Lucretia Titircă * DICŢIONAR DE TERMENI PENTRU ASISTENŢII MEDICALI 9 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TITIRCĂ, LUCREŢIA Dicţionar de termeni pentru asistenţii medicali / Lucreţia Titircă.- Ed. a 9-a. - Bucureşti: Viaţa Medicală Românească, 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-160-014-7 001.4:61=135.1 81’374.2:61 =135.1 Redactor de carte: Tehnoredactor: Tehnoredactare computerizată: Operatori: Corectori: Dr. MIHAIL MIHAILIDE IOAN DUMITRENCO GINA MANCIU BERTA ALEXE MIRELA DUMITREAN IRINA NITESCU DANIELA RADU CONSTANTA BÄRGÄUNAS EMIL FRÄTILÄ EDITURA „VIAŢA MEDICALĂ ROMÂNEASCĂ" Bucureşti, str. Ion Brezoianu nr. 27, cod 010031 TELEFON: 315.61.09; FAX: 315.69.80 Lucretia Titircă I ASISTENT» MEDICALI 34 O'SS Editura VIAŢA MEDICALĂ ROMÂNEASCĂ Prefaţă r în tot Ceea ce a scris pentru asistenţii medicali înainte de 1989, dar mai ales după acest hotarnic an ai carierei sale, dna Lucreţia Titircă, asistentă medicală principală şi profesor de TIB/ Nursing cu definitivat de peste 30 de ani, a avut un program, chiar dacă nemărturisit. Aceia de a contribui cu inteligenţa, ştiinţa şi experienţa sa ia perfecţionarea profesională a cadrelor sanitare medii şi -prin schimbarea rolului tor de modeste executante „ia ordin", în aceia de colaboratoare avizate şi instruite ale medicului -în dobândirea de către ele al unui alt statut social. Şi, după opinia mea, a reuşit în cea mai mare măsură în realizarea proiectului său. intr-adevăr, cu totul altfel se prezintă astăzi o asistentă medicală trecută prin excelentele şcoli postliceale faţă de sora medicală din trecut, adesea devotată bolnavului şi meseriei, dar elementar înzestrată cu noţiuni şi cunoştinţe practice de specialitate, iar vocaţia dominantă a dnei Lucreţia Titircă, anume cea pedagogică, materializată în cursuri de instruire şi perfecţionare organizate pentru generaţii şi generaţii de tinere urmaşe ale Virginei Henderson, în articole scrise pentru asistente în revistele acestora, dar mai ales în cărţile apărute în ediţii succesive, de-a lungul anilor, se regăseşte în construcţia profesională şi morală a asistentelor şi asistentelor-şefe din spitalele şi din principalele unităţi sanitare ambulatorii, din acest moment, din ţară. Din păcate, dotările materiale, condiţiile hoteliere şi salarizarea nu se ridică ia nivelul pregătirii multora dintre ele! în imposibilitatea de a cita, în totalitate, scrierile dnei Lucreţia Titircă, mă voi rezuma doar ia a menţiona titlurile cărţilor apărute, până acum, în Editura „Viaţa Medicală Românească“: Breviar de explorări funcţionale şi îngrijiri speciale acordate bolnavului; Ghid de Nursing; Tehnici de evaluare şi îngrijire acordate de asistenţii medicali; Manual de îngrijiri speciale acordate pacienţilor de asistenţii medicali. Programul nedestăinuit ai dnei Lucreţia Titircă, de care aminteam înainte, mai cuprindea „un punct“, unui editorial, iată-i, acum, relevat: aceia de a alcătui un Dicţionar de termeni medicali pentru uzul imediat al asistenţilor (şi nu numai). Fără pretenţii de originalitate în definirea termenilor şi cu atât mai puţin de exhaustivitate, dicţionarul harnicei autoare de ia Baia Mare urmăreşte să pună ia dispoziţia asistenţilor, dar şi a studenţilor medicinişti ori a publicului interesat, un instrument de informare rapidă, cu exprimare restrânsă şi ia obiect, pentru înţelegerea şi folosirea corectă a unor noţiuni în activitatea zilnică. Lucrarea este, fireşte, susceptibilă de îmbunătăţiri, care - nu mă îndoiesc - vor fi aduse de autoare ia ediţiile ce vor urma. Dr. Mihail MIHAILIDE, directorul Editurii „Viaţa Medicală Românească“, directorul săptămânalului „Viaţa medicală“ Pentru cititori Alcătuirea unui dicţionar de termeni medicali uzuali destinat asistenţilor medicali a fost, de multă vreme, una dintre dorinţele şi preocupările mele. Aceasta deoarece, pe parcursul activităţii mele didactice, de peste 35 de ani, in şcolile sanitare, ca profesor de Tehnica îngrijirii bolnavului/Nursing, precum şi în munca mea de manager, de responsabil cu perfecţionarea asistenţilor medicali din întreg judeţul Maramureş, am simţit mereu lipsa unei asemenea lucrări din bibliotecile colegilor mei. într-adevăr, cei mai mulţi asistenţi medicali nu au ia îndemână posibilităţi rapide de informare şi documentare asupra termenilor medicali, deoarece dicţionarele de profit existente sunt uneori greu de găsit şi puţin accesibile, fiind destinate, cu precădere, medicilor. Prin lucrarea de faţă, am încercat să pun la dispoziţia asistenţilor medicali un instrument de lucru care să ie permită o înţelegere rapidă şi corectă a noţiunilor uzuale, termenii fiind selectaţi şi preluaţi din dicţionarele de circulaţie curentă, precum şi din alte lucrări şi manuale de specialitate. în mod deosebit, am consultat pentru documentare şi m-am inspirat din dicţionare româneşti şi străine, preluând în special termeni din: · Dicţionarul medical vol. I şi ii, Editura Medicală, Bucureşti, 1969 · Dicţionarul medical ediţia a 7-a, de L. Mănuilă, A. Mânuită, M. Nicoulin, Editura Ceres, Bucureşti, 1997· Petit Larousse de ia médecine, Editura Larousse, Paris, 1993, precum şi din alte lucrări, indicate în bibliografie. în definirea termenilor, am încercat să dau explicaţii cât mai dare (fără pretenţii de originalitate şi căutând să evit preţiozităţile), astfel încât definiţiile să fie cât mai uşor de înţeles, accesibile tuturor celor cărora li se adresează şi, în aceiaşi timp, cât mai sintetice. Mi-am asumat riscul implicit ca prezentarea şi explicarea termenilor să apară ca insuficiente pentru unii cititori, având însă convingerea că lucrarea va fi folositoare celor cărora li se adresează direct, ea cuprinzând în mare măsură tot ceea ce, teoretic, este necesar asistentului medical. Am certitudinea că cititorii vor aprecia ia justa ei valoare munca laborioasă pe care am depus-o căutând să exprim esenţialul. Lucrarea de faţă a beneficiat, pe parcursul elaborării, de atenţia doamnei doctor Constantina Pop (doctorand), medic-şef la secţia Pediatrie ii a Spitalului Judeţean Baia Mare, care a citit manuscrisul în întregime, sugerând unele corecturi şi observaţii folositoare. Ţin să-i mulţumesc pentru acest efort deosebit, ca şi pentru încurajările şi sprijinul moral în ducerea ia bun sfârşit a acestei lucrări. De asemenea, ţin să-i mulţumesc domnului doctor Dan Fetcu, medic primar de medicină nucleară, care a revizuit unii termeni de specialitate legaţi de tomografia computerizată şi de medicina nucleară. Mulţumesc în mod special domnului doctor Mihail Mihaiiide, director ai ziarului „Viaţa medicală“, care în final a revăzut şi revizuit materialul în întregime, făcând corecturile necesare pentru o exprimare mai dară şi precisă a noţiunilor, completând dicţionarul şi prin definirea altor termeni a căror includere a considerat-o necesară. Aduc mulţumirile mele operatoarei pe computer Mariana Marian, pentru precizia şi acurateţea cu care a contribuit ia redactarea lucrării. Lucreţia TITIRCĂ ETIMOLOGIA A gr. a = fără lat. ab. = în afară lat. abcessu^ = alterare lat. abductio = îndepărtare lat. ablatio = îndepărtare, separare lat. acidus = acru lat. acuitas = fineţe lat. adductio = aducere gr. aden = glandă lat. adeps = grăsime gr. aer, aeros = aer gr. agein = a face gr. aggeion = vas lat. agglutinare = a lipi, a uni gr. agon = luptă gr. agora = piaţă gr. aisthesis = percepere, senzaţie, sensibilitate, simţire gr. akne = vârf gr. akouein = a auzi gr. akousis = auz gr. akron = extremitate, vârf gr. akros = ascuţit gr. aktis, -inos = rază luminoasă gr. alaos = orb gr. algesis = durere gr. algos = durere gr. amaurosis = orbire gr. amblys = tocit lat. ambulare = a merge gr. amnesia = uitare gr. an = lipsit de, lipsă gr. ana = prin, de-a lungul, în sus, contrar gr. anastomosis = deschidere, unirea a două guri gr. aner, andros = bărbat gr. aneurysma = lărgire, extindere lat. anfractus = sinuozitate gr. anisos = inegal gr. ankylosis, ankylos = curbat, sucit lat. ante = înainte gr. anthema = înflorire gr. anthropos = om gr. anti = contra gr. antrax = cărbune lat. anus = şezut lat. anxietas = nelinişte lat. apex = vârf gr. aphta = erupţie gr. apoplexia = lovitură gr. appetere = a dori, a-i plăcea lat. appetitus = poftă, dorinţă gr. archaios = de la început lat. ars, artis = meserie gr. arthron = încheietură, articulaţie gr. asphyxia = oprire a pulsaţiei gr. asthenia =slăbiciune gr. asthma = gâfâială lat. atavus = strămoş gr. ateles = incomplet 10 gr. athetos = nefixat gr. atretos = nestrăpuns gr. autos = însuşi gr. axia = valoare B gr. basis = mers lat. bifidus = despicat gr. bios = viată gr. blastos = germen gr. blennos = mucus gr. blepharom = pleoapă gr. boule = voinţă gr. brachion = braţ lat. brachium = braţ gr. brachys = scurt, îngust gr. bradys = încet gr. bregma = cap gr. byrsa = pungă, sac C lat. caecum = orb lat. caecitas = orbire lat. cădere = cădere lat. caedere = a ucide lat. calculus = pietricică lat. calor = căldură lat. calvitres = chelie gr. calx = var lat. cancer = rac lat. carere = a lipsi lat. caseum = brânză lat. caverna = cavitate lat. cavus = scobit lat. cerebrum = creier mare lat. cervix = gât, ceafă gr. chalasis = relaxare gr. cheilos = buză gr. cheir = mână gr. chiasme = încrucişare gr. chole = bilă gr. chondros = cartilaj gr. choreia = dans gr. chorion = învelişul fătului, piele gr. chroma = culoare gr. chronos = timp gr. chrysos = aur gr. chylos; lat. chylus = suc gr. chymos = suc lat. circum = în jurul lat. claustrum = închidere engl. clearance = epurare, purificare lat. elino = înclinare lat. clivus = înclinat, pantă lat. coitus = împreunare lat. coliapsus= prăbuşire lat. collum = gât lat. commisura = îmbinare lat. concretio = agregare lat. congestio = îngrămădire, acumulare lat. conjunctivus = care leagă lat. contagium = contact, molip-sire lat. contaminare = a atinge, a pune în contact 11 lat. convalescere = a prinde puteri, a se însănătoşi lat. convulsio= contracţie lat. copulare = a împreuna lat. coxa = coapsă lat. crepitare*= a pârâi lat. cunnus = vulvă lat. cuspis = vârf lat. cutis = piele D gr. daknein = a ucide gr. dakryon = lacrimă gr. daktylos = deget lat. decumbere = a se culca lat. defaecare = a curăţi, a purifica lat. defectus = defect lat. deferens = care duce mai departe lat. deficere =a pierde lat. dehiscere = a se desface lat. deletio = distrugere lat. delirium = aiurare gr. demos = populaţie lat. dens, dentis = dinte lat. denudo = a dezveli gr. deon = obligaţie, ceea ce se cade gr. derma = piele gr. desis = fixare gr. desmos = bandă, ligament lat. detere =a roade, a uza lat. dexter =dreapta gr. diaita = regim gr. dialysis = separare gr. diapedan = a ieşi pe de lături gr. dioptron = oglindă gr. diastole = dilatare gr. diathesis = aşezare, situare gr. didymos = geamăt, testicul gr. dikrotos = bătaie dublă lat. dilacerare = a rupe, a sfâşia lat. dilatare = a întinde, a mări gr. diphtera = membrană gr. diplous = dublu gr. dipsa = sete lat. dis, gr. dys = greu, neplăcut, tulburare lat. dis = separare lat. dissimulare = a ascunde, a se preface lat. disjunctio = separare lat. dissociare = a despărţi gr. dolichos = lung lat. dura = tare gr. dynamis = forţă, acţiune E gr. echo = sunet repetat lat. edentare = a lăsa fără dinţi pe cineva lat. effere = a duce în afară lat. effervescere = a clocoti lat. effundere = a răspândi lat. ego = eu gr. eidos = formă, aspect lat. ejaculeri = a arunca, a proiecta 12 gr. ek = în afară gr. ektasis = distensie, dilatatie, lărgire, extensie gr. ektome = excizie, ablatie gr. ektopos = în alt loc gr. ektos = în afară gr. ektroma = defect gr. ekzema =erupţie cutanată lat. emaciare = a epuiza lat. emasculare = a castra gr. emetikos = înclinat spre vomă gr. emetros = proporţionat gr. emphysema = umflătură gr. endon = înăuntru gr. enkephalos = creier mare gr. entera = viscere gr. enteron = intestin gr. ephebos = adolescent gr. ephelis = pistrui gr. epi = pe, peste, deasupra gr. epilepsia = acces lat. equus = cal lat. eradicare = a distruge, a nimici gr. erastos = îndrăgostit lat. erectio = ridicare gr. eresis = îndepărtare gr. ergon = lucru, reacţie lat. erodere = a roade gr. eros = iubire lat. eructare = a da afară gr. erythema = roşeaţă gr. erythros = roşu gr. ethos = caracter gr. eu = bun gr. exairesis = ablaţie lat. excoriare = a jupui lat. exitus = ieşire, sfârşit, moarte F lat. foetidus = miros urât, neplăcut lat. fecundare = a face să rodească lat. fellare = a suge lat. flexio = îndoire gr. flogx, flogos = flacără lat. forceps = cleşte lat. fungus = ciupercă lat. furfur = tărâţe G gr. galactos = lapte gr. gametes = soţ gr. gamos = căsătorie gr. gastros, gaster = stomac gr. geneion = bărbie gr. genein = a produce gr. genesis = naştere, origine gr. gennan = a produce, a genera gr. geras = bătrâneţe, vârstă înaintată gr. geron, gerontos = bătrân gr. gestare = a naşte lat. gestatio = sarcină gr. geusis = gust lat. gibba = cocoaşă gr. glossa = limbă 13 gr. glykys = dulce gr. gnatos = falcă gr. gnomon = care cunoaşte gr. gnosis = cunoaştere, percepere gr. gonia = unghie gr. gonys = genunchi gr. gramma = notare, înscriere gr. graphein = a scrie lat. gredi = a merge lat. gurgitare = a revărsa gr. gyne, gynaikos = femeie H gr. haima = sânge gr. hairesis = scoatere gr. hedone = plăcere gr. helios = soare gr. helmis, -inthos = vierme gr. hemera = zi gr. hemesis = vărsătură, vomă gr. hemi = jumătate gr. hepatos = ficat lat. hereditas = moştenire, ereditate gr. hespera = seară gr. heteros = altul, diferit lat. hiatus = deschizătură lat. hibernare = a ierna gr. hidros = sudoare lat. hirsutus = păros gr. histos = ţesut gr. holos = întreg gr. homoios = egal, asemănător gr. homologos = în armonie gr. homos = acelaşi lat. humus = pământ gr. hydor = apă gr. hygros = umed gr. hyper = mai mult, deasupra gr. hypnos = somn gr. hypo = mai puţin, sub gr. hystera = uter I gr. iatros = medic gr. ichtys = peste lat. ictus = lovitură gr. idios = propriu lat. immergere = a scufunda lat. immunis = scutit, apărat lat. impetigo = pecingine lat. incidere = a surveni, a întâlni lat. incinerare = a arde până la cenuşă lat. infans = copil lat. inflexio = îndoire, aplecare lat. infra = sub lat. insertare = a băga, a introduce lat. insertus = introdus, pus lat. insidosus = pe furiş lat. inter = între lat. intertrigo =rosătură lat. intra = înăuntru gr. iris = curcubeu 14 J Lat. juxta = lângă K gr. kakos = rău gr. kardia = inimă gr. karyon = nucleu gr. kamtos = încovoiat gr. kanthos = margine, buză gr. kapnos = fum, carbon gr. karkinos = cancer, rac gr. karos = somn greu gr. kata = în jos, împotrivă gr. katabole = desfacere, destrămare gr. kauter = fier înroşit gr. keilos = buză gr. kele = tumoră, hernie, formaţie chistică gr. kentesis = înţepătură, punctie gr. kephale = cap gr. keras, keratos = cornee gr. kinein = a mişca gr. kinesis = mişcare gr. kirhos = galben gr. klasis = ruptură, sfărâmare gr. kleptos = hoţ gr. kline = pat gr. klinein = a culca gr. klisein = a spăla gr. klonos = dezordine, tumult gr. kneme = picior gr. koila = pântec gr. koilos = cavitate gr. koila = clei gr. koloboma = defect gr. kolon = intestin gros gr. kolpos = vagin, adâncitură gr. komeion = a avea grijă gr. kondylos = vârf gr. konis = praf gr. kophos = surd gr. kopros = excrement gr. kore = pupilă gr. koros = saţietate gr. koryza = guturai gr. kranion = craniu gr. krasis = constituţie gr. krinein = a secreta gr. krios = frig gr. kryptos = ascuns gr. kyanos = albastru gr. kyphos = cocoşat gr. kyphosis = curbură gr. kystis = vezică, sac gr. kytos = celulă L lat. labilis = nestatornic lat. labium = buză lat. laevus = stâng gr. lalein = a vorbi gr. lapara = abdomen gr. larynx = laringe gr. lethargia = somnolenţă gr. leukos = alb gr. lexis = lectură, vorbă, cuvânt gr. limos = foame 15 lat. linguere = a linge gr. lipos = grăsime gr. lithos = piatră lat. lividus = palid, livid lat. locare = a aşeza gr. logos = ştiinţă, studiu, cuvânt lat. lumbus = şale lat. lux = lumină gr. lysis = dizolvare, desfacere, distrucţie M gr. makros = mare gr. malakia = înmuiere lat. malignus = primejdios, periculos lat. malum = rău, boală gr. mamo = sân, mamelă gr. mania = nebunie, furie lat. marsupium = pungă gr. mastos = sân, mamelă lat. meatus = trecere gr. megas = mare gr. meiosis = micşorare gr. melas = negru gr. melos = membrană, extremitate gr. men = lună gr. meninx = membrană lat. mens, -tis = minte lat, menstruus = în fiecare lună fr. menton = bărbie gr. mesos = mijloc gr. meta = după gr. metastasis = deplasare gr. metra = uter gr. metron = măsură gr. mikros = mic gr. mimesis, mimos = care imită, imitare gr. mimetikos = care imită gr. mimia = imitare lat. miscere = a amesteca gr. misein = a urî gr. mnesis, mneme = memorie gr. monos = unul gr. morphe = formă lat. mors = moarte lat. motio, motus = mişcare lat. mutilare = a schilodi mydriasis = mărirea pupilei gr. myelos = măduvă gr. mykes = ciupercă lat. myringa = timpan gr. mys, myon = muşchi gr. mytos = mit, legendă N gr. nanos = pitic gr. narke = narcotic gr. narkosis = amorţire gr. nekros = mort gr. nekrosis = mortificare gr. neos = nou gr. neuron = nerv gr. nephros = rinichi lat. nidus = cuib lat. nihil = nimic lat. nocere = a vătăma gr. nosos = boală gr. nullus = nici unul gr. nystagmos = oscilaţie gr. nyx = noapte O lat. obesus = gras, umflat lat. obnubilare = a umbri, a întuneca gr. odontis = dinte lat. odorari = a mirosi gr. odous = dinte gr. odyne = durere gr. oidema = umflătură, tumefiere lat. olfactus = miros gr. oligos = puţin gr. -orna = umflătură lat. omentum = viscer gr. omos = umăr gr. ompalos = ombilic gr. oneiros = vis gr. onkos = tumoră, volum gr. ontos = fiinţă gr. onyx = unghie gr. oofor = ovar gr. oon = ou lat. opacitas = umbră, întunecime gr. ophidion = şarpe mic gr. ophtalmos = ochi gr. ops, pops = ochi, vedere gr. opse = târziu gr. opsis = vedere gr. optos = vedere gr. orchis = testicul ______________________________16 gr. orexis = poftă de mâncare, apetit gr. ornis = pasăre gr. orthos = drept lat. ortus = naştere lat. os, oris = gură gr. osme = miros gr. osteon = os gr. otos, ous = ureche gr. ouranos = cerul gurii gr. ouron = urină gr. ous = ureche lat. ovarium = ovar lat. ovulum = ou mic gr. ozaina = duhoare P gr. pachys = gros gr. pais, paidos = copil, băiat gr. palin = din nou lat. palpebra = pleoapă lat. palus = mlaştină gr. pan = tot gr. para = dincolo de, lângă gr. paresis = slăbire, relaxare, paralizie gr. pareunos = culcat cu lat. parturiens = femeie care naşte lat. parturire = a da naştere lat. patella = disc mic - sin. rotulă gr. pathognomonikos = care indică o boală gr. pathos = boală gr. peira = experienţă lat. pelvis = bazin 17 gr. pemphix = băşicuţă pendere = a atârna gr. penia = sărăcie gr. pepsis = digestie lat. per os = pe cale bucală gr. peri = în jurul lat. perspirare = a transpira lat. pes, pedis = picior gr. pexis = fixare gr. phagein = a mânca gr. phakos = lentilă gr. phallos = penis gr. pharmakon = remediu gr. phasis = vorbire gr. pheme = vorbire gr. pherein = a purta, a comporta gr. philein = a iubi gr. phimosis = întrerupere, oprire gr. phleps = venă gr. phobos = frică, teamă gr. phone = voce, sunet gr. phos, photos = lumină gr. phren = spirit, minte, gândire, diafragm gr. phthisis = distrugere gr. phylaxis = apărare, protecţie gr. physis = natură gr. phyton = excrescenţă, plantă lat. pilus = păr lat. planta = talpă gr. plassein = a forma gr. plege = lovitură gr. plethore = prisos, surplus gr. plexis = lovitură lat. plexus = împletit gr. pneuma = aer gr. pnoia = respiraţie gr. poiein = a face gr. poiesis = producere gr. poikilos = felurit gr. polios = cenuşiu gr. pollakis = deseori gr. polypous = excrescenţă morbidă gr. polys = mulţi, mult gr. porphyra = purpură lat. positio = aşezare lat. post = după lat. potenţia = putere gr. potos = care bea gr. pous, podos = picior lat. prae = înainte lat. prandium = prânz gr. prassein = a face gr. praxis = acţiune lat. prehendere = a apuca, a prinde gr. presbys = bătrân lat. pressio = apăsare gr. Priapos = zeul fecundităţii lat. privus = lipsit de gr., lat. pro = înaintea, pentru lat. procidere = a cădea înainte gr. proctos = anus lat. prolabi = a aluneca, a cădea înainte lat. pronare = a apleca înainte gr. prostates = care stă înainte 18 gr. prothesis = înlocuire gr. protos = întâiul lat. protrudere = a împinge înainte lat. proxeneta = mijlocitor, misit lat. pruritus = mâncărime gr. pseudos = fals gr. psittakos = papagal gr. psoriasis = mâncărime gr. psyche = suflet, spirit gr. ptosis = cădere gr. ptyalizein = a scuipa gr. ptyalon = salivă gr. ptysis = scuipat lat. puer = copil lat. puerpera = lăuză lat. purgare = a curăţa gr. pyelos = bazin gr. pyon = puroi gr. pyr = foc gr. pyrosis = ardere gr. pyretos = febră gr. pyrexis = febră R gr. rachis, rhachis = coloană vertebrală lat. radix = rădăcină lat. re- = din nou lat. recidivus = care cade în aceeaşi greşeală lat. refulere = a curge în direcţie opusă lat. retro = înapoi gr. rhaphe = sutură gr. rhegnynai = a curge gr. rhein = a curge gr. rhis = nas gr. rhiza = rădăcină gr. rhoia = flux, curgere gr. rhytmos = ritm lat. ruber = roşu lat. rugosus = încreţit S gr. salpinx = trompă gr. salpros = putred gr. sarx, sarkos = carne, muşchi gr. schisis = diviziune gr. schizein = a despărţi, a dirija lat. scintillatio = scânteiere lat. scissura = crăpătură, fisură lat. scrotum = sac lat. sebum = seu lat. sedare = a linişti gr. semeion = semn lat. semi = pe jumătate lat. senescere = a îmbătrâni lat. senilis = bătrânesc gr. sepsis = putrefacţie, infecţie gr. septikos = putred lat. sequela = consecinţă lat. serum = ser gr. sfinkter = care strânge tare fr., engl. shunt = derivaţie gr. sialon = salivă lat. sibilans, -tis = şuierător lat. siccare = a seca 19 lat. sinister = stâng lat. sinus = cavitate lat. situs = aşezat, situat gr. skatos = excrement gr. skia = umbră, întuneric gr. skleros = tare gr. sklerosis = întărire gr. skoliosis = curbare gr. skopein = a vedea gr. skotos = întuneric, obscuritate gr. skybalon = bălegar lat. sol, solis = soare gr. soma = corp gr. spadon = ruptură gr. spasmos = spasm lat. spirare = a respira gr. splanchnos = viscer gr. spondylos = vertebră gr. stalsis = contracţie gr. staphyle = omuşor gr. staphyloma = defect ocular gr. stasis = şedere, reţinere gr. statikos = care opreşte gr. staxis = scurgere gr. stear, steatos = grăsime gr. stenos = strâmt, îngust gr. stenosis = strictură lat. stercus = excrement lat sterilis = sterp, neproductiv gr. stethos = piept gr. stigma = urmă gr. sthenos = forjă, putere, concentraţie gr. stoma = gură, deschidere lat. struma = guşă lat. stupor = amorţire, încremenire lat. subintrans = care intră pe furiş lat. supinare = a răsturna gr. syn = împreună gr. synapsis = legătură gr. syndrome = care merg împreună gr. synechia = adeziune gr. syrinx = tub lat. systole = contracţie T gr. tabes = topire, boală care macină gr. tachys = rapid lat. talus = călcâi gr. tars = talpă gr. taxis = ordine gr. tele = departe gr. tenon = tendon gr. terras, terratos = monstru gr. thalassa = mare gr. thanatos = moarte gr. thele = ridicătură gr. therapeia = tratament gr. therme = căldură gr. threpsis = nutriţie gr. thrix = păr gr. thrombos = cheag gr. thyein = a erupe gr. thymos = minte, spirit gr. tokos = naştere gr. tome = tăiere gr. tonos = tensiune gr. topos = loc gr. torpidus = amorţit lat. torpor = toropeală lat. torsio = răsucire gr. toxikon = otravă gr. trachoma = asprime fr. tranquillisant = liniştitor lat. trans = peste fr. travestir = a se deghiza lat. tremor = tremurătură gr. tresis = orificiu gr. tribein = a sfărâma, a strivi, freca gr. tripsis = zdrobire gr. trismos = care scrâşneşte lat. tritus = măcinare gr. trochlea = scripete gr. tropein = a întoarce gr. trophe = nutriţie, hrană gr. tropos = întoarcere lat. turbidus = tulbure lat. turgere = a umfla gr. typhlon = cec gr. typhos = sfârşeală gr. typos = tip ______________________________20 U lat. uncus = cârlig V lat. vacuus = gol, vid lat. vagina = teacă lat. varix = venă varicoasă lat. venter = pântece lat. verruca = ridicătură lat. versio = îndoire, învârtire lat. vertigo = vârtej, ameţeală lat. violare = a profana, a necinsti lat. vir = bărbat lat. viscera = măruntaie, organe interne lat. vivus = viu lat. vomica = abces X gr. xanthos = galben gr. xeno = străin gr. xeros = uscat Z lat. zona = brâu, cingătoare, zonă gr. zoon = animal gr. zyme = ferment ABACTERIEMIE (gr. a „fără“ + bakterion „bastonaş“ şi haima „sânge“ + emie = sufix care indică prezenţa în sânge). Absenţa microbilor în sângele circulant. ABARTICULAR (iat. ab „în afară“ şi articuiatio „încheietură“). Situat în afara articulaţiei (în vecinătate). ABAZIE (gr. a „fără“ şi basis „mers“). Imposibilitatea de a merge normal din cauza tulburării în coordonarea mişcărilor. Abazia este de origine nervoasă, fără tulburări ale forţei musculare şi este asociată frecvent cu imposibilitatea de a sta în picioare (asta-zia). ABCES (iat. abcessus „alterare“). Colecţie purulentă bine delimitată într-un ţesut sau organ, formată în urma dezintegrării ţesuturilor sub acţiunea unor agenţi micro-bieni. ABDUCŢIE (iat. abductio „îndepărtare“). Mişcare de îndepărtare a unui membru sau a unui segment de membru faţă de axul corpului. ABERAŢIE CROMOZOMIALĂ. Anomalie privind numărul şi structura cromozomilor. Abera: {iile cromozomiale sunt puse în evidenţă prin studierea cario-tipului (reprezentarea fotografică a cromozomilor unei celule); punerea în evidenţă se face printr-o analiză a celulelor fătului, prelevate în cursul unei amnio-centeze sau a unei biopsii a vilozităţilor coriale. ABIOZĂ (gr. a „fără“ şi bios „viaţă“). Stare lipsită de viaţă. Mediu fără viaţă. Abioza se produce atunci când din mediu lipseşte un factor necesar vieţii (oxigenul, apa). ABIOTIC. Incompatibil cu viaţa. ABLACTAŢIE (iat. ab „fără“ şi lac „lapte“ sau iactare „a alăpta“). întreruperea alimentaţiei la sân. Trecerea treptată şi progresivă de la alimentaţia exclusiv lactată a sugarului la o alimentaţie diversificată. ABLAŢIE ABLAŢIE (lat. ablatio „îndepărtare“). Acţiune de îndepărtare, de scoatere pe cale chirurgicală a unei părţi a corpului (membre, organe, tumori, etc.). ABLEFARIE (gr. a „fără“ şi blepharon „pleoape“). Absenţa congenitală totală a pleoapelor. ABORTIV (lat. ab „în afară“ şi ortus „naştere“; sau abortivus „care provoacă avort“). Un produs (substanţă) sau o acţiune care provoacă avort. Ceea ce nu ajunge la termenul normal al dezvoltării sale. ABULIE (gr. a „fără“ şi boule „voinţă“). Diminuarea sau pierderea voinţei. Apare în tulburări mentale (psihastenie, stări depresive, nevroze obsesionale). ABRAHIE (gr. a „fără“ şi brachion „braţ“). Absenţa congenitală a braţelor. ACALAZIE (gr. a „fără“ şi chalasis „relaxare“). Absenţa relaxării unui sfincter (ex. acalazia esofagiană sau a cardiei stomacului). Incapacitatea musculaturii netede a tubului digestiv, aflată în stare de spasm, de a se relaxa. ____________________________22 ACEFALIE (gr. a „fără“ şi kephale „cap“). Lipsa capului la făt (malformaţie congenitală incompatibilă cu viaţa). ACETONEMIE. Prezenta acetonei în sânge. ACETONURIE. Apariţia acetonei în urină. ACHEILIE (gr. a „fără“ şi chei/os „buze“). Absenţa congenitală a buzelor. ACHEIRIE (gr. a „fără“ şi cheir „mână“). Absenţa congenitală a mâinilor. ACHILIE GASTRICĂ (gr. a „fără1 şi chyios „suc“). Absenţa în sucul gastric a acidului clorhidric şi a enzimelor gastrice. ^ ACIDOZĂ (lat. acidus „acru“). Perturbarea echilibrului acido-bazic în organism cu creşterea în exces a acizilor din sânge. ACIDURIE. Prezenţă în exces de acid în urină. ACNEE (gr. akne „vârf“). Boală a pielii din cauza inflamaţiei glandelor sebacee şi a glandelor pilosebacee. Se localizează în principal pe faţă, umeri, spate. Forma cea mai frecventă este acneea juvenilă sau acneea vulgară care survine în perioada pubertăţii. 23 AGROMEGALIE Acneea juvenilă ACNEMIE (gr. a „fără“ şi kneme „picior“). Absenţa congenitală sau atrofia marcată a membrelor inferioare. ACOLIE (gr. a „fără“ şi chole „bilă“). Absenţa secreţiei biliare din ficat. ACOLOGIE (gr. akos „tratament“ şi logos „ştiinţă“). Cunoaşterea medicamentelor în tratarea diferitelor boli. ACOLURIE (gr. a „fără“, chole „bilă“ şi ouron „urină“). Absenţa pigmenţilor biliari din urină în cursul icterului hemolitic. ACORIE (gr. a „fără“ şi koros „safietate“). Absenţa senzaţiei de saţietate în condiţiile unui aport suficient de alimente. ACRO- (gr. akron“ „extremitate“, „vârf“). Prefix care introduce în termenii medicali referirea la extremităţi. ACROAGNOZIE (gr. akron „extremitate“, a „fără“ şi gnosis „cunoaştere“). Incapacitatea perceperii existenţei uneia sau mai multor extremităţi. ACROCEFALIE (gr. akros „ascuţit“ şi kepha/e „cap“). Malformaţie congenitală craniană caracterizată prin aspectul ascuţit, conic al cutiei craniene. ACROCIANOZA (gr. akron „extremitate“ şi kyanos „albastru“). Coloraţia violaceu-albăstruie (cianoza) a extremităţilor: mâini, picioare, urechi, nas. ACROFOBIE (gr. akron „vârf“ şi phobos „frică“). Fobie (teamă) de locuri înalte. ACROMATOPSIE (gr. a „fără“; chroma - atos „culoare“ şi opsis „vedere“). Incapacitatea de a distinge culorile. Vederea acestor persoane este monocromatică: alb sau negru. AGROMEGALIE (gr. akron „extremitate“ şi megas, megalos „mare“). Afecţiune caracterizată printr-o creştere exagerată a extremităţilor: mâini, picioare, cap, nas, urechi, din cauza hipersecreţiei ACROMIE 24 Acromegalie - creşterea exagerată a extremităţilor mâinii hormonului de creştere al hipo-fizei anterioare (h. somatotrop). ACROMIE (gr. a „fără“ şi chroma „culoare“). Diminuarea sau dispariţia pigmentaţiei normale a pielii, formând pete albe. ACROPARESTEZIE (gr. akron „extremitate", para „la“ şi aisthesis „simţire“, „senzaţie“). Tulburare care se manifestă prin amorţeli şi furnicături în extremităţi, mai accentuate noaptea. ACTINITE (gr. aktis-inos „rază luminoasă“ + ite „sufix care indică o inflamaţie “). Dermite sau dermatoze din cauza acţiunii razelor luminoase. (Infla-maţie cutanată provocată mai ales de razele solare). ACTINOTERAPIE (gr. aktis-inos „rază luminoasă“ şi therapia „tratament“). Metode terapeutice care folosesc radiaţii de natură diversă (luminoase, ultraviolete şi infraroşii). ACUFENE (gr. akouein „a auzi“). Sunete percepute de pacient, care nu sunt determinate de excitaţii sonore (zumzet, şuierat, ţiuit etc.). ACUITATE (lat. acuitas „fineţe“). Capacitatea organismului de a percepe impresiile şi senzaţiile cele mai slabe (acuitate vizuală, auditivă etc.). ACUMETRIE (gr. akouein „a auzi“ şi metron „măsură“). Aprecierea clinică a calităţii auzului prin diferite metode: voce şoptită, tic-tacul unui ceas, diapazonul, audiometrul (audiometria). AD LIBITUM. După dorinţă. ADACTILE (gr. a „fără“ şi daktylos „deget“). Anomalie congenitală constând din lipsa degetelor. ADAMS-STOKES (sindrom). Este cauzat de o diminuare bruscă a irigării cerebrale, pierderea bruscă a conştientei (bolnavul cade şi se loveşte); este însoţită de cianoză, convulsii, absenta bătăilor cardiace, prăbuşire tensională; dacă bolnavul îşi revine nu-şi mai aminteşte nimic; apare, îndeosebi, în blocul AV de gradul III. 25 ADENOMATOZĂ ADDIS (proba). Metodă de determinare cantitativă a elementelor celulare şi a cilindrilor în urină; dimineaţa, la 3 ore după golirea vezicii urinare, bolnavul urinează din nou, fără^ă fi băut între timp; din această urină se prelevează o picătură şi se examinează la microscop. ADDISON. Boală endocrină din cauza insuficienţei secreţiei hormonale a glandelor suprarenale. ADDUCŢIE (lat. adductio „aducere“). Mişcare prin care un membru sau un segment de membru este apropiat de axul median al corpului. ADENECTOMIE (gr. aden „glandă“ şi ekîos „îndepărtare“). Ablaţia unui ganglion limfatic sau a unei glande. ADENITĂ (gr. aden „glandă“ şi -ită „inflamaţie“). Inflamaţia ganglionilor limfatici. ADENOCARCINOM (gr. aden „glandă“ şi karkinos „cancer", „rac“). Tumoare malignă epitelială cu punct de plecare dintr-o glandă. ADENOFIBROM (gr. aden „glandă" + lat. fibra „fibră“ şi orna „umflătură“). Tumoare glandulară benignă formată din ţesut glandular şi conjunctiv (ex. adenofibrom mamar). ADENOID (gr. aden „glandă“ şi eidos „formă“). Care are aspectul ţesutului glandular. Vegetaţii adenoide. ADENOIDECTOMIE (gr. aden „glandă“, eidos „formă“ şi ektome „excizie“). Ablaţia vegetaţiilor adenoide. ADENOGRAMĂ. Examenul de laborator pentru studiul celulelor dintr-un ganglion limfatic. ADENOIDITĂ (gr. aden „glandă“; eidos „formă“ şi -ită „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului glandular din regiunea nasofaringiană (la nivelul vegetaţiilor adenoide). ADENOM (gr. aden „glandă“ şi -orna „umflătură“). Tumoare benignă dezvoltată pe seama unei glande (proliferarea epiteliului glandular). Spre deosebire de tumorile maligne, cele benigne sunt perfect delimitate de ţesuturile înconjurătoare printr-o capsulă. Poate apărea la toate structurile unde există glande cu secreţie internă sau externă. ADENOMATOZĂ (gr. aden „glandă“; -orna „umflătură“şi -oza = sufix care indică o stare morbidă). ADENOMECTOMIE 26 Stare patologică caracterizată prin hipertrofie glandulară multiplă, adenoame multiple (ex. adenomatoza pulmonară cancer alveolar). ADENOMECTOMIE (gr. aden „glandă“; -oma „umflătură“ şi ektome „îndepărtare“, „excizie“). Extirparea chirurgicală a unui adenom. ADENOMIOM (gr. aden „glandă“; -orna „umflătură“ şi mys „muşchi“). Tumoare benignă formată din ţesut glandular şi muscular neted (ex. adenomiom de prostată). ADENOPATIE (gr. aden „glandă“ şi phatos „boală“). Termen general definind toate creşterile patologice în volum a ganglionilor limfatici. Poate fi de natură inflamatorie sau tumorală. ADENOSARCOM (gr. aden „glandă“; sarx, sarcos „carne“ şi -orna „umflătură“). Tumoare glandulară malignă mixtă asociind o proliferare glandulară benignă şi o proliferare conjunctivă malignă. (Sarcom = tumoare malignă). ADENOTRIPSIE (gr. aden „glandă“ şi tribein „a strivi“). Metodă terapeutică constând din apăsarea cu degetul a vegeta- ţiilor adenoide infectate în scopul îndepărtării secreţiilor purulente. ADINAMIE (gr. a „fără“ şi dynamis „forţă“). Scăderea accentuată a forţei musculare care apare în anumite boli. ADIPECTOMIE (lat. adeps „grăsime“ şi gr. ektome „excizie). îndepărtarea chirurgicală a unei mase de grăsime (în special din regiunea peretelui abdominal). ADIPOFOBIE (lat. adeps „grăsime“ şi gr. phobos „frică“). Teamă obsedantă la anumite persoane, mai ales la femei, de a fi sau de a deveni prea gras(ă). ADIPOMASTIE (lat. adeps „grăsime“ şi gr. mastos „sân“, „mamelă“). Dezvoltarea excesivă a ţesutului gras la nivelul sânilor. ADIPONECROZĂ (lat. adeps „grăsime“ şi gr. nekrosis „mortificare“). Necroza ţesutului gras al organismului. ADIPOZITATE (lat. adeps „grăsime“). Acumulare excesivă de grăsime în ţesutul celular subcutanat (v. obezitate). ADIPSIE (gr. a „fără“ şi dipsa „sete“). Lipsa senzaţiei de sete. 27 AFRODISIAC ADLER (testul). Test folosit pentru verificarea prezenţei hemoragiilor digestive oculte în scaun; după 4 zile de regim alb (fără carne), proba de materii fecale se tratează cu benzidină (mai util este hemotestul). AEROB (gr. aer; aeros „aer“ şi bios „viaţă“). Se spune despre un microorganism care are nevoie de aer sau oxigen pentru a se dezvolta. AEROBIOZĂ. Dezvoltarea proceselor vitale în atmosfera cu oxigen. Condiţie necesară de dezvoltare a microbilor aerobi. AEROCOLIE (gr. aer, aeros, „aer“ şi koion „colon“). Acumulare excesivă de gaze în colon, producând o distensie a colonului (balonare abdominală). AEROFAGIE (gr. aer, aeros „aer“ şiphagein „a mânca“). înghiţire de aer care se acumulează în stomac. Survine mai ales la persoane care înghit saliva fără alimente, la persoane nervoase. AEROFOBIE (gr. aer, aeros „aer“ şi phobos „frică“). Teamă patologică de curenţi de aer. AEROSOL. Suspensie de particule fine solide sau lichide dispersate într-un gaz sau în aer. Sin. aerodispersii, aerosuspensii. AEROTERAPIE (gr. aer, aeros „aer“ şi therapeia „tratament“). Cură de aer. AFACHIE (AFAKIE) (gr. a „fără“ şi phakos „lentilă“)'. Lipsa cristalinului după o operaţie de cataractă sau a unui traumatism, dar poate fi şi de origine congenitală. AFAZIE (gr. a „fără“ şi phasis „vorbire“). Pierderea capacităţii de a se exprima corect verbal sau în scris sau de a înţelege limbajul vorbit sau scris. Apare în leziuni cerebrale. AFERENT. Care duce la un organ sau de la periferie la centru. Ex. nerv aferent (centripet). Ant. eferent. AFIBRINOGENEMIE. Absenţa totală a fibrinogenului din sânge, ceea ce-l. face incoagulabil. AFONIE (gr. a „fără“ şi phone „voce“). Pierderea vocii. Apare în leziuni ale organelor de fonaţie. AFRODISIAC (gr. Afrodita = zeiţa dragostei; aphrodisia = plăcere sexuală). Substanţa medicamentoasă sau naturală care măreşte apetitul sexual. AFTĂ 28 AFTĂ (gr. aphta „erupţie“). Eroziuni mici şi superficiale acoperite de un depozit alb, localizate pe mucoase (bucală, faringia-nă, vaginală) foarte sensibile la atingere. Aftă la buza superioară AGALACTIE (gr. a „fără“ şi ga/a-kîos „lapte“). Absenţa secreţiei lactate la femeia care a născut. AGAR-AGAR. V. Geloza AGASTRIE (gr. a „fără“ şi gas-tros, gaster „stomac“). Absenţa stomacului; congenitală sau în urma rezecţiei totale. AGENEZIE (gr. a „fără“ şi genesis „naştere“). 1. Tulburare în dezvoltarea embrionară caracterizată prin lipsa unui organ sau a unei părţi a organismului. 2. Incapacitatea de a da naştere, de a procreea. AGENT PATOGEN (lat. agens-tis de ia agere „a lucra“; pathos „boală“). Denumirea microorganismelor care determină bolile infectocontagioase. AGERAZIE (gr. a „fără“ şi géras „vârstă înaintată“). Aparenţa tinerească la o persoană în vârstă. AGEUZIE (gr. a „fără“ şi geusis „gust“). Pierderea simţului gustativ. AGLUTINARE (lat. agglutinare „a lipi" „a uni“). 1. Alipire. 2. Grupare în mici grămezi distincte de celule sau de microorganisme care posedă antigen (aglutinogen) şi se află în suspensie într-un lichid, atunci când se adaugă suspensiei anticorpii corespunzători (specifici), (ex. aglutinări microbiene; aglutinarea globulelor roşii); în bactériologie, fenomen imunologic (reacţie antigen-anticorp) în virtutea căruia bacteriile purtătoare de antigen se alipesc, formează conglomerate vizibile cu ochiul liber sub influenţa anticorpilor specifici - în prezenţa electronilor - 29 ALBARRAN-BAZY AGLUTININĂ. Anticorp-substan-ţă specifică conţinută în anumite seruri care în prezenţa antige-nului specific sau a aglutinoge-nului corespunzător determină o reacţie de aglutinare. AGLUTINOGEN (lat. agglutinare „a lipi“ şi genein „a produce“). Antigen - capabil de a provoca apariţia de anticorpi specifici, aglutinine (în urma pătrunderii în organism) şi să dea naştere reacţiei de aglutinare la un contact ulterior cu aceştia. AGNOZIE (gr. a „fără“ şi gnosis „cunoaştere" „percepere“). Tulburare a percepţiei caracterizată prin pierderea capacităţii de a recunoaşte obiectele, deşi funcţiile senzoriale (auz, văz etc.) sunt păstrate. Tulburarea este din cauza unui deficit intelectual ca urmare a unor leziuni ale zonelor corticale din jurul analizatorilor. AGONIE (gr. agon „luptă“). Perioada terminală a vieţii - care precede moartea - caracterizată printr-o diminuare progresivă a funcţiilor vitale (respiraţia, circulaţia) şi neuro-vegetative care antrenează o irigaţie cerebrală insuficientă şi o stare de inerţie şi de inconştientă. AGORAFOBIE (gr. agora „piaţa“ şi phobos „frică“). Teamă de spatii deschise. Teama nejustificată de a traversa pieţe, străzi largi sau de a se afla în locuri publice mari, stadioane etc. AGRAFIE (gr. a „fără“şigraphein „a scrie“). Imposibilitatea de a-şi exprima ideile, sentimentele în scris. Este adesea o formă particulară a afaziei. ALAJOUANINE-THURELL (semnul). în hernia de disc L4-L5 cu afectare severă sciatică, bolnavul nu poate merge pe călcâie. ALBARRAN (testul). Test pentru poliurie, care constă în ingestia unei cantităţi mari (cel puţin doi litri) de lichide care va genera o diureză consecutivă, crescută în mod normal, dar nu şi în cazul în care epiteliul tubilor excretori este afectat, ca în anumite forme de insuficientă renală (depăşit). ALBARRAN-BAZY (punctul). Punctul uretral superior, situat la întretăierea liniei orizontale care trece prin ombilic, cu linia verticală care trece prin punctul McBurney şi corespunde vârfului coastei a XI l-a; prezenţa unei AGRANULOCITOZĂ________________ sensibilităţi în acest punct evocă afectarea bazinetului renal, iar durerea provocată de presiunea în acest punct se asociază uneori cu senzaţia imperioasă de a urina datorită unui reflex pielocaliceal (se mai numeşte punctul ureteral superior Pastean). AGRANULOCITOZĂ. Dispariţia totală a granulocitelor din sânge, adică a leucocitelor (globulele albe) polinucleare. AKINEZIE (gr. a „fără“ şi kinesis „mişcare“). Imposibilitatea sau dificultatea de a executa mişcări. Este de origine neurologică - cu tonusul muscular exagerat. ALALIE (gr. a „fără“ şi la/ein „a vorbi“). Imposibilitatea de pronunţare a unor cuvinte sau sunete. ALBINISM (lat. albuş „alb“). Decolorarea extremă a pielii, a perilor şi a ochilor din cauza absenţei pigmentului melanic. Este o boală ereditară. ALBUMINOMETRU. Aparat pentru măsurarea cantitativă a albu-minei. Cel mai cunoscut este albuminometrul Esbach pentru măsurarea albuminei din urină. ALBUMINORAHIE. Prezenţa albuminei în lichidul cefalorahidian (sin. proteinorahie). _____________________________30 ALBUMINURIE. Prezenţa albuminei în urină (sin. proteinurie). ALCALOZĂ. Perturbarea echilibrului acido-bazic al organismului caracterizat prin prezenţa în exces a substanţelor alcaline în sânge. ALCOOLEMIE (alcool şi gr. haima „sânge“). Prezenţa (procentul) alcoolului în sânge. ALCOOLISM. Intoxicaţia acută sau cronică cu alcool etilic. Sin. etilism. ALCOTEST. Instrument cu care se poate controla rapid prezenţa alcoolului în aerul expirat de către o persoană bănuită a fi în stare de ebrietate. ALDOSTERON. Unul din hormonii mineralocorticoizi secretaţi de corticosuprarenală. ALERGENE (alergie + gr. genein „a produce“). Substanţe străine organismului (antigene) - de obicei de natură proteică, de origine animală sau vegetală, care după pătrunderea în organism dau naştere la anticorpi şi la un contact ulterior combinându-se cu ei, dau naştere la reacţia alergică (aler-gene = albuş de ou, polen, praf de fân, medicamente etc.). 31 ALZHEIMER ALERGIE (gr. allos „alt“ şi ergein „a acţiona“). Reacţie modificată a organismului la un contact repetat cu o substanţă antigenică (alergen). Este o hipersensibilitate căpătată faţă de o substanţă străină. ALEXIE (gr. a „fără“ şi fexis „lectură", „vorbă“). Pierderea capacităţii de înţelegere a semnificaţiei scrisului (limbajului scris). Se produce din cauza unor leziuni cerebrale. ALGIE (gr. aigos, a/gesis „durere“). Durere. ALOPATIE (gr. a/ios „altul“ şi pathos „boală“). Tratament medical obişnuit, constând în administrare de medicamente în doze care la omul sănătos produc simptome inverse simptomelor caracteristice bolii ce urmează a fi tratată. (Ex. hipo-tiroidismul se tratează cu extract de tiroidă, care administrat unui om sănătos i-ar produce hiper-tiroidism). V. homeopatie. ALOPECIE (gr. alopex, alopecis „vulpe“ pentru că vulpea suferă uneori de o boală caracterizată prin căderea părului). Căderea (absenţa) părului. Poate fi localizată sau difuză. Alopecie difuză ALZHEIMER (boala lui). Afecţiune neurologică cronică, care se traduce printr-o degenerescentă nervoasă (demenţă degenerativă) cauzată de o diminuare a numărului de neuroni, cu atrofie cerebrală şi prezenţa „plăcilor senile“. Survine între 50-75 ani şi se caracterizează clinic prin tulburări: de memorie, de orientare AMAUROZĂ 32 în timp şi spaţiu, de limbaj (afazie), de comportament motor, de recunoaştere a feţelor (pacientul nu mai recunoaşte pe cei apropiaţi) etc. Uneori, boala debutează printr-o stare confu-zională spontană sau declanşată de luarea unor medicamente, de o boală sau de un şoc afectiv (dispariţia cuiva apropiat, schimbarea domiciliului etc.). Evoluţia bolii lui Alzheimer este treptată, pacientul ajunge să-şi piardă orice autonomie şi trebuie să fie asistat în toate actele vieţii sale cotidiene (mers, sculat, mâncat, efectuarea toaletei). AMAUROZĂ (gr. amaurosis „orbire“). Pierderea vederii de origine nervoasă fără leziuni decelabile la nivelul ochiului. Poate fi trecătoare sau definitivă. AMBARD (constanta). Denumită şi constanta ureosecretorie, este un coeficient utilizat în trecut pentru aprecierea eficienţei funcţiei rinichiului (depăşit). AMBLIOPIE (gr. amblys „tocit“ şi ops, opos „ochi“, „vedere“). Diminuarea acuităţii vizuale fără cauză organică aparentă. AMELIE (gr. a „fără“ şi melos „membrană“). Tulburare de dezvoltare embrionară caracterizată prin absenţa uneia sau mai multor membrane. AMENOREE (gr. a „fără", men „lună“ şi rhoia „flux“). Absenţa menstruatiei. AMETROPIE (gr. ametros „disproporţionat“ şi ops „ochi“). Perturbarea vederii din cauza unui viciu de refracţie a ochiului care face imposibilă focalizarea imaginii pe retină: hipermetropie şi miopie. AMIGDALECTOMIE (gr. amyg-dale „migdală“ şi ektome „extirpare“) Ablaţia chirurgicală a amigdalelor palatine. Sin. tonsilectomie. AMIGDALITĂ. Inflamaţia amigdalelor palatine (sin. angină). Sin. tonsilită. AMILAZĂ. Enzimă care activează hidroliza amidonului în mal-toză; ferment din sucul pancreatic şi din salivă (ptialina). AMIMIE (gr. a „fără“ şi mimesis, mimos „care imită, „imitare“). Dispariţia mimicii feţei. AMIOSTENIE (gr. a „fără“, myon, mys „muşchi“ şi sthenos „forţă“). Scăderea forţei musculare (sin. miastenie). AMIOTONIE (gr. a „fără“, myon, mys, „muşchi“ şi tonos „tensiune“). 33 ANACLORHIDRIE Scăderea tonusului muscular (sin. miatonie). AMIOTROFIE (gr. a „fără“ myon „muşchi“ şi trophe „hrană“). Atrofia muşchilor striaţi cu diminuarea «volumului şi masei musculare (sin. miatrofie). AMNEZIE (gr. a „fără“ şi mnesis „memorie“; amnesia „uitare“). Pierderea totală sau parţială a memoriei. Se disting mai multe tipuri de amnezie: Amnezie anterogradă (persoana nu-şi aminteşte faptele recente); Amnezie retrogradă (persoana nu-şi aminteşte fapte din trecut, vechi). Amneziile mai pot fi parţia/e sau globale, în psihiatrie - se disting aşa-zisele amnezii psihogene (derivă dintr-un sistem de apărare pentru a se proteja împotriva anumitor amintiri penibile). Mai există amnezii neurologice din cauza unor leziuni cerebrale. AMNIOCENTEZĂ (gr. amnios „membrană a fătului“ şi kentesis „puncţie“). Puncţionarea cavităţii amniotice pe cale transabdominală; prelevarea de lichid amniotic pentru analize. AMNIOS (gr. amnios „membrană a fătului“). Membrana care căptuşeşte interiorul cavităţii în care se află embrionul apoi fătul (sacul amniotic). AMNIOSCOPIE. Explorarea vizuală a cavităţii amniotice, a lichidului amniotic cu ajutorul unui tub optic (amnioscop introdus în colul uterin). AMPULĂ (lat. vas mic pentru ulei sau parfum). Dilataţie fiziologică localizată de-a lungul unui conduct, unui canal sau unei cavităţi, ampula rectală, ampula trompei uterine, ampula Vater (duodenală). AMPUTAŢIE (lat. amputare „a tăia“). Secţionarea şi îndepărtarea unui membru sau a unui segment de membru prin intervenţie chirurgicală sau prin accident. ANABOLIZANT. Substanţă care favorizează anabolismul (asimila-ţia) în organism şi duce la creşterea greutăţii şi forţei. ANABOLISM (gr. anaballein „a construi“). Asimilarea substanţelor nutritive şi transformarea lor în ţesuturi vii. Este prima fază a metabolismului. Ant. Catabolism. ANACLORHIDRIE (gr. ana „fără“ şi c/orhidric). ANACROT 34 Absenta acidului clorhidric liber în sucul gastric. Sin. aclorhidrie. ANACROT (gr. ana „în sus“, „din nou“, „iarăşi“ şi krotos „lovitură“). Se spune despre puls când prezintă neregularităţi (apariţia unui mic croşet) în porţiunea ascendentă a curbei înregistrată pe sfigmogramă. ANAEROB (gr. an „fără“, aer „aer“ şi bios Viaţă“). Se spune despre un microorganism care nu poate trăi în contact cu aerul. ANAEROBIOZĂ (gr. an „fără“, aer „aer“ şi bios „ viaţă“). Condiţiile de viaţă în care lipseşte oxigenul. ANAFILAXIE (gr. ana „contrar“şi phylaxis „apărare“, „protecţie“). Creşterea sensibilităţii organismului (stare de hipersensibili-zare) la o substanţă străină (anti-gen) care a fost introdusă în organism. Această stare nu apare decât la două-trei săptămâni după primul contact când se reintroduce aceeaşi substanţă cu proprietăţi antigenice. ANALEPTIC (gr. analepsis „reparaţie“). Se spune despre o substanţă sau medicament care stimulează sistemul nervos central, restabileşte forţa şi funcţionarea diferitelor aparate: analeptic respirator; analeptic cardiovascular. ANALGEZIC (gr. an „fără“ şi a/gesis „durere“). Care suprimă sau atenuează durerea. ANAMNEZĂ (gr. ana „din nou“ şi mnesis „amintire“). Informaţiile culese de la pacient sau aparţinători de către personalul medical, în cursul interviului, despre circumstanţele în care a apărut boala şi despre debutul acesteia. ANARTRIE (gr. an „fără“ şi arthron „articulaţie“). Imposibilitatea de a articula cuvintele. ANASARCĂ (gr. ana „prin, de-a lungul“ şi sarx, sarkos „carne“). Edem. Edem generalizat din cauza acumulării de lichid în ţesutul celular subcutanat, în seroase (pleure = hidrotorax; pericard = hidropericard; peritoneu = ascită). ANASARCĂ FETO-PLACEN-TARĂ. Boala hemolitică a nou-născutului prin incompatibilitate de Rh. ANASPADIAS (gr. ana „în sus“ şi spadon „crăpătură“, „ruptură“). Anomalie de poziţie a meatului 35 ANERGIE uretral care se deschide pe fata dorsală a penisului. ANASTOMOZĂ (gr. anastomosis unire a două guri“, „deschidere“). (îmbinare cap la cap). Comunicare naturală sau creată chirurgical între două conducte: vase sanguine, nervi, porţiuni din tubul digestiv, căi biliare şi urinare etc. Anastomoză 1. terminoterminală 2. iaterofateraiă 3. termino/aterală ANATOXINĂ (gr. ana „contrar“ şi toxikon „otravă“). Preparatul obţinut dintr-o toxină microbiană care sub acţiunea formolului şi a căldurii şi-a pierdut puterea toxică păstrându-şi proprietăţile imunizante - adică capacitatea de a produce anticorpi. Vaccinurile (antidifteric, antitetanic etc.) sunt anatoxine. ANCHILOZĂ (gr. anky/osis din ankyios „curbat" „sucit“). Limitarea sau suprimarea mişcărilor unei articulaţii din cauza leziunilor osoase sau articulare (reumatism, infecţii etc.). ANDROGEN (gr. aner, andros „bărbat“ şi genein „a genera“, „a produce ). Substanţă care provoacă apariţia caracterelor sexuale masculine. ANDROID (gr. aner, andros „bărbat“ şi eidos „aspect“, „formă“). Care prezintă caractere masculine. ANDROMASTIE (gr. andros „bărbat“ şi mastos „sân“, „mamelă“). Prezenţa la femei a unei mamele rudimentare dejip masculin. ANDROPAUZĂ (gr. andros „bărbat“ şi lat. pauza „repaus“). Termen creat prin analogie cu menopauză, ansamblu de manifestări (tulburări) neurovégétative şi modificarea tonusului psihic care apar la bărbaţi după vârsta de 50 ani. Diminuarea activităţii sexuale la bărbat (climcateriu masculin). ANERGIE (gr. an „fără“ şi ergon „reacţie“). Dispariţia capacităţii organismului de a reacţiona faţă de agenţi nocivi, faţă de o substanţă (antigen) cu care a fost sensibilizat anterior. în sens mai larg: starea unui organism incapabil de a se apăra (anergie). ANESTEZIE 36 ANESTEZIE (gr. an „fără" şi aisthesis „sensibilitate", „senzaţie“). Suprimarea sensibilităţii. Anestezia poate fi spontană în mod patologic (în anumite afecţiuni neurologice) sau poate fi provocată printr-un medicament (anestezic) de obicei în vederea unei intervenţii chirurgicale. Suprimarea artificială a sensibilităţii cu anestezice poate fi limitată la o regiune a corpului (anestezie locală sau regională) sau poate interesa corpul în întregime (anestezie generală). Prin anestezia generală se obţine o narcoză cu pierderea motilităţii, a conştienţei şi împiedi-* carea în mod trecător a perceperii senzaţiilor dureroase. ANETOPATIE (gr. an „fără", ethos „caracter“ şi pathos „boală“). Definirea psihopatiilor caracterizate în special prin defecte morale. ANEVRISM (gr. aneurysma „lărgire" „extindere“). Dilatarea unui vas sanguin (de obicei arteră) sau a inimii. ANEXECTOMIE. Ablaţia anexelor uterului. Salpingoovarectomie - extirparea chirurgicală a trompei uterine şi a ovarului de aceeaşi parte. ANEXELE UTERULUI. Ansamblul constituit din ovare, trompe uterine şi ligamentele largi. ANEXITĂ. Inflamaţia anexelor uterului (salpingo-ovarită) = infecţia ovarului şi a trompei uterine). ANFRACTUOZITATE (lat. an-fractus „sinuozitate“). Cavitate cu contur neregulat, cu sinuozităţi. ANGEITĂ (gr. aggeion „vas", ita = sufix care indică o inf/amaţie). Inflamaţia vaselor sanguine (arterită, flebită) sau a vaselor limfatice (limfangită). ANGIECTAZIE (gr. aggeion „vas“, ektasis „dilataţie). Dilatarea unui vas sanguin sau limfatic. ANGIECTOMIE (gr. aggeion „vas“ şi ektome „excizie“). Rezecţia operatorie a unui segment dintr-un vas sanguin. ANGINĂ (lat. angere „a sufoca" „a strânge“). Inflamaţia acută a faringelui adesea localizată numai la amigdale (amigdalită). ANGINĂ PECTORALĂ (DE PIEPT). Criză dureroasă violentă, constrictivă în regiunea precor-dială. Senzaţie de angoasă, stare de anxietate marcată şi o presiune toracică provocată de un 37 ANGIORAFIE aport insuficient de oxigen la inimă. Durerea iradiază deseori spre membrul superior stâng, maxilar şi spate. Sin. angor. ANGIOCARDIOGRAFIE (gr. aggeion „vas“, kardia „inimă“ şi graphein „a scrie“). Metodă radiologică prin care se examinează cavităţile inimii şi a vaselor mari, după injectarea unei substanţe de contrast radio-opacă. ANGIOCARDIOPATIE (gr. aggeion „vas“, kardia „inimă“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a inimii şi a vaselor. ANGIOCOLECISTITĂ (gr. aggeion „vas“, chole „bi/ă“ şi kystis „vezică“). Inflamaţia căilor biliare şi a vezicii biliare. ANGIOCOLITĂ (gr. aggeion „vas“ şi chole „bilă ). Inflamajia căilor biliare intra- şi extrahepatice. ANGIOGRAFIE (gr. aggeion „vas“ şi graphein „a scrie“). Radiografia vaselor după injectarea unei substanţe radioopace. ANGIOM (gr. aggeion „vas“ şi -orna „umflătură“). Tumoare benignă constituită dintr-o aglomerare de vase san- guine (hemangiom) sau limfatice (limfangion). Angioamele sunt în general de origine congenitală. Hemangiomul plan - pată cutanată roşie de formă variabilă. Sin. nev vascular plan. ANGIOMATOZĂ (gr. aggeion „vas“, -orna „umflătură“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Afecţiune de obicei congenitală, caracterizată prin prezenţa unui număr mare de angioame pe suprafaţa corpului şi în interiorul corpului (pericol de hemoragii). ANGIONECROZĂ (gr. aggeion „vas“ şi nekrosis „mortificare“). Necroza peretelui unui vas sanguin. ANGIOPATIE Orice afecţiune a vaselor sanguine. ANGIOPLASTIE (gr. aggeion „vas“şiplassein „a forma“). Intervenţia chirurgicală pentru repararea unui vas: sutură, desobstruare, dilatare etc. ANGIOPLASTIE CORONARIANĂ. Dilatarea terapeutică a unei artere coronariene stenozate, folosind un balonaş gonflabil introdus printr-o sondă. ANGIORAFIE (gr. aggeion „vas“ şi rhaphe „sutură“). Sutura unui vas sanguin. Anasto-moză. ANGIOSARCOM ANGIOSARCOM (gr. aggeion „vas", sarx, sarkos „carne“şi oma „umflătură“). Tumoare malignă ce provine din proliferarea celulelor reticuiare şi endoteliale ale vaselor sanguine. ANGIOSPASM (gr. aggeion „vas“ şi spasmos „spasm“). Contracţie spasmodică a unui vas (în special a unei artere) care provoacă ischemie locală (insuficienţa aportului sanguin). ANGOASĂ (NELINIŞTE) (lat. angustia „sugrumare“). Indispoziţie caracterizată printr-un sentiment de teamă, spaimă care nu poate fi definită, senzaţie de apăsare dureroasă în regiunea epigastrică, accelerarea respiraţiei şi a pulsului. ANGOR (lat. = durere, suferinţă). ANGOR PECTORIS v. angină pectorală. ANIRIDIE (gr. an „fără“ şi iris „curcubeu“). Lipsa congenitală sau posttrau-matică a irisului. ANITĂ (lat. anus „inel“, „şezut“ şi -ită „inflamaţie“). Inflamaţia localizată în jurul anusului. ANIZO (gr. anisos „inegal“). Prefix care indică noţiunea de inegalitate; lipsă de simetrie. __________________________38 ANIZOCITOZĂ (gr. anisos „inegalitate“ şi kytos „celulă“). Inegalitate de dimensiune a globulelor roşii. ANIZOCORIE (gr. anisos „inegal“ şi kore „pupilă ). Inegalitatea diametrului celor două pupile. ANIZOCROMIE (gr. anisos „inegal“ şi chroma „culoare“). Inegalitate de coloraţie a globulelor roşii. ANIZODACTILIE (gr. anisos „inegal“ şi dactylo „deget“). Degete inegale. ANODONŢIE (gr. an „lipsă“ şi odous „dinte“). Lipsa totală a dinţilor. ANOFTALMIE (gr. an „fără“ şi ophtalmos „ochi“). Absenţa congenitală a ochilor. ANOPSIE (gr. an „fără“ şi opsis „vedere“). Pierderea vederii pasageră sau durabilă, fără leziuni organice ale aparatului receptor. ANOPLASTIE (anus şi gr. plassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală plastică efectuată asupra regiunii anale şi asupra peretelui anal, în vederea refacerii funcţiei de continenţă. ANOREXIE (gr. an „lipsă“ şi orexis „apetit“). ANTEVERSIE 31________________________________ Diminuarea importantă sau pierderea poftei de mâncare. ANORHIDIE (gr. an „lipsă“ şi orchis „testicul“). Absenţa congenitală a unuia sau ambelor testicule. ANOSCOP (anus + gr. skopein „a vedea“). Aparat endoscopic pentru examenul prin vizibilitate directă a anusului şi a rectului inferior. ANOSMIE (gr. an „lipsă“ şi osme „miros“). Absenţa totală a simţului mirosului. ANOVULAŢIE (an „lipsă“ şi lat. ovuium „ou mic“). Lipsa ovulaţiei. Este o stare normală pentru ovar înainte de pubertate sau după menopauză, dar anormală în perioada activităţii sexuale. ANOXEMIE (an; oxigen şi gr. haima „sânge“). Scăderea sub limitele normale a concentraţiei de oxigen din sânge, ceea ce se traduce prin diminuarea aportului de oxigen la ţesuturi (anoxie tisulară) şi la viscere (anoxie viscerală). ANOXIE. Absenţa oxigenului la nivelul ţesuturilor şi a celulelor. ANTALGIC (gr. anti „contră“ şi algos „durere“). Care împiedică sau calmează durerea (poziţie antalgică = poziţie în care se atenuează durerea; medicament antalgic = medicament care calmează durerea). ANTEPARTUM (lat. ante „înainte“ şi parturiens „femeie care naşte“). înainte de naştere. ANTEFLEXIE (7a/. ante „înainte“ şi flexio „îndoire" „încovoiere“). Aplecarea înainte a unui organ (ex. anteflexia uterului = înclinarea înainte a uterului, care este flectat pe col, formând un unghi ascuţit între corpul uterin şi col, acesta păstrându-şi poziţia normală. ANTEROGRAD (lat. anterior „mai înainte“ şi gredi „a merge“). Care se referă la fapte petrecute de la un moment dat (ex. amnezia anterogradă se referă la faptele petrecute după un accident). ANTEVERSIE (lat. ante „înainte“ şi versio „îndoire" „învârtire“). Aplecarea sau deplasarea înainte a axului vertical al unui organ, fără flexie (ex. anteversie a uterului = deplasarea uterului printr-o mişcare de basculare a corpului uterin, împreună cu colul. Corpul uterin fiind astfel ΑΝΤΙ 40 dirijat înainte, iar colul uterin fiind dirijat posterior, încât acesta apasă pe zona rectală. ANTI (gr. anti- „contra“). Prefix care indică noţiunea de opoziţie, de luptă. ANTIATEROGEN (gr. anti „contra" athere „făină“, „pudră“, gen nan „a produce“). Substanţă care împiedică producerea ateromului, combate procesele de arterioscleroză, prin diminuarea colesterolemiei crescute şi prin corectarea tulburărilor în metabolismul lipidic. ANTIBIOGRAMĂ. Metodă de laborator prin care se determină sensibilitatea la diverse antibiotice a unui germen microbian. Se Antibiogramă - Germen sensibil numai la două antibiotice studiază „in vitro“ acţiunea unui grup de antibiotice asupra unui anumit germen însămânţat pe mediu de cultură, în vederea alegerii antibioticului cel mai eficient pentru tratament. Antibio-grama se practică înaintea instituirii tratamentelor cu antibiotice. ANTICOAGULANT. Care întârzie sau împiedică coagularea sângelui. ANTICONCEPŢIONAL. Care împiedică ovulaţia (maturaţia ovulului în ovar) sau fecundaţia ovulului de către spermatozoid. în sens general - care împiedică apariţia unei sarcini. Sin. contraceptiv. ANTICORP. Substanţă proteică (globuline) care apare în organism în urma acţiunii unor anti-gene şi care are proprietatea de a reacţiona specific cu antigenul respectiv. După natura acestor reacţii specifice există mai multe tipuri de anticorpi: aglutinine (care aglutinează microbii sau celulele străine), precipitine (care precipită antigenii), Uzine (care topesc microbii sau celulele străine), antitoxine (care neutralizează toxinele) ş.a. Producerea de anticorpi este un proces principal în apariţia imunităţii. ANTISPASTIC ANTIDOT (gr. anii „contra" şi dotos „dată“; lat. = antidotum). Substanţă capabilă să neutralizeze o otravă, acţiunea unui toxic sau să contracareze efectele acestora. „Acţionează fie blocând absorbţia, fie combinându-se cu toxicul şi creând un produs inofensiv organismului, fie realizând un antagonism metabolic specific. ANTIEMETIC (gr. anti „contra“ şi emetikos „înclinat spre vomă“). Medicaţie care opreşte sau previne vărsăturile (sin. antivomitiv). ANTIFLOGISTIC (gr. anti „contra“ şi flogx, flogos „flacără“). Care combate inflamaţia (sin. antiinflamator). ANTIFUNGIC (gr. anti „contra“ şi fungus „ciupercă“). Substanţă (medicaţie) care Histruae ciupercile sau le opreşte creşieica. ANTIGEN (gr. anti „contra* şi gennan „a produce“). Substanţă care posedă capacitatea de a provoca în organism formarea de anticorpi cu care reacţionează specific. Unele antigene pot provoca manifestări alergice, ele se numesc alergene (polen, praf de fân, păr sau pene de animale domestice, substanţe chimice etc.). ANTIHELMINTIC. Substanţă care provoacă eliminarea viermilor intestinali (helminţi) omorâţi sau vii (sin. vermifug). ANTIHISTAMINIC. Substanţă care anihilează sau atenuează efectele histaminei. Se prescrie în tratamentul alergiilor deoarece în alergii se eliberează histamina. ANTILUETIC (sin. antisifilitic). ANTIMICOTIC. Substanţă care distruge ciupercile microscopice sau le împiedică creşterea. ANTIMITOTIC. Substanţă care împiedică mitozele (multiplicarea celulelor). Sunt folosite în chimio-terapia cancerului. ANTIP1RETIC (gr. anti „contra“ şi pyretos „febră ). Care combate febra. ANTISEPS1E (gr. anti „contra“ şi sepsis „putrefacţie“). Ansamblu de metode care au scopul de a distruge microbi; luptă contra unei infecţii de suprafaţă. Mijloacele folosite sunt fizice (căldura, radiaţii) şi chimice (substanţe bactericide antiseptice). ANTISPASTIC (gr. anti „contra“ şi spasmos „spasm“). Substanţă care combate spasmele, contracturile, convulsiile. Unele dintre antispastice acţionează asupra musculaturii nete- 42 ANTISTREPT0LIZ1NĂ O (ASLO) de (papaverină), altele (atropină) acţionează blocând comanda nervoasă asupra musculaturii netede (sin. spasmolitic). ANTISTREPTOLIZINĂ O (ASLO). Antitoxină elaborată de organism în sânge, care apare după afecţiuni streptococice (reumatism articular acut, erizipel, angine, scarlatină, glomerulonefrite acute). Antistreptolizinele sunt anticorpi care neutralizează streptoli-zina (toxina secretată de streptococul hemolitic). Dozarea anti-streptolizinei O (ASLO) în serul sanguin este un test prin care se poate urmări evoluţia acestor boli produse de streptococ. ANTITOXINĂ (gr. anti „contra“ şi toxikon „otravă“). Substanţă (anticorp) produsă în organism, capabilă să neutralizeze acţiunea (efectele) unei toxine. Antitoxinele sunt anticorpi strict specifici (ex. antitoxină difterică, tetanică etc.). Sin. anticorp antitoxic. ANTRACOZĂ (gr. antrax „cărbune“ şi -oza „boală neinflama-torie“). Boală pulmonară (pneumoconio-ză) provocată de inhalarea prelungită a prafului de cărbune. Se întâlneşte la mineri. ANTRAX (cărbune). 