cristalizare diferenţiată a mineralelor componente. Se găseşte sub forme foarte diferite, în masive eruptive şi cristaline şi se exploatează, uneori, pentru conţinutul de mică, berii, feldspat etc. Pehblendă (mineral.) U02. Oxid de uraniu, natural; minereu de uraniu, de obicei asociat cu săruri de radiu, întrebuinţat pentru extragerea sărurilor de uraniu şi de radiu. Pel (text.) Fir de mătase obţinut din depănarea gogoşilor de calitate inferioară, răsucite din 4—8 capete. Peletizare (mine) Alipirea, între ele, a granulelor minereului fin măcinat şi umezit, rostogolit în tobe rotitoare. Peliculă (fiz., tehn.) a. V. M e m-b r a n ă. — b. Sin. F i 1 m (v. F i 1 m 2). Peliculă biologică (hidrot.) Sin. Membrană biologică (v.). Peliculă de ulei (tehn)., Sin. Film de ulei (v.). Peliculă fotografică (foto.) Sin. Film (v. Film 3), Film fotografic. Peliculogen (fiz., tehn.) Calitate a unui material de a se putea depune sub forma unei pelicule. Pelite (geol.) Roci pelitice. Pendul 1 (elt.) Tip de corp de iluminat caracterizat printr-o tijă de suspensie. 2 (fiz.) Corp solid greu care poate oscila în jurul unui punct fix sau al unui ax fix. Pendul balistic (mec.) Pendul fizic constituit dintr-o cutie de fontă umplută cu pămînt şi suspendată de un ax orizontal, folosit pentru determinarea vitezei proiectilelor prin măsurarea unghiului cu care deviază din poziţia verticală cînd e lovit de proiectilul respectiv. Pendul de susţinere (elt.) Dispozitiv de susţinere a firului de contact de către cablul purtător al unei suspensii catenare. Pendul de torsiune (fiz.) Corp solid greu, atîrnat de un fir, care poate oscila în jurul poziţiei de echilibru, prin torsiunea firului. Pendul fizic (fiz.) Pendul care poate oscila, sub acţiunea forţei de gravitaţie, în jurul unui ax fix orizontal ce nu trece prin centrul său de greutate. Pendul hidraulic (fiz.) Instrument pentru măsurarea vitezei unui fluid, alcătuit dintr-o sferă grea fixată la una dintre extremităţile unui braţ care se poate roti în jurul unui ax orizontal, viteza fluidului rezultînd din unghiul cu care se înclină, faţă de verticală, braţul pendulului, sub Pendul magnetic 566 acţiunea greutăţii sferei şi a forţei datorite împingerii fluidului. Pendul magnetic (fiz.) Instrument pentru determinarea intensităţii cîmpului magnetic, alcătuit dintr-un pendul de torsiune al cărui corp suspendat de firul de torsiune e un ac magnetic sau o bară magnetică orizontală. Pendul matematic (fiz.) Pendul alcătuit dintr-un punct material atîrnat la un capăt al unui fir flexibil, cu lungime constantă, fixat la celălalt capăt, în jurul căruia poate oscila sub acţiunea greutăţii. Cînd unghiul cu care se deplasează în raport cu poziţia de echilibru e mic, perioada pendulului e: T — 2 7v^l/g, l fiind lungimea pendulului, iar g acceleraţia gravitaţiei. (= Pendul sim-piu). Pendul simplu (fiz.) Sin. Pendul matematic (v.). Pendul sincron (fiz.) Pendul matematic care are aceeaşi perioadă de oscilaţie ca un pendul fizic dat. Pendulare (fiz., tehn.) a. Oscilaţie a unui pendul în raport cu poziţia de echilibru. — b. Variaţie a valorii unei mărimi în jurul unei valori medii. — c. Oscilaţie lentă suprapusă unei evoluţii. Pendulare a maşinii sincrone (elt.) Variaţie periodică a vitezei rotorului şi a puterii electrice, care se suprapune rotaţiei sincrone a rotorului, respectiv valorii normale a puterii maşinii în cursul funcţionării ei. Penetraţie (tehn.) Adîncime, măsurată de la suprafaţa unui corp, pînă la care un alt corp poate pătrunde în acesta. Penetrometru (geot., petr. gaze) Aparat pentru determinarea rezistenţei la pătrundere a bitumurilor, a unsorilor consistente, a pămînturilor. Penobeton (constr.) Beton înspumat. Pensetă (gen.) Unealtă de mînuit pentru apucarea unor obiecte cu dimensiuni mici sau a unor cantităţi mici dintr-o substanţă, care nu se pot atinge cu mîna liberă. Pensulă (gen.) Ustensilă casnică sau unealtă, constituită dintr-un mîner pe care e fixat un mănunchi de fire; serveşte la întinderea anumitor materiale (vopsele, pulberi, spumă) pe o faţă a unui obiect (v. planşa LXXIV). Pentagon (mat.) Poligon cu cinci laturi. Pentagonul închis convex cu laturi şi unghiuri egale se numeşte pentagon regulat. Unind două cîte două vîrfurile unui pentagon convex, se obţine un pentagon stelat. Pentagrilă (elt., telc.) Tub electronic avînd un catod, un anod şi cinci grile. Pentan (chim.) C6H12. Alean cu cinci atomi de carbon în moleculă, care are trei izomeri. Se găseşte în gazele de sondă şi în fracţiunile uşoare de la distilarea ţiţeiului; e întrebuinţat la fabricarea alcoolului amilic, iar unul dintre izomeri, izo-pentanul, la prepararea benzinelor de aviaţie. Pentene (chim.) C5H10. Hidrocarburi cu cinci atomi de carbon şi o dublă legătură, în moleculă. ( = A mile ne). Pentodă (elt., telc.) Tub electronic cu vid înaintat, care are cinci electrozi: catodul C, grila de comandă G, grila-ecran E, supresorul S şi anodul A. Caracteristic pentru pentodă e faptul că, pentru variaţii importante ale tensiunii anodice, curentul anodic rămîne practic constant, dacă şi tensiunile de grilă rămîn constante (v. planşa LXXIV). Pentoze (chim.) Zaharuri cu cinci atomi de carbon în moleculă. Penumbră (fiz.) Zonă cu iluminare intermediară, cuprinsă între regiunea umbrită şi cea luminoasă, produsă pe un ecran, cînd între acel ecran şi un izvor de lumină, care nu e punctiform, e introdus un corp opac. Pepit (text.) Ţesătură care prezintă mici desene colorate în formă de steluţe (pătrăţele); se formează dintr-o legătură adecvată, cu fire de urzeală şi de bătătură în două culori, dintre care una e mai deschisă. Planşa LXXIV Paraleluri a — simplu ,* b — universal. Păianjen pentru piese rămase în gaura de sondă Paralelipipede a — drept; b — oblic. Tipuri de păpuşare a coloanei Paralelogramul forţelor P şi Q — forte; R — rezultantă; AB şi AC — laturile paralelogramului; AD — diagonală. Pălărie (l) pentru Simbolul grafic, tensiunile coruncă (2) şi curenţii, la o pentodâ Tipuri de pensule 1 şi 2 — rotundă, fină, cu suport din tub metalic şi cu mîner de lemn, respectiv cu suport din cotor de pană, pentru pictură; 3 — lată, cu suport metalic; 4-.— rotundă şi legată cu sfoară, cu mîner, pentru grunduit în vopsitorie; 5 — rotundă pentru linii în vopsitorie; 6 — rotundă şi cu perii fixaţi într-un inel metalic, pentru vopsitorie; 7 — lată (canadiană) pentru uniformizat în vopsitorie; 8 ras (pămătuf); 9 — pentru lucrul cu şablonul; 10 -pentru praf. — de • lată Pasteurizator pentru bere în sticle, cu instalaţie de pulverizat apa 1 — abur; 2 — apă; 3 — pompă; 4 — preaplin. Pepită 568 Pepită (mineral.) Bucată de aur nativ cu greutatea între cîteva fracţiuni de gram şi cîteva kilograme. Peptizant (chim. fiz.) a. Calitate a unei substanţe de a provoca peptizarea. — b. Substanţă care poate provoca o pepti-zare. (= Peptizator). Peptizar© (chim. fiz.) Trecere a unei substanţe din stările de gel sau de dispersie grosolană (de floculaţie), în soluţie coloidală, într-un lichid convenabil, eventual sub acţiunea unui peptizant. Perbunan (ind. chim.) Varietate de cauciuc sintetic, rezistent la acţiunea benzinei şi a uleiurilor. Perceptron (cib.) Dispozitiv care învaţă să recunoască forme, pe baza stabilirii automate, în interiorul său, a unor conexiuni întîmplătoare. Percolare 1 (chim., farm.) Metodă de preparare a soluţiilor extractive realizată în urma trecerii solventului prin produsul de extras aşezat într-o coloană. (= L i x i-vier e). 2 (met.) Extragere dintr-un minereu a unor metale sau compuşi metalici cu ajutorul unui solvent care străbate minereul fărîmiţat. Se foloseşte în metalurgia aurului, a argintului, cuprului, zincului etc. Percolator (chim.) Aparat în care se efectuează o percolare. Percusiune (mec.) Variaţie bruscă a impulsului (v.), deci a vitezei unui corp, datorită unei forţe acţionînd un interval de timp foarte scurt. (= Percuţie). Perdea d© aer (inst.) Strat de aer alimentat permanent şi cu viteză corespunzătoare, printr-un distribuitor montat, de cele mai multe ori, în partea de jos a golului uşii, care împiedică sau diminuează pătrunderea aerului rece din exteriorul unei încăperi încălzite, în interiorul său. Perdea de etanşare (hidrot.) Porţiune din terenul de fundaţie al unui baraj, impermeabilizată şi, în anumite cazuri, consolidată prin injecţii de impermeabili-zare sau prin foraje betonate. Perditanţă (elt.) Conductanţă a izolaţiei unei linii electrice. Perditanţă lineică (elt.) Perditanţă a unităţii de lungime a unei linii. (= Perditanţă specifică). Perditanţă specifică (elt.) Sin. Perditanţă lineică (v.). Pereche 1 (gen.) Grupare a două unităţi, egale sau simetrice, ori simetric dispuse. 2 (telc.) Grupare de două conductoare, într-un cablu de telecomunicaţii cu circuite simetrice, prin răsucirea lor cu un anumit pas de răsucire. Perete 1 (constr., tehn.) Element vertical sau aproape vertical, cu grosimea relativ mică în raport cu celclalte dimensiuni, care are rolul de a limita, de a separa sau de a izola, unele de altele sau de exterior, încăperile unei clădiri sau anumite spaţii ale unui sistem tehnic din care fac parte. Poate îndeplini uneori şi rol de element de rezistenţă. 2 (tehn.) Parte laterală a unei cavităţi, excavaţii, încăperi, piese cu goluri. Perete d© coliziune (nav.) Perete de navă transversal, etanş, care separă primul compartiment din prora de restul corpului navei şi care are rolul de a evita pătrunderea apei la celelalte compartimente, în cazul avarierii prorei. Perete de gardă (hidrot.) Perete de beton armat aşezat deasupra gurii de intrare a unui canal de aducţie. Perete de rezistenţă (constr.) Perete interior sau exterior care suportă alte elemente de construcţie ale clădirii din care face parte şi care transmite fundaţiei greutatea acestora şi sarcinile utile şi pe cele accidentale. Peret© despărţitor (constr.) Perete interior care are rolul de a separa, între ele, încăperile unei construcţii şi care poate fi sau nu poate fi un perete de rezistenţă. Pereu (constr.) Strat protector de piatră acoperind un taluz, un perete de şanţ etc. pentru a diminua eroziunile şi surpările. 569 Pergaminare Perforare 1 (mine) Executare a găurilor de mină, fie manual (cu dalta şi cu ciocanul sau, rareori, cu sfredelul manual), fie mecanic (cu perforatorul), prin lovirea sau sfredelirea rocii. 2 (tehn.) Efectuare a unei găuri care străbate un material: prin aşchiere (cu burghiul), prin deformare plastică la cald şi, uneori, la rece (cu ciocanul, cu priboiul), ori prin detaşare (cu poansonul sau presa etc.). Perforator 1 (mine) Sfredel mecanic ce fărîmă şi mărunţeşte materialul în care se practică o gaură'de mină prin lovire (perforator percutant) sau prin sfredelire (perforator rotativ). Perforatoarele pot fi acţionate electric sau pneumatic. Curăţirea găurii de făina de rocă rezultată se face fie cu ajutorul elicei sfredelului, fie prin insuflare de aer comprimat. 2 (petr. gaze) Aparat cu ajutorul căruia se realizează unu sau mai multe orificii în coloana sau în coloanele tubate într-o sondă, în dreptul stratelor productive, pentru a pune sonda în producţie sau pentru alte scopuri (cimentări de reparaţii etc.). Se cunosc perforatoare mecanice, balistice, cu torpilă. 3 (cibtelc.) Dispozitiv care serveşte la perforarea unui suport (bandă, cartelă), pentru a stabili, după un anumit cod, o corespondenţă între perforaţiile realizate şi literele unui alfabet, adică ale unui sistem de simboluri. Perforator balistic (petr. gaze) Aparat pentru perforarea coloanelor în sondă cu ajutorul unor gloanţe sau numai prin unda produsă de arderea instantanee a unui exploziv cu brizanţa foarte mare. Amorsarea exploziilor se face electric, cu comanda la suprafaţă. (= P u ş c ă). Perforator cu piston (mine) Unealtă mecanizată percutantă, acţionată pneumatic, la care sfredelul e solidarizat de pistonul acţionat de aerul comprimat, astfel încît nu are decît o mişcare rectilinie alternativă. Perforator cu piston-ciocan (mine) Unealtă acţionată electric sau pneumatic, la care sfredelul pătrunde în perforator cu coada sa, numită şi cep, ce se fixează într-un manşon în care ea poate aluneca, dar nu se poate roti. La fiecare cursă, se roteşte manşonul (şi, prin urmare, şi sfredelul), uşurînd fărîmarea rocii şi reali-zînd o gaură rotundă. (= Ciocan perforator). Perforator cu torpile (petr, gaze) Aparat asemănător perforatorului balistic cu gloanţe, care lansează proiectile cu calibru mare, încărcate cu exploziv şi care explodează în strat realizînd o reţea de canale de drenaj pentru afluxul ţiţeiului şi al gazelor în sondă. (= Perforator-t or pilă). Perforator percutant (mine) Unealtă mecanizată la care un sfredel primeşte lovituri pe care le transmite pe fundul găurii. Perforatoarele percutante pneumatice pot fi cu piston sau cu piston-ciocan, dar cele electrice se construiesc numai cu piston-ciocan. Perforator rotativ (mine) Unealtă mecanizată la cape un sfredel primeşte o mişcare de rotaţie şi o apăsare pe care o transmite pe fundul găurii; poate fi acţionat de un motor electric sau de o turbină cu aer comprimat, prin intermediul unui reductor cu roţi dinţate; e folosit în cărbuni sau în roci moi. Performanţă (tehn.) Cea mai bună realizare pentru care au fost construite un aparat, o maşină de lucru, un motor etc., în legătură cu una dintre caracteristicile lor. Pergament 1 (hîrt. cel.) Hîrtie cu aspect asemănător celui al pergamentului de piele, obţinută prin tratarea hîrtiei brute cu un agent de umflare (soluţie de acid sulfuric, de clorură de zinc etc.j, prin spălare şi neutralizare, urmată de înmuiere prin ungere cu glicerină sau cu alte substanţe care absorb apa. E rezistentă şi impermeabilă la aer şi la apă, fiind folosită la ambalare. 2 (piei.) Piele netăbăcită, preparată special pentru a putea fi imprimate pe ea texte, desene etc., cum şi pentru a servi în legătorie. Pergaminare (hîrt. cel.) Operaţie de obţinere a unei hîrtii pergament (v. Pe r-g a m e n t 1). Perhidroi 570 Perhidroi (chim.) V. su.b Apă oxigenată. Periclaz (mineral.) Oxid de magneziu natural cristalizat întrebuinţat la fabricarea produselor magnezitice foarte refractare, care rezistă la temperaturi de peste 2 000°. Se poate obţine şi periclaz artificial prin încălzirea magnezitului la peste 2 000°. Peridot (mineral.) Sin. O li vin (v.). Peridotit (geol.) Rocă intruzivă ultra-bazică, constituită — în principal sau exclusiv — din olivin. Perie 1 (elt.) Piesă conductoare (de cărbune, cărbune metalizat sau metal) care realizează o legătură electrică alunecătoare între două organe de maşină, de aparat sau de instrument electric, ce se pot deplasa unul faţă de celălalt. 2 (tehn.) Piesă, unealtă sau organ de maşină, alcătuite dintr-un suport în care sînt fixate mănunchiuri de fire metalice ori textile, peri animali etc., folosite pentru curăţirea (prin frecare) a suprafeţei unui corp sau pentru desprinderea unor particule din acel corp, în scopul curăţirii, al netezirii sau al înăspririi suprafeţei corpului respectiv. Perie cilindrică (alim.) Maşină pentru cernerea şi perierea mecanică a resturilor de la măciniş (tărîţe), în vederea scoaterii ultimelor părţi de făină din ele; e folosită în industria" morăritului. (=Perie-m e 1 c). Perie-melc (alim.) Sin. Perie cilindrică (v.). Periere 1 (alim.) îndepărtare a prafului depus în şanţurile grăunţelor, a părţilor de coajă şi a embrionului dislocat de maşina de descojit sau scoatere a resturilor de făină din coji. Se execută cu maşini de periat cu o tobă cu peri aspri aşezaţi în elice. 2 (text.) ’a* Netezire şi curăţire a unei ţesături, în scopul îndepărtării unor impurităţi, al egalizării sau al netezirii suprafeţei. Operaţia se execută cu dispozitive avînd unu sau doi cilindri perietori îmbrăcaţi cu păr aspru.—b. Operaţie de curăţire a garniturilor de ace ale unei carde, de fibrele rămase aderente la ace. Perimetru (mat) Suma lungimilor laturilor unui poligon. Perioadă 1 (fiz.) a. Interval de timp după care se reproduc, în aceeaşi ordine, aceleaşi valori ale unei mărimi periodice. —b. Termen impropriu pentru timpul de înjumătăţire al unui element radioactiv. 2 (tehn.) a. Interval de timp în care se efectuează o operaţie sau se produce un fenomen, care fac parte dintr-un ciclu şi se repetă la fiecare ciclu.—b. Termen impropriu pentru intervalul de timp în care se efectuează o operaţie sau în care se produce un fenomen, într-o serie de operaţii sau de fenomene care se succed în timp, fiind legate unul de celălalt. Perioadă de regenerare (cib.) Interval de timp, în memoriile cu tub catodic, în care ecranul e explorat de fasciculul de electroni, pentru a regenera sarcina distribuită reprezentînd informaţia. Perioadă geologică (geol.) Subdiviziune cronologică, de al doilea ordin, a timpurilor geologice. Grupul de strate care aparţin unei aceleiaşi perioade se numeşte sistem. Periscop (fiz.) Instrument optic folosit pentru observarea unui obiect de către un observator situat în spatele unui obstacol faţă de obiectul vizat. Se compune dintr-o lunetă terestră, ale cărei extremităţi sînt cotite în unghi drept faţă de tubul lunetei, în locurile de frîngere fiind aşezate cîte o oglindă sau o prismă cu reflexie totală, care modifică mersul razelor de lumină (v. planşa LXXV). Peristil (arh.) Şir de coloane înconju-rînd un edificiu, un spaţiu interior (grădină, curte) sau faţada unei clădiri. Perl (poligr.) Corp de literă de cinci puncte tipografice. Perlare (poligr.) Fenomen de strîngere a cernelii sub formă de particule mici globulare (perle) pe suprafaţa tipăriturii, constituind o deficienţă calitativă a acesteia (tipar neuniform). 571 Pernă de aer Perlă de borax (chim.) Grăunte de borax, folosit în analiza chimică pentru identificarea anumitor metale, obţinut prin topirea boraxului cu substanţa de cercetat. Culoarea perlei e caracteristică pentru diferite metale. ^ Perlită (met.) Constituent structural al oţelului; e eutectoidul sistemului fier-cementită, format prin descompunerea austenitei. Perlită din otel carbon conţine 0,87% C. Perlon (ind. chim.) Masă plastică po-liamidică, elastică şi cu bună rezistenţă la rupere, întrebuinţată la confecţionarea unor fibre sintetice/ Permalloy (met.) Aliaj de fier şi nichel, cu 35— 90% nichel şi cu permeabilitate magnetică mult mai mare decît cea a fierului, fapt pentru care e întrebuinţat la ocnfecţionarea miezurilor pentru transformatoare şi relee. Permanganat (chim.) Sare a acidului permanganic HMn04. Permanganat de potasiu (chim.) KMn04. Sare cristalizată, de culoare purpurie închisă, solubilă în apă; datorită acţiunii puternic oxidante, e întrebuinţată ca oxidant şi dezinfectant. Permeabilitate (fiz.) Proprietate a unui material poros de a permite trecerea unui fluid. Permeabilitate magnetică (fiz.) Mărime care caracterizează un material din punctul de vedere magnetic, fiind egală cu raportul dintre fluxul cîmpului magnetic printr-un corp alcătuit din materialul respectiv şi fluxul aceluiaşi cîmp magnetic prin spaţiul vid care ar ocupa acelaşi loc în spaţiu. Permeabilitatea navei (nav.) Procent din volumul unui spaţiu din interiorul unei nave, care poate fi ocupat de apă. Permeametru (elt., fiz.) Instrument pentru determinarea permeabilităţii magnetice a unui material, fie în curent continuu, determinînd inducţia magnetică şi cal-culînd cîmpul magnetic, fie în curent alternativ, determinînd inducţia maximă prin măsurări ale tensiunii electromotoare in- duse într-un circuit bobinat pe eşantionul de material studiat. Permeanţă (elt.) Inversul reluctanţei unui circuit magnetic sau a unei porţiuni de circuit magnetic, corespunzînd ’con-ductanţei electrice a unu^ circuit electric. Permendur (met.) Aliaj de fier şi cobalt, uneori cu mici cantităţi de vanadiu, întrebuinţat la fabricarea electromagne-ţilor şi a diafragmelor din aparatele telefonice. Permian (geol.) Ultima perioadă a Paleozoicului (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Perminvar (met.) Aliaj de fier, nichel şi cobalt, cu permeabilitatea magnetică constantă în cîmpuri magnetice slabe şi cu pierderi mici prin istereză; e întrebuinţat la construcţia amplificatoarelor şi a altor aparate electrice. Permitivitate (elt., fiz.) Raportul dintre capacitatea unui condensator electric care conţine între armături o substanţă izolatoare şi capacitatea aceluiaşi condensator care conţine între armături aer (sau vid) (permitivitate a substanţei izolatoare respective). în sistemul SI, în unităţi raţionalizate, se măsoară în farazi pe metru. (= Constantă dielec-trică). Permutări (mat.) Numărul tuturor aranjamentelor care se pot face cu n obiecte diferite, luate cîte o dată, astfel încît două aranjamente să difere între ele numai prin ordinea obiectelor. E dat de formula Pn = 1-2*3... n = n 1 Permutit (ind. chim.) Zeolit artificial alcătuit din silicat de aluminiu şi de sodiu hidratat, întrebuinţat pentru micşorarea durităţii apei prin transformarea sărurilor de calciu şi de magneziu în săruri de sodiu, datorită proprietăţii de a schimba uşor sodiul cu alte metale. Permutitul întrebuinţat poate fi regenerat prin tratare cu o soluţie de clorură de sodiu. Pernă de aer (mş.) Strat de aer amortizor, la navigaţia într-un fluid, sau strat de aer lubrifiant, cînd vîna de aer e împinsă între două suprafeţe în mişcare. Perniţă de uns 572 Perniţă de uns (tehn.) Perniţă confecţionată din lînă sau din bumbac, montată în cutia de unsoare a unui vehicul de cale ferată, care serveşte la ungerea fusului. Peron (c.f.) Platformă, acoperită sau nu, în staţii, în lungul liniilor de cale ferată, La un nivel mai înalt decît cel al liniilor* pentru a uşura urcarea şi coborîrea din trenuri. Peroxid (chim.) Oxid care conţine, în moleculă, mai mult oxigen decît oxidul normal al elementului respectiv. Perpendicular (mat.) Calitate a unei drepte în raport cu altă dreaptă sau cu un plan, respectiv a unui plan în raport cu un alt plan, de a forma între ele patru unghiuri egale, respectiv patru diedre egale, numite unghiuri sau diedre drepte. - “Persan (text.) Ţesătură de covoare cu bătătură formată din fire înnodate şi tăiate, la o anumită lungime, pe toată suprafaţa covorului, variind însă la fiecare covor. Persistenţa imaginilor (fiz.) Menţinere a senzaţiei vizuale pe retină, după dispariţia imaginii unui obiect. Pe acest fenomen se bazează cinematografia. Perspectivă (mat.) Reprezentare a unui corp din spaţiu pe o suprafaţă plană (tablou), prin proiecţie conică sau cilindrică (v. planşa LXXY). Perspectivă aeriană (mat.) Perspectivă în care se ţine seamă de direcţia din care cade lumina pe corpul reprezentat, liniile umbrite fiind trasate mai gros decît cele luminate. Perspectivă axonometrică (mat.) Reprezentare convenţională a corpurilor pe un plan, prin metodele axonometriei. Perspectivă de convenţie (mat.) Perspectivă în care punctul de vedere se găseşte la infinit, proiecţia fiind astfel cilindrică, iar dreptele paralele din spaţiu îşi menţin paralelismul pe tablou. Perspectiva axonometrică e o perspectivă de convenţie. Perspectivă liniară (mat.) Perspectivă în care punctul de vedere e la distanţă finită, proiecţia fiind astfel conică, deci dreptele paralele din spaţiu devin, pe tablou, drepte concurente. Pertinax (ind. chim.) Material stratificat obţinut prin presarea unui număr de foi de hîrtie impregnate şi lipite cu o răşină sintetică de tipul bachelitei; e întrebuinţat ca material izolant electric* Perturbaţii atmosferice (telc.) a. Perturbaţii provocate în radiorecepţie de descărcările electrice din atmosferă, datorite fie unor furtuni locale (perturbaţii intense, dar de scurtă durată), fie furtun nilor de pe întregul glob şi, în special, din focarele mondiale de furtuni din regiunile ecuatoriale continentale (perturbaţii puţin intense, dar permanente). V. şi P a r a-z i ţ i. —b. Unde electromagnetice avînd frecvenţa în spectrul de radio, provocate de manifestările electrice naturale din atmosferă şi care perturbează comunicaţiile radio.—c. Perturbaţii electromagnetice provocate de fenomenele electrice din atmosferă, în special de descărcările electrice ale norilor de furtună. Perturbaţii cosmice (telc.) Perturbaţii electromagnetice datorite unor surse naturale situate în spaţiul cosmic. O astfel de sursă e, de exemplu, Soarele. Perturbaţii de fluctuaţii (telc.) Perturbaţii care îşi au originea în caracterul gra-nular al sarcinilor electrice, provocate în principal de agitaţia termică a electronilor în conductoare şi* în tuburile electronice. Perturbaţii de impulsuri (telc.) Denumire care cuprinde perturbaţiile atmosferice şi pe cele de origine industrială. Perturbaţii electromagnetice (telc.) în transmisiunile de electrocomunicaţii, componente ale semnalului recepţionat provenind de la alte surse decît aceea al cărei semnal se doreşte să fie recepţionat. Perturbaţii geomagnetice (geofiz.) Modificări incidentale neregulate ale valorilor elementelor geomagnetice în raport cu valorile pe care aceste elemente ar trebui să le capete dacă ar evolua normal. Ansamblul perturbaţiilor geomagnetice constituie o furtună magnetică. 573 Piatră de cazan Perturbaţii inerţiale (mec.) Perturbaţii care provoacă starea de dezechilibru a unui sistem tehnic în mişcare, datorită forţelor şi momentelor cuplurilor inerţiale. Pescaj (nav.) Adîncime de cufundare în apă a unei nave, măsurată de la punctul cel mai jos al navei pînă la linia de plutire. (= C ala j). Petit (poligr.) Corp de literă de opt puncte tipografice. Petrificare (geoL) Fosilizare prin mineralizare a părţilor tari din scheletele fiinţelor vii ori a tiparelor (mulajelor) lor interioare sau exterioare. Petrochimic (ind. chim.) Care se referă la petrochimie. Petrochimie (ind. chim.) Ramură a industriei chimice care se ocupă cu transformarea fracţiunilor de ţiţei şi a gazelor de sondă, în alte produse. Petroduroscop (mine) Instrument de măsurat tăria rocilor în zăcămînt, bazat pe măsurarea distanţei la care sare înapoi un ciocan ce cade, de la o anumită înălţime, pe roca cercetată. Petrografie (geol.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul originii, compoziţiei, structurii, transformărilor suferite şi răspîndirii rocilor. (= P e ir o 1 o g i e). Petrol (petr. gaze) Amestec lichid de hidrocarburi solide, lichide şi gazoase, cum şi de alţi compuşi organici, în proporţii mai mici, aşa cum se găseşte într-un zăcămînt natural. (= Ţiţei). Petrol lampant (petr. gaze) Amestec de hidrocarburi obţinut prin distilarea ţiţeiului între temperaturile de circa 200° şi 300q, întrebuinţat pentru iluminat prin ardere în lămpi de petrol, pentru arderea în motoare cu electroaprindere cu raport mic de compresiune, cum şi drept combustibil. Petrolene (chim.) Componenţi volatili ai asfaltului, care se degajă prin încălzirea lui la 180°. Petrolier 1 (nav.) Navă construită spe^ cial pentru transportul produselor petroliere. (= Tanc petrolier). 2 (petr. gaze) Care se referă la petroL Petrolifer (geol., petr. gaze) Caracter ristică a unei roci sau a unui strat de a conţine ţiţei. Petromax (gen.) Lampă care luminează prin încălzirea la incandescenţă a unei site — folosind drept combustibil petrolul. Peţt, cîrlig automat ~ (nav.) Cîrlig folosit pentru liberarea (molarea) simultană a palancurilor (prova şi pupa) gruie-lor unei bărci care se lasă la apă. Petzit (mineral.) Telurură de argint şi de aur naturală. E un minereu important de aur şi de argint. (chim. fiz.) Simbol pentru logaritmul zecimal, cu semn schimbat, al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie. (Se citeşte „pehaş“.) (=Expo^ nent de hidrogen). ^H-metru (chim. fiz.) Instrument pentru măsurarea pH-ului unei soluţii. Phon (unit.) Simbol pentru fon. Piatră (chim-) a. Săruri minerale depuse dintr-un lichid, sub formă aglomerată, prezentînd o oarecare consistenţă. — b. Nume dat unor săruri (piatră acră, piatră vînătă etc.). Piatră abrazivă (tehn.) Produs fasonat, cu forme foarte variate, fabricat prin aglomerarea cu un liant a unor granule abrazive; serveşte la diferite operaţii de aşchiere (polizare, rectificare, lustruire, ascuţire etc.). Granulele abrazive folosite pot fi naturale (diamant, şmirghel, co-rindon, cuarţ etc.) sau artificiale (electro-«orund, carborundum, sticlă etc.) Piatră acră (chim.) Alaun de potasiu. Piatră artificială (ind. chim., tehn.) Material fabricat, care are unele proprietăţi asemănătoare cu cele ale pietrei naturale. Piatră de cazan (tehn.) Crustă de săruri depusă, în urma evaporării apei care le, conţine, pe pereţii unui cazan, în turbinele cu abur, în conductele de apă etc., constituită, în principal, din carbonaţi de calciu şi de magneziu, din sulfaţi de calciu şi de magneziu, din silicaţi etc. Se îndepărtează prin dezincrustare (v.). Piatră de ciment 574 Piatră de ciment (constr.) Materialul rezultat prin întărirea cimentului, după ce a făcut priză. Caracteristicile pietrei de ciment depind de compoziţia cimentului, de fineţea de măcinare şi de raportul apă / ciment. Piatră de culisă (mş.) Denumire improprie pentru piesa mobilă montată pe corpul culisei (v. Culisă) din distribuţia unei locomotive, care constituie elementul de legătură între barele schimbătorului de mers şi bara de comandă. Piatră de talie (constr.) Piatră cu forme geometrice regulate, cu feţe bine tăiate şi cu muchii drepte, folosită la executarea unei zidării sau la căptuşirea unei zidării de piatră artificială. Piatră de var (chim.) Calcar întrebuinţat la fabricarea varului. Piatră litografică (poligr.) Placă de calcar dens, cu structura grăunţoasă, folosită la confecţionarea formelor de tipar litografice. Piatră ponce (petrogr.) Rocă sticloasă, poroasă, formată prin solidificarea bruscă a unei lave vulcanice, constituită din silicaţi de aluminiu, de sodiu şi de potasiu, folosită la şlefuirea metalelor şi la prepararea betoanelor uşoare. Piatră vînătă (chim.) V. S u 1 f a t de c u p r u. Pic 1 (fiz., tehn.) Maxim, relativ ascuţit, al unei curbe care reprezintă o mărime în funcţiune de un parametru. 2 (mine) Sin. Picon (v.). (Termen minier din Valea Jiului.) Picaj (av.) Evoluţie a unui avion, cu motorul în mers sau oprit, sau a unui planor, în care aeronava coboară pe o traiectorie ce face cu verticala un unghi mai mic decît 45°. ... Picătură (fiz.) Corp alcătuit dintr-o cantitate mică de lichid în cădere, în suspensie sau aşezată pe o suprafaţă. Picher (c.f., drum.) Conducător de district care are în grijă întreţinerea liniilor de cale ferată, respectiv a drumurilor din acel district. Picheţi (text.) Ţesătură scămoşată sau nescămoşată, care se obţine atît din fire groase de bumbac 100% (sau în amestec cu 16^6% celofibră), cît şi din fire de celofan 100% sau de mătase. 2 (topogr.) Ţăruş de lemn care se înfige în pămînt pentru a marca, temporar, un punct al unei alinieri sau al unui traseu. Pichetare (topogr.) Marcare prin ţăruşi (picheţi) a diferitelor puncte ale unui traseu, ale unei alinieri etc. Picior cu culisă (tehn.) Sin. Şubler (v.). Picior de bielă (ms.) Capătul bielei, care efectuează mişcarea liniară şi e articulat de piston sau de capul de cruce. Picior de siguranţă (mine) Sin. Masiv de p r o t e c ţ i e (v.), Pilier de siguranţă. Piciorul pilotului (nav.) Margine de siguranţă arbitrară adăugată de navigator diferenţei dintre pescajul navei şi adîncimea apei. Picker (mş.) Maşină agricolă de recoltat ştiuleţi de porumb. Piclare (piei.) Eliminare din piele a resturilor alcaline şi scădere a bazicităţii zemurilor tanante, cu soluţii de acizi şi clorură de sodiu. Picnometru (fiz.) Mic balon cu dop şlefuit şi terminat cu un tub capilar pe care e trasat un reper, folosit la determinarea densităţii lichidelor şi solidelor. Pico- (unit.) Frefix cu semnificaţia „a 10~12 parte din“ (a milioana milioana parte din) în sistemul zecimal. Simbol p. Picon (mine) Unealtă a ciocanului de abataj, constituită dintr-o bară de oţel cu vîrful ascuţit sau lat, care serveşte la despicarea sau la ruperea rocilor. (= Pic). Picrat (chim.) a. Compus obţinut prin înlocuirea, cu un metal sau cu un radical organic, a atomului de hidrogen din gruparea—OH a acidului picric.—b. Combinaţie moleculară între acidul picric şi unele hidrocarburi, alcaloizi etc., care, topindu-se la o temperatură determinată, serveşte la identificarea acestora. 575 Pierdere de material Picup (elt.) Dispozitiv folosit pentru redarea sunetelor înregistrate pe discuri de gramofon, prin producerea unei tensiuni electrice de frecvenţă audibilă, proporţională cu deviaţiile, în raport cu o poziţie de repaus, ale unui ac ce se plasează în şanţul care constituie imprimarea sonoră pe disc. Tensiunea electrică poate fi produsă pe cale electromagnetică, elec-trodinamică sau piezoelectrică. Piedestal (arh.) Element de arhitectură care serveşte ca suport pentru o statuie, un grup sculptural sau ornamental şi, în unele cazuri, pentru coloane sau pilaştri. Piedică (tehn.) Piesă sau dispozitiv care opreşte o piesă mobilă a unui mecanism (de ex. un opritor) sau care îi interzice mişcarea într-un sens, permiţînd, însă, mişcarea în sens contrar (de ex.: un li-mitor de cursă, un clichet etc.). Piele artificială (ind. chim.) Material asemănător, din anumite puncte de vedere, cu pielea, pe care o poate înlocui în unele întrebuinţări, obţinut din ţesături, celuloză, lemn etc. (impregnate cu răşini sintetice, cauciuc sau colodiu şi presate) sau, uneori, din cauciuc. Piele gelatină (piei.) Piele brută, ce-nuşărită şi curăţată de păr şi de epidermă. Pieloplastie (poligr.) Decorare a legăturilor de artă şi a lucrărilor de galanterie executate din piele, prin reliefarea în piele a unor figuri, în culoarea naturală a pielii sau în diverse alte tonuri. Pieptănare (text.) îndepărtare a impurităţilor, a fibrelor scurte şi a ghemo-toacelor dintr-un material textil, urmată de omogenizarea materialului, de paralelizarea fibrelor lungi şi de transformarea lor într-o panglică. Pieptene 1 (tehn.) Piesă, de obicei plată, cu dinţi, folosită pentru descurcarea, paralelizarea şi curăţirea firelor dintr-un mănunchi. 2 (text.) Ansamblul de dinţi metalici dispuşi pe un cilindru sau într-un plan, eventual montaţi pe o bandă fără sfîrşit, folosiţi în dispozitive pentru pieptănarea smocurilor de fibre textile. Pieptene de filetat (tehn.) Cuţit profilat, cu mai mulţi dinţi, folosit pentru tăierea, fără mare precizie, a filetelor interioare sau exterioare; la maşină, poate avea forma unor bacuri sau a unui disc. Pieptene de punere la pămînt (tehn.) Dispozitiv dinţat folosit pentru scurgerea în pămînt a sarcinilor electrice care apar, în timpul funcţionării, pe iurelele de transmisie. Pierdere a noroiului în strat (petr. gaze.) Sin. Influx al fluidelor de foraj (v.). Pierdere de citire (telc.) într-un sistem de citire, atenuare a nivelului, în funcţiune de frecvenţă, datorită diverselor cauze şi, în particular, dimensiunilor finite ale elementului de citire (ac, întrefier magnetic, fantă optică). Pierdere de deviaţie unghiulară (telc.) Diferenţă între răspunsurile, în decibeli, măsurate după axa principală a transductorului şi după o direcţie specificată. Pierdere de energie (tehn.) Diferenţă între valoarea energiei absorbite de un sistem tehnic şi cea a energiei utile restituite de sistem (lucru mecanic util efectuat). Se produce prin frecare, vîrtejuri, efect Joule, transfer de căldură (prin conducţie, radiaţie, convecţie, evaporare, condensare) etc. Pierdere de înregistrare (telc.) Atenuare a nivelului, în funcţiune de frecvenţă, într-un sistem de înregistrare, datorită diverselor cauze, în special dimensiunilor finite ale elementului înregistrator (gravor, întrefier magnetic, fantă optică). Poate cuprinde şi alte pierderi relative la procedeele înseşi, de exemplu relaţia imperfectă dintre înregistrări şi semnalul aplicat. Pieidere de material (tehn.) Diferenţă între cantitatea de material introdusă într-un sistem tehnic pentru a fi prelucrat, sau dintre cantitatea de material introdusă în sistem pentru a-i asigura funcţionarea, şi dintre cantitatea de material întrebuinţată în mod util în acest scop. Din prima categorie fac parte deşeurile, rebuturile şi pierderile de transport, de Piesă 576 depozitare, iar din categoria a doua, pierderile de combustibil, de lubrifiant, de abur, de apă de alimentare a unei căldări, de consum exagerat de combustibil şi de lubrifiant (datorite uzurii pieselor) etc. Piesă (tehn,) a. Corp monobloc, fabricat (de ex. şurubul) sau nefabricat (de ex. bolovanii folosiţi în construcţie).— b. Corp fabricat alcătuit din mai multe elemente, obţinut prin montare (bielă, motor etc.) sau solidarizare (rotor de turbină etc.) şi formînd un tot distinct. — c. Parte distinctă a unei construcţii (cameră, hală etc.). Piesă de contact (elt.) a. Piesă a unui organ de aparat care serveşte la deschiderea sau închiderea unui circuit electric. — b. Parte componentă a siguranţelor fu-zibile unipolare cu filet, constituită dintr-o piesă metalică (de alamă) echipată icu un inel de material ceramic. — c, Piesă prin care o priză ia curentul de tracţiune de la o conductă electrică (şină de contact sau fir de cale). Piesă de curăţire (hidrot,) Tub scurt, cu o deschidere laterală închisă cu un capac demontabil, care se intercalează într-o conductă de canalizare pentru a exista posibilitatea de a se desfunda conducta, cînd e necesar. Piesă de distanţă (mş,) Sin. Cală (v. Cală 2). Piesă de sart (nav.) Piesă pentru formarea, cu ajutorul unei parîme de sîrmă, a unui ochi în jurul unei rodanţe. Piesă de schimb (tehn.) Organ de maşină sau parte componentă a unui organ de maşină folosit pentru înlocuirea pieselor stricate sau uzate în serviciu. Piesă polară (elt.) Parte terminală spre întrefier a unui pol aparent. Pietriş (petrogr.) Rocă sedimentară detritică, mobilă, constituită din fragmente rotunjite, cu dimensiunile de 2— 70 mm, care rezultă din sfărîmarea rocilor consolidate şi transportarea sfărîmă-turilor de către apele curgătoare. Piez (unit.) Unitate de măsură a presiunii, echivalentă cu 10® N/m2=104 barii. Piezocuarţ (fiz.) Lamă de cuarţ cu feţe plane şi paralele, tăiată într-un anumit mod dintr-un cristal de cuarţ şi folosită ca emiţător sau receptor de ultrasunete, datorită faptului că, dacă e supusă unei presiuni pe cele două feţe ale ei, se încarcă cu sarcini electrice de semne contrare, iar cînd e supusă unui cîmp electric alternativ, perpendicular pe feţe, se contractă şi se dilată periodic. (= Cuarţ piezo-electric). Piezoelectricitate (fiz.) a. Apariţie a unor sarcini electrice pozitive şi negative pe feţele opuse ale unei lame cristaline, cînd acestea sînt supuse unei presiuni sau tracţiuni, semnul sarcinilor de pe o faţă depinzînd de sensul forţei aplicate. (= Efect piezoelectric).— b. Sarcină electrică apărută pe feţele unei lame cristaline în urma exercitării unei presiuni sau tracţiuni. Piezometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea compresibilităţii lichidelor şi a gazelor (v. planşa LXXV). Pigment (chim,) Substanţă colorată, de regulă minerală, în pulbere, care, amestecată cu un lichid (apă, ulei etc.), în care rămîne în suspensie, e întrebuinţată pentru colorarea unor materiale, prin aplicare pe suprafaţa lor. Pilăl (constr.) Picior intermediar între culeele unui pod. 2 (elt.) V. Pilă electrică. 3 (tehn.) Unealtă de oţel călit, cu forme variate, brăzdată de crestături, folosită pentru ajustarea suprafeţelor unor piese dure, prin desprinderea — prin răzuire — a aşchiilor de pe suprafaţa lor. Pilă atomică (fiz.) Sin. Reactor nuclear (v.). Pilă cu bicromat (elt.) Pilă electrică al cărei anod e constituit din două plăci de cărbune, iar catodul, dintr-o placă de zinc. Electrolitul e o soluţie acidă de bicromat de potasiu. Tensiunea ei electromotoare e de circa 2 V. Pilă Danieli (elt.) Pilă electrică alcătuită dintr-un catod de cupru introdus într-o soluţie de sulfat de cupru şi un anod de zinc amalgamat introdus într-o Pilă Yoltaieă soluţie de sulfat de zinc conţinută într-un vas poros plasat în vasul*care conţine soluţia de sulfat de cupru. Tensiunea ei electromotoare e de 1,08 V. Pilă de baraj (hidrot.) Element de construcţie al unui baraj cu vane, avînd rolul de a împărţi deschiderea totală în deschideri parţiale, care să permită construirea economică si sigură a vanelor (v. planşa LXXV). Pilă de combustie (elt., telc.) Generator electric de curent continuu, în care energia rezultînd din oxidarea unui combustibil se transformă direct în energie electrică. Pilă de concentraţie (elt.) Pilă electrică cu doi electrozi din acelaşi metal, al cărei eiectrolit e o soluţie a unei sări a metalului respectiv. Concentraţia soluţiei nu e aceeaşi în vecinătatea* celor doi electrozi (v. planşa LXXV). Pilă electrică (elt.) a. Generator electric de curent continuu, fără piese mobile, în care căldura, energia unor radiaţii sau energia liberată într-un proces electro-chimic sînt transformate direct în energie electromagnetică dezvoltată într-un circuit electric. —b* Generator de energie electrică alcătuit din două conductoare metalice introduse într-o soluţie de unu sau de mai mulţi electroliţi, astfel încît energia chimică de reacţie dintre electrozi şi eiectrolit se transformă în energie electrică, între cele două conductoare apărînd o diferenţă de potenţial (v. planşa LXXV). Pilă electrică uscată (elt.) Pilă electrică al cărei eiectrolit e reţinut de un material absorbant, astfel încît nu curge cînd pila se răstoarnă. Pila etalon (elt.) Pilă de construcţie specială, la care tensiunea electromotoare are o valoare bine cunoscută. Pilă îotovoltaică (elt., fiz.) Pilă electrică ce transformă direct energia radiaţiilor luminoase, pe baza efectului foto-voltaic. Pilă galvanică (elt.) Sin. Pilă volta i c ă (v.). Pilă Latimer-Ulark) (elt.) Pilă electrică al cărei electrod negativ e de zinc amalgamat, cel pozitiv de mercur acoperit cu o pastă de sulfat mercuros, iar electro-litul e o soluţie saturată de sulfat de zinc; serveşte drept pilă etalon cu tensiunea electromotoare de 1,4328 la 15°. Pilă Leclanche (elt.) Pilă electrică al cărei electrod negativ e o vergea de cărbune acoperită cu un depolarizant format din bioxid de mangan conţinut într-un vas poros, cel pozitiv de zinc, iar elec-trolitul e o soluţie de clorură de amoniu. Tensiunea ei electromotoare e de circa 1,5 V. Pilă primară (elt.) Pilă/electrică ce produce energie electrică în urma unei reacţii chimice, energia apărînd pentru prima dată în generator sub forma electrică prin această reacţie. Ex.: pilă voi taică. Pilă secundară (elt.) Sin. Acumulator electric (v.). Pilă termoelectrica (eu., fiz.) Pilă electrică a cărei tensiune electromotoare e produsă prin efect termoelectric. (= T e r m o p i I ă). Pilă termoionică (elt., fiz.) Generator de energie electromagnetică, constituit din doi electrozi metalici menţinuţi la temperaturi diferite, şi a cărui funcţionare se bazează pe fenomenul emisiunii termo-electronice preponderente a electrodului mai cald. Pilă uscată (elt.) Pilă Leclanche în care electrolitul (clorură de amoniu) se prezintă sub formă de pastă, iar polul negativ (de zinc) e însuşi recipientul pilei; e folosită în bateriile uscate pentru lămpi de buzunar, în bateriile pentru aparate de radio etc. Pilă voltaică (elt.) Pilă electrică alcătuită din electrozi de natură chimică diferită, introduşi într-un eiectrolit omogen, sau de electrozi din acelaşi element, introduşi într-un eiectrolit cu concentraţii diferite în vecinătatea electrozilor. ( = Pilă galvanică, Element galvanic). V. şi Pilă de concentraţie. Pilă Weston] 578 Pilă Weston (elt.) Pilă electrică al cărei electrolit e o soluţie saturată de sulfat de cadmiu, electrodul pozitiv e de mercur acoperit cu o pastă de sulfat mercuros, iar cel negativ de amalgam de cadmiu; e o pilă etalon cu tensiunea electromotoare de 1,0183 V la 20°. Pilier (mine) Porţiune de zăcămînt obţinută prin delimitare naturală, de ex. prm falii, sau prin lucrări miniere (galerii, suitori etc.); face parte dintr-un cîmp de exploatare şi se împarte, la rîndul ei, în panouri. Pilier de siguranţă (mine) Sin. Picior de siguranţă, Masiv de protecţie (v.). Pilire (met.) Prelucrare a suprafeţei unei piese, prin răzuire la rece cu pila, pentru a-i da forma sau gradul de finisare dorite. Pilitură (met.) Totalul aşchiilor rezultate de la pilirea unui material metalic. Pilon (elt.) Stîlp care susţine o linie electrică aeriană. Pilon de antenă (telc.) Stîlp pe care e montată o antenă de radioemisiune. Pilonare (constr., drum.) îndesare cu maiul, a materialului unei umpluturi, pentru a obţine un strat compact. Pilot 1 (av.) Conducător al unei aeronave. 2 (constr.) Stîlp introdus parţial sau complet în teren pentru a transmite greutatea construcţiei pe care o suportă unui strat mai rezistent situat la adîncime. Se execută din lemn, metal, beton şi beton armat. 3 (nav.) Persoană specializată în conducerea navelor cunoscînd regiunile de navigaţie dificile şi manevrele impuse de condiţiile locale pentru a feri de eşuare nava condusă. 4 (tehn.) Sin. Instalaţie-pilot (V.). 5 (transp.) Persoană care conduce o navă, o locomotivă etc. sau care dă indicaţii de conducere în locuri periculoase. Pilot automat (av.) Instalaţie care comandă automat cîrmele unei aeronave pentru a menţine o anumită direcţie de zbor şi o poziţie determinată. Pilot de nisip (geol.) Dren vertical format din nisip, care se execută în terenurile argiloase şi mîloase, în general mai puţin permeabile, în scopul accelerării procesului de consolidare a lor, prin eliminarea apei din porii acestora. Pilot flotant (constr.) Stîlp introdus într-un teren căruia îi transmite numai prim frecare laterală greutatea construcţiei pe care o suportă. Pilotaj (av.) Tehnică a conducerii unei aeronave. Pilotare (transp.) Conducere a unui vehicul terestru sau a unei nave în condiţii speciale: Pimetru (mş.) Instrument pentru măsurarea presiunii indicate medii din cilindrul unui motor termic. Pincops (text.) Fire de bătătură înfăşurate la maşina cu inele, într-o formă care să permită montarea într-o suveică; procedeul nu e recomandabil, deoarece reduce, productivitatea, datorită densităţii de înfăşurare mici. Pinen (chim.) Hidrocarbură din clasa terpenelor, care constituie cea mai mare parte a terebentinei; e întrebuinţată că solvent în industria lacurilor şi ca materie primă la fabricarea camforului sintetic. Pinion (mş.) Roată dinţată cu număr mic de dinţi, în general fără spiţe. De obicei, cînd roata dinţată mai mică a unui angrenaj e mult mai mică decît roata pe care o angrenează, ea se numeşte pinion; la automobile, se numesc pinioane aproape toate roţile dinţate (v. planşa LXXVI: Elementele componente ale unui diferen-ţial). Pinion de atac (mş.) Pinion conic în capul arborelui cardanic al unui autovehicul, care transmite mişcarea la coroana dinţată a diferenţialului. Pinion planetar (mş.) Pinion conic al diferenţialului unui autovehicul, fixat pe arborele planetar (care învîrteşte roata), care primeşte mişcarea de la pinionul satelit. (= R o a t ă planetară),. Planşa LXXV Periscop panoramic 1 şi 4 — prismă cu reflexie totală; 2 — dispozitiv de rotire a capului instrumentului ; 3 — obiectiv j 5 — ocular; 6 — prismă Wol-laston. Piezometru Înclinat 1 — lungimea coloanei de lichid Înclinate; h — înălţimea coloanei de lichid; oc — unghiul de înclinare a tubului fată de orizontală. a — perspectivă ascendentă; b — perspectivă orizontală; c — perspectivă descendentă. Schema unei pile de^eoncentraţie E x "şi Et — electrozi metalici; Li şi La — soluţii cuprinzînd ioni ai metalului de concentraţie diferită; S — sifon electrolitic; G — galvanometru. Schema unei pil© electrice 1 — electrozi; 2 — eiectrolit; 3—vasul pilei. Pilă de baraj deversor de beton l — deversor; 2 — pilă; 3 — pasarelă; 4 — vană. Piu ion satelit 580 Pinion satelit (mş.) Pinion conic al diferenţialului unui autovehicul, montat liber pe un ax din cutia sateliţilor (solidarizată cu coroana dinţată), care se angrenează cu pinionul planetar. Cele două sau patru pinioane satelite ale unui diferenţial, ale căror axe sînt solidarizate prin crucea sateliţilor, nu se rotesc cînd autovehiculul rulează în linie dreaptă, deoarece cuplurile pe care trebuie să le transmită fiecărei roţi motoare, prin intermediul pinioanelor planetare, sînt egale, roţile avînd de parcurs distanţe egale în timpuri egale, în curbe, cînd roata exterioară trebuie să se rotească mai repede pentru a putea parcurge o distanţă mai mare, pinioanele satelite încep să se rotească şi imprimă pinionului planetar corespunzător acestei roţi o viteză unghiulară mai mare. (=Roa-tă sat elită). Pinolă (mş.) Axul păpuşii mobile a unei maşini-unelte. în pinolă se fixează vîrful de susţinere al unuia dintre capetele piesei care se prelucrează sau o unealtă de prelucrare a acestei piese. Pinten 1 (hidrot.) Sin. Epiu (v.). 2 (tehn.) Proeminenţă, în general la capătul unei piese, care serveşte ca limitor de cursă, locaş de articulaţie etc. Pinten de baraj (hidrot.) Element de construcţie al barajelor, constituit în general dintr-o prismă de beton, de obicei cu secţiunea transversală în formă de trapez, cu baza mare aşezată în sus, încastrat în terenul de fundaţie. Pinulă (topogr.) Lamă metalică cu o fantă (fereastră), în a cărei axă de simetrie se fixează un fir subţire. Două pinule montate la capetele unei rigle, normale pe planul riglei, cu fantele verticale, alcătuiesc o alidadă cu pinule care serveşte la determinarea, prin vizare, a direcţiei aliniamentelor. Pionier (mş.) Banc de lucru uşor, transportabil şi uşor de montat în diferite locuri de lucru pe şantier, echipat cu o menghină pentru ţevi; serveşte la prinderea ţevilor pentru a le prelucra sau a le asambla cu alte ţevi sau cu fitinguri ori cu armături de ţeavă (v. planşa LXXVI). Pipă 1 (elt.) Tub de porţelan în formă de cot de 90°, cu filet la unul dintre capete* folosit în instalaţiile electrice pentru protejarea, împotriva apei de ploaie, a conductelor aeriene exterioare, la intrarea lor în pereţii unei clădiri. 2 (ms.) Piesă rotitoare care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor unui motor cu electroaprindere. Pipetă (chim.)' Tub de sticlă, subţiat la una dintre extremităţi, care poartă un reper la cealaltă extremitate sau e gradat, folosit pentru a lua sau a măsura o cantitate de lichid. Piramidă (mat.) Corp mărginit de mai multe feţe plane, dintre care una, în formă de poligon, e considerată baza piramidei, iar celelalte, numite feţe laterale, sînt triunghiuri ale căror baze sînt laturile bazei piramidei şi ale căror vîrfuri coincid într-un punct numit vîrful piramidei. Se numeşte piramidă regulată o piramidă a cărei bază e un poligon regulat şi al cărei vîrf se proiectează pe planul bazei în centrul poligonului. Tăind o piramidă cu un plan care nu întîlneşte baza şi îndepărtând partea superioară, se obţine un corp numit trunchi de piramidă. Volumul piramidei e V = SI/3, S fiind suprafaţa bazei, iar / înălţimea, adică lungimea perpendicularei coborîte din vîrf pe planul bazei (v. planşa LXXVI). Pirargirît (mineral.) Ag3SbS3. Sulfo-stibiură de argint naturală, cu 60% Ag; important minereu de argint. Pirex (fiz.) Sticlă rezistentă la variaţii bruşte de temperatură; poate fi sudată cu wolfram şi e întrebuinţată la construcţia aparatelor de laborator. Piridină (chim.) C5H5N. Compus organic heterociclic. Lichid incolor cu miros neplăcut, cu p.f. 115°; se găseşte în uleiul de oase şi în gudron şi e întrebuinţat pentru denaturarea alcoolului, iar unii compuşi ai săi sînt utilizaţi în medicină şi la fabricarea unor coloranţi. Pirită (mineral.) FeS2. Sulfură de fier naturală, cristalizată în sistemul cubic, cu 53,4% S, întrebuinţată la producerea acidului sulfuric şi, uneori, la extragerea sulfului. 581 Pirometru optic Pirocatechină (chim.) Difenol obţinut prin înlocuirea, cu două grupări — OH, a doi atomi de hidrogen legaţi de doi atomi de carbon vecini, în molecula de benzen ; e întrebuinţat ca revelator fotografic. Piroclastic (geol.) Calitate a unei roci de a fi constituită din sfărîmăturile de material vulcanic azvîrlite in timpul erupţiilor, îngrămădite în jurul vulcanului şi depuse sub formă de straturi. Piroelectricitate (elt.) Fenomen de apariţie a unor sarcini electrice pe feţele unor cristale (de ex. de turmalină), cîrid aceste cristale sînt încălzite; Pirofilit (mineral.) Silicat de aluminiu hidratat, natural, care îşi măreşte volumul la ardere, fapt pentru care e întrebuinţat ca adaos în masele ceramice, pentru a compensa reducerea volumului celorlalte materiale din componenţa masei ceramice. Ywogfilol (chim.) Unul dintre trifenolii derivaţi din benzen, întrebuinţat ca revelator fotografic şi în analiza chimică a gazelor pentru determinarea oxigenului. Pirogenare (chim.) Transformare a unei substanţe organice prin încălzire la temperatură relativ înaltă, de regulă peste 500°, folosită pentru obţinerea unor produse mai simple. Pirognostie (chim.) Metodă de analiză folosită mai ales pentru determinarea metalelor dintr-un mineral, care constă în încălzirea acestuia într-o flacără de suflător, singur sau amestecat cu alte substanţe, şi în observarea culorii flăcării, respectiv a produsului de reacţie obţinut (de ex. a unei perle de borax). Pirogravare (lemn) Gravare cu ajutorul unui termocauter cu ac incandescent, care efectuează arderea locală în straturile superficiale ale lemnului, pentru înfrumuseţarea feţelor pieselor de lemn. Pirol (chim.) Compus organic hetero-ciclic, întrebuinţat ca materie primă la fabricarea unor coloranţi. Plroliză (chim.) Descompunere a unei substanţe organice prin încălzire, urmată, uneori, de reacţii între produsele rezultate prin descompunere. Piroluzit (mineral.) Mn02. Bioxid de mangan, natural, cu 63,2% Mn; important minereu de mangan. Pirometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea temperaturilor înalte. Pirometru ceramic (met., st. cer.} Măsurător de temperatură confecţionat din-tr-un material ceramic cu o astfel de compoziţie, încît la o anumită temperatură, cunoscută, se înmoaie. Are, de obicei, forma unei piramide. Determinarea tem-teraturii unui cuptor se face introducînd pirometre ceramice cu temperaturi de înmuiere diferite şi observînd care dintre ele se înmoaie şi care rămîn intacte. Ca pirometre ceramice se folosesc indicatoarele piroscopice (v. P i r o s c o p i c, i n-d i c a t o r ^ ) şi, în unele ţări, conurile Seger. (= C o n piro metric). Pirometru cu cuplu termoelectric (fiz., tehn.) Pirometru ce utilizează un cuplu termoelectric, la care căldura e transmisă direct, în special prin conducţie. Pirometru cu dispariţia filamentului (fiz., tehn.) Pirometru la care temperatura unei surse se măsoară prin egalizarea strălucirii filamentului unei lămpi cu incandescenţă, cu imaginea sursei în locul filamentului. i Pirometru cu radiaţie totală (fiz., tehn.) Pirometru ce utilizează un dispozitiv optic pentru a concentra asupra unui cuplu termoelectric radiaţiile unei părţi determinate din sursa de căldură căreia i se măsoară temperatura. Pirometru cu rezistenţă (fiz., tehn.) Pirometru ce utilizează o rezistenţă la care căldura e transmisă direct, în special prin conducţie. (= Termometru cu rezistenţă). Pirometru electric (fiz., tehn.) Aparat electric de măsurat temperaturi. (= Termometru electric). Pirometru optic (fiz., tehn.) Pirometru care foloseşte, pentru determinarea temperaturii unui corp incandescent, radiaţia emisă de acel corp. Sînt pirometre optice Piromorîit 582 pirometrul cu dispariţia filamentului şi pirometrul cu radiaţie totală. Pirometrele optice au avantajul de a putea fi folosite la o oarecare depărtare de corpul a cărui temperatură se determină şi, deci, de a permite determinarea unor temperaturi înalte la care nu ar rezista un alt fel de instrument de măsurat. Piromorfit (mineral.) Fosfoclorură de plumb naturală; e un minereu de plumb. Piroscopic, indicator (met., st. cer.) Pirometru ceramic standardizat. Indicatoarele piroscopice se confecţionază din diferite amestecuri de materiale ceramice, astfel încît să aibă temperaturi de înmuiere cunoscute între 600 şi 2 000°. Temperaturile indicate de ele corespund numai unei anumite viteze de încălzire şi unei anumite durate de menţinere a temperaturii. Indicatoarele piroscopice se notează cu literele I.P., urmate de un număr care reprezintă a zecea parte a temperaturii de înmuiere. (= Con pirometric etalon). Pirostat (termot.) Aparat de control al temperaturii camerei de ardere a unui focar, care comandă alimentarea cu combustibil a focarului, pentru a menţine temperatura constantă. Piroxeni (mineral.) Grup de minerale magmatice şi metamorfice alcătuite din silicaţi de magneziu, de fier, de calciu etc. Pisică (tehn.) Cărucior al unei maşini de ridicat. Pistă 1 (cib.) Porţiune a unei benzi magnetice — sau, în general, a unui suport magnetic — pe care se poate înscrie o informaţie cu ajutorul unui cap de scriere, şi din care se poate extrage o informaţie cu ajutorul unui cap de citire. 2 (gen.) Teren special amenajat pentru decolarea şi aterizarea avioanelor, pentru curse (de biciclete, automobile, cai etc.), pentru executarea unui proces tehnologic (de ex. pistă de prefabricare) etc. Pistă de încercare (drum.) Porţiune de şosea — în afara reţelei de drumuri — pe care se efectuează experimental o circulaţie intensă, pentru a măsura în timp scurt rapiditatea degradării îmbrăcămintei la o circulaţie normală îndelungată. Pistă sonoră (tehn.) Fîşie din filmul cinematografic ocupată de înregistrarea sonoră. Pistil (chim., farm.) Baghetă de porţelan, agant sau sticlă, de dimensiuni variate, cu un capăt bombat, cu care se fac pulverizarea sau amestecarea substanţelor în mojar. Pistol cu jet (mş.) Instrument de propulsie cu jet (propulsie prin reacţie) folosit de cosmonauţi spre a se putea deplasa, pe itinerare scurte, în spaţiul cosmic, în afara navei-satelit. Pistol de metalizare (tehn.) Aparat pentru împroşcarea, cu metal topit şi pulverizat, a pieselor care trebuie metalizate la suprafaţă. E alimentat cu un gaz combustibil care, prin ardere, topeşte metalul (pulbere sau sîrmă) ce trebuie împroşcat cu ajutorul aerului comprimat. Pistol de mină (mine) Gaură de mină scurtă, încărcată cu puţin exploziv, folosită pentru îndreptarea pereţilor unei excavaţii sau pentru spargerea blocurilor de roci ori de minerale utile. (Termen minier.) Pistol de nituit (tehn.) Ciocan pneumatic folosit la nituire. Pistol de vopsit (tehn.) Aparat pentru împroşcarea pe o suprafaţă a unei vopsele, cu ajutorul aerului comprimat (v. planşa LXXVI). Pistol portbandulă (nav.) Pistol cu ţea-vă lungă şi cu diametrul relativ mare, care azvîrle un proiectil (bandula) de care se leagă o saulă cu care se trag apoi parî-mele unui „du-te-vino“, pentru salvarea naufragiaţilor, sau o parîmă de remorcă. Pistolet (desen) Florar. Piston (ms.) Organ de maşină ce se adaptează etanş în interiorul unui cilindru în care se poate deplasa printr-o mişcare rectilinie alternativă, astfel încît spaţiul dintre fundul cilindrului şi piston, umplut de un fluid, variază în permanenţă. 583 Pîlnie, antenă - Piston cu dublu efect (mş.) Piston în contact cu fluidul pe ambele lui feţe. Piston cu simplu efect (mş.) Piston în contact cu fluidul numai pe una dintre feţele lui (v. planşa LXXVI). Piston de pistonare (petr. gaze) Dispozitiv (care are la interior un canal central ramificat la capătul inferior şi la cel superior şi un sistem de supape cu bile, iar la exterior garnituri de cauciuc) care se poate introduce în ţevile de extracţie sub nivelul lichidului, prin faptul că supapele cu bile se deschid automat şi lasă să treacă lichidul deasupra. La deplasarea în sus, cu ajutorul cablului, supapele se închid, iar lichidul care se găseşte deasupra dispozitivului e împins şi adus la suprafaţă prin ţevile de extracţie (v. planşa LXXVI). Piston de ridicare (tehn.) Tijă acţionată, care ridică o sarcină direct sau prin intermediul unei platforme montate în capul ei. Piston liber 1 (mş.) Piston care se deplasează fără mecanismul bielă-mani-velă, folosit la motoare sau compresoare speciale şi la motoare cu pistoane libere. 2 (petr. gaze) Dispozitiv care se introduce în ţevile de extracţie şi coboară pînă !a un amortizor situat aproape de capătul inferior al ţevilor, după care — închizîn-du-se automat o supapă — pistonul e împins spre suprafaţă de gazele ce se acumulează la talpa sondei şi, odată cu acestea, sînt aduse la suprafaţă ţiţeiul şi gazele situate în ţevile de extracţie, deasupra pistonului. Se foloseşte în sondele în care presiunea gazelor e insuficientă pentru a realiza erupţia naturală. Piston plonjor (mş.) Piston cu lungimea relativ mare în raport cu diametrul, puţin mai mic decît cilindrul în care se mişcă, etanşeitatea fiind asigurată printr-o pres-garnitură fixată de cilindru; e folosit la pompe, în special la cele de adîncime, pentru extragerea ţiţeiului. (= Plun-j e r). Pistonare (petr. gaze) Operaţie de extragere a lichidului (ţiţei sau apă) din sondă pentru a coborî nivelul din sondă, respectiv pentru a reduce valoarea presiunii exercitate de lichidul din sondă asupra stra- tului, în scopul provocării sau intensificării afluxului de fluide din strat în sondă. Se foloseşte ca metodă de încercare a stratelor sau de punere în producţie a stratelor productive. (= Pistonaj). Pistonfon (telc.) Aparat pentru eta-lonarea microfoanelor, în care un piston rigid poate avea o mişcare alternativă, de frecvenţă şi amplitudine cunoscute, permiţînd obţinerea unei presiuni acustice cunoscute într-o cameră închisă, de dimensiuni mici. Pitagora, teorema lui ^ (mat.): într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei e egal cu suma pătratelor catetelor. Piuare (text.) îndesare într-o piuă a ţesăturilor de lînă îmbibate cu o soluţie de săpun ; ţesătura îşi măreşte rezistenţa, pierde o parte din fibrele scurtate şi din impurităţi şi îşi micşorează lăţimea şi lungimea. Piuă 1 (mine) Parte a şteampului în care se zdrobeşte minereul. 2 (text.) Dispozitiv folosit pentru îndesarea ţesăturilor, prin ciocănire sau presare la" umed, între doi cilindri care se rotesc, obţinînd astfel compactarea. Piuliţă (tehn.) Piesă, în general metalică, avînd o gaură filetată, care se poate înşuruba pe o tijă cu filet corespunzător; e folosită pentru asamblarea demontabilă a două piese (piuliţă de fixare) sau pentru transformarea unei mişcări de rotaţie în mişcare rectilinie (piuliţă de mişcare). Pivot (tehn.) Fus care se reazemă pe un lagăr numai pe capătul său de formă cilindrică, tronconică sau conică, fiind astfel solicitat în principal de forţe paralele cu axa sa. Rezultanta tuturor forţelor care solicită un pivot trebuie să nu facă cu axa lui^ un unghi mai mic decît 45°. Pivotare (mec. tehn.) Rotire, unul faţă de altul, a două corpuri în contact, în jurul unei axe perpendiculare pe planul tangent comun celor două corpuri în punctul de contact. Pîlnie, antenă - ^ (telc.) Sin. Antenă-horn (v.). Pîlnie de descărcare 584 Pîlnie de descărcare (termot,) Cameră de formă conică, la partea inferioară a unui focar de cazan, care serveşte la depozitarea şi la evacuarea, de pe grătar, a zgurei şi a cenuşii colectate. Pîlnie de erupţie (petr. gaze) Piesă de forma unei pîlnii, montată cu baza mare în jos, la partea inferioară a ţevilor de extracţie, astfel încît ocupă spaţiul inelar dintre coloana de exploatare şi ţevile de extracţie, dirijînd gazele către interiorul ţevilor de extracţie şi evitînd, în mare măsură, acumularea lor în spaţiul inelar şi provocarea erupţiei intermitente. Pîlnie de îndoire (poligr,) Dispozitiv de preîndoire a hîrtiei, folosit la maşinile de tipar rotative, pentru a îndoi la mijloc banda de hîrtie, înainte ca aceasta să intre în mecanismul de îndoire şi tăiere al maşinii. Pîlnie de separare (chim.) Instrument de laborator alcătuit dintr-un balon continuat la partea inferioară cu un tub pe care e montat un robinet. Serveşte la separarea lichidelor care nu se ame-tecă, lăsînd să se scurgă, prin tub, lichidul cel mai dens. Pîlnie de turnare (met.) Parte superioară, evazată conic, a canalului practicat într-o formă de turnătorie, prin care se toarnă metalul topit. Pîlnie hidraulică (hidrot.) Suprafaţă de discontinuitate, în formă de pîlnie, dintre aer şi lichidul dintr-un rezervor, care se formează la golirea acestuia printr-un orificiu circular situat pe fundul rezervorului. (= P î 1 n i e R a n k i n e). Pînză 1 (mat.) Fiecare dintre porţiunile continue ale unei suprafeţe. 2. (tehn.) Ţesătură sau împletitură flexibilă, din fire textile, metalice etc., cu grosimea foarte mică. Ex.: pînză de sîrmă, de bumbac, de azbest etc. 3. (text.) a. Ţesătură de fire textile, vegetale, executată astfel, încît fiecare fir de bătătură (respectiv de urzeală) să treacă, consecutiv, pe deasupra şi pe dedesubtul firelor de urzeală (respectiv de bătătură) alăturate. — b. Legătură de bază în ţesătorie, al cărei raport e format din două fire de urzeală şi două fire de bătătură. Aspectul unei ţesături lucrate în legătură pînză e acelaşi pe ambele feţe. Avînd cel mai mare număr posibil de încrucişări între firele de urzeală şi cele de bătătură, ţesăturile cu această legătură prezintă cea mai mare durabilitate. Nu se poate lucra cu mai puţin de două iţe. Pînză cauciucată (tehn.) Ţesătură textilă impermeabilizată prin aplicarea unui strat de cauciuc pe una dintre feţe sau pe ambele feţe. Pînză de ferăstrău (tehn.) a. Lamă de oţel rigidă sau flexibilă, dinţată, de regulă, pe una dintre laturi, uneori pe ambele laturi, care se montează într-un ferăstrău cu mişcare alternativă sau cu bandă fără sfîrşit cu mişcare de translaţie continuă ; e folosită la tăierea prin aşchiere a unui material. — b. Placă de oţel circulară, dinţată la periferie, care formează unealta tăietoare a unui ferăstrău cu disc. Pînză de încălecare (geol.) Grup de strate mai vechi, împinse şi aşezate peste alte strate mai noi. (= Pînză de ş ar i a j). Pînză de lavă (geol.) Masă de lavă, cu grosimea relativ mică, întinsă pe suprafeţe mari. Pînză de şariaj (geol.) Sin. Pînză de încălecare (v.). Pînză de şlefuit (tehn.) Material abraziv similar hîrtiei de şlefuit (v.), deosebirea constînd în faptul că granulele abrazive sînt fixate pe o bucată de pînză, în loc de hîrtie. Pînză deversantă (hidr.) Strat de apă care se scurge peste pragul unui de-versor. Pînză Hein (nav.) Instalaţie care serveşte la uşurarea amerizării unui hidro-avion ambarcat la bordul navelor mari» Pînză metalică (tehn.) Ţesătură sau împletitură de sîrmă, folosită ca sită, ca armătură pentru sticlă armată, ca suport pentru tencuială etc. Pînze frecătoare (text.) Grup de două benzi fără sfîrşit, de piele de bivol, su- 585 Placă aglomerată prapuse, care, în carda finală din filatura de lînă de cardă sau de vigonie, transportă, printr-o mişcare longitudinală, semitortul spre sulul înfăşurător, iar printr-o mişcare transversală îi dă o răsucire falsă (o îngrămădire). ^Pantaloni f r e c ă t o r i). Pîrghie (mectehn.) Bară rigidă care are un punct fix (numit punct de reazem sau de articulaţie) şi asupra căreia se exercită o forţă* motoare şi o forţă rezistentă. Există trei genuri de pîrghii: pîrghie de genul întîi, la care punctul fix se găseşte între punctele de aplicaţie ale forţelor motoare şi rezistente; pîrghie de genul al doilea, la care punctul de aplicaţie al forţei rezistente e cuprins între punctul de aplicaţie al forţei motoare şi punctul fix; pîrghie de genul al treilea, la care punctul de aplicaţie al forţei motoare e cuprins între punctul fix şi punctul de aplicaţie al forţei rezistente. După funcţiunea pe care o îndeplinesc într-un sistem tehnic, pîrghiile pot fi de acţionare, de comandă sau de manevrare. Pîrghiile pot fi drepte, cotite sau curbe şi pot avea o mişcare de rotaţie sau de oscilaţie. Pîrghie cu cîrlig (lemn) Unealtă de manipulare a buştenilor în depozite, la rostogolirea lor pe rampe, la încărcare, stivuire etc. (v. planşa LXXVI). Pîrghie de acţionare (tehn.) Tijă sau bară articulată într-un punct care serveşte la transmiterea mişcării între două organe ale unui sistem tehnic. Ex.: pîrghie de frînă, pîrghie de ambreiere, pîrghie de direcţie a unui autovehicul etc. Pîrghie de comandă (tehn.) Bară sau tijă care serveşte la comanda mişcării unui sistem tehnic sau a unei părţi a lui. Ex.: pîrghie pentru schimbarea sensului de mers al unei locomotive, culbutorul din distribuţia motoarelor termice cu supape etc. Pîrghie de lanţ de ancoră (nav.) Pîrghie echipată cu un cioc şi cu un suport cu ax, în jurul căruia oscilează, servind la mînuirea lanţurilor grele de ancoră. Pîrghie de manevrare (tehn.) Bară sau tijă care serveşte la manevrarea unui sistem tehnic sau a unei părţi a lui. Ex.: pîrghie de manevrare a frînei unui autovehicul, a unui macaz de cale ferată etc. Pîrlire (text.) Sin. Gazare (v.). Pîslă (text.) Material obţinut din fire de lînă sau din părul anumitor animale (de ex. din păr de iepure), date la piuă. împîslirea e datorită aderării fibrelor fie din cauza solzilor pe care îi au la suprafaţă, fie prin încleiere naturală, datorită anumitor substanţe din fire, fie prin încleiere cu o substanţă adeziva, care se amestecă cu fibrele. E întrebuinţată cu izolator acustic şi termic, ca amortizor de oscilaţii, în industria hîrtiei şi la fabricarea pălăriilor. Placaj 1 (const.) Căptuşeală executată, din plăci de piatră care acoperă feţele văzute ale unui element de construcţie* pentru a le da un aspect mai agreabil sau a le apăra de acţiunea agenţilor externi. 2 (lemn) Placă obţinută prin încleierea unui număr impar de foi de furnir aşezate, alternativ, cu fibrele la 90°; e-întrebuinţată la confecţionarea de mobile,, tîmplărie interioară, caroserii, ambarcaţii,. ambalaje etc. Placardă (poligr.) Afiş pentru durată mai lungă, datorită conţinutului care interesează mai mult timp, format numai din text sau din text şi ilustraţii, încadrat sau nu cu ornamente formate din linii sau chenare. Placă 1 (gen.) Corp solid cu feţe plane sau desfăşurabile, paralele, cu grosimea, mică faţă de celelalte dimensiuni. 2. (rez. mat.) Corp solid, generat prin mişcarea unui segment de dreaptă (eventual deformabil), normal pe o suprafaţă, plană sau curbă, astfel încît mijlocul lui se găseşte mereu pe această suprafaţă. Placă aglomerată (lemn) Placă constituită din aşchii de lemn aglomerate cu ajutorul unui liant sintetic, întrebuinţată la confecţionarea de mobilă,, caroserii, tîmplărie de interior etc. Placă cu umăr 586 Placă cu umăr (lemn) Dispozitiv simplu de lucru folosit la rindeluirea canturilor şi a capetelor scindurilor foarte subţiri, constituit dintr-o scîndură lată, deasupra căreia se încleiază o scîndură mai îngustă echipată, la capătul din stînga, cu un opritor. Placă de acoperire (mş.) Placă folosită în laminorie la acoperirea interstiţiilor dintre rulouri, dintre caje şi rulouri, dintre maşini şi laturile căilor cu rulouri sau ale maşinilor, între căile cu rulouri etc., pentru a completa platforma de lucru a laminorului. Placă de acumulator electric (elt.) Electrod de acumulator electric consti- tuit dintr-un suport şi din substanţa activă, care poate fi aplicată sau dispusă în nişte buzunare, tuburi, alveole în masa plăcii etc. Placă de amalgamare (mine) Tablă de cupru electrolitic sau de cupru argintat la suprafaţă, folosită în metalurgia aurului şi a argintului pentru amal- gamarea şi extragerea lor din minereuri. Placă de blindaj (tehn.) Placă metalică sau de beton armat, cu calităţi speciale pentru a rezista la perforare. Placă de lemn celulară (lemn) Produs alcătuit dintr-un cadru de lemn de ră-.şinoase sau de foioase şi dintr-un miez •celular constituit din şipci acoperite cu foi de furnir sau de placaj, întrebuinţat în locul panelelor (v. planşa LXXVII). Placă de model (met.) Placă metalică sau de alt material, care materializează planul de separaţie al formelor de turnare şi pe care sînt fixate unul sau mai multe modele ori părţi de modele, cum şi modele pentru elemente ale reţelei de turnare. Placă de scuturare (met.) Placă mică de oţel, fixată cu şuruburi de oţel pe faţa de separaţie a unor modele de lemn, avînd un orificiu în care se introduce bara de scuturare; în dreptul acestui ■orificiu, modelul are o gaură cu diametrul mai mare. Placă de susţinere (met.) Placă inelară Plăci de lemn celulare a — placă celulară simplă, cu celule dreptunghiulare; b — placă celulară cu alveole. Planşetă topografică 1 — planşetă; 2 — alidadă; 3 — nivelă de orizontalizare. — cruce; 9 — lanţ; iv — reguiaior; ii — avauncu cimea arăturii; b — lăţimea de lucru a trupiţei. Pod 596 de aliaj dur pe suprafeţe limitate foarte solicitate. Pod 1 (constr.) a. Spaţiul cuprins între ultimul planşeu al unei clădiri şi acoperiş. — b. Construcţie care susţine o porţiuni dintr-o cale de transport terestră, deasupra unui obstacol natural (vale, rîu, lac etc.) sau artificial (cale ferată, drum, canal etc.) care îi întrerupe traseul. Podul e compus din infrastructură (culee, pile etc.) şi suprastructură, care susţine calea. Se execută din lemn, zidărie, piatră, beton, beton armat, metal (v. planşa LXXVIII). 2 (tehn.) a. Platformă care serveşte ca loc de lucru (de ex. podul turlei unei sonde), ca platformă de protecţie (de ex. podul de siguranţă montat într-o suitoare, pentru a reţine bucăţile de rocă desprinse) etc. — b. Macara cu scheletul în formă de pod, pe care se deplasează aparatul de ridicare şi de transport al greutăţii (de ex. pod rulant). Pod-basculă (tehn.) Cîntar la care greutatea de măsurat e transmisă la pîrghii prin intermediul tablierului unui pod. Pod de încărcare (tehn.) Macara alcătuită dintr-o grindă metalică (montată pe două sau pe mai multe cadre deschise, legate între ele, constituind un portal fix sau deplasabil pe o cale de rulare) şi din instalaţiile necesare. Pod de turnare (met.) V. P 1 a c ă de turnare. Pod rulant (tehn.) Grindă cu zăbrele instalată pe un sistem deplasabil de cadre, aşezată la o oarecare înălţime deasupra solului, care poartă o cale de rulare necesară dispozitivului ce ridică şi deplasează greutăţi. Pod suspendat (constr.) Pod la care calea e susţinută pe un sistem alcătuit din grinzi, lanţuri sau cabluri prinse pe puncte de reazem aflate la distanţă de cel puţin 100 m unul de altul. Podar (petr. gaze) Muncitor sondor care execută, în timpul manevrării garniturii de foraj sau a coloanelor de tubaj, operaţiile de agăţare sau dezgăţare a paşilor de* prăjini sau a burlanelor, cum şi aşezarea paşilor la- degetul turlei. Operaţiile arătate se execută la podul turlei (25 m) sau la poduri special amenajate la înălţimi corespunzătoare. Podest (constr.) Sin. Odihnă (v.). Podeţ (constr.) Construcţie susţinînd trecerea unei căi peste un obstacol îngust (şanţ, pîrîu etc.). Podină (constr.) Platformă de lemn durabil aşezată deasupra grinzilor unui pod de lemn şi care constituie calea pe care se circulă direct sau care susţine o îmbrăcăminte rutieră. Poditură pe vatră (mine) Podea de seînduri sau plasă de metal, care se aşterne pe vatra unei excavaţii miniere dintr-un strat cu grosime mare ce se exploatează prin felii, de sus în jos. Pe poditură se rambleiază sau se produce prăbuşirea tavanului. Cînd se exploatează felia următoare, poditură pe vatră formează un acoperiş de protecţie pentru mineri. Podometru (gen.) V. Pedometru. Polse (Se citeşte poaz.) (unit.) Unitate de măsură a viscozităţii dinamice în sistemul CGS, egală cu viscozitatea dinamică a unui fluid în curgere laminară, în care, pentru a deplasa tangenţial, cu viteza de 1 cm/s, o suprafaţă plană de 1 cm2, situată la 1 cm de alt plan paralel fix, e necesară o forţă de o dină. Simbol P. Pol 1 (elt.) Zonă a unui circuit magnetic, constituit din materiale feromag-netice, pe unde fluxul magnetic principal sau util trece din acest material în aer, sau invers. 2 (fiz.) Fiecare dintre cele două puncte de aplicaţie ale forţelor de sensuri contrare care acţionează asupra unor corpuri, cînd acestea" se găsesc în anumite cîmpuri de forţe. 3 (mat.) a. Origine a unui sistem de coordonate polare. — b. Fiecare dintre cele două puncte de intersecţie dintre o sferă şi axa perpendiculară pe planul ecuatorului. Pol electric (elt.) Fiecare dintre cele două centre cu sarcină electrică, pozitivă şi negativă, ale unui mic corp polarizat, în care sînt aplicate forţele care acţionează asupra lui, cînd se găseşte într-un cîmp electric. 597 Polaroid Pol magnetic 1 (elt.) Piesă componentă a unei maşini electrice, alcătuită dintr-un material feromagnetic, care constituie o parte a circuitului magnetic al maşinii. 2 (fiz.) Fiecare dintre cele două puncte ■de aplicaţie ale celor două rezultante de sensuri contrare ale forţelor la care e supus un magnet într-un cîmp magnetic. Pol magnetic pămîntesc (geofiz.) Fiecare dintre cele două puncte ale globului pămîntesc către care se îndreaptă extremităţile unui ac magnetic ce se poate roti liber în. jurul centrului său de greutate. Polul nord se găseşte în regiunea arctică, iar polul sud, în regiunea antarctică. Polarimetrie (fiz.) Metodă de dozare a unei substanţe optic active (v. Activitate optică), cu ajutorul polari-metrului. Cînd metoda e folosită pentru dozarea zahărului într-o soluţie, ea se numeşte zaharimetrie. Polarimetru (fiz.) Instrument pentru măsurarea unghiului cu care s-a rotit planul de vibraţie al luminii polarizate ce a străbătut un strat de substanţă optic activă. Polarimetru 1 e alcătuit, în principal, dintr-un polarizor şi un analizor, între care se introduce substanţa de cercetat. Polarimetrele folosite pentru dozarea zahărului se numesc zaharimetre. Polariscop (fiz.) Instrument pentru constatarea faptului că un fascicul de lumină e polarizat. Polaritate (elt.) Proprietate a unui corp sau a unei părţi dintr-un corp de a avea, în două puncte ale sale, sarcini electrice (polaritate electrică) sau magnetice (polaritate magnetică) de nume diferit. Polarizabilitate (fiz.) Raport între momentul electric indus într-o moleculă care se găseşte într-un cîmp electric şi intensitatea cîmpului electric. Polarizare a electrozilor (elt., telc.) Aplicare a unei anumite tensiuni continue electrozilor de comandă ai elementelor electronice de circuit, faţă de un electrod de referinţă. Polarizare a luminii (fiz.) Obţinere a luminii polarizate pornind de la lumina naturală (v. şi Lumină polari-z a t ă). Polarizare chimică (elt.) Sin. Polarizare electrolitică (v.). Polarizare electrică (elt.) Aducere a unui corp în stare de polarizaţie electrică. Polarizare electrolitică (elt.) Fenomen de acoperire, cti produse ale reacţiilor chimice care au loc în pilă, a electrozilor unei pile electrice, ducînd la micşorarea intensităţii curentului produs de acea pilă. (= Polarizare chimică). Polarizaţie (elt., fiz.) Stare a unui conductor în care acesta se găseşte la tensiune electrică de un anumit semn în raport cu un conductor de referinţă. Polarizaţie electrică (fiz.) a. Mărime de stare electrică a corpurilor, egală cu momentul electric al unităţii de volum de corp. — b. Stare fizică în care se găseşte un corp ce a căpătat un moment electric. Polarizaţie magnetică 1 (fiz.) Sin. Magnetizare (v. Magnetizare c), Intensitate de magnetizare. 2 (telc.) Acţiune magnetică auxiliară, aplicată în cursul unei înregistrări magnetice, care se obţine suprapunînd, peste semnalul util, un cîmp magnetic adiţional, continuu sau alternativ. Polarizaţie rotatorie (fiz.) Fenomen de rotire a planului de vibraţie al luminii polarizate care străbate o substanţă optic activă (v. Activitate optică). Polarizor (fiz.) Piesă optică sau aparat folosit pentru polarizarea luminii. Polarograf (chim.) Instrument pentru analiza calitativă şi cantitativă a unor substanţe într-o soluţie, prin înregistrarea grafică a intensităţii curentului ce străbate acea soluţie (conţinută într-o cuvă de formă specială), cînd tensiunea electrică variază (v. planşa LXXVIII). Polarografie (chim.) Metodă de analiză chimică în care e folosit polarografuL Polaroid (fiz.) Placă de celofan acoperită cu un strat de anumite substanţe,, folosită ca polarizor. V Poleire 598 Poleire (met,) Placare a unui obiect cu o foaie foarte subţire, de obicei de aur sau de argint. Poliacizi (chim.) Acizi care conţin, în moleculă, mai mulţi atomi de hidrogen ce pot fi înlocuiţi prin atomi de metal. (= Acizi polibazici). Polialcooli (chim.) Clasă de compuşi organici care conţin două sau mai multe grupări —OH în moleculă. Ex.: glicerina. Poliatomic (chim.) Care conţine mai mulţi atomi în moleculă. Polibutadienă (ind. chim.) Varietate de cauciuc sintetic obţinut prin polimeri-zarea butadienei. Policiclic (chim.) Care conţine mai multe cicluri de atomi în moleculă. Policlorură de vinii (ind. chim.) Clasă de mase plastice obţinute prin polimeri-zarea clorurii de viiiil, foarte rezistente la acţiunea agenţilor chimici, a radiaţiilor solare şi la căldură, întrebuinţate ca izolant în electrotehnică, la fabricarea de furtunuri pentru apă, cum şi a unor bunuri de larg consum. Policondensare (chim.) Reacţie de condensare a mai multor molecule* de mono-mer cu formarea unei molecule de polimer. Policroism (fiz., mineral.) Sin. P 1 e o-croism (v.). Policrom (poligr.) Calitate a unui desen sau a unei reproduceri grafice de a fi executate în mai multe culori. Policromie (poligr.) Procedeu de tipărire a originalelor în mai multe culori. Tipărirea se face cu clişee separate pentru fiecare culoare. Poliedru (mat.) Corp solid mărginit de feţe plane. Poliedrele care se găsesc în întregime de aceeaşi parte a oricărei feţe se numesc poliedre convexe, iar cele tăiate de planul unei feţe, poliedre concave. Polietilenă (ind. chim.) Produs de poli-merizare a etilenei. Unele polietilene lichide sînt întrebuinţate ca înlocuitori ai uleiurilor minerale, iar cele solide, ca mase plastice rezistente la acţiunea agenţilor chimici obişnuiţi. Polifenol (chim.) Fenol care conţine în moleculă mai multe grupări —OH legate de cicluri benzenice. Ex.: pirocatechina, rezorcina, pirogalolul, hidrochinona. Poliformare (petr. gaze) Reformare termică a unor benzine grele, în amestec cu fracţiunea care conţine propan, propilenă şi, uneori, butan şi butilenă. Poligon (mat.) Figură plană său în spaţiu alcătuită din segmente de dreaptă puse cap la cap şi care formează între ele unghiuri. Poligonul poate fi închis sau deschis, după cum extremitatea ultimului segment coincide sau nu cu originea primului. Segmentele alcătuiesc laturile poligonului, iar extremităţile lor, vîrf urile lui. Un poligon care are toate laturile şi toate unghiurile egale se numeşte poligon regulat. Un poligon construit prin unirea în mod convenabil a vîrfurilor unui alt poligon, astfel încît poligonul obţinut să fie închis, iar laturile lui să se întretaie şi în alte puncte decît vîrfurile, se numeşte poligon stelat (v. planşa LXXVIII). Poligon funicular (mec.) Linie poligonală formată ducînd într-un sistem de forţe plan dat, paralele HI, IJ, JK, KL, LN la razele polare O A, OC, OD, OE, OG (v. planşa LXXIX). Poligonaţie (topogr.) Procedeu de ridicare topografică, în care punctele terenului sînt definite faţă de bazele de referinţă aparţinînd unei reţele de poligoane de pe teren. Poligonul forţelor (mec.) Construcţie grafică cu ajutorul căreia se determină rezultanta unui sistem de forţe; e poligonul format ducînd cap la cap segmente de dreaptă paralele, în acelaşi sens şi cu lungimi proporţionale cu forţete care acţionează asupra unui corp. Dacă poligonul e închis, sistemul de forţe e în echilibru ; dacă e deschis, latura care-1 închide, pornind de la originea primului segment, reprezintă, în direcţie şi în sens, rezultanta sistemului de forţe, lungimea ei fiind proporţională cu valoarea rezultantei (v. planşa LXXIX). Planşa LXXYIQ Poduri a — pod de beton; 1 — boltă de beton; 2 — culee; 3 — umplutură de beton; 4 — umplutură de pămînt; 5 — timpan; 6 — parapet; 7 — cheia boltii; 8 — tub pentru evacuarea apei infiltrate în umplutură; b — pod de zidărie de piatră; 1 — boltă de zidărie de piatră; 2 — boltişoare de descărcare; 3 — timpan de zidărie de piatră; 4 — platelaj; c — pod metalic suspendat; 1 — piloane; 2 — arce cu zăbrele, răsturnate; 3 — culee de ancorare a arcelor; 4 — tablier. Poligon Închis ABCDE — poligon; AD, AC, BEf BD şi CE — diagonale. Principiul polarografului Heyrovski l — vas de electroliză; 2 — tambur po-tentiometric; 3 — cursor; 4 — sursă de curent; 5 — motor electric; 6 — cilindru cu hîrtie fotografică; 7 — şunt; 8 — lampă; 9 — galvanometru cu oglindă. Plug de cărbune (plug screper) 1 — organ de lucru; 2 — cutie; 3 — lanţ cţiune; 4 — şină de ghidaj. de tra- 599 Poligrafie 600 Poligrafie (poligr.) Tehnică a imprimării manuscriselor, a reproducerii unor lucrări originale şi a multiplicării lor. Poliizobutilenă (ind. chim.) Produs de olimerizare a izobutilenei. Unele poliizo-utilene sînt întrebuinţate ca adaos la uleiurile minerale, pentru a mări indicele de viscozitate, iar altele, ca mase plastice rezistente la agenţii chimici, la umiditate, la substanţe grase. E folosită la impregnarea ţesăturilor şi a hîrtiei, cum şi ca izolant electric. Poliizopren (ind. chim.) Varietate de cauciuc sintetic obţinut prin polimeri-zarea izoprenului, ale cărui proprietăţi sînt foarte asemănătoare cu cele ale cauciucului natural. Polimer (chim.) V. sub Polimeri-z a r e. Polimer mixt (chim.) Sin. Copo- ii m e r. V. sub Polimerizare. Polimerizare (chim.) Unire a două sau a mai multor molecule aparţinînd aceluiaşi compus (monomerul), pentru a forma o singură moleculă (polimerul). Uneori, poli-merizarea se face şi prin unirea, într-o anumită ordine, a moleculelor a doi compuşi diferiţi, produsul obţinut fiind un polimer mixt (copolimer). Polimerizare stereospecifică (chim.) Fixare într-o anumită ordine a moleculelor individuale ale mofiomerilor pe catena lungă a polimerului. Polimorf (fiz., mineral.) Calitate a unei substanţe de a cristaliza în mai mult decît două forme cristaline (în acest din urmă caz, substanţa se numeşte dimorfă). Polinom (mat.) Sumă algebrică a mai multor monbame. Poliodă (elt.) Tub electronic cu mai mulţi electrozi: un anod, un catod şi una sau mai multe grile. Poliodele mai des folosite sînt triodele, pentodele, hexodele şi octodele. Polipeptide (chim.) Substanţe obţinute prin combinarea a doi sau a mai multor aminoacizi; sînt constituenţii de bază ai proteinelor. Polisare (tehn.) a. Sin. Lustruire (v.). — b. Sin. Polizare (v.). Polistiren (chim.) Compus de polimerizare al stirenului, rezistent la acţiunea apei, a acizilor şi a bazelor şi izolant electric. Politropă (fiz.) Curbă care reprezintă 0 transformare politropă. Politropă, transformare ~ (fiz.) V. Transformare politropă. j Polivalent (chim.) Calitate a unui element de a se putea prezenta în stări cu valenţe diferite. Polizaharide (chim.) Substanţe din clasa hidraţilor de carbon obţinute prin condensarea mai multor molecule de pen-toze sau hexoze. Ex.: amidonul, celuloza. Polizare (met.) Prelucrare prin aşchiere a suprafeţei unei piese metalice cu ajutorul unui disc rotitor de material abraziv, în funcţiune de natura şi de granulaţia discului abraziv folosit, polizarea poate fi grosolană, fină sau foarte fină. (= P o- 1 isare). Polizor (mş.-un.) Unealtă stabilă său portativă, al cărei organ principal e un disc rotitor confecţionat dintr-un material abraziv, folosită pentru polizarea pieselor metalice (v. planşa LXXIX). Pollopas (ind. chim.) Masă plastică obţinută prin condensarea ureei cu formal-dehida; e întrebuinţată ca material de încleiere. Poloniu (chim., fiz.) Po. Element radioactiv cu nr. at. 84; gr. at. 210. (= R a d i u F). Poluare (gen.) Impurificare a apei sau a aerului prin compuşi care modifică în sens nefavorabil compoziţia apei, respectiv a aerului, făcîndu-le improprii folosirii de către organism. De regulă, apele naturale sînt poluate prin ape menajere sau industriale, iar aerul prin gazele evacuatef din motoare. Pompaj de adîncime (petr. gaze) Metodă de extracţie a ţiţeiului prin sonde, folosind o pompă de adîncime montată la capătul inferior al ţevilor de extracţie, sub nivelul ţiţeiului/ şi al cărei piston e 601 Pompă cu rotor manevrat de o garnitură de prăjini de pompare căreia i se imprimă mişcările de coborîre şi ridicare în sondă de către un balansier acţionat de un motor prin intermediul unui sistem bielă-manivelă. Metoda pompajului de adîncime se foloseşte la extracţia ţiţeiului din sondele cu energie de zăcămînt foarte mică (fără gaze). Pompare (tehn.) Deplasare a unui fluid cu ajutorul unei pompe. Pompă (tehn.) a* Maşină folosită pentru deplasarea, dintr-un loc în altul, a unui fluid; fluidul transportat primeşte energia prin mişcarea unui corp solid (un rotor, un piston etc.). Există pompe hidraulice (la care fluidul transportat e un lichid) şi pompe pneumatice (la care fluidul transportat e un gaz). — b. Aparat folosit pentru deplasarea, dintr-un loc în altul, a unui fluid, în care fluidul transportat primeşte energia de la o vînă de aer, de la o vînă de apă etc. (= Pompă cu două fluide). Pompă agricolă de injecţie (agr.) Pompă cu rotor, orizontală sau verticală, folosită la irigarea terenurilor agricole. Pompă aspiratoare (mş.) Pompă cu piston, verticală, în care lichidul, aspirat printr-o supapă în timpul cursei de ridicare a pistonului, trece în timpul cursei de coborîre printr-o supapă situată în piston, fiind apoi evacuat pe la partea superioară, în timpul cursei următoare de ridicare. Aspiraţia lichidului nu se poate face de la o adîncime mai mare decît cea care corespunde unei coloane de lichid ce echilibrează presiunea atmosferică minus înălţimea corespunzătoare frecărilor din conducte şi corpul de pompă (la apă, în practică, înălţimea de aspiraţie nu poate depăşi 7 m). Pompă aspiratoare-refulantă (mş.) Sin. Pompă aspiratoare-respingă-toare (v.). Pompă aspiratoare-respingătoare (mş.) Pompă cu piston în care lichidul aspirat în corpul de pompă, în timpul cursei de depărtare a pistonului de fundul cilindrului, e refulat la o oarecare înălţime, printr-o conductă, în timpul cursei de revenire a pistonului. Atît conducta de aspiraţie, cît şi cea de refulare au cîte o supapă, una permiţînd trecerea lichidului numai către corpul de pompă (din conducta de aspiraţie), iar cealaltă, numai către conducta de refulare (din corpul de pompă). (= Pompă aspiratoare-refulantă). Pompă autoaspiratoare (mş.) Sin. Pompă cu inel lichid (v.). Pompă centrifugă (mş.) Pompă cu rotor cu palete, în care lichidul e aspirat axial, printr-unul sau două ajutaje, şi respins radial, spre periferie, sub acţiunea forţei centrifuge (v. planşa LXXIX). Pompă cu două fluide (tehn.) V. Pompă 1). Pompă cu inel lichid (mş.) Pompă cu rotor, pentru gaze şi pentru apă curată, cu carcasă, cu gurile de intrare şi de ieşire situate la partea superioară. Carcasa se umple parţial cu lichid şi, prin rotirea rotorului, se formează un inel de lichid care se apropie şi se depărtează, alternativ, de axa pompei, lichidul avînd, deci, rolul de piston. (= Pompă autoaspiratoare). Pompă cu membrană (mş.) Pompă hidraulică, în care lichidul e deplasat prin varierea volumului corpului de pompă, obţinută prin deformarea unei membrane elastice acţionate de o tijă sau de un piston plonjor. Pompă cu piston (mş.) Pompă în care fluidul e deplasat cu ajutorul unui piston cu mişcare alternativă într-un cilindru numit corp de pompă. Pompele cu dublu efect, în care se exercită asupra lichidului acţiuni inegale în cele două curse ale pistonului, se numesc pompe diferenţiale. Pompă cu rotor (mş.) Pompă care deplasează lichidul prin intermediul unui rotor, cu palete sau cu pale, situat în interiorul unei carcase. Prin rotirea rotorului, lichidul e împins spre periferia acestuia de către forţa centrifugă, în locul lui fiind aspirată" o nouă cantitate de lichid (pompă centrifugă), sau e împins Pompă cu vînă de aer 602 de către pale spre conducta de ieşire (pompă elicoidală). Pompă cu vînă de aer (tehn.) Sin. Pompă mamut (v.). Pompă de adîncime (mş.) Pompă folosită pentru aducerea la suprafaţă a unui lichid dintr-un puţ relativ adine; funcţionează cufundată în acel lichid (v. planşa LXXIX). (= Pompă de fund). Pompă de adîncime cu tije (petr. gaze) Ansamblu alcătuit din piston, cilindru şi supape, *montat la capătul inferior al ţevilor de extracţie, sub nivelul ţiţeiului, care, avînd pistonul acţionat de la'suprafaţă prin intermediul tijelor de pompaj, ridică ţiţeiul în sondă, aducîndu-1 la suprafaţă. (= Pompă de fund cu tije). Pompă de baleiaj (mş,) Pompă folosită pentru baleiajul gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă în doi timpi şi pentru umplerea cilindrului cu aerul necesar pentru ardere. Pompele de baleiaj sînt acţionate independent sau sînt cuplate cu* motorul. Pompă de beton (constr.) Pompă cu piston cu dispozitive de închidere sferice cu mişcare comandată mecanic sau pompă cu membrană, folosită la transportul betonului între punctele unei construcţii. Pompă de căldură (termot.) Dispozitiv care, consumînd energie din afară, absoarbe căldură de la un mediu cu temperatură mai joasă şi o cedează unui mediu la temperatură mai înaltă. (= Pompă termică). Pompă de combustibil (mş.) Pompă de joasă presiune, care serveşte la alimentarea cu benzină, din rezervor, a carburatoarelor motoarelor. Se construieşte, de obicei, ca pompă cu membrană şi e acţionată printr-o camă a arborelui de distribuţie al motorului. Pompă de foraj (petr. gaze) Utilaj de foraj alcătuit, în principal, din cilindri şi pistoane cu dublu efect, acţionate cu motoare electrice sau termice, cu ajutorul cărora se realizează circulaţia noroiului de foraj în sondă. (= Pompă de noro i). Pompă de fund (mş.) Sin. Pompă de adîncime (v.)\ Pompă de incendiu (mş.) Pompă care serveşte la stingerea incendiilor. Se folosesc pompe de mînă, pompe cu abur stabile, motopompe etc. Pompă de injecţie (mş.) Pompă cu piston, de înaltă presiune, folosită la introducerea sub presiune, în stare fin pulverizată, a combustibilului motor, în cilindrul unui motor cu autoaprindere sau cu electroaprindere (v. planşa LXXIX). Pompă de navă (mş.) Pompă folosită pe nave: pompe de bord, de alimentare cu apă a căldării, de circulaţie, de apă sub presiune pentru comanda cîrmei etc. Pompă de noroi (petr. gaze) Sin. Pompă de foraj (v.). Pompă de răcire (termot.) Pompă montată în circuitul de răcire al unui motor cu ardere internă, care asigură circulaţia forţată a apei de răcire prin motor, şi între motor şi radiator. Pompă de ungere (mş.) Pompă folosită pentru ungerea sub presiune a diferitelor piese ale unui sistem tehnic, acţionată fie manual, fie, de obicei, de către un organ în mişcare al sistemului tehnic respectiv (arborele motor al unui motor, osia unui vehicul etc.). Pompă de vid (fiz.) Aparat folosit pentru a produce, într-un spaţiu închis, o presiune mai joasă decît presiunea atmosferică. Pompă diferenţială (mş.) V. sub Pompă cu piston. Pompă duplex (mş.) a. Pompă cu piston, cu doi cilindri paraleli, cu pistoanele legate la acelaşi arbore motor (cu manivelele decalate, de obicei, cu 180°). (= Pompă g e a m ă n ă). — b. Pompă cu piston, cu abur, cu două axe longitudinale, fiecare cilindru de fluid fiind în prelungirea unui cilindru de abur. Pompă elicoidală (ms.) Pompă cu rotor axială, cu pale asemănătoare palelor de elice de navă, în care lichidul e deplasat prin diferenţa de presiune între cele două feţe ale palelor, iar forţa centrifugă nu Planşa LXXIX! 1 — disc abraziv; 2 — arbore portunealtă; 3 — apărătoare; 4 — suport; 5 — suport pentru piesa de prelucrat; 6 — întreruptor. Ft) Fa, F», Fa — sistem de forte oarecare In plan; r — rezultanta sistemului de forte; A — originea poligonului forţelor; B — extremitatea poligonului forţelor; frfrft-fi-J* — poligon funicular; J4 — cuplu de forte echivalent cu sistemul de forţe dat. Poligonul forţelor pentru un sistem de forţe _ _ concurente £i, F»,Ff — sistem de forţe concurente in O; R — rezultanta sistemului de forte; A — originea poligonului de forţe; B — extremitatea poligonului de forţe. Pompă centrifugă de înaltă presiune Dispoziţia pompei de injecţie în motorul Diesel 1 — filtru de aer; 2 — supapă de admisiune; 3 — injector; 4 — supapă de evacuare; 5 — conductă de evacuare; 6 — pistonul pompei de injecţie; 7 — colector de admisiune; « — pompă de injecţie; 9— conductă de injecţie; 10 — conductă de aer; 11 — conductă de combustibil; 12 — cama de comandă a pompei de injecţie. Schema de funcţionare a pompei de adîncime a — cursa de ridicare a pistonului; b — cursa de coborîre a pistonului. Pompă hidraulică 604 intervine ca forţă de ridicare a lichidului; e folosită ca pompă cu debit mare şi cu înălţime de ridicare mică. Pompă hidraulică (mş.) Pompă folosită pentru deplasarea unui lichid prin aspiraţie de la un nivel inferior (unde lichidul se află la o presiune mai joasă) şi refulare la un nivel superior (unde lichidul se află la o presiune mai înaltă). Pompă mamut (tehn.) Pompă pentru deplasat fluide cu ajutorul altui fluid, în care fluidul motor e aerul comprimat produs de un compresor. Aerul comprimat se introduce, printr-o conductă, aproape de capătul inferior al conductei de ridicare a lichidului şi, amestecîndu-se cu lichidul, îi micşorează greutatea specifică, astfel încît amestecul de lichid şi aer e împins prin conducta de ridicare, datorită presiunii stratului de lichid de deasupra capătului conductei de ridicare. Conductele se introduc în lichid pînă la adîncimea de 1/2 — 3/4 din înălţimea de ridicare. (= Pompă cu vînă de aer, Pompă Mammuth). Pompă pneumatică (mş.) Pompă folosită pentru deplasarea unui gaz sau pentru comprimarea lui într-un spaţiu închis {compresor), respectiv pentru evacuarea lui dintr-un spaţiu închis (pompă de vid). Pompă preliminară (fiz.) Pompă care produce un vid grosolan, de ordinul unui milimetru de coloană de mercur, necesar funcţionării pompelor de vid înaintat. Pompă reîulantă (ms.) Sin. Pompă respingătoare (v.). Pompă respingătoare (mş.) Pompă aspi-ratoare-respingătoare fără conductă de aspiraţie, corpul pompei fiind situat chiar în fluidul pe care urmează să-l pompeze. (= Pompă refulantă). Pompă rotativă (ms.) Pompă în care deplasarea fluidului e"realizată prin rotirea rotorului ce împarte volumul corpului de pompă într-un spaţiu de aspiraţie a fluidului şi unul de refulare, de volume \ variabile. Pompele rotative pot fi cu două roţi dinţate care angrenează una pe cealaltă, fluidul aspirat de pompă fiind antrenat în golurile dintre dinţi şi împins în spaţiul de refulare, sau pompe în care rotorul are două ori mai multe aripi sau palete, care împing fluidul etc. Pompă simplex (mş.) a. Pompă cu piston cu un singur cilindru. — !