1. Boală infecto-contagioasă provocată de pătrunderea în organism, pe cale cutanată, digestivă sau pulmonară a sporilor de bacili antrax sau cărbunoşi. Forma cutanată apare sub forma unei cruste negricioase înconjurate de vezicule (buba neagră) la cei ce manipulează animale moarte de această boală. Consumul cărnii acestor animale produce forma intestinală a bolii, iar aspiraţia sporilor produce pneumonia cărbunoasă. 2. Antrax = aglomerare de mai multe furuncule. Leziune inflama-torie, supurată a pielii din cauza unei infecţii stafilococice, afectând mai multe glande pilo-seba-cee şi ţesutul subcutanat învecinat. ANTROPO (gr. anthropos „om“). Prefix care introduce în termenii compuşi referirea la om. ANTROPOID (gr. anthropos „om“ şi eidos „formă“). Care seamănă cu omul. ANTROPOLOGIE (gr. anthropos „om şi logos „ştiinţă“). Studiul despre om sub toate aspectele (morfologie, origine, evoluţia lui şi rasele umane). 43 APATIE ANURIE (gr. an „lipsă“, „absenţă“ şl ouron „urină“). Absenţa completă sau aproape completă a urinii din vezică. Anuria poate fi cauzată de oprirea funcţiei renale, lipsa secreţiei renale (anurie secretorie), dar poate fi cauzată şi de obstrucţia ureterală de ex. în caz de litiază ureterală (anurie excretorie, falsă anurie). ANUS ARTIFICIAL (lat. anus „şezut“). Orificiu creat artificial printr-o intervenţie chirurgicală, pe un segment al intestinului şi deschis la suprafaţa peretelui abdominal, cu scopul de a se asigura temporar sau definitiv eliminarea conţinutului intestinal. Anus contra naturii = orice orificiu anal, altul decât ce! natural. El poate fi Anus artificial Hiac definitiv congenital, spontan, chirurgical sau accidental. ANUSCOPIE (lat. anus „şezut“ şi skopein „a vedea“). Explorarea endoscopică prin vizualizare directă a canalului anal şi rectului inferior, cu ajutorul unui instrument tubular numit anuscop. ANXIETATE (lat. anxietas „nelinişte“). Sentiment de incorfort şi de tensiune; teamă nedesluşită; fără obiect sau teamă legată de presupunerea posibilităţii unui pericol iminent real sau imaginar (v. angoasă). ANXIOLITIC (lat. anxietas „nelinişte“ şi gr. lysis „dizolvare“). Medicament tranchilizant care combate anxietatea patologică, starea de tensiune nervoasă şi de agitaţie. APAREUNIE (gr. a „fără“, „lipsă“, pareunos „însoţitor(e) fa pat“, eune „pat“). Imposibilitatea sau incapacitatea de a îndeplini raportul sexual (coitul). APATIE (gr. a „fără“ şi pathos „pasiune“). Slăbirea reactivităţii cu indiferenţă la stimuli. Absenţa dorinţelor şi a interesului faţă de propria APECTOMIE 44 persoană; indiferenţa faţă de evenimente. APECTOMIE (lat. apex „vârf“, „culme“ şi gr. ektome „excizie“). Secţionarea şi îndepărtarea pe cale chirurgicală a vârfului unei rădăcini dentare în scop terapeutic (în caz de granulom) (sin. rezecţie apicală). APENDICECTOMIE (lat. appen-dix „adaos“, „supliment“ şi ektome „excizie“). Ablaţie chirurgicală a apendicelui vermicular. APERISTALTISM (gr. a „fără“, peri „în jurul“ şi sta/sis „contracţie“). Absenţa mişcărilor peristaltice (v. peristaltism). APETIT (lat. appetitus „poftă“, „dorinţă“). Dorinţa sau tendinţa naturală de a satisface o nevoie fizică sau mentală, termen folosit în special pentru dorinţa de a mânca. APEX (lat. apex „vârf“, „culme“). Vârful unei formaţiuni anatomice (a unui organ). APGAR - v. Testul APGAR. APICAL (lat. apex „vârf“, „culme“). Care este localizat la vârful unei formaţiuni anatomice. APIRETIC (gr. a „fără“ şi pyrexis „febră“). Sin. afebril. APLAZIE (gr. a „fără“ şiplaissein „a forma“). Absenţa congenitală sau dezvoltarea insuficientă a unei părţi a organismului (ţesut sau organ). APNEE (gr. a „fără“ şi pnoia „respiraţie“). Oprirea completă a respiraţiei mai mult sau mai puţin îndelungată, voluntară sau nu. APODIE (gr. a „fără“ şi pous, podos, „picior“). Absenţa congenitală a picioarelor. APONEVROZĂ. Membrana constituită din fibre conjunctive dense; există aponevroze musculare: de înveliş, de inserţie, de separare (fascie care separă mai multe planuri musculare). APOPLEXIE (gr. apop/exia „lovitură“). Suspendarea bruscă a tuturor funcţiilor cerebrale antrenând o comă profundă. Cauza cea mai frecventă este hemoragia cerebrală (sin. ictus apoplectic sau cerebral). Prin analogie = orice hemoragie în interiorul unui organ. Ex. la nivelul organelor 45 ARTERIECTOPIE genitale feminine = apoplexie utero-placentară (vezi hematom retroplacentar) sau la alte organe: apoplexie splenică, pulmonară etc. APRAXIE (gr. a „absenţa“, prassein „a face“ sau praxis „acţiune). Incapacitatea de a executa corect gesturile (de exemplu manipularea adecvată a obiectelor uzuale). Deficit neurologic consecutiv unei leziuni a cortexului cerebral. APTIALISM (gr. a „lipsă“ şi ptyaiizein „a scuipa“). Diminuarea sau suprimarea secreţiei glandelor salivare (sin. asialie). AREFLEXIE. Absenţa unor reflexe. v AREOLĂ (lat. area „suprafaţă“ „arie“). 1. Suprafaţă inelară pigmentată în jurul mamelonului. 2. Suprafaţă inelară colorată sau pigmentată în jurul unei formaţiuni anatomice sau a unei leziuni (sin. halou). ARIERAT MINTAL. Sin. Deficienţă mentală. Insuficienţă a dezvoltării intelectuale; se spune despre un copil a cărui vârstă mentală este cu cel puţin doi ani mai mică decât vârsta cronologică. ARIERAŢIE. Neologism care exprimă rămânerea în urmă a dezvoltării psihice (retardat mental). ARITMIE (gr. a „fără“ şi rhytmos „ritm“). Tulburarea ritmului. Termen folosit pentru dereglarea ritmului cardiac normal. ARRHENIUS (legea) - numai soluţiile cu presiuni osmotice mari sunt electric conductive. ARTEFACT (lat. ars, artis „meserie“ şi factum „fapt“ „acţiune“). 1. Modificare, perturbare produsă artificial în cursul unui examen de laborator din cauza procedeelor tehnice folosite. Ex. alterarea unui ţesut, prin manoperele de preparare la un examen microscopic. 2. Fenomen artificial apărut în cursul unei investigaţii sau explorări (înregistrare de o manieră incorectă). ARTERIECTAZIE (lat. arteria „arteră“ şi gr. ektasis „dilataţie“). Dilataţia unei artere. ARTERIECTOMIE (lat. arteria „arteră“ şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia unei artere sau a unui segment de arteră. ARTERIECTOPIE (lat. arteria „arteră“ şi gr. ektopos „în alt loc“). Traiect anormal al unei artere. ARTERIOG RAFIE 46 ARTERIOGRAFIE (lat. arteria „arteră“ şi gr. graphein „a scrie“). Radiografia arterelor după injectarea unei substanţe de contrast radioopacă. ARTERIOGRAMĂ (lat. arteria „arteră“ şi gr. grama „notare“). înregistrarea pulsului arterial sub forma unei curbe (sin. sfigmogra-mă, carotidogramă). ARTERIOPATIE (lat arteria „arteră“ şi gr. pathos „boală“). Orice afecţiune a arterelor. ARTERIORAFIE (lat arteria „arteră“ şi gr. rhaphe „sutură“). Sutura chirurgicală a unei artere. ARTERIOSCLEROZĂ (lat arteria „arteră“, gr. skleros „tare“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Proces de îngroşare şi duritate crescândă (pierderea elasticităţii) a pereţilor arteriali, înglobând şi plăci de aterom (depunere de lipoizi şi cristale de colesterol). ARTERIOSPASM. Spasm al pereţilor unei artere. ARTERIOTOMIE (lat. arteria „arteră“ şi gr. tome „tăiere“). Deschiderea operatorie a unei artere. ARTERITĂ (lat. arteria „arteră“ şi -ita „inf/amaţie“). Orice proces inflamator al peretelui arterial. ARTHUS (reacţia) - reacţie imunologică în care complexele imune sunt localizate în derm (perivascular) şi în pereţii vaselor. ARTR, ARTRO. Prefix de origine greacă pentru articulaţie: arthron „încheietură“. ARTRALGIE (gr. arthron „încheietură“ şi algos „durere“). Durere articulară. ARTRITĂ (gr. arthron „încheietură“; -ita „inflamaţie“). Inflamaţia unei articulaţii. ARTROCENTEZĂ (gr. arthron „încheietură“ şi kentesis „înţepătură“). Punctie evacuatoare a unui revărsat intraarticular. ARTROCLIZĂ (gr. arthron „articulaţie“ şi k/isein „ a spăla“). Spălătura unei cavităţi articulare. ARTRODEZĂ (gr. arthron „articulaţie“ şi desis „fixare“). Intervenţie chirurgicală constând din blocarea definitivă a unei articulaţii prin sudarea epifizelor osoase. ARTROGRAFIE (gr. arthron „articulaţie“şi graphein „a scrie“). Radiografia unei articulaţii în care s-a introdus un gaz (artrografia gazoasă sau pneumoartrografia) sau o substanţă opacă pentru razele X (artrografie opacă). 47 ASEPSIE ARTROLIZĂ (gr. arthron „articulaţie“ şi lysis „dizolvare“ „distracţie“). Intervenţie chirurgicală care constă din secţionarea ţesutului fibros* dintr-o anchiloză fibroasă în vederea recuperării funcţionale (redării mobilităţii) unei articulaţii limitată în mişcările sale. ARTROPATIE (gr. arthron „articulaţie“ şi pathos „boală“). Nume generic pentru toate bolile articulare. ARTROPLASTIE (gr. arthron „articulaţie“şiplassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală plastică de refacere a suprafeţelor articulare în vederea restabilirii mobilităţii, prin crearea unui nou spaţiu articular. Se pot folosi proteze metalice sau plastice. ARTROSCOPIE (gr. arthron „articulaţie“ şi skopein „a vedea“). Examenul unei cavităţi articulare prin vizibilitate directă cu ajutorul unui instrument numit artroscop. ARTROTOMIE (gr. arthron „articulaţie“ şi tome „tăiere“). Deschiderea chirurgicală a unei articulaţii (incizie). ARTROZĂ (gr. arthron „articulaţie“ şi -oza „boală neinflamatoare“). Afecţiune articulară cronică degenerativă (de uzură) caracterizată prin alterarea distructivă a cartila-giilor sau fibrocartilagiilor articulare (şold = coxartroză, genunchi = gonartroză etc.). ASCHOFF-TAWARA (nodul). Nodul atrio-ventricular. Face parte din sistemul excitoconduc-tor al inimii (ţesutul nodal), care asigură automatismul cardiac. Excitaţia atrială (stimulul cardiac) de la nodul sinoatrial este captată de nodul atrio-ventricular; de la acesta excitaţia se propagă prin Fasciculul His, de unde este transmisă în toată masa musculară ventriculară prin reţeaua Purkinje. ASCITĂ (gr. askitas de la askos „umflat“). Acumulare de lichid în cavitatea peritoneală (sin. hidroperitoneu). ASEPSIE (gr. a „fără“ şi sepsis „infecţie“). Absenţa tuturor germenilor micro-bieni, a tuturor elementelor susceptibile de a produce o infecţie. în patologie se spune despre o leziune că este aseptică atunci când nu este produsă din cauza unor microbi şi evoluează fără complicaţii infecţioase, ex. necroză aseptică. în chirurgie - ASEXUAT 48 asepsia înseamnă ansamblul de măsuri folosite pentru împiedicarea contaminării plăgilor cu germeni microbieni. Măsurile vizează îndepărtarea contaminării obiectelor, a substanţelor, a organismelor sau a încăperilor (sala de operaţie). ASEXUAT. Care nu are sex. ASFIXIE (gr. asphyxia „oprire a pulsaţiei). Dificultatea sau imposibilitatea de a respira ducând la lipsa oxigenului în organism. Cauzele care pot provoca asfixia sunt numeroase: · obstacole mecanice (înec, strangulare, un corp străin în trahee sau în bronhii, spasme laringiene sau bronşice (astmul), edem al glotei etc.) · paralizia muşchilor respiratori · gazele toxice (ex. monoxidul de carbon care blochează hemoglobina). ASIALIE (gr. a „fără“ şi sialon „salivă“). Absenţa secreţiei salivare (sin. aptialism). ASINERGIE (gr. a „fără“ + sin şi ergein „a activa" „a acţiona“). Tulburarea proceselor de coordonare a mişcărilor. ASISTENTĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ Din Monitorul Oficia! ai României din 1 iunie 1998 - Legea privind asistenţa de sănătate publică. Art. 1. Cuprinde activităţi care se adresează comunităţii sau individului în vederea protecţiei comunitare, cu scopul păstrării şi promovării stării de sănătate a populaţiei. Art. 2. Asistenţa de sănătate publică cuprinde activităţile care se desfăşoară în scopul prevenirii îmbolnăvirilor, promovării şi asigurării sănătăţii populaţiei precum şi al controlului aplicării normelor de igienă, antiepidemice şi de sănătate publică. V. Sănătate publică. ASLO. Abreviere pentru Anti-streptolizina O. ASSESEMENT. Metoda sau schema de evaluare. în procesul de nursing, assesementul = culegerea şi organizarea datelor (prima fază a procesului de îngrijire). ASTAZIE (gr. a „fără“ şi stasis „şedere“). Imposibilitatea de a păstra staţiunea verticală. Ea se însoţeşte aproape totdeauna cu abazia (imposibilitatea de a merge normal). ASTENIE (gr. a „fără“ şi sthenos „forţă“). Diminuarea forţelor fizice şi psihice, slăbiciune, oboseală. Spre deosebire de oboseală, astenia nu dispare după repaus. 49 ATEROM ASTENOSPERMIE (gr. a „fără“, sthenos „forţă“ şi sperma „sămânţă“). Reducerea virilităţii spermatozoizilor. ASJEREOGNOZIE (gr. a „fără“, steros „solid“, gnosis „cunoaştere“, „percepere“). Incapacitatea de a recunoaşte obiectele pe baza calităţii lor fizice (formă, volum, consistenţă etc.) sin. stereoagnozie. ASTIGMATISM (gr. a „fără“ şi stigma „punct“). Tulburare de vedere produsă prin deficit de refracţie din cauza unor diferenţe de curbură ale ochilor. Razele paralele car vin de la infinit nu se reunesc într-un focar unic. Se corectează prin ochelari cu lentile potrivite. ASTM (gr. asthma „gâfâială“). Boală respiratorie caracterizată prin crize de dispnee expiratorie. Astm bronşic provocat de un bronhospasm, cu edem şi creşterea secreţiilor. Astm cardiac = criză de sufocare survenită mai ales noaptea la bolnavii cu insuficienţă cardiacă, cu stază pulmonară. ASTRUP (metodă). Tehnică de evaluare a echilibrului acido-bazic. ATAVISM (lat. atavus „strămoş“). Reapariţia la un descendent, a unor caractere ancestrale (strămoşeşti) îndepărtate, care au rămas inaparente timp îndelungat de una sau mai multe generaţii. Atavismul poate fi pus pe seama unor gene care au rămas în stare latentă. ATAXIE (gr. a „fără“ şi taxis „ordine“). Tulburări de coordonare a mişcărilor. Poate fi: ataxie statică = tulburări de echilibru stând în picioare, risc de cădere; ataxie locomotorie (kinetică) = tulburări de echilibru în mers. ATELĂ. Mijloc ortopedic de imobilizare a unui segment din corp. Atelele pot fi flexibile sau rigide şi confecţionate din lemn, carton, metal, material plastic, feşi sau tifon gipsat etc. ATELECTAZIE (gr. ate/es „incomplet“ şi ektasis „extindere“ „lărgire“). Turtirea alveolelor pulmonare ca urmare a lipsei de aer alveolar. ATEROM (gr. athere „fiertură“ şi -orna „umflătură“). Leziune a peretelui arterial intern sub formă de placă gălbuie rezultată din depozit lipidic şi cristale de colesterol. Placa ateromatoa-să se poate calcifica sau ulcera. ATEROMATOZĂ_________________ ATEROMATOZĂ. Stare caracterizată prin prezenţa în număr crescut a plăcilor de aterom în pereţii arterelor. ATEROSCLEROZĂ (gr. athere „fiertură“ şi sklerosis „întărire“). Proces patologic complex caracterizat prin formare de aterom cu reacţie scleroasă secundară (proces degenerativ secundar atero-mului), care duce la diminuarea calibrului arterial, la ulceraţii şi tromboze, putând duce până la obstrucţia vasului sau la rupturi vasculare. ATETOZĂ (gr. athetos „nefixat“ şi -oza „boa/ă neinflamatorie“). Mişcări atetozice = mişcări involuntare lente şi ondulante predominând la extremităţi. Mişcările atetozice sunt cauzate de leziuni extrapiramidale. ATONIE (gr. a „fără“ şi tonos „tensiune“). Pierderea sau diminuarea tonici-tăţii (contracţiei permanente) normale a unui organ contracţii: atonie gastrică, atonie uterină, atonie musculară etc. ATOPIE. Termen desemnând anumite manifestări morbide, alergice locale care survin aparent spontan pe un teren predis- ________________________________50 pus; stare de hipersensibilitate indusă de anumite substanţe de obicei de natură proteică (anti-gene); predispoziţie ereditară de a prezenta manifestări de hipersensibilitate imediată ca: astmul, febra de fân, urticaria, eczema zisă ectopică, polinoza (sensibilitate la grăuntele de polen), unele rinite şi conjunctivite precum şi diverse manifestări alergice digestive. ATREPSIE (gr. a „fără“ şi threpsis „nutriţie“). Stadiul ultim de denutriţie la un sugar, caracterizată prin slăbire extremă. ATREZIE (gr. a „fără“ şi tresis „orificiu“). Termen generic indicând imper-foraţia congenitală a unui lumen sau o lipsă de dezvoltare a unei formaţiuni anatomice. Atrezia anorectală, anomalie congenitală în care se asociază absenţa orificiului anal cu absenţa totală sau parţială a rectului. Atrezia choanală, malformaţie congenitală din cauza obstrucţiei osoase la nivelul choanelor nazale. Atrezia anovaginală = anomalie în care anusul este imperforat, rectul fiind deschis în vagin. 51 AUSTRALIA ATRICHIE (gr. a„fără“thrix„par“). Absenta completă a părului, de obicei congenitală. ATROFIE (gr. a „fără“ şi trophe „hrănire“). Diminuarea greutăţii şi volumului a unui ţesut, a unui organ sau a unei celule în urma unei insuficiente hrăniri. Apare din cauza deficienţelor sau distrugerii unor elemente (fibre nervoase, vase sanguine) care asigură hrănirea normală a ţesuturilor. Atrofia poate surveni şi din cauza scăderii activităţii (atrofia musculară la persoanele imobilizate o perioadă mai lungă) poate surveni în cursul unei intoxicaţii (atrofia ficatului în ciroza alcoolică) poate fi ereditară, degenerativă etc. AUDIOFON. Aparat acustic destinat persoanelor ce suferă de surditate şi care transmite vibraţiile sonore nervului auditiv prin intermediul oaselor craniene. AUDIOGRAMĂ (lat. audiere „a auzi“ şi gr. gramma „notare“). înscrierea grafică cu ajutorul unui audiometru, a frecvenţelor şi intensităţilor sonore percepute de pacient în timpul examenului audiometric. Exprimă gradul de acuitate auditivă. AUDIT. Auditul nursingului. Procedură sistematică de apreciere şi discutare a îngrijirilor de nur-sing acordate unor anumite categorii de pacienţi sau secţii medicale în vederea evaluării eficienţei comportamentului etic privind elementele îngrijirii respective. Audit simultan. Evaluează o situaţie în momentul acordării îngrijirilor de nursing. Audit retrospectiv. Evaluează îngrijirile acordate prin examinarea înregistrărilor de nursing sau a altor înregistrări cu caracter istoric. (Lemon - Materiale de educaţie în nursing, cap. 12). AURĂ (lat. aura „răsuflare“). Senzaţii sau tulburări senzoriale, psihice sau motorii trecătoare care preced apariţia unei crize de epilepsie, sau criză de isterie, criză de astm etc. AUSPITZ (semnul). Semn pato-gnomonic pentru psoriazis, constând din apariţia unei hemoragii punctiforme după raclarea sistematică a scuamelor, care determină de fapt decapitarea capilarelor dilatate şi alungite. AUSTRALIA (antigenul). Denumire veche a antigenului HBs, antigenul de suprafaţă (anvelopă) al virusului hepatitic B, marker al AUTISM 52 prezenţei infecţiei hepatice cu acest virus. AUTISM (gr. autos „însuşi“). Pierderea contactului cu realitatea cu lumea exterioară (detaşare de realitate) şi scufundarea în lumea trăirilor interioare imaginare. Autismul poate fi grad avansat de schizofrenie. AUTOAGLUTINARE. Aglutinarea globulelor roşii din sânge de către aglutininele aflate în propriul său ser (sin. autohemoaglu-tinare). AUTOANTICORPI. Anticorpi elaboraţi prin acţiunea unui antigen provenit din propriul organism (autoantigen) în special dintr-un ţesut sau organ infectat sau lezat; anticorpi îndreptaţi împotriva unui constituent care îi produce. AUTOANTIGEN. Substanţă cu proprietăţi antigenice eliberată de propriul organism şi care determină producerea de autoanticorpi. AUTOCLAZIE (gr. autos „însuşi“ şi k/asis „sfărâmare“). Topirea unui ţesut prin fermenţi proprii. AUTOFOBIE (gr. autos „însuşi“şi phobos „frică“). Fobia de a fi singur. AUTOGEN. Care se produce fără intervenţii străine. Care se formează în organism (v. endogen). AUTOGREFĂ (gr. autos „însuşi“ şi fr. greffe = fragment de ţesut viu transplantat în altă regiune faţă de locul de unde a fost recoltat). Grefă cu ţesut prelevat chiar de la individul în cauză (sin. auto-plastie). Autogrefă AUTOHTON. Sin. indigen. AUTOIMUNITATE. Stare ce rezultă din imunizarea unui subiect fată de structuri proprii. Se poate 53 AZOOSPERMIE pune în evidenţă prin prezenţa de anticorpi faţă de structurile proprii. Autoimunizarea poate duce la stări patologice (ex. lupus erite-matos). AUTOLIZĂ (gr. autos „însuşi" lysis „dizolvare“, „distrugere“). Degradarea celulelor sau a microbilor de către enzimele produse de propriile celule. AUTOMATISM (gr. automatus „spontan“). Efectuarea de mişcări ori acte involuntare fără un control conştient. AUTOPLASTIE (gr. autos „însuşi“ şiplassein „a forma“). Metodă chirurgicală prin care se înlocuieşte un ţesut distrus (piele sau alte organe) printr-un fragment din acelaşi ţesut prelevat din alt loc de la persoana în cauză. AUTOPSIE (gr. autos „însuşi“ şi opsis „vedere“). Deschiderea şi examinarea unui cadavru prin cercetarea leziunilor diferitelor organe (viscere etc.) cu scopul de a stabili cauza morţii (sin. necropsie). AUTOVACCIN. Vaccin preparat din germeni proveniţi chiar de la persoana bolnavă. AVORT (lat. ab „de ia“ = prefix care introduce în cuvinte sensul de separare, îndepărtare şi ortus „naştere“). Expulzia spontană sau provocată din cavitatea uterină a produsului de concepţie înainte de a fi viabil [înainte de săptămâna a 28-a sub greutatea de 1000 gr (după OMS)]. AZOOSPERMIE. Absenţa spermatozoizilor în spermă. BABEŞ-ERNST (corpusculii) - granulaţii intracelulare întâlnite la multe specii bacteriene, ce prezintă afinitate mare pentru coloraţii nucleare, denumite şi granulaţii metacromatice. BABINSKI -1. (proba) - la flexia combinată a trunchiului şi a coap- Babinski - Cercetarea semnului lui Babinski sei (pentru evidenţierea sinkine-ziei de coordonare) la ridicarea din poziţia şezând, cu braţele flectate pe torace, se evidenţiază o flexie a coapsei pe bazin, mai pronunţată de partea sindromului piramidal; 2. (semnul sau reflexul) - este varianta patologică a reflexului cutanat plantar şi se obţine prin excitare (zgâriere) uşoară cu un ac bont a marginii externe a plantei; ca răspuns reflex apare extensia halucelui şi flexia cu răsfirare în evantai a celorlalte degete, spre deosebire de normal, când apare flexia tuturor degetelor; este prezent în leziunile căii piramidale; 3. (semnul pielosului) - semn întâlnit în paralizia facială, constând în lipsa de evidenţiere a cutelor muşchiului pielos al gâtului de partea paralizată, atunci când bolnavul apasă puternic bărbia pe mâna examinatorului; 4. (semnul călcâiului) - nume sub care este cunoscută proba călcâi - genunchi; bolnavul în decubit dorsal duce călcâiul pe genunchiul contralateral cu imprecizie, cu 55 BARR mişcări ample şi nesigure, în sindromul cerebelos; 5. (semnul evantaiului) - în unele hemiplegii, de exemplu hemiplegia infantilă, apare abducţia în evantai a degetelor membrelor inferioare la executarea mişcării de ridicare din decubit dorsal. BACIL (lat. bacillus „bastonaş“). Varietate de bacterie în formă de bastonaş (b. tuberculos, b. tific, b. coli). BACTERICID (gr. bacterion „bastonaş“ şi lat. caedere „a ’ucide“). Care distruge bacteriile. BACTERIEMIE (gr. bacterion „bastonaş“ şi haima „sânge“). Prezenţa bacteriilor în sânge. BACTERIOFAG (gr. bacterion „bastonaş“ şi phagein „a mânca“). Virus care atacă bacteriile şi poate să le distrugă prin liză (bacterioliza). Bacteriofagii prezintă o mare specificitate pentru fiecare tip de bacterie. BACTERIOLIZA (gr. bacterion „bastonaş“ şi lysis „dizolvare“, „distracţie“). Distrugerea (lizarea) bacteriilor spontan în urma morţii lor sau sub influenţa unor anticorpi specifici (bacteriolizine). BACTERIOSTATIC (gr. bacterion „bastonaş“ şi statikos „care opreşte“) Care împiedică multiplicarea bacteriilor fără să le omoare. BALANITĂ (gr. balanos „gland“ şi ita „inf/amaţie“). Inflamaţia mucoasei glandului penisului şi a porţiunii dintre gland şi prepuţ, BALANOPOSTITĂ. Inflamaţia mucoasei glandului penisului asociată cu inflamaţia mucoasei prepuţiale. BALNEOTERAPIE. Terapeutică prin băi la diverse temperaturi inclusiv â băilor de nămol, nisip, radiaţii solare, lumină artificială. Prin extensie termenul este folosit şi pentru aplicarea razelor infraroşii sau ultraviolete. BARO (gr. baros „greutate“). Prefix de origine greacă care introduce în termenii compuşi semnificaţia de greutate, presiune. BARR (triada radiologică) -triadă alcătuită din pensarea spaţiului intervertebral, rectitudinea coloanei vertebrale şi scolioză şi este prezentă în hernia de disc, când aceasta pătrunde spre canalul rahidian. BARRÉ 56 BARRÉ - 1. (probele) - evidenţierea deficitului motor al membrelor în leziunile piramidale: pentru membrele inferioare, bolnavul aflat în decubit ventral face semiflexia gambei pe coapsă, poziţie pe care nu se poate menţine pe partea lezată; pentru membrele superioare, se cere bolnavului să le menţină întinse la orizontală; de partea paretică membrul superior cade; 2. (proba firului de plumb) - probă folosită pentru testarea tulburărilor de echilibru static şi dinamic şi care constă în efectuarea probei Romberg în faţa unui fir cu plumb sau a unei părţi a cadrului uşii, oscilaţiile bolnavului fiind astfel mai uşor vizibile; 3. (reflexul) numit şi Barré - Guillain, constă în flexia plantară a piciorului şi degetelor la percuţia plantei pe marginea externă. Are aceeaşi semnificaţie ca şi reflexul Rosso-limo; 4. (semnul) - denumire generică pentru diferite semne ce apar în hernia de disc: durere la apăsarea muşchilor adductori, coborârea plicii fesiere, apariţia aspectului de picior ecvin, atrofia muşchilor pedioşi. BARTOLINITĂ. Inflamaţia glandelor lui Bartholin, cel mai adesea produsă de gonococ sau coli-bacil. Glande Bartholin = glande situate câte una de fiecare parte a jumătăţii posterioare a orificiului vaginal. BASEDOW - 1. (tremurătură) - semn important în boala Graves-Basedow alături de guşă, exoftal-mie şi tahicardie; tremurătură, cu ritm rapid, 8—10/s, interesează întreaga musculatură a corpului, fiind mai manifestă la nivelul extremităţilor membrelor superioare. 2. (pseudoparaplegia) -slăbiciune bruscă în musculatura coapsei ce poate determina căderea pacientului; apare în tireotoxicoză. BAUHIN (valvula). V. valvula ileocecală. BAZOFIL (gr. basis „bază“ şi philein „a iubi“). Se spune despre o celulă sau un ţesut care are afinitate tinctorială pentru coloranţi bazici. B.C.G. Abreviere pentru Bacii Calmette-Guerin. BEANT (deschis larg). Starea unui organ cavitar menţinut deschis (căscat). Deschidere anormală a unui orificiu. Ex. beanta 57 BIGEMINAT incisivă = imposibilitatea contactului între dinţii antagonişti frontali (muşcătura deschisă) sau beant de col uterin = insuficienta închidere a orificiului intern al coluloi uterin (cauză de avorturi spontane). BECHTEREW - 1. (reflexul). Reflex carpometacarpian obţinut prin percuţia feţei dorsale a mâinii în regiunea carpului sau meta-carpului şi care determină flexia degetelor; are semnificaţia unui semn de leziune a căii motorii piramidale; 2. (semnul) - analge-zia la presiune a trunchiului nervului sciatic popliteu extern prezentă uneori în tabes; 3. (reflexul) - reacţia de triplă flexie (a plantei pe gambă, a gambei pe coapsă şi a coapsei pe abdomen); 4. (semnul) - paralizia mişcărilor faciale automate cu păstrarea posibilităţii mişcărilor voluntare. BENCE-JONES (proteinele). Paraproteinele anormale care se pun în evidenţă prin încălzirea lentă a urinii: proteinele coagulează între 40-60°C şi apoi se redizolvă la 80-100°C. BENEDEK (reflexul) - flexia plantară a piciorului prin lovirea marginii anterioare a porţiunii distale a fibulei în timp ce piciorul e uşor flectat. BENEDICT (testul) - test pentru detectarea glicozuriei - cantitativ şi calitativ - efectuat cu tiocianat şi sulfat de cupru. BENIGN. Lipsit de gravitate. Proces patologic cu evoluţie favorabilă. Ex. tumoare benignă. BERI-BERI (beri = cuvânt cinga/ez - etnie din Sri Lanka -care înseamnă slăbiciune. în româneşte, din limba franceză: béribéri). Boala carenţială din cauza lipsei de vitamina B1 (tiamina) din alimentaţie. Boala survine în cazul alimentaţiei numai cu orez decorticat. (sin. avitaminoza B). BICHAT („bula“). Depozit adipos situat în ţesutul lax de sub arcada zigomatică; dispare în caşexie. BIFID (lat. bifidus „despicat“). Se spune despre un corp alungit despicat în două pe mai mult de jumătate din lungimea sa. Ex.: buză bifidă, spină bifidă. BIGEMINAT. Dublu. Care apare în pereche - cuplat. Ex. puls bigeminat = două sistole (con- BILICULTURĂ___________________ tracţii cardiace) cuplate în care sistola normală este urmată de o extrasistolă (contracţie anormală, prematură) mai slabă tradu-cându-se prin ritm cardiac neregulat. Cele două pulsaţii sunt urmate de o serie (mai mult sau mai puţin lungă) de contracţii normale. BILICULTURĂ. Cultivarea agentului patogen al unei boli infec-ţioase prin însămânţarea pe medii adecvate a bilei, recoltată în mod steril prin tubaj duodenal. BIOGENEZĂ (gr. bios „viaţă“ şi lat. genesis „naştere“). Apariţia originii vieţii. BIOMICROSCOP. Studiul microscopic al structurilor celulelor vii. în oftalmologie este folosit microscopul binocular pentru examenul ochiului. BIOPSIE (gr. bio viaţă“ şi opsis „vedere“). Prelevarea unui fragment de ţesut sau organ în vederea unui examen microscopic (examen anatomopatologic). Biopsie extemporanee - biopsie executată în cursul unei operaţii pentru elucidarea unui diagnostic. BIOT -1. (respiraţia) - respiraţie întreruptă periodic de apnee cu ____________________________58 durată variată, sub un minut, ce apare în tumori cerebrale, afectări ale centrului respirator, agonie; 2. (petele) - mici formaţiuni plate triunghiulare decelabile pe conjunctivă, paracornean, ce pot apărea în hipovitaminoza A. BIOTERAPIE (gr. bios „viaţă“ şi therapeia „tratament“). Utilizarea produselor biologice în scop terapeutic (iaurt, kefir, vaccinuri, extracte tisulare sau produse organice = bilă, suc gastric. După unii, homeopatia şi acupunctura sunt forme de bioterapie. BIOTIP (gr. bios „viaţă“ şi typos Jip“)· Grup de indivizi care au acelaşi genotip, acelaşi patrimoniu ereditar, aceleaşi caractere morfologice, psihologice sau fiziologice. BISEXUALISM (lat. bis „de două ori“ şi sexus „sex“). Atracţie concomitentă pentru ambele sexe. BISEXUALITATE. Hermafrodi-tism. Prezenţa la un individ a organelor genitale masculine şi feminine. BLASTOM (gr. blastos „germen“ şi orna „umflătură“). Tumoră malignă ce se dezvoltă pornind de la un tip celular 59 BOL embrionar (ex. adenosarcom embrionar al rinichiului numit şi nefroblastom). BLEFARITĂ (gr. bfepharon „pleoapă“ + ita = inf/amaţie). Inflqjnaţie localizată pe marginea ciliară a pleoapelor, care poate interesa pielea, foliculii piloşi ai genelor sau glandelor sudoripare. BLEFAROFIMOZĂ (gr. blepha-ron „pleoapă“ şi phimosis „închidere“). Micşorarea deschiderii fantei palpebrale. BLEFAROPLASTIE (gr. b/epha-ron „pleoapă“ şi plassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală pentru repararea unei pleoape distruse sau deformată printr-o cicatrice (sin. tarsoplastie^V. Tars. BLEFAROPTOZĂ (gr. b/epharon „pleoapă“ şi ptosis „cădere“). Căderea pleoapei superioare, din cauza paraliziei muşchiului ridicător al pleoapei superioare. Survine în leziunea nervului motor ocular comun. BLEFARORAFIE (gr. blepharon „pleoapă“ şi rhaphe „sutură“). Suturare a pleoapelor prin marginea ciliară pentru a proteja o cornee bolnavă (protejare de uscăciune), (sin. tarsorafie). BLEFAROSPASM (gr. blepharon „pleoapă“ şi spasm os „spasm“). Contracţie anormală a muşchiului orbicular al pleoapelor. BLENORAGIE (gr. b/ennos „mucus“ şi rhegnynai „a curge“). Boală produsă de gonococ. Ea se manifestă sub formă de uretrită gonococică; inflamaţia căilor genitourinare cu scurgere purulentă şi dureri la micţiune. Se transmite de regulă prin contact sexual, sin. gonoree. BLUMBERG (semnul) - semn clinic prezent în sindroamele acute abdominale, cu iritare peritoneală, constând din provocarea unei dureri vii la nivelul zonei inflamate prin decompresia bruscă a peretelui abdominal. BOAS-OPPLER (bacilii) - bacili filiformi grupaţi care apar în achilia gastrică, determinând fermentaţia locală, proces sugestiv pentru cancerul gastric. BOL (gr. bolos „bulgăre“). 1. Bol alimentar = masă de alimente mestecate, impregnate cu salivă, care poate fi înghiţită dintr-o dată. Produsul de masticaţie a alimentelor. 2. Bol fecal = masă de materie fecală prezentă în rect înainte de expulzie. BONNET 60 3. Masă sferică cu compoziţie medicamentoasă care a fost înglobată într-o pulbere inertă urmând a fi administrată dintr-o dată. BONNET - 1. (manevra) - manevră de elongaţie sciatică ce se efectuează flectând gamba pe coapsă şi coapsa pe abdomen şi rotind apoi extern în articulaţia coxo-femurală; este dureroasă în lombosciatică; 2. (legea) - în hi-drartroză, pacientul adoptă poziţia în care articulaţia prezintă un maxim de capacitate funcţională. BONT. Fără vârf, turtit. Bont de amputaţie = extremitatea unui membru sau a unui organ rezultat după o amputaţie parţială. în odontologie, partea restantă a unui dinte mutilat de carie sau fracturat. BORBORISME (BORBORIGME) (gr. borborizein „a ghiorăi"). Zgomote hidroaerice produse prin deplasarea gazelor în stomac sau în intestin şi perceptibile de la distanţă. BORDET-WASSERMAN (reacţia) - reacţia pentru decelarea infecţiei luetice. BOSĂ (fr. bosse „cocoaşă", „ridicătură“). Proeminenţă anormală pe suprafaţa corpului, de obicei pe suprafaţa unui os. Bosă frontală = proeminenţa oaselor frontale (frunte proeminentă); proeminenţa dintre sprâncene. Bosă sero-sanguină = infiltraţie sero-sanguinolentă a ţesutului subcutanat localizată în diferite părţi ale corpului nou-născutului (de obicei la nivelul craniului) produsă de presiunea exercitată la trecerea craniului sau a altor segmente prin diferitele porţiuni ale tractului pelvigenital. BOT DE IEPURE. Malformaţie congenitală a feţei, constând dintr-o fantă (deschidere, crăpătură îngustă) a buzei superioare, asociată adesea cu o fantă a maxilarului şi a boitei palatine (v. gura de lup). BOTAL. Canal care la făt asigură comunicarea între aortă şi artera pulmonară, drenând majoritatea sângelui din artera pulmonară direct în aortă. Orificiul Botal este situat în partea postero-supe-rioară a peretelui interatrial. Prin el cele două cavităţi cardiace comunică la făt astfel încât circulaţia sanguină ocoleşte plămânii care încă nu sunt funcţionali. Canalul se obliterează în mod normal la naştere şi devine un ligament fibros denumit ligamentul arterial. 61 BRAHI Persistenţa sa constituie o anomalie (comunicare interatrială) destul de frecvent întâlnită. BOYDEN (prânzul) - prânz colagog compus din 3 gălbenuşuri 0e ou, administrat în vederea studierii funcţiei veziculei biliare în cursul unei colecistografii. BRADI - (gr. bradys „încet“). Prefix exprimând ideea de lent, rar. BRADIARITMIE (gr. bradys „încet“, a „fără“ şi rhythmos „ritm“). Aritmie cu frecvenţă cardiacă redusă. BRADICARDIE (gr. bradys „încet“ şi kardia „inimă“). Frecvenţa redusă a contracţiilor cardiace la un ritm de sub 60 pe minut. BRADICHINEZIE (bradikinezie) - (gr. bradys „încet“ şi kinesis „mişcare“). Executarea lentă a mişcărilor voluntare. BRADIESTEZIE (gr. bradys „încet“ şi aisthesis „percepere“). Perceperea lentă a senzaţiilor exteroceptive. BRADIFAZIE (gr. bradys „încet“ şi phasis „vorbire“). Tulburare de limbaj constând dintr-o exprimare lentă a cuvintelor. BRADIFEMIE (gr. bradys „încet“ şi pheme „vorbire“). Tulburare de vorbire: încetinirea în ritmul de emitere a cuvintelor. BRADIFRENIE (gr. bradys „încet“ şi phren „minte“). încetinirea reacţiilor psihice (sin. bradipsihie). BRADILALIE (gr. bradys „încet“ şi lalein „a vorbi“). încetinirea anormală a ritmului vorbirii. BRADIPEPSIE. Digestie lentă fie prin insuficienţa secreţiilor fie prin tulburarea motilităţii tubului digestiv. BRADIPNEE (gr. bradys „încet“ şi pnoia „respiraţie “). Rărirea ritmului respirator sub 16 respiraţii pe minut. BRADIPRAXIE (gr. bradys „încet“ şi praxis „acţiune“). Diminuarea anormală a activităţii motorii (sin. bradipragie). BRADIPSIHIE (gr. bradys „încet“ şi psyche „spirit“, „suflet“). încetinirea funcţiilor psihice, intelectuale din cauza unor afecţiuni mentale sau nervoase (sin. bradifrenie, sin. inerţie mintală). BRAHI (gr. brachys „scurt“). Prefix care introduce în termenii compuşi semnificaţia de scurt, îngust. BRAHI - BRAHIO 62 BRAHI - BRAHIO (lat. brachium „braţ“). Prefix indicând o relaţie cu braţul. BRAHIALGIE (lat. brachium „braţ“ şi gr. aigos „durere“). Durere localizată la membrul superior (braţ) sau nevralgie a plexului brahial. BRAHICEFALIE (gr. brachys „scurt“ şi kephaie „cap“). Anomalie de formă a craniului care se dezvoltă în lăţime, capul fiind turtit antero-posterior (craniu aplatizat în spate). BRAHIDACTILIE (gr. brachys „scurt“ şi dakthyios „deget“). Degete anormal de scurte din cauza unei malformaţii congenitale. BRAHIGLOSIE (gr. brachys „scurt“ şi g/osso „limbă“). Limbă anormal de scurtă. BRAILLE. V. Scriere Braille. BREGMĂ (gr. bregma „cap“). Punctul situat la intersecţia suturilor anterioare ale craniului (osul parietal şi osul frontal) corespunzând fontanelei anterioare a nou-născutului. BREGMATODIMIE (gr. bregma „cap“ şi didymos „geamăn“). Gemeni uniţi, fuzionaţi la bregma. BREVI. Prefix de origine latină arătând o scurtime. BRIDĂ. Membrană sau cordon de ţesut conjunctiv care uneşte (anormal) două suprafeţe seroase după un proces inflamator. Ex. brida peritoneală = acest gen de bridă poate provoca ocluzii intestinale acute prin răsucirea unei anse intestinale în jurul ei. Brida cicatriceală = formaţie fibroasă retractilă într-o cicatrice cu caracter cheloid (îngroşare). BROCA - 1. formula) - un bărbat cu dezvoltare normală trebuie să cântărească atâtea kilograme câţi centimetri are în înălţime deasupra unui metru; 2. (afazia) -afazie mixtă cu predominenţa tulburărilor de tip expresiv (motor). BRONHOFIBROSCOPIE (lat. bronchus „bronhie“, fibro „fibră“ şi gr. skopein „a vedea“). Endoscopie bronşică (vizualizare directă) cu ajutorul unui fibro-scop. sin. bronhoscopie. BRONHOGRAFIE (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. graphein „a scrie“). Examenul radiologie al arborelui bronşic, după introducerea în căile respiratorii cu ajutorul unei sonde, a unei substanţe, de contrast (opace la razele Roentgen) hidro sau lipo solubile. 63 BRUDZINSKI BRONHOPLEGIE (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. piege „lovitură“). Hipotonie şi hipokinezie a musculaturii bronşice şi a cililor, stază endobronşică şi tulburări de ventilaţie pulmonară; paralizia musculaturii bronşice, producând dificultate în a expectora. BRONHORAGIE (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. rhegnynai „a curge“). Hemoragie bronşică. BRONHOREE (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. rhoia „curgere“). Secreţie excesivă de mucus bronşic manifestată printr-o ex-pectoraţie abundentă incoloră (lichid filant, transparent, spumos). BRONHOSCOPIE (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. skopein „a vedea“). Examen endoscopic, examinare sub vizibilitate directă al interiorului canalelor bronşice, cu ajutorul unui bronhoscop. BRONHOSPASM (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. spasmos „spasm“). Contracţie spastică a bronhiilor care le îngustează calibrul provocând crize de astm. BRONHOSPIROMETRIE (lat. bronchus „bronhie“ şi spirare „a respira“ + gr. metron „măsură“). Metodă de explorare şi de determinare a capacităţii funcţionale ventilatorii a fiecărui plămân cu ajutorul unui bronhoscop dublu. BRONHOTOMIE (lat. bronchus „bronhie“ şi tome „tăiere“). Deschiderea chirurgicală (incizia) a unei bronhii. BRONŞIECTAZIE (lat. bronchus „bronhie“ şi gr. ektasis „diiataţie“). Dilataţie bronşică. Afecţiune cronică caracterizată prin mărirea calibrului şi deformării bronhiilor. Se însoţeşte adesea de expec-toraţie mucopurulentă din cauza infectării lor cronice. BROŞA. în ortopedie, tijă metalică (de oţel) folosită în chirurgia osoasă pentru imobilizarea fracturilor (mijloc de osteosinteză). V. Kirschner (broşă). BRUDZINSKI - 1 (semnul) - la bolnavul culcat în decubit dorsal cu membrele inferioare în extensie, se imprimă mişcări de flexie a capului. în acest moment examinatorul apasă pe pieptul bolnavului pentru a împiedica ridicarea trunchiului. Flexia capului este urmată de flexia gambelor pe coapse şi a coapselor pe abdomen. 2. (semnul contralateral) - producerea flexiei gambei pe coapsă şi a coapsei pe abdo- BUBĂ NEAGRĂ 64 men la membrul inferior opus celui la care examinatorul execută mişcări similare, bolnavul fiind în decubit dorsal. Ambele semne se întâlnesc în meningite. BUBĂ NEAGRĂ. Cărbune cutanat. BUBON (gr. boubon „stinghii“). Inflamaţia supurată a unui ganglion limfatic (adenita acută) cu localizarea cea mai frecventă în regiunea inghinală şi în axila. Ex. bubon pesîos = trunchierea ganglionară din pestă provocat de bacilul pestei. bubon sancros = adenită supu-rativă apărând ca o complicaţie a şancrului moale. BUBONOCEL (gr. boubon „stinghie“ şi keie „tumoră“). Inflamaţie nodulară a căilor limfatice eferente apărând ca o complicaţie a şancrului moale (sub formă de hernie inghinală) şi evoluând netratată spre deschidere spontană şi şancrinizare. Sin. hernie inghino-pubiană. BUFTALMIE. Glaucom infantil. Afecţiune oculară caracterizată prin distensia globului ocular din cauza creşterii presiunii intra-oculare. Sin. hidroftalmie. BULĂ (lat. bula „vezică“). Ridicătură bine circumscrisă a epidermului, cu conţinut lichid seros, uneori de aspect tulbure sau sanguinolent. BULIMIE (gr. bous „bou“ şi limos „foame“). Senzaţie de foame exagerată şi nevoia de a consuma mari cantităţi de alimente. Se observă mai ales în nevroze şi psihoze. Sin. hiperorexie. BULION DE CULTURĂ. Lichid obţinut prin fierberea prelungită a cărnii sau organelor animale în apă, sterilizat; mediu lichid utilizat în bactériologie pentru a obţine multiplicarea germenilor micro-bieni. BURBION (fr. bourbillon). Partea centrală necrozată a unui furuncul formată din puroi şi ţesut dermic sfacelat. Acesta se eli- 65 mină o dată cu deschiderea furunculului. BURDONET. Sul de tifon sau de vată, folosit la plăgile operatorii pentru sprijinirea firelor de sutură totală a peretului abdominal. BURJON (mugure). Mică excrescenţă cărnoasă roşietică ce se formează pe o plagă în curs de cicatrizare. BURSk(gr. byrsa „pungă“, „sac“). Bursă seroasă, cavitate virtuală în formă de sac, delimitată printr-o membrană conjunctivă fină ce are rolul de a uşura alunecarea organelor la care este anexată. Există burse seroase subcutanate şi burse seroase în jurul muşchilor, v. bursita. BURSE (eng/. serotum). învelişurile testiculelor care formează înaintea perineului şi sub penis un sac alungit vertical, v. serotum. BY-PASS BURSITĂ (gr. byrsa „pungă“, „sac“ + ita = inflamaţie). Inflamaţie acută, subacută sau cronică a unei burse. Sin. Higroma = (hygro „umed“ + orna = umflătură). BURSOTOMIE (gr. byrsa „pungă“, „sac“ şi tome „tăiere“). Incizia chirurgicală a unei burse. BUTONOS. Prezenţa butonilor (papul - pustule, noduli) pe piele. Ex. acnee butonoasă sau acnee vulgară. BUZĂ DE IEPURE. V. Cheiloschizis. BY-PASS - termen englez. Tub artificial sau grefon folosit pentru a restabili permeabilitatea unei artere obliterate. Printr-un procedeu chirurgical acest tub sau grefon se interpune pentru unirea a două segmente arteriale după arteriectomie. V. pontaj (pentru artere coronare = pontaj coronarian). CACO (gr. kakos „rău1). Prefix care introduce noţiunea de rău, defectuos. CACOSMIE (gr. kakos „rău“ şi osme „miros“). Perceperea unui miros dezagreabil, fetid. CACOSTOMIE (gr. kakos „rău“ şi stoma „gură“, „deschidere“). Miros urât din gură. Poate fi din cauza cariilor dentare, amigdalite, bronşite, tulburări digestive etc. CADUCĂ (lat. cădere „a cădea“). Formaţiuni anatomice care urmează a fi înlocuite fiziologic. Porţiune a mucoasei uterine care se detaşează şi este expulzată după naştere împreună cu placenta. Sin. membrana deciduală. CALCANEITĂ (lat. calx „călcâi“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia calcaneului. CALCEMIE (gr. calx „var“ şi haima „sânge“). Concentraţia calciului în sânge. Normal 4,5-5,5 mEq/1; 9-11 mg%; 2,1-2,6 mmol/l. CALCIPENIE (gr. calx „var“ şi penia „sărăcie“). Lipsă de calciu în ţesuturi şi umori. CALCIPEXIE (gr. calx „var“ şi pexis „fixare“). Fixarea calciului în ţesuturi. CALCIPRIV (gr. calx „var“ şi lat. privus „lipsit de“). Lipsit de calciu sau o concentraţie redusă sub normal. CALCIURIE (gr. calx „var“ şi ouron „urină“). Prezenţa calciului în urină. CALCUL (lat. calculus „pietricică“, „socoteală“). Calculi biliari - localizarea calculilor biliari în căile biliare extrahepatice 67 CANCER Concreţiune pietroasă formată din substanţe organice sau anorganice (săruri minerale) într-un organ cavitar, canal excretor sau o glandă. Ex. calcul biliar, format în «vezicula biliară sau în căile biliare prin depunere de colesterol, pigmenţi şi săruri biliare. V. litiază. CALCULOZĂ (lat. calculus „pietricică“ şi oza „boală neinf/a-matorie“). Sin. litiază. CALOR (lat. caior „căldură“). Prefix care introduce în termenii compuşi referirea la căldură. CALORIE (mică). Unitate de măsură reprezentând cantitatea de căldură necesară să ridice temperatura unui gram de apă de la 14,5°C la 15,5°C, la o presiune atmosferică normală. Calorie mare este cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui litru de apă cu 1°C. Valoarea energetică a alimentelor este caracterizată prin numărul de calorii mari pe care-l degajă arderea lor în organism. CALUS. Ţesut de regenerare osoasă care sudează cele două fragmente ale unui os fracturat. Calus vicios - care fixează fragmentele unui os fracturat într-o poziţie defavorabilă funcţional în urma unei imobilizări incorecte. CALVIŢIE (iat. caivitres „chelie“). Absenţa definitivă a părului. V. Alopecia. CAMPIMETRU (iat. campus „câmp“ şi metron „măsură“). Aparat pentru măsurarea câmpului vizual. CAMPTODACTILIE (gr. kamptos „încovoiat“ şi daktylos „deget“). Malformaţie a degetelor constând din flexiunea permanentă a unuia sau mai multor degete de la mână. CANAL CISTIC (canal, gr. kystis „vezică“). Conduct biliar care face să comunice vezicula biliară cu canalul hepatic, constituind după această unire canalul coledoc. CANAL COHLEAR. Sin. labirintul membranos. CANAL COLEDOC. Porţiunea terminală a căii biliare principale, formată din unirea canalului hepatic comun cu canalul cistic, prin care bila se varsă în duoden. Se deschide în duoden fie direct, fie prin intermediul ampulei lui Vater. CANCER (iat. rac). Tumoră malignă constituită prin proliferarea anarhică a unor CANCERICID 68 celule anormale care invadează structurile vecine. CANCERICID (lat. cancer „rac“ şi caedere „a ucide“). Care poate distruge celulele canceroase. CANCERIGEN (lat. cancer „rac“ şi gr. gen nan „a produce“). Care este capabil să producă cancer. Degenerarea malignă a ţesuturilor vii. V. oncogen. CANCEROFOBIE (lat. cancer „rac“ şi phobos „frică“). Teama morbidă de a fi atins de cancer. CANCEROSTATIC (lat cancer „rac“ şi statikos „care opreşte“). Care împiedică proliferarea celulelor canceroase. V. citostatic. CANDIDA. Gen de levuri de dimensiuni microscopice (ex. Candida albicans), cel mai adesea sunt saprofite în flora obişnuită a mucoaselor şi a pielii, putând însă în anumite condiţii să devină patogene. Provoacă afecţiuni variate grupate sub denumirea de candidoze (sin. micoze). CANDIDOZĂ. Sin. Candidomi-coză, Moniliază, Oidiomicoză, Candidioză. Afecţiune acută, subacută sau cronică produsă de levuri din genul Candida (în special Candida albicans). Se ob- servă la copiii mici, caracterizată prin apariţia pe mucoasa bucală a unor membrane albicioase care se detaşează cu uşurinţă (măr-găritărel, muguet). în anumite cazuri (ex. în cursul tratamentului cu antibiotice) infecţia poate să cuprindă şi alte mucoase (respiratorii, intestinale) sau pielea şi apare sub forma unei erupţii de mici pustule albicioase. V. Muguet. CANIŢIE (lat. canities). Decolorarea, albirea firelor de păr, apărând fie în mod fiziologic la vârstnici, fie în urma unor boli. CANULĂ. Instrument tubular, de calibre diferite, folosit pentru introducerea sau extragerea din organism de aer sau lichide. Canu-lă uretrală, Canulă vaginală etc. CAPACITATE RESPIRATORIE. Sin. Capacitate pulmonară totală (CPT) reprezintă: · capacitatea vitală (CV) împreună cu · volumul rezidual (VR = aerul care nu poate fi eliminat nici după o expiraţie forţată - aproximativ 1 500 cm3). CAPACITATE VITALĂ (CV). Volumul maxim de aer care poate fi expirat după o inspiraţie forţată - aproximativ 4 000 cm3. 69 CARBOXIHEMOGLOBINĂ Cuprinde: • volumul curent (VC) aproximativ 500 cm3; • volumul de rezervă inspiratorie (VRI) - aproximativ 1 500 cm3; • vblumul de rezervă expiratorie (VRE) - aproximativ 1 500 cm3. CAPILARECTAZIE (lat. capi/lus Jir de păr“ şi gr. ektasis „disten-sie“). Dilataţia capilarelor sanguine. CAPILARITĂ (capilar şi -ita Jnf/amafie“). Inflamaţia acută sau cronică a vaselor capilare. CAPILAROSCOPIE (capilar şi gr. skopein „a vedea“). Examen microscopic practicat pe subiectul viu al circulaţiei capilarelor cutanate sau al mucoaselor conjunctive. Sin. micro-angioscopie. CAPSULĂ (lat. cutie mică). 1. Formaţiune fibroasă dispusă ca un înveliş. capsulă articulară: care menţine în contact suprafeţele articulare. capsulă (membrană) de înveliş a ficatului = c. Glisson. capsulă renală, suprarenală, a cristalinului etc. 2. înveliş gelatinos pentru medicamente. CAPSULECTOMIE (capsula + gr. ektome „excizie“). Excizia parţială sau totală a unei capsule (ex. capsulă articulară; capsula cristalinului). CAPSULOTOMIE (capsula + gr. tome „tăiere“). Incizia unei capsule (articulare; a cristalinului)^ CARANTINĂ (fr. quarantaine „perioadă de 40 de zile“). Procedeu de izolare a unui individ suspect de o boală contagioasă (care a fost în contact cu un asemenea bolnav) pe o perioadă de timp egală cu durata maximă a incubaţiei bolii, cu scopul de a preveni răspândirea; măsură de izolare provizorie (altădată 40 de zile, de unde şi numele) a persoanelor (navigatori, comercianţi) presupuse că au fost în contact cu boli contagioase în ţări infectate prin asemenea boli. CARBOXIANGIOGRAFIE. Radiografia inimii şi a vaselor folosind ca substanţă de contrast gazul carbonic (C02) CARBOXIHEMOGLOBINĂ. Compus ireversibil care rezultă din combinarea monoxidului de carbon cu hemoglobina. Hemoglobina astfel combinată devine inutilizabilă pentru transportul de CARBUNCUL oxigen, nu se mai poate combina cu oxigenul (oxihemoglobina), rezultând anoxia asfixică. CARBUNCUL (furuncul antra-coid). Inflamatia purulentă a unui grup de foliculi sau glande ale pielii caracterizată prin necroza ţesutului afectat, produsă de stafilococul auriu sau de bacilul antrax. CARCINOGEN (gr. karkinos „cancer“ şi gen nan „a produce“). Sin. cancerigen. CARCINOM (gr. karkinoma de la karkinos „rac“, „cancer“). Tumoră malignă a ţesutului epitelial. Sin. epiteliom. CARCINOMATOZĂ (gr. karkinos „rac“, „cancer“). Proces carcinomatos extins (diseminarea unui carcinom) în diverse organe sub forma unui număr mare de mici noduli (mai des al pulmonului). CARDIA (gr. kardia „inimă“). Orificiul de deschidere a esofagului în stomac (orificiul superior al stomacului unde intră esofagul). Orificiul are un sfincter care împiedică întoarcerea alimentelor în esofag. (Cardia îşi trage numele din poziţia sa aproape de inimă). __________________________ZO CARDIECTAZIE (cardio + gr. ektasis „di/ataţie“). Dilataţia congenitală a inimii. CARDIO- (gr. cardia „inimă“). Prefix care introduce în termeni referirea la inimă sau la joncţiunea stomacului cu esofagul. CARDIOCINETIC sau cardio-kinetic (cardio + gr. kinein „a mişca“). Care stimulează activitatea inimii. CARDIOCLAZIE (cardio + gr. klasis „ruptură“) Ruptura peretelui cardiac. CARDIOLIZĂ (cardio + gr. lysis „dizolvare“, „distrucţie“). înlăturarea chirurgicală a aderenţelor pericardului la peretele tora-cal sau ale aderenţelor stabilite între cele două foiţe pericardice. CARDIOMEGALIE (cardio + gr. megas „mare“). Creştere importantă de volum a inimii prin dilatarea cavităţilor sau hipertrofia pereţilor săi. CARDIOMIOPATIE (cardio, gr. mys „muşchi“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune cardiacă produsă printr-o tulburare primitivă, de la început, a muşchiului cardiac, caracterizată prin creşterea de volum a inimii (dilataţie sau hipertrofie). 