>• Pompă cu piston, cu abur, cu o singură axă longitudinală, cu unul sau cu doi cilindri de fluid montaţi în prelungirea unui cilindru de abur. Pompă termică (termot.) Sin. Pompă de căldură (v.). Pompă triplex (mş.) Pompă cu piston, cu trei cilindri paraleli, cu pistoanele legate la acelaşi arbore motor (cu manivelele decalate, de obicei, cu 120°). Pondere 1 (fiz.) Greutate. 2 (mat., metr.) V. sub Medie ponderată. Ponderitate (fiz.) Sin. Greutate specifică (v.). Ponton 1 (constr.) Pod provizoriu instalat pe ambarcaţii plutind pe apă. 2 (nav.) Ambarcaţie, de obicei fixă, folosită pentru a susţine o platformă, o instalaţie (de ex. o macara), pentru a uşura acostarea navelor etc. Ponţian (geol.) Al doilea etaj, de facies lacustru, al Pliocenului (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). în România, Pon-ţianul e reprezentat prin marne cenuşii care au constituit un acoperiş protector foarte bun pentru zăcămintele de petrol din Meoţian. Pop (constr.) Stîlp vertical, de lemn sau de metal, al unei construcţii constituite din bare (cintru, eşafodaj etc.). Popic (mine) Stîlp scurt de lemn, folosit la armare, în special pentru prop-tirea stîlpilor înclinaţi. Poplin (text.) Ţesătură de mătase, de lînă sau de bumbac mercerizat, cu legătură pînză, dar cu fire de urzeală mult mai subţiri decît firele de bătătură, ceea ce dă ripsuri în lungul firelor de bătătură. Por (fiz., tehn.) Mic gol în interiorul unui corp solid. Porii care comunică cu 605 Portlandian exteriorul se numesc pori deschişi, iar cei care sînt izolaţi, pori închişi. Porfir (geol.) Rocă efuzivă, alcătuită din cristale mari de feldspat înglobate într-o masă de biotit, hornblendă, cristale mici de feldspat etc. Se deosebesc porfire dioritice, granitice, sienitice etc. Porfirizare (farm.) Operaţie prin care 4 se obţin pulberi cu un mare grad de fineţe, executată pe o placă de sticlă, porţelan, agat (porfir) cu ajutorul unui pistil din acelaşi material cu placa. Porif (hidrot.) Pinten constituit din garnituri de nuiele şi din bolovani, pentru protejarea malului unei ape curgătoare, prin abaterea cursului apei. Porifer (tehn.) Sin. P o r i g e n (v.). Porigen (tehn.) Proprietate a unei substanţe de a provoca o anumită porozitate într-o masă de material vîscos sau fluid. Exemplu: substanţe porigene pentru mase ceramice sînt rumeguşul de lemn, mangalul, turba etc. (= Porifer). Poroplaste (ind. chim.) Materiale plastice poroase, întrebuinţate în construcţie, ca materiale izolante etc. Porozitate (fiz., tehn.) a. Proprietate a unui corp de a avea pori. — b. Raport dintre volumul porilor unui corp şi volumul total al corpului. (= Coeficient de porozitate). Porozitate absolută (fiz., tehn.) Porozitate care se referă la toţi porii unui corp. Porozitate aparentă (fiz., tehn.) Sin. Porozitate relativă (v.). Porozitate, coeficient de ~ (fiz., tehn.) Sin. Porozitate (v. Porozitate b). Porozitate relativă (fiz., tehn.) Porozitate care se referă numai la porii deschişi ai unui corp. (= Porozitate aparentă). Port (nav.) Loc pe malul unei ape, apărat de valuri şi de curenţi, amenajat cu bazine, clădiri, instalaţii etc., care serveşte la adăpostirea, staţionarea, încărcarea, descărcarea şi repararea navelor. Port spaţial (nav. cosm.) Teren amenajat pentru lansarea în spaţiul cosmic a fuzeelor purtînd cu ele vehicule spaţiale. Portabil (gen.) Sin. Portativ (v.). ^Portal (constr7) Colastrucţie^mâsivă care sprijină şi imobilizează pămîntul din jurul intrării unui tunel. Portanţă (mec.) Componenta perpendiculară pe direcţia vitezei unui avion şi pe aripa lui, a forţei aerodinamice care acţionează asupra avionului. Valoarea portanţei e direct proporţională cu pătratul vitezei de zbor. Portativ (gen.) Atribut al unui dispozitiv, al unei maşini etc. de a fi construite special pentru a putea fi transportate uşor cu braţele. (= Portabil). Portavion (nav.) Navă maritimă militară cu puntea şi echipamentul: amenajate pentru gararea, decolarea şi apuntarea avioanelor. Portavoce (nav.) Tub metalic sau de material plastic montat la bordul unei nave, între postul de comandă şi diferite compartimente ale navei, prin care se transmit verbal ordine sau se raportează executarea lor. Portbagaj (transp.) Porţiune din caroseria unui vehicul destinată depozitării de colete sau valize. Portbuştean (lemn) Bară de lemn elastic, subţiată şi rotunjită la ambele extremităţi şi echipată la mijloc cu o brăţară, calată pe bară, cu două cîrlige semiarti-culate care formează un apucător sau un cleşte (v. planşa LXXX). Portcuţit (mş.-un.) Organ al unei maşini-unelte pe care se fixează, în poziţia dorită, unul sau mai multe cuţite pentru prelucrarea pieselor. Portelectrod de sudare (met.) Sin. Cleşte de sudare (v.). Portfilieră (tehn.) Corpul unei clupe (v. Clupă 2). Portlandian (geol.) Etajul superior al Malmului. Portmamiscris 606 Portmanuscris (poligr.) Suport de lemn sau de metal care susţine manuscrisul în faţa lucrătorului şi uşurează urmărirea rîndurilor în timpul culegerii manuale. Portperie (elt.) Organ de maşină electrică pe care sînt fixate periile şi care le apasă, printr-un resort, pe colectorul sau pe inelele colectoare ale maşinii. Portsart (nav.) Consolă formată dintr-o placă de lemn orizontală, dispusă longitudinal şi fixată pe centură (fila superioară a bordajului), sau din două plăci, — cea inferioară fixată pe centură, iar cea superioară, pe parapet, — folosită la fixarea capătului inferior al şarturilor şi al patara-ţinelor. Portsemnal (gen.) Suport montat pe un vehicul pentru fixarea pe el a felinarelor de semnalizare. Portulan (nav.) Publicaţie-ghid a unei regiuni sau a unui port, cuprinzînd datele necesare pentru navigaţie. Portunealtă (tehn.) Dispozitiv sau organ de maşină-unealtă, în care se fixează o unealtă în vederea prelucrării unei piese cu mîna sau cu o maşină-unealtă. Ex.: portcuţit, portfilieră. Porţelan (st. cer.) Material ceramic translucid, alb, rezistent la agenţi corosivi, obţinut prin arderea pînă la vitrifiere a pastei unui amestec de caolin, cuarţ şi feldspat; e folosit la fabricarea vaselor industriale, a izolatoarelor electrice, a vaselor de uz casnic etc. Porţie aluminotermică (met.) Cantitatea de termit necesară pentru o sudare, plicul cu metal de adaos, pulberea de amorsare necesară, cuiul de obturare a oalei şi discul de azbest, ambalate împreună, într-un sac de hîrtie. Post de centralizare (c.f.) Post de comandă sau de manevră în staţiile cu comandă centralizată a dirijării trenurilor pe diferite linii. Post de transformare (elt.) Instalaţie situată în anumite puncte ale unei reţele de distribuţie a energiei electrice pentru a transforma tensiunea reţelei. Post telefonic (telc.) Ansamblu format dintr-un aparat telefonic şi din piesele de legătură la reţea (cordon, comutator, fişă). Postament 1 (arh.) Soclu al unei statui sau al unei coloane. 2 (ms.) Placă sau suport aşezate pe sol sau pe o fundaţie de beton' folosite ca bază de susţinere şi de fixare a unei maşini. Postav (text.) Ţesătură compactă de lînă sau de amestec de lînă cu lînă artificială, cu suprafaţa păroasă, confecţionată în legătură pînză. Postulat (gen.) Teză de bază care nu e evidentă şi nu poate fi demonstrată în cadrul domeniului de cercetare în care e folosită, dar a cărei valabilitate e admisă, fiindcă numai din ea rezultă anumite concluzii adevărate. Potabil (hidrot.) Calitate a unei ape de a întruni condiţiile necesare pentru a fi bună de băut. Potamologie (gen.) Parte a hidrografiei care se ocupă cu studiul apelor continentale curgătoare. Potasă (chim.) Sin. Carbonat de potasiu (v.). Potasă caustică (chim.) Hidroxid de potasiu. Potasiu (chim.) K. Element cu nr. at. 19; gr. at. 39,096. Metal alcalin foarte reactiv, care se găseşte răspîndit în natură sub forma de săruri. Unele săruri sînt întrebuinţate ca îngrăşăminte agricole. Numeroşi compuşi ai potasiului au multe întrebuinţări şi în tehnică. (= Kaliu). Potenţial 1 (fiz.) a. Energia potenţială a unităţii de masă; e potenţialul scalar al cîmpului de forţe în care se găseşte acea unitate de masă şi e egal cu lucrul mecanic necesar pentru a o aduce din starea de echilibru, în starea în care se află cînd se determină potenţialul. — b. Calitate a unei mărimi de a deriva dintr-un potenţial. Ex. curgere potenţială. 2 (gen.) Capacitate de acţiune în stare latentă. 607 Pozitron Potenţial de electrod (fiz.) Diferenţă de potenţial dintre un metal şi o soluţie electrolitică în contact cu metalul. Potenţial de ionizare (fiz.) Diferenţa de potenţial necesară accelerării unui electron pentru a' căpăta energia necesară ca, prin ciocnire cu un atom sau cu o moleculă, să provoace ionizarea acestora. Potenţial de umiditate (geot.) Energia cu care apa e reţinută în sol (în pămînt), egală cu lucrul mecanic necesar pentru a îndepărta unitatea masei de apă din unitatea masei de sol (de pămînt). Potenţial electric (elt.) Mărime scalară ce caracterizează un cîmp electric, egal, într-un punct al acestuia, cu lucrul mecanic necesar pentru a aduce unitatea de sarcină electrică pozitivă dintr-un punct foarte depărtat de orice corp electrizat, pînă în punctul considerat. Potenţial magnetic (fiz.) Potenţialul scalar (v.) într-un cîmp magnetic. Potenţial scalar (fiz.) Mărime scalară care are cîte o valoare în fiecare punct al unei regiuni din spaţiu în care e aplicat un vector, astfel încît variaţia ei de la un punct în care e aplicat vectorul pînă la un punct vecin de pe direcţia vectorului, împărţită prin distanţa dintre cele două puncte, să fie egală cu valoarea absolută a acelui vector. Exemplu: potenţialul electric. Potenţial termodinamic (fiz.) Sin. Energie liberă (v.). Potenţialul unui exploziv (expl.) Energie care se poate elibera printr-o explozie, egală cu lucrul mecanic efectuat de presiunea gazelor de explozie a unei anumite cantităţi de exploziv. Potenţiometru 1 (elt.) a. Dispozitiv alcătuit din rezistenţe etalonate sau dintr-un fir calibrat, destinat comparării, printr-o metodă de opoziţie, a unei diferenţe de potenţial cu tensiunea electromotoare a unei pile etalon sau cu o altă diferenţă de potenţial. — b. Aparat pentru obţinerea unor diferenţe de potenţial mai mici decît cea de la bornele generatorului electric de care e legat. — c. Montaj folosit pentru divizarea tensiunii electrice. 2 (elt., telc.) Rezistor variabil cu borne de acces atît la cursor, cît şi la cele două capete, utilizabil într-un montaj de potenţiometru. Potenţiometru cu îir (elt.) Potenţiometru alcătuit din rezistenţe etalonate şi un fir calibrat. Potenţiometru cu tambur (elt.) Potenţiometru alcătuit din rezistenţe etalonate şi dintr-un fir calibrat înfăşurat pe un tambur. Potenţiometru de deviaţie (elt.) Potenţiometru la care aparatul de zero e înlocuit cu un aparat de măsurat gradat, pe care se citesc ultimele cifre ale valorii’ diferenţei de potenţial de măsurat. Potriveală (poligr.) Corectare a defectelor rezultate la imprimarea hîrtiei în presa de imprimat, ca: părţi slabe, litere „ciupite“ etc., executată prin mărirea grosimii învelişului elastic al cilindrului de presiune în locurile în care hîrtia primeşte mai puţină cerneală decît ar trebui, şi invers. Pound (unit.) Unitate de măsură engleză pentru greutate, egală cu 16 uncii, cu 7 000 greni sau cu 453, 592 g. Poza cablului (elt.) Ansamblul operaţiilor de aşezare (în pămînt sau pe fundul unei ape) a unui cablu într-o linie electrică. (= Pozarea cablului). Poza căii (c.f.) Ansamblul operaţiilor de aşezare a traverselor pe patul căii şi de fixare a şinelor pe traverse. (= Pozarea căii). Poză (foto.) Expunere a unui material fotosensibil la acţiunea luminii (a radiaţiilor care-1 impresionează). Pozitiv (mat.) Calitate a unui număr de a fi mai mare decît zero. Pozitiv fotografic (foto.) Copie a unui negativ fotografic, care redă, asemănător cu realitatea, părţile luminoase şi cele întunecate ale obiectului fotografiat (v. planşa LXXX). Pozitron (fiz.) Particulă elementară instabilă care are aceeaşi masă ca şi electronul şi a cărei sarcină electrică e pozi-; Poziţia stratului 608 tivă şi egală, în valoare absolută, cu sarcina electronului. Poziţia stratului (geol) Aşezare a unui strat în spaţiu, caracterizată prin înclinarea sa în raport cu planul orizontal şi cu direcţia tangentei la curba de nivel în punctul considerat. Pozometru (foto,) Sin. Expono-metru (v.). Pr (chim.) Simbol pentru elementul Praseodim. Praf 1 (geot.) Fracţiune granulometrică, constituită din particule cu dimensiunile cuprinse între 0,002 şi 0,02 mm, a rocilor necoezive, respectiv a pămînturilor. 2 (tehn.) Material solid în formă de particule foarte mici (de obicei cu dimensiuni sub 20 (x), produs prin dezagregare naturală sau măcinare fină. (în tehnica minieră se numeşte, uneori, praf şi un material solid în formă de particule cu dimensiuni pînă la circa 3 mm.) Praf alb (alim.) Resturi fine obţinute, în industria morăritului, prin operaţia de descojire şi periere a boabelor de cereale. Praf de cărbune (mine) a. Pulbere ce rezultă din cernerea şi sortarea cărbunelui, întrebuinţată fie la ardere în injectoare speciale, fie la confecţionarea de brichete. — b. .Pulbere de cărbune rezultată în operaţiile de minerit şi care, în amestec, în anumite proporţii, cu aerul, poate provoca explozii periculoase, mai ales dacă atmosfera conţine şi metan. Praf de copt (alim.) Amestec care, în contact cu umezeala sau cu căldura, degajă bioxid de carbon, provocînd astfel afîna-rea aluatului în care e introdus. De obicei, conţine bicarbonat de sodiu şi acid tar-tric sau tartrat acid de potasiu. Praf de lipit (met.) Flux (v. Flux 3) în formă de pulbere, folosit la decaparea suprafeţei pieselor care urmează să fie sudate. Praf de puşcă (expl.) Sin. Pulbere neagră (v.). , Praf de sudare (met.) Flux în pulbere folosit la sudarea cu gaz sau cu arc electric. Praf industrial (tehn.) Particule fine obţinute în cursul unui proces de producţie, în mod neintenţionat (arderi, reacţii chimice, forare, prelucrare prin aşchiere, mărunţire etc., prin uzarea organelor de maşină etc.) sau intenţionat (prin măcinare fină). Praf volant (tehn.) Impurităţi sub forma unor pulberi, din gazul brut de cuptor înalt, culese în sacul de praf, la trecerea gazului pentru desprăfuirea uscată prin gravitaţie. Prag (fiz.) Valoare maximă sau minimă a unei mărimi, deasupra, respectiv dedesubtul căreia nu se mai poate produce un anumit fenomen. Prag de audibilitate (fiz.) V. sub Audibilitate. Prag de durere (fiz.) Intensitate maximă a unui sunet care mai poate fi auzit fără să provoace durere. Valoarea lui depinde de frecvenţa sunetului. Prag de fund (hidrot,) a. Baraj cu înălţime mică, executat în albia unui torent sau a unui rîu de munte, pentru împiedicarea eroziunilor de fund. — b. Construcţie executată transversal pe fundul albiei unui rîu, folosită la lucrările de regularizare în curent liber, pentru ridicarea profilului longitudinal la înălţimea prescrisă. Prag de sensibilitate (metr,) Variaţie minimă a valorii unei mărimi, care poate provoca o schimbare perceptibilă a indicaţiei unui instrument de măsurat folosit pentru măsurarea acelei mărimi. Prag fotoelectric (fiz.) Lungime de undă maximă, respectiv frecvenţa minimă a unei radiaţii care mai poate produce emisiunea de electroni dintr-un metal dat, prin efect fotoelectric. Prag submarin (nav.) Ridicătură a fundului mării, separînd două bazine sau un bazin de marea adiacentă. Pragilbert (unit.) Multiplu al gilber-tului egal cu zece gilberţi. Praoersted (unit.) Multiplu al oerste-dului, egal cu zece oerstezi. 609 Preaccentuare Praseodim (chim.) Pr. Element din familia pămînturiior rare, cu nr. at. 59; gr. at. 140,92. Praştie (petr. gaze) Dispozitiv de suspendare echilibrată a prăjinii lustruite la capătul balansierului folosit la pompajul de adîncime. Prăbuşire (mine) a. închidere voluntară a spaţiului exploatat dintr-o mină, prin răpirea sau distrugerea susţinerii, ceea ce cauzează surparea rocilor din tavan. — b. Surpare neprevăzută a unei lucrări miniere, sub efectul presiunii rocilor acoperitoare. (= Surpare). Prăjină (tehn.) Tijă lungă de lemn sau de metal, plină, sau ţeavă metalică. Prăjină de antrenare (petr. gaze) Ţeavă a cărei secţiune transversală e caracterizată printr-un contur interior circular şi unul exterior poligonal (triunghiular, pătrat, hexagonal, octogonal sau circular) şi care, fiind montată între capul hidraulic şi prăjinile de foraj în interiorul mesei rotative sau al universalului, imprimă garniturii de foraj mişcarea de rotaţie primită de la masa rotativă sau de la universal. Prăjină de foraj (petr. gaze) Ţeavă de oţel ale cărui capete (de obicei ranforsate) au cepuri filetate; îmbinate între ele prin mufe sau racorduri speciale, alcătuiesc garnitura de foraj. Prăjină de pompare (petr. gaze) Tijă cilindrică de oţel cu capetele filetate; îmbinate între ele prin mufe, alcătuiesc garniturile de pompaj de adîncime. (= Tijă de pompare). Prăjină grea (petr. gaze) Ţeavă cu pereţi groşi care se înşurubează în garnitura de foraj deasupra sapei şi are rolul de a transmite sapei şi, prin aceasta, rocii din talpă, o sarcină axială cît mai corespunzătoare procesului de dislocare şi, în acelaşi timp, de a realiza o gaură cu axa cît mai rectilinie. Prăjină lustruită (petr. gaze) Tijă cilindrică cu suprafaţa rectificată, care face legătura între prăjinile de pompare şi capul balansierului şi se deplasează alter- nativ axial în dispozitivul de etanşare de la gura sondei. Prăjină pătrată (petr. gaze) Ţeavă a cărei secţiune transversală e caracterizată printr-un contur interior circular şi unul exterior pătratic, folosită în mod obişnuit ca prăjină de antrenare în alcătuirea garniturii de foraj. Prăjire (met.) Operaţie metalurgică de încălzire a unui minereu, singur sau în prezenţa unor substanţe străine, cu scopul de a se obţine un produs care să poată fi tratat cu mai multă uşurinţă în operaţiile metalurgice ulterioare. Prăjire clorurantă (met.) Prăjire a minereurilor în prezenţa clorurii de sodiu, pentru a transforma o sulfură în clorură. Prăjire oxidantă (met.) Prăjire a minereurilor în care intervine oxigenul din aer. Prăjire reducătoare (met.) Prăjire a minereurilor în care un oxid e încălzit în prezenţa cărbunelui, fără topirea oxidului sau metalului. în urma reacţiei dintre oxid şi cărbune, se degajă bioxid de carbon şi se pune metalul în libertate. Prăjire simplă (met.) Prăjire a minereurilor fără alt corp străin decît combustibilul (de ex. descompunerea carbonaţi-lor metalici în oxizi, cu degajare de bioxid de carbon). Prăjire sulfatizantă (met.) Prăjire a minereurilor, care urmăreşte transformarea, prin oxidare, a unei sulfuri într-un sulfat solubil în apă sau într-o soluţie acidă, din care metalul se extrage prin precipitare. Prăjire sulfurantă (met.) Prăjire a minereurilor, în care un minereu se transformă, în prezenţa unui sulfat sau a unei sulfuri, întîi în sulfură, supusă ulterior tratamentelor metalurgice obişnuite. Prăsitoare (agr.) Maşină, tractată animal sau mecanic, care execută operaţia prăşitului. Preaccentuare (telc.) a. Ridicare, la emisiune, a nivelului semnalelor de frecvenţă înaltă, spre a fi aduse aproximativ la nivelul semnalelor de frecvenţă medie. Serveşte la îmbunătăţirea raportului sem- Prealiaj 610 nal/perturbaţie la frecvenţele înalte. — b. Operaţie constînd în ridicarea unei părţi din curba de răspuns a unui sistem de înregistrare, în vederea egalizării repartizării statistice a energiei în domeniul frecvenţelor acustice, înainte de a aplica semnalul suportului material pe care se face înregistrarea. Prealiaj (met.) Aliaj întrebuinţat numai la elaborarea aliajelor feroase sau neferoase, pentru a introduce în topitură fie componenţi greu fuzibili, fie, uneori, componenţi uşor fuzibili sau vaporizabili, cu evitarea unor pierderi mari în operaţia de oxidare sau de vaporizare necesară. Preamplificator (telc.) Amplificator utilizat într-un lanţ de transmisiune înaintea unui etaj de amplificare principal, cu scopul de a ridica nivelul semnalului la valoarea cerută de amplificatorul necesar, realizînd adaptarea şi impedanţa necesare. Preaplin 1 (hidrot.) Dispozitiv de protecţie a unei instalaţii hidrotehnice prin care e asigurată evacuarea de la sine a apelor ce ar tinde să ridice nivelul din instalaţia respectivă (rezervor, bazin etc.) peste o’anumită cotă, considerată maximă admisibilă. 2 (tehn.) Conductă aşezată cu capătul superior în interiorul unui rezervor, pentru a evacua lichidul ce depăşeşte nivelul la care se găseşte acest capăt. Precambrian (geol.) Prima eră sau grupă după formarea primei cruste terestre şi pînă la începutul Paleozoicului (v. C 1 a-sificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Precesie (mec.) Mişcare de rotaţie în jurul unei şxe fixe O A, a axei 00', în jurul căreia se roteşte un solid care are un singur punct fix (v. planşa LXXX). Precesie, con de ~ (mec.) Conul descris de axa în jurul căreia se roteşte un corp solid cu un punct fix, în jurul unei axe fixe. Precesie regulată (mec.) Mişcare de precesie caracterizată prin viteze unghiulare constante, în jurul celor două axe de rotaţie. Precipitant (chim.) Substanţă care, adăugată unei soluţii, provoacă precipitarea, totală sau parţială, a substanţelor din soluţie. Precipitare (chim.) a* Operaţie prin care se provoacă producerea unui precipitat. — b. Formare a unui precipitat. Precipitat (chim.) Substanţă solidă care se separă dintr-o soluţie fie în urma unei reacţii din care rezultă o substanţă insolubilă" în lichidul în care a avut loc reacţia, fie în urma micşorării solubili-tăţii unei substanţe într-o soluţie (de ex. în"urma scăderii temperaturii), fie datorită evaporarii parţiale a solventului. Precizie (tehn.) a« Eroare maximă, în plus sau în minus, admisă la efectuarea unei măsurări sau la realizarea unui produs; de ex. măsurarea unei greutăţi cu precizia de 1 mg, confecţionarea unei piese cu precizia de 0,1 mm. — b. Proprietate a unui produs de a avea valoarea uneia sau a mai multora dintre mărimile sale caracteristice cuprinsă într-un interval cît mai mic în jurul valorii dorite. Se exprimă prin valoarea jumătăţii de interval; de exemplu, precizia în lucru a unei maşini-unelte poate fi de ± 0,05 mm. Precizie a unui instrument (metr.) Caracteristică tehnică de funcţionare a unui instrument de măsurat, definită drept gradul de exactitate al măsurărilor care se execută cu acel instrument. Preconcentrat (mine) Produs minier îmbogăţit în substanţe utile prin operaţii de preparare preliminară, pentru a fi supus ulterior altor operaţii de preparare. Precorecţie (telc.) Corecţie efectuată într-un punct al unui sistem de înregistrare sau de citire, precedînd (imediat sau nu) un element determinat ale cărui caracteristici urmează a fi corectate. Preducea (tehn.) Unealtă metalică alcătuită dintr-un corp cav, cilindric sau conic, cu marginea circulară activă în formă de tăiş, folosită pentru perforarea, prin lovire cu ciocanul de mînă, a unor table sau plăci de metal, de carton etc. Preîiltru (hidrot.) Filtru suplimentar, alcătuit din granule mai mari, aşezat îna- 611 Prelucrare la cald intea filtrului principal al instalaţiei de tratare a apei, în scopul reducerii încărcării şi al prelungirii timpului de funcţionare a acestuia. Prefixele sistemului zecimal (unit.) Prefixe care, puse înaintea simbolurilor unui sistem zecimal' de unităţi, indică multiplii şi submultiplii unităţii de bază. Ele sînt următoarele: Preformare, presă de ^ (lemn) Presă hidraulică monoetajată, neîncălzită, folosită la comprimarea covorului de aşchii de lemn afinat într-un semifabricat intermediar în formă de placă numită tabletă, cu grosimea apropiată de cea a plăcii aglomerate. Pregătirea formei (poligr.) Ansamblul operaţiilor de aranjare, ajustare şi control al formei de tipar înalt, în afara maşinii de tipărit, astfel încît forma să fie gata pentru tipărire în momentul în care se introduce în maşina de tipar. Preindustrializare (text.) Prelucrare primară a materiilor prime textile, pînă în faza în care pot fi supuse procesului de filare. Preîncălzire (tehn.) încălzire preliminară a unui material (apa de alimentare a unei căldări de abur, aerul şi combustibilul de alimentare a unui focar etc.) care, în procesul tehnologic la care ia parte, urmează să fie încălzit la o temperatură şi mai înaltă. Se efectuează fie cu scopul de a recupera căldura unui material cald a cărui căldură s-ar pierde, fie pentru că materialul trebuie să aibă o anumită temperatură iniţială, spre a nu dăuna procesului tehnologic. Se efectuează în instalaţii numite preîncălzitoare. Preîncălzitor (tehn.) V. sub P r e î n-c ă 1 z i r e. Preîncălzitor de aer (tehn.) Dispozitiv de încălzire preliminară folosit pentru aerul de ardere la cazanele de abur, la cuptoarele industriale etc., dispus în drumul gazelor de ardere, înainte de ieşirea lor pe coş şi după economizor. Prelată (transp.) Foaie de pînză deasă şi impermeabilă cu care se acoperă platforma unui autocamion, a unui vagon sau diverse materiale. Prelevare (tehn.) Luare a unei cantităţi proporţional relativ mici, din cantitatea totală a unui anumit material. Prelevare de abur (tehn.) Preluare a unei cantităţi de abur, în faza lui de expansiune la un motor cu abur cu piston sau la o turbină cu abur, pentru a fi folosit într-o instalaţie industrială sau pentru încălzit. Prelucrabilitate (tehn.) Proprietate a unui material de a putea fi supus unor operaţii mecanice, obţinîndu-se semifabricate cu minimum de" defecte, consumul de energie fiind cît mai mic, cu viteza cît mai mare. Prelucrare (tehn.) Modificare a formei, a dimensiunilor, a aspectului, eventual şi a constituţiei unui material, pentru a obţine un produs cu anumite calităţi, prin operaţii fizice (de aşchiere, deformare plastică etc.) sau fizico-chimice (tratamente termice, electrochimice etc.). Prelucrare la cald (tehn.) Modificare efectuată la o temperatură mai înaltă decît temperatura obişnuită. Prefix Simbol Valoare Prefix Simbol .Valoare Prefix Simbol Valoare tera- T IO12 hecto- h IO2 mili- m IO"3 giga- G IO9 deca- da 10 micro- 10-6 mega- M IO6 deci- d IO"1 nano- n IO"9 miria- ma IO4 centi- c 10-2 pico- P 10-12 kilo- k IO3 Prelucrare la rece 612 Prelucrare la rece (tehn.) Modificare efectuată la temperatura obişnuită sau, uneori, la o temperatură mai joasă decît temperatura obişnuită. Prelungitor de linie (telc,) Atenuator fix, fără distorsiuni de frecvenţă, montat la capătul unei linii de telecomunicaţii, pentru a introduce o atenuare determinată în transmisiunea semnalelor. Preparare 1 (chim.) Obţinere a unei substanţe în urma unei reacţii chimice. 2 (tehn.) Operaţie preliminară executată în vederea efectuării unei anumite lucrări sau a altei operaţii. Preparare mecanică (mine) Ansamblul operaţiilor mecanice, pe cale umedă sau uscată, prin care un produs minier brut e adus în condiţiile cerute pentru a putea fi valorificat cît mai raţional şi mai economic. Operaţiile se împart în două grupuri: operaţii de mărunţire (de ex.: con-casare, granulare, măcinare) şi de clasare (de ex.: ciuruire, separare volumetrică, zeţaj etc.) şi operaţii de concentrare (de ex,: alegere manuală, flotare etc.). Presare 1 (tehn,) Operaţie de prelucrare în care intervin, în special, mari eforturi de compresiune a piesei, executată, de obicei, cu prese. Presarea se poate efectua la rece sau la cald. 2 (text,) Una dintre fazele finale ale procesului de formare a ochiului la tricot. Presarea e caracterizată prin închiderea cîrligului acului sub acţiunea presei, pentru a da ochiului vechi posibilitatea să alunece de pe ac în faza următoare. Presare cu contra (met.) Operaţie de prelucrare cu presa, folosind o matriţă de imprimare constituită dintr-o matriţă gravată în adîncime şi retuşată şi dintr-un poanson de batere, gravat în relief neretuşat şi care constituie negativul aproximativ al reliefului matriţei. Presare la strung (met,) Operaţie de prelucrare prin deformare plastică, în prese de revoluţie sau, uneori, în prese cu secţiuni transversale eliptice, a materialelor în formă de discuri de tablă sau de piese tubulare cu pereţi subţiri, efectuată la strungul de presat. Presă 1 (tehn.) Maşină de prelucrare a materialelor prin presare între batiul maşinii şi un organ mobil al ei, direct sau prin intermediul unei ştanţe, al unei matriţe etc. Organul mobil poate acţiona asupra piesei de prelucrat prin şoc sau presare continuă. Aceste maşini lucrează, de obicei, intermitent, avînd o cursă activă şi una moartă, dar, uneori, şi continuu (de ex. presele de imprimat cilindrice). 2 (text.) Piesă a unei maşini de tricotat, care serveşte la apăsarea cîrligelor-acelor, astfel încît, prin închiderea cîrligelor, firul buclei din care se formează ochiurile să fie reţinut în ace. Presă de brichetat (tehn.) Presă cu ajutorul căreia se confecţionează brichetele de cărbuni, de minereuri pulverulente sau în granule, cu sau fără ajutorul unui liant. Presă de tipar (poligr.) Maşină cu ajutorul căreia se execută, prin imprimare, reproducerea de texte şi de ilustraţii, pre-sînd hîrtia cu materialul care se imprimă pe suprafaţa formei, unse în prealabil cu cerneală. Construcţia preselor de tipar variază după procedeul de imprimare întrebuinţat, după dimensiunile (formatul) hîrtiei, după felul în care e executată forma (planăsau cilindrică), după construcţia capului de presare (plan, la presa de mînă şi la presa tighel, sau cilindric, la toate celelalte construcţii), cum şi după numărul de culori care se imprimă simultan; e o maşină semiautomată, cînd introducerea şi scoaterea colilor se fac manual, sau complet automată, cînd e înzestrată cu un alimentator de coli şi un strîngător automate (v. planşa LXXX: Presă de tipar înalt). Presă hidraulică (tehn.) Presă alcătuită din două corpuri de pompă cu secţiuni diferite, care comunică între ele şi conţin un lichid (ulei, apă etc.). în urma aplicării unei forţe în corpul de pompă cu secţiune mică, presiunea se transmite prin lichide asupra unui piston care se poate deplasa în corpul de pompă cu secţiune mare, obţinînd pe toată suprafaţa o apăsare mult mai mare decît cea din secţiunea mică; poate fi folosită şi ca presă de forjat, de nituit, cum şi pentru ridicat greutăţi mari (v. planşa LXXX). 613 Presiune de fund Presă pentru ulei (alim.) Presă folosită pentru extragerea uleiului din măcină-tura prăjită de seminţe oleaginoase; poate fi hidraulică sau mecanică. Presă rotativă (poligr.) Presă de tipar caracterizată prin faptul că imprimarea se face pe o fîşie de hîrtie fără sfîrşit, în formă de bobină, de pe care hîrtia se desfăşoară în decursul tipăririi. Hîrtia, tipărită simultan pe ambele feţe, e tăiată în mod automat şi, în majoritatea cazurilor, făl-ţuită, pentru ca produsul să poată fi predat de maşină în forma sa definitivă (ziar, fasciculă de revistă sau de carte). Pentru a produce ziare cu un număr mai mare de pagini (pînă la 96 de pagini şi chiar mai mult) sau pentru tipărirea simultană a mai multor ziare sau a unui tiraj mare, de zeci şi, chiar, de sute de mii de exemplare ale unui singur ziar, într-un interval foarte scurt (de 1 — 2 ore), se asamblează într-un singur agregat mai multe prese rotative. Foloseşte toate procedeele de tipar (înalt, plan şi adînc şi tipar în una sau mai multe culori). ^Rotativă). Presător (met.) Unealtă alcătuită din-tr-o bară de oţel cu capul profilat după forma pe care trebuie să o aibă piesa ce se execută prin presare, folosită pentru deformarea plastică a unui material cu ajutorul strungului de presat. Preselector (telc.) Mecanism de comutaţie auxiliar, din ansamblul unui schimbător telefonic automat, cu preselecţie directă, cîte unul pentru fiecare abonat . chemător. Preselecţie (telc.) Operaţie de căutare a unui selector într-o instalaţie telefonică automată cu grupuri de selectoare. Presetupă (tehn.) Sin. Presgar-nitură (v.). Presgarnitură (tehn.) Garnitură de etanşare a unui organ mobil al unei maşini (de ex. tija unui piston), constituită dintr-un manşon metalic căptuşit cu un material de duritate mică (azbest, piele, cauciuc, inele metalice) şi un inel de presiune cu care acest material se apasă, astfel încît să se asigure etanşeitatea; e montată astfel, încît să permită mişcarea aces- tui organ. (= Presetupă, Cutie de etanşare). Presiune (fiz., tehn.) Mărime egală cu raportul dintre forţa care se exercită normal pe o suprafaţă şi aria acelei suprafeţe. Presiune absolută (fiz., tehn.) Presiune pe care o suportă un corp, considerată deasupra presiunii zero. Se măsoară în atmosfere absolute. Se notează cu simbolul ata. Presiune acustică (fiz., telc.) Diferenţă între presiunea la un moment dat într-un punct al unui fluid în care se propagă unde sonore şi presiunea statică. (= Presiune sonoră). Presiune admisibilă (geot.) Presiune maximă pe care o poate suporta terenul de sub fundaţia unei construcţii, fără a suferi deformaţii plastice importante sau tasări dăunătoare construcţiei ori exploatării acesteia. ' Presiune atmosferică (fiz.) Presiune exercitată de atmosferă, la nivelul mării; e egală cu aproximativ 1,033 kgf/cm2 şi depinde de condiţiile atmosferice. Presiune critică (fiz.) Presiune a unui fluid la punctul critic. Presiune de admisiune (ms.) Presiune de intrare a agentului motor (abur, amestec combustibil) în cilindrul unui motor. Presiune de emisiune (mş.) Presiune la care e evacuat aburul dintr-un motor cu abur, după destinderea lui în cilindrul motorului. Presiune de evacuare (mş.) Presiune la care sînt evacuate gazele de ardere dintr-un motor cu ardere internă, după destinderea lor în cilindrul motorului. Presiune de explozie (expl.) Presiune a gazelor rezultate din descompunerea unui exploziv sau din arderea unui combustibil într-un spaţiu închis. Presiune de fund (petr. gaze) Presiune exercitată în fiecare zonă din sondă de către coloana de fluide (gaze, ţiţei, apă) care se află în interiorul sondei; are valoarea cea mai mare la talpa sondei şi din ce în ce mai mică, pe măsură ce ne apro Presiune de injecţie 614 piem de gura sondei. Presiunea de fund se numeşte statică, dacă fluidele sînt în repaus, sau dinamică, dacă fluidele circulă din strat prin sondă către suprafaţă, în timpul exploatării. Presiune de injecţie (mş.) Presiune la care se injectează un combustibil în cilindrul unui motor cu ardere internă, într-un focar etc. Presiune de refulare (tehn.) Presiune corespunzătoare înălţimii la care e refulat un lichid de către o pompă, exprimată în metri de coloană de apă. Presiune de regim (tehn.) Presiune la care o maşină funcţionează în mod o-bişnuit în serviciu. Presiune de vapori (fiz.) Presiune exercitată asupra pereţilor unui recipient închis de vaporii unui lichid conţinut în recipient. Are maximul, la o temperatură dată, cînd vaporii ajung în echilibru cu lichidul; pentru un lichid dat, acest maxim creşte odată cu temperatura. Presiune de zăcămînt (petr, gaze) Presiune la care se găsesc fluidele (gaze, ţiţei, apă) în interiorul stratului. (= Presiune a fluidelor din strat, Presiune a stratului). Presiune dinamică (fiz,) Presiune exercitată aspra unui obstacol plan de către un fluid în mişcare, care e oprit de acel obstacol. Presiune hidrostatică (fiz.) Presiune exercitată de o coloană de lichid asupra unei suprafeţe. Presiune interstiţială (geot.) Presiune la care e supusă apa din spaţiile (porii) unui pămînt, supus unor sarcini exterioare. Presiune litostatică (geol., petr. gaze) Presiune determinată într-o zonă dată din interiorul scoarţei pămînteşti de către greutatea stratelor situate deasupra, pe verticala zonei date. Presiune normală tehnică (tehn,) Presiunea de o atmosferă tehnică. Presiune osmotică (chim. fiz.) Diferenţă de presiune care ar trebui stabilita între o soluţie şi solventul ei, separate printr-o membrană permeabilă numai pentru solvent, spre a împiedica trecerea prin membrană a solventului către soluţie. Presiune parţială (fiz.) Presiune pe care ar exercita-o un component dintr-un amestec de gaze, dacă ăr ocupa singur, la aceeaşi temperatură, volumul amestecului. Presiune redusă (fiz.) Raport dintre presiunile absolută şi critică ale unui fluid. Presiune relativă (tehn.) Diferenţă dintre presiunea pe care o suportă un corp şi presiunea atmosferică. Se măsoară în atmosfere suprapresiune. Se notează cu ats. Presiune sonoră (fiz.) Sin. Presiune acustică (v.). Presiune statică 1 (fiz.) Presiune exercitată de un fluid în repaus. 2 (fiz., telc.) Presiune existentă într-un punct al unui fluid, în absenţa oricărei vibraţii acustice. Prespat (hîrt., cel) Maşină pentru deshidratarea celulozei. Preşpan (hîrt. cel.) Carton dur satinat, cu luciu pe ambele feţe, întrebuinţat ca material pentru izolări electrice. Pretăbăcire (piei.) Tratarea pielii gelatină cu anumite substanţe minerale, vegetale sau sintetice, lipsite de astringenţă, care se combină uşor cu substanţa der-mică. Pretorsor (text.) Dispozitiv tubular de dat torsionare falsă unei înşiruiri de fibre, în scopul măririi rezistenţei acelei înşiruiri. Prevenitor de erupţie (petr. gaze) Ansamblu de ventile şi piese, de construcţie specială, montat la gura sondei pentru a putea închide total gura sondei sau a închide spaţiul inelar dintre coloane şi prăjinile de foraj, ori ţevile de extracţie, în timpul manevrării lor, pentru a preveni o eventuală manifestare a sondei sau o erupţie nedorită. Prevenitorul de erupţie 615 Prinzător de aşchii se ancorează, prin intermediul ansamblului de etanşare, de coloana de ancoraj. Prezentarea navei (nav.) Poziţie care se dă unei nave la manevrele de ancorare sau de legare la geamandură, după curenţii şi vînturiîe ce domină în momentul manevrei. Prezon (tehn,) Sin. Şurub prizonier (v.), Gujon. Priboi (tehn.) Unealtă de oţel de forma unei bare uşor conice ia una dintre extremităţi, folosită la găurirea tablei metalice, la lărgirea găurilor, la baterea afară din locaş a unor buloane etc. (= Dorn). Priboire (met.) Executare sau lărgire a unei găuri într-o placă metalică, prin deformare plastică, iară tăierea materialului, cu ajutorul unui priboi. Se execută prin batere cu ciocanul de mînă sau cu cel mecanic. Prim-topitor (met,) Şeful echipei de o ţel ari. Primaj (tehn.) Antrenare a apei dintr-un cazan de abur, sub formă de picături sau chiar în cantităţi mai mari, de către aburul produs. Din cauza alcalinităţii apei, a prezenţei uleiurilor, a descărcării bruşte a cazanului etc., în cazan se formează spumă, ceea ce este dăunător din următoarele motive: antrenează şi depune, în supraîncălzite*, în cilindrul motorului cu abur sau pe paletele turbinei, apa şi sărurile din ea; au loc pierderi din căldură prin evaporarea picăturilor de apă şi se formează abur saturat în supraîncălzitor; se pot produce lovituri de apă în supraîncălzitor sau în cilindrul motorului cu abur, provocînd defecte grave. Primar (geol.) Era primară. Primar de transformator (elt.) V. sub Transformator electric. Principiu activ (farm.) Substanţă de bază care caracterizează produsele de origine vegetală sau animală. Ex.: alcaloid, glucozid, hormon etc. Principiul acţiunii şi al reacţiunii (mec.) Principiu conform căruia, dacă un corp sau o parte dintr-un corp exercită o forţă (acţiune) asupra altui corp sau asupra unei părţi dintr-un corp, acesta exercită în acelaşi moment asupra primului o forţă (reacţiune) egală şi de sens contrar cu acţiunea. Principiul conservării energiei (fiz.) V. sub G o n s e r v a r e a energiei. Principiul conservării impulsului (fiz.) Principiu conform căruia impulsul total al unui sistem de corpuri, înainte de ciocnirea lor elastică, e egal cu impulsul total după ciocnire. Principiul conservării masei (fiz.) V. sub Conservarea masei. Principiul conservării materiei (fiz.) V. sub Conservarea masei. Principiul inerţiei (mec.) Principiu conform căruia un punct material îşi menţine starea de repaus sau de mişcare uniformă (rectilinie şi cu viteză constantă) cînd asupra lui nu lucrează nici o forţă. Principiul lui Arhimede (fiz.) Nume vechi pentru legea: „un corp cufundat într-un fluid e împins de jos în sus de o forţă egală cu greutatea fluidului dez-locuit“. (= Legea lui Arhimede). Principiul lui Pascal (fiz.) Principiu conform căruia presiunile exercitate asupra unui fluid se transmit egal in toate direcţiile, în toată masa lui. Prindere la puţ (petr. gaze) Sin. Prindere la sondă (v.). Prindere la sondă (petr. gaze) Accident de foraj care constă în blocarea nedorită a unei garnituri de foraj, coloane de tubaj, coloane de extracţie etc., în sondă. Cauzele prinderii pot fi: dărîmarea pereţilor găurii, reducerea secţiunii găurii, sedimentarea detritusului sau a nisipului, turtirea coloanelor, priza cimentului înainte de vreme etc. (= Prindere la puţ). Prindere, mecanism de ^ (mş.) Mecanism folosit la laminoarele moderne pentru fixarea cajelor de lucru pe placa de bază sau pe o placă intermediară între cajă şi placa de bază. Prinzător de aşchii (hîrt. cel.) Sortator constituit dintr-o sită vibratoare aşezată sub defibrator, care opreşte aşchiile din pasta de lemn. Prismă 616 j Prismă 1 (fiz.) Piesă optică în formă de prismă, folosită la dispersia luminii (prismă de dispersie) sau la schimbarea direcţiei unei raze de lumină (prismă de deviaţie). 2 (lemn) Grindă cu două feţe plane, paralele, provenită din buşteni tăiaţi la ferăstrău sau ciopliţi cu toporul; celelalte două feţe rămîn în stare brută. 3 (mat.) Corp mărginit de feţe plane, dintre care două, numite bazele prismei, sînt poligoane egale, conţinute în plane paralele, iar celelalte, în formă de paralelograme, paralele cu o direcţie dată, sînt feţele laterale ale prismei. O prismă se numeşte dreaptă cînd feţele laterale sînt perpendiculare pe planele bazelor, şi oblică, cînd ele sînt înclinate faţă de acestea (v. planşa LXXX). 4 (text.) Piesă de lemn sau de bronz, în formă de prismă cu 4 — 6 feţe, pe care se aşază cartelele ce mişcă iţele războiului. Prismă cu reflexie totală (fiz.) Prismă de deviaţie a cărei secţiune perpendiculară pe muchii e un triunghi dreptun-ghic isoscel, folosită pentru schimbarea în unghi drept a direcţiei razelor de lumină ce cad perpendicular pe o faţă cateta (v. planşa LXXXI). Prismă electromagnetică (telc.) Corp în formă de prismă triunghiulară, din dielectric (natural sau artificial), avînd permitivitatea electrică relativă diferită de unitate, folosit pentru a obţine refracţia undelor electromagnetice incidente. Funcţionează analog cu prismele optice. Priză 1 (chim. fiz., constr.) Ansamblu de fenomene fizico-chimice care se produc între constituenţii unei paste de liant şi conduc la întărirea pastei. 2 (elt.) Ansamblu de piese folosit pentru luarea de curent electric de la o reţea de distribuţie. (= Priză de curent). 3 (tehn.) Dispozitiv de prelevare a unui fluid dintr-o conductă, dintr-un recipient etc. Priză de abur (tehn.) Dispozitiv montat pe o conductă de abur, prin care se ia aburul de alimentare al unui motor cu abur, al unei instalaţii de încălzire etc., servind funcţionării unui dispozitiv direct (preîncălzirea apei de alimentare rege- nerate sau nu) sau auxiliar (încălzirea rezervoarelor uzinei). Priză de aer (constr., tehn.) Orificiu sau tub prin care se absoarbe aerul necesar aerisirii unei încăperi, realizării amestecului carburant al unui motor cu explozie etc. Priză de apă (hidrot.) a. Construcţie executată pentru a capta apa dintr-un curs de apă, cu scopul de a o întrebuinţa la alimentare, la irigaţie, la producerea de forţă etc. — b. Loc unde se captează apa dintr-un curs de apă. Priză de curent (elt.) Sin. Priză (v. Priză 2). Priză de pămînt (elt.) Ansamblu de conductoare metalice în contact cu pă- i mîntul, prin care se realizează legarea la pămînt a unei instalaţii electrice. Prizomctru (tehn.) Instrument pentru determinarea începutului şi sfîrşitului prizei unui ciment. Exemplu: acul Vicat, Prizon (tehn.) Sin. Şurub prizonier (v.). Pro analysi (chim.) Calitate a unei substanţe de a conţine impurităţi numai în proporţie atît de mică, încît să nu dăuneze reacţiilor de analiză chimică în care e întrebuinţată acea substanţă. Probabilitate (mat.) Mărime folosită în formularea legilor statistice ale fenomenelor care nu sînt perfect determinate prin anumite condiţii experimentale date. Probabilitatea producerii unui eveniment între mai multe altele posibile e raportul p dintre numărul a al cazurilor în care, într-o serie de experimentări, se produce acel fenomen, şi numărul n al experimentărilor. Cînd p — 1, evenimentul se produce sigur; cînd p = 0, el nu se produce niciodată, deci p = 0 reprezintă expresia imposibilităţii, iar p — l pe aceea a siguranţei. Probator de strate (petr. gaze) Dispozitiv introdus în sondă cu prăjinile ori * cu cablul, fixat în gaura netubată deasupra stratului considerat cu conţinut de hidrocarburi, traversat total sau parţial de sondă, cu ajutorul căruia se încearcă rs Portbuştean Presă de tipar înalt 1 — fundament; 2 — aparat de cerneală; 3 — cilindru de presiune; 4 — masă de pus coli; 5 — mecanism pentru scoaterea colilor tipărite; 6 — masă de recepţie. 1 ,o___________________o, Presă hidraulică cu acţionare manuală l — traversă fixă superioară; 2 — obiectul de prelucrat; 3 — placă mobilă de presiune; 4 — ghidajele organului de presiune ; 5 — piston; 6 — cilindru hidraulic ; 7 — supapă de presiune; 8 — supapă de aspiraţie; 9 — piston pentru produs presiune în cilindrul hidraulic; 10 — pîrghie de acţionare; 11 — rezervor de apă. Planşa LXXX Procesul de obţinere a unui pozitiv fotografic 1 — aparat de copiat; 2 — negativul expus; 3 — aparat de mărit; 4 — revelator; 6 — baie de developare; 6 — baie pentru spălarea intermediară; 7 — fixa-tor; 8 — baie pentru fixare; 9 — baie pentru spălarea finală: 10 — pozitivul obţinut, supus la uscare; 11 — vase pentru dozarea revelatorului şi a fixato-rului. Precesie a b Prisme a — dreaptă; b — oblică. Probă 618 dacă stratul e sau nu productiv, ori dacă are sau nu hidrocarburi. (= Tester). Probă (tehn.) a. încercare. — b. Porţiune din materialul unei mostre sau unul dintre obiectele asemenea din care e constituită o mostră, asupra cărora se fac îhcercările de verificare a anumitor caracteristici. Probă de referinţă (tehn,) Probă folosită numai pentru comparaţie sau ca model pentru un standard, pentru o livrare, pentru un lot sau pentru o piesă. (=Probă etalon). Probă etalon (tehn.) Sin. Probă de referinţă (v.). Probă la întîmplare (tehn.) Probă luată fără alegere dintr-un produs. Probă medie (tehn.) Probă obţinută prin amestecarea mai multor probe luate la întîmplare. Probă metalografică (met.) Bucată dintr-un semifabricat sau dintr-o piesă metalică, detaşată pentru a fi pregătită în vederea analizei metaloscopice sau metalografice a materialului. Probă reprezentativă (tehn.) Probă luată sistematic, astfel încît să reprezinte cît mai bine caracteristicile mostrei. Procedeu (tehn.) Mod sistematic de executare a unei operaţii sau a unei serii de operaţii dintr-un proces tehnologic. Procedeul absciselor şi al ordonatelor (topogr.) Procedeu de ridicare planime-trică a detaliilor unui teren, folosind ca bază sau axă de referinţă un aliniament lung şi proiectînd pe acesta toate punctele caracteristice de pe acel teren. Procedeul Bessemer (met.) V. Bessemer, procedeul^. Procedeul duplex (met.) V. Duplex, procedeul Procedeul Elmare (met.) V. E 1 m a r e, procedeul Procedeul Leblanc (ind. chim.) V. Leblanc, procedeul Procedeul Martin (met.) V. Martin, procedeul Procedeul Solvay (ind. chim.) V. S o 1-v a y, procedeul^. Procedeul Thomas (met.) V.Thomas, procedeul Procent (mat.) A suta parte dintr-un întreg. Procentele se notează cu simbolul % după numărul care exprimă cîte sutimi se iau dintr-un întreg (de ex. 25%). Procent de armare (constr.) Raport între aria totală a secţiunii transversale a armăturii de rezistenţă dintr-o piesă de beton armat şi aria secţiunii transversale a piesei. Proces (tehn.) Ansamblul de operaţii efectuate în serie, eventual şi în paralel, prin care se realizează o lucrare, respectiv ansamblul de fenomene produse în serie, eventual şi în paralel, prin care se realizează o transformare de stare fizico-chimică. Proces de fabricaţie (tehn.) Ansamblul operaţiilor de transport şi de control al materiei prime, de pregătire şi deservire a fabricaţiei, de control şi de transport al produselor fabricate, efectuate în cadrul unei întreprinderi industriale. Proces tehnologic (tehn.) Ansamblul operaţiilor executate pentru a obţine un produs sau prin care se realizează asamblarea unui sistem tehnic. în sens mai larg, se include şi ansamblul operaţiilor de întreţinere, de revizuire sau de reparare ale unui sistem tehnic. Productivitatea muncii (tehn.) Producţie medie realizată de un muncitor, de o echipă, de o întreprindere, în unitatea de timp (oră, zi, an). Depinde de îndemînarea muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicaţiilor ei in tehnică, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, de atitudinea faţă de muncă. Producţie globală (tehn.) Expresie valorică (sau fizică) cuprinzînd totalitatea produselor finite şi a semifabricatelor executate de secţiile industriale ale întreprinderii, destinată atît livrărilor în afară, 619 Profilogramâ cît şi construcţiilor şi reparaţiilor capitale proprii. Produs 1 (mat.) Rezultatul înmulţirii a dowă sau a mai multor cantităţi. 2 (tehn.) Bun material realizat în procesul de producţie. Cînd produsul e destinat schimbului, el poartă numele de marfă. Produs brut (tehn.) Rezultat fizic al unui proces de producţie obţinut prin exploatarea unui material natural sau printr-un proces industrial, înainte de a fi fost supus unei operaţii de semifabri-care. Produs finit (tehn.) Rezultat fizic al unui proces de producţie ajuns în stare definitivă, după toate operaţiile de prelucrare şi sortare, aşa cum va fi întrebuinţat de consumator. Produs intermediar (tehn.) Rezultat fizic al unui proces de producţie obţinut în cursul operaţiilor de prelucrare şi care urmează să fie supus altor prelucrări, înainte de a fi întrebuinţat. Produs scalar (mat) Număr obţinut înmulţind valorile a două mărimi vectoriale, prin cosinusul unghiului dintre cei doi vectori. Produs secundar (tehn.) Sin. Subprodus (v.). Produs vectorial (mat) Vector a cărui valoare e egală cu produsul dintre valorile celor doi vectori care se înmulţesc, prin sinusul unghiului dintre ei, deci cu aria paralelogramului construit pe cei doi vectori, a cărui direcţie e perpendiculară pe planul celor doi vectori şi al cărui sens e astfel ales, încît un observator care priveşte din extremitatea lui spre punctul de aplicaţie al vectorilor să vadă că rotaţia care aduce pe drumul cel mai scurt pe primul vector din produs peste al doilea se face în sensul invers celui în care se rotesc acele unui ceasornic. Profil (tehn.) a. Formă a conturului unei secţiuni printr-o piesă. — b. Desen care reprezintă o secţiune verticală prin-tr-o construcţie sau printr-un element de construcţie, respectiv printr-o regiune a scoarţei terestre, pentru a se putea indica detaliile interioare, dimensiunile şi elementele de structură, respectiv detaliile de structură. Profil aerodinamic (tehn.) Contur al solidului, paralel cu direcţia de mişcare, pe care trebuie să-l aibă un corp ce se mişcă cu o viteză dată într-un fluid, astfel încît, în urma mişcării, să nu se formeze vîr-tejuri în spatele său şi, deci, fluidul să opună o rezistenţă cît mai mică la deplasarea corpului. Se construiesc astfel aripile şi coca unui avion, caroseriile autovehiculelor rapide etc. Profil al sondei dirijate (petr. gaze) Proiecţie a axei unei sonde într-un plan vertical; se deosebesc profil proiectat şi profil realizat. Profil geologic (geol.) Desen în care se reprezintă intersecţia unui plan vertical cu formaţiunile din scoarţa terestră şi se arată structura geologică. ’ Profil hidrometric (hidrot.) Profil transversal al unui curs de apă în cadrul căruia se execută măsurări şi observaţii hidrometrice. Profil în lung (drum.) Reprezentare pe un plan vertical a unei secţiuni verticale prin axa unei căi în toată lungimea ei cu indicaţia liniei roşii, a cotelor punctelor importante, a înclinărilor etc. Profil îndoit (tehn.) Grindă obţinută prin deformarea longitudinală la rece a benzilor între cilindri rotativi. Profilograf (drum., tehn.) Aparat alcătuit dintr-un ac palpator purtat pe suprafaţa controlată, ale cărui deplasări perpendiculare pe suprafaţa piesei sînt transmise, printr-un sistem de pîrghii amplificator, la un indicator înregistrator; e folosit pentru măsurarea şi înregistrarea grafică a asperităţilor de pe suprafaţa unei piese, a denivelărilor unei îmbrăcăminte rutiere, a unei porţiuni de teren etc. (v. planşa LXXXI). Profilogramâ (tehn.) înregistrare grafică a asperităţilor de pe suprafaţa unei piese, obţinută cu profilograful. Profilometru 620 Profilometru (tehn.) Instrument folosit pentru măsurarea gradului de netezime al unei piese. Profundor (av.) Parte posterioară mobilă a ampenajului orizontal al unui avion. Prognoză hidrologică (hidr.) Prevedere a desfăşurării în timp a unui fenomen hidrologic, bazată pe studiul proceselor care determină apariţia şi evoluţia acestui fenomen, adică al fenomenelor meteorologice. Program 1 (cib.) Secvenţă de instrucţiuni codate, cu ajutorul căreia un calculator rezolvă o problemă dată. 2 (telc.) Ansamblu ordonat de mesaje de telecomunicaţii, avînd o structură organizată pe baza unei planificări prealabile, destinat difuzării publice printr-o reţea de distribuţie cu fir sau prin radiodifuziune. Program de proiectare (tehn.) Piesă scrisă care detaliază tema de proiectare (v.) şi enunţă problemele ce urmează să fie rezolvate prin proiectarea propriu-.zisă. Program de testare (cib.) Program proiectat pentru a verifica funcţionarea corectă a unui calculator. Program principal (cib.) Program proiectat pentru a modifica şi a dirija alte programe. Programare (cib.) Stabilire a succesiunii de instrucţiuni elementare cu ajutorul căreia u(n calculator realizează un anumit algoritm automat. Programare a unui calculator (cib.) Alcătuire a unei succesiuni de instrucţiuni care permit calculatorului să rezolve o problemă dată, plecînd de la datele iniţiale. Programare optimală (cib.) Program al unui calculator digital tip serie, la care, printr-o dispunere judicioasă a datelor iniţiale şi a instrucţiunilor, timpul de rezolvare a problemei se reduce la minimum prin reducerea timpului de extragere a informaţiei din memorie. Programator (cib.) Persoană care alcătuieşte programe pentru calculatoarele automate. Progresie (mat.) Şir finit de numere,, numite termenii progresiei, care se deduc unul din altul după o anumită regulă. Progresie aritmetică (mat.) Progresie^ ai cărei termeni se deduc unul din altul, adunînd la fiecare termen un număr constant numit raţia progresiei. Dacă at e primul termen al progresiei, an ultimul termen, suma termenilor este c „ ai H" an o = n----------$ 2 n fiind numărul lor. Progresie geometrică (mat.) Progresie ai cărei termeni se deduc unul din precedentul prin înmulţire cu un număr constant numit raţia progresiei. Dacă ax e primul termen, an ultimul termen şi q raţia, suma termenilor progresiei geometrice este S=W-_?L sau Sbs q — 1 q — 1 n fiind numărul de termeni ai ei. Proiect (tehn.) Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date şi care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucţiunile etc. necesare pentru executarea, reconstrucţia, extinderea, exploatarea, reparaţia etc. a unui produs, a unui sistem tehnic, a unui instalaţii, construcţii etc., care fac obiectul unei investiţii. Proiect tip (tehn.) Proiect întocmit cu scopul de a putea fi folosit pentru realizarea unor produse sau a unor lucrări identice, în mai multe locuri diferite, urmînd să se efectueze numai completările de adaptare la condiţiile locale. Proiectantă (mau, tehn.) Dreaptă dusă prin fiecare punct al unui obiect căruia i se construieşte proiecţia pe o suprafaţă, şi care e paralelă cu direcţia de proiectare (în cazul unei proiecţii cilindrice) sau trece prin centrul de proiectare (în cazul unei proiecţii conice). 621 Propulsie a autovehiculului Proiectare 1 (fiz.) Formare a imaginii unui obiect pe un ecran, cu ajutorul unui instrument optic (oglindă, lentilă, aparat de proiecţie, aparat cinematografic). 2 (mat., tehn.) Reprezentare a unui corp pe o suprafaţă, folosind o proiecţie. 3 (mec., tehn.)’ Aruncare, cu viteză iniţială relativ mare, a unui corp solid, sau lansare sub presiune a unui lichid ori a unui material pulverulent. 4 (tehn.) Elaborare a unui proiect. Proiectele se elaborează în mai multe faze de proiectare succesive, al căror conţinut adînceşte şi detaliază, din ce în ce mai mult, problema, pînă la proiectul de execuţie care constituie documentul definitiv. Proiectare logică (cib.) Proiectare care se referă numai la relaţiile logice şi matematice ce trebuie să existe între blocurile unui dispozitiv. Proiector (fiz., tehn.) Aparat care trimite razele de lumină, emise de o sursă, într-o anumită direcţie, cu scopul de a lumina obiecte aflate la distanţă mare sau pentru a servi ca semnal luminos (v. planşa LXXXI). Proiector de vehicul (transp.) Far special de putere mare. Proiecţie i (fiz.) Imagine a unui corp obţinută* prin proiectare. 2 (mat., tehn.) Rezultatul proiectării, pe o linie sau pe o suprafaţă, a unui corp. Proiecţie cartografică (geod,) Procedeu de reprezentare pe o hartă a unei porţiuni a suprafeţei sferice a Pămîntului (v. planşa LXXXI). Proiecţie centrală (mat., tehn.) Sin. Proiecţie conică (v.). Proiecţie cilindrică (mat., tehn.) Proiecţie obţinută folosind proiectante paralele cu o direcţie numită direcţie de proiecţie, punctele proiecţiei fiind punctele de intersecţie ale proiectantelor cu suprafaţa pe care se construieşte proiecţia. Dacă suprafaţa e un planj iar direcţia de proiecţie e perpendiculară pe acest plan, proiecţia se numeşte ortogonală, iar dacă direcţia de proiecţie e înclinată faţă de plan, proiecţia se numeşte oblică. Proiecţie conică (mat., tehn.) Proiecţie obţinută folosind proiectante care trec, toate, prin acelaşi punct, numit centru de proiecţie. (= Proiecţie centrală). Proiecţie cristalografică (mineral.) Mod de reprezentare grafică, într-un plan, a feţelor unui cristal, dînd posibilitatea determinării elementelor de simetrie ale cristalelor, unghiurilor dintre fete etc» (v. planşa LXXXI). Proiecţie oblică (mat., tehn.) V. sub Proiecţie cilindrică. Proiecţie ortogonală (mat., tehn.) Y. sub Proiecţie cilindrică. Promeţiu (chim.) Pm. Element din familia pămînturilor rare, cu nr. at. 61. Promotor (chim.) Substanţă întrebuinţată pentru a mări activitatea unui catalizator. Propan (chim.) GSH8. Alean cu trei atomi de carbon în moleculă. Gaz inflamabil care se găseşte în gazele de sondă; e întrebuinţat în industria chimică şi, amestecat cu butanul, drept combustibil care se livrează sub formă de gaze lichefiate (v.). — Propenă (chim.) Sin. Propilenă (v.). *■-* Propil (chim,) Radicalul monovalent - C3H7. - Propilenă (chim.) C3H6. Hidrocarbură cu trei atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă; se găseşte în gazele de la cracarea ţiţeiului şi e întrebuinţată ca materie primă pentru obţinerea alcoolului izopropilic, a glicerinei sintetice etc. (= Propenă). Proporţie (mat.) Egalitate a două rapoarte. Propulsie (tehn.) Exercitare a unei forţe de împingere asupra unui vehicul, pentru a se provoca mişcarea lui înainte. Propulsie a autovehiculului (transp.) Autopropulsie produsă de echipamentul motor al unui autovehicul prin intermediul roţilor motoare. Propulsie a navei 622 Propulsie a navei (nav.) împingere sau tracţiune produse de echipamentul motor al unei nave, prin intermediul unui sistem propulsor. Propulsor (mş.) Organ (de ex.: elice, roata cu zbaturi) sau aparat (de ex. reactor), care, montate pe un vehicul, realizează propulsia acestuia. Propulsor cu reacţie (av., tehn.) Sin. Reactor (v.). Proră (nav.) Partea dinainte a unei nave. (= Provă). Prospect (urb.) Distanţă între fronturile a două clădiri. Prospectul e determinat de latitudinea localităţii, de condiţiile şi înălţimea clădirilor, astfel încît să permită însorirea şi iluminarea satisfăcătoare a clădirilor. Pentru ţara noastră se admit, practic, prospecte de 1,5 — 2,5 H (H fiind înălţimea celei mai înalte clădiri). Prospecţiune (geol.) Fază de lucru a cercetărilor geologice, care constă în interpretarea şi verificarea pe teren, prin simplă recunoaştere, a premiselor geologice, completate sau nu prin lucrări de teren de mici proporţii, în vederea stabilirii existenţei unor substanţe minerale utile, posibil de exploatat, sau numai în vederea obţinerii de date referitoare la formaţiunile geologice din subsol. Prospecţiune electrometrică (geol.) Metodă de prospecţiune geofizică bazată pe măsurarea proprietăţilor electrice ale rocilor din scoarţa terestră şi pe interpretarea anomaliilor (abaterilor locale) constatate în distribuţia valorilor acestor proprietăţi, în diferite puncte ale regiunii studiate, anomalii datorite unor mase de roci de natură diferită (v. planşa LXXXI). Prospecţiune geochimică (geol.) Metodă de prospecţiune bazată pe studiul compoziţiei chimice a rocilor de la suprafaţă pentru a pune în evidenţă existenţa şi cantitatea urmelor unor substanţe cuprinse mai adînc în interiorul scoarţei terestre. Prospecţiune geofizică (geofiz.) Metodă de prospecţiune bazată pe măsurarea valorilor unei mărimi fizice în diferite puncte ale regiunii cercetate şi pe observarea anomaliilor (abaterilor locale) pe care le prezintă aceste valori. Prospecţiunile geofizice pot fi magnetometrice, electrome-trice, seismometrice, gravimetrice etc. Prospecţiune geologică (geol) Metodă de prospecţiune (investigaţie) bazată pe cercetarea de la suprafaţă şi pe interpretarea structurii geologice şi" a compoziţiei petrografice a regiunii studiate. Prospecţiune gravimetrică (geofiz.) Metodă de prospecţiune geofizică bazată pe măsurarea intensităţii acceleraţiei gravitaţiei în diferite puncte ale regiunii cercetate şi pe interpretarea anomaliilor (abaterilor locale) observate, anomalii datorite prezenţei, în scoarţa terestră, a unor roci de natură diferită’ de cele din jur. Prospecţiune magnetometrică (geofiz.) Metodă de prospecţiune geofizică bazată pe observarea valorilor elementelor cîmpului magnetic pămîntesc în diferitele puncte ale regiunii cercetate şi pe interpretarea anomaliilor (abaterilor locale) datorite existenţei, în scoarţa terestră, a unor roci cu permeabilitate magnetică diferită de cea a rocilor înconjurătoare. Prospecţiune radiometrică (geofiz.) Metodă de prospecţiune care se bazează pe determinarea radioactivităţii rocilor, cum şi a gazelor şi a apei conţinute în roci. Prospecţiune seismometrică (geofiz.) Metodă de prospecţiune geofizică prin care se deduc adîncimea, direcţia şi înclinarea unui strat, din studiul propagării undelor produse în urma explodării unei încărcături de exploziv provocate într-un punct al scoarţei pămînteşti (v. planşa LXXXII). Protactiniu (chim., fiz.) Pa. Element radioactiv cu nr. at. 91. Protector (petr. gaze) Cilindru metalic filetat parţial la interior sau ]a exterior şi montat peste capul sâu în mufele materialelor tubulare, pentru a proteja fi-letele contra deteriorării lor. Protecţia muncii (tehn,) Ansamblu de măsuri luate pentru a asigura desfăşurarea muncii în cele mai bune condiţii pentru muncitori. Aceste măsuri privesc protecţia tehnică a muncii, protecţia sa- Planşa LXXXI Prismă cu reflexie totală SIP — raza incidenţă; PI’R — raza emergentă. 1 — lampă; 2 — oglindă; 3 — peliculă fotografică; 4 — scară gradată; 6 — lentilă cilindrică; 6 — teleobiectiv; 7 — oglindă mobilă; 8 — oglindă fixă; 9 — suspensie; 10 — ac palpator; 11 — lame de arc.. Proiecţii cartografice a — proiecţie azimutală ortogonală; b — proiecţie azimutală Lambert; c — proiecţie conică; d — proiecţie cilindrică Mercator. Proiector utilizat în cinematografie Proiecţie cristalografică a unui cristal cubic 1 — feţele superioară şi laterală ale cubului; 2 — faţa de jos a cubului; 3 — axe de gradul IY (A4); 4 — axe de gradul III (A*); 5 — axe de gradul II (A2); 6 — planele de simetrie; 7 — zone cristalografice. Prospecţiune electrometrică prin metoda liniilor echipotenţiale a — repartizarea acestor linii Intr-un teren omogen ; b — repartizarea acestor linii în apropierea unui zăcămînt metalifer (în negru); + şi — reprezintă electrozii. 623 Protecţie 624 nitară a muncii şi protecţia juridică a muncii. Protecţie (tehn.) Ansamblu de măsuri luate şi de mijloace tehnice folosite pentru a se obţine suprimarea, limitarea sau numai semnalizarea efectelor dăunătoare care s-ar produce din exterior asupra materialelor sau asupra sistemelor tehnice. Materialele se protejează prin acoperire sau atac chimic superficial (vopsire, metalizare, oxidare etc.), prin impregnare în întreaga masă etc. Sistemele tehnice se protejează contra supraîncălzirii (de ex., la motoare electrice, prin disjunctoare), contra suprapresiunii (de ex., la căldările de abur, prin supape de siguranţă, cu sau fără semnalizare), contra supratensiunii, a supracurentului (prin disjunctoare) •etc. Protecţie catodică (elt., met.) Protecţie «electrică ce se aplică conductelor metalice montate în sol, în cazul unei coro-.ziuni galvanice sau electrolitice. Protecţie contra electrocutării (elt.) Totalitate a măsurilor (aparate şi procedee) folosite pentru a evita electrocutarea persoanelor ce ajung în atingerea cu instalaţii electrice. Protecţie exterioară (elt.) Mod de execuţie a maşinilor, a transformatoarelor şi a aparatelor electrice care asigură ca partea lor interioară să fie ferită de pătrunderea •corpurilor străine, de acţiunea unui mediu dăunător. Proteide (chim.) Combinaţii ale unei proteine cu o substanţă neproteică, numită grupare prostetică. După natura grupării prostetice, se deosebesc: fosfo-proteide, glicoproteide, cromoproteide şi îiucleoproteide. Proteine (chim.) Compuşi organici, ■cu greutate moleculară foarte mare, care constituie o mare parte a materiei vii. Moleculele proteinelor conţin totdeauna elementele carbon, hidrogen şi azot; unele conţin şi sulf sau fosfor. Prin hidroliza proteinelor se obţin amino-acizi. Indispensabilă în alimentaţie, utilitatea unei proteine depinde de natura aminoacizilor din care e formată, întrucît anumiţi aminoacizi necesari corpului ome- nesc nu pot fi sintetizaţi în organism. Alimentele bogate în proteine sînt: brînza, carnea, peştele şi ouăle. Proton (fiz.) Particulă elementară, cu masa de 1,672 .IO"*27 kg şi cu o sarcină electrică pozitivă egală în valoare absolută cu sarcina electronului. Constituie nucleul atomului de hidrogen, iar împreună cu neutronii, intră în constituţia nucleilor celorlalţi atomi, numărul de protoni din nucleul’unui atom fiind egal cu numărul atomic al elementului respectiv. Prototip (tehn.) Primul exemplar, de încercare, al unei piese sau al unui sistem tehnic, după care, dacă a fost omologat, se poate executa fabricaţia în serie. Proustit (mineral.) Ag3AsS3. Sulfo-arseniură de argint naturală, cu 65% Ag; minereu de argint. Provă (nav.) Sin. Proră (v.). Psamite (geol.) V. Rocă psami-t i c ă. Pseîite (geol.) V. Rocă psefi-t i c ă. Psihrometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea umidităţii aerului, alcătuit din două termometre, dintre care unul are rezervorul acoperit cu o pînză subţire umezită, temperatura indicată de acesta fiind mai joasă decît cea indicată de celălalt, din cauza evaporării lichidului. Umiditatea aerului se deduce, cu ajutorul unor tabele, din temperaturile indicate de cele două termometre (v. planşa LXXXII). Pt (chim.) Simbol pentru elementul Platină. Pu (chim., fiz.) Simbol pentru elementul Plutoniu. Pucioasă (chim.) Numele popular al sulfului. Pudlaj (met.) Procedeu — învechit şi aproape părăsit azi — de elaborare a oţelului prin afinarea fontei cu ajutorul oxigenului din gazele de ardere, din zgura formată sau adăugată, sau din oxizii 625 Punct de fier adăugaţi într-un cuptor de pu-dlaj. Pudlare (met.) Ansamblul operaţiilor de elaborare a oţelului prin procedeul pudlajului. Pudră de turnătorie (met.) Material antiaderent, constituit din materiale combustibile sau refractare, măcinate fin, care se aplică pe suprafaţa formelor şi a miezurilor crude, pentru a evita formarea aderenţelor la piesele turnate. Puitoare (text.) Dispozitiv mecanic cu ajutorul căruia fibrele de in, de cînepă sau de iută se trec din starea de fuior în formă de panglică. Pulbere (expl.) Amestec de substanţe sub formă de granule, firişoare sau bastonaşe, formînd un sistem* labil din punctul de vedere termodinamic, care, în anumite condiţii, suferă o transformare chimică bruscă, însoţită de dezvoltarea unor mari cantităţi de gaze şi căldură. Pulbere fără fum (expl.) Substanţă explozivă compusă, în principal, din nitroceluloză, căreia i-au fost adăugate mici cantităţi dintr-un stabilizator ce absoarbe vaporii nitroşi proveniţi din descompunerea nitrocelulozei şi dintr-o substanţă care micşorează brizanţa. Pulbere neagră (expl.) Substanţă explozivă compusă, de obicei, din 75% azotat de potasiu, 15% mangal (cărbune de lemn) şi 10% sulf; e întrebuinţată ca exploziv în minele negrizutoase, ca pulbere de vînătoare etc. (= Praf de puşcă). Pulpă (mine) Sin. Tulbureala (v. Tulbureală 2). Pulsaţie (fiz., mat.) a. Produs dintre 2tz şi frecvenţa unei mărimi periodice. (== Frecvenţă circulară). — b. Variaţie periodică a unei mărimi care nu îşi schimbă semnul. Pulsometru (tehn.) Pompă pentru apă, cu două fluide, în care fluidul motor e aburul, iar deplasarea apei se face prin presiunea exercitată de abur asupra apei. E alcătuit din două camere identice, în care aburul pătrunde alternativ, îm- pingînd lichidul din cameră în conducta de refulare. Prin contactul cu apa, aburul se condensează, creînd în cameră o depresiune care provoacă deschiderea unei supape montate pe conducta de aspiraţie şi, prin aceasta, aspirarea apei în cameră. în timpul aspirării, aburul provoacă împingerea apei din cealaltă cameră. Pulsoreactor (tehn.) Propulsor cu reacţie pentru aerovehicule cu viteză supersonică. E foarte asemănător unui stato-reactor (v.), de care se deosebeşte prin faptul că arderea combustibilului nu se face în mod continuu, acesta fiind introdus în camera de ardere prin organe de distribuţie, care sînt singurele lui piese mobile. Avioanele cu pulsoreactor sînt echipate şi cu rachete, pentru decolare, deoarece nu pot decola cu pulso-reactorul (v. planşa LXXXII). Pulverină (expl.) Pulbere neagră cu grăunţi foarte fini, întrebuinţată la fabricarea fitilurilor Bickford sau, în amestec cu alte pulberi, ca exploziv. Pulverizare (tehn.) a. Transformare în pulbere a unui material solid. Pulverizarea se poate efectua manual, prin frecare, sau mecanic, prin măcinare cu ajutorul morilor. — b. Transformare a unui lichid în picături foarte fine, în urma proiectării printr-un ajutaj cu unu sau mai multe orificii cu diametrul foarte mic, a lichidului sub presiune amestecat cu un gaz; e folosită la arderea combustibilului în motoare cu ardere internă, la vopsire, la metalizarea prin pulverizare etc. Pulverizator (tehn.) Aparat pentru împrăştierea în particule foarte fine a lichidelor sau a pulberilor. Pulverulent (tehn.) Calitate a unui material de a se prezenta sub formă de pulbere. Punct 1 (fiz., gen.) Loc determinat în spaţiu. 2 (fiz., tehn.) Temperatură fixă, caracteristică producerii unui anumit fenomen. 3 (mat.) Element fundamental al geometriei, care are toate dimensiunile Punct analatic 626 nule şi e definit ca intersecţia a două linii. Punct analatic (topogr.) Punctul focal anterior al unei lunete. Punctcriohidratic (chim.fiz.) Sin. Temperatură criohidratică (v.). Punct critic (fiz.) a. Punct, într-o diagramă de stare, care reprezintă starea critică a unui fluid. — b. Sin. Temperatură critică (v.). Punct Curie (fiz.) Sin. Temperatură Curie ^v.). Punct de aprindere (fiz., tehn.) Sin. Temperatură de aprindere (V.). Punct de fierbere (fiz.) Sin. Temperatură de f i e r b e r e (v.). Punct de fugă (mat.) Punct de intersecţie a tuturor dreptelor prin care e reprezentat, pe un tablou perspectiv, un ansamblu de drepte paralele din spaţiu. Punct de incidenţă (fiz.) V. Incidenţă, punct de^. Punct de inflamabilitate (fiz., tehn.) Sin. Temperatură de inflamabilitate (v.). Punct de inflexiune (mat.) Punct al unei curbe în care curba trece de o parte a tangentei în cealaltă parte. Punct de înmuiere (tehn.) V. Muiere, temperatură de Punct de întoarcere (mat.) V. î n t o a r-cere, punct de Punct de picurare (chim.) Sin. Temperatură de picurare (v.). Punct de rouă (fiz.) Sin. Temperatură de rouă (v.). Punct de solidificare (fiz.) Sin. Temperatură de s o 1 i d i f i c a r e (v.). Punct de topire (fiz.) Sin. Temperatură de topire (v.). Punct eutectic (chim. fiz.) V. Eutectic, punct Punct eutectoidic (chim. fiz.) V. E utectoidic, punct Punct fix (rez. mat.) Piunctul în care se anulează diagrama de momente în-covoietoare pe o deschidere neîncărcată a unei grinzi continue sau pe un cadru cu noduri fixe deschis, atunci cînd încărcările sînt numai la dreapta sau numai la stînga deschiderii respective. Punct izoelectric (chim. fiz.) Y. Izo-electric, pune t Punct material (mec.) Corp care are o anumită masă, dar ale cărui dimensiuni sînt neglijabile. Punct mort (mş.) Poziţie a unui mecanism bielă-manivelă, care corespunde momentului cînd biela şi manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Orice mecanism bielă-manivelă trece prin două puncte moarte, în cursul unei rotaţii complete a manivelei. Punct neutru (elt.) Nod constituit printr-o anumită conectare conductoare a fazelor unui sistem electric alternativ polifazat pentru a avea tensiunea faţă de pămînt egală cu zero, în condiţii de funcţionare normală a sistemului. Punct tipografic (poligr.) Unitate de măsură a lungimii, folosită pentru materialul tipografic (litere, spaţii, linii etc.), egală cu a 2 660-a parte dintr-un metru (circa 0,376 mm). Punctare 1 (met.) Asamblare provizorie a două piese înainte de sudare, prin cîteva puncte de sudură executate de-a lungul liniei de sudare. 2 (tehn.) Imprimare, cu ajutorul punctatorului, a unor puncte de marcare pe suprafaţa unei piese, cu scopul de a face mai vizibile liniile trasate cu trasorul, sau de a executa (înainte de a găuri piesa cu burghiul) mici adîncituri în care va intra vîrful burghiului, pentru ca acesta să atace piesa exact în locul dorit. Punctator (tehn.) Unealtă de oţel de scule, de formă cilindrică sau prismatică, terminată cu un vîrf ascuţit, cu ajutorul căreia se efectuează o pune-, tare prin lovire cu ciocanul. (== C h e r-n ăr). 627 Purjor Punct© principal© (fiz.) Pereche de puncte, pe axa unui sistem optic centrat, în care această axă înţeapă planele principale ale sistemului. Punctul navei (nav.) Poziţia navei pe harta maritimă. Punere la pămînt (elt.) Defect în funcţionarea unei reţele electrice constînd în stabilirea accidentală a unei legături electrice de scurtcircuit între conductele electrice sub tensiune şi pămînt. Se realizează prin atingerea directă cu pămîntul ori a unei piese conductoare în legătură cu pămîntul, sau prin străpungerea izolaţiei dintre conducte şi părţile în contact cu pămîntul. Punere la punct (fiz., tehn.) Ajustare a poziţiei diferitelor piese care compun un aparat, o maşină, o instalaţie etc., astfel încît ele să funcţioneze normal. Punte 1 (constr.) Pod îngust sau platformă de comunicaţie peste un obstacol, folosit numai de către pietoni. 2 (constr. nav.) Planşeu de lemn sau de metal care împarte o navă în etaje sau acoperă etajul superior. Punt© cu fir (elt.) Punte electrică în a cărei constituţie intră o rezistenţă alcătuită dintr-un fir cu cursor, ce permite obţinerea unei rezistenţe variabile în mod continuu. Punte de aeraj (mine) Sin. C r o s i n g (V.). Punte de manevră (constr. nav.) Sin. Covertă (v.). Punte d© radiofrecvenţă (elt.) Punte de construcţie specială, utilizată în măsurări de radiofrecvenţă. Punt© de rezonanţă (elt.) Punte electrică cu trei braţe rezistive, iar al patrulea format dintr-uii circuit serie. Punte diferenţială (elt.) Circuit diferenţial utilizat pentru măsurarea im-pedanţelor prin metode de zero. Punt© electrică (elt.) Dispozitiv pentru măsurări electrice alcătuit din patru braţe de circuit electric dispuse după laturile unui patrulater, avînd una dintre diagonale ocupată de o sursă de energie electrică, iar a doua, de un instrument de măsurat. Punte Wheatstone (elt.) Punte electrică folosită la măsurarea prin comparare a rezistenţelor electrice. Pupă (nav.) Partea dinapoi a unei nave. Pupinizar© (telc.) Operaţie de mărire a inductivităţii unui circuit de telecomunicaţii, prin montarea în serie, pe conductele circuitului, a unor bobine. Pupinizarea se efectuează în scopul de a se micşora atenuarea. Pupitru d© comandă (tehn.) Dispozitiv în formă de masă sau de tablou, în care sînt montate toate mecanismele de transmis comenzile, cum şi instrumentele de măsurat şi de control ale unei instalaţii (de obicei electrice) pentru a putea efectua centralizat dirijarea unui sistem tehnic complex. Pupitru de ©talonar© (elt.) Ansamblu avînd, în general, forma unei mese sau a unui pupitru şi care cuprinde aparate de măsurat şi de reglare a tensiunilor, a curenţilor şi a defazajelor, cum şi alte accesorii; permite etalonarea comodă a contoarelor şi a aparatelor sau a transformatoarelor de măsurat. Purcel (petr. gaze) Greutate de fontă, de formă elipsoidală, care se agaţă la macaralele uşoare, pentru a accelera coborîrea lor în timpul manevrelor de extragere a prăjinilor sau ţevilor de extracţie. Purificare (chim.) îndepărtare' a impurităţilor dintr-o substanţă. Purjare (tehn.) Curăţire a unei instalaţii, în timpul serviciului, de impurităţile (nămol, ulei, particule în suspensie) depuse de un fluid care a circulat prin ea. Se efectuează în special la cazanele de abur. Purjor (tehn.) Dispozitiv pentru curăţirea cazanelor de abur, alcătuit din-tr-unul sau din mai multe robinete de suflare prin care ţîşneşte o vînă de apă sub presiune, ce antrenează impurităţile. Puşcare 62& Puşcare (mine) Sin. împuşcare (v.). (Termen impropriu.) Puşcă (petr. gaze) Sin. Perforator balistic (v.). Putere 1 (fiz.) a. Lucru mecanic efectuat de un sistem fizic sau tehnic în unitatea de timp, respectiv energia primită sau cedată de sistemul respectiv în unitatea de timp. In sistemul SI se măsoară în waţi. — b. Raportul dintre valoarea pe care o are o mărime fizico-chimică şi valoarea maximă pe care o poate avea acea mărime. — c. Sin. Putere a unui instrument optic (v.). 2 (mat.) a. Număr care indică de cîte ori mai puţin o dată a fost înmulţită o cantitate cu ea însăşi. Puterea se indică s_ub formă de exponent. — b. Produsul MĂ • MB al distanţelor de la un punct oarecare M pînă la punctele A şi B, în care o secantă oarecare dusă prin M intersectează un cerc dat. 3 (tehn.) Capacitate de a produce un anumit efect sau mărime care caracterizează această capacitate (putere calorică, putere de acoperire). Putere a unui instrument optic (fiz.) Raport dintre tangenta unghiului sub care se vede un obiect printr-un instrument optic şi lungimea acelui obiect. Putere activă (elt.) Produs între tensiunea eficace a unui curent electric alternativ şi componenta intensităţii curentului în fază cu ea. Numai această parte a puterii poate fi transformată (deci folosită) în putere mecanică efectivă. Putere acustică specifică instantanee (fiz.y telc.) Raport dintre puterea acustică instantanee transmisă printr-un element de suprafaţă şi aria acelui element. Putere acustică superficială (fiz., telc.) Putere acustică care trece prin unitatea de arie a unei suprafeţe. Putere aparentă (elt.) Produs între intensitatea eficace a unui curent electric alternativ şi tensiunea eficace. în sistemul SI se măsoară în volt-amperi. Putere calorică (fiz., tehn.) Cantitate de căldură produsă prin arderea completă a unităţii de greutate sau de volum dintr-un anumit combustibil. Se exprimă* de obicei, în kcal/kg, iar în cazul combustibililor gazoşi, în kcal/m3. Putere calorică inferioară (tehn.) Cantitate de căldură efectiv utilizabilă pria arderea unităţii de greutate dintr-un anumit combustibil, adică cantitatea de-căldură produsă prin arderea unităţii de greutate de combustibil, din care s-a scăzut căldura de vaporizare a apei conţinute de combustibil sau formate în timpul arderii. Această putere calorică e cea care interesează în tehnică. Putere calorică superioară (tehn.) Cantitate de căldură efectiv produsă prin arderea unităţii de greutate dintr-un combustibil (inclusiv cantitatea de căldură necesară pentru evaporarea apei conţinute de combustibil sau formate în timpul arderii). Putere de acoperire (tehn.) Capacitate a unei vopsele cu pigment de a colora suprafaţa unui obiect, exprimată prin cantitatea minimă de vopsea care poate colora un metru pătrat din suprafaţa acelui obiect. Putere de demarare a unui contor (elt.) Limită inferioară a puterilor pentru care echipajul mobil efectuează o rotaţie completă. Putere de încălzire a unui transformator de tensiune (elt.) Putere aparentă, exprimată în volt-amperi, pe care transformatorul o poate furniza cînd e montat într-un punct al unei reţele în care tensiunea între conductoarele de fază e egală cu tensiunea nominală de izolare, fără ca încălzirea diferitelor părţi să depăşească limitele impuse de regulamente. Putere de precizie (elt.) Putere aparentă pe care transformatorul o poate furniza în secundar sub tensiunea sa nominală (pentru curentul său nominal), fără ca erorile pe care le introduce în măsurări să depăşească valorile garantate. Putere de rezoluţie (fiz.) Sin. Putere separatoare (v.). Putere de separaţie (fiz.) Sin. Putere separatoare (v.). Planşa LXXX11 Psihrometru de staţie fără aspiraţie 1 — stativ; 2 — termometru uscat; 3 — termometru umed; 4 — termometru de maximă, respectiv de minimă. 1 — voleţi deschişi; 2 — injector; 3 — voleţi închişi; 4 — cameră de combustie. 7/ Schema producerii exploziei şi a înregistrării oscilaţiilor terenului, în prospecţiunea seismo-metrică 1 — locul exploziei; 2 — explozor; 3 — geofoane; 4 — staţie seismică autopurtată. Instalaţie de săpare cu trepan percutant şi pompe Mammuth a unui puţ de mină l — canal; 2 — cap de spălare; 3 şi 8 — con* duete; 4 — dinţii trepanului; 5 — ţeavă de evacuare pentru tulbureală; — cablu; 7 — furtun; 9 — ţevile pompelor Mammuth; 10 — suvei; 11 — conductă pentru introducerea aerului comprimat. Patere deformantă 630 Putere deformantă (elt.) Mărime D egală, ca valoare, cu radicalul diferenţei dintre puterea aparentă A la pătrat minus suma pătratelor puterilor activă P şi reactivă Q: D = (A* — (P2-fQ2). în reţelele liniare e nulă. Putere efectivă (mş.) Putere care se obţine la arborele unui motor, într-un regim oarecare de funcţionare a acestuia, Putere indicată (mş.) Putere a unei maşini de forţă, dedusă din diagrama de funcţionare a maşinii, ridicată în timpul funcţionării în plină sarcină. Putere litrică (mş.) Putere efectivă a unui motor cu ardere internă, raportată îa unitatea de cilindree totală a acestuia. Putere maximă de precizie a unui contor (elt.) Putere care corespunde tensiunii nominale şi curentului maxim de precizie (pentru contoarele de curent alternativ cu factori de putere egali cu unitatea şi pentru contoarele polifa-zate cu tensiuni şi curenţi echilibrate). Putere măritoare unghiulară (fiz.) Raport dintre tangenta unghiului sub care se vede printr-un instrument optic imaginea unui obiect şi tangenta unghiului maxim sub care se poate vedea obiectul cu ochiul liber. (= Grosisment). Putere multiplicatoare a unui şunt (elt.) Factor cu care trebuie înmulţit curentul ce trece printr-un ampermetru cu şunt, pentru a obţine curentul total ce traversează şuntul şi ampermetrul. Putere nominală (mş.) Putere la arborele unui motor, pentru care acesta a fost construit să funcţioneze în condiţii normale. în general, puterea nominală e înscrisă pe plăcuţa indicatoare sau pe fişa maşinii. Putere reactivă (elt.) Produs între tensiunea eficace a unui curent electric alternativ şi componenta intensităţii curentului în cuadratură (în defazaj de 90°) cu ea. în sistemul SI se măsoară în vari. Această componentă poate fi inductivă sau capacitivă şi nu poate fi transformată în energie mecanică. Patere reflectătoare (fiz.) Raport între energia unei radiaţii reflectate pe o suprafaţă şi energia radiaţiei incidente pe acea suprafaţă. Putere rotatorie (fiz.) Activitate optică. Putere rotatorie specifică (fiz.) Sin. Rotaţie specifică (v.). Putere separatoare (fiz.) a. Distanţă minimă între două puncte ale unui obiect, care mai pot fi văzute separat printr-un instrument optic (putere separatoare liniară). — b. Unghi minim între cele două direcţii către două puncte ale unui obiect, cărora le corespund două puncte separate în imaginea acelui obiect într-un instrument optic (putere separatoare unghiulară). (=Putere de rezoluţie, Putere de separaţie). Putere termoelectrică (elt.) Creştere a tensiunii electromotoare la un termo-cuplu, pentru creşterea cu 1°C a diferenţei de temperatură dintre sudurile termo-cuplului. Putere utilă (mş.) Putere cedată de o maşină de forţă "sub forma de energie pentru care a fost construită maşina. Puţ (tehn.) Săpătură cu secţiunea mică în raport cu adîncimea, cu axa verticală sau, uneori, înclinată, executată pentru a pătrunde pînă la un anumit strat din scoarţa pămîntească, cu scopul de a stabili o comunicaţie între acel strat şi suprafaţă. Puţ absorbant (hidrot.) Puţ coborît pînă la un strat permeabil, care serveşte la conducerea unor ape uzate, limpezite în prealabil, pînă la acel strat, în vederea îndepărtării lor prin infiltrare. Puţ de aeraj (mine) Excavaţie în adîncime prin care se asigură ventilaţia minei; de obicei, aerul viciat e absorbit prin acest puţ cu ajutorul ventilatoarelor, iar aerul curat intră prin puţul de extracţie (puţul principal). Puţ de apă (hidrot.) Puţ cu pereţii căptuşiţi cu zidărie de piatră, cu beton sau cu* burlane de oţel, săpat pînă la 631 Puzzolană o pînză de apă subterană, pentru a colecta apa care urmează să fie extrasă. Puţ de extracţie (mine) Excavaţie minieră folosită în principal la extracţia materialului excavat. Puţ de mină (mine) Excavaţie verticală, uneori înclinată, de secţiune circulară, elipsoidală, dreptunghiulară etc., care deschide o mină şi serveşte la transport şi la aeraj. E împărţită în compartimente pentru transport, pentru circulaţia personalului şi pentru conductele de apă, de aer şi electrice. Metodele de excavare depind de natura rocilor traversate. în teren bun, excavarea se face, de obicei, cu explozive; în teren cu apă, se face prin foraj sau explozive (dar după ce a fost drenat, congelat, cimentat sau consolidat prin injectare de silicat de sodiu şi clorură de calciu); în teren sfărîmicios, se face cu palplanşe sau cu truse tăietoare. Susţinerea pereţilor se execută cu lemn de esenţă tare, cu zidărie de cărămidă sau de piatră, cu beton simplu sau armat (v. planşa LXXXII). Puţ de rambleiaj (mine) Excavaţie minieră care serveşte la transportul materialului pentru rambleiere. Puţ deversor (hidrot.) Deversor cu secţiunea transversală circulară şi cu secţiunea longitudinală în formă de pîlnie, racordat la un puţ verticaî, care se varsă într-un tunel de evacuare. Puţ înclinat (mine) Excavaţie minieră a cărei axă are o înclinare de peste 60° (fără să ajungă, însă, la verticală), denumită plan înclinat. Puţ orb (mine) Excavaţie minieră săpată în subteran, care leagă diferite orizonturi ale minei fără să iasă la suprafaţă. Puţ principal (mine) Puţ de mină vertical (rareori înclinat), servind unora dintre operaţiile importante ale unei exploatări miniere: extracţia, transportul personalului, intrarea aerului, evacuarea apelor prin conducte etc. Puzderie (text.) Rămăşiţe de la meli-ţarea cînepei şi a inului, compuse din lemn şi din scoarţă. Puzzolană (geol.) Tuf format prin sedimentarea cenuşilor vulcanice, con-ţinînd în mică proporţie şi bioxid de siliciu solubil în soluţii alcaline; e utilizat ca adaos în unele cimenturi şi mortare. Q Q (telc.) Notaţie uzuală pentru factorul de calitate al circuitelor. R °R (fiz.) Simbol pentru grad R6au-mur. Ea (chim.) Simbol pentru elementul Radiu. Babană (text.) Ţesătură dungată, impermeabilă, care se obţine din rafie. Rabatere (mat,) în geometria descriptivă, rotire a unei figuri pînă cînd planul ei sau una dintre feţele plane care o mărginesc devin paralele cu unul dintre planele de proiecţie pe care, astfel, figura se proiectează în adevărată mărime. Rabator (mş.) Organ al anumitor maşini agricole," avînd rolul de a susţine plantele la partea lor superioară în timpul tăierii şi de a asigura rabaterea acestora pe platforma maşinii agricole respective. Rabiţ (constr.) Plasă de sîrmă galva-nizată, cu ochiuri de 2—4 cm, folosită ca suport al unei tencuieli care nu e aplicată pe o zidărie. Rabotare (tehn,) Prelucrare prin aşchiere a suprafeţei unei piese, în care fie unealta (cuţit), fie piesa au o mişcare rectilinie alternativă, pentru a obţine o faţă plană. Se deosebesc: rabotare de degroşare şi rabotare de finisare, efectuate cu raboteza (v. planşa LXXXIII). Rabotat, maşină de ~ (mş.-un.) Sin. Raboteză (v.). Raboteză (mş.-un.) Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se efectuează operaţiile de rabotare. După direcţia mişcării principale în raport cu dimensiunea mare a piesei de prelucrat, se deosebesc maşini de ra-botat longitudinal şi maşini de rabotat transversal, iar după deplasările efectuate de masa de lucru, maşini cu masă alunecătoare, maşini cu portunealtă alunecătoare şi maşini speciale (v. planşa LXXXIII). Rac (petr. gaze) Dispozitiv alcătuit dintr-o piesă centrală în formă de trunchi de piramidă cu baza mare jos şi cea mică sus, pe care pot culisa patru (uneori două) bacuri dinţate, şi care, după introducerea într-un burlan rămas în sondă la tragerea în sus, înfige bacurile în pereţii burlanului, aducîndu-1 la suprafaţă. După construcţie, se deosebesc racul mort, care rămîne fixat pe burlan, şi racul detaşabil, care — prin manevrare în sus şi în jos şi rotire — se poate dezgăţa din burlan (v. planşa LXXXIII). Racemic (chim. fiz.) Calitate a unei substanţe de a fi optic inactivă, adică de a nu prezenta polarizaţie rotatorie, ca urmare a amestecării, în cantităţi egale, a doi izomeri optic activi de semne contrare. Racemizare (chim. fiz.) Fenomen de transformare parţială a unuia dintre izomerii optic activi ai unei substanţe, în izomerul care roteşte , în sens contrar, planul de vibraţie al luminii polarizate. Rachetă (tehn.) Reactor caracterizat prin faptul că are comburantul necesar arderii amestecat sau conţinut în combustibilul folosit. E singurul sistem de propulsie în atmosferă rarefiată (de ex. în stratosferă) şi în spaţiile interplanetare, deoarece nu are nevoie, pentru funcţionare, de oxigenul din aer (v. planşa LXXXIII). Rachetă cosmică (nav. cosm.) Rachetă care poate asigura efectuarea zborului Planşa LXXXIH Rabotare 1 — suprafaţa de aşchiat; 2 — suprafaţa de tăiere; 3 — suprafaţa aşchiată; 4 — plan de tăiere; 5 — plan de bază; direcţiile şi sensurile mişcării de lucru sînt indicate de săgeţi. Rac special 1 — con de fixare; 2 — bacuri; 3 — şarnieră; 4 — greutate; 5 — arcuri. Rachete simple (cu o treaptă) a — rachetă după schema lui Tiolkovski; I — rezervor cu 1 — masă de lucru alunecătoare; 2 şi 3 — cărucioare portcuţit; 4 — coloane; 5 — traversă mobilă; 6 — electro-oxigen lichid; 2 — rezervor cu motor; direcţiile şi sensurile mişcări-combustibil lichid; 3 — came- lor de lucru sînt indicate de săgeţi, ră de ardere; 4 — cabină pentru pasageri; 5 — circuit de răcire; b şi c — rachete cu rază mare de acţiune; 1 — rezervoare cu comburant şi combustibil; 2 — circuit de combustibil (comburant şi carburant) în jurul camerei de ardere 3; 4 — ajutaj (duză); 5 — rezervor cu azot sub înaltă presiune; 6 — reduc-tor de presiune; 7 — valvă; S — turbină; 9 şi 10 — pompe de alimentare. a_°QpOjl°_ 1 Coinpartwicm 1 du serviciu .______ JT?irponf <* ^keciupmeitL. Antenă de radar Schema determinării unei distanţe prin radar a — schema propagării impulsurilor; b — ecranul tubului receptor; 1 — antenă de emisiune şi recepţie; 2 — obiectivul vizat; 3 — impulsuri succesive emise; 4 — impulsuri reflectate; 5— bază de timp. Racheta cosmică Saturn 5 1 — modulul lunar; 2 — racheta dispozitivului de salvare; 3 şi 4 — rezervoare de carburant, respectiv de oxigen lichid; 5 — motoarele reactive ale treptelor II şi III; 6 — butelii cu heliu sub presiune; 7 — ajutaj orientabil al unuia dintre motoarele , primei trepte. Rachetă portsatelit 634 interplanetar al unei încărcături utile (v. planşa LXXXIII). Rachetă portsatelit (nov.cosm.) Rachetă care are rolul de a lansa şi plasa pe orbită sateliţi artificiali şi nave cosmice satelit, aducîndu-le la o înălţime convenabilă şi imprimîndu-le viteza şi direcţia necesare. Racletă (tehn.) Lamă metalică, rigidă, folosită la curăţirea sau zgîrierea unei suprafeţe. Racon (nav.) Dispozitiv electronic ce emite un semnal ale cărui caracteristici permit identificarea prin radar a balizei pe care e instalat dispozitivul. Racord 1 (elt.) Porţiune de circuit electric care pune în legătură un aparat, o maşină sau un loc de utilizare a energiei electrice, cu reţeaua de distribuţie. 2 (hidrot.) Parte dintr-un canal sau piesă a unei conducte care face legătura între două porţiuni cu secţiuni diferite ale acestora. 3 (tehn.) Tub flexibil sau ţeavă care face legătura între două ţevi. Racord olandez (tehn.) Fiting pentru prinderea a două piese, alcătuit din una sau din două piuliţe şi dintr-o piesă tubulară, piuliţele putîndu-se roti liber una în jurul celeilalte şi putînd avea şi o mică deplasare longitudinală; e folosit pentru racordarea a două ţevi. (= Holendru, Olandez). Racordare 1 (desen) Operaţie prin care două linii dintr-un plan sînt unite printr-un arc de curbă tangent la fiecare dintre aceste linii. 2 (tehn.) a. Operaţie de legare a unei conducte (electrice, de canalizare etc.) la o conductă principală. — b. Partea, cu profil curb, dintr-o piesă, care face legătura dintre două zone cu secţiuni diferite ale piesei. 3 (topogr.) Sin. Curbă de racordare (v.). Racordare a biefurilor (hidrot.) Racordare a sectoarelor unui curs de apă natural sau ale unui canal, provocate de accidente ale albiei. Rad (fiz.) Unitate de doză absorbită, egală cu doza absorbită echivalentă cu 100 ergi/gram. Radar (telc.) Sistem de radiolocaţie în care, cu ajutorul unui tub catodic şi al unei aparaturi anexe, se determină distanţa de la punctul de observaţie la un obiect ale cărui proprietăţi electrice diferă mult de cele ale mediului înconjurător (v. planşa LXXXIII). în unele sisteme, aceasta se realizează măsurînd timpul în care undele electromagnetice, modulate în impulsuri şi emise de antena radiolocatorului (v. planşa LXXXIII), se propagă pînă la obiectul respectiv, de care se reflectă, revenind apoi la antena radiolocatorului. în alte sisteme (de ex. în radarul panoramic), pe ecranul oscilografului catodic apare harta regiunii supuse observaţiei. Radă (nav.) Zonă de apă din vecinătatea unei coaste, apărată de valuri şi de curenţi în mod natural sau printr-o serie de construcţii, în care pot ancora şi staţiona nave. * Radială, maşină ^ (mş.) Maşină- unealtă echipată cu un cărucior port-unealtă deplasabil şi ghidat de-a lungul unui braţ orizontal rotitor, braţul putînd fi nedeplasabil sau deplasabil în înălţime. Radian (unit.) Unitate de măsură pentru unghiurile plane; e unghiul la centrul unui cerc, care corespunde unui arc de cerc de lungime egală cu cea a razei cercului. Unghiul de 90° corespunde la tc/2 radiani; un radian are aproximativ 57* 17*45”. Se notează cu simbolul rad sau rd. Radianţă (fiz.) Mărime egală cu raportul dintre fluxul luminos emis de un izvor de lumină şi aria suprafeţei emiţătoare. Radiator 1 (fiz., tehn.) Aparat care emite radiaţii. 