71 CARIOKINEZĂ Există: 1. cardiomiopatii idiopatice a căror cauză nu este cunoscută; 2. cardiomiopatii secundare unor boli. CARDIOPATIE (cardio + gr. pathos „boală“). Orice afecţiune cardiacă. CARDIOPLASTIE. Operaţie plastică efectuată asupra părţii terminale a esofagului, la nivelul cardiei, cu scopul de a se obţine o lărgire a orificiului cardial. CARDIORAFIE (cardio + gr. rhaphe „sutură“). Sutura unei plăgi cardiace. CARDIOSPASM (cardio + gr. spasmos „spasm“). Spasmul (constricţie) în regiunea cardiei, asociat cu o tulburare de motricitate a esofagului (acala-zie), ducând la dilatarea acestuia. CARDIOTOMIE (cardio + gr. tome „tăiere“). 1. Incizie chirurgicală a inimii. 2. Incizie chirurgicală a cardiei. CARDITĂ (cardio şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţie care afectează cordul parţial sau toate cele trei straturi ale inimii: endocard, miocard, pericard. Apare obişnuit în reumatismul articular acut. CARENŢĂ (lat carere „a lipsi“). Lipsa unui element necesar unei vieţi normale pe plan fizic (carenţă alimentară), fie în plan moral (carenţă afectivă, carenţă de autoritate din partea părinţilor = provoacă tulburări de comportament). CARFOLOGIE (gr. karphos „ramură uscată“ şi legein „a aduna“). Mişcări automate, involuntare, dezordonate şi incoerente ale mâinilor bolnavului, care pare că încearcă să prindă obiecte imaginare sau care trage fără încetare de cuverturile cu care este acoperit. Se observă în stări delirante, boli febrile grave, intoxicaţii diferite. CARIO (gr. karyon „nucleu“). Prefix care introduce referirea la nucleul celular. CARIOGAMIE (gr. karyon „nucleu“ şi gamos „căsătorie“). Fuziunea nucleilor gârneţului masculin şi a celui feminin - cu prilejul fecundării (ex. fecundarea ovulului de către spermatozoid). CARIOGENEZĂ (gr. karyon „nucleu“ şi genesis „naştere“). Formarea nucleului unei celule. CARIOKINEZĂ (gr. karyon „nucleu“ şi kinesis „mişcare“). Diviziunea nucleului celular în timpul mitozei (diviziune celulară). Vezi mitoză. CARIOLIZĂ 72 CARIOLIZĂ (gr. karyon „nucleu" şi iysis „distracţie"). Distrugerea nucleului unei celule prin disoluţie. CARIOTIP (gr. karyon „nucleu" şi typos „tip"). Echipament cromozomic caracteristic unei specii sau unui individ. Cromozomii (conţinuţi în nucleul fiecărei celule) sunt în mod normal totdeauna identici ca formă, ca număr pentru fiecare specie. Omul are 23 de perechi de cromozomi, care determină caracterele genetice. Dintre aceştia, 22 de perechi sunt cromozomi identici (autozomi) şi care nu sunt legaţi de sex, a 23-a pereche fiind constituită din cromozomi sexuali (XY pentru bărbat şi XX pentru femeie). Astfel: cariotip masculin normal: 46 XY; cariotip feminin normal: 46 XX. Examenul cario-tipului permite descoperirea unor anomalii cromozomiale, de exemplu, trisomia 21, care produce mongolismul. CARMINATIV. Medicament care favorizează expulzarea gazelor intestinale. CAROTEN. Nume dat ansamblului de pigmenţi vegetali de culoare portocalie care, în organismele animale, constituie pig- menţii vitaminei A (sin. Provita-mina A). CARUNCULĂ (lat. caro „carne"). Mică masă roşie cărnoasă (excrescenţă) sau papilă cărnoasă. CARUS (gr. karos „somn greu"). Gradul cel mai profund al stării comatoase. CASOLETĂ (fr. cassolette). Cutie metalică de dimensiuni şi forme diferite, în care se aşază diferite materiale, în general, pentru a fi sterilizate. CASTRARE (lat. castrare „a castra"). Ablaţia (extirparea) testiculelor (orhidectomie) sau a ovarelor (ovarectomie). Castrarea are drept consecinţă suprimarea acţiunii glandelor genitale şi pierderea capacităţii individului de a se reproduce. Castrarea poate fi realizată şi prin expunerea la raze X sau a unei alte radiaţii ionizante (castrare radiologică). CAŞEXIE (gr. kakos „rău" şi hexis „stare"). Slăbire extremă care apare în fază terminală a anumitor afecţiuni cronice (cancer, tuberculoză, intoxicaţii cronice cu morfină, alcool) şi în caz de malnu-triţie, subalimentaţie. 73 CATAMENIAL Caşexie CATA (gr. kata „în jos“, „împotrivă“). Prefix care introduce semnificaţia de mişcare în jos sau descompunere; degradare. CATABOLISM (gr. katabole „desfacere" „destrămare“). Este a doua fază a metabolismului: ansamblul de reacţii chimice de degradare a compuşilor organici (materialul asimilat de ţesuturi), având ca efect eliberarea de energie, cu eliminarea produşilor azotaţi. Ant. anabolism (asimilarea substanţelor nutritive). CATACROTISM (gr. kata „în jos“, „împotrivă“ şi krotos „bătaie“). Anomalie a curbei pulsului, constând din uşoare croşete în partea descendentă a curbei sfigmografice. Sin. puls catacrot. CATALEPSIE (gr. kata „în jos“, „împotrivă“ şi lepsis „fixare“) Pierderea pentru un timp nedefinit a capacităţii de contracţie voluntară a musculaturii, cu menţinerea timp îndelungat a unei anumite poziţii în care se află bolnavul sau care i se impune pasiv, putând fi modelat ca un corp de ceară (flexibilitate ceroasă). Ca-talepsia se întâlneşte în schizofrenie, isterie, stările hipnotice, psihoze etc. (adj. cataleptic = bolnav prezentând catalepsie). CATALIZATOR. Substanţă care mijloceşte şi intensifică efectuarea unei reacţii chimice fără a fi ea însăşi afectată în reacţia pe care o catalizează (rămâne ne-schimbatăja sfârşitul reacţiei). CATALIZĂ. Fenomen ce accelerează viteza de desfăşurare a unei reacţii chimice în prezenţa unui catalizator. CATAMENIAL (gr. kata „în jos“, „împotrivă“ şi men „tună“). Care se produce în timpul sau imediat înaintea menstrelor. Ex. CATAMNEZĂ 74 herpes catamenial (care apare în momentul menstrelor). CATAMNEZĂ (gr. kata şi mnesis „memorie“). Informaţii obţinute despre un pacient după încheierea tratamentului sau după ieşirea sa din spital, pentru a stabili evoluţia bolii şi prognosticul. V. anamneză. CATAPLASMĂ (gr. kataplasma „aplicaţie“). Preparate din substanţe variate (făina de in, de muştar, substanţe medicamentoase etc.) de consistenţă păstoasă, destinate a fi aplicate pe piele, pe diferite regiuni dureroase sau inflamatorii, în scop terapeutic (sedativ, antial-gic, decongestiv local, revulsiv). Cataplasma poate fi şi uscată. CATAPLEXIE (gr. kata „în jos", „împotrivă“ şi plexis „lovitură“). Dispariţia bruscă a tonusului muscular cu imposibilitatea menţinerii posturii (persoana poate cădea), fără pierderea conştien-ţei. Poate apărea în urma unei emoţii puternice (adj. cataplectic). CATAR. Inflamaţia căilor respiratorii însoţite de secreţii abundente. CATARACTĂ (Albeaţă). Opa-cifierea cristalinului, care îşi pierde transparenţa, determinând pierde- rea acuităţii vizuale. Se remediază prin extragerea cristalinului. CATATONIE (gr. kata „în jos“, „împotrivă“ şi tonos „tensiune“). Ansamblul tulburărilor psihomo-torii, caracterizate prin inerţie şi negativism, prin pierderea iniţiativei mişcărilor, o imobilitate absolută, refuz de a vorbi sau de a se alimenta, indiferenţă la ceea ce-l înconjoară. Se întâlneşte în schizofrenie. CATECOLAMINĂ. Substanţă chimică din grupa aminelor, cu acţiune simpaticomimetică, de tipul adrenalinei, dopaminei. CATETER (gr. katheter). Tub flexibil sau rigid (sondă) din cauciuc, din material sintetic, din metal sau din sticlă etc., care se introduce într-un canal natural, într-un vas, într-un conduct sau într-un organ cavitar pentru a-l explora, a injecta un lichid, a goli o cavitate sau a măsura o presiune. CATETERISM. Introducerea unui cateter (sondă) într-un canal sau conduct natural al organismului, într-un vas sanguin, în scop de diagnostic sau terapeutic. Metoda permite evacuarea conţinutului unui organ cavitar, introducerea de lichide (medicamente etc.). 75 Cateterism cardiac Introducerea unei sonde flexibile radioopace, pe cale venoasă sau arterială, în cavităţile inimii. CATGUT. Fir de sutură resorba-bil, preparat din stratul submucos al intestinului subţire al ovinelor, folosit pentru suturi chirurgicale. CAUDAL (lat. cauda „coadă“). Care se referă la coadă sau la partea terminală a unui organ în formă alungită. Termen anatomic referitor la partea distală, poste-rioară sau inferioară a unui organ sau a unei regiuni. CAUTER (gr. kauter„fier înroşit“). 1. Intrument metalic a cărui extremitate distală este încinsă la roşu pentru efectuarea cauterizării (distrugerea prin ardere a suprafeţei pielii sau a unor ţesuturi). în prezent se foloseşte electrocau-terul, galvanocauterul sau termo-cauterul. 2. Substanţe folosite pentru cau-terizare, cum este batonul de nitrat de argint. CAUTERIZARE. Distrugerea ţesuturilor cu ajutorul unui cauter, a unor substanţe caustice (nitrat de argint, acid tricloracetic) sau prin crioterapie (cu zăpadă carbonică). _______________________CEFALEE CAVERNĂ (lat. caverna „cavitate“). Lipsa de substanţă - excavaţie -produsă într-un parenchim după evacuarea ţesutului necrozat, de obicei în tuberculoză. CAVUM (lat. cavitate). 1. Sin. rinofaringe - partea superioară faringelui; unde se formează vegetaţiile adenoide. 2. Termen general pentru a desemna o cavitate. CAZEUM (lat. caseum „brânză“). Substanţă păstoasă, albicioasă sau gălbuie rezultată din necroza tuberculoasă. în cazeum se găsesc bacili tuberculoşi. CECITATE (lat. caecitas „orbire“). Absenţa completă a vederii la un ochi sau la amândoi ochii. Atunci când cecitatea este din cauza unor leziuni nervoase fără afectarea ochiului se vorbeşte despre amauroză. CECITATE VERBALĂ. Sin. afazie. CECOSTOMIE (lat. caecum „orb“ şi gr. stoma „gură“, „deschidere“). Deschiderea operatorie a cecului la piele, la peretele abdominal. CEFALEE (gr. kephale „cap“ şi algos „durere“). Durere de cap (v. migrenă). Sin. cefalgie. CEFALHEMATOM CEFALHEMATOM (gr. kephale „cap“, hem, hemato „sânge“ şi oma „tumoră“). Revărsarea sanguină între oasele craniene şi periost (se întâlneşte la nou-născuţi). Cefalhematom CEFALOTOMIE (gr. kephale „cap“ şi tome „tăiere“). Orice operaţie care necesită deschiderea craniului. Intervenţie obstetricală constând din deschiderea sau perforarea craniului fetal în cursul naşterii, în cazuri de hidrocefalie sau făt mort, pentru a facilita extracţia sa. Sin. craniotomie. _____________________________76 CEFALOTRIPSIE (gr. kephale „cap“ şi tripsis „zdrobire“). Intervenţie obstetricală constând din zdrobirea craniului fetal în timpul naşterii pentru a-i reduce dimensiunile. Se utilizează numai în cazuri de făt mort. CELIAC (gr. koilia „pântec“). Care se referă la cavitatea abdominală, de exemplu ganglion celiac, regiune celiacă. CELIECTOMIE (gr. koilia „pântec“ şi ektome „excizie“). Excizia chirurgicală a ramurilor ceiiace ale nervului pneumo-gastric, folosită în tratamentul hipertensiunii esenţiale. CELIO (gr. koilia „pântec“). Prefix care introduce referirea la abdomen. CELIOSCOPIE (gr. koilia „pântec“ şi skopein „a vedea“). Examenul cavităţii abdominale prin vizualizare directă cu ajutorul unui endoscop (celioscop) introdus prin peretele abdominal sau pe cale vaginală prin fundul de sac Douglas (celioscopie trans-vaginală sau culdoscopie). Sin. laparoscopie, peritoneoscopie. CELIOTOMIE (gr. koilia „pântec“ şi tome „tăiere“). Laparotomie: deschiderea chirurgicală a peretelui abdominal şi a peritoneului. 77 CERCLAJ Celiotomie vaginală. Deschiderea chirurgicală a cavităţii abdominale pe cale vaginală. Sin. colpoceliotomie. CELULĂ (lat. cellula „sămânţă“). Element constitutiv al organismelor vii, alcătuit, în principal, din nucleu, citoplasmă şi membrană. CELULITA (lat. cellula „cămăruţă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului celular subcutanat care se manifestă printr-o infiltraţie de tip edematos dur, induraţie dureroasă cu localizare mai frecventă în regiunea orbi-tară, perimaxilară, pelviană, fesieră şi a coapselor etc. CENESTEZIE (gr. koinos „comun“ şi aisthesis „percepere“, „simţire“). Percepţie difuză, sentiment vag, imprecis, ce-l avem despre corpul nostru, poziţia sa în spaţiu, despre existenţa organelor noastre corporale, despre ansamblul senzaţiilor noastre interne, despre funcţiile acestor organe (respiraţie, circulaţie) etc. Ansamblu de senzaţii difuze care în stare normală nu intră în sfera atenţiei sau preocupării psihice. CENESTOPATIE (ceno + gr. koinos „comun“ şi pathos „boală“). Senzaţie penibilă, anormală corporală cu localizare difuză în diferite regiuni ale corpului sau organelor interne, mai jenantă ca durerea, neînsoţită de semne somatice obiective. Este o halucinaţie a sensibilităţii comune ana-loagă cu halucinaţia senzorială. CENTEZĂ (gr. kentesis „înţepătură“). Puncţia unei cavităţi a organismului, executată de obicei cu scopul de a-i evacua conţinutul. CENTRIFUG (lat. centrum „centru“ şi fugare „a îndepărta“). Care tinde să se îndepărteze de la centru. Sin. eferent. CENTRIFUGARE (lat. centrum „centru“ şi fugare „a îndepărta“). Separarea cu ajutorul forţei centrifuge a componentelor cu greutăţi specifice diferite dintr-un amestec de lichide sau dintr-un lichid conţinând particule solide în suspensie. CENTRIPET (lat. centrum „centru“ şi petere „a se îndrepta spre“). îndreptat de la periferie spre centru. Sin. aferent. CERCLAJ. Termen folosit în chirurgie cu semnificaţia de încercuire: Cerclaj osos = consolidarea unui os fracturat prin unirea fragmen- CEREBRAL 78 telor fracturate cu ajutorul unui fir (sârmă, nylon, aţă, catgut) sau lame metalice. Cerclaj al colului uterin = procedeu terapeutic de reducere a calibrului colului uterin cu ajutorul a 1-2 fire trecute prin submu-coasă. Cerclaj al anusului = procedeu terapeutic în cazul prolapsului anorectal. CEREBRAL (lat. cerebrum „creier mare“). Care se referă la creier. Ex.: abces cerebral etc. CEREBROMALACIE (lat. cerebrum „creier“ şi gr. malakia „înmuiere“). Ramolismentul substanţei cerebrale. CERUMEN (lat. cera „ceară“). Secreţie cu aspect gras, gălbui a glandelor sebacee ale conductului auditiv extern. Acumularea în exces a acestei secreţii (dopul de cerumen) poate ob-strua parţial sau total lumenul conductului determinând reducerea acuităţii auditive. CERVICITĂ (lat. cervix „gât“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia colului uterin sau vezical. CERVICOBRAHIAL (lat. cervix „gât“, „ceafă“ şi brahium „braţ“). Care se referă la gât şi la braţ; ex. paralizie cervicobrahială. CERVICOBRAHIALGIE (lat. cervix „gât“; brahium „braţ“ şi gr. algos „durere“). Nevralgie a plexului cervico-brahial caracterizată prin dureri localizate în ceafă, gât, umeri şi membrele superioare. CERVICOCISTOPEXIE (lat. cervix „gât“; gr. kystis „ vezică“ şi pexis „fixare“). Fixare chirurgicală, prin care se realizează suspendarea înaltă, înapoia simfizei pubiene, a colului vezical în caz de incontinenţă de urină la efort. CERVICOPEXIE (lat. cervix „gât“ şi gr. pexis „fixare“). Fixare chirurgicală a colului uterin. CERVICOTOMIE (lat. cervix „gât“ şi gr. tome „tăiere“) 1. Incizie la nivelul gâtului. 2. Incizie a colului uterin. CERVICOVAGINITĂ. Inflamaţia colului uterin şi a mucoasei vaginale. CETONEMIE. Prezenţa corpilor cetonici în sânge. CETONURIE (ceto şi gr. ouron „urină“). Eliminarea corpilor cetonici prin urină. în mod normal, excreţia nu 79 CHELOID depăşeşte 1 mg/24 ore; creşte când nivelul cetonemiei este peste normal (ex. în diabet). Sin. acetonurie. CEZARIANĂ (lat. caedere „a inciza"). Operaţie cezariană. Operaţie chirurgicală constând în incizia uterului gravid pe cale abdominală pentru extragerea fătului şi placentei. Indicaţiile de cezariană sunt numeroase printre care: dis-tocii osoase (bazin strâmt), anomalii de dinamică (anomalii de contracţii uterine), cauze fetale (prezentaţie pelvină, transversă). Lingv. „Cezariană“ vine din latinescul Caesar (verbul caedere „a inciza“), copil adus pe lume prin incizie ca şi personajul istoric Cezar. CHALAZION. Granulom inflamator cronic (mică tumoretă) situat pe marginea pleoapelor, produs din cauza inflamaţiei cronice a unei glande sebacee palpebrale (glanda Meibomius). CHEAG (lat. c/agum, coagu/um). Masă gelatinoasă care rezultă prin coagularea plasmei şi a diferitelor elemente figurate. Cheag roşu (sanguin) - constituit din reţea de fibrină în care sunt înglobate trombocitele şi eritrocitele. CHEILITĂ (gr. cheilos „buză" + -ita „inf/amatie“). Inflamaţie a buzelor. CHEILOFAGIE (gr. cheilos „buză" şi phagein „a mânca") Tic (obicei) al unor persoane, caracterizat prin muşcarea buzelor. CHEILOPLASTIE (gr. cheilos „buză" şi plassein „a forma"). Intervenţie chirurgicală care constă în refacerea plastică a buzelor, fie după un accident, fie pentru a corecta o malformaţie. CHEILORAFIE (gr. cheilos „buză" şi rhaphe „sutură"). Sutura unei plăgi traumatice sau operatorii a buzei. CHEILOSCHIZIS (gr. cheilos „buză" şi schisis „diviziune"). Buză de iepure. Fisură pe linia mediană a buzei superioare (malformaţie congenitală). Poate fi prelungită cu fisura palatului = cheilopalatoschizis. CHEIRO (gr. cheir„mână"). Care se referă la mână (v. şi chiro). CHEIROFOBIE (gr. cheiro „mână" şi phobos „frică"). Frică patologică de a scrie. CHELOID (chelo = cicatrice). îngroşare a pielii cel mai adesea secundară unei cicatrici chirur- CHEMOSIS gicale, unei răni, unei arsuri sau unui traumatism. CHEMOSIS. Infiltraţie edema-toasă a conjunctivei bulbare (oculare) formând un inel roşcat în jurul corneei. Acest edem este aproape totdeauna de origine inflamatorie. CHERATITĂ. Inflamaţia corneei. Poate fi de origine microbiană, virotică sau consecutivă unui traumatism. CHESON. Locuri ermetice în care se poate stabili o presiune a oxigenului mai mare decât presiunea atmosferică. Boala de cheson (sin. boala scafandrilor). Ansamblu de tulburări ce se observă la scafandri şi la muncitorii care lucrează în che-soane cu aer comprimat. Tulburările (accidentele) care pot apărea prin trecerea bruscă de la aer comprimat la presiunea atmosferică normală, se produc din cauza azotului care este eliberat brusc în circulaţie sub formă de bule gazoase. Accidentele sunt adesea foarte grave: embolii gazoase cerebrale şi paralizii, tulburări auditive, vertij, emfizem subcutanat, hemoragii diverse, dureri articulare. ___________________________ 80 CHIASMĂ (gr. chiasme „încrucişare“). încrucişarea a două formaţiuni anatomice, ca tendoane, nervi. CHIL (lat chylus „suc“). Lichid vâscos, lăptos, rezultat din procesul de digestie intestinală, amestecat cu sucuri digestive. Se absoarbe din intestin prin vasele limfatice (vasele chilifere) şi transportat în circulaţia generală. CHILOTORAX (lat. chylus „suc“ şi thorax „torace“). Revărsare de chil (limfă) în cavitatea pleurală. Este determinat de obicei de rupturi ale canalului toracic. Sin. pleurezie chiloasă. CHIM (gr. chymos „suc“). Conţinutul alimentar lichid, semi-fluid al stomacului şi al intestinului subţire, rezultat din digestia gastrică. Este alcătuit dintr-un amestec complex de apă, bol alimentar, enzime etc. CHIMOTRIPSINĂ. Enzimă din sucul pancreatic care produce degradarea unor proteine până la stadiul de peptide. CHINESTEZIE. V. Kinestezie. CHINOFOBIE. Teamă morbidă de câini. CHIRO (gr. cheir „mână“). Care se referă la mână. V. cheiro. 81 CHIURETAJ CHIROPRACTICĂ. Metodă terapeutică constând în efectuarea diverselor manipulări sau tratamente mecanice asupra unor părţi ale corpului, în special asupra coloanei vertebrale (vertebro-terapie, chiropraxie). CHIRURGIE PLASTICĂ (sau reparatorie). Partea chirurgiei care se ocupă de operaţii destinate corijării unei anomalii congenitale sau căpătate, a completa o pierdere de substanţă (cel mai des cu ajutorul unei grefe) astfel încât să se restabilească o formă sau o funcţie cât mai aproape de normal. CHIST (gr. kystis „sac“, „vezică“). Formaţiune tumorală benignă -cavitate patologică delimitată de un perete şi conţinând o substanţă lichidă, mai mult sau mai puţin vâscoasă. Localizarea mai frecventă: ovar, piele, ficat, creier, plămân, pancreas, rinichi, os, maxilar. Chist ovarian: cu conţinut foarte variabil; poate fi funcţional, foliculinic sau luteinic, care dispare spontan; poate fi organic care se poate complica (torsiune, ruptură, degenerescenţă malignă) şi impune totdeauna exereza chirurgicală. Chist sinovial: se întâlneşte cel mai adesea pe faţa dorsală a mâinii. Ficatul, creierul şi plămânul sunt locuri de elecţie pentru chistul parazitar (chist hidatic). Evoluţia chisturilor depinde de natura lor, de localizare, dar regula generală este ablaţia lor, indicată înaintea apariţiei complicaţiilor: compresiuni ale organelor vecine, torsiune, necroză, infecţii, ruptură (este gravă în special în cazul chisturilor parazitare). CHISTECTOMIE (gr. kystis „vezică“, „sac“ şi ektome „excizie“). Extirparea chirurgicală a unui chist. CHISTOGRAFIE (gr. kystis „vezică“, „sac“ şi graphein „a scrie“). Examen radiografie pentru punerea în evidenţă a unui chist după injectarea unei substanţe de contrast în cavitatea chistică. CHIURETAJ (fr. curetage). Intervenţie care constă în răzuirea (curăţirea) cu ajutorul unei chiurete a pereţilor din interiorul unei cavităţi (uter, conduct auditiv, alveolele dentare, cavitatea articulară etc.). Chiuretajul CHIURETĂ 82 poate fi cu scop terapeutic, evacuator, biopsie, explorator. Sin. raclaj. CHIURETĂ. Instrument chirurgical de metal, cu margini tăioase, folosit pentru curăţirea unor suprafeţe sau cavităţi. CHOANE (gr. choane „pâlnie“). Orificiile posterioare ale foselor nazale prin care acestea comunică cu rinofaringele. CHOREE sau COREE (gr. choreia „dans“). Afecţiune nervoasă caracterizată prin mişcări involuntare şi neregulate. Mişcările sunt dezordonate, când lente, când ample şi rapide, imprevizibile. Există mai multe tipuri de coree: coree Sydenham (reumatismală), coree minor. CHVOSTEK (semnul) - contracţia ridicătorului buzei superioare şi a orbicularului obţinută în tetania paratireoprivă sau în spasmofilie, prin percuţia regiunii laterale a feţei, la mijlocul unei linii care uneşte antitragusul cu comisurajabială. CIANOZĂ (gr. kyanos „albastru“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Coloraţie albăstrui-violacee a tegumentelor şi mucoaselor, din cauza creşterii (peste 5 g%) a hemoglobinei reduse în sângele capilar sau a unor derivaţi anormali de hemoglobină. Cauzele sunt numeroase, apare din cauza unei insuficienţe respiratorii, unei tulburări circulatorii, a unei alterări a oxihemoglobinei sau a unei afectări a hematozei. CICATRIZARE (lat. cicatrix „cicatrice“). Procesul de vindecare a unei plăgi. Cicatrizare „per primam intentio-nem“ = cicatrizare care survine după o plagă operatorie aseptică sau accidentală - dacă nu s-a produs o infecţie cu germeni patogeni; Cicatrizare „per secundam intern tionem“= cicatrizare care survine după o pierdere mare de substanţă tisulară ce împiedică apropierea buzelor plăgii sau după eşuarea unei cicatrizări per primam din cauza unei infecţii cu germeni patogeni. CICLU (gr. kyklos). Serie de fenomene al căror ansamblu se repetă la intervale de timp. Ciclul menstrual, estral, ovarian, mamar etc. CICLU CARDIAC. Sin. revoluţie cardiacă. CIFO (gr. kyphos „cocoşat“). Prefix care introduce noţiunea de curbură. 83 CISTO CIFOSCOLIOZĂ (gr. kyphos „cocoşat“ şi skoliosis „curbare“). Deviaţie dubfă a coloanei vertebrale în sens antero-posterio cu convexitate posterioară (cifoză) şi curbură laterală (scolioză). CIFOZĂ (gr. kiphosis „curbură", kyphos „cocoşat“). Curbura coloanei vertebrale dorsale cu convexitate posterioară (v. gibozitate, cocoaşă). CINE-, CINETO-. Prefix de origine greacă, indicând o relaţie cu mişcarea.^ CINETICĂ. Care se referă la mişcare sau care se datoreşte mişcării. CIRCADIAN (lat. circa „aproximativ“ şi dies „zi“). Care este caracterizat printr-o alternanţă de 24 ore. CIRCINAT. Se spune despre leziunile cutanate dispuse în segmente de cerc, cu o porţiune centrală neatinsă, de exemplu, herpes circinat. CIRCULARĂ DE CORDON. înfăşurare intrauterină a cordonului ombilical în jurul gâtului fetal. CIRCUM (lat = „în jurul“, „împrejurul“). CIRCUMANAL (lat. circum „în jurul“ şi anus „şezut“). în jurul anusului. CIRCUMCIZIE (lat. circumcidere „a tăia împrejur“). Secţionarea ligamentului care leagă prepuţul de gland (capul penisului) sau excizia totală a prepuţului (învelişul cutanat al glandului). în felul acesta glandul nu mai rămâne acoperit de prepuţ. CIRCUMDUCŢIE (lat circum-ducere „a duce ceva împrejur“). Mişcările circulare în jurul unui punct sau axe fixe, cum ar fi a membrelor sau a globilor oculari. CIROZĂ (gr. kirhos „galben“). Afecţiune cronică a ficatului; are ca substrat o alterare difuză a ficatului prin procese de distrofie şi necroză a hepatocitelor (celule hepatice), inflamaţie şi fibroză interstiţială şi de regenerare a parenchimului hepatic (noduli de regenerare). Ca urmare se produce fie o creştere în volum a ficatului (ciroză hipertrofică), fie o scădere în volum (ciroză atro-fică); apar semnele de insuficienţă hepatică, ascită, encefalopatie hepatică (portală) etc. Cauzele cele mai frecvente ale cirozei sunt: hepatita virală, alcoolismul, malaria, sifilisul, insuficienţa cardiocirculatorie. CISTO (gr. kystis „vezică“). CISTALGIE 84 CISTALGIE (gr. kystis „vezică“ şi algos „durere“). Durere la nivelul vezicii urinare fără leziuni organice, resimţită sub formă de arsuri în hipogastru. CISTECTAZIE (gr. kystis „vezică“ şi ektasis „dilataţie“). Dilataţie a vezicii urinare. CISTECTOMIE (gr. kystis „vezică“ şi ektome „excizie“). Excizia vezicii urinare. CISTICERCOZĂ. Boală parazitară produsă de cisticerci (larvele de viermi din genul Tenia). îmbolnăvirea se produce prin ingerarea ouălor de Tenia o dată cu alimentele infestate sau prin mâinile contaminate. CISTICITĂ (gr. kystis „vezică“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia canalului cistic. CISTICOTOMIE (gr. kystis „vezică“ şi tome „tăiere“). Incizia canalului cistic în vederea extirpării unui calcul. CISTITĂ (gr. kystis „vezică“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia acută sau cronică a vezicii urinare. CISTOCEL (gr. kystis „vezică“ şi ke/e „hernie“, „tumoră“). Hernierea parţială sau totală a vezicii în vagin. V. colpocel. CISTOCOLOSTOMIE (gr. kystis „vezică", kolon „intestin gros“ şi stoma „gură, deschidere“). Intervenţie chirurgicală care constă în crearea unei comunicaţii între vezică şi colon astfel încât urina să poată trece în rect. CISTOGRAFIE (gr. kystis „vezică" şi graphein „a scrie“). Metodă radiologică de investigare a vezicii urinare după introducerea unei substanţe de contrast: fie prin instilare directă prin uretră (cale ascendentă), fie prin injectare intravenoasă (cale descendentă). CISTOMETRIE (gr. kystis „vezică“ şi metron „măsură“). Măsurarea presiunii intravezicale; măsurarea capacităţii vezicii urinare cu ajutorul unui cistometru. CISTOPEXIE (gr. kystis „vezică“ şi pexis „fixare“). Fixarea chirurgicală a vezicii urinare în general la peretele abdominal pentru tratarea unor incontinenţe urinare; pentru a corecta o ptoză sau un prolaps. CISTOPI ELITĂ (gr. kystis „vezică“; pyelos „bazin“ şi -ita „inflamaţie“). Asociaţia unei cistite (inflamaţie a vezicii urinare) cu o pielită (inflamaţia mucoasei bazinetului). CISTOPIELOGRAFIE (gr. kystis „vezică“; pyelos „bazin“). Examenul radiologie al vezicii, ureterelor şi a bazinetului după administrarea unei substanţe de contrast. 85 CITOMEGALOVIRUS CISTOPLASTIE (gr. kystis „vezică“şipiassein „a forma“). Operaţie plastică asupra vezicii urinare cu scopul de a o repara; de a-i reda volumul normal. CISTOPLEGIE (gr. kystis „vezică“ şi plege „lovitură“). Paralizia vezicii. CISTOSCOPIE (gr. kystis „vezică“şi skopein „a vedea“). Examenul vizual (endoscopic) al cavităţii vezicale cu ajutorul cisto-scopului (aparat pentru vizualizare directă a interiorului vezicii). CISTOSTOMIE (gr. kystis „vezică“ şi stoma „gură“, „deschidere“). Deschiderea şi aducerea vezicii urinare la piele printr-o stomă -creată la nivelul peretelui abdominal între simfiza pubiană şi ombilic - pentru a deriva urina (temporar sau definitiv). Se efectuează atunci când există un obstacol la nivelul uretrei (cancer, stenoză, tumori ale prostatei). CISTOTOMIE (gr. kystis „vezică“ şi tome „tăiere“). Incizia vezicii. CIT, CITO (gr. kytos „celulă“). Prefixe de origine greacă care se referă la celulă. CITOBIOLOGIE (gr. kytos „celulă“; bios „viaţă“ şi logos „ştiinţă“). Studiul biologiei celulare. CITOCLAZIE (gr. kytos „celulă“şi klasis „ruptură“). Necroza celulei. CITODIAGNOSTIC (gr. kytos „celulă“, dia „prin“ şi gnosis „cunoaştere“). Metodă de diagnostic a bolilor sau a tumorilor, bazată pe examenul microscopic al celulelor prezente într-un lichid organic sau pe frotiu de ţesut (măduvă osoasă, secreţii vaginale, ale unei leziuni, ale unei glande). CITOFAGIE (gr. kytos „celulă“ şi phagein „a mânca“). înglobarea unei celule sau porţiuni de celulă de către altă celulă. CITOFIL (gr. kytos „celulă“ şi philein „a iubi“). Care are afinitate pentru celule. CITOLIZĂ (gr. kytos „celulă“ şi lysis „dizolvare“). Distrugerea celulelor; dizolvarea elementelor care compun celula. CITOLOGIE (gr. kytos „celulă“ şi logos „ştiinţă“). Ştiinţa care studiază celula. CITOMEGALIE (gr. kytos „celulă“ şi megas „mare). Creşterea volumului unor celule. CITOMEGALOVIRUS. Virus din grupul herpes virusurilor responsabil de infecţii foarte diverse: mononucleoza, pneumopatii, in- CITOPENIE 86 fecţii gastrointestinale. Citomega-lovirusul se transmite prin transfuzii. El poate persista toată viaţa în organism fără să producă tulburări. în caz de imunodeficienţă este responsabil de infecţii diverse şi severe cum sunt cele amintite mai sus. CITOPENIE (gr. kytos „celulă“ şi penia „sărăcie“). Celule reduse numeric sau volumetric în sânge sau într-un ţesut. CITOPOIEZĂ (gr. kytos „ceiuiă“ şi poiesis „producere“). Formarea şi dezvoltarea celulelor. CITOSTATIC (gr. kytos „celulă“ şi statikos „care opreşte“). Care poate bloca diviziunea celulară antrenând astfel moartea celulei. CITOTROPISM (gr. kytos „celulă“ şi tropos „întoarcere“). Afinitate pentru celulă; care este atras de celule sau se fixează la suprafaţa lor. Ex.: virus citotrop. CLACMENT (fr. claquement). Zgomot sec, anormal perceput la auscultaţie sau chiar de la distanţă: Clacment valvular - zgomot cardiac produs de valvele cardiace, la închiderea lor. Clacment al dinţilor (clănţănitul dinţilor). Unul din elementele frisonului general, care poate să însoţească marile emoţii sau să marcheze un puseu febril. CLANGOR (lat. clangere „a răsuna“). Accentuarea patologică a celui de-al doilea zgomot cardiac, care se aude în focarul aortic ca un zgomot de tablă lovită. CLAPING (engl. cfapping). Tehnică de masaj prin lovire uşoară repetată a maselor musculare cu latul mâinii. CLAPOTAJ (fr. c/apotage; aii. kiappen „a face zgomot“). Zgomot de clipocit care se aude la mişcările de sucusiune (imprimare de mişcări laterale ale bolnavului) în cazurile în care există lichid amestecat cu gaz într-un organ cavitar. Ex.: clapotaj gastric sau intestinal. CLAUDICARE. Asimetrie a mersului din cauza scurtării unui membru inferior, unei anchiloze sau a unei leziuni dureroase unilaterale. Sin. şchiopătare. CLAUDICAŢIE (fr. c/audication „şchiopătare“). Denumire data unor tulburări cu caracter tranzitoriu care apar în cursul unor activităţi mai intense a unor organe, care se atenuează sau dispar după un scurt repaus. 87 CLEPTOMANIE Claudicaţie intermitentă a membrelor inferioare - simptom caracteristic insuficienţei arteriale cronice, constând de obicei dintr-o crampă dureroasă a muşchilor gambei apărută după un efort (mers îndelungat) şi care se calmează după repaus. Este provocată de o circulaţie arterială defectuoasă - aport insuficient de sânge în muşchii gambei (semn al unei leziuni arteriale = endar-terită obliterantă). CLAUSTRARE (lat. claustrum „închidere"). Izolare totală şi voluntară care şi-o impun anumite persoane ce suferă de nevroză sau psihoză. CLAUSTROFOBIE (lat. claustrum „închidere" şi phobos „frică"). Frica, teama nejustificată de spaţii închise. CLAVUS (lat. = bătătură). Hiperkeratoza (dezvoltarea accentuată a stratului cornos al epidermului) de formă rotundă sau ovală, din cauza acţiunii mecanice de frecare sau presare a pielii. CLEARANCE (engl. = epurare, purificare). Probele de clearance - se folosesc pentru explorarea mecanis- melor funcţionale renale. Clearance-ul = volumul de plasmă (în ml) depurat de o substanţă în unitatea de timp (1 minut). Este raportul dintre debitul urinar pe minut al unei substanţe şi concentraţia sa plasmatică. Exprimă (în mililitri pe minut) volumul plasmei pe care rinichiul este capabil să-l debaraseze complet (într-un minut) de unele substanţe endogene sau exogene urmărite. [Ex. clearance-ul crea-tininei endogene, a ureei sau a substanţelor străine introduse special în organism pentru a explora funcţia renală (Manitol, Hiposulfit de sodiu etc.)]. în funcţie de calea de epuraţie se determină de asemenea clearance-ul hepatic, clearance-ul intestinal, clearance-ul extrarenal etc. CLEPTOMANIE (gr. kleptos „hoţ" şi mania „nebunie"). Tendinţa patologică de a fura. Impulsie irezistibilă pentru însuşirea unor obiecte străine. Este vorba de un comportament patologic rar, care este diferit de furtul banal determinat de interes. Obiectul furat este de obicei de mică valoare şi nu-i serveşte la nimic celui care l-a furat. CLIMACTERIU 88 CLIMACTERIU (gr. k/imakter „treaptă de scară“). încetarea fiziologică a funcţiei glandelor genitale. Perioadă de viaţă în cursul căreia se produc în organism anumite modificări hormonale, somatice şi psihice. Cli-macteriu feminin. Sin. Menopauza. Se manifestă, în primul rând, prin oprirea fluxului menstrual. Climacteriu masculin. Sin. Andropauza. Se manifestă printr-o încetinire a activităţii sexuale. CLINODACTILIE (lat. elino „înclinare“ şi gr. daktylos „deget“). Malformaţie congenitală constând din devierea laterală a degetelor mâinii - în special policele - sau a unui deget de la picior. CLINOMANIE (gr. kline „pat“ şi mania „nebunie“). Tendinţă anormală de a sta în pat. CLINOSTATISM (gr. klinein „a culca“ şi stasis „şedere“). Poziţia culcată a corpului şi modificările fiziologice care rezultă. CLISMĂ (neogr. klisma). Introducerea unui lichid prin anus în rect. Se utilizează cu scop evacuator, terapeutic (c. medicamentoasă) şi alimentar. Sin. clistir. CLITORIS (lat. de ia gr. kleitoris „care închide“). Organ erectil feminin situat median la joncţiunea anterioară a la-biilor mici ale vulvei. Joacă rol important în obţinerea orgasmului în actul sexual. CLIVAJ. Separare, după un plan natural, a două ţesuturi sau a două organe. CLOASMĂ (gr. chloazein „a fi verde“). Ansamblu de pete pigmentare de formă neregulată, cu localizare, de obicei, pe frunte, în regiunea periorbitară, pe faţă. Chloasma apare din cauza diverselor stări morbide (tulburări endocrine, afecţiuni uterine, anemii grave), dar apare mai ales în cursul sarcinii = „mască“ a gravidelor. CLOAZON (lat. clausus „închis“, „ioc împrejmuit“ sau fr. cloison „perete subţire“, „membrană“). Membrană care separă o cavitate anatomică (cloazonarea nasului). CLOAZONARE. Separare printr-un cloazon (membrană). CLONĂ. Totalitatea celulelor care derivă de la o singură celulă şi care au, în consecinţă, un patrimoniu genetic riguros identic cu cel al celulei iniţiale. CLONIC (gr. klonos „tumult“, „dezordine“). Unele convulsii sacadate din cauza unei scurte contracţii 89 COL musculare, care se repetă după intervale scurte de timp (contracţii succesive involuntare ale unui muşchi sau ale unui grup de muşchi, convulsie clonică). CLONUS (gr. klonos „tumult" „dezordine1). Succesiune de contracţii rapide, ritmice, declanşate de o elongaţie bruscă, cu menţinerea în tensiune a unor muşchi (ex.: clo-nusul piciorului se declanşează prin ridicarea bruscă a piciorului). CLOROFILĂ. Substanţă organică de culoare verde, prezentă în frunzele plantelor, în unele alge şi în unele bacterii. Pigment respirator caracteristic vegetalelor. CLOROFORM. Compus organic al clorului, volatil, cu miros caracteristic, utilizat ca narcotic. CLOROPSIE. Tulburare a vederii în care obiectele privite apar colorate în verde, se observă ocazional în intoxicaţie cu digitală. COAGULARE (lat. coagulatio; gr. coagulus „coagul“). Proces complex de transformare a unui produs lichid organic (sânge, lapte) într-o substanţă solidă sau semilichidă (cheag) cu o separare de o parte lichidă (ser, zer). COAGULOPATIE (gr. coagulus „coagul“ şi pathos „boală“). Afecţiune produsă prin tulburări de coagulare a sângelui (ex.: hemofilia). COBALTOTERAPIE. V. izotopi. COFOCHIRURGIE (gr. kophos „surd“). Chirurgia surdităţii. Toate intervenţiile care urmăresc să amelioreze funcţia acustică perturbată. COFOZĂ (gr. kophos „surd“ + oza „boală neinflamatorie“). Surditate totală. Sin. anacuzie. COIT (lat. coitus „împreunare“). Act sexual, împreunare sexuală (vezi copulare). Coit anal. Sin. Sodomie, pederastie - act sexual contrar naturii, constând din introducerea penisului în anus. Coit bucal. Sin. coitus ab ore - act sexual contra naturii efectuat prin introducerea penisului în gura partenerului. Coit incomplet. Sin. coit întrerupt = scoaterea penisului din vagin înaintea ejaculării - în scop anticoncepţional. COL (lat. collum „gât“). 1. Porţiunea îngustată a unui organ: col femural. 2. Porţiunea unui organ cavitar, care circumscrie orificiul intrării în cavitate: col uterin, col vezical. COLABARE 90 COLABARE. Turtirea unei cavităţi sau a unui organ cavitar ai căror pereţi îşi pierd lumenul printr-un proces patologic (ex. vas. sanguin colabat). COLAGEN (gr. ko/la „clei“ şi german „a produce“). Proteina complexă a fibrelor albe din ţesutul conjunctiv, cartilaginos şi osos. COLAGENOZĂ. Nume generic dat unui ansamblu de afecţiuni, aparent diferite, dar care au la bază fenomenul (comun) de degenerescentă fibrinoidă a colagenului. Cuprinde o serie de afecţiuni ca: lupusul eritematos, der-matomiozita, periartrita nodoasă etc. COLAGOG (gr. chole „bila“ şi agein „a face“). Substanţe sau medicamente, care favorizează eliminarea în duoden a secreţiilor biliare din veziculă şi căile biliare extra-hepatice. COLANGIECTAZIE (gr. chole „bila“, aggeion „vas“ şi ektasis „diiataţie“). Dilataţia căilor biliare, de obicei deasupra unei obstrucţii. COLANGIOGRAFIE (gr. chole „bila“, aggeion „vas“ şi graphein „a scrie“). Examen radiologie al căilor biliare, după opacifiere cu substanţa de contrast administrată pe cale intravenoasă. Se pun în evidenţă canalele biliare intra- şi extrahepatice şi vezicula biliară. COLANGIOM (gr. chole „bila“, aggeion „vas“ şi oma „umflătură“). Tumoră a ficatului dezvoltată (la origine) în canalele intrahepatice. Ea poate să fie benignă (noduli mici multipli) sau malignă -carcinom colangiocelular. COLANGIOPATIE (gr. chole „bila“, aggeion „vas“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a căilor biliare. COLANGIOTOMIE (gr. chole „bila“, aggeion „vas“ şi tome „tăiere“). Incizia unui canal biliar. COLANGITĂ (gr. chole „bila“, aggeion „vas“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia căilor biliare. Sin. angiocolită. COLAPS (lat. coliapsus „prăbuşire“). 1. Prăbuşirea forţelor organismului din cauza unei insuficienţe circulatorii. 2. Colabarea (alipirea) pereţilor unui organ cavitar sau a unui conduct (arteră, venă) din cauza 91 COLECISTOTOMIE unui proces patologic (ex. colaps cardiovascular = stare de şoc; colaps vascular periferic = insuficientă circulatorie periferică acută, determinată de disproporţie între patul vascular şi conţinutul său sanguin. Se poate realiza fie prin dilatarea patului vascular, fie prin diminuarea conţinutului (hemoragie, deshidratare etc.). COLECIST (gr. chole „bilă“ şi kystis „vezică“). Veziculă biliară. COLECISTECTAZIE (gr. chole „bilă“ şi kystis „vezică“ şi ektasis „di/ataţiej. Distensia vezicii biliare. COLECISTECTOMIE (gr. chole „bilă“ şi kystis „ vezică" şi ektome „excizie“). Ablaţia chirurgicală a vezicii biliare. COLECISTITĂ (gr. chole „bilă“ şi kystis „vezică“şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia veziculei biliare, cel mai adesea din cauza unor calculi biliari (colecistită calcu-loasă sau litiazică). Poate fi şi din cauza unor microorganisme provenite din duoden. COLECISTO-DUODENO-STOMIE. Operaţie chirurgicală, care constă în realizarea unei anasto- moze între vezicula biliară şi duoden. COLECISTOGRAFIE (cofecist şi gr. graphein „a scrie“). Radiografia veziculei biliare, umplută cu substanţă de contrast, administrată de obicei pe cale orală, uneori prin injecţie intra-venoasă. COLECISTOLITIAZĂ (colecist şi gr. iithos „piatră“). Prezenta de calculi în vezicula biliară. Sin. litiaza veziculară. COLECISTOPATIE (colecist + gr. pathos „boală“). Orice afecţiune a veziculei biliare. COLECISTOPEXIE (colecist + gr. pexis „fixare“). Operaţie care constă în fixarea veziculei biliare la peretele abdominal. COLECISTORAFIE (colecist + gr. rhaphe „sutură“). Refacerea prin sutură chirurgicală a peretelui veziculei biliare. COLECISTOSTOMIE (colecist + gr. stoma „gaură“, „deschidere“). Deschiderea şi fixarea operatorie a veziculei biliare la piele. COLECISTOTOMIE (colecist + gr. tome „tăiere“). Incizia veziculei biliare pentru evacuarea calculilor sau puroiului. COLECTAZIE 92 COLECTAZIE (gr. kolon „intestin gros", ektasis „dilataţie“). Dilataţia colonului. COLECTOMIE (gr kolon „intestin gros“ şi ektome „excizie“). Rezecţia unei părţi a colonului (colectomie parţială, segmentară, subtotală) sau rezecţia (extirparea) în întregime a colonului (colectomie totală). COLEDOC. Canalul coledoc. COLEDOCECTOMIE (gr. choie „bilă“, dochos „recipient“ şi ektome „excizie“). Ablaţia chirurgicală a coledocului. COLEDOCITĂ (coledoc şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia coledocului. COLEDOCOCEL. Dilataţie congenitală chistică a porţiunii terminale a coledocului. COLEDOCO-DUODENO-STOMIE. Crearea unei anasto-moze între canalul coledoc şi duoden. COLEDOCOLITIAZĂ (coledoc + gr. lithos „piatră“). Prezenţa de calculi în coledoc. COLEDOCOLITOTOMIE (coledoc + gr. lithos „piatră“ şi tome „tăiere“). Incizie chirurgicală longitudinală a coledocului pentru extragerea de calculi. COLEDOCOPLASTIE (coledoc + gr. p/assein „a forma“). Operaţie plastică de reconstituire a canalului coledoc în caz de stenozare a lui sau în cazul pierderii de substanţă din peretele lui. înlocuirea pierderii se face prin plastie cu ţesut din vecinătate. COLEDOCORAFIE (coledoc + gr. rhaphe „sutură“). Sutură chirurgicală a coledocului. COLEDOCOSTOMIE (coledoc + gr. stoma „gaură“, „deschidere“). Derivaţie externă a bilei prin introducerea în lumenul coledocului a unui tub care comunică cu exteriorul. COLEDOCOTOMIE (coledoc + gr. tome „tăiere“). Incizia canalului coledoc. COLELIT (gr chole „bilă“ şi lithos „piatră“). Calcul biliar. COLELITIAZĂ. Prezenţa de calculi în vezicula biliară (litiaza veziculară) şi în căile biliare. Sin. litiaza biliară. COLELITOTOMIE (gr. chole „bilă“, lithos „piatră“ şi tome „tăiere“). Extragerea calculilor biliari cu ajutorul unei incizii a căilor biliare sau veziculei biliare. 93 COLITĂ COLEMIE (gr. chole „bilă“ şi haima „sânge“). Prezenţa bilei sau a uneia din componentele ei în sânge. COLEPOIEZĂ (gr. chole „bilă“ şi poiein „a face“). Formarea bilei în ficat. COLEPERITONEU. Prezenţa bilei în cavitatea peritoneală consecutivă unei plăgi a veziculei biliare, a ficatului, a căilor biliare sau consecutiv ruperii unui chist hidatic al ficatului. COLERETIC. Factor care stimulează secreţia de bilă din celulele hepatice. COLEREZĂ (gr. chole „bilă“ şi hairesis „scoatere“). Fenomenul de secreţie a bilei de către ficat şi trecerea ei în căile biliare şi în intestin. COLESTAZĂ (gr. chole „bilă“ şi stasis „reţinere“). Oprirea scurgerii bilei în căile biliare intra- sau extrahepatice sau în intestin. Poate fi din cauza a două mecanisme diferite: fie obstrucţia căilor biliare, fie oprirea formării bilei de către celulele hepatice. COLESTEROL. Fracţiune a lipidelor elaborată în principal de ficat. COLESTEROLEMIE. Concentraţia colesterolului în sânge. Normal variază între 150-250 mg% sau 4,7-6,7 mmol/l. COLESTEROZĂ. Stare patologică în care se găsesc depozite de colesterol în diverse ţesuturi. COLET DENTAR. Partea uşor îngustată a unui dinte, la nivelul gingiei, prin care rădăcina dintelui este unită coroanei. COLIBACILOZĂ. Orice infecţie provocată de colibacil. Se localizează mai ales în aparatul digestiv (enterită, enterocolită); în aparatul genito-urinar (cistite, pielite, pielonefrite) şi în căile biliare (colecistită). COLIBACILURIE. Prezenţa baci-lilor colijn urină. COLICĂ (fr. colique). Durere abdominală ce apare sub forma unui acces violent, având originea într-un organ abdominal: colică biliară, colică hepatică, colică nefretică, colică pancreatică etc. COLIR (gr. kollyrion). Preparat lichid destinat tratamentului local al afecţiunilor oculare, folosit qrin instilaţii conjunctivale. COLITĂ (gr. kolon „intestin gros“ şi -ita „inflamaţie“). Termen generic pentru a desemna inflamaţia colonului. Colita COLOBOMA 94 poate fi de origine bacteriană, toxică, parazitară sau din cauze necunoscute (ex.: colita ulceroasă -sin. rectocolită hemoragică). COLOBOMA (gr. ko/oboma „defect“). Orice anomalie congenitală constând dintr-o fisură, pe care o pot prezenta, în cursul dezvoltării, pleoapele, irisul, cristalinul, retina şi nervul optic. COLONOSCOPIE (gr. kolon „intestin gros“ şi skopein „a vedea“). Examenul vizual direct al colonului, cu ajutorul unui colonoscop flexibil (fibroscop); se vizualizează colonul sigmoid, descendent, transvers şi ascendent până la cec. Sin. coloscopie. COLOPATIE (gr. kolon „intestin gros“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a colonului. COLOPEXIE (gr. kolon „intestin gros“ şi pexis „fixare“). Fixarea colonului (unuia sau mai multor segmente) la pereţii abdomenului. COLOPTOZĂ (gr. kolon „intestin gros“ şi ptosis „cădere“). Deplasarea în jos a colonului transvers. COLORAFIE (gr. koion „intestin gros" şi rhaphe „sutură“). Sutura chirurgicală a unei plăgi operatorii sau accidentale a colonului. COLOSCOPIE. v. colonoscopie. COLOSTAZĂ (gr. kolon „intestin gros“ şi stasis „reţinere“). Stază a materiilor fecale în colon. COLOSTOMIE (gr. koion „intestin gros“ şi stoma „gaură“, „deschidere“). Deschiderea şi fixarea colonului la suprafaţa peretelui abdominal printr-o intervenţie chirurgicală. Sin. anus artificial. Colostomia poate fi temporară sau definitivă. Anusul artificial creat (stoma) poate fi la nivelul colonului ascendent, transvers sau descendent. COLOSTRU (lat. colostrum „primul lapte ai mamiferelor“). Lichid seros cu proprietăţi speciale secretat de glandele ma-mare: prima secreţie a glandei mamei care persistă câteva zile. Este un lichid gălbui, alcalin, bogat în proteine şi în aticorpi materni. Treptat colostrul este înlocuit cu lapte matur. COLOTOMIE (gr. kolon „intestin gros“ şi tome „tăiere“). Incizia peretelui intestinului gros. COLPO- (gr. kolpos „vagin“, „adâncitură“). Prefix indicând o relaţie cu vaginul. 95 COLPOSCOPIE COLPECTOMIE (gr. kolpos „vagin“ şi ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală constând din rezecarea unei porţiuni din vagin. COIPITĂ [gr. kolpos „adâncitură“ (termen care introduce referirea la vagin) şi -ita „infiamaţie']. Inflamaţia vaginului. COLPOCEL (gr. kolpos „vagin“şi kele „hernie“, „tumoră“). Coborârea pereţilor vaginului care herniază (bombează) în vulvă. Poate fi provocat fie de rect care împinge peretele posterior al vaginului (colpocel posterior sau rectocel) fie de vezica urinară prin împingerea peretelui anterior al vaginului (colpocel anterior sau cistocel). Sin. prolaps vaginal. COLPOCELIOTOMIE. v. celio-tomie vaginală. COLPOCISTOCEL (gr. kolpos „vagin“ + kystis „vezică“ şi kele „hernie“, „tumoră“). Hernierea peretelui posterior al vezicii urinare în vagin. COLPOCLEZIS (gr. kolpos „vagin“). închiderea vaginului mai mult sau mai puţin completă pe cale chirurgicală, practicată la femei în vârstă în cazuri de prolaps genital total. COLPOHISTERECTOMIE (gr. kolpos „vagin“; gr. hystero „uter“ şi ektome „excizie“). Extirparea chirurgicală a uterului şi a unei porţiuni din vagin pe cale abdominală sau vaginală. COLPOPERINEOPLASTIE. Refacerea chirurgicală plastică a perineului şi a vaginului în general pentru a strâmtora vaginul şi orificiul vulvar în caz de prolaps uterin. COLPOPERINEORAFIE. Sutura pereţilor vaginali şi ai perineului, după o secţionare sau ruptură. COLPOPLASTIE (gr. kolpos „vagin“ şip/assein „a forma“). Operaţie plastică pentru a remedia lipsa congenitală a vaginului sau pentru a reconstitui un canal vaginal care a fost distrus. Sin. vaginoplastie. COLPOPTOZĂ (gr. kolpos „vagin“ şi ptosis „cădere“). Prolaps al vaginului. COLPORAFIE (gr. kolpos „vagin“ şi rhaphe „sutură“). Intervenţie constând în refacerea chirurgicală (sutura) a vaginului. COLPOSCOPIE (gr. kolpos „vagin“şi skopein „a vedea“). Metodă de inspecţie a vaginului şi a colului uterin cu ajutorul aparatului numit colposcop, pentru COLPOSPASM 96 depistarea unor leziuni (simple sau stări precanceroase). COLPOSPASM. Contractura dureroasă a muşchilor constrictori ai vaginului. Sin. vaginism. COLPOSTENOZĂ (gr. kolpos „vagin“şi stenosis „strictură“). Strâmtorare a vaginului din cauza unor cicatrici aderente inflamatorii sau de origine atrofică. COLPOTOMIE (gr. ko/pos „vagin“ + tome „tăiere“). Incizia fundului de sac anterior sau posterior al vaginului, pentru evacuarea pe cale vaginală a colecţiilor purulente pelviene. COMĂ. Este o suferinţă gravă a creierului, caracterizată prin pierderea conştienţei şi absenţa reacţiei la stimuli externi (vizuali, auditivi, olfactivi, tactili etc.) dar cu conservarea parţială a funcţiilor vegetative (circulaţie, respiraţie, diverse metabolisme etc.). COMEDON (iat. comedere „a mânca“ „a consuma“). Folicul pilo-sebaceu destins de acumulare de sebum, orificiul canalului folicular fiind obstruat de un dop cornos de keratină care în contact cu aerul se oxidează şi se închide la culoare, constituind aşa-numitul „punct negru“. Comedoamele sunt loca- lizate de preferinţă la faţă şi în special pe nas şi constituie una din manifestările acneei. Nume popular = puncte negre. COMINUTIV (iat. cominuere „a măcina“). Redus în fragmente mici. Se spune despre o fractură care prezintă mai multe fragmente mici de os. COMISURĂ (iat. commisura „îmbinare“). Punct de unire a două formaţiuni anatomice: comisura palpebrală (a pleoapelor); comisura labială (a buzelor); comisura vulvei (unirea anterioară şi posterioară a la-biilor mari); comisura valvei mitrale etc. COMIŢIAL. Care se referă la epilepsie. COMOŢIE (iat. commovere „a pune în mişcare“). Zdruncinarea violentă a unui organ printr-un şoc mecanic, care îi suspendă temporar sau definitiv funcţia, fără ca acesta să prezinte leziune organică evidentă, (ex. comoţie cerebrală - consecutivă unui traumatism cranio-cerebral etc.). COMPATIBIL. Care se potrivesc împreună. Ex.: compatibilitate sanguină (posibilitatea de a 97 CONDROBLASTOM transfuza sânge de la un individ la altul, fără apariţia vreunui accident; compatibilitate tisulară sau de transplant; compatibilitate medicamentoasă (pot fi administrate împreună). COMPRESĂ (fr. compresse). 1. Aplicaţie umedă constând din îmbibarea cu apă simplă sau cu unele adaosuri (ceaiuri, alcool etc.) a unei bucăţi de pânză de dimensiuni corespunzătoare regiunii tratate. Pot fi reci, calde sau alternante. 2. Bucată dintr-un ţesut fin - de obicei de tifon - pliată, sterilizată, utilizată pentru pansament sau în cursul diverselor acte chirurgicale. CONCAV (lat. cum „cu“ şi cavus „scobit", „go!“). Se spune despre orice suprafaţă curbă a cărei centru este mai deprimat decât marginile. CONCĂ, CONCHĂ (lat. cochilie). Excavaţie profundă a feţei exterioare a pavilionului urechii, acolo unde se deschide conductul auditiv extern. CONCREŢIUNE (lat. concretio „agregare1). Formaţiune solidă de duritate variabilă care se dezvoltă într-un organ sau ţesut, constituită prin acumulare de săruri minerale sau substanţe organice. Aceste formaţiuni apar din cauza unor procese metabolice viciate sau procese inflamatorii. CONDIL (gr. kondylos „vârf“). CONDILOM (gr. kondyloma). Formaţiune mică tumorală, care seamănă cu o verucă de obicei de origine virală sau inflamatorie şi este localizată pe mucoasele genitale şi anus. Condiloamele acuminate sau vegetaţii veneriene de origine virală sunt de obicei grupate cu aspect conopidiform. CONDILOMATOZĂ. Prezenţa de tumorete (condiloame) multiple localizate de obicei perianal sau perigenital. CONDOM. Sin. prezervativ. CONDR, CONDRO (gr. chondros „cartilaj1). Prefix indicând o relaţie cu un cartilaj sau ţesut cartilaginos. CONDRECTOMIE (gr. chondros „cartilaj“ şi ektome „excizie“). Rezecţia unui cartilaj. CONDRITĂ (gr. chondros „cartilaj“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia cartilajului. CONDROBLASTOM (gr. chondros „cartilaj“, b/astos „germen“ şi orna „umflătură“). Tumora malignă a ţesutului cartilaginos. CONDROCALCINOZĂ ARTICULARĂ 98 CONDROCALCINOZĂ ARTICULARĂ (gr. chondros „cartilaj“, calx „var“ + oza). Impregnare (incrustaţii) de calciu la nivelul cartilajelor articulare. Afecţiune caracterizată prin accese dureroase (simulând guta) localizată mai ales la genunchi. CONDROCARCINOM (gr. chondros „cartilaj“ şi karkinos „rac“, „cancer“). Epiteliom (tumoră malignă) care conţine elemente cartilaginoase. CONDROCOSTAL, Care se referă la cartilajele costale şi la coaste. Ex. articulaţii condrocostale. CONDRODISPLAZIE (gr. chondros „cartilaj“; lat. dis. „greu“, „neplăcut“ şi gr. plassein „a forma“). Afecţiuni caracterizate prin tulburări de formare şi de creştere a oaselor lungi, pornind de la cartilaje. CONDRODISTROFIE (gr. chondros „cartilaj“ lat. dis. „greu“, „neplăcut“ şi gr. trophe „nutriţie“). Ansamblu de malformaţii congenitale caracterizate prin tulburări de osificare de origine cartilagi-noasă (ex. acondroplazie = nanism ereditar). CONDROFIBROM (gr. chondros „cartilaj“; lat. fibra „fibra“ şi oma „umflătură“). Tumoră benignă a ţesutului cartilaginos şi conjunctiv (fibrom care conţine elemente cartilaginoase). CONDROFIT (gr. chondros „cartilaj“ şi phyton „excrescenţă“). Excrescenţă cartilaginoasă situată la nivelul extremităţii articulare a unui os. CONDROGENEZĂ (gr. chondros „cartilaj“ şi genesis „naştere“). Procesul de formare a ţesutului cartilaginos. CONDROLIZĂ (gr. chondros „cartilaj“ şi lysis „distrucţie“). Proces de distrugere a ţesutului cartilaginos, care survine în mod normal în cursul formării osului. CONDROM (gr. chondros „cartilaj“ şi -oma „umflătură“). Tumoră benignă a ţesutului cartilaginos. Localizare: la falangele degetelor, uneori la coaste, stern sau într-o vertebră. Tratamentul obişnuit este chirurgical. CONDROMALACIE (gr. chondros „cartilaj“ şi ma/akia „înmuiere“). înmuiere (ramolirea) cartilajelor. CONDROMATOZĂ. Afecţiune de cauză necunoscută caracterizată prin prezenţa de mase cartilaginoase în interiorul unui os. Localizare de elecţie: metafizele 99 CONJUNCTIVĂ oaselor lungi şi micile oase tubuläre ale extremităţilor. CONDROSARCOM (gr. chondros „cartilaj“; sarx, sarkos „carne“, „muşchi“ şi -oma „umflătură“). Tumoră malignă a ţesutului car-tilaginos care se dezvoltă pe un os lung sau os lat; dă metastaze. CONDROSARCOMATOZĂ. Localizare multiplă a condro-sarcoamelor. CONDROTOMIE (gr. chondros „cartilaj“ şi tome „tăiere“). Secţionarea sau incizia unui cartilaj. CONFABULAŢIE (lat. tabulari „a vorbi“). Tulburare de memorie, constând din reproducerea unor evenimente pe care persoana în realitate nu le-a trăit. CONFUZIE MENTALĂ. Tulburare psihică, caracterizată prin incoerenţă, obnubilare a con-ştienţei, tulburări ale percepţiei şi memoriei, dezorientare în timp şi spaţiu. CONGENITAL (lat. congenitas „născut o dată cu“). Boală - anomalie sau o tulburare care este prezentă la naştere şi care poate fi evidentă sau latentă (potenţială) şi a cărei origine este legată de viaţa intrauterină. Afecţiunile congenitale pot fi ereditare (din cauza unor anomalii a genelor cromozomice) sau nu (sunt consecinţa unor infecţii în timpul sarcinii). CONGESTIE (lat. congestio „îngrămădire“, „acumulare“). Acumulare excesivă de sânge într-o anumită regiune, fie din cauza afluxului crescut, fie din cauza obstruării căilor de întoarcere venoasă. Sin. hiperemie. CONIOZĂ (gr. konis „praf“ + oza). Orice afecţiune provocată de inhalarea de pulberi cu fixarea lor în ţesuturi şi scleroză consecutivă (ex. pneumoconioză). CONJUNCTIV (lat. conjunctivus „care leagă“). Ţesutul conjunctiv este ţesutul de legătură între organe, ţesuturi şi structuri anatomice. Intră în constituţia diverselor organe, ca piele, tendoane, os, cartilaj etc. CONJUNCTIVĂ (lat. conjunctivus „care leagă“). Membrană subţire, transparentă, netedă care căptuşeşte pleoapele (conjunctivă palpebrală) şi faţa anterioară a globului ocular până la cornee (conjunctivă bulbară). CONJUNCTIVITĂ 100 CONJUNCTIVITĂ. Inflamaţia acută sau cronică a conjunctivei. Poate fi provocată de o infecţie bacteriană sau virală, de natură alergică sau o iritaţie mecanică. CONSANGUIN. 1. Născut din acelaşi tată. 2. Se spune despre persoane având ascendent comun. CONSANGUINITATE. înrudire de sânge. CONSTIPAŢIE (lat constipare „a strânge", „a aduna“). întârziere în evacuarea scaunelor, din cauza unei retenţii anormal prelungite a materiilor fecale în intestin, sin. coprostaza. Cauzele pot fi multiple: încetinirea peristaltismului intestinal, dischinezii ale colonului sau anorectale, obstrucţii organice ale colonului, leziuni anale, obiceiuri alimentare defectuoase etc. în marea majoritate a cazurilor, constipaţia este de origine funcţională (ritm de viaţă). CONSUMPŢIE (lat consumare „a consuma", „a distruge“). Slăbire accentuată, cu pierdere progresivă a forţelor şi rezervelor organismului; este întâlnită în bolile grave şi prelungite. CONTAGIUNE (lat. contagium „contact“, „molipsire“). Transmiterea unei boli de la o persoană la alta (sau de la animale), fie prin contact direct între organismul receptiv şi sursa infecţioasă, fie indirect prin contactul cu un obiect, alimente, apă, aer, instrumente medicale nesterilizate etc. sau prin intermediul unor animale contaminate. CONTAMINARE (lat contaminare „a atinge“, „a pune în contact“). Prezenţa unor microorganisme pe suprafaţa tegumentară (fără înmulţire şi pătrundere în organism - aşa cum se întâmplă în infecţie). Pot fi contaminate şi diferite obiecte, veselă, îmbrăcăminte, alimente etc. Când este vorba de un organism viu, animal sau vegetal, care permite multiplicarea şi dezvoltarea microorganismelor respective, contaminarea este urmată de un proces infecţios; de infecţie (contaminarea nu trebuie confundată cu infecţia). Contaminarea poate fi şi cu produse radioactive. CONTENŢIE. Procedeu utilizat pentru menţinerea în contact şi în poziţie normală a fragmentelor osoase într-o fractură; a unei extremităţi articulare luxate sau a unui organ herniat, prin diverse 101 CONTRACTURA mijloace: bandaje, aţele, pansamente gipsate etc. în psihiatrie, contenţia serveşte la împiedicarea unor bolnavi prea agitaţi sau violenţi să se automutileze sau să rănească pe cineva din jur. CONTIGUITATE (lat. contingere „ta atinge“, „a se învecina“). Vecinătate strânsă sau contact fără continuitate; stare a două sau mai multe părţi sau organe care sunt în contact (se ating). Orice organ sau ţesut ale cărui elemente constitutive sunt în mod normal continue (neîntrerupte). CONTINENT 1. Care se abţine de la raporturile sexuale. 2. Se spune despre un sfincter (anal sau vezical care funcţionează normal). CONTINENŢĂ (lat. continere „a conţine“). Reţinere: 1. Absenţa raporturilor sexuale. 2. Continenţa vezicală - funcţionare normală a rezervorului vezical. CONTINUITATE (lat. continuare „a continua" sau conţinuus „neîntrerupt“). Stare a ţesuturilor care nu prezintă vreo separaţie între ele. CONTRACŢIE (lat. contractio). Diminuarea volumului sau a lungimii unui ţesut sau organ sub acţiunea diverşilor excitanţi (Stimuli). Contracţie musculară. Scurtarea (contracţie izotonică) sau punerea sub tensiune (contracţie izometrică) a unui muşchi sub acţiunea unui stimul (influx nervos transmis printr-un nerv). CONTRACEPŢIE. Ansamblu de procedee vizând evitarea fecun-daţiei. Metode anticoncepţionale care pot face ca raporturile sexuale să nu ducă la apariţia sarcinii. Metode de contracepţie: metode de barieră (prezervative, diafragme vaginale); metode chimice (spermicide); dispozitive intrauterine (DIU) (sterilet); metode hormonale (pilule contraceptive, contraceptive injectabile, implanturi); metode naturale: metoda abstinenţei periodice (metoda calendarului, a temperaturii bazale). Metode contraceptive definitive: contracepţie chirurgicală masculină (vasec-tomie); contracepţie chirurgicală feminină (ligatura sau secţionarea trompelor uterine). CONTRACTURĂ. Contracţie durabilă şi involuntară a unui muşchi sau a unei grupe de CONTRATRACŢIUNE___________ muşchi, însoţită de rigiditate (vezi: convulsie, crampă, spasm). CONTRATRACŢIUNE. Reducerea unor fracturi prin două tracţiuni exercitate în direcţii opuse. Sin. contraextensie. CONTUZIE (lat. contusio). Leziune produsă de o lovitură, de un şoc provocând o compresiune violentă sub acţiunea unui corp contondent, fără ca pielea să fie rănită. Uneori contuzia este uşoară (hematom, echimoze simple) alteori pot fi leziuni profunde întinse. Ex. contuzie abdominală, contuzie cerebrală. CONVALESCENTĂ (lat. con-valescere „a prinde puteri", „a se însănătoşi“). Perioada tranzitorie între sfârşitul bolii şi revenirea bolnavului la starea de sănătate anterioară. CONVECŢIE (lat. convehere „a transporta“). Mecanism de transmitere prin curenţi a energiei calorice de la un corp solid la unul fluid (lichid sau gaz) sau între două fluide. Organismul uman pierde prin convecţie aproximativ 15-30% din căldură. CONVERGENTĂ (lat. conver-gere „a înclina împreună“). Orientarea internă a axelor vizuale în actul vederii de aproape. ______________________________102 CONVEX. Care are o suprafaţă bombată rotunjită spre în afară. CONVULSIE (lat. convulsio „contracţie“, „spasm“). Succesiune de contracţii musculare involuntare, puternice, cu caracter tonic (continue), clonic (sacadate) sau tonico-clonice, însoţite sau nu de pierderea conştienţei. Convulsii tonico-clonice „Convulsii scurte şi ritmice (clonii) asociate cu altele ce au caracter persistent şi generalizat (tonice)“. Bolnavul prezintă mişcări sacadate a membrelor, a feţei şi a ochilor (mişcări tonico-clonice). COPRO (gr. kopros „excrement“). Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu materiile fecale. COPROCULTURĂ. Cultivarea microorganismelor din materiile fecale prin însămânţarea pe mediul de cultură. COPROFAGIE (gr. kopros „excrement“ şi phagein „a mânca“). Ingerare de materii fecale, întâlnită în cursul unor alterări psihice grave. Sin. scatofagie. COPROFILIE (gr. kopros „excrement“ şi phiiein „a iubi“). Stare morbidă în care individul se complace în murdărie de fecale 103 CORIOM (demenţii, retardaţii mintal, schizofrenicii). COPROLALIE (gr. kopros „excremente“ şi lafein „a vorbi“). Tendinţa patologică de a utiliza cuvinte obscene, scabroase. Sin. scatologie. COPROLIT (gr. kopros „excrement“ şi iithos „piatră). Concreţia formată din materiile fecale întărite, care ia naştere în intestinul gros prin aglomerarea şi uscarea bolului fecal şi prin impregnarea cu săruri de calciu. Sin. calcul stercoral. COPROSTAZĂ (gr. kopros „excrement“ şi stasis „reţinere“). Acumularea de materii fecale în intestinul gros = constipaţie. COPULAŢIE (lat. copulare „a împreuna“). împreunare sexuală, mai precis -pătrunderea penisului în vagin -pentru introducerea spermatozoizilor în organele genitale ale femeii - permiţând astfel unirea gârneţilor (spermatozoid şi ovul), fecundarea. Sin. coit, fecundare. CORDITĂ. Inflamaţia coardelor vocale. CORECTOPIE (gr. kore „pupilă“, ektopos „în alt ioc“). Ectopie pupilară: sediu anormal al orificiului pupilar. COREE (gr. choreia „dans“). Denumire dată unor boli sau sin-droame ale sistemului nervos central, al căror simptom dominant constă din mişcări involuntare, aritmice, dezordonate. Ex. coree acută juvenilă (coree minor) etc. COR-, -CORIE. Prefix şi sufix de origine greacă, având sensul de pupilă. CORIO (gr. chorion „învelişul fătului „piele“). Termen care indică o membrană. CORIOADENOM (gr. chorion „învelişul fătului“, aden „glandă“şi -orna „umflătură“). Tumoră uneori necrotică şi hemo-ragică, invadând în profunzime peretele uterului. Sin. mola (hidatiformă) malignă. CORIOCENTEZA (gr. chorion „învelişul fătului“ şi kentesis „înţepătură“). Prelevare de vilozităţi coriale în vederea depistării prenatale precoce a unor anomalii genetice. CORIOEPITELIOM. Tumoră malignă dezvoltată la nivelul porţiunii fetale a placentei. Sin. placentă neoplazică. CORIOM. Tumoră constituită prin proliferarea elementelor epiteliale ale placentei. CORION 104 CORION (gr. chorion „piele“). 1. Membrană externă a oului mamifer. 2. Porţiunea profundă a dermului. CORIZĂ (gr. koryza „guturai“). Secreţie mucoasă abundentă secundară unei inflamaţii a mucoasei nazale. Sin. catar, rinită. CORNAJ (fr. cornage). Zgomot inspirator cu caracter de şuierătură, audibil de la distanţă. CORNEE (lat. corneus „uscat“). Porţiunea anterioară transparentă a globului ocular. COROIDĂ (gr. chorion „piele“, oidos „formă“). înveliş al globului ocular, aşezat între sclerotică şi retină. Este foarte bogat vascularizat, asigură nutriţia retinei. CORONARE (lat. corona „coroană“). Dispuse în coroană (se spune în special despre vase): artere coronare = care irigă inima şi vene coronare care preiau sângele de la arterele coronare. CORONARITĂ (lat. corona „coroană“) şi -ita „inflamafie“). Arterita arterelor coronare care poate fi cauza anginelor pectorale şi a infarctului de miocard. Este o manifestare a artero-sclerozei. CORPI CAVERNOŞI Al CLITORISULUI. Organe erectile ale clitorisului. CORPI CAVERNOŞI Al PENISULUI. Organe erectile ale penisului. CORPUL SPONGIOS AL URE-TREI. La bărbat, organ erectil median şi impar, care înveleşte uretra anterioară pe toată lungimea ei. Este situat în şanţul longitudinal inferior, format din cei doi corpi cavernoşi adiacenţi. CORPUL VITROS. Masă de consistenţă vâscoasă - care se află în spaţiul dintre faţa poste-rioară a cristalinului şi retină. Sin. umoarea vitroasă. CORTEX (lat = scoarţă). Porţiune externă a unui organ. Ex. cortex (scoarţă) cerebeloasă; cortex (scoarţă) cerebrală; cortex suprarenal (corticocuprarenală.) COSTALGIE. Durere costală sau nevralgie intercostală. COSTECTOMIE (lat. costa „coastă“ şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia unei coaste. COSTOTOMIE (lat. costa „coastă“ şi gr. tome „tăiere“). Secţionarea chirurgicală a unei coaste. COXALGIE (lat. coxa „coapsă“; gr. a/gos „durere“). 105 CRANIOSTENOZĂ Durere localizată la şold. Termen impropriu folosit pentru tuberculoza articulaţiei şoldului (articulaţia coxofemurală). COXARTROZĂ (lat. coxa „coapsă“, gr. arthron „încheietură“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Artroză a coapsei (alterarea distructivă a cartilagiilor sau fibro-cartilagiilor articulaţiei şoldului). Poate fi primitivă făcând parte din reumatisme degenerative care apar după 40 de ani sau poate fi secundară unei malformaţii congenitale a şoldului; unei artrite. Coxartroza se manifestă prin dureri la mers şi limitarea mobilizării şoldului. COXITĂ (lat. coxa „coapsă“ şi -ita „inflamaţie“). Artrita coxofemurală (inflamaţia articulaţiei coxofemurale). COXOFEMURAL Care se referă la articulaţia şoldului - între osul iliac (coxal) şi femur. CRAMPĂ (ir. crampe). 1. Contracţie involuntară şi dureroasă a unui muşchi sau grup de muşchi de durată relativ scurtă şi cu revenire spontană la normal. 2. Orice durere de tip spasmodic: crampă intestinală, crampă a stomacului. Crampă musculară: sin cârcel. CRANIECTOMIE (gr. kranion „craniu“ şi ektome „excizie“). Rezecţia unui fragment cranian. CRANIOGRAFIE (gr. kranion „craniu“ şi graphein „a scrie“). Radiografia craniului. CRANIOCLAZIE (gr. kranion „craniu“ şi klasis „ruptură“). Intervenţie obstetricală care reduce diametrele bolţii craniului la fătul mort, prin zdrobirea cu ajutorul unui instrument numit cranioclast pentru extragerea lui pe cale pelvigenitală. CRANIOMALACIE (gr. kranion „craniu“ şi ma/akia „înmuiere“). Ramolirea unor zone ale craniului, din cauza unei întârzieri ale osificării; înmuierea oaselor craniului. Se întâlneşte mai ales în rahitismul sugarului. V. cranio-tabes. CRANIOPLASTIE (gr. kranion „craniu“şip/assein „a forma“). înlocuirea unui defect osos al bolţii craniene cu material osos prelevat din apropiere sau de la distanţă. (Orice operaţie plastică practicată pe craniu). CRANIOSTENOZĂ (gr. kranion „craniu“ şi stenosis „strictură“). Osificare precoce a uneia sau mai multor suturi craniene, înainte sau după naştere, ceea ce CRANIOTABES 106 duce la imposibilitatea dezvoltării normale a creerului. CRANIOTABES (gr. kranion „craniu“ şi tabes „topire“, „boală care macină“). Tulburare de osificare a craniului, caracterizată prin zone de ramolisment osos, perceptibile la palpare. Sin. craniomalacie. CRANIOTOMIE (gr. kranion „craniu“ şi tome „tăiere“). Operaţie care constă în deschiderea pe cale chirurgicală a craniului: la adult în scopul explorării conţinutului cranian (leziuni sau tumori cerebrale); la făt mort sau în caz de hidrocefalie, deschiderea sau perforarea craniului fetal, pentru a facilita extracţia sa. Sin. cefalotomie. CREATOREE. Eliminare exagerată de protide în materiile fecale. CREPITAŢIE (lat. crepitare „a pârâi“). Zgomot specific, sec - asemănător frecării părului între degete - uneori perceptibil şi prin aplicarea mâinii pe torace. V. ral. cre-pitant. Crepitaţie gazoasă: semn palpator şi ascultător realizat de infiltrarea cu aer a ţesutului lax subcutanat (emfizem subcutanat). Crepitaţie osoasă: zgomot special produs prin frecarea a două fragmente ale unui os fracturat. CRIALGEZIE (gr. krios „frig“ şi algos „durere“). Senzaţie dureroasă la aplicare de rece. CRIANESTEZIE (gr. krios „frig“; an „lipsit de“ şi aisthesis „percepere“). Anestezia locală a pielii, cu ajutorul unei substanţe refrigerente. CRICOIDECTOMIE. Ablaţia chirurgicală a cartilajului cricoid. CRICOTIREOTOMIE sau CRICOTIROIDOTOMIE. Incizie practicată între cartilajele cricoid şi tiroid. CRICOTOMIE. Incizia cartilajului cricoid. CRIESTEZIE (gr. krios „frig“ şi aisthesis „percepere“). Sensibilitate exagerată la frig. CRIO. Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu frigul. CRIOCAUTER. Aparat pentru efectuarea cauterizărilor: instrument care foloseşte zăpada carbonică pentru tratamentul prin frig a unor afecţiuni cutanate (ex. angioamele). CRIOGLOBULINE. Proteine care precipită spontan prin răcire. CRIOPATIE (gr. krios „frig“ şi pathos „boală“). 107 CROMOZOM Orice afecţiune provocată de frig; de contactul cu corpuri reci. CRIOTERAPIE (gr. krios „frig“ şi therapeia „tratament“). Metodă de tratament care foloseşte temperaturi foarte scăzute - prin duşuri, băi reci, aplicaţii locale de gheaţă, de zăpadă carbonică, de clorură de etil. CRIPTORHIDIE (gr. kryptos „ascuns“ şi orchis „testicol“). Malformaţie congenitală caracterizată prin absenţa testiculelor în scrot din cauza rămânerii lor în cavitatea abdominală. Sin. ecto-pie testiculară. CRISTALIN. „Lentilă“ a ochiului, situată în spatele irisului şi în faţa corpului vitros. Constituie unul dintre mediile transparente şi un organ al acomodării. Opacifierea cristalinului produce cataracta. CRIZOTERAPIE (gr. chrysos „aur“ şi therapia „tratament“). Utilizarea sărurilor de aur în terapeutică (în reumatism cronic). Sin. auroterapie. CROHN (boala lui Crohn). Afecţiune inflamatorie a intestinului de cauze necunoscute cu localizare mai ales în partea terminală a ileonului. Se manifestă prin durere abdominală, însoţită adesea de diaree inter- mitentă, leziuni anale, slăbire în greutate, astenie. Radiologie boala se caracterizează printr-o strâmtoare neregulată a lume-nului intestinal. CROMATOPSIE (gr. chroma „culoare“ şi opsis „vedere“). Tulburare a vederii caracterizată prin impresie subiectivă de a vedea culorile: percepe culori care nu corespund realităţii sau vede colorat obiecte incolore. Apare în unele intoxicaţii sau în afecţiuni ale centrilor optici. CROMATOSCOPIE. 1. Determinarea capacităţii de percepere a culorilor. 2. Probă funcţională renală bazată pe eliminarea prin urină a unei substanţe colorate, administrată în prealabil pe cale bucală sau intravenoasă. V. proba cu fenolsulfonftaleină. CROMOZOM (gr. chroma „culoare“ şi soma „corpuscu/“). Element structural (de obicei filiform) situat în nucleul tuturor celulelor vii. Cromozomii sunt constituiţi în esenţă din ADN (acid dezoxiribonucleic) şi sunt suportul caracterelor genetice proprii speciei (suportul eredităţii; suportul genelor). Numărul cromozomilor este fix pentru fiecare CRONAXIE 108 specie animală sau vegetală: la om numărul cromozomilor este de 46 (23 perechi). Există două feluri de cromozomi: autozomii şi heterocromozomii. Cromozomii omologi sunt cei doi cromozomi perechi, sunt asemănători ca formă şi funcţie dar de origini diferite - unul matern şi altul patern. în celula umană sunt 22 perechi de cromozomi identici (autozomii) care nu sunt legaţi de sex. Perechea a 23-a reprezintă cromozomii sexuali X şi Y (heterocromozomi, gomozomi) responsabili de diferenţierea între sexe: · cromozom sexual X -care poate fi asociat unui cromozom omolog identic (formând perechea XX) la femeie sau unui cromozom Y (formând perechea XY) la bărbat · cromozomul sexual Y este caracteristic sexului masculin. CRONAXIE (gr. chronos „timp“ şi axia „valoare“). Determinarea timpului minim necesar stimulării unui nerv, a unui muşchi sau a unui centru nervos. Cronaxia face parte din electrodiagnostic. CROSECTOMIE. Rezecţia crosei venei safene interne pentru trata- mentul chirurgical al varicelor membrelor inferioare. CRUP (fr. engl. croup). Obstrucţie laringiană de etiologii variate. Laringită difterică prezentând complicaţii respiratorii cu dispnee şi asfixie din cauza falselor membrane din laringe şi a unui edem accentuat. CRURAL. Care se referă la coapsă. CULDOSCOPIE. Metodă de examinare vizuală a cavităţii pel-viene (a micului bazin) cu ajutorul unui endoscop introdus în vagin în fundul de sac Douglas. V. celioscopie. CULDOTOMIE. Incizia fundului de sac Douglas. CULTURĂ MICROBIANĂ. în bactériologie, procedeu de laborator care constă din însămân-ţarea unei mici cantităţi de microorganisme, într-un mediu de cultură pentru a obţine multiplicarea lor. Acest cuvânt desemnează totodată şi ansamblul de microorganisme astfel obţinut. CUNILINCŢIE (lat. cunnus „vulvă“şi iinguere „a Unge“). Aberaţie sexuală constând din satisfacerea erotică obţinută prin lincţiunea organelor genitale feminine. 109 CUSPIDĂ CURARA. Substanţă toxică vegetală cu acţiune paralizantă. Derivaţii sintetici de curară sau curarizante sunt foarte utilizaţi în anestezie pentru relaxarea musculaturii. Se foloseşte şi în stări de contractură, de spasme arteriale etc. CURARIZANT. Se spune despre orice substanţă/medicament care are proprietăţile paralizante ale curarei şi care blochează transmiterea neuromusculară: împiedică transmiterea influxului nervos între nerv şi muşchi. CURBATURĂ (fr. courbature). Dureri musculare prédominent la nivelul membrelor sau generalizate însoţite de oboseală, ce apar mai ales în cursul unor boli virale (gripă). CURIE. Unitate^ de măsură a radioactivităţii. în practică se utilizează submultipli: milicurie (mCI), microcurie (jllCI). CURIETERAPIE. Tratament cu izotopi radioactivi. CUSHING (sindrom Cushing). Ansamblu de tulburări provocate prin hiperfuncţia corticosupra-renalei, în principal prin hiper-producţie de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. Sindromul Cushing poate fi provocat: Cushing - Sindrom Cushing - fie din cauza unei tumori benigne sau maligne a corticosu-prarenalei; - fie din cauza unei stimulări excesive de către hormonul ACTH provocat de o tumoră hipofizară care produce la nivelul suprarenalei o hiperplazie şi o hiper-secreţie. ^ CUSPIDĂ (lat. cuspis „vârf“). 1. Mică protuberanţă pe suprafaţa ocluzală a unui dinte. 2. Structura lamelară, termen aplicat mai ales fiecăreia dintre valvulele atrioventriculare ale inimii. CUT1REACŢIE_________________ CUTIREACŢIE (lat cutis „piele“ şi fr. reaction). Intradermoreacţia. Test cutanat constând dintr-o reacţie cutanată inflamatorie sau iritativă produsă după introducerea în organism, prin sacrificare sau injecţie intra-dermică a unor substanţe (aler-gene, toxine microbiene, produşi microbieni, proteine animale sau ______________________________110 vegetale etc.) la care persoana respectivă ar putea fi sensibilizată. Se obţin astfel informaţii asupra stării de imunitate sau de sensibilitate faţă de o maladie. Se practică: cutireacţie latuberculina (V. reacţia Mantoux, Pirquet); cu toxina difterică (reacţia Schick); cu toxina de streptococ (reacţia Dick); în afecţiuni alergice. DACNOMANIE (gr. daknein „a ucide* şi mania „nebunie“). Impuls patologic de a ucide. DACRIO (gr. dakryon „lacrimă“). Prefix indicând o relaţie cu lacrimile sau aparatul Jacrimal. DACRIOADENITĂ (gr. dakryon „lacrimă“, aden „glandă“ şi -ită "jnflamaţie“). Inflamaţia glandei lacrimale. Se manifestă prin umflarea părţii externe a pleoapei superioare care devine roşie şi dureroasă. Dacrioadenită DACRIOCISTECTOMIE (gr. dakryon „lacrimă“, kystis „sac“ şi ektome „excizie“). Extirparea sacului lacrimal. DACRIOCISTITĂ (gr. dakryon „lacrimă“, kystis „sac“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia sacului lacrimal. Se manifestă prin umflarea roşie, dureroasă a unghiului intern al ochiului şi lăcrimare. DACRIOGEN (gr. dakryon „lacrimă“, gennan „a forma“, „a genera“). Care favorizează secreţia lacrimală. V. lacrimogen. DACRIOLIT (gr. dakryon „lacrimă“ şi lithos „piatră“). Calcul lacrimal (în canalele lacrimale). DACRIOPS (gr. dakryon „lacrimă“ şi ops „ochi“). Chist al porţiunii palpebrale a glandei lacrimale. DACTILITĂ (gr. daktylos „deget“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia unui deget de la mâini sau de la picioare. DACTILOFAZIE (gr. daktylos „deget“ şi phasis „vorbire“). Procedeu folosit de surdomuţi pentru a comunica între ei prin mişcări convenţionale ale degetelor. DACTILOGRAMĂ 112 DACTILOGRAMĂ (gr. daktylos „deget“ şi gramma „notare“). 1. Document conţinând amprentă lăsată de un deget uns cu cerneală, pe o foaie de hârtie. 2. Text bătut la maşină. DACTILOSCOPIE (gr. daktylos „deget“, skopein „a vedea“). Studiul amprentelor digitale în vederea identificării individuale. DALTONISM. Tulburare de vedere (discromatopsie) care constă în abolirea perceperii unor culori, cel mai adesea verdele şi roşul; nu poate deosebi verdele de roşu. Defecţiune congenitală, în sens larg, orice anomalie a perceperii vizuale a culorilor. Dalton John - chimist şi fizician englez a descris această anomalie. DAMOISEAU (curba). Curbă cu vârful în axilă şi concavitatea inferioară care delimitează un revărsat pleural. DE GRAAF (foliculul). 1. Sin. foliculul ovarian. 2. Semnul - asinergic oculopal-pebrală în hipertiroidie. DEBILITATE (lat. debilitas). Lipsa de forţă, slăbiciune. Debilitate mentală - forma cea mai uşoară de oligofrenie, bolna- vul are o capacitate mintală redusă, insuficienţa dezvoltării inteligenţei, tulburări de judecată şi dificultate în adaptarea la situaţii noi. Este primul grad de arieraţie mentală. DEBIT CARDIAC. Cantitatea de sânge expulzată de fiecare ventricul într-un minut. Fiecare contracţie (sistola) expulzează aproximativ 70-80 ml de sânge. înmulţind debitul sistolic cu frecvenţa cardiacă obţinem debitul cardiac. Valorile medii variază între 4,5 litri şi 6 litri/minut. Normal debitul ventricular drept şi stâng sunt identice. DEBIT SISTOLIC. Cantitatea de sânge expulzată la fiecare sistolă ventriculară. Valorile normale oscilează între 80-90 ml. DEBIT URINAR. Cantitatea de urină eliminată de rinichi într-o unitate de timp. DEBRIDARE (fr. debridement). 1. Secţionarea sau excizia bri-delor, aderenţelor care comprimă ţesuturile sau organele sau care incomodează circulaţia. 2. Se mai spune despre manevra chirurgicală de deschidere largă a unei plăgi, a unui focar purulent. 113 DECOMPENSARE DECALCIFICARE sin. DECALCIFIERE (lat. de „din“, „separare“ şi calx „var“). Diminuarea cantităţii de calciu conţinut în organism în special a ţesutului osos (demineralizare osoasă). DECALOTARE. Manevra de descoperire, de degajare a glan-dului penisului, trăgând prepuţul (repliul cutanat) spre baza penisului. DECANULARE (lat. de „din“, „separare" cannula, dim. de ia canna „trestie“, „fluier“). îndepărtarea canulei traheale plasată temporar, după o traheo-tomie. DECAPSULARE (lat. de „din“, „separare“ şi capsulă „cutie mică“). îndepărtarea capsulei unui organ. DECEREBRARE (lat. de „din“ şi cerebrum „creier mare“). Distrugerea creierului; secţionarea trunchiului cerebral. Rigiditate de decerebrare, sindrom neurologic caracterizat prin rigiditate şi creşterea tonusului muscular care apare în urma secţionării sau lezării trunchiului cerebral. DECES (lat. decessus). Moartea unei persoane. încetarea definitivă a tuturor funcţiilor vitale ale organismului. Dispariţia oricărui semn de viaţă. DECLIV (lat. de „din ", clivus „înclinat“, „pantă“). Situat la bază. 1. înclinat. Ex. poziţia declivă a corpului. 2. Punctul decliv - este punctul cel mai de jos al unei cavităţi, al unei plăgi, a unei colecţii lichi-diene, a unei părţi a corpului. DECOCT (lat. decoquere „a fierbe“). Lichid în care s-a fiert un anumit preparat, o substanţă vegetală, în vederea extracţiei principiilor active din acea substanţă. Lichidul astfel obţinut este un decoct. DECOLARE, (lat. decolare „a luneca“). Manevră de separare a unui ţesut sau organ de regiunea anatomică la care aderă în mod normal. Ex. decolaj epifizar, decolajul retinei, decolajul placentei (dezlipirea placentei). DECOMPENSARE (lat. de „din“ şi compensare „a compensa“). Se spune despre o afecţiune care intră într-un stadiu în care mecanismele compensatorii nu mai sunt capabile să împiedice apariţia unor tulburări funcţionale sau metabolice (ruperea echili- DECONTAMINARE 114 brului care a realizat compensarea). Ex. se spune despre o cardiopatie că este „decompensată“ atunci când o leziune a val-vulelor nu mai poate fi compensată printr-un efort suplimentar al muşchiului cardiac, din cauza epuizării acestuia. DECONTAMINARE (de „separare“ şi contaminare „a pune în contact“). îndepărtarea unui factor contaminant. Decontaminare radioactivă reducerea sau îndepărtarea de materii radioactive de pe o construcţie, un spaţiu descoperit, un obiect sau o persoană. DECREPITUDINE. Stare de decădere totală; ultimul stadiu al senilităţii. DECUBIT (lat. decumbere „a se culca“). Atitudinea persoanei/corpului în poziţie culcat pe un plan orizontal. Persoana poate sta întinsă pe spate = decubit dorsal (D.D.); pe burtă = decubit ventral (D.V.); culcat pe flanc = decubit lateral (D.L.) drept sau stâng. DEFECARE (lat. defaecare „a curaţi“, „a purifica“). 1. Eliminarea materiilor fecale pe cale naturală, rectală, prin anus. 2. în chimie, eliminarea impurităţilor dintr-o soluţie. DEFECTOLOGIE (lat. defectus „defect“; gr. logos „ştiinţă“). Sin. pedagogie specială; medico-pedagogie. Ramură specială a pedagogiei, având ca obiect educarea şi reeducarea deficienţilor senzoriali şi mintali; orbi, surdomuţi, înapoiaţi mintal etc. DEFERENT (lat. deferens „care duce mai departe“). Care conduce spre exterior. Ex. canal deferent (calea de excreţie a spermei). DEFERENTITĂ (lat. deferens „care duce mai departe“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia canalului deferent. DEFERVESCENT (lat deferves-cere „a înceta să fiarbă“). Perioada de descreştere a febrei, în cursul (evoluţia) unei boli febrile. DEFIBRILARE. Defibriiaţie cardiacă. Suprimarea unei fibrilaţii ventriculare printr-o descărcare electrică (şoc electric) în regiunea inimii cu un aparat numit defibrilator. DEFICIT IMUNITAR (lat. deficere „a pierde“ şi immunis „scutit“, „apărat“). Insuficienţa mijloacelor naturale de apărare ale organismului. Defect al sistemului imunitar, 115 DEGETE HIPOCRATICE diminuă apărarea organismului contra infecţiilor. Deficit imunitar dobândit - sin. SIDA. DEFLORARE (lat. defloratio). Ruperea membranei himenului; se produce, de obicei, în timpul primului raport sexual. DEFULARE. Acţiunea prin care se readuc în conştient emoţiile, ideile, amintirile, sentimentele care până atunci au fost menţinute în subconştient (refulate); eliberarea şi exteriorizarea conştientă a tendinţelor şi sentimentelor, până atunci refulate în subconştient, exprimându-le în cursul şedinţelor de psihanaliză. DEGENERAT. Individ a cărui costituţie fizică şi mentală prezintă o decădere; anomalii sau insuficienţe marcante. Tulburările psihice pot duce până la idioţie. DEGENERESCENTĂ (lat. degenerare „a degenera“). 1. Transformarea distructivă (degradare) a unui ţesut, celule, organ etc., ducând la alterarea lor funcţională. 2. Degenerescenţă mentală. Deteriorare mentală sau morală. DEGERĂTURĂ (lat. degerare „a degera“). Leziune produsă sub infleuenţa frigului mai ales a unor extremităţi ale corpului (nas, urechi, degete). Pot fi de diverse intensităţi: gradul I, eritem uşor, edem, prurit local foarte supărător; gradul II, Degerătura degetelor de la picioare cu gangrena flictene, vezicule cu conţinut clar sau sanguinolent; gradul III -necroze; gradul IV - necroze întinse în profunzime, gangrenă uscată (ischemică). DEGETE HIPOCRATICE (lat. digitus). Modificări ale degetelor caracterizate prin: • deformaţie în „băţ de toboşar“ a ultimei falange privind părţile moi (care se îngroaşă) DEGLUTIŢIE_____________________ • modificări ale unghiilor care devin convexe, luând formă de „sticlă de ceasornic“. DEGLUTIŢIE (lat deglutiţie „a înghiţi“). Actul de înghiţire. Ansamblul de fenomene care asigură trecerea bolului alimentar din gură în farin-ge apoi în esofag şi prin cardia, ajunge în stomac. Deglutiţia comportă 4 timpi: 1. timpul bucal 2. timpul faringian 3. timpul esofagian 4. timpul cardial (trecerea bolului alimentar în stomac). Timpul bucal (trecerea din gură în faringe) se execută voluntar. Ultimii trei timpi se execută în mod reflex. DEHISCENŢĂ (lat dehiscere „a se desface ). 1. Separare naturală. Ex. dehis-cenţa unui ovul din ovar. 2. Dehiscent: (colul) = deschis. DEJECŢIE (lat. deiectio „îndepărtare“, „evacuare“). Eliminarea excrementelor (materiile fecale). DELEŢIE (lat. deletio „distrugere“). Termen în genetică definind pierderea un fragment dintr-un cromozom. Deleţia se manifestă prin malformaţii congenitale. ___________________________116 DELICT (lat delictum). Faptă ce constituie o încălcare a unei dispoziţii din legea penală şi care se pedepseşte cu închisoare sau amendă penală. DELINCVENTĂ. 1. Ansamblu de infracţiuni (fapte socialmente periculoase) prevăzute şi pedepsite prin legea penală. 2. Conduită caracterizată prin acte repetate contrare legii, moralei sau moravurilor. DELINOTTE (OPERAŢIE). Tehnică de suspensie a colului vezi-cal, pentru corijarea unei incontinenţe de urină la femeie. (Delinotte Pierre, urolog francez 1906-1964). DELIR (lat. delirium „aiurare“). Tulburare de fond a gândirii manifestată prin idei şi credinţe absurde, fără raport cu realitatea; prin halucinaţii (vizuale, auditive), iluzii, agitaţie fizică, incoerenţă; prin dezorientare în timp şi spaţiu, stare de confuzie mentală, însoţită de tulburări de conştiinţă şi excitaţie psihomotorie. DELIRIUM TREMENS (lat delirium „aiurare“ şi tremor „tre-murătură“). Complicaţie nervoasă acută în alcoolism cronic. Survine la 117 DENTINĂ alcoolicii cronici declanşat de un exces sau de o stopare bruscă a băuturii, un traumatism sau o intervenţie chirurgicală. Se manifestă prin confuzie mentală, halucinaţii vizuale, asociate uneori cu halucinaţii olfactive sau auditive, agitaţie, tremurături generalizate, transpiraţii abundente şi uneori febră. DELIVRENŢĂ (lat. de „din“ „separare“ şi liberare „a elibera“). Expulzia sau extracţia placentei şi a membranelor fetale din căile genitale, după expulzarea fătului. DEMENŢĂ. 1. lat. dementia; 2. lat. de „fără“ şi mens, -tis „minte“. Slăbirea facultăţilor mentale (în general lent şi progresiv) caracterizată prin deteriorarea sau pierderea ireversibilă a funcţiilor intelectuale (memoria, capacitatea cognitivă şi de învăţare, atenţia şi înţelegerea, raţionamentul) asociate cu tulburări emoţionale (indiferenţă, apatie etc.). Sin. alienaţie mentală. DEMINERALIZARE. Pierderea sau scăderea constituenţilor minerali ai organismului. Eliminare crescută în general prin urină -de substanţe minerale conţinute în ţesuturile organismului (ex. calciul şi fosforul din os). DEMOGRAFIE (gr. demos „populaţie“ şi graphein „a scrie“). Ştiinţa care se ocupă cu studiul populaţiei, cantitativ, densitate şi structura unei populaţii, ca urmare a natalităţii şi mortalităţii sau deplasărilor populaţiei şi factorii social-economici care le influenţează. DENDRITĂ (gr. dendron „arbore“). Prelungirea citoplasmei neuronului (celulă nervoasă) care transportă influxul nervos centripet, adică spre corpul celulei. DENTI, DENTO (lat. dens, dentis „dinte“). Prefix care introduce în termenii compuşi noţiunea de dinte. DENTICUL (lat. denticulus „dinte mic“). Dinte pitic supranumerar. DENTINĂ (lat. dens „dinte“). Ţesut dentar care alcătuieşte partea principală a dintelui (coroană dentară şi rădăcină) format dintr-o substanţă fundamentală impregnată cu săruri de calciu. Dentina coroanei este acoperită de smalţ, iar cea a rădăcinii de ciment. Sin. ivoriu. DENTIŢIE 118 DENTIŢIE (lat. dentitio). Formarea şi apariţia dinţilor pe arcadele dentare = este erupţia dinţilor. A nu se confunda cu dantura care constituie ansamblul de dinţi. Formula dentară la adult este: molari 6/6; premolari 4/4; canini 2/2; incisivi 4/4. DENTOM (lat dens, dentis, „dinte“ şi gr. -orna „umflătură“). Tumoră benignă constituită din ţesut dentar (ivoriu, ciment, smalţ). Sin. odontom, paraden-tom. DENUDARE (lat. denudo „a dezveli“). Punerea în evidenţă sau descoperirea unei formaţiuni anatomice (venă, organ, ţesut). Denudarea se poate face printr-o simplă incizie sau printr-o operaţie mai complicată în cazul unui organ mai profund. DEONTOLOGIE MEDICALĂ (gr. deon „obligaţie“, „ceea ce se cade“ şi logos „studiu“, „ştiinţă“). Ansamblul de reguli morale profesionale care revin personalului medical, impun conduita practicianului şi care indică calea de urmat într-o circumstanţă dată. Studiul obligaţiilor personalului medical faţă de pacient, colegi, colaboratori, faţă de colecti- vitate şi de stat, precum şi al drepturilor profesionale, morale şi materiale stabilite prin legi scrise şi nescrise prin tradiţie, educaţie, experienţă şi conştiinţă. DEPARAZITARE (lat de „fără“ şi parasitus „parazit). Distrugerea prin diferite mijloace a ectoparaziţilor omului şi animalelor. DEPENDENTĂ (pendere „a atârna“). 1. Stare de subordonare, în care existenţa unui element este condiţionat de un altul. 2. Stare care rezultă după administrarea repetată a unor droguri sau derivaţi, a unor medicamente, caracterizată prin nevoia de a continua cu doze crescute (dependenţă de droguri, dependenţă alcoolică, de medicamente etc.). întreruperea sau scăderea dozelor provoacă apariţia simpto-melor de abstinenţă. 3. în nursing (noul cadru conceptual al profesiei de asistent medical) dependenţa este definită astfel: „Incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a îndeplini singur, fără ajutorul unei alte persoane, acţiuni care să-i permită un nivel acceptabil \n satisfacerea nevoilor fundamen- 119 DERMATOFIBROM tale astfel încât să fie independent“. Precizare: Se consideră că este eronat să calificăm pacientul „dependent“, de aceea este preferabil să se spună „problema de dependenţă“ a pacientului. Manifestarea de dependenţă: este un semn observabil al unei incapacităţi a persoanei de a-şi rezolva problema de dependenţă. Ex. escara de decubit. DEPERSONALIZARE (lat de „fără", „separare“ şi persona „caracter", „personalitate“). Stare caracterizată prin alterare a conştiinţei propriei persoane; impresia de a nu fi tu însuţi, fie că este vorba de corp, psihic, sentimente, idei. Sin. dedublarea personalităţii. DEPILARE (lat. depilare „a depila“). Căderea perilor (de pe corp) sau a părului spontan (v. alopecie) sau provocată prin depilator (sin. epilator) = care poate scoate ori distruge firele de păr prin diferite procedee sau prin preparate chimice. DEPLETIV. 1. Care provoacă depleţie. 2. Care diminuă cantitatea de sânge (sau masa de lichide) din organism. DEPLEŢIE. 1. Scăderea unui lichid organic conţinut într-o cavitate sau organ. 2. Eliminarea excesivă a unor constituenţi esenţiali ai organismului (apă, electroliţi etc.). DEPRESIE. Stare mentală caracterizată printr-o cădere a tonusului neuropsihic; stare de melancolie, tristeţe. DEPRIMAT. Care are o stare de depresie. DEPURATIV. Care purifică organismul; care favorizează eliminarea toxinelor. DERATIZARE. Totalitatea procedeelor folosite pentru prevenirea şi distrugerea rozătoarelor care au rol în transmiterea bolilor in-fecţioase (şoareci, şobolani etc.) DERM (gr. derma „piele“). DERMATITĂ (gr. derma „piele şi -ita „inflamafie“). 1. Afecţiuni cutanate afectând dermul şi epidermul: inflamaţia pielii. Sin. dermită. 2. în sens mai larg, afecţiune cutanată care nu este neapărat inflamatorie. DERMATOFIBROM (gr. derma „piele“; lat. fibra „fibră“ şi gr. -orna „umflătură“). Tumoră fibroasă (fibrom) al pielii. DERMATOFIBROSARCOM 120 DERMATOFIBROSARCOM (gr. derma „piele“ lat. fibra „fibră“; gr. sarx „carne“ şi -oma „umflătură“). Tumoră fibroasă de origine conjunctivă cu malignitate mai redusă. DERMATOFIT (gr. derma „piele“, phyton „plantă“). Ciupercă ce parazitează pielea sau anexele pielii (fanerele: unghii, păr). DERMATOFIŢIE (gr. derma „piele“, phyton „plantă“). Infecţie a pielii cauzată de ciuperci parazite numite dermatofite. Sin. dermatomicoză. DERMATOMICOZĂ (gr. derma „piele“; mykes „ciupercă“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Sin. dermatofiţie. DERMATOMIOM (gr. derma „piele“, mys, myos „muşchi“ şi -oma „umflătură“). Miom (tumoră benignă) al pielii dezvoltat din fibrele musculare netede. Dermatomioamele sunt mici noduli, dureroşi la presiune adesea multipli şi apar în pusee (ex. la sâni). Sin. leiomiom, miom cutanat. DERMATOMIOZITĂ (gr. derma „piele“, mys „muşchi“ şi -ita „infiamaţie“). Afecţiuni de cauze necunoscute afectând în mod electiv pielea şi muşchii striaţi. Se manifestă prin erupţii cutanate eritematoase (placarde roşietice) asociate cu edem, dur şi dureros la presiune, al muşchilor subiacenţi şi al ţesutului celular subcutanat. DERMATOSCLEROZĂ (gr. derma, dermato „piele“ şi skle-rosis „întărire“). Scleroză cutanată - caracterizată prin îngroşarea şi induraţia pielii şi a ţesutului celular subcutanat, cu pierderea elasticităţii acestora. Apare în plăci, în benzi, în picătură (gutată: sub formă de elemente lenticulare) sau difuz. DERMATOZĂ (gr. derma „piele“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Denumire generică pentru afecţiunile pielii. Sin. dermatopatie. DERMATOZOONOZĂ (gr. dermato „piele“, zoon „anima!“ şi nosos „boală“). Denumire generică pentru bolile de piele provocate de paraziţi animali. DERMECTOMIE (gr. derma „piele“ şi ektome „excizie“). Excizia unei porţiuni din piele. DERMITĂ (gr. derma „piele“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia dermului (pielii). Sin. dermatită. 121 DESHIDRATARE DERMOTROPISM (gr. dermo „piele“, tropos „întoarcere“). Calitatea pe care o prezintă unele microorganisme de a se fixa pe tegumente şi mucoase din cauza uneuafinităţi elective. DEROTAŢIE. Intervenţie chirurgicală în ortopedie care constă în corijarea atitudinii vicioase a unui membru în rotaţie internă (braţ, din cauza unei paralizii a plexului brahial; luxaţie congenitală a coapsei). DESAULT (aparat). 1. Bandaj pentru imobilizarea provizorie în leziunile claviculei şi umărului precum şi ca mijloc de imobilizare provizorie pentru fracturile braţului. 2. Aparat gipsat de imobilizare a braţului pe torace în cazul fracturii de claviculă. DESCUAMARE (lat desqua-mare „a rade solzii“). 1. Eliminarea păturii superficiale, cornoase a epidermului. Descua-marea normală superficială este invizibilă. Sin. Exfoliere. 2. în mod patologic atunci când se descuamează un strat cornos îngroşat consecutiv unei inflamaţii subiacente, descuamarea devine vizibilă sub formă de scuame. Ea succede adesea o boală eruptivă (scarlatină, ru-jeolă). DESENSIBILIZARE (fr. désensibiliser „a desensibiliza“). 1. Metodă de tratament prin care se ajunge la diminuarea sau înlăturarea stării de sensibilitate (alergie) a unor persoane faţă de diverse substanţe (agenţi infec-ţioşi sau alergici. Desensibilizarea poate fi specifică - atunci când alergenul este cunoscut - şi nespecifică-când alergenul este necunoscut. 2. Metoda de desensibilizare iniţiată de Besredka având drept scop evitarea tulburărilor de tip anafilactic la introducerea în organism de seruri imune (anti-difteric, antitetanic etc.). DESHIDRATARE (lat. dis = introduce în termeni un sens privativ şi gr. hydor „apă“). Stare patologică gravă rezultată în urma pierderii apei din organism. Diminuarea excesivă a apei din ţesuturi (sânge) poate fi din cauza aportului insuficient, transpiraţii excesive, vomismente, diaree etc. Sin. desicare. Deshidratarea poate fi extracelulară prin pierderea apei din sectorul interstiţial şi plasmatic şi poate fi deshidratare celulară - prin DESICATIV pierderea apei din celule, care este mai rară, izolată. DESICATIV. Se spune despre o substanţă care favorizează uscarea, deshidratarea sau care aplicată pe o plagă, absoarbe excesul de umiditate. DESICARE (lat. de „fără", „separare“ şi siccare „a seca“). Proces fizic de eliminare a apei. Sin. deshidratare. DESMODONT (peridonţiu) (gr. desmos „bandă“, „ligament“). Ansamblul ţesuturilor de susţinere care fixează dintele în alveola dentară. Sin. ligament alveolo-dentar, periodont. DETARTRAJ. Intervenţie care vizează îndepărtarea tartrului dentar. DETRESĂ. în medicină, stare patologică care se caracterizează prin slăbirea gravă a unor funcţii, cu ameninţarea vieţii dacă nu se intervine. Ex. detresă respiratorie, detresă cardiovasculară. DETRITUS (lat detere „a roade“, „a uza“). Rămăşiţe tisulare (celulare) mai mult sau mai puţin degradate, secundare necrobiozei şi necrozei, prezente în mod obişnuit în diferite focare (infecţioase şi neinfecţioase). ___________________________122 DETRUSOR (lat. detrudere „a împinge cu putere în j'os“). 1. Strat muscular al vezicii care contractându-se expulzează urina. 2. Muşchi care prin contracţie comprimă, îngustând şi golind o cavitate. DETUBAJ. înlăturarea unui tub de dren sau după intubaţie laringiană. DEVIRILIZARE. Atenuarea sau dispariţia caracterelor sexuale secundare masculine. Sin. demasculinizare. DEVITALIZARE (lat. de „fără“, vita „viaţă“). 1. Desfiinţarea intenţionată a funcţiilor vitale ale unui ţesut. 2. Distrugerea chimică intenţionată a pulpei dentare, elementul vital al dintelui. DEXTRALITATE. Dreptaci. DEXTRAN. Polizaharid cu greutate moleculară ridicată (substanţă macromoleculară) administrat în perfuzii ca înlocuitor de plasmă în caz de şoc, în hemoragii mari, pentru a corecta căderile tensionale. DEXTRO (lat. dexter „dreapta“). Prefix latin care introduce sensul: în partea dreaptă. 123 DEZORIENTARE DEXTROCARDIE (lat. dexter „dreapta“ şi gr. kardia „inimă“). Poziţia anormală a inimii în partea dreaptă a toracelui. Ea poate să fie congenitală (situs inversus) sau apărută în cursul vieţii (dobândită), fiind determinată de cauze care pot deplasa inima spre dreapta (o tumoră, o colecţie situate în partea stângă) sau atrasă spre dreapta în cazul unei atelectazii pulmonare sau simfize pleurale. DEXTROGASTRIE (lat. dexter „dreapta“ şi gr. gaster „stomac“). Inversarea poziţiei stomacului cu situarea acestuia în partea dreaptă a*abdomenului. DEXTROPOZIŢIE (lat. dexter „dreapta “ şi positio „aşezare “). Aşezarea în partea dreaptă a unui organ situat în mod obişnuit în partea stângă. DEZASIMILARE (dez. şi lat. assimilare „a face asemănător“). Proces metabolic prin care se realizează degradarea unei substanţe din organism în vederea eliminării ei prin intestin, rinichi sau plămâni. DEZINFECŢIE. (fr. desinfection). Distrugerea germenilor patogeni din mediul extern, de pe tegumente, obiecte etc. prin mijloace fizice (căldură uscată, umedă, radiaţii ultraviolete) sau chimice. DEZINSECŢIE (dez. şi lat. insecta „insecte“). Totalitatea procedeelor de prevenire şi distrugere a înmulţirii insectelor care au rol în transmiterea bolilor infecţioase (muşte, gândaci etc.). DEZINSERŢIE (dez. şi lat. insertare „a băga“, „a introduce“). Detaşarea traumatică sau chirurgicală de punctul de inserţie al unei aponevroze, muşchi, ligament sau tendon. DEZINVAGINARE (dez. şi lat. in „în“ şi vagina „teacă“). Reducerea unei invaginări. Ex. repunerea în situaţie normală a intestinului - într-un segment unde s-a produs invaginarea. DEZODORIZANT (dez. şi lat. odorari „a mirosi“). Se spune despre o substanţă capabilă să atenueze sau să îndepărteze mirosul neplăcut. DEZORIENTARE (fr. desorienter „a dezorienta“). în psihiatrie, pierderea capacităţii persoanei (bolnavului) de a stabili raportul dintre persoana sa, timpul, locul şi ambianţa în care se află. Dezorientarea în timp şi spaţiu: pierderea noţiunii de timp DEZVIRGINARE 124 (oră, zi, trecut, prezent, viitor) şi spaţiu. DEZVIRGINARE. Sin. Deflorare. Ruperea membranei himenale, în general, după primul contact sexual complet. DIABET (lat. gr. diabetes). Termen generic dat unor boli caracterizate prin poliurie (creşterea cantităţii de urină), însoţite de senzaţie de sete intensă. Cuvântul diabet folosit singur înseamnă diabet zaharat. Diabet zaharat, afecţiune cronică caracterizată prin poliurie cu polidipsie şi glicozurie persistentă şi hiperglicemie; este cauzată de insuficienţa producţiei de insulină de către pancreas. Diabet insipid, afecţiune caracterizată prin poliurie (emisiune abundentă de urină) cu densitate mică, sete intensă, fără glicozurie; este cauzată de un deficit de hormon antidiuretic hipofizar (vasopresină). DIAFOREZĂ (gr. diaphoresis). Denumire dată fenomenului de transpiraţie abundentă. DIAFRAGMĂ VAGINALĂ. Reprezintă o cupă de cauciuc în formă de dom cu o margine flexibilă. Atunci când este corect inserată în vagin, domul acoperă colul uterin. înaintea inserţiei, în interiorul diafragmei se pune cremă sau gel spermicid. DIAGNOSTIC (gr. dia „prin“, gnosis „cunoaştere“). Stabilirea naturii unei boli în urma unei anamneze; a simptomelor obiective şi subiective; rezultatelor de laborator şi a explorărilor funcţionale efectuate. Diagnostic clinic = stabilit la patul bolnavului ca urmare a examinării lui (anamneză, simptome etc.), fără a se recurge la laborator. Diagnostic biologic realizat prin culturi = d. bacteriologic; prin prelevări organice = d. anatomopatologi etc. Diagnostic radiologie - prin explorări radiologie. Diagnostic etiologic - determinarea cauzei unei boli. Diagnostic serologic - bazat pe cercetarea anticorpilor specifici. Diagnostic diferenţial - stabilirea naturii unei boli comparând simptomele prezente cu simptome asemănătoare în alte afecţiuni, în vederea înlăturării diverselor diagnostice apropiate. DIAGNOSTIC DE NURSING (de îngrijire). „Un enunţ care descrie clar o problemă de sănătate“). ROSALINDA ALFARO, „Applyng Nursing Diagnosis and Nursing 125_______________________________ Process“, J. B. LIPPINCOOT COMPANY, PHILADELPHIA, 1990. în 1990 este adoptată oficial definiţia diagnosticului de îngrijire (de nursing) de către Adunarea Generală NANDA (= North American Nursing Diagnosis Associations). „Enunţul unei judecăţi clinice asupra reacţiilor la problemele de sănătate prezente sau potenţiale, la evenimentele de viaţă ale unei persoane, ale unei familii sau ale unei colectivităţi“. („Le Diagnostic infirmier -Témoin du rôie propre de l’infirmière“. Amiec Cahier nr. 12, pg. 14).^ DIALIZĂ (gr. dia „prin“ şi iysis „dizolvare“). Separarea substanţelor cristalo-ide de cele coloide. Cristaloidele traversează uşor membranele (semipermeabile, poroase), coloi-dele greu sau deloc. Dializa se execută punând în contact două soluţii separate printr-o membrană permeabilă pentru apă, electroliţi şi molecule mici. Dializa este utilizată în scopul de a elimina deşeurile toxice acumulate în exces în sânge (de ex. ureea) şi pe care rinichiul bolnav ____________________DIAPEDEZĂ (insuficienţă renală) nu le poate excreta. V. Hemodializa. 1. Dializa peritoneală. Metodă de epuraţie extrarenală constând din introducerea în cavitatea peritoneală a unei soluţii uşor hipertonică - care antrenează substanţele toxice (în special ureea) din circulaţia sanguină, prin intermediul se-roasei peritoneale utilizată ca membrană dializantă. Procedura: cu ajutorul unui tub se introduce în cavitatea peritoneală lichidul de dializă care, după ce traversează suprafaţa endoteliului peritoneal, este îndepărtat prin alt tub, realizându-se astfel o irigare continuă şi prelungită a cavităţii peritoneale. 2. Hemodializă V. rinichi artificial. Este cea mai eficace metodă de epuraţie extrarenală. DIAPEDEZĂ (gr. diapedan „a ieşi pe alături“). Proprietatea pe care o au elementele figurate ale sângelui (în special leucocitele) de a trece prin pereţii vaselor capilare în ţesuturi, unde există acumulare de bacterii. Leucocitele odată ajunse la locul infecţiei înglobează bacteriile şi le digeră. DIAREE DIAREE (gr. dia „prin“ şi rhein „a curge“). Eliminarea prea rapidă şi frecventă de materii fecale lichide sau semiconsistente. Se caracterizează prin accelerarea tranzitului intestinal. DIARTROZĂ (gr. diarthrosis „articulaţie mobilă“). Articulaţie mobilă liberă care permite mişcări largi. DIASTAZĂ. 1. Termen vechi corespunzător noţiunii actuale de enzimă. 2. Se mai utilizează această denumire pentru enzima orzului (amilaza din bobul de orz). DIASTAZIS. îndepărtarea (separarea) anormală a două părţi anatomice normal unite sau articulate între ele. Sjn. disjuncţie. DIASTOLĂ (gr. diastole „dilatare“). Perioadă de relaxare a cavităţilor inimii în timpul căreia acestea se umplu cu sânge. Diastola urmează sistolei. Diastola auriculară (atrială) = perioada de relaxare şi umplere a cavităţilor atriale ale inimii. Diastola ventriculară = perioadă de relaxare şi umplere a cavităţilor ventriculare ale inimii. Folosit singur, termenul se referă la diastola ventriculară. _____________________________126 DIATERMIE (gr. dia „prin“ şi therme „căldură“). Tratament prin curent de înaltă frecvenţă: procedeu de încălzire locală a ţesuturilor, obţinut prin trecerea unui curent de înaltă frecvenţă între doi electrozi aplicaţi pe piele. Diatermia este eficace în tratamentul durerilor, artritelor, nevralgiilor, aderenţelor abdominale. Diatermocoagulare. Căldura produsă de o sursă electrică, suficientă pentru a coagula şi distruge anumite ţesuturi; coagulare tisulară realizată cu ajutorul diatermiei. DIATEZĂ (gr. diathesis „aşezare" „situare“). Predispoziţie constituţională sau ereditară de a contracta unele boli din cauza unei reactivităţi particulare (anormale) a ţesuturilor, organelor sistemului neuro-vegetativ etc. Diateză exsudativă = anomalie congenitală a organismului, apare mai ales la copii, caracterizată printr-o predispoziţie particulară a pielii, mucoaselor de a reacţiona la anumite noxe (mecanice, bacteriene, chimice etc.) prin fenomene alergice de tip exsudativ (eczemă, intertrigo, urticarie, catar rinofaringian etc.). 127 DILEMĂ Sin. diateză alergică. Diateză hemoragică. Stare morbidă caracterizată prin tendinţă la hemoragie (prin fragilitate vasculară sau tulburări de coagula-bilitate). DICROMAZIE (gr. dis „doi“ şi chroma „culoare“). Anomalie a simţului culorilor, în care ochiul nu percepe decât două din cele trei culori fundamentale (roşu, verde, albastru). Sin. dicromatism. DICROTISM (gr. dikrotos „bătaie dublă“). Perceperea unui puls dublu la o singură revoluţie cardiacă (o singură expulzje ventriculară). Se spune: puls dicrot. DIETĂ (gr. diaita „regim“). Regim alimentar care include, exclude sau limitează unele alimente sau băuturi. DIFORMITATE {lat. difformitas). 1. Malformaţie congenitală externă, foarte aparentă. 2. Formă sau atitudine anormală permanentă, poate fi congenitală sau dobândită. DIFTERIE (gr. diphtera „membrană“). Boală infecto-contagioasă severă cauzată de bacilul Klebs-Loeffler (Corynebacterium diphteriae) lo- calizată cel mai frecvent la nivelul nasofaringelui şi laringelui, caracterizată prin producerea de false membrane la acest nivel şi stare toxică generală din cauza unei toxine produsă de bacii. Prin fenomenele toxice generale produce complicaţii cardiace, neurologice, renale. DIFUZ. Care nu este bine limitat şi are tendinţă de a se extinde în regiunile vecine. DIGESTIE (lat. digestio). Proces prin care alimentele in-gerate sunt transformate în substanţe chimice asimilabile şi utilizabile de către celule. Digestia are loc în tubul digestiv (digestie gastrică; digestie intestinală). DILACERARE (lat. di/acerare „a rupe“, „a sfâşia“). Sfâşiere (disociere) a ţesuturilor însoţită de alterări distrofice din cauza unor procese traumatice, inflamatorii, supurative etc. DILATAŢIE (lat. dilatare „a întinde“, „a mări“). Procesul de relaxare a pereţilor unui organ cavitar sau tubular şi mărireacavităţii sau a lumenului. DILEMĂ (gr. di(s) „doi“; lemma „argument“). 1. Raţionament cuprinzând două premise contradictorii; însă fie- DINAMOMETRIE 128 care duce la aceeaşi concluzie (consecinţă). De aceea expresia „a fi în dilemă“ înseamnă a te afla într-o situaţie, în care orice acţiune întreprinsă duce la acelaşi rezultat. 2. Tulburare de voinţă din cauza căreia bolnavul nu poate lua prompt o hotărâre, rămânând timp îndelungat nehotărât, în faţa soluţiilor posibile din care trebuie să aleagă una. Dilema apare în psihastenie, nevroză astenică etc. DINAMOMETRIE. Măsurarea forţei musculare cu ajutorul unui dinamometru. DIOPTRIE (gr. dioptron „oglindă“). Unitate de măsură utilizată în optică, respectiv în oftalmologie pentru exprimarea caracteristicii de refracţie a lentilelor şi a ochiului. O lentilă de o dioptrie are distanţa focală 1 m. DIPLO (gr. diplous „dublu“). Prefix care introduce în termenii compuşi, sensul de dublu sau de două ori. DIPLACUZIE (gr. dip/ous „dublu“ şi akousis „auz“). Tulburare în perceperea înălţimii unui ton: perceperea aceluiaşi ton de ambele urechi, însă cu înălţimi diferite. DIPLEGIE (gr. di „doi“ şi piege „lovitură“). Paralizie bilaterală şi simetrică a celor două jumătăţi ale corpului (paralizia membrelor superioare, paralizia membrelor inferioare = paraplegie; paralizie facială = diplegia facială etc.) DIPLOPIE (gr. diplous „dubiu“ şi opsis „vedere“). Vedere dublă: perceperea a două imagini pentru acelaşi obiect (diplopie monoculară = vedere dublă cu un singur ochi; diplopie binoculară = vedere dublă cu ambii ochi; diplopie verticală, orizontală etc.). DIPLOSOMIE (gr. diplous „dublu“ şi soma „corp“). Malformaţie congenitală în care trunchiurile a doi feţi sunt unite între ele în unul sau mai multe puncte. Sin. disomia. DIPSOMANIE (gr. dipsa „sete“ şi mania „nebunie“). Tendinţă patologică de a consuma mari cantităţi de lichide - în special băuturi alcoolice. Survine în accese periodice şi intermitente. DIS- (gr. dys „greu“, „neplăcut“). 1. Prefix care introduce în termenii compuşi sensul de dificultate -tulburare ex. disfagie etc.). 129 DISCROMIE 2. Prefix exprimând ideea de separare (discontinuitate, disimilare etc.) (lat. dis „separat“, „lipsit“). DISARTRIE. V. Dizartrie. DISBAZIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi gr. basis „mers“). Tulburare a mersului: precipitat (tachibazie); paşi mărunţi (bra-chibazie). DISC (lat. discus „disc“). Organ sau structură anatomică circulară plată. DISC INTERVERTEBRAL (lat. „discus“). Disc fibrocartilaginos situat între două vertebre. Este format dintr-o porţiune fibroaşp periferică (fibre conjunctive) şi o porţiune centrală (nucleul pulpos). DISCAL. Care se referă la discul intervertebral (ex. hernie discală). DISCARTROZĂ (lat. discus; gr. arthron „articulaţie“ şi -oza „boală neinf/amatorie“). Proces degenerativ (artroză) a unuia sau mai multor discuri intervertebrale caracterizat în general printr-o tasare a spaţiului intervertebral şi prezenţe de osteofite (osteofit vertebral: sin. cioc de papagal). Discartroza poate fi localizată la oricare nivel al coloanei vertebrale (cervical, dorsal, lombar) şi se manifestă obişnuit, prin dureri vagi în regiunea afectată sau prin dureri mai vii, iradiate pe ramurile nervilor radiculari corespunzători. DISCECTOMIE (lat. discus „disc“ şi gr. ektome „excizie“). Extracţia totală sau parţială a unui disc intervertebral herniat. DISCOPATIE (lat. discus „disc“ şi gr. pathos „boală“). Afecţiune a discurilor intervertebrale. DISCORIE (iat. dis „neplăcut“, -tulburare - şi kore „pupila“). Deformarea pupilei. DISCRAZIE (gr. dys „neplăcut“ -tulburare - şi krasis „constituţie“). Stare patologică a umorilor din organism manifestată prin tulburări ale acestora. Azi se utilizează numai pentru a exprima unele tulburări de coagulabilitate sanguină. DISCROMATOPSIE (gr. dys „neplăcut“ - tulburare - şi chroma „culoare“). Imposibilitatea de a recunoaşte culorile (ex. daltonismul). DISCROMIE (gr. dys „neplăcut“-tulburare - şi chroma „culoare“). Termen generic folosit pentru devierea de la culoarea normală a ţesuturilor. DISECA 130 Discromie cutanată. Tulburare de pigmentare a pielii (coloraţie anormală) sin. Discromazie. DISECA. A separa, a disocia diferite elemente anatomice ale unei regiuni. DISECTAZIE. Dificultate de deschidere a unui canal, a unui sfinc-ter: dizectazia colului vezica/. DISECŢIE (lat. dissectio de la dissecare „a tăia“). Examinarea prin secţionare şi disociere a corpului sau a unei părţi a lui (disocierea elementelor anatomice). DISEMINARE (lat. disseminare „a împrăştia“). 1. Răspândirea germenilor infec-ţioşi într-un ţesut, organ sau în întreg organismul pe cale sanguină sau limfatică cu punct de plecare dintr-un focar iniţial. 2. Răspândirea în organism a celulelor canceroase, metasta-zante, cu punct de plecare dintr-un focar malign. DISFAGIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“şiphagein „a mânca“). Dificultatea de a înghiţi. DISFAZIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi phasis „vorbire“). Tulburări de vorbire. V. afazia. DISFONIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi phone „voce“). Tulburări ale emisiunii vocale, interesând înălţimea, intensitatea şi timbrul vocii. Se manifestă sub formă de răguşală, voce stinsă, voce aspră. DISFORIE (gr. dys „neplăcut“, „greu“ şi pherein „a purta“, „a comporta“). Tulburare a dispoziţiei (tristeţe, iritabilitate extremă, agresivitate) întâlnită de obicei la toxicomani. DISFUNCŢIE (gr. dys „greu“ şi lat. funcţia „muncă“, „activitate“). Perturbarea în funcţia unui organ, aparat sau sistem. DISGENEZIE (gr. dys „greu“ şi genesis „naştere“). Tulburare în dezvoltare. Ex. disgenezie gonadică: lipsa de dezvoltare a gonadelor. Sin. age-nezie gonadică. DISGRAVIDIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi lat. graviditas „graviditate“). Stare patologică specifică, determinată de sarcină. Este întâlnită uneori în primul trimestru de sarcină; disgravidie precoce, caracterizată prin vărsături incoercibile şi salivaţie abundentă, dar ea survine de obicei în ultimul trimestru de sarcină şi se manifestă prin triada simptomatică: hipertensiune arterială, pro- 131 DISLEXIE teinurie, edeme. Disgravidia poate evolua spre complicaţia majoră eclampsia: Disgravidie -sin. gestoză. DISHIDROZĂ (gr. dys „greu", „neplăcut“; hydor „apă“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Afecţiune cutanată a mâinilor şi a picioarelor caracterizată prin puseuri eruptive de vezicule şi mici descuamaţii circulare pe fondul unei hipersecreţii sudoripare. Etiologia este de obicei parazitară (epidermofitică, tricofitică sau candidozică), microbiană (streptococică) sau alergică. Se aseamănă cu eczema. DISIMULARE (lat dissimulare „a ascunde“, „a se preface“). 