2 (telc.) Sistem care radiază unde. Radiator acustic (fiz., tehn.) Aparat care emite sunete în diferite direcţii (ex.: megafon, cornet acustic etc.). Radiator cu gaz (inst.) Aparat cu ajutorul căruia încăperile se încălzesc numai prin radiaţie, folosit în locul sobelor. Radiator de calorifer (tehn.) Corp de încălzire metalic alcătuit din unu sau mai multe elemente, cu suprafaţă mare 635 Radiaţie Roentgen în raport cu volumul, prin care circulă un fluid (abur, apă sau aer) cald, cu scopul de a ceda căldură mediului înconjurător. Radiator de motor (mş,) Radiator cu suprafaţă de răcire foarte mare, în care se răceşte apa de răcire a unui motor, pentru a se menţine temperatura de regim a acestuia (v. planşa LXXXIV). Radiator electric (elt.) a. Aparat de încălzire alcătuit în principal dintr-o rezistenţă electrică ce se încălzeşte prin efect Joule, aşezată, de obicei , în focarul unei oglinzi concave. — b. Element care radiază energie electromagnetică. Radiator izotropic (telc.) Radiator care radiază la fel în toate direcţiile spaţiului. Radiator sferic (telc.) Sin. Radiator izotropic (v.). Radiaţia căldurii (fiz., tehn.) Transmitere a căldurii prin radiaţie emisă de un corp cald. Cînd radiaţiile sînt absorbite, energia transmisă sub forma de radiaţii se transformă în căldură. Radiaţie (fiz.) a. Emisiune de energie sub formă de radiaţie electromagnetică. — b. Emisiune de energie sub formă de unde elastice. — c. Emisiune a unui fascicul de particule. Radiaţie acustică (fiz.) Emisiune de energie sub formă de unde sonore sau ultrasonore. Radiaţie alfa (a) (fiz.) Fascicul de particule alfa emise de unele elemente radioactive în dezintegrare. Are puterea de pătrundere mică, a cărei valoare depinde de natura elementului radioactiv emiţător şi de cea a mediului străbătut. Radiaţie beta (Ş) (fiz.) Fascicul de particule beta (adică de electroni) emise de unii atomi radioactivi care se dezintegrează. Radiaţie canal (fiz.) V. sub Radiaţie pozitivă. Radiaţie catodică (fiz.) Fascicul de electroni emişi de catodul unui tub în care are loc o descărcare electrică într-un gaz la presiune foarte joasă. Radiaţie corpusculară (fiz.) Fascicul de particule: molecule, atomi sau particule subatomice. Radiaţie cosmică (fiz.) Radiaţie cu compoziţie complexă. Se deosebesc: o radiaţie primară (alcătuită mai ales din protoni cu energie foarte mare), care cade pe straturile superioare ale atmosferei venind din spaţiul interastral, şi o radiaţie secundară, a cărei origine e în diferite procese ce au loc în atmosferă sub acţiunea radiaţiei primare. La suprafaţa Pămîntului, radiaţia cosmică cuprinde o componentă foarte pătrunzătoare (numită componentă dură), alcătuită mai ales din mezoni, şi o componentă mai puţin pătrunzătoare (numită componentă moale), alcătuită din electroni, pozitroni, radiaţie gama etc. Radiaţie de frînare (fiz.) Radiaţie emisă de particule în mişcare, datorită frînării acestora, deci micşorării energiei lor cinetice. Radiaţie electromagnetică (fiz.) Radiaţie care constă în propagarea unui cîmp electromagnetic (ex.: radiaţie gama, X, ultravioletă, vizibilă şi infraroşie, cum şi radiaţiile cu lungimi de undă mai mari decît cele ale radiaţiilor infra-roşii, numite, uneori, radiaţii hertziene). Radiaţie gama (y) (fiz.) Radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă foarte mică, emisă fie în cursul dezintegrării unor nuclee radioactive, fie în urma frînării bruşte a unor particule (electroni, protoni etc.). .Radiaţie infraroşie (fiz.) Radiaţie electromagnetică cu lungimi de undă mai mari decît cele ale radiaţiilor vizibile. V; şi Infraroşu. Radiaţie pozitivă (fiz.) Fascicul de ioni pozitivi care se mişcă într-un tub de descărcare electrică in gaz rarefiat. Dacă catodul tubului e perforat, ionii pozitivi trec dincolo de catod, alcătuind o radiaţie pozitivă numită radiaţie canal. Radiaţie Roentgen (fiz.) Sin. Radiaţie X (v.). Radiaţie termică 636 Radiaţie termică (fiz.) Radiaţie emisă de un corp datorită temperaturii lui. Radiaţia termică a corpurilor solide şi lichide incandescente conţine, în principal, radiaţie infraroşie şi numai o mică proporţie de radiaţie vizibilă. Radiaţie, ţeavă de ^ (met.) Element de încălzire al cuptoarelor cu radiaţie pentru tratamente termice în atmosferă de protecţie, încălzite cu combustibil gazos. Radiaţie ultravioletă (fiz.) Radiaţie electromagnetică cu lungimi de undă mai mici decît cele ale radiaţiei violete. V. şi Ultraviolet. Radiaţie X (fiz.) Radiaţie electromagnetică cu lungimi de undă mai mici decît cele ale radiaţiei ultraviolete şi mai mari decît cele ale radiaţiei gama, obţinută prin frînarea electronilor rapizi în tuburi speciale, cum şi în urma unor procese intraatomice (v. Tub de radiaţie X). Are proprietatea de â străbate prin unele corpuri opace la lumină şi de a impresiona placa fotografică, fiind , de aceea, folosită în radiografie şi radioscopie. (= Radiaţie Roentgen). Radical 1 (chim.) Grup de atomi care rămîne neschimbat într-o reacţie chimică şi care, de regulă, nu se găseşte în stare liberă. Exemple : metil — CH3; fenil -c6h5. 2 (mat.) a. Sin. Rădăcină (v.). — b. Simbolul f care indică operaţia de extragere a rădăcinii a n - a dintr-un număr. Radical acid (chim.) Radical derivat, în principiu, de la un acid, prin înlăturarea atomilor de hidrogen acid prezenţi în moleculă; se găseşte în soluţii ale acidului respectiv. Ex.: radicalul =S04, care se găseşte în toţi sulfaţii. Radical alchilic (chim.) Radical derivat, în principiu, de la un alean, prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din moleculă. Ex.: metil — GH3; etil -c2h5. Radical arilic (chim.) Radical derivat, în principiu, de la im compus aromatic, prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din moleculă. Ex.: fenil — C*H5. Radier (constr.) Placă de beton armat care suportă greutatea unei construcţii şi o transmite terenului. Radiere (fiz.) Emitere de radiaţii. Radio- (fiz.) a» Prefix care indică legătura cu fenomenul de radioactivitate ; exemple: radioelement, radioizotop. — b. Prefix care indică legătura cu o radiaţie, de regulă cu o radiaţie electromagnetică; exemple: radiodifuziune, radiofar etc. Radio (telc.) Termen prescurtat pentru radiofonie. Radioactivă, familie ~ (fiz.) Şir de elemente radioactive care, provenind de la un element (numit cap de familie), se obţin unul din altul prin dezintegrare radioactivă. Se cunosc trei familii radioactive naturale (familia actiniului, a toriului şi a uraniului) şi o familie care conţine numai elemente obţinute în laborator. (= S e r i e radioactivă). Radioactivă, serie ~ (fiz.) Sin. Familie radioactivă (v. Radioactivă, famili e~). Radioactivitate (fiz.) a. Ansamblu de fenomene prezentate de unele elemente ale căror nuclee sînt instabile şi se dezintegrează. Dezintegrarea e însoţită de emisiuni de radiaţii alfa, beta sau gama; prin dezintegrare/ un element radioactiv se transformă într-un alt element, care poate fi, şi el, radioactiv (v. planşa LXXXIV). — b. Capitol al fizicii care studiază dezintegrările radioactive. — c. Sin. Activitate radioactivă (v.). Radioactivitate artificială (fiz.) Radioactivitate a unor elemente produsă în urma unei reacţii nucleare. Râdioaltimetru (av., telc.) Aparat de radiolocaţie instalat la bordul unei aeronave, cu ajutorul căruia se determină altitudinea relativă a aeronavei faţă de sol. Radioaterizare (av.) Metodă de aterizare în zborul fără vizibilitate, în care avionul e condus, în zbor, de radioemi-ţătoare de pe sol. 637 Radiolocator cu mişcare adevărată Radiobaliză (av.) Aparat de radionavi-gaţie situat la sol, care indică trecerea unei aeronave deasupra unui anumit punct geografic. Radiocompas (av.) Aparat de radio -goniometrie instalat la bordul avioanelor şi utilizat pentru radionavigaţie. Radiocomunicaţie (telc.) Transmitere şi recepţie la distanţă a unor sunete, semne sau imagini, cu ajutorul undelor electromagnetice. Radiodifuziune (telc.) Radiocomunicaţie unilaterală care constă în transmiterea sistematică, prin unde electromagnetice neghidate (fără fir), a unui program de sunet, respectiv imagini, destinat recepţiei publice. Radioelectricitate (elt., fiz., telc.) Ramură a ştiinţei şi tehnicii care studiază undele electromagnetice din punctul de vedere al aplicaţiilor lor în radiocomu-nicaţii, radiolocaţie etc. Radioelement (fiz.) Element radioactiv. Radioemisiune (telc.) Emisiune de unde electromagnetice în vederea unei radio-comunicaţii. (=Emisiune radiofonică). Radioemiţător} (telc.) Instalaţie pentru producerea undelor electromagnetice folosite în radiocomunicaţii, alcătuită, în principal, dintr-o sursă" de energie, un dispozitiv de modulare, un generator de înaltă frecvenţă şi o antenă. Radiofar (nav.) Post de radioemisiune echipat pentru emiterea de semnale intr-o anumită succesiune şi direcţie, prin unde electromagnetice (jare servesc la dirijarea navigaţiei aeriene sau maritime. (= Far hertzian). Radioficare (telc.) a. Instalare planificată a unor posturi de radioficaţie în oraşe, sate şi mari întreprinderi, cum şi antrenarea maselor largi ale populaţiei spre audiţiile de radio. — b. Sin. (impropriu) pentru Radioficaţie (v.). Radioficaţie (telc.) Sistem de radio-recepţie în care un singur aparat receptor deserveşte, prin intermediul unui am- plificator, mai multe difuzoare instalate la distanţe relativ mari, de care e legat prin conductoare electrice. Radiofonie (telc.) Transmitere şi re-cepţionare a sunetului cu ajutorul undelor electromagnetice, fără a folosi fire conductoare între postul de emisiune şi cel de recepţie. Radioghidaj (tehn.) Conducere a unui vehicul în mişcare cu ajutorul undelor electromagnetice folosite în radiocomunicaţii. Radiogoniometrie (nav.. telc.) Metodă de determinare a direcţiei în care se află un emiţător, utilizînd proprietăţile de directivitate ale antenelor receptorului. Radiogoniometru (telc.) Instalaţie de radiorecepţie pentru determinarea direcţiei din care vine o radioemisiune; e folosită în navigaţia fără vizibilitate şi în radiolocaţie (v. planşa LXXXIV). Radiogoniometru de ghidaj (nav.) Radiogoniometru care recepţionează undele ultrascurte emise de radiofarurile de ghidaj. Radiografie (fiz., tehn.) a. Examinare a unui corp opac cu ajutorul înregistrării fotografice obţinute cu radiaţii X care străbat acel corp, bazată pe faptul că substanţe diferite au opacităţi diferite pentru radiaţia X. (=Roentgenogra-f i e). — b. Fotogafie obţinută cu ajutorul radiaţiilor X. (=R a’d i o g r a m ă). Radiogramă 1 (fiz., tehn.) Sin. Radiografie (v. Radiografie b). 2 (telc.) Sin. Radiotelegramă (V.). Radioitinerar (nav.) Itinerar urmat de o aeronavă care se conduce după semnalele primite de la farurile hertziene. Radioizotop (fiz.) Izotop radioactiv. Radiolocator (nav., telc.) Instalaţie care serveşte la radiolocaţie. Radiolocator cu mişcare adevărată (nav.) Radiolocator de navigaţie care indică viteza navei prin rezolvarea triunghiului vitezelor, cunoscînd drumul şi viteza na- Radioloeaţie 638 vei proprii, direcţia mişcării relative şi viteza relativă a ţintei. Radioloeaţie (telc.) a. Determinare a poziţiei unui post de radioemisiune cu ajutorul a două sau al mai multor posturi de radiorecepţie, fiecare dintre ele determinînd direcţia din care primeşte, cu intensitatea maximă, undele electromagnetice emise de postul emiţător. —b. în sens larg, orice metodă care permite localizarea în spaţiu a unui obiect, cu ajutorul undelor electromagnetice (deci şi radarul). —c. în general, determinare a poziţiei relative a unui obiect faţă de un anumit reper, fără participarea activă a obiectului la această operaţie, folosind unde radioelectrice. Radiologie (fiz., tehn.) Ramură a fizicii şi a tehnicii care se ocupă cu studiul şi cu aplicaţiile în biologie (inclusiv în medicină), în metalografie etc., ale radiaţiilor X şi ale radiaţiilor emise de substanţele radioactive. Radiometalografie (met.) Ramură a metalografiei care se ocupă cu studiul structurii metalelor folosind radiaţii X, cum şi cu metodele de cercetare nedistructivă, cu radiaţii X, a pieselor metalice. Radiometru (fiz.) Instrument de măsurat micile intensităţi de radiaţie, mă-surînd unghiul cu care se roteşte un echipaj mobil alcătuit dintr-o vergea suspendată orizontal, ce are la un capăt o foiţă subţire pe care cade fluxul de radiaţie. Radiometru acustic (telc.) Instrument de măsurare a presiunii de radiaţie acustică (v. planşa LXXXIY). Radionavigaţie (av., nav:) Conducere, prin mijloace radiotehnice, a unei nave, aeriene sau maritime. Radionuclid (fiz.) Nuclid radioactiv. Radioporţelan (st. cer.) Sin. Ultra-p or ţel an (v.). Radioreceptor (telc.) Aparat pentru recepţionarea undelor electromagnetice folosite în telecomunicaţii. Radiorecepţie (telc.) Recepţie a unei radiocomunicaţii. Radioreleu (telc.) Instalaţie alcătuită din două staţii terminale şi mai multe staţii intermediare, permiţînd realizarea unei comunicaţii fără fir între cele două staţii finale, prin intermediul staţiilor intermediare. Radioscopie (fiz.) Examinare a unui corp cu ajutorul umbrei care apare pe un ecran fluorescent, produse de radiaţia X ce străbate acel corp. (= Roent* genoscopie). Radiotehnică (telc.) a* Tehnică a curenţilor de înaltă frecvenţă, care foloseşte undele electromagnetice pentru transmiterea şi recepţionarea la distanţă a sunetelor, semnelor şi imaginilor. —b. Tehnică a fabricării aparatajului pentru radiocomunicaţii. Radiotelefonie (telc.) Comunicaţie radiofonică în ambele sensuri între două posturi echipate fiecare cu cîte un aparat de emisiune şi unul de recepţie. Radiotelegrafie (telc.) Comunicaţie telegrafică prin unde electromagnetice. ( = Telegrafie fără fir). Radiotelegramă (telc.) Telegramă transmisă prin radio. (= Radiogramă). Radiotransmisiune (telc.) Transmitere la distanţă, prin unde electromagnetice, a unor sunete, semne sau imagini. Radiu (chim., fiz.) Ra. Element cu nr. at. 88; gr. at. 226, 05. Metal alcalino-pămîntos, radioactiv, foarte rar, care face parte din familia uraniului şi se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 1 590 de ani, cu emisiune de particule alfa, trecînd în radon. Radiu F (chim., fiz.) Sin. Polon iu (v.). Radon (chim., fiz.) Rn. Izotop cu gr. at. 222 al elementului cu nr. at. 86. E un gaz radioactiv, rezultat din dezintegrarea ra-diului şi face parte din grupul gazelor nobile. Se dezintegrează cu emisiune de particule a trecînd în poloniu. (= Emanaţie de radiu). 639 Bampă RAF (telc.) V. Reglare automată a frecvenţei. Raf (tehn.) Sin. Şină de roată (V.). Rafie (text.) Denumire a plantelor (palmieri) şi a firelor extrase din ele, care, răsucite, servesc la confecţionarea diverselor feluri de legături (sfoară, odgoane, plase etc.). Rafinare 1 (hîrt. cel.) Operaţie de destrămare şi mărunţire a refuzului de la sortarea celulozei sau a pastei mecanice, pentru a forma o nouă pastă. 2 (tehn.) Purificare a unui produs de substanţele străine pe care le conţine, prin: filtrare (de ex. în cazul uleiurilor), absorbţie cu pămînturi absorbante sau cu negru animal (în cazul uleiurilor), prin reacţii chimice (la metale, la zahăr etc.), spălare cu soluţii etc. Rafinărie (ind. chim.) a. Instalaţie pentru rafinarea anumitor produse. — b. Nume impropriu pentru o uzină în care se obţin anumite produse şi în care aceste produse sînt şi rafinate (ex.: rafinărie de ţiţei, de zahăr). Rafinor (hîrt. cel.) Maşină pentru îndepărtarea din celuloză a fibrelor necorespunzătoare pentru fabricarea hîrtiei. Raibă (alim.) Maşină pentru mărun-ţirea cartofilor, uneori şi a boabelor de porumb, folosită în fabricile de extragere a amidonului. Ramare (nav.) Operaţie de mînuire a ramelor pentru propulsarea ambarcaţi-ilor cu rame. Ramă 1 (arh.) Sin. Chenar (v.). 2 (nav.) Pîrghie cu o extremitate plată numită pană, folosită la propulsarea ambarcaţiilor, acţionată prin forţa musculară a* omului. 3 (tehn.) Sin. Şasiu (v.). Rambleiere (mine) Operaţie de umplere cu material steril a golurilor rămase într-o mină, în urma unei explozii. Rambleiere hidraulică (mine) Rambleiere la care rambleul mărunţit e transportat şi pus în loc cu ajutorul apei sub presiune, prin conducte. Rambleiere manuală (mine) Rambleiere la care rambleul e pus în loc prin lopătare sau prin răsturnarea vagonetelor, şi, uneori, şi cu ajutorul altor mijloace de transport. Rambleiere mecanică (mine) Rambleiere la care rambleul mărunţit e proiectat cu putere în golul de rambleiat, cu ajutorul unor maşini speciale, echipate fie cu roţi sau cu tobe rotitoare, cu palete, fie cu benzi fără sfîrşit de oţel sau de curea cau-ciucată. Rambleiere pneumatică (mine) Rambleiere la care rambleul mărunţit e transportat şi pus în loc cu ajutorul aerului comprimat, prin conducte. Rambleul (constr.) Construcţie de pămînt în umplutură (dig, terasament etc.). 2 (mine) Material steril care serveşte la umplerea golurilor rămase într-o mină în urma exploatării. Rameză (text.) Dispozitiv mecanic de uscat ţesături în stare întinsă. Ramie (text.) Fibră textilă suplă şi foarte rezistentă, produsă de o plantă originară din Asia. Se întrebuinţează la confecţionarea de dantele, perdele, plase pescăreşti (deoarece rezistă bine la apă) etc. Ramificaţie 1 (c.f.) Sin. Schimbător de cale (v.). 2 (gen.) a. Despărţire a unei conducte, căi de comunicaţie etc., în două sau în mai multe ramuri, -b. Despărtitură rea-lizată în urma unei ramificaţii,'în sensul de sub a. 3 (hidrot.) Piesă fasonată de fontă, gresie ceramică, ciment etc., folosită ca îmbinare la locul de ramificare a două sau a trei conducte. Rampă 1 (c.f.) Declivitate (v.), exprimată în procente, a unei căi de comunicaţie urcătoare. 2 (mine) Excavaţie minieră de legătură între un puţ de extracţie şi galeria de transport. Rampele sînt dotate cu linii de garaj şi cu instalaţii pentru introducerea şi scoaterea vagonetelor din colivii sau pentru încărcarea schipurilor, Rampă de lansare 640 3 (transp.) Platformă orizontală situată la nivelul podinei unui vehicul, destinată încărcării sau descărcării acestuia. Rampă de lansare (gen.) Suport orien-tabil cu diferite dispozitive de ghidare, de .pe care se lansează avioanele catapultate sau unele rachete de luptă, meteorologice, geofizice etc. Ramură (mat.) Arc al unei curbe plane, alcătuit din puncte situate în vecinătatea unui punct singular sau a unui punct multiplu. Randalinare (tehn.) Imprimare a unor zimţi pe o piesă, cu ajutorul randalinei. Operaţia se execută fie în scop decorativ, fie, mai ales, pentru a obţine o suprafaţă aspră, pe care să nu alunece degetele celui care mînuieşte piesa. (= Moletare). Randalină (tehn.) Unealtă metalică în formă de rotiţă cu muchia zimţuită, folosită pentru a imprima, pe suprafaţa unei piese, forma negativă a zimţilor. (= M o-letă). Randament (tehn.) Raport între valoarea unei mărimi conservative, utile, restituită de un sistem tehnic, şi valoarea aceleiaşi mărimi sau a unei mărimi de acelaşi fel, absorbită de sistem. Mărimea conservativă, utilă, poate fi o putere, o energie, o sarcină electrică etc. Noţiunea de randament nu se aplică mărimilor care nu se conservă (de ex. tensiunii electrice, presiunii etc.). Randament economic (termot.) Raport între echivalentul caloric al lucrului mecanic efectiv produs într-o instalaţie termică de forţă şi cantitatea de căldură absorbită, ţinînd seama şi de pierderile de căldură. Randament economic al unui motor (mş.) Raport între puterea efectivă şi cea"teoretică ale motorului. (== Randament total al motorului). Randament efectiv (termot.) Raport între echivalentul caloric al lucrului mecanic efectiv şi cantitatea de căldură absorbită. Randament energetic (tehn.) Raport între energia utilă restituită de un sistem tehnic şi energia absorbită de acesta, într-un interval de timp dat. Randament indicat 1 (mş., tehn.) a. Raport între puterea unui motor dedusă din diagrama indicată şi puterea teoretică a motorului. — b. Raport între puterea unei maşini generatoare dedusă din diagrama indicată şi puterea absorbită de maşina generatoare. 2 (termot.) Raport între echivalentul caloric al lucrului mecanic indicat corespunzător unui ciclu real şi cantitatea de căldură absorbită. Randament mecanic (tehn., termot.) Raport între puterea efectivă a unui motor şi puterea lui indicată, diferenţa dintre aceste două puteri fiind pierdută numai prin frecări, respectiv între lucrul mecanic efectiv efectuat de un motor şi lucrul mecanic indicat. Randament termic 1 (tehn.) Raport între căldura obţinută în locul dorit dintr-un sistem tehnic şi căldura totală conţinută în combustibilul consumat. 2 (termot.) într-un ciclu motor teoretic (reversibil), raport între echivalentul caloric al lucrului mecanic produs, respectiv între diferenţa dintre căldura absorbită şi cea cedată, şi cantitatea de căldură absorbită. Valoarea randamentului termic e maximă pentru ciclul Carnot. Randament termodinamic (tehn.) Raport între lucrul mecanic indicat (dedus din diagrama de funcţionare a unui motor) şi lucrul mecanic teoretic produs conform ciclului teoretic după care funcţionează motorul. (= Randament intern). Ranfluare (nav.) Operaţie de ridicare la suprafaţă şi de repunere în stare de plutire a unei nave scufundate. Rangă (tehn.) Tijă de oţel teşită la un capăt, folosită ca pîrghie, în special pentru săltarea şi deplasarea unor obiecte grele. Ranversare (av.) Evoluţie acrobatică complexă a unui avion, constînd din cabrarea avionului şi întoarcerea lui, care se execută pentru schimbarea rapidă, cu 180°, a direcţiei de zbor, prin urcarea prealabilă a avionului într-un plan vertical. 641 Raşchetare Rapel (tehn.) Readucere în poziţia iniţială a unei piese, fie sub acţiunea greutăţii proprii, fie printr-un resort, fie prin dispozitive combinate care acţionează atît prin resorturi, cît şi prin greutate proprie. Rapid (hidrot.) Canal cu pantă mai mare decît panta critică şi care racordează două tronsoane ale unui curs de apă situate la înălţimi diferite. Raport 1 (mat.) Cît dintre două mărimi. 2 (text.) Număr de fire după care se repetă desenul unei ţesături într-o direcţie perpendiculară pe unul dintre sistemele de fire (v. planşa LXXXIV). Raport anarmonic (mat.) Expresia: în care a, ht c, d sînt patru numere. Raport apă /ciment (constr.) Raportul dintre cantităţile de apă (în greutate) şi de ciment, întrebuinţate la prepararea unui beton sau a unui mortar de ciment. (== Factor apă/ciment). Raport de asemănare (mat.) V. sub Asemănare. Raport de compresiune (mş.) a. Raport între volumul maxim ocupat de gaze în cilindrul unui motor cu ardere internă şi volumul aceloraşi gaze la sfîrşitul cursei de compresiune. — b. Raport între presiunea finală la care un gaz iese dintr-un compresor şi cea la care el intră în compresor. La compresoarele cu mai multe trepte există rapoarte de compresiune pentru fiecare treaptă şi un raport total de compresiune egal cu produsele rapora-telor treptelor. Raport de demultiplicare (tehn.) V. sub Raport de transformare 2. Raport de înfăşurare (elt.) Raport între numărul de spire ale înfăşurărilor primară şi secundară ale unui transformator. Raportul dintre numărul de spire primare şi cel de spire secundare e raportul de înfăşurare dinspre primar spre secundar, iar raportul dintre numărul de spire secundare şi cel de spire primare , rapor- tul de înfăşurare dinspre secundar spre primar. Raport de multiplicare (tehn.) V. sub Raport de transformare 2. Raport de transformare 1 (elt.) Raport între tensiunea la bornele secundarului şi cea la bornele primarului unui transformator; uneori, prin raport de transformare se înţelege raportul dintre intensitatea curentului din primar şi cea a celui din secundar. 2 (tehn.) Cît dintre viteza unui element condus al unui mecanism şi viteza elementului conducător. Acest cît, care se referă la transformarea mişcării, se numeşte raport de multiplicare sau de demultiplicare, după cum el e supraunitar sau sub unitar. Raport de transformare nominal (elt.) Raport între curentul (tensiunea) nominal (ă) din primar şi curentul (tensiunea) nominal(ă) din secundar. Raport de transmitere (tehn.) Cît dintre turaţia unei roţi antrenate şi cea a roţii care o antrenează. Raport molar (chim. fiz.) Concentraţie a unei soluţii, exprimată în moli de substanţă dizolvată în moli de solvent. Raportor (desen) Instrument de metal sau alt material, de forma unui semicerc împărţit în 180° (sau 200g), care serveşte la măsurarea unghiurilor. Raportor Douglas (nav.) Raportor special folosit pentru trasare, pe harta maritimă, a drumurilor şi a relevmentelor. Rariţă (agr.) Unealtă agricolă de forma a două corpuri de plug reunite. RAS (telc.) Prescurtare pentru reglarea automată a sensibilităţii. Sistem prin care intensitatea semnalului sonor produs de difuzorul unui receptor nu depinde practic de fading, între limitele largi de variaţie a semnalului de intrare. Raster (poligr.) Sin. Sită (v.). Raşchetare 1 (constr.) Operaţie de realizare a unui aspect zgrunţuros unei suprafeţe netede de piatră sau tencuială. Raşchetă 642 2 (tehn.) Curăţire cu raşcheta a unei piese metalice. Raşchetă (tehn.) Unealtă, de obicei în formă de daltă încovoiată, cu care se rad vopseaua, rugina, funinginea, zgura de pe o suprafaţă. Raşpel (tehn.) Unealtă de forma unei pile late, cu dinţare mare, discontinuă, folosită la prelucrarea prin aşchiere a pieselor de lemn, de os, de piele etc., cum şi a celor de metale moi, pentru degroşarea lor (v. planşa LXXXIY) (= R aş pil). Raşpil (tehn.) Sin. Raşpel (v.). Rateu 1 (mine) Accident la explodarea unor găuri de mină, care constă fie în faptul că o gaură nu a luat deloc foc, fie că nu tot cartuşul a făcut explozie. 2 (mş.) Defect în funcţionarea unui motor cu electroaprindere (cu explozie), care constă în arderea incompletă a combustibilului, ceea ce are ca urmare fie evacuarea combustibilului nears, fie arderea lui prin explozie în afara cilindrului (în carburator, în ţeava de eşapament etc.). Ratieră (text.) Dispozitiv care înlocuieşte pedalele cu excentrice la războiul de ţesut cu iţe multe, pentru a provoca ridicarea şi coborîrea iţelor în ordinea comandată de o cartelă găurită în raport cu desenul ţesăturii. Ratinare (text.) Operaţie prin care se dă un aspect buclat feţei unei ţesături, răsucind în jurul lor firişoarele scămoşate de pe faţa ţesăturii. Raţcă (text.) Lînă de oaie foarte groasă, aspră’, fără ondulaţii, cu lungimea fibrei între 20 şi 35 cm. Raţie (mau) V. sub Progresie. Raţie apă-ţiţei (petr. gaze) Raport între cantitatea de apă şi cea de ţiţei, extrase dintr-o sondă într-un anumit interval de timp. Raţie de injecţie (petr. gaze) Raport între cantitatea de gaze (exprimată în Nm3) injectate într-o sondă în erupţie artificială şi cantitatea de ţiţei (exprimată în m3 sau în t) produs de acea sondă în acelaşi interval de timp. Raţie gaze-ţiţei (petr. gaze) Raport între cantitatea’ de gaze şi cea de ţiţei, extrase din sondă la suprafaţă în acelaşi interval de timp (24 ore). (= Factor g a z e-ţ i ţ e i). Raţionalizare (tehn.) Introducere a metodelor de folosire mai bună a utilajului, a spaţiului de lucru etc. Ravenă (hidrot.) Formaţie torenţială care depăşeşte, ca proporţii, ogaşul (v.), constituind faza premergătoare torentului. Raz (tehn.) a. Rangă. — b. Unealtă a dogarului, de forma unei dălţi, folosită la curăţirea pieselor de lemn. — c. Sin. Răzuitor (v.). Rază 1 (fiz.) a. Traiectorie după care se propagă o radiaţie electromagnetică. Exemplu: rază de lumină. — b. Termen folosit uneori pentru radiaţie. Exemplu: raze X. 2 (mat.) a. Dreaptă care uneşte un punct particular din spaţiu cu un punct oarecare de pe o curbă (de ex. raza unui cerc.). — b. Lungime a razei definite sub a, cuprinsă între punctul particular şi punctul de pe curbă. Rază de acţiune (nav.) Distanţă maximă pe care o pot parcurge un avion sau o navă cu cantitatea maximă de combustibil şi de provizii încărcate la bord. Rază de curbură (mat.) Rază pe care o are, în fiecare punct al unei curbe, cercul osculator ce trece prin acel punct. Rază de giraţie (mec.) Sin. Rază de inerţie (v.). Rază de inerţie (mec., rez. mat.) Rădăcina pătrată a raportului dintre momentul de inerţie axial şi aria unei secţiuni. (= Rază de giraţie). Rază hidraulică (hidrot.) Raport dintre aria secţiunii de scurgere şi perimetrul udat, la un canal sau la un curs de apă. Raza incidenţă (fiz.) Rază care cade pe o suprafaţă. Rază reflectată (fiz.) Rază care se reîntoarce în mediul din care a venit o rază incidenţă pe o suprafaţă, urmînd legile reflexiei. Planşa LXXXI Radiatoare de motor celulare Radioactivitate a — în fagure; b — de tablă ondulată. Comportarea radiaţiilor a, 3 şi y în cîmpul unui condensator electric 1 — conteiner; 2 — substanţă radioactivă. Schema de principiu a unui radiogoniometru cu cadre încrucişate A şi B — cadre verticale fixe; a şi b — bobine fixe; c — bobină căutătoare, ce se roteşte în interiorul bobinelor (a) şi (6). a b Raşpele de mînă, de diferite forme a, b şi c — cu coadă ascuţită pentru miner; d — cu coadă lăţită; e — fără mîner. Raport textil Raport egal, 3/3, de fire de urzeală cu numărul firelor de bătătură Bază refractată 644 Bază refractată (fiz.) Rază transmisă prin suprafaţa care separă două medii şi pe care a căzut o rază incidenţă, urmînd legile refracţiei. Rază vectoare (mat.) Segment de dreaptă îndreptat dintr-un punct particular către un punct din spaţiu. Raze conjugate (fiz.) Sistem format din raza incidenţă pe un sistem optic şi raza emergentă corespunzătoare. Razmot (av.) Zbor orizontal al unei aeronave la înălţime foarte mică. Răcire 1 (fiz.) Scădere provocată a temperaturii unui corp datorită cedării de căldură către un alt corp, cum şi, în cazul unui lichid, evaporării unei părţi din lichidul respectiv, iar în cazul gazelor, unei destinderi adiabatice. 2 (tehn.) Menţinere a temperaturii unui sistem tehnic (un motor, o maşină de lucru etc.) în care se dezvoltă căldură, prin trecerea căldurii spre mediul exterior, printr-un curent de fluid refrigerent (aer, apă, ulei etc.) cu o temperatură mai joasă decît cea a sistemului etc. Poate fi artificială sau naturală, continuă sau intermitentă. Răcitor (tehn.) a. Schimbător de căldură folosit pentru răcirea unui material sau pentru împiedicarea ridicării temperaturii unui material ori a unui spaţiu închis, cu ajutorul unui agent refrigerent (gheaţă, lichid volatil, aer sau apă rece etc.). r- b. Dulap cu pereţii izolanţi, în care se poate menţine o temperatură joasă fie prin răcire cu ajutorul unui agent refrigerent, de obicei cu gheaţă, fie cu o instalaţie frigoriferă (v. planşa). Răcitor cu absorbţie (tehn.) Schimbător de căldură în care scăderea temperaturii se obţine cu ajutorul unei instalaţii frigorifice, prin desorbţia unui gaz dintr-un lichid în care fusese absorbit în prealabil. Desorbţia e realizată sub acţiunea căldurii, care poate fi degajată de o rezistenţă încălzită electric sau care poate fi obţinută prin arderea unui combustibil, de obicei gazos. Răcitor cu compresiune (tehn.) Schimbător de căldură în care scăderea temperaturii se obţine cu ajutorul unei instalaţii frigorifice, prin comprimarea unui gaz (de obicei bioxid de sulf) cu un compresor (antrenat de obicei cu un electromotor); circulînd, apoi, într-o reţea de ţevi, gazul se răceşte prin destindere (v.planşaLXXXV). Rădăcină (mat.) a. Număr care, ridicat la o putere, dă un număr dat. De exemplu, rădăcina pătrată a unui număr e numărul care, ridicat la pătrat, dă numărul dat. (= Radical), — b. Valoare care, dată necunoscutei dintr-o ecuaţie, verifică acea ecuaţie. Rădăcină a cusăturii (met.) Primul rînd de material de adaos depus de-a lungul muchiei unei suduri. Răpirea stîlpilor (mine) Operaţie de recuperare a stîlpilor de lemn sau metalici din susţinerea abatajelor, la exploatarea prin surpare dirijată, sau din susţinerea altor lucrări miniere. Băsfrîngere (piei.) Operaţie de pregătire şi asamblare a pieselor de feţe de încălţăminte, efectuată în scopul întăririi şi al înfrumuseţării marginii pieselor. Răspuns (telc.) Sin. Eficacitate (v.), Senzitivitate. Răspuns axial (telc.) V. Eficacitate axială. Răspuns de presiune (telc.) V. Eficacitate de presiune. Răspuns de tensiune în cîmp liber (telc.) V. Eficacitate de tensiune în cîmp liber. Răspuns la curent (telc.) Pentru un transductor emiţător de sunete, la o frecvenţă specificată, raport între presiunea acustică eficace produsă de acest transductor la o distanţă specificată de centrul său acustic într-o direcţie definită, şi curentul care trece între bornele de intrare. Răspuns la putere (telc.) Pentru un transductor care emite sunete, la o frecvenţă specificată, raport între pătratul valorii eficace a presiunii acustice produse de acest transductor la o distanţă specificată de centrul său acustic într-o direcţie definită, şi rădăcina pătrată a puterii electrice de intrare. Răspuns la tensiune (telc.) Pentru un transductor care emite sunete, la o frec- 645 Răzuitor venţă specificată, raport între presiunea acustică eficace produsă de transductor, la o distanţă specificată de centrul său acustic într-o direcţie definită, şi tensiunea semnalului aplicat la bornele de intrare. Răspuns omnidirecţional (telc.) V. Eficacitate omnidirecţională. Răspuns parafonic (telc.) V. Eficacitate parafonică. Răspuns relativ (telc.) V. Eficacitate relativă. Răsturnător (tehn.) Sin. Bascula-tor (v.). Răsucire 1 (lemn) Deformare elicoidală a feţelor cherestelei de grosime mică (v. planşa LXXXV: Defecte de curbare a pieselor de lemn). 2 (rez. mat.) Sin. Torsiune (v.). 3 (tehn.) Deformare permanentă a unui material (datorită unui moment de torsiune) ce are drept efect deplasarea cu un unghi crescînd (la fiecare secţiune succesivă a piesei) a materialului de pe aceeaşi generatoare iniţială. (— Torsiune). 4 (text.) Operaţie din filatură prin care îirul e răsucit în jurul axei lui sau prin care două sau mai multe fire se răsucesc între ele. Răsuflător (mş.) Tub de aerisire a carterului unui motor cu electroaprindere, prin care se evacuează gazele ce pătrund în carter, pentru a echilibra presiunea din interiorul lui cu cea exterioară; e folosit la motoarele de avion. Răşină (chim.) Amestec de substanţe, în general cu structură macromoleculară, casant sau cu consistenţă fluidă, secretat de unele plante sau, mai rar, de unele insecte. Se deosebesc trei grupuri de răşini vegetale: răşini gumoase, care conţin mari cantităţi de gume vegetale; oleorăşini (numite şi balsamuri), care conţin terpene şi anumiţi esteri; răşini reziduale produse prin evaporarea componenţilor volatili ai oleorăşinilor. Răşină asfaltică (chim.) Amestec de substanţe macromoleculare, care se găseşte în asfaltul din ţiţei. Răşină sintetică (ind. chimi) Substanţă obţinută prin polimerizarea unor substanţe organice şi ale cărei proprietăţi fizice sînt asemănătoare proprietăţilor răşinilor naturale. Unele răşini sintetice sînt întrebuinţate ca mase plastice. Răşini alchidalice (ind. chim.) Sin. A1 c h i d a 1 i (v.). Răşini carbamidice (ind. chim.) V. sub Aminoplaste. Răşini epoxidice (ind. chim.) Răşini sintetice întrebuinţate ca adezivi pentru metale, în locul sudurilor, sau între metale şi sticlă, porţelan, materiale plastice etc., cum şi ca răşini de turnare, ca materiale stratificate pentru elemente de construcţie, ca plastifianţi etc. Răşinifenolice (ind. chim.) Sin. F e n o-p las te (v.). Răşpăluire (tehn.) Operaţie de degro-şare prin aşchiere a unor piese cu ajutorul raşpelului. Război de ţesut (text.) Mecanism pentru confecţionarea unei ţesături din fire textile, alcătuit, în principal, din două suluri, unul pentru înfăşurarea urzelii, iar celălalt, pentru înfăşurarea pînzei ţesute, din iţe (care la războiul manual sînt acţionate de pedală, iar la cel mecanizat, de nişte excentrice sau de o ratieră), din vatala care bate bătătura şi, la războiul mecanizat, din dispozitivul de aruncare a suveicii. Războaiele de ţesut moderne funcţionează fără suveică, cu transportul pneumatic al bătăturii (v. planşa LXXXV). Răzuire 1 (met. pr.) Operaţie de super-netezire a suprafeţelor metalice, executată manual sau mecanizat, cu ajutorul unei maşini de răzuit. 2 (tehn.) Operaţie de curăţire, cu ajutorul răzuitorului, a unei piese metalice sau de lemn. Răzuire de dinţare (met. pr.) Sin. Şeveruire (v.). Răzuitor 1 (met.) Unealta de oţel, de forme diferite, cu unu sau cu mai multe tăişuri, folosită pentru răzuirea (v.) pieselor metalice. (= Ş a b ă r). Răzuitor de dinţare 646 2 (tehn.) a. Unealtă constituită dintr-o lamă de oţel special, ascuţită cu „aţă“, adică cu muchia tăietoare adusă în unghi drept faţă de planul lamei, folosită la ajustarea sau la netezirea pieselor (metalice, de lemn, de talpă, de material plastic etc.). (== Raz, Ţicling). — b. Piesă metalică sau de lemn, în formă de lamă, cu care se desprinde (se ,,rade“) un material pulverulent sau păstos ce a aderat la o suprafaţă. Răzuitor de dinţare (met. pr.) Sin. Şever (v.). Răzuitor de parafină (petr. gaze) Dispozitiv constituit dintr-o serie de cuţite de oţel montate pe o tijă şi folosit la curăţirea parafinei depuse pe pereţii ţevilor de extracţie sau ai conductelor pentru transportul ţiţeiului. Rb (chim.) Simbol pentru elementul Rubidiu. Re (chim.) Simbol pentru elementul Reniu. Reactant (chim.) Substanţă care ia parte la o reacţie chimică. Reactanţă (elt.) a. Mărime egală cu rădăcina pătrată a diferenţei dintre pătratele impedanţei şi rezistenţei unui circuit. Reactanţa circuitului, pentru un curent pe pulsaţie co, e coL — 1 /Cco, unde L e inductivitatea circuitului, iar C capacitatea de circuit. Termenul co£ se numeşte reactanţă inductivă, iar — 1/Cco, reactanţă capacitivă. în sistemul SI, reactanţa se măsoară în ohmi. — b. Bobină de fir conductor folosită pentru a produce reactanţa circuitului în care se montează. Reactanţă acustică (telc.) Parte imaginară a impedanţei acustice. Reactanţă acustică intrinsecă (telc.) Componentă imaginară a impedanţei acustice intrinsece. Reactanţă mecanică (telc.) Componentă imaginară a impedanţei mecanice. Reactiv (chim.) Substanţă folosită pentru a reacţiona cu o altă substanţă, cu scopul de a o transforma pe aceasta din urmă. (= Agent chimic). Reactiv de flotaţie (mine) Substanţă care se adaugă tulburelii de flotaţie, pentru a produce o spumă stabilă sau pentru a modifica flotabilitatea selectivă a mineralelor. Se grupează în: spumanţi (de ex.: acid crezilic, ulei de pin etc.), depresanţi sau inhibitori (de ex.: amidon, cazeină, oxid de calciu, sulfit de sodiu etc.), colectori sau aglomeranţi (de ex.: xantaţi, mercaptani, tiofosfaţi etc.), antitoxine (de ex.: carbonat de sodiu, oxid de calciu, cianură de potasiu etc.). Reactivant (mine) Substanţă chimică cu rolul de a reda, anumitor minereuri, proprietatea de a putea fi flotate, proprietate pe care au pierdut-o în urma unor reacţii de suprafaţă. Astfel, blenda tratată cu o soluţie de sulfat de cupru de o anumită concentraţie poate fi iar flotată. Reactivitate (chim.) Capacitate a uniii atom, a unei molecule sau a unui radical de a intra în reacţie. Reactor 1 (elt.) Bobină folosită pentru a introduce o reactanţă în circuitul în care e montată. 2 (fiz., chim., tehn.) Parte a unei instalaţii în care se efectuează o reacţie chimică sau nucleară. 8 (tehn.) Aparat care foloseşte forţa de reacţiune a gazelor de ardere, la evacuarea lor printr-un efuzor, pentru a deplasa vehiculul pe care e montat. Propulsia se realizează datorită reacţiunii dintre efuzor şi gazele de ardere, la ieşirea lor în atmosferă. Reactorul e constituit dintr-un corp de formă exterioară aerodinamică, în interiorul căruia se găsesc: un difuzor prin care aerul pătrunde în reactor şi care reduce viteza acestuia, mărindu-i presiunea; uneori un grup turbocompresor pentru mărirea presiunii aerului combu-rant; sistemul de alimentare cu combustibil; camera de ardere; un efuzor prin care sînt evacuate gazele de ardere; dispozitivele de reglare şi de comandă. Se cunosc următoarele tipuri de reactoare: rachetă, motoreactor, turboreactor, statoreactor, pulsoreactor, cum şi moto-propulsoare şi turbopropulsoare care folosesc forţa de reacţiune a gazelor de ardere, pentru mărirea forţei de propulsie. Planşa LXXXV Defecte de curbare a pieselor de lemn a — răsucire; b — bombare; c — arcuire după canturile piesei; d — arcuire după fetele piesei. Instalaţie de răcire prin termosifon 1 — curent de apă rece; 2 — curent de apă caldă; 3 — radiator; 4 — ţeavă de preaplin; 5 — ventilator; 6 — blocul cilindrilor; 7 — chiulasă. 1 şi V — urzeală; 2 — fire de bătătură; 3 — traversa din spate; 4 — iţe; 5 — ochiurile cocletelor; 6 — vatală cu spată; 7 — suveică; 8 — traversa din faţă; 9 şi 9 pedale; 10 — contragreutate de întindere a urzelii; 11 — ţesătură. Eăcitor cu compresiune şi răcitor cu absorbţie (scheme) a — răcitor cu compresiune; 1 — evaporator; 2 — ţeavă cu lichid frigorigen sub presiune; 3 — condensator (lichefierea gazului); 4 — gaz comprimat; 5 — răcitor; 6 — compresor ; 7 — gaz frigorigen destins; b — răcitor cu absorbţie; 1 — amoniac gazos; 2 — fierbător; 3 — soluţie bogată; 4 — soluţie săracă; 5 — schimbător de căldură; 6 — amoniac gazos; 7 — absorbitor; 8 — evaporator; 9 — amoniac lichid; 10 — condensator. Camera de presiune a unui reactor nuclear 1 — vas de presiune; 2 — capac; 3 — bară de combustie; 4 — bară de reglare; 5 — intrarea apei de răcire; 6 —ieşirea aburului. Reactor nuclear 648 Reactor nuclear (fiz.) Instalaţie pentru obţinerea energiei nucleare şi a -unor izotopi radioactivi, cu ajutorul unei reacţii nucleare în lanţ. E alcătuit, în principal, din bare din materialul supus reacţiei, de exemplu din bare de uraniu, introduse în masa unui moderator. Se folosesc şi reactoare în care materialul supus reacţiei şi moderatorul sînt amestecate omogen. în jur se găseşte un perete care împiedică ieşirea radiaţiilor dezvoltate în reacţie. Căldura degajată e transmisă, într-un schimbător de căldură, unei mase de apă care se vaporizează producînd abur. în unele reactoare, neutronii produşi sînt folosiţi pentru obţinerea de izotopi radioactivi (v. planşa LXXXV). (= Pilă atomică). Reacţie chimică (chim.) Fenomen în care una sau mai multe substanţe sînt transformate în alte substanţe. Se numeşte reacţie exotermă reacţia care are loc cu dezvoltare de căldură, şi reacţie endo-termă, cea care are. loc cu absorbţie de căldură. Reacţie fotochimică (chim.) Reacţie chimică care are loc sub acţiunea unor radiaţii cu anumite lungimi de undă. ^Reacţie ireversibilă (chim.) Reacţie chimică care se desfăşoară într-un singur sens, adică ale cărei produse de reacţie nu reacţionează între ele pentru a forma din nou substanţele iniţiale. Reacţie în lanţ (chim., fiz.) Reacţie în care se produc mai multe reacţii ce se succed, astfel încît substanţele produse în una dintre reacţii iau parte la reacţia următoare (v. planşa LXXXYI). Reacţie nucleară (fiz.) Ansamblu de fenomene care au loc cînd se schimbă structura unui nucleu atomic ciocnit de o particulă elementară (neutron, proton, particulă alfa etc.) sau de un foton. Reacţie reversibilă (chim.) Reacţie chimică ce se poate desfăşura atît într-un sens, cît şi în celălalt. într-o reacţie reversibilă se atinge un echilibru între substanţele care au intrat în reacţie şi cele produse în reacţie. Reacţie termonucleară (fiz.) Reacţie nucleară care se produce numai la temperatură foarte înaltă (ex.: reacţiile de fuziune) (v. Fuziune 1 b). Reacţiune 1 (mec.) Forţă sau moment pe care un corp îl exercită asupra altuia, datorită faptului că ultimul exercită asupra primului o forţă sau un moment, numite „acţiune”. Reacţiunea e egală şi de sens contrar cu acţiunea, conform principiului acţiunii şi reacţiunii. 2 (telc., elt.) Stabilire a unor legături speciale în interiorul unui aparat sau al unei reţele electrice, pentru ca semnalul la intrarea sistemului să depindă de semnalul ce se stabileşte la ieşire. Realgar (mineral.) AsS. Sulfură de arsen naturală, cu 70% As; minereu de arsen, utilizat şi ca depilator în tăbăcărie, şi drept colorant în industria sticlei. Realizant (mat.) Expresia b2—kac din relaţia —b ± \ b2 — kac ^1,2 — ----------------- la care dă rădăcinile unei ecuaţii de gradul al doilea, şi de care depinde natura acestor rădăcini. (= Discriminant). Reambulare (topogr.) Aducere la zi a unei hărţi sau a unui plan topografic, suprimînd detaliile topografice dispărute (forme de relief, construcţii şi repere) şi introducînd pe cele apărute pe teren ulterior ridicării. Reazem 1 (mec.) Punct, puncte sau suprafaţă de contact dintre două corpuri solide, între care se exercită forţe de acţiune şi de reacţiune. 2 (tehn.) Dispozitiv prin care se realizează sprijinirea unui corp pe alt corp. Se deosebesc: reazem simplu mobil, per-miţînd rotirea corpului şi translaţia lui într-o singură direcţie; reazem articulat fix, permiţînd rotirea, dar nu şi translaţia; reazem mobil de translaţie (plan), care transmite translaţia într-o singură direcţie, dar nu permite rotirea; reazem încastrat (încastrare), care nu permite nici un fel de deplasări. 649 Recepţie definitivă Rebobinare (elt.) Bobinare din nou a unei maşini electrice sau a unui transformator electric, în urma defectării înfăşurării iniţiale, ori pentru a modifica o parte dintre caracteristicile maşinii sau ale transformatorului. Rebut (tehn.) Material, sistem tehnic, lucrare de concepţie care nu corespund condiţiilor de calitate sau de dimensiuni cerute şi trebuie trecute la deşeuri sau, uneori, pot fi recuperate, fie prin remaniere (aducerea lor la condiţiile cerute), fie prin declasare (folosirea lor în alte scopuri, în care condiţiile de calitate şi de dimensiuni corespund). Rebutare (tehn.) Respingere definitivă la recepţie a unui produs fabricat sau a unui lot" de produse fabricate. Recalescenţă a fierului (met.) Creştere spontană a temperaturii, datorită unor reacţii exotermice care au loc între fier şi carbon, destul de mare pentru a provoca din nou incandescenţa, care are loc cînd oţelul sau fonta se răcesc pînă la temperaturi sub 690°. Recarburare (met.) Adăugare de carbon în cursul fabricării oţelului, cînd decar-burarea fontei e prea avansată. Receiver (mş.) Rezervor intermediar de abur, la motoarele cu abur cu expansiune fracţionată, montat între două etaje de expansiune, pentru înmagazinarea aburului de emisiune al unui cilindru de înaltă presiune, respectiv de medie presiune, pînă la admisiunea lui într-un cilindru de medie presiune, respectiv de joasă presiune. Receptor (tehn.) Aparat, instalaţie sau maşină construite în scopul de a primi, printr-o instalaţie de transmisiune, energie de o anumită formă — determinată de natura şi de modul de variaţie în timp a mărimilor de care ea depinde, trans-formînd-o în forma sub care această energie trebuie folosită. Receptor cu amplificare directă (telc.) Receptor alcătuit dintr-unul sau mai multe etaje de amplificare de înaltă frecvenţă, un detector şi un amplificator de înaltă frecvenţă. Receptor cu contact (telc.) Receptor de unde electromagnetice modulate, care cuprinde, ca detector, un redresor cu. cristal (v.). Receptor cu reacţiune (telc.) Receptor la care detecţia se face pe grila unui tul> ce lucrează cu reacţiune pozitivă pentru a. mări amplificarea. Receptor cu simplă detecţie (telc.) Receptor alcătuit dintr-un singur etaj, în. care detecţia se efectuează cu ajutorul, unei diode, de obicei semiconductoare. Receptor de radio (telc.) Aparat sau instalaţie de telecomunicaţii pentru captarea, prin intermediul unei antene, a. undelor radioelectrice din spaţiul înconjurător şi pentru transformarea lor în semnale utile, de obicei cît mai apropiate ca formă de cele care au modulat undele-de emisiune. Receptor superheterodină (telc.) Receptor caracterizat prin modificarea frecvenţei care se. amplifică. Receptor telefonic (telc.) Receptor folosit pentru transformarea, în vibraţii sonore, a variaţiilor de intensitate ale curentului electric care vine de la un transmiţător telefonic. Transformarea se realizează prin punerea în mişcare de vibraţie a unei diafragme metalice, atrasă de un electromagnet cu frecvenţa vibraţiilor sunetelor emise de vorbitor (v.. planşa LXXXYI). Receptor telegrafic (telc.) Aparat cil care se primesc şi se înregistrează semnalele telegrafice. Se folosesc foarte multe-tipuri de asemenea receptoare, a căror-construcţie variază în funcţiune de tipul, de telegrafie folosit. Recepţie 1 (tehn.) Luare în primire a. unui material, a unei construcţii, a unui. sistem tehnic, pe baza unor verificări sau. încercări calitative şi cantitative. 2 (telc.) Primirea unei anumite forme de^ energie pentru a o transforma în altă forma, necesară în telecomunicaţii. Recepţie definitivă (tehn.) Luare în_ primire a unui sistem tehnic sau a unei construcţii, efectuată după un anumit timp* Recepţie individuală 650 de funcţionare necesar pentru a verifica comportarea în serviciu. Recepţie individuală (tehn.) Luare în primire a unui produs, care se bazează pe verificarea sau pe încercarea fiecărei piese componente. Recepţie pe bază de mostre (tehn.) Luare in primire a unui produs, care se bazează pe verificarea sau încercarea unor mostre din acel produs. Recepţie pe loturi (tehn.) Luare în primire a unui produs, care se bazează pe verificarea sau încercarea de loturi din acel produs. Recepţie provizorie (tehn.) Luare în primire a unui sistem tehnic sau a unei construcţii, înainte de a fi putut fi verificată comportarea lor în serviciu şi care trebuie să fie urmată de o recepţie definitivă. Recepţionar (tehn.) Persoană împuternicită să efectueze o recepţie. Reciclu (tehn.) Sin. Recirculare mai curate. Respiraţia rezervorului (tehn.) Ieşirea dintr-un rezervor, în timpul zilei, a aerului încărcat cu vapori ai lichidului depozitat şi intrarea în rezervor, în timpul nopţii, cînd temperatura e mai joasă, a aerului proaspăt; provoacă importante pierderi de lichid volatil din rezervor. Micşorarea acestor pierderi se obţine prin vopsirea rezervoarelor în culori deschise, montarea de capace plutitoare, captarea vaporilor etc. Rest (mat.) a. Rezultatul unei scăderi.— b. Valoare care trebuie adăugată produsului dintre împărţitor şi cît pentru a obţine deîmpărţitul, la o împărţire care nu se face exact. Restaurare (constr.) Operaţie prin care edificiile, monumentele etc; sînt păstrate 665 Retragere a betonului şi puse în valoare, ca urmare a refacerii unor părţi degradate. Restituire (mat.) Stabilire a adevăratei poziţii, forme şi dimensiuni ale unui corp, folosind o perspectivă a lui pe un tablou plan. Restitutor (topogr.) Aparat cu ajutorul căruia se obţine restituţiâ unui obiect sau a unei porţiuni din suprafaţa Pămîntului, pe bază de fotograme. Restituţie (topogr.) Operaţie de transformare, folosită în fotogrammetrie, prin care punctele unei anumite porţiuni din spaţiu sau ale unui corp, înregistrate pe o stereogramă, sînt transformate în punctele unui stereomodel, prin proiectarea cu două centre de perspectivă (cîte unul pentru fiecare dintre fotogramele stereogramei). Restituţiâ se poate face prin construcţii geometrice sau cu ajutorul unor aparate speciale. Restructurare (arh.) Schimbare, în cadrul unei localităţi, pe baza principiilor urbanistice, a reţelei de străzi, însoţită de schimbări de cvartale şi, parţial sau total, de dărîmarea imobilelor din perimetrul considerat. Resursă (av.) Durată de timp, în ore de zbor, admisă pentru utilizarea normală a unui avion între două reparaţii generale sau între două revizii preventive consecutive. Reşou (tehn.) Aparat folosit pentru încălzirea unor obiecte cu volum mic, cu apă caldă, prin combustie (alcool, gaze lichefiate) sau prin efect termic al unui curent electric, Retasură (met.) Defect sub formă de goluri în piesele turnate, datorit retragerii materialului în timpul solidificării şi faptului că materialul din interior se solidifică după cel periferic. Retăbăcire (piei.) Umplerea cu extracte tanante a spaţiilor interfibrilare, după terminarea tăbăcirii vegetale a pieilor pentru talpă. Retenţie (hidrot.) Reţinere temporară în bazine (de retenţie) a viiturilor de pe un curs de apă, pentru a evita pagubele pe care acestea le-ar putea cauza. Retezare (tehn.) Operaţie de tăiere a unei porţiuni de la capătul unei piese, sau de tăiere a unei piese lungi, prin aşchiere, forfecare sau deformare plastică. Retezat, maşină de ^ (mş.) Maşină-unealtă pentru retezarea la* rece, prin abrazare, a materialelor ce nu pot fi retezate prin ferestruire, la care scula e un disc abraziv, rotativ. Reticul (fiz.) Placă transparentă pe care sînt trasate, la distanţe egale, linii orizontale şi verticale; e aşezată într-o lunetă în locul în care obiectivul formează imaginea obiectelor vizate, servind la vizarea precisă a obiectelor, în vederea determinării poziţiei lor. Reticular (gen.) în formă de reţea. Retortă 1 (alim.) Autoclavă mare în care conservele sînt încălzite, cu abur supraîncălzit şi sub presiune, în cutii de tablă. 2 (chim.) Vas de sticlă constituit dintr-un balon cu gîtul lung şi îndoit faţă de axa balonului, folosit pentru operaţii de distilare. 3 (ind. chim.) Vas de diferite forme, confecţionat din metal sau materiale refractare ori anticorosive, în care se efectuează distilări industriale. 4 (met.) Vas, în general în formă de tub, construit din material refractar, folosit pentru distilare în metalurgia anumitor metale (în special în metalurgia zincului (v. planşa LXXXVIII). Retragere 1 (met.) Contracţie a unei mase de metal, în urma proceselor fizice şi fizico-chimice care însoţesc trecerea din starea lichidă (metal topit) în starea solidă (piesa turnată), cum şi răcirea pînă la temperatura ordinară. 2 (tehn.) Sin. Contracţie (v.). Retragere a betonului (constr.) Micşorare a volumului betonului în timpul întăririi lui. Valoarea retragerii depinde de temperatura şi de umiditatea atmosferică în timpul prizei şi de caracteristicile componenţilor betonului. Betransmisiune 666 Betransmisiune (telc.) Transmisiune radiofonică, chiar în momentul recepţiei, a unei emisiuni radiofonice primite de postul de retransmisiune de la un alt post emiţător. Retratare 1 (gen.) Tratare din nou. 2 (text.) Tratare cu anumite soluţii, a unui material textil vopsit, pentru a mări rezistenţa la spălare a culorii. Retrecisare (met.) Retragere. Retroproiecţie (cin.) a. Filmare a imaginii obţinute prin proiecţia unui pozitiv cinematografic pe un ecran semitranspa-rent sau reflectant, simultan cu filmarea actorilor, a machetelor etc. aşezate în faţa ecranului. — b. Sistem de filmare combinată a unei acţiuni şi a imaginilor proiectate pe un ecran semitransparent sau reflectant în faţa căruia se desfăşoară acţiunea respectivă, ceea ce dă impresia unei acţiuni care are loc într-un anumit cadru, determinat de imaginile de pe ecran. Retur (tehn.) Conductă de întoarcere, într-un schimbător de căldură, a agentului calorifer sau frigorifer dintr-o instalaţie de încălzire, respectiv de răcire, după ce acesta a trecut prin instalaţie şi a cedat sau a preluat căldură. Reţea 1 (mat.) Ansamblu de două sau de mai multe sisteme de drepte paralele, în acelaşi plan sau în spaţiu, care se întretaie între ele. 2 (tehn.) a. Ansamblu de căi de comunicaţie, conducte pentru fluide sau conducte electrice, legate între ele, care deservesc o anumită regiune sau un complex de construcţii. —b. Ansamblu de puncte pe o suprafaţă sau în spaţiu, care constituie vîrf urile unei reţele în sensul de sub 3. 3 (topogr.) Ansamblu de drepte care se întretaie astfel, încît să formeze un sistem de poligoane (ex. reţea de triangulaţie). Reţea cristalină (mineral.) Ansamblu de particule (atomi, ioni sau molecule) aşezate la intersecţiile (nodurile) a trei familii de plane (planele fiecărei familii fiind paralele între ele) (v. planşa LXXXVIII). Reţea de canalizare (inst.) Ansamblul construcţiilor care servesc la colectarea apelor uzate şi meteorice şi la conducerea acestora la staţiunea de epurare sau, în cazul apelor convenţional curate, la emisar (rîu, lac, mare sau depresiune naturală cu scurgere). Reţea de căi de comunicaţie (transp.) Ansamblul căilor de comunicaţie într-o anumită zonă. Reţea de difracţie (fiz.) Nume impropriu pentru o placă pe a cărei suprafaţă sînt trasate linii echidistante, folosită, în locul unei prisme, pentru dispersarea unei radiaţii şi producerea unui spectru. Se folosesc fie reţele transparente, fie reţele trasate pe suprafaţa unei plăci metalice reflectătoare. (=Reţea optică). Reţea de distribuţie (tehn.) Ansamblu de conducte şi accesorii ale acestora, care serveşte la transportul apei sau al gazelor sub presiune, respectiv al energiei electrice, pînă la locul de consum. Reţea de drenaj (hidrot.) Totalitate a drenurilor care colectează apele dintr-un teren drenat. Reţea de referinţă (topogr.) Ansamblu de puncte terestre de coordonate cunoscute, pe care se sprijină construcţia unui plan sau amplasamentul unei lucrări. Reţea de telecomunicaţii (telc.) Ansamblul posturilor, al centralelor şi al liniilor de telecomunicaţii (telegrafice şi telefonice) dintr-o regiune, ţară etc. Reţea de turnare (met.) Ansamblul canalelor din interiorul formei de turnătorie, prin care metalul lichid se toarnă în cavitatea formei. Reţea electrică (elt.) Ansamblu de conducte care servesc la transportul şi distribuţia energiei electrice. Dacă aceste conducte sînt montate pe stîlpi (prin intermediul izolatoarelor), reţeaua se numeşte reţea aeriană, iar dacă ele sînt montate sub pămînt, reţea subterană. Reţea optică (fiz.) Sin. Reţea de difracţie (v.). Planşa LXXXVIII Schema fabricării relennta! Repere topografice a — reper de lemn pentru marcarea punctelor topografice; b — reper de lemn pentru ridicări de şantier; c — reper de adîncime; dt şi d, — repere în zidărie. Resort elicoidal de a-găţare cu cîrlig monobloc Resort lamei ar e baţiului^. Frînă de ^diferenţial (numită şi frînă M .», s' de transmisie)] F^disc "solidar cu arborele; 2 — janta discului; 3 şi 4 — saboţi; 5 — pîrghie de acţionare. Satelit artificial 2-— magnetometru'; 2 —motor rachetă . frînare; 3 — baterii solare. de; Scafandru cosmic 2 — vizieră; 2 — antenă; 3 — oxigen; 4 — echipament de supravieţuire ; 5 — canalizaţie specială; 6 — colector de dejecţii; 7 — schimbător de căldură pentru apa de răcire; 8 — oxigen de rezervă. Scări termometrice R — scară Reaumur; G — scară Celsius; F — scară Fahrenheit. Scărmănare 694 sau dintr-o conductă, datorită imperfectei etanşeităţii. Scărmănare (text.) Descurcare a lînii brute, în vederea curăţirii ei şi a desfacerii fibrelor. Scărmănătoare (text.) Sin. D a r a c (v.). Scăunoaie (lemn) Dispozitiv de prindere a doagelor, folosit de dogar în timpul prelucrării acestora cu ajutorul cuţi-toaiei. Schelă 1 (constr.) Construcţie auxiliară provizorie, de lemn sau de metal, care serveşte la executarea lucrărilor la înălţime. 2 (nav.) Punte mobilă care serveşte la încărcarea sau descărcarea mărfurilor sau a pasagerilor unei nave. Schelă de scafandrier (nav.) Schelă care constă dintr-o scîndură sau dintr-un scondru lestat, filată sub apă cu ajutorul a două parîme prinse de aceasta cu o labă de gîscă. Schelet (tehn.) Ansamblu de piese, legate între ele, care constituie partea de rezistenţă a unei construcţii sau a unui sistem tehnic. Schelet de clădire (constr.) Structură de rezistenţă constituită din grinzi şi stîlpi, cu legături rigide la noduri, pentru a forma un sistem spaţial, rigidizat, uneori, transversa.1 cu contravîntuiri (v. planşa XCII). Scheletul profilului (av.) Osatură a aripii unui avion, constituită din lon-jeroane şi nervuri (eventual, numai din lonjeroane). Schemă (tehn.) Reprezentare grafică, prin simboluri, a unei instalaţii tehnice, a unui proces de fabricaţie etc., indicîn-du-se poziţiile relative şi relaţiile dintre părţile lor Componente (v. planşa XCII). Schemă electrică (elt., telc.) Reprezentare schematică a structurii unui circuit electric, a unei reţele sau instalaţii electrice, conţinînd, figurate prin simboluri grafice convenţionale, elementele esenţiale ale acestora şi legăturile electrice dintre ele. Scherbius, maşină electrică ~ (elt.) Maşină electrică de cu ret alternativ, cu colector, folosită ca maşină auxiliară în agregatele de reglare. Schering, punte ~ (elt.) Punte electrică de măsură pentru înaltă tensiune alternativă. Schif (constr. nav.) Ambarcaţie de sport cu vîsle, lungă şi îngustă, cu punte de pînză impermeabilă la prova şi pupa. Schimb de cationi (chim. fiz.) Reacţie de înlocuire a cationilor din complexul absorb tiv al unui sol, cu cationii din soluţiile cu care el e îmbibat, datorită faptului că diferiţii cationi nu sînt reţinuţi' cu forţe egale la suprafaţa micelelor din sol. Schimb de căldură (fiz., termot.) Primire sau cădere a unei cantităţi de căldură între două corpuri sau sisteme sau între un corp (sau un sistem) şi mediul exterior. ( = Transfer de căldură). Schimbare de declivitate (c.f., drum.) Trecere de la o porţiune de traseu, cu o anumită declivitate, la altă porţiune, cu altă declivitate. Schimbare de frecvenţă (telc.) Sin. Conversiune de frecventă (V.). Schimbător (elt.) Mutator care schimbă tensiunea unui curent continuu. Schimbător de cale (c.f.) Dispozitiv pentru trecerea vehiculelor de cale ferată de pe o linie pe alta. (= Ramifica-ţie ). Schimbător de căldură (termot.) Aparat sau instalaţie folosite pentru a se efectua un schimb de căldură de la un corp mai cald spre unul mâi rece. Schimbător de curea (tehn.) Dispozitiv alcătuit dintr-o furcă fixată la capătul unei pîrghii, cu ajutorul căruia o curea de transmisie se schimbă de pe o roată pe altă roată, de pe acelaşi arbore (v. planşa XCII). Schimbător de frecvenţă (telc.) Circuit electric neliniar care permite modifi- Planşa XCII Clădire cu schelet de lemn căptuşit Schema unui atelier de fasonat ţevi 1 — depozit de ţevi brute; 2 — standul de trasaj; 3 — maşină de filetat; 4 — maşină de îndoit manuală; 5 — maşină de îndoit hidraulică; 6 — maşină de îndoit electrică; 7 şi 8 — bancuri de lucru; 9 — maşină de îndreptat; 10 — stand de» sudură şi şablonare; 11 — grup de sudură oxiacetilenică; 12 — grup de sudură electrică; 13 — magazie de piese fasonate. Schimbător de viteză cu tren balador 1 — arbore de antrenare; 2 şi 3 — roţi dinţate intermediare angrenate permanent ; 3, 4, 5 şi 6 — roţi dinţate calate pe arborele secundar; 7 — arbore secundar; 8 şi 9 — roţi baladoare; 10 — arbore principal. 2 3 Schimbător de curea 1 — furcă; 2 — roată calată pe arbore; 3 — roată liberă. Scară rulantă Schimbător de ioni 696 carea frecvenţei purtătoare a unui semnal modulat. Schimbător de ioni (chim. fiz.) Substanţă care poate schimba ioni cu soluţia unui electrolit. Schimbător de mers (c.f.) Dispozitiv cu ajutorul căruia mecanicul unei locomotive schimbă gradul de admisiune a aburului în cilindri sau sensul de mers al locomotivei. Schimbător de viteză 1 (mş.) Dispozitiv montat în sistemul de transmisie al unui autovehicul, cu ajutorul căruia se poate schimba raportul de demultiplicare dintre turaţia arborelui motorului şi turaţia arborelui de transmisie, astfel încît autovehiculul să-şi poată varia viteza de deplasare, menţinînd turaţia de regim a motorului; permite şi schimbarea sensului de mers, cum şi funcţionarea motorului cînd vehiculul stă pe loc. Schimbătoarele de viteză funcţionează cu acţiune mecanică, fie comandată, continuă (prin-tr-un variator) sau discontinuă (de ex. printr-o cutie de viteze), fie automată (printr-un schimbător de viteză centrifug), cu acţiune electromagnetică sau hidraulică (hidrodinamică sau hidrostatică) (v. planşa XGII). 2 (mş.- un.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se poate modifica turaţia unei maşini-unelte; poate face parte organică din" acea maşină-unealtă sau poate lucra ca un ansamblu separat. Schimbătoarele de viteză sînt continue (variatoarele) sau discontinue, numite şi schimbătoare de viteză în trepte (conurile etajate, cutiile de viteze). V şi Cutie de viteze. Schip (tehn.) Recipient folosit la ridicarea pe verticală sau aproape pe verticală a unor materiale pulverulente, în bucăţi sau în pastă, tras cu ajutorul unui troliu; se descarcă prin răsturnare sau, uneori, pe la fund; e folosit pentru extragerea din mine a materialelor excavate, pentru încărcarea betonierelor etc. (v. planşa XCIII). Schiţa ţesăturii (text.) Schiţă executată pentru ţesăturile Jacquard, la care se detaliază figurile mari şi complicate, al căror desen urmează a fi transpus pe război. Schiţă (tehn.) Desen sumar care reprezintă, aproximativ la scară, părţile componente ale unei construcţii, instalaţii, ale unui aparat sau ale unei maşini, punctele principale ale unui teren etc. Schiţă de coastă (nav.) Desen sau fotografie a unei porţiuni dintr-o coastă, servind la identificarea sa de către navigatori. Scindare (chim.) Descompunere a unui compus chimic în compuşi mai simpli (ex:. depolimerizarea). Scintilare (telc.) Efect parrzit, de frecvenţă în general mai mare de 10 Hz, introdus în semnalul înregistrat de către variaţiile de viteză ale suportului în timpul înregistrării sau al citirii. (= F 1 u t-fer). . -v i Scintilaţie (fiz.) Sili. S c î n t e i e r e (v-). Scîndură (lemn) Piesă de cherestea cu grosimea de maximum 40 mm şi cu lăţimea mai mare decît dublul grosimii, dar de cel puţin 80 mm, cu marginile tivite sau netivite, tăiată din] buşteni cu ajutorul ferăstraielor. Scînteie electrică (elt.) Descărcare electrică disruptivă printr-un dielectric (izolator), însoţită de lumină şi de zgomot. Scînteie electrică de ruptură (elt.) Scînteie electrică ce apare la întreruperea unui curent electric, puternică mai ales la întreruperea curentului în circuitele care conţin inductanţe. Scînteiere (fiz.) Iluminare, pentru foarte scurt timp, a unui ecran fluorescent în punctele unde acesta e lovit cu particule (particule a, electroni) cu foarte mare energie. (= Scintilaţie). Sclerometru (rez. mat.) Instrument pentru determinarea durităţii unui material prin efortul necesar pentru zgîrierea liii cu un vîrf de diamant ascuţit. Scleron (met.) Aliaj uşor, de aluminiu (circa 84%) cu zinc, litiu, cupru şi nichel întrebuinţat în construcţia automotoarelor. 697 Scripete Scleroscop (rez. mat.) Instrument folosit pentru determinarea durităţii Shore (v. Duritate Shore) a unui corp metalic. ScHviseală (constr,) Strat de mortar de ciment sau de pastă de ipsos, bine netezit, aplicat prin sclivisire. Sclivisire (constr*) Netezire, cu un strat subţire de mortar de ciment sau cu o pastă de ipsos, a suprafeţelor betonate sau tencuite. Scoabă (tehn.) Piesă de oţel formată dintr-o vergea cu capetele ascuţite şi îndoite în unghi drept, situate în acelaşi plan sau în plane diferite; serveşte la îmbinarea provizorie a pieselor de lemn. Scoatere din circuit (elt.) Operaţie de separare a unui aparat sau a unei instalaţii dintr-un circuit electric. Se realizează fie prin scurtcircuitarea aparatului sau a instalaţiei respective, fie prin întreruperea legăturilor dintre ele şi circuitul electric. Scobire (tehn.) Săpare sau cioplire cu dalta sau cu altă unealtă ascuţită, manual sau mecanizat, a unui gol într-un material oarecare (lemn, piatră, metal etc.). Scobit, maşină de ^ (mş.) Maşină-unealtă pentru efectuarea de scobituri cu secţiunea dreptunghiulară, în piese de lemn, folosind o daltă cu mişcarea principală rectilinie alternativă. Scobitură (mine) a. Săpare executată în zăcămînt cu ajutorul uneltelor de mînă, al ciocanelor de abataj sau al maşinilor de havat, prin care se obţine o a doua faţă liberă în masivul exploatat, pentru a putea extrage astfel mai uşor materialul. —b. Făgaş orizontal sau paralel cu stratificaţia, obţinut prin havare. (== Făgaş). Scoc (tehn.) Sin. Jgheab (v.). Scoc fix (mine) Conductă de tablă aşezată în frontul de lucru într-o mină, folosită pentru transportul materialului excavat, acolo unde înclinarea e suficient de mare pentru a permite alunecarea prin gravitaţie a materialului. Scoc oscilant (mine) Conductă de tablă aşezată în frontul de lucru dintr-o mină, folosită pentru transportul materialului excavat, acolo unde, din cauza înclinării prea mici, materialul nu poate aluneca pe scoc decît datorită unor impulsiuni scurte, imprimate scocului, în direcţia lungimii, cu ajutorul unui motor. Scocurile pot fi sprijinite pe sol prin intermediul unor roţi, rulouri, bile etc., sau pot fi suspendate pe lanţuri fixate pe stîlpii susţinerii frontului de lucru (v. planşa XCII1). (= Scoc oscilant suspenda t). Scoică (constr.) Acoperiş mic, în formă de evantai, de obicei de sticlă, deasupra unei platforme, a unei scări de intrare etc. Scondru (nav.) Lemn cilindric sau ţeavă metalică cu lungimea de cîţiva metri şi cu grosimea minimă de circa 10 cm, folosită în diverse scopuri. Scotă (nav.) Manevră curentă folosită pentru a fixa colţul de jos al unei vele, în mişcare sub vînt. (= Ş c o t ă). Screperl (constr., drum.) Maşină cu tracţiune animală sau remorcată de un tractor pe şenile, folosită pentru săpat pămîntul şi transportul lui, încărcarea efectuîndu-se odată cu săparea. 2 (mine, tehn.) Dispozitiv de transport, pe distanţă scurtă, al unui material în bucăţi sau în pulbere, alcătuit dintr-o cutie de oţel fără fund, cu o lamă sau cu gheare la partea inferioară; cutia e trasă cu ajutorul unui troliu, printr-un cablu fără sfîrşit, într-un sens şi într-altul, peste o grămadă din materialul de transportat, iar lama sau ghearele se înfig în acesta la cursa activă şi cutia se umple şi transportă materialul (v. planşa XCIII) Scripete (mec.) Roată cu şanţ la periferia ei, mobilă în jurul unui ax, care serveşte fie la ghidarea unui cablu, a unui lanţ, a unui fir, fie ca aparat de ridicat sau de tras (pe un plan înclinat sau orizontal); în acest din urmă caz, are rolul de a schimba sensul sau, chiar, direcţia de acţionare a forţei. în cazul cînd se urmăreşte deplasarea unei greutăţi, folosind o forţă mai mică decît acea greutate, Serobeală 698 se grupează doi sau mai mulţi scripeţi, formînd un palan. Serobeală Produs folosit în apre-tură, obţinut din amidon prin fierbere , cu apă şi evaporarea apei. (= A m i d o n solubil). Scruber (ind. chim., tehn.) Aparat de forma unui recipient, în care circulă în contracurent un gaz (de jos în sus) şi un lichid (de sus în jos), pentru ca, prin contact, să se realizeze o desprăfuire vsau o răcire a gazului, absorbţia unora dintre componenţii gazului prin dizolvare în lichid, o reacţie chimică etc. Se construiesc şi scrubere mecanice, în care contactul între faze se realizează prin pulverizarea lichidului cu ajutorul unor piese rotative (y. planşa XCIII). Scuar (arh) Teren în zona clădită a oraşului, avînd plantaţie de arbori, peluze, flori, alei, bazin sau jerbe de apă şi alte obiecte de reliefare a peizajului ’ (vase cu flori etc.). Scul (text.) Legătură de fire textile trecute prin vîrtelniţe, pentru a uşura . operaţiile următoare. Sculă (tehn.) a. Sin. Unealtă (v.). -*b. Piesa activă a unei unelte alcătuite din mai multe piese (ex.: capul unui ciocan cu coadă, lama unui ferăstrău cu cadru). V. şi Unealtă. Sculărie (tehn.) Atelier în care se repară, se recondiţionează şi se întreţin uneltele unui atelier mecanic. Scule pentru dislocarea rocilor (petr. gaze) V. Instrumente de dislocare a rocilor. Scumpie (piei.) Material tanant extras din frunzele unui arbust numit tot scumpie. Pieile tăbăcite cu scumpie sînt moi şi au o culoare foarte deschisă. Scurgere (fiz.) Deplasare a unui fluid prin părăsirea spaţiului în care e conţinut. Scurgere superficială (hidrot.) Curgere a apelor provenite din precipitaţii la suprafaţa scoarţei terestre, spre albiile sistemelor hidrografice ale bazinelor respective. Scurtare (rez. mat.) Micşorare a lungimii unui corp sub acţiunea unei forţe exterioare. V. şi sub Lungire. Scurtătură (lemn) Piesă de cherestea cu lungimea de 1 — 2,75 m. Scurtcircuit (elt.) Legătură conductoare cu rezistenţă electrică foarte mică, stabilită între două puncte ale unui circuit. Scurtcircuitare (elt.) Operaţie de punere în scurtcircuit a unei porţiuni dintr-un circuit electric. Scuti (elt,) Parte componenta a maşinilor electrice, care susţine unul dintre lagăre. . 2 (mine) Dispozitiv de apărare a spaţiului în curs de exploatare în lucrările miniere, format din 4 — 5 rînduri de grinzi de lemn alăturate, care se fixează în pereţii camerei de lucru, sau din tablă metalică aşezată pe un cadru de grinzi de oţel profilate. Scutul avansează dirijat, împins de presiunea tavanului, pe măsura avansării frontului (v. planşa XCIII). Scuter (transp.) Mijloc de transport, de tipul motocicletei, avînd roţi mici; cadrul permite aşezarea conducătorului ca pe un scaun. ScutUrător de paie (agr.) Sin. Cai (v.). Scuturător de saci (alim.) Maşină folosită în industria morăritului şi a produselor făinoase, pentru separarea de pe saci a resturilor de făină, după golirea lor. Se (chim.) Simbol pentru elementul Seleniu. Secantă (mat.) a. Dreaptă care taie o curbă în două sau în mai multe puncte. — b. V. sub Funcţiuni trigonometrice. Secătuire (mine, petr. gaze) Extragere completă a materialului folosibil dintr-un zăcămînt de minereuri, cărbuni, ţiţei sau gaze, în urma exploatării lui. (= Epuizare). Secerătoare (agr.) Maşină agricolă care seceră cerealele, dar nu leagă snopii; Planşa XC111 Schip de betonieră 1 — cupă; 2 — ghidaje; 3 — role inferioare; 4 — role superioare; 5 — cablu; 6 — troliu. Scoc oscilant rezemat pe sol 1 — cadru de susţinere; 2 — lame oscilante; 3 — mecanism de imprimare a oscilaţiilor; 4 — albia scocului. Screper cu descărcare combinată 1 — cadru anterior; 2 — cupă; «? — peretele posterior şi inferior al cupei; 4 — oblon; 5 — cadru superior. 1 — intrarea tangenţială a gazului; 2 — clapă de reglare; 3 — corpul scruberului; 4 — ieşirea gazelor; 5 — intrarea apei; € — ieşirea apei, cu zăvor hidraulic. Scutul Sci-52 1 — baza scutului; 2 — corpul scutului; 3 — stîlp cu şurub; 4 — copertină; 5 — stîlpi culisabili In faţa frontului. Secerătoare-legătoare 70 0 e alcătuită dintr-un cadru cu o platformă care are, la partea din faţă, aparatul de tăiat, şi dintr-un dispozitiv (rabatorul) care apleacă tulpina spre aparatul de tăiat ; după tăiere, acesta aruncă tulpinile pe platformă, de unde sînt îndepărtate manual (v. planşa XCIV). Secerătoare-legătoare (agr.) Combină agricolă care seceră cerealele păioase, formează snopii şi, în acelaşi timp, îi leagă. Secerătoare-treierătoare (agr.) Combină agricolă care seceră cerealele păioase şi le treieră. Secetă hidrologică (hidr.) Perioadă de timp cu precipitaţii prea mici pe suprafaţa unui bazin hidrografic, care nu asigură alimentarea reţelei hidrografice a bazinului respectiv. Secetă meteorologică (hidr,) Perioadă cu precipitaţii reduse, în care totalul precipitaţiilor, în cel puţin zece zile consecutive, nu depăşeşte 0,1 mm. Sector (mat.) a. Porţiune dintr-un plan cuprinsă între un arc de curbă şi două drepte care trec printr-un punct şi taie acel arc de curbă (ex. sector de cerc). — b. Porţiune din spaţiu cuprinsă între o suprafaţă şi un con care taie acea suprafaţă. Sector de cerc (mat.) Aria cuprinsă între un arc de cerc şi razele corespunzătoare extremităţilor arcului (v. figura Cerc, planşa-XXI). Sector dinţat (tehn.) Piesă în formă de sector de cerc, cu dinţi de angrenaj pe periferia curbă, folosită lâ angrenarea diferitelor dispozitive cu roţi dinţate sau cu şurub-melc (de ex. în interiorul casetei de direcţie a unui autovehicul). Secţionare (tehn.) Tăiere în două bucăţi a unei piese sau a unei bucăţi dintr-un material, efectuată cu ferăstrăul, cu o lamă tăietoare etc., manual sau cu o maşină-unealtă. Secţionor (elt.) Sin. Separator (v. Separator 1). Secţiune 1 (desen) Reprezentare a liniilor de intersecţie dintre conturul ex- terior şi cel interior ale unui obiect, cu un plan de secţionare imaginar. 2 (mat., tehn.) a. Figură obţinută tăind un corp cu un plan. —b. Aria secţiunii în sensul de sub a. Secţiune hidrometrică (hidrot.) Secţiune transversală prin albia unui curs de apă. Secţiune periculoasă (rez. mat.) Secţiune a unei piese, în care, tensiunile fiind maxime, se poate produce ruperea piesei. Secund (nav.) Ajutor, şi înlocuitor al comandantului, pe orice navă. Secundar (geol.) Era secundară. Secundar de transformator (elt.) V. sub Transformator electric. Secundă (unit.) a. Unitate de timp fundamentală, egală cu 1/86 164,09 dintr-o zi siderală sau cu 1/86 400 din-tr-o zi solară mijlocie. Se notează cu simbolul s. —b. Unitate de măsură a unghiurilor, egală cu 1 /60 dintr-un minut sexagezimal (simbol"; ex. 15"), respectiv fracţiunea 1/100 dintr-un minut cen-tezimal (simbol <*; ex. 15°°). Secundă Saybolt (petr, gaze) V. S a y-bolt, secundăm. Securit (constr.) Sticlă de siguranţă obţinută prin călire, cu mare rezistenţă la lovire şi încovoiere, care — la spargere — dă cioburi mici, cu muchii şi colţuri rotunde. Securizare (constr.) Operaţie de tratare termică a sticlei de geamuri pentru transformarea ei în geam securit. Sediment (fiz., geol.) Material obţinut prin sedimentare. Sedimentare (fiz.) Depunere a particulelor solide aflate în suspensie într-un fluid. Sedimentometrie (fiz., geol.) Metodă de determinare a dimensiunilor particulelor dintr-un amestec bazată pe măsurarea fie a vitezei de sedimentare a acestor particule în suspensie într-un fluid, fie a concentraţiei particulelor, la diferite niveluri, cînd suspensia e în echilibru. 701 Selectron Seîer (nas>.) Transport af unui muncitor de port la locul de încălcare şi înapoi cu şlepul sau cu ceamul în care se va încărca marfa. Segment (pl. segmente) (mat.) Porţiune dintr-o figură (ex. segment de dreaptă). Segment activ (av.) Porţiune de traiectorie parcursă de un mobil propulsat prin reacţiune, din punctul de lansare pînă în punctul în care s-a terminat emisiunea de ardere a combustibilului motor. Segment de cerc (mat.) Aria cuprinsă între un arc de cerc şi coarda care trece prin extremităţile arcului (v. figura Cerc, planşa XXI). Segment de dreaptă (mat.) Porţiune limitată a unei drepte, mărginită de două puncte ale dreptei. Segment (pl. segmenţi) de piston (mş.) Inel metalic elastic, întrerupt într-unul din punctele sale printr-o tăietură dreaptă, înclinată sau în treaptă; se aşază în şanţuri special amenajate pe suprafaţa unui piston, pentru a se realiza etan-şarea între piston şi cilindru (segment de compresiune sau etanşor) sau pentru a se efectua o ungere cu un consum raţional de ulei (segment de ungere) (v. planşa XCIY). Segregare 1 (constr.) Separare a agregatelor de pastă de ciment dintr-un beton, datorită turnării fie de la înălţime, fie prea tîrzii, după prepararea betonului. 2 (met.) a. Operaţie metalurgică de separare a două metale dintr-un aliaj, prin răcire de la o temperatură înaltă, bazată pe faptul că cele două metale au temperaturi de topire diferite; e o operaţie de separare inversă licuaţiei, care se efectuează prin încălzire. — b. Concentrare — în timpul solidificării unui lingou, cînd răcirea e relativ rapidă, în ultima porţiune solidificată — a elementelor de însoţire şi a impurităţilor, datorită temperaturilor diferite de solidificare a metalului şi a acestor impurităţi, cum şi dificultăţilor de difuziune a lichidului în solidul format. Segregaţie (met.) Concentraţie de impurităţi într-un lingou, rezultată prin segregare. în general, segregaţiile sînt considerate defecte în piesele turnate. Sein (text.) Culoare cenuşie naturală a unei lîni, blăni etc. Seism (geofiz.) Cutremur de pămînt. Seismograf (geofiz.) Instrument care înregistrează oscilaţiile scoarţei terestre în timpul cutremurelor (v. planşa XCIY). Seismogramă (geofiz.) Grafic al vibraţiilor înregistrate de un seismograf. Seismologie (geofiz.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul cutremurelor de pămînt. Seismoscop (geofiz.) Instrument cu ajutorul căruia e pus în evidenţă un cutremur de pămînt. Seiş (hidrot.) Oscilaţie periodică pendulară a nivelului unui Iac sau al unei mări închise, datorită unor factori naturali. Sclatură (nav.) Proiecţie ortogonală, pe planul diametral al navei, a liniei de intersecţie a suprafeţei punţii principale (faţa superioară a traverselor punţii) cu suprafaţa bordului lateral (peste osatură). Selectivitate (telc.) Proprietate a unui sistem receptor de a permite separaţia, între anumite limite, a undelor de frecvenţe diferite ale emisiunilor de radioco-municaţie. Selector (agr.) Maşină agricolă alcătuită dintr-o vînturătoare, mai multe site şi un trior, folosită la curăţirea de impurităţi a seminţelor şi la sortarea lor pe calităţi (v. planşa XCIV). Selector telefonic (telc.) Dispozitiv de comutaţie în ansamblul unui schimbător telefonic automat, care efectuează alegerea şi conectarea unei joncţiuni, în vederea stabilirii unei legături telefonice între doi abonaţi. Selectron (cib.) Tip de tub electronic utilizat în memorie, care poate înregistra 256 de digiţi. Se caracterizează printr-un timp de acces foarte scurt. -}> Selecţionare 702 Selecţionare (gen.) Alegere a unui grup de obiecte ale căror caracteristici depăşesc, calitativ, dintr-un anumit punct de vedere, caracteristicile celorlalte obiecte din grupul din care se efectuează selecţionarea. Seleniu (chim.) Se. Element cu nr. at. 34; gr. at. 78,96, cu proprietăţi asemănătoare celor ale sulfului; se prezintă în mai multe forme alotropice, dintre care una, seleniul „metalic44, are proprietăţi de semiconductor şi e folosită în unele celule fotoelectrice. Seif actor (text.) Maşină de tors folosită în filatura de lînă sau de bumbac pentru a întinde şi răsuci semitortul; firul produs e înfăşurat apoi pe ţevi. Spre deosebire de celelalte maşini de filat, la care filarea e continuă, la selfactor filarea e intermitentă. Selfinductanţă (elt., fiz.) Inductanţă proprie. V. sub Inductanţă. Selfinducţie (elt., fiz,) Inducţie proprie. Selsin (elt.) Maşină electrică, în general de putere mică sau foarte mică, folosită pentru traducerea şi transmiterea la distanţă a deplasărilor sau a vitezelor unghiulare, a diferenţei dintre două deplasări sau viteze unghiulare etc. Semafor (c.f., nav.) Instalaţie de semnalizare folosită în navigaţie, în transporturile pe calea ferată etc., alcătuită dintr-un stîlp pe care se pot înălţa semnale de forme sau în poziţii diferite, ori felinare cu anumite culori pentru fiecare informaţie transmisă. Semănătoare (agr.) Maşină agricolă care efectuează semănatul, asigurînd repartiţia uniformă şi bine determinată a seminţelor (cu ajutorul distribuitoarelor), îngroparea lor uniformă şi la o anumită adîncime, şi acoperirea seminţelor. Cu semănătoarea se poate semăna prin împrăştiere, în rînduri, în cuiburi sau bob cu bob. Prin semănatul cu semănătoarea se obţin economie de sămînţă şi recolte mai bogate (v. planşa XGV). Semiarticulaţie (tehn.) Articulaţie între două corpuri, care permite şi deplasarea relativă a celor două corpuri în lungul unui ax. Semiaxă (mat.) Axă mărginită la una dintre extremităţi (ex. semiaxa pozitivă a absciselor). Semicarbonizare (ind. chim.) Piro-genare a cărbunilor la temperaturi de 400 — 600°, cu obţinere de semicocs, gudron şi gaze. (= Semidistilare). Semicerc (mat.) Figură alcătuită dintr-un arc de cerc subîntins de un diametru. Semicocs (ind. chim.) Produs obţinut prin semicarbonizarea huilei sau a cărbunilor inferiori, întrebuinţat drept combustibil, fie ca atare, fie sub formă de brichete, iar cel de huilă, şi la fabricarea cocsului. Semiconductor (elt., fiz.) Substanţă conducătoare de electricitate, a cărei rezistenţă electrică e mare în raport cu cea a conductoarelor propriu-zise (conductoare metalice) şi variază mult în funcţiune de condiţiile externe (de ex. de temperatură). La semiconductoare, rezistivi-tatea scade odată cu creşterea temperaturii. Semicrom (piei.) Piele tăbăcită combinat, care primeşte întîi o tăbăcire vegetală, iar apoi o recromare. Semidistilare (ind, chim.) Sin. S e m i-carbonizare (v.). Semidreaptă (mat.) Dreaptă mărginită la un singur capăt. Semifabricat (tehn.) Sin. Material semifabricat (v.). Semilînă (text.) Amestec de lînă şi de fibre de altă natură, mai frecvent sub formă de ţesături la care urzeala e de bumbac, iar bătătura de lînă. Semipermeabil (fiz., tehn.) Calitate a unui perete (de ex. a unei membrane) dâ a permite trecerea prin el numai a unora dintre componenţii unui amestec. Semipieptănare (text.) Procedeu de filare asemănător cu procesul tehnologic al filaturii firelor de lînă pieptănată, cu excluderea fazei de pieptănare. Planşa XCIV Secerătoare 1 — greble; 2 — braţe; 3 — piese de legătură; 4 — articulaţii; 5 — platformă în sfert de cerc; 6 — platformă; 7 — cîrlig; 8 — bordură; 9 — roată motoare; 10 — scaun; il — cadran dinţat; 12 — pîrghie de ambreiaj; 23 — manetă. Segmenţi de diferite tipuri a şi c — de compresiune cu tăietură dreaptă, respectiv în Z; b de* ungere, cu canelură. ; : ' i Seismograf Principiul înregistrării electrodi-namice în cazul unui pendul orizontal 1 — pendul; 2 — electromagnet; 3 — galvanometru; 4 — tambur de înregistrare. Selectorul OVP-20 2 — elevator de alimentare; 2 — cameră de alimentare cu canal: de aer; 3 — ventilator; 4 — separator de praf; 5 — transportor pneumatic; 6 — batiul sitelor; 7 — elevator de evacuare; 8 — roţi de transport. Semiplan 704 Semiplan (mat.) Fiecare dintre cele două porţiuni în care un plan e împărţit de o dreaptă. Semiporţelan (st. cer.) Produs ceramic intermediar între gresia ceramică şi porţelan, întrebuinţat la fabricarea obiectelor pentru instalaţii sanitare. Semirefractar (constr.) Material al cărui punct de vitrificare e cuprins între 850° — 900° (punctul de vitrificare al argilelor uşor fuzibile) şi 1 580°. Semirigid (tehn.) Calitate a unui ansamblu de a fi alcătuit din piese ale căror poziţii au, prin construcţie, posibilităţi de a se* depărta de la poziţia sau direcţia dintre ele. Semispaţiu elastic (rez. mat.) Corp elastic care ocupă un domeniu infinit, mărginit de un singur plan situat la distanţă finită. Semisumator (cib.) Circuit boolean; element de bază al părţii aritmetice. Are trei intrări, dintre care la două se aplică semnalele x şi y, corespunzînd cifrelor binajte ce trebuie adunate, la un anumit ordin 4e mărime, iar la a treia intrare se aplică eventualul semnal t, venit prin transfer, ca rezultat al adunării cifrelor de rang imediat inferior. Semisumatorul are două ieşiri, dintre care la una, d, se obţine rezultatul de rangul respectiv al adunării, iar la cealaltă, e, semnalul ce trebuie transferat la rangul imediat superior. între mărimile x, y> t, d şi e există relaţiile din tabela ce urmează: X y t d c 0 0 0 0 0 0 î 0 1 0 1 0 0 1 0 1 î 0 0 1 0 0 i 1 0 0 î 1 0 1 1 0 î 0 1 1 î î 1 1 Semiton 1 (fiz.) Interval muzical egal cu 1/12 dintr-o octavă. 2 (poligr.) Fiecare dintre gradele de saturaţie ale unei culori într-o reproducere; se referă, în general, la gradele de saturaţie dintre alb şi negru. Semitort (text.) Fibre textile supuse unei uşoare răsuciri, ceea ce le dă suficientă coeziune pentru a rezista la prelucrările ulterioare în maşina de filat, în care se obţin firele (tortul). Semn aeronautic (av.) Figură sau semn convenţional (eventual cifre şi litere), pe aerodromuri şi căi aeriene, care servesc la înlesnirea circulaţiei şi a navigaţiei aeriene, pentru obţinerea securităţii zborurilor la vedere. Semn grafic (poligr.) Piesă de metal sau de lemn care poartă figura unei litere, a unei cifre, a unui semn ortografic, a unei linii, a unui ornament etc., pe care le poate reproduce prin operaţia de tipărire, pe hîrtie sau pe alt material. Semnal 1 (cib.) Manifestare fizică (undă, oscilaţie etc.) capabilă de a se propaga într-un mediu dat. 2 (cib., telc.) Semn convenţional utilizat pentru transmiterea de informaţii. 3 (tehn.) a. Semn convenţional (acustic, optic, electromagnetic) prin care se transmit, la distanţă, un avertisment, o informaţie, o comandă. —fo. Instalaţie sau aparat (sirenă, far, semafor etc.) prin care se transmite un semnal în sensul de mai sus. — c. Semn convenţional care pune în evidenţă prezenţa şi stabileşte poziţia unui corp sau a unui punct (de ex.: semnal geodezic, semnal topografic etc.). Semnal aeronautic (av.) Semnal optic sau radio, emis de la sol sau de pe bordul unei aeronave, pentru transmiterea de informaţii sau de comunicări codificate, referitoare la dirijarea şi securitatea zborurilor. Semnal aleator (cib.) în sens restrîns — semnal la care reprezentarea analitică a unei realizări particulare în funcţiune de un număr finit de parametri e imposibilă. Semnal analogic (cib.) Semnal a cărui valoare variază continuu, odată cu o 705 Sensibilitate cantitate fizică de aceeaşi natură sau de alta. Semnal audio (telc.) Semnal electric cu frecvenţa de 16—20 000 Hz, capabil să producă sunete audibile într-un receptor. Semnal complex (telc.) Semnal la care spectrul nu se reduce la o singură componentă sinusoidală. Semnal cu spectru limitat (cib., telc.) Semnal al cărui spectru nu cuprinde componente mai mari decît o anumită frecvenţă dată, finită. Semnal de alarmă (c.f.) Dispozitiv montat în vagoanele de călători, care, cînd e acţionat prin tragere de un mîner, deschide un robinet (robinetul semnalului de alarmă) de pe conducta generală de frî-nare a trenului, descărcînd această conductă şi provocînd astfel frînarea bruscă a trenului. Semnal de cale (transp.) Semnal aşezat pe o cale de comunicaţie sau alături de ea pentru a da conducătorilor de vehicule indicaţii sau spre a-i avertiza asupra unor pericole. Semnal de navigaţie (nav.) Semnal care are un sens precis în codul internaţional de semnale sau într-un cod special ori local. Semnal determinist (cib.) Semnal perfect determinat prin cunoaşterea unui număr finit de parametri. Semnal digital (cib.) Semnal cuantizat, a cărui valoare instantanee poate fi reprezentată prin numere. Semnal topografic (topogr.) Construcţie de lemn, metal, beton sau piatră, care materializează pe teren verticala unui punct topografic, în aşa fel încît să fie vizibilă de la distanţă (ex.:jalon, baliză etc.). Semnal video (telc.) Semnal electric folosit în transmiterea imaginilor pe o singură cale de transmisiune, şi care cuprinde atît semnalele corespunzătoare imaginii, cît şi pe cele ce asigură sincronismul la recepţie. Semnale incoerente (cib.) Semnale complet independente, între care nu există nici o legătură. Semnale locale (nav.) Fenomene meteorologice care precedă un fenomen meteorologic important. Semnalizare (tehn.) a. Emitere a unui semnal sau schimb de semnale (acustice, luminoase, electrice etc.) dintre două posturi de informare, control sau comandă (semnalizarea dintre un avion şi diferitele posturi de semnalizare terestre; semnalizarea acustică de depăşire a presiunii de regim, la un cazan de abur; semnalizarea trecerii printr-o anumită zonă a unei piese etc., prin intermediul unei celule fotoe-lectrice). — b. Construire şi aşezare de semnale sau semne pe un teren, pe un traseu, pentru a marca punctele importante. Senarmontit (mineral.) Sb203. Oxid de stibiu natural; e un minereu de stibiu. Senonian (geol.) Etajul inferior al Cre-tacicului superior. Sens (fiz., mat.) Fiecare dintre cele două posibilităţi de parcurgere a unei drepte sau a unei curbe de către un mobil, respectiv fiecare dintre cele două posibilităţi de acţionare a unei forţe în lungul unei direcţii. Sens de circulaţie (c.f., drum.) Sens în care se deplasează un vehicul (rutier sau feroviar) pe o cale de comunicaţie. Sens de rotaţie (fiz., mec.) Sens în care e parcursă traiectoria circulară descrisă de un punct al unui corp în mişcare de rotaţie. Sensul e direct dacă observatorul vede mobilul parcurgînd traiectoria în sensul mersului acelor unui ceasornic, şi retrograd, în cazul contrar. Sens direct (fiz., mec.) V. sub Sens de rotaţie. Sens retrograd (fiz., mec.) V. sub Sens de rotaţie. Sensibilitate 1 (chim.) Limită inferioară de concentraţie pînă la care o substanţă mai poate fi pusă în evidenţă într-un amestec, cu un anumit reactiv. Sensibilitate a radioreceptoarelor 706' 2 (fiz., tehn.) Raport între valoarea mărimii obţinute de la un sistem, cînd asupra lui lucrează o altă mărime, şi valoarea acestei mărimi. Sensibilitatea unei balanţe e raportul dintre unghiul cu care se înclină pîrghia balanţei şi greutatea care provoacă această înclinare. 3 (foto.) Proprietate a unui material fotografic (placă, film sau hîrtie fotografică) de a se înnegri sub acţiunea radiaţiei de o anumită intensitate sau lungime de undă. Sensibilitate a radioreceptoarelor (telc.) Parametru caracteristic unui receptor de radiocomunicaţii, definit prin valoarea tensiunii de radiofrecvenţă, aplicată la intrare, care, în condiţii date, asigură puterea standard la ieşire. Sensibilitate a unui instrument (metr.) Caracteristică metrologică a unui instrument de măsurat, care constă în faptul că acesta dă indicaţii la variaţii mai mari sau mai mici ale mărimii de măsurat; e raportul dintre deplasarea indicelui şi variaţia mărimii de măsurat căreia îi corespunde acea deplasare. Cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat care provoacă o deplasare perceptibilă a indicelui se numeşte prag (sau limită) de sensibilitate. Sensibilitate absolută (fiz.) Raport între variaţia variabilei observate şi variaţia corespunzătoare a cantităţii .de măsurat. Sensibilitate relativă (fiz.) Raport între variaţia variabilei observate şi variaţia relativă a cantităţii de măsurat. Sensibilizare (foto.) Operaţie de adăugare, în stratul sensibil la acţiunea luminii al unui material fotografic (placă, film), a unui sensibilizator, în scopul de a face acel material sensibil la acţiunea unor radiaţii pentru care, în lipsa sensibiliza-torului, el nu e sensibil. Sensibilizator (foto.) Substanţă care, adăugată stratului sensibil al unui material fotografic, îl face sensibil la acţiunea unor radiaţii, pentru care, în lipsa sensi-bilizatorului, acesta nu era sensibil. Sensitometrie (foto.) Metodă de determinare cantitativă a sensibilităţii unui material fotografic. Sensitometru (foto.) Instrument pentru măsurarea sensibilităţii unui material fotografic. Sentinelă submarină (nav.) Aparat folosit la determinarea momentului în care o navă ajunge pe un fund (o adîncime) dat(ă). Senzitivitate (telc.) V. E f i c a c i t a-t e. Senzitivitate de presiune (telc.) V. Eficacitate de presiune. Senzitivitate de tensiune în cîmp liber (telc.) V. Eficacitate de tensiune în cîmp liber. Senzitivitate întîmplătoare (telc.) V* Eficacitate omnidirecţională. Senzitivitate relativă (telc.) V. E f i-cacitate relativă. Separare 1 (chim., fiz.) Izolare a unei substanţe sau a unui grup de substanţe dintr-un amestec. 2 (gen.) Despărţire a unor părţi dintr-un întreg sau ansamblu. Separare a minereurilor (mine) Operaţie prin care, din aceeaşi masă sfărî-mată, se desprinde minereul de sterih Separarea se poate face în curent de apă (v. Z e ţ a j), în curent de aer sub presiune (separare pneumatică), prin flotaţie (v.), pe cale electrostatică, magnetică etc,,. Separator 1 (elt.) Aparat electric pentru conectarea şi deconectarea în mod vizibil a unui circuit electric, fără a putea întrerupe puterea nominală pe care o poate tranzita. (= Secţionor). 2 (tehn.) Dispozitiv, aparat sau maşină care separă, prin mijloace fizice, o anumită substanţă sau un anumit material din-tr-un amestec. Separator cu aer (tehn.) Dispozitiv în care se separă, cu ajutorul unui curent de aer, particulele de diferite mărimi sau de aceeaşi mărime şi de diferite greutăţi 707 Separator magnetic specifice, dintr-un material pulverulent sau fibros. Separator de apă (tehn.) Dispozitiv sau aparat în care, cu ajutorul unei serii de şicane, de table perforate, paravane etc., se separă, de abur, apa antrenată sub formă de picături de către aburul care iese din cazan, sau cea care se condensează in circuitul parcurs de abur. Separator de fire (tehn.) Dispozitiv mecanic cu ajutorul căruia se destramă şi se curăţă deşeurile de bumbac ce conţin resturi de’ fire toarse, pentru a le elimina şi a preveni, astfel, deteriorarea cilindrilor de piele ai laminoarelor. Separator de fund (petr. gaze) Dispozitiv montat la capătul inferior al ţevilor de extracţie prin care e condus amestecul de gaze, ţiţei, apă şi nisip care vine din strat şi e ’separat în gaze, ţiţei-apă şi nisip, pe baza schimbării direcţiei de curgere şi a diferenţelor de greutate specifică. Se foloseşte, în special, la exploatarea prin pompaj. Separator de grăsimi (hidrot.) Bazin de separare a grăsimilor din apele uzate menajere sau industriale reziduale. Separator de pietre (mş.) Maşină de separare care reţine pietrele şi alte impurităţi grele de bumbac, constituită dintr-o" carcasă metalică cu o gură de alimentare şi o gură de evacuare a bumbacului curăţat. Separator de praf (tehn.) a* Dispozitiv de separare mecanică a pulberii dintr-un amestec uscat de granule de diferite dimensiuni, prin centrifugare şi, apoi, prin antrenarea prafului cu un curent de aer. — Iu Sin. Desprăfuitor (v.). Separator de smîntînă (alim.) Tobă rotitoare cu talere tronconice, care are turaţia de cîteva mii de rotaţii pe minut şi în care smîntînă, mai uşoară, se adună spre mijlocul ei, iar laptele, mai greu, e aruncat spre periferie (v. planşa XCY). Separator de ţiţei şi gaze (petr. gaze) Recipient în care amestecul de ţiţei şi gaze cu impurităţi de apă şi nisip extras din sondă se introduce şi se separă gravi- taţional, datorită diferenţelor de greutate specifică. Din separator, "gazele sînt evacuate pe la partea superioară, ţiţeiul — pe la mijloc, iar apa şi celelalte impurităţi — pe la partea inferioară. Separator de ulei (tehn.) a. Dispozitiv care curăţă aerul comprimat de uleiul antrenat din compresor. — b. Dispozitiv în care se elimină, din apa condensată, uleiul antrenat de aburul ce iese dintr-un motor cu abur, prin decantare, filtrare, fixare cu hidrat de aluminiu etc. Separator electrostatic 1 (mine) Dispozitiv de concentrare a minereurilor prin acţiunea unui cîmp electrostatic, alcătuit din plăci metalice încărcate cu sarcini de semn diferit, asupra particulelor de minereu mărunţit şi uscat. Alunecînd numai pe plăci cu sarcina de un singur fel, particulele de minereu cu conductivitatea mai mare se încarcă mai repede decît celelalte şi, deci, sînt respinse mai puternic de aceste plăci, astfel încît sînt colectate separat de steril. 2 (tehn.) Despăfuitor electrostatic (v. sub Desprăfuitor). Separator, etaj ^ (telc.) Etaj cu elemente electronice de circuit (tuburi sau tranzistoare), care se intercalează între două etaje spre a micşora influenţa etajului următor asupra primului. Separator jac pentru fişe (telc.) Dispozitiv simplu de conectare, constituit dintr-un sistem de terminale de tip contra-fişă fixate pe o placă izolantă, care permite conectarea circuitelor prin simpla introducere sau scoatere a unor fişe. Separator magnetic 1 (mine) Dispozitiv cu electromagnet ce magnetizează temporar o serie de inele de fier moale, rotitoare, de care se prind bucăţile de minereuri şi de pe care ele se desprind cînd aceste inele de fier moale se demagnetizează, după depărtarea lor de electromagnet ; e folosit la separarea minereurilor magnetice (minereuri de fier, de crom, de cobalt etc.). 2 (tehn.) Dispozitiv constituit dintr-un magnet de care se prind impurităţile feroase dintr-un material (bumbac, cereale etc.). Sepia 708 Sepia (poligr.) a. Culoare cafenie închisă asemănătoare cu a lichidului secretat de sepie. — b. Prin extensiune, vopsea, respectiv tuş avînd această culoare, întrebuinţate în*pictură, respectiv în desen. Seră (agr.) încăpere cu acoperiş şi pereţi de sticlă care poate fi încălzită artificial, servind la cultura florilor sau a legumelor, în anotimpurile reci. Seră, efect de (fiz., termot.) Ridicare a temperaturii într-un recipient, într-o cameră etc., cu pereţi prin care poate să pătrundă radiaţia vizibilă şi ultravioletă care încălzeşte corpurile din interior, dar care sînt opaci pentru radiaţia infraroşie emisă de corpurile încălzite. Sericină (chim.) Materie cleioasă compusă din proteine, produsă de viermii de mătase şi care înconjură firul de mătase. Sericit (mineral.) Varietate cristalină de muscovit hidratat, formată în procesele autometamorfice sau hidrotermale, în care fenomenul de sericitizare e foarte dezvoltat. Sericitizare (geol.) Fenomen geologic de transformare, sub influenţa agenţilor termali, a muscovitului — în sericit. Serie 1 (chim.) V. Serie omologă. 