1. Atitudine patologică de mascare conştientă a unei boli în faţa familiei, a prietenilor; apare în special în stări depresive sau psihoze. Disimularea mai poate fi întâlnită în scop de sustragere de la un tratament obligatoriu, pentru obţinerea unui certificat medical. 2. în medicina legală: ascunderea unei boli, infirmităţi, urme de violenţă etc. DISJUNCŢIE (lat. disjunctio „separare“). Separarea elementelor anatomice care trebuie normal să fie alăturate (lipite). Ex. disjuncţia simfizei pubiene, disjuncţie sa-croiliacă etc. Disjuncţie: sin. diastazis. DISKINEZIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi kinesis „mişcare“). Proces patologic caracterizat prin perturbare a mişcărilor sau a mo-tilităţii unui organ de orice cauză: încordare, spasme, pareză etc. Poate avea localizări diferite: diskinezie biliară = tulburare motorie care împiedică eliminarea bilei din vezica biliară; diskinezie intestinală = tulburare a motilităţii intestinale (ex. colopatie funcţională cronică); diskinezie uterină = tulburare a dinamicii uterine în cursul travaliului. DISLALIE (gr. dys „greu“ şi lalein „a vorbi“). Imposibilitatea de a pronunţa anumite cuvinte (anumite sunete care compun cuvintele) cauzată de o leziune organică, malformaţie sau tulburare funcţională a organelor de fonaţie (limbă, buze, val palatin, dinţi, laringe). DISLEXIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi /exis „cuvânt“). Tulburare a capacităţii de citire, de înţelegere a cuvintelor scrise. Se manifestă prin erori, omisiuni, inversări de litere, silabe sau cifre DISLIPEMIE 132 (citeşte „ra“‘ pentru „ar", „asuma“ pentru „amuza“). Apare la copii oligofreni. DISLIPEMIE. Anomalie calitativă sau cantitativă a lipidelor din ser. DISLOCARE (lat dis „separare“ şi locare „a aşeza“). 1. Deplasarea între ele a părţilor care alcătuiesc o unitate, ex. dislocare de fragmente = deplasarea fragmentelor unei fracturi. 2. Deplasarea anormală a unui organ sau a unei părţi a corpului. Sin luxatie. DISMENOREE (gr. dys „greu“, „neplăcut“, men „lună“ şi rhein „a curge“). 1. Menstruaţie dureroasă. 2. Totalitatea tulburărilor generale care survin în timpul menstruaţie! sau o preced cu 1-2 zile. DISMETRIE (gr. dys „greu“ şi metron „măsură“). Incapacitatea de a regla (de a ghida) amplitudinea mişcărilor. Tulburarea se observă mai ales la mişcări comandate cu execuţie rapidă (probă deget-nas). Cauza: leziuni ale căilor sau centrilor nervoşi. DISMNEZIE (gr. dys „greu“, mneme „memorie“). Alteraţii ale memoriei: slăbirea memoriei de fixare, păstrare şi reproducere. DISMORFIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi morphe „formă“). Orice anomalie de ordin morfologic; diformitate congenitală sau câştigată. DISOCIERE (lat. dissociare „a despărţi“). Sin. disociaţie. 1. Separarea unor elemente asociate; separarea unor părţi. 2. în psihiatrie: disociaţie psihică (mentală) sin. discordanţă; simptom principal al schizofreniei constând din pierderea unităţii funcţiilor psihice şi a raportului dintre individ şi mediul înconjurător (dislocarea personalităţii). DISPAREUNIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi pareunos „culcat cu). Durere resimţită uneori de femeie în timpul actului sexual. între cauze: ulceraţii ale vulvei, vagi-nite, atrofia mucoasei vaginale, retroversie uterină, malformaţii vaginale. DISPEPSIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi pepsis „digestie“). Tulburarea procesului de digestie de orice cauză. Se manifestă prin greutate epigastrică, balonare, senzaţie de arsuri, dureri, greaţă. DISPLAZIE (gr. dys „greu“, „dificil“, „neplăcut“ şi plassein „a forma“). 133 DISTAL Anomalie în cursul dezvoltării unui ţesut sau organ, ducând la diformităţi sau monstruozităţi (modificări de formă, volum sau funcţionale). DIŞPNEE (gr. dys „greu", „neplăcut“ şi pnoia „respiraţie“). Dificultate în respiraţie, caracterizată subiectiv prin „lipsa de aer“ sau sufocare şi obiectiv prin tulburarea ritmului, amplitudinii sau a frecvenţei respiratorii. Se întâlnesc mai multe tipuri de dispnee: bradipnee = rărirea ritmului respirator; tahipnee =* accelerarea ritmului respirator; dispnee de decubit = dificultate de a respira în poziţie culcată; bolnavul fiind obligat să se ridice în picioare sau în poziţie şezând. Sin. ortopnee. apnee = oprirea completă a respiraţiei. dispnee de tip Cheyne-Stokes = respiraţie din ce în ce mai frecventă şi amplitudine crescândă, după care frecvenţa scade treptat şi este urmată de o perioadă de apnee. Ciclul se reia. dispnee de tip Kusmaul = o inspiraţie profundă urmată de o pauză, apoi o expiraţie profundă urmată de o nouă pauză. Ciclul se reia. dispnee Wheezing = zgomot constituit din sunete muzicale, unele cu timbru înalt, emis în cursul unei inspiraţii dificile, prelungite şi care se percepe mai bine cu urechea decât cu stetoscopul. DISPOZITIV INTRAUTERIN. Sin. sterilei Abr. DIU. DISPRAXIE (gr. dys „greu“, şi prassein „a face“). Sin. Apraxie. DISPROTEINEMIE. Sin. dysglobulinémie. Modificarea raportului normal dintre fracţiunile globulinice elec-troforetice; anomalie cantitativă şi calitativă a proteinelor din plasma sanguină (albumine, globuline). Una din disproteinemiile frecvente este creşterea globulinelor a-2 în sindroamele inflamatorii şi creşterea gamaglobulinelor în infecţii. DISTAL (lat. distare „a fi depărtat“). Termen de referinţă în anatomie, indicând partea unei structuri anatomice mai îndepărtată, mai periferică în raport cu un punct central. Ex. falanga distală. DISTIMIE 134 DISTIMIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi thymos „spirit“, „minte“). Tulburare de afectivitate, manifestată prin stare de disconfort, depresie, anxietate; modificare în sens depresiv a tonusului afectiv. DISTOCIE (gr. dys „greu“şi tokos „naştere“). Anomalie de origine maternă sau fetală care duce la o naştere dificilă. Distocii materne • distocii de dinamică = legate de modificări patologice ale contracţiilor uterine; • distocii osoase (de bazin) = anomalii ale bazinului osos (formă, dimensiune); • distocii de părţi moi = obstacole la nivelul vaginului, perineului. Distocii fetale: varietăţi de prezentaţii, exces de volum etc. DISTONIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi tonos „tonus“). Dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ (simpatic şi parasimpatic). 1. Distonie neuro-vegetativă. Tulburare a echilibrului neuro-vegetativ; tulburare a excitabilităţii nervilor vag şi simpatic. Pot fi afectate funcţiile: digestivă (tulburări intestinale, colici), vasomo-torie (roşeaţă, paloare, transpi- raţie), cardiacă (palpitaţii), genito-urinare (impotenţă, dispareunie), respiratorie (sufocare). Pacienţii pot prezenta hiperemotivitate; manifestări nevrotice. 2. Distonie musculară. Perturbarea tonusului muscular, manifestată prin mişcări tonice (contracturi) intermitente şi involuntare. DISTORSIUNE (lat. distorsio de ia distorquere „a răsuci“). 1. Deformarea unei părţi a corpului (mişcare care tinde să imprime o răsucire a unor segmente ale corpului). 2. Deformarea imaginii obiectelor privite prin unele lentile. 3. Deformarea inconştientă privitoare la realitate (o idee, o amintire) pentru a o percepe după dorinţă. DISTROFIE (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi trophe „nutriţie“). Tulburare de nutriţie a unui ţesut, a unei glande, a unui organ. Se manifestă prin modificarea formei şi funcţiei ţesutului sau organului respectiv. Ex. distrofie musculară progresivă, distrofie osoasă, distrofie ovariană, etc. La sugar tulburarea de nutriţie cronică, se manifestă prin diminuarea ţesutului adipos şi deficit ponderal, scăderea toleranţei digestive şi 135 DIZENTERIE receptivitate mare faţă de infecţii prin diminuarea rezistenţei naturale a organismului (distrofia sugarului). DISURIE (gr. dys „greu“, „dificil“ şi ouron „urină“). Micţiuni dificile sau dureroase din cauza unor afecţiuni extrem de variate: cistite, uretrite, hipertrofie de prostată, etc. DIURETIC (gr. diouretikos „care favorizează urinarea“). Substanţe capabile de a creşte; de a favoriza şi stimula excreţia urinară. DIUREZĂ (gr. diourein „a urina“). Excreţia urinară =* procesul de formare şi eliminare a urinei. Diureza zilnică = volumul de urină emis pe timp de 24 de ore. DIVERTICUL (lat. diverticulum „diverticui“). Mica prelungire în formă de fund de sac a unui organ tubular, comunicând cu acesta. Anumiţi diverticuli sunt congenitali (ex. diverticui Meckel la nivelul Neonului; diverticui al colonului) alţii pot fi dobândiţi. DIVERTICULITĂ (diverticui şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia diverticulilor tubului digestiv în urma exacerbării florei microbiene stagnante; se poate produce la nivelul colonului (diverticulita Meckel); la nivelul duodenului sau intestinului subţire. DIVERTICULOZĂ (diverticui şi -oza „boală neinflamatorie“). Prezenţa a numeroşi diverticuli pe mucoasa unor organe cavi-tare, în special la nivelul colonului. DIVULSIE (lat. divulsio). 1. Dilatarea forţată a unui canal strâmtat (pilor, rect, col uterin). 2. Ruptură (sau extragerea) unui ţesut cu instrumente netăioase sau cu degetele. DIZARTRIE (gr. dys „greu“, „dificil“ şi arthron „articulaţie“). Tulburări de pronunţare a sunetului (tulburări de articulare a cuvintelor) din cauza unei paralizii sau a unui spasm al organelor de fonaţie (limbă, buze, val palatin etc.), de origine neurologică. DIZARTROZĂ (gr. dys „greu“, „neplăcut“ şi arthrosis „articulaţie“). Articulaţie defectuoasă; diformitate congenitală sau dobândită a unei articulaţii. DIZENTERIE (gr. dys „greu“, „dificil“ şi entera „viscere“). Boala infecto-contagioasă caracterizată prin scaune frecvente DIZESTEZIE 136 muco-sanguinolente (diaree gravă), leziuni ale colonului, dureri abdominale, tenesme, cauzată de diferite specii de bacili dizenteriei (Shigella) sau de paraziţi (amoebe). DIZESTEZIE (gr. dys „:greu", „dificil“ şi aisthesis „percepere“). Tulburare de sensibilitate (mai ales tactilă). Sin. parestezie. DÔDERLEIN (bacilii) - bacili gram-pozitivi ce apar în secreţia vaginală normală. DOLICO (gr. dolichos „lung“). Prefix semnificând alungit, lung. DOLICOCEFALIE (gr. dolichos „lung“ şi kepha/e „cap“). Anomalie de formă a craniului caracterizată prin alungirea diametrului antero-posterior; craniul apare turtit lateral = cap înalt şi strâmt. DOLICOCOLON (gr. dolichos „lung“ şi kolon „intestin“). Alungirea anormală totală sau segmentară a colonului (de obicei sigmoidul). DONATOR DE SÂNGE. Persoană sănătoasă care oferă o cantitate mai mică sau mai mare de sânge din sângele propriu, în vederea unei transfuzii. Donator universal. Donator care aparţine grupării sanguine 01 şi care în cadrul sistemului A B, poate oferi sângele său unei persoane aparţinând oricărui alt grup din acelaşi sistem. Donator universal „periculos“: donator 01 cu titrul de aglutinine (anticorpi) anti A sau anti B foarte ridicat care poate provoca la un primitor A II respectiv B III o reacţie de incompatibilitate. Se întâmplă foarte rar, dar e posibil. DOPAJ (engl. doping). Folosirea unor substanţe chimice sau medicamente pentru creşterea randamentului fizic sau intelectual al unui individ. Produsele dopante sunt de diverse categorii: amfetamine şi excitante; analgezice şi stupefiante; hormoni anabolizanţi; betablocante; anestezice locale. Dopajul este uneori folosit în vederea unei competiţii, dar practicarea lui este periculoasă putând provoca accidente grave. DOPAMINE. Catecholamine folosite în tratamentul bolii Parkinson sub formă de L-dopa. DOPPLER (examen) Examen care utilizează ultrasunetele pentru a măsura viteza circulaţiei sanguine şi alte caracteristici ale fluxului sanguin într-un vas. V. Ultrasonografia 137 DUMPING SINDROM Doppler. Sin. Velocimetrie prin ecografie Doppler. DORSALGIE (lat. dorsum „spate“ şi gr. algos „durere“). Durere în regiunea dorsală, dpreri ale coloanei vertebrale. DORSARTROZĂ (lat. dorsum „spate", gr. arthron „încheietură“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Artroză (afecţiune articulară cronică, degenerativă) a coloanei vertebrale. DOUGLAS (fundul de sac). Punctul cel mai decliv, cel mai de jos al cavităţii peritoneale, situat între vagin şi rect la femeie şi între vezica urinară* şi rect la bărbat. DOWN (sindromul). Malformaţie congenitală din cauza unei aberaţii cromozomiale (cel mai frecvent trisomia 21) caracterizată prin arierare mentală şi anomalii morfologice: facies mongoloid, ochi bridaţi, rădăcina nasului aplatizată, buze groase, gură căzută. Sin. mongoloism. DREN (fr. engl. drain „a scoate" „a colecta“). Tub de cauciuc sau de plastic care este folosit pentru evacuarea (scurgerea) secreţiilor, lichidelor patologice dintr-o plagă traumatică sau operatorie. Drenul poate fi şi o lamă de cauciuc. DRENAJ (fr. engl. drainage). Evacuarea în afară a colecţiilor lichidiene patologice sau nocive pentru organism dintr-o plagă, organ cavitar sau cavitate patologică, cu ajutorul unui tub sau meşe. Când se utilizează aparate de aspiraţie se vorbeşte de drenaj aspirativ. Drenaj postural. Este o poziţie care uşurează evacuarea secreţiilor bronşice. DROG. 1. Substanţă de orice natură ar fi (vegetală, animală sau minerală), susceptibilă să intre în compoziţia unui produs medicamentos. 2. în limbaj comun: toate substanţele susceptibile de a genera o toxicomanie (opium, heroină, haşiş, amfetamine etc.). DUMPING SINDROM (cuvânt englezesc). Sindrom de inundare jejunală. Ansamblu de tulburări care apar uneori postprandial la pacienţii gastrectomizaţi, atunci când stomacul a fost sudat la jejun. Tulburările digestive şi circulatorii (senzaţie de apăsare, ameţeli, sudoare, palpitaţii, cefalee) sunt determinate de pătrunderea brutală în jejun a conţinutului gastric. DUODENECTOMIE DUODENECTOMIE [lat. duodeni „în număr de 12“ (douăsprezece laturi de deget, cât se estimă lungimea sa) şi ektome „excizie‘]. Rezecţia parţială sau totală a duodenului. DUODENOSTOMIE (lat. duodeni şi gr. stoma „gură" „deschidere“). Crearea operatorie a unei comunicaţii între duoden şi exteriorul organismului. DUODENOTOMIE (lat. duodeni şi gr. tome „tăiere“). Incizia duodenului. DUPUYTREN (boala). Maladie de etiologie necunoscută, caracterizată prin scleroză lentă şi progresivă cu retracţia apone-vrozei palmare (a tendoanelor flexorilor digitali). Boala debutează prin apariţia unor noduli palmari şi flexia progresivă a unuia sau mai multor degete (mai ales degetul inelar şi degetul mic). 138 Dupuytren DURA MATER (lat. dura „tare“ şi mater „mamă“). Membrană fibroasă, groasă, rezistentă, care formează meningele extern (cel mai superficial dintre cele trei straturi ale meningelui). DURION (fr. durillon). îngroşare a stratului cornos al pielii (epidermei) localizată la pielea mâinilor sau picioarelor la nivelul zonelor supuse acţiunii mecanice de frecare sau de presare a pielii. Sin clavus. EBERTH (bacii). Bacii care protiuce febră tifoidă. (Salmonelle typhi). EBRIETATE (lat. ebrietas „be-ţie“). Stare de beţie a unei persoane -produsă mai ales de ingestia de băuturi alcoolice. EBURNAŢIE (lat. eburneus „din fildeş“). Condensare osoasă; creşterea patologică a densităţii şi durităţii ţesutului osos care devine compact ca fildeşul. V. marmorizaţie. ECHIMOZĂ (gr. ekchymosis „revărsare“). Pată de culoare negricioasă sau albăstruie produsă prin extrava-zarea sângelui şi infiltrare difuză în ţesutul subcutanat. Subfuziu-nea este bine delimitată, iar culoarea variază în timp: negricioasă, albăstruie, apoi treptat maronie şi gălbuie. Sin. vânătaie. ECLAMPSIE (gr. eklampsis „apariţie subită“). Forma cea mai gravă a disgra-vidiei tardive, eclampsia se caracterizează prin accese con- vulsive asociate cu alte semne de toxemie gravidică (edeme, hipertensiune arterială, proteinurie). Accesul eclamptic (accident acut paroxistic de toxemie gravidică) poate surveni în cursul sarcinii (în a 2-a jumătate), mai frecvent în travaliu, mai rar în primele zile după naştere. înainte de a se instala această complicaţie majoră a disgravidiei tardive apare uneori un sindrom premergător, eclampsism (v. preeclampsie), care constă în: cefalee, tulburări senzoriale (ameţeli, vâjieturi în urechi, diplopie = vedere dublă), dureri epigastrice, vărsături, oli-gurie. Accesele eclamptice sunt urmate de o stare comatoasă care poate să dureze de la câteva ore până la 1-2 zile. ECO (gr. echo „sunet repetat“). Element de compunere care introduce în cuvinte sensul de repetare sau de ecou. ECOACUZIE (gr. echo „sunet repetat“ şi akouein „a auzi“). Tulburare subiectivă a funcţiei auditive: impresia că un sunet unic este perceput de două ori, ca două sunete succesive. ECOCARDIOGRAFIE ECOCARDIOGRAFIE (gr. echo „sunet repetat“ kardia „inimă" şi graphein „a scrie"). Explorarea cordului cu ajutorul ultrasunetelor. Permite studierea diferitelor structuri: pereţii vasculari, septul, valvele, cavităţile inimii, malformaţii, tumorile cardiace, precum şi studierea hemodi-namicii cardiace. Ecocardio-gramă = modalitate de prezentare imagistică a informaţiei obţinute în urma traversării şi respectiv a reflectării ultrasunetelor de la nivelul cordului. ECODIAGNOSTIC. Folosirea ecografiei ca metodă de diagnostic în diverse specialităţi clinice: în oftalmologie, în neurologie şi neurochirurgie, în chirurgia generală şi vasculară (ane-vrisme, ocluzia arterelor, trombo-ze de vene profunde, tumori abdominale), în obstetrică (poziţia placentei, mişcările fetale etc.), în cardiologie, în traumatologie. ECOENCEFALOGRAFIE (gr. echo „sunet repetat", enkephatos „creier" şi graphein „a scrie"). Metodă de diagnosticare în pediatrie a proceselor patologice cerebrale: tumori hematoame, abcese intracraniene, hidro-cefalii, cu ajutorul ultrasunetelor. ______________________________140 Imaginile obţinute reprezintă ecoencefa/ogramă. ECOENDOSCOPIE DIGESTIVĂ (gr. eco „sunet repetat", endo „înăuntru" şi skopein „a vedea"). Explorarea tubului digestiv la toate nivelurile (esofag, stomac, duoden, intestin gros, rect.) corn-binând endoscopia şi ecografia. ECOGRAFIE (gr. echo „sunet repetat" şi graphein „a scrie"). înregistrarea ecourilor produse de ultrasunete atunci când traversează diferite medii şi structuri ale organismului. Metoda de apreciere a diferitelor grade de densităţi ale ţesuturilor, examenul se numeşte ultrasonografie. ECOLALIE (gr. echo „sunet repetat" şi la/ein „a vorbi"). Repetarea automată a cuvintelor sau a sunetelor auzite (în cata-tonie, schizofrenie, stări confu-zionale). ECOLOGIE (gr. oikos „casă" şi logos „ştiinţă", „studiu"). Studiul condiţiilor de existenţă a fiinţelor vii şi interacţiunile de orice natură care există între ele şi mediul înconjurător. ECOMIMIE (gr. echo „sunet repetat" şi mi mia „imitaţie"). Imitaţia automată a mimicii, a gesturilor interlocutorului sau 141 ECTROPION persoanelor din jur. Se întâlneşte în unele stări demenţiale, confu-zionale. ECOPRAXIE (gr. echo „sunet repetat“ şi prassein „a efectua“). Imitarea gesticii, atitudinilor şi a mişcărilor (de către pacient) a persoanelor din jur (în stări catatonice, maniacale). ECOU (gr. echo „sunet repetat“). Sunet reflectat de un obstacol şi care este perceput ca un al doilea sunet analog, consecutiv primului, dar de o intensitate mai mică. ECTAZIE (gr. ektasis „extindere“). Dilatarea unui organ cavitar, a unui vas sau a unui conduct. ECTIMĂ (gr. ek „în afară“ şi thyein „a erupe“). Leziune cutanată produsă de o infecţie de etiologie strepto-cocică. Ectima debutează printr-o bulă sau pustulă prin a cărei rupere se formează o ulceraţie. Prin uscarea serozităţii la suprafaţă se acoperă cu o crustă groasă, brună, sanguinolentă, după eliminarea căreia rămâne întotdeauna o cicatrice. Ectima survine mai ales pe gambele persoanelor subnutrite, slăbite sau a căror rezistenţă este scăzută. Sin. impetigo ulceros. ECTO (gr. ektos „în afară“). Prefix care introduce în termenii compuşi sensul de extern, situat în afară. ECTOPIE (gr. ek „în afară“ şi topos „ioc“). Situaţia topografică anormală a unui organ sau a unui ţesut. Ectopie testiculară sau criptor-hidie. Este cea mai obişnuită ectopie de organ. V. criptorhidie. Intervenţia chirurgicală în cazul ectopiei testiculare trebuie făcută precoce - înainte de vârsta de 10 ani. Ectopie de coi uterin. Se caracterizează prin prezenţa de ţesut glandular în exteriorul colului. Se tratează prin electro-coagulare. ECTRODACTILIE (gr. ektroma „defect“ şi daktylos „deget“). Lipsa congenitală a unuia sau mai multor degete de la mâini sau de la picioare. ECTROMELIE (gr. ektroma „defect“ şi melos „extremitate“). Malformaţie congenitală caracterizată prin absenţa totală sau parţială a unuia sau mai multor membre (inferioare sau superioare). ECTROPION (gr. ek „în afară“ şi trepein „a întoarce“). întoarcerea în afară a marginii libere a pleoapelor (eversiunea), ECZEMĂ 142 cel mai frecvent la nivelul pleoapei inferioare descoperind astfel conjunctiva bulbară. ECZEMĂ (gr. ekzema „erupţie cutanată“). Este o afecţiune cutanată erite-matoveziculoasă manifestată prin placarde roşii foarte pruriginoase acoperite de mici vezicule care se sparg, zemuiesc şi formează cruste şi scuame. Eczeme constituţionale sin. eczemă ato-pică, apar pe un fond imuno-biologic constituţional moştenit. Aici, esenţial este terenul alergic şi ereditatea. Eczemă de contact - este adesea de natură alergică prin contactul cu diverse substanţe. Eczemă microbiană, micotică, seboreică etc. EDEM (gr. oidema „umflătură“, „tumefiere“). Acumulare de lichid seros în ţesuturi, mai ales în ţesutul subcutanat şi submucos, V. anasarca. Edem cardiac. întâlnit în insuficienţa cardiacă decompensată cu stază. Este un edem de stază şi se instalează mai des în părţile declive, din cauza insuficienţei circulaţiei de întoarcere. Edem cerebral. Creşterea volumului creierului prin acumulare de lichid transsudativ în ţesutul cerebral (în tulburări de vasomo-tricitate cerebrală, în boli care distrug permeabilitatea capilarelor, intoxicaţii, alergii etc.). Edem pulmonar acut. Inundaţia brutală a alveolelor cu serozitate provenită prin transducţia capilarelor pulmonare, care se traduce printr-o dificultate respiratorie şi expectoraţie spumoasă rozată. Edem Quincke. Din cauza localizării sale posibile (în căile respiratorii) edemul Quincke antrenează un risc grav de asfixie care poate surveni în câteva minute până la câteva ore după prima manifestare. Un edem Quincke impune un tratament de urgenţă (corticoizi injectabili cu acţiune rapidă asociaţi cu clorhidrat de adrenalină). EDENTAŢIE (lat. edentare „a lăsa fără dinţi pe cineva“). Lipsa unuia sau mai multor dinţi de pe arcadele dentare, pierduţi prin extracţie sau cădere spontană. Poate fi: totală sau parţială. EFEBOFILIE (gr. ephebos „adolescent“ şi philein „a iubi“). Atracţie homosexuală a bărbaţilor către tinerii adolescenţi. EFELIDE (gr. ephe/is „pistrui“). Pete mici neregulate, plane, de culoare galbenă-brună apărând 143 ELECTROCOAGULARE pe faţă, mâini, antebraţe şi umeri, mai ales prin expunere la soare. Sin. pistrui. EFERENT (lat. effere „a duce în afară“). Ceea ce se desprinde în afara unui organ sau din centru spre periferie (nerv etc.). V. Centrifug. EFERVESCENTĂ (lat efferves-cere „a clocoti“). Degajarea rapidă de mici bule gazoase într-un lichid. EFLEURAJ (fr. eff/eurer „a frunzări“). Masaj lejer constând din mişcări uşoare, acţionând asupra ţesuturilor pe cale reflexă. EFUZIUNE (lat. effundere „a răspândi“). Revărsarea unui lichid biologic (sânge, limfă) - în ţesuturi sau într-o cavitate. EGOCENTRISM (lat. ego „eu“ şi centrum „centru“). Tendinţa de a privi totul prin prisma intereselor proprii şi a se considera centrul oricărei situaţii (centrul universului). EGOFILIE (lat. ego „eu“, gr. philein „a iubi“). Iubire patologică de sine. EINHORN (sondă) - sondă folosită în tubajele gastro-duo-denale. EINTHOVEN (triunghiul) - folosit în determinarea axei electrice a cordului format din cele trei derivaţii standard ale membrelor. EJACULARE (lat. ejaculeri „a arunca“, „a proiecta“). Act fiziologic reflex prin care sperma ajunsă în uretra penisului în erecţie este expulzată în jet sacadat la nivelul meatului uretral, în timpul orgasmului. Ejaculare precoce - ejaculare produsă înaintea intromisiunii sau în timpul acesteia. ELECTRO (gr. elektron „chihlimbar“). Element de compunere pentru termenii referitori la electricitate. ELECTROCARDIOGRAMĂ (electro, gr. kardia „inimă“ şi gramma „înscriere“). înregistrarea grafică a rezultatelor fenomenelor bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac. Traseul obţinut prin înregistrarea activităţii electrice a inimii. ELECTROCAUTER (electro gr. kauterion „cauter“). Cauter electric: instrument pentru cauterizarea ţesuturilor folosind ca sursă de căldură curentul electric. ELECTROCOAGULARE (electro, lat. coagulare „a închega“). Distrugerea circumscrisă a unui ţesut (negi, polipi, neviete) cu ELECTRODIAGNOSTIC 144 ajutorul unui electrod în formă de ac, prin căldura degajată de trecerea unui curent electric de înaltă frecvenţă. ELECTRODIAGNOSTIC (electro, gr. dia „prin" şi gnosis „cunoaştere"). Diagnosticul anumitor boli cu ajutorul curentului electric. ELECTROOCULOGRAFIE. înregistrarea mişcărilor oculare voluntare sau reflexe. Traseul înregistrat este electroocuio-grama EOG. ELECTROENCEFALOGRAMĂ (EEG). înregistrarea grafică a activităţii bioelectrice a SNC (a fenomenelor electrice a creierului). Se foloseşte pentru diagnosticul unor afecţiuni cerebrale (epilepsie, tumori etc.). ELECTROFOREZĂ (electro şi pherein „a purta"). Fenomenul de migrare diferenţiată (către anod sau catod) într-un câmp electric, a diferitelor componente ale unei soluţii. Metoda este folosită în laborator pentru separarea fracţiunilor proteice ale serului (albumine, globuline, şi a2 (3 şi y). Graficul reprezentând procentul acestor fracţiuni obţinut după separarea prin electroforeză, este electro-proteinograma. Imunoelectrofo-reza permite identificarea proteinelor serice capabile să precipite anticorpi specifici (IgG; IgA etc.). ELECTROLIT (electro şi gr. lytos „solubil"). Toate substanţele care se disociază în ioni în soluţie apoasă (ioni pozitivi = cationi şi ioni negativi = anioni). Ei au rol important în repartiţia apei intra-şi extracelulară, în menţinerea pH-ului sângelui (echilibru acido-bazic) etc. ELECTROLIZĂ (electro şi gr. iysis „dizolvare"). 1. Descompunerea chimică produsă prin curent electric. în terapeutică se utilizează pentru a distruge unele tumori mici ale pielii, a suprima firele de păr nedorite (epilare electrică) etc. 2. Separarea ionilor dintr-o soluţie electrolitică cu ajutorul curentului electric. ELECTROLIZOR. Aparat folosit pentru electroliza terapeutică în cazuri de stenoză esofagiană sau uretrală. ELECTROMIOGRAMĂ (EMG) (electro - gr. mys „muşchi" şi gramma „înscriere"). înregistrarea grafică a curenţilor electrici care se produc în 145 ELEFANTIAZIS muşchii aflaţi în repaus sau în contracţie. Electromiografia permite precizarea existenţei sau absenţei întreruperii nervoase, când apare o impotenţă funcţio-nală,după un traumatism. în neurologie, uşurează diagnosticul paraliziilor. De asemenea, este un mijloc de diagnostic în spas-mofilii şi crize de tetanie. ELECTRONOTERAPIE. Tratament cu electroni de înaltă energie, folosit în special în tumorile canceroase. * ELECTROŞOC (e/ectro, fr. choc „şoc"). Sin. şoc electric. Metodă de terapie (folosită în psihiatrie) constând din provocarea unei pierderi bruşte de con-ştienţă urmată de convulsii generalizate obţinute prin trecerea unui curent electric, timp de una sau două zecimi de secundă, prin cutia craniană. Se foloseşte în tratamentul afecţiunilor mentale. ELECTROTERAPIE (electro şi gr. therapeia „tratament"). Tratament prin folosirea curentului electric. Poate produce: efect sedativ (pentru diminuarea excitabilităţii nervoase, în nevralgii, dureri articulare); efect termic - diatermia (în atroze, tulburări circulatorii, sechele ale paraliziei); efect distructiv (pentru distrugerea tumorilor etc.). ELEFANTIAZIS (gr. e/ephas „elefant"). Creşterea enormă de volum a dermului şi a hipodermului cu localizarea cea mai frecventă la rădăcina unui membru (mai ales la membrele inferioare) organele genitale externe, la faţă, dar Elefantiazisul membrului inferior stâng poate apărea şi în altă parte a corpului. Creşterea de volum este enormă şi se produce din cauza unui edem cronic care perturbă circulaţia venoasă sau limfatică, în ţările calde, tropicale, cele mai multe cazuri de elefantiazis, sunt ELIPSĂ 146 de natură parazitară (filarioza). Obstacolul limfatic (edemul limfatic) poate fi în egală măsură de natură congenitală (cu malformaţii ale reţelei limfatice şi ve-noase); de natură infecţioasă (infecţie cu streptococ), de natură mecanică (neoplasme, evidări ganglionare masive etc.). Regiunea afectată este tumefiată, destinsă, cu tegumentele mult îngroşate şi acoperite de verucozităţi. ELIPSĂ. în psihanaliză, omiterea de către pacient a unuia sau mai multor cuvinte dintr-o frază (pentru a nu se încredinţa în totalitate psihanalistului). ELISA (reacţie sau test). Metodă de titrare imunoenzima-tică, pentru punerea în evidenţă a anticorpilor antibacterieni sau antivirali (ex. faţă de hepatita A; hepatita B; virusul imunodeficien-ţei umane HIV). ELONGAŢIE (lat. e „din“ şi iongus „lung“ sau eiongatio). Extensiune prin întindere a unui membru, a unui muşchi, a unui nerv sau a coloanei vertebrale. Eiongaţia coloanei vertebrale: tracţiunea mai mult sau mai puţin intensă exercitată asupra coloanei vertebrale, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, cu scopul de a ameliora durerile lombare produse prin compresia (de către discurile intervertébrale) rădăcinilor nervoase rahidiene. EMACIERE (lat. emaciare „a epuiza“). Stare de slăbire extremă a corpului. V. atrepsie, caşexie. EMASCULAŢIE (lat. emasculare „a castra“). Castrarea unui bărbat. EMBOLIE (lat. embolus „embol“ sau gr. embole „aruncare“, „cădere“). Obstrucţia brutală a unui vas sanguin, prin migrarea unei substanţe străine (corp străin) denumit embol, care poate fi: bulă de aer, bulă de grăsime, cheag de sânge (trombembolie), colonii micro-biene detaşate dintr-un focar de supuraţie (embolie bacteriană) etc. Embolia pulmonară este obstrucţia arterei pulmonare sau a unor ramuri ale acesteia. EMBOLUS. Corp străin a cărui deplasare şi fixare într-un vas provoacă embolie. EMBRIOGENEZĂ (gr. embryon „embrion“ şi gennan „a produce“). Transformările prin care trece oul fecundat până la formarea embrionului. 147 EMPIEM EMBRIOLOGIE (gr. embryon „embrion“ şi logos „ştiinţă“). Studiul dezvoltării organismului de la oul fecundat până la forma sa definitivă. EMBRION. Produsul fecundatiei până la sfârşitul lunii a treia a sarcinii (până la stadiul de fetus). EMBRIOPATIE (gr. embryon „embrion“ şi pathos „boală“). Orice boală sau leziune a embrionului apărută în cursul dezvoltării sale şi care este responsabilă de malformaţii. Ex. infecţia rubeolică la mamă în primul trimestru al sarcinii poate produce malformaţii oculare (cataractă, cecitate), cardiace, renale etc.; em-briopatii prin radiaţii ionizante; explorările radiologice; embriopa-tii prin agenţi chimici; embriopatii de origine carenţială sau hormonală. EMETIC (gr. emetikos). Care provoacă vărsături. Sin. vomitiv. EMBRIOTOMIE (gr. embryon „embrion“ şi tome „tăiere“). Operaţie obstetricală care constă în secţionarea intrauterină a fătului mort, pentru a uşura extracţia pe cale vaginală. EMETROPIE (gr. emmetros „proporţionat“ şi opsis „vedere“). Se spune despre un ochi a cărui vedere este normală. EMFIZEM (gr. emphysema „umflătură“). 1. Infiltraţie difuză de gaz într-un ţesut celular (ex. ţesutul celular subcutanat). 2. Emfizem pulmonar. Creşterea de volum a plămânilor prin dilataţia alveolelor pulmonare şi bronşiolelor, cu distrugerea pereţilor alveolari şi ai bronşiolelor, ceea ce duce la imposibilitatea alveolelor de a se goli complet de aer în timpul expiraţiei, se produce astfel creşterea aerului rezidual, creşterea de volum a plămânilor prin prezenţa excesivă de aer în alveole. V. Pneumome-diastin spontan. -EMIE. Sufix de origine greacă indicând o relaţie cu sângele. EMPATIE. Capacitatea de identificare afectivă cu altul, pre-luându-i sentimentele; capacitatea de transpunere în pielea altuia. EMPIEM (gr. en „în“ şi pyon „puroi“). Colecţie purulentă într-o cavitate naturală: empiem în cavitatea pleurală este pleurezia purulentă (piotorax); empiem vezicular = colecţie purulentă a veziculei biliare, sin. colecistită purulentă. EMPIRIC 148 EMPIRIC (gr. empeirikos din en „în“ şi peira „experienţă“). Care se bazează numai pe experienţă şi nu pe date ştiinţifice (ex. tratament empiric). EMPLASTRU (gr. emplastron). Preparat farmaceutic pentru uz extern, care se înmoaie uşor la temperatura corpului, devenind adeziv. EMULSIE (lat. emuisio). Stare de dispersie a unui lichid insolubil în alt lichid. ENANTEM (fr. en „în“, gr. anthema „înflorire“). Erupţie localizată la nivelul mucoaselor în cursul unei boli eruptive [ex. semnul (petele) Koplik pe mucoasa bucală -semn caracteristic pentru rujeo-lă]; enantem scarlatinos = hiper-emia intensă a istmului faringian şi ciclul lingual. ENCEFALITĂ (gr. enkephalos „creier mare“). Inflamaţia encefalului. ENCEFALOCEL (gr. enkephalos „creier mare“ şi kele „herniere“). Hernierea unei părţi din creier sau din cerebel printr-o deschizătură congenitală sau poate fi în urma unui traumatism cranian cu pierdere de substanţă osoasă pe unde se produce hernierea. ENCEFALOGRAFIE (gr. enkephalos „creier mare“ şi graphein „a scrie“). Metodă de examinare radiogra-fică a encefalului pentru localizarea tumorilor sau hemoragiilor cerebrale. Encefalografia gazoasă sau pneumoencefalografia se face după injectarea de aer în canalul rahidian şi ventriculii cerebrali. ENCEFALOMALACIE (gr. enkephalos „creier mare“ şi malakia „înmuiere“). Sin. ramolisment cerebral. ENCEFALOPATIE (gr. enkephalos „creier mare“ şi pathos „boală“). Termen generic dat tuturor suferinţelor encefalului - altele decât bolile inflamatorii. ENCOPRESIS (fr. en „în“, gr. kopros „excrement“ şi eresis „îndepărtare“). Incontinenţa materiilor fecale, apărută fără cauză organică. Este frecvent asociată cu tulburări psihologice şi uneori tulburări de comportament (autism). END-, ENDO- (gr. endon „înăuntru“). Prefix care introduce sensul de înăuntru, în interior. 149 ENDOCERVICITĂ ENDANGEITĂ (gr. endon „înăuntru", aggeion „vas“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia intimei (păturii interne) vaselor sanguine. EhJDARTERĂ (gr. endon „înăuntru“ şi lat. arteria „arteră“). Tunica internă a arterelor. Sin. intima. ENDARTERIECTOMIE (gr. endon „înăuntru“, iat. arteria „arteră“ şi gr. ektome „excizie“). Dezobstruarea,* prin intervenţie chirurgicală, practicată în tratamentul arteritelor obliterante, constând în extirparea trombu-sului (extragerea cheagului) şi restabilirea fluxului arterial. ENDARTERITĂ OBLITERANTĂ (gr. endon „înăuntru“, iat. arteria „arteră“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia peretelui intern al arterelor cu îngroşarea circumscrisă ce stenozează lumenul vasului ducând la obliterarea lui. Se localizează mai ales la arterele mici ale membrelor inferioare. ENDEMIE (fr. en „în“, gr. demos „popor“). Situaţie epidemiologică particulară în care o boală se află în mod permanent în anumite teritorii (scarlatină, tuse convulsivă, hepatită). ENDOCARD (gr. endon „înăuntru“, kardia „inimă“). Endoteliul ce căptuşeşte în interior cavităţile inimii. ENDOCARDITĂ (gr. endon „înăuntru" kardia „inimă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia endocardului, care poate fi localizată la nivelul endocardului valvular (endocardita valvulară) sau al pereţilor (endocardita parietală). Inflama-ţia endocardului este în majoritatea cazurilor din cauza unei agresiuni microbiene. Endocardita bacteriană lentă (sau sub-acută) a cărei agent etiologic este adesea Streptococul viridans. Sin. endocardita Osler. Endocardita acută - apare pe un cord sănătos şi este provocată de germeni foarte virulenţi (stafilococ, bacterii gram negative). Endocardita reumatismală - tipul cel mai frecvent întâlnit, reprezintă cauza cea mai frecventă a valvulopa-tiilor cronice (mecanism infecţios alergic). ENDOCERVICITĂ (gr. endon „înăuntru“, iat. cervix „gât“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia mucoasei colului utérin. ENDOCRIN 150 ENDOCRIN (gr. endon „înăuntru" şi krinein „a secreta"). Care se referă la glandele al căror produs se varsă direct în sânge (glandele endocrine al căror produs de secreţie este hormonul). ENDOGEN (gr. endon „înăuntru" şi gen nan „a produce"). Care este produs în interiorul organismului. Un toxic, se spune că este endogen când el provine dintr-o substanţă fabricată în organism (intoxicaţie endogenă -ex. cu amoniac, uree). ENDOMETRITĂ (gr. endon „înăuntru", metra „uter" şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţia mucoasei uterine. ENDOMETRU (gr. endon „înăuntru", metra „uter"). Mucoasa care tapisează interiorul cavităţii uterine. Sin. mucoasă uterină. ENDOPARAZIŢI (gr. endon „înăuntru", iat. parazitus, de ia gr. para „ianga" şi sitos „mâncare"). Parazit care trăieşte în interiorul organismului: în ţesuturi, organe cavitare sau în sânge (viermi intestinali, echinococ etc.). ENDOPROTEZĂ (gr. endon „înăuntru" şi prothesis „înlocuire"). Proteză folosită în interiorul organismului, pentru a înlocui un segment de organ (os, arteră, esofag, suprafaţă articulară, valvulă cardiacă etc.). ENDOSCOPIE (gr. endon „înăuntru" şi skopein „a vedea"). Metodă de examinare prin vizualizare directă a unei cavităţi, a unui conduct, cu ajutorul unui aparat numit endoscop (gastroscopie, bronhoscopie, colposcopie, cisto-scopie, laparoscopie etc.). ENDOTELIOM (gr. endon „înăuntru", thele „ridicătură" şi -orna „umflătură). Tumoră alcătuită din celule epiteliale. ENDOTELIU (gr. endon „înăuntru", thele „ridicătură"). Ţesut celular care tapisează interiorul inimii, vaselor sanguine şi limfatice şi a anumitor cavităţi naturale. ENDOTOXINĂ (gr. endon „înăuntru", toxikon „otravă"). Toxina conţinută în interiorul corpului unei bacterii care nu este răspândită în organism decât atunci când celula bacteriană este distrusă. ENDOVENĂ (gr. endon „înăuntru", şi lat. vena „venă"). Tunica internă a unei vene. Sin. intima. 151 ENTEROCOLOSTOMIE ENOFTALMIE (fr. en „în", gr. ophtalmos „ochi“). înfundarea pronunţată a globului ocular în orbită. ENOSTOZĂ (fr. en „în“, gr. osjeon „os“ şi -oza „boală neinfiamatorie). Proliferare circumscrisă de ţesut osos, care se produce în profunzimea unui os. Sin. endostoza. ENTERAL (gr. enteron „intestin“). Se referata nutriţie enterală, cale enterală - introducerea pe cale digestivă a alimentelor ori medicamentelor cu ajutorul unei sonde. ENTERALGIE (gr. enteron „intestin“ şi -aigos „durere“). Durere abdominală de origine intestinală. ENTERECTOMIE (gr. enteron „intestin“ şi ektome „excizie“). Excizia chirurgicală a unei părţi din intestin şi suturarea capetelor rămase. ENTERITĂ (gr. enteron „intestin“ şi -ita „inf/amatie“). Inflamaţia intestinului subţire. Uneori asociată cu aceea a stomacului (gastro-enterita). ENTEROANASTOMOZĂ (gr. enteron „intestin“ şi anastomosis „deschidere“, „unirea a două guri“). Crearea pe cale chirurgicală a unei anastomoze între două segmente intestinale. ENTEROBACTERIACEAE (ENTEROBACTERII). Bacteriile tubului digestiv al omului şi al animalelor [Esccherichia coli (sau colibacil), Salmonella, Klebsiella, Proteus, Shigella]. ENTEROCEL (gr. enteron „intestin“ şi kele „hernie“). Hernie conţinând anse intestinale. ENTEROCQC. Specie de streptococi (Streptococcus faecalis) prezentă în intestinul subţire la om şi animale, care poate produce infecţii intestinale şi urinare. ENTEROCOLITĂ (gr. enteron „intestin“, ko/on „intestin gros“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia concomitentă a intestinului subţire şi a intestinului gros. Enterocolitele de natură infecţioasă sau parazitară se manifestă adesea prin diaree şi un sindrom dureros abdominal. ENTEROCOLOSTOMIE (gr. enteron „intestin“, kolon „intestin gros“ şi stoma „gură“ „deschidere“). Anastomoza chirurgicală între intestinul subţire şi colon. ENTEROPATIE 152 ENTEROPATIE (gr. enteron „intestin“ şi pathos „boală“). Termen generic dat afecţiunilor intestinale. Enteropatie exsudativă - boala intestinului subţire cu etiologie variată, caracterizată printr-o exsudaţie care antrenează o deperdiţie (pierdere) exagerată de proteine şi o hipoproteinemie. ENTEROPEXIE (gr. enteron „intestin“ şi pexis „fixare“). Fixarea printr-un procedeu operator a intestinului la peretele abdominal. ENTEROPLASTIE (gr. enteron „intestin“, plassein „a forma“). Operaţie care are ca scop restabilirea diametrului normal al intestinului în caz de stenoză; repararea unei perforaţii a intestinului. ENTEROPTOZĂ (gr. enteron „intestin“ şi ptosis „cădere“). Coborârea anormală în partea declivă a cavităţii abdominale a intestinelor (de obicei a colonului transvers) ca urmare a relaxării (slăbirii) ţesutului de susţinere (a mezoului), asociată de obicei şi cu deplasarea în acelaşi sens a altor viscere. ENTERORAGIE (gr. enteron „intestin“ şi rhegnynai „a curge“). Hemoragie intestinală: evacuare de sânge roşu prin anus. Se deosebeşte de melenă care este de culoare neagră (sânge digerat). ENTEROTROP (gr. enteron „intestin“ şi tropos „întoarcere“). Care prezintă afinitate pentru intestin (ex. toxina). ENTEROSTOMĂ (gr. enteron „intestin“ şi stoma „gură“, „deschidere“). Deschidere operatorie la piele a unei anse a intestinului subţire pentru a crea un orificiu pentru ingestie sau evacuare. ENTORSĂ (fr. entorse „scrânti-tură“ sau lat. torguere „a răsuci“). Leziune traumatică articulară (capsulo-ligamentară) produsă de o mişcare forţată, bruscă antrenând întinderea, ruptura sau smulgerea ligamentelor, fără deplasarea suprafeţelor articulare. ENTROPION (fr. en „în“, gr. tropein „a întoarce“). întoarcerea înăuntru a marginii libere a pleoapei. ENUCLEARE (lat. e sau ex „în afară“ şi nucleus „sâmbure“). 1. Extirparea unui organ circumscris sau a unei tumori încapsulate. 2. Se spune de asemenea despre extirparea chirurgicală a globului ocular. 153 EPI- ENUREZIS (fr. en„în“, gr. ouresis „urinare“). Emisie de urină, involuntară şi inconştientă, care are loc noaptea, în timpul somnului, la o vârâtă la care controlul voluntar al micţiunilor nocturne trebuie să fie instalat, după vârsta de 3 ani. Se întâlneşte mai frecvent la copii cu tulburări nevrotice. ENZIMĂ (fr. en „în" gr. zyme „ferment“). Sin. ferment. Proteine, care prin proprietăţile lor de catalizatori activează o reacţie chimică organică (acţiune specifică). Enzimele au rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; asigură desfăşurarea proceselor de catabolism şi anabolism. ENZIMOPATIE (fr. en „în", gr. zyme „ferment“ şi -pathos „boală“). Afecţiune care se produce din cauza lipsei unei enzime; dereglări ale funcţionalităţii unor sisteme enzimatice; producerea în exces a uneia sau mai multor enzime. EOZINOFILIE. Creşterea numărului de granulocite eozinofile (leucocite polynucleare) în sângele periferic. Acesta este un semn a unei afecţiuni alergice (astm, urticarie) sau a unei para-zitoze (oxiuri). Eozinofilia mai poate fi observată în periarterita nodoasă, boala Hodgkin, pemfi-gus, în anumite cancere şi intoxicaţii. EOZINOPENIE (eozino şi gr. -penia „sărăcie“). Scăderea numărului de granulocite eozinofile din sânge. EPANŞAMENT (fr. effusion „revărsare“). Colecţie patologică într-o cavitate sau ţesut. Epanşamentul poate fi gazos (pneumotorax), sângeros (hematocel), seros (hidrotorax, ascită) sau purulent (pleurezie purulentă). EPENDIM (gr. epi „pe“ „peste“ şi endyma „veşmânt“, „îmbrăcăminte“). 1. Membrana fină care tapisează canalul central al măduvei spinării, trunchiul cerebral şi ventri-culii cerebrali. 2. Canal care ocupă centrul măduvei spinale care se continuă cu ventriculii cerebrali (I, II, III, IV) (adj. ependimar). EPI- (gr. epi „pe“). Prefix care introduce sensul de: pe, peste, deasupra. EPICANTUS 154 EPICANTUS (gr. epi „pe“„peste“ şi kanthos „margine“ „buză“). Anomalie congenitală constând din prezenţa unui repliu cutanat semilunar la pleoapele superioare la nivelul unghiului intern al ochiului. Este frecvent la copiii atinşi de mongolism. Epicantus EPICONDIL (gr. epi „pe“ „peste“ şi kondylos „vârf“). Apofiza externă a extremităţii inferioare a humerusului. EPICONDILITĂ (gr. epi „pe“, kondylos „vârf“ şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia epicondilului sau a ten-doanelor musculare inserate pe el. EPIDEMIE (gr. epi „peste“ şi demos „popor“). 1. Izbucnirea aceleiaşi boli la un număr mai mare de persoane dintr-o regiune şi care au, cel puţin ia început, o sursă comună de infecţie. Boli cu mare con-tagiozitate: gripa, varicela, tuşea convulsivă, hepatita, dizenteria etc. 2. Prin extensie - înmulţirea considerabilă a cazurilor de orice fel de boală sau alt fenomen (accidente, sinucideri etc.). EPIDEMIOLOGIE (gr. epi „peste“, demos „popor“ şi logos „ştiinţă"). 1. Studiul bolilor epidemice-infec-ţioase (cauze, modalităţi de transmitere, de prevenire şi combatere a bolilor infecţioase). 2. Studiul altor stări morbide nein-fecţioase sau diferitelor fenomene sociale (frecvenţa, distribuţia lor şi factori favorizanţi) ex. epidemiologia bolilor cardiovasculare, accidentelor, sinuciderilor, divorţurilor etc.). EPIDERMOFIŢIE (gr. epi „pe“, derma „piele“ şi phyton „plantă“). Afecţiune a pielii produsă de unele ciuperci microscopice (epidermophyton) cu localizare între degetele de la picioare, regiunea inghinală. EPIDERMOMICOZĂ (gr. epi „pe“, derma „piele“, mykes „ciupercă şi -oza „boală neinf/a-matorie“). Afecţiune a pielii din cauza unor ciuperci. Ex. pitiriazis verzicolor-afecţiune cutanată cu localizare mai ales pe torace şi se caracterizează printr-o descuamare 155 EPIPLON fină; tricofiţia - micoză produsă de trichophiton: produce micoză a pielii, a părului şi a unghiilor. EPIDIDIM (gr. epi „pe“ „peste“ şi didymos „testicul“). Organ alungit situat în partea superioară a testiculelor; este format din canalul epidimar înfăşurat sub formă de ghem, care se continuă prin canalul deferent prin care sperma, produsă în testiculi, înaintează către uretră. EPIDIDIMITĂ (gr. epi „peste“, didymos „testicul“ şi -ita „inffa-maţie“). Inflamaţia epididimului; se însoţeşte uneori de orhită (inflamaţia testiculului). EPIDURAL. Care este situat deasupra sau în jurul durei mater (meningeleextern). EPIDURITĂ. Inflamaţia ţesutului epidural, aflat în contact direct cu faţa externă a durei mater. EPIFIZAR 1. Care se referă la epifiza unui os (de la extremitatea oaselor lungi). 2. Care se referă la epifiza cerebrală (glandă endocrină). EPIGLOTĂ (gr. epi „deasupra“ şi giottis „limbă“). Lama fibrocartilaginoasă (cartila-giu al laringelui) mediană situată deasupra orificiului laringelui şi care obstruează orificiul superior al acestuia în timpul deglutiţiei (înghiţirii) bolului alimentar. EPILAŢIE (lat. e „fără“ şi piius „Păr“). Sin. depilare. Extragerea firelor de păr: cu ajutorul pensei; prin folosirea substanţelor chimice (epilatoare); prin epilare electrică (folosită de dermatolog). EPILEPSIE (gr. epilepsia „acces“). Boală cronică nervoasă: o manifestare convulsivă paroxistică, cu debut şi sfârşit brusc, caracterizat (în cazul crizelor majore) de pierderea conştienţei, însoţită de convulsii tonico-clonice. Cauze: în epilepsia boală = epilepsia esenţială: tulburări genetice; în epilepsia secundară sau simptomatică: tumorile cerebrale, traumatisme, boli metabolice sau intoxicaţii, anoxie cerebrală etc. EPIPLOCEL (épiploon şi kele „hernie“). Hernia epiplonului. EPIPLON (gr. „plutitor“). îndoitură dublă a peritoneului care acoperă organele abdominale şi le susţine (ligament peritoneal). Cele mai importante: EPISPADIAS 156 marele epip/on care leagă stomacul de colonul transvers (pluteşte pe suprafaţa intestinelor) şi micul epiplon, leagă ficatul de stomac. V. oment. EPISPADIAS (gr. epi „pe“„peste“ şi spadon „ruptură“). Anomalie congenitală constând din deschiderea uretrei pe fata dorsală a penisului. EPISTAXIS (gr. epi „pe“ şi -staxis „scurgere“). Hemoragie nazală provenind din vasele mucoasei nazale. Cauze: diferite traumatisme, intoxicaţii, hipertensiune arterială, altitudine mare sau epistaxisul esenţial al adolescentului. EPITELIOM (epiteliu şi -orna „umflătură“). Sin. carcinom. Tumoră malignă dezvoltată pornind de la un ţesut epitelial. Epiteliom cutanat. Tumoră malignă a epiteliului cutanat. Se deosebesc epitelioame bazo-celu/are: sunt mai puţin invazive şi nu dau metastaze, şi epitelioame spinocelulare: apar de obicei pe leziuni preexistente. Evoluţia se face rapid spre invadarea ganglionilor, apoi emigrează la distanţă dând metastaze. EPITELIU. Ţesut de înveliş (unistratificat sau multistratificat): acoperă suprafaţa externă a mucoaselor şi suprafaţa cavităţilor interne ale organismului. EPITELIZARE. Acoperirea cu epiteliu a unei zone denudate. EPITROHLEE (gr. epi „pe“ „peste“ şi trochlea „seripete“). Apofiza internă a extremităţii inferioare a humerusului. EPIZIO-PERINEOPLASTIE (gr. epeision „pubis“ „regiunea pu-biană“, perineos „perineu“ şi plassein „ a forma“). Operaţie plastică de refacere chirurgicală a rupturii perineo-vulvare. EPIZIORAFIE (gr. epeision „pubis“ „regiune pubiană“ şi -raphe „sutură“). Suturarea perineului (în caz de ruptură traumatică sau după epiziotomie). EPIZIOTOMIE (gr. epeision „pubis“ „regiune pubiană“ şi tome „tăiere“). Incizia laterală a perineului pornind de la comisura posterioară a vulvei pentru a mări orificiul vulvar. Se practică în obstetrică cu scopul de a împiedica ruperea perineului în timpul naşterii şi pentru a uşura degajarea capului şi expulzia fătului. 157 ERECTIL EPSTEIN-BARR (virusul) - virusul mononucleozei infecţioase. EPULIS (gr. epi „pe“ şi oulon „gingie“). Formaţiune patologică de aspect tun^oral, care se dezvoltă pe gingie. Poate fi congenitală; provocată de iritaţii prelungite sau consecutivă unui afecţiuni dentare. EPURAŢIE (fr. epurer „a epura“). Curăţire: purificarea prin înlăturarea impurităţilor. EPURAŢIE EXTRARENALĂ. Eliminarea artificială a substanţelor toxice din sânge, atunci când funcţiile rinichiului sunt perturbate (insuficienţa renală). în practică se folosesc mai des Epuraţie extrarenală două metode: hemodializa (rinichiul artificial) şi dializa peritoneală. EQUIN (lat. equus „ca/“). Atitudine vicioasă ireductibilă a piciorului fixat în extensie faţă de gambă, pe antepicior (pe vârful piciorului). Se întâlneşte în diferite paralizii în retracţiile tendonului lui Achille, în sechele după fracturi. ERADICARE (lat. eradicare „a distruge“„a nimici“). 1. Suprimarea chirurgicală completă a unei leziuni. 2. Suprimarea totală a unei maladii endemice (ex. eradicarea variolei, â paludismului) sau a unei specii de animale vătămătoare, vectorul unei asemenea maladii (Anofel). ERECTIL. Care se ridică. Ţesut erectil: care poate creşte în volum şi se întăreşte prin aflux de sânge în vasele de sânge respective. Acţiunea sistemului nervos simpatic şi parasimpatic declanşată prin dorinţa sexuală, provoacă o umplere masivă cu sânge a ţesutului erectil. Tumoră erectilă. Tumora subcutanată a cărei structură este identică cu a ţesutului erectil. ERECŢIE 158 ERECŢIE (lat. erectio „ridicare“). Creşterea de volum şi întărirea organelor sau ţesuturilor erectile (penis, clitoris, mamelon) ca urmare a unei vasodilataţii importante. EREDITATE (lat. hereditas „moştenire“ „ereditate“). Capacitatea organismelor vii de a transmite şi de a moşteni caracterele morfologice, fiziologice şi biochimice proprii speciei. Transmiterea caracterelor unui individ descendenţilor săi se face prin intermediul genelor cromo-zomiale. ERGOTERAPIE (gr. ergon „lucru“ „muncă“ şi therapeia „tratament“). Metodă de tratament şi de reeducare a bolnavilor şi deficienţilor fizici şi psihici, prin muncă. Ergoterapia constă în executarea unei munci potrivit cu capacităţile funcţionale ale fiecărui pacient. ERITEM (gr. erythema „roşeaţă“). Roşeaţă a pielii sau a mucoaselor care dispare la presiune. Eritemul se produce prin dilatarea capilarelor. Eritem solar. Roşeaţă a pielii care apare după expunere prelungită la soare. Eritem nodos. Este o afecţiune nodulară predominant la mem- Eritem nodos brele inferioare, se întâlneşte în principal în primo-infecţie tuberculoasă, infecţii streptococice şi în intoxicaţii cu sulfamide. ERITRO (gr. erythros „roşu“). Prefix având ca sens culoare roşie. ERITROBLASTOZĂ. Creşterea numărului de eritroblaşti în măduva osoasă sau prezenţa lor în sângele periferic (care în mod normal este lipsit de aceste celule). 159 ERIZIPEL Eritroblastoza fetală. Sin. boala hemolitică a nou-născutului, anemie eritroblastică neonatală. Sindrom hemolitic congenital (anemie hemolitică) provocat de incompatibilitatea de Rh între mamă şi copil. Mama Rh negativ, tatăl Rh pozitiv, iar copilul tot Rh pozitiv, ceea ce duce la apariţia în sângele mamei a aglutininelor anti Rh, care ajung pe cale trans-placentară la făt, provocând distrugerea globulelor roşii ale fătului. Eritroblastoza apare începând cu sarcina a doua. ERITRODERMIE (gr. erythros „roşu", derma „piele“). Dermatoză eritematoscuamoasă (roşeaţă şi descuamaţie) generalizată, complicată uneori cu bule. Cauze diverse: intoxicaţie medicamentoasă, boli infecţioase, leucemie etc. ERITROLEUCEMIE (gr. erythros „roşu“, leukos „alb“ şi haima „sânge“). Sin. eritroleucoză. Proliferarea sistemică, progresivă şi simultană de celule imature şi atipice atât seria eritrocitară cât şi cea granulocitară. ERITROPOIEZĂ (gr. erythros „roşu“şipoesis „producere“). Sin. eritrocitopoieză. Formarea globulelor roşii în mă- duva osoasă. Eritropoeza urmează - la adultul normal - mai multe stadii succesive: proeritro-blast, eritroblast, reticulocit şi în sfârşit eritrocit. ERITROZĂ. Roşeaţă intensă a pielii şi mucoaselor, caracteristică pentru policitemia vera (creşterea anormală a numărului de eritro-cite). ERIZIPEL (gr. erythros „roşu“ şi pe/la „piele“). Sin. brânca. Infecţie a dermului provocată de streptococul hemolitic şi carac- Erizipel terizată printr-o inflamaţie acută a pielii, sub forma unui placard roşu, cald, edemaţiat, indurat şi dureros, delimitat printr-un bure-let marginal (marginile uşor ridicate), cu adenopatie regională EROGEN 160 şi însoţit de semne de alterare a stării generale şi febră. Punctul de plecare este adesea o infecţie locală streptococică (ulcer de gambă, mică excoriaţie a pielii, o leziune a mucoaselor, sau la nivelul ombilicului la nou-născut). EROGEN (ERETOGEN). Care produce o senzaţie de plăcere sexuală. Ex. zone erogene (mamelon, clitoris etc.). EROTISM (gr. eros „iubire“). Stare de excitare sexuală. Comportament ideatic complex în jurul actului sexual, care apare uneori din cauza unui hipersexualism. EROZIUNE (lat. erodere „a roade“). Sin. exulceratie. 1. Plagă superficială a ţesutului de înveliş (piele, mucoase), rezultând dintr-o pierdere de substanţă interesând straturile superficiale. 2. Distrugerea lentă şi progresivă a unui ţesut printr-o leziune in-fecţioasă sau tumorală (tumoră malignă). ERUCTAŢIE (lat. eructare „a da afară“). Eliminarea prin gură a gazelor conţinute în stomac, însoţită uneori de manifestare sonoră (emisie zgomotoasă). ERUPŢIE (lat. erupţio). Modificarea bruscă, neaşteptată a pielii şi a mucoaselor prin apariţia de leziuni diverse: eritem (roşeaţă), vezicule, papule sau bule. Erupţiile sunt semnele unei boli infecţioase (febră eruptivă), a unei alergii sau a unei intoxicaţii. ESCARĂ (gr. eschara „focar“). Distrugeri tisulare (ulceraţii, necroză) ca urmare a unui deficit de nutriţie locală; de obicei prin leziuni vasculare sau prin compresiune continuă; se pot produce şi prin acţiunea directă a unor factori infecţioşi sau prin toxinele lor, sau prin acţiunea unor substanţe chimice caustice. Escare de de-cubit: pot apărea la pacienţii imobilizaţi la pat timp îndelungat, din cauza comprimării ţesutului cutanat între proeminenţele osoase şi planul patului. ESENŢIAL. Sin. cu idiopatic. ESOFAGISM. Sin. disfagie spastică. Contractura spasmodică a muşchilor esofagieni, determinând dificultate de înghiţire a alimentelor şi un obstacol tranzitoriu în trecerea lor în stomac. ESOFAGITĂ. Inflamaţia esofagului. 161 EUGENIE ESOFAGOSCOPIE (esofag şi gr. skopein „a vedea“„a observa“). Examinarea lumenului esofagian (vizualizare directă) cu un aparat numit esofagoscop în scop diagnostic sau terapeutic (extragerea corpilor străini, cauterizarea şi badijonarea unor ulceraţii, incizia unor abcese, polipectomii, sclerozarea varicelor esofagiene). ESTEZIE (gr. aisthesis „percepere“). Sensibilitate, capacitatea de a percepe o senzaţie. ETICA MEDICALĂ. Sin. deontologie medicală. ETICA NURSINGULUI. Analiza filozofică a fenomenelor morale întâlnite în nursing, a° limbajului moral şi a fundamentului etic al practicii nursing, de asemenea propuneri referitoare la conţinutul şi scopurile normative ale practicii nursingului. Cod de etică. Declaraţie oficială a unui grup, ce stabileşte şi prescrie standarde şi comportări morale pentru membrii grupului. Glosar de etică ANR (Asociaţia de Nursing din România). ETILIC. 1. Se spune despre un individ alcoolic. 