2 (gen.) a. înşiruire de elemente ale unei aceleiaşi mulţimi avînd o caracteristică variabilă. — b. Repetare consecutivă a unor operaţii sau evenimente de acelaşi gen. 3 (mat.) Expresie obţinută legînd termenii unui şir infinit prin semnele -f sau — . O serie se numeşte convergentă, dacă suma termenilor săi are o limită finită determinată, şi divergentă, dacă această limită e infintă sau dacă ea nu există. Serie alifatică (chim.) Totalitatea substanţelor organice a căror moleculă conţine numai un lanţ de atomi, unic sau ramificat. (== Serie grasă, Serie parafinică). Serie aromatică (chim.) Totalitatea substanţelor organice în a căror moleculă se găsesc un ciclu benzenic sau un ciclu derivat din acesta. Serie convergentă (mat.) V. sub Seri e 3. Serie de pavilioane (nav.) Ansamblu de 1 — 4 pavilioane ridicate unul sub altul pe aceeaşi saulă, avînd o semnificaţie bine definită în codul internaţional de semnale. Serie divergentă (mat.) V. sub S e r i e 3. Serie geologică (geol.) Succesiune de strate care corespunde, în timp, unei epoci. Numirea seriilor e aceeaşi ca şi cea a epocilor. Serie grasă (chim.) Sin. Serie alifatică (v.). Serie omologă (chim.) Serie de compuşi organici cu proprietăţi chimice foarte asemănătoare, dar cu un număr de atomi de carbon în moleculă care variază de la un compus la altul (ex. seria alcanilor, cu formula generală CnH2w+3 care diferă, unul de cei învecinaţi, printr-o grupare —CH2—* în moleculă). Serie parafinică (chim.) Sin. Serie alifatică (v.)- Serie radioactivă (fiz.) Sin. Familie radioactivă (v. Radioactivă, familie^). Serie spectrală (fiz.) Grup de linii din spectrul unui element care se supun unei anumite regularităţi. Serj (text.) Ţesătură cu urzeală de mătase şi bătătură de mătase sau de bumbac, cu legătură diagonal. Serpentin (mineral.) Silicat de magneziu hidratat, natural, de culoare galbenă» verde pînă la neagră, cu aspect fibros, lamelar etc. Serpentinul fibros alterat e asemănător azbestului şi are, în tehnică, întrebuinţările azbestului, fiind cunoscut sub numele de azbest (de) crisotil. Serpentină 1 (drum.) Şerpuitură a unui drum realizată pentru a ocoli un obstacol sau, în regiuni muntoase, pentru a micşora pantele prin lungirea ‘traseului. 2 (ind. chim.) Tub metalic sau, în aparatele de laborator, de sticlă, îndoit în formă de sinusoidă, de spirală sau de elice, care serveşte drept schimbător de căldură între fluidul ce trece prin serpentină şi cel ce se găseşte în jurul ei. 709 SescYiplan 3 (tehn.) Porţiune din conducta curentă a unei instalaţii de încălzire centrală, care serveşte şi drept radiator de căldură. Sertar 1 (ms.) Organ de maşină care, prin mişcările lui de alunecare (translaţie sau rotaţie), asigură distribuţia unui fluid (aer, abur) în cilindrul unei maşini cu piston (motor cu abur, compresor, pompă de vid). Sertarele motoarelor cu abur pot fi cilindrice sau plane, acestea din urmă putînd fi sau nu echilibrate. 2 (tehn.) Sin. Vană (v.). Sertar cilindric (mş.) Sertar de motor cu abur, de formă cilindrică, la care admi-siunea aburului se face prin interiorul sertarului, iar emisiunea, prin exteriorul lui. Echilibrarea sertarului e datorită presiunilor de sens contrar şi aproape egale, a aburului viu şi a celui de emisiune, pe cele două feţe, interioară şi exterioară, ale sertarului; e cel mai des folosit tip de sertar. Sertar echilibrat (mş.) Sertar a cărui construcţie e astfel executată, încît să micşoreze frecările dintre oglinda sertarului şi suprafeţele de alunecare. Sertar plan (mş.) Sertar constituit fie dintr-o placă sau din mai multe plăci solidarizate între ele, fie dintr-o piesă în formă de scoică, cu tălpi marginale care alunecă: pe oglinda lui. Aburul din camera de distribuţie execută o mare presiune pe suprafaţa sertarului, ceea ce măreşte frecarea dintre sertar şi oglindă; pentru reducerea frecării, sertarul poate fi echilibrat. Sertar plan echilibrat prin cameră de descărcare (mş.) Sertar plan a cărui faţă superioară are o nervură circulară înconjurată de un inel ce alunecă pe o suprafaţă de alunecare în interiorul camerei de distribuţie. Sertar plan echilibrat prin compensare (ms.) Sertar plan a cărui faţă superioară alunecă pe o placă opusă oglinzii, sustră-gînd această faţă presiunii aburului. Sertisare 1 (met.) Operaţie de reducere a secţiunii la capătul unei piese tubulare cilindrice sau prismatice, prin deformarea plastică a pereţilor ei. Sertisarea se exe- cută pentru a se putea introduce piesa tubulară într-o deschidere mai mică sau pentru a se putea fixa în ea o piesă cu dimensiunea mai mică. 2 (tehn.) Fixare a unei pietre ornamentale sau preţioase într-o montură metalică, prin îndoirea marginilor sau a unor gheare ale acesteia. Servo- (tehn.) Prefix care arată că o anumită operaţie e efectuată nu direct, ci prin intermediul altei operaţii, care o comandă sau o reglează, respectiv că anumite dispozitive, aparate sau maşini intervin într-o operaţie. Servoambreiaj (mş.) Ambreiaj al unei maşini, la care cuplarea sau decuplarea motorului ei de antrenare sînt iniţiate prin deplasarea unei pedale, a unei manete sau automat, fiind efectuate de un servomotor prin aport de energie auxiliară. Servoelement (tehn.) Element din meca-nismul.unui regulator, prin care se variază, direct sau prin intermediul unui servomotor, mărimea care trebuie reglată (servomărimea). Servofrînă (tehn.) Mecanism de frînare care înlocuieşte energia musculară necesară pentru frînare, printr-o energie auxiliară, operatorul efectuînd numai operaţia de declanşare a frînării (ex. servofrînă mecanică). ServomărimeY^nJ Mărime caracteristică unui sistem tehnic, care e variată, direct sau indirect, de servoelementul unui regulator, pentru a readuce sistemul tehnic la regimul de funcţionare normal. Servomotor (tehn.) Motor auxiliar al unei instalaţii, cu ajutorul căruia se realizează o comandă sau o reglare pentru a cărei efectuare e necesară o energie mai mare decît cea disponibilă fără intercalarea lui. Poate fi acţionat electric, hidraulic, pneumatic etc. şi e folosit pentru frînare, reglare etc. Sescvioxid (chim.) Oxid cu formula X203, în care X e un element trivalent. Sescviplan (av.) Avion cu două plane de sustentaţie inegale, suprafaţa planului inferior fiind aproximativ jumătate din cea a planului superior. Sesizor 710 Sesizor (tehn.) Organ al unui regulator care sesizează o mărime în forma ei iniţială şi o transformă într-o altă formă folosibilă în reglare (ex.: plutitor, termo-element, celulă fotoelectrică etc.). Set (tehn.) a. Garnitură (v. Garnitură a). — b. Serie de instrumente sau piese folosite pentru realizarea unei anumite operaţii. Seu (alim., ind. chim.) Grăsime solidă de provenienţă animală (în special de bovine şi ovine), alcătuită, în principal, din tripalmitină, trioleină şi tristearină. Sexagezimal (gen.) Calitate a unui sistem numeric de a avea ca bază numărul 60 (ex. gradul sexagezimal, care are şaizeci de minute a cîte şaizeci de secunde). Sexţant (nav.) Instrument folosit, de obicei, în navigaţia pe apă, pentru determinarea latitudinii prin măsurarea înălţimii soarelui sau a unei stele deasupra orizontului, numit astfel, deoarece limbul său gradat corespunde unei şesimi de cerc (v. planşa XCV). Sfărîmare (tehn.) Operaţie de mărunţire (concasare, granulare, măcinare etc.) â unui material dur, fie prin lovituri aplicate manual, cu ciocanul, fie în maşini speciale. Sfărîmător (tehn.) Maşină folosită pentru sfărîmarea unor materiale. Sferă (mat.) a. Suprafaţă loc geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix numit centru, depărtarea fiind numită raza sferei. Curba obţinută tăind o sferă cu un plan care trece prin centru se numeşte cerc mare; curbele obţinute tăind sfera cu orice alt plan sînt cercuri mici. Figura în spaţiu obţinută prin tăierea sferei cu un cerc mare se numeşte emisferă, iar cele obţinute tăind sfera cu un cerc mic se numesc calote sferice. Porţiunea din spaţiul mărginit de o sferă situată în interiorul unui con cu vîrful în centrul sferei se numeşte sector sferic. Suprafaţa sferei e S = 4tcJR2, R fiind raza sferei. — b. Corp solid mărginit de o suprafaţă sferică. Volumul lui e V — 4/3 tzRz (v. planşa XCV). Sferometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea precisă a grosimilor mici şi a razelor suprafeţelor sferice, alcătuit, în principal, dintr-un şurub micrometric montat în centrul unui trepied ale cărui vîrfuri alcătuiesc un triunghi echilateral. Sfilată (nav.) Ansamblu al mai multor fire vegetale răsucite, care e folosit, împreună cu altele identice, la confecţionarea parîmelor vegetale. Sfoară (text.) Cablu vegetal, cu diametrul sub 6 mm, constituit din două sau mai multe toroane care, la rîndul lor, sînt formate din fire (de cîlţi, de in sau de cînepă) bine răsucite. Sfredel 1 (lemn) Burghiu pentru găurit lemnul. 2 (mine) Bară de oţel cu capătul de formă specială, folosită la executarea, prin înaintare şi răsucire în material, a găurilor de mină. Sfredelele sînt fie cu şanţ elicoidal pe toată lungimea lor (evacuarea pulberii de rocă făcîndu-se prin aceste şanţuri), fie cu secţiune circulară sau poligonală (în care caz sînt, de obicei, canelate, adică au un canal central prin care se insuflă aer, se injectează apă sub presiune, pentru evacuarea pulberii de rocă, sau se aspiră praf). Sliaping (mş.-un.) V. Ş e p i n g. Shaving (met. pr.) V. Şeveruire* Shed (constr.) V. Şed. Shellac (ind. chim.) V. Ş e 1 a c. Sherardizare (met.) V. Ş e r a r d i-zare. Shever (met. pr.) V. Şe ver. Shoran (nav.) Sistem de navigaţie radar, folosind un emiţător radar la bord, care acţionează două balize la uscat care, la rîndul lor, răspund la semnalul emis de navă, şi un singur indicator la bord, ce dă distanţa la cele două balize cu care se face punctul navei cu cele două distanţe. Shunt (elt.) V. Ş u n t. Si (chim.) Simbol pentru elementul Siliciu. Planşa XCY Semănătoare universală SV-29 î — triunghi de tracţiune; 2 — scormonitor; 3 — cadru; 4 — cutie de viteze; 5 — transmisie cu lanţ; 0;— marcator de urmă; 7 — ladă de seminţe; 8 — distribuitor. Sferă O — centrul sferei; 1 — sferă; 2 — calotă sferică; 3 — zonă sferică; 4 — sector sferic; 5 — rază; 6 — cerc mic; 7 — cerc mare. Sextant cu nivele n-X 1 - oglindă mobilă; 2- “"ift sector circular; 3 — oglindă fixă; 4 — oglinda sistemului de nivele; 5 — nivelă de înălţime; 6 — dispozitiv de reflectare ; 7 — nivelă transversală; 8 — limb; 9 — alidadă; 10 — lunetă. +z Schema tobei rotitoare a separatorului de smîntînă 1 — corp; 2 — capac; 3 — talere; 4 — intrarea laptelui integral; 5 — cvacuarea laptelui smîntînit; 6 — evacuarea smîntînii. Formele de bază ale sistemelor cristaline a — sistemul cubic; 6 — sistemul pătratic; c — sistemul rombic; d — sistemul hexagonal; e — sistemul monoclinic; f — sistemul triclinic. /! 1 y i *y -y . 1 \y' 0 u -z >ki Sicativ 712 Sicativ (chim.) Săpun, în special de cobalt, mangan sau plumb, solubil în uleiurile vegetale, care, datorită unei acţiuni catalitice de mărire a vitezei de oxidare şi de polimerizare a uleiurilor în care e dizolvat, e întrebuinţat ca accelerator de uscare în vopsitorie. Siderit (mineral,) Sin. Sideroză (V.). Siderite (geol.) Meteoriţi constituiţi aproape în întregime din fier. Siderogel (mineral.) Varietate amorfă de limonit. Sideroză (mineral.) FeC03. Carbonat de fier, natural, cu 48,3% Fe; important minereu de fier. (= Siderit). Siderurgie (met.) Metalurgia fierului, a fontei şi a oţelului, adică ştiinţa şi tehnica extragerii fierului şi a aliajelor industriale ale fierului (fonta şi oţelul, obişnuite sau speciale) din minereuri sau din fier vechi, cum şi a prelucrării lor în semifabricate pentru laminare şi forjare. Siemens (unit.) Unitate de măsură pentru conductanţa electrică, egală cu conductanţa unui conductor electric a cărui rezistenţă electrică e de un ohm. Simbol S. (= Mho, Ohm reciproc). Sienit (geol.) Rocă eruptivă constituită din feldspaţi alcalini şi alte minerale, mai ales hornblendă, fără cuarţ. Se întrebuinţează în construcţii şi drumuri. Sifon 1 (fiz., tehn.) Tub în formă de U răsturnat, folosit pentru trecerea unui lichid dintr-un vas în altul situat la un nivel inferior. Curgerea începe cînd tubul se umple cu lichid şi continuă pînă cînd nivelul lichidului din vasul al doilea ajunge la cel al lichidului din primul vas. 2 (hidrot.) Piesă de fontă, plumb etc., în formă de S sau de P, montată pe o conductă de canalizare pentru ca, prin formarea unui tampon de apă, să oprească trecerea gazelor din canal în încăperea în care e montată. Sifon de pardoseală (hidrot.) Piesă metalică montată în pardoseala unei încăperi în care poate curge apă pe jos (baie, cameră de duşuri, atelier în care se lucrează cu apă, garaj etc.) şi care, prin formarea unui tampon de apă, împiedică pătrunderea gazelor din canal în încăpere. Sifonare 1 (fiz., tehn.) Trecere a unui lichid dintr-un vas în altul situat la un nivel inferior, cu ajutorul unui sifon. 2 (hidrot.) Trecere a unei conducte pe sub un obstacol care are nivelul mai jos decît restul conductei (de ex. pe sub un curs de apă, prin aşezarea conductei pe fundul albiei). Siguranţă (tehn.) Dispozitiv sau aparat folosite pentru a proteja un sistem tehnic, o instalaţie sau un material împotriva unei acţiuni nedorite provocate din interiorul sau din exteriorul sistemului asigurat (ex.: şplintul — asigură o piuliţă împotriva deşurubării; valva de siguranţă — asigură un cazan de abur împotriva suprapresiunii; siguranţa electrică — asigură un sistem împotriva suprasarcinii sau împotriva supratensiunii; etc.). Siguranţă de zbor (av.) Siguranţă totală de funcţionare a unei aeronave, egală cu produsul siguranţelor parţiale de funcţionare ale elementelor ei componente. Siguranţă electrică (elt.) Aparat de protecţie contra supracurenţilor, în special contra curenţilor de scurtcircuit. Siguranţa întrerupe automat circuitul electric în care e instalată, cînd curentul în acel circuit depăşeşte valoarea nominală. Siguranţă fuzibilă (elt.) Siguranţă electrică constituită dintr-un fir de metal cu temperatura de topire joasă, care se topeşte din cauza încălzirii provocate de trecerea unui curent electric prea intens. Siguranţele fuzibile pot fi deschise (cu lamă) sau închise (cu buşon). (= Fuzi-b i 1). Silcrom (met.) Oţel cu mare conţinut de crom şi siliciu, cu compoziţia: circa 0,4% C; 8% Cr; 3,9% Si; procente normale de mangan, sulf, fosfor, iar restul fier. Silex (geol.) Rocă silicioasă foarte dură, din care se fac căptuşeli şi corpuri de 713 Silvină măcinat pentru morile de minereuri nemetalifere. Silica (st, cer.) V. Cărămidă silica. Silicagel (chim.) Gel de bioxid de siliciu întrebuinţat ca adsorbant şi ca purtător de catalizatori. Silicat (chim,) Sare a acidului silicic. Silicat de sodiu (chim,) Na2Si03. Sare de sodiu a acidului sflicic, albă, cristalizată, solubilă în apă, întrebuinţată în soluţie, pentru conservarea ouălor şi ignifugarea unor materiale, în special a lemnului. (= Sticlă solubilă). Silicatare (constr., mine) Procedeu de consolidare a terenurilor poroase (nisipuri, prundişuri acvifere şi, în special, loess-uri), pentru a putea funda sau săpa puţuri de mină în ele. Constă în injectarea unei soluţii de silicat de sodiu şi de clorură de calciu sau de sodiu (clorurile avînd rolul de a mări puterea de solubilizare a soluţiei pentru sulfaţii de magneziu şi de calciu din teren), care precipită în pori un gel de acid silicic ce leagă particulele de nisip din teren. Silice (chim,) Si02. Bioxid de siliciu. Substanţă solidă, dură, albă sau incoloră, insolubilă în apă, cu temperatura de topire înaltă, care se găseşte în natură sub formă de cuarţ, tridimit şi cristobalit, cum şi sub formă amorfă; e întrebuinţată ca materie primă în industria construcţiilor, sub formă de nisip, pietriş etc., la fabricarea sticlei etc. Siliciere (met.) Tratament termochimic de durcisare superficială a oţelurilor şi a fontelor, efectuat, de obicei, prin împachetarea pieselor în pulberi de ferosiliciu şi, apoi, prin încălzirea lor, în scopul de a le face mai rezistente la acţiunea de coroziune a acizilor, la oxidare şi la uzură. Silicifiere (geol.) Mineralizare în care compusul chimic original al părţilor tari ale unui organism a fost înlocuit cu bioxid de siliciu. Siliciu (chim.) Si. Element cu nr. at. 14; gr. at. 28,06. Metaloid care se găseşte în natură sub formă de silice şi de silicaţi, fiind al doilea element, după oxigen, în ordinea abundenţei. E întrebuinţat la fabricarea ferosiliciului şi, datorită proprietăţilor de semiconductor, în unele’ tranzistoare. Silico-calcar (constr.) Material pentm zidărie confecţionat în blocuri, dintr-un amestec de nisip şi var, măcinat, uneori şi cu un mic adaos de ciment, şi autocla-vizat la 8—10 at. Silicon (chim.) Compus de condensare-şi polimerizare a unor substanţe organice cu siliciul. Siliconii solizi sînt întrebuinţaţi ca mase plastice, iar cei lichizi, ca uleiuri de uns la temperaturi înalte. Silitâ (tehn.) Carbură de siliciu concre-ţionată în diferite forme, folosită ca rezistenţă electrică în cuptoarele electrice. Silitră (mineral.) Azotat de potasiu,, natural. Sillimanit (mineral.) Al2Si05. Silicat de aluminiu anhidru, natural, întrebuinţat ca materie primă pentru fabricarea unor materiale superrefractare aluminoase. Siloz (tehn.) Construcţie în care se-depozitează şi se păstrează, în cantităţi relativ mari, materiale granulare sau pulverulente (ex.: cereale, cărbuni, ciment, piatră spartă etc.). Silozurile sînt echipate, în general, cu instalaţii pentru, încărcare şi descărcare mecanizate. Silumin (met.) Aliaj de aluminiu cu. circa 13% Si. Se toarnă cu uşurinţă şi e-rezistent la coroziune. Din el se toarnă piese rezistente la solicitări dinamice,, pentru automobile, avioane etc. Silurian (geol.) A doua perioadă Paleozoicului (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei teres-t r e). Silvanit (mineral.) (Au, Ag)Te4. Telu-rură de aur şi argint, naturală, cu. 24—30% Au; e un minereu de aur. în natură se găseşte în filoane, însoţit der aur nativ. Poate fi întrebuinţat şi ca. detector în radiocomunicaţii. Silvină (mineral.) KC1. Clorură de-potasiu naturală, întrebuinţată la fabricarea diferitelor săruri de potasiu, în« Silvinit 714 industria sticlei, a săpunului, a coloranţilor etc. Şilvinit (agr., mineral.) Amestec natural de silvină şi sare gemă, întrebuinţat ca Îngrăşămînt agricol potasic. Simbol chimic (chim.) Iniţială scrisă cu literă mare sau iniţiala urmată de o altă literă din numele unui element chimic, acceptate internaţional, folosite pentru a reprezenta, într-o formulă sau într-o ecuaţie chimică, un atom sau un atom-gram al unui element chimic. Simediană (mat.) Simetrică a unei mediane faţă de bisectoarea care trece prin acelaşi vîrf al unui triunghi. Simetrie (mat.) Proprietate a două . puncte de a fi situate la aceeaşi distanţă de un punct, de o dreaptă sau de un plan numite, respectiv, centru, axă sau plan de simetrie. Sînt simetrice în raport cu un centru, o axă sau un plan şi figurile sau corpurile ale căror puncte sînt două cîte două simetrice. Similigravură (poligr.) Sin. Auto-tipie (v.). Similipiatră (constr.) Tencuială de praf de piatră, întrebuinţată în special la faţada construcţiilor, pentru a imita piatra naturală. Similitudine (mat.) Asemănare. Simplu curent (telc.) Sistem de transmisiune telegrafică în curent continuu, în care semnalele telegrafice corespund existenţei unui curent în linie, iar pauzele, inexistenţei acestuia. Simptoticitate (mine) Proprietate a unor grăunţi minerali de a avea aceeaşi viteză limită de cădere într-un curent lichid sau de gaze; într-un amestec de grăunţi simptotici, cei cu greutatea specifică mai mare au dimensiuni mai mici decît cei cu greutatea specifică mai mică. Simulare (cib.) Construirea unor reprezentări simplificate ale unor procese sau sisteme în vederea uşurării analizării lor. Simularea poate fi calitativă sau cantitativă, analogică sau digitală — în acest din urmă caz utilizîndu-se calculatoare digitale universale, programate corespunzător. Simulator (nav. cosm ) Dispozitiv (cabină, spaţiu închis utilat etc.) identic cu cel al unui vehicul spaţial, dar situat în laborator terestru, în interiorul căruia se face, înainte de efectuarea zborului cosmic, antrenarea pentru comandă, control şi operaţii a fiecărui astronaut. Simultan (fiz.) Calitate a unor evenimente de a se produce începînd din aceiaşi moment şi, uneori, şi cu aceeaşi durată. Sinclinal (geol.) Zonă curbată a unei formaţiuni geologice, situată cu conca-vitatea în sus, respectiv cu convexitatea spre adîncime, în forma unei cuve. Sincrociclotron (fiz.) Ciclotron în care defazarea datorită creşterii masei e compensată prin modularea frecvenţei potenţialului accelerator. Sincrofazotron (fiz.) Accelerator de particule de tipul sincrotronului (v.), pentru accelerat protoni. Sincron (gen.) Calitate a două fenomene de a se produce în acelaşi timp, începînd şi terminîndu-se în aceleaşi momente. Sincronizare 1 (cin.) Montare sincronă a benzii de imagine cu banda de sunet corespunzătoare. 2 (elt.) Ansamblu de operaţii prin care o maşină electrică sincronă e adusă în stare de a funcţiona în paralel cu o reţea electrică existentă, de tensiune şi frecvenţă determinate. 3 (fiz., tehn.) a. Aranjare a două sau a mai multor mişcări sau fenomene, astfel încît ele să se efectueze în acelaşi timp, începînd şi terminîndu-se în acelaşi moment. — b. Aranjare a două sau a mai multor fenomene periodice, astfel încît să aibă aceeaşi fază (de ex. să atingă în acelaşi moment valoarea maximă). Sincronizare a emisiunilor de radio-comunicaţii (telc.) Sincronizare automată a frecvenţelor purtătoare ale mai multor radioemiţătoare, amplasate în puncte diferite şi alimentate cu acelaşi semnal modulator. r f 715 Sirop Sincronizare a oscilatoarelor electronice (elt., telc.) Fenomen în care, sub influenţa unui semnal exterior, un oscilator electronic îşi modifică frecvenţa proprie de oscilare, oscilînd pe frecvenţa semnalului exterior. Sincronizare forţată a frecvenţelor (telc.) Operaţie prin care se asigură funcţionarea, cu aceeaşi frecvenţă purtătoare, a celor două staţii terminale ale unei căi de comunicaţii făcînd parte dintr-un sistem de telecomunicaţii cu curenţi purtători. Sincronizator (elt.) Ansamblu de dispozitive pentru sincronizarea automată a generatoarelor sincrone. Sincronoscop (elt., telc.) Aparat care indică dacă două fenomene periodice sînt sincrone şi care dă, de asemenea, ordinul de mărime al diferenţei dintre frecvenţele lor, cînd ele nu sînt egale, cum şi ordinul de mărime al diferenţei de fază dintre cele două fenomene, cînd sincronismul nu e atins. . Sincrotron (fiz.) Accelerator de particule folosit pentru electroni sau, eventual, pentru alte particule în carie accelerarea se realizează cu un cîmp magnetic variabil şi un cîmp electric alternativ. Sinerezăr^ (chim. fiz.) Separarea lichidului dintr-un gel, în urma depozitării gelului. Sinergie (tehn.) Acţiune simultană de acelaşi sens a mai multor organe sau agenţi. Singenetic (mineral.) Calitate a unui mineral de a fi format în acelaşi timp cu roca în care se găseşte în scoarţa terestră. V. şiAlogenetic, Epigenetic. Sinistrors (tehn.) V. sub Dextrors. Sinoptic (gen.) Calitate a unei reprezentări grafice, scrise sau desenate, de a fi astfel execu tată, încît să permită cunoaşterea dintr-o privire a diverselor elemente ale ansamblului reprezentat. Sinterizare (met., st. cer.) Sin. Con-creţionare (v.). Sintetic 1 (chim.) Obţinut prin sinteză. 2 (gen.) a. Produs în mod voit prin combinare. — b* Calitate a unei expuneri de a întruni elemente esenţiale în mod succint. Sinteză (chim.) Operaţie prin care un compus chimic se obţine din elementele lui componente sau din alţi compuşi chimici. Sinteză a unui sistem electric (elt., telc.) Determinare prin calcul a elementelor sistemului, astfel încît acesta să aibă pro* prietăţile cerute, care, la rîndul lor, trebuie să verifice condiţiile de realizabili-tate. Sintonie (elt., fiz.) Stare a două sisteme-(două circuite electrice, două pendule etc.) care oscilează cu aceeaşi frecvenţă. Sintonizare (elt., fiz.) Aranjare a două sisteme oscilante, în special de înaltă frecvenţă, spre a oscila cu aceeaşi frecvenţă. Sintoporit (constr.) Agregat artificial pentru betoane, obţinut prin expandarea unei topituri de silicat de calciu. Sinus (mat.) V. sub Funcţiuni trigonometrice. Sinus hiperbolic (mat.) V. sub Funcţiuni hiperbolice. Sinusoidă (mat.) Curbă care reprezintă funcţiunea y = sin x. Sirenă 1 (fiz.) Aparat care produce sunete a căror frecvenţă, cunoscută, poate fi variată după voie, folosit la determinarea înălţimii unui sunet prin comparare cu înălţimea sunetului emis de sirenă. 2 (tehn.) Aparat care produce sunete de mare intensitate ce servesc ca semnale în navigaţie, ca semnale de alarmă etc. Sirop 1 (alim.) a. Soluţie mai mult sau mai puţin concentrată a unei substanţe zaharoase, în apă. La fabricarea zahărului, siropul obţinut prin extragerea zahărului din sfeclă e concentrat prin evaporare, iar apoi zahărul e separat prin centrifu- Sincroscop (telc.) Oscilograf catodic cu bază de timp declanşată, care serveşte la vizualizarea impulsurilor. Sirop de glacoză 716 :gare. — b. Nume comun pentru sirop de .zahăr fiert împreună cu sucuri de diferite iructe. 2 (chim., farm.) Lichid obţinut prin dizolvarea în apă a unei cantităţi de substanţă zaharoasă* şi care conţine şi substanţe medicamentoase. Sirop de glucoză (alim.) Soluţie vîs-coasă obţinută prin zaharificareâ acidă -a amidonului, întrebuinţată la fabricarea .masei de caramelaj. Sirufer (elt., telc.) Material feromâgnetic pentru miezul bobinelor de înaltă frecvenţă, fabricat din pulbere de fier aglomerată prin presare cu o masă liantă izolantă. Sisal (text.) Plantă textilă care creşte -Ini regiunile tropicale; din fibrele liberiene ^extrase din frunzele ei se confecţionează sfoară şi ţesături aspre. Sistem (gen., tehn.) Ansamblu de fenomene condiţionate între ele sau de un alt .fenomen, respectiv ansamblu de elemente, piese, aparate, maşini, instalaţii etc., asociate. Sistem acustic (telc.) Sistem capabil să producă, să transmită şi (sau) să recepţioneze vibraţii acustice. Sistem acustic stereofonic (telc.) Sistem acustic în care mai multe microfoane, căi de transmisiune şi difuzoare sînt astfel plasate, încît la reproducerea semnalelor ^acustice, să dea auditoriului senzaţia de distribuţie spaţială a surselor sonore. Sistem alternativ trifazat simetric (elt.) Sistem alternativ trifazat la care sînt *egale atît amplitudinile intensităţilor pe fază, cît şi defazajele dintre ele. Sistem articulat (tehn.) Ansamblu de l>are legate unele de altele prin articulaţii presupuse fără frecare, numite noduri. Sistem automat (tehn.) V. Automat, :s i stern Sistem centrat (fiz.) Sistem optic caracterizat prin faptul că centrele tuturor :feţelor lentilelor componente, eventual *;ale oglinzilor, se găsesc pe aceeaşi axă. Sistem compatibil de televiziune (telc.) Sistem de televiziune în culori care are calitatea de a putea fi recepţionat şi de un televizor obişnuit, construit pentru emisiuni alb-negru. Sistem cristalin (mineral.) Ansamblu de forme cristaline care se pot deduce din aceeaşi formă de bază. Se cunosc şase sisteme cristaline: cubic, pătratic sau tetragonal, hexagonal, rombic sau ortorombic, monoclinic sau clinorombic, triclinic. Întrucît sistemul hexagonal cuprinde două sisteme — hexagonal pro-priu-zis şi trigonal sau romboedric — în unele clasificări se consideră că există şapte sisteme cristaline. Substanţele cristalizate în acelaşi sistem cristalin au anumite proprietăţi fizice, mai ales optice, asemănătoare (v. planşa XGV). Sistem cu bandă laterală unică (telc.) Sistem de radiocomunicaţii cu semnale modulate în amplitudine, la care se transmite numai una dintre cele două benzi laterale ce se produc în mod normal.' Sistem cu reacţie (cib.) Sistem la care se readuce la intrare o mărime care depinde de semnalul de ieşire. Sistem de alimentare (mş.) Ansamblul elementelor care constituie' echipamentul de alimentare cu combustibil sau cu amestec combustibil-aer (amestec carburant) ăl unui motor cu ardere internă. Sistemul de alimentare diferă după tipul motorului. Sistem de canalizare (hidrot.) Mod de alcătuire a reţelei de canalizare dintr-un oraş. Sistem de coordonate (mat.) Grup de numere prin care se determină poziţia unui punct în raport cu un punct fix şi cu una sau cu mai multe direcţii numite axe de coordonate. Sistem de ecuaţii (mat.) Grup de mai multe ecuaţii cu aceleaşi necunoscute, care trebuie rezolvate împreună pentru a se obţine valorile necunoscutelor. Sistem de forţe (mec.) Grup de forţ-care acţionează asupra unui punct matee rial sau asupra unui corp. 717 Sistem energetic electric Sistem de înregistrare simetrie (telc.) Sistem în care semnalul e înregistrat sub forma a două urme adiacente, prezentînd un defazaj de 180°. Sistem de puncte materiale (mec.) Mulţime formată din puncte materiale de mase date şi care pot interacţiona astfel, încît mişcarea oricăruia dintre aceste puncte poate depinde de poziţia şi de mişcările celorlalte puncte ale sistemului. Sistem de referinţă (mat.) Sistem de coordonate sau totalitatea sistemelor de coordonate, imobile unul faţă de altul, la care se raportează locul şi momentul în care se produc un eveniment sau un şir de evenimente. Sistem de reglare automată (cib.) Sistem avînd rolul de a realiza, pe cale automată, o anumită lege de dependenţă între mărimea de ieşire xe şi mărimea de intrare xţ prin compararea acestor mărimi sau a unor funcţiuni de aceste mărimi, folosind diferenţele obţinute (din comparare) pentru comanda corespunzătoare a surselor de energie care alimentează diferitele elemente ale sistemului. Sistem de reglare cu program (cib.) Sistem de reglare automată, la care mărimea de intrare variază după o lege prestabilită. Sistem de reglare de urmărire (cib.) Sistem de reglare automată, la care mărimea de intrare variază în funcţiune de un parametru din afara sistemului de reglare automată, legea de variaţie în timp a acestui parametru nefiind dinainte cunoscută. Sistem de stabilizare automată (cib.) Sistem de reglare automată, la care mărimea de intrare e constantă. Sistem de toleranţe (tehn.) Ansamblu de toleranţe, abateri limită şi ajustaje, stabilit pentru alegerea ajustajelor şi pentru standardizarea uneltelor şi a calibrelor limitative. Sistemele de toleranţe se stabilesc separat pentru fiecare gen de suprafeţe în parte (cilindrice, conice, filetate etc.). Sistem de ungere (tehn.) Sin. Ungere (v. Ungere c). Sistem de unităţi de măsură (fiz., tehn.) Ansamblu alcătuit din unităţile fundamentale şi din unităţile de măsură derivate* din ele. Sistem de unităţi electromagnetice- (metr.) Sistem de unităţi ale mărimilor electrice, legat de sistemul GGS, în care unitatea de bază e unitatea de masă magnetică definită ca acea masă magnetica ce acţionează cu forţa de o dină, asupra altei mase magnetice, egale, situate la distanţa de un centimetru. Sistem de unităţi electrostatice (metr.) Sistem de unităţi ale mărimilor electrice,, legat de sistemul GGS, în care unitatea de' bază e unitatea de cantitate de electricitate definită cu ajutorul legii lui Coulomb (adică acea cantitate de electricitate care, purtată de un corp, acţionează cu forţa de o dină, faţă de alt corp, încărcat cu o cantitate de electricitate egală, aşezat la distanţa de un centimetru de primul). Sistem diferenţial (telc.) Sistem electric multipolar, utilizat în echipamentul de telecomunicaţii pe fire, pentru a permite convorbiri numai în anumite sensuri. Ga element principal se utilizează transformatorul diferenţial. Sistem dispers (fiz.) Amestec eterogen-de două sau de mai multe substanţe, dintre care cel puţin una se găseşte sub formă de particule, picături sau bule de gaz foarte fine. Sistemele disperse alcătuite din particule solide într-un lichid formează suspensiile, cele alcătuite din bule de gaz într-un lichid, spumele, cele din particule solide într-un gaz, fumurile,, iar cele din picături într-un gaz, ceaţa. Sistem duplex (telc.) Sistem de telecomunicaţie care asigură o comunicaţie bilaterală simultană între două posturi.. Sistem energetic (tehn.) Ansamblu alcătuit din sursele de energie (cădere hidraulică, zăcămînt de combustibil), centralele de forţă, staţiile de transformare şi reţelele de transport, formînd o unitate tehnică de exploatare în vederea producerii şi distribuirii de energie. Sistem energetic electric (elt.) Totalitatea centralelor electrice şi a staţiilor Sistem festant 718 de transformare legate între ele prin reţele electrice de diferite tensiuni, care formează o unitate tehnică de exploatare. Un sistem energetic ocupă o suprafaţă mai mică sau mai mare din suprafaţa totală a unei ţări. Sistemele energetice pot fi interconectate. Sistem festant (av.) Totalitatea organelor de sustentaţie ale unei aeronave, .asupra cărora se exercită forţa portantă, numită şi portanţă sau forţă de sustentaţie. Sistem fizic (fiz., tehn.) Ansamblu de Instrumente, aparate, corpuri şi cîmpuri de forţă cu ajutorul cărora se cercetează .un fenomen fizic sau care sînt considerate din punct de vedere fizic. Sistem fizico-chimic (fiz., tehn.) Sistem fizic în care au loc schimbări în compoziţia chimică a corpurilor ce-1 alcătuiesc sau care e considerat din punct de vedere atît fizic, cît şi chimic. Sistem geologic (geol.) Succesiune de strate care corespunde, în timp, unei perioade. Numirea sistemelor geologice e aceeaşi ca şi cea a perioadelor. Sistemhiperstatic (mec.) Sin. Sistem « ta tic ne de terminat (v.). Sistem modular (arh., constr.) Metodă de coordonare a dimensiunilor construcţiilor, cum şi a elementelor şi a fabricatelor de construcţii, pe baza unei unităţi de lungime alese convenţional, numită modul de bază. în ţara noastră, modulul de bază e standardizat la 10 cm. Sistem numeric (cib.) Orice sistem de reprezentare a numerelor. Sistem optic (fiz.) Grup de piese optice •(lentile, oglinzi, uneori şi prisme) care intră in construcţia unui instrument optic. Sistem poziţional (cib.) Sistem în care «cifrele au valori diferite, după poziţia lor in număr. Sistem rutier (drum.) Ansamblul straturilor care alcătuiesc corpul unui drum. Sistem .statte determinat (mec.) Sistem de bare pentru care se pot determina, din ecuaţiile de echilibru, toate eforturile în bare şi toate reacţiunile. Sistem static nedeterminat (mec.) Sistem de bare pentru care ecuaţiile de echilibru nu sînt îndestulătoare pentru determinarea tuturor eforturilor în bare şi a tuturor reacţiunilor. (= Sistem hiperstatic). Sistem tehnic (tehn.) Ansamblu de corpuri fizice alcătuit, cel puţin in parte, din corpuri solide, folosit în tehnică (maşină, aparat, instalaţie etc.). Sistematizare (urb.) îmbinare armonioasă a elementelor alcătuind o localitate existentă, o zonă de destinaţie programată etc. Sistematizare verticală (urb.) Lucrare de ansamblu asupra reliefului unui teren plat prin terasamente, ziduri de sprijin, scări etc., pentru a se armoniza cu construcţiile existente (străzi, pieţe, edificii, poduri, plantaţii etc.). Sistemul COS (metr.) Sistem de unităţi de măsură, în care mărimile fundamentale sînt centimetrul, gramul-masă şi secunda. Sistemul metric (metr.) Sistem de măsuri şi greutăţi avînd la bază metrul. Sistemul MKSA (metr.) Sistem de unităţi de măsură în care mărimile fundamentale sînt metrul, kilogramul-masă, secunda şi amperul. Sistemul MKSA°Kcd (metr.) Sistem de unităţi de măsură, folosit în ştiinţă şi în tehnică, în care unităţile fundamentale sînt metrul, kilogramul-masă, secunda, amperul, gradul de temperatură absolută Keivin şi candela. (= Sistemul general tehnic, Sistemul p r a c-t i c). Sistemul MTS (metr.) Sistem de unităţi de măsură în care mărimile fundamentale sînt metrul, tona şi secunda. Sistemul periodic al elementelor (chim.) Mod de grupare într-un tablou (v. Tabloul periodic al elementelor) a elementelor, bazat pe periodici- 719 Slad tatea proprietăţilor lor chimice. Cu ajutorul sistemului periodic au putut fi prevăzute atît existenţa unor elemente necunoscute în momentul stabilirii lui, cît şi proprietăţile şi, cu aproximaţie, greutăţile atomice ale acestor elemente (v. planşa XCVI). Sistemul SI (metr,) Sistemul MKSA raţionalizat. Sită 1 (poligr,) Dispozitiv optic pentru obţinerea semitonurilor în poligrafie, prin descompunerea unei imagini în numeroase suprafeţe rectangulare mici, numite puncte. Această descompunere se obţine cu ajutorul a două sticle suprapuse, pe ale căror suprafeţe sînt trasate o serie de * linii opace, paralele, foarte subţiri, astfel dispuse, încît cele două serii de linii, paralele să formeze mici pătrăţele. Numărul de linii pe centimetru variază între 16 şi 120. (= Raster). 2 (tehn.) a. Ţesătură de fire, textile ori metalice, sau tablă perforată, cu ochiurile de dimensiuni pînă la 1 mm (cele cu ochiuri mai mari fiind numite ciururi), care serveşte la separarea prin cernere a unui material grăunţos sau pulverulent, după dimensiunile granulelor care-1 alcătuiesc; e caracterizată, de obicei, prin numărul de ochiuri pe 1 cm2 sau prin diametrul ori latura ochiului. — b. Maşină care are ca element principal o sită folosită pentru separarea, după dimensiuni, a materialelor. Sită centrifugă (alim.) Burat cilindric, cu capacitatea de cernere mărită, datorită vitezei proprii şi celei a tobei cu palete cu care e echipat în interior şi care măreşte viteza de cernere; e folosită în industria morăritului, a panificaţiei şi a produselor făinoase. Sită fotografică (poligr,) Dispozitiv optic format dintr-o combinaţie de linii sau de puncte, trasate pe o placă de sticlă care se aşază în aparatul de fotoreprodu-cere în faţa peliculei sau a plăcii fotografice, la o astfel de distanţă, încît să se obţină divizarea suprafeţei în sectoare cu dimensiuni oricît de mici. Sită moleculară (fiz.) Solid cu structura poroasă care permite separări de molecule după gabaritul porozităţilor. Sită oscilantă (tehn.) Suprafaţă perforată dreptunghiulară montată* într-un cadru susţinut pe picioare elastice, pe rulouri sau atîrnat, care, printr-o mişcare de scuturare în planul ei, răspîndeşte materialul pe sită pentru a fi separat după dimensiuni. Scuturarea se face, de obicei, printr-un mecanism cu bielă-excentric. Sită plană (alim.) Ansamblu de site montate una sub alta în rame de lemn, confecţionate din fire de mătase, cu ochiuri din ce în ce mai mici, care, prin scuturare în acelaşi plan, cern măcinătura cerealelor, separînd-o, după mărimea granulelor, în şrot, griş, dunst şi făinuri de fineţe diferită. Sită vibratoare (tehn.) Ansamblu de suprafeţe perforate dreptunghiulare,. înclinate, cu ochiurile din ce în ce mai mici, -montate una dedesubtul celeilalte, într-un cadru care primeşte o. mişcare de săltare aproximativ perpendiculară pe planul ei> datorită căreia materialul se deplasează pepite şi e separat prin cernere. Sîmbure central (rez. mat.) Regiune dintr-o secţiune a unui corp, în interiorul căreia se poate aplica în aşa fel o forţă normală excentrică, încît eforturile unitare normale să fie de acelaşi sens pe întreaga secţiune, Sîrmă (tehn.) Fir metalic cu secţiune circulară, uneori profilată, fabricat prin laminare la cald ori la rece său prin trefilare (în general, la rece). Sîrmele prelucrate la rece sînt supuse unui tratament termic adecvat, pentru înlăturarea ecrui-sării. Sîrmele de metale foarte moi (plumb, cupru) se obţin prin extrudare, cu ajutorul unei prese. Skeletipie (poligr.) Variantă a simili-gravurii, de care se deosebeşte prin faptul că împărţirea clişeului în puncte nu se realizează cu ajutorul sitei fotografice, ci printr-o acţiune fizică, în însuşi stratul coloidal al negativului fotografic. Skip (tehn.) V. S c h i p. Skleron (met.) V. S c 1 e r o n. Slad (alim.) Orz sau: secară încolţite, folosite în stare „verde“ pentru obţinerea * Slădărie 720 laptelui de slad (suspensie de măcinătură în apă); e întrebuinţat în industria spirtului pentru zaharificarea soluţiilor de porumb sau de cartofi cleificate. Slădărie (alim.) încăpere boltită, bine aerisită şi menţinută la o temperatură ■constantă, în care se face încolţirea orzului, pentru a se obţine malţul necesar la fabricarea berii şi sladul necesar în industria spirtului. Dacă e alcătuită din compartimente cu aerisire mecanizată, se numeşte slădărie pneumatică. Sleb (met.) Sin. Ţaglă plată (v.). Slip (av.) Plan înclinat, cu ajutorul căruia hidroavioanele sînt coborîte din hangar sau de pe sol, pe apă. Sluis (mine) Jgheab de lemn, de tablă sau de beton, cu un strat de bolovani, pînză, grinzi de lemn etc. pe fund, utilizat în operaţia de tratare a unor minereuri, pentru reţinerea particulelor grele din minereul respectiv antrenat de un curent de apă. Sm (chim.) Simbol pentru elementul Samariu. Smaltinâ (mineral.) GoAs2. Arseniură de cobalt naturală; e un minereu de cobalt. Smalţ (st. cer.) Email care acoperă obiecte ceramice (porţelanuri, teracote) sau obiecte metalice. Smarald (mineral.) Varietate curată de berii, transparentă, colorată în verde datorită urmelor de crom pe care le conţine ; e o piatră preţioasă. Smectic (chim. fiz.)V. Stare s m e c-t i c ă. Smirnă (chim.) Sin. Benzoe (v.). Smithsonit (mineral.) ZnC03. Carbonat de zinc natural; e un minereu de zinc. Smoală (ind. chim.) Produs de culoare neagră, solid la temperatura obişnuită şi vîscos cînd se topeşte, care constituie un reziduu obţinut fie din asfalturi naturale, fie prin distilarea oxidantă a gudronului de cărbuni sau de lemn, fie prin oxidarea păcurii asfaltoase; e întrebuinţat la prepararea asfaltului pentru pavaje, la briche- # tarea cărbunilor, ca material izolant, la fabricarea cartonului asfaltat etc. Sn (chim.) Simbol pentru elementul Staniu. Soelu 1 (constr.) Partea de jos a unei clădiri, a unui rezervor etc., de obicei ieşită din planul restului construcţiei. 2 (elt.) Parte constitutivă a lămpilor electrice servind la fixarea lor în dulie şi la stabilirea legăturii electrice cu reţeaua electrică de alimentare. Soclu continental (geol.) Zonă a uscatului care se întinde cu pantă lină sub apele mării pînă la adîncimea de circa 200 m. Soclu de lampă electrică (elt.) Parte de metal a învelişului unui bec electric, care permite ca becul să se racordeze la circuit sau la reţeaua electrică. Racordarea se face într-o dulie, printr-o îmbinare cu filet sau cu baionetă. Soclu de tub electronic (elt., telc.) Piesă de material izolant utilizată ca suport pentru tuburile electronice şi echipată cu mai multe contacte, pentru asigurarea conexiunii electrice între electrozii tubului şi circuitul electronic aferent. Sodalit (mineral.) Mineral din grupul feldspatoizilor, întîlnit ca mineral primar al rocilor magmatice alcaline, în special în cele efuzive şi, mai rar, în cele intruzive. Sodă (chim.) Nume comun pentru unii compuşi ai sodiului: sodă calcinată, sodă caustică, sodă de rufe. Sodă calcinată (chim.) Carbonat de sodiu calcinat, anhidru, întrebuinţat la fabricarea sticlei, a săpunurilor, în industria textilă etc. Sodă caustică (chim.) Hidroxid de sodiu, întrebuinţat ia fabricarea săpunurilor, a mătăsii artificiale, la mercerizarea bumbacului etc. Sodă de rufe (chim.) Carbonat de sodiu cristalizat cu zece molecule de apă, întrebuinţat în gospodărie, la spălat. Sodiu (chim.) Na. Element cu nr. at. 11; gr. at. 22,997. Metal alcalin, moale, alb-argintiu, foărte reactiv. Are compuşi 721 Soluţie numeroşi şi foarte răspîndiţi, cu multe întrebuinţări. (= N a t r iu). Sofită (elt.) Corp de iluminat electric, în formă de tub, legat la circuitul electric prin cele două capete. Software (cib.) Structura programată a unui sistem de calcul, programele de serviciu şi de bază etc. Sol (chim. fiz.) Soluţie coloidală. Solariu (arh.) Teren amenajat pentru băi de soare, fie în incinta unui oraş (în special pentru copii), fie în localităţile climatice, la munte sau, mai ales, la mare. Solarizare (foto.) Fenomen datorit unei supraexpuneri puternice a unei plăci sau a unui film fotografic, care se prezintă ca o micşorare a înnegririi în raport cu o placă sau cu un film expuse normal. Solbanc (constr,) Element de construcţie care constituie un profil spre exterior, 1a partea superioară a parapetelor ferestrelor. Soleil (Se citeşte „solei“.) (text.) Legături derivate din legăturile atlaz prin care se produc, pe faţa ţesăturii, dungi longitudinale, transversale sau oblice, din care cauză se numesc şi atlazuri canelate. Solenoid (elt., fiz.) Teoretic, o bobină cilindrică cu spirele în formă de cercuri situate în plane perpendiculare pe axa de simetrie, la distanţe mici şi egale una de alta; în practică, o bobină cu spire înfăşurate după o elice cu pasul constant şi foarte mic. Dacă solenoidul e destul de lung în raport cu raza spirelor, cîmpul magnetic din interiorul solenoi-dului e uniform. Solicitare (fiz., tehn.) a. Stabilire a unei tensiuni mecanice, a unui cîmp electric sau a unei temperaturi, într-un material sau într-un sistem tehnic. — b. Tensiunea mecanică, cîmpul electric sau temperatura care se stabilesc în interiorul unui material sau al unui sistem tehnic. O solicitare mecanică se numeşte statică, dacă forţa exterioară se aplică încet, progresiv şi în acelaşi sens, şi dinamică, dacă forţa de acţionare se aplică brusc sau variază repede în timp. Solicitare compusă (rez. mat.) Solicitare rezultantă a cel puţin două dintre solicitările simple (afară de întindere şi compresiune), care acţionează simultan în aceeaşi secţiune a unei piese. Solicitare simplă (rez. mat.) Una dintre următoarele solicitări: întindere, compresiune, forfecare, torsiune, încovoiere. Solid (fiz.) Corp care se găseşte în stare solidă (v.). Solidar (tehn.) a. Care e strîns legat de altceva, —b. Care ia parte în aceeaşi măsură la o acţiune. Solidarizare (tehn.) Legare a două sau a mai multor piese dintr-un sistem tehnic în aşa fel, încît să nu se poată deforma sau mişca decît împreună. Solidificare (fiz.) Trecere a unei substanţe din stare lichidă în stare solidă. Temperatura la care are loc această trecere se numeşte temperatură de solidificare. Pentru substanţele pure, ea e egală cu temperatura de* topire. Solidus (fiz., met.) Curbă loc geometric al punctelor dintr-o diagramă de faze, care reprezintă terminarea solidificării. Solubil (chim. fiz,) Care poate fi dizolvat. Solubilitate (chim. fiz,) a. Proprietate a unei substanţe de a putea fi dizolvată într-un solvent. —b. Cantitatea maximă dintr-o substanţă care poate fi dizolvată într-o cantitate determinată de solvent. Se exprimă în grame la litru, moli la litru, grame la 100 cm8 etc. Solubilizarc (chim.) Transformare a unei substanţe insolubile într-un anumit solvent, într-o altă substanţă, solubilă în acel solvent. Soluţie (chim. fiz., fiz.) a. Amestec omogen la scară moleculară a două sau a mai multor substanţe (componenţii soluţiei). Se deosebesc: soluţii solide, lichide şi gazoase (amestecuri de gaze). în cazul unei soluţii lichide, se numeşte solvent constituentul care se găseşte în proporţia cea mai mare, dacă toţi componenţii sînt lichizi, respectiv componentul lichid, dacă ceilalţi componenţi au fost în stare solidă Soluţie bisulfitică 722 sau gazoasă înainte de a intra în soluţie. — b. în particular, soluţie lichidă. Soluţie bisulfitică (hîrt. cel.) Soluţie de bisulfit de calciu (de sodiu, de magneziu sau de amoniu) cu bioxid de sulf în exces, întrebuinţată la fabricarea celulozei. (= Leşie bisulfitică). Soluţie eoloidală (chim. fiz.) Sistem dispers* a cărui fază continuă e un lichid şi care diferă de o soluţie obişnuită prin aceea că particulele coloidale din soluţie sînt mai mari decît cele ale unei substanţe dizolvate într-o soluţie obişnuită şi pot fi oprite cu o membrană prin care solventul poate trece. (= Sol). Soluţie decinorinală (chim. fiz.) Soluţie care are concentraţia de zece ori mai mică decît aceea a unei soluţii normale. Soluţie etalon (chim. fiz.) Soluţie cu o concentraţie cunoscută, a unei anumite substanţe, întrebuinţată ca soluţie de comparaţie în unele operaţii de dozare, pe cale fizică, a substanţei respective. Soluţie ideală (chim. fiz.) Soluţie lichidă care are proprietatea că moleculele substanţei dizolvate se comportă ca un gaz perfect. O soluţie e cu atît mai apropiată de starea ideală, cu cît constituenţii ei sînt mai apropiaţi, ca structură chimică şi ca greutate moleculară. Soluţie-mamă (met.) Topitură rămasă sub formă de soluţie lichidă în timpul soli-dificării unui aliaj. Soluţie molară (chim. fiz.) Soluţie care conţine un mol (o moleculă-gram) de substanţă dizolvată la litrul de soluţie. Soluţie normală (chim. fiz.) Soluţie care conţine un echivalent-gram de substanţă dizolvată la litrul de soluţie. Soluţie saturată (chim. fiz.) Soluţie în care, în condiţii de temperatură date, nu se mai poate dizolva nici o cantitate de substanţă. Soluţie solidă (chim. fiz.) Amestec solid, omogen pînă la dimensiuni moleculare, a două sau a mai multor substanţe (ex. unele aliaje). Soluţie-tampon (chim. fiz.) Soluţie care, prin adăugare de acid sau de alcalii* nu-şi schimbă concentraţia în ioni de hidrogen sau de hidroxil. Soluţii izotonice (chim. fiz.) V. I z o-tonice, soluţii Solvatare (chim. fiz.) Fenomen prin care se leagă, fizic sau chimic, molecule de solvent la unii ioni sau particule într-o soluţie. Solvay, procedeul ~ (ind. chim.) Sin. Procedeul a moniacal (v. Amoniac al, procedeul^)- Solvent (chim. fiz.) Dizolvant. Termenul e folosit, de obicei, pentru dizolvanţii lichizi. Solventare (ind. chim.) Tratare a unui produs cu un anumit solvent, efectuată în scopul rafinării acelui produs. Solventare selectivă (petr. gaze) Solventare în care solventul dizolvă numai anumiţi componenţi din produsul tratat, Somieră (arh.) Fiecare dintre grinzile principale pe care se reazemă grinzile secundare ale unui planşeu de lemn sau cu grinzi metalice, la care tavanul e cu grinzi aparente. Sonar (telc.) Sistem de localizare în spaţiu a obiectelor, analog — ca principiu — cu radarul, dar care, în locul undelor electromagnetice, utilizează unde elastice. > Sondaj 1 (gen.) Cercetare sumară asupra unui ansamblu, efectuată prin analiza numai a unei părţi mici luate la întâmplare, pentru a extinde apoi concluziile obţinute asupra ansamblului/ 2 (tehn.) a. Cercetare în adîncime ă unui corp sau a unei mase de material, pentru a i se determina fie grosimea, respectiv adîncimea (de ex. în cazul unui strat de roci, al unei ape), fie compoziţia sau constituţia (de ex. a subsolului unui teren, a unui material depozitat etc.). — b. Operaţie de luare sistematică a uneia sau a mai multor probe dintr-un material pulverulent, granular sau în bucăţi. 723 Sonetă de laborator Sondare (nav.) Operaţie de executare a unor măsurări a adîncimii apei, în scopul de a executa navigaţia sau de a efectua o ridicare hidrografică. Sondă 1 (gen.) Sin. Sondaj (v. S o n-daj 1). 2 (hidrot., nav.) Aparat pentru determinarea adîncimii mărilor sau a apelor curgătoare. 3 (ms.) a. Calibru de interstiţii.—b. Calibru*de grosime. 4 (petr. gaze) Cavitate cilindrică executată în scoarţa terestră cu ajutorul unor mijloace acţionate de la suprafaţă şi caracterizată prin dimensiunea foarte mare a lungimii în raport cu cea a diametrului său. Sonda se execută pentru cunoaşterea subsolului şi constituie calea de acces a substanţelor minerale fluide din zăcămînt, la suprafaţă. în mod cu totul eronat se atribuie denumirea de „sondă" instalaţiilor de la suprafaţă folosite pentru forarea şi exploatarea sondelor. 5 (tehn.) Aparat pentru luarea de probe dintr-un material compact (pămînt etc.), în pulbere (ciment etc.) sau granular (cereale, nisip etc.). Sondă de bismut (elt., fiz.) Aparat care utilizează variaţia de rezistivitate a bis-mutului în funcţiune de intensitatea cîmpului magnetic, şi care e destinat măsurării acestei intensităţi. Sondă de exploatare (petr. gaze) Sondă forată în scopul atingerii şi deschiderii unui orizont de fluide exploatabile, asi-gurîndu-se, prin tubare, şi calea de acces a acestor fluide din adîncime, la suprafaţă. Sondă de explorare (petr. gaze) Sondă forată pentru a se obţine indicaţii asupra naturii petrografice, paleontologice şi mi-cropaleontologice a stratelor străbătute, asupra înclinării şi direcţiei acestor strate, cum şi asupra conţinutului lor în substanţe minerale utile, posibil de exploatat. Sondă de injecţie (petr. gaze) Sondă •destinată injectării de apă sau de gaze în stratul de ţiţei, fie pentru menţinerea presiunii în timpul exploatării, fie pentru spălarea ţiţeiului ce ar putea rămîne în zăcămînt. Sondă de reacţie (petr. gaze) Sondă la care se manifestă şi se poate urmări efectul (reacţia) unui proces de injectare a apei sau a gazelor, într-un zăcămînt de petrol. Sondă de referinţă (petr. gaze) Sondă forată într-o regiune în care existenţa unui zăcămînt e necunoscută sau puţin probabilă, scopul principal fiind obţinerea de informaţii asupra structurii geologice. Sondă electrică (elt.) Electrod metalic introdus într-un mediu pentru determinarea potenţialelor electrice din punctul în care s-a introdus. Sondă microfonică (telc.) Sin. Mi-crofon-sondă (v.). Sondă pentru aluviuni (hidr.) Aparat pentru extragerea, de pe fundul albiilor cursurilor de apă, a aluviunilor depuse, în vederea studierii lor. Sondă pirometrică (elt.) Dispozitiv constituit dintr-un cuplu termoelectric şi o rezistenţă pirometrică, amenajat astfel, încît să poată fi plasat cu uşurinţă într-un loc căruia i se măsoară temperatura în timpul funcţionării. Sondă Tetmeyer (constr.) Aparat standardizat, constituit dintr-o sondă cilindrică verticală, cu greutatea de 300 g şi cu secţiunea capătului de jos de 1 cm2, folosit pentru măsurarea consistenţei pastei de ciment normale. Sondeză (mine., petr. gaze) Sistem tehnic folosit pentru executarea de foraje la adîncimi pînă la circa 1 000 m, de regulă în explorări. Sondezele pentru adîncimi pînă la cîteva zeci de metri sînt acţionate manual, iar cele pentru adîncimi mai mari sînt mecanizate. Sondor (petr. gaze) Muncitor care lucrează la o sondă. Sonetă (constr.) Aparat folosit pentru baterea piloţilor (v. planşa XCVI). Sonetă de laborator (mş.) Aparat de laborator pentru confecţionarea epruve- Sonieitate 724 telor necesare controlului rezistenţei şi al permeabilităţii nisipurilor sau a amestecurilor de formare. Sonieitate (fiztehn.) Ramură a fizicii şi a tehnicii care se ocupă cu transmiterea energiei mecanice printr-un fluid, prin vibraţii elastice longitudinale care se propagă prin masa fluidului. Sonometru (fiz., telc.) Aparat utilizat la măsurarea nivelului intensităţii acustice a sunetelor. Sonor (fiz.) a. Care se referă la sunete. — b. Răsunător. Sorb (tehn). Piesă metalică cilindrică, sferică etc., perforată sau alcătuită dintr-o Împletitură, care se adaptează la capătul introdus în lichid al ţevii de aspiraţie a unei pompe prin care se aspiră lichidul respectiv. Are rolul de a opri pătrunderea în pompă a corpurilor care plutesc în lichid. (= C r e p i n ă). Sorb de dragă (hidrot.) Sorb folosit la absorbirea materialului de către dragele aspiratoare. Sorbită 1 (chim.) Polialcool care se găseşte în unele fructe, întrebuinţat la prepararea sorbozei. 2 (met.) Constituent structural al oţelului, compus din ferită şi cementită în anumite proporţii; se formează prin descompunerea martensitei, cînd revenirea se face la 400—700°, sau prin transformarea austenitei, cînd oţelul încălzit se răceşte încet. Sorboză (chim.) Substanţă din clasa zaharurilor, obţinută prin fermentarea sorbitei cu anumite bacterii şi întrebuinţată la prepararea vitaminei C. Sormait (met.) Aliaj dur al fierului cu crom, nichel, carbon, mangan şi siliciu, din grupul stelitului, întrebuinţat la încărcarea pieselor de maşini supuse la uzură mare, care lucrează la temperaturi înalte şi în medii oxidante. Sort (drum., tehn.) Parte dintr-un material granular (pietriş, piatră spartă etc.), caracterizată de dimensiunile ochiu-rilor celor două ciururi prin care a fost separată de granulele mai mărunte sau mai mari. Sort monogranular (constr., drum.) Sort dintr-un agregat obţinut prin sortarea cu două ciururi ale căror ochiuri au diametrele în raportul 1/V2~sau 2/3» Sortare 1 (mine) Separarea substanţelor utile, minereuri sau cărbuni, de partea sterilă, cum şi a substanţelor utile unele de altele. Se poate realiza manual (pe mese sau pe benzi de alegere), mecanizat (gravimetric, pe cale umedă în maşini de zeţaj, în jgheaburi de spălare, pe mese de spălare, ori pe cale uscată, în maşini de zeţaj, pneumatic sau pe mese de sortare pneumatică), prin flotaţie (metoda cea mai obişnuită), cum şi prin separarea magnetică ori electrostatică, prin frecare etc. 2 (tehn.) Separare a unui material după calităţi sau dimensiuni. Sortator 1 (cib.) Maşină care serveşte la sortarea cartelelor perforate, după prezenţa sau absenţa, pe cartela respectivă, a anumitor perforaţii. (= S o r t o r). 2 (tehn.) a. Aparat sau maşină folosite pentru gruparea într-o anumită ordine (mărime, greutate etc.) a unui material. — b. Muncitor care lucrează la gruparea manuală pe categorii a materialelor. Sortiment (tehn.) Ansamblu de produse (piese sau materiale) care au aceeaşi formă şi aceleaşi dimensiuni sau sînt de aceeaşi calitate. Sortor (cib.) Sin. Sortator (v. Sortator 1). Spacistor (telc.) Element de circuit semiconductor, de tip p-n, folosit pentru amplificare şi comutare la frecvenţe înalte. Ca electrozi pentru circuitul de ieşire cuprinde o bază B şi un colector C, iar pentru cel de intrare, un injector / şi un modulator M (v. planşa XCVI). Spardeck (nav.) Punte uşoară deasupra cabinelor şi saloanelor de sus ale navelor. Spargere a apretului (text.) Operaţie de fărîmiţare a apretului dintr-o ţesătură, efectuată pentru ca ţesătura să devină mai puţin aspră. Planşa XCVI Sistemul periodic al elementelor Prezentarea scoate în evidentă: — rolul elementelor H şi He ca elemente primordiale din care s-a dezvoltat întregul univers; — asemănarea elementelor dintr-o perioadă cu cele din perioadele învecinate (liniile oblice şi verticale); x) pămînturi rare; xx) elemente transuranice; xxx) elemente care nu prezintă asemănări cu cele din perioadele Învecinate. Sonetă 1 — talpă; 2 — picioare; 3 — picior-scară; 4 — luminări; 5 — berbec; 6 — 6cripete; 7 — cablu; 8 — pilot. Spacistor p — semiconductor cu sarcini pozitive; n — semiconductor cu sarcini negative; j — joncţiune lărgită p-n. Modul de alcătuire a unui [spargheţ plan a — vedere laterală; b — secţiune transversală A A; c — secţiune orizontală; NSG şi NIG — nivelul superior, respectiv inferior al scurgerii gheţurilor; 2 — piloţi; 2 — cleşte; 3 — proptele; 4 — coamă; 6 — şină. Spargere a emulsiei 726 Spargere a emulsiei (chim. fiz.) Sin. Dezemulsionare (v.), Rupere a emulsiei. Spargere de plafon (av.) Evoluţie complexă efectuată de o aeronavă în zbor fără vizibilitate, pentru a coborî de la altitudinea la care se găseşte în zona unui aerodrom pînă la o înălţime la care se poate executa aterizarea „la vedere44 pe acel aerodrom. Spargheţ (hidrot.) Construcţie aşezată în amonte de pilele unui pod, pentru a sparge blocurile de gheaţă aduse de ape Îi a feri pilele de loviturile acestor blocuri v. planşa XCVI). Spat de Islanda (mineral.) Varietate cristalină transparentă de calcit, birefrin-gentă, întrebuinţată la confecţionarea ni-colilor pentru instrumentele optice pola-rizoare. Spată (text.) Parte a războiului de ţesut, în formă de pieptene, prin care se trec firele de urzeală. Serveşte la baterea firelor de bătătură care au fost trecute între firele urzelii, pentru a da ţesăturii desimea necesară. Spatulă 1 (farm.) Ustensilă de forma unui cuţit cu lama lată, folosită în farmacie la prepararea unor forme medicamentoase. 2 (gen.) Unealtă de metal, lemn, os etc., de forma unei lopeţi plate mici, folosită pentru modelare sau aplicarea unui material vîscos. Spaţială, comunicaţie ~ (telc.) Legătură de telecomunicaţie în care se utilizează sateliţi artificiali ai Pămîntului. Spaţii (poligr.) Albitură folosită pentru umplerea locurilor albe dintre cuvinte. Spaţiu 1 (cib.) Totalitatea semnalelor acceptate la intrarea sau produse la ieşirea unui element de sistem. 2 (fiz., gen.) întindere nemărginită, cuprinzînd ansamblul corpurilor cereşti (inclusiv globul terestru). 3 (gen.) Formă de bază a existenţei materiei în cadrul căreia are loc în timp mişcarea acesteia. Spaţiul, laolaltă cu timpul, alcătuieşte ansamblul pe care-1 denumim lume, univers. El are: dimensiuni măsurabile şi comparabile, sensuri, direcţii, toate limitat controlabile şi, în acelaşi timp, nelimitate. Spaţiu de apă (mş.) Spaţiu limitat de oglinda apei şi de pereţii elementelor care constituie sistemul fierbător al unei căldări de abur cu corp vaporizator sau acvatubulare cu circuit închis, în care, în timpul serviciului căldării, se găseşte apă (la temperatura şi presiunea de saturaţie). Spaţiu elastic (rez. mat.) Mediu elastic care ocupă un domeniu infinit în toate direcţiile, putînd fi considerat ca obţinut prin aruncarea la infinit a celor şase feţe ale unui paralelipiped elastic. Spaţiu mort (mş.) Fiecare dintre spaţiile cuprinse între piston şi capetele cilindrului, cînd pistonul se găseşte într-u-nul dintre punctele moarte — în cazul unui motor cu piston cu dublu efect (cazul obişnuit la motoarele cu abur), sau spaţiul cuprins între piston şi capătul cilindrului, în partea în care se face admi-siunea, cînd pistonul se găseşte la punctul mort corespunzătorîn cazul unui motor cu piston cu simplu efect (cazul obişnuit la motoarele cu ardere internă). (= Spaţiu vătămător). Spaţiu vătămător (mş.) Sin. Spaţiu mort (v.). Spălare (tehn.) îndepărtare a impurităţilor dintr-un material solid, lichid sau gazos, cu ajutorul unui lichid. Impurităţile sînt antrenate fie în soluţie, fie în suspensie în acel lichid. Spălarea cărbunilor (mine) Separarea, cu ajutorul apei curate sau al lichidelor grele (tulbureală constituită dintr-o suspensie de argilă, bari tină etc., în apă), a sterilului de cărbune, în prealabil clasat pe clase granulometrice; are loc datorită diferenţei dintre greutatea specifică a cărbunelui şi cea a sterilului. (= Epurarea cărbunelui). Spălat, maşină de ~ (mş.) Utilaj de uz casnic, acţionat electric, pentru curăţirea rufelor prin producerea unor vîrtejuri ale apei de acţionare, provocate 727 Spectru de arc de un agitator rotativ, care antrenează rufele în mişcare continuă. Spălător (inst.) Instalaţie sanitară constituită din grupuri de lavoare sau jgheaburi, care serveşte la spălatul în comun al persoanelor ce locuiesc în cămine, şcoli, cazărmi etc. sau lucrează în ateliere, uzine etc. (v. planşa XGVII). Spălătorie (mine) Instalaţie de preparare mecanică a cărbunilor pe cale umedă. Spărgător d© gheaţă (constr. nav.) Navă special construită pentru a naviga pe apele îngheţate, folosită pentru1 a deschide un canal navigabil într-un lac sau într-o mare îngheţată. Specific (fiz., tehn.) Calitate a unei mărimi de a fi raportată la unitatea altei mărimi: volum, arie, lungime, masă etc. (ex. greutatea specifică e greutatea uni-. tăţii de volum). Specificare (stand.) Stabilire a caracteristicilor separate care definesc, în mod precis, din punct de vedere calitativ, un produs, astfel încît acesta să poată fi identificat. Spectral (fiz.) Care se referă la spectrul unei radiaţii. Spectrală, analiză ^ (fiz.). V. Analiză spectrală. Spectrofotometru (fiz.) Instrument pentru determinarea intensităţii fiecăreia dintre radiaţiile monocromatice care alcătuiesc o radiaţie compusă, prin comparare cu intensitatea, cunoscută, a unei radiaţii de aceeaşi frecvenţă. Spectrograf (fiz.) Instrument spectral, . asemănător cu un spectroscop, cu care pot fi fotografiate spectrele. Spectrograf de masă (fiz.) Aparat pentru separarea particulelor dintr-un fascicul de particule cu sarcină electrică pozitivă, în fascicule de particule cu aceeaşi sarcină specifică, cu ajutorul unor cîmpuri electrice şi magnetice; e folosit în anumite analize şi la identificarea izotopilor unui element. Spectrometru (fiz.) a. Instrument spectral, asemănător cu un spectroscop, în care spectrele sînt cercetate cu ajutorul unui instrument de măsurat, de regulă un cuplu termoelectric, — b. Goniometru de laborator folosit pentru determinarea unghiurilor prismelor şi a indicilor de refracţie ai substanţelor din care sînt alcătuite prismele (v. planşa XCVII). Spectroscop (fiz.) Instrument folosit pentru descompunerea unei radiaţii în radiaţiile monocromatice care o compun, obţinîndu-se un spectru care e observat cu ochiul. Spectroscopie (fiz.) Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul spectrelor. Spectru 1 (fiz.) a. Ansamblu al radiaţiilor de diferite frecvenţe care alcătuiesc o radiaţie compusă. — b. Ansamblu al liniilor spectrale obţinute cînd o radiaţie compusă e analizată cu un spectroscop, un spectrograf sau un spectrometru. — c. Imagine a liniilor de cîmp ale unui cîmp de vectori (v. Spectru electric, Spectru magnetic). 2 (fiz., mat.t telc.) Totalitatea componentelor sinusoidale care pot reconstitui un semnal dat. 3 (telc.) Reprezentare a amplitudinii (uneori şi . a fazei) componentelor unui sunet complex, în funcţiune de frecvenţă. Spectru acustic (fiz.) Ansamblu al sunetelor cu diferite frecvenţe care alcătuiesc un : sunet compus. Spectru continuu (fiz.) Spectru care conţine radiaţii cu toate frecvenţele din-tr-un anumit domeniu. Spectrele continue optice sînt, în general, spectrele radiaţiei emise de un corp incandescent. Spectru de absorbţie (fiz.) Spectru obţinut cînd radiaţia care ar fi produs un spectru continuu a traversat un strat de substanţă ce a absorbit o parte din radiaţia incidenţă. Un spectru de absorbţie e caracteristic pentru substanţa absorbantă. Spectru de arc (fiz.) Spectru de emisiune al radiaţiei emise de o sursă de radiaţie care conţine un gaz în stare de-atomi neutri. Spectru de bande 728 Spectru de bande (fiz.) Spectrul radiaţiei emise de o sursă care conţine gaze în stare moleculară şi e alcătuit din bande luminoase. Spectru de emisiune (fiz.) Spectrul radiaţiei emise de o sursă. Spectru de linii 1 (fiz.) Spectrul radiaţiei emise de o sursă care conţine gaze în stare atomică sau vapori metalici şi e alcătuit din linii luminoase. 2 (telc.) Spectru acustic al unui sunet complex, care nu are decît componente discrete, reprezentate prin linii. Spectru de scînteie (fiz.) Spectru de emisiune al radiaţiei emise de o sursă de radiaţie care conţine un gaz în stare de atomi ionizaţi. Spectru electric (elt., fiz.) Imagine a liniilor de cîmp ale unui cîmp electric. Spectru magnetic (fiz.) Imagine a liniilor de cîmp ale unui cîmp magnetic. Spectru reodinamic (mec.) Imagine a liniilor de curent ale unui fluid în mişcare. Spectru solar (fiz.) Spectrul radiaţiei care vine de la Soare. E un spectru continuu peste care se suprapun linii întunecoase numite liniile lui Fraunhofer (v.). Speiss (met.) V. Şpais. Spermanţet (ind. chim.) Sin. V a 1-r a t (v.). * Sperrylit (mineral.) PtAs2. Arseniură de platină naturală; e un minereu de platină. Spin 1 (fiz.) Proprietate a unei particule elementare, legată de momentul cinetic propriu. 2 (tehn.) Tijă metalică, de formă cilindrică sau conică, plină sau tubulară, folosită la realizarea îmbinării a două piese metalice. (= Cui cilindric, Ş t i f t). Spin de tensiune (tehn.) Tijă tubulară tăiată în lungul unei generatoare, fabricată dintr-un metal elastic, care, datorită elasticităţii, se fixează bine de pereţii găurii în’ care e introdusă. Spineli (mineral.) Grup de minerale cu formula generală MO • B203, în care M e un metal bivalent (magneziu, fier feros, mangan, zinc), iar R — un metal tri-valent (aluminiu, crom, fier feric). Sînt pietre preţioase şi semipreţioase; cel mai cunoscut spinel e Mg0*AJ203. Spinterometru (elt.) Sin. E c 1 a t o r de măsurat (v.). Spirai (nap.) Capac sau construcţie cu capace şi cu geamuri care acoperă o deschidere în punte folosită ca luminator şi la aerisirea unui culoar sau a unei încăperi de sub punte. Spirală (mat.) Curbă plană descrisă de un punct care se deplasează pe o semi-dreaptă care are, în acelaşi timp, o mişcare de rotaţie în jurul extremităţii sale. Cînd distanţa punctului mobil faţă de extremitatea semidreptei variază proporţional cu unghiul cu care se roteşte aceasta, spirala se numeşte spirala lui Arhimede (v. planşa XCVII); cînd această distanţă variază invers proporţional cu unghiul de rotaţie, curba e o spirală hiperbolică, iar cînd unghiul variază proporţional cu logaritmul distanţei, ea e o spirală logaritmică (v. planşa XCVII). Spiralizare (tehn.) Operaţie de deformare a unui material metalic cu lungime mare în raport cu celelalte dimensiuni, prin care el capătă forma unei spirale sau a unei elice (de ex. filamentul unui bec cu incandescenţă). Operaţia se execută manual sau cu maşini de spiralizat (v. planşa XCVII). Spiră 1 (elt.) Buclă aproape închisă, care face parte dintr-o înfăşurare electrică. 2 (mat., tehn.) Arc de elice cuprins între două puncte susccesive ale elicei, care se găsesc pe aceaaşi generatoare a cilindrului pe care e înfăşurată elicea. Spirt (ind. chim.) Nume popular pentru alcoolul etilic. Spirt cozi (ind. chim.) Amestec de alcool etilic şi de alcooli superiori, care distilă la sfîrşitul rafinării spirtului. Spirt de lemn (ind. chim.) Produs obţinut în distilarea uscată a lemnului, prin distilarea acidului pirolignos tratat cu lapte de var, compus mai ales din 729 Stabilit alcool metilic şi acetonă şi întrebuinţat ca solvent, denaturant şi combustibil. Spirt denaturat (ind. chim.) Alcool etilic denaturat prin amestecare cu circa 9,5% alcool metilic şi 0,5% piridină, colorat, de regulă, în violet; nu poate fi întrebuinţat decît ca combustibil. Spirt frunţi (ind. chim.) Amestec alcătuit din alcool etilic, esteri şi aldehide, care distilă la începutul rafinării spirtului prin distilare fracţionată. Spirt industrial (ind. chim.) Amestec alcătuit din alcool etilic cu circa 5% alcool metilic. Spirt rafinat (ind. chim.) Alcool etilic care conţine cel mult 4% apă şi numai urme de esteri şi aldehide. Spirt solid (ind. chim.) Sin. Me t alde h i d ă (v.). Spitzkasten (mine) Aparat alcătuit dintr-o serie de compartimente de lemn, în formă de piramidă cu vîrful în jos, în care se depun grăunţii aflaţi într-o tulbureală ce circulă cu viteză din ce în ce mai mică (deoarece cutiile sînt din ce în ce mai mari şi mai adînci), folosit la prepararea mecanică a minereurilor pe cale umedă, pentru clasarea simptotică a grăunţilor minerali fin fărîmaţi. Spiţă (tehn.) Element de legătură între butucul şi coroana sau obada unei roţi, care poate fi monobloc cu roata sau asamblat cu butucul şi coroana, respectiv cu obada. Split (drum.) Piatră dură, spartă mărunt, cu dimensiunile de 3—40 mm, întrebuinţată în construcţia de drumuri. Spoire (tehn.) Acoperire a unui material sau a unui obiect cu un strat subţire de alt material, pentru a-1 proteja sau pentru a-i da un aspect mai plăcut. Spongios (chim., fiz.) Buretos. Spongiozitate (met.) Defect al pieselor turnate, care constă în apariţia unor zone cu numeroase cavităţi mici. Spot (fiz.) a. Pată luminoasă produsă pe o riglă divizată, folosită la citirea deviaţiilor echipajului mobil al unui instrument de măsurat. — b. Pată luminoasă obţinută pe ecranul fluorescent al unui oscilograf catodic, al unui receptor de televiziune etc., de către fasciculul de electroni proveniţi de la catod. — e. Imagine proiectată pe scala unui aparat de măsurat, care serveşte ca indicator la tensiunile existente. Sprinkler (tehn.) Instalaţie pentru stingerea incendiilor în hale industriale, alcătuită dintr-o reţea de conducte suspendate de tavanul halei, care e în legătură cu un rezervor de apă sub presiune situat la un nivel deasupra halei, şi care intră în funcţiune automat, în cazul unui incendiu, prin topirea, sub acţiunea căldurii dezvoltate de incendiu, a unor elemente de siguranţă confecţionate din aliaje uşor fuzibile. Spumant (ind. chim., tehn.) Substanţă tensioactivă care, dizolvată în apă, favo^ rizează formarea de bule de aer şi, deci, a unei spume stabile; |se întrebuinţează în flotaţie, în stingătoare, la fabricarea unor materiale care înglobează bule de aer (de ex. betonul înspumat) etc. Pentru a mări stabilitatea spumelor obţinute, se adaugă stabilizatori (v.). Spumare (chim. fiz., tehn.) Producere de spumă. Spumă (chim. fiz., tehn.) Sistem dispers în care faza continuă e un lichid, iar faza dispersată, un gaz. Spumă de mare (mineral.) Silicat de magneziu hidratat, natural. Spumogen (ind. chim., tehn.) a. Substanţă care poate da naştere unei spume. — b. Spumant. Sr (chim.) Simbol pentru elementul Stronţiu. SRA (cib.) Prescurtare pentru „sistem de reglare automată". st (unit.) Simbol pentru ster. St (unit.) Simbol pentru stokes. Stabilit (constr.) Material în formă de plăci, confecţionate prin presare din talaş de răşinoase îmbibat cu soluţie de clorură de calciu şi aglomerat cu ciment sau, uneori, cu ipsos. Stabilitate 730 Stabilitate 1 (chim., fiz., tehn.) Proprietate a unui sistem de a se găsi într-o stare din care nu poate ieşi decît printr-o mare modificare a anumitor mărimi de stare. 2 (mec., tehn.) Proprietate a unui sistem de a-şi menţine poziţia sau de a reveni în poziţia iniţială cînd e deplasat din această poziţie. Stabilitate a albiilor (hidrot.) Stabilitate a configuraţiei albiilor cursurilor de apă, rezultînd din interacţiunea dintre curentul format din apă şi aluviunile respective, pe de o parte, şi patul albiei, pe de altă parte. Stabilitate a autovehiculului (transp.) Proprietate a uriui vehicul rutier de a circula fără perturbaţii, cu viteze inferioare unei limite admisible, corespunzătoare configuraţiei şi stării căii. Stabilitate a avionului (av.) Proprietate a unui avion de a reveni spontan la starea de zbor iniţială, după o pertur-baţie de scurtă durată. Stabilitate a frecvenţei (telc.) Variaţie în timp a frecvenţei unui oscilator. Stabilitate a navei (nav.) Proprietate a unei nave de a rămîne sau de a reveni lesne în poziţia iniţială de echilibru, atunci cînd încetează acţiunea temporară a forţelor exterioare sau interioare care o scot din poziţia de echilibru. Stabilitate a terenului (geot.) Proprietate a unui masiv de pămînt limitat lateral de o suprafaţă înclinată — taluz natural — de a se menţine în stare de echilibru static. Stabilitate a unui instrument (metr.) Caracteristica metrologică a unui instrument de măsurat, care constă în faptul că aceasta dă indicaţii numai în funcţiune de acţiunea ce provoacă fenomenul pe care e bazată construcţia lui. Stabilitate pe traiectorie (tehn.) Asigurarea mişcărilor corpului oricărui satelit artificial al pămîntului în jurul centrului său de greutate, în timpul zborului. Pentru asigurarea stabilităţii, satelitul trebuie să fie echipat cu mijloacele necesare care să-i permită să-şi recapete o anumită orien- tare, atunci cînd, în urma unor cauze accidentale (forţe şi momente perturbatoare mici), corpul satelitului va devia de la această orientare. Pentru determinarea automată a orientării corpului satelitului în fiecare moment, satelitul trebuie echipat cu dispozitive şi aparate adecvate: giroscoape, aparate de observare optică şi radio. Stabilivolt (elt.) Tub electronic cu descărcare în gaze, folosit ca stabilizator de tensiune. Stabilizant (chim. fiz.) Sin. Stabilizator (v.). Stabilizare (chim. fiz.) Operaţie de împiedicare, prin adăugare de stabilizator, a descompunerii chimice a unei substanţe, a floculării unei soluţii coloidale sau a depunerii unei suspensii. Stabilizare a taluzurilor (hidrot.) Ansamblu de operaţii efectuate pentru a evita acţiunea de degradare exercitată de către diferiţi factori naturali asupra talu-zului unui dig, a unui baraj sau a unui terasament. Stabilizator 1 (av.) Partea anterioară, fixă, a ampenajului orizontal al unui avion. 2 (chim. fiz.) Substanţă, de regulă coloidală, care se adaugă unei soluţii coloidale, unei suspensii etc., pentru a le mări stabilitatea. 3 (nav.) Dispozitiv — bazat, de obicei, pe principiul giroscopului — care împiedică oscilaţiile prea mari ale unei nave. Stabilizator de curent (telc.) Cvadripol care se interpune între o sursă de curent şi un consumator, astfel încît curentul absorbit de sarcină să rămînă constant, indiferent de diferitele variaţii din reţea. Stabilizator de tensiune 1 (elt.) Aparat automat pentru menţinerea constantă a tensiunii unei surse de alimentare cu energie electrică, ce poate funcţiona electromagnetic, magnetic, electronic (de ex. stabilivoltul) etc. 2 (telc.) Cvadripol montat între o sursă de tensiune şi un consumator, care face ca tensiunea la bornele consumatorulu să rămînă constantă, indiferent de even 731 Stare amorfă tualele variaţii ale consumului de curent sau ale altor factori. Stabilovolt (elt.) V. St abili volt. Stadă (met.) Cuptor folosit pentru prăjirea oxidantă a minereurilor care conţin sulfuri în proporţie mare. Stadie (topogr.) Miră vorbitoare, folosită în stadimetrie pentru citirea numărului generator. Stadimetrie (topogr.) Tehnică a măsurării indirecte a distanţelor cu ajutorul tahimetrului şi al stadiei. Stadimetru (topogr.) Sin. T ah i metru (v.). Stalagmometru (fiz.) Instrument pentru măsurarea tensiunii superficiale a unui lichid, prin măsurarea numărului de picături pe care-1 formează un volum dat dintr-un lichid ce se scurge printr-un tub îngust. Stalie (nav.) Zi, în termenul stipulat în contractul de navlosire, pentru încărcarea şi descărcarea mărfii. Stalinit (met.) Aliaj dur de fier cu crom, carbon, mangan şi siliciu, sub formă de granule foarte fine, întrebuinţat la încărcarea pieselor supuse la uzură mare. Stambă (text.) Ţesătură de bumbac, tunsă sau pîrlită, albită sau colorată, imprimată, apretată sau calandrată. Stampare (met.) Operaţie de matriţare, la rece sau la cald, cu matriţa şi poansonul, astfel încît, după executarea ei, materialul reproduce în relief configuraţia matriţei şi a poansonului; e folosită la fabricarea pieselor de precizie, a monedelor şi a medaliilor, a tacîmurilor etc. Stand de proM (mş.) Banc de probă. Standard (stand.) Ansamblu de prescripţii tehnice care, în cadrul acţiunii de standardizare, stabilesc caracteristicile produselor, metodele de verificare a acestor caracteristici, prescripţiile de calcul, de execuţie, de încercare şi de recepţie ale produselor, cum şi unificarea unităţilor de măsură, a terminologiei, simbolurilor, semnelor convenţionale, desenelor tehnice etc. în ţara noastră, standardele menţionează data intrării lor în vigoare, dată de la care respectarea prescripţiilor tehnice prevăzute devine obligatorie. Ele sînt grupate, printr-o clasificare alfa-nu-merică, menţionată pe fiecare standard, în sectoare, grupuri şi subgrupuri de ramuri industriale. (=Normă). Standard atomic de frecvenţă (telc.) Sin. Etalon atomic de frecvenţă (v.). Standard de recomandare (stand.) Prescripţie oficială care nu prevede o dată de intrare în vigoare şi care, deci, nu e obligatorie pentru producători. Standardele de recomandare' pregătesc condiţiile industriale pentru elaborarea standardelor obligatorii. Standardizare (tehn.) Acţiune organizată de reglementare tehnică a producţiei, prin specificare (v.), tipizare (v.) şi unificare (v.), avînd drept scop principal asigurarea calităţii produselor. Impune o limită minimă calităţii produselor şi contribuie la crearea condiţiilor pentru trecerea la producţia de mare serie şi sporirea productivităţii muncii. (= N ormalizare). Stanic (chim,) Calitate a unui compus al staniului de a conţine staniu tetra-valent. Staniol (tehn.) Foaie subţire de cositor* folosită la împachetarea alimentelor, a ţigaretelor etc., înlocuită, uneori, cu foi de aluminiu. Staniu (chim.) Sn. Element cu nr. at. 50; gr. at. 118,7. Metal alb-argintiu moale, maleabil şi ductil, cu gr. sp. 7,3 şi p. t. 232°, care, la temperaturi joase, se transformă într-o formă alotropică pulverulentă, numită staniu cenuşiu. Se găseşte în natură sub formă de casiterit şi e întrebuinţat la cositorire, la fabricarea bronzului (aliaj de cupru) şi a altor aliaje, în special a aliajelor antifricţiune pentru lagăre şi a aliajelor de lipit. (= Cositor). Stanos (chim.) Calitate a unui compus al staniului de a conţine staniu bivalent. Stare amorfă (fiz.) Orice stare de agregare a materiei, diferită de starea cristalină. Stare coloidală 732 Stare coloidală (chim. fiz.) Stare de agregare a materiei în care particulele constitutive au dimensiuni cuprinse între cele ale moleculelor (circa 10~7 cm) şi cele ale suspensiilor (circa IO-5 cm). Substanţele în stare coloidală se prezintă in formă de sol sau în cea de gel. Stare cristalină (fiz.) V. sub Stare solidă. Stare critică (fiz.) Stare în care se prezintă o substanţă la temperatura critică şi la presiunea la care sînt în prezenţă starea gazoasă şi cea lichidă. Stare de agregare (fiz.) Fiecare dintre stările sub care se pot prezenta substanţele din punctul de vedere al rezistenţei la deformaţiile cauzate de acţiuni mecanice sau termice. Sînt stări de agregare stările: gazoasă, lichidă, solidă, cum şi stările mezomorfe. Stare de tensiune (rez, mat.) Stare a unui corp solid în care elementele lui sînt supuse acţiunii unor forţe localizate pe suprafaţa lor şi exercitate de elementele învecinate. Stare fizică (fiz.) Stare de agregare. Stare fizică normală (fiz.) Starea în care se găseşte un corp la temperatura de 0° şi la presiunea de o atmosferă fizică (760 mm coloană de mercur). Stare gazoasă (fiz.) Stare de agregare în care o masă dată dintr-o substanţă poate ocupa un volum oricît de mare, din cauza mişcărilor particulelor componente (moleculele gazului) şi a slabelor forţe de interacţiune dintre ele. Stare lichidă (fiz.) Stare de agregare intermediară între starea solidă şi cea gazoasă, în care, la temperatura dată, o cantitate de substanţă are un volum determinat, dar o formă care depinde de forma recipientului ce conţine lichidul. Stare limită (rez. mat.) Stare de solicitare a unui corp solid deformabil, cores-punzînd limitei pe care o poate atinge intensitatea sistemului de sarcini exterioare care acţionează, pentru ca solidul să poată funcţiona în condiţii bune ca element de construcţie. Stare mezomorfă (chim. fiz.) Stare de agregare intermediară între cea solidă cristalină şi cea solidă amorfă. Principalele tipuri de stare mezomorfă sînt starea nematică şi starea smectică. Stare născîndă (chim.) Stare a unui element care se prezintă ca atomi izolaţi ai acelui element, puşi în libertate într-o reacţie chimică şi care nu s-au unit pentru a forma molecule. Elementele în stare născîndă sînt mult mai reactive. Stare nematică (chim. fiz.) Stare mezomorfă în care moleculele unei substanţe sînt distribuite în dezordine, dar au axele paralele. Stare smectică (chim. fiz.) Stare mezomorfă în care moleculele unei substanţe au axele paralele şi sînt aşezate în straturi paralele. Stare solidă (fiz.) a. Stare de agregare în care constituenţii (molecule, atomi sau ioni) nu au decît mişcări de oscilaţie în jurul unor poziţii de echilibru, poziţii ce se găsesc la nodurile unei reţele cristaline. (== Stare cristalină). — b. Stare de agregare în care corpurile prezintă o rigiditate relativ mare. într-o astfel de stare se găsesc atît corpurile în stare cristalină, cît şi cele în stare sticloasă. Stare sticloasă (fiz.) Stare solidă amorfă rezultată prin subrăcirea lichidelor, mărin-du-li-se, astfel, treptat, viscozitatea. Spre deosebire de un corp în stare cristalină, un corp în stare sticloasă nu are o temperatură de topire determinată, ci, prin încălzire, corpurile sticloase se înmoaie treptat. Stare tehnică normală (fiz.t tehn.) Stare în care se găseşte un corp la temperatura de 20° şi la presiunea de o atmosferă tehnică (735,56 mm coloană de mercur). Starter 1 (elt.) Dispozitiv de declanşare a descărcării într-un tub cu descărcare electrică luminescentă în gaz. Starterul încălzeşte întîi electrozii tubului, apoi aplică, la electrozi, tensiunea necesară descărcării; poate fi acţionat manual sau automat. 733 Staţie tehnica 2 (tehn.) Dispozitiv auxiliar al carburatoarelor (motoarelor cu explozie) care facilitează demarajul (la rece). STAS (stand.) Prescurtare pentru standard de stat românesc. Statica construcţiilor (constr.) Disciplină care face parte din mecanica construcţiilor şi se ocupă cu studiul metodelor de calcul pentru determinarea eforturilor şi a deformaţiilor sistemelor de bare. Statică (mec.) Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul echilibrului punctelor materiale şi al corpurilor sub acţiunea forţelor. Statica se împarte în statica solidelor şi statica fluidelor, aceasta din urmă împărţindu-se în statica lichidelor (hidrostatică) şi în statica gazelor (aerostatică). Statică grafică (mec.) Capitol al staticii, care se ocupă cu rezolvarea problemelor pe cale grafică. Statistică 1 (fiz.) Mod de distribuţie al elementelor unui colectiv după valorile pe care le ia o anumită mărime care caracterizează acel colectiv. 2 (gen.) Ştiinţă care se ocupă cu strîngerea şi cu interpretarea datelor numerice asupra ansamblurilor de fenomene sau de obiecte de acelaşi fel. Stativ 1 (chim.) Dispozitiv folosit în laborator pentru susţinerea aparatelor în timpul lucrului. 2 (foto.) Suport de aparat fotografic. 3 (gen.) Dispozitiv de susţinere (uneori demontabil) a unui obiect (aparat optic, topografic, planşetă de desen etc.). Statogramă (av.) Document fotografic obţinut la statoscop prin înregistrarea variaţiilor altitudinii avionului în timpul zborului de fotografiere. Stator (mş.) Parte fixă a unei maşini de forţă rotitoare, motoare sau generatoare, care participă la procesul de funcţionare a maşinii prin organele ei active (paletele directoare, la turbine; circuitul feromagnetic şi înfăşurările statorice, la maşinile electrice etc.) şi e solidarizată cu carcasa sau constituie totodată şi carcasa. Stator de maşină electrică (elt.) Parte fixă a maşinii electrice, alcătuită dintr-un cilindru de oţel, masiv sau lamelat, care constituie circuitul feromagnetic şi pe care sînt montate înfăşurările statorice. Stator de pompă (mş.) Stator al unei pompe centrifuge, în general de forma unei carcase ce înveleşte rotorul, servind la conducerea lichidului refulat la paletele rotorului. Stator de turbină (mş.) Stator al unei turbine cu apă, cu abur sau cu gaze, care serveşte la conducerea fluidului motor spre paletele rotorului. Statoreactor (av., mş.) Motor aerore-actor a cărui funcţionare necesită intrarea aerului în motor cu o anumită presiune dinamică; poate fi folosit ca propulsor pentru aerovehicule cu viteză supersonică. Deplasarea aerovehiculului se datoreşte forţei de reacţiune care se produce la ieşirea dintr-un efuzor a gazelor rezultate din arderea unui combustibil. Aerul necesar arderii pătrunde în camera de ardere, datorită deplasării aerovehiculului. Nu are nici un organ mobil. Navele cu statoreactor sînt echipate şi cu rachete, pentru decolare, deoarece nu pot decola cu stato-reactorul (v. planşa XCVII). (= Atodid). Statoscop (av.) Instrument care indică micile variaţii ale altitudinii unui avion în zbor, bazat pe echilibrarea forţei elastice dintr-o capsulă aneroidă de către forţa elastică dintr-un resort elicoidal. Staţie (transp.) Loc de oprire a vehiculelor de transport în comun sau public. Staţie de cale ferată (c. f.) Staţie înzestrată, de obicei, cu instalaţii de semnalizare linii de garare şi de abatere, clădiri etc., folosită în exploatarea unei căi ferate. Staţie orbitală (nav. cosm.) Ansamblu lansat de pe Pămînt, montat în spaţiu, care se menţine la o anumită distanţă de acesta pe’o orbită cît mai constantă şi care e alcătuit din elemente capabile să adăpostească în spaţiul circumteres-tru, personal, aparataj, dispozitive, folosind vehiculelor spaţiale. Staţie tehnică (c.f.) Staţie de cale ferată în care, pe lîngă operaţiile obişnuite de Staţiograf 734 circulaţie şi de trafic, se efectuează şi operaţii de prelucrare a trenurilor (compunere, descompunere şi triere). Staţiograf (nav.) Instrument nautic pentru obţinerea directă pe hartă a punctului navei cu ajutorul a două unghiuri orizontale luate la trei obiecte de la uscat (v. planşa XCVII). Staţiune (tehn.) Ansamblu de clădiri şi de instalaţii deservite de un mic număr de persoane, care serveşte fie la efectuarea unor observaţii (meteorologice, încercări etc.), fie la îndeplinirea unei anumite operaţii tehnice (pompare, comprimare a gazelor naturale etc.). Staţiune de beton (constr.) Ansamblu de maşini, mecanisme şi dispozitive auxiliare servind la prepararea betonului. Staţiune de epurare (inst.) Ansamblul construcţiilor şi al instalaţiilor care servesc la modificarea calităţilor fizice, chimice şi bacteriologice ale apelor de canal, pentru a le face corespunzătoare condiţiilor admisibile prescrise de evacuare a lor. Staţiune de mixturi asfaltice (constr,) Ansamblu de maşini, mecanisme, agregate şi organe de legătură folosite pentru prepararea mixturilor asfaltice necesare la executarea îmbrăcămintelor rutiere. , Staţiune-pilot (tehn,) Sin. Instala-ţie-pilot (v.). Stavilă (hidrot.) a. Element de construcţie care serveşte la închiderea (respectiv la deschiderea) parţială sau totală a unui orificiu, a unei deschideri adînci sau a unui deversor aparţinînd unei lucrări hidrotehnice. — b. Element al unui stăvilar care — prin manevrare manuală sau mecanică — reglează secţiunea de scurgere a apelor prin stăvilar. Stay-aliaj (met,) Aliaj aluminiu-cupru, de turnare, cu compoziţia: 89% Al; 11% Cu şi, uneori, cu adaos de 0,1% Ti. Staybrite (met.) Grup de oţeluri austeni-tice de tipul oţelurilor 18/8 (18% Gr, 8% Ni) sau apropiate, nemagnetice, cu mare rezistenţă la coroziune şi bună ma-leabilitate. Stănoagă (poligr.) Sin. Regal (v.). Stăvilar (hidrot.) Construcţie care îndeplineşte un rol asemănător unui baraj, mai mult în scopul ridicării şi al reglării nivelului amonte al apelor, pentru devierea unei părţi din cantitatea de apă, decît în cel al acumulării de apă, ca la baraj (v. planşa XCVII). Stea, cvartă ^ (telc.) Grupare de patru conductoare, în cadrul unui cablu de telecomunicaţii, prin răsucirea lor în jurul unui ax comun, astfel încît ele să se găsească, în vîrfurile unui pătrat, de aceeaşi latură. Stearină (chim.) a. V. Tristeari-n ă. — b. Amestec de acid stearic şi acid palmitic, întrebuinţat la fabricarea luminărilor. Steatită (mineral.) Varietate de talc care se prezintă în mase compacte. E întrebuinţată la fabricarea unor izolatoare, la confecţionarea bujiilor etc. Stedită (met.) Constituent structural al fontelor fosforoase, diseminat în întreaga lor masă, ceea ce le măreşte fragilitatea. Stefanian (geol.) Subdiviziune superioară a Carboniferului, în care, de obicei, se găsesc cărbuni exploatabili. Steguleţ (elt.) Piesă din alcătuirea maşi^ nilor electrice cu colector, executată din cupru recopt sau din tablă de oţel moale şi fixată prin sudare sau nituire în crestătura lamelelor de colector, servind la legătura dintre o lamelă a colectorului şi conductele înfăşurării, cînd diametrul rotorului e mult mai mare decît diametrul colectorului. ' Stelaj (gen.) Piesă de mobilier, formată din montanţi pe care se sprijină rafturi, de regulă orizontale, servind la păstrarea unor obiecte. Stelă (nav.) Unghi diedru dintre aripile cornierelor (de ex. coaste sau stringheri) folosite în construcţiile navale. Stela se numeşte deschisă sau închisă, după cum unghiul dintre aripile cornierelor e mai mare sau mai mic decît 90°. Stelit (met.) Aliaj dur de cobalt (35— 70%), crom (15—40%), wolfram (10— 25%), molibden (0—10%) şi fier (0—5%), Planşa XCVII a — cu jgheaburi; b — circular; l — picior; 2 — jgheab; 3 — recipient circular; 4 — suport pentru grupul de robinete de serviciu; 5 — legătură la canal; 6 — robinet. * Spectrometau 1 — fantă; 2 — colimator; 3 — lunetă; 4 — ocular; P — prismă. Spirala lui Arhimede Spirală loga-ritmică 1 — bobină cu sîrmă (inimă de molibden); 2 — rolă de ghidare; 3 — roată de transmisie j 4 — bobină cu filament de wolfram; 5 — rolă de ghidare; 0 — bobină pentru firul spiralizat. Statoreactor J — difuzor; 2 — cameră de A ardere; 3 — itijector; 4 — efuzor. 1 — stavilă; 2 — canale de manevrare; 3 — nişă de radier; 4 — cabină de manevră; 5 — nivel de reţinere; 6 — redane; 7 —■ deversor. 1 — cerc gradat; 2 — micrometru; 3 — riglă mobilă; 4 — riglă fixă; 5 — crestătură centrală. Sten 736 inoxidabil, cu duritatea mare, pe care şi-o menţine şi la temperaturi înalte (700— 800°); e întrebuinţat la confecţionarea unor instrumente chirurgicale şi a unor unelte aşchietoare, cum şi la încărcat piese care lucrează la temperaturi înalte şi în medii oxidante (supape, sape de foraj etc.). Sten (unit.) Unitate de măsură pentru forţă în sistemul de unităţi MTS (metru, tonă, secundă), egală cu forţa care imprimă o acceleraţie de 1 m/sa unei mase de o tonă. Stenul e egal cu IO8 dyn, respectiv cu 108 £T. Stenozare (text.) Tratare a unor produse textile cu o soluţie de formaldehidă, urmată de centrifugare şi uscare, efectuată pentru a micşora gradul de umflare a acestor produse cînd sînt înmuiate într-un lichid. Ster (unit.) Unitate de măsură pentru volume, egală cu un metru cub, folosită pentru cubajul, inclusiv golurile, lemnelor de foc, bilelor etc. aşezate în stive cu dimensiunile de 1 m lungime, 1 m lăţime şi 1 m înălţime. Pentru a afla cantitatea reală de lemn cuprins într-un metru ster, acesta trebuie înmulţit cu factorul de cubaj. Simbol st. Steradian (unit.) Unitate de măsură a unghiurilor spaţiale, egală cu unghiul spaţial la centru, care taie pe o sferă o arie egală cu pătratul razei sferei. Simbol str. * Stereo- (gen.) Prefix cu semnificaţia „de volum“, „în relief", „în spaţiu“, „solid". Stereoacustică (fiz.) Ramură a acusticii care se ocupă cu manifestările prin care se poate obţine determinarea direcţiilor din care vin sunetele. Stereobat (arh.) V. sub S u b a s-m e n t. Stereochimie (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul aranjării în spaţiu a atomilor unei molecule. Stereocinematografie (cin.) Cinematografie care dă impresia de relief pentru imagini. Stereocromie (fiz.) Artă de a realiza în pictură iluzia reliefului prin combinarea nuanţelor pe un strat de reflexie special preparat. Stereofonie (telc.) V. Sistem acustic stereofonic. Stereofotografie (foto.) a. Pereche de fotografii conjugate care reprezintă acelaşi obiect în acelaşi moment, luate cu două aparate fotografice aşezate în două centre de perspectivă diferite, cu scopul de a obţine o imagine în relief a obiectului. — b. Ramură a Fotografiei care se ocupă cu procedeele de obţinere a perechilor de fotografii simultane ale aceluiaşi obiect. Stereogramă (geod.) Grup de două fotograme conjugate ale aceluiaşi obiect, care, privite la stereoscop, permit obţinerea imaginii în spaţiu a obiectului, prin efect stereoscopic. Stereomecanică (mec.) Ramură a mecanicii, care se ocupă cu studiul echilibrului şi al mişcării corpurilor solide. Stereo-mecanica propriu-zisă se ocupă cu studiul corpurilor rigide. Elastomecanica (sau teoria elasticităţii) se ocupă cu corpurile elastice, iar teoria plasticităţii, cu corpurile plastice. (= Mecanica solidelor). Stereometrie (mat.) Geometrie în spaţiu. Stereometrn (geod.) Aparat fotogrammetrie cu ajutorul căruia se construieşte harta unei porţiuni din scoarţa terestră sau se determină dimensiunile unui obiect, folosind perechi de fotograme conjugate. Stereomicroscop (fiz., tehn.) Instrument alcătuit din două microscoape ale căror oculare au centrele la o distanţă egală cu distanţa interpupilară, folosit pentru a obţine imagini în relief ale preparatelor microscopice privite cu ambii ochi deodată. Stereoscop (fiz., tehn.) Dispozitiv optic cu care se observă un ansamblu de două imagini, obtinîndu-se o imagine în relief (v. planşa XCVIII). Stereoscopică, cameră ~ (foto.) Cameră fotografică dublă cu care se pot obţine, simultan, două fotografii care, observate 737 Sticlă de siguranţă cu ajutorul unui stereoscop, redau aspectul de relief al obiectului fotografiat. Stereoscopică, imagine ~ (cin., fiz.) Imagine în relief. în cinematografie se realizează prin procedee speciale de filmare şi de proiecţie, astfel încît spectatorul să perceapă imaginile în relief. Stereoscopică, vedere ^ (fiz.) Vedere în relief, folosind ambii ochi, ceea ce permite localizarea în spaţiu a obiectului privit. Stereoscopie (fiz.) Parte a opticii care se ocupă cu obţinerea imaginilor în relief şi cu instrumentele cu ajutorul cărora se pot obţine astfel de imagini. Stereotahigraf (topogr.) Aparat folosit în tahimetrie pentru măsurarea, pe baza principiului stereoscopiei, a distanţei de la punctul de staţie, la punctul dat de pe teren. Stereotipare (poligr.) Procedeu de obţinere a formelor de tipar înalt, prin turnarea aliajului tipografic într-o formă de carton (flanc de stereotipie), mulată în prealabil pe o formă de tipar înalt culeasă. Stereotipie (poligr.) Formă de tipar înalt, metalică, plană sau cilindrică, obţinută prin stereotipare. Steril (mine) Materialul fără valoare industrială, conţinut în minereuri şi în cărbuni, care se elimină prin operaţiile de preparare mecanică. Stibină (mineral.) Sb2S3. Sulfură de stibiu, naturală, cu 71,4% Sb; cel mai important minereu de stibiu. Stibiu (chim.) Sin. Antimoniu (v.). Sticlă 1 (fiz.) în general, corp în stare sticloasă. 2 (gen.) Recipient în formă variată (cilindric, sferoid, piramidal) din materialul cu acelaşi nume, folosit la depozitarea lichidelor. 3 (petr. gaze) Piesă metalică cu ajutorul căreia se face legătura între un cablu şi un corp cilindric. Are o formă tronconică, în interiorul cărMa, prin baza mică a trunchiului de con, se introduce capătul cablului care se resfiră şi între fire se toarnă plumb, astfel încît cablul nu se mai poate smulge. Baza mare a conului e prelungită cu o porţiune cilindrică prevăzută cu filet de legătură la corpul cilindric, care trebuie manevrat cu cablul dat. 4 .