2. Se spune despre orice substanţă conţinând grupare etil. ETILISM. Sin. alcoolism. ETIOLOGIE (gr. aitia „cauză“ şi logos „ştiinţă ). Studiul cauzelor sau condiţiilor de apariţie a unei boli (tratament etiologic, se adresează cauzei bolii). ETIOPATOGENIC. Cauza şi modul de dezvoltare al unei boli. EU- (gr. eu „bun“). Prefix de origine greacă, indicând armonie, ceea ce este normal. EUFORIE (gr. eu „bun“ şiphorein „a se simţi“). Stare afectivă caracterizată printr-o foarte bună dispoziţie, senzaţie de bine, de încredere în sine, care corespunde fie unei ameliorări a sănătăţii, fie unei iluzii, fie acţiunii unor medicamente. EUGENIE (gr. eu „bun“şigennan „a produce“ „a zămisli“). Ştiinţa care îşi propune să studieze condiţiile cele mai favorabile de ridicare calitativă a rasei umane; ştiinţa care se ocupă cu influenţele prenatale şi care studiază metodele pentru ameliorarea calităţii populaţiilor. Mijloace preconizate în anumite ţări: măsuri de sterilizare forţată (vasectomie şi salpingectomie la alienaţi mintali şi degeneraţi). EUNUC 162 EUNUC (gr. eune „culcuş“ şi echein „a păzi“). Bărbat la care i s-au extirpat testiculele = castrat; se produc tulburări, cu regresiunea caracterelor sexuale: penis atrofiat, voce subţire şi o înfăţişare de tip feminin (ex. absenţa bărbii). Aceste modificări morfologice de tip feminin apar şi la bărbaţi cu deficit de hormoni sexuali androgeni (cu insuficienţă precoce a funcţiei testi-culare). EUPEPSIE (gr. eu „bun“ şipepsis „digestie“). Digestie normală. EUSTACHE (trompa). Conduct osteocartilaginos aerifer care uneşte cutia timpanului cu peretele lateral al rinofaringelui. EUTANASIE (gr. eu „bun“ şi thanatos „moarte“). Actul de ucidere prin moarte uşoară, fără suferinţe, prin folosirea unor procedee care permit să se suprime viaţa, scurtând suferinţele sau agonia prelungită unei fiinţe umane care îşi doreşte acest lucru, având o boală incurabilă şi aflându-se într-o situaţie limită de suferinţă. Eutanasia activă este uciderea directă sau terminarea vieţii cuiva prin metode cum ar fi injecţii sau doze mortale de medicamente. Eutanasia pasivă este reţinerea sau retragerea unor măsuri de menţinere în viaţă pentru a permite unei persoane să moară. EUTOCIE (gr. eu „bun“ şi tokos „naştere“). Naştere normală (eutocică); evoluţie spontană normală a unei naşteri. EUTROFIE (gr. eu „bun“şi trophe „hrană“). Stare normală de nutriţie, creştere şi dezvoltare a unui organism. EVAGINARE (EVAGINAŢIE) (iat. evagari„a se revărsa“). Proeminenţa către exterior a unui organ sau a unei părţi dintr-un organ în afara limitelor normale. EVENTRAŢIE (iat. e „din“ şi venter „pântece ). Desfacerea postoperatorie (prin relaxarea unei cicatrici după laparotomie) sau posttraumatică a aponevrozelor şi muşchilor peretelui abdominal şi ieşirea sub piele a unor organe ale cavităţii abdominale. Deplasarea viscerală (masa intestinală) în afara organismului, sub tegument poate fi şi spontană prin relaxarea sau slăbirea musculaturii peretelui abdominal. Organele care ies din cavitatea abdominală pot să fie sau nu aco- 163 EXCIZIE perite de peritoneu; totdeauna sunt acoperite cel puţin de piele. EVIDARE (fr. evider „a scobi pe dinăuntru“). 1. Intervenţie chirurgicală prin care se goleşte de conţinut o cavitate (ex. evidarea cavităţilor urechii medii). 2. Ablaţia completă a unei regiuni anatomice. Ex. evidarea ganglionilor limfatici dintr-o regiune. EVISCERAŢIE (lat. e „fără“ şi viscera „viscere“). Ieşirea viscerelor în afara abdomenului - care nu sunt acoperite Evisceraţie (abdominală postoperatorie) de piele - (traumatism abdominal sau complicaţie operatorie). EX SITU (lat. ex „din“ „afară din“ şi situs „aşezat“ „situat“). Expresie latină arătând o intervenţie chirurgicală în cursul căreia un (organ) viscer, sau o parte din el, detaşat de conexiunile anatomice normale, este supus la diferite manevre operatorii, apoi este reintegrat organismului, la locul lui sau în alt loc. EX, EXO. Prefixe de origine greacă care introduc sensul de „în afară“. EXACERBARE. Agravarea tranzitorie a simptomelor unei boli. EXANTEM (gr. exanthema „răspândire“ „înflorire“). 1. Erupţie localizată la nivelul pielii caracteristică unei boli infectocontagioase, cum sunt: febrele eruptive (scarlatina, rujeola, ru-beola, varicela) şi febrele exan-tematice (tifos exantematic etc.). Manifestarea cutanată apare sub formă de macule sau papule. 2. Orice erupţie la nivelul pielii, însoţită de inflamaţie. EXCIZIE (lat. excisio, de la excidere „a tăia“). Secţionarea şi scoaterea unei părţi dintr-un organ sau ţesut, cu ajutorul unui instrument tăios. EXCORIAŢIE EXCORIAŢIE (lat. excoriare „a jupui“). Leziune superficială a pielii, a unei mucoase cu pierdere de substanţă, limitată la straturile superioare. Poate fi traumatică sau produsă prin grataj (la piele). EXCREMENT (lat. excremen-tum). Materiile fecale eliminate prin Hpfpnatio EXCRESCENŢĂ (lat. excres-centia). Formaţiune cu aspect tumoral crescută pe suprafaţa unui organ sau pe suprafaţa corpului, care rezultă din proliferarea unui ţesut (verucă, condilom, papilom etc.). EXCREŢIE (lat. excretio). 1. Procesul de eliminare a deşeurilor din organism pe căi naturale. 2. Deversarea produsului de excreţie prin canalele excretoare. EXEREZĂ (gr. exairesis „ablaţiune“). Act chirurgical prin care se exci-zează, amputează, extrage sau enuclează segmente, porţiuni din ţesuturi sau organe lezate, în scopul vindecării. EXFOLIERE (lat. ex „din“ „afară din“ şi foiium „frunză“ „foaie“). Eliminare sub formă de lamele sau solzi, a unor părţi necrozate. Sin. descuamare. ____________________________164 EXHIBIŢIONISM (lat. exhibitio „arătare ostentativă a ceva“). Perversiune sexuală constând din tendinţa de a-şi arăta în public organele genitale, în scopul obţinerii excitaţiei sexuale. EXHUMARE (lat. ex „din“ şi humus „pământ“). Dezgroparea unui cadavru, în scopul mutării, sau a unei autopsii medico-legale. EXITUS (lat. exitus „ieşire“„sfârşit“ „moarte“). Deces (moarte). EXO (gr. exo „în afară“). Prefix care introduce sensul de situat în afară. EXOCRIN (gr. exo „în afară“ şi krinein „a secreta“). Se spune despre glandele care îşi varsă produsul lor de secreţie în exterior - pe suprafaţa pielii sau a unei mucoase - prin intermediul unor canale excretoare (glande sudoripare, glande sebacee etc.). EXOFTALMIE (gr. exo „în afară“ şi ophthalmos „ochi“). Propulsia (protruzia) globului ocular în afară din orbită. Poate fi din cauza unei afecţiuni a orbitei (malformaţii, tumori primitive, tumori metastazice) de natură infecţioasă etc.; sau constituie 165 EXSANGUINOTRANSFUZIE Exoftalmie bilaterală - simptom al bolii Basedow unul dintre simptomele principale ale bolii Basedow (în hipertiroi-dism). EXOGEN (gr. exo „în afară“ şi gennan „a produce“). Care se produce sau acţionează din exterior; de cauze externe. Ex. intoxicaţie exogenă. EXOSTOZĂ (gr. exo „în afară“, osteon „os“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Excrescenţă (proeminenţă) care se dezvoltă pe suprafaţa oaselor; tumoră osoasă benignă de natură inflamatorie, traumatică, reumatică, metabolică sau congenitală. Ex. exostoză calcaneană = sin. pinten calcanean; exostoză alveolară (la suprafaţa oaselor maxilare). EXOTOXINĂ (gr. exo „în afară“ şi toxikon „otravă“). Toxină elaborată de către bacterii (ex. bacilii difteric, tetanic, boutu-linic etc.) şi eliminată în mediile în care se dezvoltă şi care produc stări toxice-infecţioase. EXPULZIE (lat. expulsio). 1. în obstetrică, perioada terminală a naşterii: expulzia fătului sau a placentei din cavitatea uterină. 2. Eliminarea din organism, pe căi naturale, a unui produs fiziologic sau patologic, a unui corp străin (ex. eliminarea unui calcul renal). EXSANGUINOTRANSFUZIE. Metodă de trasfuzie care permite înlocuirea parţială sau aproape totală a sângelui circulant a unui bolnav, cu sânge de la un donator sănătos. Procedeul constă dintr-o perfuzie într-o venă, simultan cu extragerea unei cantităţi echivalente dintr-o venă din partea opusă. Exsanguinotransfuzia se practică în tratamentul eritroblastozei fetale; în intoxicaţii grave, în EXSUDAT 166 hemoliza acută gravisimă, cu stare de şoc. Exsanguinotransfuzia nou-născutului: metodă de tratament în boala hemolitică a nou-născutului (eritroblastoza fetală) prin incompatibilitate sanguină de Rh între mamă şi făt; când sângele Rh pozitiv moştenit de la tată trebuie înlocuit cu sânge Rh negativ, din cauza anticorpilor anti Rh proveniţi de la mamă. EXSUDAT (fr. exsudat). Lichid de natură inflamatorie, bogat în albumină, care trece din sânge în ţesutul interstiţial sau într-o cavitate naturală a organismului (cavitatea pleurală, peritoneală etc.). Apare în cursul unui proces inflamator. EXTEMPORANEU. Se spune despre un medicament care trebuie preparat în momentul folosirii sau despre un examen histo-patologic efectuat din materialul prelevat (biopsie) în timpul intervenţiei chirurgicale şi de la care se aşteaptă rezultatul pentru a se continua intervenţia. EXTENSIE (lat. extensio „întindere“). 1. Mişcare fiziologică de întindere prin care două segmente ale unui membru tind să se plaseze în acelaşi ax. 2. Acţiune de întindere, de alun-gire a unei extremităţi sau a trunchiului; metodă de a întinde două extremităţi în sens contrar. Extensie continuă - metodă terapeutică ortopedică folosită pentru reducerea unei fracturi sau pentru menţinerea în poziţie nemişcată a unui membru fracturat. Se obţine prin aplicarea unei tracţiuni continue, care se realizează cu ajutorul unui dispozitiv de tracţiune (scripete, cablu, greutăţi, care să atârne libere) şi care permite o contenţie sub tracţiune permanentă. EXTRASISTOLĂ (lat. extra „în afară“ şi gr. systole „contracţie“). Contracţie cardiacă suplimentară (prematură, anticipată) care apare între două sistole normale şi care perturbă regularitatea ritmului cardiac, este declanşată de impulsuri ectopice. EXTRAUTERIN (lat. extra „în afară“ şi uterus „uter“). Situat în afara cavităţii uterine. 167______________________________ Ex. sarcină extrauterină = fixarea şi dezvoltarea oului în afara cavităţii uterine (trompă, peritoneu). EXTRAVAZARE (lat extra „în afară“şi vasa „vase“). Fenomen de trecere a unui lichid (serul, limfa) din vasele sanguine sau limfatice în ţesuturile înconjurătoare. _________________EXULCERAŢIE EXTRINSEC (lat. extrinsecus „de afară“). Care provine din exterior. Ex. astm extrinsec, cauza extrinsecă a unei afecţiuni. EXULCERAŢIE (fr. exulceration). Sin. eroziune. Pierdere superficială de substanţă fără atingerea stratului bazai. FABULAŢIE (lat. fabula „povestire“). Istorisiri imaginare; obişnuinţa unor pacienţi de a spune povestiri fantastice produse de imaginaţia lor. FAGO- (gr. phagein „a mânca“). Element de compunere care introduce sensul de consum prin ingestie, mâncător de... (ex. fagocit). FAGOCIT (gr. phagein „a mânca“ şi kytos „celulă“). Celulă care are proprietatea de a îngloba (de a absorbi) şi eventual de a digera microorganisme sau alte proteine/particule străine. Unele fagocite sunt fixe (celulele sistemului reticuloendotelial, his-tocitele), altele sunt libere (globulele albe din sânge). Leucocitele pot trece prin pereţii vaselor capilare (diapedeza) şi cu ajutorul pseudopodelor se îndreaptă spre agentul patogen, pe care-l înglobează şi-l descompune. FAGOCITOZĂ (gr. phagein „a mânca“, kytos „celula“ şi -oza „boală neinflamatorie“ „proces morbid“). înglobarea şi distrugerea microorganismelor şi a altor particule străine (proteine, resturi celulare, fragmente de celule necrozate); se realizează prin expansiuni citoplasmatice (pseudopode) emise de celula (fagocit) care înconjoară particulele străine într-o vacuolă digestivă unde sunt descompuse, digerate. Fagoci-toza este un mijloc de apărare a organismului în special împotriva microorganismelor patogene. FAGOFOBIE (gr. phagein „a mânca“ şi phobos „frica“). Frica de a se îneca cu alimente, de a înghiţi. FAGOMANIE (gr. phagein „a mânca“ şi mania „nebunie“). Stare psihică caracterizată prin exagerarea apetitului (hiper-orexie) şi incapacitate de a rezista dorinţei de a mânca; preocupări obsesive spre ingerare de alimente. FALLOT (TETRADA, TETRALOGIA). Malformaţie congenitală: - cardiopatie congenitală cu cianoză, caracterizată printr-o combinaţie între o stenoză a 169 FARMACOCINETICĂ orificiului arterei pulmonare, defect septal ventricular (comunicare interventriculară), dextropo-ziţie a originii aortei (aorta pe septul interventricular) şi hiper-trofia*ventriculului drept. Simptomatologia clinică funcţională este reprezentată prin sincope, dispnee şi cianoză. Bolnavii care nu mor în primii ani de viaţă, pot ajunge vârsta maturităţii sau chiar a bătrâneţii. Tratamentul eficace este numai cel chirurgical. FALUS (engl. phallus). Membrul viril. Penis. FANATISM. Adeziune oarbă, pătimaşă, fără margini, la o idee, la o convingere, la o acţiune, fără a înţelege sensul, scopul şi consecinţele ei. Fanatismul religios -întunecă raţiunea, dezechilibrează psihicul, duce la nesocotirea celor mai elementare norme morale şi de convieţuire socială, a îndatoririlor faţă de familie şi a obligaţiilor cetăţeneşti. FANERE. Anexe ale pielii. Formaţiuni epidermice; derivaţi protectori ai epidermului: unghii, păr. FANTASME (gr. phantasma „aparenţă“ „nălucă“ „plăsmuire“). Producţii imaginare, cu conţinut absurd, amintire falsă a unor eve- nimente care n-au avut loc niciodată; imagini făcând parte dintr-un vis sau dintr-o halucinaţie; creaţii ale bolnavilor cu imaginaţie patologică. FANTĂ (fr. fente „despicătură“ „crăpătură“). Fanta palpebrală. Spaţiu cuprins între marginea liberă a pleoapelor. FARINGECTOMIE (gr. pharinx „faringe“ şi ektome „excizie“). Ablaţia totală sau a unei părţi din faringe. FARINGITĂ (gr. pharinx „faringe“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia mucoasei faringiene. FARINpOSCOPIE (gr. pharinx „faringe“şi skopein „a vedea“). Examen vizual al cavităţii faringiene; se execută cu ajutorul unui apăsător de limbă şi al unui dispozitiv luminos/lumină reflectată. FARINGOTOMIE (gr. pharix „faringe“ şi tome „tăiere“). Deschiderea chirurgicală a faringelui printr-o incizie. FARMACO (gr. pharmakon „remediu“). Prefix care introduce în termeni referirea la medicamente. FARMACOCINETICĂ (gr. pharmakon „remediu“ şi kinesis „mişcare ). Parte a farmacologiei care studiază soarta medicamentelor FARMACODEPENDENŢĂ în organism: absorbţia, transportul, trecerea prin membrane, fixarea pe organe, eliminarea. FARMACODEPENDENŢĂ. Stare care rezultă din absorbţia continuă, repetată a unui medicament (stupefiante, analgetice, hipnotice etc.) caracterizată prin dificultatea de a se lipsi de medicamentul respectiv. Persoana devine dependentă fie psihic (dependentă psihică sau psihologică), fie fizic, când organismul o cere (dependenţa fizică). FARMACODINAMIE (gr. phar-makon „remediu“ şi dynamis „forţă“ „acţiune“). Partea farmacologiei care se ocupă cu studiul acţiunii medicamentului asupra organismului. FARMACOFILIE (gr. pharmakon „remediu“ şi phiiein „a iubi“). Sin. farmacomanie. Tendinţă patologică de a lua medicamente. FARMACOLOGIE (gr. pharmakon „remediu“ şi logos „ştiinţă“). Studiul descriptiv al medicamentelor: prepararea, posologia şi indicaţia lor. FARMACOPEE (gr. pharmakon „remediu“ şi poiein „a face“). Carte (tratat) care cuprinde: nomenclatura drogurilor şi medica- ____________________________170 mentelor, descrierea medicamentelor utilizate curent în farmacie (formule, compoziţii, proprietăţi chimice, mod de preparare, acţiune farmacologică, po-sologie şi alte diverse învăţăminte utile pentru farmacişti); este indispensabilă şi este obligatoriu să existe în toate farmaciile unei ţări. FASCIA (lat. fascia „fâşie“ sau fascis „snop“). Foiţă aponevrotică (constituită din unirea aponevrozelor), care acoperă muşchii superficiali; membrană fibroasă situată între muşchi şi care formează teci ale muşchilor sau învelişuri ale unor organe interne, ale nervilor sau ale vaselor sanguine. FASCICULAŢIE. Contracţie izolată, involuntară şi anarhică a unui grup de fibre musculare; contracţie fasciculară. FASCICUL (lat. fascicuius „mănunchi mic“). Grup de fibre musculare (fascicul muscular), nervoase (fascicul nervos). FAVUS (lat. fagure). Dermatomicoză a pielii păroase a capului, provocată de ciuperca parazitară = Trichophyton (Acho-rion schoenleini); este foarte con- 171 FEMINIZARE tagioasă. Leziunea elementară este „godeul favic“ = depresiune mică, rotundă, supurată, galbenă (în jurul unui fir de păr). Favusul duce la căderea definitivă a părului în zona afectată; lasă cicatrici (alopecii) definitive. FĂT (lat. faetus „făt“). Fetus. Produsul de concepţie începând cu luna a treia de sarcină. FECAL (lat. faex, faecis „necurăţenie“ „reziduu“). Care se referă la materiile fecale (excremente). FECALOM. Acumulare de materii fecale condensate (masă voluminoasă dură), în colon sau în rect, dând la palparea abdomenului impresia de tumoră. FECUNDARE; FECUNDAŢIE (lat. fecundare „a face să rodească“). Procesul de unire a spermatozoidului cu ovulul (penetrarea unui spermatozoid în peretele ovulului). Fuzionarea acestor doi gârneţi (masculin şi feminin) formează oul (sau zigotul) fecundat. Fecundare artificială. Sin. însămânţare artificială: fecundare obţinută prin introducerea în colul uterin, prin sondă specială, a spermei recoltate. Fecundare in vitro. Procedeu efectuat în laborator (in vitro); punerea în contact, în mediu nutritiv, a spermatozoizilor, cu unul sau mai multe ovule; apoi se face implantarea oului în uterul matern. FECUNDITATE. Capacitatea de reproducere: depinde de formarea spermatozoizilor de către organele genitale masculine şi a ovulelor de către organele genitale feminine. FEEDBACK (termen engl.). Reacţie inversă. Legătura inversă, conexiune inversă. Sin. retroacţiune. Principiu fundamental în funcţionarea sistemelor cu autoreglare. FELAŢIE (lat. fellare „a suge“). Perversiune constând în obţinerea satisfacţiei sexuale prin lincţiunea zonelor genitale sau altor regiuni ale corpului. FEMINIZANT (lat. femina „femeie“). Care provoacă apariţia caracterelor secundare feminine. Ex. hormon feminizant. FEMINIZARE (lat femina „femeie“). Regresia caracterelor sexuale secundare masculine la un bărbat şi apariţia caracterelor sexuale secundare feminine: dez- FEMUROPATELAR 172 voltarea sânilor, diminuarea pilozităţilor etc. Apare după castrare, în insuficienţa testiculară sau după tratament cu estrogeni (hormoni feminini). FEMUROPATELAR (lat. femur „coapsă“ şi patela = nume latin al rotulei). Care se referă la femur şi la rotulă. FENESTRARE (lat „a face fereastră“). Operaţie chirurgicală împotriva surdităţii, care constă în crearea unei „ferestre“ în peretele dintre urechea mijlocie şi urechea internă. FENOTIP (gr. phainein „a părea“ şi typus „tip“). Ansamblu de însuşiri şi caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ. Aceste caractere sunt determinate, pe de o parte, de patrimoniul ereditar - genetic (genotip), şi pe de altă parte, de influenta exercitată de mediul ambiant asupra individului. FEOCROMOCITOM. Tumoră medulosuprarenală, de obicei benignă, care se manifestă clinic prin hipertensiune arterială paroxistică, din cauza adrenalinei secretate în exces de tumoră. FERIPRIV. Care este provocat de lipsa fierului. Ex. anemie feriprivă. FERMENT (lat. fermentum). Enzimă. FERMENTAŢIE (lat fermen-tatio). Ansamblu de modificări chimice ale unor substanţe organice (zaharoase în special), suferite sub influenta fermenţilor produşi de diferite microorganisme (bacterii sau levuri = ciuperci). Se mai utilizează şi termenul de fermentaţie intestinală pentru a desemna procesele microbiene din intestinul gros, care (se ştie) are o bogată floră microbiană nepatogenă. Deseori, stagnarea alimentelor tip mai îndelungat în stomac (din cauza unei staze pilorice) provoacă o fermentaţie de putrefacţie care se recunoaşte prin mirosul urât al gurii. FERMI (vaccin). Vaccin antirabic. FERTILITATE. V. fecunditate. 1. Capacitate de reproducere 2. Fenomen demografic prin care se exprimă raportul dintre născuţii vii fată de numărul femeilor la vârsta de procreare, într-o populaţie dată. 173 FIBRILAŢIE FESĂ. Regiune situată la baza trunchiului (în continuarea spatelui), constituită din cele două proeminenţe cărnoase, convexe, constituite din muşchii fesieri. Regiunea fesieră este traversată de vase şi nervi fesieri (inclusiv nervul sciatic). Injecţiile intramusculare administrate în regiunea fesieră, pentru a nu leza elementele vasculo-nervoase, trebuie să fie făcute în cadranul supero-extern al fesei. FETID (lat. foetidus „miros urât, neplăcut“). Care răspândeşte un miros urât, respingător. Poate fi degajat prin aerul expirat, prin sudoarea unor indivizi sau poate proveni din regiuni cu secreţii mai abundente (între degetele picioarelor, scrot, vagin etc.). FETIŞISM (fr., engl. fetichism). 1. Perversiune sexuală, survine mai ales la bărbaţi, în care excitaţia sexuală este obţinută prin atingerea sau la vederea unui obiect (lenjerie intimă, ciorapi etc.) aparţinând persoanei iubite; obiectul devine fetiş. 2. (Ist. religioasă). Cult al unor obiecte neînsufleţite (de lut, lemn, piatră etc.), pe care adoratorii lor le consideră „sfinte“ şi înzestrate cu o forţă miraculoasă. FETOMATERN. Care se referă la făt şi la mamă. Ex. imunizare feto-maternă. FETOPATIE. Afecţiune care survine după a treia lună de viaţă intrauterină. FETOPLACENTAR. Care se referă la făt şi placentă. Ex. anasarca fetoplacentară = boala hemolitică a nou-născutului prin incompatibilitate de Rh. FETUS. V. făt. FIBRĂ (lat. fibra „fibră“). Termen general desemnând o structură tisulară elementară, celulară, multicelulară sau intercelu-lară, având o formă alungită. Există fibre musculare, fibre nervoase, fibre colagene (substanţe intercelulare). FIBRILAŢIE (lat. fibrila „fibră mică“). Contracţii spontane rapide şi repetate la intervale scurte, ale unui grup de fibre musculare. Fibrilaţie auriculară (atrială). Este o tulburare de ritm, generată de impulsuri ectopice atriale foarte rapide 400-500/minut, neregulate. Desigur că nu toţi stimulii pot să ajungă la ventriculi - ritmul ventricular poate fi 120-200/mi-nut, de asemenea, neregulat. FIBRILĂ Fibrilaţie musculară v. fascicu-laţie. Fibrilaţie ventriculară. Este cea mai gravă tulburare de ritm cardiac, provocată de focare ecto-pice ventriculare, cu o frecvenţă de 300-400 impulsuri/minut; complet neregulată. Contracţiile ventriculare sunt abolite şi nu există sistole ventriculare eficiente, circulaţia fiind practic absentă. Survine cel mai frecvent la bolnavii cu afecţiuni cardiace organice, precum şi în cazul unor accidente (electrocutare), traumatisme. Dacă nu este suprimată imediat (v. defi-brilare), fibrilaţia ventriculară duce la moarte. FIBRILĂ. Fibră mică. FIBRILĂ MUSCULARĂ. Sin. miofibrilă. FIBRINĂ. Proteină rezultată din acţiunea trombinei asupra fibrino-genului, insolubilă în plasmă, formând partea principală a cheagului sanguin. FIBRINOGEN (fibrina şi gt. gennan „a produce“). Sin. factorul I al coagulării. Proteină solubilă în plasmă, sintetizată de ficat şi care sub acţiunea trombinei se transformă în fibrină. ______________________________174 FIBRINOLIZĂ (fibrina şi gr. lysis „dizolvare“). Fenomen de degradare, de descompunere a fibrinei sub acţiunea unei enzime, fibrinolizina. Fibrinoliza fiziologică este un proces normal şi permanent, având ca efect dezagregarea şi dizolvarea cheagurilor sanguine, în diferite circumstanţe patologice, cum ar fi naştere complicată, un avort, un cancer sau în perioada postoperatorie, când fibrinoliza este exagerată, rezultă fenomene hemoragice; când fibrinoliza este insuficientă, întârziată, rezultă tromboza. FIBRINOLIZINA. Sin. plasmină. Enzimă plasmatică cu rol în lizarea (degradarea) fibrinei şi a fibrinogenului şi deci a cheagului sanguin. Se utilizează în tratamentul trombozelor prin administrare intravenoasă. FIBROADENOM (fibra + gr, aden „glandă“ şi -oma „umflătura“). Tumoră benignă glandulară caracterizată prin hiperplazia ţesutului conjunctiv fibros. FIBROCHISTIC (fibra şi gr. kystis „sac“ „vezică“). Ţesut cu componente fibroma-toase şi chistice. Ex. displazia fibrochistică a sânului. 175 FIBROZĂ FIBROLIPOM (fibro + gr. lipos „grăsime“ şi -oma „umflătura“). Tumoră benignă a ţesutului conjunctivo-adipos subcutanat, subseros sau pericapsular. FIBROM (fibra şi -oma „umflătură“). Tumoră benignă a ţesutului conjunctiv, dură şi încapsulată (net limitată). Poate apărea la nivelul tuturor organelor. Dacă pe lângă ţesutul conjunctiv este asociat un alt ţesut (cartilaginos, grăsos, mucos, muscular etc.), se utilizează termenul compus corespunzător (fibrocondrom, fibrolipom, fibromiom etc.). FIBROMATOZĂ (fibra, -oma „umflătură“ şi -oza „boală nein-flamatorie). Prezenţa de fibroame multiple, realizând o îngroşare dură şi difuză a ţesutului sau organului unde se formează. FIBROMECTOMIE (fibra şi gr. ektome „excizie“). Excizia unui fibrom. FIBROMIOM (fibro, gr. mys „muşchi“ şi -oma „umflătură“). Tumoră benignă a ţesutului conjunctiv (fibros) şi muscular neted. Localizarea cea mai frecventă este uterină. Sin. mio-fibrom. FIBROSARCOM (fibra + gr. sarx „carne“ şi -oma „umflătura“). Varietate de sarcom cu malignitate mai redusă, formată din proliferarea anarhică a ţesutului fibros, recidivantă; poate apărea oriunde în organism (părţi moi, abdomen etc.). FIBROSCOP. Varietate de endo-scop în care razele luminoase sunt conduse printr-un fascicul (mănunchi) de fibre de sticlă sintetică foarte suple, dând aparatului o remarcabilă flexibilitate. Fibroscopie - examen endo-scopic (vizualizare directă a unei cavităţi) realizat cu ajutorul fibroscopului. Ex. fibroscopie bronşică (cu fibrobronhoscop); gastrofibroscopie (cu gastrofibro-scopul) etc. FIBROZĂ (fibra şi -oza „boală neinflamatorie“). Dezvoltare exagerată, patologică de ţesut fibros. Ex.: fibroză pulmonară. Sin. scleroza pulmonară: sindrom pulmonar caracterizat prin îngroşa-rea fibroasă a pereţilor alveolelor pulmonare, împiedicând difuziunea oxigenului şi provocând o insuficienţă respiratorie progresivă. Fibroză chistică a pancreasului. Sin. mucoviscidoză. FIBROZITĂ 176 FIBROZITĂ (fibra şi -ita „inflama fie'). Inflamaţie a ţesutului fibros articular şi periarticular, manifes-tându-se cu dureri şi limitarea mişcărilor. FIBULA. Nume latin al peroneului. FILARIOZĂ. Orice boală provocată de filării - viermi paraziţi ai ţesuturilor din ordinul Nema-todelor, răspândiţi în regiunile tropicale şi subtropicale. Viermele poate provoca abcese subcutanate, inflamaţii şi obstrucţii limfatice ce pot duce la elefantiazis (umflarea exagerată a membrelor inferioare). FILATOV - masca Filatov, aspect particular al feţei în scarlatină, caracterizat prin hiperemia pomeţilor şi paloare perioronazală. FILIFORM. 1. Se spune despre o dimensiune comparabilă cu un fir. 2. Se spune despre un puls slab, perceput la palpare. FILOGENEZĂ (gr. phule „trib" şi genesis „origine“). Procesul de dezvoltare a speciilor. Cercetarea arborelui genealogic al organismelor, al descen-deţei unui grup de organisme (clase, ordine, familii, specii de plante sau animale), privită ca un proces de dezvoltare istorică a speciilor; permite lămurirea originii lor (stabilirea strămoşului din care au provenit). V. ontogeneza = dezvoltarea fiinţei. FIMOZĂ (gr. phimosis „întrerupere“ „oprire“). Strâmtorarea sau stenozarea anormală (congenitală sau dobândită) a orificiului prepuţial, împiedicându-se astfel degaja- Fimoză 1. orificiu prepuţial normaI 2. fimoză 3. parafimoză 177 FIXARE rea, decalotarea glandului. Fi-moza poate produce diverse complicaţii: balanită (inflamaţia mucoasei glandului penisului); postită (inflamaţia prepuţului); formarea de depozite de smegmă. Finioza congenitală poate fi considerată fiziologică la sugar, în majoritatea cazurilor rezolvându-se spontan spre vârsta de 4-5 ani. Dacă nu se rezolvă atunci, pentru lărgirea orificiului se intervine chirurgical, uneori, prin circumcizie. La sugar nu este necesară rezolvarea chirurgicală, cu excepţia fimozei foarte strânse. FISTULĂ (lat. fistula „tub“, Jeavă", „cana!“). Orificiu sau canal format accidental sau operator, care comunică cu o cavitate naturală sau patologică ori cu o glandă, şi care drenează în afară secreţiile acestora. Ex. fistula anală, fistula gastrică, fistula lacrimală etc. -deschizând organul respectiv la tegument. FISURĂ (lat. fissura „crăpătură“). Crăpătură îngustă liniară la nivelul unui ţesut sau a unui organ [de exemplu, fisura osoasă = fractură incompletă, fără deplasare a unui os; fisura cutanată = leziune elementară dermatologică localizată cu predilecţie periorificial sau în zonele cu mişcări active (palme, plante); poate fi superficială (epidermică) sau profundă (dermică). Sin. Ragada]. Fisură anală: ulceraţie superficială (mică pierdere de substanţă) liniară, foarte dureroasă, localizată în fundul şanţurilor formate de pliurile radiare ale anusului; adesea este asociată cu hemoroizii. FIT, FITO. Sufix şi prefix de origine greacă indicând o relaţie cu plantele. FITOPARAZIŢI (gr. phyton „plantă“, para „alături“ şi sitos „mâncare“). Denumirea dată paraziţilor de origine vegetală. FITOTERAPIE (gr. phyton „plantă“ şi therapeia „tratament“). Tratamentul cu plante. FIV. Abreviere pentru fecundare in vivo. FI VET. Abreviere pentru fecundare in vitro şi transfer de embrioni. FIXARE (lat. figere „a fixa“). în chirurgie: 1. Actul sau operaţia de a fixa fragmentele osoase ale unei fracturi. Sin. osteo-sinteza. 2. Actul sau operaţia de a fixa un organ prea mobil. Sin. pexie FIZICĂ (ex.: nefropexie = fixarea rinichiului ptozat). în histologie: operaţie care se efectuează după prelevarea unui ţesut sau a unor celule, în vederea conservării lor (opririi descompunerii), şi constă în introducerea acestora în formol, în serologie: fixarea complementului (metodă de laborator pentru diagnosticarea unor boli -ex.: diagnosticul sifilisului), în psihologie: ataşamentul exclusiv şi exagerat, centrat asupra unei persoane sau asupra unui obiect FIZICĂ (gr. physikos, de la physis „natură1). 1. Ştiinţa care studiază proprietăţile materiei şi energia. 2. Fizic = care se referă la materie; care se referă la natura materială a corpului. 3. Aspect exterior, morfologic al individului. FIZIO. Prefix de origine greacă indicând relaţia cu natura, cu ceea ce este natural. FIZIOGNOMONIE (gr. physis „natură" şi gnomon „care cunoaşte“). Studiul care caută să determine caracterul şi tipul oamenilor după înfăţişarea fizică şi în special după trăsăturile feţei. ___________________________178 FIZIOLOGIE (gr. physis „natură“ şi logos „ştiinţă“, „cuvânt“). Ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiilor şi constantelor normale ale organismelor vii. în medicină, este studiul funcţionării organismului omului sănătos. Fiziologic = funcţie sau stare organică normală. FIZIONOMIE (gr. physis „natură“ şi nomos „lege“). Aspectul caracteristic al feţei; ansamblul de trăsături ale feţei = conformaţia cavităţii bucale, maxilarelor, dinţilor, buzelor etc. (ex.: fizionomie agreabilă = expresia plăcută care rezultă din acest ansamblu). FIZIOPATOLOGIE (gr. physis „natură“, pathos „boală“ şi logos „cuvânt" „ştiinţă“). Studiul tulburărilor funcţionale ale organismului sau ale unui organ în cursul diferitelor afecţiuni, şi a mecanismelor de producere ale acestora. FIZIOTERAPIE (gr. physis „natură“ şi therapeia „tratament“). Tratament prin agenţi fizici. Principalii agenţi utilizaţi sunt: apa (hidroterapie), căldura, frigul (termoterapia, crioterapia), electricitatea (electroterapia), radiaţia 179 FLEBITĂ (raze X, ultraviolete, infraroşii), acţiuni mecanice (mişcare activă, pasivă, v. kineziterapia), aer (aeroterapia), factorii climatici (climatoterapia), ape minerale şi nămoluri (balneoterapia). FLACCIDITATE, FLASCIDITA-TE (lat. flaccidus „flasc“). Caracterul moale, flasc al muşchilor şi al membrelor, care se observă în anumite paralizii aşa-zise „flasce“; absenţa totală a tonusului unui ţesut sau organ. FLAGEL (lat. flagellum „bici“, „tentacul“). Formaţie protoplasmatică permanentă (filament mobil), care serveşte ca organ de locomoţie la anumite microorganisme şi spermatozoizilor. FLAGELARE. Formă de masaj (varietate de tapotament), care constă în lovirea rapidă, succesivă şi ritmică cu degetele a suprafeţei masate. FLANC. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale peretelui abdominal, cuprinse între hipocondru şi fosa iliacă corespunzătoare, de o parte şi de alta a regiunii ombilicale. FLAPPING TREMOR. Sin. asterixis. Semn constând din mişcări involuntare ale mâinilor, care bat aerul ca nişte aripi; este întâlnit în unele stări comatoase (coma hepatică); insuficienţe respiratorii şi renale. FLATULENŢĂ (lat flatus „vânt“, „răsuflare“). Acumulare de gaze în tubul digestiv, provocând o balonare abdominală, tulburări digestive şi eliminarea acestor gaze prin gură (eructaţie) sau prin anus. FLEB, FLEBO (gr. phleps „venă“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la venă. FLEBECTAZIE (gr. phleps „venă“şi ektasis „dilataţie“). Dilataţie venoasă; varice. FLEBECTOMIE (gr. phleps „venă“ şi ektome „excizie“). Rezecţia unui segment de venă, mai mult sau mai puţin întins, în caz de varice. FLEBITĂ (gr. phleps „venă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia unei vene (în special a membrului inferior), care se asociază de cele mai multe ori cu formarea unui cheag de sânge la nivelul porţiunii inflamate, producând obliterarea sa (trombofle-bita). Migrarea cheagului detaşat de peretele venos poate cauza embolii. FLEBOGRAFIE 180 Cauzele pot fi multiple: intervenţii chirurgicale, avorturile, naşterile, traumatismele, cardiopatiile decompensate, infecţiile etc. FLEBOGRAFIE (gr. phleps „venă“ şigraphein „a scrie“). Radiografia unei vene după injectarea unei substanţe radioopace direct în venă (flebografie directă) sau radiografia unui grup de vene după injectarea substanţei radioopace într-o arteră corespondentă (flebografie indirectă). FLEBOGRAMĂ (gr. phleps „venă“ şi gramma „înscriere“). înregistrarea pulsului venos; înregistrarea grafică a pulsaţiilor venei jugulare (jugulograma) cu ajutorul unui flebograf. FLEBOLIT (gr. phleps „venă“ şi lithos „piatră“). Calcificarea peretelui unei vene, la nivelul varicelor mari. Sin. calcul venos. FLEBOLOGIE (gr. phleps „venă“ şi logos „ştiinţa“). Specialitate medicală care se ocupă cu studiul afecţiunilor venoase. FLEBORAGIE (gr. phleps „venă“ şi rhegnynai „a curge“). Hemoragie venoasă dintr-o plagă sau ruptura unei varice. FLEBOSCLEROZĂ (gr. phleps „venă“, sk/erosis „întărire“). Scleroză a peretelui venos (în-groşare şi duritate a pereţilor ve-noşi, analog cu arterioscleroza). FLEBOTOMIE (gr. phleps „venă“ şi tome „tăiere“). Sin. venesectie. Incizia unei vene în scopul provocării unei sângerări, extirpării unui cheag sau introducerii unui cateter. FLECTAT. Care este în flexie. FLEGMON (gr. phlegmone „ffegmon“). Inflamatie purulentă, cu caracter difuz, interesând în special ţesutul celular subcutanat sau conjunctiv din jurul unor organe. Flegmon amigdalian - colecţie purulentă difuză la nivelul amig-dalelor. Flegmon difuz. Sin. flegmon celulitic = celulita difuză (inflamatie a ţesutului celular, în special a ţesutului celulo-adipos subcutanat). FLEXIE (lat. fiexio, -onis „îndoire“). Mişcare de pliere (de îndoire) a unui segment al corpului pe segmentul vecin (ex.: flexia antebraţului pe braţ, flexia gambei pe coapsă). FLEXOR (lat. fiectare „a îndoi“). Se spune despre un muşchi sau despre un grup de muşchi a căror 181 FLUCTUENŢĂ acţiune provoacă flexia; flexorii apropie oasele pe care sunt inseraţi muşchii. Ex.: bicepsul ridică antebraţul pe braţ (tricepsul îl îndepărtează); flexorii degetelor duc la închiderea mâinii (pumnului). FLICTENĂ. Sin. bulă. Ridicătură a epidermului, umplută cu sero-zitate, apărută consecutiv acţiunii locale a unui agent fizic sau chimic (arsura cu lichide sau aburi fierbinţi, temperaturi joase, substanţe vezicante etc.). FLOCOANE (fr. flocon „fulgi“). Particule vizibile cu ochiul liber într-o suspensie coloidală, rezultate din unirea particulelor foarte fine. FLOCULARE. Precipitarea în flocoane (particule mai mari) a particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidală, care se depun la fundul vasului. Reacţii de floculare = reacţii fizico-chimice folosite în laborator pentru diagnosticul anumitor boli; de exemplu, flocularea proteinelor din plasma sanguină poate fi provocată prin adăugarea diverselor substanţe (timol, săruri minerale etc.) pentru explorarea funcţională a ficatului. Testele sunt pozitive în caz de hepatite sau ciroze, dar ele pot fi, de asemenea, pozitive în caz de inflamaţie sau în caz de anomalii ale proteinelor. Alte probe de laborator care se bazează pe floculare sunt reacţiile imunologice: reacţia între antigen şi anticorp; reacţiile Meinicke, Kline, Kahn pentru diagnosticul sifilisului. FLOGISTIC (gr. ph/ogosis „inflamaţie“). Care se referă la inflamaţie. FLORĂ BACTERIANĂ. Totalitatea microorganismelor care trăiesc în echilibru într-un mediu dat: flora bucală, flora intestinală. Deranjarea echilibrului între categoriile de microbi poate produce tulburări. Ex. deranjarea echilibrului între microbii intestinali cu acţiune fermentativă (bacili coli, enterococ) şi microbii cu acţiune proteolitică poate produce tulburări digestive/colite de fermentaţie sau de putrefacţie. FLUCTUENŢĂ (lat. fluctuare „a varia“ sau fluctus „val“). 1. Mişcarea ondulatorie transmisă unui lichid conţinut într-o cavitate a organismului (într-o formaţiune tumorală), percepută palpând/percutând sau deprimând (apăsând) pereţii acesteia FLUIDIFIANT 182 cu o mână, în timp ce mâna cealaltă este plasată în aşa fel ca să se perceapă aceste mişcări ondulatorii. 2. Senzaţie ondulatorie percepută prin intermediul degetelor, care palpează sau deprimă o tumoră cu conţinut lichid (chist sau abces). FLUIDIFIANT. Substanţă care fluidifică (reduce îngroşarea) secreţiile normale şi patologice. Ex. fluidifiantele bronşice uşurează expectoraţia. FLUTTER. Tulburare de ritm cardiac. Flutterul atrial este un ritm patologic atrial regulat şi foarte rapid 250-300/minut (vizibil pe ECG). Se întâlneşte rar la indivizii sănătoşi. De obicei apare în val-vulopatii, cardiopatie ischemică, miocardite, HTA. Deoarece nu toţi stimulii atriali se transmit ven-triculilor, frecvenţa ventriculară poate fi între 80 şi 150/minut. FLUX (lat. f/uxus „ungere“). Scurgerea unui lichid organic (flux menstrual, flux biliar, flux plasmatic renal). FOBIE (gr. phobos „frică“, „teamă“). Frica angoasantă, obsedantă ce apare în prezenţa unui obiect sau a unei situaţii, care în mod normal nu produce teamă, neavând în realitate caracter de periculozitate. Ex.: agorafobie = frica de spaţii libere deschise, largi; claus-trofobie = frica de spaţii închise; hidrofobie = frica de apă etc. FOCAR (fr. foyer). Sediul principal al unui proces patologic; localizat sau extensiv. 1. Focar infecţios. Din punct de vedere clinic înseamnă existenţa în organism a unui focar infecţios (proces infecţios), localizat, care poate contamina regiunea învecinată, o regiune mai îndepărtată (pe cale sanguină) sau chiar organismul în întregime (septicemie). Focare de infecţii: dinţi bolnavi, amigdalita cronică, apendicita etc. 2. Focar de fractură. Sediul unei fracturi poate antrena, în unele cazuri, leziuni ale organelor învecinate (vase, nervi, viscere), prin rupere sau prin compresiune (hematoame). 3. Din punct de vedere epidemio- logie se înţelege locul unde se găseşte sursa de infecţie, teritoriul în care se menţin condiţii pentru surse de infecţie, în care îmbolnăvirile sunt mai frecvente şi de unde se propagă infecţia la 183 FOLICULITĂ persoanele din regiunile învecinate. 4. în optică. Focar optic, punct al unui sistem optic în care se întâlnesc razele unui fascicul emergent, provenit dintr-un fascicul incident de raze paralele. FOCOMELIE (gr. phoke „focă“ şi melos „extremitate“). Sin. aplazia segmentului proximal al unui membru = malformaţie congenitală. Absenţa totală sau parţială a segmentelor intermediare ale unuia sau mai multor membre, cu ataşarea segmentului distal (mână sau picior) direct la centură. FŒTOR HEPATICUS. Halenacu miros dezagreabil, fetid, degajată de bolnavii în comă hepatică. FŒTOR EX ORE. Halena urât mirositoare de origine bucală. FŒTUS. Sin. făt, fetus. V. făt. FOGARTHY (cateterul). Sondă suplă cu balonaş, utilizată pentru extracţia cheagurilor sau trombu-surilor vasculari (Fogarthy To-mas, medic american contemporan). FOLICUL (lat. follicuius „sacale/“). Formaţiune anatomică mică, în formă de sac, delimitând o cavitate secretorie sau excretorie sau înglobând un conglomerat celular (organ în formă de sac). Folicul pilos. Sac care conţine rădăcina unui fir de păr şi o glandă sebacee anexă. Sin. folicul pilosebaceu. Folicul dentar = sediul germenului dintelui. Folicul de Graaf (folicul ovarian) = formaţiune (veziculă mică) situată în cortexul ovarului, conţinând un ovul matur şi celulele foliculare epiteliale, care-l înconjoară. în faza de ovulaţie (în cursul ciclului menstrual), foliculul de Graaf se rupe şi eliberează ovulul, care este captat de trompa uterină. Folicul tuberculos. Formaţiune patologică, reprezentând leziunea elementară a tuberculozei; element caracteristic al proceselor tuberculoase proliferative. FOLICULINĂ. Sin. estrona. Hormon secretat de foliculii ovarieni; este forma de metabolizare şi eliminare a estrogenilor. FOLICULITĂ. Inflamaţia folicu-lilor (în general); inflamaţie a rădăcinii firului de păr (foliculului pilos) produsă de microbi piogeni (ex. stafilococ) sau de ciuperci (paraziţi micotici). FONASTENIE 184 FONASTENIE (gr. phone „voce“, a „fără“ şi sthenos „putere“, „forţă“). Voce obosită; oboseală a vocii care apare în cadrul unei astenii generale sau în urma eforturilor vocale la profesionişti. FONAŢIE (fr., engl. phonation). Ansamblu de fenomene care concură la producerea vocii şi a cuvintelor. Organul esenţial al fonaţiei este laringele la care contribuie în mare măsură şi cavitatea bucală, faringiană alături de sistemul jinosinusal. FONEMĂ. Halucinaţie auditivă elementară constând din perceperea unor zgomote nedefinite, vagi (ţiuituri, foşnet, pocnituri etc.). FONO (gr. phone „voce“, „sunet“). Element de compunere care introduce referirea la sunet. FONOCARDIOGRAFIE (gr. phone „sunet“, kardia „inimă“ şi graphein „a scrie“). Metodă de înregistrare a zgomotelor cardiace normale şi patologice, captate de un microfon special cu cristal piezoelectric, care le transformă în semnale electrice şi după filtrare şi amplificare sunt înregistrate pe hârtie = fonocardiograma (reprezenta- rea grafică a zgomotelor produse în cursul unui ciclu cardiac). FONOFOBIE (gr. phone „voce“şi phobos „frică“). Teama de a vorbi tare. Se observă la bolnavii foarte slăbiţi, la cei cu durere la fonaţie în cazul inflamaţiilor acute ale laringelui. FONOLOGIE (gr. phone „voce“şi iogos „cuvânt“, „ştiinţă“). Ştiinţa care se ocupă cu studiul fonaţiei corecte şi patologice. FONTANELĂ (din fr. veche fontaine „fântână“). Spaţiu membranos încă neosificat, de pe suprafaţa cutiei craniene a nou-născutului şi sugarului, situat la locurile de unire a suturilor oaselor craniene. Fontanela anterioară (breg-matica) sau marea fontanelă = zona de craniu, neosificată, situată între osul frontal şi cele două oase parietale. Osificarea fonta-nelei anterioare se termină între 12 şi 18 luni. Fontanela posterioară (lamb-dica) sau mica fontanelă = fontanelă de formă triunghiulară situată la unirea occipitalului cu cele două parietale. FORAJ (fr. forage). Manevră chirurgicală cu utilizarea unui trepan (forajul unui os sau organ în scop biopsie sau explorator). 185 FOSFATAZĂ FORAMEN (lat. deschizătură, gaură; cuvânt latin folosit în anatomie). Deschizătură, orificiu de dimensiuni mici; ex.: foramen magnum, sim gaura occipitală; foramen ovale cordis, sin. orificiul Botal (foramen oval al auriculului drept). FORCEPS (lat. = deşte). Instrument compus din două brafe articulare, uşor demon-tabile, utilizat în obstetrică pentru a prinde capul fătului şi a-l extrage viu din uter în cazul unei naşteri dificile (ex. atonii musculare) sau pentru a salva mama. FORCIPRESURĂ (lat. forceps „cleşte“ şi pressio „apăsare“). Manevră hemostatică ce constă în aplicarea pe un vas care sângerează, a unei pense hemostatice, care-l comprimă, pentru a obţine oprirea hemoragiei. FORMULĂ LEUCOCITARĂ. Sin. leucogramă. V. hemogramă. Proporţia diferitelor varietăţi de leucocite prezente în sânge. Formula normală: număr total de leucocite 4 000-8 000/mm3; poli-nucleare neutrofile 45-70%; eozi-nofile 1-3%; bazofile 0-0,5%; limfocite 20-40%; monocite 4-8%. FORNIX (lat. = boltă, arc). Termen utilizat în anatomie cu semnificaţia de corp sau suprafaţă arcuită, precum şi concavitate sau fund de sac. Ex.: fornix conjunctivae inferior/supe-rior = fund de sac care face trecerea între conjunctiva palpebrală şi cea bulbară a pleoapei inferioare/superioare. FOSĂ (lat. fossa „şanţ“, groapă“). în anatomie: depresiune largă şi puţin adâncă, cel mai des osoasă, mai rar la suprafaţa unei alte structuri anatomice. Fosa iliacă - depresiune largă formată de osul ilion, formând cele două regiuni inferioare ale abdomenului, de o parte şi de alta a regiunii hipogastrice, sub flancuri (fosa iliacă dreaptă şi fosa iliacă stângă). Fosa pituitară. Sin. şeaua turcească. Fosele nazale. Cavităţile nasului, ce constituie segmentul superior al căilor respiratorii. FOSFATAZĂ. Enzimă; grupa de enzime care catalizează hidroliza esterilor acidului fosforic. Dozarea fosfatazelor este folosită în scop de diagnostic; sunt prezente în cea mai mare parte a FOSFATAZEMIE 186 ţesuturilor şi în sânge (fosfa-tazemie). în serul sanguin există fosfataze alcaline (active în mediu alcalin) şi fosfataze acide (active în mediu acid). Fosfatazele alcaline: valori normale la 100 ml sânge: 2-6 u. Bodansky sau 13-15 Ul/I; valori crescute se întâlnesc în anumite boli osoase, hepatice (boala Paget, metastaze osoase, myelom, hepatite, cancer de ficat etc.) şi în retenţie biliară. Fosfatazele acide. în ser, fos-fataza acidă are o dublă origine: prostatică şi hepatică. Valori normale la 100 ml sânge 0,2-0,8 u. Bodansky sau 4,5-13,5 Ul/I. Valori crescute se întâlnesc în cancer de prostată. FOSFATAZEMIE. Conţinutul în fosfataze acide sau alcaline în sânge. FOSFATEMIE. Conţinutul de fosfaţi în sânge. FOSFATURIE. Eliminarea urinară a fosfaţilor. FOSFENE (gr. phos „lumină“ şi phainein „a apărea“). Senzaţie luminoasă (lumină vagă, scântei, flăcări) provocată de un alt stimul decât lumina (de obicei stimuli mecanici). Ex. sen- zaţie luminoasă provocată prin compresiunea globilor oculari. Când survine spontan este un semn de decolare (dezlipire) de retină sau hipertensiune arterială. FOSFOLIPIDE. Lipide complexe a căror molecule conţin fosfor. Valori normale în sânge 150-200 mg%. FOSFOPROTEINE. Orice proteină care conţine fosfor. FOSFORESCENŢĂ (fr. phosphorescence). 1. Proprietatea pe care o au unele corpuri de a emite lumină (fără producere de căldură) şi după ce sursa iniţială de iluminare sau iradiere a încetat, spre deosebire de fluorescenţă, în cazul căreia emisiunea de lumină încetează o dată cu încetarea sursei de iluminare (iradierii). 2. Proprietatea organismelor unor animale (licurici) sau vegetale (microorganisme marine) de a emite lumină în obscuritate. FOTOALERGIE (gr. phos, photos „lumină", allos „altul“ şi ergon „lucru“). Reacţie cutanată anormală tranzitorie (urticarie) provocată de lumină: raze solare sau surse de lumină artificială (ultraviolete, 187 FRACTURĂ lumina fluorescentă); este o sensibilitate alergică la lumină. FOTOCOAGULARE (gr. phos, photos „lumină“ şi fr. coagu/aîion „coagulare“). Procedeu de coagulare prin lumină, cu ajutorul laserului. Este utilizată pentru tratamentul anumitor afecţiuni retiniene: distrugerea unor mici tumori, tratamentul dezlipirii de retină. FOTOFOBIE (gr. phos, photos „lumină“ şi phobos „frică“). Frica de lumină puternică, din cauza unei senzaţii penibile de disconfort (uneori senzaţie dureroasă), care apare la un grad obişnuit de iluminare. Fotofobia survine din cauza unei sensibilităţi particulare a retinei în afecţiuni oculare (conjunctivite, inflamaţii ale globului ocular, glaucom congenital etc.), de asemenea şi în anumite afecţiuni cerebrale (encefalita, meningita etc.). FOTOSENSIBILITATE (gr. phos, photos „lumină“ şi lat. sensibilitas „sensibilitate“). Sensibilitatea pielii la lumina solară, traducându-se prin apariţia unui eritem în zonele expuse, la care se pot asocia bule sau cruste. FOTOSINTEZĂ (gr. phos, photos „lumină“ şi synthesis „sinteză“). Formarea unor substanţe organice din substanţele anorganice, sub acţiunea luminii. FOTOTERAPIE (gr. phos, photos „lumină“ şi therapia „tratament“). Tratament cu lumină naturală sau artifirială FOTOTRAUMATISM. Acţiune vulnerantă a luminii. Leziuni ale retinei provocate de către o sursă de lumină foarte puternică (mai ales razele solare). FOWLER (poziţia). Poziţia semişezândă a pacientului în pat, cu genunchii îndoiţi; este poziţia cea mai relaxantă în mod normal, previne contractura muşchilor abdominali; toracele este sprijinit cu două sau mai multe perne, cu un rezemător mobil sau cu somieră articulară; sub regiunea poplitee se aşază o pernă îndoită sau un sul din pătură, învelit într-un cearşaf. FRACTURĂ (lat. fractus „rupt“). întreruperea continuităţii (ruptura) unui os în urma unui traumatism de o anumită violentă; uneori poate să fie provocată şi de un traumatism minor (nesemnificativ) la persoane în vârstă sau la FRAGILITATE CAPILARĂ 188 persoane suferind de anumite maladii care afectează oasele. Fractură cominutivă. Fractura în care există numeroase fragmente osoase. Fractură în lemn verde. Fractura incompletă a oaselor elastice, fără deplasarea fragmentelor = „fractură în lemn verde“, care se întâlneşte mai mult la copii sau ca o complicaţie a decalcifierii la adult. Fractură prin telescopaj. Fractura în care fragmentele fracturate sunt îmbucate unele în altele ca urmare a unui şoc violent. FRAGILITATE CAPILARĂ. Diminuarea rezistenţei peretelui capilarelor sanguine; se întâlneşte în numeroase boli generale, în hemogenie şi în purpură. FRÂU. Numele unor ligamente sau ale unor repliuri (cute) mucoase: frâul limbii, frâul pre-puţului, frâul buzelor. Frâul limbii. Faţa inferioară a limbii, acoperită cu mucoasă subţire, prezintă un repliu median, trenul. Frâul prepuţului. Repliu cutanat care prelungeşte în faţă învelişul penisului pe faţa inferioară a glandului. FRENIC (fr. phrenique, adj., sin. diafragmatic; gr. phren „diafragmă“). Care aparţine sau se referă la diafragm: nervul frenic este un nerv motor al diafragmului. FREAMĂT. Sin. fremisment. Vibraţie fină percepută la palpare, omoloagă de cele mai multe ori suflurilor intense. Senzaţie tactilă, comparabilă cu sforăitul de pisică. Ex.: freamăt pericardic: senzaţie tactilă vibratorie a peretelui toracic produsă de frecarea foiţelor pericardice rugoase ca în pericardita fibrinoasă. FRECĂTURĂ. Se spune despre zgomotul a două suprafeţe rugoase, care alunecă între ele (se freacă una de alta). Ex.: frecătura pericardică (în pericarditele uscate), frecătura pleurală (pleure inflamate cu depozit de fibrină). FRENICOTOMIE (gr. phren „diafragm“ şi tome „tăiere“). Secţionarea sau rezecţia parţială a nervului frenic pentru a se obţine paralizia temporară a diafragmului, respectiv şi punerea în repaus a teritoriului pulmonar supraiacent; metoda a fost utilizată în tratamentul tuberculozei pulmonare; azi, nu se mai practică. 189 F.S.H. FRIGIDITATE (lat. frigiditas). Absenta dorinţei sexuale, a libidoului şi plăcerii, la femeie. Generic: imposibilitatea femeii de a obţine senzaţii voluptuoase, de a ajunge la orgasm în timpul coitului (raportului sexual). Cauzele acesteia pot fi organice, locale, dar adesea sunt de ordin psihologic. FRISON. Contracţii involuntare, ritmice ale musculaturii, ducând la tremurături neregulate, sacadate, involuntare, generalizate, însoţite de senzaţia de frig şi de clănţănitul dinţilor. Apare sub acţiunea frigului sau a unor emoţii puternice. Cele mai prelungite se observă în faza iniţială a anumitor boli infectioase acute (pneumonii, septicemji etc.). FRONDĂ (fr. fronde). Frondă mentonieră - sin. căpăstru -pentru imobilizarea provizorie a mandibulei. Bandaj format dintr-o faşă lată de 5-10 cm, lungă de 1,30 -1,40 m. Se despică în lung faşa la ambele capete, lăsând la mijloc o porţiune de 5 cm nedespicată, care se fixează pe bărbie. Ramurile feşei despicate se încrucişează şi se leagă în regiunea occipitală, respectiv deasupra creştetului. Pentru imobilizarea provizorie a mandibulei se mai foloseşte: bandajul mentocefalic - o faşă sau o pânză de aceeaşi dimensiune se înfăşoară pericranian, apoi sub bărbie şi se leagă deasupra creştetului. FROTIU (lat. frottis; fr. frottls). Preparat obţinut prin întinderea în strat subţire, pe o lamă de sticlă, a unui produs biologic sau patologic cu scopul de a fi examinat la microscop (sânge, măduvă osoasă, cultură de bacterii, diferite secreţii etc.). Frotiu vaginal: se efectuează prin recoltarea celulelor descua-mate ale pereţilor vaginali (secreţiile vaginale) care se întind în strat subţire pe o lamă de sticlă. V. Papanicolau. FRUSTRARE. Sentiment resimţit în urma unei privaţiuni în domeniul afectiv; stare de suferinţă psihică creată printr-o situaţie în care un eveniment privează persoana de o satisfacţie vitală la care gândeşte că are dreptul. Frustraţiile sunt mult mai dureros resimţite de către persoanele cu labilitate psihică şi la care ele sunt sursa de conflict. F.S.H. Folliculo-Stimuling-Hor-mon = în engleză numele pentru FTIRIAZĂ 190 gonadotrofina A. Hormon hipofizar care acţionează asupra dezvoltării şi activităţii glandelor sexuale (gonade). FTIRIAZĂ. Sin. pediculoză inghinală. Infestare cu păduchi din genul Phtirius - care trăiesc de obicei în regiunea piloasă a pubi-sului; parazitoză intens pruriginoasă a regiunii păroase (mai ales regiunea pubiană). FTIZIE (gr. phthisis „distrugere“). Denumire utilizată pentru tuberculoză. FTIZIOLOGIE (gr. phthisis „distrugere“, logos „ştiinţă“). Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul tuberculozei. FUND DE OCHI. Partea ochiului care poate fi examinată cu ajutorul unui oftalmoscop; prin oftal-moscopie directă se examinează: corpul vitros, retina, papila nervului optic (pata oarbă), macula (paţa galbenă, vasele retiniene). Se obţin informaţii asupra stării retinei, a vaselor în general (arterioscleroză, hipertensiune arterială) şi a presiunii intra-craniene. FUNDIC. Care se referă la fundul unui organ cavitar (ex.: rezecţia fundică a stomacului). FUND DE SAC DOUGLAS. Fund de sac rectovaginal (sau vagino-rectal) la femei. Fund de sac vezicorectal la bărbaţi. FUNDUL DE STOMAC (fundus gastric). Regiunea superioară a stomacului, cuprinzând porţiunea cea mai lată a corpului acestui organ (porţiunea verticală şi orizontală situată deasupra şi la dreapta cardiei); marea tuberozitate a stomacului. FUNDECTOMIE (lat. fundus şi ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală prin care se extirpă porţiunea fundică a stomacului. FUNGIC (lat. fungus „ciupercă“). Care se referă la sau care este cauzat de ciuperci. Ex.: intoxicaţie fungică. FUNGICIDE (lat. fungus „ciupercă“ şi caedere „a omorî“). Substanţe întrebuinţate pentru distrugerea ciupercilor. FUNGISTATIC (lat. fungus „ciuperca“ şi gr. statikos „care opreşte“). Care împiedică creşterea şi dezvoltarea ciupercilor microscopice. Sin. micostatic. FUNICULITĂ (lat. funiculus „sforicică“ „cordita“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamata cordonului spermatic. 191 FURFURACEU (lat furfur Jărâfe1). Se spune despre o descuamaţie fină prin opoziţie cu descuamaţia lamelară. Ex.: descuamarea furfyracee a pielii. FURUNCUL (lat. furunculus). Inflamaţia unui folicul piloseba-ceu, cauzată de stafilococul auriu. Are aspectul unui burbion gălbui (punctul central al furunculului format din puroi şi ţesut dermic necrozat), care se elimină o dată cu deschiderea furunculului, lăsând o mică escară ce se va vindeca lăsând o cicatrice. Furunculul nu trebuie niciodată manipulat, presat pentru a provoca eliminarea puroiului (risc de diseminare a microbilor). Furunculul localizat la nivelul feţei - mai ales la buza superioară - FUZIUNE prezintă riscul unei tromboze a vaselor cerebrale. Furunculul antracoid. Sin. antrax. Aglomeraţie de furunculi cu tendinţă necrozantă, realizând adesea în profunzime un adevărat flegmon asociat cu fenomene generale accentuate (septicemie), de aceea se impune regula generală de a nu manipula (presa) un antrax. FURUNCULOZĂ (lat. furunculus „furuncul“ şi -oza). Apariţie succesivă sau simultană a mai multor furunculi în diferite regiuni ale corpului. FUZIUNE (lat. fusio, -onis, tundere „a dizolva“). 1. Unire, combinare. 2. Trecerea unui corp din stare solidă în stare lichidă prin încălzire. ui GALACTO (gr. galactos „lapte“). Element de compunere, prefix care introduce în termeni referirea la lapte. GALACTOFOR (gr. galactos „lapte“ şi pherein „a purta“ „a duce“). Canal galactofor; care conduce laptele secretat de glanda ma-mară până la mamelon. GALACTOGEN (gr. galactos „lapte“ şi german „a produce“). Care provoacă sau stimulează secreţia lactată. Ex.: hormon galactogen (luteotrop). GALACTOREE (gr. galactos „lapte“ şi rhoia „curgere“). 1. Scurgerea de lapte prin mamelon în afara perioadei normale de lactaţie (alăptare). 2. Secreţie lactată excesivă a glandei mamare la o femeie care alăptează. GALACTOZEMIE. Prezenţa galactozei în sânge. Este o boală ereditară congenitală din cauza absenţei unei enzime care transformă galactoza în glucoză. Se manifestă prin ciroză hepatică, convulsii, hipoglicemie, cataractă etc.; cu evoluţie spre leziuni cerebrale ireversibile, encefalopatie severă. GALACTOZURIE (gr. galactos „lapte“ şi ouron „urină“). Prezenţa galactozei în urină. GALENIC. Medicament galenic. Medicamente pregătite în farmacie, extrase din vegetale, prin opoziţie cu cele preparate din substanţe chimice pure. GALOP. V. Zgomot de galop. GALVANO. Prefix care arată o relaţie cu un curent electric continuu. GALVANOCAUTER. Cauter constituit dintr-un fir de platină, a cărui incandescenţă este obţinută folosind ca sursă de căldură curentul electric continuu. GALVANOPUNCTURĂ. Sin. Electropunctură. Intervenţie terapeutică constând în implantarea în diverse ţesuturi a unor ace prin care trece un curent electric continuu. GALVANOTERAPIE. Folosirea în scop terapeutic a curenţilor continuu-galvanici (masaj galvanic, băi galvanice) în afecţiuni locomotorii, nervoase etc. 193 GANGLION GAMACARDIOGRAFIE. Explorarea funcţiei cardiace, a debitului cardiac şi a circulaţiei pulmonare prin scintigrafie. Se foloseşte de obicei albumina serică marcată cu ipd radioactiv, care emite raze gama. Sin. gamagrafie cardiacă, radio-cardiografie. GAMADIAGNOSTIC. Diagnostic cu ajutorul unei substanţe radioactive care emite raze gama. V. Scintigrafie. GAMAGLOBULINE (sau y-glo-buline). Fracţiuni de proteine serice care, în cursul electroforezei, se deplasează cel mai lent (mobilitate electroforetică minimă). Constituie 10-15% din totalul globu-linelor plasmatice. Au însuşiri imunitare (imunoglobuline), servind ca suport pentru majoritatea anticorpilor. Gamaglobulinele sunt utilizate în profilaxie şi în terapeutica antiinfecţioasă. Se disting două tipuri de preparate: - gamaglobuline standard - preparate din serul uman sau din serul de cal; - gamaglobuline specifice, obţinute din seruri de la convalescenţi de o afecţiune precisă sau de la subiecţi hiperimunizaţi contra acestei afecţiuni. GAMET (gr. gametes „soţ"). Celule sexuale: la bărbat, gârneţul este spermatozoidul; la femeie, ovulul. Cele două celule se unesc în timpul fecundaţiei şi formează oul (zigot). GAMAGRAFIE. Sin. scintigrafie. Examinarea unui organ cu radioizotopi (ex.: iod radioactiv pentru tiroidă; aur coloidal 198 sau sulfat de tehneţiu pentru ficat). GAMATERAPIE. Tratament cu raze gama. V. cobaltoterapia şi curieterapia. GAMOFOBIE (gr. gamos „căsătorie“ şi phobos „frică“). Teama de căsătorie. GANGLIECTOMIE (gr. ganglion „nod“ şi ektome „excizie“). Ablaţia unui ganglion nervos din lanţul simpatic lombar sau cervico-dorsal. GANGLION (gr. ganglion „nod“). Grup de corpuri celulare situate în afara sistemului nervos central; sunt situate de-a lungul vaselor limfatice sau pe traiectul nervilor. Ganglioni limfatici. Structuri anatomice sferoide situate pe traiectul vaselor limfatice, formate dintr-o aglomerare de celule GANGLIONEUROM 194 limfoide. Ganglionii limfatici produc limfocite şi sunt centri de fagocitoză. Ganglioni nervoşi. Aglomerare de celule nervoase situate pe traiectul unui nerv (ganglioni cerebrospinali, ganglioni simpatici, situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale) etc. GANGLIONEUROM (ganglion, gr. neuron „nerv“ şi -oma „umflătură“). Tumoră benignă a ţesutului nervos limfatic. Sin. neurogliom. GANGLIOPLEGIC (ganglion şi gr. p/ege „lovitură“). Care produce blocajul transmiterii influxului nervos la nivelul ganglionilor vegetativi (simpatici şi parasimpatici). Medicamentele ganglioplegice produc o scădere/ cădere a tensiunii arteriale; se recomandă pacienţilor care primesc aceste medicamente să rămână culcaţi un timp după administrarea acestora. GANGRENA (lat. gangraena). Proces de mortificare locală care duce la necroza (sfacel) şi putrefacţia ţesuturilor, cu tendinţa de extindere din aproape în aproape. Gangrena ischemică (prin întreruperea locală a circulaţiei). Orice ţesut lipsit de irigaţie sanguină, deci de oxigen, moare. Când procesul survine într-un viscer se vorbeşte de infarct; la un os, de osteonecroză. Ischemia (întreruperea locală a circulaţiei) poate fi de origine venoasă (flebite), arterială (traumatism, embolie, arterită) sau capilară (escare de decubit, degerare etc). Gangrena apare îndeosebi la extremităţi şi mai ales la membrele inferioare. Gangrena de origine arterială poate fi masivă -în urma obliterării unui trunchi arterial mai mare, evoluţia este Gangrena ischemică 195____________________________ foarte gravă dacă nu se intervine de urgenţă (desobstrucţia vasului sau - mai rău - amputaţia). Gangrena septică. Este o infecţie produsă de germeni ana-erobi: gangrena pulmonară (abces putred), colecistite gangre-noase, gangrena septică a membrelor etc. Gangrena gazoasă este produsă de anaerobi telurici (care trăiesc în pământ). Leziunea se extinde rapid distrugând ţesutul (putrefacţie), asociată cu sindrom toxic - adesea mortal. GARGARISM. Soluţie apoasă destinată spălării şi dezinfecţiei gurii şi faringelui şi care nu se înghite. GASTER (gr.) stomac. GASTR-, GASTRO-. Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu stomacul. GASTRALGIE (gastro şi gr. algos „durere“). Durere a stomacului, localizată în epigastru, acompaniată sau nu de tulburări digestive. Durerile epigastrice sunt evocatoare în afecţiunile stomacului, dar epigastrul este de asemenea locul de elecţie a durerilor în afecţiunile pancreasului, ale colonului transvers sau dureri de origini _________GASTRODUODENITĂ nervoase (crampe ale stomacului). GASTRECTOMIE (gastro şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia (rezecţia) stomacului, care poate fi parţială sau totală. GASTRECTOMIZAT. Se spune despre o persoană care a suferit o gastrectomie. GASTRINĂ. Hormon secretat de mucoasa stomacului şi a duodenului la nivelul antrului piloric şi care favorizează digestia, stimulând secreţia gastrică de acid clorhidric şi de pepsină. GASTRITĂ (gastro şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia mucoasei stomacului. Gastrita cronică este favorizată de abuz de alcool, de tutun, de mirodenii; iritaţia cronică a mucoasei gastrice se manifestă prin tulburări digestive de tip dispep-tic, de arsuri, uneori hemoragii. Gastrita acută este rară, izolată, ea este aproape întotdeauna asociată cu tulburări intestinale (gastroenterita). Cauzele gastri-telor pot fi infecţioase sau alimentare (indigestie). GASTRODUODENITĂ. Inflama-Jia mucoasei gastrice şi a celei duodenale. GASTROENTERITĂ 196 GASTROENTERITĂ (gastro, gr. enteron „intestin“ şi -ita „infla-maţie“). Inflamaţia mucoasei stomacului şi intestinului. Gastroenteritele, adesea de origine infecţioasă, se manifestă prin dureri, vomismente, greţuri şi diaree. GASTRO ENTEROCOLITĂ (gastro, gr. enteron „intestin", kolon „intestin gros“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia mucoasei gastrice, a intestinului subţire şi a intestinului gros (colon). GASTROENTEROLOGIE (gastro, gr. enteron „intestin“ şi logos „ştiinţă“). Specialitate medicală a bolilor tubului digestiv, ale ficatului şi ale pancreasului. GASTROENTEROSTOMIE (gastro, gr. enteron „intestin“ şi stoma „gură“, „deschidere“). Crearea operatorie a unei anas-tomoze (comunicare între două conducte) între stomac şi intestin (ansă ileală). GASTROFRENIC (gastro şi gr. phren „diafragm“). Care se referă la stomac şi la diafragm. GASTROJEJUNOSTOMIE (gastro, lat. jejunum „ flămând“ şi gr. stoma „gură“„deschidere“). Crearea unei anastomoze (comunicare) între stomac şi jejun. GASTROPEXIE (gastro şi gr. pexis „fixare“). Fixarea stomacului, în caz de gastroptoză, la una sau mai multe structuri anatomice rezistente, din vecinătate. GASTROPTOZĂ (gastro şi gr. ptosis „cădere“). Ptoză a stomacului (coborârea stomacului din poziţia normală) din cauza relaxării organelor (laxitatea epiplonului, hipotonia peretelui abdominal), ce-i asigură fixitatea. GASTRORAFIE (gastro şi gr. rhaphe „sutură“). Sutura stomacului după o plagă accidentală sau după o perforaţie patologică. GASTRORAGIE (gastro şi gr. rhegnynai „a curge“). Hemoragie gastrică exteriorizată prin hematemeză sau prin melenă. GASTROREE (gastro şi gr. rhoia „curgere“). Secreţie excesivă de suc gastric. GASTROSCOPIE (gastro şi gr. skopein „a vedea“). 197______________________________ Vizualizarea directă a mucoasei gastrice cu ajutorul unui instrument optic, numit gastrofibroscop (endoscop cu fibre flexibile), introdus prin esofag. GASTROSTOMIE (gastro şi gr. stoma „gură", „deschidere“). Crearea unei comunicări între stomac şi suprafaţa peretelui abdominal printr-o stomă (fistulă) efectuată chirurgical. Scopul -nutriţia pacientului în cazul în care acesta prezintă un obstacol la nivelul esofagului. GASTROTOMIE (gastro şi gr. tome „tăiere“). Incizia stomacului pentru a cerceta (căuta) o leziune sau extragerea unui corp străin. GATISM (fr. gâtisme). Stare a bolnavilor cu degradare fizică şi psihică, ce elimină involuntar materiile fecale şi urina (incontinenţa sfincteriană); se întâlneşte la bolnavi paralizaţi, alienaţi sau foarte bătrâni. GATOS. Se spune despre bolnavi cu degradare fizică şi psihică (paralizaţi, infirmi, alienaţi) cu incontinenţă de materii fecale şi urină. GAUSS (curba). Curbă în forma de clopot, indicând distribuţia normală pro- ____________________________GENĂ babilă a unui ansamblu de date. GAVAJ (fr. gavage). Alimentaţie prin introducerea alimentelor în stomac prin intermediul unei sonde. GELL-LOOMBS (clasificarea). Clasificare a reacţiilor imune, alergice, la un anumit alergen la care organismul a fost sensibilizat anterior. GELOZĂ. Sin. AGAR-AGAR. Substanţă mucilaginoasă extrasă din diverse alge marine. Este utilizată în industria alimentară (dulceţuri, conserve) şi în bactériologie (mediu de cultură). GELULĂ. Capsulă de gelatină conţinând medicamente care se administrează pe cale orală. O dată ajunsă în tubul digestiv, gelatina se dizolvă, eliberând substanţa activă. -GEN (gr. gennan „a produce“). Sufix cu sensul de producere, naştere, generare. GENĂ. Particulă elementară situată într-un punct definit (locus) al cromozomului, formată din acid dezoxiribonucleic (ADN) şi de care depinde dezvoltarea caracterelor ereditare ale individului (suport al eredităţii). Cromozomul este constituit dintr-un ansamblu de gene. Fie- GENETICĂ care genă este purtătoare a unui caracter ereditar. GENETICĂ (fr. genetique). Ştiinţa eredităţii. GENION (gr. geneion „bărbie"). Menton. GENIOPLASTIE (gr. geneion „bărbie" şipiassein „a forma"). Reparaţie chirurgicală - operaţie plastică la nivelul bărbiei sau al planşeului bucal. GENITAL. Care se referă la reproducere. Ex.: organe genitale (organele de reproducere). GENITO-URINAR. Care se referă la aparatul genital şi la căile urinare. Sin. urogenital. GENOM. Ansamblul cromozomilor unui gamet (celula sexuală), în specia umană, genomul este format din 23 de cromozomi. GENOTIP. Ansamblul de caractere ereditare ale unui individ (ansamblul genelor conţinute în celulele unui organism), care constituie patrimoniul său ereditar. Spre deosebire de fenotip - care înseamnă ansamblul de caractere observabile, aparente, rezultate pe de o parte din patrimoniul său ereditar (genotip), pe de altă parte din modificările aduse individului prin influenţa exercitată de mediul ambiant. ____________________________198 GENII RECUFÎVATUM. Defor-maţie congenitală sau dobândită a genunchiului, caracterizată prin prezenţa unui unghi deschis anterior, format între gambă şi coapsă, atunci când extensia lor este maximă. GENII VALGUM. Anomalie de poziţie a genunchiului: axul gambei formează cu axul coapsei un unghi larg deschis în afară, cu vârful înăuntru (genunchii sunt apropiaţi, iar picioarele îndepărtate) = „picioare în X“. Genu valgum 199 GESTAŢIE GENII VARUM. Anomalie de poziţie a genunchiului: axul gambei formează cu axul coapsei un unghi obtuz, deschis înăuntru, cu vârful în afară (genunchii sunt îndepărtaţi, în schimb picioarele sunt apropiate) = „picioare în paranteză“. GENUPECTORALĂ (poziţie). V. poziţia genupectorală. GEODĂ (fr. geode). Cavitate patologică (creusees) într-un organ (plămâni, rinichi, os). GERO-, GERONTO- (gr. geron, gerontos „bătrân“). Prefix arătând o relaţie cu bătrâneţea sau îmbătrânirea. GERIATRIE (gr. geras „bătrâneţe“ şi iatria „tratament“). Ramură a medicinii (a gerontologie!), care studiază bolile bătrâneţii, aspectele fiziopatologice ale persoanelor în vârstă. Geriatria cuprinde studiul biologic al fenomenelor responsabile de îmbătrânire, pentru a le atenua efectele. GERMEN (lat. germen „sămânţă“). 1. Microorganisme, în special cele susceptibile să producă boli. Sin. microbi. 2. Parte care constituie punctul de plecare în dezvoltarea oricărui organism (Dicţionar Enciclopedic Român); element din care se poate dezvolta ceva (ex.: germen dentar). în fr. germe = germene; termenul reprezintă ansamblul celulelor organismului care joacă un rol în reproducere, în opoziţie cu soma. V. acest termen. GERMICID (germen şi lat. caedere „a omorî“). Agent sau substanţă care este capabilă să omoare microorganismele patogene. Se folosesc agenţi fizici (radiaţii), antibiotice, antiseptice etc. GERONŢOFILIE (gr. gerontos „bătrân“ şi philein „a iubi“). Perversiune constând din atracţie sexuală faţă de persoane de vârstă înaintată. GERONTOLOGIE (gr. gerontos „bătrân“ şi logos „ştiinţă“). Studiul stărilor normale şi patologice ale oamenilor vârstnici; studiul bătrâneţii sub toate aspectele: biologic, social şi medical (geriatria). GESTAŢIE (lat. gestatio, de ia gestare „a purta“). Sin. graviditate, sarcină. Denumire data perioadei de timp care se scurge din momentul fecundaţiei până la naştere. GESTOZĂ GESTOZĂ. Sin. dizgravidie. Denumire data oricărei tulburări care evoluează în cadrul unei sarcini. GIARDIA. Sin. lamblia. V. lam-bliază. GIBOZITATE (lat. gibba „cocoaşă“). Curbură anormală a coloanei vertebrale manifestată printr-o convexitate posterioară. Sin. cifoză. GIGANTISM (gr. gigas, gigantos „uriaş“, „foarte mare“). Creşterea anormală a unui individ prin dezvoltarea excesivă a scheletului; creşterea poate fi a corpului întreg sau a anumitor părţi ale acestuia. Este o stare patologică legată - ca şi acromegalia - de tulburări endocrine hipofizare (hipersecreţia hormonului somatotrop al hipofizei). GIGLI (fierăstrăul). Fir de oţel zimţuit pe toată lungimea iui, prevăzut cu câte un mâner la fiecare capăt; se foloseşte în chirurgia osoasă. GIN-, GINO-, GINECO- (gr. gyne, gynaikos „femeie“). Prefix care indică o relaţie cu caracterele specifice feminităţii. GINECOMASTIE (gr. gynaikos „femeie“ şi mastos „mamelă“). Dezvoltarea excesivă a glandelor mamare la bărbat. ___________________________200 GINGIVITĂ (lat. gingiva „gingie“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia gingiilor poate apărea izolată sau asociată cu inflamaţia mucoasei bucale. V. stomatita. Cauza gingivitelor: depozit de tartraj, intoleranţă la proteze dentare, intoxicaţii cu mercur, avitaminoze (scorbutul se asociază cu gingivita), afecţiuni sanguine (agranulocitoze şi leucemii). GINGIVORAGIE (lat. gingiva „gingie“ şi gr. rhoia „a curge“). Hemoragie la nivelul gingiilor. GINOID. Se spune despre un bărbat care prezintă unele caractere de tip feminin (bazin larg, pilozitate redusă). GIORDANO (semnul). Percuţia zonei lombare declanşează o durere vie în litiaza renală şi alte afecţiuni renale. (Giordano pozitiv). GIRUS (fr., engl. gyrus). Circumvoluţie cerebrală. GLABELĂ (lat. giabellus de ia giaber „pleşuv“). Regiune anatomică situată la rădăcina nasului între arcadele sprâncenelor. Sin. bosă frontală = proeminenţa dintre sprâncene. GLAND. Corp conic din ţesut erectil, care formează extremi- 201 GLANDE ENDOCRINE tatea distală a penisului, separat de corpul acestuia prin şanţul ba-lano-prepuţial sau a clitorisului. GLANDA (lat glandu/a). Organ format din celule epiteliale specializate în secreţie de substanţe specifice. Se deosebesc două feluri de glande după felul cum este eliberată secreţia lor: GLANDE EXOCRINE. Acestea îşi eliberează secreţia la exterior, prin intermediul unui canal sau într-o cavitate a corpului (glandele sudoripare, glandele salivare, glandele intestinale). GLANDE ENDOCRINE. Acestea îşi varsă secreţiile lor, hormonii, direct în sânge. Sunt glande lipsite de canal excretor. Funcţionarea lor este complexă, sub dependenţa hipofizei. Ele joacă un rol important în creştere, în Glande endocrine - localizarea digestie, în sistemul nervos, în funcţiile sexuale etc. Ansamblul format de hipotalamus şi hipofiza, axul hipotalamo-hipo-fizar pare - la ora actuală - să fie sediul controlului tuturor secreţiilor. Glanda hipofiză sau pituitară (vezi hipofiza), dirijează direct prin produsele sale de secreţie internă - numite trofine - glanda tiroidă, glandele corticosuprarena-le şi glandele sexuale; cu restul glandelor întreţine relaţii indirecte. Hormonii hipofizei anterioare (adenohipofiza); fiecare din hormonii secretaţi de lobul anterior al hipofizei are rolul de a declanşa sau de a stimula secreţiile altor glande endocrine: somatotrofina (STH) hormon de creştere; corticotrofina (ACTH), care stimulează cortico-suprarenala; tireo-stimulina (TSH); foliculostimulant (FSH); luteinizant (LH). Hipofiza posterioară (neurohipo-fiza) pune în circulaţie doi hormoni secretaţi de nucleii hipotalamici anteriori: hormonul antidiuretic sau vasopresina (ADH) şi ocitocina (OT). Glanda tiroidă secretă un hormon care acţionează asupra GLAUCOM 202 creşterii şi a diferitelor metabolis-me (lipide, glucide, protide). Glanda paratiroidă controlează repartiţia calciului în organism. Glandele suprarenale secretă în principal mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi adrenalina. Gonadele (testiculele şi ovarele) (vezi gonada) glande mixte. Secreţia lor debutează la pubertate. Pancreasul (vezi pancreas) este glandă mixtă - endo şi exocrină. GLAUCOM (gr. glaukos „verde marin“). Afecţiune oculară caracterizată printr-o creştere a presiunii intra-oculare (normal 14-20 mm de mercur), hipertonia globului ocular (conferind o duritate anormală la palparea globului prin intermediul pleoapei); o atrofie a nervului optic; scăderea vederii; modificări ale câmpului vizual. Poate apărea ca o afecţiune congenitală (g. infantil = buftalmie); ca o afecţiune primitivă (g. primitiv, care poate fi acut sau cronic); sau ca o consecinţă a altor boli de ochi (g. secundar). GLERĂ (fr. glaire, din lat. clarus „clar“). Lichid clar, ceva mai consistent decât mucusul, secretat de unele mucoase. Glera cervicală (engl. cervical mucus). Produs de secreţie a glandelor din colul uterin: în cursul ciclului menstrual suferă modificări periodice specifice, în funcţie de succesiunea celor două influenţe hormonale majore (a estrogenului şi a progeste-ronului); mai abundent în timpul ovulaţiei, sub influenţa estrogenului, care protejează spermatozoizii şi le favorizează trecerea în uter; diminuă sub influenţa pro-gesteronului. GLEZNĂ. Partea inferioară a gambei cuprinzând regiunea articulaţiei dintre tibie şi oasele tarsiene, care prezintă două proeminenţe: maleola internă a tibiei şi maleola externă a peroneului. GLICEMIE (gr. glykys „dulce“ şi haima „sânge“). Concentraţia glucozei în sânge. Valoarea normală este de 80 -120 mg% sau 4,44 - 5,55 mmol/l (peste aceste limite = hiperglice-mie, sub aceste limite = hipogli-cemie) (V. diabet, hiperglicemie şi hipoglicemie). GLICO-, GLUCO- (gr. glykys „dulce“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la glucoză. 203____________________________ GLICOGEN (gr. glykys „dulce“ şi gennan „a produce“). Substanţa glucidică formată prin înlănţuirea specifică a moleculelor de glucoză (polimer al glucozei). Se găseşte în aproape toate celulele organismului animal şi a celui uman, mai ales în muşchi şi ficat. Este folosit de organism ca rezervă de glucoză, de unde aceasta este eliberată după nevoie. GLICOGENEZĂ. Sinteza glucozei în celula vie, mai ales din ficat, pe seama glicogenului. GLICOGENOLIZĂ (g/icogen şi gr. lysis „distrucţie“). Transformarea glicogenului în glucoză prin hidroliză (sub acţiunea enzimelor). GLICOGENOZĂ (glicogen şi -oza „boală neinf/amatorie“). Afecţiune congenitală caracterizată prin acumulare de glicogen în unul sau mai multe organe sau ţesuturi, legată de absenţa enzimelor necesare metabolismului glicogenului. GLICOGENOGENEZĂ (glicogen şi gr. genesis „naştere“). Procesul prin care un mare număr de molecule de glucoză se unesc pentru a forma o moleculă de glicogen. ________________GLICOZURIE GLICOLIZÂ (gr. glykys „dulce“ şi lysis „distrucţie“). Ansamblu de reacţii de degradare metabolică a glucozei (distrugerea glucozei) sub acţiunea unor enzime. GLICONEOGENEZĂ (gr. glykys „dulce“, neos „nou“ şi gennan „a produce“). Proces de formare a glucozei din proteine sau grăsimi. GLICOPEXIE (gr. glykys „dulce“ şi pexis „fixare“). Depozitarea şi fixarea în ţesuturi (ficat, muşchi etc.) a glicogenului, ca rezervă de glucoză. GLICOPROTEIDĂ. Moleculă mare compusă dintr-o fracţiune glucidică şi una proteică (protide). GLICORAHIE. Concentraţie de glucoză prezentă în lichidul cefalorahidian; în mod normal este de 50-75 mg%; 2,70^1,4 mmol/l. (Se consideră normal jumătate din valoarea glicemiei.) GLICOZURIE (gr. glykys „dulce“ şi ouron „urină“). Sin. glucozurie. Prezenţa zahărului (glucozei) în urină. La persoanele sănătoase, în condiţii fiziologice, urina nu conţine glucoză; aceasta se resoarbe la nivelul tubilor renali, în urină, glucoza apare numai în cazul unor leziuni renale sau în GLIOBLASTOM cazul unei hiperglicemii (semn de diabet), care să depăşească „pragul renal“ al glucozei (140-190 mg%). GLIOBLASTOM (gr. glia „clei", b/asîos „germen“ şi -oma „umflătură“). Tumoră cerebrală malignă constituită prin proliferarea celulelor gliale nediferenţiate (celule de susţinere a sistemului nervos, nevroglia). GLIOM (gr. glia „clei“ şi -oma „umflătură“). Tumoră malignă a sistemului nervos constituită din celule nervoase de susţinere (nevroglia). Localizarea de predilecţie este sistemul nervos central sau retina. Gliomul de retină sau retino-blastomul este o tumoră a copilului, adesea ereditară, cauzează cecitate (orbire), dar poate fi vindecat după enuclearea (extirparea) completă a ochiului. GLIOSARCOM. 1. Tumoră bogată în celule, cu evoluţie malignă. 2. Sarcom (tumoră malignă) dezvoltat pe seama ţesutului nervos. V. glioblastom. GLOB VEZICAL. Vezica urinară plină şi în distensie, percepută la palpare în regiunea supra- _____________________________204 pubiană. Survine din cauza retenţiei de urină. GLOBINĂ. Proteină a cărei legătură cu hemul (fracţiune neproteică) formează hemoglobina. GLOBULINĂ. Una dintre cele două tipuri de proteine (albumine şi globuline) conţinute în plasma umană. Se deosebesc de albumine printr-o greutate moleculară mai mare. Globulinele serice reprezintă toate proteinele sângelui în afară de albumină. Cu ajutorul electroforezei se pot diferenţia în diferite fracţiuni: alfaglobuline (a-globuline); beta-globuline ((3-globuline); gama-globuline (y-globuline). GLOMERUL (lat. giomus, glomeris „ghem“). Structură anatomică cu aspect de ghem. Poate fi constituită din capilare sanguine (glomerulul renal), din tubi glandulari (segmentul secretor al glandelor sudori-pare), din fibre nervoase (glomerulul olfactiv, glomerulul cere-belos). Glomerulul renal este format dintr-o reţea de vase capilare arteriale (alimentat prin arteriole aferente şi drenat prin arteriole eferente); are funcţie de filtrare a 205 GLUCOCORTICOIZI sângelui. Glomerulul este acoperit de o capsulă sub formă de cupă, cu pereţi dubli, numită capsula lui Bowman. Are doi poli: polul vascular, pe unde intră arte/a aferentă şi iese artera eferentă, şi polul urinar, de unde ia naştere tubul urinifer. GLOMERULONEFRITĂ (lat. glo-mus, glomeris „ghem", gr. nephros „rinichi“ şi -ita „inflamaţie“). Afecţiune renală caracterizată printr-o inflamaţie acută sau cronică, predominent a glomerulilor renali. Glomerulonefrita survine de obicei din cauza unui focar microbian (angină, scarlatină). GLOS-, GLOSO- (gr. glossa „limbă“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la limbă. GLOSALGIE (gr. glossa „limba“ şi algos „durere“). Durere localizată la limbă. GLOSITĂ (gr. glossa „limbă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia limbii. GLOSOFARINGIAN 1. Care se referă la limbă şi la fa-ringe. 2. Nervul glosofaringian, a IX-a pereche de nervi cranieni care furnizează inervaţia motorie şi senzitivă a limbii şi a faringelui. Paralizia acestuia produce tulburări de deglutiţie. GLOTĂ (gr. glottis). Spaţiu cuprins între cele două corzi vocale; partea cea mai strâmtă a laringelui. GLUCO- (gr. glykys „dulce“). V. glico-. GLUCAGON. Hormon secretat de celulele alfa (a) ale insulelor Langerhans din pancreas, cu acţiune hiperglicemiantă (creşte glicemia) prin glicogenoliză hepatică. Are acţiune antagonistă faţă de insulină. Se foloseşte în tratamentul stărilor de hipo-glicemie. GLUCIDE (hidraţi de carbon, hidrocarbonaţi, zaharuri). Sursa principală de energie a organismului. Arderea glucidelor în organism furnizează 4 kilo-calorii pe gram. GLUCOCORTICOIZI. Denumire de ansamblu pentru hormonii secretaţi de corticosuprarenală şi omologii sintetici. Au acţiune asemănătoare cu cea a cortizonului, în terapeutică, principalul efect este diminuarea reacţiilor inflamatorii. GLUCOGENEZĂ 206 GLUCOGENEZĂ. V. Glicoge-neză. GLUCOZURIE. V. Glicozurie. GLUTEN (fr. gluten). Amestec de proteine prezent în făina de cereale (mai ales de grâu). Glutenul este o substanţă albă, vâscoasă, folosită pentru înglobarea comprimatelor destinate a fi absorbite numai în intestin (el nu este dizolvat de sucul gastric, care este acid). Malab-sorbţia glutenului conţinut în făină produce o afecţiune gravă, maladia celiacă, ce apare ia copil (prin atrofia vilozităţilor intestinale) provocând scaune diareice, bogate în grăsimi. GNAT-, GNATO-. Prefix de origine greacă indicând relaţia cu maxilarul. GNATOSCHIZIS (gr. gnatos „falcă“ şi schisis „diviziune“). Despicătura mediană congenitală a maxilarului superior - „bot de iepure incomplet“, combinată cu despicătura buzei superioare şi a bolţii palatine („bot de iepure total“). V. gură de lupt, cheilo-schizis. GNOZIE (gr. gnosis „cunoaştere“, „percepere“). Capacitatea de a recunoaşte obiectele sau faptele prin intermediul organelor de simţ. GODEU (fr. godet). 1. Amprenta produsă prin apăsarea cu degetul pe pielea infiltrată, cu edem. 2. Leziune cutanată în formă de farfurioară sau cupă (ex. godeul favic = leziune elementară tipică favusului, v. favus). GOMĂ (gr. gomos „încărcătură“). Formaţiune nodulară de origine infecţioasă (sifilis, tuberculoză, anumite infecţii cu stafilococ şi micoze profunde). GON-, GONO-. 1. Prefix de origine greacă indicând relaţia cu reproducerea, progenitura. 2. Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu genunchiul. GONADĂ (gr. gome „sămânţa“). Glanda genitală care produce gârneţi (celule de reproducere): testicul sau ovar. GONADOTROFINĂ sau GONA-DOTROPINĂ. Sin. gonadosti-mulină. Hormon care acţionează asupra dezvoltării şi activităţii glandelor sexuale (gonadele). Gonadotrofina A. Sin. foliculo-stimulina A (FSH = Folliculo-Stimuline-Hormone). Hormon secretat de lobul anterior al hipofizei. La femei, provoacă maturaţia foliculului ovarian (De 207 GONION Graaf) şi a ovulului. Utilizarea FSH constituie un progres în tratamentul sterilităţii prin ano-vulaţie. La bărbat, activează spermatogeneza (producere de spermatozoizi). Gonadotrofina B. Sin. hormon luteinizant, luteostimulină (LH = Luteostimuline-Hormone). Hormon secretat de lobul anterior al hipofizei. La femei, favorizează dezvoltarea corpului galben. La bărbat, stimulează producerea de testosteron. Gonadotrofina corionică (pla-centară). Hormon secretat de corion, apoi de placentă, în cursul gestaţiei. Prezenţa lui în urină permite diagnosticul precoce de sarcină. GONADOTROP. V. gonadotro-fină. GONALGIE (gr. gonys „genunchi" şi a/gos „durere"). Durerea genunchiului. GONARTRITĂ (gr. gonys „genunchi", arthron „articulaţie" şi -ita „inflamaţie"). Sin. gonită. Inflamaţia seroasă sau purulentă a articulaţiei genunchiului. GONARTROZĂ (gr. gonys „genunchi", arthron „articulaţie" şi -oza „boală neinflamatorie"). Artroza articulaţiei genunchiului. GONIOMETRU (gr. gonia „unghi" şi metron „măsură"). 1. Denumire generală pentru instrumentele utilizate la măsurarea unghiurilor. 2. Instrument pentru măsurarea amplorii unghiurilor pe care le formează articulaţia în cursul diferitelor mişcări; se măsoară gradul de flexie a articulaţiei. Goniometru GONION (gr. gonia „unghi"). Punctul craniometric reprezentat de vârful unghiului mandibulei, format din ramurile orizontale cu GONOCEL 208 cele verticale ale maxilarului inferior. GONOCEL. Sin. spermatocel. Dilataţia chistică a epididimului sau a testiculului cu acumulare de spermă. GONOCOC. Microb responsabil de producerea gonocociei. GONOCOCIE (fr. gonococcie). Orice infecţie produsă de gono-coc. GONOREE (gr. gone „sămânţa“ şi rhoia „scurgere“). Sin. blenoragie. Boală transmisă pe cale sexuală şi produsă de gonococ (Neisseria gonorrheae) caracterizată prin inflamaţia mucoasei genito-urinare, prezenţa de puroi şi micţiuni dureroase. GOT. Abr. glutamat - oxaloacetat - transaminază. GPT. Abr. glutamat-piruvat -transaminază. GRAAF V. folicul de Graaf şi ovulaţia. Element (mică veziculă) situat la suprafaţa ovarului care conţine un ovul. în faza de ovulaţie, foliculul de Graaf se rupe şi eliberează ovulul care este captat de trompa uterină. GRABATAR (fr. grabataire, lat. grabatus „pat nenorocit, mizerabil“). Se spune despre un bolnav imobilizat la pat din cauza bolii. GRAFOLOGIE (gr. graphein „a scrie“ şi logos „ştiinţa“). Studiul particularităţilor caligrafice şi psihografice ale scrisului. Se foloseşte în psihologie, psihiatrie, medicină legală, criminalistică, pentru a identifica şi caracteriza anumite trăsături particulare ale individului. GRAFOREE (gr. graphein „a scrie“ şi rhoia „a curge“). Tendinţă patologică de a scrie mult. GRAM (metodă de coloraţie). Coloraţie cu violet de genţiană folosită în bacteriologie (pentru coloraţia bacteriilor) şi care, după decolorarea cu alcool, permite diferenţierea a două feluri de bacterii: Gram + (pozitiv) care conservă coloraţia (rămâne colorat în violet cu metoda Gram, ex.: streptococul, stafilococul etc.). Gram - (negativ) care sunt decolorate (nu rămân colorate în violet) şi apoi sunt puse în evidenţă printr-un al doilea colorant, roşu, fuxina (ex. bacilul coli, gonococul etc.). GRAND MAL. Criză majoră de epilepsie caracterizată prin con- 209 GRANULOM vulsii tonice şi clonice cu pierderea conştienţei. V. petit mal (criza minoră de epilepsie). GRANULAŢIE (lat. granu/atio). 1. Orice formaţiune normală sau patologică într-un organ, într-o celulă sau într-un ţesut, având aspect de mici grăunţe rotunjite. 2. Granulaţiile patologice sunt adesea manifestarea unei inflamaţii provocate de proliferarea ţesutului conjunctiv (granulaţia tuberculoasă). 3. Se întrebuinţează termenul şi spre a denumi unele formaţiuni anatomice vizibile cu ochiul liber (granulaţiile lui Pacchioni, prelungiri ale arahnoidei, care străbat dura mater). 4. Se mai numeşte granulaţie formarea de ţesut conjunctiv tânăr (înmugurirea), care apare la nivelul unei răni pe cale de vindecare (semn de evoluţie favorabilă). GRANULIE (fr. granulie, lat. granum „grăunte“). Sin. Tuberculoză miliară. Formă de tuberculoză gravă şi generalizată pe cale hematogenă caracterizată prin prezenţa în plămâni şi în aproape toate organele de granulaţii tuberculoase miliare. V. miliar. GRANULOCIT (lat. granum „grăunte“ şi kytos „celulă“). Celulă conţinând granulaţii în citoplasmă (leucocit granular) şi al cărei nucleu este format din mai mulţi lobi. După afinitatea tinctorială a granulaţiei se disting: granulocit eozinofil, granulocit bazofil şi granulocit neutrofil. V. polinuclear. GRANULOM (lat. granum „grăunte“ şi -orna „umflătură“). Tumoră de dimensiuni reduse (formaţiune patologică nodulară) apărută în urma unui proces inflamator, constituită dintr-o aglomerare celulară cu aspecte diferite. Granulom al pielii. Tumoră inflamatorie dermică formată din aglomerare de celule conjunctive (ex.: granulom inelar, granulom infecţios). Granulom inelar. Afecţiune cutanată constând din papule sau tuberculi, grupaţi în inel şi localizaţi de predilecţie pe dosul mâinilor, picioarelor, degetelor (boala Crocker). Granulom infecţios. Tumoră de natură in-fecţioasă (stafilococică sau, mai rar, streptococică), rotundă, ova-lară, pediculată cu suprafaţă ma-melonată, uşor sângerândă, situată mai ales pe degetele picioarelor sau pe tălpi. Sin. botrio-micom. GRANULOMATOZĂ 210 Granulom dentar. Reacţie infla-matorie paradontală (pseudo-tumoră) apărută în urma infectării şi mortificării pulpei dentare, ce are aspectul unui mugure cărnos. Granulom apical. Ţesut inflamator, parodontal apical, ce se formează în procesele inflamatorii cronice întreţinute de o infecţie a pulpei radiculare necrozate şi care constituie în anumite împrejurări un focar de infecţie. Granulom eozinofilic. Afecţiune osoasă (rară) afectând mai ales copiii şi adolescenţii; cu prognostic favorabil. Granulom malign. Formaţiune nodulară inflamatorie, observată în cursul bolii Hodgkin (sin. limfo-granulomatoză malignă). GRANULOMATOZA. Orice afecţiune inflamatorie cronică având caracteristică formarea de granu-loame sau mase de aspect tu-moral. GRATAJ. Scărpinătură. GRAVIDITATE. Sin. Sarcină. Gestaţie. Timp în care o femelă poartă în uter produsul de concepţie. GREFĂ (fr greffe). Operaţia prin care se realizează un transfer de ţesut sau organ, prelevate dintr-o altă parte a corpului aceluiaşi individ (autogrefă). Grefă (autogrefă) - diferite tipuri de grefe cutanate prin lambou pediculat Când prelevarea se face de la un alt individ de aceeaşi specie se numeşte homogrefă, iar când prelevarea se face de la animal, se numeşte heterogrefă (ex.: grefon osos). Atunci când se transferă un organ în întregime (rinichi, inimă), care implică restabilirea continuităţii vaselor sanguine, se vorbeşte despre transplant. Cele mai frecvente grefe sunt grefele de piele. GREFON. Fragment de ţesut sau organ folosit pentru a realiza o grefă. Sin. grefă. GRIPĂ (fr. grippe). Boală infecţioasă, foarte contagioasă cauzată de mai multe tipuri de virusuri (grupul Myxovirus). GURA DE LUP, CHEILO-GNATOPALATOSCHIZIS (gr. cheiios „buză“, gnatos „falcă“, lat. pa/atum „palat“ şi gr schizis „diviziune“). 211 GYNATREZIE Malformaţie congenitală a fetei, caracterizată printr-o despicătură unilaterală sau bilaterală a buzei superioare, a maxilarului superior şi fisura boitei palatine; se mai nymeşte şi „bot de iepure" bilateral total.^ GUTAPERCĂ (fr. gutta-percha). Răşină produsă de copacul Isonandra gutta din Sumatra. Se foloseşte ca material izolant pentru comprese (umede) şi în stomatologie ca material de ob-turaţie provizorie sau ca obturaţie de bază, izolatoare. GUTĂ (fr. goutte). Afecţiune foarte dureroasă provocată din cauza unei tulburări în metabolismul acidului uric, antrenând creşterea concentraţiei a-cestuia în sânge (hiperuricemie). Este o afecţiune frecventă mai ales la bărbaţi. Ereditatea şi obiceiurile alimentare joacă un rol important în producerea gutei. Se manifestă prin crize de artrită Guta cronică a mâinii acută, localizată deseori la articulaţia halucelui (degetul mare de la picior). în majoritatea cazurilor, persoana este trezită brutal din somn din cauza unei dureri a degetului mare de la picior care creşte progresiv. Spre dimineaţă durerea se atenuează. Guta cronică se manifestă prin depozite de uraţi (tofi) subcutanate, mai ales periarticular (ex.: guta cronică a mâinii). GUTIERĂ (fr. gouttière). 1. Atelă în formă de jgheab, confecţionată din sită metalică, feşi gipsate, tablă sau aţele Krammer, folosită pentru imobilizarea pri-vizorie a unui membru fracturat. 2. în -stomatologie, element de agregare al aparatului ortopedic (ex.: gutiera fix, gutiera constând dintr-o coroană pe un grup de dinţi - cel puţin pe doi). 3. In anatomie, şanţ aflat la suprafaţa unui os, prin care trece un nerv, tendon sau vas. GUTURAI. Coriză. GUYON (seringă). Seringă de capacitate mai mare (50, 100, 200, cm3), utilizată pentru spălături vezicale pe sondă; pentru spălături ale canalului auditiv extern etc. GYNATREZIE. Vagin neperforat. Mai rar: dezvoltare anormală a altor segmente ale sistemului genital feminin. HABITUS (lat. constituţie). Aparenţă generală a corpului şi a feţei individului, considerată ca expresie exterioară a stării de sănătate sau de boală. HAEMOPHILUS INFLUENZAE. Sin. bacii Pfeiffer. Bacii gram negativ, responsabil pentru infecţii respiratorii, complicaţii ale gripei, conjunctivite, meningite şi artrite purulente. HAGEDORN. Acul Hagedorn pentru sutura chirurgicală. Se manevrează cu ajutorul unui port-ac. HALENĂ. Mirosul aerului expirat; miros particular (neplăcut) al aerului expirat, din diverse cauze: carii dentare, gangrene pulpare, abcese dentare, lipsa de îngrijire a gurii (igienă deficitară), angina necrotică; cauze esofagogas-trice: stază esofagiană, stază gastrică; cauze respiratorii: rinita, supuraţii pulmonare; cauze generale: coma diabetică (miros de acetonă) etc. V. foetor ex ore. HALLER (reţeaua). Reţeaua Haller - reţea venoasă vizibilă sub tegumentele sânului la femeia gravidă. HALSTED (operaţia). Procedeu de cură chirurgicală a cancerului de sân care constă în exereza totală a glandei mamare, a muşchilor pectorali şi a ganglionilor axilari. HALUCINAŢIE (lat. ha/iucinatio). Tulburare psihică caracterizată printr-o percepţie imaginară, anormală; persoana are convingerea că percepe un obiect sau un fenomen, fără ca acesta să existe în realitate. Halucinaţiile pot fi: auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile etc. HALUS (HALUCE) IN „CIOCAN“ (lat. ha/lux). Diformitate a halucelui (degetul mare de la picior) constând în flexiunea permanentă a falangei a doua pe prima şi extensiunea acesteia faţă de metatars. HALUS (HALUCE) VALGUS (lat. hallux valgus). Devierea în afară, către marginea externă a piciorului, a degetului mare, cu suprapunerea acestuia peste degetul al doilea. 213 HAVERS HALUS (HALUCE) VARUS (lat. hal/ux varus). Devierea înăuntru, către marginea internă a piciorului, a degetului mare, cu îndepărtare de celelalte degete. HANDICAP. în contextul sănătăţii, un inconvenient al unui anumit individ, cauzat de o afecţiune sau incapacitate/invaliditate, care limitează sau împiedică individul în îndeplinirea unui rol considerat normal (în funcţie de vârstă, sex, factori sociali şi culturali). Lemon (materiale de educaţie în nursing). HANDICAPAT (fr. handicapé, e). Persoane suferind de o anomalie fizică sau mentală, cu posibilităţi reduse de a îndeplini o activitate profesională. HANSEN (bacii). Bacilul leprei (Mycobacterium leprae). HAPTENE (gr. haptein „a prinde“). Sin. antigen incomplet. Substanţă neproteică care, în combinaţie cu o proteină, dobândeşte calitatea de antigen (capacitatea de a da naştere unor anticorpi), pe care singur nu o posedă. HARRISON (şanţ). Şanţ sub-mamar produs prin retracţia coastelor de către diafragm. HAŞIŞ (fr. haschisch). Substanţă extrasă din Cannabis indica - cânepa indiană: răşina, frunzele şi florile uscate şi diferit preparate poartă denumirea de haşiş, marijuana şi kif. Toate aceste produse sunt euforizante. Folosirea repetată a haşişului duce la toxicomanie (obişnuinţă, dependenţă) însoţită de tulburări mentale (canabism). Dozele mari provoacă coma, cu tulburări respiratorii şi circulatorii - până la stop cardiorespirator. HAUDEK (nişa). Nişă gastrică penetrantă, având aspect radiologie tristratificat: bariu în porţiunea interioară, lichid de secreţie în porţiunea mijlocie şi aer în porţiunea superioară. HAUSTRAŢIE. Proeminenţe sa-culiforme ale colonului; în imaginile radiografice colonul apare segmentat prin prezenţa unor şanţuri profunde transversale care separă boselurile acestuia. Aspectul lor, numărul şi repartiţia sunt modificate în raport cu starea fiziologică a colonului. Absenţa lor dă colonului aspect tubular. HAV. Virusul hepatitei A (din engl. „hepatitis A virus“). HAVERS (canalele). Canale care străbat substanţa compactă a Hb 214 osului în direcţie longitudinală şi se anastomozează între ele constituind o reţea. Ele conţin vase de sânge, limfatice şi nervi. Hb. Abr. pentru hemoglobină. Hb02. Abr. pentru oxihemo-globină. HBV. v. hepatita B. HCV. v. hepatita C. HDV. v. hepatita D. HEBEFRENIE (gr. hebe mpubertate“ şi phren „minte“, „spirit“). Sin. schizofrenie hebefrenică. Forma clinică a schizofreniei, care începe de obicei în adolescenţă, caracterizată prin tulburări comportamentale, cu tendinţa la acte antisociale, disociaţia gândirii şi explozii neadecvate de râs sau plâns, însoţite uneori de agitaţii psihomotorii. HEBERDEN (nodulii). Nodozităţi dure de mărimea unui bob de orez până la un bob de mazăre, care apar pe faţa dorsală a degetelor mâinii (la articulaţiile inter-falangiene distale) caracteristice pentru artroză (în reumatism cronic). HEDONISM (gr. hedone „plăcere“). Tendinţă exagerată în căutarea plăcerii, întâlnită în special în stările maniacale. HEGAR (di/atatoare/e). Tije metalice sau de ebonită pentru dilatarea colului uterin sau a rectului. Seria completă are calibrele cu diametre gradate progresiv de la 2 la 30 mm la interval de un milimetru. HEGAR (semnul). Sin. semnul balamalei. Este un semn precoce de sarcină: imbibiţie şi ramolire a istmului uterin, percepută la tuşeul vaginal combinat cu pal-parea abdominală, corpul şi colul părând a fi independente unul faţă de celălalt, ceea ce permite mobilizarea cu uşurinţă a corpului uterin pe col. HELICOBACTER PYLORI. Bacterie izolată în 1983 din biopsii gastrice ale bolnavilor suferind de gastrită cronică sau ulcer gastro-duodenal. Se consideră că această bacterie este agentul etiologic izolat din majoritatea cazurilor de gastrită cronică. Se pare că vaccinarea împotriva infecţiilor cu Helicobacter pylori este pe cale să fie realizată (Dicţionar Medical, L. Manuila, A. Manuila, M. Nicoulin, ediţia 1996). HELIO- (gr. helios„soare“). Prefix care introduce în termeni referirea la soare. 215 HEMAGLUTINARE HELIOAEROTERAPIE (gr. helios „soare", aer „aer" şi therapeia „tratament). Expunere, în scop terapeutic, la razele solare în aer liber. HEUODERMITĂ (gr. helios „soare", derma „piele" şi -ita „inflamaţie"). Orice afectare cutanată produsă din cauza expunerii prelungite la razele solare. HELIOPROFILAXIE (gr. he/ios „soare", pro „înainte" şi phy/axis „apărare"). Utilizarea în scop tonifiant (la debili, hipomineralizaţi şi hipovita-minizaţi) a expunerilor la razele solare. HELIOTERAPIE (gr. helios „soare" şi therapeia „tratament"). Tratament al unei boli prin expunere progresivă la razele solare. Durata de expunere zilnică trebuie să fie la început de 10 minute apoi crescând progresiv până la 40 minute. Prima cură se face în orele de dimineaţă; ochii trebuie protejaţi prin ochelari coloraţi. Expunerea la soare ajută la cicatrizarea plăgilor atone sau trenante; ameliorează starea copiilor plăpânzi, debili sau rahitici; de asemenea şi în cazul spasmo-filiei. Se tratează tuberculoza osoasă, ganglionară, peritoneală prin cure héliomarine. Contraindicaţii: primoinfecţia tuberculoasă şi tuberculoza pulmonară. Trebuie prudenţă şi în cazul persoanelor de vârstă înaintată şi cu arterioscleroză. HELMINTIAZĂ (gr. helmis, -inthos „vierme"). Nume generic dat bolilor provocate de viermi intestinali (hel-minţi, ascarizi, tenia, oxiuri etc.). HEM (gr. haima „sânge"). Fracţiunea neproteică a hemoglobinei; partea constantă a hemoglobinei de care se leagă o parte proteică (globina). HEM-HEMATO-HEMO (gr. haima, haimatos „sânge"). Element de compunere care introduce în termeni referirea la sânge. HEMAGLUTINARE (gr. haima „sânge", lat. agglutinare „a lipi", „a uni"). 1. Alipirea (aglutinarea) în grămezi a hematiilor sub acţiunea aglutininelor specifice (anticorpi corespunzători). Pe această reacţie de hemaglutinare se bazează determinarea grupelor sanguine. 2. Aglutinarea hematiilor sub acţiunea virusurilor şi a bacteriilor 216 HEMAGLUTININĂ________________ (dacă în sânge există anticorpi specifici). Prin aceasta se poate pune diagnosticul unor infecţii active sau din trecut. V. hemo-diagnostic. HEMAGLUTININĂ. Anticorpi care produc aglutinarea hematiilor. HEMANGIOM (gr. haima „sânge1", aggeion „vas“ şi -orna „umflătură“). Sin. Nev vascular. Tumoră benignă constituită din vase neoformate şi dilatate (hiperplazia şi ectazia vaselor sanguine). Hemangioamele sunt localizate la piele şi mucoase (mână, faţă, buze) şi se recunosc după aspectul lor roşu, puţin proeminent şi moale. HEMANGIOMATOZĂ. Dezvoltarea de multiple hemangioame în diverse organe şi ţesuturi. HEMARTROZĂ (gr. haima „sânge“, arthron „articulaţie“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Prezenţa patologică a sângelui într-o articulaţie, cel mai des de cauză traumatică şi excepţional revărsare spontană (hemofilie). HEMATEMEZĂ (gr. haima, „sânge“ şi hemesis „vărsătură“, „vomă“). Sânge eliminat prin vărsătură. Este o hemoragie digestivă produsă de un ulcer gastroduodenal care sângerează, de un cancer sau din cauza unei rupturi de varice esofagiene (în cazul unei hipertensiuni portale). Se va diferenţia de hemoptizie şi de evacuarea prin vărsături a sângelui înghiţit (după épistaxis, intervenţii stomatologice etc.). HEMATINĂ. Pigment care provine din sânge şi conţine fier; este forma chimică a hemului din a cărui oxidare rezultă hematina. HEMATOCEL (gr. haima, haima-tos „sânge“ şi kele „tumoră“). Hematocel la femeie 1. Trompa; 2. Ruptura trompei; 3. Sângele acumulat în fundul de sac Douglas; 4. Fundul de sac Douglas; 5. Peritoneul; 6. Rectul; 7. Vaginul; 8. Vezica; 9. Uterul BO B 217 HEMATOM Acumulare de sânge într-o cavitate, ţesut sau organ simulând o tumoră. Ex.: colecţie de sânge în fundul de sac Douglas (hema-tocel retro-uterin) din cauza ruptyrii unei sarcini extrauterine. HEMATOCOLPOS (gr. haima, haimaios „sânge“ şi ko/pos „vagin“). Retenţia de sânge (menstrual) în vagin, în cazuri de imperforaţie congenitală a himenului sau de atrezie a orificiului vulvar. HEMATOCRIT (gr. haima, hai-matos „sânge“ şi krites „care alege“). 1. Volumul ocupat de elementele figurate din sânge (globule) într-un volum dat de sânge, exprimat în procente. Valorile normale medii sunt: la femei 40%; la bărbaţi 45%. Aceste valori scad în hemoragii şi în anemii şi cresc în poliglobulii. 2. Aparat pentru stabilirea volumului procentual de hematii (tub gradat). Se determină prin centrifugarea rapidă a unei probe de sânge recoltat pe anticoagulant. HEMATODERMIE (gr. haima, haimatos „sânge“ şi derma „piele“). Orice manifestarea cutanată şi mucoasă corelată cu o boală de sânge (sau boli ale organelor hematopoietice) (leucemie, boala Hodgkin etc.). HEMATOFAG (gr. haima, haimatos „sânge“ şi phagein „a mânca“). Care se hrăneşte cu sânge (ex. ţânţar anofel). Sin. hemofag. HEMATOGEN (gr. haima, haimatos „sânge“ şi gennan „a produce“). Care se produce pe cale sanguină (ex. diseminare hemato-genă a microbilor). HEMATOLOGIE (gr. haima, haimatos „sânge“ şi logos „ştiinţă“). Ştiinţă care se ocupă cu studiul morfologiei, fiziologiei şi patologiei sângelui şi a organelor hematopoietice, precum şi cu bolile acestora. HEMATOM (gr. haima, haimatos „sânge“ şi -orna „umflătură“). Colecţie de sânge într-un ţesut, bine delimitată (închistată), superficială sau profundă. Hema-tomul se produce în urma ruperii spontane sau traumatice a vaselor sanguine sau în unele tulburări ale crazei sanguine (tulburări de coagulabilitate = discrazie). Resorbţia hematoamelor superficiale se produce spontan, ajutate prin măsuri locale, dar hematoa- HEMATOMETRIE mele importante trebuie să fie evacuate pe cale chirurgicală. Ex.: hematom intracranian (extradural sau subdural); hematom retrop/acentar = colecţie de sânge constituită între placentă şi mucoasa uterină şi care, în marea majoritate a cazurilor produce moartea fătului. HEMATOMETRIE (gr. haima, haimatos „sânge“ şi metra „uter“). Retenţia de sânge menstrual în uter, întâlnită în atreziile colului sau în aplaziile totale ale vaginului. HEMATOPOIEZĂ (gr. haima, haimatos „sânge“ şi poiein „a face“). Formarea celulelor sângelui. Hematopoieza cuprinde: eritropo-ieza (formarea hematiilor); leuco-poieza (formarea leucocitelor şi a limfocitelor); trombocitopoieza (formarea trombocitelor). Organele hematopoietice sunt: măduva osoasă (pentru producerea hematiilor în principal); ganglionii limfatici şi splina (pentru leucocite şi trombocite); ţesutul reticulo-endotelial (pentru monocite). HEMATOPORFIRINĂ. Substanţă provenită din hem prin eliminarea fierului şi care apare ca pro- _________________________218 dus de descompunere a hemoglobinei, în sânge şi în urină. HEMATORAHIE (gr. haima, haimatos „sânge“ şi rachis „coloană vertebrală“). Hemoragie în canalul medular (intrarahidian). HEMATOSALPINX (gr. haima, haimatos „sânge“ şi salpinx „trompă“). Acumulare de sânge în trompa uterină; este de regulă consecinţa unei sarcini extrauterine (sarcini tubare). HEMATOSARCOM (engl. iymphoma). Tumoră malignă dezvoltată pe seama celulelor limfoide sau reticulare. V. mielom cu tendinţă rapidă spre diseminare. HEMATOZĂ (fr. hematose). Transformarea sângelui venos în sânge arterial la nivelul alveolelor pulmonare, prin eliminarea bioxidului de carbon din sânge şi încărcarea cu oxigen din aerul introdus în plămâni în timpul respiraţiei. HEMATOZOAR (gr. haima, hal· matos „sânge“ şi zoon „animai“). Protozoar responsabil de palu-dism (malarie). Trăieşte în hematii la om şi în tubul digestiv al ţânţarului anofel; face parte din ge- 219 HEMIPAREZĂ nul plasmodium, agentul patogen al malariei (Plasmodium ma-lariae). HEMATURIE (gr. haima, haima-tos „sânge“ şi ouron „urină“). Prezenţa sângelui sau a hematiilor în urină; poate fi de origine renală, vezicală, prostatică; poate fi un semn alarmant care poate anunţa un cancer al căilor urogenitale, glomerulonefrita acută sau tuberculoza renală. Hematuria mai poate avea, de asemenea, cauze sistemice ca discrazii sanguine (tulburări de coagulare); tratamente anticoagulante; o arsură sau un efort exagerat. HEMERALOPIE (gr. hemera „zi“, alaos „orb“ şi opsis „vedere“). Scăderea vederii în condiţii de iluminare redusă. Cauza poate fi avitaminoza A şi anumite afecţiuni ale retinei. HEMI, EMI- (gr. hemi„jumătate“). Prefix care introduce în termeni sensul de jumătate. HEMIANESTEZIE (gr. hemi „jumătate“, an „fără“ şi aisthesis „percepere“). Abolirea sensibilităţii la o jumătate a corpului (în sens longitudinal). HEMIANOPSIE (gr. hemi „jumătate“, an „fără“ şi opsis „vedere“). Pierderea vederii la cei doi ochi în jumătatea câmpului vizual (este o îngustare a câmpului vizual). HEMIANOSMIE (gr. heni „jumătate“, an „fără“ şi osme „miros“). Piederea simţului mirosului de o singură parte. HEMICOLECTOMIE (gr. hemi „jumătate“, kolon „intestin gros“ şi ektome „excizie“). Ablaţia colonului drept sau stâng. HEMICORP. Jumătatea dreaptă sau stângă a corpului. HEMICRANIE (gr. hemi „jumătate“ şi kranion „craniu“). Durere localizată la o jumătate a craniului, caracteristică în migrenă. HEMIMELIE (gr. hemi „jumătate“ şi melos „extremitate“). Absenţa congenitală a unui segment distal de membru (mână şi antebraţ sau picior şi gambă), în timp ce braţele şi coapsele sunt de dimensiuni normale. HEMIPAREZĂ (gr. hemi „jumătate“ şi paresis „slăbire“). Paralizie discretă a unei jumătăţi a corpului (pareză = diminuarea forţei musculare). HEMIPLEGIE 220 HEMIPLEGIE (gr. hemi „jumătate “ şi plege „Io vitură “. Paralizia jumătăţii drepte sau stângi a corpului. Poate fi flască sau spastică, survine în hemoragii cerebrale, tumori, traumatisme craniocerebrale şi este produsă de lezarea căilor piramidale, în leziunile din trunchiul cerebral, hemiplegia este contralaterală faţă de leziune. Cauza cea mai frecventă a hemiplegiilor este accidentul vascular cerebral (AVC); tromboza sau ruptura unui vas sanguin intracranian (hemoragie cerebrală). Traumatismele de la nivelul măduvei sunt adesea responsabile pentru hemiplegie: în acest caz paralizia este de aceeaşi parte cu leziunea. HEMITORACE. Jumătatea dreaptă sau stângă a toracelui. HEMOCITOLIZĂ. Distrugerea globulelor sanguine (eritrocite şi leucocite). HEMOCROMATOZĂ (gr. haima, haimatos „sânge“, chroma „culoare“ şi -oza „boală neinffa-matorie“). Tulburare constituţională sau dobândită a metabolismului fierului. Se caracterizează printr-o supraîncărcare difuză cu fier a diferitelor ţesuturi sau organe, ducând la leziuni degenerative. Forma cea mai tipică este hemo-cromatoza primitivă (idiopatică) ereditară, numită şi diabet bronzat. Forma dobândită, secundară este observată în cirozele alcoolice, în anemii hemolitice, după transfuzii de sânge repetate. HEMOCONCENTRAŢIE. Reducerea cantităţii de apă din sânge (scăderea volumului plasmatic) în raport cu elementele figurate şi constituenţii plasmei (contr. hemodiluţie). Rar, este vorba despre creşterea acestor elemente (poliglobulie, hiperproti-demie). Cel mai adesea este vorba de o deshidratare (indiferent de cauza sa). Hemoconcentraţia se traduce printr-o creştere a hematocritului şi a concentraţiilor constituenţilor plasmei. Riscul său major este tromboza. HEMOCULTURĂ (gr. haima, haimatos „sânge“ şi lat. cultura „cultivare“). însămânţarea sângelui prelevat de la un pacient, într-un mediu de cultură, în vederea cultivării şi identificării unor germeni patogeni responsabili ai unei septicemii (metodă de diagnostic). 