(st. cer.) Amestec solid, de obicei transparent, de silicaţi de calciu, de sodiu şi, eventual, de alte metale, obţinut prin topirea la un loc a silicei, a carbonatului de calciu şi a carbonatului de sodiu, cu compuşi ai metalelor respective. Calităţile sticlei variază foarte mult odată cu compoziţia ei. Sticla e întrebuinţată la fabricarea geamurilor, a buteliilor şi a altor vase, a pieselor optice, ca izolant electric etc. (v. planşa XCVIII). Sticlă călită (st. cer.) Sticlă răcită brusc de la o temperatură înaltă, şi care are tensiuni interne foarte mari; e foarte rezistentă la lovituri, dar foarte sensibilă la zgîrieturi, în care caz se sparge în bucăţi foarte mici, cu muchiile rotunde. Stielă crown (fiz.) Sticlă optică cu potasiu, mai puţin fuzibilă decît sticla obişnuită cu sodiu. (= Crown). Sticlă de cuarţ (fiz.) Material transparent, amorf, obţinut prin topirea cuarţului şi folosit la confecţionarea aparaturii de laborator care trebuie să reziste la temperatură înaltă şi a unor piese optice transparente pentru radiaţiile ultraviolete. Sticlă de nivel (tehn.) Tub de sticlă în comunicaţie cu lichidul dintr-un recipient, aşezat vertical, care indică nivelul lichidului din recipientul respectiv, pe baza principiului vaselor comunicante. Sticlă de protecţie (tehn.) Sticlă opacă pentru radiaţia ultravioletă şi pentru radiaţia X, întrebuinţată la confecţionarea de ecrane de protecţie pentru muncitorii sudori, pentru cei care privesc în zona de ardere a cuptoarelor etc. Sticlă de siguranţă (tehn.) Sticlă în care, prin spargere, se evită producerea de cioburi sau se produc cioburi lipsite de muchii ascuţite, evitînd astfel accidentele; alteori, cioburile sînt reţinute de o sită metalică conţinută în masa sticlei. în alte varietăţi (sticla triplex), între două foi de sticlă se introduce un strat elastic care împiedică formarea cioburilor. Sticlă flint 738 Sticlă flint (fiz.) Sticlă optică (v.) cu plumb. (= F 1 i n t). Sticlă optică (fiz.) Sticlă omogenă, lipsită de bule de gaz, întrebuinţată la construirea de piese optice. Sticlă solubilă (chim.) Sin. Silicat de sodiu (v.). Sticlă termoizolantă (tehn.) Sticlă absorbantă pentru radiaţia infraroşie şi trans-arentă pentru radiaţia vizibilă, între-uinţată ca ecran termoizolant pentru a împiedica încălzirea corpurilor iluminate cu surse de lumină intense. Sticlos 1 (fiz.) Care are luciu sticlos. 2 (mineral.) Sin. Hi al in (v.). Stigmatic (fiz.) Calitate a unui sistem optic de a prezenta stigmatism (v.). Stigmatism (fiz.) Proprietate a unui sistem optic de a da, pentru fiecare punct al unui obiect, cîte o imagine care e tot un punct. Stilb (unit.) Unitate de măsură pentru luminanţa unei surse de lumină, în sistemul CGS. Este strălucirea unei surse de lumină cu intensitatea egală cu o candelă, care are aria de 1 cm2 perpendiculară pe direcţia de propagare a luminii. Simbol sb. Stilbmetru (fiz.) Sin. Luminanţmetru (v.). Stilizare (arh.) Aspect al creaţiei în arhitectură, prin care se caută să se perfecţioneze, prin simplificare, caracterele plastice ale unei construcţii, aktfel încît aceasta să se poată încadra într-un anumit stil. Stilobat (arh.) V. sub Subasment. Stilodozimetru (fiz.) Dozimetru portativ, de forma unui stilou. Stingător (tehn.) Aparat pentru stingerea focului prin împroşcarea, asupra materialelor care ard, a unei substanţe gazoase, lichide, pulverulente sau înspumate, care împiedică contactul cu aerul. (= Extinctor). Stingere a torenţilor (hidrot.) împiedicare a eroziunii solului de către apa unui torent. Stingere a varului (constr.) Operaţie de hidratare a varului (oxid de calciu) prin care oxidul de calciu, CaO, se transformă în hidrat de calciu, Ca(OH)2. Stinghie (lemn) Element de tîmplărie de mobilă sau de construcţie cu dimensiunile cuprinse între cele ale şipcilor şi ale riglelor. Stiren (chim.) Hidrocarbură lichidă nesaturată, din care se obţine un polimer, polistirenul (v.). Stiroîor (constr.) Material plastic, poros, fabricat pe bază de polistirol, folosit ca izolant termic şi fonic, sub formă de plăci, de blocuri, segmente, cochilii etc. Stivare (tehn.) Repartizare a materialelor într-o magazie sau într-un vehicul de transport, în scopul de a folosi cît mai bine spaţiul şi, în cazul vehiculelor, de a asigura echilibrul acestora. Stivă 1 (mine) Construcţia. obţinută prin suprapunerea unor rînduri de’ piese de lemn ecarisat sau de oţel profilat, aşezate în rînduri perpendiculare unele pe altele, care serveşte drept susţinere suplimentară în abataj, spre zona surpată. Pe măsură ce frontul de abataj avansează, stivele sînt demontate şi mutate spre front* Stivele masive metalice sînt echipate cu dispozitive mecanice care uşurează „răpi-rea“ lor. 2 (tehn.) Grămadă de materiale în piese asemănătoare (lemn de foc, cărămizi, blocuri, saci etc.), cu dimensiuni egale sau aproape egale, aranjate în mod convenabil pentru a ocupa un spaţiu cît mai mic. Stivuire (tehn.) Aşezare a unor materiale în stive. Stîlp 1 (constr.) Piesă cu lungimea relativ mare în raport cu dimensiunile secţiunii, care rezistă, în principal, la eforturi de compresiune şi are rolul de a transmite sarcinile la elementele de sub el. 2 (elt.) Construcţie necesară susţinerii conductoarelor liniilor electrice aeriene şi transmiterii sarcinilor mecanice la terenul de fundaţie. Stîlp de exploatare (mine) Porţiune dintr-un zăcămînt pregătită pentru a fi 739 Strat limită exploatată, obţinută prin subîmpărţirea unui panou de exploatare. Stoarcere (text.) Eliminare pe cale mecanică a apei din materialele textile, prin presarea între cilindri, aspiraţie sau centrifugare. Stofă (text) Ţesătură de lînă sau de bumbac, ale cărei legături rămîn vizibile după finisare. StoicMometrie (chim.) Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul proporţiilor in care reacţionează între ele substanţele. Stokes (unit) Unitate de măsură pentru viscozitatea cinematică în sistemul CGS, egală cu viscozitatea cinematică a unui fluid a cărui viscozitate dinamică şi a cărui densitate sînt egale cu unitatea. Simbol St. Stopat (text.) Remediere locală a defectelor din ţesături sau din produse textile confecţionate, care se efectuează printr-o ţesere locală a firelor lipsă sau a celor rupte, în aşa fel încît, după terminarea stopatului, să nu se distingă locul în care s-a efectuat ţeserea. Stopă (nav.) Dispozitiv de blocare a lanţului ancorei sau de frînare şi blocare a unei parîme de sîrmă folosite la bordul navei, împiedicîndu-le de a se fila sau vira. Stoper (ms.) Ciocan perforator, de construcţie specială, folosit la forarea de jos în sus, a găurilor verticale. str (unit) Simbol pentru steradian. Strai (constr. nav.) Manevră fixă folosită la susţinerea unui arbore spre prova. Ştrangulare 1 (hidrot.) Zonă de reducere a secţiunii unui curent de lichid. 2 (rez. mat.) Sin. Gîtuire (v. G î t u i r e 2). Stras (st. cer.) Sticlă cu oxid de plumb, strălucitoare, întrebuinţată ca imitaţie de pietre preţioase. Strat 1 (pl. strate) (geol., mine, petr. gaze) Depozit de roci sedimentare sau de roci metamorfice provenite din roci sedimentare, cu compoziţia relativ omogenă, care se găseşte sub forma unei pînze între alte depozite. Caracteristicile unui strat sînt: înclinarea, direcţia, grosimea şi întinderea. 2 (pl. straturi) (tehn.) Material cu grosime aproximativ uniformă, relativ mică în raport cu celelalte dimensiuni, care acoperă o suprafaţă sau e cuprins între două suprafeţe. Strat absorbant (petr*. gaze) Formaţiune geologică poroasă şi permeabilă care, la traversarea de către sonde, lasă să treacă fluidul prin sondă, în strat. Strat de amorsare (constr., drum.) Peliculă de liant (lapte de var, lapte de ciment, bitum) aplicată în stare fluidă pe suprafaţa agregatelor pentru a asigura o mai bună legătură între aceste agregate şi liantul din mortarul cu care sînt puse în lucrare. Strat de egalizare (constr., drum.) Strat de beton, mortar, asfalt, uneori de piatră spartă, nisip sau pietriş etc., care se aşterne în grosimi mici pe suprafaţa unui teren, planşeu, a unei fundaţii de şosea etc., pentru a umple denivelările sau a-i ridica nivelul. Strat de uzură (drum.) Strat de la suprafaţa unei îmbrăcăminte rutiere, executat din material rezistent şi, de obicei, aspru, care se uzează prin circulaţia pe drum. Strat dublu (fiz.) Strat format pe suprafaţa unui corp sau a particulelor dintr-o suspensie ori dintr-o soluţie coloidală, alcătuit dintr-un ansamblu de perechi de sarcini electrice de semne contrare, în contact cu suprafaţa pe care e depus. Strat elastic (rez. mat.) Corp elastic care ocupă un domeniu infinit, mărginit de două plane paralele, la distanţă finită. Strat filtrant (drum.) Strat de material permeabil (balast, pietriş, nisip cu grăunţi mari), aşezat între patul unei şosele şi fundaţia ei, pentru a permite scurgerea cu uşurinţă a apelor de infiltraţie. Strat limită (hidr.) Strat de neomo-genitate care se formează la suprafaţa de contact a unui fluid cu un corp în mişcare relativă faţă de el. Strat suport 740 Strat suport (drum.) Strat sau ansamblu de straturi dintr-un sistem rutier, peste care se aşază alt strat, căruia îi serveşte drept reazem. Stratametru (geol.) Dispozitiv de măsurare a înclinării şi a variaţiei direcţiei stratelor geologice străbătute de o sondă. Stratificare (gen., geol.) Depunere sau aşezare a unui material, de regulă în grosimi variabile, cu feţe aproximativ paralele. Stratificaţi© (gen.) Ordine în care se depune un material în straturi. Stratigrafie (geol.) Capitol al geologiei care se ocupă cu studiul şi stabilirea succesiunii rocilor sedimentare şi a vîrstelor lor. ~Stratosferă (fiz.) Strat al atmosferei caracterizat printr-o temperatură aproape constantă şi, deci, prin lipsa curenţilor verticali. Străgălie (tehn.) Disc de oţel găurit, care se montează pe osia unui car între umărul osiei şi butucul roţii, pentru a împiedica frecarea roţii de podul carului. Străjer (constr.) Construcţie alcătuită dintr-un grup de piloţi de lemn, aşezată lîngă paleea unui pod de lemn, pentru a o apăra de loviturile plutelor. Strălucire (fiz.) Sin. Luminanţă (v.). Străpungere electrică (elt.) Trecere a unei descărcări electrice disruptive printr-un dielectric. Streaşină (constr.) Porţiune a acoperişului scoasă dincolo de linia pereţilor exteriori, pentru a proteja zidurile şi fundaţiile contra ploii. Streichgarn (text.) V. Ş t r a i h g a r n. Stress (geol.) Presiune laterală, tangenţială, care se produce în sinclinale, în special în regiunea de suprafaţă, şi determină formarea cutelor sistemelor muntoase. Stricturare (tehn.) Micşorare a diametrului unei conducte, pe o porţiune din lungimea acesteia. Stricturarea e datorită fie unei solicitări perpendiculare pe axa conductei, fie unor tracţiuni în lungul axei. Stringher (nav.) Piesă componentă a osaturii părţilor laterale ale unei nave amplasate longitudinal în regiunea dintre carlinga laterală a navei, situată pe marginea superioară a gurnei, şi puntea cea mai de jos. Stripare (hidrot.) Procedeu fizico-chimic care se aplică la epurarea apelor reziduale din industria petrochimică. Striper (met.) Dispozitiv montat pe un pod rulant, alcătuit dintr-un cleşte care prinde lingotiere şi un piston (acţionat de un motor electric) care apasă asupra capului lingoului; e folosit la scoaterea lingourilor din lingotiere. Striu (met.) Crestătură puţin adîncă pe suprafaţa unei piese. Strîngător (constr. nav.) Manevră curentă folosită pentru strîngerea unei vele. Strîngere (tehn.) Joc de ajustaj, în cazul unui arbore montat într-un alezaj, în care, înainte de asamblare, diametrul arborelui era mai mare decît cel al alezajului. Stroboscop (fiz.) Aparat cu ajutorul căruia se efectuează observarea unei mişcări periodice, prin metodele strobo-scopiei, alcătuit, în principal, dintr-un dispozitiv care imprimă o mişcare circulară unui disc opac cu fante transparente echidistante, numit disc stroboscopic (a cărui turaţie poate fi reglată), şi dintr-un sistem de observare, prin discul stroboscopic, a obiectului a cărui mişcare periodică se studiază (v. planşa XCVIII). Stroboscopic (fiz.) Metodă de cercetare a mişcărilor periodice, care constă în observarea lor la intervale de timp regulate, puţin mai mari decît perioada lor, fie prin iluminare intermitentă cu frecvenţa cu care se observă, fie prin iluminare continuă, dar cu observare intermitentă. Stronţianit (mineral.) SrC03. Carbonat de stronţiu natural. Prin calcinarea stron-ţianitului se obţine oxid de stronţiu, folosit la rafinarea zahărului şi la fabricarea sărurilor de stronţiu. 741 Strâng de presat Stronţiu (chim.) Sr. Element cu nr. at. 38; gr. at. 87,63. E un metal din familia metalelor alcalino-pămîntoase, care se găseşte în natură sub formă de celestină şi de stronţianit şi se întrebuinţează la prepararea artificiilor, compuşii săi colorînd flacăra în roşu închis. Stropitor (chim.) Dispozitiv folosit în laborator pentru obţinerea unei vine înguste de lichid, pentru spălarea vaselor de laborator. Structură 1 (fiz.) Dispoziţie relativă a moleculelor în masa unei substanţe, a atomilor în molecule şi a particulelor subatomice în atomi. 2 (geol., met.) Mod de asociere a componenţilor unei roci sau ai unui aliaj, definit prin: gradul de cristalinitate, dezvoltarea şi legătura dintre cristale, forma şi dimensiunile, relative şi absolute ale acestor cristale. Structură absorbantă de sunet (telc.) Construcţie capabilă să absoarbă parţial energia acustică a unei unde sonore, disipînd-o sub formă de căldură. Structură de rezistenţă (constr.) Ansamblu de elemente de construcţie legate între ele, destinat să preia toate încărcările (permanente, utile şi incidentale) care solicită o construcţie şi să le transmită la reazeme sau la terenul de fundaţie. Strujire (tehn.) Sin. Strunjire (v.). Strujitură (tehn.) Ansamblu de aşchii de metal, de lemn etc. Strung (mş.-un.) Maşină-unealtă pentru prelucrarea prin aşchiere cu ajutorul unei unelte aşchietoare avînd mişcări de avans şi de pătrundere, a suprafeţelor unei piese în mişcare de rotaţie. Există şi unele strunguri la care piesa rămîne imobilă, cuţitul efectuînd şi mişcarea de rotaţie, cum şi strunguri la care piesa efectuează atît mişcarea de rotaţie, cît şi de avans longitudinal. Afară de uneltele pentru prelucrarea suprafeţei (cuţite de strung, unelte abrazive etc.), la strung pot fi montate şi alte unelte (de ex.: burghie, tarozi etc.). Strungurile sînt, în general, orizontale (cu axa de rotaţie orizontală), dar unele strunguri speciale sînt verticale (de ex. strungul carusel) sau chiar cu axa de rotaţie înclinată. Strungurile normale au axa de rotaţie orizontală. Strungurile speciale au o construcţie diferită de a celor normale şi pot fi folosite numai pentru efectuarea unui număr limitat de operaţii sau chiar numai pentru prelucrarea unui singur fel de piese (v. planşa XCVIII). Strung automat (ms.-un.) Strung special la care, pe lîngă mişcările de lucru, o parte dintre (la strungurile semiautomate) sau toate (la cele automate) mişcările necesare pentru comanda operaţiilor (mişcări auxiliare, curse moarte) sînt executate automat, cu ajutorul unui mecanism de comandă. Strung carusel (mş.-un.) Strung special, cu axa de rotaţie verticală, folosit la prelucrarea pieselor grele cu înălţime mică. Aceste strunguri au una sau două coloane pe care, de obicei, se deplasează o traversă orizontală ce poartă unul, respectiv două cărucioare verticale pentru prinderea, direct sau printr-un cap-revol-ver, a uneltelor. Strung cu vîriuri (mş.-un.) Strung normal, la care piesa de prelucrat se prinde între două vîrfuri fixate — unul, în arborele păpuşii fixe, iar celălalt, în pinola păpuşii mobile. (= Strung paralel, Strung longitudinal). Strung de cojit (mş.-un.) Strung special, la care unealta efectuează mişcarea de rotaţie, iar piesa, pe cea de avans longitudinal; e folosit la prelucrarea pieselor cu lungime mare. Piesa trece prin arborele principal (tubular) al strungului şi e susţinută de două cărucioare acţionate de axul principal. Strung de detalonat (mş.-un.) Strung special, cu ajutorul căruia se poate efectua detalonarea uneltelor cu mai multe tăişuri (freze, tarozi, alezoare etc.), prin faptul că, sub acţiunea unei came, vîrful cuţitului de aşchiere descrie o spirală logarit-mică. V. şi Detalonare. Strung de presat (mş.-un.) Strung pentru prelucrarea, prin deformare plas- Strung frontal 742 tică, a pieselor de metal în formă de piese de tablă plană sau de cupă. Strung frontal (mş.-un.) Strung normal, care nu are păpuşă mobilă şi e folosit pentru prelucrarea pieselor scurte şi cu diametrul mare. Datorită dificultăţii de centrare a pieselor pe platoul vertical, aceste strunguri sînt înlocuite cu strungurile carusel. Strung longitudinal (mş.-un). Sin. Strung cu vîrfuri (v.). Strung paralel (mş.-un.) Sin. Strung cu vîrfuri (v.). Strung pentru ceramică (mş.) Maşină-unealtă rotativă folosită, în industria ceramică, la fasonarea pastei ceramice, în vederea obţinerii semifabricatelor pentru anumite produse de formă rotundă. Strung-revolver (mş.-un.) Strung special, cu mai multe unelte, montate într-un suport rotitor, numit cap-revolver, situat pe o sanie cu deplasare longitudinală; uneltele acţionează succesiv, în ordinea impusă de procesul tehnologic. E folosit pentru prelucrarea în serie a pieselor de dimensiuni mici, cu formă complicată. Strunjire (tehn.) Operaţie de prelucrare la strung a suprafeţei exterioare sau interioare a unei piese metalice, de lemn, de material plastic etc., prin aşchiere cu ajutorul unui cuţit de strung. Strunjirea poate fi efectuată longitudinal sau transversal (în raport cu arborele principal al strungului); ea poate fi o operaţie de degroşare sau de finiţie, iar la strunjirea intensivă, aceste operaţii sînt efectuate simultan, cu un singur cuţit. La strunjirea rapidă se folosesc cuţite speciale, armate cu plăcuţe de metal dur, cu unghiuri de degajare pozitive sau negative (pentru strunguri cu turaţie foarte înaltă). (= Stru-j ire). Stuc (constr.) Mortar de ipsos amestecat cu praf de marmură, clei şi diverse substanţe colorante, care poate fi lustruit, după întărire, cînd devine dur şi capătă aspectul marmurii. Stucatură (constr.) Ornament în relief, executat din stuc sau din mortar simplu de ipsos. Studio (arh., cin.) încăpere amenajată special pentru emisiunile radiofonice sau pentru montarea diferitelor scene ale unui film cinematografic. Stufit (constr.) Material în formă de plăci, confecţionat din tulpini de stuf presate şi legate între ele cu sîrmă galva-nizată, întrebuinţat fie la executarea de pereţi interiori şi la căptuşirea pereţilor de alte materiale, în scopul izolării lor termice, fie la executarea de pereţi exteriori, la construcţii provizorii. Styroflex (elt.) Material izolant obţinut din polistiren, pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă şi pentru condensatoare, ca dielectric. Styropor (constr.) Material termoizo-lant de natură organică. Siibansamblu (tehn.) Grup de piese montate, care constituie o unitate funcţională într-un ansamblu (ex.: motorul, schimbătorul de viteză, diferenţialul etc., la un autovehicul; păpuşa fixă, păpuşa mobilă, căruciorul etc., la un strung). Subarbă (constr. nav.) Manevră fixă folosită la susţinerea bompresului. Subasment (arh,) Soclu al unei clădiri mari. Un subasment fără muluri se numeşte stereobat, iar unul cu muluri la partea superioară şi la cea inferioară, dacă susţine un şir de coloane, stilobat. Subatomic (fiz.) Calitate a unor particule de a fi mai mici decît atomul. Sublimare (fiz.) a. Trecere a unei substanţe direct din stare solidă în stare gazoasă. — b. Operaţie de trecere, prin încălzire, a unei substanţe din stare solidă în stare gazoasă. Sublimat (fiz.) Corp solid obţinut prin condensarea vaporilor obţinuţi într-o sublimare (v.). Sublimat corosiv (chim.) HgClâ. Clorură mercurică. Sare albă, cristalizată, foarte otrăvitoare, întrebuinţată ca dezinfectant. Submarin (constr. nav.) Navă construită şi amenajată pentru a naviga în special sub apă. în navigaţia la suprafaţă e propulsată cu ajutorul unor motoare Diesel care, în acelaşi timp, prin genera- 743 Sudare toare electrice de curent continuu * încarcă şi o baterie de acumulatoare ce alimentează motoarele electrice pentru navigaţia sub apă. Submersibil (gen.) Calitate a unui corp de a se putqa scufunda sub apă, Submersiune (gen.) Cufundare în apă. Submultiplu (mat.) Mărime care se cuprinde de un număr întreg de ori într-o mărime de aceeaşi natură. Subpresiune (fiz., tehn.) Presiune mai joasa decît o anumită presiune dată, de ex. decît presiunea atmosferică. Diferenţa dintre presiunea atmosferică şi subpresiune se numeşte depresiune. Subprodus (tehn.) Material util obţinut într-un proces de fabricaţie a unui alt material (care face obiectul principal al fabricaţiei), fără a şe urmări fabricarea lui. (== Produs secundar). Subrăcire (fiz.) Fenomen de rămînere în stare lichidă a unei substanţe care se află sub temperatura de solidificare. Un lichid subrăcit se solidifică dacă e agitat sau dacă, în masa lui, se introduce un mic cristal din substanţa respectivă. (= Suprafuziune, Supratopi-re, Suprarăcire). Subrutină interpretativă (cib.) Subrutină care produce selectarea secvenţială a anumitor cuvinte speciale din memorie, fiecare dintre acestea făcînd ca maşina să execute o serie de operaţii determinate de cuvîntul ales. Subsol 1 (constr.) Cat al unei clădiri, avînd podeaua sub nivelul solului. 2 (geol.) Ansamblul rocilor situate în interiorul scoarţei terestre, dedesubtul solului. Subsonic (fiz., tehn.) Calitate a vitezei unui corp de a fi mai mică decît viteza sunetului în mediul în care se mişcă corpul. Substanţă 1 (chim.) Material compus din molecule identice. 2 (gen.) Substratul esenţial şi invariabil al transformărilor la care sînt supuse obiectele, fenomenele. Substaţie de transformare (elt.) Staţie intermediară de transformare a curentului electric. Transformă, de obicei, curent de înaltă tensiune în curent de joasă tensiune, pentru tracţiune, iluminat sau în scopuri industriale/ Substituţie (chim.) înlocuire a unui atom sau a unui.radical dintr-o moleculă, prin alt atom sau radical. Subtraversare (nav.) încolăcire a traversei ancorei de către lanţul acesteia. Subunitar (mat.) Calitate a valorii unei mărimi de a fi exprimată printr-o fracţiune mai mică decît unu, într-o anumită unitate. Suburs (constr.) Grindă de lemn aşezată transversal pe babă, sub urşii unui pod de lemn, pentru a mări suprafaţa de rezemare a grinzilor podului. Subzidire (constr.) Executare a unei zidării noi sub zidăria unei construcţii existente, în scopul de a o consolida. Sucală (text.) Maşină folosită în industria casnică, cu ajutorul căreia se deapănă pe ţevi firele din sculurile aşezate pe vîr-telniţă. Succedaneu (gen.) Produs întrebuinţat, uneori, pentru a înlocui un alt produs," de exemplu în lipsa acestuia, şi care, în general, e de o calitate inferioară celei a produsului pe care îl înlocuieşte. (= Surogat). Sucţiune (geol.) Reducere a valorii presiunii la care se găseşte apa din porii unui pămînt nesaturat, în raport cu presiunea atmosferică. Sud magnetic (geofiz.) Direcţia pe care o ia, în orice punct al globului pămîntesc, polul sud al acului magnetic (cînd acesta nu se găseşte sub influenţa unor mase feromagnetice). Sudabilitate (met.) Proprietate a unui metal de a putea fi sudat. Sudare (met.) Operaţie de îmbinare nedemontabilă a două sau a mai multor piese metalice, executată la cald, prin topire sau presare, cu sau fără metal de Sudare, aparat de ^ 744 adaos, astfel încît piesele sudate să formeze corp comun. Sudare, aparat de ^ (met.) Ansamblu format dintr-un bloc de sudură, un suflai şi două ţevi cu robinete prin care gazul combustibil şi oxigenul intră în suflai, folosit în operaţiile de sudare cu gaze sau de tăiere a metalelor. Sudare autogenă (met.) Sudare prin topire, efectuată cu sau fără material de adaos de compoziţie asemănătoare cu cea a metalelor sudate (spre deosebire de sudarea cu metal diferit de cel al pieselor sudate, care se mai numeşte şi lipire). Termenul de sudare autogenă se mai foloseşte, în mod greşit, numai pentru sudarea cu gaze şi, în particular, numai pentru cea oxiacetilenică. Sudare cap la cap (met.) Sudare electrică prin rezistenţă, la care piesele sînt aşezate cap la cap şi sînt fie ţinute permanent in contact sub presiune, pînă la sudare (sudare prin refulare), în care caz se formează o umflătură în jurul sudurii, fie apropiate şi îndepărtate mereu, pînă la încălzire, iar apoi lovite una de alta, realizînd sudura (sudare cu scîntei). Sudare cu arc electric (met.) Sudare electrică prin topire, în care căldura e dată de un arc electric descoperit, format între metalul de bază şi un al doilea electrod. Cînd al doilea electrod e de cărbune, se poate suda cu sau fără metal de adaos (v. planşa XCVIII). (= Sudare cu arc electric descoperit). Sudare cu arc electric acoperit (met.) Sudare cu arc electric acoperit de un strat de flux (pentru oţeluri, un amestec adecvat de bioxid de siliciu, oxid de mangan şi fluorină), cu metal de adaos, efectuată în general automatizat. Acest procedeu duce la productivităţi cu mult mai mari decît la sudarea cu arc electric descoperit; consumul de energie electrică e mai mic, iar calitatea metalului de adaos depus e superioară, datorită faptului că stratul de flux asigură o protecţie foarte bună contra oxigenului şi azotului din atmosferă (v. planşa XCVIII). (= Sudare sub flux). Sudare cu arc electric descoperit (met.) Sin. Sudare cu arc electric (V.). Sudare cu gaze (met.) Sudare prin topire, cu metal de adaos, efectuată cu ajutorul căldurii date de o flacără în care se arde, în oxigen, un gaz combustibil (de obicei acetilenă, dar şi: hidrogen, benzen, gaz de iluminat, gaze combustibile — propan şi butan — lichefiate etc.). Sudare cu scîntei (met.) V. sub Sudare cap la cap. Sudare cu ultrasunete (tehn.) Procedeu la care, asupra unuia dintre obiectele de sudat se exercită atît o forţă de apăsare, cît şi vibraţii ultrasonore. Vibraţiile distrug pojghiţele de contact ale obiectelor de sudat. Sudare electrică (met.) Sudare efectuată cu ajutorul căldurii produse de un curent electric. Căldura poate fi produsă cu ajutorul unui arc electric sau prin rezistenţă. Sudare electrică prin rezistenţă (met.) Sudare prin presare, fără metal de adaos, efectuată în urma încălzirii locale prin efect Joule, la trecerea, prin zona de contact a celor două piese de sudat, a curentului electric de tensiune joasă şi intensitate mare, care străbate piesele. Se realizează presînd piesele cap la cap. Sudarea prin rezistenţă se efectuează cu maşini de sudare. Sudare electronică (elt.) Sudare realizată prin bombardarea suprafeţelor de sudat cu ajutorul unor intense fascicule de electroni. Sudare în linie (met.) Sudare electrică prin rezistenţă, asemănătoare cu sudarea prin puncte, la care punctele de sudură sînt foarte apropiate, ajungînd să se acopere parţial. Electrozii au forma unei role care se rostogoleşte de-a lungul îmbinării. Sudare oxiacetilenică (met.) Sudare cu gaze efectuată cu ajutorul căldurii date de o flacără a unui suflai în care se ard acetilenă şi oxigen (v. planşa XCIX). Planşa XCVIII Schema tragerii sticlei In geamuri l — baie de sticlă topită; 2 — role ca-nelate pentru fasonarea marginilor; 3 — răcitor; 4 — cilindru de conducere; 5 — bandă de sticlă. Schema de funcţionare a unui strofeoscop 1 — mecanism motor cu turaţie constantă; 2 — con de fricţiune; 3 — disc stroboscopic (cu fante); 4 — axul discului stroboscopic; 5 — rolă de fricţiune; 6 — buton de reglare a turaţiei discului stroboscopic; 7 — ax filetat; 8 — piuliţă; 9 — sector dinţat; 10 — roată dinţată; 11 — ac indicator; 12 — cadran; 13 — ochiul observatorului; 14 — sistem optic de vizare; 15 — corp în rotaţie. Stereoscop cu prisme A şi B — prisme; aa* şi bb1 — fotograme; CC* — ste-reoproiecţia punctelor aa' şi bb\ Schema operaţiei de sudare cu arc electric descoperit a — procedeul Slavianov; b — procedeul Benardos; 1 — metal de bază; 2 — electrod-vergea; 3 — electrod de cărbune; 4 — metal de adaos. Schema sudării cu arc electric acoperit 1 — tablele de sudat; 2 — flux de sudare; 3 — buncăr de flux; 4 — electrod-sîrmă; 5 — tambur cu sîrmă; 6 — role de ghidare şi de împingere; 7 — cap de sudare; 8 — saboţi de curent; 9 — tractor de sudare; 10 — şine de ghidare; 11 — tablou de comandă; 12 — motor pentru antrenarea sîrmei; 13 — motor pentru antrenarea tractorului; 14 — sudură; 15 — zgură. Strung normal A — batiu; B — păpuşa fixă; C — păpuşa mobilă; D — mecanism de avansuri şi filete? E — cărucior; 1 — tavă; 2 — platou cu fălci. Sudare oxihidrică 746 Sudare oxihidrică (met.) Sudare cu gaze efectuată cu ajutorul căldurii obţinute prin arderea unui amestec de oxigen şi hidrogen într-o flacără dată de un suflai. Sudare prin aluminotermie (met) Sudare prin presare sau topire, cu metal de adaos, efectuată cu ajutorul căldurii degajate în reacţia exotermică a unui amestec de pulbere de aluminiu şi oxid de fier, folosită în special la şinele de tramvai şi de cale ferată, cum şi la piesele cu secţiuni pline şi mari. Sudare prin forjare (met) Sudare efectuată prin presarea sau baterea cu ciocanul a pieselor de sudat, aduse — în prealabil — în stare păstoasă prin încălzire într-un cuptor sau într-o forjă. Sudare prin presare (met.) Sudare fără metal de adaos, în care, pentru a fi sudate, piesele încălzite sînt aduse în stare păstoasă şi îmbinate prin presiune sau prin lovituri locale. Sudare prin puncte (met) Sudare electrică prin rezistenţă, la care marginile pieselor de sudat sînt suprapuse, iar îmbinarea se face prin puncte d,e sudură izolate, obţinute cu ajutorul unor electrozi €u vîrfuri de contact, purtaţi de-a lungul îmbinării de către un cleşte care exercită şi presiunea. Sudare prin refulare (met.) V. sub Sudare cap la cap. Sudare prin topire (met.) Sudare cu sau fără metal de adaos, în care piesele încălzite se topesc în regiunea în care se face îmbinarea şi nu sînt supuse unei presiuni sau unor lovituri. Sudaţie (ind. chim.) Separare a componenţilor lichizi sau cu temperatură de topire relativ joasă dintr-un amestec, prin încălzirea înceată şi progresivă a amestecului (ex. separarea uleiurilor şi a parafinei moi din parafină). Sudor (met) Lucrător calificat care efectuează operaţii de sudare. Sudură (met) a. Rezultatul operaţiei de sudare. — b. Locul în care s-a realizat o îmbinare prin sudarea a două metale, cu sau fără metal de adaos. Suflai 1 (met.) Element al unui aparat de sudare, în formă de ţeavă puţin curbată, legat de două ţevi prin care intră gazul combustibil, respectiv oxigenul, în care se realizează amestecul gaz combustibil-oxigen, pentru a fi ars cu becul de sudare (v. planşa XGIX). 2 (tehn.) Ţeavă folosită pentru a conduce o vînă de gaz sub presiune. Suflai de nisip (tehn.) Ţeavă specială folosită în operaţiile de sablare (v.) pentru a antrena nisipul cu ajutorul aerului sau al aburului sub presiune. Suflaj (c.f.) Operaţie de rectificare a nivelului unei linii de cale ferată, prin ridicarea liniei şi introducerea, între tălpile traverselor şi patul existent, a unei cantităţi de savură de rocă tare sau de pietriş curat şi uscat. Suflantă (mş.) Compresor pentru comprimarea aerului sau, uneori, a altor gaze, la presiuni joase, de 0,1—3 ata, de obicei în cantităţi foarte mari. Suflantele sînt folosite în special pentru alimentarea cu aer a cuptoarelor metalurgice (furnale şi convertizoare), în industria chimică 1a comprimarea gazelor, la alimentarea cu aer a chesoanelor etc. Suflantă cu rotor (mş.) Sin. Turbo-suflantă (v.). Suflantă Roots (mş.) Suflantă volumică rotativă cu doi arbori cu rotoare angrenate (v. planşa XCIX). Suflantă volumică (mş.) Suflantă în care gazul se comprimă prin creşterea presiunii statice în compartimente al căror volum variază prin mişcarea unui piston sau a unui organ rotitor. Cu toate că au greutatea mult mai mare decît cele rotative şi decît turbosuflantele, suflantele cu piston sînt mult folosite pentru furnale şi convertizoare, deoarece pot funcţiona cu gazele de furnal. Suflare 1 (st cer.) Operaţie de fabricare a buteliilor de sticlă prin suflare de aer, cu gura sau cu o maşină de suflat, într-o cantitate mică de sticlă topită care e, apoi, formată în matriţă. 2 (tehn.) Curăţire de funingine a ţevilor cazanelor de abur, cu ajutorul suflă- 747 Sulfatare toarelor de funingine care suflă în ţevi aer sau abur sub presiune. Suflător 1 (st. cer.) Ţeavă prin care muncitorul sticlar suflă aer într-o masă de sticlă topită pentru a fasona din ea butelii de diverse forme. 2 (tehn.) Dispozitiv de introducere a unui curent de abur în cutia de fum a unei locomotive, pentru a activa tirajul, cînd locomotiva stă pe loc sau cînd merge cu regulatorul închis. Sufierie aerodinamică (mec.) Sin. Tunel aerodinamic (v.). Suflu de explozie (expl.) Presiune exercitată de gazele rezultate din arderea unui exploziv. Suflul elicei (av.) Curent de aer care traversează discul unei elice de avion. Suflură (met.) Defect de turnare al unei piese metalice, care constă dintr-o cavitate mică umplută de gazele degajate din metal în timpul solidificării lui. Sufocant (gen.) înecăcios, îngreuind pînă la suprimare respiraţia. Suitaş (text.) Produs textil de forma unui şiret cu lăţimea de circa 8 mm, rezultat din împletirea a circa 12 fire (de viscoză, relon,teron etc.) peste circa 4 fire de bumbac. Suitoare (mine) Comunicaţie între două orizonturi, pe înclinarea aceluia care nu are instalaţii mecanice de deservire. Sui-torile servesc la circulaţia personalului, la aeraj, la transportul materialelor ajutătoare şi al rambleului, la transportul materialului excavat etc. Pot avea 1—3 compartimente, în care caz unul serveşte pentru circulaţia personalului (umblătoare) şi unul sau două sînt folosite ca rostogoluri. Sul (text.) Element cilindric, masiv sau tubular, pe care se înfăşoară urzeala sau ţesătura şi care se foloseşte la urzire, la ţesere şi în operaţiile de finisare. Sul de presat (constr.) Unealtă alcătuită dintr-un cilindru de oţel, neted, articulat pe o furcă echipată cu mîner; e folosită la aplicarea prin presare a filtrului (pîslei) aşezat sub linoleum, sau la alte lucrări similare. (= Su 1 de r o 1 a t). — Sulană (text.) Fire de bătătură înfăşurate fără suport de ţeavă de carton sau de lemn, formînd o aşa-numită „ţeavă oarbă44 (v. şi Ţeavă), spre a fi întrebuinţată în ţesătorie pentru bătătură. Sulanele se formează numai din fire ?roase (in, cînepă, lînă cardată şi vigonie). n timpul ţeserii, firul de pe sulane se desfăşoară dinspre interior către exterior, Sulf (chim.) S. Element cu nr. at. 16; gr. at. 32, 066. Metaloid care poate exista în mai multe forme alotropice. în condiţii obţinute, cea mai stabilă e cea în care sulful e cristalizat în sistemul rombic, In cristale cu p. t. 113° şi p. f. 444°. Sulful arde cu o flacără albastră dînd bioxid de sulf. Se găseşte în natură în stare nativă şi sub formă de sulfuri ale diferitelor metale; e întrebuinţat la vulcanizarea cauciucului, la fabricarea unor coloranţi etc.( = Pucioasă). Sulfamide (chim.) Grup de substanţe din clasa amidelor, care conţin sulf şi dintre care, unele, distrugînd anumiţi microbi, sînt întrebuinţate în medicină. Sulfat (chim.) Sare a acidului sulfuric. Sulfat de amoniu (chim.) (NH4)3S04. Sare albă, cristalizată, solubilă în apă şi întrebuinţată ca îngrăşămînt agricol. Sulfat de cupru (chim.) CuS04. Sare albastră, cristalizată, întrebuinţată la combaterea paraziţilor plantelor, în special a viţei de vie. (= Piatră vînătă). Sulfat de magneziu (chim.) Sin. Sare amară (v.). Sulfat de potasiu (chim.) K2S04. Sare albă, 6ristalizată, întrebuinţată ca îngrăşămînt agricol, la fabricarea alaunului etc. Sulfat de sodiu (chim.) Na2SOa. Sare albă, cristalizată, întrebuinţată în farmacie. (= Sarea lui Glauber). Sulfatare (elt.) Formare de cristale de sulfat de plumb, greu solubile, pe suprafaţa plăcilor de plumb ale unui acumulator, în urma căreia materia activă e Sulfit 74$ expulzată din alveole şi, deci, plăcile se deformează. Sulfit (chim.) Sare a acidului sulfuros, H2S03. Acidul sulfuros fiind un acid bi-2)azic, dă două serii de săruri: sulfiţi neutri şi sulfiţi acizi sau bisulfiţi. Sulfitare 1 (alim.) a. Tratarea cu bioxid de sulf a unor produse alimentare {de ex. pulpele sau marcul de fructe) sau a unor recipiente pentru astfel de produse, în vederea dezinfectării şi, deci, a prevenirii alterării lor. — b. Tratarea <3u bioxid de sulf a zemurilor de la fabricarea zahărului, în scopul decolorării lor. 2 (piei.) Tratare cu sulfiţi şi cu bisulfiţi de sodiu a extractelor tanante vegetale, pentru a le mări solubilitatea. Sulfonare (chim.) Introducere, în molecula unei substanţe organice, a radicalului — SOoH, obtinîndu-se un acid sul-fonic. Sulfură (chim.) Compus al sulfului cu un metal, cu un metaloid sau cu un radical organic. Sulfură de carbon (chim.) CS2. Lichid incolor, foarte inflamabil, cu p. f. 46°. Are miros foarte neplăcut dacă nu e perfect pur. E întrebuinţat ca dizolvant pentru grăsimi, răşini etc. şi ca insecticid pentru deparazitarea magaziilor de seminţe. Sulfură refractară (constr., st. cer) Sulfură metalică naturală cu punctul de topire peste 1 900°. Sumac (piei.) Denumirea unui arbust :şi a tanantului extras din frunzele sale. Pieile tăbăcite cu sumac sînt moi, au culoarea deschisă şi pot fi uşor vopsite în nuanţe deschise. Sumator (cib. ) Dispozitiv care poate forma suma a două sau a mai multor jiumere sau cantităţi. Sumator algebric (cib.) Sumator care iformează suma algebrică. Sumator parţial (cib.) Semisumator. Sumă (mat.) Rezultatul adunării mai multor cantităţi de acelaşi fel. Dacă aceste cantităţi au semne diferite, suma e o sumă algebrică. Sumă modulo doi (cib., mat.) Operaţie booleană, prin care se trece de la variabilele x şi y, la rezultatul z, conform tabelei: X y z 0 0 0 0 î 1 1 0 1 1 î 0 Sumă vectorială (mat.) V. Vectori, sumă de ş Sunet (fiz.) a. Senzaţie, înregistrată de ureche, datorită vibraţiilor unui mediu. Urechea omenească nu percepe, sub formă de sunete, decît vibraţiile ale căror frecvenţe sînt cuprinse între 16 şi circa 20 000 Hz. — b. Vibraţie capabilă să provoace o senzaţie auditivă. Sunet alb (fiz., telc.) Sunet complex, care prezintă un spectru continuu şi uniform în funcţiune de frecvenţă, într-o bandă de frecvenţă suficient de largă, atunci cînd e analizat cu un analizor cu lărgimea de bandă constantă. Sunet complex (fiz., telc.) Sunet produs de o vibraţie nesinusoidală. Sunet difuz (fiz., telc.) Vibraţie acustică în interiorul unui cîmp, în care energia volumică medie are, în toate punctele, aceeaşi valoare şi unde puterea acustică superficială medie e aceeaşi, în toate direcţiile. Sunet pur (fiz., telc.) Sin. Ton (v. Ton 1). Sunet ululat (telc.) Sunet a cărui frecvenţă variază periodic în jurul unei valori medii. Supapă (tehn.) a. Piesă în formă de ciupercă, montată pe circuitul unui fluid, în dreptul unui orificiu, care are rolul de a obtura acest orificiu sau de a lăsa 749 Superfiniţie liberă trecerea fluidului prin orificiu. Capul, numit taler, are o parte prelucrată foarte fin, pentru ca, prin aşezarea pe scaunul ei, să asigure etanşeitatea, iar piciorul, numit tijă, serveşte la ghidarea supapei; se construiesc şi supape fără tijă, la care ghidarea e asigurată chiar prin ciupercă. Se foloseşte ca organ de închidere, la obturarea conductelor pompelor, ca organ de distribuţie la motoarele cu ardere internă, la vasele cu gaze sub presiune etc. (v. planşa XCIX). (= V e n t il). — b* Valvă, adică întreruptor al unui circuit de fluid, alcătuit din supapa propriu-zisă (v. S u p a p ă a), carcasa cu scaun şi, eventual, alte organe anexe (ex.: supapă de siguranţă, de reţinere etc.). Supapă automată (tehn.) Supapă care se deschide datorită diferenţei de presiune pe cele două feţe ale ei şi se închide fie datorită diferenţei de presiune pe cele două feţe (de data aceasta, de semn contrar celei de la deschidere), fie datorită greutăţii proprii sau acţiunii unui resort. Supapă comandată (tehn.) Supapă la care ambele mişcări, de deschidere şi de închidere, sau numai una dintre ele, se produc prin acţiune mecanică, comandată manual sau mecanizat, din exterior. Supapă de admisiune (tehn.) Supapă de distribuţie, prin care aerul sau amestecul de aer şi combustibil intră în cilindrul unui motor cu ardere internă sau aburul pătrunde în cilindrul unui motor cu abur. Supapă de aspiraţie (tehn.) Supapă de distribuţie, prin care un fluid intră prin depresiune într-o maşină sau într-un aparat. Supapă de blocare (inst.) Armătură de siguranţă care se montează pe conductele de alimentare cu gaze combustibile şi închide automat orificiul de trecere, cînd presiunea gazelor scade sub o anumită limită sau se reduce la zero; la restabilirea curentului şi a presiunii de gaze , se deschide prin acţionare manuală. Supapă de distribuţie (tehn.) Supapă folosită la distribuţia circulaţiei unui fluid într-o maşină, într-un aparat, într-o insta- laţie etc., la intrarea sau la ieşirea fluidului, în condiţii stabilite. Supapă de emisiune (tehn.) Supapă de distribuţie, prin care aburul iese din cilindrul unui motor cu abur. Supapă de evacuare (tehn.) Supapă de distribuţie prin care ies în atmosferă gazele arse din cilindrul unui motor cu ardere internă. Supapă de pornire (petr. gaze) Dispozitiv montat pe ţevile de extracţie la distanţe bine stabilite prin calcul, <;are, în funcţiune de diferenţa de presiune dintre spaţiul din interiorul coloanei şi spaţiul din ţevile de extracţie, deschide sau închide legătura de comunicaţie dintre aceste două spaţii; se foloseşte pentru punerea în producţie a sondelor exploatate prin erupţie artificială, cum şi pentru pornirea lor, în caz de oprire accidentală, cu presiuni de pornire relativ mici. Supapă de reţinere (tehn.) Supapă care permite trecerea fluidului numai într-un singur sens, folosita, în special, la conductele de aspiraţie şi de refulare ale pompelor. Supapă de siguranţă (tehn.) Supapă comandată de presiunea exercitată de un resort sau de o greutate; deschide un orificiu de comunicare cu exteriorul unui vas în care se găsesc gaze sau abur sub presiune, cînd presiunea depăşeşte o anumită valoare; e folosită în special la cazanele de abur. Supapă electrică (elt.) Dispozitiv montat într-un circuit electric, care permite trecerea curentului electric numai într-un singur sens. (—Valvă electrică). Supapă electrolitică (elt.) Supapă în care doi electrozi introduşi într-un elec-trolit constituie un ansamblu cu conducti-bilităţi diferite în cele două sensuri. ^Supapă electronică (elt.) Diodă folosită ca supapă electrică. Superfiniţie (met.) Supernetezire a unor piese metalice, obţinută mecanizat prin mişcări lente, rectilinii şi oscilatorii (cu frecvenţă foarte mare, circa 500—1 200 de curse pe minut) ale unor unelte abra- Superfosîat 750 ,zive, cum şi prin mişcări lente de avans ale piesei de prelucrat, în prezenţa unui lichid de tăiere; după atingerea unui grad de mare netezime a suprafeţei, procesul de abraziune se întrerupe de la sine. Superfosfat (ind. chim.) Îngrăşămînt agricol fosfatic sub formă de pulbere albă-cenuşie; conţinutul de pentoxid de fosfor (P206) asimilabil trebuie să fie de minimum 16—18%. Se fabrică şi superfosfat dublu, care e mult mai concentrat, putînd avea pînă la 47% pentoxid de fosfor asimilabil. Supericonoscop (telc.) Tub videocaptor in care se utilizează fenomenul de acumulare de sarcină, cînd ţinta nu e supusă acţiunii directe a luminii, ci unui flux de electroni ce transportă o imagine electronică, produs de un fotocatod. Supemetezire (met.) Operaţie de netezire foarte fină, realizată, în general, prin presare (cu dorn, bile sau role), rulare cu alunecare, ciocănire etc. (= Su* pranetezire). Superorticon (telc.) Tub videocaptor, avînd structura unui tub orticon, cu •diferenţa că ţinta nu e supusă acţiunii directe a luminii, ci unui flux de electroni care transportă o imagine electronică, produs de un fotocatod. Superrefractar (tehn.) Calitate a unui material de a avea o ref rac tari ta te foarte mare: materiale aluminoase (obţinute din silimanit, andaluzit, cianit, mulit, «corindon), carbură de siliciu, grafit şi carbon (din cocs şi gudron) şi, numai în cazuri speciale, materiale zirconice (bioxid sau ortosilicat de zirconiu). Supersonic (fiz., tehn.) Calitate a vitezei unui corp de a fi mai mare decît viteza sunetului în mediul în care se mişcă corpul. Supersonic, avion ^ (av.) Avion cu reacţie capabil să zboare cu viteză supersonică, la altitudini relativ mari. Supleţe (gen.) Proprietate a unui corp de a putea suferi mari deformaţii specifice nepermanente, la încovoiere sau la torsiune, sub solicitări relativ mici. Suplimentar, unghi ^ (mat.) Unghi care, împreună cu un unghi dat, dă valoarea totală de 180°. Suplu (fiz.) Calitate a unui material de a se îndoi uşor sau de a se răsuci uşor şi de a reveni, apoi, la forma iniţială. Suport (tehn.) Reazem care serveşte la susţinerea unei piese sau a. unui sistem tehnic (suport cu trepied pentru perforatoare grele, suport de cazan de locomotivă, suport de izolator pentru o linie electrică sau de telecomunicaţii). Suport de elice (nav.) Suport care serveşte la rezemarea arborelui de propulsie, situat în vecinătatea elicei şi folosit la navele cu două elice. Suport de miez (met.) Piesă metalică folosită la susţinerea miezurilor şi la asigurarea distanţei prescrise dintre miez şi formă sau dintre două miezuri. Suport de rolă de troleu (transp.) Dispozitiv pentru fixarea rolei de troleu. Supraalimentare Alimentare sub presiune a încărcăturii, în locul aspiraţiei obişnuite, în motoarele cu ardere internă. Supraalimentarea se realizează cu ajutorul unor compresoare şi se aplică în special la motoarele care funcţionează într-o atmosferă cu densitatea sub cea normală (la motoare de avion care zboară la altitudini mari), în vederea realizării unor puteri litrice cît mai mari. Supracurent (elt.) Intensitatea unui curent, superioară celei normale, care constituie un pericol pentru circuitele electrice prin care trece, din cauza încălzirii sau a eforturilor mecanice exagerate care apar în acestea. Suprafaţare (drum.) Ansamblul operaţiilor de netezire şi finisare a unei îmbrăcăminte rutiere. Suprafaţă (mat.) a. Element geometric cu două dimensiuni, născut prin deplasarea unei linii. — 1). Nume impropriu pentru aria unui domeniu închis. — c. Partea exterioară a unui corp. Suprafaţă activă (poligr.) Suprafaţă a unei forme de tipar, pe care se depune cerneala în timpul imprimării. DupS do- 751 Supralărgire ziţia suprafeţei active în raport cu suprafaţa iniţială a formei, se deosebesc: tipar înalt, tipar plan şi tipar adînc. Suprafaţă autoportantă (rez. mat.) Element de construcţie de forma unei suprafeţe strîmbe, cu grosimea foarte mică, folosit în construcţia elementelor de rezistenţă pentru avioane, nave, acope-\ rişuri de hale. Suprafaţă de alunecare (geol.) Suprafaţă dintr-un masiv pe care se (poate) produce alunecarea terenului al cărui j echilibru devine instabil. Suprafaţă de discordanţă (geol.) Suprafaţă, de regulă de eroziune sau, mai rar, de simplă întrerupere în sedinkentare — care separă formaţiuni mai noi de altele I mai vechi, situate în culcuş. Suprafaţă de încălzire (termot.) Aria porţiunii din suprafaţa unei instalaţii de încălzire, prin care căldura se transmite de la izvorul de căldură, respectiv de la mediul încălzitor, la mediul de încălzit. ! Suprafaţă de nivel (fiz.) Suprafaţă loc geometric al punctelor care au aceeaşi altitudine în raport cu suprafaţa geoidu-? lui, deci care au acelaşi potenţial în cîmpul de gravitaţie. Suprafaţă d© rotaţie (mat.) Suprafaţă născută prin rotirea unei linii (drepte sau curbe) în jurul unei axe fixe. ■ Suprafaţă de undă (fiz., telc.) Supra- faţă loc geometric al punctelor atinse în’ acelaşi moment de o mişcare oscilatorie care se propagă. I Suprafaţă desfăşurabilă (mat.) Supra- I faţă care poate fi aplicată pe un plan ! (ex.: cilindrul, conul). | Suprafaţă echipotenţială (mat.) V. E c h i- i potenţială, suprafaţă^. Suprafaţă neutră (poligr.) Partea din faţă a unei forme de tipar, pe care nu se depune cerneală în timpul imprimării. Suprafaţă portantă (mec.) Arie a proiecţiei suprafeţei aripii unui avion pe planul format de axa longitudinală a avionului şi direcţia anvergurii, egală cu produsul dintre anvergura aripii şi lungimea coardei medii a aripii. Suprafaţă specifică 1 (chim. fiz.) Sin. Arie specifică (v.). 2 (tehn.) Arie a suprafeţei totale a granulelor dintr-un gram de material pulverulent sau granular. Suprafaţă velică (nav.) Arie a proiecţiei ortogonale pe planul diametral al suprafeţei laterale a părţii de deasupra apei a unei nave. Suprafuziune (fiz.) Sin. Subrăcire (v.). Supraînălţare (constr.) Mărire a săgeţii unui arc de boltă prin aşezarea naşterilor arcului la un nivel mai înalt decît nivelul superior al zidurilor de sprijin. Supraînălţare a căii (tehn.) Diferenţă de nivel dintre cele două margini ale unei căi care face o curbă, necesară pentru diminuarea sau anularea forţei centrifuge ce tinde să provoace răsturnarea spre exteriorul curbei a vehiculelor ce o străbat. La drumuri, profilul transversal va avea un versant unic înclinat spre interiorul curbei. Supraîncălzire 1 (fiz., tehn.) a. încălzire a unui material la o temperatură mai înaltă decît cea care corespunde producerii unui anumit fenomen sau efectuării unui anumit proces, de exemplu încălzirea unui lichid la o temperatură mai înaltă decît cea de fierbere. — b. încălzire a unor vapori la o temperatură mai înaltă decît temperatura de fierbere a lichidului din care provin. 2 (met.) încălzire accidentală a oţelurilor fie la o temperatură prea înaltă, fie prea îndelungat la temperatura normală, într-un proces de tratament termic, ceea ce are ca urmare formarea unei structuri grosolane, numită structură supraîncălzită. Supraîncălzitor (termot.) Instalaţie în care aburul saturat produs de un cazan de abur e încălzit la o temperatură mai înaltă decît cea de fierbere. Supralărgire (drum.) Lărgire a şoselei în curbă, pentru a permite înscrierea în curbă a vehiculelor lungi. Supralumină 752 Supralumină (constr.) Parte dintr-o fereastră sau dintr-o uşă, situată deasupra cercevelelor sau a canaturilor mobile, şi separată de acestea printr-o piesă fixă orizontală. Supramodulaţie (telc.) Modulaţie a unui semnal purtător cu un semnal modulator de amplitudine mai mare decît amplitudinea maximă corespunzătoare funcţionării normale. Supranetezire (met.) Sin. S u p e r n e-tezire (v.). Supraponderabilitate (fiz.) Efectul, asupra unui organism viu, al acţiunii forţelor de inerţie datorite variaţiilor de viteză sau schimbării de direcţie a unui vehicul cosmic. Se manifestă ca o creştere aparentă a greutăţii. Suprapresiune (fiz., tehn.) a. Presiune mai înaltă decît o anumită presiune dată, de exemplu decît presiunea atmosferică. — b. Diferenţă între o presiune mai înaltă decît presiunea atmosferică şi presiunea atmosferică. Cînd cele două presiuni se exprimă în atmosfere tehnice, suprapre-siunea, exprimată tot în atmosfere tehnice, se notează ats. Suprarăcire (fiz.) Sin. Subrăcire (v.). Supraregenerare (fiz.) Proces în reactoarele nucleare în care neutronii realizaţi în exces — faţă de necesarul întreţinerii reacţiei în lanţ — servesc concomitent şi la transormarea lui Ua38 fertil în Pu239 fisionabil (sau Th232 fertil în U233 fisionabil). Suprareglaj (cib.) Indice de calitate al regimului tranzitoriu provocat de o variaţie a mărimii de intrare. Se defineşte ca depăşirea maximă, de către mărimea de ieşire (în timpul regimului tranzitoriu provocat de variaţia în treaptă a mărimii de intrare), a valorii staţionare care se stabileşte după terminarea regimului tranzitoriu. Suprasarcină (tehn.) a. Exces de sarcină. — b. Sarcină superioară celei nominale, ce constituie un pericol pentru sistemul tehnic în care se stabileşte. — c. Sarcină suplimentară dinamică ce acţionează în timpul perioadei active a traiectoriei asupra structurii şi asupra tuturor elementelor componente ale unei rachete purtătoare. Suprasaturaţie (chim. fiz.) a. Stare instabilă a unei soluţii în care concentraţia substanţei dizolvate a ajuns mai mare decît cea corespunzătoare saturaţiei, de exemplu în urma scăderii temperaturii. — b. Stare instabilă a unui spaţiu închis în care se găseşte o cantitate mai mare din vaporii unei substanţe, decît cea care corespunde tensiunii maxime de vapori a substanţei la temperatura respectivă, datorită, de exemplu, scăderii temperaturii unui spaţiu saturat cu vapori. Suprastructură (constr.) Totalitatea elementelor unei construcţii, care alcătuiesc partea utilă a acesteia,* adică elementele folosite direct în scopul în care a fost executată întreaga construcţie şi care primesc direct sarcinile şi le transmit infrastructurii sau fundaţiei. Suprastructură a drumului (drum.) Corpul propriu-zis al şoselei, adică toată succesiunea straturilor aşezate pe infrastructură. Suprastructură a navei (nav.) Construcţie situată deasupra punţii principale a corpului propriu-zis al unei nave. Supratară (gen.) Greutatea celui de-al doilea ambalaj al unei mărfi. Supratensiune (elt.) a. Tensiune electrică superioară celei normale, respectiv celei maxime admise, între două puncte ale unui sistem tehnic sau între acest sistem tehnic şi pămînt. — b* Tensiune electrică anormală care, apărînd într-un circuit electric, ca urmare a unei perturbaţii şi depăşind valoarea maximă a tensiunii de serviciu, poate provoca deranjamente. Supratopire (fiz.) Sin. Subrăcire (v.). Supraunitar (mat.) Mai mare decît unitatea. Supravoltor (elt.) Sursă de energie electrică (maşină electrică sau aparat electric) legată în serie cu o altă sursă de energie electrică (altă maşină electrică, baterie Planşa XCIX Suflantă cu corpuri rotitoare (tip Roots) 1 şi 2 — admisiunea, respectiv refularea gazului; 3 — corp rotitor. 1 — butelie de acetilenă dizolvată; 2e — butelie de oxigen; 3 — suflai de sudură; 4 — tuburi de cauciuc; 5 — reductor. Suflai I — robinete de reglare; 2 — racordul oxigenului; 3 — racordul acetilenei; 4 — bec. Suveici pentru războiul de ţesut bumbac cu schimbarea automată a ţevii a — suveică de stingă; 6 — suveică de dreapta In poziţie de lucru; I — arc; 2 — piesă de ghidare a firului; 3 — vlrf metalic. Supape acţionate mecanizat a — cu acţionare directă; b — cu acţionare indirectă; 1 — supapă; 2 — scaun; 3 — ghidaj; 4 — tachet; 5 — impingător; 6 — culbutor; 7 — camă. Siipravoltor-devoltor 754 etc.) astfel încît tensiunile lor electrice să se adune. Supravoltor-devoltor (elt.) Aparat sau maşină asociate cu o sursă de energie electromagnetică, care permit să se adauge la tensiunea sursei sau să se scadă din ea o tensiune reglabilă între limite determinate. Supresor (elt.) Sin. Grilă de frî-nare (v.). Surogat (gen.) Sin. Succedaneu (v.). Surpare 1 (gen.) Desprindere, urmată de căderea bruscă a unei porţiuni dintr-un mal, dintr-o faleză etc., cu pantă mare. 2 (mine) Sin. Prăbuşire (v.). Sursă 1 (cib.) Mecanism prin care, din mulţimea mesajelor posibile la un moment dat, se alege un mesaj particular, care se transmite. 2 (gen.) Izvor. 3 (tehn.) Loc unde se captează ori se produce, sau de unde se distribuie energie de un fel oarecare (sursă de energie: o centrală electrică, o centrală termică, un post de transformatoare electrice etc.) sau un material oarecare (sursă de aprovizionare: o sursă de alimentare cu apă, o carieră de piatră, o fabrică, un depozit etc.). Sursă cu debit controlabil (cib.) Sursă care generează mesaje la o indicaţie exterioară sursei, fără a exista constrîngeri interne, privind timpul la care trebuie transmise mesajele. Sursă cu debit necontrolabil (cib.) Sursă care generează mesaje cu un debit fix, ce nu poate fi controlat, fiind o proprietate internă a sursei. Sursă de lumină (fiz.) Corp care radiază lumină. (= Izvor de lumină). Sursă discretă (cib.) Sursă care debitează mesaje sub formă discretă (succesiuni de impulsuri). Sursă discretă cu memorie (cib.) Sursă la care probabilitatea de apariţie a unui simbol depinde de simbolul precedent, sau de un şir de simboluri precedente, dacă sursa are o memorie mai mare. Sursă discretă fără memorie (cib.) Sursă la care probabilitatea de apariţie a unui simbol nu depinde de celelalte simboluri. Sursă ergodică (cib.) Sursă staţionară, cu memorie finită, la care toate şirurile de simboluri sînt tipice. Sursă primară (cib.) Sursă care produce mesaje în mod independent. Sursă secundară (cib.) Sursă care produce semnale sub influenţa altei surse. Sursă staţionară (cib.) Sursă la care probabilităţile diferitelor simboluri nu depind de originea timpului, ci numai de poziţia lor relativă. Surse primare de energie (tehn.) Sursele de energie din natură pe care omul le poate folosi pentru a obţine energie suplimentară, afară de a sa proprie. Principalele surse sînt, în ordinea cronologică a intrării în folosinţă pentru obţinerea de energie: forţa "animală, forţa eoliană, combustibilii obişnuiţi (lemn, cărbune, petrol, gaze), forţa hidraulică a căderii apelor, libere sau" captate prin amenajări (baraje de acumulare, baraje de folosire a mareelor, a valurilor etc.), căldura solară directă, căldura stratelor de apă subterană, diferenţa de temperatură în stratele unor ape adînci, procesele chimice, fisiunea nucleului atomic, plasma, potenţialul electric al atmosferei. De cuantumul energiei din aceste surse depinde nivelul dezvoltării economice, industria energetică trebuind să preceadă, în epoca actuală, dezvoltarea celorlalte ramuri de producţie. Susceptanţă (elt.) Raport între reac-tanţă şi pătratul impedanţei unui circuit. Susceptibilitate electrică (elt., fiz.) Raport între polarizaţia electrică a unui material şi intensitatea cîmpului electric care produce polarizaţia. Susceptibilitate magnetică (fiz.) Mărime caracteristică pentru o substanţă dată, a cărei valoare a egală cu raportul dintre intensitatea de magnetizare a unui corp alcătuit din substanţa respec- 755 Suveică tivă şi intensitatea cîmpului magnetic căruia îi e supusă. * Susmantă (nav.) Manevră curentă cu care burta velelor inferioare şi a gabieri-lor se ridică pe vergă. Suspantă (av.) Fiecare dintre coardele care leagă, prin intermediul unei catarame, voalura unei paraşute, de hamul prins de corpul paraşutistului sau de obiectul paraşutat. Suspensie 1 (chim. fiz.) Sistem dispers alcătuit din părticele solide foarte mici în echilibru într-un fluid. 2 (elt., fiz.) Mod de susţinere a părţii mobile a unui aparat. Prin extensiune, organele destinate acestui scop. 3 (tehn.) a. Dispozitiv de atîrnare a unui obiect sau a unui sistem tehnic. — b. Legătură, elastică sau prin cablu, între un sistem tehnic şi reazemul lui. Ex. suspensie a unei linii electrice, care poate fi catenară (v. Catenară, suspensie^) sau directă (fără cablu purtător). —c. Mod de susţinere a unui echipament supus unor mişcări pe verticală. Suspensie a liniei electrice (elt.) Suspensie care serveşte la susţinerea conductelor electrice pentru iluminatul străzilor sau al firului de contact al instalaţiilor de tracţiune electrică. Suspensie bifilară (elt.) Mod de suspensie a unui corp Cu ajutorul a două fire, utilizat de obicei pentru a produce sau a măsura un cuplu de torsiune. Suspensie de bitum filerizat (constr., ind. chim.) Suspensie stabilă, în apă de var, de bitum amestecat cu filer şi var hidratat. Sustentaţie (mec.) Proprietate a unui corp cufundat într-un fluid de a se menţine la un anumit nivel în acel fluid. Sustentaţia e datorită atît forţei statice care corespunde greutăţii fluidului dezlocuit de corpul respectiv, cît şi forţei de portantă, la corpurile mai dense decît fluidul. Susţinere (mine) Construcţie minieră care propteşte tavanul, pereţii şi, uneori, talpa unei excavaţii subterane, pentru a nu se surpa. Se execută sub formă de stîlpi (propte), juguri, cadre, palplanşe, ziduri, cuvelaje etc. (din lemn de brad, stejar, ulm, salcîm sau de oţel, zidărie de cărămidă, beton, plăci de fontă — pentru lucrări permanente sau unde sînt presiuni mari). Operaţia de executare a unei susţineri se numeşte armare. (= Armătură). Suveică (text.) a. Cutie de lemn tare (frasin, cireş etc.) bine lustruit (uneori de tablă de oţel), cu vîrf urile de oţel, în interiorul căreia se fixează ţeava pe care e înfăşurat firul de bătătură ce trebuie introdus la războaiele de ţesut printre firele de urzeală; e plată la partea inferioară şi bine echilibrată, pentru a aluneca uşor şi liniştit pe patul vatalei. Lansarea se face manual sau mecanic. —b. Organ al unei maşini de cusut, în care e conţinut firul care, împreună cu firul superior condus de acul maşinii, realizează cusătura (v. planşa XGIX). (= N a-v e t ă). ş Şa 1 (constr.) Canal orizontal de beton armat, situat la partea inferioară a unei celule de siloz, avînd rolul de a primi şi difuza aerul în masa cerealelor din celulă. 2 (topogr.) Formă de teren reprezentată de ansamblul a două boturi de deal opuse, legate printr-o zonă mai joasă. Şabacă (text.) Broderie obţinută pe pînză, din găurele (ajur) efectuate, în general, prin unirea firelor de urzeală şi de bătătură, cu aţă albă mercerizată, bumbac sau mouline. Şabăr (met.) Sin. Răzuitor (v.)« Şabăruire (met.) Răzuire manuală. Şablon 1 (constr.) Dispozitiv pentru executarea profilului mulurilor, drepte sau curbe, constituit, în principal, dintr-o lamă a cărei margine reprezintă negativul acelui profil. 2 (met.) Dispozitiv constituit dintr-o lamă a cărei margine are profilul piesei de turnat şi care se roteşte în jurul unui ax vertical, folosit la executarea formelor de turnătorie pentru piesele avînd forma unui corp de revoluţie. 3 (poligr.) Formă de tipar pentru procedeul de tipar serigrafic. 4 (tehn.) a. Model, în mărime naturală, după care se poate executa o piesă. —b* Instrument de precizie mică, cu care se controlează şi se măsoară, în timpul fabricaţiei, dimensiunile unor piese sau ale anumitor elemente de construcţie în curs de executare. 5 (text.) Dispozitiv folosit la repetarea figurilor (contururilor), imprimarea sau croirea ţesăturilor. Şablonare 1 (tehn.) a. Trasare cu ajutorul unui şablon. —b. Operaţie de confecţionare a unei piese prin aşchiere sau prin deformare plastică, controlată cu ajutorul unui şablon. 2 (text.) a« Desenare, cu ajutorul unui şablon, a conturului după care va fi tăiat un material textil la maşina de croit. —b. Reglare a unui război cu ajutorul şabloanelor de fontă dură. Şabotă (met.) Piesă de fontă dură care se aşază pe un pat elastic (de ex. pe o piesă de lemn de stejar) şi susţine nicovala la un ciocan de forjat mecanic. Şagrinare (piei.) Finisare manuală sau mecanică prin imprimarea, pe faţa pieilor, a unui relief care imită desenul natural al altor piei sau care reprezintă un desen de fantezie; e folosită la sortimentele de piei mai puţin valoroase ori cu defecte. Şaibă (tehn.) a. Roată de curea fără spiţe, —b* Piesă plată de metal, de material plastic etc. cu o gaură în centrul ei, care se interpune între o piesă ce trebuie strînsă şi elementul de strîngere (şurub, piuliţă a unui bulon) pentru a mări suprafaţa de contact dintre aceste două elemente sau pentru a asigura, contra deşurubării, elementul de strîngere. Şaidaj (mine) Operaţie de alegere manuală a minereurilor, însoţită de spargerea acestora cu ciocanul de mînă. Şaland (nav.) Navă cu fundul plat, auxiliară a unei drage, în care se depozitează materialul scos de dragă. Şalupă (nav.) Mică ambarcaţie cu motor, care serveşte la transporturi de persoane şi de mărfuri, la remorcări etc. Şalutier (nav.) Navă de tonaj mic, folosită pentru pescuit în largul mării. 757 Şarpantă Şambrană (constr.) Cadru executat din tencuială, piatră, marmură, lemn sau metal, în scop decorativ. Şamizare (piei.) Operaţie de tăbăcire a pieilor efectuată cu untură de peşte. Şamotă (telm^ŢMaterial obţinut prin măcinarea unei argile refractare arse. Serveşte la degresarea argilelor întrebuinţate la fabricarea produselor refractare şi la prepararea mortarului pentru zidăria de cărămizi refractare. Şanfrenare (met.) Tăiere oblică a muchiilor pieselor metalice, în locul în care urmează să fie sudate. Şantier (tehn.) Teren pe care sînt amplasate instalaţiile şi depozitate materialele necesare executării construcţiei unei clădiri, a unui pod, a unui baraj, a unui canal etc., atît timp cît durează construcţia respectivă. Şantier de abataj (mine) Sin. Abataj (v.). Şantier naval (constr. nav.) Atelier sau ansamblu de ateliere situat pe malul unei mări sau al unui fluviu, în care se construiesc sau se repară nave. Şantung (text.) Ţesătură cu legătură pînză, din fire relativ groase şi neuniforme, din mătase sălbatică sau din fire obţinute din deşeuri de mătase naturală. Şanţ 1 (gen.) Săpătură puţin adîncă, îngustă şi cu lungimea relativ mare. 2 (poligr.) Dungă adîncită, la cotorul registrelor groase, pentru ca acestea să se poată deschide uşor. 3 (tehn.) Scobitură lungă făcută la suprafaţa unei piese. Şanţ colector (drum,) a. Şanţ care primeşte şi colectează apele unui sistem de şanţuri. —b. Şant în lungul crestei ta-luzului unui debleu pentru o cale de transport, care colectează apele de pe suprafaţa terenului de deasupra taluzului, împie-dicînd astfel degradarea taluzului prin scurgerea acestor ape. Şanţ de gardă (hidrot.) Şanţ executat de-a lungul limitei amonte a unui teren, în scopul colectării şi al îndepărtării apelor ce se scurg dinspre deal, pentru a feri terenul respectiv de acţiunea acestor ape. Şanţ de şiroire (hidrot.) Vale mică, orientată, în general, după linia de cea mai mare pantă, săpată la suprafaţa terenului de către apele de şiroire. Şapă (constr.) Strat suport (de bitum, asfalt, ciment, beton etc.) pentru un strat hidrofug, executat pe suprafaţa unui element de construcţie. Şapirograf (poligr.) Aparat pentru multiplicarea textelor (scrise de mînă sau la maşina de scris) şi a desenelor, executate cu o cerneală specială. Textele sînt trecute, prin apăsare, pe un strat gelatinos, de pe care sînt apoi trecute pe hîrtie. Cu şapirograful se pot scoate pînă la o sută de copii de pe un singur original. Şardonetă (constr, nav.) Margine din aval a nişei unei porţi de ecluză, pe care se sprijină latura dinspre bajoaier a porţii. Şariaj 1 (geol.) Fenomen de cutare, de proporţii mari, a stratelor unui sistem muntos, care provoacă deplasarea unui grup de strate mai vechi (pînza de şariaj) peste alte strate mai noi (autohtone) ce rămîn nemişcate. 2 (hidrot.) Transport al materialului aluvionar în curentul unei ape. Şarjă (met.) a. încărcătura normală a unui cuptor metalurgic. — b. Cantitate de oţel obţinută dintr-o încărcătură normală a unui cuptor. Şarjă rapidă (met,) Şarjă de oţel elaborată într-un timp mult mai scurt (cu circa 20 — 25%) decît şarjele normale de pînă acum, datorită unor măsuri tehnico-organizatorice şi de conducere a topirii la o temperatură mai înaltă (în funcţiune de refractaritatea căptuşelii). Şarnieră (gen.) Ţîţînă, balama. Şarnieră pentru curea (tehn.) Piesă metalică folosită la încheierea curelelor de transmisie. Şarpantă (constr.) Construcţie constituită din piese de lemn, metal sau beton armat, îmbinate între ele, avînd rolul de a susţine învelitoarea unei clădiri. Şasiu 758 Şasiu (tehn.) Cadru rigid pe care se montează organele unui sistem tehnic ce formează un ansamblu sau care trebuie să funcţioneze împreună. Ex. şasiul de autovehicul, pe care se montează caro* seria, motorul şi organele de transmisie. (= Cadru, Ramă). Şaua casei (constr.) Sin. Cal (v.). Şcotă (nav.) Sin. Scotă (v.). Şed (constr.) V. sub Acoperiş în şed. Şedită (expl.) Substanţă care conţine 79—90% clorat de potasiu, respectiv de sodiu sau de amoniu, şi 5 — 17% dinitro-toluen şi mononitro-naftalină, înglobate în circa 5% ulei de ricin, parafină, vaselină sau răşină. (=Cheddite). Şelac (ind. chim.) Răşină naturală secretată de o insectă din regiunile tropicale şi întrebuinţată la prepararea unor lacuri, a cerii roşii etc. Şemineu (constrJ Sobă de zid instalată într-o scobitură a peretelui, avînd o latură deschisă spre încăpere. Şenal (nav.) a. Parte din lungul albiei unui curs de apă, care are ape suficient de adînci, pe o anumită lăţime, pentru a constitui o cale continuă de navigaţie a navelor într-un sens sau în dublu sens. — b. Canal de trecere a navelor printr-o strîmtoare sau la intrarea într-un port. Şenilă (tehn.) Organ de deplasare al unui vehicul greu, constituit dintr-o bandă fără sfîrşit, înfăşurată peste un grup de roţi de pe aceeaşi parte a vehiculului, pentru a se realiza o mai mare suprafaţă de contact cu terenul decît în cazul contactului prin roţi; e alcătuită din plăci de oţel articulate între ele sau, uneori, dintr-o bandă de cauciuc. Şeping 1 (mş.-un.) Maşină de rabotat transversal. 2 (met. pr.) Rabotare transversală. Şerardizare (met.) Tratament termo-chimic de protecţie a pieselor de oţel, care constă în încălzirea la circa 350°, într-o tobă rotativă ce conţine pulbere de zinc. La suprafaţă se formează un aliaj fier-zinc care împiedică coroziunea; e un proces de cementare cu zinc. (= Zi n care prin difuziune). Şerîuirc (piei.) Subţierea marginii pieilor, pentru a putea fi îndoite sau suprapuse şi cusute, fără a se îngroşa porţiunea respectivă. Şerpuire (transp.) Mişcare perturba-torie a unui autovehicul sau a unui vehicul feroviar, în jurul unei axe perpendiculare pe planul determinat de axele de tangaj şi de ruliu. Şernire (piei.) Sin. Descărnare (V.). Şever (met. pr.) Răzuitor (v.) în formă de disc, de cremalieră sau melc, folosit la răzuirea mecanizată a roţilor dinţate necălite (v. planşa C). (= Răzuitor de din ţâre). Şeveruire (met. pr.) Răzuire (v.), cu ajutorul unei maşini de şeveruit, a flancurilor dinţilor roţilor dinţate necălite, pentru a obţine suprafaţe netede şi o mare precizie a dimensiunilor dinţării. (= Răzuire de dinţare, Sha-ving). Şeviot (text.) a. Denumire a unei rase scoţiene de ovine şi a lînii respective semifine, cu firul lung. — b. Stofă de fire de lînă şeviot. Şevro (piei.) Piele de capră sau de ied, tăbăcită cu crom şi lucrată cu deosebită îngrijire, devenind subţire, moale şi cu luciu intens, folosită la feţele de încălţăminte. Şfăiţuire (met.) Sudare a două piese de oţel prin forjare, la cald, fără material de adaos. Şferţ (met.) Sin. Negreală (v.). (Termen de atelier.) Şicană (tehn.) Dispozitiv de forme diferite, montat pe parcursul unui fluid, în scopul de a lungi drumul parcurs de fluid şi de a-i micşora viteza prin schimbări de direcţie şi prin frecare; fluidul e astfel obligat să depună o parte din materialele pe care le poartă în suspensie. 759 Şmirghel Şifon (text.) Pînză de bumbac, pîrlită pe ambele feţe, albită, apretată cu un apret special şi apoi calandrată. Şiîonare (hîrt. cel., text.) Deformare permanentă a unei ţesături sau foi de hîrtie, provocată prin presare sau răsucire. Şină (met.) Bară de oţel laminată după un anumit profil, folosită drept cale de rulare şi de ghidare, prin intermediul unor roţi, pentru unele vehicule sau piese mobile (v. planşa C). Şină do roată (tehn.) Cerc de oţel lat, care se montează, la cald, pe roţile de lemn ale unui car, pentru a lega roata şi a feri obezile de uzură. (= Raf). . Şindrilă (constr.) Placă de lemn moale — de obicei de brad sau molid — mică şi subţire,- servind la executarea de învelitori pentru acoperişuri sau la îmbrăcarea pereţilor exteriori, la casele din regiunile muntoase. Şipcă (lemn) Piesă de cherestea Cu grosimea pînă la 40 mm şi cu lăţimea pînă la 60 mm. (= L a n t e ţ, Leaţ, La ţ). Şir (mat.) Succesiune infinită de numere care se deduc unul din altul după o anumită regulă (ex. şirul numerelor întregi). Şir reticular (mineral.) Fiecare dintre treptele unei reţele cristaline, care conţin noduri. Şir tipic (cib.) Şir care conţine n± = = npi simboluri x%, unde n — numărul simbolurilor din şir — e un număr foarte mare, ce tinde spre infinit, iar p% e probabilitatea de apariţie a simbolului xi. Şist (geol.) Rocă avînd proprietatea de "a se desface în plăci cu suprafeţe paralele. Şist bituminos (geol.) Rocă marnoasă, argiloasă sau silicioasă, cu conţinut de asfalt sau bitum, avînd proprietatea de a se desface în plăci cu suprafeţe paralele. Şistiîicare (mine) împrăştiere, în atmosfera unei mine grizutoase, a unei pulberi fine de steril (de obicei calcaroasă), pentru ca amestecul de praf de cărbune cu aer din atmosfera minei să nu explodeze. Se face fie prin pulverizare preventivă în atmosfera minei, fie prin fixarea, pe susţinerile galeriei, a unor scîndurele pe care s-a pus praf de steril, pentru ca, în cazul unei explozii de grizu, suflul să răstoarne aceste scîndurele, mărind concentraţia de praf de steril în atmosferă. Şistos (geol.) Calitate a unei roci de a se prezenta sub formă de plăci care se pot desprinde cu uşurinţă una de cealaltă. Şiţă (constr.) Şindrilă lungă (pînă la circa 1,5 m). Şiu (petr. gaze) Tub de oţel care are, la capătul inferior, o calotă sferică, montat prin filet la capătul inferior al unei coloane de tubaj sau de ţevi de extracţie şi care are rolul de a conduce coloana la coborîrea în sondă. Şiul coloanelor de âncoraj se termină cu calote sferice de fontă cu gaura centrală; cele ale coloanelor tehnice şi de exploatare joacă, prin construcţia lor interioară, şi rolul de valve de plutire (v. planşa G)V (= S a b o t). Şlam (mine) Sin. Mîl (v.). Şlefuire 1 (piei.) Obţinerea, prin prelucrarea cu un abraziv, a unei suprafeţe netede velurate a pielii, fie pe partea cărnoasă, fie pe partea feţei exterioare. 2 (tehn.) Operaţie de supernetezire sau de micronetezire prin aşchiere a suprafeţelor pieselor dure. Se face cu abrazivi (şmirghel) de granulaţie din ce în ce mai fină. Termenul e folosit, de obicei, în prelucrarea materialelor nemetalice (sticlă, lemn etc.). Şlep (nav.) Ambarcaţie fără mijloace proprii de deplasare, care serveşte la transportul de mărfuri. Şliî 1 (met.) Suprafaţă şlefuită a probelor metalografice pregătite pentru examinarea la microscop. 2 (tehn.) Rodaj (v. Rodaj 2). Şliţ 1 (mine) Sin. Tăietură (v.). 2 (tehn.) Scobitură în formă de şanţ executată într-o piesă sau într-un element de construcţie. Şmirghel 1 (mineral.) Rocă metamorfică formată, în cea mai mare parte, Şnec 760 dintr-o masă de granule de corindon fine. (= E m eri). 2 (tehn.) Praf de corindon natural sau din material fabricat, folosit ca abraziv. (= E m e r i). Şnec (tehn.) Transporto.r-melc. Şnitl (piei.) Marginea liberă a tălpii încălţămintei, în afara liniei de îmbinare dintre feţe şi talpă. 2 (poligr.) Suprafaţă formată de marginile tăiate ale foilor unei cărţi, ale unei-broşuri, ale unui registru etc., care, uneori, se decorează prin vopsire, aurire, marmo-rare, lustruire, cizelare, stropire etc., în special în cazul legăturilor în pînză şi în piele. Şnuruire 1 (poligr.) Operaţie de gău-rire a marginii unor foi de hîrtie, a unor dosare etc. şi de trecere prin găurile respective a unui fir textil (şnur), metalic sau de material plastic, în scopul prinderii materialului respectiv la un loc, de obicei între două coperte mai rigide. 2 (text.) a. Ornare cu şnur a detaliilor unui produs de îmbrăcăminte. —to. Operaţie de trecere a sforilor lungi ale dispozitivului Jacquard (şnururi) prin găurile planşetei. Şoc (mec.) Ciocnire. Şoc termic (tehn.) Trecere bruscă de la o temperatură înaltă (pentru produse refractare, de la circa 900 — 1 000°C; pentru alte produse, de ex. vase emailate, de la 200°C), la temperatura mediului ambiant, în aer sau în apă. Rezistenţa la şoc termic a unui material se măsoară prin numărul de cicluri (încălzire — răcire) la care rezistă fără a se deforma, fisura, crăpa sau sfărîma. Şodi (text.) Lînă regenerată obţinută prin destrămarea stofelor sau tricotajelor fine de lînă nepieptănată. Fibra obţinută e sănătoasă şi cu lungimea apropiată de a celei naturale. Şopron (constr.) Adăpost construit, de obicei, din scînduri, zidărie sau nuiele, deschis pe cel puţin una dintre laturi şi sub care se adăpostesc căruţe, unelte agricole, materiale etc. Şoricioaică (chim.) Numele popular al trioxidului de arsen, As203, întrebuinţat la distrugerea şoarecilor şi a şobolanilor, fiind o otravă puternică. Şorţ (constr.) Fîşie de tablă aşezată de-a lungul streşinii, la acoperişurile cu învelitoare de ţigle sau de olane, şi înnădită cu jgheabul, pentru a conduce apele de pe ttele sau olane, în jgheab. Şosea-laiborator (drum.) Şosea amenajată special pentru încercarea modului de comportare a diferitelor tipuri de îmbrăcăminte rutiere sub acţiunea circulaţiei vehiculelor şi. a agenţilor externi. Şpaclu (constr.) Unealtă de tablă de oţel, cu mîner de lemn, folosită la aplicarea unui strat subţire — de ipsos, pe tencuială sau de chit, pe tîmplărie — şi la netezirea acestora. Şpais (met.) Produs metalurgic intermediar, constituit din arseniuri metalice, în care se concentrează, prin prăjire, ar-seniura metalului a cărui obţinere se urmăreşte; e similar cu o mată care conţine, însă, arseniuri în loc de sulfuri. Şpalt 1 (piei.) Strat de piele gelatină obţinut după despicare (şpăltuire). 2 (poligr.) Zaţ cules sub formă de coloană lungă pe un galion, pe a cărui copie se fac corecturile tipografice înainte de punerea în pagină. Şpanl (met.) Aşchie (Termen de atelier.) ...2 (text.) Strat de foi de ţesături suprapuse, pregătit pentru croirea mecanică la maşina de croit, cu lungime corespunzătoare consumului specific produsului care se va confecţiona. Şpăcluială (constr.) Strat subţire — de ipsos, pe tencuielile interioare, sau de chit, pe tîmplărie — aplicat cu ajutorul unui şpaclu, în vederea obţinerii unor suprafeţe mai netede. Şpăltuire (piei.) Sin. Despicare (v.). Şpighel Ywe^ Feroaliaj cu 4 — 5% carbon, 1—2% siliciu, 5 — 25% mangan şi circa 1% fosfor, întrebuinţat în siderurgie 761 Şteamp ca adaos final pentru dezoxidarea oţelului. Şpis (poligr.) Pată în părţile albe ale unui text imprimat, datorită ridicării materialului de albitură în cursul tipăririi. Şpiţl (tehn.) Unealtă constituită dintr-o bară de oţel cu vîrful ascuţit, folosită pentru a da găuri în pietre naturale şi artificiale sau pentru a le prelucra suprafaţa, prin lovire cu ciocanul. 2 (text.) a. Vîrf terminal ascuţit al oricărei părţi a unui produs de îmbrăcăminte. — b. Dantelă în formă de colţuri cu care se garniseşte rufăria. — c. Parte superioară a reverului, care are o terminaţie în formă de unghi ascuţit, la sacou, pardesiu, palton, taior etc. Şplint (tehn.) Sin. Cui spintecat (V.). Şpraiţ 1 (constr.) Piesă de lemn rotund sau ecarisat, cu care se execută o şpraiţuire. 2 (petr. gaze) îmbinare a capetelor a două cabluri de acelaşi tip şi acelaşi diametru, prin suprapunerea lor pe o anumită lungime şi înlocuirea treptată pe lungimea suprapusă a viţelor (toroanelor) unuia, prin viţele (toroanele) corespunzătoare ale celuilalt cablu, astfel încît diametrul să rămînă neschimbat. Şpraiţuire (constr.) Sprijinire temporară, prin grinzi, bile, scînduri şi dulapi, a malurilor unei săpături, a unei porţiuni dintr-o construcţie etc. Şpringuire (met.) Operaţie prin care se execută, la rece, curbarea dorită a foilor de arc. Şpriţ (met.) Unealtă de mînă a formarului, constituită dintr-un cilindru cu piston şi un ajutaj, care serveşte la aplicarea cleiului (de dextrină, leşie sulfitică etc.) pe feţele jumătăţilor de miez ce trebuie încleiate pentru a forma miezul. Şpul (text.) Denumire dată formelor de înfăşurare a firelor sau a semitorturilor pe suporturi. Şpurlat (mine) Ghidaj. (Termen minier din Valea Jiului.) Şrăm&luire (mine) Havare a scobituri lor (v. Scobitură b) într-un strat (Termen minier din Valea Jiului.) Şrot (alim.) a. Produs intermediar obţinut în industria morăritului, prin sfă-rîmarea cerealelor cu ajutorul valţurilor cu cilindri riflaţi. — b. Resturi de seminţe oleaginoase, rezultate după extragerea uleiului prin solvenţi. Şrotul care nu conţine substanţe toxice e întrebuinţat ca hrană pentru vite, iar cel de calitate inferioară, ca îngrăşămînt agricol. Ştafuire (met.) Sin. îndesare (v.). Ştaif (piei.) Piesă de talpă sau de carton special montată, ca în ţări tură, în spatele unei încălţăminte, care are rolul de a împiedica mişcările laterale ale călcîiului şi de a menţine forma încălţămintei. Ştanţare (met.) a. Operaţie de tăiere dintr-o dată, prin forfecare cu ajutorul unei ştanţe, a întregului contur al unei piese, dintr-un material (metalic, plastic etc.) în formă de foaie, bandă sau fir. —b. Imprimare a unei mărci sau cifre pe suprafaţa unei piese. Ştanţâ (met.) Unealtă alcătuită din două sau mai multe piese asociate în serviciu, dintre care cel puţin una are muchii tăietoare; montată într-o maşină (presă) de stanţat, efectuează o operaţie de ştanţare. Partea mobilă a ştanţei, numită poanson, are muchii tăietoare şi se montează în berbecul presei (v. planşa G), Ştanţă de poleit (poligr.) Piesă de alamă, cu grosimea de 8 — 10 mm, avînd gravat adînc un motiv care serveşte la ornamentarea scoarţelor unei cărţi, cu folii de aur, de bronz etc., sau prin tipar sec, cu ajutorul preselor de poleit. Ştaufer (tehn.) Gresor cu presiune (v. sub Gresor). Şteamp (mine) Dispozitiv pentru fă-rîmat minereuri, alcătuit dintr-o serie de ciocane de lemn sau metalice (săgeţi) lăsate să cadă liber peste minereu într-o piuă. Ridicarea săgeţilor se face cu ajutorul unor came fixate pe un ax orizontal, care acţionează asupra unor manşoane fixate pe săgeţi. Fărîmarea se face la umed. în cazul minereurilor aurifere, 762 în ,piuă se mai adaugă mercur, care va reţine, prin amalgamare, grăunţii mari de aur (v. planşa G). - Ştearţ (mine) Lampă de mină, portativ^, cu flacără deschisă, care arde cu seu, ~^Ştefanit (mineral.) Sulfură de stibiu şi de argint naturală; e un minereu de argint. Ştemuire (tehn.) Etanşare a unei îmbinări între două tole, prin baterea marginilor tolelor cu ajutorul ştemuitorului. (=* M a.t a r e). , Ştemuitor (tehn.) Unealtă de forma unei dalţe, cu ajutorul, căreia se execută, manual şau cu un ciocan pneumatic, şte-muirea. Ştergere (cib.) înlocuire, a informaţiei dintr-un registru cu simbolul 0 — mai exact cu mărimea care-1 reprezintă pe 0 în sistemul reprezentat. Ştift (tehn.) Sin. Spin (v.). Ştiolnă (mine) Galerie de coastă. (Termen minier din Transilvania.) Ştoluire (piei.) înmuiere a pieilor tăbăcite, realizată prin întinderea şi îndoirea, simultană a pielii, în scopul despărţirii fibrelor. Ştraiî (poligr., tehn.) Bandă de hîrtie, carton sau material textil ori tricotat, cu lăţimea mică faţă de lungime. Ştraihgarn (text.) Fir de lînă obţinut prin toarcerea lînii dărăcite, cum şi stofa ţesută din astfel de fire. Ştrecuire (piei.) îndepărtare a stratului adipos subcutan de pe pielea bruta înmuiată, pentru a uşura şi uniformiza' efectul prelucrărilor ulterioare. Şturţ 1 (met.) Produs intermediar obr ţinut, prin laminarea platinelor la grosimea minimă de uzinare. 2 (mine) Haldă. Ştuţ (tehn.) Bucată scurtă de ţeavă, montată la un vas pentru a şe face legătura cu o conductă. Ştuţuire (piei.) îndepărtare manuală a franjurilor de pe marginile pieilor gelatină,, după descărnare. Şubler (tehn.) Instrument de măsurat lungimi mici, alcătuit dintr-o riglă gradată care are, la un capăt, un braţ fix perpendicular pe ea, şi. pe care poate aluneca o piesă ce poartă un al doilea braţ, paralel cu primul. De obicei, şublerul are un vernier care permite deţerminarea lungimilor cu precizia de 0,1 — 0,02 mm. (=? Picior cu culisă). Şulean (mine) Ciocan minier de mînă, curbat. Şuleană (mine) Gaură de mină înclinată, cu fundul sensibil mai sus decît gura. Şunt (elt.) Rezistenţă montată în derivaţie pe un aparat/ pentru a reduce intensitatea curentului care îl traversează. Valoarea rezistenţei e aleasă, de obicei, astfel încît reducerea să se facă într-un raport cunoscut. Şiint magnetic (elt.) Piesă de fier moale destinată să devieze o parte a fluxului unui magnet sau' eleetromagnet al unui aparat de măsurat, peţitru a-1 regla. Şurub (tehn.) Tijă cilindrică sau uşor tronconică, filetată, metalică, uneori de lemn sau de alt material, de obicei cu cap. Şurubul rezistă forţelor care îl solicită, priri filetul său, spre deosebire de bulon; care rezistă prin partea nefiletată a tijei. Şurub de fixare (tehn.) Şurub care serveşte la îmbinarea rigidă şi demontabilă a două sau a mai multor piese, fie prin înşurubarea lui în una sau în toate piesele pe care le asamblează, fie prin folpsirea de piuliţe (v. planşa C). Şurub diferenţial (mş.) V. Diferenţial, şurub^. Şurub fără sfîrşit (tehn.) Tijă filetată care nu are deplasări în lungul axei sale şi care, prin rotire, provoacă deplasarea unor piese montate pe ea sau care se angrenează cu filetul ei (v. planşa C). Şurub întinzător (tehni) întinzător de cablu. : Planşa, C Şever-melc Şină de calfe feraţă -1 —■ ciupercă; 2 — inimă; . 3 — talpă; 4 — placă de fixare; 5 — tirf oane; 6 — eclisă; 7 — traverse de lemn; 8 — rost de dilataţie-. i Şurub fără sfîrşit 1 — valvă de plutire; 2 — manşon de cauciuc; 3 — scaun mobil; 4 — bilă; 5 — ferestre laterale. 1 — batiu; 2 — dispozitiv de îndreptat materialul ; 3 — avans automat; 4 — dispozitiv de decupare a benzii în bucăţi; 5 — dispozitiv de eliminare a deşeurilor; 6 — mecanism de comandă a dispozitivului (4); 7 — matriţă şi poanson de ştanţat. 623 Şteamp 1 — fundaţie; 2 — piuă; 3 — nicovală (talpa pivei); 4 — ciur pentru evacuarea materialului sfărîmat; 5 — sabotuL săgeţii; 6 — îngreunător; 7 — săgeată; 8 — ax cu came; 9 — came; 10 — manşoanele săgeţilor, asupra cărora acţionează camele. Şuruburi de fixare a — şurub cu cap tronconic înecat, pentru roţi; b — şurub cu cap bombat şi gît de ghidare, pentru lemn; c — şurub cu cap hexagonal şi gît de ghidare; d — şurub cu cap înecat şi gît de ghidare; e — şurub cu cap hexagonal; f — şurub cu cap pătrat j g — şurub cu cap semirotund şi cu nas; h — şurub cu cap semirotund, cu gît de ghidare şi cu nas; 1 — nas; 2 — gît de ghidare. Şurub "mama 764 Şurub-mamă (mş.-un.) Ax filetat care dă avansul longitudinal al săniei port-unelte, la strung. Şurub-mele (mş.) Roată dinţată elicoidală, cu diametrul şi cu unghiul de înclinare a elicei mici, folosită în construcţia unor anumite angrenaje. V. şi Melc. Şurub micrometric (tehn.) Tijă filetată cu un filet cu pasul mic, folosită în construcţia unor instrumente de măsurat pentru a produce deplasări mici ale unei piese care are un filet corespunzător. Şurub prizonier (tehn.) Tijă metalică filetată, de obicei numai la capete, folosită la îmbinarea demontabilă a două piese, acolo unde nu pot fi folosite şuruburi cu cap. (= G u j o n, Prizon, Prezon). Şurubelniţă (tehn.) Unealtă metalică, de obicei de oţel, alcătuită dintr-o tijă cu vîrful lăţit ca un tăiş, care serveşte la înşurubarea sau deşurubarea şuruburilor cu capul crestat. Şut (mine) Durată de lucru a unei echipe de muncitori într-o mină, cores-punzînd unui „schimb“ într-o fabrică. T T (unit.) Simbol pentru prefixul „tera-“ T, antenă Sn ~ (telc.) V. Antenă în T. T, circuit în dublu ~ (elt., telc.) Circuit format din conectarea în paralel a două circuite în T. Are proprietatea că, atunci cînd sînt satisfăcute anumite relaţii între frecvenţă şi cele şase impedanţe din circuit, tensiunea la ieşire U2 e nulă, apli-cîndu-se o tensiune Ux diferită de 0 la intrare. Se utilizează ca circuit de măsură sau ca filtru opreşte-bandă (v. planşa CI). Ta (chim.) Simbol pentru elementul Tantal. Tabacheră (constr.) Deschidere de dimensiuni mici, cu ramă detaşabilă cu geam, în acoperişul unei clădiri, servind atît luminării şi aerisirii unei încăperi cît şi accesului pe acoperiş (v. planşa CI). Tabel (gen.) V. Tabelă. Tabelă (mat., tehn.) Grupare de termeni, simboluri, valori numerice etc., aranjate într-o anumită ordine în şiruri şi coloane, astfel încît să permită o privire de ansamblu, să prezinte o grupare după anumite caracteristici ori să poată fi folosită la uşurarea sau chiar la înlocuirea unor anumite calcule (ex.: tabele de logaritmi, de constante fizice şi chimice etc.). (= Tabel). Tablă 1 (met.) Foaie metalică cu grosimea practic uniformă, obţinută prin laminare la cald sau la rece. 2 (tehn.) Piesă subţire, plană sau curbă, de metal, de lemn etc., care poate fi folosită ca ecran sau ca material de construcţie (ex. tablă antival). Tablă albă (met.) Sin. Tablă cositorită (v.). Tablă antival (tehn.) Diafragmă de tablă metalică, perforată sau neperforată, fixată în interiorul rezervoarelor montate pe un vehicul (cisternă de cale ferată, tanc petrolier etc.), pentru a împiedica formarea valurilor, în timpul deplasării vehiculului, cînd rezervorul nu e plin. Tablă cositorită (met.) Tablă subţire de oţel, decapată cel puţin de două ori şi recoaptâ, acoperită cu un strat fin de cositor care o protejează împotriva coroziunii. (= T a b 1 ă albă). Tablă de dinam (elt.) V. sub Tablă s i 1 i c i o a s ă. Tablă de transformator (elt.) V. sub Tablă silicioasă. Tablă decapată (met.) Tablă neagră subţire, decapată în timpul şi la sfîrşitul procesului de fabricaţie, de obicei în soluţie de acid sulfuric, pentru a avea suprafeţele cît mai curate. Tablă galvanizată (met.) Sin. Tablă z in cată (v.). Tablă neagră (met.) Tablă de oţel obţinută prin laminare şi care nu are strat de protecţie superficial. Tablă ondulată (met.) Tablă neagră sau zincată, subţire, cu profilul ondulat, obţinută cu ajutorul unor laminoare speciale şi întrebuinţată la acoperirea halelor industriale, la confecţionarea pereţilor pentru construcţii provizorii, a obloanelor etc. Tablă plumbuită (met.) Tablă subţire de bţel, acoperită cu un strat protector Tablă silicioasă 766 de plumb, întrebuinţată, în special, la fabricarea tuburilor IP. Tablă silicioasă (elt.) Tablă subţire de oţel, cu mare conţinut de siliciu, care, datorită pierderilor magnetice mai mici, e întrebuinţată la construcţia transformatoarelor sau a miezurilor rotoarelor maşinilor electrice. Prima e numită tablă de transformator şi conţine 3,6—4,5% Si, iar a doua — tablă de dinam şi conţine 0,6-2,5% Si. (= Tablă sili-ci o asă pentru construcţii electrotehnice). Tablă striată (met.) Tablă neagră, folosită la acoperirea canalelor în podea, avînd — pe una dintre feţe — striuri care formează romburi alăturate, astfel încît împiedică alunecarea persoanelor ce umblă pe ele. Tablă zincată (met.) Tablă subţire de oţel, decapată şi recoaptă, acoperită cu un strat protector de zinc, prin depunere electrolitică sau imersiune într-o baie de zinc. (= T a b 1 ă g a 1 v a n i z a t ă). Tablier (constr.) Ansamblul elementelor de rezistenţă care susţin — direct sau prin intermediul platelajului — calea unui pod şi preiau încărcările, transmi-ţîndu-le infrastructurii, direct (constituind în acest caz întreaga suprastructură) sau prin intermediul unor bolţi, al unor arce etc. Tablou d© bord (transp.) Ansamblul cadranelor instrumentelor de control şi de măsurat montate pe un panou în faţa conducătorului unui vehicul. Tablou de distribuţie (elt.) Ansamblu de borne electrice, siguranţe, întreruptoare, instrumente de măsurat etc., montate pe o placă de material izolant, de obicei de marmură, folosit, în centralele electrice şi în locurile de distribuţie a curentului electric, pentru comanda şi protejarea circuitelor electrice. Tablou telefonic comutator (telc.) Tablou la care ajung liniile organelor de legătură telefonică, în: care se introduc fişele pentru stabilirea contactelor. Tabloul periodic al elementelor (chim.) Reprezentare, sub formă de tablou, a grupării elementelor, conform sistemului periodic. Tabular (gen.) Calitate a unui material de a se prezenta sub formă de plăci. Tabulator (cib.) Parte a unei maşini cu cartele perforate, în care se introduc cartelele perforate şi instrucţiunile; produce liste şi totaluri şi tabulează informaţia fie pe o bandă continuă, fie pe coli ae hîrtie. Tachelaj t (nav.) Ansamblul manevrelor unei nave. 2 (tehn.) Ansamblul operaţiilor de manevrare şi deplasare a obiectelor grele, cu ajutorul unor dispozitive manuale, simple (funii, scripeţi, pîrghii etc.). Tachetl (mine) Opritor pe care se aşază colivia în staţie la rampă şi care se îndepărtează în timpul mersului coliviei. 2 (mş.) Piesă metalică montată între camă şi* tija supapei sau între camă şi sistemul de pîrghii, care mişcă supapa în distribuţia unui motor cu ardere internă. Tafta (text.) Ţesătură de mătase naturală sau artificială din fire vopsite. Tahigraf (tehn.) Aparat destinat să înregistreze viteza în funcţiune de timp. Tahimetrie (topogr.) Metodă de măsurare indirectă, cu tahimetrul, a distanţelor şi a diferenţelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren. (= T a c h i-metrie , Taheometrie). Tahimetru (topogr.) Teodolit a cărui lunetă e înzestrată cu fire stadimetrice şi care, pe lîngă măsurări de unghiuri, permite şi determinarea indirectă a dis-stanţelor polare. (= Tachimetru, Taheometru, Stadi metru). Tahimetru-busolă (topogr.) Aparat alcătuit dintr-un teodolit şi o busolă cu cerc orizontal gradat, cu ajutorul căruia <; se determină unghiurile de orientare ale aliniamentelor poligonului tahimetrat. Tahograf (tehn.) Tahometru înregistrator. 767 ,^,,-Ţaly.eg Tahometru (tehn.) Instrument de măsurat turaţia unei piese, rotitoare a unei maşini. Se deosebesc tâhometre centrifuge, hidraulice, magnetice, electrice etc., după modul cum e antrenat acul indicator al instrumentului (care se inişcă în /aţa unui cadran gradat) (v. planşa CI). (t= Indicator de turaţie). Talaj (lemn) V. Talaş. Talaş (lemn) Aşchii lungi şi subţiri, care se detaşează din lemn prin rindelare. Din talaş de lemn moale se fabrică plăci de construcţie izolatoare (de ex. stabilit). Ţalc (mineral.) Silicat hidratat de 'magneziu, natural, cu duritatea în scara Mohs 1, întrebuinţat în industria hîrtiei şi în cea textilă, îri farmacie etc. Taler de balanţă (fiz.) Placă circulară atîrnată la fiecare dintre capetele pîrghiei unei balanţe. Pe unul dintre talere se aşază corpul de cîntărit, iar pe celălalt, greutăţile care echilibrează balanţa. Taler de coloană (ind. chim., petr. gaze) Element al unei coloane de absorbţie, de fracţionare etc., care asigură contactul dintre vapori şi lichidul tratat, astfel încît sistemul lichid-vapori tinde către o stare de echilibru. Se numeşte taler teoretic, un taler ideal care conduce chiar la această stare de echilibru. Taler de deflegmare (ind. chim.) Element al unei coloane de deflegmare care are rolul de a aduce în contact cît mai bun vaporii proveniţi de la lichidul ce trebuie distilat şi lichidul condensat reintrodus în coloană. Taler de supapă (tehn.) Corp al unei supape, în formă de piesă circulară, care, prin aşezare pe scaunul supapei, obturează orificiul de trecere a fluidului. Taliu (chim.) TI. Element cu nr. at. 81; gr. at. 204, 39. E un metal rar, asemănător plumbului; are importanţă practică mică. Talofidă (elt., fiz.) Celulă fotoelectrică fotorezistentă, alcătuită, în principal, din-tr-un strat de oxisuîfură de taliu, folosită, uneori, ca; receptor jţenţr^vjadi^|iiilţi,..;din infraroşul apropiat. ^ V'vvV:- • - " Talon (tehn:) fiecare dintre cele două margini îngroşate şi, uneori, întărite cu sîrmă de oţel ale uniei. anvelope, care serveşte la fixarea acesteia în janta roţii de; autovehicul. .:; Talpa sondei (petr. gaze) Partea cea mai de jos sau terminală a: soiidei. în timpul forajului, talpa sondei e mobilă, continuu reînnoită de acţiunea de dislocare a rocii de către sapă. ! Talpă 1 (constr ) Partea de sus (talpă superioară), respectiv, de jos (talpă infe* rioară), de formă dreaptă, poligpnală sau curbilinie, a unei grinzi cu zăbrele sau cu inimă plină. 2 (piei.) a. Partea inferioară; pe care se calcă, a unei încălţăminte. — b. Piele groasă de bovine , de porcine sau de cabaline, tăbăcită vegetal sau combinat, cu faţa naturală. 3 (tehn., constr.) a. Nume geriertfl pentru piesele sau elementele de construcţie (metalice, de lemn, de beton), priu intermediul cărora diferitele sisteme tehnice sau elemente ale acestora reazemă pe sol şi îi transmit greutatea proprie, cum şi, eventual, alte forţe. ~b. Parte a unui sistem tehnic sau a unui element de sistem tehnic care reazemă pe o piesă sau pe un obiect (de ex. pe o masă). Ex.: talpa nicovalei, a sertarului. Talpă de galerie (mine) Suprafaţa de jos a galeriei constituind partea pe care se circulă în galerie. Talpă de sertar (ms.) Parte a unui sertar plan, prin care" acesta reazemă pe oglindă. Talpă de şină (c. f.) Partea de jos, lăţită, a unei şine, prin care aceasta reazemă pe traverse. Taluz (constr.) a. Faţa înclinată a unei săpături sau a unei umpluturi de pămînt. — b. înclinarea supraieţei care mărgineşte o săpătură sau o umplutură de pămînt, ori o grămadă de material'gra-nular sau pulverulent. Talveg (topogr.) Linie care uneşte punctele de cea mai mare adîncime ale Tambuchiu 768 albiei unei formaţii torenţiale sau ale unei văi, considerate în secţiunile transversale succesive de-a lungul albiei. Tambuchiu (nav.) Deschidere către încăperile de sub puntea vasului. Tambur 1 (arh.) Bloc de piatră cilindric cu înălţimea de 0,80—1,00 m, care formează elementul constitutiv al fusului coloanei din arhitectura clasică. 2 (constr.) a. Spaţiu în care se roteşte (în jurul unui ax) o uşă cu mai multe aripi. — b. Porţiune prismatică sau cilindrică dintre cupolă şi zidurile sau arcele care suportă cupola. 3 (tehn.) Sin. Tobă (v.). Tambur magnetic (cib.) Cilindru cu suprafaţa acoperită cu material magnetic, ce poate fi magnetizat pentru a înregistra o informaţie, care se citeşte apoi cu ajutorul capetelor de citire. Tampon 1 (chim.) a. Substanţă întrebuinţată pentru a împiedica realizarea unui proces chimic. — b. Substanţă care se introduce într-o soluţie spre a-i menţine />H-ul. 2 (tehn.) Dispozitiv folosit pentru amortizarea variaţiilor unei mărimi. Tampon de vehicul feroviar (transp.) Piesă a aparatului de ciocnire al vehiculului de cale ferată, constituită dintr-un disc circular cu tijă cilindrică, montată în cutia tamponului împreună cu un resort (v. planşa CI). Tamponare 1 (chim.) Adăugare a unui tampon într-o soluţie. 2 (transp. ) Ciocnire a două vehicule. Tanânt (piei.) Calitate a unui material de a putea servi la tăbăcire. — b. Material tanant. Se întrebuinţează tananţi de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză. Tananţii vegetali pot fi obţinuţi din coajă, lemn, fructe, frunze, rădăcini ale plantelor specifice (stejar, quebracho, gambir). Tananţii minerali sînt săruri de crom, de fier, de aluminiu etc. Tananţii animali sînt grăsimi animale (ex. untura de peşte). Tananţii de sinteză cuprind aldehide, chinone şi numeroase produse de condensare şi poli- merizare solubile, derivate din fenoli» crezoli, naftalină,antracen etc. Tanat (chim.) Sare a acidului tanic. Tanc (tehn.) Rezervor de tablă de oţel pentru diferite lichide. Tanc petrolier (nav.) Sin. Petrolier (v. Petrolier 1). Tandem, în ~ (tehn.) Poziţie de montare a două sisteme tehnice care lucrează astfel împreună, încît axele lor longitudinale să fie în prelungire; e un montaj în serie (de ex. la motoarele cu abur, cu piston, cu expansiune fracţionată, cilindrii se montează uneori în tandem Tangaj (transp.) Mişcarea perturba-torie de oscilaţie a unui" vehicul în jurul unei axe perpendiculare pe direcţia lui de mers. La vehiculele terestre se foloseşte, de regulă, termenul galop. Tangent (mat.) Calitate a unei figuri geometrice de a atinge altă figură geometrică într-un singur punct. Tangentă (mat.) a. Dreaptă către care tinde o secantă cînd cele două puncte în care ea taie o curbă tind unul către celălalt. — b. Una dintre funcţiunile trigonometrice (v. sub Funcţiuni trigonometrice). Tangentă hiperbolică (mat.) V. sub Funcţiuni hiperbolice. Tangenţial (mat.) Calitate a unei mărimi vectoriale de a fi dirijată de-a lungul tangentei la o curbă sau la o suprafaţă. Tanghir (poligr.) Placă transparentă, de gelatină sau material plastic, prinsă într-o ramă de lemn şi avînd pe o parte, în relief, puncte sau linii de diferite forme şi mărimi; serveşte la obţinerea semitonurilor umbrelor pe forma de tipar plan, în reproducerea manuală a originalului. Tanin (chim.) Fiecare dintre substanţele care aparţin unei clase de substanţe organice de origine vegetală, care, prin hidroliză, se descompun într-un zahar şi în acid galic. Se întrebuinţează la tă-băcirea pieilor, ca mordant în vopsirea 769 Tăiere bumbacului, la prepararea unor cerneluri etc. Tantal (chim,) Ta. Element cu nr. at. 73; gr. at. 180, 88. Metal rar, ductil, de culoare albă-cenuşie, cu p.t. 2 850°; se găseşte în natură, împreună cu nio-biul, în unele minerale rare; e întrebuinţat la fabricarea filamentelor pentru unele becuri electrice şi tuburi electronice, la confecţionarea de creuzete de laborator şi în unele aliaje. Tantalit (mineral.) Niobotantalat de fier şi de mangan, natural, cu 58—82% Ta; e un minereu de tantal. Tapiserie 1 (lemn) Aplicarea pe suprafeţele de lemn (mobilă, tapete de lemn) a unei îmbrăcăminte de altă natură ca pînză, chingi, stofe etc. 2 (text.) Covor sau, rareori, material de învelit mobilă cu ţesătura colorată astfel, încît redă scene din viaţă, din natură etc. Tapură (met.) Fisură în interiorul masei unui oţel tratat termic care poate ajunge, uneori, pînă la suprafaţă; e un defect datorit tensiunilor proprii produse prin răcirea inegală a materialului. Tarar (alim.) Maşină folosită pentru curăţirea de impurităţi (pămînt, nisip, pleavă, boabe seci etc'.) a cerealelor, înainte de însilozare sau măcinare. Separarea se face într-un curent de aer şi se bazează pe diferenţa dintre greutatea specifică a grăunţelor şi cea a impurităţilor. (= T a r a r aspirator, Curăţitoare aspiratoare). Tarar aspirator (alim.) Sin. Tarar (v-). Tară (gen.) Greutate moartă (de ex.: greutatea recipientului, a ambalajului etc.) într-o operaţie de cîntărire. (=* Dară). Tarod (tehn.) Unealtă cu muchii ascuţite care, prin rotire, taie filet în interiorul unei găuri date în prealabil într-o piesă (metalică, de material plastic etc.). (= Burghiu de filetat). Tartrat (chim.) Sare sau ester al acidului tartric. Tartrat de sodiu şi de potasiu (chim,) Sin. Sare Sei g nette (v.). Tartru (alim.) Depozit format în butoaiele de vin, constituit din tartrat acid şi neutru de potasiu. Poate fi întrebuinţat la obţinerea acidului tartric. (=Ti ri-ghie). Tasare (tehn.) Coborîre a nivelului unui material granular sau pulverulent, datorită îndesării lui, în timp, sub acţiunea greutăţii proprii sau a unor forţe exterioare. Taster (poligr.) Ansamblu mecanic de la maşina de cules monotip, care fixează, pe o bandă de hîrtie, în ordinea textului, felul şi poziţia literelor, prin perforaţii combinate diferit, realizate cu ajutorul unei claviaturi acţionate de un operator. Tautomerie (chim.) Tip de izomerie în care cei doi izomeri sînt în echilibru unul cu celălalt. Tavan 1 (constr.) Element de construcţie aşezat la partea inferioară a unui planşeu şi care limitează, în partea superioară, o încăpere (v. planşa CI). (= Plafon). 2 (mine) Partea superioară a unei excavaţii miniere (galerie, abataj etc.). Tăbăcire (piei.) Prelucrare cu sub- stanţe tanante a pieilor-gelatină, pentru a obţine piei care nu mai putrezesc, stabile chimic, cu anumite proprietăţi fizice: moliciune, supleţe, elasticitate," extensibilitate etc. Pieile se pot tăbăci dur (pentru talpă), semidur (pentru crupoane de curele de transmisie) sau moale (pentru feţe de încălţăminte, mănuşi, îmbrăcăminte etc.). Se efectuează în una sau mai multe faze, cu un singur material tanant sau cu materiale tanante diferite (de ex. săruri de crom, urmate de tananţi vegetali). Tăbăcire combinată (piei.) Prelucrare a pielii în două sau mai multe faze, cu tananţi de naturi diferite. V. T ă b ă c i r e. Tăiere 1 (rez. mat.) Stare de solicitare în secţiunea unui corp, datorită forţelor interioare tangenţiale care tind sa provoace o alunecare a secţiunii peste secţiunea vecină. (= F orfecare). Tăiere cu arc electric 770 2 (tehn.) Detaşare sau desprindere a unei porţiuni dintr-un material solid, prin strivire locală, forfecare, despicare sau aşchiere. Prin extensiune se numeşte tot tăiere şi orice detaşare sau desprindere a unei porţiuni dintr-un material solid, indiferent prin ce operaţie e efectuată (zgîriere, pentru geamuri; topire locală, respectiv sudare, pentru metale etc.). Tăiere cu arc electric (met.) Tăiere a unei piese metalice prin topire, cu ajutorul căldurii produse de un arc electric. Tăiere cu oxigen (met.) Tăiere a unei piese metalice prin topire locală, cu ajutorul căldurii produse de o flacără oxiacetilenică. Tăierea plană a furnirelor (lemn) Debitare a furnirelor la maşini de tăiat plane, speciale. Cuţitul execută mişcări de translaţie alternativă şi detaşează, la fiecare cursă, o foaie de furnir de grosime determinată. Tăietură (mine) Făgaş vertical sau înclinat faţă de strat, obţinut prin havare. Tăietură de aur (poligr,) Raport dintre lungimea şi lăţimea unei suprafeţe tipărite, egal cu circa 1,6, care produce în pagină efectul cel mai estetic. Tăiş (tehn,) Partea activă, mărginită de două suprafeţe înclinate ce se întretaie sub un unghi ascuţit, adică cea care vine în contact direct cu materialul de prelucrat, a unei unelte care lucrează prin strivire locală — tăiere propriu-zisă — (la un cuţit obişnuit), prin despicare (la o daltă, un topor etc.), prin forfecare (la un foarfece) sau prin aşchiere (la un cuţit de strung, o freză, un burghiu etc.). Un tăiş poate avea una sau mai multe muchii tăietoare (de ex. la freze, sfredele etc.), care pot fi rectilinii, curbe sau strîmbe, după unealtă şi după piesa prelucrată. Tăiş de sfredel (mine) Partea activă a unui sfredel de mină, care — prin strivire sau aşchiere — dezagregă roca la forarea găurilor de mină. Are formă de pană simplă sau dublă, de coadă de rîndu-nică (la forajul rotativ), de daltă, de cruce, de rozetă sau de Z (la forajul percutant). Tăişurile se tratează termic sau se armează cu aliaje dure ori cu carburi metalice. (—FI oare d e si r e-delj. Tăiş de sfredel, detaşabil (mine) Piesă cu un tăiş de sfredel la un capăt, care se poate fixa în capul unui sfredel, confecţionată din aliaje dure sau armată cu carburi metalice şi folosită la forajul în roci tari. Tăiş principal (mş.-un) Tăiş al unei unelte pentru maşină-unealtă, care se găseşte în direcţia avansului principal al uneltei; poate fi rectiliniu sau curbiliniu. Tăiş secundar (mş.-un.) Tăiş al unei unelte pentru maşină-unealtă, care intersectează tăişul principal şi e înclinat faţă de acesta. Tălpuire (piei,) Fixare a tălpii la încălţăminte, care se poate efectua prin coasere pe ramă sau pe branţ, lipire, fixarea ramei cu scoabe etc. * Tăria sunetului (fiz.) Sin. Intensitate auditivă (v.). Tăvălug 1 (agr.) Unealtă agricolă alcătuită din unu sau din mai mulţi cilindri fixaţi într-un cadru care se deplasează. Prin rotirea cilindrilor pe faţa solului, bulgării de pămînt sînt fărîmaţi, netezind şi comprimînd în acelaşi timp suprafaţa. 2 (tehn.) Piesă de formă cilindrică, de obicei metalică, uneori dintr-o rocă dură, cu greutatea relativ mare, care în serviciu se roteşte în jurul axei sale, orizontală sau puţin înclinată, folosită pentru îndesare şi nivelare (la cilindrul sau ruloul compresor), uneori pentru mărunţire şi omogenizare (la moara cu tăvălugi) (v. planşa CI). Tb (chim.) Simbol pentru elementul Terbiu. Tc (chim.) Simbol pentru elementul Tehneţiu. Te (chim.) Simbol pentru elementul Telur. Teasc (alim.) Presă de mînă sau acţionată hidraulic, în care se strivesc stru- 771 Telecomunicaţie gurii sau seminţele oleaginoase pentru a se obţine mustul, respectiv uleiul. Tecalemit (tehn.) Pompă de mînă cu piston, la care pistonul înaintează prin înşurubarea tijei sale în capul cilindrului, înzestrată cu o conductă al cărei capăt se. fixează la un gresor. Serveşte la ungerea cu unsori consistente. Tecnetron (elt., telc.) Triodă semiconductoare constituită dintr-un bastonaş de monocristal de germâniu de tip n, pe care, după ce i se formează pe cale electrolitică un' şanţ transversal, se formează o joncţiune p-n. Tecnetroiiul prezintă impedanţe mari de intrare şi ieşire. Se foloseşte ca amplificator de tensiune la frecvenţe foarte înalte, pînă la 500 MHz. Tectonic (geol.) Ceea ce se referă la raportul dintre diferitele formaţiuni geologice ale unei regiuni, ca urmare a modificărilor datorite mişcărilor scoarţei terestre. | ^ Teflon (ind.. chim.) Material plastic j polimerizat, obţinut dintr-un derivat fluo- rat al etilenei. E întrebuinţat fie în fire, I la confecţionarea unor îmbrăcăminte ter- I moizolante, fie aplicat pe suprafaţa di- ! feritelor obiecte sau în suspensie într-un : ulei, ca protector anticorosiv. | Tehneţiu (chim.) Tc. Element cu nr. at. 43. Fiind instabil, nu se găseşte în I natură, ci e obţinut prin reacţii nucleare. ! Tehnică (gen.) a. Meşteşug şi iscusinţă în fabricarea şi mînuirea uneltelor şi în producerea şi" prelucrarea materialelor, în vederea satisfacerii trebuinţelor omeneşti, întemeiate pe experienţa acumulată j în cursul dezvoltării omenirii şi în acti- vitatea productivă de fiecare zi. — b. Utilaj şi iscusinţă în fabricarea şi mînuirea lui, cum şi totalitatea procedeelor ' de fabricare şi de prelucrare a materialelor folosite într-o anumită epocă. Nivelul tehnic al unei societăţi se măsoară după utilajul de care dispune, după iscusinţa şi modul de folosire a acestui utilaj, după modul de folosire a izvoarelor de energie, după metodele de producere şi de prelucrare a materialelor şi după posibilităţile de neîncetată îmbunătăţire a tuturor acestor factori. în societatea* socialista relaţiile de producţie respective determină condiţiile unei dezvoltări neîncetate a producţiei. Tehnologie (tehn.) Totalitatea cunoştinţelor asupra procedeelor şi mijloacelor de fabricare şi prelucrare a materialelor, cum şi de fabricare şi de executare a pieselor şi sistemelor tehnice. Tehnoredactare (poligr.) Operaţie de stabilire a datelor de culegere, de* paginaţie şi de imprimare a unei lucrări care se tipăreşte. în edituri, tehnoredactarea prevede ansamblul operaţiilor necesare prezentării grafice optime. Teină (chim.) Cafeină. Numele teină se aplică, de regulă, cafeinei din ceai. Tejghea (lemn) Banc de tîmplărie. Telautograf (telc.) Aparat de transmisiune, pe cale electrică, a scrierii sau a desenării, prin reproducerea, de către un stil înregistrator, a mişcărilor executate de creionul care efectuează scrierea sau desenarea. Teieampermetru (elt.) Ampermetru care permite măsurarea la distanţă a curentului dintr-un circuit electric. Telebusolă (av.) Busolă ale cărei indicaţii sînt transmise la distanţă, la unul sau la mai multe instrumente indicatoare aşezate în faţa pilotului, a telegrafistului etc., la bordul unui avion. Telecomandare (tehn.) Transmitere la distanţă a unei comenzi. Telecomandă (tehn.) a. Ansamblul mijloacelor folosite pentru transmiterea la distanţă a unei comenzi prin intermediul unei mărimi (în general electrice), transformată într-o altă mărime care execută acţiunea comandată. — b. Termen impropriu pentru telecomandare (v.). Telecomunicaţie (telc.) Transmitere la distanţă, prin instalaţii cu sau fără fir, a unor semnale corespunzînd unor sunete, semne sau imagini, fără a transmite vreun obiect pe care acestea să fie înregistrate, ci numai prin intermediul fenomenelor electromagnetice sau optice. Cuprinde: Teleferic 772 telefonia, telegrafia, belinografia, radiodifuziunea, televiziunea, semnalizarea optică. Teleferic (transp,) Funicular amenajat pentru transportul de persoane. Telefon (telc.) Ansamblul instalaţiilor electrice legate prin conductoare, cu ajutorul cărora se poate vorbi la distanţă. Telefonie (telc,) Transmitere la distanţă a sunetelor cu ajutorul instalaţiilor telefonice legate între ele prin cabluri conductoare, de obicei prin intermediul unei centrale telefonice manuale sau automate. Telefonometrie (telc.) Tehnică a determinării calităţii transmisiunilor telefonice, prin determinarea inteligibilităţii unor logatomi emişi de unul dintre posturile telefonice şi recepţionaţi de un alt post. Telefotografiere (foto.) Fotografiere a obiectelor situate la distanţe mari. Telegraf (telc.) Ansamblul instalaţiilor (manipulatoare, conductoare şi receptoare telegrafice) folosite în telegrafie. Transmiterea se face acţionînd manipulatorul la postul transmiţător care, astfel, închide şi deschide circuitul electric dintre manipulator şi receptor pentru scurte perioade de timp, variabile. Curenţii electrici, de durată variabilă, transmişi, acţionează receptorul în care se imprimă, pe o bandă de hîrtie, puncte şi linii după un alfabet convenţional (v. planşa CI). Telegrafie (telc,) Transmitere la distanţă a unor semne grafice şi înregistrare a lor cu ajutorul telegrafului. Telegrafie cvadruplex (telc.) Sistem de telegrafie în care, pe aceeaşi linie, se pot face, în acelaşi timp, două transmisiuni într-un sens şi două, în celălalt. Telegrafie diplex (telc.) Sistem de telegrafie în care, pe aceeaşi linie, se pot face, în acelaşi timp, două transmisiuni în acelaşi sens. Telegrafie duplex (telc.) Sistem de telegrafie în care, pe aceeaşi linie, se pot face, în acelaşi timp, cîte o transmisiune în fiecare sens. Telegrafie fără fir (telc.) Sin. Radio telegrafie (v.). Telegrafie multiplă (telc.) Sistem de telegrafie în care, pe aceeaşi linie, se pot face, în acelaşi timp, mai multe transmisiuni. Teleimprimator (telc.) Aparat telegrafic cu ajutorul căruia se transmit (de la staţia emiţătoare) şi se recepţionează (la staţia receptoare) literele alfabetului, pentru a imprima pe hîrtie textele transmise. Teleindieator (tehn,) a. Dispozitiv cu ajutorul căruia se transmit la distanţă indicaţii referitoare la o mărime caracteristică" funcţionării unui sistem tehnic. Constă dintr-un sesizor, un aparat emiţător care traduce într-un semnal valoarea măsurată, un sistem de transmitere a semnalului şi un aparat receptor care primeşte semnalul şi îl transformă într-o indicaţie. — b. în sens restrîns, aparatul receptor din instalaţia definită sub a. Telemăsurare (tehn.) Măsurare şi transmitere la distanţă a valorii unei mărimi. V. şi Teleindieator. Telemecanică (tehn.) Ramură a tehnicii care se ocupă cu mijloacele de transmitere la distanţă a unei acţiuni mecanice prin transmiterea la distanţă a unei mărimi (de ex. a unei mărimi electrice) în care e tradusă acţiunea mecanică respectivă, şi care e transformată, apoi, din nou, într-o acţiune mecanică, la locul de recepţie. Telemetru (fiz., topogr.) Instrument pentru determinarea distanţei dintre locul observaţiei şi un punct depărtat sau inaccesibil, măsurînd unghiurile pe care le fac, cu axa instrumentului, direcţiile care unesc cele două extremităţi ale lui cu punctul a cărui distanţă urmează a fi măsurată (v. planşa CI). Telemetru fotografic (foto.) Dispozitiv pentru măsurarea distanţei la care se găseşte obiectul de fotografiat, cum şi pentru vizarea şi punerea la punct a imaginii, în special la aparatele de format mic. Teleobiectiv (foto.) Obiectiv fotografic folosit pentru fotografierea obiectelor situate la depărtare mare. Planşa 01 Tampon de vehicul feroviar l — disc; 2 — tijă-; 3 — cutia tamponului; 4 — resort volut; 5 — traversă frontală. Tăvălug picior-de-oaie static Schema unei instalaţii de telegrafie l — sursă de energie electrică; 2 — manipulator; 3 — electromagnetul receptorului; 4 — legătură la pămînt; 5 — pîrghia receptorului; 6 — vîrf de imprimare; 7 — bandă de hîrtie; 8 — linie telegrafică. Schema de funcţionare a unui tahometru centrijug 1 — ax rotitor; 2 — greutăţi antrenate de forţa centrifugă j 3 —resort; 4 — sistem de pîrghii; 5 — ac indicator; 6 — sector dinţat; 7 — roată dinţată de antrenare a tahometrului. Tavane a şi b — la planşee cu grinzi de lemn, tencuite pe scînduri şi trestie, respectiv pe rabiţ; l — scinduri; 2 — trestie; 3 — tencuială; 4 — rabiţ. Schema unui telemetru stereoscopic 1 — oculare diferite; 2 — obiective; 3 — prisme pentagonale cu reflexie totală; 4 — prisme cu reflexie totală. Telereglare 774 Telereglare (tehn:) Reglare la distanţă a unui sistem tehnic, prin intermediul unei mărimi ce poate fi transmisă la punctul unde acţionează dispozitivul de reglare şi care poate fi tradusă în acel punct într-o mărime aptă să efectueze reglajul. Telescop (fiz.) Instrument optic alcătuit dintr-un obiectiv care e o oglindă concavă şi un ocular cbnstînd dintr-un sistem de lentile, folosit în astronomie pentru observarea, corpurilor cereşti (v. planşa CU). Telescopic (tehn.) Calitate a unor tuburi de a putea pătrunde unul în golul celuilalt, fără joc mare. Telesemnalizare (tehn.) Transmitere la distanţă a semnalelor. Telestereograf (telc.) Aparat cu ajutorul căruia se pot transmite la distanţă fotografii, desene, texte etc. fotografiate în prealabil pe un film cu gelatină bicroma-tată. Pe acest film se plimbă un vîrf ascuţit, legat de un circuit electric în care intensitatea curentului variază în funcţiune de diferenţele de nivel ale suprafeţei gelatinoase. Acest curent acţionează, la staţia receptoare, un galvanometru cu oglindă, ale cărui deviaţii sînt înregistrate, cu ajutorul unei lămpi, pe o hîrtie fotografică. Teletipseter (poligr.)Instalaţie de telecomandă şi de acţionare ia distanţă a maşinilor de cules, folosită pentru culegerea simultană a unui text în diferite întreprinderi poligrafice. Televiziune (telc..) Transmitere de imagini mobile cu ajutorul undelor electromagnetice. Imaginea de transmis e proiectată pe ecranul unui iconoscop şi explorată cu un fascicul de electroni produşi de un tun electronic. Se obţin, astfel, curenţi electrici care, prin amplificare, produc semnale electrice cu intensitatea proporţională cu iluminarea ecranului pe care a fost proiectată imaginea. Semnalele modulează o undă purtătoare de foarte înaltă frecvenţă emisă ele 0 antenă şi primită de receptor care, după o eventuală amplificare, o dşmoduleazăj obţinîndu-se, astfel, semnale care comandă un fascicul de elec- troni ai unui kinescop.. Lovind ecranul fluorescent al kinescopului, acest fascicul reconstituie imaginea transmisă (v. planşa CU). :/ Televiziune industrială (telc.) Sistem de televiziune la care semnalele de la camera de luat vederi nu sînt transformate în unde electromagnetice care se propagă în. spaţiu., ci merg prin cablu la receptor. (= Televiziune în circuit _£n-chis). C Televiziune în culori (telc.) Sistem de televiziune c.so'e asigură transmiterea şi reconstituirea imaginilor mobile colorate, în principiu, .are loc o descompunere a imaginilor de transmis după trei culori fundamentale (roşu, albastru, verde). Se transmit , şi se recepţionează trei semnale corespunzătoare acestor culori. La recepţie se utilizează un kinescop special, la care ecranul mozaicat e alcătuit din trei substanţe ce produc semnale luminoase de roşu, albastru şi verde. Televoltmetru (elt.) Yoltmetru care permite măsurarea la distanţă a tensiunii într-un circuit electric. Telewattmetru (elt.) Wattmetru care permite măsurarea la distanţă a puterii într-un circuit electric. Telur (chim.) Te. Element cunr. at. 52, gr. at. 127,61. Mştaloid cu proprietăţi asemănătoare celor ale sulfului, de mică importanţă. Telurometru 1 (elt.) Aparat care serveşte la măsurarea, rezistenţelor de pămînt. / % (geod.) Instrument de măsurare indirectă ;a distanţelor, bazat pe determinarea foarte eicâctă. a timpului în care distanţa de măsurat- Q parcursă de către microra-diouncfe. Telurură (chirti.) Compus al telurului cu un metal. Temă de proiectare (tehn.) Piesă scrisă care trebuie să stea; la baza oricărei proiectări ; cuprinde; definirea lucrării, precizarea scopului în care se întocmeşte lucrarea respectivă- şi datele strict şnecesare pentru a se putea • aprecia volumul lucră- 775 Temperatură dc topire rilor, caracteristicile de exploatare şi costul. Tema de proiectare se detaliază, de obicei, printr-un program de proiectare (v.) tempera (gen.) Procedeu de pictare în care se întrebuinţează culori din pigmenţi frecaţi cu lianţi" pe bază de substanţe albuminoide, gelatinoase sau . coloid aÂc . Temperatură (fiz.) Mărime caracteristică stării termice a unui corp. Dacă două corpuri sînt puse în contact şi căldura trece de la cel dintîi la al doilea, temperatura primului e. mai înaltă decît a celui de al doilea. Temperatură absolută (fiz:) Temperatură măsurată în scara Kelvin, adică în scara ale cărei grade au aceeaşi valoare ca şi gradele Celsius, dar al cărei zero (zero absolut) e —273,15° Celsius. Temperatură ambianţă (fiz., tehn.) Temperatură mijlocie a mediului din jurul unui sistem tehnic. Temperatură criohidratică (chim.fiz.) Temperatură la care se depune eutecticul alcătuit din apă şi o substanţă dizolvată în apă. (== Punct c.r i o h i d r a t i c). Temperatură critică (fiz.) Temperatura cea mai joasă deasupra căreia un gaz nu poate fi lichefiat numai prin comprimare. (—Punct critic). Temperatură Curie (fiz.) Temperatură deasupra căreia o substanţă feromagne-tică îşi pierde proprietăţile feromagnetice, devenind paramagnetică. (= Punct Curie). Temperatură de aprindere (fiz., tehn.) Temperatura cea mai joasă la care trebuie încălzit un amestec gazos combustibil pentru ca arderea, începută într-un punct al amestecului, să poată continua şi să se poată propaga în masa amestecului. (= Punct' de aprinder e). Temperatură de ardere (fiz., tehn.) Temperatură a produselor unei arderi. Temperatura de ardere teoretică corespunde unei arderi fără pierdere de căldură spre exterior şi e mai înaltă decît temperatura de ardere reală. Temperatură de fierbere (fiz.) Temperatură la care un lichid fierbe. E tempe- ratura la care presiunea vaporilor lichidului devine egală cu presiunea exterioară. Se numeşte temperatură de fierbere normală sau punct de fierbere, temperatura la care substanţa fierbe la presiunea de 760 mm coloană de mercur. (= Punct de fierbere). Temperatură de fund (petr.gaze) Valoare a temperaturii într-o zonă din interiorul sondei şi, în particular, la talpa sondei. Temperatură de inflamabilitate (fiz.) Temperatura minimă la care trebuie încălzit un combustibil lichid sau solid pentru ca vaporii produşi să formeze, cu aerul sau cu un carburant, un amestec care să poată arde, dacă e adus la temperatura de aprindere. (= Punct de inflamabilitate). Temperatură de înmuiere (tehn.) V. Muiere, tempe r a tu r ă d e ' Temperatură de picurare (chim.) Temperatură la care cade prima picătură cînd un anumit produs e încălzit în condiţii şi într-un aparat, standardizate. E o caracteristică importantă a bitumurilor, răşinilor şi unsorilor. (= Punct de picurare). Temperatură de rouă (fiz.) Temperatură la care presiunea parţială a vaporilor unui component dintr-un amestec gazos, răcit la presiune constantă şi sub acelaşi raport de amestec, devine egală cu presiunea lor de saturaţie şi, deci, lichidul începe să se condenseze. .(== Pun c t de rouă). Temperatură de solidiîicare (fiz.) V. sub Solidifica re. (= Punct de solidifica-re). Temperatură de supraîncălzire (termot.) Sin. T e m p e r at ură nominală (V.). Temperatură de topire (fiz.) Temperatură la care o substanţă se topeşte. Această temperatură depinde de presiunea exterioară. De regulă, se numeşte temperatură de topire sau punct de topire, temperatura la care substanţa se topeşte la presiunea de 7 60 mm coloană de. mercur. (= Pun c t, d e t o p i r e). Temperatură eutectică 776 Temperatură eutectică (chim. fiz.) Sin. Punct eutectic. V. sub Eutectic. Temperatură eutectoidică (chim. fiz.) Sin. Punct eutectoidic. Y. sub Eutectoid. Temperatură nominală (termot.) Temperatură a aburului produs de o căldare de abur, la debitul nominal al căldării. (= Temperatură de supraîncălzire). Temperatură normală fizică (fiz.) Temperatura de 0°C. Temperatură normală tehnică (tehn.) Temperatura de 20°C. Temperatură ordinară (tehn.) Temperatura de circa 10—20°C, la care se lucrează în mod obişnuit în tehnică. Temperatură redusă (fiz.) Mărime egală cu raportul dintre temperatura unui corp şi temperatura critică a substanţei din care e făcut corpul. Tenacitate (fiz., tehn.) a. Proprietate a unui material de a putea căpăta deformaţii permanente relativ mari sub sarcină, înainte de a se rupe. — b. Mărime caracteristică unui anumit material, egaltă cu energia de deformaţie înmagazinată în unitatea de volum din acel material pînă în momentul ruperii. Tencuială (constr.) Strat de mortar sau de plăci de ipsos aplicate pe pereţi şi tavan pentru a obţine suprafeţe netede. Cu mortar se realizează o tencuială umedă, iar cu plăci de ipsos, o tencuială uscată. Tencuiala alcătuită dintr-un singur strat de mortar, netezit grosolan cu mistria sau cu rnalaua, se numeşte tencuială brută. Tencuiala alcătuită dintr-un strat mai gros (grundul), peste care se aşază unul mai subţire (tinciul) care e netezit cu drişca, se numeşte tencuială drişcuită. Tender (c.f.) Vehicul cuplat cu o locomotivă cu abur, în care se transportă combustibilul şi apa necesare locomotivei (v. planşa Cil). Tendor (tehn.) Sin. întinzător (v.). Tensioactiv (chim. fiz.) Sin. Capilar-activ (v. sub Activitate capilară). Tensiometru (fiz.) Instrument pentru determinarea tensiunii superficiale a unui lichid, prin măsurarea forţei necesare pen^ tru a smulge, de pe suprafaţa lichidului, un inel metalic. Tensiune 1 (elt.) a. Sin. Tensiune magnetică (v.). — b. Sin. Tensiune electrică (v.). 2 (rez. mat.) Sin. Efort unit ar (v.) Tensiune anodică a unei poliode (elt.) Tensiune electrică dintre anod şi un anumit punct al catodului unei poliode. (== Tensiune de placă a unei poliode). Tensiune clmomotoare (telc.) Produs dintre intensitatea cîmpului electric generat de un radioemiţător într-un punct oarecare al spaţiului*şi dintre distanţa de la acel punct la radioemiţător. Tensiune de conturnare (elt.) Tensiune electrică minimă la care se produce o descărcare între două conductoare separate printr-un dielectric solid şi unul sau mai mulţi dielectrici fluizi; descărcarea are loc prin dielectricul fluid sau de-a lungul suprafeţelor care-1 separă pe acesta de dielectricul solid. Tensiune de descompunere electrolitică (chim. fiz.) Tensiune electrică minimă între electrozii unei cuve de electroliză, ia care începe depunerea de substanţă produsă prin electroliză. Tensiune de fază (elt.) a. Tensiune electrică între unul (oarecare) dintre conductoarele active şi punctul neutru, ale unui sistem polifazat. — b. Diferenţă de potenţial electric între una (oarecare) dintre bornele de fază şi punctul neutru, ale unei maşini sau aparat, polifazate. Tensiune de grilă a unei poliode (elt.) Tensiune electrică dintre grilă şi un punct anumit al catodului unei poliode. Tensiune de încercare dielectrică (elt.) Tensiune la care se efectuează încercarea dielectrică a unui aparat. 777 Teodolit Tensiune de linie (elt.) a. Tensiune electrică între conductoarele active ale unui sistem polifazat simetric. — b. Diferenţă de potenţial electric între bornele unei maşini sau ale unui aparat polifazat. Tensiune de placă a unei poliode (elt,) Sin. Tensiune anodică a unei poliode (v.). Tensiune de străpungere (elt.) Tensiune electrică minimă la care se produce o descărcare electrică plin dielectricul dintre două conductoare. Tensiune de vapori (fiz.) Presiune maximă a vaporilor produşi de un lichid într-un spaţiu închis. Valoarea ei creşte odată cu temperatura lichidului. Tensiune disruptivă (elt.) Tensiune electrică minimă la care se produce o descărcare electrică între două conductoare; poate fi de străpungere sau de contur-nare. Tensiune electrică (elt.) Mărime egală cu produsul dintre intensitatea medie a cîmpului electric şi lungimea liniei de-a lungul căreia se măsoară tensiunea, măsurată în direcţia intensităţii cîmpului. în sistemul de unităţi SI, tensiunea electrică se măsoară în volţi. Tensiune electromotoare (elt.) Mărime fizică ce poate stabili sau menţine un curent electric într-un circuit închis. în sistemul de unităţi SI se măsoară în volţi. (= Forţă electromotoare). Tensiune Interfacială (fiz.) Tensiune superficială la suprafaţa dintre două lichide care nu se amestecă sau la suprafaţa dintre un lichid şi un solid. Tensiune la borne (elt.) Diferenţă de potenţial între bornele unui generator electric. Tensiune magnetică (elt.) Mărime egală cu produsul dintre intensitatea medie a cîmpului magnetic şi lungimea liniei de-a lungul căreia se măsoară ten-simea măsurată în direcţia intensităţii cîmpului. în sistemul de unităţi SI se măsoară în amperi. Tensiune nominală de izolaţie (elt.) Valoarea cea mai înaltă a tensiunii de serviciu normal al circuitului, la care poate fi racordat aparatul şi care serveşte îa determinarea condiţiilor de încercare dielectrică. Tensiune nominală primară (secundară) a unui transformator de tensiune (elt.) Valoare a tensiunii primare (secundare) care serveşte drept bază condiţiilor de precizie ale transformatorului. Tensiune normală (rez. mat.) Sin. Efort unitar normal (v.). Tensiune superficială (fiz.) Forţă care se exercită pe unitatea de lungime, la suprafaţa liberă a unui lichid, tinzînd să micşoreze aria acestei suprafeţe. (= Constantă capilară). Tensiune tangenţială (rez. mat.) Sin. Efort unitar tangenţial (v,). Tensometru (rez. mat.) Instrument pentru măsurarea alungirii pieselor supuse la tracţiune. Tensor (mat., mec.) Mărime care generalizează noţiunea de vector şi care e caracterizată printr-un număr mai mare de componente.' Tentă 1 (desen) a. Nuanţă a unei culori. — b. Amestec, în proporţii convenabile, al unei culori sau al tuşului, cu apa, folosit pentru a reda variaţiile de iluminare a unei piese desenate. 2 (poligr.) Amestec, în diferite proporţii, de apă şi tuş sau orice alt colorant, folosit pentru a exprima, prin gradarea intensităţii, lumina şi umbra din fiecare punct al unei suprafeţe expuse unei surse luminoase. Teobromină (chim.) Alcaloid care se extrage din seminţele de cacao, întrebuinţat ca diuretic. Teodolit (geod., topogr.) Aparat optic-mecanic pentru măsurări de precizie ale unghiurilor orizontale şi verticale, folosit în special la operaţiile de triangulaţie geodezică şi topografică, cum şi la cele astronomice, bazat pe reunirea unui gonio-metru cu un eclimetru. Teodolit-busolă 7'78‘ Teodolit-busolă (topogr.) Teodolit la ■care e ataşată o busolă,: astfel încît să se poată repera direcţiile în raport cu direcţia nordului magnetic. Teodolit magnetic (geofiz.) Teodolit folosit pentru^ determinarea declinaţiei magnetice şi a componentei orizontale a cîmpului magnetic păminţesc. Teoremă (mat.) Enunţ al unui adevăr matematic care poate fi demonstrat pe baza unor alte adevăruri presupuse vala-Jbile sau care au fost demonstrate anterior. Orice teoremă are o premisă şi o concluzie. Se numeşte reciproca unei teoreme o altă teoremă în care concluzia primei devine premisă, iar premisa primei devine concluzie. Teoria relativităţii (fiz.) Teorie conform •căreia legile generale ale fenomenelor iizice au aceeaşi formă fie că aceste fenomene sînt raportate la un sistem de referinţă în repaus, fie ca ele sînt raportate la un sistem în mişcare rectilinie şi uniformă (teoria restrînsă) sau la orice sistem de referinţă (teoria generală). Viteza de propagare a luminii în vid e invariabilă, oricare ar fi sistemul la care e raportată propagarea ei. Teorie (gen.) a. Ansamblu de cunoştinţe despre natură şi societate, rezultat al generalizării experienţei omeneşti, acu-.mulate în cursul vieţii istorico-sociale, pe .baza cărora sînt înţelese şi interpretate fenomenele naturii, ale societăţii şi gîridirii şi cu ajutorul cărora omul acţionează asupra lor. Izvorul teoriei e practica, care -e, în acelaşi timp, criteriul valabilităţii teoriei. — bl Sistem de idei conducătoare într-un anumit domeniu al ştiinţei, rezultat al generalizării logice a cunoştinţelor întemeiate pe experienţă. Pe măgură ce sînt confirmate de practica ştiinţifică ulterioară, multe teorii elaborate de oamenii de ştiinţă, în diferitele ramuri ale ştiinţei, sînt considerate adevăruri. — c. Generalizare, într-un anumit stadiu al cunoştinţelor acumulate, pe baza experienţei într-un aniimft domeniu de activitate sau cercetare, cu ajutorul uneia sau. al mai multor ipoteze. Tera- (unit.) Prefix indicînd un multiplu de IO12 al unei unităţi de măsură (ex. 1 terawattoră = IO12 wattore = IO9 kilo-wattore = un miliard de kilowattore). Teracotă (st. cer.) Argile care conţin, în anumite proporţii, nisip şi feldspaţi, arse pînă la vitrifierea lor parţială. Sînt colorate diferit, datorită urmelor de oxizi metalici, smălţuite sau nu. Teracota e folosită la cahle pentru sobe, cărămizi de faţadă, obiecte ornamentale etc. Teran (text.) Fibră sintetică polieste-rică, produsă în ţara noastră pe baza unui derivat al acizilor bibazici cil nucleul benzenic şi al glicolului, ca materii prime principale. Terasamente (cf., constr., drum.) Lucrări de deplasare de pămînt (săpătură, umplutură şi transportul pămîntului), care se execută cu scopul de a realiza o construcţie (o clădire, oin drum, o cale ferată, un canal etc.). Se execută şi manual, dar mai ales mecanizat, sau prin hidro-mecanizare. Terasă (geol.) Teren plan şi orizontal format din aluviuni depuse de un rîu, înainte ca acesta să-şi fi adîncit albia prin eroziune. Un rîu poate forma mai multe terase, fiecare la alt nivel. - Terasier (constr.) Muncitor care lucrează la terasamente. Terbiu (chim.) Tb. Element cu nr. at. 65; gr. at. 159,2; din familia pămîn-turilor rare. Terebentină (ind. chim.) Lichid compus, în special, din pinen, extras prin distilare sau antrenare cu vapori de apă, din răşina coniferelor, şi întrebuinţat ca solvent. (= Terpentină, Esenţă de terebentină). Teren alunecător (constr.) Sin. Teren fugitiv (v.). Teren îugitiv (constr.) Teren în pantă în care au loc alunecări sau desprinderi de mase de pămînt, datorite mai ales apei de infiltraţie. (= Teren alunecător). Tergal (text.) Fibră sintetică din polimeri poliesterici, care se prelucrează, în 779 Termodinamică chinwă general, în amestec.,cu lînă .pieptănată şi cu celofibră Jbip lînă pieptănată, pentru stofe cu aspect, plăcut, de foarte bună calitate şi asemănătoare stofelor de lînă fină pură. Terigen (geol.) Calitate a unor depozite marine de a fi formate din materiale aduse de pe uscat. Terilenă (text.) Fibră sintetică poli-esterică, din polimer bazat pe policon-densarea dimetiltereftalatului cu etilen-glicol. Terital (text.) Fibră -sintetică polieste-rică, avînd o mare rezistenţă la şifonar# şi capacitatea de a menţine pliurile sau dungile produselor în a căror compoziţie se găseşte. Termală (geol.) Calitate a unei ape minerale de a avea o temperatură, măi mare decît temperatura ambiantă obişnuită. Termic (gen.) Calitate a unui fenomen de a se referi la temperatură sau la căldură. Ţermie (unit.) Unitate de cantitate de căldură, egală cu cantitatea de căldură produsă de unitatea de lucru mecanic. Valoarea ei depinde de unitatea de lucru mecanic considerată. Termiîicare(tehn.) Alimentare cu căldură necesară unor procese tehnologice sau încălzirii unor clădiri şi a apei pentru consum casnic, prin producerea centralizată a unui agent termic (abur, apă caldă sau apă supraîncălzită) şi distribuirea lui printr-o reţea de conducte de distanţă, la consumatori. în general, pentru a obţine un bun randament, agentul termic e produs în centrale combinate, în care se produce şi energie electrică, pentru încălzire fiind folosit aburul uzat. {= Termo-fie are). Terminus (gen.) Capăt de linie, de traseu, drum. Termion (fiz.) Ion emis de un corp aflat la temperatură înaltă, Ţermionică (fiz.) Capitol al fizicii, care se ocupă cu studiul emisiunii electronilor şi ionilor, de către substanţe încălzite la temperaturi înalte. Ţermistor (elt., telc.) Rezistor constituit din material semiconductor, a cărui rezistenţă variază mult cu temperatura după o lege exponeiiţială (v. planta Cil). Termit (met.) Amestec, în praf, de aluminiu şi oxid al unui metal (de obicei oxid de fier), întrebuinţat în, alumino-termie (v.). Prin aprindere se produce o> reacţie chimică, în cursul căreia aluţni-niul se combină cu oxigenul, oxidului,, punîndu-se în libertate, în stare topită,, metalul respectiv. Termoanemometru (tehn.) Instrument de măsurat viteza gazelor, bazat pe măsurarea cantităţii de căldură pierdută prin convecţie de un fir metalic încălzit, deci pe măsurarea rezistenţei electrice a acelui fir. ^ o ^ Tcrmoaprindere (mş.) Aprindere a combustibilului datorită" unei zone cşţlde a. cilindrului unui motor cu cap de aprin-dere., în care se injectează combustibilul (= Aprindere prin cap iii c a ri*: d e s c e n t). Termochimie (chim. fiz.) Ramură a. chimiei fizice care se ocupă cu studiul cantităţilor de căldură dezvoltate sau. absorbite în reacţiile chimice. Termocuplu (elt., fiz ) Dispozitiv alcătuit dintr-un cuplu termoelectric şi un. conductor pe care-1 încălzeşte curentul de măsurat. Termodinamică (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu studiul legilor generale cărora le sînt supuse fenomenele în care căldura se transformă în lucru mecanic,, sau invers. Termodinamica are la bază trei principii: I: Dacă un sistem suferă, o transformare în ciclu, cantitatea de căldură şi lucrul mecanic schimbate în aceasta transformare sînt echivalente. II: Un. sistem care suferă o transformare în. ciclu produce lucru mecanic pe socoteală căldurii numai dacă primeşte căldură de la o sursă caldă, şi cedează o parte din ea unui mediu rnai rece. III: Entropia unui sistem e nulă la temperatura zero absolut. Termodinamică chimică (chim. fiz.) Parte a termodinamicii care studiază apii- Termodinamică tehnică 780 naţiile principiilor acesteia la studiul reacţiilor chimice. Tennodinamică tehnică (tehn.) Parte a termodinamicii care studiază aplicaţiile principiilor acesteia la funcţionarea maşinilor termice şi a instalaţiilor în care se produc transformări ale unui fel de energie în căldură, sau invers. Termoelectricitate (elt., fiz.) Capitol al electricităţii care studiază relaţiile dintre fenomenele electrice şi cele termice. Termoelement (eltfiz.) Sin. Cuplu termoelectric (v.). Termoenergetică (fiz., tehn.) Capitol al fizicii şi tehnicii care se ocupă cu producerea şi folosirea căldurii. Termoficare (tehn.) V. T e r m i f i-care. Termofixare (text.) Stabilizare dimensională şi a formei, cum şi îmbunătăţire a calităţilor tinctoriale (de vopsire) ale unor produse textile, prin tratare la cald, în mediu uscat (cu aer cald, cu radiaţii infraroşii, prin contact cu suprafeţe de încălzire etc.). Termofon (telc.) Transductor electroacustic, în care undele acustice sînt produse de variaţii de temperatură din vecinătatea unui conductor, sub influenţa variaţiilor curentului care îl parcurge. - Termofosfat (ind. chim.) Îngrăşămînt agricol cu fosfor, obţinut prin încălzirea puternică a fosfaţilor naturali (apatit, fluorit) cu anumite substanţe de adaos, în scopul transformării în forme solubile. Termogalvanometru (elt.) Aparat la care încălzirea produsă de curentul de măsurat acţionează asupra unui cuplu termoelectric, producînd un curent secundar, măsurat de un galvanometru sensibil. {= Galvanometru cu termo-cuplu). Termograf (fiz.) Sin. T e r m o m e-tru înregistrator (v.). Termoizolant (tehn.) Izolant termic. Termometrie 1 (fiz.) Parte a fizicii care se ocupă cu metodele de măsurare a temperaturii. 2 (petr. gaze) Ansamblul operaţiilor de măsurare şi înregistrare a valorilor temperaturii într-o sondă. (= Termometrie de fund). Termometru (fiz.) a. Instrument pentru determinarea temperaturii unui corp. — b. în sens restrîns, termometru cu lichid. Termometru Beckmanu (fiz.) Termometru sensibil folosit la măsurarea variaţiilor mici de temperatură (v. planşa GII). Termometru eu gaz (fiz.) Termometru cu care, pentru determinarea temperaturii, se măsoară fie variaţia volumului unei mase de gaz menţinute la presiune constantă, fie variaţia presiunii gazului menţinut la volum constant (v. planşa Cil). Termometru cu lichid (fiz.) Termometru alcătuit dintr-un rezervor ce conţine lichidul termometrie, continuat cu un tub gradat, cu care se determină temperatura observînd diviziunea gradaţiei în dreptul căreia se găseşte extremitatea coloanei de lichid din tub. Ca lichid se folosesc mercurul, alcoolul, toluenul etc., după domeniul de temperaturi în care e folosit termometrul. Termometru cu rezistenţă 1 (fiz.) Termometru care se bazează pe variaţia, în funcţiune de temperatură, a rezistenţei electrice a unui fir metalic introdus în mediul a cărui temperatură se determină. 2 (fiz., tehn.) Sin. Pirometru cu rezistenţă (v.). Termometru de fund (petr. gaze) Instrument pentru măsurarea sau înregistrarea valorilor temperaturii în sonde. Termometru de maxim şi minim (fiz.) Termometru care indică temperatura maximă şi pe cea minimă atinse într-un interval de timp (v. planşa Cil). Termometru electric (elt.) Sin. Pirometru electric (v.). Termometru înregistrator (fiz.) Termometru metalic ale cărui indicaţii sînt înregistrate pe o hîrtie înfăşurată pe un cilindru ce se roteşte uniform, obţinîndu-se astfel graficul variaţiei temperaturii în funcţiune de timp. (= Termograf). Planşa €11 Forme constructive de ternii-stoare a — termistor-disc; b — termistor-perlăc — termistor- baghetă, încapsulat; l — baghetă semiconductoare; 2 — fire de conexiune ; 3 — sudură; 4 — contact. f--- î A f H M XJ Termometru cu gaz R — rezervor; r — robinet; M — manometru; i — indice; h — diferenţă de presiune. Schema unui telescop cu vizare complexă Ox — oglinda mare, concavă; 09 — oglindă convexă; 08 — oglindă plană; Oc — Ocular. Schema bloc a unui lanţ de televiziuni radiodifuzată a — partea de emisiune; b — receptor; 1 — microfon ; 2 — amplificator de sunet; 3 — emiţător radio; 4 — tub videocaptor; 5 — amplificator de imagine; 6 — baleiaj linii; 7 — sincronizare linii; 7* — sincronizare cadre; 8 — baleiaj cadre; 9 — antenă de emisiune; 10 — antenă de recepţie; 11 — amplificator de înaltă frecvenţă; 12 — amplificator de sunet; 13 — difuzor; 14 — amplificator de imagine; 15 — tub de recepţie; 16 — sincronizare linii; 16* — sincronizare cadre; 17 — baleiaj linii; 18 — baleiaj cadre. Tender cu patru osii (pe boghiuri) Termometru Beckmann Termometru de maxim şi minim 1 — rezervor principal; 2 — re- zervor de nivelare; 3 — plutitor. Termometru medical 782 Termometru medical (fiz.) Termometru eu mercur folosit pentru determinarea temperaturii corpului omenesc, gradat astfel încît să cuprindă un mic număr de grade deasupra şi sub temperatura obişnuită a corpului şi avînd tubul gîtuit în apropierea rezervorului, astfel încît coloana de mercur din tub se desparte de mercurul din rezervor cînd termometrul e îndepărtat de corp, continuînd să indice temperatura maximă atinsă. Termometru metalic (fiz.) Instrument pentru determinarea temperaturii, alcătuit din două bare metalice sudate pe toată lungimea lor, astfel încît cele două metale, dilatîndu-se diferit, curbura sistemului de bare variază odată cu temperatura. Dacă unul dintre capete e fix, variaţia poziţiei celuilalt capăt se transmite unui indicator care se mişca în dreptul unei scări gradate. Termopilă (elt., fiz.) Sin. Pilă termoelectrică (v.). Termoplaste (ind. chim.) Mase plastice care au proprietatea de a se înmuia prin încălzire; această proprietate e folosită la prelucrarea lor. Termopropulsare (tehn.) Mişcare a unui sistem provocată de energia degajată direct prin combustie (fără a mai fi transformată de vreun mecanism). Termoregulator (fiz., tehn.) Regulator folosit pentru menţinerea constantă a unei temperaturi, între anumite limite, în incinta sau încăperea în care e instalat, prin întreruperea sau pornirea sistemului de încălzire. (= Termos ta t). Termorezistenţă (fiz., tehn.) Conductor electric sau semiconductor, a cărui rezistenţă e influenţată de schimburile de căldură cu mediul înconjurător; se foloseşte pentru măsurarea unor mărimi caracteristice acelui mediu. Termorezistenţele se utilizează în analizoarele de gaze, în vacuummetre etc. Termos (tehn.) Vas de sticlă cu pereţii dubli, argintaţi, între care s-a făcut vid, folosit pentru păstrarea unui lichid la temperatură constantă, deoarece reduce mult schimbul de căldură dintre lichid şi mediul înconjurător. Termosiîon (tehn.) Mod de funcţionare a unei instalaţii de încălzire cu apă" caldă, la care circulaţia apei se face în circuit, pe baza diferenţei de densitate dintre apa caldă, care se ridică, şi cea rece, care coboară; e folosit în instalaţiile de încălzire centrală, unde rezistenţele întîmpi-nate de lichid nu sînt prea mari. Termostafoil (fiz.) Care nu e influenţat sensibil de acţiunea căldurii. Termostat (tehn.) a. Incintă în care se menţine o temperatură constantă. Termo-statele sînt folosite în anumite procese chimice şi biologice. — b. Sin. Termoregulator (v.). Termostatare (fiz., tehn.) Operaţie de menţinere a temperaturii într-o incintă, un recipient etc. Termotehnică (tehn.) Ramură a tehnicii care se ocupă, cu problemele termodinamicii tehnice şi cu cele ale transferului de căldură. Termozit (constr.) Zgură de furnal expandată. Ternar (gen.) Calitate a unui sistem de a fi alcătuit din trei elemente (ex.: aliaj ternar; substanţă ternară, compusă din carbon, hidrogen şi oxigen etc.). Teron (text.) Fibră sintetică polieste-rică de tip(dimetiltereftalat-etilenglicol; se fabrică îtf ţara noastră şi înlocuieşte, parţial sau! total, lîna în unele produse textile. Terpene (chim.) Hidrocarburi ciclice care se găsesc în multe dintre uleiurile mirositoare extrase din plante (ex.: pine-nul — din terebentină, limonenul — din uleiurile de lămîi şi de portocale). Terpentină (ind. chim.) Sin. Terebentină (v.). Terţiar (geol.) Eră sau grupă geologică (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). (= N e o z o i c). Teslă (constr.) Unealtă de dislocare folosită de dulgher, în care piesa de oţel >783 Texturafe e montată cu lama transversal® faţă de coadă, putînd servi şi ca ciocany ca topor etc. (v. planşa GUI). Tester (petr. gaze) Sin, Probator de strate (v.). Teşire (tehn.) a. Operaţie de formare, prin aşchiere, turnare, presare etc., la întretăierea a două suprafeţe ale unui obiect, a unei feţe înguste, oblice, faţă de cele două feţe care se întretaie. — b. Operaţie: de formare, prin aşchiere, turnare, presare etc.,a unei porţiuni tron-conice, la extremitatea unei găuri cilindrice (de ex. la nituri cu cap înecat sau semiînecat etc.). Teşitor (met.) Unealtă constituită dintr-o tijă de oţel de scule, cu una sau cu amîndouă extremităţile conice, folosită la teşirea găurilor cilindrice. Tetraclorură de carbon (chim.) CC14. Lichid greu, incolor, cu miros dulceag, cu p.f. 76°, întrebuinţat în unele aparate de stins incendiile şf ca solvent neinflamabil. """ Tetraedrit (mineral.) Sulfostibiură de cupru şi fier naturală, care conţine, de obicei, şi argint; e un minereu de cupru şi argint. Tetraedru (mat.) Prismă care are ca bază un triunghi. Tetraedrul cu toate feţele egale se numeşte tetraedru echi-facial. Tetraetil-plumb (ind. chim.) Lichid incolor, toxic, cu p.f. circa 200°, întrebuinţat ca adaos, în cantităţi mici, pentru a mări cifra octanică a benzinelor de automobil şi, în special, a celor de aviaţie. Tetralină (chim.) Substanţă lichidă obţinută prin hidrogenarea parţială a naftalinei; e întrebuinţată ca solvent în unele industrii chimice.' Tetrodă (elt.) Tub electronic asemănător cu trioda, de care se deosebeşte prin faptul că are două grile între filament şi placă, una (grila de comandă) avînd acelaşi rol ca grila triodei, iar cealaltă (grila-ecran) avînd rolul de a micşora capacitatea electrică dintre filament şi placă. Tetroda e> folosită ca amplificator de putere.. Teu 1 (desen) Instrument de desen,, confecţionat de. obicei din lemn, ,în formă de T, folosit pentru trasarea, pe planşeta de desen, a liniilor paralele. 2 (tehn.) Fiting sau piesă fasonată în formă de T drept sau înclinat, folosite* pentru ramificarea unei conducte. Fitin-gul are cele trei intrări filetate; piesa fasonată poate avea mufe sau flanşe. Teugă (nav.) Punte mică de la prova unei ambarcaţii, pe care şe fixează, de obicei, vinciul"ancorei. Tex 1 (piei.) Cui cu tijă de secţiune circulară sau pătrată, întrebuinţat la’confecţionarea încălţămintei. Texurile se fabrică din sîrmă de oţel, în lungimi de 6—20 mm şi grosimi de 1 — 1,4 mm. 2 (text.) Sistem de numerotare directa a fineţii firelor textile, a fibrelor textile şt a semifabricatelor obţinute în diferite faze de prelucrare în filatură, ca pături, benzi şi semi torturi, fineţea fiind determinată prin masa în grame pe care o au 1 000 m de material. Texoprint (poligr.) Procedeu de obţinere a unui diapozitiv fotografic după o formă de tipar înalt* pentru pregătirea unei forme de tipar plan sau adînc, prin fotografierea directă a formei de tipar înalt. Textal (text.) Produs fabricat pe bază de stearină saponificată şi seu topit emulsionat cu adaos de substanţe conser-vante, întrebuinţat ca adaos la scrobeală* în apretarea produselor textile. Textil (text.) Calitate a unui material de a putea fi folosit în ţesătorie (fibre şi fire textile), de a fi ţesut (ţesătură), de a se referi la materiale ce pot fi ţesute. Textolit (ind. chim.) Material obţinut prin presarea unor foi de pînză de bumbac impregnate şi lipite cu anumite răşini sintetice, întrebuinţat ca material electro-izolant, ca material cu bune proprietăţi mecanice etc. Texturare (text.) Tehnologie folosită pentru creşterea volumului fibrelor şi al firelor din polimeri sintetici, avînd drept Textură 784 scop îmbunătăţirea însuşirilor termoizo-latoare, a extensibilităţii tuşeului, a stabilităţii dimensionale şi a aspectului general. Textură 1 (geol». met.) Mod de aranjare în spaţiu a componenţilor unei roci sau ai unui aliaj şi mod de umplere a acestui spaţiu (ex.: textură compactă, granulară, fibroasă, şistoasă etc.). Y. şi Structură. 2 (poligr.) Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fîşie sau de bilet, executat adeseori pe hîrtie gumată, care se lipeşte într-o lucrare gata tipărită, acoperind pasaje ce trebuie rectificate. Th (chim.) Simbol pentru elementul Toriu. Thomas, procedeul ^ (met.) Procedeu de elaborare a oţelului, care constă în afinarea fontelor ’bogate în fosfo prin insuflare de aer rece la baza unui convertizor bazic Thomas (v.). Zgura rezultată e bogată în fosfat tricalcic, astfel încît, prin măcinarea ei se obţine un îngrăşămînt agricol fosfatic numit făină Thomas. Ti (chim.) Simbol pentru elementul Titan. Tiazinici, coloranţi ^ (ind. chim.) Clasă de coloranţi care derivă de la o substanţă a cărei structură consistă din două nuclee benzenice legate printr-o grupă =NH şi printr-un atom de sulf. Colorantul tiazinic cel mai cunoscut e albastrul de metilen (v.). Tifdruc (poligr.) V. Tipar adînc. Tijă (tehn.) Bară, de obicei metalică şi cu secţiune circulară, care constituie un organ de legătură într-un sistem tehnic în care transmite eforturi de compresiune sau de întindere în lungul axei ei. Tijă de piston (tehn.) Tijă de legătură între discul unui piston şi organele unui mecanism, care acţionează şi susţine pistonul în cursa lui. Tijă filetată (tehn.) Tijă filetată pe întreaga ei lungime, sau numai pe o parte din lungimea ei, pe care se poate deplasa o piuliţă legată cu o pirghie de acţionare. Tijele filetate sînt folosite la oomarkda unor mecanisme. Tiloză (chim.) Ester metilic al celulozei, întrebuinţat la fabricarea unor lacuri, ca apret în industria textilă şi ca material de umplutură în unele săpunuri. Timbru (fiz.) Calitate a unui sunet, prin Care acesta se deosebeşte de sunete de aceeaşi înălţime produse de un alt izvor sonor; e datorită ansamblului armonicilor ce însoţesc sunetul principal (fundamental). Timbrul unui cazan (termot.) Placă aplicată pe un cazan de abur, pe care e imprimată presiunea de regim a cazanului, ce nu trebuie depăşită în cursul funcţionării. Uneori, prin timbru se înţelege chiar presiunea de regim pentru care a fost construit cazanul. Timoc (alim.)ţ Buncăr în formă de prismă piramidal^ cu vîrful în jos, în general construit din lemn, aşezat peste tarare, separatoare sau trioare, pentru alimentarea acestora cu cereale, sau peste malaxoarele de aluat, pentru alimentarea lor cu făină. Timonă (nav.) Roată cu mînere dispuse pe periferia ei, pentru a servi la manevrarea manuală a cîrmei unei nave. Timonerie (constr. nav.) încăpere în care se găsesc aparatele de guvernare ale unei nave. Timonerie de frînă (c.f.) Ansamblu de pîrghii articulate, bare şi tije, care transmit, la saboţii frînei unui vehicul de cale ferată, forţa de frînare de la cilindrul de frînă sau de la manivelă, şi o amplifică. Timonier (nav.) Marinar însărcinat cu guvernarea unei nave şi cu transmiterea semnalelor în legătură cu navigaţia. Timp 1 (fiz.) Formă de existenţă a materiei, reprezentînd un continuu cu o singură dimensiune ale cărui elemente sînt momentele asociate claselor de evenimente simultane, fiecare moment fiind complet determinat în raport cu un moment origine dat printr-o singură coordonată scalară, numită, de asemenea, timp. Timpul există obiectiv, independent de 785 Timp de lacra nenormat conştiinţa şi voinţa omenească; e măsurabil şi comparabil. Timpul e fără început şi fără sfîrşit, neavînd nici unul dintre momente drept limită. Procesele (mişcările materiei) se desfăşoară în timp, de la anterior (înainte), spre ulterior (după). 2 (pl. timpi) (mş.) Fiecare dintre fazele ciclului unui motor termic cu piston (motor cu abur sau motor cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Timpii se numesc activi sau pasivi, după cum motorul produce sau nu produce efect util în faza respectivă. Motoarele cu ardere internă pot funcţiona în doi timpi sau în patru timpi. V. şi Motor în doi timpi, Motor în patru timpi. Timp absolut (gen.) Timpul cu care se operează în fizica prerelativistă, în care relaţia de simultaneitate a două evenimente şi, deci, duratele au un caracter absolut, adică independent de sistemul de referinţă la care sînt raportate. Timp de acces (cib.) Interval de timp caracteristic memoriei unui calculator; poate fi definit ca timpul care trece de cînd se dă comanda de obţinere a unei informaţii din memorie şi pînă cînd aceasta devine disponibilă. Timp de aşteptare (cib.) Diferenţă între timpul de acces şi cel de citire sau de scriere. Timp de creştere a unui impuls (telc.) Interval de timp în care valoarea impulsului trece de la 0,1 la 0,9 din valoarea amplitudinii sale. Timp de demarare (mş.) Timp minim necesar unei maşini pentru a atinge viteza de regim, socotit din momentul punerii ei în mişcare. Timp de deservire a locului de muncă (tehn.) Partea din timpul de lucru productiv, în care muncitorul controlează şi reglează maşina şi uneltele, schimbă, ajustează sau ascute uneltele, predă sau primeşte schimbul etc. Timp de expunere (foto.) Timp necesar expunerii unui material fotografic (placă, film) la acţiunea luminii pentru a se obţine o bună înregistrare fotografică. (= Timp de poză). Timp de frînare (tehn.) Interval minim necesar opririi unui vehicul, socotit din momentul acţionării dispozitivului de frînare. în acest timp, vehiculul parcurge distanţa de frînare. Timp de înjumătăţire (fiz.) Timp necesar pentru ca o cantitate dintr-un element radioactiv să se reducă la jumătate prin dezintegrare. E o caracteristică a elementului respectiv, care e cu atît mai radioactiv, cu cît timpul de înjumătăţire e mai mic. Timp de întîrziere de grup (telc.) Întîrziere suferită de un grup de unde (impuls) la trecerea printr-un cvadripol. Timp de întreţinere (cib.) Timp necesar pentru întreţinerea preventivă, repararea şi testarea maşinii. Timp de lucru (tehn.) Timpul total necesar unui muncitor sau unei echipe pentru executarea unei operaţii complete dintr-un proces de fabricaţie. Se împarte în timp de lucru productiv şi timp de lucru neproductiv. Timp de lucru ajutător (tehn.) Partea din timpul de lucru efectiv, în care muncitorul, fără a executa chiar operaţia de prelucrare, efectuează lucrări direct necesare acestei operaţii (de ex.: pornirea sau oprirea maşinii, fixarea şi scoaterea materialului, măsurarea sau controlul pieselor prelucrate etc.). Timp de lucru de hază (tehn.) Partea din timpul de lucru efectiv, în care muncitorul execută prelucrarea materialului sau a piesei. Timp de lucru efectiv (tehn.) Partea din timpul de lucru productiv, în care muncitorul execută în mod direct o operaţie. El se împarte în timp de lucru de bază şi în timp de lucru ajutător. Timp de lucru nenormat (tehn.) Timp în care nu se produce nimic, care nu intră în norma de timp, şi care e compus din timpul de lucru neproductiv, timpul întreruperilor datorite muncitorului şi timpul Timp de lucru neproductiv ,786 f întreruperilor tehnice sau * organizatorice (datorite defectării maşinii etc.). Timp de lucru neproductiv (tehn.) Partea din timpul de lucru care nu are legătură cu procesul de producţie, constituind o pierdere de timp datorită unei rele organizări a muncii. Ţimp de lucru normat (tehn.) Timpul de lucru productiv la care se adaugă timpul necesar pentru odihna muncitorului şi pentru satisfacerea nevoilor sale fireşti. Timp de lucru productiv (tehn.) Partea din timpul de lucru, care are legătură directă cu procesul de producţie, în care se execută toate fazele şi manipulările necesare pentru efectuarea unei operaţii. El se împarte în timpul de deservire a locului de muncă, în timpul de pregătire şi de încheiere a unei serii de operaţii şi în timpul de lucru efectiv. Timp de oprire (tehn.) Timp minim necesar pentru trecerea unui sistem tehnic de la regimul de mers normal, la starea de repaus. Timp de oprire a unui aparat de măsurat (metr,) Timp necesar pentru ca echipajul mobil al unui aparat să se oprească, atunci cînd se trec brusc curenţi prin aparat, în condiţii determinate. Timp de pornire (tehn.) Timp minim necesar pentru trecerea unui sistem tehnic din starea de repaus la regimul de mers normal, adică pînă la atingerea valorilor nominale ale mărimilor caracteristice ale sistemului tehnic considerat. Timp de poză (foto.) Sin. Timp de expunere (v.). Timp de pregătire şi de încheiere (tehn.) Partea din timpul de lucru productiv, în care muncitorul primeşte indicaţiile de lucru, studiază schiţele, primeşte şi aranjează uneltele adecvate şi le fixează în maşină, primeşte materia primă etc., respectiv predă uneltele, produsele etc. Timpul de pregătire se referă la un lot de piese, iar nu la o singură piesă. Timp de reverberaţie (fiz.) V. sub Reverberaţie. Timp mort (fiz., tehn.) Intervalul de timp între două răspunsuri ale unui instrument său ale. unui sistem tehnic, daitorit structurii acelui instrument sau sistem. Timp real (cib.) Viteză, suficient de mare, a calcţiiatorului în rezolvarea unei probleme, pebtru â putea da răspuns în intervalul de timp în care problema trebuie rezolvată. Timpan (arh., constr.) a. Spaţiu cuprins între cornişele unui fronton, de obicei decorat. — b. Suprafaţă cuprinsă între planul orizontal şi arcele unei bolţi. Tinctorial (piei., \exu) Calitate a unei substanţe (de ex.: indigo, alizarină etc.), care se găseşte într-una din părţile unor plante, de a putea fi întrebuinţată la vopsire (textile, piei, blănuri). Tincturare (text.) Ascundere, prin co-loarare, a nodurilor incolore sau colorate diferit de fond, care apar uneori la suprafaţa ţesăturilor, provenind, de regulă, din deşeuri insuficient destrămate-cardate. Tinctură (farm.) Soluţie extractivă alcoolică, hidroalcoolică sau eteroalcoolică, obţinută prin extracţie din produse vegetale sau animale. Tinctură litografică (poligr.) Soluţie grasă, pe bază de asfalt de Siria şi terebentină, folosită în litografie pentru obţinerea formelor de tipar pe piatră litografică. Tindalizare (alim.) Sterilizarea, prin încălzire repetată la 60—70°, a alimentelor care, la temperaturi mai înalte, se alterează. Tinichea (met.) Tablă subţire de oţel, cositorită sau nu. Tinichigerie (met., constr.) a. Meşteşug al prelucrării tablei subţiri, în principal cu unelte acţionate manual, pentru producerea de obiecte de uz casnic şi industrial sau pentru construcţii. — b. Atelier în care se confecţionează obiecte de tinichigerie. — c. Ansamblul obiectelor de uz casnic (sobe şi burlane, vase etc.) sau industrial (bidoane, vase etc.), ori de elemente de construcţie pentru clădiri (înve-litori, jgheaburi, burlane etc.), confecţionate din tablă subţire. n&i Tipar plan Tintometru (ind. chim,) Colorimetru In care lichidul de cercetat e. comparat cu o serie de sticle colorate diferit, folosit în industria petrolului,, la stabilirea coloraţiei zemurilor de tanin etc.: Tiofen (chim.) C4H4S. Substanţa ce se găseşte în gudroanele de huilă, împreună cu benzenul, de care se separă greu, astfel încît benzenul de gudron: conţine, adesea, o oarecare cantitate de tiofen. Polimerii tiofenului sînt întrebuinţaţi ca plastifianţi pentru unele răşini sintetice. Tiolan (text.). Fibră textilă obţinută prin extrudarea unei soluţii vîscoase de substanţe proteinice. Tiosulîat (chim.) Sare a acidului tiosul-furic, HaS203, necunoscut în stare liberă. {—Hiposulfit). Tiosulîat de potasiu (chim.) KaSa08. Sare de potasiu a acidului tiosulfuric, întrebuinţată în procesul de înălbire a hîrtiei, ca mordant în vopsitorie, în galva-nostegie, în chimia analitică etc. Tiosulîat de sodiu (chim.) NaaSa03. Sare albă, cristalizată, întrebuinţată în fotografie ca fixator. (= Hiposulfit de sodiu). Tiosulfuric, acid ~ (chim.) V. sub Tiosulfat. Tiouree (chim.) Substanţă cu structură asemănătoare cu aceea a ureei, de care se deosebeşte prin aceea că, în locul atomului de oxigen din molecula ureei, are un atom de sulf; e întrebuinţată la fabricarea unor materiale plastice, a unor acceleratori de vulcanizare etc. Tip (stand.) Fiecare dintre produsele, foarte asemănătoare, folosite în acelaşi scop, care diferă între ele prin particularităţi constructive, iar nu prin dimensiuni (ex.: piuliţe—rotunde, pătrate, hexagonale etc.; uşi—în panel, în tăblii, cu geamuri mari, cu ochiuri de geam sau pline). Tipar 1 (poligr.) Procedeu de reproducere şi multiplicare a textelor şi figurilor, prin contact intim sub presiune între forma de tipar, de obicei unsă cu cerneală, şi hîrtia, cartonul sau alt material pe care vor apărea textul şi figurile respective. Se ^deosebesc: tipar adînc, tipar plan, tipar înalt şi tipar combinat, ultimul folosind simultan două sau mai multe procedee diferite. Apăsarea hîrtiei pe forma de tipar se face cu maşini acţionate mecanic sau manual. Formele de tipar pot fi plane sau cilindrice (v. planşa GIII). 2 (tehn.) Formă; şablon. 3 (text.) Ansamblul contururilor şi detaliilor de îmbrăcăminte, confecţionate din hîrtie, care constituie modelul primului exemplar al produsului respectiv. Tipar adînc (poligr.) Procedeu de tipar cu forme a căror suprafaţă activă, adîncită faţă de suprafaţa neutră, se umple, în timpul imprimării, cu o cerneală fluidă ce ajunge în contact cu hîrtia presată pe formă. Formele de tipar adînc pot fi obţinute prin gravare manuală, mecanică, chimică, combinată sau fotomecanică. Variante de tipar adînc sînt: heliografia, fotogravura, rotoheliogravura. (=Cal-cografie, Tifdruc). Tipar ceramic (poligr.) Tipar executat pe hîrtie specială de transport, foarte subţire şi flexibilă, pentru a se putea aplica pe produse ceramice. Tipar înalt (poligr.) Procedeu de tipar cu forme a căror suprafaţă activă, mai înaltă decît suprafaţa neutră, e unsă, în timpul imprimării, cu o cerneală vîscoasă. Principalele variante de tipar înalt sînt cele cu litere culese izolat sau în rînduri întregi, sau cele obţinute prin turnare prin stereotipie. (= Pantografie). Tipar, maşină d(poligr.) Maşină care execută procesul de imprimare sau de tipărire, pe hîrtie sau pe alt material, de pe forma de tipar corespunzătoare procedeului de tipar respectiv. Tipar monocrom (poligr.) Tipar într-o singură culoare, imprimat pe un material de altă culoare. Tipar negativ (poligr.) Tipar la care floarea literelor sau liniile ilustraţiilor rămîn neimprimate, păstrînd culoarea hîrtiei, iar fondul şi spaţiul liber din jurul literelor se imprimă. Tipar plan (poligr.) Procedeu de tipar cu forme cu suprafaţa activă în acelaşi Tipar policrom 788 plan cu cea neutră. Forma de tipar se tratează astfel, încît numai suprafaţa activă să primească cerneala, iar cea neutră, să o respingă. Variante de tipar plan sînt litografia şi ofsetul. (= Plano-grafie). Tipar policrom (poligr.) Tipar în două sau în mai multe culori, de cele mai multe ori suprapuse, imprimate pe un material de culoare diferită. Tipar serigrafic (poligr.) Procedeu de tipar folosind drept clişeu o sită pregătită în mod special, ale cărui elemente tipă-ritoare sînt formate din ochiurile goale ale sitei, prin care se poate depune cerneală pe suportul ce se imprimă, iar cele netipăritoare, din ochiurile acoperite corespunzător. Tipărire (poligr.) Sin. Imprimare (v.). Tipizare 1 (constr.) Stabilire a caracteristicilor principale ale obiectelor de construcţii şi a detaliilor acestora privind destinaţia, mărimea, structura şi alte particularităţi. Tipizarea simplifică proiectarea şi construcţia unor serii de elemente care, combinate, Vor alcătui clădiri, construcţii, ansambluri. 2 (stand.) Acţiune de standardizare prin care, dintre mai multe produse destinate aceluiaşi scop, se elimină tipurile inutile sau formate asemănătoare între ele şi se reţin numai cele recunoscute ca intr-adevăr*folositoare şi corespunzătoare scopului. Uneori, prin tipizare se creează noi tipuri de produse, superioare şi mai utile, eliminînd tipuri vechi. Tipograf (poligr.) Maşină pentru cules şi turnat rînduri întregi de text, care se deosebeşte de linotip prin modul de construcţie şi prin forma matriţelor. Tipografie (poligr.) a. Ansamblul operaţiilor de culegere, paginare şi tipărire a unui text. Culegerea se poate face manual sau mecanic (cu linotipul, tipograful, monotipul). Tipărirea se poate face cu maşini plane, cilindrice sau rotative. —b. întreprindere în care se execută toate operaţiile în legătură cu tipărirea cărţilor, a ziarelor etc. Tipometrie (poligr.) Procedeu de reproducere de hărţi şi figuri geometrice folosind forme compuse din elemente tipografice şi clişee. Tiraj 1 (poligr.) Operaţie de imprimare a unui text. — b. Numărul total de exemplare identice care se imprimă într-o singură ediţie, dintr-un text. 2 (tehn.) Deplasare a unui gaz într-o conductă, datorită diferenţei de presiune dintre cele două extremităţi ale conductei sau dintre două secţiuni ale ei. Se măsoară prin diferenţa de presiune. Termenul se aplică, mai ales, la evacuarea gazelor de ardere dintr-un focar, prin coş. Tiraj artificial (tehn.) Tiraj realizat cu ajutorul unui ventilator, al unui exhaustor sau al unei vine de aer ori de abur sub presiune, care antrenează gazele de ardere. Tiraj natural (mş.) Tiraj obţinut prin diferenţa dintre greutatea specifică a coloanei de gaze fierbinţi din coşul de fum şi cea a unei coloane de aer atmosferic avînd înălţimea egală cu cea a coşului de fum. Tirant (constr.) Element de construcţie, de metal, lemn sau beton armat, cu lungimea relativ mare faţă de secţiune, supus numai la eforturi de întindere. Tiratron (elt.) Tub electronic cu trei sau mai mulţi electrozi (catod, anod şi una sau mai multe grile), care conţine un gaz la presiune joasă. Curentul anodic nu trece decît pentru anumite diferenţe de potenţial între grilă şi catod. După începerea" descărcării, grila nu mai are nici o acţiune şi, pentru a întrerupe curentul, tensiunea anodică trebuie adusă la o valoare foarte mică (v. planşa CUI). Tiratron semiconductor (elt., telc.) Dispozitiv semiconductor cu joncţiuni, constituit din patru regiuni cu conductibi-lităţi electrice de tipuri diferite, dintre care trei regiuni sînt prevăzute cu conexiuni corespunzînd la trei electrozi: 789 Tobare un anod, un catod şi un electrod de comandă, numit bază. Tirfon (c.f.) Şurub pentru lemn, cu pasul mare şi capul jumătate rotund, continuat cu o prismă pătrată pentru cheie, folosit la fixarea, pe traverse, a şinelor de cale ferată. Tirighie (alim.) Sin. Tar tru (v.). Tiristor (elt., telc.) Element de circuit semiconductor, cu doi electrozi principali şi un electrod de comandă, care poate bloca tensiuni relativ înalte aplicate în ambele sensuri între electrozii săi principali; poate fi deblocat în momentul cînd i se aplică un impuls de curent la electroduj său de comandă. în stare de deblocare, permite trecerea unor curenţi importanţi. Titan (chim.) Ti. Element cu nr. at.22; gr. at. 47,9; element dur, cu p.t. circa 18 00°, avînd compuşi destul de răspîndiţi în natură; e întrebuinţat, sub formă de fero titan, la fabricarea oţelurilor speciale, şi sub formă de oxid (alb de titan), ca pigment alb cu mare putere de acoperire. Titanit (met.) Aliaj dur cu carburi metalice, concreţionat. Titlu (met.) Cantitatea de metal preţios dintr-un aliaj, exprimată în părţi la mie (ex. aurul cu titlul 800 conţine 80% aur). Titrare (chim.) Operaţie prin care se efectuează o analiză volumetrică; constă în adăugarea, cu o biuretă, a unor volume dintr-o soluţie de concentraţie cunoscută a unui reactiv, într-o soluţie de concentraţie necunoscută a substanţei de determinat, pînă la terminarea reacţiei, concentraţia necunoscută fiind determinată cunoscîndu-se volumele celor două soluţii. Titrimetrie (chim.) Capitol al chimiei analitice care se ocupă cu metodele de dozare a unor substanţe, folosind titrări. Titru (chim.) Număr de echivalenţi-gram dintr-o substanţă, dintr-un litru de soluţie. Tbire (lemn) Formarea unor margini perpendiculare pe cele două feţe, prin tăierea *a ferăstrău a marginilor longitudinale ale unei piese de cherestea. (= R p f d a p p! Tixotropie (fiz.) Transformare a gelului unui coloid, în sol, prin agitare, urmată de revenirea, cu încetul, în stare de gel. Tîmplărie (lemn) a. Prelucrare mai finisată decît în dulgherie a lemnului pentru mobile, ferestre, uşi etc. —b* Atelier în care e prelucrat lemnul pentru a obţine mobilă, ferestre, uşi etc. Tîrîială (text,) Rămînere în urmă a cursorului la maşina de filat sau de răsucit cti inele; ea permite înfăşurarea firului pe ţeavă, în timpul răsucirii. Tîrîrea frecvenţei (elt.) Modificare a frecvenţei unui oscilator electronic în urma varierii elementelor circuitelor proprii ale unui circuit exterior cuplat cu oscilatorul. Tîrnăcop (tehn.) Unealtă constituită dintr-o bară masivă de oţel, curbată, avînd un capăt cu vîrf ascuţit şi celălalt în formă de pană, prinsă* aproximativ la mijloc, într-o coadă de lemn, folosită la săpatul pămînturilor tari. Tîrnăcop pentru burat (c.f.) Unealtă folosită la burarea traverselor de cale ferată, care are un capăt lat, iar celălalt, ascuţit. Tîrşitoare (agr.) Unealtă alcătuită din mai multe bare paralele, legate unele de altele cu lanţuri, folosită pentru a netezi, prin tîrîre, suprafaţa arăturilor. Uneori cuprinde şi o bară cu cuie sau cu cuţit pentru sfărîmarea bulgărilor. TI (chim.) Simbol pentru elementul Taliu. Tm (chim.) Simbol pentru elementul Tuliu. Toarcere (text.) Transformare, prin răsucire, a unui mănunchi de fibre textile, în fir. Toarcerea se efectuează manual (cu fusul) sau mecanizat, în care caz operaţia se numeşte filare (v.). Tobare (met., tehn.) Procedeu de curăţire a pieselor mici, a ţevilor etc., prin frecare şi ciocnire într-o tobă de curăţat rolitoare, de obicei în jurul unui ax ori- 7.nn Ka I Tobă 790 . Tobă (tehn,) Piesă cavă, cilindrică sau tronconică* . fixă sau; rotitoare,: din lemn sau metal,, folosită fie pentru înfăşurarea unui cablu, a unui lanţ sau a unei şîrme, fie penthi fixarea unor organe de lucru ale unei maşihi, fie ca organ în cafe se amestecă materiale, fie pentru anumite măsurări etc. (= T a m b u r). Tobă de cardă (text.) Dispozitiv cilindric rotitor pe care sînt fixate, o serie de cuie metalice servind la destrămarea unui material textil. V. şi sub Car d ă. Tobă de curăţire (tehn.) Tobă rotitoare îh care se introduc piese metalice ţu dimensiuni mici, pentru a fi curăţate ie arsură priri 'frecarea lor reciproca* şi cu ru^ megiiş de lemn. Tobă de eşapament (mş.) Tobă cilindrică, intercalată între ţeava de evacuare şi cea.-de eşapament, pentru «a amortiza zgomotul care s-ar produce la evacuarea în atmosferă a gazelor de ardere ale motoarelor cu ardere internă. Tobă de frînă (tehn.) Piesă rotitoare solidarizată cu un ax> .pe care. apasă, în interior sau la exterior, saboţii unei frîne. Serveşte la frînarea axului respectiv. Tobă de treierătoare (agr.) Tobă rotitoare a unei batoze de treierat, care serveşte la scoaterea boabelor din spice sau de pe tulpini, prin lovire sau frecare, cu ajutorul unor şine sau al unor cuie treierătoare fixate pe ea. Tobă pentru cablu (mş.) Tobă rotitoare pe care se înfăşoară cablul troliului unei macarale, al unei maşini de extracţie etc. Are de obicei, la exterior, un şanţ elicoidal în care se aşază cablul. Tobă uscătoare (ind. chim.) Tobă în formă de cilindru* ce se poate roti în jurul unui ax înclihat faţă de orizontală, în care materialul ce trebuie uscat se introduce pe la capătul de -sus, iar aerul cald, pe la cel de jos. Tobogan (alim., tehn.) Jgheab înclinat, situat într-un plan sau în elice, folosit drept cale de transport, cu viteză mică, al unor materiale împachetate (de ex. sacii cu făină într-o moară), al unor piese într-o fabrică sau al unui material gra-nular. Tobralco (text.) Pînză de bumbac fină, care prezintă dungi sau carouri formate din combinaţia unor fire subţiri cu altele groase* Toc (constr.) Cadru fixat în zidărie, de care se prind cu balamale (sau cu. cîr-lige) canatele ferestrei, ale uşii, ale porţii. Se fabrică diri lemn său metal. Tocătoare (agr.) Maşină , folosită; la mărunţirea furajelor sau a paielor, alcătuită din doi cilindri care se rotesc.: . în sensuri contrare şi antrenează materialul, şi dintr-un cuţit de tăiat. Tocător de cîrpe (hirt. cel.) Maşină pentru tocarea cîrpelor pregătite pentru fierbere, în scopul fabricării pastei din cîrpe. ■ " * Tocilă (tehn.) Maşina-unealtă folosită la ascuţirea diferitelor unelte cu ajutorul unei pietre de polizor. Tocitoare (alim.) Cadă mare* lunguiaţă* în care şe pun la fermentat strugurii zdrobiţi, prunele etc. . Tolă (tehn.) Foaie de tablă, în general groasă (peste 3 mm), tăiată lâ dimensiunile necesare într-o anumită lucrare (de eix.; tolele pentru un rezervor, pentru o căldare de abur). Tolele de transformator sînt subţiri, pentru a preîntîmpina fenomene nedorite. * Toleranţă (tehn.) . a. Diferenţă între valorile maximă şi minimă admisibile pentru dimensiunile unei piese. Indică precizia cerută la . fabricarea unei pie.se; astfel, eu cît toleranţa e mai .mică, cu atît precizia e mai mare. V. şi Sistem de toleranţe. — b. Valoarea, în microni, reprezentată de produsul dintre unitatea de toleranţă şi un Coeficient care depinde de categoria de toleranţe şi care are valori caracteristice sistemului de toleranţe admis. Toleranţă a, ajustaj ului (tehn.) -Diferenţă între jocurile, respectiv strîngerile, maxime şi minime, egală, în valoare absolută; cu suma toleranţelor alezajului şi arborelui. 791 Topografie Toluen (chim.) CeH5CH3. Hidrocarbură din seria benzenului. E un lichid incolor, inflamabil, cu miros specific, cu p.f. 110°; se găseşte in gudronul .de huilă şi în benzinele extrase din anumite ţiţeiuri. E întrebuinţat ca materie primă la pre^ pararea unor coloranţi, a unor medicamente, a trotilului, ca solvent etc. * Toluidină (chim.) Amină derivată de la toluen şi întrebuinţată la fabricarea unor coloranţi. Tombac (met.) Aliaj de 85—90% cupru, cu zinc, întrebuinţat la fabricarea unor table, ţesături de sîrmă, site, tuburi pentru radiatoare de automobil etc. Ton 1 (fiz.) Sunet muzical simplu pror dus de un corp elastic care vibrează după o lege sinusoidală. (= Sunet pur). 2 (poligr ) Culoare dominantă a unei reproduceri. Tonaj 1 (nav.) Capacitate volumetrică a unei nave, exprimată în tone de apa dezlocuită. 2 (tehn.) Greutate totală, exprimată în tone, a producţiei realizate de o întrer prindere într-un anumit interval de timp. 3 (transp.) Greutate totală, exprimată în tone, care reprezintă capacitatea de încărcare a unui vehicul. Tonaj de deplasare (nav,) Volum de apă dezlocuit de un corp plutitor, exprimat în tone de apă de mare. Tonajul trenului (c.f.) Greutate a unui tren, exprimată în tone; trebuie cunoscută pentru a determina rezistenţele la mers şi, deci, forţa de tracţiune pentru remorcare şi forţa de frînare. Tonare (poligr.) Acoperire, cu un strat subţire de cerneală, a părţilor albe ale unei tipărituri executate în tipar plan, datorită faptului că suprafaţa neutră â formei nu mai reţine suficientă umezeală şi, din această cauză, nu mai respinge toata cerneala. Tonă (unit.) Multiplu al kilogramului, egal cu 1 000 kg. (= T o n ă metrică). Tonă-kilometru (transp.) Produs din* tre greutatea, în tone, a mărfii transpor- tate de un vehicul şi distanţa parcursă* în kilometri. Tonă metrică (unit.) Sin. Tonă (v.). Tonă-registfu (imit.) Unitate de volum care măsoară capacitatea de încărcare a unei nave. O tonă^registru e egală cu 2,8316 m3 (o sută de picioare cubice engleze). Tonometrie (chim, fiz.) Capitol al chimiei fizice care se ocupă cu măsurarea presiunilor de vapori ale soluţiilor substanţelor nevolatile, în scopul determinării greutăţii moleculare a substanţelor dizolvate. Top (poligr!) Coli de hîrtie sau de carton împachetate complet în hîrtie sau numai banderolate. Topaz (mineral) AlâFe2Si04. Fluoro^ silicat de aluminiu, natural. Varietăţile curate au culoarea galbenă şi sînt pietre semipreţioase. Topire 1 (fiz.) Trecere a unui corp din stare solidă în stare lichidă, prin ridicarea temperaturii. (= Fuziune). 2 (fiz.t tehn,) Operaţie de trecere, prin încălzire, a unui corp din stare solidă în stare lichidă. 3 (met.) Proces tehnologic metalurgic, la care produsul e obţinut în stare lichidă. 4 (text.) Fermentare în apă, pentru a distruge şi a solubiliza substanţele cleioase care leagă între ele fibrele din tulpinile de in, cînepă etc., izolîndu-le astfel unele de altele şi de restul tulpinii. Topitor (tehn.) Muncitor ce lucrează la un cuptor în care se elaborează oţelul. Topitorie (text.) Unitate industrială în care se separă prin topire fibrele textile liberiene (de cînepă, in, teişor), iar acestea se prelucrează pentru obţinerea fuiorului şi a cîlţilor, în stare filabilă, ca materie primă pentru filaturi şi frînghierii. Topitură (fiz.) Lichid obţinut prin topirea unei substanţe solide la temperatura ordinară. Topografie (gen.) Ştiinţă şi tehnică a măsurătorilor şi a calculelor făcute pentru ridicarea hărţilor şi a planurilor care Topologie 792 reprezintă suprafeţe mici ale scoarţei Pămîntului, neţinînd seama de curbura lui (spre deosebire de geodezie)» şi executarea acestor hărţi sau planuri. Topologie (mat.) Ramură a matematicilor în care proprietăţile figurilor sînt studiate din punctul de vedere calitativ, iar nu din punctul de vedere cantitativ. Topometrie (topogr.) Tehnică a executării măsurătorilor necesare în topografie. Tor 1 (arh.) Mulură convexă, de obicei cu profil semicircular, folosită în compoziţia bazelor coloanelor antice, în arhitectura romanică la decorarea arhivoltelor, şi în cea gotică la formarea nervurilor. 2 (mat.) Corp solid obţinut prin rotirea unui cerc în jurul unei axe exterioare lui, dar conţinute în planul cercului (v. planşa GUI). Torbenit (mineral.) Fosfat de uraniu şi de cupru hidratat; e un minereu de uraniu. Torcretare (constr.) Procedeu de preparare şi de împingere în interstiţiile (săpături, goluri) unei lucrări, spre a o consolida, a unui mortar de ciment sau a unui beton cu agregate fine, sub presiunea aerului comprimat, cu ajutorul unei instalaţii de torcretat (v. planşa GIII). Torefiere (chim.) încălzire la foc viu, în contact cu aerul, a unui material, pro-vocînd un început de carbonizare, efectuată pentru a distruge unele substanţe vătămătoare din acel material, pentru a provoca formarea unei substanţe aromatice, pentru deshidratare etc. (ex. torefierea cafelei). Torent (hidrot.) Formaţie torenţială caracteristică, constituită dintr-o vale, seacă în cea mai mare parte a anului, dar care, în urma ploilor mari sau a topirii zăpezilor, prezintă viituri violente, de durată scurtă, cu mare putere de erozi. une, de transport şi de depunere de mate. riale, provocînd pagube mari. Toriu (chim.) Th. Element cu nr. at. 90; gr. at. 232,12. Metal radioactiv care se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 1,39 • 1010 ani, întrebuinţat la activarea filamentelor tuburilor electronice. Toroidală, bobinăm (elt., telc.) Bobină electrică cu înfăşurare constituită din spire dispuse uniform la periferia unui tor. Toron 1 (chim., fiz.) Izotopul cu gr. at. 220, al radonului, produs ca al şaselea termen în dezintegrarea radioactivă a toriului; se prezintă ca un gaz care se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 54,5 s. (= Emanaţie de tor i*u). 2 (tehn.) Fiecare dintre grupurile de fire torsadate împreună, care, prin torsadate unul în jurul celuilalt sau în jurul unei inimi, alcătuiesc un cablu metalic sau textil. Torpedare (petr. gaze.) Sin. Torpilare (v.). Torpedo (met.) Aliaj antifricţiune pe bază de plumb cu compoziţia aproximativă: 20% Sb; 0,9% As; 1,8% Ni,iar restul plumb. Torpilare (petr. gaze) Producere a exploziei unui recipient cu substanţă explozivă, introdus în garnitura de prăjini, coloana de tubaj sau în sondă, în scopul ruperii garniturii sau a coloanei în vederea degajării şi a extragerii lor, sau pentru a provoca fisuri în jurul sondei, în scopul măririi afluxului de ţiţei din strat spre sondă. Torpilă (petr. gaze) Recipient cilindric încărcat cu substanţă explozivă şi echipat cu dispozitiv de aprindere, introdus în sondă şi folosit pentru provocarea unei explozii într-o zonă dată. Torr (unit.) Unitate de măsură a presiunii, egală cu apăsarea exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 1 mm, pe o arie de 1 cm2, la 0°C şi la nivelul mării. (= M i 1 i m e t r u de mercur). Torreon (text.) Bumbac cu lungime mijlocie, cultivat în Mexic. Torsadare (tehn.) Răsucire a unui fir în jurul unei axe, alta decît cea proprie. Torsadă (arh.) Element decorativ care imită o frînghie răsucită sau împletită. 793 Traductor tensometric Torsiometru 1 (elt.) Aparat de măsurare a cuplurilor. 2 (rez. mat.) Instrument pentru determinarea deformaţiei unei bare supuse la torsiune, prin măsurarea, după amplificare, a unghiului cu care se roteşte unul dintre capetele barei în raport cu celălalt. Torsionare (text.) Răsucire; prelucrare prin răsucire. Torsiune 1 (rez. mat.) Stare de solicitare a unui corp care suferă, în fiecare secţiune, acţiunea unui moment de răsucire. (= Răsucire). 2 (tehn.) Sin. Răsucire (v. Răsucire 3). Torsiune specifică (rez. mat.) Unghi cu care se răsucesc, una faţă de cealaltă, două secţiuni plane normale pe axa unei bare supuse unei torsiuni, cînd distanţa de-a lungul axei dintre cele două secţiuni e egală cu unitatea. Tort (text.) Mănunchi de fire textile. Tortonian (geol.) Etaj al epocii mio-cene (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Totalizator de rotaţii (tehn.) Aparat care înregistrează numărul de rotaţii ale unui arbore într-un timp dat. Toyal (piei.) Piele cu grosime mijlocie, de bovine, porcine sau cabaline, tăbăcită vegetal sau combinat, întrebuinţată pentru feţe de încălţăminte, articole tehnice etc. Tovălaş (piei.) Toval mai subţire, întrebuinţat pentru căptuşeli de încălţăminte, harnaşamente etc. Toxină (mine) Substanţă care scade capacitatea de flotare a minereurilor sau împiedică total flotarea lor; se găseşte, uneori, în tulbureală, provenind din minereu (ex.: o sare solubilă a unui metal, nămolurile foarte fine). Tractare (tehn.) Sin. Tracţiune (v.). Tractor (tehn.) Vehicul motor cu mare putere de tracţiune, folosit în agricultură sau în industrie pentru a remorca maşini (screpere, gredere, pluguri, semănători etc.) sau vehicule. Are aderenţă mare la teren, deoarece foloseşte şenile, roţi metalice cu gheare sau pneuri mari (v. planşa CUI). Tractor de sudare (met.) Cărucior folosit la executarea sudurilor automate, echipat cu un cap de sudare, un recipient pentru presărarea fluxului, o casetă pentru coborîrea automată a sîrmei de sudare şi un electromotor pentru autopropulsare. Tracţiune (transp.) Operaţie de deplasare a unui vehicul cu ajutorul unei forţe aplicate la partea dinainte a vehiculului, în sensul deplasării. (= Tractare). Traductor 1 (cib.) Dispozitiv la care alfabetul de ieşire e diferit de cel de intrare. Se utilizează între două dispozitive care nu au acelaşi alfabet de ieşire, respectiv de intrare. Fiecare instrument de măsurat e un traductor care traduce mărimea măsurată într-o mărime accesibilă direct simţurilor noastre. 2 (elt., tehn., telc.) Dispozitiv care, supus acţiunii unei mărimi de o anumită natură, o transformă într-o mărime de o altă natură, ce depinde în mod biunivoc de prima. Prima se numeşte mărime de intrare, iar a doua, mărime de ieşire a traductorului. Traductor de mărimi neelectrice în mărimi electrice (elt., tehn., telc.) Traductor a cărui mărime de intrare e o mărime neelectrică (presiune, viteză, temperatură, acceleraţie, concentraţie etc.) şi a cărui mărime de ieşire e o mărime electrică sau magnetică. * Traductor generator (elt., tehn., telc.) Traductor care constituie o sursă de energie electrică pentru circuitul de ieşire. Traductor tensometric (elt., tehn., telc.) Traductor constînd dintr-un conductor subţire (cu diametrul de 0,02 — 0,04 mm), a cărui rezistenţă variază în funcţiune de starea sa de deformare mecanică. Tra-ductorul se solidarizează — de obicei prin lipire — pe piesa a cărei deformaţie voim să o măsurăm, iar din rezistenţa prezentată la borne se deduc atît deformarea traductorului, cît şi deformarea piesei cu care e solidarizat. Se construiesc Traforare 794 şi traductoare tensometrice cu semiconductor, executate din materiale semiconductoare, dispuse într-un strat foarte subţire pe un suport izolant şi flexibil. Traforare (lemn) Decuparea de goluri sau piese de profilul golurilor într-o foaie subţire de lemn, executată cu un ferăstrău special alcătuit dintr-o pînză foarte îngustă şi subţire montată într-un cadru care permite deplasări mari ale pînzei în direcţie perpendiculară pe ea; e folosită pentru confecţionarea de ornamente, şabloane, machete etc. (v. planşa CUI). Tragere 1 (met.) Operaţie prin care firele, ţevile sau barele metalice sînt întinse şi obligate să treacă, la cald sau la rece, printr-o filieră de tragere, avînd loc deformarea plastică a materialului, a cărui lungime creşte şi a cărui secţiune se micşorează. (= E tir are). 2 (st. cer.) Operaţie de obţinere a geamurilor dintr-o . masă de sticlă topită, din care, ca ajutorul unor maşini, se „trage“ o placă printr-o debiteză sau printre două perechi de role. Trahit (geol.) Rocă vulcanică recentă, cu compoziţia sienitului, întrebuinţată ca piatră de construcţie. Traiectorie (mec.) Drum parcurs, în raport cu un sistem de referinţă, de un punct material, respectiv de centrul de greutate al unui corp în mişcare. Tramă (text.) Fire de mătase compuse din două sau din mai multe fire răsucite împreună, fiecare dintre firele iniţiale fiind constituit din cîte 3 — 12 fire trase de pe gogoaşa de mătase. E întrebuinţată la alcătuirea bătăturii unor ţesături. Trambulină (hidrot.) Construcţie în formă de jgheab, aşezată la extremitatea unui canal sau jilip, pentru evacuarea apei la distanţă de malul pe care se sprijină jgheabul/ Tramvai (transp.) Vehicul de transport urban în comun pe şine, tractat electric (v. planşa CIV). Transbordare (transp.) a. Trecere a călătorilor sau a mărfurilor dintr-un vehicul de transport în comun, în altul. — b. Trecere a unui vehicul terestru de pe calea lui pe altă cale cu care nu are legătură. Transbordor (transp.) Vehicul folosit pentru transbordarea altui vehicul de pe o cale de transport pe alta. Transcendent (mat.) Calitate a unui număr care nu e soluţie a unei ecuaţii obţinute egalînd cu zero un polinom ai cărui coeficienţi sînt numere raţionale. Transcristalizare (met.) Creştere preferenţială, în direcţia scăderii temperaturii, a cristalelor dintr-o topitură metalică care se răceşte repede (de ex. la piese turnate sau la cusături de sudură), formîndu-se o zonă de transcristalizare, care prezintă fenomenul de ortotropie. Transductor 1 (elt.) Dispozitiv constituit din circuite magnetice cu fier, echipate cu înfăşurări, prin intermediul cărora se poate comanda variaţia unei tensiuni sau a unui curent, utilizînd fenomenul de saturaţie a circuitelor magnetice. 2 (telc.) Dispozitiv care asigură transformarea energiei primite de la un sistem tehnic, în energie de o altă formă cedată altui sistem. Un transductor îndeplineşte concomitent funcţiunile de traductor şi de transformator de energie; difuzorul e un transductor. 3 (tehn.) a. Dispozitiv care poate transmite putere de la un sistem mecanic, electromagnetic sau acustic, la alt sistem de acelaşi tip sau de tip diferit. — b. Dispozitiv cu ajutorul căruia poate fi măsurată valoarea unei mărimi neelectrice, prin măsurarea valorii unei mărimi electrice care depinde de valoarea mărimii neelectrice de măsurat. Transductor activ (telc.) Transductor la care energia pe care o livrează provine, măcar în parte, de la alte surse decît cele care îi furnizează energie la intrare. Transductor electroacustic (telc.) Transductor realizat pentru a primi energie de la un sistem electric şi a furniza energie unui sistem acustic, sau invers. Transductor electromecanic (telc.) Transductor realizat pentru a primi ener- Planşa CIII Teslă a — cu tăiş drept; b curb. Traforare manuală a unei piese 1 — masă de lucru; 2 — piesă de prelucrat; 3 — piesă de sprijin; 4 — clemă de fixare cu şurub; 5 —ferăstrău de tra-forat. 1 — cerc. Procedee de tipar a — tipar înalt; b — tipar adînc; c — tipar plan; 1 — clişeu; 2 — hîrtie; 3 — piesă de presiune; 4 — cerneala pe clişeu; 5 — cerneală imprimată. • O? Tiratron cu vapori de mercur, cu încălzire directă şi balon de sticlă 1 — anod; 2 — balon; 3 — grilă; 4 — ecranul catodului; 5 — catod. l — maşină de torcretat; 2 — compresor ; 3 — rezervor de apă; 4 — filtru de aer; 5 — injector; 6 — conductă (furtun) de apă; 7 — conductă pentru materiale; 8 — conductă de aer. Tractor universal (construit în tara noastră) Transductor pasiv 796 gie de la un sistem electric şi a furniza energie unui sistem mecanic, sau invers. Transductor pasiv (telc.) Transductor la care energia livrată provine exclusiv din energia primită la intrare. Transductor reversibil (telc.) Transductor care poate efectua, în ambele sensuri şi în condiţii identice, transformarea energiei electrice în energie mecanică (sau acustică). Transfer (tehn.) Transmitere de energie de la un sistem la altul. Transfer condiţionat (cib.) Instrucţiune care face ca un program să se desfăşoare mai departe în moduri diferite, după cum o anumită condiţie e sau nu satisfăcută. Transfer de căldură (fiz., termot.) Sin. Schimb de căldură (v.). Transfer necondiţionat (cib.) Instrucţiune care, la un calculator digital — care, în mod obişnuit, consideră instrucţiunile unele după altele — provoacă trecerea necondiţionată la o altă instrucţiune decît cea următoare. Transfluxor (cib., elt.) Dispozitiv de memorie şi comutaţie, cu miez feromagnetic multiplu conex, din material cu ciclu de istereză dreptunghiular, cu trei sau cu mai multe înfăşurări. Cel mai simplu transfluxor cu două goluri cuprinde trei căi (1, 2, 3) de trecere a fluxului (alese astfel, încît secţiunea căii 1 să fie egală cu sau puţin mai mare decît secţiunile căilor 2 şi 3). Transfluxorul are trei înfăşurări: il9 de blocare sau de deblocare, z2 de intrare şi i9 de ieşire. în lipsa unui curent electric la înfăşurarea ilt înfăşurările i2 şi i8 pot fi considerate cuplate. Cînd înfăşurarea i± e parcursă de un curent continuu de o anumită mărime şi de un anumit sens, poate bloca transfluxorul (v. planşa GIY). Transfocator (cin.) Obiectiv cu distanţa focală variabilă în mod continuu. Transformare (chim., fiz.) a. Schimbare a stării unui sistem sau a unui corp. — b. Ansamblu de stări succesive prin care trece un sistem fizico-chimic cînd una sau mai multe dintre mărimile ce îl caracterizează variază. Dacă starea finală a sistemului coincide cu starea iniţială, transformarea constituie un ciclu de transformare. (= Transformare de stare). Transformare adiabatică (fiz.) Transformare care se efectuează fără schimb de căldură cu exteriorul. Transformare chimică (chim.) Transformare pe care o suferă o substanţă, datorită creşterii sau descreşterii numărului de atomi din molecula sa sau unei aranjări a lor într-o formă nouă. Transformare de stare (chim., fiz.) Sin. Transformare (v.). Transformare ireversibilă (fiz.) Transformare de stare a unui sistem fizico-chimic efectuată astfel, încît transformarea inversă nu e posibilă. Transformare izobară (fiz.) Transformare care se efectuează la presiune uniformă şi constantă. Transformare izocoră (fiz.) Transformare care se efectuează la volum constant. Transformare izotermă (fiz.) Transformare care se efectuează la temperatură constantă. Transformare politropă (fiz.) Transformare de stare oare se efectuează în aşa fel, încît presiunea şi volumul se modifică în acelaşi timp, între ele existînd relaţia pvn = constant, valoarea lui n (coeficient politropic) depinzînd de tipul transformării. Transformările izobară, izocoră şi adiabatică sînt transformări politrope particulare. Transformare reversibilă (fiz.) Transformare de stare a unui sistem fizic, efectuată în aşa fel, încît transformarea inversă să fie posibilă, sistemul trecînd prin aceleaşi stări intermediare. Transformările reversibile sînt transformări ideale şi reprezintă o succesiune de stări de echilibru. Transformare spontană (fiz.) Transformare care, după declanşare, decurge de la sine. 797 Transmisiune Transformator (tehn.) Aparat sau instalaţie cu ajutorul cărora energia unui sistem fizic sau tehnic se transformă în energia altui sistem, fie modificînd forma de energie, fie modificînd numai valorile anumitor mărimi de stare caracteristice. Transformator-cleşte (elt.) Transformator fără primar, la care circuitul magnetic poate fi deschis şi închis pentru a înconjura un conductor parcurs de curentul de măsurat. Transformator de cablu (elt.) Circuit magnetic cu o înfăşurare, care se montează pe un cablu izolat pentru a constitui un transformator de curent. Transformator d© curent (elt.) Transformator de măsurat în care, în condiţii de lucru normale, curentul secundar e practic proporţional cu curentul primar şi defazat faţă de acesta cu un unghi apropiat de zero, pentru un sens convenabil al conexiunilor. Transformator de curent fără primar (elt.) Transformator de curent cu un circuit magnetic, o înfăşurare secundară şi o parte izolantă, permiţînd utilizarea unui conductor primar neizolat. Transformator de măsurat (elt.) Transformator destinat să alimenteze aparatul de măsurat şi, prin extensiune, relee sau alte aparate analoge. Transformator de măsurat compensat (elt.) Transformator la care defazajul dintre mărimile primare şi cele secundare e redus cu mijloace corespunzătoare. Transformator de sudare (elt.) Transformator electric al cărui secundar dă curent alternativ folosit la sudarea cu arcul electric. Transformator de tensiune (elt.) Transformator de măsurat în care, în condiţii de funcţionare normale, tensiunea secundară e practic proporţională cu tensiunea primară şi defazată faţă de aceasta cu un unghi apropiat de zero, pentru un sens convenabil al conexiunilor. Transformator electric (elt.) Aparat fără piese în mişcare, care transformă un curent alternativ de o anumită tensiune, în curent alternativ de altă tensiune, fără a-i modifica frecvenţa. Se deosebesc: transformatoare monofazate şi transformatoare polifazate. Un transformator monofazat e compus în principal dintr-un cadru de fier pe care sînt înfăşurate o bobină (bobina primară sau primarul) prin care trece curentul de transformat şi o bobină (bobina secundară sau secun^ darul) în care se induce curentul transformat. Transformator funcţional (cib.) Circuit cu o intrare şi cu o ieşire, la care mărimea de ieşire depinde — după o funcţiune dată — de mărimea de intrare. Transistor (elt., fiz., telc.) Element electronic de circuit, activ, semiconductor, alcătuit dintr-un cristal semiconductor de germaniu sau siliciu, foarte pure, respectiv impurificate intenţionat cu urme de alte elemente (de ex. cu arsen, bor sau galiu), avînd trei electrozi: emitorul, colectorul şi baza (v. planşa CIV). (= Tranzistor). Transistormetru (telc.) Aparat pentru măsurarea principalilor parametri ai tran-sistoarelor. Translaţie (mat., mec.) Deplasare a unei figuri sau a unui mobil, astfel încît toate punctele figurii sau ale mobilului să se deplaseze în lungul unor traiectorii paralele, parcurgînd aceleaşi distanţe. Translucid (fiz.) Calitate a unui corp de a permite trecerea luminii, dar de a împiedica vederea clară, prin el, a unui obiect, deoarece împrăştie lumina ce vine de la acel obiect (ex.: un geam mat, o suspensie etc.). Transmisie 1 (fiz., tehn.) Trimitere de energie de la un sistem la altul. 2 (tehn.) Ansamblul organelor cu ajutorul cărora se transmit mişcarea şi energia mecanică de la un organ de maşină, la altul. Poate fi efectuată direct (printr-un acuplaj) sau indirect: stereomecanic (prin angrenaje, roţi de fricţiune, curea, lanţ, cablu), hidraulic, pneumatic, electric (v. planşa CIV). Transmisiune (telc.) Trimitere de semnale de la un post emiţător de telegrafie, Transmisiune dirijată 798 telefonie sau radiocomunicaţii, în scopul recepţionării lor. Transmisiune dirijată (telc.) Transmisiune radiofonică, în care undele electromagnetice sînt trimise, sub formă de fascicul de radiaţii, într-o anumită direcţie, în loc să fie radiate în toate direcţiile. Transmiţător (telc.) Aparat pentru transmiterea semnalelor telegrafice sau radiofonice (ex. manipulatorul de telegrafie). Transmodulaţie (telc.) Modulaţie care rezultă din interferenţa, într-un element neliniar de circuit electric, a două oscilaţii modulate. Transparent (fiz.) Calitate a unui mediu sau a unui corp de a lăsa să treacă prin el o radiaţie fără a o împrăştia sau absorbi, astfel încît obiectele situate dincolo de el pot fi văzute clar. Transparenţă (fiz.) a. Proprietate a unui corp de a fi transparent. — b. V. sub Opacitate. Transportabil (gen.) Calitate a unui obiect sau a unui sistem tehnic (de ex.: o maşină-unealtă, un grup electrogen etc.) de a fi construite special pentru a putea fi transportate cu un vehicul la locul de lucru, unde punerea lor în stare de funcţionare reclamă relativ foarte puţin timp. Transportor (tehn.) Aparat sau instalaţie, în general cu debit continuu, pentru transportul materialelor pe direcţie orizontală, înclinată sau verticală, la distanţe relativ mici; cînd transportul se efectuează pe verticală sau aproape pe verticală, transportorul e numit şi elevator (v.). Transportor cu bandă (tehn.) Instalaţie de transport la care materialele sînt purtate de o bandă fără sfîrşit (de oţel, material textil, material plastic, cauciuc), susţinută de o serie de rulouri, folosită pentru materiale în bucăţi sau pulverulente. Transportor cu cupe (tehn.) Instalaţie de transport alcătuită dintr-o bandă fără sfîrşit sau din două lanţuri fără sfîrşit, pe care sînt fixate cupe metalice, folosită pentru transportul materialelor în bucăţi mici, pulverulente sau lichide, pe direcţie verticală sau foarte înclinată (v. planşa CIV). Transportor cu raclete (tehn.) Instalaţie de transport la care materialul, aflat în-tr-un jgheab, e antrenat de racletele fixate pe unul sau două lanţuri, ansamblul lanţuri-raclete fiind numit şi bandă cu raclete. E folosit, în exploatările miniere, pentru mecanizarea transportului materialelor în granule sau în bulgări mici. Transportor cu rulouri (tehn.) Instalaţie de transport la care materialul e purtat de rulouri care nu se deplasează, însă care se rotesc liber sau primesc o mişcare de rotaţie în jurul axei, fiind antrenate în mişcare de lanţuri fără sfîrşit; e folosit pentru transportul pieselor lungi: bare, ţevi, blocuri (ex. pentru transportul pieselor de oţel încălzit la laminoare). (= Rolgang). Transportor elicoidal (tehn.) Sin. Transp or tor-m el c (v.). Transportor-melc (tehn.) Instalaţie de transport la care antrenarea materialului, introdus într-un tub sau într-un jgheab, se face cu ajutorul unei benzi elicoidale de tablă sau al unor palete elicoidale, fixate pe un arbore care se roteşte; e folosit la transportul materialelor în pulbere sau în pastă. (= Melc transportor). Transportor oscilant (tehn.) Scoc oscilant. Transportor pneumatic (tehn.) Instalaţie de transport pentru material mărunt, în care materialul e antrenat de un curent de aer, prin aspiraţie sau prin refulare, printr-un tub. Transpunere 1 (elt.) Schimbare, prin rotaţie sau încrucişare, a aşezării, unul în raport cu celelalte, a conductoarelor unei linii de transport al energiei electrice sau ale unei linii de telecomunicaţii, efectuată pentru a reduce sau suprima interacţiunea perturbatorie dintre conductoare. 2 (telc.) Modificare periodică a poziţiei conductoarelor unui traseu, pentru a egaliza sau compensa anumite efecte nedorite. Transpunere a benzilor de frecvenţă (telc.) Deplasare în spectru a benzilor 799 Tratament chimic de frecvenţă ale diferitelor căi de telecomunicaţii individuale, ale unui sistem multiplex cu diviziune de frecvenţă. Transuranice, elemente ^ (chim., fiz.) Elemente situate în tabloul periodic dincolo de uraniu; nu se găsesc în natură, ci au fost obţinute în laborator, prin reacţii nucleare convenabile. Transvazare (tehn.) Mutare a unui lichid sau a unui material pulverulent dintr-un vas într-altul, prin turnare, prin pompare, cu ajutorul unui sifon etc. Transversală (mat.) Dreaptă care taie două laturi ale unui triunghi şi prelungirea celei de a treia. Transvertor (elt.) Maşină electrică sincronă care converteşte curentul continuu în curent alternativ sau invers, sau curentul alternativ de o anumită frecvenţă, în curent alternativ de altă frecvenţă. Tranzistor (elt., fiz., telc.) V. T r ansi s t o r. Trapă (tehn.) Capac sau placă folosite pentru acoperirea temporară a unei deschideri. Trapez (mat.) Patrulater care are două laturi paralele. Aria unui trapez e dată de formula A = h{a + b) f 2 a fiind baza mare, h baza mică şi h înălţimea, adică distanţa dintre cele două laturi paralele. Trapezul care are laturile neparalele egale se numeşte trapez isos-cel (v. planşa CIV). Trapezoidal (gen.) Calitate a unei figuri de a avea o formă asemănătoare celei a unui trapez. Trasare 1 (constr.) Operaţie prin care se fixează pe teren conturul elementelor de construcţie, în locul unde urmează să fie executate. 2 (lemn) însemnare, prin zgîriere cu acul de trasare sau prin imprimare cu punctatorul, a semnelor necesare pe suprafaţa unei piese brute sau semiprelucrate, înainte de prelucrarea ei cu o unealtă sau cu o maşină-unealtă. 8 (tehn.) însemnare pe o piesă, prin imprimare (cu trasorul sau cu punctatorul), a elementelor necesare pentru prelucrarea ei. Traseu 1 (constr., tehn.) a. Proiecţie pe un plan orizontal a axei principale a unei lucrări tehnice care are lungimea mult mai mare decît celelalte dimensiuni (o cale de comunicaţie, o conductă de alimentare cu apă, o linie electrică, un funicular etc.). — b. Materializare pe teren, realizată prin marcare, a unui traseu în sensul de sub a. 2 (text.) Porţiune circulară din suprafaţa laterală a tobei de comandă la maşina circulară de tricotat ciorapi, care, cu un număr corespunzător de came, are rolul de a introduce sau de a scoate din funcţiune unul dintre mecanismele maşinii. 3 (transp.) Drumul sau axa drumului parcurs de un vehicul. Trasor 1 (fiz.) Izotop radioactiv al unui element stabil, care, fiind introdus în cantitate mică, împreună cu elementul respectiv, într-un sistem oarecare, permite, prin măsurări de radioactivitate, să se urmărească evoluţia acelui element în sistem. (= Atom marcat, I n d i-cator radioactiv). 2 (tehn.) Ac de oţel folosit pentru trasarea (v. Trasare 3) pe o piesă metalică. Trass (constr.) Liant obţinut prin măcinarea fină a unor tufuri vulcanice, constituit din silice şi oxizi de aluminiu, de fier, de magneziu etc. Amestecat în variate proporţii cu cimentul dă acestuia contracti-bilitate, impermeabilitate, rezistenţă. Tratament (tehn.) Operaţie sau ansamblu de operaţii efectuate pentru modificarea calităţilor fizice sau chimice ale unui material. Tratamentele pot fi efectuate la cald sau la rece; ele pot fi mecanice, electrice şi chimice, superficiale sau de adîncime, după cum modifică numai stratul superficial al materialului sau materialul în toată masa lui. Tratament chimic (chim., ind. chim.) Ansamblu de operaţii chimice prin care Tratament mecanic 800 se modifică anumite proprietăţi ale unui material. Tratament mecanic (met.) Procedeu de tratare a metalelor pentru modificarea structurii lor cristaline, prin operaţii de deformare plastică la rece (laminare, trefilare, forjare etc.), obţinîndu-se ecruisarea materialului, care dă produsului metalic rezistenţă la întindere şi duritate mai mari, dar le scade alungirea şi rezilienţa. Tratament superficial 1 (drum.) Operaţie de obţinere a unui înveliş asfaltic prin stropirea cu liant bituminos a îmbrăcămintei, după care aceasta e criblată şi cilindrată. 2 (met.) Procedeu sau ansamblu de procedee: mecanice (sablare, lustruire), electrice (galvanizare), chimice (decapare, băiţuire), termice (călire superficială), termochimice (cementare, nitrurare, calo-rizare etc.) de tratare a pieselor metalice, pentru a obţine anumite calităţi ale suprar feţelor lor. Tratament termic (met.) Succesiune de operaţii constînd în încălziri şi răciri la temperaturi stabilite şi cu viteze convenabil alese, aplicate unui metal sau unui aliaj în stare solidă, în scopul obţinerii unei anumite structuri cu proprietăţi dorite. Tratament termochimic (met.) Modificare, de obicei prin: cementare, nitrurare, maleabilizare a fontei prin decarb urare etc., a compoziţiei chimice a stratului de la suprafaţa pieselor metalice, în urma difuzării, în el, la temperaturi înalte, a anumitor elemente. Tratare 1 (chim.) Adăugare a unui reactiv la o substanţă, pentru a produce o reacţie chimică. 2 (tehn.) Efectuare a unui tratament. Tratare a apei (hidrot.) Prelucrare a apei captate din natură, în vederea alimentării centrelor populate, a industriilor etc., avînd drept scop corectarea calităţilor fizico-chimice şi bacteriologice pentru a le face să corespundă scopului. Tratarea neutrului (elt.) Mod în care se soluţionează problema legării la pămînt a punctelor neutre ale unei reţele de înaltă tensiune, ca şi a punctului neutru al generatoarelor electrice de curent alternativ, în scopul de a limita efectele punerilor la pămînt accidentale ale unei faze. Travee (constr.) Parte dintr-o construcţie cuprinsă între două grinzi, respectiv doi stîlpi, considerate în direcţia în care aceste elemente se repetă. Traversare (c.f.) Instalaţie de cale de la întretăierea a două linii de cale ferată, care nu permite, însă, trecerea vehiculelor de pe o linie pe alta. Traversare-joncţiune (c.f.) Instalaţie de cale de la întretăierea a două linii de cale ferată, care permite trecerea vehiculelor de pe una dintre căi pe cealaltă (traversare-joncţiune simplă) sau de pe fiecare dintre căi pe cealaltă (traversare-joncţiune dublă). Traversă (c.f.) Piesă de lemn, uneori de beton armat sau de metal, care se aşază pe talpa de balast a unei căi ferate şi de care se prind, prin crampoane sau tir-foane, şinele de cale ferată, pentru a menţine ecartamentul şi a mări suprafaţa de reazem a căii. Traversă dansantă (c.f.) Traversă metalică montată deasupra boghiului unui vehicul de cale ferată, prin care se transmite greutatea cadrului la boghiu. Traversă de cadru (c.f.) Bară aşezată transversal între lonjeroanele cadrului unui vehicul de cale ferată, pentru a menţine distanţa între lonjeroane şi a rigidiza cadrul. Travertin (geol.) Tuf calcaros, de obicei spongios sau vacuolar, care poate fi lustruit ca marmura; e întrebuinţat ca piatră de construcţie, în special la placarea pereţilor. Trăgător (desen) Instrument de desen alcătuit din două lame fixate la un mîner, ale căror vîrfuri se pot distanţa cu ajutorul unui şurub, pentru ca între ele să se introducă tuşul cu care se pot trasa linii de grosimea dorită (v. planşa CV). Treaptă 1 (constr.) Fiecare dintre elementele cu suprafeţe înguste orizontale care compun, în succesiunea lor în înălţime, o scară. 2 (termot.) Sin. Etaj (v. E t a j 3 a). ■3 fcq Planşa CIV — emiţător; C — colector; B — bază; — cristal de germaniu cu conducţie electronică; p — regiune cu conducţie lacunară; Rc şi Rg — rezistentă de comandă, respectiv de sarcină. S * Tramvai (vagon motor I.T.B. pe două osii) 1 — caroserie; 2 — truc; 3 — tampon; 4 — arc de contact; 5 — fir aerian; 6 — şină. Trapez A, B, C şi D — yîrfurile trapezului; a — baza mare; b — baza mică; /i — înălţimea. Transfluxor cu două goluri 1, 2 şi 3 — căi de trecere a fluxului; it — înfăşurare de blocare; ia — înfăşurare de intrare; i8 — înfăşurare de ieşire. Transportor cu cupe 1 — alimentator; 2 — lanţ cu cupe; 3 — cupă; 4 — mecanism de acţionare; 5 — dispozitiv de descărcare; 6 — dispozitiv de întindere; 7 — siloz. Treaptă de cădere 802 Treaptă de cădere (hidrot.) Construcţie hidrotehnică amplasată pe un canal, destinată disipării energiei într-un punct de coborîre bruscă a fundului canalului. Treaptă geotermică (geol.) Diferenţă de adîncime dintre două puncte situate în scoarţa terestră, pe aceeaşi verticală, între care diferenţa de temperatură e de un grad. Valoarea medie a treptei geo-termice e de 35 m. Treaptă hidraulică (hidrot.) Cădere (sau creştere) longitudinală bruscă de nivel, într-un sistem hidraulic amenajat. Treaptă hidroenergetică (hidrot.) Zonă de creştere rapidă a energiei hidroelectrice, amenajate sau amenajabile, a unui curs de apă. Trecere 1 (tehn.) Fiecare dintre operaţiile succesive la care e supus un material în maşini de acelaşi fel. 2 (mine, tehn.) Partea din materialul ciuruit de un ciur sau de o sită, care a trecut prin ochiurile acestora. Trecere izolată (elt.) Dispozitiv pentru izolarea unei căi de curent electric la străbaterea unui perete. Trefilare (met.) Operaţie de tragere în sîrme a unui metal printr-o filieră, cu o maşină de trefilat, în care forţa de tracţiune asupra sîrmei e aplicată de către un cleşte legat de o tobă pe care se înfăşoară o sîrmă. Trefilarea se execută, de obicei, la rece şi, deci, materialul se ecrui-sează; de aceea el trebuie supus uneia sau mai multor recoaceri (după fiecare tragere). Treflă 1 (met.) Rozetă de antrenare cu trei sau patru aripi a unui cilindru de laminor sau a unei bare de cuplare de laminor. 2 (text.) Cusătură cu fir de bumbac, bumbac mercerizat, mătase sau găitan de fir, efectuată în formă de triunghi sau trifoi, la partea de sus a cutei de pe linia de mijloc a spatelui sau în alte părţi ale hainelor speciale. Treierătoare (agr.) Batoză (v.) pentru păioase. Treiler (transp.) Remorcă pentru transportarea de obiecte grele, alcătuită dintr-o platformă joasă care se sprijină, în spate, pe un tren dublu de roţi, iar în faţă, pe un vehicul motor. Tremă (poligr.) Semn grafic, format din două puncte care se aşază orizontal deasupra unei vocale, pentru a indica o modificare în pronunţare a sunetului respectiv (ex.: ă, 6). Tremie (tehn.) Pîlnie mare, cu secţiune pătrată, folosită pentru conducerea materialelor în bucăţi sau în granule, fie la dispozitivele de concasare sau de măcinare, fie la locul de înmagazinare. Trenl (tehn.) Ansamblu de două sau mai multe dispozitive, organe ale unui sistem tehnic, maşini-unelte etc., identice sau similare, asociate în serviciu (tren de aterizare, de laminor etc.). 2 (transp.) Convoi de vehicule similare legate între ele, remorcat de unu sau de mai multe vehicule motoare, sau antrenat prin cablu de tracţiune etc. Tren balador (mş.) Ansamblu de două sau mai multe roţi dinţate baladoare, fixate pe acelaşi arbore al unui schimbător de viteză. Tren de amerizare (av.) Ansamblu de organe prin care un hidroavion alunecă pe apă înainte de a decola sau după ce a amerizat. Tren de aterizare (av.) Ansamblu de organe prin care un avion alunecă pe pămînt înainte de a decola sau după ce a aterizat. Tren de impulsuri (elt., fiz., telc.) Succesiune de impulsuri conţinute într-un semnal. Tren de laminor (met.) Ansamblu de mai multe laminoare, cu dispozitivele şi instalaţiile de conducere a laminatelor, în care antrenarea cilindrilor se face la viteze de rotaţie astfel determinate, încît să rezulte, prin mai multe treceri, produsele finite sau intermediare dorite. Tren de unde (elt,, fiz., telc.) Fiecare dintre succesiunile de grupuri de unde 803 Triera întreţinute sau amortizate dintr-un mediu, care "se repetă într-un mod asemănător. Tren fix (mş.) Ansamblul roţilor dinţate fixate pe arborele intermediar al unui schimbător de viteză. Trenaj (mine) Transport minier în care vagonetele, cîte unul sau în convoi, sînt trase de un cablu ce se înfăşoară pe toba unui troliu. Trenograî (c.f.) Aparat pentru înregistrarea automată a mişcării trenurilor, în linie curentă, montat pe pupitrul aparatului de comandă de la postul central al unei instalaţii de comandă centralizată a circulaţiei. Trepan (petr. gaze) Sculă sau instrument montate la capătul inferior al garniturii de foraj, cu ajutorul căreia se realizează dislocarea rocilor din talpa sondei, la forajul percutant. Trepanul dislocă roca prin cădere liberă pe talpă, odată cu garnitura de foraj, iar rotirea sa se face în timpul cît nu mai este în contact cu talpa sondei (v. planşa CV). Trepidaţie (tehn.) Vibraţie verticală, rapidă şi de amplitudine mică, produsă de funcţionarea unor sisteme tehnice (maşini, vehicule în mers etc.), care se resimte în sistemele în care se produce sau în altele, vecine (ex. trepidaţiile unei fundaţii de maşină). Trepied (tehn.) Suport de lemn sau metalic alcătuit din trei picioare (= Triped). Triaj (c.f.) Staţie tehnică de cale ferată, în care se garează materialul rulant, se compun, se descompun, se recompun şi se aranjează pe direcţii trenurile de marfă sau de c&lători. Triangulaţie (geod., topogr.) a. Operaţie de stabilire, pe o zonă a suprafeţei Pămîntului, prin măsurători de unghiuri, a unei reţele de triunghiuri, indicată de puncte materializate pe teren, pornind de la o bază de lungime relativ mică. Trian-gulaţia serveşte la ridicări, prin raportarea punctelor terenului la vîrfurile triunghiuri-lor. — b. Reţea de triunghiuri ale unei ridicări topografice. Tri&sic (geol.) Prima perioadă din Era mezozoică (v. Clasificarea formaţiunilor scoarţei terestre). Tribord (constr. nav.) Partea dinspre dreapta a unei nave, privind de la pupa spre prova. Tricot (text.) împletitură din ochiuri, dînd o ţesătură. Tricotare (text.) Formare a ochiurilor unui tricou. Tricotarea se efectuează fie manual, cu ajutorul andrelelor, fie mecanizat, cu maşina de tricotat. Maşinile de tricotat se caracterizează prin modul de acţionare (manual sau mecanizat), prin numărul de fonturi şi forma lor, prin felul acelor folosite, prin numărul de ace, prin felul tricoului produs etc. Tricou (text.) Tip de împletitură obţinută pe cale manuală sau mecanică din unu sau mai multe fire textile, prin formare de ochiuri petrecute unul prin celălalt în rînd sau şir de ochiuri. Tricourile se împart astfel: după modul de producere, în tricouri simple- (dintr-un singur fir) şi tricouri urzite (dintr-un număr de fire egal cu numărul de ace din fon tură); după formă, în tricouri plane şi tubulare; după structura legăturii, în tricouri cu două feţe, cu desene, Jacquard etc. Tricromie (cin., foto.,poligr.) Ansamblul procedeelor fotochimice pentru reproducerea unui original prin descompunerea lui în trei cdpii, cîte una pentru fiecare culoare fundamentală (roşu, galben, albastru) şi realizarea cîte unui clişeu pentru fiecare copie, care', prin suprapunere, vor da copia policromă a originalului. Tridimit (mineral.) Formă alotropică a silicei, cristalizată în sistemul rombic, obţinută prin încălzirea cuarţului la temperaturi peste 870°. Triedru (mat.) Unghi solid format prin intersecţia a trei plane care trec prin acelaşi punct. Triere 1 (gen.) Alegere a elementelor dintr-o mulţime şi împărţire a lor pe categorii după anumite criterii. 2 (mine) Separare manuală a componenţilor unui minereu. Trifenilmetan 804 Trifenilmetan (chim.) Hidrocarbură solidă care conţine, în moleculă, trei radicali fenil legaţi de un atom de carbon. E substanţa de bază a unei clase de coloranţi. Trifenilmetan, coloranţi de ^ (ind. chim.) Coloranţi obţinuţi sub forma de leucobaze sau de leucoderivaţi, prin introducerea, în molecula trifenilmetanu-lui, a unor grupări amino, — NH2, sau hidroxil, —OH. Trigatron (elt.) Triodă cu catod rece, folosită ca releu sau ca tub de amorsare. Trigger (elt.) Sin. Circuit basculant (v.)} Circuit b ist abil (v.). Trigonometrie (mat.) Ramură a matematicii care se ocupă cu relaţiile matematice dintre valorile laturilor şi cele ale unghiurilor unui triunghi, folosind funcţiunile trigonometrice. Trigonometrie plană (met.) Trigonometrie care se ocupă cu relaţiile dintre laturile şi unghiurile triunghiurilor plane. Trigonometrie sferică (mat.) Trigonometrie care se ocupă cu relaţiile dintre laturile şi unghiurile triunghiurilor sferice. Trimer 1 (chim,) Polimer a cărui moleculă are greutatea moleculară egală cu triplul greutăţii moleculare a monomeru-lui care a fost polimerizat. 2 (transp.) Maşină pentru încărcarea în vehicule, prin aruncare, a materialelor granulare sau pulverulente. Trimorfism (chim.) Proprietate a unor substanţe de a putea cristaliza în trei sisteme deosebite. Trinitroceluloză (expl.) Substanţă explozivă pe bază de nitroceluloză, obţinută prin nitrarea bumbacului linters, a deşeurilor de bumbac sau a celulozei de lemn (= Fulmicoton, Bumbac exploziv). Trinitrofenol (chim.) Sin. Acid p i-c r i c (v.). Trinitroglicerină (chim.) Derivat ni-trie al glicerinei; exploziv puternic care, amestecat cu o pulbere inertă şi, uneori, cu alte substanţe, constituie diferitele dinamite. Trinitrotoluen (expl.) Substanţă cristalizată de culoare galbenă deschisă, obţinută prin acţiunea acidului azotic asupra toluenului, utilizată ca exploziv. (= Trotil). Trinom (mat.) Polinom alcătuit din trei termeni. Triodă (elt., fiz.) Tub electronic alcătuit dintr-un tub de sticlă din care s-a scos aerul şi în care au fost introduşi trei electrozi: un catod (filament), care, fiind încălzit, emite electroni, un anod către care sînt atraşi electronii emişi de filament şi o grilă metalică (grilă de comandă), purtătoare a unei sarcini electrice, cu ajutorul căreia poate fi reglat curentul ce străbate spre anod; serveşte ca amplificator, oscilator şi detector (v. planşa CV). Trioleină (chim.) Compus al acidului oleic cu glicerina. (=01eină). Trior 1 (alim.) Maşină folosită pentru separarea, după formă, a impurităţilor din boabele de cereale, din seminţele oleaginoase etc. Cele mai obişnuite tipuri de trioare sînt cele cilindrice şi cele cu discuri. Triorul cilindric e alcătuit dintr-un cilindru rotitor de tablă cu adîncituri (alveole emisferice); triorul cu discuri e alcătuit dintr-o serie de discuri de fontă cu alveole, fixate pe un ax. în timpul învîrtirii cilindrului, respectiv a discurilor, impurităţile (mai scurte) pătrund în alveole, în timp ce boabele de cereale sau seminţele oleaginoase (mai lungi) trec spre capătul de ieşire al maşinii. 2 (tehn.) Dispozitiv folosit pentru separarea, după dimensiuni, a materialelor granulare, alcătuit dintr-un cilindru rotitor, înclinat, format dintr-o serie de tole perforate, cele de la capătul de sus avînd găuri mai mici, iar cele de la capătul de jos, găuri mai mari. Se obţin, astfel, mai multe sorturi de material. E folosit în special la separarea grăunţelor de cereale şi la sortarea pietrei sparte (v. planşa CV). Trioxid de sulf (chim.) S03. Substanţă ce se prezintă în cristale albe şi care, prin combinare cu apa, dă acid sulfuric. 805 Troliu diferenţial Tripalmitină (chim.) Compus al acidului palmitic cu glicerina. (= Palmi* tină). Triped (tehn.) Sin. Trepied (v.). Triplă valvă (c.f.) Robinet de distribuţie cu trei căi, folosit în echipamentul de*frînă pneumatică al unui vehicul de cale ferată. Triplex (st. cer.) Material transparent alcătuit din două foi de sticlă lipite pe cele două feţe ale unei foi de celon, întrebuinţat ca geam de siguranţă. Tripoli (petrogr.) Sin. D i a t o m i t (v.), Kiselgur. Tristearină (chim.) Compus al acidului stearic cu glicerina. (= S t e a r i n ă). Tritiu (fiz.) Izotop cu gr. at. 3 al, hidrogenului, al cărui nucleu e alcătuit dintr-un proton şi doi neutroni; e folosit, uneori, ca trasor, fiind radioactiv. Triton (fiz.) Nucleul de tritiu. Triturare (chim., tehn.) Fărîmare (prin lovire şi frecare) a unei substanţe într-un mojar, în prezenţa unui lichid. Triunghi (mat.) Poligon cu trei laturi. Suma unghiurilor unui triunghi plan cu laturi drepte e de 180°, aria unui astfel de triunghi este A = hi/2, l fiind una dintre laturi şi h înălţimea corespunzătoare (v. planşa CV). Triunghi dreptunghic (mat.) Triunghi care are un unghi drept. Triunghi echilateral (mat.) Triunghi care are toate laturile egale. Triunghi isoscel (mat.) Triunghi care are două laturi egale. El are şi unghiurile opuse acestor laturi, egale. Triunghi plan (mat.) Triunghi care are ţoate laturile în acelaşi plan. Triunghi scalen (mat.) Triunghi care are toate laturile cu lungimi diferite. El are şi toate unghiurile diferite. Triunghi sferic (mat.) Triunghi de pe suprafaţa unei sfere, ale cărui laturi sînt arce de cerc. Trivalent (chim.) Care are valenţa trei. Troleibuz (transp.) Vehicul rutier pe pneuri pentru transport urban în comun, cu tracţiune electrică, care primeşte energia electrică prin două trolee în contact cu două fire aeriene (v.planşa CV). Troleu (transp.) Priză de curent a unui vehicul cu tracţiune electrică, care permite luarea energiei electrice de la o conductă electrică aeriană. Trolit (chim.) Material plastic obţinut din acetat de celuloză. Trolittil (chim.) Material plastic obţinut din polistiren. Troliu (tehn.) Dispozitiv folosit pentru deplasarea unei sarcini pe verticală, uneori şi pe orizontală sau pe un plan înclinat, alcătuit dintr-o tobă ce se poate roti în jurul axului ei şi pe care e înfăşurat un cablu, fixat, la una dintre extremităţi, de tobă, iar la cealaltă, de sarcina pe care trebuie să o deplaseze. Poate fi acţionat manual sau mecanizat, de obicei prin intermediul unor angrenaje demultiplicatoare care micşorează turaţia, permiţînd, astfel, mărirea puterii de ridicare, sau (cînd sarcina e mică) prin fricţiune (v. planşa CVI). (= parţial, Gra-n i c), Troliu de foraj (petr. gaze) Utilaj de foraj acţionat de motoare direct sau prin utilaje intermediare, care execută, cu ajutorul cablului şi al sculelor de foraj, manevrarea garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj. în mod obişnuit, prin intermediul troliului se transmite şi mişcarea de rotaţie la masa rotativă. Troliile clasice sînt alcătuite din trei axe, roţi dinţate, lanţuri, toba pentru cablu şi tamburele de frînare. Troliu de intervenţie (petr. gaze) Utilaj alcătuit din axe, roţi dinţate, lanţuri, tobă pentru cablu şi tambure de frînare, montat pe un vehicul pentru mobilitate, folosit la manevrarea materialelor tubu-lare şi a sculelor în sondele în exploatare, în scopul reparării acestora. Troliu diferenţial (tehn.) Dispozitiv mecanic de ridicare alcătuit din două tobe cu raze diferite, care au acelaşi ax şi pe care se înfăşoară, în sensuri opuse, Trolley 806 cele două capete ale unui cablu care susţine un scripete mobil. Viteza de deplasare a scripetelui mobil fiind proporţională cu diferenţa razelor celor două tobe, cu o forţă mică pot fi ridicate sarcini mari. Trolley (transp.) V. Troleu. Trolleybus (transp.) V. Troleibuz. Tromel (tehn.) Sită cilindrică rotitoare. Trompă (arh.) Element de construcţie care permite racordarea unui element de construcţie de un anumit contur (turlă, cupolă circulară sau poligonală) cu pereţi de susţinere avînd alt contur (pătrat etc.). Trompă cardanică (mş.) Manta protectoare a arborelui cardanic al unui autovehicul, articulată la un capăt şi solidarizată la celălalt cu carterul diferenţialului. Trompă de apă (fiz., tehn.) Aparat de laborator folosit pentru evacuarea parţială a gazelor dintr-un recipient, cu ajutorul unei vine de apă care antrenează gazele. Trompă de diferenţial (mş.) Manta protectoare a arborelui planetar al unui autovehicul, solidară sau solidarizată la un capăt cu diferenţialul, care susţine, la celălalt capăt, resorturile de suspensie. Tronconic (gen.) Calitate a unui corp de a avea forma de trunchi de con. Tronson (gen., tehn.) Porţiune distinctă dintr-un obiect sau dintr-o construcţie cu lungimea relativ mare, care se extinde în lungimea obiectului sau a construcţiei, despărţită de rest sau numai delimitată prin anumite repere. Troostită (met.) Constituent structural al oţelului cu caracter eutectoidic, care se formează fie la o călire cu mică viteză de răcire de la o temperatură joasă, fie la o revenire de circa 350—400°, prin descompunerea martensitei. Tropeolin (text.) Denumire a unor indicatori de culoare, folosiţi la verificarea acidităţii (bazicităţii) soluţiilor întrebuinţate în tehnologia chimico-textilă. Tropicallzare (tehn.) Ansamblu al operaţiilor necesare pentru a adapta o instalaţie la clima tropicală, adică la umezeală intensă şi la variaţie zilnică (ziua şi noaptea din perioada uscată) a temperaturii. Trotil (expl.) Sin. Trinitroto-luen (v.). Trubenizare (text.) Introducere a unor porţiuni de ţesătură în acetat sau fire din acetat de celuloză ori fire tratate cu răşini termoplastice, care conduc la un anumit grad de rigiditate, chiar la spălare. Truc (c.f.) Cărucior format dintr-un cadru montat pe două osii montate. De exemplu, boghiul este un truc. Truc de cimentare (petr. gaze) Agregat de pompare montat pe un camion, care serveşte la pomparea cu presiune a laptelui de ciment, în sondă, în operaţia de cimentare a unei sonde. Trunchi 1 (mat.) Corp geometric obţinut prin tăierea unui con sau a unei piramide cu un plan care nu întîlneşte baza. 2 (silo.) Parte din corpul arborelui, între rădăcină şi coroană, lipsită de crăci. Trupiţă (agr.) Ansamblu format din cormana (inclusiv fierul lat), bîrsa şi plazul unui plug. Trusă (gen.) Recipient în care se rînduiesc laolaltă unelte folosite la executarea unor operaţii complexe (sudare, depanare etc.). Tuaj (nav.) Operaţie de remorcare, de către o navă numită tuior, a altor nave în lungul unui curs de apă sau al unui canal, mai ales în sectoarele unde viteza apei e mare. Tub (tehn.) a. Piesă (de metal, beton, cauciuc, sticlă, material plastic etc.) în formă de cilindru cav, care comunică la cele două extremităţi cu exteriorul. Tuburile de metal, uneori şi cele de sticlă, cu lungime relativ mare în raport cu diametrul, se numesc ţevi. — b. Corp cilindric de mare lungime, alcătuit dintr-un înveliş de material plastic, textil sau alt material izolant, protejînd conductele Planşa CV Trăgătoare a ~ curbat, pentru linii de nivel; 6 — cu două perechi de lame; c — cu lame late; d — cu lamă oscilantă, cu şurub cu capul etalonat; e — trăgătoare simple. Diferite tipuri de trepane jbAO B' Triunghi A, B şi C — vlrfurile triunghiului; a, b şi c — laturile triunghiului; h — Înălţimea; m — mediane. Triodă (construcţie de principiu şi reprezentare simbolică) 1 — anod; 2 — grilă; 3 — catod; 4 — fila- ment. Schema unui trior 1 — pîlnie; 2 — material de sortat; 3 — site cu ochiuri din ce în ce mai mari (spre stînga); 4 — arbore principal; 5 şi 6 — material cu dimensiuni din ce în ce mai mici; 7 — angrenaj de antrenare. Troleibuz I.T.B. Tub Bergmann 808 electrice pe o porţiune; dacă se întinde pe toată lungimea lor, capătă denumirea de cablu. Tub Bergmann (elt.) Sin. T u b IP (v.). Tub Bourdon (fiz.) Tub metalic cu secţiune eliptică, curbat în arc de cerc şi închis ermetic, folosit în construcţia unor manometre şi a unor termometre înregistratoare. Tub capilar (fiz.) Tub cu diametrul interior mic, folosit la construcţia termometrelor cu lichid, a unor viscozimetre etc. Tub catodic (fiz.) Tub electronic care cuprinde, în principal, un tun electronic şi un ecran fluorescent, folosit în construcţia oscilografelor, a tuburilor de televiziune etc. Tub Crookes (fiz.) Tub de descărcare electrică într-un gaz la presiune foarte joasă, prin care trece un fascicul de radiaţie catodică. Tub cu undă progresivă (elt., telc.) Tub electronic cu vid folosit pentru amplificarea oscilaţiilor electromagnetice de foarte înaltă frecvenţă, alcătuit dintr-un tun electronic, un anod de accelerare, un dispozitiv magnetic pentru centrarea fasciculului electronic, un conductor metalic în elice prin a cărui axă trece fasciculul electronic, şi un colector de electroni. Tub de aspiraţie (mş.) a. Conductă care, într-o turbină hidraulică cu reacţiune, conduce apa de la rotor la nivelul din aval, folosind astfel o mare parte din energia pierdută prin instalarea turbinei la un nivel mai înalt decît nivelul aval. — b. Conductă care aduce fluidul la intrarea în rotorul pompelor hidraulice sau al ventilatoarelor. Tub de canalizare (hidrot.) Tub care se montează într-o instalaţie de canalizare pentru colectarea şi conducerea apelor uzate şi a apelor meteorice. Tub de coş (tehn.) Piesă de legătură, de secţiune variată, folosită pentru conducerea gazelor de ardere de la focarul linei instalaţii de încălzire la coş şi pentru căptuşirea coşurilor. Se fabrică din gresie ceramică sau din beton. Tub de drenaj (hidrot,) Tub de pămînt ars sau de beton simplu cu pereţii perforaţi, folosit la executarea drenurilor. Tub de forţă (fiz.) Ansamblul liniilor de forţă care trec prin punctele unei curbe închise. Tub de radiaţie X(fiz.) Tub de descărcare electrică în vid, în care electronii emişi de un catod lovesc un anticatod din care sînt emise radiaţii X. Tub de reactanţă telc.) Montaj cu elemente active de circuit, prezentînd două borne de acces, între care impedanţa echivalentă e practic pur reactivă. Valoarea reactanţei poate fi comandată printr-o tensiune aplicată din exterior. Tub descensor (mine) Tub cilindric de tablă, cu diametrul de 1—1,5 m, vertical, cu adîncimea de maximum 250 m, în care e montat un tobogan în elice, folosit uneori în mine la transportul descendent al unui produs minier, de obicei al cărbunelui. Tub digitron (cib., telc.) Tub electronic cu gaz, conţinînd în interior electrozi de forma cifrelor de la 0 la 8, întrebuinţat pentru afişarea rezultatelor în sisteme de măsură digitale. După electrodul căruia i se aplică semnalul, gazele se ionizează în jurul unui anume electrod» iar cifra respectivă devine luminoasă. Tub electronic (elt., fiz.) Tub de sticlă sau metalic, cu vid, sau care conţine un gaz, în care se găsesc cel puţin doi electrozi între care trece un curent electric datorit electronilor ce se deplasează în cîmpuri electrice şi, eventual, magnetice* Tub Geissler (fiz.) Tub de descărcare electrică într-un gaz la presiune joasă* folosit ca sursă de lumină (de ex. în reclamele luminoase). Tub IP (elt.) Tub izolant, uşor protejat* confecţionat din benzi de hîrtie înfăşurate şi lipite, impregnat cu bitum şi protejat cu o manta de tablă subţire de oţel, plumbuită; e folosit la instalaţiile electrice de interior şui) tencuială, pentru 809 Tulbureală protejarea conductelor electrice care se trag prin el. (= Tub Bergmann). Tub IPE (elt.) Tub izolant şi de protecţie, etanş, asemănător tubului IP, dar a cărui manta de protecţie e un tub de tablă de oţel laminată, cu grosimea de 1,3—3,5 mm, sudat pe generatoare sau tras, filetat la capete, folosit pentru instalaţii electrice exterioare. (== Tub Pan-z e r). Tub manometric (fiz.) Tub montat perpendicular pe axa unei conducte prin care curge un lichid şi cu ajutorul căruia se determină presiunea hidrostatică a lichidului în conductă, prin înălţimea la care lichidul se ridică în tub. Tub P (elt.) Tub de protecţie neizolant, confecţionat din tablă de oţel laminată, încheiat prin petrecerea marginilor tablei de-a lungul generatoarei, folosit pentru instalaţii electrice interioare sau exterioare, aparente. (= Tub Peschel). Tub Panzer (elt.) Sin. Tub IPE (v.). Tub Peschel (elt.) Sin. Tub P (v.). Tub pirometric (elt., tehn.) Cuplu termoelectric sau rezistenţă pirometrică, dispuse într-un tub de protecţie. Tub Pitot (fiz.) Tub în formă de L, care se aşază cu unul dintre braţe în lungul direcţiei de curgere a unui fluid, cu deschiderea în sensul contrar curgerii lui, folosit pentru a determina viteza şi debitul fluidului (v. planşa CVI). Tub sonor (fiz.) Dispozitiv pentru producerea sunetelor, alcătuit dintr-un tub avînd la unul dintre capete o lamă elastică sau o tăietură în formă de buză, care pot vibra cînd asupra lor se suflă un curent de aer. Tubul intră în rezonanţă pentru sunete de anumite înălţimi, pe care le întăreşte. Tuburile sonore constituie partea principală a instrumentelor muzicale de suflat. Tub telescopic (tehn.) Complex de tuburi astfel aşezate, încît pot luneca unul în celălalt şi pot alcătui, cînd sînt extrase unul din celălalt, o coloană foarte înaltă, mai lungă (de cîteva ori sau chiar de zeci de ori) decît primul tub care le conţine pe toate celelalte. Astfel de tuburi sînt folosite în construcţia lunetelor lungi, a trepiedelor pentru aparate fotografice etc. Tub Venturi (fiz.) Instrument folosit, pentru determinarea vitezei şi a debitului unei vine de fluid, prin măsurarea, presiunii dinamice a fluidului, alcătuit din două ajutaje unite la baza lor mică printr-o porţiune cilindrică, ajutajul de intrare a fluidului şi porţiunea cilindrică fiind legate la un manometru diferenţial.. Tub videocaptor (telc.) Tub electronic care lucrează ca traductor, transformînd imaginile luminoase în succesiuni de-semnale electrice, utilizat în televiziune.. Tubare (petr. gaze) Operaţie de consolidare a unei sonde prin introducerea unei coloane de burlane. Prin cimentarea. spaţiului inelar dintre gaură şi coloană,, se desăvîrşeşte consolidarea găurii şi se izolează fluidele din stratele străbătute^ de coloană. Tubing (petr. gaze) Sin. Coloană de extracţie (v.). Tubular (gen.) Calitate a unui corp' de a avea forma asemănătoare cu cea a unui tub. Tubulatură (tehn.) Reţea de ţevi care comunică între ele şi care sînt montate-într-un sistem tehnic (ex. tubulatura, unui cazan de abur). Tubulură (tehn.) a. Ştuţ. — b. Tubulatură (v.). Tuf calcaros (geol.) Rocă calcaroasă poroasă, formată prin depunerea calcarului din apele calcaroase care pierd o* parte din bioxidul de carbon. Unele tufuri calcaroase, cum e travertinul, se utilizează la placarea pereţilor construcţiilor. Tuf vulcanic (geol.) Rocă formată prin consolidarea depozitelor de cenuşă vulcanică ; se întrebuinţează în construcţii. Tuior (nav.) V. sub T u a j. Tulbureală 1 (fiz., tehn.) Sin. T u r b i-d i t a t e (v.). 2 (mine) Apă care are în suspensie grăunţi minerali. (= Pulpă). Tuliu 810 Tuliu (chim.) Tm. Element cu nr. at. 69; gr. at. 169,4. Face parte din familia pămînturilor rare. Tun electronic (fiz.) Aparat alcătuit dintr-un emiţător de electroni şi din dispozitive de concentrare, focalizare, accelerare şi deflexiune a electronilor, folosit pentru producerea şi dirijarea unui fascicul de electroni într-un tub electronic. Tunderea ţesăturilor (text.) Uniformizare a înălţimii firelor rezultate din scă-moşarea anterioară a ţesăturii sau a părului (la catifea, pluş). Tunel (constr.) Galerie subterană construită pentru trecerea unei căi de comunicaţie sau a unei reţele edilitare sub obstacole (munţi, ape, drumuri), (v. planşa CVI). Tunel aerodinamic (mec.) încăpere în formă de tunel echipată cu ventilatoare -şi cu o serie de aparate şi de instrumente de măsurat, folosită pentru încercări ale machetelor de elemente de avion şi ale machetelor de avion, în curenţi de aer sau de gaze grele. (= S u f1e r i e aerodinamică). Tunel de congelare (alim.) Cameră frigorifică de formă alungită pentru a ■corespunde unui volum limitat de aer răcit şi dirijat. în cameră se suspendă, pe linii metalice aeriene, carnea supusă păstrării sau congelării. Tunel de răcire (met.) Parte din transportul cu cărucioare, acoperită cu manta de tablă de oţel şi echipată cu tuburi de evacuare a gazelor degajate din forme, în care se obţine răcirea, pînă la temperaturi sub 500—300°, a pieselor turnate în forme. Tunel, efect de ^ (fiz. )V. Efect de tunel. Tungar (elt.) Tub electronic cu filament de tungsten (wolfram) în atmosferă de argon, folosit ca redresor, la încărcarea acumulatoarelor. (= Rectigon). Tungsten (chim.) Sin. Wolfram (v.). Tungstit (mineral.). W03. Oxid de wolfram natural, folosit, uneori, ca minereu de wolfram. Tur de orizont (topogr.) Observarea succesivă, cu teodolitul, a diferitelor puncte caracteristice din jurul unui punct de staţie, revenind cu luneta în poziţia de vizare a punctului de la care s-a pornit. E o operaţie de control al aparatului, veri-ficînd că suma unghiurilor orizontale măsurate e egală cu patru unghiuri drepte. Turaţie 1 (tehn.) Număr de rotaţii ale unui corp rotitor în unitatea de timp, de obicei, într-un minut sau într-o secundă. 2 (unit.) Număr de rotaţii pe secundă ale unui corp în mişcare circulară uniformă. Simbol rot /s. * Turaţie critică (tehn.) Număr de rotaţii care au o astfel de frecvenţă, încît provoacă prin rezonanţă eforturi considerabile în raport cu cele normale, axei şi corpului pe care sprijină ansamblul rotitor. Intervine în perioadele de trecere spre vitezele mai mari, îndeosebi la turbo-agregatele din centralele electrice. Efectul se înlătură prin scurtarea la minimum (mai puţin de cîteva secunde) a perioadei. Turaţie de regim (tehn.) Oricare dintre turaţiile corespunzătoare care asigură cea mai bună manevrare într-un anumit stadiu al funcţionării: < demarare, mers în goli frînare etc. Turaţie nominală (tehn.) Numărul de rotaţii cel mai favorabil sau maxim corespunzînd regimului de funcţionare al unui sistem rotitor. Turbă (geol.) Varietate de cărbune într-un stadiu de încarbonizare puţin avansat, în care nu toată materia vegetală a fost transformată în carbon. Turba constituie un combustibil de calitate inferioară. Turbide (met.) Metal de mare duritate sinterizînd carburi de titan, crom şi cu procente de nichel sau cobalt, foarte rezistent la oxidări, la temperaturi înalte şi la şocuri termice. Turbidimetru (fiz., tehn.) Nefelometru pentru măsurarea gradului de tulbureală al unei suspensii. 811 Turbină cu priză de abur Turbiditate (fiz., tehn.) a. Proprietate a unui mediu (suspensie, emulsie, soluţie coloidală) de a împrăştia radiaţiile luminoase, datorită particulelor pe care le conţine. (= T u 1 b u r e a 1 ă). — b. Mărime care caracterizează un mediu cu turbiditate în sensul de sub a, egală cu raportul dintre intensitatea luminii împrăştiate şi intensitatea luminii incidente. («= Tulbureală). Turbină (mş.) Motor cu rotor, alcătuit, în principal, dintr-o carcasă, ajutaje, stator şi rotorul solidarizat cu arborele turbinei; în rotor, uneori şi în stator, sînt fixate palete. Turbina transformă energia potenţială a unui fluid (agentul motor) în energie cinetică, iar pe aceasta, în energie mecanică a unor piese în mişcare de rotaţie. Turbină axială (mş.) Turbină la care drumul parcurs de agentul motor, de la intrarea pînă la ieşirea lui din turbina, e paralel cu arborele acesteia (ex. turbina hidraulică Jonval). Turbină centrifugă (mş.) Turbină ra-dială, la care agentul motor iese din turbină parcurgînd un drum dinspre arbore spre periferie (ex. turbina cu abur Ljungstrom). Turbină centripetă (mş.) Turbină ra-dială, la care agentul motor iese din turbină parcurgînd un drum dinspre periferie spre arbore (ex. turbina hidraulică Francis). Turbină cu abur (mş.) Turbină care foloseşte ca agent motor aburul. în turbine se foloseşte abur supraîncălzit, de obicei la 300—550°, dar se poate folosi şi abur de emisiune, de obicei de la un motor cu abur cu piston. Turbinele cu abur au randamentul cu circa 30% mai mare decît motoarele cu abur cu piston; de aceea sînt utilizate în centralele termoelectrice şi în centralele electrice care folosesc energia atomică, cum şi pe navele mari (v. planşa CVI). Turbină cu acţiune (mş.) Turbină la care transformarea energiei potenţiale a agentului motor în energie cinetică se produce numai în ajutaje sau în palete fixe. Turbină cu aer (mş.) Turbină care foloseşte, ca agent motor, aer comprimat. Turbină cu aer caid (mş.) Turbină care foloseşte ca agent motor aer comprimat, încălzit într-un schimbător de-căldură, prin arderea unui combustibil. Turbină cu apă (mş.) Sin. Turbină; hidraulică (v.). Turbină cu ardere internă (mş.) Turbina cu gaze la care arderea se face la volum: constant, comunicaţia dintre camera de-ardere şi compresor, respectiv rotorul turbinei, stabilindu-se cu intermitenţă. Turbină cu condensaţie (mş.) Turbină cu abur (v.) la care aburul trece direct din turbină într-un condensator. Turbină cu contrapresiune (mş.) Turbină cu abur (v.) la care, la ieşirea din turbină, aburul mai e folosit în diferite scopuri industriale (pentru încălzit, fiert,, uscat etc.). Turbină cu cupe (mş.) Sin. Turbină Pelton (v.). Turbină cu gaze (mş.) Turbină care foloseşte ca agent motor gaze de ardere produse într-o cameră de ardere ce face parte din instalaţia generală a turbinei. Turbină cu gaze cu circuit închis (mş.) Turbină cu gaze la care arderea se face" la presiune constantă; camera de ardere e în permanentă legătură cu compresorul de aer pentru ardere şi cu rotorul turbinei* întreaga instalaţie avînd mers continuu. Turbină cu gaze uzate (mş.) Turbină care lucrează cu gaze de evacuare de la un motor cu ardere internă, folosită pentru antrenarea compresorului de supra-alimentare a acestuia, în special la unele motoare cu autoaprindere şi cu electroaprindere pentru avioane şi automobile. Turbină cu o singură treaptă de presiune (mş.) Turbină cu acţiune avînd un rotor "cu un singur rînd de palete. Turbină cu prelevare de abur (mş.) Sin. Turbină cu priză de abur (v.). Turbină cu priză de abur (mş.) Turbină cu abur cu mai multe trepte, la Turbină cu reacţiune 812 -care se scoate abur dintr-o treaptă intermediară, pentru a fi folosit în scopuri industriale. (= Turbină cu prelevare de abur). Turbină cu reacţiune (mş.) Turbină Ha care transformarea energiei potenţiale .a agentului motor în energie cinetică se produce atît în ajutaje şi în paletele fixe, cît şi în paletele rotorului. Turbină cu trepte de presiune (ms.) Turbină cu acţiune sau cu reacţiune cu mai multe rotoare montate pe acelaşi •arbore, între care se găsesc statoare cu palete fixe. Transformarea energiei potenţiale a fluidului în energie cinetică se face parţial în fiecare rînd de palete fixe (la turbinele cu reacţiune, şi în fiecare rînd de palete mobile), astfel încît turaţia rotorului se reduce. La turbinele «cu reacţiune, diferitele rînduri de palete pot fi montate direct pe acelaşi arbore. Turbină cu trepte de viteză (mş,) Turbină cu acţiune, cu un rotor cu mai multe rînduri de palete, între care se găsesc rînduri de palete fixe montate pe carcasa turbinei; paletele fixe schimbă direcţia fluidului care iese din paletele rîndului precedent al rotorului, readucînd-o la direcţia iniţială, astfel încît fluidul poate acţiona paletele rîndului următor al rotorului. Prin această construcţie, se micşorează turaţia rotorului, care, în anumite cazuri, ar fi prea mare. Turbină cu vapori de mercur (mş.) Turbină care foloseşte ca agent motor vapori de mercur la temperatură înaltă (500 — 550° J şi presiune relativ joasă (7 — 8 ata), foarte asemănătoare turbinei cu abur, avînd însă un sistem de etanşare perfectă, de exemplu labirinturi în care se găseşte un gaz inert (de obicei azot) sub presiune. La ieşirea din turbină, vaporii sînt condensaţi într-un schimbător de căldură, prin amestecare cu apă, obţinîndu-se abur la presiune înaltă (30—40 ata), folosit la turbinele cu abur care funcţionează în paralel. Turbina cu vapori de mercur e folosită în centralele termoelectrice. Turbină Curtis (mş.) Turbină cu abur cu trepte de viteză, folosită la antre- narea maşinilor de lucru sau de forţă (pompe, ventilatoare, generatoare electrice) şi la propulsia navelor. Turbină de foraj (petr. gaze) Motor hidraulic de fund acţionat de puterea hidraulică a noroiului* de foraj pompat în garnitura de foraj, alcătuit dintr-o parte exterioară statoare şi o parte centrală rotoare. La partea centrală se montează sapa de foraj, căreia i se imprimă mişcarea de rotaţie şi acţionează asupra rocii din talpa sondei, pe’care o dislocă. (= Turbobur, Turbofor). Turbină elicoidală (ms.) Turbină hidraulică centrifugă, al* cărei rotor e construit în forma unei elice de, navă, putînd avea astfel o turaţie foarte înaltă; e folosită pentru căderi mici de apă şi debite mari. Turbină Francis (mş.) Turbină hidraulică cu reacţiune, centripetă, cu rotor cu palete nereglabile şi cu stator cu palete reglabile. Poate fi construită pentru debite de apă cît de mari şi pentru căderi de apă de 0,5—200 m. La turbinele Francis rapide, turaţia rotorului poate depăşi 500 rot/s (v. planşa CVI). Turbină hidraulică (mş.) Turbină care foloseşte ca agent motor un lichid, de obicei apa (în cazul turbinei de foraj, fluidul de sapă). Turbinele hidraulice pot avea arborele vertical sau orizontal; admi-siunea agentului motor poate fi tangenţială, radială, diagonală sau axială. Tui1-binele hidraulice sînt folosite la antrenarea unor maşini de lucru sau, mai ales, în centralele hidroelectrice. Turbină Kaplan (mş.) Turbină hidraulică elicoidală cu număr mic de pale, de obicei numai patru. Funcţionarea se reglează atît în stator, cît şi, de obicei, prin modificarea pasului palelor rotorului. Turaţia turbinelor Kaplan e de 400— 1 000 rot/s; sînt folosite, în general, la căderi mici de apă, cu debit mare. Turbină Laval (mş.) Turbină cu abur cu o singură treaptă de presiune. Are avantajul unei construcţii simple şi al unui gabarit mic, dar dezavantajul unui randament mic şi al unor viteze periferice mari. Turbinele Lavei se constru- Planşa CYI Părţile principale ale unui tunel a — secţiune longitudinală; b — plan de situaţie; 1 — portal; 2 — tranşee de acces; 3 — ziduri de sprijin; 4 — corpul tunelului; 5 — adăpost; 6 — puţ de aerisire. Tub Pitot 1 — priză de presiune statică ; 2 — priză de presiune totală; 3 — manometru diferenţial. . Troliu manual Turbină Francis cu arbore orizontal şi cu cameră de admisiune deschisă 1 — cameră de admisiune; 2 — stator; 3 — tub de aspiraţie cotit; 4 — canal de fugă; 5 — mecanismul dispozitivului de reglare; 6 — semi-cuplajul arborelui motor al turbinei. Turbopropulsor 1 — elice; 2 — difuzor; 3 — compresor; 4 — turbină; 5 — cameră de ardere; 6 — injector; 7 — efuzor. Turbină cu abur l — abur supraîncălzit; 2 — evacuarea aburului destins în condensator. Turbină Pelton 814 iese numai ca unităţi de puteri mici, la care consumul de " abur nu prezintă importanţă. Turbină Pelton (ms.) Turbină hidraulică cu acţiune, alcătuită dintr-un rotor cu cupe şi un injector cu 1—3 ajutaje (după debitul de apă). Debitul de apă se reglează cu ajutorul unui ac deplasabil în injector. Turaţia turbinei Pelton e de 4—30 rot/s; •e folosită la căderi mari de apă, cu debite relativ mici. (= Turbină cu cupe). Turbină radială (ms.) Turbină la care agentul motor intră paralel cu arborele turbinei. şi iese perpendicular pe acesta {ex. turbina cu abur LjungstrOm^. Turbion (mec.) Vîrtej. Turbionar (mec.) Calitate a mişcării unui fluid de a fi însoţită de vîrtej uri. Turboalternator (elt.) Turbogenerator de curent alternativ. Turbobur (petr. gaze) Sin. Turbină de foraj (v.). Turbocarotieră (petr. gaze) Motor de fund acţionat de puterea hidraulică a fluidului de foraj, avînd partea exterioară •rotoare, iar partea centrală statoare şi prevăzută cu o cavitate cilindrică ce serveşte ca tub carotier pentru înmagazinarea probei de rocă realizată de freza, frontală de foraj. Turbocompresor (mş.) Compresor alcătuit dintr-un stator şi un rotor, înzestrate cu palete, in care gazul se comprimă, de obicei, în mai multe etaje. Răcirea gazului se efectuează fie la fiecare etaj, fie după un grup de etaje, pentru a se obţine, printr-o compresiune cît mai apropiată de compresiunea izotermă, un cît mai mic consum de energie. Turbocompre-,soarele comprimă la presiuni de peste 2,5 ats. După direcţia pe care o are curentul de gaz în rotor, faţă de axa de rotaţie a acestuia, se deosebesc turbo-compresoare radiale şi axiale. Turbocom-presoarele sînt folosite în industriile metalurgică, minieră, chimică etc., la transportul gazelor, la turbinele cu gaze, cum .şi pentru comprimarea gazelor în laborator, unde s-a ajuns la presiuni de 7000 at. ( = C o m p r e s o r cu rotor). Turboîor (petr. gaze) Sin. Turbină de foraj (v.). Turbogenerator (elt.) Grup generatbr electric alcătuit dintr-un generator electric cuplat cu o turbină cu abur sau cu gaze. Turbopompă (mş.) Agregat alcătuit dintr-o pompă (de obicei pompă cu rotor) şi o turbină, folosit pentru debite de pompare foarte mari, pentru dublarea pompelor de alimentare a căldărilor de abur, a pompelor de ulei ale turbinelor etc. Turbopropulsor (tehn.) Agregat alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia prin elice a unui avion. O parte din energia produsă de turbină e folosită pentru antrenarea compresorului, care trimite aerul comprimat în camera de ardere a turbinei, iar cealaltă, pentru antrenarea elicei avionului. La ieşirea lor din turbină prin efuzor, gazele de ardere produc şi ele o forţă de tracţiune suplimentară. E cel mai indicat propulsor pentru avioanele de mare viteză (dar subsonică) şi care necesită o mare forţă de tracţiune (v. planşa CVI). Turboreactor (tehn.) Reactor alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia prin reacţiune a unui avion. Energia produsă de" turbină e folosită pentru antrenarea compresorului, care trimite aerul comprimat în camera de ardere a turbinei. înaintarea avionului se datoreşte forţei de reacţiune a gazelor de ardere, la ieşirea lor din turbină prin efuzor. E cel mai indicat propulsor pentru avioanele de foarte mare viteză (supersonică) (v. planşa CVII). Turboreactor cu dubiu circuit (tehn.) Agregat asemănător turboreactorului, de care se deosebeşte prin faptul că are un al doilea compresor, de joasă presiune (un ventilator), calat pe acelaşi ax cu turbina, totul fiind montat într-o a doua carcasă, creîndu-se astfel, între carcasa principală şi această a doua carcasă, un spaţiu inelar. Ventilatorul aspiră din atmosferă o mare cantitate de aer, lucrînd astfel, fie ca o elice într-un tunel (cea ce constituie un avantaj, în special la viteze 815 Turn Gay-Lussae mari, dar subsonice), fie pentru a mări cantitatea de fluid care iese prin efuzor, ceea ce îi măreşte puterea. De obicei are două rotoare cu axe coaxiale, ca şi turbo-propulsorul. E o construcţie intermediară între turboreactor şi turbopropulsor. Turboseter (text.) Dispozitiv al maşinii de filat pentru amestecarea fibrelor scurte de provenienţă diferită (melana etc.), detensionîndu-le prin aburire în vid şi făcîndu-le, astfel, apte de a putea fi vopsite cu nuanţă uniformă. Turbostapler (text.) Dispozitiv de întindere şi rupere în fire scurte, de lungime asemănătoare celei a firelor de lînă sau de bumbac, a firului continuu debitat de maşina de filat fibre sintetice. Turbosuflantă (mş.) Suflantă alcătuită dintr-un stator şi din unu sau mai multe rotoare cu palete, folosită pentru a comprima un gaz pînă la presiuni de 0,5— 2,5 ats. Turbosuflantele pot fi antrenate de o turbină sau de un motor electric. După direcţia pe care o are curentul de gaz în rotor, faţă de axa de rotaţie a acestuia, se deosebesc tiirbosuflante ra-diale şi turbosuflante axiale. Sînt folosite la furnale şi convertizoare, în indus-striile minieră, chimică etc. (= Suflantă cu rotor). Turboventilator (mş.) Agregat alcătuit dintr-un ventilator şi o turbină care îl antrenează; turboventilatorul folosit pentru realizarea tirajului forţat la locomotive funcţionează cu abur de emisiune. Turlă (petr. gaze) Construcţie din grinzi cu zăbrele, de lemn sau metalice, avînd forma de trunchi de piramidă sau de A şi care, fiind echipată cu sculele de foraj în ansamblul unei instalaţii de foraj, serveşte la susţinerea sau manevrarea materialelor tubulare (garnitură de foraj, coloane de tubaj etc.) în sondă, în timpul forării ei sau în timpul operaţiilor de exploatare (v. planşa CVII). Turlist (petr. gaze) Muncitor care lucrează la montarea şi demontarea turlelor. Turn (constr.) Construcţie cu înălţime mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosită la susţinerea unor instalaţii sau pentru a da efecte decorative. Materialele folosite depind de dimensiunile turnului.. Turn de absorbţie (ind. chim.) Turn pentru separarea gazelor solubile dintr-un amestec de gaze, prin dizolvarea lor într-un solvent lichid convenabil. Amestecul de gaze e introdus pe la baza turnului şi întîlneşte, în contracurent, lichidul introdus pe la partea superioară şi repartizat pe o suprafaţă mare prin talere cu clopote sau prin corpuri de umplutură- Turn de extracţie (mine) Construcţie înaltă din grinzi cu zăbrele (de lemn* metalice sau de beton armat) situată deasupra unui puţ de extracţie, şi care susţine, la partea ei superioară, moletele* respectiv roata Koepe, ale unei instalaţii de extracţie. Turn de lansare (nav. cosm.) Dispozitiv în formă de turn alcătuit din grinzi cu zăbrele de care se sprijină şi care ghidează la demarare rachetele cosmice. Turn de preînălbire (hîrt. cel.) Instalaţie pentru albirea celulozei cu clor, alcătuită, în principal, dintr-o căldare verticală căptuşită cu cărămidă. Turn de răcire (tehn.) Construcţie înaltă poliedrică, de lemn sau de beton armat* de diferite forme şi dimensiuni, folosită la răcirea apei de răcire care circulă în circuit închis într-o instalaţie, pentru a putea fi folosită din nou. Răcirea se realizează prin contactul apei calde cu aerul rece care circulă printr-un coş central (v. planşa CVII). (= Gradier). Turn de săpare (mine) Construcţie înaltă din grinzi cu zăbrele, situată deasupra unui puţ în curs de săpare, în care se montează utilajul pentru manevrat cablurile cu care se acţionează instalaţiile din puţ. Turn de uscare (ind. chim.) Coloană cilindrică verticală folosită pentru uscarea unui gaz, prin absorbţia vaporilor de apă din acel gaz de către o substanţă higroscopică. Turn Gay-Lussac (ind. chim.) Turn din instalaţia de fabricare a acidului sulfuric prin procedeul camerelor de plumb, în care sînt reţinuţi oxizii de azot Turn Glover 816 •ce vin din camerele de plumb şi sînt dizolvaţi în acid sulfuric, trimis apoi în turnul Glover. Turn Glover (ind. chim.) Tura din instalaţia de fabricare a acidului sulfuric prin procedeul camerelor de plumb, în care se concentrează acidul sulfuric şi se îndepărtează oxizii de azot pe care-i conţine acidul venit din turnul Gay-Lussac. Turnare 1 (st. cer.) Obţinere a unor produse ceramice (faianţă, porţelan) prin transformarea acestora în pastă suficient de umedă şi introducerea lor în forme de ipsos. O parte din umezeală e absorbită de ipsos şi, pe măsura uscării, masa ceramică se contractă, dezlipindu-se de formă. 2 (tehn.) Operaţie de introducere într-o formă a unui material lichid sau în stare plastică. Materialul se întăreşte ulterior fie prin răcire (metale etc.), fie în urma unor reacţii chimice (betoane etc.). Turnarea se face în forme permanente sau temporare, prin gravitaţie, prin centrifugare, sub presiune (prin injecţie sau presare). Turnare centrifugă (met., tehn.) Procedeu de turnare în forme care se rotesc cu viteză mare şi în care, sub acţiunea forţei centrifuge,] materialul e proiectat pe pereţii lor. Materialul solidificîndu-se de la exterior spre interior, se obţin piese cu structură densă şi fină. Acest procedeu e folosit în special la turnarea pieselor cave, în formă de corp de revoluţie. Turnare continuă (met.) Obţinere a pieselor direct din metalul lichid, netrecut prin faza lingoului. Uşurează şi ieftineşte operaţia, mărind totodată calităţile pieselor obţinute (v. planşa GVII). Turnarea plăcilor de stereotipie (poligr.) Reproducerea după o matriţă a reliefului indicat prin turnarea unui anumit aliaj metalic în formă de placă. Turnătorie 1 (met.) Atelier în care se efectuează operaţii de turnare. Instalaţiile unei turnătorii sînt: cuptoarele de topire a metalelor, maşinile de format, instalaţiile de preparare a amestecului pentru formare, uscătoria pentru forme, instalaţiile de transport al oalelor de turnat, instalaţiile de sablare etc. 2 (poligr.) Atelier în care se pregătesc, din aliaje convenţionale: litere, linii,/ ornamente folosite în tipografie; în locul formelor se utilizează matriţe metalice, piesele putîndu-se turna mecanic şi rapid cu ajutorul unor maşini speciale. Turnesol (chim.) Colorant extras din anumite specii de licheni, întrebuinţat ca indicator, deoarece în mediu acid capătă culoare roşie, iar în mediu alcalin, culoare • albastră. Turnetă (poligr.) Aparat centrifug folosit la depunerea în peliculă uniformă şi la uscarea stratului fotosensibil pe plăcile metalice sau pe piatra litografică, la execuţia formelor pentru tipar înalt, plan. Turnichet (alim.) Masă rotativă pe care se aşază, manual sau automat, sticlele spre a fi umplute cu lichide şi apoi debitate pe o platformă de ambalaj. Turnus (tehn.) Interval de timp în care se efectuează complet un anumit proces, o anumită operaţie sau deplasare (ex: plecarea, întoarcerea şi pregătirea pentru o nouă plecare a unei locomotive la depoul ei; a unei nave care face curse regulate în portul ei etc.). Turtă (tehn.) Material plastic sau aglomerat fasonat prin presare sau turtire, de formă plată apropiată de forma unui disc. Turtă oleaginoasă (agr., alim.) Turtă obţinută din resturile de la presarea seminţelor oleaginoase după extragerea uleiului şi aglomerare. Servesc ca hrană pentru vite sau ca îngrăşămînt agricol; uneori, uleiul pe care îl mai conţin e extras cu ajutorul unor solvenţi. Turtire (tehn.) Deformare plastică prin presiune, în cursul căreia una dintre dimensiunile unui obiect se reduce mult în raport cu cea anterioară, fără a fi fost divizat. Tusah (text.) Sin. Tussor (v.). Tussor (text.) Mătase naturală produsă de viermii sălbatici Antheraea Peruyi. (= Tusah). Planşa CVII Turboreactor cu compresor axial 1 — difuzor; 2 — compresor; 3 — turbină; 4 — cameră de ardere; 5 — injector; 6 — efuzor. i — oală de turnare; 2 — oală intermediară; 3 — cristalizator; 4 — zonă de răcire secundară; 6 — sistem de extragere; 6 — dispozitiv de îndoire ; 7 — canal de îndoire; 8 — maşină de îndreptat. Turn de răcire 1 — coş; 2 — jgheaburi de distribuţie; 3 — grătar de împrăştiere; 4 — bazin cu apă răcită; 5 — rezervor de aspiraţie a apei răcite; 6 — jaluzele pentru reglarea debitului de aer; 7 — scară; 8 — intrarea apei calde; 9 — intrarea aerului. Turle piramidale a — turlă de lemn; b — turlă metalică. Tuş 818 Tuş 1 (ind. chim.) Cerneală neagră permanentă, preparată prin amestecarea negrului de fum cu o soluţie, în apă, de gelatină, gumă arabică sau alte substanţe fixatoare şi întrebuinţată la desenarea planurilor şi a originalelor pentru litografie. 2 (poligr.) Cerneală rezistentă la apă, puternic imprimabilă, preparată cu ajutorul granulelor foarte fine ale negrului de fum. Tuşare (tehn.) Control al planeităţii sau al netezimii unei suprafeţe metalice de contact sau de sprijin a unui organ de maşină, a unui calibru etc., cu ajutorul plăcii de tuşare, al riglei de tuşare, al prismei de tuşare. Operaţia constă în întinderea unui film de vopsea de ulei pe suprafaţa piesei cu care se controlează şi în aplicarea acesteia pe suprafaţa de controlat. Părţile proeminente ale supra- feţei, care apar colorate (pete de tuşare), sînt îndepărtate cu ajutorul răzuitorului. Tuşeu (text.) Senzaţie provocată de pipăirea cu mîna a unei ţesături pentru a constata gradul de fineţe al suprafeţei. Tută (petr. gaze) Sculă de instrumentaţie avînd conturul exterior cilindric, iar cel interior, tronconic, cu pereţii filetaţi şi echipaţi cu canale longitudinale; serveşte la tăierea filetului şi înşurubarea în jurul capătului superior al prăjinilor rămase în sondă şi care trebuie extrase la suprafaţă. Tweed (Se citeşte tuid.) (text.) Stofă fină de lînă cu fibre lungi, cu greutate mare în raport cu grosimea lor, care prin coloritul diferit al firelor dă desen ecosez. Tynex (text.) Fibră poliamidică ‘ cu rezistenţă apreciabilă şi bune proprietăţi tinctoriale. T Ţaglă (met.) Semifabricat din oţel obţinut din blumuri, cu secţiunea pătrată, cu latura de 60—210 mm şi cu muchia rotunjită, întrebuinţat spre a fi laminat în bare sau la forjarea de piese. (= B i 1 e t ă). Ţaglă plată (met.) Ţaglă cu secţiune dreptunghiulară. (— S1 e h). Ţapapie (nav.) Manevră fixă, înfăşurată pe vergă, folosită pentru a susţine pe marinarii care lucrează în arboradă. (=Ţapap). Ţapină (silv.) Unealtă de oţel cu vîrf ascuţit, fixată la capătul unei cozi de lemn, cu care se manevrează buştenii (v. planşa CVIII). (=Sapină). Ţeavă (tehn.) Piesă metalică rigidă, în ' formă de cilindru cav, cu lungimea mare în raport cu diametrul, folosită pentru transportul corpurilor fluide şi, uneori, în alte scopuri (susţinere, în construcţii metalice). Ţevile se fabrică prin laminare, tragere, sudare, uneori şi prin turnare, nituire sau presare. Se îmbină, prin sudare, cu manşoane filetate sau cu flanşe, pentru a forma conducte. Termenul e folosit uneori şi pentru tuburile lungi de sticlă sau de material plastic (v. planşa CVIII: Scheme de metode de fabricare a ţevilor prin laminare). 2 (text.) Tub tronoonic sau cilindric, cu suprafaţa netedă sau riflată, de carton, de lemn, uneori metalic, folosit în ţesătorii pentru depunerea pe el a firelor (ţevuire) care vor fi întrebuinţate pentru bătătură. Ţeavă cu nervuri (tehn.) Ţeavă cu nervuri exterioare transversale, care îi măresc suprafaţa de schimb de căldură, folosită la construcţia preîncălzitoarelor şi a radiatoarelor. Ţeavă de admisiune (mş.) Ţeavă prin care agentul motor (amestec combustibil-aer, abur etc.) e condus la orificiul de admisiune în cilindrul unui motor. Ţeavă de apă (tehn.) Ţeavă prin care circulă apa, la un cazan acvatubular. Ţeavă de eşapament (mş.) Ţeavă prin care gazele de ardere ies în atmosferă din toba de eşapament a unui motor cu ardere internă. Ţeavă de evacuare (mş.) Conductă dintre colectorul de evacuare şi toba de eşapament, prin care trec gazele de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă. Ţeavă de flacără (termot.) Ţeavă metalică cu diametru mare, din interiorul anumitor cazane de abur, în care e aşezat focarul şi care conduce gazele de ardere. (= Ţeavă de foc). Ţeavă de foc (termot.) Sin. Ţeavă de flacără (v.). Ţeavă de fum (termot.) Ţeavă montată în unele cazane, prin care gazele de ardere fierbinţi trec de la focar, la camera de fum. Ţeavă de oţel sudată (met.) Tub metalic obţinut’ dintr-o bandă metalică, căreia i se dă, în stare plastică, transversal, o curbură, sudînd apoi cele două extremităţi ale lăţimii benzii, de-a lungul ţevii. Ţeavă de oţel turnată (met.) Tub metalic obţinut prin turnare centrifugă. Ţeavă extrudată (met.) Tub metalic obţinut prin trecerea forţată a metalului adus în stare plastică printr-o matriţă, care-i dă forma convenabilă. Calitatea Ţeavă fără cusătură 820 produsului e mult superioară oricărei alte forme de obţinere a ţevii. Ţeavă fără cusătură (tehn.) Tub metalic obţinut prin laminare, în care se efectuează perforarea la cald a unui lingou, sau prin tragerea materialului în jurul unui profil adecvat. Ţeavă fierbătoare (termot.) Ţeavă de oţel special, rezistent la foc, folosită în construcţia unor cazane de abur şi pentru circulaţia aburului şi a apei fierbinţi în instalaţii industriale sau de încălzire centrală. Ţeavă galvanizată (tehn.) Ţeavă trasă sau sudată, acoperită cu un strat protector de zinc pentru a rezista la coroziune, folosită, în special, pentru conductele de apă potabilă. Ţeavă neagră (tehn.) Ţeavă trasă sau sudată, fără strat de protecţie special. Ţeavă sudată (tehn.) Ţeavă fabricată prin sudarea longitudinală sau în spirală a unei fîşii de tablă, corespunzător curbată. Ţeavă trasă (tehn.) Ţeavă fără sudură, fabricată fie prin tragere, fie cu ajutorul bacului împingător, la care blocul metalic, cald, e perforat axial, cu ajutorul unui dorn acţionat de o presă hidraulică orizontală. Ţepuşă (tehn.) Bară de lemn sau de metal montată în părţile laterale ale platformei unui vehicul (căruţă, autocamion, vagon de cale ferată), pentru a împiedica materialele încărcate să cadă din vehicul. Ţesătorie (text.) Fabrică în care se prelucrează firele textile pentru a produce ţesături. Ţesătură (text.) Produs textil obţinut prin ţesere. Ţesere (text.) Operaţie de confecţionare a unei ţesături, prin petrecerea unor fire textile (bătătura) printre altele, aşezate în lungul ţesăturii (urzeala), fără înnodare, după un model variabil, numit legătură. Operaţia se execută la războaie de ţesut manuale sau mecanice. Ţest (piei.) Scheletul rigid al unor părţi componente ale harnaşamentului (şa, samar etc.) Ţevuire (text.) Depănare (manuală sau mecanică) a firelor textile de pe bobine, sculuri etc., pe ţevile care vor fi introduse în suveici. Ţicling (tehn.) Sin. Răzuitor (v.). Ţigaie (text.) Lînă a unei rase de oi cu acelaşi nume, de fineţe mijlocie, suplă, cu 6—7 ondulaţii pe centimetru, cu lungimea medie a fibrei de 6—12 cm. Ţiglă (constr.) Placă mică, în general dreptunghiulară, fabricată din sticlă, ciment sau pămînt ars, folosită ca-înveli-toare la acoperişuri (v. planşa GVIII). Ţine (lemn) Fiecare dintre cepurile tăiate la extremitatea a două seînduri care se îmbină în unghi, ieşindurile uneia intrînd în golurile celeilalte seînduri (v. planşa GVIII). Ţincvais (chim.) Alb de zinc. Ţipirig (chim.) Sin. Clorură de amoniu (v.). Ţiţei (petr. gaze) Sin. Petrol (v.). Ţol (unit.) Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 25,399 9 mm, folosită, în special, în ţările germanice şi anglo-saxone. în ţara noastră nu se mai foloseşte decît rareori, pentru indicarea dia-metrelor de ţevi şi la filete. Ţunder 1 (met.) Arsură. 2 (mine) Fitil Bickford. (Termen minier.) Ţurcană (text.) Lînă de oaie, aspră, groasă, neomogenă, cu ondulaţii puţine (pînă la trei ondulaţii pe centimetru), cu lungimea medie a fibrei de 13—26 cm. Ţuzaţ (poligr.) Clei de valuri cu procent mare de glicerină, folosit la recondi-ţionarea celui uzat, pentru a-i reda elasticitatea şi rezistenţa normală, redusă după topiri repetate. Planşa CVIII 'in o b c Ţapine a — uzuală universală; b şi c — folosite In depozite. Ţincuri a — drepte; b — în coadă de rîndunică ascunse (invizibile). ir /-/ a Ţigle solz a — ţiglă solz de argilă; b — ţiglă solz de sticlă. 1 * Scheme de metode de fabricare a ţevilor prin laminare a — laminare cu perforare, cu cilindri calibraţi oblici (procedeul Mannesmann); b —■ laminare cu perforare, cu cilindri tronconici oblici; c — laminare de calibrare pe mandrină, cu cilindri profilaţi orizontali; d — laminare cu tren universal, cu cilindri profilaţi; e — laminare de calibrare pe mandrină, cu tren universal, cu cilindri cu axele la 45° faţă de orizontală; f — laminare de netezire pe mandrină, cu cilindri tronconici oblici; 1 — cilindri orizontali; V — cilindri tronconici oblici; 2” — cilindru vertical; I”’ — cilindri cu axele la 45° faţă de orizontală; 2 — piesă de prelucrat; 3 — mandrină; 4 — sensul de rotire al cilindrilor; 5 — sensul de înaintare al piesei; 6 — discuri de ghidare. u U (chim.) Simbol pentru elementul Uraniu. TJX (unit.) Simbol pentru unitatea X. Ud (fiz., tehn.) Calitate a unui material solid de a conţine o cantitate de lichid mai mare decît cea reţinută prin adeziune, respectiv a unui gaz de a conţine picături de lichid în suspensie. V. şi Umed. Udare (fiz., tehn.) a. Adăugare a unui lichid în masa unui material, într-o cantitate mai mare decît cea reţinută numai prin adeziune. — !)• Adăugare, într-o masă de gaz, a unei cantităţi de lichid în formă de picături. V. şi Umezire. Ulei (ind. chim.) a. Lichid vîscos, insolubil în apă, mai uşor decît aceasta. Uleiurile sînt fie unele grăsimi vegetale sau animale (uleiuri vegetale, respectiv animale), fie amestecuri de hidrocarburi (uleiuri minerale), fie unele substanţe mirositoare extrase din plante (uleiuri eterice), fie anumite fracţiuni de la distilarea lemnului, a cărbunilor etc. — b. Produs obţinut prin distilarea gudronului, rezultat, la distilarea între 400° şi 600°, a cărbunilor bruni; e întrebuinţat, uneori, drept combustibil în motoare şi la operaţii de încălzire speciale. Ulei alb (ind. chim.) Produs mineral incolor, obţinut prin rafinarea parafinei şi întrebuinţat la prepararea unor produse cosmetice. Ulei animal (ind. chim.) Ulei extras din corpul unui animal. Se întrebuinţează uleiul de balenă (în tăbăcărie, în industria săpunului), uleiul de ficat de morun (în farmacie, sub numele de untură de peşte), uleiul de oase etc. Ulei asfaltic (drum.) Produs bituminos fluid, obţinut din gudronul de ţiţei sau din amestecuri de asfalt cu anumite produse distilate din ţiţei. E folosit pentru asfaltare la rece. Ulei comestibil (alim.) Grăsime vegetală alimentară (de floarea-soarelui, măsline, seminţe de dovleac, arahide, soia, sîmburi de struguri etc.), lipsită de substanţe toxice. Ulei compoundat (tehn.) Ulei mineral întrebuinţat la ungerea maşinilor navelor, căruia i s-a adăugat, în mică proporţie, ulei suflat (mărind astfel aderenţa şi lu-brifianţa), pentru ca să formeze uşor o emulsie apoasă stabilă care răceşte lagărele maşinilor. (= Ulei de navă). Ulei de cilindru (tehn.) Ulei mineral întrebuinţat la ungerea cilindrilor motoarelor cu abur. Pentru motoarele cu abur saturat, punctul de aprindere al uleiului trebuie să fie de peste 240°C, iar viscozitatea lui, de circa 4°Engler la 100°C. Ulei de copite (tehn.) Ulei animal nesi-cativ, obţinut din copitele bovinelor. E folosit la ungerea mecanismelor de precizie. Ulei de creozot (chim. ind.) Fracţiune uleioasă obţinută la distilarea lemnului între 130° şi 270°; e întrebuinţat la impregnarea lemnului. Ulei de fuzel (alim.) Sin. F u z e 1 (v.). Ulei de in (ind. chim.) Ulei vegetal din seminţe de in. E un ulei sicativ întrebuinţat în alimentaţie, iar fiert sau polimerizat, la prepararea lacurilor, a vopselelor şi a chiturilor, la fabricarea linoleumului, la încleierea fibrelor textile etc. 823 Ulei sicativ Ulei de lemn chinezesc (ind. chim.) Sin. Ulei de t u n g (v.). Ulei de măsline (alim.) Ulei vegetal obţinut prin presarea pulpei mărunţi te a fructelor măslinului, cum şi prin extragerea cu solvenţi a turtelor rămase după presare. E întrebuinţat în alimentaţie. Ulei de mentă (alim.) Ulei eteric obţinut prin antrenare cu vapori de apă din mentă; e întrebuinţat în parfumerie, la aromatizarea unor produse de cofetărie etc. Ulei de navă (tehn.) Sin. Ulei c o m-poundat (v.). Ulei de oase (ind. chim.) Ulei animal obţinut din resturile de oase ale animalelor mari, întrebuinţat ca lubrifiant pentru mecanismele de precizie. Ulei de palmier (ind. chim.) Ulei extras din fructele unor specii de palmier, întrebuinţat la fabricarea unor săpunuri. Ulei de pin (ind. chim.) Ulei extras din gudroanele rezultate la distilarea lemnului de pin, întrebuinţat ca spumant în flo-taţie. Ulei de ricin (ind. chim.) Ulei extras din seminţele de ricin, întrebuinţat la compoundarea uleiurilor minerale, la fabricarea uleiurilor sulfonate, a unor coloranţi etc., cum şi ca purgativ. Ulei de roşu turcesc (ind. chim.) Ulei de ricin sulfonat în anumite condiţii, întrebuinţat în vopsitoria textilă sau în tăbă-cărie, la vopsirea cu roşu de anilină. Ulei de transformator (eh.) Ulei mineral folosit ca izolant în transformatoarele electrice; trebuie să fie perfect uscat şi inoxidabil, să aibă rigiditatea electrică suficientă, pierderi dielectrice mici etc. Ulei de tung (ind. chim.) Ulei obţinut din fructele unei plante originare din Extremul Orient. E un ulei foarte sicativ; amestecat cu alte uleiuri sicative şi cu anumite răşini, e întrebuinţat la prepararea lacurilor de calitate superioară. (=Ulei de lemn chinezesc). Ulei emulsionat (tehn.) Amestec de ulei cu apă şi săpun, sub forma unei emulsii stabile, întrebuinţat la răcirea uneltelor de aşchiere a metalelor, în timpul prelucrării. Ulei eteric (ind. chim.) Substanţă mirositoare, cu aspect uleios, extrasă din anumite plante. Unele uleiuri eterice sînt întrebuinţate în industria parfumurilor, în medicină etc. Ulei fiert (ind. chim.) Ulei vegetal amestecat la cald cu o substanţă sicati-vantă, în scopul obţinerii unui ulei sicativ. Ulei grafitat (tehn.) Ulei mineral căruia i s-a adăugat grafit coloidal pentru a-i îmbunătăţi proprietăţile de lubrifiere, grafitul formînd o peliculă la suprafaţa pieselor în contact. Ulei lubrifiant (tehn.) Ulei mineral întrebuinţat ca lubrifiant. Trebuie să adere la suprafeţele pieselor între care e introdus, să aibă o anumită viscozitate, să fie cît mai stabil la acţiunea căldurii şi a agenţilor chimici, să nu fie corosiv etc. Ulei mineral (ind. chim.) Ulei obţinut prin distilarea ţiţeiului. Se fabrică multe tipuri de ulei mineral, cu diferite întrebuinţări, ca: lubrifiant, dielectric, lichid răcitor, insecticid în agricultură etc. Ulei pentru motoare (tehn.) Ulei lubrifiant întrebuinţat la ungerea motoarelor termice. Ulei regenerat (tehn.) Ulei obţinut din uleiurile minerale uzate, curăţindu-le de apă, de particule metalice, de cărbune şi de alte impurităţi, prin filtrare, prin centrifugare în aparate speciale sau prin tratare cu pămînturi active. Ulei semisicativ (ind. chim. Ulei vegetal care, întins într-un strat subţire, se întăreşte mult mai încet decît un* ulei sicativ. Ulei sicativ (ind. chim.) Ulei vegetal care are proprietatea ca, întins în strat subţire, în prezenţa aerului, să dea, în timp scurt, o pojghiţă rezistentă la agenţii externi. Unele uleiuri sînt sicative în mod natural, altele devin sicative prin adăugarea unor substanţe sicativante. Uleiurile sicative sînt întrebuinţate în industria lacurilor şi a vopselelor. Ulei sintetic 824 Ulei sintetic (ind. chim.) Produs organic de sinteză care înlocuieşte uleiurile din ţiţei. Ulei solar (ind. chim.) Ulei foarte puţin vîscos, obţinut prin distilarea păcurii. Ulei solidificat (ind. chim.) Ulei vegetal hidrogenat catalitic, astfel încît trioleina lichidă să fie transformată în tristearină solidă. Ulei suflat (ind. chim.) Ulei vegetal (de rapiţă, in, bumbac, ricin etc.), prin care s-a trecut un curent de aer cald spre a oxida şi a polimeriza acizii graşi nesaturaţi ; e întrebuinţat ca adaos la prepararea uleiurilor compoundate. Ulei snlfonat (ind. chim.) Produs obţinut prin tratarea cu acid sulfuric a unor uleiuri vegetale, întrebuinţat în vopsitoria textilă şi în cea din tăbăcărie, ca emul-gator etc. Ulei vegetal (ind. chim.) Ulei ce se găseşte în fructele şi seminţele unor plante din care se extrage prin presare sau cu ajutorul unor solvenţi. Uleiurile vegetale sînt întrebuinţate la prepararea lacurilor, a vopselelor, la uleierea fibrelor textile, ca lubrifianţi, iar unele dintre ele, în alimentaţie. Ulei voltolizat (tehn.) Ulei mineral sau vegetal, sau amestec de ulei mineral şi ulei vegetal, supus unor descărcări electrice de înaltă frecvenţă şi înaltă tensiune, pentru a i se îmbunătăţi calităţile de ungere, devenind rezistent la temperaturi înalte. (= Voi toi). Uleiere (text.) îmbibare a fibrelor textile cu o emulsie de ulei, pentru a mări moliciunea şi elasticitatea firelor. Ulmă (mine) Perete lateral al unei lucrări miniere. (Termen minier.) Ultraacustică (fiz.) Capitol al fizicii care se ocupă cu studiul ultrasunetelor. Ultracentrifugă (tehn.) Centrifugă cu turaţie foarte înaltă (cîteva zeci de mii de rotaţii pe minut), folosită pentru separarea, prin sedimentare, a suspensiilor foarte fine sau a soluţiilor coloidale. Ultrafiltrare (chim., tehn.) Filtrare prin-tr-un ultrafiltru, efectuată pentru separarea materialelor foarte fine dintr-o suspensie, a particulelor dintr-o soluţie coloi-dală etc. Ultrafiltru (chim., tehn.) Filtru folosit pentru filtrarea unor soluţii coloidale sau a unor suspensii foarte fine, a cărui parte principală e o membrană, pe care lichidul o străbate fie trecînd prin porii foarte mici, fie prin osmoză, particulele solide din suspensie sau soluţie rămînînd pe membrană. Ultramarin (ind. chim.) Produs obţinut prin topirea unui amestec de argilă, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şi sulf; e întrebuinţat drept colorant albastru. Din ultramarinul albastru se obţin ultramarine roşii şi violete, prin încălzire la 150°, într-un" curent de aer şi clor. Ultramicroscop (fiz.) Instrument pentru observarea unor particule prea mici pentru a fi văzute la microscop, care foloseşte iluminarea acelor particule cu un fascicul de lumină intens, perpendicular pe direcţia de observaţie, particulele observate apărînd ca puncte luminoase pe un fond întunecat. Ultrapas (ind. chim.) Masă plastică din grupul maselor plastice melaminice. Ultraphan (poligr.) Foaie de acetat de celuloză folosită ca suport pentru straturile fotosensibile; e transparent, impermeabil, nehigroscopic. Ultraporţelan (st. cer.) Produs ceramic cu caracteristici izolante superioare, folosit ca izolator pentru curenţi de înaltă frecvenţă. (=Radioporţelan). Ultrasunet (fiz.) Vibraţie de aceeaşi natură cu cele care reprezintă sunetele, dar cu o frecvenţă mai înaltă decît frecvenţa de 20 000 Hz, ce reprezintă limita domeniului pentru care e sensibilă urechea omenească. Sînt produse fie prin vibraţiile unei lame de cristal piezoelectric (de ex. de cuarţ), fie prin magnetostricţiune, şi sînt folosite la prepararea unor emulsii, în sondajele marine, în defectoscopia pieselor metalice, ca agent de sterilizare etc. 825 Umflarea vetrei Ultraviolet (fiz.) a. Calitate a unei radiaţii de a se găsi, în spectru, dincolo de violet. —b. Domeniu de radiaţii situate în spectru între violet şi radiaţiile X, folosite ca agent pentru producerea unor reacţii fotochimice, ca agent sterilizant etc. Uluci (tehn.) Jgheab rudimentar amenajat pe coasta unui munte, prin care e condus un curent de apă. 2 (tehn., constr.) Şanţ tăiat în lungul muchiei unei piese de lemn, în care se introduce o ieşitură corespunzătoare, numită lambă, a unei alte piese, în vederea îmbinării celor două piese (v. şi sub Lambă). (=Nu t). Uluc şi lambă (constr., tehn.) Mod de îmbinare a două piese, astfel încît lamba uneia să pătrundă şi să se potrivească în ulucul corespunzător al celeilalte; e un mod de îmbinare foarte des folosit la piesele de lemn care formează duşumele (duşumele uluc şi lambă, parchete), pereţi etc. (= N u t şi f e d e r). Umăr de piston (mş.) Porţiune îngroşată la capătul unui "piston, în care se fixează bulonul pistonului. Umblătoare (mine) Compartiment din-tr-o lucrare minieră (puţ, suitoare, plan înclinat) amenajat pentru circulaţia personalului. Umbră (fiz.) Regiune din spaţiu sau regiune a suprafeţei unui obiect, care nu e luminată direct de o sursă de lumină, din cauza interceptării luminii de către un corp opac. Umbra pe care o formează pe un ecran (umbra purtată) un obiect aflat în faţa unei surse de lumină cu dimensiuni foarte mici e de o întunecime egală în toate punctele ei; o sursă de lumină mai întinsă produce o regiune de umbră şi o penumbră (v. planşa CIX). Umbră proprie (fiz.) Regiune întunecoasă a unui corp opac luminat de o sursă de lumină, situată în partea opusă sursei. Umbră purtată (fiz.) V. sub Umbră. Umbrire (text.) Procedeu de alterare a culorii firelor prin care se scoate în relief suprafaţa unei figuri. Umectare (fiz., tehn.) Umezire a suprafeţei unui corp, Umed (fiz., tehn.) a. Calitate a unui material solid de a conţine numai atît lichid cît e reţinut prin adeziune. — b. Calitate a unui gaz de a conţine vapori ai unui lichid, la o tensiune de vapori mai mică decît tensiunea de saturatie. V. şi Ud. Umezeală (fiz., tehn.) Sin. Umiditate (v.). Umezire 1 (fiz., tehn.) a. Adăugare a unui lichid în masa unui material solid pentru a-1 face umed. —b. Introducere de vapori în masa unui gaz pentru a-1 face umed. — c. Mărire a umidităţii unui material. 2 (text.) Stropire cu apă pulverizată sau cu vapori a produselor textile pentru a le reda netezime, plasticitate, strălucire, sau pentru a mări reactivitatea fibrelor faţă de coloranţi. Umezirea hîrtiei (poligr.) Depozitare în camere umede sau trecere cu buretele îmbibat peste colile de hîrtie, spre a obţine aderenţa sporită a cernelii şi a evita deteriorarea hîrtiei, literelor şi clişeelor, la sporirea presiunii. Umezitor de aer (tehn.) Aparat care pulverizează apă şi umezeşte aerul relativ uscat adus prin conducte din exterior la o instalaţie industrială, unde e necesar aer condiţionat cu un anumit grad de umiditate. Umflare 1 (gen.) Mărire a volumului unui material prin absorbţie de lichid sau prin modificarea presiunii. 2 (rez. mat.) Mărire, pe o porţiune restrînsă, a secţiunii transversale a unei bare supuse la compresiune. Umflarea căii (c.f) Mărirea volumului şi ridicarea nivelului terasamentului unei căi ferate, datorită infiltrării apei în te-rasament şi îngheţării ei. Umflarea vetrei (mine) Mărirea volumului rocilor argiloase din vatra (talpa) lucrărilor miniere subterane, datorită absorbţiei de apă, mai ales în galeriile prin care se scurg apele; provoacă o deformare periculoasă pentru liniile ferate din mină. Umflătură 826 Umflătură (fiz.) Punct al unui sistem de unde staţionare, în care o anumită mărime (deplasarea, presiunea, viteza) are valoarea maximă. (= Ventru). Umiditate (fiz., tehn.) a. Lichid conţinut în masa unui material. —b* Vapori dintr-un anumit lichid conţinuţi în masa unui gaz. — c. Cantitate de lichid (de regulă apă) conţinută într-un material solid, respectiv de vapori într-o masă de gaz, exprimată fie în procente faţă de umiditatea (în sensul de sub a sau b) maximă posibilă a acelui material, fie în greutate la unitatea de volum sau de masă a materialului. (= Umezeală). Umidometru (fiz., tehn.) Instrument pentru măsurarea umidităţii unui material. Umplere, coeficient de ~ (mş.) a. Raport dintre încărcătura reală de aer sau amestec combustibil şi volumul real disponibil prin deplasarea pistonului (cilindree). —b. Raport dintre debitul efectiv al unei pompe hidraulice şi cel teoretic corespunzător dimensiunilor geometrice, presiunii şi turaţiei. Umplutură 1 (constr.) Material (pămînt, moloz, beton etc.) aşezat pe terenuri ce trebuie înălţate sau nivelate. 2 (constr., mine) Steril folosit la eliminarea găurilor pe un teren plan excavat. 3 (text.) Fire introduse în ţesăturile duble şi care nu sînt aparente, pentru a da acestor ţesături o grosime sau greutate superioare.* Umplutură, material de ^ (tehn.) Material, în general anorganic, în stare de pulbere fină, folosit în industrie pentru a conferi proprietăţi speciale anumitor produse: Ex.: caolinul, sulfatul de bariu, sulfatul de calciu etc., care se adaugă materialelor textile pentru a le îngreuna şi a le face mai pline; talcul, nisipul, bentonita etc., care se adaugă săpunului pentru a-1 face mai consistent şi a-i mări acţiunea mecanică de curăţire. Undametru (elt.) Instrument de măsurare a lungimilor de undă pentru anumite unde electromagnetice. Undă (fiz.) Formă de propagare a unei oscilaţii, în care, în diferitele puncte ale spaţiului, o mărime îşi schimbă periodic valoarea în jurul unei valori medii şi în care, în puncte succesive pe direcţia de propagare, faza oscilaţiei variază după o anumită lege. Undă amortizată (fiz.) Undă a cărei amplitudine descreşte cu timpul, în oricare punct al undei, datorită pierderilor de energie. Undă armonică (fiz., telc.) Undă la care mărimea caracteristică are o variaţie sinusoidală în timp. Undă atenuată (fiz.) Undă a cărei amplitudine descreşte odată cu creşterea distanţei de propagare, datorită pierderii de energie în mediul pe care-1 străbate. Undă cilindrică (fiz., telc.) Undă ale cărei suprafeţe de undă formează o familie de cilindri coaxiali. Undă de şoc (fiz.) Undă caracterizată printr-o variaţie bruscă a vitezei, a presiunii, greutăţii specifice şi temperaturii, datorită vitezei mai mici de propagare a variaţiilor de presiune ce apar în fluidul în care are loc unda. Undă directă (fiz., telc.) Undă care se propagă de la emiţător la receptor fără reflexie sau difuziune. Undă electromagnetică (fiz.) Undă în care mărimile ce se propagă sînt intensităţile unui cîmp electric şi ale unui cîmp magnetic, perpendiculare una pe cealaltă şi pe direcţia de propagare, depinzînd una de cealaltă. Viteza de propagare în vid e 300 000 km/s. După frecvenţă, se deosebesc: unde hertziene (cu frecvenţa cea mai joasă), unde infraroşii, unde de lumină vizibilă, unde ultraviolete, radiaţii X şi radiaţii gama (cu frecvenţa cea mai înaltă). Undă explozivă (fiz.) Undă prin care se propagă o variaţie bruscă a presiunii, datorită unei detonaţii. Viteza de propagare a unei astfel de unde poate atinge 8 000 m/s. Undă hertziană (fiz.) Undă electromagnetică cu frecvenţa cuprinsă între circa 827 Unealtă 30 000 kHz (corespunzînd undelor scurte cu lungimea de undă de 10 m) şi circa 150 kHz (corespunzînd undelor lungi cu lungimea de undă de 2 000 m), folosită în transmisiunile radiofonice. Undă incidenţă (fiz., telc.) Undă care ajunge pe suprafaţa de separaţie a două medii cu constante de propagare diferite. Undă indirectă (fiz., telc.) Undă care, în propagarea de la emiţător la receptor, suferă una ori mai multe reflexii sau difuziuni. Undă întreţinută (fiz.) Undă a cărei amplitudine, în oricare punct al ei, nu variază în timp, datorită faptului că energia pierdută în timpul oscilaţiei e compensată cu energia primită din exte rior. Undă longitudinală (fiz., telc.) Undă la care vectorul mărimii caracteristice e paralel cu direcţia de propagare. Undă mecanică (fiztelc.) Undă a cărei mărime caracteristică e mecanică. Undă monocromatică (fiz., telc.) Undă la care mărimea caracteristică are un spectru format dintr-o singură componentă, adică o variaţie pur sinusoidală. Undă plană (fiz., telc.) Undă ale cărei suprafeţe de undă formează o familie de plane paralele. Undă polarizată (fiz., telc.) Undă la care planele ce conţin direcţia de propagare nu sînt toate plane de simetrie. Undă polarizată circular (fiz., telc.) Undă al cărei vector caracteristic într-un punct al spaţiului descrie un cerc. . Undă polarizată eliptic (fiz., telc.) Undă al cărei vector caracteristic într-un punct al spaţiului descrie o elipsă. Undă polarizată liniar (fiz., telc.) Undă la care vectorul caracteristic are, în fiecare punct al spaţiului, o direcţie fixă. Undă polarizată plan (fiz., telc.) Undă al cărei vector caracteristic într-un punct al spaţiului descrie o curbă plană. Undă progresivă (fiz., telc.) Undă la care sensul fluxului de energie în orice punct al spaţiului nu depinde de timp. Undă purtătoare (telc.) Undă peste care se suprapune o modulaţie, în scopul transmiterii unui semnal. Frecvenţa undei purtătoare e mai înaltă decît oricare dintre frecvenţele undelor cărora li se datoreşte modularea. Undă reflectată (fiz., telc.) Undă cu direcţia schimbată faţă de direcţia undei incidente care părăseşte suprafaţa de separaţie a două medii, fără a o străbate. Undă refractată (fiz., telc.) Undă care, după ce a străbătut suprafaţa de separaţie a două medii cu indici de refracţie diferiţi, şi-a schimbat direcţia de propagare. Undă seismică (geofiz.) Fenomen de propagare din aproape în aproape a unui cutremur de pămînt din epicentru în toate direcţiile (şi la suprafaţa Pămîntului). Undă sferică (fiz., telc.) Undă ale cărei suprafeţe de undă formează o familie de sfere concentrice. Undă sonoră (fiz.) Undă care corespunde propagării unei mişcări oscilatorii elastice şi care transmite sunete a căror înălţime e cu atît mai mare, cu cît şi frecvenţa e mai înaltă. Undă staţionară (fiz.) Mişcare oscilatorie a diferitelor puncte din spaţiu, datorită suprapunerii a două unde cu aceeaşi frecvenţă, care provin de la două surse diferite. în urma suprapunerii acestor unde, în unele puncte mişcarea rezultantă are totdeauna amplitudinea maximă, iar în altele, amplitudinea minimă sau chiar nulă. Undă superficială (fiz.) Undă care se propagă la suprafaţa unui mediu (ex. undele care se propagă pe suprafaţa unei ape liniştite). Undă transversală (fiz., telc.) Undă la care vectorul mărimii caracteristice e normal pe direcţia de propagare. Unealtă (tehn.) Obiect folosit pentru atacarea mecanică, directă, a unui material solid, în scopul de a fi prelucrat; Unealtă abrazivă 828' e acţionată fie manual, direct sau prin intermediul unei portunelte, fie de o maşină-unealtă. Uneori, partea activă a unei unelte, care ajunge în contact direct cu materialul de prelucrat, e numită sculă (de ex., la o daltă, partea metalică e scula). în general, însă termenii uneală şi sculă sînt sinonimi. Unealtă abrazivă (tehn.) Sin. Ab răzor (v.), Piatră abrazivă. Ungător (tehn.) Gresor. Ungere (tehn.) a. Operaţie de introducere a unui cantităţi de lubrifiant între piesele unui sistem tehnic, care se găsesc în contact şi sînt în mişcare relativă în serviciu, în scopul de a se forma o peliculă continuă sau aproape continuă de lubrifiant şi de a se reduce, astfel, frecările, prin înlocuirea frecării uscate cu o frecare fluidă, respectiv semifluidă sau semiuscată. (V. şi F r e c a r e fluidă, Frecare semifluidă şi Frecare semiuscată). (=Gresaj, Lubrifiere). —b. Ansamblu al elementelor din care se efectuează ungerea unui sistem tehnic. — c. Mod în care se realizează ungerea unui sistem tehnic. (= Sistem de ungere). — d. Acoperire a unui obiect cu un strat de material gras, în scopul de a proteja suprafaţa obiectului sau de a-i da o moliciune mai mare. (ex.: se ung firele de mătase naturală, pentru a evita încleierea lor în timpul depănării; se ung pieile tăbăcite, pentru a muia fibrele etc.). Ungere centrifugă (tehn.) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, în care uleiul e adus, prin cădere liberă sau pompare, pînă la o piesă cu turaţie înaltă, de unde e proiectat între alte piese ale maşinii, datorită forţei centrifuge. E folosită, în special, pentru ungerea arborilor co-tiţi. Ungere combinată (tehn.) Sin. Ungere mixtă (v.). Ungere cu inele (tehn.) Metodă de ungere a părţii axiale orizontale a unui sistem tehnic. Inele, cu diametrul puţin mai mare decît cel al fusului unui arbore orizontal, şi care atîrnă de acest fus, pătrund cu partea lor inferioară în bazinul de ulei. Inelele, antrenate în mişcare de rotaţie de către fus, antrenează, la rîndul lor, uleiul, care e adus la partea de sus a fusului, de unde se scurge apoi, după ungere,, din nou în bazin (v. planşa CIX). Ungere forţată (tehn,) Sin. Ungere sub presiune (v.). Ungere manuală (tehn,) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, folosită acolo unde nu există dispozitive de ungere mecanice (de ex. în unele lucrări de ştanţare sau de presare, poansonul e uns cu 0 pană înmuiată în ulei). Ungere mixtă (tehn.) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, în care sînt folosite în acelaşi timp mai multe metode (ex.: ungerea prin barbotaj, pentru cilindru; ungerea sub presiune, pentru lagărele arborelui cotit; ungerea centrifugă, pentru bulonul pistonului). E metoda de ungere folosită cel mai des. (= Ungere combinată). Ungere prin amestec (tehn,) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, folosită adesea la cilindrii motoarelor în doi timpi, în care uleiul se amestecă în proporţie de 1/15— 1 /25 cu benzina, pătrunzînd astfel în cilindru. Ungere prin barbotaj (tehn.) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, folosită în special la motoare, în care coturile arborelui cotit şi capetele bielelor, în rotaţia lor, pătrund în uleiul adunat în carter şi împroşcă toate piesele din jur. Pentru a mări efectul, bielele au, uneori, un fel de urechi sau de linguriţe speciale. E folosită combinat cu ungerea sub presiune. Ungerea prin barbotaj e folosită şi la angrenajele din cutia de viteze a strungurilor. Ungere prin cădere (tehn.) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, în care rezervorul de ulei e aşezat deasupra nivelului organelor ce trebuie unse, uleiul ajungînd la acestea prin conductele de ungere, sub acţiunea greutăţii proprii. E folosită numai pentru ungerea organelor foarte simple, presiunea uleiului fiind mică. Ungere sub presiune (tehn,) Metodă de ungere a unui sistem tehnic, în care o pompă trage uleiul dintr-o baie situată 829 Unghi de înclinaţie la partea inferioară a maşinii şi îl împinge, sub presiune, la toate piesele care trebuie unse. Uleiul poate pătrunde între suprafeţe între care se exercită presiuni foarte mari (la lagărele turbinelor, la cilindrii motoarelor cu autoaprindere etc.). Debitul abundent al uleiului asigură şi o bună răcire. (= Ungere forţată). Ungerea pieilor (piei.) Introducere, în ţesutul fibros al pielii, a unor grăsimi pentru mărirea rezistenţei ei la extensibilitate, la absorbţia apei, la reducerea permeabilităţii pentru aer şi vapori. Unghi (mat..) Figură formată de două semidrepte (laturile unghiului) care pornesc din acelaşi punct (vîrful unghiului). Unitatea de măsură pentru unghiurile plane e radianul sau, în mod obişnuit, unghiul drept cu submultiplii lui (gradele, minutele şi secundele). Unghi ascuţit (mat.) Unghi mai mic decît un unghi drept. Unghi de angrenare (mş.) Unghi dintre tangenta la cercul de divizare al unei roţi dinţate (cercul care se foloseşte în calculul roţilor dinţate) şi normala la profilul dintelui unei roţi de angrenaj, în punctul de intersecţie a profilului cu cercul de divizare. Unghi de ascuţire principal (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de degajare a cuţitului şi faţa lui de aşezare principală. De valoarea sa depinde rezistenţa tăişului. Unghi de ascuţire secundar (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de degajare a cuţitului şi faţa lui de aşezare secundară. Unghi de aşezare principal (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de aşezare principală a cuţitului şi planul de tăiere principal. Cu cît materialul de aşchiat e mai dur, cu atît acest unghi trebuie să fie mai mic. Unghi de aşezare secundar (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de aşezare secundară a cuţitului şi planul de tăiere secundar. Unghi de atac (mş.) Unghi pe care îl formează direcţia vinei de fluid (apă, abur, gaz etc.) la intrarea într-o turbină, cu tangenta la profilul paletei turbinei. Unghi de atac principal (mş.-un.) Unghi de poziţie dintre direcţia avansului şi proiecţia tăişului principal al cuţitului pe planul de bază. De valoarea acestui unghi depinde raportul dintre grosimea aşchiei şi adîncimea de tăiere. Unghi de atac secundar (mş.-un.) Unghi de poziţie dintre direcţia avansului şi proiecţia tăişului secundar al cuţitului pe planul de bâză. Unghi de avans (mş.-un.) Unghi cu care manivela arborelui motor, respectiv cotul arborelui cotit, se găsesc înaintea poziţiei punctului mort corespunzător începerii unei anumite faze a ciclului unei maşini termice. Unghi de defazaj (fiz.) Unghi egal cu produsul dintre 2tc şi cîtul dintre defazajul a două mărimi armonice şi perioada lor. Unghi de degajare principal (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de degajare a cuţitului şi planul perpendicular pe planul de tăiere principal. Cu cît acest unghi e mai mic, cu atît rezistenţa tăişului creşte, iar cînd el devine negativ, secţiunea cuţitului solicitată la rupere face un salt brusc, mărindu-se considerabil, Aşchierea cu unghi de degajare principal negativ permite o viteză de lucru foarte mare, fără pericol de rupere a cuţitului. Unghi de degajare secundar (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de degajare a cuţitului şi planul perpendicular pe planul dje tăiere secundar. Unghi de deschidere a unui şanţ (telc.) Unghi între cei doi pereţi ai şanţului nemodulat al unui disc, măsurat într-un plan radial perpendicular pe suprafaţa discului. Unghi de formă (mş.-un.) V. sub Unghiurile cuţitului. Unghi de incidenţă (fiz.) V. Incidenţă, unghi de Unghi de înclinaţie (mş.-un.) Unghi de formă dintre tăişul principal al cuţitului şi un plan care trece prin vîrful cuţitului Unghi de întîrziere 830 şi e paralel cu planul de bază; unghiul poate fi negativ sau pozitiv, după cum tăişul principal se găseşte deasupra sau dedesubtul acestui plan. Se folosesc, de obicei, cuţite cu unghi de înclinaţie pozitiv, deoarece, la desprinderea aşchiei, se întîmpină o rezistenţă mai mică. Unghi de întîrziere (ms.) Unghi cu care manivela arborelui motor, respectiv cotul arborelui cotit, depăşesc poziţia punctului mort corespunzător terminării unei anumite faze a ciclului unei maşini termice. Unghi de pantă (mat., topogr.) Unghi diedru ascuţit pe care îl formează un plan cu planul orizontal. Unghi de pierderi în dielectrici (elt.) Complementul unghiului de defazaj al tensiunii electrice alternative dintre armăturile unui condensator. Unghi de poziţie (mş.-un.) V. sub Unghiurile cuţitului. Unghi de reflexie (fiz.) Unghi pe care îl face raza de lumină reflectată pe suprafaţa de separaţie a două medii, cu normala la suprafaţă în punctul de incidenţă. Unghi de refraeţiej^zj Unghi pe care îl face o rază de lumină ce s-a refractat străbătînd suprafaţa de separaţie a două medii, cu normala în punctul de incidenţă la acea suprafaţă (v. planşa CIX). Unghi de tăiere prineipal (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de degajare a cuţitului şi planul de tăiere principal. Unghi de tăiere secundar (mş.-un.) Unghi de formă dintre faţa de degajare a cuţitului şi planul de tăiere secundar. Unghi de vîrf (mş.-un.) Unghi de formă dintre proiecţiile, pe planul de bază, ale tăişurilor principal şi secundar ale cuţitului. Unghi diedru (mat.) Unghi cuprins între două plane care se intersectează. Măsura lui e egală cu cea a unghiului plan format de dreptele de intersecţie a celor două plane cu un plan perpendicular pe linia de intersecţie a planelor (v. planşa CIX). Unghi drept (mat.) Fiecare dintre cele patru unghiuri egale formate de două drepte perpendiculare. Unghi limită (fiz.) Unghi maxim pe care o rază ce vine din mediul cu indice mai mare îl poate face cu normala la suprafaţa de separaţie dintre două medii cu indici de refracţie diferiţi, pentru a putea străbate acea suprafaţă şi a pătrunde în mediul cu indice mai mic. Unghi obtuz (mat.) Unghi mai mare decît un unghi drept. Unghi solid (mat.) Sin. Unghi s p a-ti al (v.). Unghi spaţial (mat.) Unghi format de o infinitate de drepte care nu sînt conţinute în acelaşi plan, trec printr-un punct (vîrful unghiului) şi se sprijină pe o curbă închisă. Unitatea de măsură e steradianul. (== Unghi solid, Unghi steri c). Unghi steric (mat.) Sin. Unghi spaţial (v.). Unghiul taluzului (constr., tehn.) Unghiul format de linia de cea mai mare pantă a unui taluz, cu planul orizontal. Unghiul taluzului natural (constr., tehn.) Unghiul maxim pe care îl poate avea' planul taluzului unui material granular sau pulverulent aşezat în grămadă, cu planul orizontal, pentru ca acesta să mai stea în echilibru. Unghiuri adiacente (mat.) Două unghiuri situate în acelaşi plan, care au o latură comună şi sînt situate de o parte şi de alta a acestei laturi. Unghiuri alterne externe (mat.) Două unghiuri formate de o secantă care taie două drepte, exterioare dreptelor şi situate de părţi diferite ale secantei. Dacă dreptele sînt paralele, unghiurile alterne externe sînt egale (v. planşa CIX). Unghiuri alterne interne (mat.) Două unghiuri formate de o secantă care taie două drepte, interioare dreptelor şi situate de părţi diferite ale secantei. Dacă dreptele sînt paralele, unghiurile alterne interne sînt egale (v. planşa CIX). 831 Unitate electrostatică Unghiuri complementare (mat.) Două unghiuri a căror sumă e egală cu un unghi drept. Unghiuri corespondente (mat.) Două unghiuri formate de o secantă care taie două drepte, situate de aceeaşi parte a secantei şi de aceeaşi parte a fiecăreia dintre cele două drepte. Dacă dreptele sînt paralele, unghiurile corespondente sînt egale. Unghiuri suplimentare (mat.) Două unghiuri a căror sumă e egală cu două unghiuri drepte. Unghiurile cuţitului (mş.-un.) Unghiuri formate de feţele cuţitului, numite unghiuri de formă, sau de tăişurile cuţitului cu direcţia de avans, numite unghiuri de poziţie. Unghiuri de formă sînt unghiurile de ascuţire, de degajare, de înclinaţie, de tăiere şi de vîrf, iar unghiuri de poziţie sînt cele de atac. Uni (text.) Nuanţă unitară a ţesăturilor finisate, folosind coloranţi, utilaje şi procedee dependente de natura fibrelor şi destinaţia ţesăturilor. Uniax (mineral.) Calitate a‘unor cristale de a avea o singură axă optică. Unidin (cib.) Sistem unificat electronic pentru reglarea acţionărilor electrice, realizat la noi în ţară. Unidirecţional (gen.) într-o singură direcţie; termen folosit impropriu şi pentru „într-un singur sens“ (ex. cale unidirecţională: cale de circulaţie pe care vehiculele pot circula într-un singur sens). Unificare (stand.) Stabilire, în principal, a caracteristicilor dimensionale ale pieselor sistemelor tehnice, astfel încît să se poată uniformiza proiectarea şi execuţia lor, să se poată folosi aceleaşi tipuri de maşini-unelte şi unelte pentru producerea lor, şi să se asigure interschimbabilitatea lor. Unificarea se aplică şi prescripţiilor de calcul şi de proiectare, metodelor de încercare şi de analiză etc. Uniformă, mişcare ^ (mec.) Y. Mişcare uniformă. Unilog (cib.) Sistem unificat de blocuri pentru comutaţie statică, realizat la noi în ţară. Unitate 1 (fiz., tehn.) V. Unitate de măsură. 2 (mat.) Numărul unu. 3 (tehn.) Ansamblu de mai multe sisteme tehnice (asemănătoare şi diferite), care funcţionează împreună în vederea atingerii aceluiaşi scop. Exemplu: Unitate de pompaj, alcătuită din ansamblul instalaţiilor de la gura unei sonde în producţie, la care extracţia se face prin pompe de fund. Unitate atomică de masă (fiz.) Unitate de masă folosită în fizica nucleară şi egală cu 1/12 din masa izotopului de carbon cu masa atomică 12. Se notează u.a.m. sau a.m.u. Unitate de măsură (fiz., metr.) Cantitate în funcţiune de care se exprimă valoarea mărimilor de aceeaşi natură (ex.: metrul — unitate de lungime; secunda — unitate de timp; etc.). Unitate de pompaj (petr. gaze) Instalaţie de suprafaţă alcătuită din motor, sistem bielă-manivelă, contragreutăţi, balansier, suport şi accesorii, şi care" serveşte la acţionarea pompelor de adîncime ale sondelor prin intermediul prăjinilor de pompare (v. planşa CIX). Unitate de toleranţă (tehn.) Mărime, exprimată în microni, care reprezintă baza şirului de toleranţe într-un sistem de toleranţe. Unitate derivată (fiz., metr.) Unitate de măsură dintr-un anumit sistem de unităţi, alta decît unităţile fundamentale ale sistemului, dar dedusă din acestea (ex.: unitatea pentru viteză — metrul pe secundă — e o unitate derivată, unităţile fundamentale fiind metrul — pentru lungime, şi secunda — pentru timp). Unitate electromagnetică (unit.) Y. sub Sistem de unităţi electromagnetice. Unitate electrostatică (unit.) V. sub Sistem de unităţi electrostatice. Unitate fundamentală 832 Unitate fundamentală (fiz., metr.) Fiecare dintre unităţie de măsură ale unui sistem de unităţi, pe care se bazează acel sistem. Astfel, în sistemul SI, unităţile fundamentale sînt metrul (pentru lungime), klcogramul-masă (pentru masă) şi secunda (pentru timp). Unitate X (unit.) Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu IO-3 Â, adică IO-13 m, folosită în spectroscopia radiaţiei X. Simbol UX. Universală, maşină ^ (ms.) Agregat de prelucrare — semiautomat — care poate efectua simultan sau succesiv mai multe operaţii (strunjirea rindeluire, netezire etc.). Univoc (gen., mai.) Calitate a unei corespondenţe între elementele a două mulţimi de "a face să corespundă unui element dintr-o primă mulţime un singur element al mulţimii a doua. V. şi Biunivoc. Unsoare (tehn.) a. Material de consistenţă păstoasă, alcătuit dintr-un amestec de uleiuri minerale (uneori cu adaos de uleiuri vegetale) şi săpun, parafină, cere-zină sau diferite ceruri, întrebuinţat fie pentru a reduce frecarea dintre piese şi a micşora uzura lor (unsori antifricţiune), fie pentru a proteja suprafaţa unor piese sau a unor obiecte (unsori de protecţie), fie pentru etanşarea unor robinete sau rodaje (unsori de etanşare) etc. (= Un-soare consistentă). — b. Termen folosit uneori pentru uleiurile lubrifiante. Unsoare consistentă (tehn.) Sin. Unsoare (v.). Unsoare de robinet (fiz.) Substanţă cu consistenţă păstoasă folosită pentru ungerea robinetelor şi a rodajelor dintr-o instalaţie în care se face vid, astfel încît să asigure etanşeitatea instalaţiei. Unt 1 (alim.) Grăsime animală formată prin aglomerarea globulelor de grăsime din lapte, de obicei din cel de vacă sau de bivoliţă, folosită în alimentaţie. 2 (ind. chim.) Unt vegetal. Unt de cacao (ind. chim.) Grăsime obţinută prin presare sau prin extragere cu solvenţi din seminţele de cacao, întrebuinţată în alimentaţie şi în farmacie. Unt de cocos (alim.) Grăsime vegetală obţinută din miezul nucilor de cocos, folosită la fabricarea săpunurilor, a margarinei etc. Unt de palmier (ind. chim.) Grăsime vegetală obţinută prin extragere cu solvenţi din fructele unor palmieri, întrebuinţată la fabricarea săpunurilor şi în alimentaţie. Unt vegetal (ind. chim.) Grăsime vegetală solidă (ex. unt de cacao). Untură de peşte (alim., piei.) Grăsime lichidă extrasă" din anumite animale marine (unii peşti, balene), întrebuinţată în medicină (untură de ficat de morun), conţinînd vitaminele A şi D, cum şi la tăbăcirea pieilor (operaţia de şami-zare). Uraninit (mineral.) Amestec natural al oxizilor de uraniu U02 şi U308 ; e un minereu de uraniu. Uranite (mineral.) Ansamblu de minerale care se găsesc în zonele de oxidare ale zăcămintelor de uraniu şi care cuprinde diferiţi arseniaţi, fosfaţi şi vanadaţi de calciu, cupru, fier, magneziu, uraniu etc. Sînt folosite, uneori, ca minereuri de uraniu şi chiar de radiu. (= Mice urani-fere). Uraniu (chim.) U. Element cu nr. ati 92; gr. at. 238,07. E un metal alb, dur, radioactiv, care are mai mulţi izotopi, în natură găsindu-se un amestec de 238U (99,3%) şi 236U (0,7%) cu urme de 234U. Izotopul cu numărul de masă 238 e capul familiei radioactive din care face parte radiul. Izotopul cu numărul de masă 235 e capul altei familii radioactive şi e un combustibil nuclear, din care se obţine energie nucleară prin fisiune. Izotopul cu număr de masă 233, alt combustibil nuclear, se obţine sintetic din toriul cu numărul de masă 232. Uranofan (mineral.) Silicat de calciu şi uraniu hidratat, natural; e un minereu de uraniu. (= U r a n o t i 1). 833 Urzire Uranotil (mineral.) Sin. Uranofan (v.). Urbanism (gen.) Ştiinţă şi artă de a proiecta şi a construi localităţi noi sau de a sistematiza pe cele existente, cuprinzînd complexul de măsuri sociale, economice, igienice, constructive şi arhitecturale respective. Urbanismul trebuie să rezolve problemele de sistematizare şi de construcţie a oraşelor, creşterea planificată a oraşelor în concordanţă cu dezvoltarea de perspectivă a economiei naţionale, alegerea amplasamentelor oraşelor noi sau dezvoltarea celor existente, zonificarea teritoriului localităţilor respective, determinarea reţelei arterelor de circulaţie, alegerea caracteristicilor clădirilor de locuit şi publice şi repartiţia lor pe suprafaţa oraşului, determinarea sistemului de spaţii plantate, rezolvarea problemelor de estetică urbană, stabilirea principală a măsurilor pentru dotarea oraşului cu lucrări edilitare. Ureche artificială (telc.) Dispozitiv pentru etalonarea receptoarelor, care constă dintr-un microfon destinat măsurării presiunii acustice şi un cuplaj, astfel încît impedanţa acustică a ansamblului să fie sensibil egală cu cea a urechii umane medii. Uree (chim.) CO(NH2)2. Substanţă organică, albă, cristalizată, cu p.t. 133°C. Se găseşte în urină. Ureea fabricată sintetic e întrebuinţată ca îngrăşămînt agricol, la fabricarea unor mase plastice şi a unor cleiuri. Ureea e prima substanţă din organism care a fost obţinută şi pe cale sintetică în laborator. Uretan (chim.) V. sub Acid car-b a m i c. Urluitoare (agr.) Dispozitiv alcătuit din doi cilindri rotitori cu distanţă reglabilă, sau dintr-un cilindru şi o placă crestată, ori constînd dintr-o moară cu ciocane, folosite la fărîmarea, în dimensiunile dorite, a boabelor sau a turtelor pentru prepararea urluielii. (= Uruitoare). Urmă (mat.) a. Punct în care o linie intersectează o suprafaţă dată. — b. Linie de-a lungul căreia o suprafaţă taie o suprafaţă dată. Urmă acustică (telc.) Amprentă fotografică, pe o pistă de înregistrare, a înregistrării unui semnal acustic. Urmă bilaterală (telc.) Urmă acustică cu amplitudine variabilă, la care cele două margini ale regiunii opace prezintă ondulaţii corespunzînd semnalului înregistrat. Urmă cu amplitudine variabilă (telc.) Urmă acustică divizată longitudinal în părţi opace şi transparente, separate de una* sau mai multe linii fine, care formează oscilograma undei înregistrate. (= Urmă cu densitate fixă). Urmă cu densitate fixă (telc.) Sin. Urmă cu amplitudine variabilă (v.). Urmă cu densitate variabilă (telc.) Urmă acustică la care densitatea optică variază în funcţiune de intensitatea semnalului înregistrat, dar menţine o lăţime constantă pe toată pista de înregistrare. Urmă multiplă (telc.) Urmă acustică, divizată în două sau mai multe urme parţiale sau separate. Urmă pilot (telc.) Urmă acustică suplimentară, plasată pe acelaşi suport ca şi urma sau urmele principale, în vederea controlării anumitor caracteristici de reproducere a urmei sau a urmelor principale. Urs 1 (constr.) Grindă de lemn aşezată deasupra suburşilor şi care serveşte drept grindă longitudinală de rezistenţă a unui pod de lemn. 2 (met.) Masă de fontă solidificată în creuzetul unui furnal în caz de defectare, răcire sau înfundare cu zgură a gurilor de aer. Urzeală (text.) Fire depănate pe sulul războiului de ţesut, trecute apoi prin cocle-ţele iţelor şi spata vatalei, şi printre care trece suveica, introducînd firele de bătătură, pentru a se obţine o ţesătură; ele alcătuiesc firele longitudinale ale ţesăturii. Urzire (text.) Trecere a firelor de pe bobine, mosoare sau ţevi, pe sulul războiului de ţesut, în scopul de a obţine urzeala unei ţesături. Urzitor 834 Urzitor (text.) Maşină cu ajutorul căreia se realizează urzirea. Urzitoarele pot fi. construite pentru a depune urzeala pe întreaga lăţime stabilită, pentru a o depune în brîuri sau pentru a o depune parţial în lăţime şi parţial pe mosoare (numite urzitoare secţionate) (v. planşa CIX). Uscare (tehn.) îndepărtare totală sau parţială, pe cale naturală sau artificială, a umidităţii dintr-un material. Uscarea naturală are loc prin evaporarea lichidului, iar cea artificială, prin încălzire (uscare termică), prin absorbţia umidităţii cu ajutorul unor substanţe absorbante (uscare chimică), prin stoarcere, presare sau centrifugare (uscare mecanică). Uscător (tehn.) Maşină, aparat sau instalaţie folosite pentru a usca artificial unele materiale. După modul de funcţionare, se deosebesc uscătoare mecanice, chimice, termice şi cu depresiune (cu vid) (v. planşa CIX). Uscător de abur (termot.) Aparat montat pe conductele de abur, puţin înainte de intrarea acestuia într-o turbină, într-un motor cu piston etc. sau într-un aparat, folosit pentru îndepărtarea apei provenite din condensarea aburului în timpul circulaţiei lui prin conducte. Uscătorie (tehn.) Uscător de forma unei încăperi cu dimensiuni mai mari echipată cu o instalaţie de încălzire, o instalaţie de ventilaţie şi, uneori, o instalaţie de transport al materialului de uscat. Ustensilă (tehn.) Obiect solid folosit la efectuarea sau uşurarea manevrării pentru operaţii curente, dar care nu prelucrează materialele (oale, eprubete, cleme, site etc.). Usue (text.) Amestec de grăsimi şi de săruri (mai ales săruri de potasiu), secretat de anumite glande din pielea ovinelor, şi care acoperă firele de lînă. Usucul se îndepărtează în cursul spălării lînii, iar din apele de spălare se pot extrage lanolină şi săruri de potasiu. Uşă (constr., tehn.) a. Deschidere amenajată într-un perete pentru a permite comunicaţia dintr-o parte în alta a acestui perete. — b. Element de construcţie, de lemn sau de metal, cu sau fără ochiuri pentru geamuri, care permite închiderea uşii în sensul de mai sus. Uşile pot^avea unu sau mai multe canaturi. , ^ Uşă batantă (constr.) Uşă cu unu sau cu două canaturi, cu balamale speciale care îi permit deschiderea în ambele sensuri. Uşă de curăţire (termot.) Uşă într-unul din pereţii unui focar sau ai unui canal de fum, care permite curăţirea de cenuşă şi de funingine. Uşă de focar (termot.) Uşă-în peretele din faţă al unui focar; serveşte la introducerea combustibilului în focar sau la curăţirea focarului. Uşă glisantă (constr.) Uşă care se deschide prin deplasare de-a lungul peretelui a cărui deschidere o umple, alunecînd pe şine şi pe role fixate fie la partea superioară, fie la cea inferioară, fie la ambele extremităţi. Uşă turnantă (constr.) Uşă specială cu patru aripi, situată într-un punct de mare afluenţă, care se poate roti în jurul unui ax vertical central, obţinînd astfel fie ieşirea înceată a aerului cald sau rece din clădire, fie scurgerea lentă a afluenţei de persoane. Utilaj (tehn.) Ansamblu al uneltelor, aparatelor, instrumentelor, maşinilor de lucru etc. necesare unei anumite lucrări, grupate într-o unitate industrială sau folosite într-o ramură industrială. Utilare (tehn.) înzestrare a unui laborator, a unui atelier, a unei uzine, a unei mine sau a unei ramuri de producţie cu toate uneltele, aparatele, maşinile etc., necesare desfăşurării procesului de producţie. Uviol (fiz.) Sticlă transparentă pentru radiaţiile ultraviolete, folosită la confec* ţionarea unor aparate optice. Uzinare (tehn.) Prelucrare a metalelor cu ajutorul maşinilor-unelte. Uzină (tehn.) a. Fabrică cu dimensiuni mari, în special de produse chimice sau metalurgice. — b. Centrală de forţă pentru 1 — inel. Unghi de refracţie Ri — raza incidenţă; RŢ — raza refractată; a — unghi de incidenţă; (3 — unhi de refracţie. Umbră a — sursă punctuală; b — sursă nepunctuală; S — sursă; Ci — corp opac; Ca — corp umbrit; Ux — umbră proprie; Uz — umbră purtată; P — penumbră. Maşină de urzit în lăţime 1 — ramă de alimentare; 2 — pieptene» 3 — cilindru conducător; 4 — cilindru de frînare; 5 — vîrtej; 6 — cilindru măsurător; 7 — cilindri plutitori; 8 — cilindri întinzători; 9 — controlul firelor rupte; 10 - pieptene extensibil; 11 — tobă de lemn; 12 — sul de urzeală. Uscător cu tobă 1 — focar; 2 — alimentator; 3 — tobă; 4 — motor electric; 5 — reductor; 6 — roată dinţată pentru antrenare; 7 role de sprijin; 8 — role de ghidare; 9 — etanşare. Unghiuri alterne şi corespondente a şi a* — unghiuri alterne interne; b şi b’ — unghiuri alterne externe; a, 6', şi a*, b — unghiuri corespondente. 1 — fundaţie; 2 — cadru; 3 — stîlp de susţinere; 4 — motor; 5 — reductor de viteză; 6 — manivelă; 7 — bielă; 8 şi 9 — contragreutate; 10 — balansier; 11 — capul balansierului; 12 — lanţ pentru legarea prăjinilor; 13 — prăjini; 14 — gura sondei. Uzură 836 alimentarea unei localităţi sau a unei fabrici: uzină electrică, ’ uzină termică. — c. Ansamblul clădirilor şi al instalaţiilor de purificare şi de sterilizare a apei pentru alimentarea cu apă potabilă a unei localităţi. Uzură (tehn.) a. Pierdere de material, la suprafaţa unei piese, din cauza frecării. — b* Degradare progresivă a unei piese sau a unui sistem tehnic, în special prin modificarea dimensiunilor, datorită numai unei funcţionări relativ îndelungate. Uzură morală (tehn.) Devalorizare a capitalului sau a fondurilor fixe datorită fie perfecţionărilor tehnice, care determină necesitatea înlocuirii maşinilor depăşite, fie perfecţionărilor intervenite în tehnica reproducerii capitalului fix (deci o posibilitate de reproducere mai ieftină a aceloraşi maşini). V Y 1 (chim.) Simbol pentru elementul Vanadiu. 2 (unit.) Simbol pentru volt. Yacat (poligr.) Indicare, la aşezarea formei în presă, a paginilor care urmează să rămînă neimprimate. Vachette (piei.) (Se citeşte vaşet.) Piele de taurine, cu grosimea redusă, uniformizată prin prelucrare, vopsită şi unsă, pentru a o face foarte moale şi flexibilă. Vacuum 1 (fiz.) Sin. Vid (v.). 2 (ind. chim.) Aparat în care se concentrează soluţiile, prin fierbere la o presiune mai joasă decît presiunea atmosferică. Vacuumare (tehn.) Operaţie de a supune un material unei depresiuni, pentru a îndepărta apa din el, folosită în special pentru uscarea materialelor care nu suportă încălzire sau care nu pot fi încălzite (de ex. betonul). Vacuummetru (fiz.) Manometru folosit pentru măsurarea presiunilor foarte joase (sub circa 1 mm coloană de mercur). Se folosesc mai multe tipuri de vacuummetre. Vagon (transp.) Vehicul pentru mărfuri sau călători, care circulă pe şine. Vagon-cisternă (transp.) Vagon pe care e montat un rezervor cilindric pentru transportul lichidelor. Yagon dinamometric (c.f.) Vagon de cale ferată care are, la cîrligul de tracţiune, un dinamometru cu ajutorul căruia se măsoară forţa de tracţiune a locomotivei. Vagon frigider (c.f.) Vagon de cale ferată cu pereţii izolaţi termic, al cărui interior e răcit cu gheaţă sau cu ajutorul unei instalaţii frigorigene. Serveşte la transportul mărfurilor alterabile la căldură (v. planşa CX). Yagonet (tehn.) Vehicul relativ mic, construit parţial sau total din metal, care rulează pe linii cu ecartament îngust sau pe cablul unui funicular, folosit pentru transportul de materiale. De obicei, descărcarea vagonetelor se face prin bascularea cutiei lor sau prin deschiderea unuia dintre pereţii laterali. Vagonetar (mine, tehn.) Muncitor care încarcă vagonete şi le conduce, eventual le împinge, fie pînă la locul de descărcare, fie pînă la locul de formare a trenurilor sau, în mină, pînă la puţ. Val 1 (chim.) Sin, Echivalent-gram (v.). 2 (poligr.) Cilindru cu funcţiuni variate al unei prese de imprimare. Valurile pot avea suprafaţa liberă sau acoperită cu diferite substanţe (clei de valuri, piele, cauciuc, flanelă etc.), după scopul în care sînt folosite. 3 (text.) Pînză înfăşurată în sul. Val de mînă (poligr.) Piesă cilindrică a presei de imprimat, folosită la ungerea manuală, cu cerneală, a formelor de tipar. Val de umezit (poligr.) Piesă cilindrică a presei de imprimat, folosită la umezirea formelor de tipar înainte de a fi unse cu cerneală. Val ductor (poligr.) Piesă cilindrică a presei de imprimat, care trece cerneala din jgheabul de cerneală la valul alimentator. Val frecător (poligr.) Piesă cilindrică a presei de imprimat, care primeşte cerneala de la vasul alimentator şi o freacă pentru Yal ungător 838 a realiza un strat de cerneală uniform, cu grosimea omogenă. Yal ungător (poligr.) Piesă cilindrică a presei de imprimat, care primeşte cerneala de la ultimul val frecător şi o aplică pe suprafaţa activă a formei. Valenţă (chim,) a. Forţă de legătură între doi atomi ai unei molecule. — b. Număr egal cu numărul de atomi de hidrogen (sau de alt element cu valenţă egală cu a hidrogenului) cu care se poate combina un atom al unui element dat sau un radical. — c. Simbol (de obicei o linie) care reprezintă, într-o formulă chimică dezvoltată, legăturile dintre atomi. Valex (piei.) Extract de valonee, care conţine circa 65% substanţe tanante, întrebuinţat în tăbăcărie. Valoar© (mat., fiz.) Număr asociat unei mărimi, care exprimă de cîte ori acea mărime e mai mare decît o altă mărime de acelaşi fel luată drept unitate. Valoare absolută (mat.) Valoare a unui număr real, cînd nu se ţine seama de semnul pe care îl are. Sin. Modul (V.). Valoar© admisibilă (tehn.) Valoare maximă a unei mărimi fizice, care se poate stabili într-un sistem tehnic, fără ca acesta să fie solicitat mai mult decît prevăd prescripţiile referitoare la siguranţa şi durabilitatea sistemului. Valoare brută (metr., tehn.) Valoare măsurată a unei mărimi sau medie a valorilor unui şir de măsurări efectuate în aceleaşi condiţii. Valoare de creastă (fiz., tehn.) Valoare maximă pe care o ia, într-un interval de timp, o mărime variabilă. Valoare efectivă (metr.) Rădăcina pătrată din media aritmetică a pătratelor valorilor instantanee pe care le ia o mărime periodică într-o perioadă. Valoare instantanee (fiz., mat.) Valoare pe care o ia, la un moment dat, o mărime variabilă în timp. (= Valoare momentană). Valoare medie (mat., metr., tehn.) a. Medie aritmetică a valorilor instantanee pe care le ia o mărime variabilă, într-un anumit interval de timp. — b. Medie aritmetică a valorilor rezultate la măsurarea, în aceleaşi condiţii, a unei mărimi. Valoare momentană (fiz., mat.) Sin. Valoare instantanee (v.). Valoare nominală (tehn.) Valoarea uneia dintre mărimile caracteristice ale unui sistem tehnic (putere, cuplu motor, turaţie, debit, tensiune electrică etc.), pentru care sistemul tehnic satisface condiţiile tehnice de siguranţă şi de uzură impuse de prescripţii. Valonee (piei.) Cupa ghindei unor specii de stejar care cresc în regiunea Mării Egee, din care se obţine valex (v.). Valopal (piei.) Extract tanant, uşor solubil în apă, din ghinda unor specii de stejar. Valorificare (tehn.) Introducere în circuitul economic, prin transformarea lor în materii prime sau în bunuri de consum, a unor produse naturale, deşeuri de fabricaţie etc. (ex. valorificarea sîmburilor de struguri pentru producerea uleiului). Valrat (ind. chim.) Fracţiune solidă, separată prin răcire, din uleiul extras din unele animale marine (caşalotul şi alte animale înrudite), întrebuinţată la prepararea unor pomezi, ca apret în industria textilă, pentru fabricarea luminărilor etc. (= Spermanţet). Valţ (tehn.) Maşină de lucru alcătuită, în principal, dintr-un cilindru greu şi solid, folosită pentru a exercita presiuni de-a lungul suprafeţei sale, asupra unor materiale, pentru a realiza o deformare plastică sau o mărunţire a acestora. De obicei, maşina are o pereche de cilindri, iar materialul e prins între ei prin rotirea cilindrilor în jurul axului. Valţ calandru (text.) Fiecare dintre cilindrii între care e trecut un material textil pentru a fi presat, stors sau călcat. Valţ de moară (alim.) Maşină alcătuită dintr-o pereche de cilindri care se rotesc în sensuri contrare, între care se fărîma 839 Vaporizare boabele de cereale, în industria morări-tului. Valţurile de şrotuit au cilindri cu caneluri, ale căror formă, înclinare şi desime depind de fineţea produsului ce trebuie obţinut. Valţurile de dislocat grişu-rile sînt, de obicei, netede; cele de măcinat dunsturile şi grişurile fine sînt totdeauna netede. Valvă (tehn.) întrerup tor de circulaţie a unui fluid printr-o conductă. Unele valve pot întrerupe circulaţia fluidului numai într-un sens (numite valve de reţinere sau reţinătoare, valve de siguranţă), iar altele pot întrerupe circulaţia în ambele sensuri (numite, de obicei, robinete). întreruperea sau restabilirea circulaţiei fluidului pot fi efectuate fie comandat din exterior, fie chiar sub presiunea fluidului a cărui circulaţie trebuie să o întrerupă (la întreruperea circulaţiei numai într-un sens). Valvă e şi termenul general pentru robinete, supape, vane, clapete etc. Valvă de inversare (met.) Organ de dirijare şi de schimbare concomitentă a sensului circuitului de aer comburant sau de combustibil gazos, spre două grupuri opuse de camere preîncălzitoare, la cuptoarele Siemens-Martin. Valvă de reţinere (tehn.) V. sub Val- v ă. Valvă de siguranţă (tehn.) Armătură avînd roiul să limiteze presiunea exercitată de un fluid, într-un recipient sau în conductă, prin descărcare laterală în atmosferă, protejînd astfel instalaţia (v. planşa GX). Valvă diferenţială (tehn.) Armătură folosită la sistemele de frînare pe calea ferată, permiţînd frînări şi defrînări gradate, pentru a nu epuiza forţa de frînare. Valvă electrică (elt.) Sin. Supapă electrică (v.). Valvolină (petr. gaze) Ulei vîscos obţinut prin rafinarea cu acid sulfuric a unei păcuri neparafinoase sau ulei cu conţinut mic de parafină, folosit la ungerea angrenajelor. Vanadinit (mineral.) Glorovanadat de plumb, natural, cu 19% V; e un minereu de vanadiu. Vanadiu (chim.) V. Element cu nr. at. 23; gr. at. 50, 95. Metal alb, dur, cu gr. sp. 5,8 şi p. t. 1 715°, întrebuinţat ca adaos în oţelurile speciale. Vană (tehn.) a. Element în formă de placă (în care caz se numeşte şi sertar) sau de pană, folosit ca obturator în construcţia unor robinete pe care Ie închide şi le deschide, deplasîndu-se ghidat într-o mişcare de translaţie în lungul ei. — b. Robinet cu dimensiuni mari, care are ca organ de închidere o vană în sensul de sub a. Vană de fund (constr.) Dispozitiv mobil situat la partea inferioară a unui bazin, care poate deschide sau obtura scurgerea apei. Vando (text.) Ţesătură de material plastic (relon). Vang (constr.) Element de construcţie dispus pe laturile unei scări cu trepte neîngropate în pereţi, şi pe care se reazemă sau în care *se îmbină treptele. E construit din lemn, metal, beton armat (v. planşa GX). Vanisare (text.) Procedeu de tricotare, în care se tricotează împreună două fire de natură sau de culoare diferită, astfel încît unul dintre ele să apară pe o parte a tricotului, iar celălalt, pe cealaltă parte. Vapori (fiz.) Stare gazoasă în care se găseşte o substanţă cînd temperatura e mai joasă decît temperatura critică. Vapori saturanţi (fiz.) Vapori în echilibru cu lichidul din care provin. Vapori supraîncălziţi (fiz.) Vapori care se găsesc la o temperatură mai înaltă decît aceea a vaporilor saturanţi la aceeaşi presiune. Vapori suprasaturanţi (fiz.) Vapori a căror densitate e mai mare decît aceea a vaporilor saturanţi la aceeaşi temperatură. Vaporizare 1 (fiz.) Trecere a unui lichid în stare de vapori. Dacă vaporizarea se V aporizator face numai la suprafaţa liberă a lichidului, fenomenul se numeşte evaporare, iar dacă ea se face în toată masa lichidului, fierbere. Fierberea are loc la temperatura la care tensiunea vaporilor produşi e egală cu presiunea exterioară. 2 (fiz., tehn.) Operaţie prin care un lichid e transformat în vapori. 3 (met.) Operaţie de preparare, separare şi afinare prin sublimare a metalelor. 4 (text.) Supunere a unei ţesături imprimate acţiunii vaporilor de apă, în scopul de a* fixa sau developa colorantul pe fibrele ţesăturii. Vaporizator (tehn.) a. Aparat folosit pentru a realiza vaporizarea unui lichid, în majoritatea tipurilor de vaporiza-toare, agentul de încălzire e aburul. — b. Termen impropriu pentru pulverizator. Var 1 (constr., tehn.) Material cu compoziţii diferite, obţinut prin calcinarea („arderea44 ) la 1 000 —1 200° G a calcarelor pure sau amestecate cu o cantitate oarecare de argilă; e întrebuinţat ca liant în mortare, ca materie primă la fabricarea carburii de calciu, a clorurii de var etc., cum şi în procesul de elaborare a fontelor, de fabricare a sticlei, a zahărului, a celulozei (v. planşa GX). 2 (unit.) Unitatea de putere reactivă în sistemul SI; un var e egal cu puterea reactivă, în cazul în care tensiunea e de un volt, intensitatea de un amper, iar tensiunea şi intensitatea sînt în cvadratură. Simbol var. (= V o 11-amper reactiv). Var dolomitie (constr.) Var obţinut prin arderea calcarelor cu 10—50% carbonat de magneziu, folosit pentru mortare aeriene. (= Var negru). Var gras (constr.) Var obţinut prin arderea calcarelor cu maximum 3% argilă. Var hidraulic (constr.) Material de construcţie obţinut prin arderea marnelor calcaroase care conţin 7—22% argilă. E folosit la prepararea mortarelor hidraulice, a betoanelor de fundaţie şi de umplutură sau pentru pardoseli. Var negru (constr.) Sin. Var d o 1 o-mitic (v.). Var slab (constr.) Var obţinut prin arderea calcarelor cu 3—10% argilă. Var stins (constr.) Hidroxid de calciu rezultat din hidratarea varului nestins. Variabilă (mat.) Mărime care poate, lua diferite valori. Variabilă independentă (mat.) Variabilă ale cărei valori se pot schimba fără să depindă de valorile altei mărimi. Variator de viteză (mş.) Schimbător de viteză continuu (adică fără trepte de viteză), folosit uneori la vehicule, la maşini-unelte etc. V. şi Schimbător de viteză. Varicap (elt., telc.) Capacitate neliniară, a cărei valoare depinde de tensiunea aplicată. Varioclişograf ((poligr.) Aparat electronic care poate să mărească sau să reducă, să corecteze şi să graveze, selecţionat în culori variate, forme de tipar înalt (clişee etc.) pentru tipo şi ofset. Variometru 1 (av.) Instrument de măsurat viteza schimbării de altitudine a unui avion în zbor (viteza ascensională), bazat pe înregistrarea întîrzierii egalizării dintre presiunea exterioară, variabilă în funcţiune de altitudine, şi presiunea interioară dintr-o capsulă ane-roidă (v. planşa CX). 2 (elt.) Inductanţă variabilă realizată cu ajutorul unor bobine cărora li se poate modifica poziţia relativă. 3 (telc.) Aparat alcătuit din două bobine electrice legate în serie, care se pot roti una faţă de cealaltă, permiţînd astfel varierea inductivităţii; e folosit în aparatele de radiocomunicaţie. Varmetru (elt.) Instrument pentru măsurarea puterii electrice reactive. Varniţă (constr.) Groapă sau ladă în care se stinge varul pe şantier. Varormetru (elt.) Contor electric pentru măsurarea energiei electrice reactive, în var-ore. (= Contor de energie reactivă). Planşa CX Vagon frigider a — ansamblu şi secţiune; b — circulaţia aerului în interior; 1 — rezervor pentru gheaţă; 2 — perete despărţitor; 3 — canal pentru circulaţia aerului; 4 — agitator; 5 — suflantă (morişcă de vînt); 6 — uşiţă pentru încărcat gheaţa; 7 — uşă de încărcare; 8 — pereţi dubli termoizolaţi. Cuptor de var cu ardere în masa încărcăturii 1 — perete exterior de cărămidă; 2 — căptuşeală refractară; 3 — coşul cuptorului; 4 — gură de încărcare; 5 — platformă de încărcare; 6 — grătar; 7 — guri de evacuare a varului; 8 — strat de piatră de var; 9 — strat de combustibil; 10 — var ars; 11 — zona de preîncălzire; 12 — zona de ardere; 13 — zona de răcire. cu resort 1 — corp; 2 — supapă (ventil); 3 — resort; 4 — taler; 5 — pirghie de descărcare. b c Scară de lemn cu vanguri a — secţiune longitudinală; b — secţiune transversală; c — detaliu de fixare a’vangurilor; 1 — vang exterior; 2 — vanginterior (fals); 3 — trepte; 4 — podest; 5 — grinda podestului; 6 — stîlpul inferior al balustradei. Variometru pentru măsurarea vitezei ascensionale a avioanelor 1 — carcasă; 2 — cadran; 3 — indicator; 4 — capsulă aneroidă; 5 — mecanism de transmitere a mişcărilor pereţilor capsulei aneroide la indicator. Vas de expansiune 842 Vas de expansiune (tehn.) Rezervor montat în punctul cel mai înalt al unei instalaţii de apă caldă sau al unei instalaţii de încălzire cu apă. Serveşte la evacuarea aerului care a pătruns în instalaţie, la preluarea diferenţelor de volum, la încălzirea apei şi la degajarea aburului, cînd apa a atins temperatura de fierbere. Vas Dewar (fiz.) Vas de sticlă cu pereţi «dubli, argintaţi la interior, şi între care se face vid; e folosit pentru păstrarea lichidelor la o anumită temperatură (de dă vectorul a. Are originea în extremi-tatea vectorului b şi extremitatea în ex-->• tremitatea vectorului a (v. planşa CXI). Vectori echipolenţi (mat.) Vectori care au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi aceeaşi valoare numerică. Vectori, sumă de ^ (mat.) Vectorul sumă c a doi vectori a şi b e vectorul reprezentat de diagonala paralelogramului construit pe două segmente paralele şi egale cu vectorii de adunat, puse cap la cap în sensurile lor, diagonala pornind din originea primului segment şi avînd extremitatea celui de al doilea segment (v. planşa CXI). Vectorial, calcul ^ (mat.) V. Calcul vectorial. Vedetă (poligr.) Text cules cu caractere mai grose decît celelalte, spre a fi scos în evidenţă la imprimare. Vegetalin 1 (alim.) Grăsime vegetală comestibilă, de consistenţă păstoasă, obţinută prin hidrogenarea uleiului de floa-rea-soarelui. 2 (tehn.) Pămînt decolorant, preparat prin activarea bentonitei cu acid sulfuric sau cu acid clorhidric, întrebuinţat la decolorarea uleiurilor. Veghetor (text.) Dispozitiv de control al ruperii firelor în timpul ţeserii pe război. Serveşte drept servomecanism pentru oprirea războiului, în cazul ruperii firului. Vehicul (transp.) Sistem tehnic care, deplasîndu-se prin rulare, alunecare sau plutire, transportă, dintr-un loc în altul, materiale sau persoane (car, sanie, autovehicul, vagon, avion, navă etc.). Un vehicul poate fi propulsat sau se poate deplasa datorită forţei unui vehicul motor (locomotivă, tractor), datorită forţei animale, unui curent de apă, vîntului etc. Vehicul spaţial (nav. cosm.) Sistem tehnic care se deplasează în spaţiul extraterestru îndeosebi datorită impulsului primit şi a cărui deplasare e dirijată şi controlată de la un centru terestru, deşi are şi posibilităţi de manevrare şi impulsionare la dispoziţia personalului pe care îl transportă (v. planşa CXI). Velan 844 Velan (text.) Agent activ folosit la apretarea hidrofilă a ţesăturilor celulozice, rezultînd din clorură sau din ace-tatul de octodeciloximetilen-piridină. Velatură (nav.) Totalitatea velelor unei nave cu vele (v. planşa GXI). Velă (nav.) Pînză fixată de vergele arborilor unei nave, asupra căreia acţionează vîntul provocînd deplasarea navei. Velă aurică (nav.) Velă de formă trapezoidală, care se găseşte în planul longitudinal al velierului. Velă latină (nav.) Velă de formă triunghiulară. Velă pătrată (nav.) Velă de formă pătrată, întinsă pe arborele mare şi pe arborele artimon. Velă strai (nav.) Velă latină întinsă pe un strai. Se deosebesc straiul mare, prima velă întinsă pe straiul dintre arborele mare şi arborele trinchet; straiul 'contragabieruiui mare, straiul zburătorului mare, straiul rîndunicii mari, adică a doua, a treia, respectiv a patra velă întinse pe straiul dintre aceşti arbori; straiul randei, prima velă întinsă pe straiul dintre arborele mare şi arborele artimon, straiul zburătorului artimon, straiul picului, adică a doua, respectiv a treia velă întinsă pe straiul dintre aceşti arbori. Velier (nav.) Sin. Navă cu vele (v.). Velină, hîrtie ^ (poligr.) Hîrtie cu rezistenţă şi cu durabilitate mare, bine încleită şi netezită. Velografie (poligr.) Procedeu de tipar înalt destinat obţinerii de tipare artistice asemănătoare fotografierii. Velon (text.) Fibre de clorură de vinii cu termostabilitate mare, insensibile la fierbere, folosite în tapiserie şi la ţesături decorative. Velur 1 (piei.) Piele de taurine bine tăbăcită cu săruri de crom, cu suprafaţa bine şlefuită, servind la confecţionarea încălţămintei de calitate superioară. 2 (text.) Ţesătură de lînă de calitate superioară, cu aspect de catifea, obţinută prin scămoşare şi printr-o apretură specială. Ventil (tehn.) Sin. Supapă (v.). Ventilare (tehn.) Acţiune de înlocuire parţială sau totală a aerului viciat dintr-un spaţiu limitat (locuinţă, sală de teatru, hală de fabrică, mină etc.); e naturală, cînd mişcarea aerului se dato-reşte unei cauze naturale (diferenţă de presiune sau de temperatură între două puncte), sau forţată (artificială), cînd curentul de aer e produs prin ventilatoare. (= V e n t i 1 a ţ i e). Ventilarea minelor (mine) Sin. A e r a j (v. Aeraj a). Ventilator (ms.) Maşină pneumatică folosită pentru a provoca deplasarea aerului sau a altor gaze. Ventilatorul poate fi un compresor rotativ de joasă presiune (circa 1 000 mm coloană de mercur) sau poate fi constituit, în principal, dintr-un rotor cu palete sau cu pale, antrenate, de obicei, de un motor electric. Ventilatoarele pot fi radiale sau axiale. Ventru (fiz.) Sin. Umflătură (v.). Venturi, tub ~ (fiz.) V. T u b V e n-turi. Venturimetru (av.) Instrument pentru măsurarea vitezei de zbor, bazat pe principiul tubului Venturi, folosit la planoare şi avioane foarte mici. Ventuză (hidrot.) Aparat prin care poate fi eliminat automat aerul degajat din apă şi acumulat la punctele înalte ale unei conducte de presiune, care ar stînjeni circulaţia apei. Veranc (text.) Fibră textilă produsă prin etirarea topiturii de sticlă, folosită la ţesături de izolare termică şi acustică sau pentru panglici, şnururi etc. Verde de Paris (chim.) Substanţă toxică cu efect violent şi rapid, folosită în combaterea insectelor dăunătoare. Verde malahit (ind. chim.) Colorant de trifenilmetan, folosind, ca mordant, ta-ninul; e întrebuinţat la vopsirea bumbacului. 845 Vicună Vergă (nav.) Drug de lemn sau de metal, fixat transversal pe un arbore, şi care susţine o velă. Verificare (tehn.) Operaţie efectuată pentru a determina dacă un material sau un sistem tehnic satisfac anumite condiţii cerute, impuse sau necesare. Verificarea pieselor se face bucată cu bucată (verificare individuală), iar cea a materialelor, pe o probă (verificare prin mostre). Verilite (met.) Aliaje complexe pe bază de aluminiu, prezentînd rezistenţă la coroziune şi la temperaturi înalte. Vernier (fiz., tehn.) Dispozitiv pentru măsurarea fracţiunilor de diviziuni ale unei scări de măsură. Vernierul e format dintr-o scară secundară care alunecă de-a lungul scării principale ; pe scara secundară, o lungime de n diviziuni ale scării principale e împărţită în n + 1 părţi egale, putîndu-se aprecia astfel l/(rt-fl) din diviziunea scării principale (de obicei 9 diviziuni scalare în 10 spaţii, pentru a sesiza 1/10 din scară). Se folosesc verniere drepte şi verniere circulare, bazate pe acelaşi principiu (v. planşa CXI). (== N o n i u s). Vernis (ind. chim.) Soluţie incoloră sau colorată a unor răşini, gume etc., care, prin întindere pe suprafaţa unui obiect, formează, după evaporarea solventului, un strat subţire ce protejează şi, uneori, înfrumuseţează această suprafaţă. Vernisaj (gen.) Acoperire a unei picturi cu un strat de lac transparent, apărînd astfel lucrarea de agenţi distructivi (umezeală, fum, mucegai etc.), dînd în acelaşi timp strălucire culorilor. Versant (constr., gen.) Fiecare dintre suprafeţele înclinate ale unui munte, deal, acoperiş. Verso (poligr.) Contrapagină, cealaltă faţă a unei foi, coli etc. Vertical (mat.) Calitate a unei drepte sau a unui plan de a fi perpendiculare pe un plan orizontal. Verzală (poligr.) Sin. Majusculă (v.). Vezuvian (mineral.) Silicat complex de calciu, de magneziu, de fier şi de aluminiu, natural. Unele varietăţi" sînt pietre semipreţioase, iar altele sînt întrebuinţate la confecţionarea de obiecte de artă. Viaduct (constr.) Pod construit peste o vale adîncă şi uscată sau deasupra şi în lungul unei alte căi de comunicaţie. Viaţă medie (fiz.) Durată medie a timpului dintre momentul producerii unui atom al unui element radioactiv şi momentul dezintegrării acelui atom. Vibrare (constr., drum.) Procedeu de tasare a materialelor de construcţie gra-nulare sau a pastelor de beton din construcţii, prin lovituri repetate, dese, uşoare. Vibrator 1 (constr., drum.) Maşină folosită la vibrarea materialelor de construcţie intrate în operă. 2 (elt.) Aparat cu ajutorul căruia se întrerupe periodic un curent continuu, în scopul de a obţine curent alternativ. Vibraţie (fiz.) Oscilaţie, în general cu frecvenţa înaltă. Vibrograf (elt., fiz.) Vibrometru înregistrator. Vibrolaminare (constr.) Operaţie complexă de întindere în strat uniform şi concomitent de îndesare a pastei de beton. Vibrometru (elt., fit., telc.) Aparat de măsurare a deplasării vitezei sau acceleraţiei vibratorii a unui corp. Vicalloy (met.) Grup de aliaje conţinînd cobalt, vanadiu şi adaos de fier, folosit pentru magneţi permanenţi. Vicună (text.) Lînă foarte mătăsoasă şi fină, de culoare aurie-roşcată, a animalului cu acelaşi nume, trăind pe platourile Americii de Sud (Peru, Bolivia etc.). Firul e pe jumătate mai subţire decît cel al lînii merinos. Vid 846 Vid (fiz.) Stare de foarte mare rarefiere a substanţei. Cu cît substanţa e mai rarefiată, cu atît vidul e mai înaintat. Vid barometric (fiz.) Vid din spaţiul de deasupra mercurului într-un barometru cu mercur. E un vid relativ puţin înaintat, deoarece în acest spaţiu se găsesc vapori de mercur. Vidanjare (hidrot.) Evacuare a depozitelor sedimentare în haznale sau în căminele de scurgere. Vidare 1 (fiz.9 tehn.) îndepărtare a gazelor dintr-un recipient în scopul obţinerii vidului. 2 (gen.) Golire. Videofrecvenţă (telc.) Frecvenţă de 40— 200 MHz pentru undele purtătoare, folosită în televiziune. Vigonie (text.) a, Lînă a unei rase de capre cu acelaşi nume din America de Sud. — b. Material textil alcătuit din fire obţinute dintr-un amestec de fibre scurte de bumbac, de fibre de deşeuri de bumbac, de fibre din zdrenţe ale deşeurilor confecţiilor din ţesături şi tricouri de bumbac, lînă şi celofibră, după filarea lor în amestec cu o fibră de legătură, de obicei de bumbac sau de lînă. Viitură (hidrot.) Creştere rapidă şi importantă a debitului unui rîu, provocată de ploi abundente în bazinul lui de recepţie sau de topirea bruscă a zăpezilor şi a gheţurilor. Viitură de nisip (petr. gaze) Nisip deplasat dintr-un strat în gaura de sondă, datorită slabei consolidări şi intensităţii mari a afluxului de fluid din strat în sondă. Vinasă (ind. chim.) Lichid obţinut ca reziduu după fermentarea şi distilarea melasei de sfeclă, care poate fi întrebuinţat ca materie primă pentru obţinerea carbonatului de potasiu. Vinci 1 (nav.) Troliu folosit pe bordul unei nave pentru ridicarea greutăţilor şi manevrarea ancorei (v. planşa GXII). 2 (tehn.) Cric. Vinclu (constr.) Sin. Col ţar (v.). Vingălac (poligr.) Sin. C u 1 e g a r (v.). Viniden (chim.) Material plastic obţinut prin polimerizarea policlorurii de vinii şi întrebuinţat ca izolant electric, la confecţionarea tălpilor artificiale pentru încălţăminte etc. Vinidrol (piei.) Policlorură de vinii imitînd tălpile de cauciuc. Vinidur (ind. chim.) Material plastic obţinut prin polimerizarea policlorurii de vinii, întrebuinţat pentru aparatura chimică rezistentă la agenţi corosivi, cum şi în industria electrotehnică. Vinietă (poligr.) Ilustraţie qrnamentală cu dimensiuni reduse, introdusă fie intercalat între două grupuri de text, fie la început sau, mai frecvent, la finele unei lucrări, ale unor capitole etc. Vinii (chim.) HaC=CH—. Radical obţinut prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula etilenei. Viniplast (chim.) Material plastic obţinut prin amestecarea policlorurii de vinii cu plastifianţi şi stabilizatori; e întrebuinţat ca înlocuitor al aliajelor neco-rodabile, avînd rezistenţa mecanică mare şi fiind rezistent la acţiunea majorităţii agenţilor corodanţi, cum şi ca material electroizolant. Vinitron (text.) Fibră pe bază de policlorură de vinii, rezistentă la căldură, la acizi, alcooli, oxidanţi etc., cu bune proprietăţi de capilaritate, servind la ţesături tehnice (fitiluri etc.). Violet de Lyon (ind. chim.) Colorant de trifenilmetan întrebuinţat la vopsirea bumbacului, a lînii şi a mătăsii, la fabricarea cernelii etc. (= Vi o 1 e t de metil, Violetul lui Hofmann). Violet de metil (ind. chim.) Sin. Violet de Lyon (v.). Violetul lui Hofmann (ind. chim.) Sin. Violet de Lyon (v.). Viplă (met.) Oţel special cu 15—16% crom şi 7 —10%> nichel, inoxidabil şi rezistent la acizi, întrebuinţat în den-tistică. Planşa CXI Vatră de cuptor electric basculant 1 — stratul superior; 2 — stratul inferior; 3 — dispozitiv de basculare. 10 ! ? 3 4 5 6 7 Ş 9 20 » 2 3^| 0 1 ; ’ 3 4 5 6 7 8 S «j / 0 2°° 30° —rTTj. 10 20 * * b Verniere a — drept; b — circular; 1 — riglă gradată; 2 — vernier. k x 3\ \7 -Ctr Schema sistemului de dirijare a vehiculului spaţial 1 — urmărire şi control; 2 — ordinator pentru calculul traiectoriei; 3 şi 7 — tablou vizual cu datele parcursului; 4 — control şi răspuns; 5 — ecran cu indicaţii de posibilităţi ; 6 — director de traiectorie; 8 — transmisiune radio; 9 — vehicul spaţial. 1 — trincă; 2 — gabierul trinchet; 3 — contragabierul trinchet; 4 — zburătorul trinchet; 5 — con-trazburătorul trinchet; 6 — rlndunica trinchet; 7 — vela mare; 8 ~ gabierul mare; 9 — contragabierul mare; 10 — zburătorul mare; 11 — contrazburătorul mare; 12 — rîndunica mare; 13 — vela în cruce; 14 — gabierul artimon; 15 — contragabierul artimon; 16 — zburătorul arti-mon; 17 — contrazburătorul artimon; 18 — rîndunica artimon; 19 — flocul săgeţii; 20 — flocul mare; 21 — flocul mic; 22 — trinchetinul; 23 — velastraiul mare; 24 — velastraiul zburătorului mare; 25 — velastraiul rindunicii mari; 26 — randă. 848 Vistra Viraj (av.) Traiectorie curbă, de curbură foarte mică, descrisă de un vehicul aerian. _ U____:__J Virare 1 (chim.) Schimbare a culorii sub acţiunea unui reactiv. Virarea indicatorilor indică sfîrşitul unei reacţii, în analiza volumetrică. . 2 (foto.) Schimbare a culorii unui pozitiv fotografic sub acţiunea unui reactiv convenabil (de ex. pentru obţinerea unei fotografii în sepia, în albastru etc.). 3 (transp.) întoarcere a unui vehicul în timpul mersului, pe o direcţie înclinată pînă la 90° faţă de direcţia iniţială. Virgulă mobilă, sistem cu ^ (cib.) Sistem în care un număr x e reprezentat prin două numere y şi z, conform formulei: x = y 10*, unde y reprezintă cifrele semnificative, iar z, ordinul de mărime. Viridin (poligr.) Colorant verde-gălbui, rezistent la apă şi la lumină, folosit pentru cerneluri la tipar înalt. Virolă (tehn.) Cilindru fără funduri, format dintr-una sau mai multe tole asamblate prin nituire sau prin sudare, care intră în construcţia unui cazan, a unui rezervor etc. Virtual (fiz.) Calitate a imaginii unui obiect într-un sistem optic de a fi obţinută cu ajutorul prelungirilor razelor de lumină care ies din sistemul optic sau sînt reflectate de el, deci cate nu poate fi prinsă pe un ecran. Viscoză (text.) Substanţă obţinută prin tratarea cu sulfură de carbon a alcalice-lulozei (preparată, în general, din lemn de molid), urmată de dizolvarea în hidrat de sodiu a xantogenatului de celuloză astfel obţinut. E trasă în fire care, apoi, sînt coagulate într-o baie acidă, dînd fibre cu luciu de mătase (v. planşa CXII). Viscozimetru (fiz.> tehn.) Instrument pentru măsurarea viscozităţii. Diferitele tipuri de viscozimetre se bazează fie pe măsurarea vitezei de scurgere a fluidului respectiv printr-un tub capilar sau prin-tr-un orificiu cu diametru mic (în comparaţie cu viteza de scurgere a unui fluid etalon), fie pe măsurarea vitezei de cădere a unei bile în fluidul cercetat, fie pe măsurarea unghiului de torsiune a firului de care e suspendat un cilindru introdus în fluidul cercetat, cînd recipientul care conţine fluidul se roteşte. Viscozimetru Engler (petr. gaze) Viscozimetru alcătuit, în principal, dintr-un recipient cu dimensiuni determinate care are, la fund, un orificiu, de asemenea de anumite dimensiuni. Viscozitatea lichidelor se exprimă în grade Engler care reprezintă raportul dintre timpul de scurgere, prin orificiu, a 200 cm3 de li-lichid şi a 200 cm3 de apă distilată, la 20°. Viscozimetru Hoeppler (fiz.) Viscozimetru cu ajutorul căruia se determină viscozitatea unui lichid, măsurînd timpul de cădere a unei bile într-un tub cilindric care conţine lichidul. Viscozimetru Ostwald (fiz.) Viscozimetru cu ajutorul căruia se determină viscozitatea unui lichid prin raportul dintre timpul de scurgere, printr-un tub capilar, a unei anumite cantităţi de lichid, şi timpul de scurgere a aceleiaşi cantităţi de apă distilată. Viscozimetru Saybolt (petr. gaze) Viscozimetru folosit în industria petrolului. V. Saybolt, secundă^. Viscozitate (fiz.) Rezistenţă la curgere a unui fluid (lichid sau gaz), datorită frecării interioare. Rezistenţa la deplasare a două pături de fluid, una în lungul celeilalte, e proporţională cu aria comună celor două pături, cu variaţia vitezei de deplasare în lungul unităţii de lungime considerate pe perpendiculara pe cele două pături şi cu un coeficient numit (coeficient de) viscozitate dinamică. Viscozitate cinematică (fiz.) Cît dintre viscozitatea dinamică şi densitatea unui fluid. Viscozitate, coeficient de ^ (fiz.) V. sub Viscozitate. Viscozitate dinamică (fiz.) V. sub Viscozitate. Viscozitate relativă (fiz.) Raport dintre viscozitatea unui fluid şi viscozitatea unui fluid de referinţă. Drept fluid de referinţă se iau, de obicei, apa la 20°, pentru lichide, şi aerul în stare normală, pentru gaze. Vistra (text.) Celofibră care imită bine fibrele de bumbac. 849 Viteză acustică Vitallium (met.) Aliaj pe bază de crom, cobalt şi molibden, cu mare rezistenţă la coroziune şi la temperaturi înalte. Vitamina A (chim.) Ansamblu a două substanţe (vitamina Ax şi vitamina A2) cu constituţie chimică asemănătoare, care se găsesc în lapte, unt, legume verzi, în ficatul unor animale sau care se sintetizează în organism din caroten. Lipsa ei provoacă scăderea vederii şi micşorarea rezistenţei la infecţie a mucoaselor. (= Axerof toi). Vitamina B (chim.) Vitamină alcătuită dintr-un grup de compuşi (complexul B). Acestea se găsesc în sămînţa de grîu, în drojdia de bere etc. Cele mai importante sînt vitaminele B^ B2, B6 şi B12. Vitamina Bx (aneurina sau tiamina) se găseşte în învelişul seminţelor de cereale, în drojdia de bere etc. şi apără organismul de nevrită, de slăbiciune musculară şi de tulburări digestive; lipsa ei provoacă boala numită beri-beri. Vitamina B2 (lac-toflavina sau riboflavina) ajută la creşterea copiilor şi menţine sănătatea pielii. Vitamina B6 (adermina sau piridoxina) e un ansamblu de trei compuşi şi are un rol important în funcţiunea celulelor nervoase din creier şi din măduva spinării, în funcţiunile pielii etc.; e foarte răspîndită în regnul vegetal ( în cereale) şi în regnul animal. Lipsa ei în organism duce la dermatite. Vitamina B12 (coba-lamina) se extrage din ficatul de bovine şi din lichidul de fermentaţie al culturilor din care se extrage streptomicina; are rol în metabolismul proteinelor, în creştere etc.; lipsa ei produce nervozitate, slăbiciune, dureri abdominale etc. Vitamina € (chim.) Vitamină (acidul ascorbic) care se găseşte în zeama de lămîi şi de portocale şi în legumele proaspete. Lipsa ei provoacă scorbutul. (= Vi t a -mina antiscorbutică). Vitamina D (chim.) Ansamblu de substanţe (calciferolul) care se găsesc împreună cu vitamina A sau se formează în pielea corpului omenesc prin acţiunea luminii solare asupra ergosterolului. Influenţează depunerile de compuşi de calciu în corp. Lipsa ei provoacă" rahi- tismul. (= Vitamina antirahi-t i c ă). Vitamina E (chim.) Vitamină (a-toco-ferolul) care se găseşte în legumele verzi şi în sămînţa de grîu. Lipsa ei e una dintre cauzele sterilităţii la femei. Vitamina F (chim.) Ansamblu de trei substanţe cu constituţie analogă, avînd un rol fiziologic important în creştere, în metabolismul materiilor grase etc. Vitamina G (chim.) Vitamina B12 (v. sub Vitamina B). Vitamina H (chim,) Vitamină care se găseşte în drojdia de bere, în lapte, în cartofi etc. Lipsa ei provoacă seboree. Vitamina K (chim,) Grup de vitamine care se găsesc în plantele verzi. Sînt vitamine antihemoragice, lipsa lor pro-vocînd scăderea puterii de coagulare a sîngelui. Vitamina M (chim.) Vitamină care se găseşte în drojdia de bere, în frunzele de spanac etc. şi care are rol în formarea globulelor roşii şi a celor albe, în funcţiunile tubului" digestiv etc. Lipsa ei provoacă anemii, tulburări intestinale etc. Vitamina P (chim.) Grup de substanţe care se găsesc în unele plante, de exemplu în pătlăgelele roşii. Au rol în metabolismul apei şi al proteinelor, în permeabilitatea vasculară etc. (= Gitrină). Vitamină (chim.) Substanţă organică ce se găseşte în diferite alimente; vitaminele, care sînt de mai multe feluri, sînt necesare în orice regim de alimentaţie normal. Absenţa sau insuficienţa lor în alimentaţie provoacă diverse boli de deficienţă sau carenţă (avitaminoze). Viteză 1 (fiz.) Variaţie a valorii unei mărimi fizice în unitatea de timp. 2 (mec.) Variaţie în unitatea de timp, în raport cu un sistem de referinţă, a unei mărimi care determină poziţia unui corp în mişcare, de exemplu distanţa parcursă începînd de la o anumită poziţie iniţială. Viteză acustică (telc.) Derivata în raport cu timpul a deplasării acustice a unei particule. Viteză comercială 850 Viteză comercială (transp.) Numărul de kilometri parcurşi de un vehicul, împărţit la numărul de ore real folosite. Viteză critică de răcire (met.) Viteza minimă de răcire la care începe apariţia martensitei la călirea unui oţel (viteză critică de răcire, inferioară), respectiv viteza maximă care mai permite formarea martensitei (viteză critică de răcire, superioară). Viteză de aşchiere (mş.-un.) Viteză liniară a tăişului unei unelte aşchietoare, în mişcarea ei principală de lucru, în raport cu suprafaţa de aşchiat. Viteză de avans (mş. - un.) Viteză liniară a tăişului unei unelte aşchietoare, în mişcarea ei de avans, în raport cu suprafaţa de aşchiat. Viteză de detonaţie (expl.) Viteză liniară de propagare a detonaţiei în interiorul unui exploziv detonant sau brizant. Variază după natura explozivului, de la circa 3 000 pînă la circa 8 000 m /s. Viteză de explozie (expl.) Viteză liniară de propagare a arderii sau a deflagraţiei explozivilor deflagranţi sau lenţi. Valoarea vitezei de explozie e de ordinul milimetrilor sau al centimetrilor pe secundă în atmosferă deschisă, pînă la sute de metri pe secundă (maximum 400 m/s) în atmosferă închisă. Viteză de fază (fiz., telc.) Viteză de propagare a fazei unei unde progresive, de frecvenţă dată, după direcţia normalei pe suprafaţa echifază în punctul considerat. ^"WtWă^'de 'grup^fiz^ telc.) “ Viteză de propagare a valorii maxime a amplitudinii înfăşurătoarei unui grup de unde plane progresive, cu frecvenţe apropiate, situate în vecinătatea unei frecvenţe centrale, egală cu inversul derivatei constantei de fază în raport cu pulsaţia, pentru pulsaţia centrală. Viteză de introducere (de extragere) a datelor (cib.) Număr de caractere care pot fi introduse (extrase), în unitatea de timp, în (din) calculator. Viteză de răcire (fiz.) Scădere a temperaturii unui corp în unitatea de timp. Viteză de reacţie (chim.) Mărime egală cu raportul dintre cantitatea din una din substanţele care intră în reacţie, transformată în acea reacţie, şi timpul cît a dtlrat transformarea. Viteză liniară (mec.) Distanţă parcursă în unitatea de timp de un mobil. In sistemul GGS, se exprimă în centimetri pe secundă (cm/s), iar în sistemul SI, în metri pe secundă (m/s); se mai exprimă şi în kilometri pe oră (km/h) etc. Viteză medie a unui calculator (cib.) Număr mediu de operaţii pe care calculatorul le efectuează pe secundă. Un calculator e rapid dacă efectuează mai mult decît IO5 operaţii pe secundă şi are viteză medie dacă efectuează mai mult decît 2 • 104 operaţii pe secundă. Viteză relativă (mec.) Viteză pe care o are un mobil în raport cu un sistem de referinţă în mişcare. ^ Viteză subsonică (mec.) Viteză a unui mobil, mai mică decît viteza sunetului; deci, în aer, mai mică decît aproximativ 1 200 km/h. Termenul e folosit, de obicei, pentru viteze mari, apropiate de cea a sunetului. Viteză supersonică (mec.) Viteză a unui mobil, mai mare decît viteza sunetului; deci, în aer, mai mare decît aproximativ 1 200 km/h. Viteză unghiulară (mec.) Unghi descris în unitatea de timp de dreapta care uneşte punctul mobil cu centrul (instantaneu) de rotaţie. Toate punctele unui corp solid, rigid, în rotaţie, au aceeaşi viteză unghiulară, dar viteze liniare proporţionale cu distanţa lor la axa de rotaţie. în sistemele SI şi GGS, viteza unghiulară se exprimă în radiani pe secundă — şi, în acest caz, se notează cu simbolul rad/s — sau în grade pe secundă. Vitezometru (mec., transp.) Instrument folosit pentru măsurarea vitezei de deplasare a unui vehicul (automobil, locomotivă, avion etc.J La vehiculele terestre, vitezometrele măsoară turaţia unei roţi a vehiculului; la aerovehicule’, ele măsoară presiunea produsă de curentul de aer în receptorul presiunilor de aer (o capsulă 851 Vînturătoare manometrică). Se folosesc fie vitezometre indicatoare, cu cadran gradat direct în viteze, fie vitezometre înregistratoare, care nu numai indică, dar şi înregistrează, pe o bandă de hîrtie, viteza, în cursul deplasării vehiculului (v. planşa CXII). (= Indicator de viteză). Yitraliu (arh.) Ansamblu alcătuit dintr-o reţea metalică, care conturează părţile componente ale unei figuri sau ale unui tablou, şi din plăci de sticlă colorată sau pictată care completează fiecare dintre aceste părţi. E folosit la deschiderile care luminează unele edificii. VitreosU (st. cer.) Sticlă de cuarţ topit opacă; are coeficientul de dilataţie mic şi e folosită ca material anticorosiv In industria chimică. Vitrifiant (constr,) Material (bioxid de siliciu, trioxid de bor etc.) folosit pentru a obţine mase sticloase, amorfe. Vitrificare (constr.) Trecerea, prin încălzire la temperaturi înalte, a structurii cristaline a unor materiale în structură compactă, amorfă, sticloasă. Vitriol (chim.) Sin. Acid sulfuric (v.). Vitrit 1 (elt.) Material constituit dintr-o sticlă cu mangan, întrebuinţat ca izolant între soclul becurilor electrice şi capsă. 2 (mineral.) Unul dintre componenţii principali ai cărbunilor, pe lîngă durit şi fuzit, negru lucios şi compact; e componentul care permite cocsificarea cărbunilor. Vitros 1 (gen.) Calitate a unui corp de a avea un aspect sticlos. 2 (mineral.) Sin. Hi al in (v.). Vitrosil (ind. chim.) Sticlă de cuarţ topit, întrebuinţată la construcţia unor aparate chimice, fiind rezistentă la acţiunea celor mai mulţi agenţi chimici. Vivacitate 1 (expl.) Caracteristică a unei pulberi, exprimată prin cantitatea de gaze degajată, în unitatea de timp, de unitatea de volum de pulbere care arde la presiunea normală. 2 (poligr.) Factor [care] caracterizează strălucirea dată de o cerneală imprimatelor, raportată la grosimea stratului de cerneală. Vizetă (arh.) Deschidere mică practicată într-o uşă pentru a permite vederea numai într-unul din sensuri (de obicei din interior spre exterior). Vizibil 1 (fiz.) Domeniu de radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între circa 4 000 A (violet) şi circa 7 500—8 000 A (roşu) vizibile cu ochiul omenesc. 2 (gen.) Care poate fi văzut cu ochiul omenesc. Vizomat (foto.) Aparat folosit în instalaţiile de fotoreproducere pentru a întrerupe automat expunerea materialului foto-sensibil prin închiderea obiectivului sau prin întreruperea funcţionării sursei de lumină, în momentul în care expunerea a atins o anumită valoare. Vizor (fiz.) a. Dispozitiv montat pe unele aparate optice (lunete, aparate fotografice etc.) care permite prinderea în cîmpul aparatului a obiectului ce trebuie observat. — b. Mică lunetă cu care se citesc gradaţiile pe un limb gradat. Vîlcuire (piei.) Transformarea, prin umezire prealabilă, întindere pe calapod şi uscare în stare tensionată, în deformaţii remanente, a deformaţiilor elastice ale pielii. Vînturare (met.) Afînare a amestecurilor de formare spre a le face permeabile faţă de gazele care apar la turnare. Vînturătoare (agr.) Maşină agricolă care curăţă, cu ajutorul unui curent de aer, boabele de cereale, de impurităţile mai uşoare pe care le conţin (pleavă, boabe seci etc.). Unele vînturători, numite vînturători-sortatoare, au şi un număr de site, astfel încît se realizează şi o sortare a grăunţelor după mărime. Vîntu-rătorile-sortatoare folosite în industria morăritului se numesc tarare (v.) (v. planşa CXII). Vîrf 852 Vîrf (mat.) Punct de intersecţie a două laturi consecutive ale unui poligon, respectiv ale muchiilor unui poliedru. Vîrf de consum (tehn.) Cantitate maximă de energie necesară abonaţilor unei reţele la anumite ore din zi sau în anumite epoci ale anului. Pentru a satisface aceste cereri de vîrf, reţelele sînt alimentate fie de maşinile generatoare suplimentare ale centralei, fie de centrale speciale care debitează numai în perioadele de vîrf; în reţelele alimentate de centrale hidroelectrice, debitează centrale termoelectrice ajutătoare (centrale termoelectrice de vîrf). Vîrf de prindere (mş.- un.) Dispozitiv constituit dintr-o piesă conică, folosit la prinderea între vîrfuri (cînd sînt folosite două vîrfuri de prindere) sau între mandrină şi vîrf (cînd e folosit un singur vîrf), a pieselor care se rotesc în timpul prelucrărilor lor la maşini-unelte. Vîrstă geologică (geol.) Subdiviziune cronologică de ordinul al patrulea a timpurilor geologice, corespunzînd, în spaţiu, etajului. Vîrtej (mec.) Regiune a unui fluid în mişcare, în care fiecare particulă a fluidului are şi o mişcare de rotaţie. Vîrtelniţă 1 (met.) Maşină folosită pentru înfăşurarea sau desfăşurarea, eventual şi pentru întinderea sîrmei, a benzilor sau a tablelor, în timpul tragerii sau al laminării. 2 (text.) Dispozitivul pe care sînt aşezate sculurile la maşinile care deapănă firul pe mosoare sau pe ţevi. Vîseos (fiz.) Care are viscozitate mare. Voall (foto.) Pată neagră slabă, produsă pe un material fotografic (placa, film, hîrtie) în urma voalării materialului. 2 (text.) a. Ţesătură simplă, uşoară, transparentă, executată din fire de bumbac sau mătase, răsucite mult. — b. Ansamblu de fibre desprinse de cuţitul oscilant al cardelor de pe perietor, care, prin condensare, formează banda. Voalare 1 (foto.) înnegrire slabă a unui material fotografic (placă, film, hîrtie) dato- rită fie pătrunderii directe şi nedorite a luminii la materialul fotografic, fie unei fabricaţii greşite sau folosirii unui refe-lator de calitate inferioară. 2 (rez. mat.) Fenomen de deformare a unei plăci sub acţiunea unei forţe care acţionează în planul plăcii; e un fenomen similar flambajului barelor. Voce artificială (telc.) Sunet complex ale cărui componente spectrale corespund sensibil celor ale vocii umane medii. Volan 1 (tehn.) Roată cu spiţe montată pe un ax în scopul de a permite rotirea axului cu mîna; e folosită la mecanismele maşinilor-unelte, la direcţiile automobilelor, la presele cu şurub etc. 2 (text.) Fîşie de ţesătură mai fină, aplicată ca garnitură pe obiecte de îmbrăcăminte din ţesături uşoare. Volant (mş.) Roată grea, cu dimenşiuni mari, montată pe arborele unei maşini cu piston pentru a uniformiza viteza de rotaţie şi a permite depăşirea punctelor moarte, datorită faptului că*are un moment de inerţie suficient de mare. Acţiunea de uniformizare a vitezei intervine atît pentru variaţiile mici, provocate de nere-gularităţile de mers ale motorului, cît şi pentru şocurile (loviturile) provocate prin variaţiile bruşte ale sarcinii exterioare. Volatil (fiz.) Calitate a unor substanţe de a se transforma uşor în vapori, la temperaturi şi la presiuni obişnuite. Volatilizare (fiz.) Transformare relativ rapidă a unei substanţe în vapori, la temperaturi şi la presiuni obişnuite. Volet (arh.) Oblon de lemn sau metal montat în interiorul clădirilor. Volt (unit.) Unitate de măsură a tensiunii electromotoare şi a tensiunii electrice (a diferenţei de potenţial), în sistemul SI. Un volt absolut e tensiunea electrică între două puncte ale unui fir conducător prin care trece un curent constant de un amper, cînd puterea disipată între aceste două puncte e de un watt. Un volt internaţional e tensiunea electrică din lungul unui fir conducător Planşa CXII Yinci de ancoră’ 1 — tambur pentru parîme; 2 — barbotină; 3 — frînă cu bandă; 4 — manivelele frînei de mînă; 5 — manivelă de acţionare a vinciului. Vitezometru pentru avioane 1 — carcasă; 2 — cadran; 3 — indicatoare (unul pentru sute şi celălalt pentru zeci de kilometri) ; 4 — capsulă aneroidă; 5 — mecanismul de transmitere a deformaţiilor pereţilor capsulei aneroide la indicatoare. Schema procesului tehnologic de fabricare a viscozei a — celuloză; b — impregnare (alcalini-zare); c — dezintegrare; d — prematu-rare (îmbătrînire); e — xantogenare; f — dizolvare; g — filtrare; h — maturare; i — filare; j —* spălare; k — uscare; l — fibră artificială. 5 Vînturătoare 1 — coş de alimentare; 2 — valţ de alimentare; 3 — ventilator; 4 — paravane de sortare a seminţelor după greutate; 5 — sita superioară; 6 — sita inferioară. Volt-amper 854 cu rezistenţa electrică de un ohm internaţional, prin care trece un curent electric cu intensitatea de un amper internaţional. Un volt internaţional e egal cu 1,000 35Va&*. Simbol V. Yolt-amper (unit.) Unitate de măsură pentru puterea aparentă, în sistemul SI. Un volt-amper absolut e puterea aparentă a unui conductor electric, a cărui tensiune la bornele extreme e de un volt absolut, străbătut de un curent cu intensitatea de un amper absolut. Simbol YA. Yolt-amper reactiv (unit.) Sin. Var (v.). Yolt pe metru (unit.) Unitate de măsură a intensităţii cîmpului electric, în sistemul SI; e intensitatea de cîmp electric în care o forţă de un newton s-ar exercita asupra unei sarcini punctuale electrice de un coulomb. Simbol V/m. Voltaj (elt.) Tensiune electrică măsurată în volţi. Voltametru (elt., fiz.) Instrument de măsurat intensitatea unui curent electric, respectiv cantitatea de electricitate, prin determinarea cantităţii de substanţă (hidrogen gazos, argint metalic etc.) depuse într-o electroliză. Voltampermetru (elt.) a. Instrument electric de măsurat care arată direct produsul dintre valorile efective ale tensiunii şi intensităţii unui curent electric, în curent continuu, indicaţiile sînt identice cu cele ale unui wattmetru, dar în curent alternativ sînt mai mari, la wattmetru indicaţiile fiind înmulţite şi cu factorul de putere (cos 9). —to. Instrument electric de măsurat, constituit din-tr-un galvanometru sensibil, care poate fi folosit, alternativ, cu ajutorul unui comutator, fie ca ampermetru, fie ca volt-metru, după cum e legat în paralel cu şunturi, respectiv în serie cu rezistenţe suplimentare. Voltamperormetru (elt.) Aparat integrator care măsoară energia aparentă în voltamperore. (= Contor de energie aparentă). Voltă (nav.) Schimbare de direcţie a unei nave, astfel încît vîntul să lovească bordul celălalt. Voltmetru (elt.) Instrument de măsurat diferenţa de potenţial electric dintre două puncte. Se folosesc diferite tipuri de voltmetre: cu cadru mobil, cu fier moale, electrostatice etc. Voltmetru cu diodă (elt.) Voltmetru de curent alternativ, alcătuit dintr-o diodă, un grup de detecţie RC şi instrumentul indicator de curent continuu. Voltmetru cu triodă inversată (elt.) Voltmetru electronic pentru măsurarea tensiunilor continue mari, prezentînd o impedanţă de intrare foarte mare. Tensiunea de măsurat se aplică între ânod şi catod, cu minusul la anod; se măsoară curentul de grilă. Voltmetru de vîrf (elt.) Voltmetru care măsoară valoarea de vîrf a unei tensiuni alternative. Voltmetru diferenţial (elt.) Voltmetru care dă o indicaţie proporţională cu diferenţa celor două semnale aplicate la cele două intrări. Voltmetru digital (elt.) Voltmetru la care afişarea rezultatului se face numeric. Voltmetru electronic în punte (elt.) Voltmetru de curent continuu utilizînd un montaj diferenţial în punte, puntea cuprinzînd cel puţin un element electronic de circuit (tub sau tranzistor), de obicei două. Prezintă o mare impedanţă de intrare. Voltmetru logaritmic (elt.) Voltmetru la care indicaţia variază proporţional cu logaritmul tensiunii de la intrare. Voltmetru numeric (elt.) V. Voltmetru digital. Voltmetru selectiv (telc.) Sin. Analizor de semnal (v.). Voltol (tehn.) Sin. Ulei volto- 1 i z a t (v.). Voltolizare (ind. chim.) Operaţie de supunere a unor uleiuri de uns la acţiunea unor descărcări electrice de înaltă* frecvenţă şi înaltă tensiune (circa 5 000 V), 855 Vută pentru a le îmbunătăţi proprietăţile de ungere, îmbunătăţindu-le indicele de visco-zitate şi onctuozitatea. Volum 1 (mat.) Mărime scalară pozitivă care măsoară spaţiul ocupat de un corp. Unitatea de măsură e metrul cub, în sistemul SI, şi centimetrul cub, în sistemul CGS. 2 (poligr.) Carte legată sau broşată, avînd în general peste 80 de pagini (text şi material ilustrativ). 3 (telc.) Nivel de intensitate sonoră al unui semnal audio într-o transmisiune prin electrocomunicaţii. Volum acustic (telc.) într-un circuit electric, mărimea undei electrice complexe corespunzătoare sunetelor auzibile măsurate cu un volummeiru (v.). Volum critic (fiz.) Volumul ocupat de un gram de substanţă la temperatura şi presiunea critică. Volum molecular (fiz.) Volumul ocupat de o moleculă-gram dintr-o substanţă. E acelaşi pentru toate gazele perfecte, la 20° şi la presiunea atmosferică fiind de 22 414 cm3. Volum redus (fiz.) Raport între volumul şi volumul critic ale unei substanţe. Volum specific (fiz.) Volum ocupat de unitatea de masă dintr-un corp. Volumetrie (chim.) Capitol al chimiei analitice care se ocupă cu analizele volumetrice. Volumică, maşină (mş.) Maşină de refulat fluide, care realizează comprimarea acestora prin creşterea presiunii lor statice în unul sau mai multe compartimente închise, al căror volum e micşorat progresiv, pînă la evacuarea fluidelor prin orificiile de ieşire. Volummetru (telc.) Instrument de măsurat volumul într-o transmisiune prin electrocomunicaţii. Volută (arh.) Linie curbă avînd o formă asemănătoare cu o spirală, folosită ca ornament în arhitectură, mai ales la capitelurile ordinului ionic. Vopsea (ind. chim.) Suspensie în diferite substanţe peliculogene, de pigmenţi coloraţi sau de pigmenţi şi umplutură, la care se adaugă sau nu sicativanţi, folosită pentru acoperirea unui obiect. După uscare, dă o peliculă cu aspect mat pînă la semilucios, care colorează suprafaţa pe care a fost aplicată. Vopsire 1 (tehn.) Acoperire a suprafeţei unei piese cu un strat de vopsea, prin aplicare cu pensula, prin stropire etc., în scop decorativ şi pentru protejare contra agenţilor fizico-chimici externi, contra atacului microorganismelor, eventual şi contra focului (în care caz în vopsea se încorporează substanţe ignifuge). 2 (text:, piei.) Colorare a unui material textil sau a unei piei cu ajutorul unui colorant (v.). Vopsitorie (tehn.) a. Atelier de vopsire. — b. Tehnică a preparării vopselelor şi a aplicării lor pe diferite pbiecte, cum şi a colorării materialelor textile şi a pieilor, cu ajutorul coloranţilor. Vrac (tehn.) Mod de depozitare şi de transport în grămezi, fără a fi aşezat ordonat sau ambalat, al unui material pulverulent, granular sau în bucăţi. Vu (unit.) Unitate de măsură a volumului semnalelor audio într-o transmisiune prin electrocomunicaţii. Vulcanizare (ind. chim.) Transformare a cauciucului brut, prin încălzire cu sulf şi, de regulă, şi cu acceleratori de vulcanizare, într-un produs numit cauciuc vulcanizat, care nu mai e plastic, dar care are o mare elasticitate (pe care o păstrează atît la rece, cît şi la cald) şi nu mai e solubil în solvenţii obişnuiţi. Vulcolan (ind. chim.) Material plastic asemănător cauciucului, care prezintă o mare rezistenţă la abraziune, la rupere, la coroziune prin uleiuri şi benzină, şi îmbătrîneşte greu; e folosit la garnituri de etanşare, la roţi dinţate şi de fricţiune, la anvelope etc. Vută (constr.) Partea mai îngroşată — faţă de rest — a grinzii sau plăcii de beton armat din dreptul reazemelor, din cauza momentelor încovoietoare mărite şi a forţelor tăietoare ivite în această porţiune. w W 1 (chim,) Simbol pentru elementul Wolfram. 2 (unit.) Simbol pentru watt. Warcops (text.) Ţevi mari pe care se deapănă firul din care se vor executa urzelile în ţesătorii. Watt (unit.) Unitate de măsură pentru putere în sistemul SI, egală cu puterea care dezvoltă, în mod uniform, o energie de un joule pe secundă. Multiplii lui cel mai des folosiţi în tehnică sînt kilowattul (egal cu 103W) şi megawattul (egal cu 106W). Simbol W. Wattmetru (elt.) Instrument de măsurat puterea electromagnetică activă. Wattmetru astatic (elt.) Wattmetru de construcţie astatică. Wattmetru de ieşire (elt.) Aparat alcătuit în principal dintr-o rezistenţă şi un voltmetru dispuse în paralel; serveşte la măsurarea puterii pe care generatorul o dă rezistenţei respective. Wattoră (unit.) Unitate practică de măsură a energiei electrice active, egală cu 3 600 jouli. Simbol Wh. Wattormetru (elt.) Contor pentru măsurarea în waţi-ore, prin integrarea şi înregistrarea energiei electrice care trece printr-un circuit. Wattsecundă (unit.) Submultiplu al wattorei, egal cu 1/3 600 Wh, adică cu un joule. Simbol Ws. Wb (unit.) Simbol pentru weber. Weber (unit.) Unitate de măsură pentru fluxul de inducţie magnetică, în sistemul SI; e fluxul care, străbă-tînd circuitul unei singure spire, induce în acea spiră o tensiune electromotoare de un volt, cînd fluxul cade uniform la zero în timp de o secundă. Simbol Wb. Webermetru (fiz.) Sin. Fluxme-t r u (v.). Westfalian (geol.) Subdiviziunea mijlocie a Carboniferului de facies continental. Conţine importante zăcăminte de cărbuni. Widia (met.) Carbură de wolfram în liant de cobalt, foarte dură, folosită, sub formă de plăcuţe, la armarea pieselor supuse la uzură, mai ales a tăişurilor sculelor aşchietoare. Wien, punte/-'*' (elt,, fiz.) Punte avînd două braţe capacitive şi două rezistive, utilizată la măsurarea frecvenţelor şi în generatoarele de audiofrecvenţă. WiUemit (mineral.) Zn2Si04. Silicat de zinc natural; e un minereu de zinc. Wolfram (chim.) W. Element cu nr. at. 74; gr. at. 183,92. Metal dur, cu p.t. aproximativ 3 370° şi gr. sp. 19,3; se găseşte în natură sub formă de wolframit, scheelit etc. şi e întrebuinţat la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, ca metal de adaos în oţeluri speciale şi, sub formă de carbură, ca metal dur pentru armarea uneltelor aşchietoare. (= Tung-s t e n). Wolframit (mineral.) FeMnW04. Wol-framat de fier şi de mangan, natural, principalul minereu de wolfram, (întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale, a filamentelor pentru becuri electrice, a carbu-rilor de wolfram, a unor ţesături .neinflamabile) . Wulfenit (mineral.) PbMo04. Molibdat de plumb natural; e un minereu de plumb şi, uneori, de molibden. Wurtzit (mineral.) ZnS. Sulfură de zinc, naturală, cristalizată în sistemul hexagonal; e un minereu de zinc. X Xantogenare (ind. chim.) Tratare cu sulfură de carbon a alcalicelulozei, în vederea transformării ei în xantogenat de celuloză, în procesul fabricării viscozei. Xantogenat (chim.) Compus obţinut prin acţiunea unui hidroxid de metal alcalin asupra sulfurii de carbon, în prezenţa unui compus cu grupări alcoolice (ex. xanto-genatul de celuloză, întrebuinţat la fabricarea viscozei). Xe (chim.) Simbol pentru elementul Xenon. Xenografie (poligr.) Procedeu de tipar pentru imagini folosind fenomenul de electrizare statică şi de fotoconductibili-tate, evitînd astfel contactul dintre forma de tipar şi obiectul tipărit. Xenon (chim.) Xe. Element cu nr. at. 54; gr. at. 131,3. Gaz incolor şi inodor; face parte din grupul gazelor nobile şi se găseşte în atmosferă în cantităţi foarte mici. Xenotest (text.) Aparat pentru determinarea rezistenţei la lumină a vopsirilor pe materie textilă, folosind un bec cu xenon. Xilen (chim.) C6H4(CH3)2. Dimetil-benzen, omolog al benzenului; se găseşte în gudronul de huilă şi e întrebuinţat ca materie primă în industria coloranţilor, şi ca solvent în industria lacurilor şi a cauciucului. Se prezintă sub forma 0 a trei izomeri. Xilografie (poligr.) Procedeu de tipar înalt în care sînt folosite clişee gravate în lemn. Xilogramă (poligr.) Procedeu de obţinere, prin gravare manuală, mecanică sau combinată, a unei forme de tipar în lemn (clişeu). Xiloid (mineral.) Calitate a unui material de a fi de natură lemnoasă sau de a prezenta o structură asemănătoare cu aceea a lemnului. Ligniţii cu structură lemnoasă vizibilă sînt cărbuni xiloizi. Xilolitografie (poligr.) Procedeu de tipar litografic, învechit, la care forma de tipar se execută pe o placă de lemn acoperită cu un strat de calcar preparat din cretă pulverizată. Xilotipie (poligr.) Procedeu de tipar folosit la reproducerea prin relief pe suprafaţa lemnului a înseşi formei de tipar, folosit pentru tiraje limitate, deoarece, prin imprimare imaginea se uzează şi se modifică treptat. 55 — Dicţionar de termeni tehnici — c. 208 Y Y (chim.) Simbol pentru elementul Ytriu. Yamato metal (met,) Aliaj antifric-ţiune pe bază de staniu, folosit la lagărele pentru motoare cu ardere internă. Yard (unit.) Măsură pentru lungime, folosită în ţările anglo-saxone, egală cu 0,914 398 m. Yb (chim.) Simbol pentru elementul Yterbiu. Yterbiu (chimJ Yb. Element în stare metalică din familia pămînturiior rare, cu nr. at. 70; gr. at. 173,04; p. t. 1 800°; d = 7,01. Prezintă şapte izotopi stabili şi cinci artificiali radioactivi. Se găseşte în natură combinat în minerale ca gadolini-tul, monazitul etc. Ytriu (chim.) Y. Element în stare metalică, cu nr. at. 39, gr. at. 88,92; p. t. 1 490°, p. f. circa 4 600°; d = 4,34. Prezintă un singur izotop stabil şi şapte izotopi artificiali radioactivi. Yucca (text.) Fibre textile folosite la confecţionarea frînghiilor şi la fabricarea hîrtiei, extrase din frunzele plantei cu acelaşi nume din India şi America. z Za (tehn.) Fiecare dintre verigile care constituie un lanţ. Zalele pot avea formă circulară, ovoidală, dreptunghiulară etc. Zaharificare (chim.) Transformare în zahăr a substanţelor care conţin amidon, efectuată de unii fermenţi sau realizată prin tratarea cu unii acizi minerali diluaţi. Zaharimetrie (fiz.) V. sub Polari-m e t r i e. Zaharimetru (fiz.) V. sub Pol arini e t r u. Zaharină (chim.) Substanţă cristalizată, albă, foarte solubilă în apă; în stare pură, e de circa 500 ori mai dulce decît zahărul. Nu are valoare nutritivă şi, folosită în cantitate prea mare, poate avea efecte dăunătoare; e întrebuinţată la îndulcirea alimentelor destinate unor bolnavi. Zaharometru (alim.) Areometru folosit pentru determinarea concentraţiei în zahăr a soluţiilor. Zaharoză (chim.) Substanţă dulce din clasa zaharurilor, numită, de obicei, zahăr. E o dizaharidă formată din combinarea unei molecule de glucoză cu o moleculă de levuloză. Se găseşte în natură mai ales în sfeclă şi în trestia de zahăr şi e întrebuinţată în alimentaţie, fiind unul dintre alimentele de bază/ Zaharuri (chim.) Nume generic pentru substanţele organice care au cel puţin patru atomi de carbon în moleculă, împreună cu mai multe grupări alcoolice r-OH, cu sau fără grupări aldehidice ori cetonice. Zaharurile se împart în mono-zaharide (glucoza, levuloză etc.), diza-haride (zaharoza, maltoza, lactoza), tri-zaharide etc. Zahăr (chim.) a. Oricare dintre zaharuri. —b. Nume comun pentru zaharoză. Zahăr de fructe (chim.) Sin. F r u c-t o z ă (v.). Zahăr de lapte (chim.) Sin. Lac-t o z ă (v.). Zahăr de struguri (chim.) Sin. Glucoză (v.). Zahăr invertit (chim.) Amestec în proporţii egale de glucoză şi levuloză, obţinut prin invertirea zahărului. Zantrel (text.) Fibră polinozică de celuloză, cu rezistenţă şi cu alte calităţi superioare celofibrei, dînd ţesături neşi-fonabile. Zaponlac (ind. chim.) Lac de nitroceluloză, de regulă colorat, întrebuinţat la acoperirea metalelor. Zaţ (poligr.) Compoziţie poligrafică. Zăbrea (constr.) Bară de legătură, verticală sau înclinată, în reţeaua indefor-mabilă de bare ce leagă tălpile unei grinzi. Zăcămînt (geol., mine, petr. gaze) Acumulare naturală, exploatabilă, de substanţe minerale sau roci utile, în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Se întîlnesc zăcăminte de: cărbuni, ţiţei, gaze, asfalt, bitumen, minereuri feroase, minereuri neferoase, grafit, feldspat, mică, sare gemă, marmură, calcar, bazalt etc. (v. planşa CXIII). Zăgaz (hidrot.) Baraj cu dimensiuni mici, executat de obicei rudimentar (din lemn, din bolovani, împletituri de nuiele etc.). Zăpadă de acid carbonic (chim., tehn.) Bioxid de carbon în stare solidă, între- Zăpor 860 buinţat ca substanţă frigorigenă, deoarece sublimează la—78,5°. (= Gheaţă uscată). Zăpor (hidrot,) Baraj natural format, pe cursul uneia pe prin îngrămădirea şi încălcarea blocurilor de gheaţă, provocînd ridicarea nivelului apei în amonte şi, deseori, inundaţii. Zăvor (tehn.) Dispozitiv care serveşte la blocarea mecanică a unui organ mobil al mecanismului unui sistem tehnic şi care nu poate fi deblocat decît din exterior, fie manual, fie automat. Zăvoarele pot fi mecanice, electrice, hidraulice, pneumatice sau combinate, după felul mărimii care acţionează asupra piesei ce realizează blocajul (v. planşa CXIII). Zbat (nav.) Paletă de lemn sau metalică a unei roţi de propulsie a navelor. (= Paletă). Zbor (av.) Deplasare a unui corp în atmosferă sau în spaţiul interplanetar. Zborul unei aeronave în atmosferă, în principal în troposferă, poate fi realizat datorită sustentaţiei, care o menţine în aer, şi unei forţe de propulsie, care o deplasează. La aerostate, sustentaţia e obţinută prin diferenţa dintre greutatea aerului dezlocuit şi aceea a aerostatului, iar la aerodine, prin portanţa aerodinamică, datorită mişcării relative dintre aer şi aerodină. Zburător (nav.) Velă pătrată, a patra velă de la baza arborelui mare (zburătorul mare), respectiv de la baza arborelui trinchet (zburătorul mic). Zdrenţe (text.) Rămăşiţe de ţesături uzate, care nu au pierdut forma de ţesătură. Ele constituie o materie primă pentru lînă regenerată (zdrenţe de lînă), fire de vigonie, sau o materie primă la fabricarea hîrtiei (zdrenţe de in, bumbac etc.). Zdrobitoare 1 (alim.) Maşină folosită pentru mărunţirea sau strivirea unor produse folosite în industria alimentară (in, cînepă, cartofi, malţ etc.) (v. planşa CXIII). (= Zdrobi tor). 2 (text.) Maşină folosită în prelucrarea preliminară a fibrelor liberiene (de in, de cînepă), după uscarea tulpinilor topite, pentru a uşura desprinderea şi îndepărtarea părţilor lemnoase de pe fibrele cu care au crescut împreună. (= Z d r ob i-t o r). Zdrobitor (tehn.) Maşină de mărunţire sau de separare prin fărîmare, rupere, detaşare, adaptată industriei respective (textilă, agricolă, alimentară etc.). Zeamă (tehn.) Termen folosit pentru anumite soluţii întrebuinţate la tăbăcire (zemuri tanante), în industria alimentară (de ex. zemurile de difuziune de la extragerea zahărului din sfeclă), în agricultură (zemuri fungicide şi insecticide: bordeleză de Burgundia, de nicotină etc.). Zecimal (mat.) Calitate a unui sistem de numere de a avea la bază numărul zece (ex.; sistem de numeratie zecimal, logaritm zecimal, fracţie zecimală etc.). (= Decimal). Zefir (text.) Ţesătură fină de bumbac mercerizat, cu legătură pînză, întrebuinţată la confecţionarea rufăriei de corp. Zeină (chim.) Proteină din clasa glia-dinelor; se găseşte în bobul de porumb, întru cît din compoziţia ei lipsesc anumiţi constituenţi indispensabili nutriţiei, porumbul nu constituie o hrană completă. Zenana (text.) Ţesătură cu urzeală de mătase şi cu bătătură, de obicei, de bumbac, cu legătură atlaz, scămoşată pe dos şi lucioasă pe faţă. Zencuire (met.) Executare,prin aşchiere, la extremitatea unei găuri cilindrice din-tr-o piesă metalică, a unei porţiuni tron-conice cu diametrul bazei mici egal cu cel al găurii cilindrice, pentru a amenaja locaşul pe care să-l ocupe capul unui şurub cu cap înecat. Zcner, diodă ^ (elt., telc.) Diodă semiconductoare, caracterizată prin faptul că, în caracteristica sa tensiune-curent, există o regiune în care tensiunea la borne rămîne practic constantă pentru variaţii importante ale curentului. Zeolit (mineral.) Alumino-silicat de calciu şi de un metal alcalin, hidratat, natural. Pierde uşor apa prin încălzire şi o recapătă cînd stă într-o atmosferă 861 Zgură umedă, fără să se distrugă structura cristalină. Zero (fiz,, tehn.) a. Valoare a unei mărimi, de la care începe măsurarea ei (ex. zero al unei scări de temperatură). —b. Diviziune a unei scări gradate a unui instrument de măsurat, de la care se citesc diviziunile acelei scări. Zero absolut ^.^'Temperatura de — 273,16°, cea mai joasă temperatură teoretic posibilă, folosită ca zero al scării de temperatură absolută (scara Keivin). Zero mecanic (metr.) Linie a gradaţiei, la care se situează indicatorul cînd echipajul mobil ia poziţia de echilibru, organele electrice ale aparatului nefiind nici sub tensiune, nici parcurse de curenţi. Zerovalent (chim.) Calitate a elementelor care nu se combină cu nici un alt element. Zeţaj (mine) îmbogăţire a minereurilor sau a cărbunilor sfărîmaţi, prin depunerea componenţilor, în ordinea greutăţii lor specifice, înW-un curent de apă cu mişcare alternativ ascendentă şi descendentă, într-o cuvă care are un perete vertical despărţitor ce nu ajunge pînă la fundul cuvei. într-unul din compartimente e montată o sită pe care vine minereul sfărîmat, iar în celălalt, un piston cu mişcare alternativă, verticală, care produce mişcarea apei. Mişcarea apei mai poate fi produsă şi cu ajutorul aerului comprimat. Zeţaj pneumatic (mine) Zeţaj realizat cu o serie de site înclinate, pe a căror suprafaţă vine materialul şi prin ale căror găuri se insuflă un curent pulsatoriu ide aer; e folosit în special pentru cărbuni. Zeţar (poligr.) Lucrător dintr-o tipografie, care culege textele. Zgîrieci (lemn) Piesă de lemn folosită la trasarea, prin zgîriere pe o piesă de lemn, a unor linii paralele cu muchia (v. planşa CXIII). Zgomot 1 (cib.) Perturbaţii care nu sînt coerente cu nici unul dintre semnalele utile transmise. 2 (fiz., telc.) Sunet compus din supra punerea unei infinităţi de sunete ale căror frecvenţe au toate valorile într-un anumit interval. 3 (telc.) Orice sunet neplăcut sau supărător. Zgomot alb 1 (cib.) Zgomot gaussian cu densitatea spectrală de putere constantă. 2 (cib., telc.) Semnal aleatoriu cu spectru ■ continuu uniform. Zgomot colorat (cib.) Zgomot gaussian la care densitatea spectrală de putere variază odată cu frecvenţa. Zgomot (le fluctuaţie (cib.) Sin. Zgomot gaussian (v.). Zgomot de modulaţie (telc.) Ansamblu al semnalelor parazite produse de semnalul util, în afară de armonici şi de produsele de intermodulaţie ale acestuia. Zgomot de suprafaţă (telc.) Semnal parazit provocat de neregularităţile suprafeţei şanţului care vin în contact cu vîrful de citire. Zgomot ergodic (cib.) Perturbaţii reprezentate de procesele ergodice. Sînt previzibile în medie, nu, însă, şi în detaliu. Zgomot gaussian (cib.) Zgomot ergodic avînd, în orice moment, o distribuţie de probabilităţi normală, cu aceeaşi dispersie. Zgomot neergodic neregulat (cib.) Zgomot care intervine în mod neprevizibil, cum ar fi perturbaţiile provocate de descărcări atmosferice, comutări întîmplătoare de sarcini electrice etc. Zgomot neergodic regulat (cib.) Zgomot care poate fi reprezentat printr-o funcţiune de timp periodică. Zgomot negaussian (cib.) Zgomot la care distribuţia de probabilităţi diferă de cea normală. Zgură 1 (ind. chim.) Produs rezultat prin topirea, urmată de aglomerare şi de solidificare, a părţii fuzibile din cenuşa cărbunilor. Poate fi întrebuinţată la prepararea unor betoane uşoare, ca material termoizolant etc. Zgură de sudură 862 2 (met.) Reziduu obţinut în timpul unei topiri metalurgice, din combinarea fon-danţilor cu ganga minereului şi cu resturile ’nearse ale combustibilului. Zgură d© sudură (tehn.) Strat de oxizi metalici cu caracter izolant între sudura prin arc electric şi aer, împiedicînd răcirea rapidă. Are aspect sticlos, e casantă şi se desprinde prin ciocnire. Zgură ©xpandată (constr.) Produs obţinut prin răcirea bruscă în apă a zgurii de furnal topite. E spongioasă şi are greutate specifică aparentă mică (250 — 800 kg/m3). E întrebuinţată ca material ter-moizolant sau ca agregat pentru betoane uşoare. Zgurificar© (termot.) Astupare prin depunerea zgurii formate în timpul arderii combustibilului, a suprafeţei libere a grătarului, a ţevilor de fum, a ţevilor de apă etc., la un cazan de abur. Zid (constr.) Element de construcţie, cu grosime relativ mică faţă de celelalte două dimensiuni, executat din cărămizi, beton, blocuri de piatră. Zid de sprijin (constr.) Zid masiv, rezistent, executat din beton sau beton armat, întărit cu contraforturi. Preia împingerea pămînt ului unui tal uz sau a unei grămezi de material granular. Zidărie (constr.) Material de construcţie alcătuit din blocuri de piatră naturală sau artificială, legate sau nu intre ele cu un mortar. Din zidărie se execută construcţii şi elemente de construcţie, şi anume: elemente de rezistenţă, elemente de umplutură între elementele de rezistenţă, elemente decorative, elemente de protecţie etc. Zidări© aparentă (constr.) Zidărie în care una dintre feţe rămîne netencuită şi care se execută din cărămizi întregi cu muchiile neciocnite. Zidărie armată (constr.) Zidărie de cărămidă, în rosturile căreia se introduc, la zidire, vergele de oţel de profiluri adecvate, pentru a-i mări rezistenţa la încovoiere şi la forfecare. Zimţar (lemn) Sin. Ce ap raz (v. Ceapraz 1). Zinc (chim.) Zn. Element cu nr. at. 30; gr. at. 65,38. Metal alb-albăstrui cu p. t. 419°, p.f. 907° şi gr. sp. 7; se extrage din calamină, blendă etc. şi e întrebuinţat sub formă de tablă, în aliaje (în special în alamă), la zincarea unor piese etc. Zincare (met.) Operaţie de acoperire a unui metal cu un strat de zinc, prin cufundare în zinc topit, galvanizare sau şerardizare. Zincar© prin difuziune (met.) Sin. Şerardizare (v.). Zineit (mineral.) ZnO. Oxid de zinc, natural, cu 80,3% Zn; minereu de zinc. Zincografi© (poligr.) Procedeu de obţinere a clişeelor de zinc folosite în imprimerie. Clişeele se obţin prin copierea, pe o placă de zinc sensibilizată cu un strat de albumină bicromatată, a unui clişeu negativ, prin developarea plăcii metalice şi prin tratarea ei cu un corodant ce atacă părţile pe care nu a mai rămas albumină. Zincogravură (poligr.) Ansamblul procedeelor fotochimice, mecanice, necesare executării unui clişeu din metal (de obicei zinc). Operaţiile succesive sînt: prepararea originalului, negativul fotografic, sensibilizarea plăcii metalice, copierea negativului pe placă, gravarea plăcii. Zinnwaldit (Se citeşte ţinvaldit.) (mineral.) Silicat de potasiu, de litiu, de aluminiu şi de fier, natural; e un minereu de litiu. Zircon (mineral.) ZrSi04. Silicat de zirconiu, natural; e o piatră semipreţioasă şi poate fi întrebuinţat la confecţionarea unor creuzete superrefractare cu mare rezistenţă la zguri acide. în natură se găseşte în cantităţi foarte mici. Zirconiu (chim.) Zr. Element cu nr. at. 40; gr. at. 91,22; e un metal care se găseşte rar în natură. Zn (chim.) Simbol pentru elementul Zinc. Planşa CXIII S> Zgîrieciuri o — cu două rigle simple şi cu blocare prin pană; 6 — cu riglă gradată şi cu blocare prin şurub de presiune. Zdrobitoare de malţ 1 — batiu; 2 — cilindru de lucru; 3 — angrenaj cilindric; 4 — cilindru de alimentare; 5 — pîlnie de alimentare; 6 — jgheab de evacuare a materialului. Zăvoare mecanice cu clichet a — cu piedică simplă; b — cu piedică cu role; 1 — cli-chet; 2 şi 2* — piedică simplă, respectiv cu rolă, calată pe axul înzăvorît; 3 — ax înzăvorît. Zonă (tehn,) Porţiune de pe suprafaţa sau din volumul unui obiect cu o anumită caracteristică, sau grup de caracteristici comune. Zonă de influenţă (urb,) a. Porţiune de 300-500 m de o parte şi de alta a unei căi de transport comun prin care se face legătura cu căile sau construcţiile amplasate pe aceste flşii. — b* Porţiune de 300 — 1 000 m în jurul unor edificii (folosind serviciilor, învăţămîntului etc.) în care se exercită, prin necesitate, utilitatea lor. Zonă sferică (mat.) Porţiune de pe suprafaţa unei sfere, cuprinsă între două plane paralele. Aria acestei zone e S = = 2tt Rd, R fiind raza sferei, iar d distanţa dintre cele două plane (v. planşa CXIII). Zonă urbană (urb.) Teren cu limite precise din teritoriul unei aşezări comunale, căruia i se atribuie o folosire bine determinată. Zonificare (urb.) Divizare şi organizare în zone a suprafeţelor din localităţi în scopul creării condiţiilor optime pentru convieţuire; această operaţie ţine seamai de întindere şi de condiţiile naturale de teren, de caracterul activităţii dominante-de importanţă (economică, culturală etc.j Zr (chim.) Simbol pentru elementul Zirconiu. Zugrăveală (constr.) Ansamblul stra-l turilor de vopsea de apă (fără lapte de var) aplicate pe pereţii interiori, tencuiţi, ai clădirilor, în scop decorativ şi, într-o oarecare măsură, pentru protejarea tencuielii. Zugrăvire (constr.) Ansamblu de operaţii efectuate pentru a obţine pe pereţi straturi de vopsea de apă necesare în scop decorativ şi pentru protejarea tencuielii.