221 HEMOFILIE HEMODIAGNOSTIC. Metodă de diagnostic rapid, care constă în amestecarea, pe o lamă de sticlă, a unei picături de sânge de la bolnav, cu o suspensie de bacterii suspectate. Dacă testul este pozitiv, se produce aglutinarea directă, vizibilă cu ochiul liber, ceea ce atestă prezenţa anticorpilor specifici în sângele bolnavului (diagnostic rapid al febrei tifoide, tifosului exantematic sau al brucelozei). v HEMODIALIZĂ (gr. haima, hal· matos „sânge" şi dia/ysis „separare"). Procedeu de epurare (curăţare) extrarenală a sângelui de anumite deşeuri metabolice (uree, electroliţi în exces, hemoglobină liberă etc.) acumulate în exces, în caz de insuficienţă renală majoră. Sin. rinichi artificial. Pentru acest scop există mai multe tipuri de aparate. Principiul hemodiali-zei se bazează pe epurarea extracorporeală a sângelui introdus în dializor, cu ajutorul unei pompe, prin intermediul unei linii racordate la o fistulă arterio-venoasă. Sângele circulă în mod continuu în dializor unde se produc schimburi bidirecţionale între sânge şi soluţia de dializă, prin intermediul membranei semi-permeabile a dializorului, după care sângele este reintrodus în organism prin fistula arterio-venoasă. Şedinţele de epuraţie au loc în centre specializate sau la domiciliu - şi durează 4-6 ore, de 2 sau 3 ori pe săptămână. HEMODILUŢIE (gr. haima, hai matos „sânge" şi diiuere „a dilua"). Diluarea anormală a masei eritrocitare şi a constituenţilor în volumul plasmatic (contr. hemo-concentraţie). Se observă în cazul afecţiunilor cu retenţie mare de apă (insuficienţă renală, insuficienţă cardiacă, mixedem...). HEMODINAMICĂ (gr. haima, haimatos „sânge" şi dynamis „forţa"). Studiul mecanismelor dinamicii circulaţiei sanguine (presiune, debit, viteză, vasomotricitate etc.). HEMOFILIE (gr. haima, haimatos „sânge" şiphilein „a iubi"). Boală ereditară transmisă de mamă numai băieţilor şi caracterizată prin întârzierea coagulării sângelui (prin deficitul unor factori de coagulare), cu tendinţă la HEMOFTALMIE 222 hemoragii (mucoase, cutanate, musculare, articulare) grave şi prelungite, produse de cele mai mici traumatisme. HEMOFTALMIE (gr. haima, hai-matos „sânge“ şi ophtaimos „ochi“). Hemoragie în corpul vitros. HEMOGENIE (gr. haima, haima-tos „sânge“ şi gennan „a produce“). Afecţiuni hemoragice produse din cauza scăderii numărului de plachete sanguine (trombocite), fără a se cunoaşte cauza. Sin. purpura trombocitopenică. Diateza hemoragică cronică, mai frecventă la femei, se caracterizează prin hemoragii cutanate -sub formă de purpură - sau mucoase (epistaxis, gingivoragii etc.). HEMOGLOBINA (fr. hemoglobinei Abr. Hb. Proteină complexă (heteroprotei-nă), constituind pigmentul respirator al globulelor roşii; compusă dintr-o proteină, numită globină, şi un fragment neproteinic, numit hem. Rolul să principal este de transportor al oxigenului de la plămâni la ţesuturi şi a bioxidului de carbon de la ţesuturi la plămâni. Concentraţia Hb în sânge variază între 14 şi 16 gr%; 8,5-10,5 mmol/l. HEMOGLOBINURIE. Prezenţa de Hb liberă în urină, a cărei culoare devine brună. Se observă în cazuri de hemoliză masivă in-travasculară. Există, de asemenea, hemoglobinurie de efort, de cauză necunoscută. HEMOGRAMĂ (gr. haima, hai-matos „sânge“ şi gramma „notare“). Studiul cantitativ şi calitativ al globulelor din sânge. Cuprinde: numărul globulelor, a elementelor figurate (hematii, leucocite, trombocite, reticulocite) dintr-un mm3 de sânge, cantitatea de Hb şi formula leucocitară (procentul diverselor tipuri de leucocite). Numărul globulelor normal la adult: hematii: 4-5 milioane/mm3. Se vorbeşte despre anemie când numărul lor scade şi poliglobulie când creşte. Leucocite: 4 000-8 000/mm3. Scăderea sub aceste cifre= leucopenie; creşterea = hiperleucocitoză. Trombocite (plachetele sanguine): 150 000 -400 000/mm3. Formula leucocitară - neutrofile nesegmentate 3 - 5% HEMOPTIZIE 223________________________________ - neutrofile segmentate 60 - 70% - eozinofile 2 - 3% - limfocite 20 - 40% - monocite 4 - 8% Retjculocite 5 - 20%o. HEMOLIZĂ (gr. haima, haimatos „sânge“ şi iysis „dizolvare“). Sin. eritrocitoliză. Distrugerea globulelor roşii cu eliberare de Hb în sângele circulant. Există o hemoliză fiziologică produsă de îmbătrânirea globulelor roşii (sfârşitul ciclului lor de viaţă de 120 de zile) şi care are loc, în general, în sistemul reticuloendotelial din splină, ficat şi măduva osoasă; Hb eliberată se transformă în bilirubină înainte de a trece din nou în sânge. Dar în caz de hemoliză masivă, se produce o creştere a bilirubinei şi poate apărea icterul hemolitic. Dacă hemoliză se produce intravascular (fenomen mai rar), Hb eliberată se dizolvă în sânge (hemoglobinemie), trece prin rinichi în urină (hemoglobinurie) şi este pericol de şoc cu anurie. HEMOLIZINĂ Sin. eritrocito-lizină. Agent hemolitic care poate fi de natură variată (anticorpi, toxine bacteriene etc.) care are proprietatea de a liza hematiile (ex. hemoliză streptococică). HEMOPATIE (gr. haima, haimatos „sânge“ şi pathos „boală“). Nume generic dat tuturor afecţiunilor sângelui şi a organelor hematopoietice (leucoze, leucemii, anemii, limfoame maligne, poliglobulii etc.). HEMOPERICARD (gr. haima, haimatos „sânge“, peri „în jurul“ şi kardia „inimă“). Acumulare de sânge în cavitatea pericardică ce apare în rupturi vasculare traumatice sau ane-vrisrp aortic. HEMOPERITONEU. Acumulare de sânge în cavitatea peritoneală, de origine traumatică sau tumorală sau prin ruptura unei sarcini extrauterine. HEMOPTIZIE (gr. haima, haimatos „sânge“ şi ptysis „scuipat“). Expectorarea (eliminarea prin tuse) a unei cantităţi variabile de sânge provenit din laringe, trahee, bronhii sau plămâni. Hemoptizia apare după tuse, sângele are culoare roşu-viu şi este amestecat cu spută şi aer. Trebuie diferenţiat de hemate-meză care se produce prin vărsături. HEMORAGIE 224 HEMORAGIE (gr. haima, haima-tos „sânge“ şi regnynay „a erupe“ „a ţâşni“). Scurgerea de sânge în afara unui vas sanguin lezat. în funcţie de locul unde se scurge se deosebesc: hemoragie externă -când sângele curge la exteriorul organismului; hemoragie internă - când sângele se varsă într-o cavitate se-roasă (hemotorax, hemopericard, hemartroză, hemoperitoneu etc.) sau se scurge printre ţesuturi, hemoragie exteriorizată - când hemoragia se produce într-o cavitate (stomac, intestin etc.), iar eliminarea are loc după câtva timp (epistaxis, hemoptizie, he-matemeză, melenă, metroragie, hematurie). HEMOROID. Dilataţie varicoasă (varice) a venelor mucoasei anorectale. Hemoroizii pot fi externi, situaţi sub sfincterul anal, vizibili şi hemoroizi interni, situaţi deasupra acestui sfincter şi pot fi decelaţi prin tuşeu rectal sau cu anuscopul. HEMOSALPINX. Sin. hemato-salpinx. HEMOSPERMIE (gr. haima „sânge“ şi sperma „sămânţă“). Ejaculare de spermă amestecată cu sânge, din cauza unei inflamaţii a prostatei sau a veziculelor seminale. Uneori survine fără nici o cauză. Sin. hematospermie. HEMOSTATIC (gr. haima „sânge“ şi statikos „care opreşte“). Se spune despre toate procedeele, substanţe sau instrumente utilizate pentru a opri o hemoragie (vasoconstrictoare, coagulante, pense hemostatice etc.). HEMOSTAZĂ (gr. haima „sânge“ şi stasis „oprire“). Oprirea unei hemoragii. Poate fi: spontană, medicamentoasă şi chirurgicală - provizorie ori definitivă. Hemostaza spontană, numită şi hemostaza fiziologică, se produce prin propriile posibilităţi ale organismului; este posibilă numai pentru vasele mici - datorită ansamblului fenomenelor fiziologice care comportă: vasocon-stricţia reflexă, formarea cheagului plachetar şi coagularea. Hemostaza medicamentoasă se realizează prin substanţe care provoacă fie o coagulare a sângelui, fie o vasoconstricţie puternică (vitamina K, trombine, adrenalină, noradrenalină etc). Hemostaza provizorie se reali- 225 HEPATITĂ A zează prin mai multe căi: compresiune manuală sau digitală, pansament compresiv, flectarea puternică a extremităţii, aplicarea garoului, pensarea vasului sângerând (forcipresura). Hemostaza definitivă se realizează prin închiderea (obliterarea) vasului care sângerează: mijloace termice (cauterizarea); sutura sau ligatura vasului cu fire de aţă, nylon sau catgut. HEMOTERAPIE (gr. haima „sânge“ şi therapeia „tratament“). Administrare de sânge în scop terapeutic. HEMOTORAX (gr. haima „sânge“ şi thorax „torace“). Prezenţa sângelui în cavitatea pleurală. HENLE (ansa). Segment intermediar al tubului urinifer. HEPARINĂ. Substanţă anticoa-gulantă prezentă în toate ţesuturile, mai ales în ficat, muşchi şi plămâni. Heparina mai are, de asemenea, acţiune antiinfla-matoare, fluidifiantă şi antialgică. Heparina se prescrie pe cale intravenoasă în scop preventiv la persoanele expuse trombofle-bitelor (imobilizare îndelungată, cardiaci care zac la pat etc.) şi în scop curativ pentru combaterea afecţiunilor trombembolice (fle-bită, embolie pulmonară, infarct miocardic). HEPATECTOMIE (gr. hepar, he-patos „ficat“ şi ektome „excizie“). Ablaţia unui lob sau a unui segment al ficatului. HEPATALGIE (gr. hepatos „ficat“ algos „durere“). Durere în regiunea hepatică. HEPATITĂ (gr. hepatos „ficat“ şi -ita „inf/amaţie“). Orice afecţiune inflamatorie hepatică, de cele mai multe ori de origine virotică (hepatită virală). Hepatitele pot fi cauzate, de asemenea, de substanţe toxice (hepatită toxică), de bacterii sau de paraziţi (hepatită infecţioasă). HEPATITĂ A. Sin. hepatită epidemică, hepatită infecţioasă, icter epidemic. Hepatita virală A (HVA) este o boală infecţioasă determinată de virusul hepatic A, care se găseşte atât în materiile fecale, bilă, urină, cât şi în sânge. Infecţia se transmite pe cale orală, prin apă, alimente, obiecte contaminate. Perioada de incubaţie - în medie o lună - virusul fiind prezent în sânge şi în scaun din a doua jumătate a perioadei de incubaţie. Debutul se manifestă prin „stare gripală“, greţuri, vărsături şi diaree. HEPATITĂ B HEPATITĂ B. Sin. hepatita serică, hepatită cu antigen Australia, hepatită posttransfuzională, hepatită de inoculare. Hepatita virală B al cărei agent etiologic (VHB sau HBV) se transmite pe cale parenterală [transfuzii, seringi contaminate, nesterilizate (drogaţii), prin sânge infectat] şi, mai rar, prin alte lichide organice (salivă, spermă). Perioada de incubaţie este de peste 6 săptămâni. Evoluţia este mai lungă decât a hepatitei A. Există în prezent un vaccin contra hepatitei B. HEPATITĂ C. Virusul C (VHC sau HCV) se trasmite pe cale sanguină (posttransfuzională, la toxicomani, prin injecţii cu material contaminat), precum şi pe cale sexuală. Manifestările clinice sunt asemănătoare celorlalte hepatite virale, având însă o tendinţă mai crescută de cronicizare (50%). Diagnosticul se stabileşte prin decelarea anticorpilor specifici din ser (V. testul ELISA). Hepatita C, până nu demult, era cuprinsă în grupul hepatitelor „non-A, non-B“. Datorită posibilităţilor actuale de identificare în laborator, grupul virusurilor „non-A, non-B“ a putut fi separat în hepatita C. ___________________________226 HEPATITĂ D. Produsă de virusul defectiv (VHD sau HDV) a cărui replicare este condiţionată de prezenţa virusului hepatic B. Este constituit din ARN viral şi antigen (agent Delta). Infectarea purtătorilor cronici de HBV cu agentul Delta ar putea provoca forme grave de hepatită. Diagnosticul se pune prin detectarea antige-nului Delta din ficat, cu ajutorul imunofluorescenţei. HEPATITĂ E. Forma de hepatită virală determinată de virusul E (VHE sau HEV); transmisă pe cale digestivă. Hepatita E făcea parte până recent din grupul hepatitelor „non-A, non-B". HEPATITĂ INFECŢIOASĂ. Produsă de paraziţi sau bacterii: hepatite amoebiene, leptospiroze, mononucleoza infecţioasă etc. HEPATOCIT. Celulă a parenchi-mului hepatic. Sin. celula hepatică. HEPATOM (gr. hepatos „ficat“ şi -oma „umflătură“). Tumoră (cancer) primitivă a ficatului. Denumirea mai exactă = hepa-tom malign. HEPATOMEGALIE (gr. hepatos „ficat“ şi megas „mare“). Creşterea de volum a ficatului. Hepatomegalia se apreciază prin 227 HERNIE palparea abdomenului (bordul inferior) şi percuţia toracelui (limita superioară). Principalele cauze ale hepatomegaliei sunt cirozele hepatice, cancerul hepatic, afecţiuni cardiace. HEPATOPTOZĂ (gr. hepatos „ficat" şi ptosis „cădere"). Deplasarea în jos a ficatului. HEPATOSPLENOMEGALIE (gr. hepatos „ficat", spien „splina" şi megas „mare"). Creşterea de volum a ficatului şi a splinei. HEPATOTERAPIE (gr. hepatos „ficat" şi therapeia „tratament"). Tratamentul cu extracte hepatice, pe cale orală sau parenterală. HERMAFRODITISM. Sin. bi-sexualitate (de la Hermes, zeul comerţului şi Afrodita, zeiţa iubirii la greci). Anomalie caracterizată prin prezenţa simultană la un individ a organelor genitale masculine şi feminine; prezenţa la aceeaşi persoană a caracterelor sexuale ale ambelor sexe. Există herma-froditism adevărat, o anomalie foarte rară, cu prezenţa ovarelor şi a testiculelor la acelaşi individ. De obicei hermafroditismul se manifestă incomplet = h. fals (pseudohermafroditism): când la un individ se găsesc glandele sexuale ale unui sex, în timp ce caracterele sexuale secundare lipsesc sau corespund în parte sexului opus. HERNIE (lat. hernia). Ieşirea unui organ sau a unei părţi de organ din cavitatea în care există în mod normal, prin slăbirea peretelui cavităţii ce îl conţine sau printr-un orificiu natural, accidental sau patologic; organul herniat fiind conţinut într-un sac herniar. Cele mai frecvente hernii sunt ale peretelui abdominal anterior: inghinale, crurale, ombilicale, epigastrice şi ale liniei albe. Există şi alte tipuri de hernii: hiatală (diafragmatică), discală (hernie de disc intervertebral). Herniile abdominale. Cea mai obişnuită este hernia intestinală. Hernierea unei anse intestinale se poate produce prin canalul inghinal (h. inghinală); prin inelul crural (h. crurală); la nivelul ombilicului (h. ombilicală); printre fibrele încrucişate ale liniei albe abdominale (h. liniei albe; hernia epigastrică). Apariţia unei formaţiuni la nivelul punctelor slabe ale peretelui abdominal (zone herniare), în HEROINĂ 228 Hernie inghinală urma unui efort, reprezintă semnul clinic revelator. Hernie strangulată. Sin. hernie încarcerată. Hernie complicată al cărei conţinut nu mai poate fi redus în cavitatea din care a Hernie strangulată - inel herniar strangulat herniat, din cauza inelului herniar, care devine ştrangulant prin constricţia fermă şi permanentă (ireversibilă) a porţiunii de intestin conţinut în sacul herniar. Vasele sanguine intestinale comprimate nu pot asigura circulaţia la nivelul intestinului herniat şi ştrangulat, ducând la necroză, fapt care determină în aceste cazuri intervenţie chirurgicală de urgenţă. Hernia hiatală. Sin. diafrag-matică. Pătrunderea în cavitatea toracică a unei părţi din stomac, prin orificiul (hiatus) esofagian al diafragmului. Hernia discală (hernia de disc intervertebral). Alunecarea către canalul rahidian a nucleului pulpos al unui disc intervertebral în urma ruperii inelului său fibros. Rezultă o compresie a rădăcinilor nervoase de la nivelul respectiv (cauza durerilor). HEROINĂ. Derivat sintetic al morfinei, este o pulbere albă şi amară, cu efecte analgezice mai puternice decât morfina, asociate cu stare de euforie intensă. Nu este folosit în medicină pentru că expune la forme grave de toxicomanie, obişnuinţa la heroină fiind greu de tratat şi cu recidive numeroase. Intoxicaţia acută se 229 HETEROGEN manifestă prin comă asociată cu tulburări respiratorii, pareză a membrelor şi tulburări vizuale. HERPES (gr. herpes). Afecţiune cutanată şi mucoasă acută virală, cu caracter récidivant? care se manifestă prin apariţia unor grupuri de băşicuţe pline cu lichid, de obicei în jurul buzelor, al nasului, de asemenea în părţile genitale. Herpes multiplu al buzelor HERPES-ZOSTER. Sin. Zona Zoster. HERXHEIMER (reacţia). Accident brutal care survine după administrarea de antibiotice în tratamentul unei infecţii (sifilis, tifoidă etc.). Se manifestă prin fenomene generale (febră, ce- falee etc.) şi locale (intensificarea erupţiei). Reacţia se produce ca urmare a efectului medicamentului, care produce o distrugere masivă a germenilor cu eliberarea de toxine. HESPERANOPSIE (gr. hespera „seară", an „fără“ şi ops „ochi“). Cecitate nocturnă. HETER-, HETERO- (gr. heteros „altul“). Prefix care introduce în termeni sensul de diferit, altul. Ant. homo-. HETEROCROMIE (gr. heteros „diferit“ şi chroma „culoare“). 1. în oftalmologie, coloraţia diferită a celor două irisuri. 2. Coloraţie diferită a unor componente care în mod normal ar trebui să fie monocrome. HETEROCROMOZOM. Cromozom care intervine în determinarea sexului. Celulele somatice ale femeii au doi cromozomi X (genotip XX) şi cele ale bărbatului au un cromozom X şi unul Y (genotip XY). Sin. cromozom sexual, gonozom, heterozom. HETEROGEN (gr. heteros „altul“ şi genos „gen“). 1. De natură diferită: corp compus din elemente heterogene (diferite). HETEROGREFĂ 230 2. Care provine de la o altă specie sau dintr-o sursă diferită, ex. albumine eterogene. Ant. homo-gen. HETEROGREFĂ. Grefă a cărui donator este de altă specie decât organismul primitor (ex. grefă osoasă, heterogenă). Sin. grefă heteroplastică, heteroplastie, heterotransplant. HETEROSEXUAL (gr. heteros „altul“ şl lat. sexus „sex“). Individ cu tendinţe sexuale normale (în opoziţie cu homosexual), având atracţie sexuală pentru persoane de sex opus. HETEROTOPIE (gr. heteros „altul“ şi topos „loc“). Ectopie, amplasare anormală a unor componente ale organismului sau ale unor ţesuturi. HETEROZIGOT. Zigot (ou) rezultat din unirea a doi gârneţi cu compoziţie genetică diferită; se spune despre o celulă sau un individ care are în cromozomii săi omologi, două gene diferite, dar cu aceeaşi localizare (de ex.: o genă normală şi una patologică). Se spune despre o persoană că este heterozigotă - de exemplu -atunci când are ochii de culori diferite (un ochi albastru şi unul căprui). HEXADACTILIE. Malformaţie congenitală care constă din existenţa a şase degete la mâini sau la picioare. HIAL-, HIALO- (gr. hialos „sticlă“). Prefix care introduce în termeni sensul de translucid, transparent, asemănător cu sticla. HIALIN. Substanţă omogenă transparentă sau sticloasă (ex.: umoarea apoasă a ochiului). HIALOIDĂ (gr. hialos „sticlă“ şi eidos „formă“). Membrana de înveliş a corpului vitros. HIALITĂ. Inflamaţia corpului vitros. HIALURONIDAZĂ. Enzimă produsă de unele bacterii (pneu-mococ, streptococ) şi de unele celule umane (celulele testiculului, spermatozoizii) şi care favorizează hidroliza acidului hialuronic din ţesuturi, făcând mai puţin vâscoase mediile organice. Se utilizează în clinică pentru mărirea acţiunii unor anestezice locale sau pentru a favoriza resorbţia substanţelor injectate subcutanat. HIATAL. Care se referă la un hia-tus (deschizătură). Ex.: herniile hiatale; ele sunt hernii ale stoma- 231 HIDATIC cului care trec prin hiatusul esofagian (ieşirea unei părţi a marii tu-berozităţi a stomacului din cavitatea abdominală în torace, prin hiatusul esofagian al diafrag-multii). HIATUS (lat. hiatus „deschizătură“). în anatomie acest termen arată unele orificii strâmte şi alungite. Ex.: hiatus esofagian: orificiul diafragmatic prin care esofagul trece din torace în abdomen. HIATUS LEUCEMIC. Aspectul particular al formulei leucocitare sanguine în leucemia acută, caracterizat prin absenţa formelor intermediare între mieloblaşti şi granulocite neutrofile adulte. HIBERNARE (lat. hibernare „ a ierna“). Stare de somnolenţă şi încetinirea proceselor metabolice, întâlnită la unele animale în timpul iernii (popândău, bursuc, liliac etc.). Hibernare artificială. Metodă de hipotermie provocată, obţinută prin medicamente neuroplegice (Chlorpromazin, Promethazin) sau prin răcire (refrigeraţie), cu scopul de a obţine încetinirea funcţiilor vitale (scăderea temperaturii şi a metabolismului, scăderea excitabilităţii). Hipotermia provocată se realizează în vederea efectuării unor intervenţii chirurgicale (arsuri grave, intoxicaţii, chirurgie cardiacă). HIBRID. Organism (plantă sau animal) rezultat din încrucişarea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite. HIC. Abr. pentru hipertensiune intracraniană. HIDARTROZĂ (gr. hydor „apă", arthron „articulaţie“ şi -oza). Acumulare de lichid seros într-o cavitate articulară. Hidartroza apare în entorse, oboseli ale muşchilor prin solicitare prea mare a articulaţiei, în reumatism, TBC, sifilis etc. HIDATIC. Care provine de la hidatide (stadiu larvar al viermelui Taenia echinococcus). Chis hidatic. Rezultă din dezvoltarea larvei hidatide în ţesuturile umane. El se localizează cel mai adesea la ficat şi se traduce printr-o hepatomegalie. Chistul hidatic poate fi responsabil de compresiune asupra căilor biliare, dar pericolul mare îl constituie ruptura sa cu diseminarea larvelor în peritoneu, provocând péritonite şi infecţii generalizate. HIDR-, HIDRO- 232 HIDR-, HIDRO- (gr. hydor „apă"). Prefix care introduce în termeni referirea la apă, lichide. Precizare: în franceză şi engleză se scrie cu „y“ (hydr-) pentru referirea la apă; se scrie cu „i“ (hidr-) pentru referirea la sudoare. HIDRADENOM (gr. hidros „sudoare", aden „glandă" şi -orna „umflătură"). Tumoră mică, benignă, cu punct de plecare de la nivelul unei glande sudoripare (adenom sudo-ripar). HIDRAMNIOS (gr. hydor „apă" şi amnion „amnios"). Sin. Hidropizia amniosului. Sindrom caracterizat prin creşterea excesivă a lichidului amniotic (peste 1,5-21) însoţită de o hipertonie continuă a uterului. Consecinţele asupra fătului şi a mamei sunt în funcţie de cantitatea lichidului şi de rapiditatea creşterii. HIDRARGIRIE. Intoxicaţie cronică cu mercur sau compuşii săi (mai ales inhalarea vaporilor în fabricile ce folosesc compuşi mercuriali). HIDROAERIC. în radiologie, se spune despre o imagine caracterizată prin prezenţa într-o cavitate de revărsat hidric şi gaze (abces pulmonar, hidropneu-motorax, ocluzii intestinale etc.). HIDROCEFALIE (gr. hydor „apă" şi kephale „cap"). Creşterea cantităţii de lichid cefalorahidian conţinut în cutia craniană. Lichidul cefalorahidian se poate acumula în ventriculii cerebrali (hidrocefalie internă) sau între foiţele meningiene (hidrocefalie externă). La copil, dilataţia ventriculilor cerebrali este urmată şi de creşterea progresivă a volumului cutiei craniene, incomplet osificată. La adult, se produce hipertensiune intracraniană (HIC), deoarece cutia craniană este închisă, rigidă, inextensibilă. Hidrocefalia este determinată de diferite cauze (tumori cerebrale, neuroinfecţii, meningite, traumatisme cranio-cerebrale etc.), care produc fie o hipersecreţie sau o insuficienţă de resorbţie, fie o tulburare de circulaţie (printr-un obstacol) a lichidului cefalorahidian. Hidrocefalia nou-născutului - congenitală - se recunoaşte prin creşterea perimetrului cranian; oasele bolţii craniene nefiind sudate, se produce o creştere de 233 HIDR0CUŢ1E Hidrocefalie (la copil) volum a cutiei craniene, fata pare foarte mică; globii oculari sunt împinşi înainte şi coborâţi (privire „în apus de soare“); fontanelele sunt larg deschise, suturile dehiscente. HIDROCEL (gr. hydor „apă“ şi kele „tumoră“ „hernie“). Acumulare de lichid seros în tunica vaginală a testiculelor sau în învelişurile cordonului spermatic. Se prezintă sub forma măririi de volum a scrotului, progresivă, nedureroasă. Aceasta este adesea o afecţiune benignă şi se tra- tează chirurgical, dar poate să fie, de asemenea, o primă manifestare a unui cancer al testiculului. HIDROCOLECIST (gr. hydor „apă“, chole „bilă“ şi kystis „vezică“). Dilataţia vezicii biliare prin acumularea unui lichid seros (bilă anormal de fluidă) ca urmare a unui obstacol la nivelul colului sau al canalului cistic (cel mai frecvent un calcul) care împiedică evacuarea bilei. HIDROCORTIZON. Hormon al glandei corticosuprarenale. HIDROCUŢIE (Hidrocutare = înecul fără aspiraţie de lichid = înecul alb). Accident supraacut care survine în cazul scufundării (submersie) în apă rece. Se caracterizează prin oprirea reflexă a inimii; se produce ca urmare a unui reflex periferic, generat de contactul cu apă rece, antrenând o vasocon-stricţie a centrilor nervoşi. Reacţia este brutală, opreşte circulaţia şi respiraţia (sincopă cardiorespi-ratorie). Măsuri de prevenire: nu se intră în apă imediat după masă, când temperatura exterioară este foarte ridicată sau când apa este foarte rece. HIDROELECTROLITIC 234 HIDROELECTROLITIC. Care se referă la apă şi electroliţi şi la echilibrul lor în organism (ex.: bilanţ hidroelectrolitic, echilibru hidroelectrolitic). HIDROFIL (gr. hydor „apă“ şi philein „a iubi“). Cu afinitate pentru apă; care absoarbe şi reţine apa. Ant. hidro-fob. HIDROFOBIE (gr. hydor „apă“ şi phobos „frică“). Teamă morbidă de apă. în patologie, frica necontrolată de apă, 'simptom al jurbării. HIDROLIZĂ (gr. hydor „apă“ şi lysis „dizolvare “ „distrucţie “). 1. Procesul de scindare în molecule mici a unor macromolecule cu fixarea concomitentă a unei molecule de apă la nivelul legăturilor scindate. 2. Prin extensie, disocierea electronilor dizolvaţi în apă. HIDROLOGIE. Studiul proprietăţilor terapeutice ale apelor naturale sau artificiale şi al utilizării lor. HIDRONEFROZĂ (gr. hydor „apă“, nephros „rinichi“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Retenţie de urină în bazinet şi în calicele renale, produsă de un obstacol (cudură a ureterului, calcul ureteral, compresiuni tumo- rale etc.) sau de o scădere a toni-cităţii bazinetului, urmată de dilatarea bazinetului şi calicelor renale. HIDROPERICARD (gr. hydor „apă“, peri „in jurul“ şi kardia „inimă“). Prezenţa patologică de lichid (transudat) în cavitatea pericar-dică, observată în mixedem (hipotiroidie), în insuficienţă cardiacă. HIDROPIONEFROZĂ. Acumulare de urină şi puroi în bazinet şi calice, care sunt dilatate, apărută în urma unui obstacol din căile urinare inferioare. HIDROPIOSALPINX. Distensia trompei uterine prin acumulare de lichid seros şi puroi. HIDROPIZIE. Sin. Hidrops. Re-tenţie de apă în organism; acumulare de lichid seros într-o cavitate naturală a corpului (pleură, pericard, peritoneu, articulaţii) sau în ţesutul conjunctiv celular (termen înlocuit cu anasarca). V. anasarca. HIDROPNEUMOPERITONEU (gr. hydor „apă“, pneuma „aer“ şi peritoneu). Acumularea de lichid şi gaze în cavitatea peritoneală. 235 HIPER HIDROPNEUMOTORAX (gr. hydor „apă", pneuma „aer“ şi thorax „toracej. Prezenţă de aer şi lichid în cavitatea pleurală. HIQROREE (gr. hydor „apă“ şi rhoia „curgere“). 1. Scurgere de lichid apos la nivelul unei mucoase inflamate (mucoasă nazală, conjunctivă); 2. Transpiraţie abundentă. HIDROSADENITĂ (gr. hidros „sudoare" aden „glandă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie stafilococică a glandelor sudoripare şi sebacee, localizată de cele mai multe ori în axilă HIDROSALPINX (gr. hydor „apă“, salpinx „trompă“). Colecţie seroasă închistată într-o trompă uterină. HIDROSOLUBIL. Solubil în apă (ex. vitamină hidrosolubilă). HIDROTERAPIE (gr. hydor „apă“ şi therapeia „tratament“). Folosirea în terapeutică a apei. Hidroterapia comportă băi locale sau generale, duşuri, împachetări umede etc. Masajul şi recuperarea (reeducarea) sunt adesea asociate hidroterapiei. HIDROTORAX. Acumulare de lichid neinflamator, în cavitatea pleurală, uni sau bilateral produs pe cale mecanică, în cursul insuficienţei cardiace. Reacţia Rivalta este negativă. HIDROZĂ. Orice tulburare funcţională a secreţiei sudorale (sudoraţie profuză). HIGRO (gr. hygros „umed“). Prefix care introduce în termeni referirea la starea de umiditate. HIMEN (gr. himen „membrană“). Membrană subţire formată dintr-un pliu al mucoasei vagi-nale, separând parţial vaginul de vulvă. Valoarea sa atât de mare ca şi criteriu al virginităţii este relativă pentru că morfologic membrana himenală este foarte variată şi ea poate să lipsească la virgine. Himenul se rupe la primul raport sexual. După prima naştere resturile himenului se modifică şi iau numele de carunculi mirtiformi. HIMENORAFIE (gr. himen „membrană" şi raphe „sutură“). Refacere chirurgicală, parţială sau totală, a membranei hime-nale. HIPER (gr. hyper „mai mult“ „deasupra“). Prefix care introduce în termeni semnificaţia de peste, excesiv de. Ant. hipo. HIPERACIDITATE GASTRICĂ 236 HIPERACIDITATE GASTRICĂ. Sin. hiperclorhidrie = exces de acid clorhidric în secreţia gastrică. HIPERALGEZIE. Sin. hiperalgie (gr. hyper „mai mult şi algos „durere“). Sensibilitate exagerată la stimulii dureroşi. HIPERANXIETATE. Stare de angoasă intensă. HIPERAZOTEMIE. Creşterea azotemiei (azotul în sânge) la cifre mari, observată mai ales în insuficienţa renală gravă. V. uremie. HIPERBAR. 1. Se spune despre un lichid cu greutate specifică mai mare decât cea a mediului ambiant. Ex.: rahianestezie hiperbară, prin injectarea unei soluţii mai grele decât lichidul cefalorahidian. 2. Se spune despre un gaz a cărui presiune este superioară presiunii atmosferice. Se utilizează oxigenul hiperbar în cazurile în care pacientul trebuie să respire o cantitate mai mare de oxigen decât este în aerul atmosferic. HIPERCAPNIE. Sin. hipercar-b\e.(gr. hyper „mai mult“ şi kapnos „fum“ „carbon“). Creşterea presiunii parţiale a bioxidului de carbon din sângele arterial; concentraţia crescută a bioxidului de carbon din sânge produce supraexcitarea centrului respirator - aşa cum se întâmplă în asfixie. Se observă în principal în cursul insuficienţelor respiratorii cronice. HIPERCHERATOZĂ. V. hiperke-ratoză. HIPERCHINEZIE. V. hipermnezie. HIPERCLORHIDRIE. Sin. hiper-aciditate gastrică. Creşterea excesivă a acidului clorhidric în sucul gastric. Clinic se manifestă prin regurgităţi acide, arsuri şi dureri gastrice. HIPERCOLESTEROLEMIE. Creşterea concentraţiei de colesterol în sânge (peste 300 mg%). Există hipercolesterolemie primitivă familială, transmisă genetic, care în absenţa unui regim sărac în grăsimi şi a unui tratament medicamentos poate determina complicaţii cardiovasculare grave. Printre hipercolesterolemiile primitive se distinge hipercoles-terolemia „esenţială“, care se manifestă uneori prin xantome (depozit de colesterol în piele, tendoane sau oase, prezen- 237 HIPERHIDROZĂ tându-se ca pete sau noduli de culoare galbenă) şi care este responsabilă de arterioscleroză şi boli coronariene (infarctul de miocard). Anupiite hipercolesterolemii sunt asociate cu creşterea concentraţiei sanguine a trigliceridelor: ele reprezintă hiperlipidemiile endogene. HIPERCORTICISM. Secreţia excesivă de hormoni corticosupra-renali; manifestări cutanate (pilozitate) şi hidroelectrolitice (reten-ţie de sodiu şi apă). HIPERCROMIE (gr. hyper „mai mult“ şi chroma „culoare“). Hiperpigmentaţie cutanată. HIPEREMEZĂ. Vărsături abundente şi prelungite, în special cele care survin la începutul sarcinii. HIPEREMIE. Sin. congestie (gr. hyper „mai mult“ şi haima „sânge“). Acumulare excesivă de sânge (congestie) provocată fie de staza sanguină dintr-un anumit teritoriu vascular, fie de un aport sanguin crescut din cauza unei vasodilataţii active. HIPERERGIE. Stare de hiper-sensibilizare alergică, caracterizată prin apariţia reacţiilor de intoleranţă (urticarie, prurit, edeme etc.) faţă de anumite substanţe sensibilizante. HIPERESTEZIE (gr. hyper „mai mult“ şi aisthesis „percepere“). Exagerarea sensibilităţii. Hiper-estezia cutanată = exagerarea sensibilităţii tactile, termice, dureroase apărute la cel mai mic contact. Se întâlneşte în meningite şi unele polinevrite. HIPEREXTENSIE. Extensia forţată, maximă, a unei articulaţii. HIPERFLEXIE (gr. hyper „mai mult“ şi lat. f/exio „îndoire“). Flexie forţată, maximă, a unei articulaţii. HIPERGLICEMIE (gr. hyper „mai mult“ şl glykys „dulce“). Creşterea glicemiei (cantităţii de glucoză din sânge) peste valorile de 100-200 mg%; cauza cea mai frecventă este diabetul. HIPERGLOBULIE. Sin. poliglobulie. HIPERGLOBULINEMIE (gr. hyper „mai mult", fr. globuline „globulină“ şi gr. haima „sânge“). Creşterea globală a fracţiunilor globulinice din plasmă, ducând la inversarea raportului albumine/ globuline. HIPERHIDROZĂ (gr. hyper „mai mult“ şi hidrosis „sudoare“). Transpiraţie anormal de abundentă, localizată (axile, mâini, picioare) sau generalizată. HIPERINSULINISM 238 HIPERINSULINISM. Creşterea secreţiei de insulină (tumoră benignă sau malignă a insulelor Langerhans), însoţită de scăderea consecutivă a glicemiei, criză de hipoglicemie (tahicardie, transpiraţii abundente, tremu-rături, cefalee etc.). HIPERKERATOZĂ (gr. hyper „mai mult“, keras „corn“ şi -oza „boală neinflamatorie“). îngroşarea (dezvoltarea exagerată) a stratului cornos al epider-mului, întâlnită în multe afecţiuni cutanate. Hiperkeratoza genunchiului HIPERKINEZIE (gr. hyper „mai mult“ şi kinesis „,mişcare“). Mişcări excesive; activitate motorie exagerată a musculaturii striate (muşchii scheletici) sau a musculaturii netede a unui organ cavitar. HIPERLIPEMIE (gr. hyper „mai mult“ şi lipos „grăsime“). Creşterea cantităţii de lipide (grăsimi) din sânge. Se constată o hiperlipemie în diabet, mixe-dem, nefroza lipoidică; este un factor important în producerea arteriosclerozei. HIPERLORDOZĂ. Exagerarea lordozei fiziologice. Cauze: obezitate, sarcină, luxaţie congenitală de şold, viciu de postură. HIPERMENOREE. Flux menstrual abundent (vezi menoree, menoragie). HIPERMETROPIE (gr. hyper „mai mult“, metron „măsură“ şi ops „ochi“). Vedere neclară a obiectelor apropiate; anomalie de vedere în care imaginea se formează în spatele retinei din cauza unei anomalii de refracţie în care punctul de convergenţă a razelor luminoase este situat în spatele retinei. Se corijează prin lentile convexe (presbitism), dioptria se exprimă cu +. Ant. miopie. HIPERMIMIE (gr. hyper „mai mult“ şi mi mia „imitare“). Mobilitate şi expresivitate exagerată a mimicii (grimase etc.). 239 HIPERTENSIUNE HIPERMNEZIE (gr. hyper „mai mult“ şi mnezis „memorie“). Exagerarea memoriei şi în special a capacităţii de a evoca, de a-şi reaminti evenimente petrecute în trecgt, care revin în memorie în număr mare şi în dezordine. HIPEROSTOZĂ (gr. hyper „mai mult“, osteon „os“ şi -oza „boală neinflamatorie“). îngroşare anormală prin hipertrofie şi hiperplazie a unor zone osoase, ducând la deformări osoase. HIPERPIREXIE (gr. hyper „mai mult“ şi pyrexis „acces de febră“). Ascensiuni febrile mari depăşind 39°_40°C. Se întâlneşte într-o serie de boli infecţioase. HIPERPLACHETOZĂ. Sin. trom-bocitoză. HIPERPLAZIE (gr. hyper „mai mult“ şip/assein „a forma“). Dezvoltarea excesivă a unui ţesut prin proliferarea anormală a celulelor, având drept urmare o creştere de volum (hipertrofie). HIPERPNEE (gr. hyper „mai mult“ şi pnoia „respiraţie“). Respiraţie anormal de rapidă şi profundă, ducând la hiperven-tilaţie pulmonară. HIPERPROTEINEMIE (HIPER-PROTIDEMIE). Creşterea nive- lului de proteine în serul sanguin peste concentraţia normală de 7-8 g%. Poate avea diverse cauze: deshidratare, boli infec-ţioase, mieloame etc. HIPERSIDEREMIE. Creşterea concentraţiei fierului seric. HIPERSOMNIE (gr. hyper „mai mult“ şi somnus „somn“). Somnolenţa sau tendinţa la somn prelungit. HIPERSPERMIE. Ejacularea unui volum crescut. HIPERSPLENISM (gr. hyper „mai mult“ şi splen „splină“). Sindrom hematologic caracterizat printr-o mărire a splinei, asociată cu anemie, trombopenie şi leuco-penie, adică cu o diminuare a tuturor celulelor sângelui (măduva osoasă rămâne normală). HIPERTELORISM. Creşterea distanţei interpupilare (ochi îndepărtaţi). HIPERTENSIUNE. Sin. hiperto-nie. Tensiune mai mare decât cea normală; creşterea tensiunii pereţilor unei cavităţi, atunci când presiunea lichidului pe care îl conţine este mai mare decât în mod normal (hipertensiune arterială, hipertensiune portală, hipertensiune intracraniană). HIPERTENSIUNE INTRACRANIANA____________________240 Hipertensiune arterială: creşterea tensiunii arteriale peste 150/100 mm de mercur. Abr. HTA. HIPERTENSIUNE INTRACRA-NIANĂ. Orice creştere de volum a conţinutului cutiei craniene (creier, meninge, vase) generează o importantă presiune în interiorul acestei cavităţi inexten-sibile. Hipertensiunea lichidului cefalorahidian poate fi provocată de o tumoră cerebrală, un edem sau orice alt obstacol în circulaţia lichidului cefalorahidian. HIPERTERMIE (gr. hyper „mai mult“ şi therme „căldură“). Sin. febra. Creşterea temperaturii corpului peste normal. HIPERTIROIDIE. Sin. hipertireo-ză, tireotoxicoză. Hipersecreţie de hormon tiroidian (boala Basedow, noduli sau cancer tiroidian secretant). Forma exoftalmică este boala Basedow - afecţiune produsă prin funcţia excesivă a glandei tiroide (hiper-tiroidie) şi responsabilă de semnele clinice: insomnie, nervozitate, palpitaţii, creşterea metabolismului bazai etc. HIPERTONIC. 1. Care se referă la hipertonie. 2. Soluţie care are o presiune osmotică mai mare decât cea a sângelui; soluţie a cărei concentraţie de săruri minerale este mai mare decât a plasmei sanguine. HIPERTONIE (gr. hyper „mai mult“ şi tonos „tensiune“). 1. Sin. hipertensiune. 2. Creşterea anormală a tonusului muscular sau al unui organ. HIPERTRICHOZĂ (gr. hyper „mai mult" thrix „par“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Creştere exagerată a părului care este mult mai lung şi mai abundent decât în mod normal pentru regiunea respectivă a corpului; poate fi localizată sau generalizată. Când hipertrichoza este foarte accentuată, vorbim de hirsutism şi poate apărea hidos (ex. femei cu barbă). HIPERTROFIE (gr. hyper „mai mult“ şi trophe „nutriţie“). Creştere anormală de volum a unui organ sau a unui ţesut prin proliferarea exagerată a celulelor sale (hiperplazie). Hipertrofie ventriculară dreaptă. îngroşarea peretelui ventriculului drept al inimii. Abr. HVD. Hipertrofie ventriculară stângă, îngroşarea ventriculului stâng al inimii. Abr. HVS. 241 HIPNOTISM HIPERURICEMIE. Creşterea concentraţiei de acid uric în sânge (peste 7 mg%). Se observă mai des în gută. Se mai întâlneşte şi în alte boli (glomerulo-nefrite acute, leucemii, arsuri intense etc.). HIPERVENTILAŢIE. Creşterea ventilaţiei pulmonare legată de o creştere a frecventei şi profunzimii inspiraţiilor, însoţită de creşterea schimburilor gazoase respiratorii. Creşterea cantităţii de aer inspirat care intră pe minut în alveolele pulmonare (hiperventilaţie alveolară) şi care devine excesivă în raport cu consumul de oxigen al pacientului, provoacă hipo-capnie (scăderea concentraţiei de bioxid de carbon din sânge) şi o alcaloză respiratorie (manifestată prin ameţeli, crampe, palpitaţii, sentiment de teamă); boala poate evolua către tetanie (tetanie hiperpneică). HIPERVITAMINOZA. Tulburări produse prin administrarea de vitamine în cantităţi excesive (de obicei sub formă de medicamente). Vitaminele solubile în apă nu se acumulează niciodată în organism pentru că rinichiul elimină excesul lor. Dar vitaminele liposolubile (solubile în lipide) pot să se acumuleze şi să genereze anumite tulburări; hipervitaminoza A este responsabilă de edeme cerebro-meningiene, de dureri osoase, de o coloraţie galbenă a pielii; hipervitaminoza D este mai frecventă, fiind consecutivă unui tratament intempestiv contra rahitismului sau al osteoporozei: apar tulburări renale prin depuneri de săruri de calciu (nefro-calcinoza). HIPERVOLEMIE. Creşterea volumului sângelui circulant. HIPNOTIC (gr. hypnos „somn“). Sin. somnifer. 1. Se spune despre o substanţă chimică (medicament) sau despre un procedeu destinat să provoace somnul (hidroterapia, electroterapia - pot avea un rol hipnotic). 2. Care se referă la hipnotism. Ex.: stare hipnotică. HIPNOTISM. Ansamblul procedeelor practicate pentru provocarea- prin mecanisme de sugestie - a unei stări apropiate de somn (hipnoză), în care subiectul percepe şi execută ordinele date. Hipnoza - Stare apropiată somnului, provocată prin hipnotism. HIPO- 242 HIPO- (gr. hypo „sub, mai puţin“). Prefix care introduce în termeni semnificaţia de mai puţin, mai redus, sub un anumit nivel. HIPOACUZIE (gr. hypo „mai puţin“ şi akouein „a auzi“). Sin. surditate parţială. Scăderea acuităţii auditive. HIPOAFRODIZIE (gr. hypo „mai puţin“ şi Afrodita - Zeiţa dragostei). Scăderea excitabilităţii sexuale. HIPOALGEZIE (gr. hypo „mai puţin“ şi aigesis „durere“). Scăderea sensibilităţii dureroase. HIPOCALCEMIE (gr. hypo „mai puţin“, caix „var“ şi haima „sânge“). Scăderea calciului din sânge (sub valoarea de 9 mg%); se observă în insuficienţa paratiroidiană, te-tanie, rahitism, nefrită, scorbut etc. HIPOCAPNIE (gr. hypo „mai puţin“ şi kapnos „fum“ „carbon“). Sin. hipocarbie. Reducerea bioxidului de carbon din sânge, sub nivelul normal, consecutiv unei hiperventilaţii. HIPOCOLESTEROLEMIE. Scăderea concentraţiei de colesterol în sânge (sub 150 mg% de ser), observată în afecţiuni hepatice grave şi unele infecţii cronice. HIPOCONDRIE. Preocupare obsedantă şi angoasantă manifestată de un individ în legătură cu starea sănătăţii sale şi funcţionarea diverselor aparate şi sisteme ale organismului său. Individul hipocondriac este mereu la pândă la cea mai mică senzaţie penibilă pe care o percepe şi caută să fie recunoscută ca boală, independent de orice afecţiune organică veritabilă. HIPOCONDRU. Regiune a abdomenului situată sub rebordul costal inferior, de o parte şi de alta a epigastrului: hipocondrul Hipocondru - topografia abdomenului 1. hipocondrul drept; 2. hipocondrul stâng; 3. flancul drept; 4. flancul stâng; 5. regiunea iliacă dreaptă; 6. regiunea iliacă stângă; 7. epigastrul; 8. regiunea ombilicală; 9. hipogastrul. 243 HIPOFIZĂ (PITUITARĂ) drept şi stâng; două din cele nouă regiuni topografice ale abdomenului. HIPOCORTICISM. Producţie insuficientă de hormoni corticosuprarenali. HIPOCRAT (procedeul) Manevră pentru reducerea luxa-ţiei scapulo-humerale: tracţiunea se face în lungul braţului, în uşoară abducţie, iar contratrac-ţiunea, prin aplicarea călcâiului în axilă. Hippocrat - medic grec: 460 -375 î. Ch. HIPOCRATIC (facies). Facies hipocratic: faţă profund alterată, palidă, acoperită cu sudoare; faţă care sugerează o moarte apropiată (faţa muribundului). HIPOCRATISM DIGITAL. Deformarea extremităţii degetelor de la mâini sau de la picioare (degete în spatulă, în baghetă de tobă, unghii bombate în sticlă de ceasornic etc.). HIPOCROMIE (gr. hypo „mai puţin“, chroma „culoare“). 1. Scăderea coloraţiei normale a unui ţesut sau organ. 2. Scăderea pigmentării cutanate. 3. Scăderea anormală a concentraţiei de hemoglobină în eritro-cite. HIPODERM (gr. hypo „sub“ şi derma „piele“). Stratul de ţesut celular de grosime variabilă situat imediat sub derm; stratul cel mai profund al pielii. HIPOESTEZIE (gr. hypo „mai puţin“ şi aisthesis „percepere“). Diminuarea sensibilităţii, din cauza unei tulburări a inervaţiei senzitive: hipoestezie cutanată, hipoestezie dureroasă etc. HIPOFIZĂ (PITUITARĂ). Mică glandă endocrină (greutate medie 0,6 g) situată la baza craniului în şaua turcească. Este formată din doi lobi: - lobul anterior (adenohipofiză sau antehipofiză); - lobul posterior (neurohipofiză sau posthipofiză). Adenohipofiză exercită o funcţie endocrină regulatoare a majorităţii glandelor endocrine prin secreţia stimulinelor care intervin în activitatea altor glande endocrine (suprarenalele, tiroida, ovarele, testiculele etc). Neurohipofiză secretă doi hormoni: ocitocina (responsabilă de contracţiile uterine) şi hormonul antidiuretic sau vasopresina (ADH). V. glanda hipofiză. HIPOGASTRU 244 HIPOGASTRU (gr. hypo „sub“ şi gaster „stomac“). Regiunea peretelui abdominal situată pe linia mediană, între cele două fose iliace, sub regiunea ombilicală şi deasupra pubi-sului. Sin. regiunea hipogastrică. HIPOGLICEMIE (gr. hypo „mai puţin“, giykys „dulce“ şi haima „sânge“). Scăderea cantităţii de glucoză din sânge (sub 80 mg%). Se poate produce în urma unui supradozaj de insulină (în tratamentul diabetului) sau din cauza unei leziuni a sistemului glandular: fie pancrea-tice (tumoră a insulelor Langher-hans), fie endocrine prin afectarea glandelor hiperglicemiante (suprarenală, tiroidă) sau din cauza unei leziuni hepatice. Se manifestă prin stare generală proastă, cu tahicardie, transpiraţii profuze, senzaţie imperioasă de foame, tremurături. HIPOGLOS. Nervul hipoglos; a Xll-a pereche de nervi cranieni; n. motor care inervează musculatura limbii. Afectarea acestui nerv poate produce hemiparalizia şi hemiatrofia limbii, cu tulburări în articularea cuvintelor, în masticaţie şi înghiţire. HIPOGONADISM (gr. hypo „mai puţin“ şi gone „sămânţă“). 1. Ansamblul manifestărilor produse de o insuficienţă a secreţiei glandelor genitale (ovare sau testicule). Sin. hipogenitalism. 2. Dezvoltare incompletă şi funcţie redusă a glandelor sexuale (hipoovarie, eunucoidism). HIPOHIDROZĂ (gr. hypo „mai puţin“ şi hidros „sudoare“). Diminuarea secreţiei sudorale. HIPOINSULINISM. Secreţie insuficientă de insulină de către pancreas. HIPOKALIEMIE. Scăderea potasiului din sânge (sub 3,5 mEq/l sau sub 15 mg%). Poate fi cauzată de aport alimentar insuficient sau de o pierdere de potasiu prin vărsături şi diaree. HIPOKINETIC (gr. hypo „mai puţin“ şi kinesis „mişcare“). Cu mişcări lente. Ex.: veziculă biliară, hipokinetică. HIPOKINEZIE (gr. hypo „mai puţin“ şi kinesis „mişcare“). Scăderea capacităţii de mişcare. Hipokinezie uterină - stare patologică a uterului în cursul travaliului, caracterizată prin contracţii ale căror ritm, intensitate şi durată sunt mai scăzute decât în mod normal, faţă de stadiul travaliului. 245 HIPOTERMIE HIPOMENOREE (gr. hypo „mai puţin", men Juna“ şi rhoia „curgere“ „flux"). Flux menstrual în cantitate mică. HIPOMIMIEferr. hypo „mai puţin“ şi mimia „imitare“). Tulburări ale mimicii, caracterizate printr-o diminuare a mobilităţii şi expresivităţii mimicii. HIPOPION (gr. hypo „mai puţin“ şi pyon „puroi“). Colecţie de puroi în partea inferioară a camerei anterioare a ochiului. HIPOPITUITARISM. Diminuarea secreţiilor glandei hipofizare. HIPOPLAZIE (gr. hypo „mai puţin“ şipiassein „a forma“). Insuficienta dezvoltare (scădere de volum) a unui ţesut sau organ. HIPOPROTEINEMIE. Scăderea concentraţiei proteinelor în sânge sub valoarea normală de 7-8 gr%. HIPOREXIE (gr. hypo „maipuţin“ şi orexis „poftă de mâncare“). Scăderea poftei de mâncare. HIPOSPADIAS (gr. hypo „mai puţin“ şi spadon „crăpătură“„ruptură“). Anomalie de poziţie a meatului urinar la băieţi, cu deschiderea orificiului uretrei pe faţa ventrală a penisului. HIPOSPERMIE. Ejaculare în volum redus. HIPOSTENURIE (gr. hypo „mai puţin“, sthenos „concentraţie“ şi ouron „urina“). Emisie urinară cu densitate scăzută sub valoarea de 1015; urină foarte diluată (în bolile rinichiului când acesta îşi pierde capacitatea de concentrare). HIPOTENSIUNE. 1. Tensiune inferioară celei normale (ex. tensiune intraoculară, tensiune intracraniană, tensiune arterială). 2. în limbaj clinic este vorba de obicei de hipotensiune arterială = scăderea presiunii arteriale sub valorile normale. Hipotensiune arterială ortosta-tică = scăderea tensiunii arteriale o dată cu trecerea din poziţia culcată (din clinostatism)jn orto-statism (în picioare). în mod fiziologic scăderea nu depăşeşte 10-20 mm Hg. HIPOTERMIE (gr. hypo „mai puţin“ şi therme „căldură“). Scăderea temperaturii organismului sub nivelul fiziologic (sub 36°C). Hipotermia patologică se observă în cursul expunerii prelungite la frig, când organismul nu HIPOTIMIE 246 poate să asigure .o temperatură constantă (epuizarea mecanismelor de termoreglare). Poate să apară, de asemenea, în anumite intoxicaţii (alcoolice, barbiturice), în boli infecţioase (holera, septicemii cu bacterii gram negativ). Hipotermie terapeutică (provocată) V. hibernare artificială. Aceasta permite diminuarea nevoilor, consumului de oxigen la nivelul ţesuturilor şi întreruperea temporară a circulaţiei generale sau locale, în vederea unei intervenţii chirurgicale. Hipotermia generală caută să obţină o temperatură centrală de 28°-30°C, care este necesară pentru operaţii pe cord deschis. Hipotermia locală este folosită pentru prelevare de grefă. HIPOTIMIE (gr. hypo „mai puţin“ şi tymos „spirit). Scăderea tonusului afectiv ce se traduce prin apatie, indiferenţă, întâlnită în stările depresive. HIPOTIROIDIE. Reducerea secreţiei glandei tiroide. Forma cea mai frecventă este mixe-demul, însă poate fi observată şi după ablaţia glandei tiroide. HIPOTONIE (gr. hypo „maipuţin“ şi tonos „tensiune“). 1. Scăderea tonusului muscular. Hipotonie uterină - stare patologică a uterului gravid, în cursul travaliului, caracterizat print-un tonus bazai scăzut faţă de normal. 2. Soluţie hipotonică, soluţii saline a căror concentraţie este inferioară celei sanguine (soluţii cu presiune osmotică inferioară celei sanguine). HIPOTRICHOZĂ (gr. hypo „mai puţin“, thrix „păr“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Dezvoltare redusă a sistemului pilos (mai ales părul axilar şi pubian). Denumire dată şi alopeciei congenitale esenţiale. HIPOTROFIE (gr. hypo „mai puţin“ şi trophe „nutriţie ). Nutriţie insuficientă având ca urmare diminuarea de volum a unui ţesut, organ, a unei părţi a corpului sau a corpului în întregime (la copilul mic o insuficientă creştere în înălţime). HIPOVENTILAŢIE. Scăderea ventilaţiei alveolare se caracterizează prin staza aeriană alveolară, urmată de retenţia de bioxid de carbon în sânge (hiper-capnie) şi de acidoză respiratorie. Este întâlnită în emfizem, astm etc. Hipoventilaţia pulmonară se caracterizează prin scăderea de- 247 HISS bitului ventilator pulmonar; pătrunderea unei cantităţi mici de aer în plămâni (tulburarea reglării centrului nervos al respiraţiei; obstrucţia căilor respiratorii superioara). HIPOVOLEMIE (gr. hypo „mai puţin“şi lat. volumen „volum“). Scăderea volumului sângelui circulant, întâlnită în hemoragii acute masive, în şoc după pierderi masive de lichide (transpiraţii, vărsături, diaree). Se traduce clinic printr-o scădere a tensiunii arteriale. HIPOXEMIE (gr. hypo „mai puţin“, oxigen şi haima „sânge“). Scăderea cantităţii de oxigen din sângele arterial şi scăderea presiunii parţiale. HIPOXIE (gr. hypo „mai puţin“ şi oxigen). Reducerea nivelului oxigenului sub limitele normale în ţesuturi (ex.: hipoxie fetală, hipoxie la naştere, asfixie la naştere) în aer, în mediile de cultură. HIRSCHSPRUNG (boală). Dilatarea colonului, care se poate manifesta precoce, la nou-năs-cut, prin ocluzie gravă sau mai tardiv, prin constipaţie şi distensia abdomenului. Sin. megalocolon congenital. HIRSUTISM (lat. hirsutus „păros“). Dezvoltarea exagerată a sistemului pilos, din cauza unor tulburări endocrine. Se observă în special la femei, cel mai adesea legat de o tulburare în funcţia ovarelor sau glandelor suprarenale, provocând o secreţie foarte mare de hormoni androgeni. La bărbat se produce o exagerare a pilozităţii normale; la femei se produce o creştere excesivă a pilozităţii, de tip masculin (barbă, mustaţă, fire de păr în jurul mameloanelor, pe extremităţi). HISS (fasciculul). Sin. fasciculul atrioventricular. Element esenţial al sistemului de conducere nervoasă intracar-diacă (sistemul de comandă al inimii, care asigură automatismul cardiac). Fasciculul Hiss face parte din ţesutul specific diferenţiat (ţesutul nodal - ţesut autoexcitabil şi bun conducător al impulsurilor), care se află în grosimea miocardului. Astfel, schematic amintit, impulsul pentru asigurarea contracţiilor cardiace ia naştere în nodului sinusal (Keith şi Flack) de unde pleacă la nodului atrio-ven-tricular (Aschoff-Tawara), apoi HISTIO-, HISTO- 248 stimulul trece prin fasciculul Hiss şi este distribuit prin reţeaua formată din ramificaţiile fasciculului Hiss - reţeaua Purkinje - la întreaga masă ventriculară. în acest caz stimulul determină ritmul sinusal. HISTIO-, HISTO- (gr. histos Jesut“). Prefix care introduce în termeni referirea la ţesuturi. HISTAMINĂ. Substanţă aminată, ce se găseşte în mod normal în aproape toate ţesuturile. Hista-mina provoacă dilatarea capilarelor, ceea ce duce la hipotensiu-ne şi la creşterea tuturor secreţiilor. Joacă un rol patogen în fenomenele de origine alergică: şoc anafilactic, astm, urticarie etc. Provoacă o hipersecreţie a sucului gastric (se foloseşte în timpul sondajului gastric pentru cercetarea chimismului gastric, a acidităţii gastrice). Se mai foloseşte ca agent de desensibilizare în bolile alergice. HISTER-, HISTERO (gr. hystera „uter“). Prefix ce introduce în termeni referirea la uter. HISTERECTOMIE (gr. hystera „uter“ şi ektome „ablaţie“ „exci-zie“). Ablaţia uterului pe cale abdominală (pe cale înaltă) = extirparea uterului prin laparotomie; sau pe cale vaginală (pe cale joasă). HISTEROCEL (gr. hystera „uter“ şi ke/e „hernie“). Hernierea uterului (mucoasei uterine) în vagin. HISTEROCISTOCEL (gr. hystera „uter“, kystis „vezică“ şi ke/e „hernie“). Hernierea uterului şi a vezicii urinare în vagin. HISTEROCISTOPEXIE (gr. hystera „uter“ kystis „vezică“ şi pexis „fixare“). Intervenţie chirurgicală practicată în caz de prolaps vezico-uterin, constând în fixarea uterului şi a vezicii la peretele abdominal anterior. HISTEROCOLPECTOMIE (gr. hystera „uter“, kolpos „vagin“ şi ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală constând în ablaţia pe cale abdominală sau vaginală a uterului împreună cu o mare porţiune din vagin. HISTEROGRAFIE (gr. hystera „uter“ şi graphein „a scrie“). Radiografia uterului după injectarea în cavitatea sa a unei substanţe radioopace; se pun în evidenţă forma, dimensiunile şi poziţia cavităţii uterine. 249 HISTOLOGIE HISTEROMETRIE (gr. hystera „uter“ şi metron „măsură“). Măsurarea cavităţii uterine cu ajutorul unui histerometru (sondă gradată) introdus prin col în uter; se măsoară profunzimea uterului. HISTEROPEXIE (gr. hystera „uter“ şi pexis „fixare“). Intervenţie chirurgicală ginecologică constând în fixarea uterului la peretele abdominal anterior sau la promontoriu. Se realizează pentru a corecta diferitele modificări de statică congenitale sau dobândite (retroversie uterină sau în caz de prolaps). HISTEROSALPINGECTOMIE (gr. hystera „uter“, saipinx „trompă“ şi ektome „excizie“). Ablaţia uterului şi trompelor uterine. HISTEROSALPINGOGRAFIE (gr. hystera „uter“, saipinx „trompă“ şi graphein „a scrie“). Examinare radiologică a uterului şi trompelor uterine, după injectarea locală a unei substanţe radioopace iodată (lipo- sau hidrosolubilă). Această metodă dă posibilitatea aprecierii modificărilor endometrice şi a modificărilor morfologice şi de permeabilitate a salpingelor. HISTEROTOMIE (gr. hystera „uter“ şi tome „tăiere“). Incizia peretelui utérin. V. cezariana. HISTEROTUBOGRAFIE. Sin. histerosalpingografie. HISTIOBLAST. Celulă mare, de formă ovală, ce reprezintă forma primitivă şi imatură a histiocitului. HISTIOCIT. Celulă tânără a ţesutului reticulo-endotelial. His-tiocitul este dotat cu mare putere fagocitară. HISTIOCOMPATIBILITATE. Sin. compatibilitate tisulară (de grefă sau transplant). Ansamblul condiţiilor care asigură succesul unei grefe şi care sunt determinate de concordanţa particularităţilor tisulare imunitare (caracteristicile genetice şi imu-nologice să fie practic identice) ale donatorului şi primitorului. HISTIOFIZIOLOGIE. Studiul funcţiilor normale ale celulelor şi ţesuturilor. HISTOGENEZĂ (gr. histos „ţesut“ şi genesis „naştere“). Formarea şi dezvoltarea ţesuturilor pornind de la celulele embrionare nediferenţiate. HISTOLOGIE. Sin. anatomie microscopică. Studiul structurii microscopice a ţesuturilor şi celulelor. HODGKIN 250 Histopatologia este studiul microscopic al celulelor bolnave obţinute prin biopsie şi autopsie. HODGKIN (boală). Sin. limfo-granulomatoză malignă. Afecţiune malignă afectând mai ales ganglionii limfatici. Se caracterizează printr-o proliferare a celulelor specifice (celulele Sternberg) din întreg sistemul reticulo-endotelial şi prin dispariţia paralelă a structurii normale a acestui ţesut. Este o boală provocată de cauze necunoscute şi poate apărea la orice vârstă. Afectează la început ganglionii, generând adenopatii (creştere de volum) superficiale şi profunde. Se extinde apoi la viscere, în primul rând atinge splina, realizând o splenomegalie (mărirea splinei). Poate atinge apoi ficatul, plămânii, sistemul nervos etc. Diagnosticul se pune prin biopsie ganglionară, pe baza descoperirii celulelor Sternberg. Prognosticul, altădată mortal, a fost considerabil ameliorat prin tratamente moderne (iradiaţii masive şi chimioterapie). S-au obţinut vindecări complete. HOLERA. Boală infecţioasă acută produsă de vibrionul ho-leric; este o infecţie intestinală gravă, foarte contagioasă, ce se caracterizează prin diaree (scaune apoase abundente), vărsături, simptome generale de deshidratare, crampe musculare atroce, hemoconcentraţie, insuficienţă circulatorie periferică, colaps. Transmiterea are loc prin apă sau alimente contaminate, contactul cu bolnavi purtători de germeni sau prin muşte. HOLISM (gr. holos „întreg“). în psihologie, concept ce defineşte organismul ca un tot, de exemplu: Concepţia individului - după Virginia Henderson: „Individul este o entitate bio-psiho-socială formând un TOT indivizibil (noţiune privind globalitatea individului). El are necesităţi fundamentale (comune tuturor), cu manifestări specifice pe care şi le satisface singur dacă se simte bine. El tinde spre autonomie în satisfacerea nevoilor sale“. HOLISTIC. Viziune holistică. Termen folosit pentru a descrie persoana în totalitate, atât pe plan fizic, cât şi psihic şi social, care permite observarea pacientului din punct de vedere bio-psiho-social, cultural şi spiritual, adică ca un TOT (viziune holistică asupra sănătăţii). 251 HOMOGREFĂ HOLO- (gr. ho/os „întreg“). Prefix care introduce în termeni sensul de întreg, totalitate. HOLTER (metodă sau monitorizare). Metodă de înregistrare electro-cardiografică la pacientul ambulatoriu (de obicei 24 de ore) pe o derivaţie toracică bipolară. Metoda este folosită şi pentru supravegherea tulburărilor de ritm şi de conducere ca şi pentru studiul insuficienţei coronariene. HOMEO- (gr. homoios „egal“ „asemănător“). Prefix care introduce în termeni sensul de egalitate, asemănare sau de stare constantă. HOMEOPATIE (gr. homoios „asemănător“ şi pathos „boală“). Metodă de tratament, imaginată de medicul german Samuel Hahnemann (1755-1843) al cărui principiu de bază este administrarea, împotriva unei boli, de substanţe - în doze foarte mici, care în doze mari (toxice) ar provoca la omul sănătos simptomele bolilor respective. Aceste substanţe se dau în diluţii foarte mari. Contrar alopatiei, metodă terapeutică ce vizează producerea în organism de efecte contrare celor pe care le produce boala. HOMEOSTAZIE (gr. homoios „egal“ „asemănător“ şi stasis „reţinere“). Tendinţa organismului de a menţine la valori normale diferitele constante fiziologice ale individului (compoziţia sângelui, temperatura, tonusul cardiovascular); este o stare de echilibru şi de autoreglare care se instalează între diverse procese fiziologice ale persoanei. Acest concept se extinde, de asemenea, şi la procesele psihosociologice. Astfel, azi, se vorbeşte despre homeo-stazia fiziologică şi homeostazia psihosocială a individului (stare de echilibru a diverselor sale procese fiziologice şi psihologice). HOMEOTERMIE. Proprietatea animalelor cu sânge cald de a-şi menţine aproape constantă temperatura corpului. Homeotermia este asigurată printr-un mecanism de termoreglare aflat sub comanda sistemului nervos central, în principal al hipotala-musului. HOMO- (gr. homos „acelaşi“). Prefix care introduce în termeni semnificaţia de asemănare. HOMOGREFĂ. Sin. alogrefă. Grefă prelevată de la un individ de aceeaşi specie cu primitorul. HOMOPLASTIE 252 HOMOPLASTIE. Sin. homogrefă. Grefă a cărui donator aparţine aceleiaşi specii ca şi primitorul. HOMOSEXUALITATE (gr. ho-mos „acelaşi" şi lat. sexualis „sexualitate“). Sin. inversiune sexuală. Perversiune caracterizată prin atracţie sexuală pentru persoane de acelaşi sex; inversiune a instinctului sexual, act sexual între doi indivizi de acelaşi sex. V. lesbianism, uranism. HOMOZIGOT. Celulă care are în cromozomii săi omologi două gene identice având aceeaşi localizare (locus). Ant. heterozigot. HORMON (gr. horman „a excita“). Substanţă secretată de o glandă endocrină, eliberată în circulaţia generală şi transportată de sânge la un organ sau ţesut; ea exercită o acţiune fiziologică specifică (excită sau inhibă dezvoltarea şi funcţia). Hormonii au acţiune importantă aspra morfologiei organismului, asupra metabolismului, asupra circulaţiei sanguine şi asupra sistemului nervos, care la rândul său acţionează asupra secreţiei hormonale. HORMONOTERAPIE. Folosirea hormonilor naturali sau sintetici în tratamentul diferitelor boli. HORNER (triada), (Claude Bernard-Horner) - enoftalmie, mioză şi îngustare a fantei palpebrale, în paralizia simpaticului cervical, prin compresia ganglio-mului stelat. HOSPITALISM. Ansamblu de manifestări fizice şi psihice observate la un individ după o şedere prelungită în condiţii de spital, sanatoriu, orfelinat, în condiţii de lipsă a relaţiilor afective, cu mama sau persoanele care-l îngrijesc; de aici, inadaptare la condiţiile dificile ale vieţii, incapacitate de identificare cu alţii, lipsa de rezistenţă faţă de solicitări biologice şi psihice de tip obişnuit. La copii, întârziere în evoluţia fizică şi mentală consecutivă unei spitalizări prelungite, timp în care acesta nu are contacte afective atât de necesare dezvoltării sale. HUHNER (test). Examenul microscopic al glerei endocervicale, recoltate la 6-20 h după un raport sexual, cu scopul de a determina dacă mucusul cervical constituie un obstacol pentru spermatozoizi. V. Postcoital test. HUTCHINSON (dinţii) - displezie a incisivilor centrali superiori, întâlnită în sifilisul congenital tardiv. II IATR-, IATRO-. Prefix de origine cfreacă indicând relaţia cu medicul sau medicina. IATROGENIE (gr. iatros „medic“ şi gen nan „a produce“). Tulburare sau boală provocată de atitudinea greşită a medicului, a personalului sanitar (cel mai des în urma tratamentului prescris). ICTER. Sin. gălbenare. Coloraţie galbenă a pielii şi a mucoaselor din cauza impregnării ţesuturilor cu pigmenţi biliari (bili-rubina). Icterul devine apreciabil când concentraţia bilirubinei din sânge (bilirubinemia) creşte peste 2 mg%. După modul de apariţie există trei categorii principale de icter: 1. Icter hepatic - din cauza unor leziuni hepatice (icterul din hepatite, ciroze, unele intoxicaţii, cancer hepatic sau metastaze hepatice ale altor tumori). Distrugerea unor porţiuni din ţesutul hepatic permite vărsarea în sânge a bilei. 2. Icter mecanic - produs prin obstrucţia căilor biliare extra-hepatice de calculi, cancer (în special cancer al capului pancreasului, care comprimă canalul coledoc) sau, mai rar prin contracţia spastică a sfintecte-rului Oddi. Bila neputându-se scurge în duoden, se revarsă în sânge. 3. Icter hemolitic - apărut în urma unui proces de hemoliză (distrugerea masivă a globulelor roşii). în aceste cazuri, bilirubina ia naştere din hemoglobina eliberată prin hemoliză. Icterul fiziologic al nou-născu-tului - icter tranzitoriu observat în a doua, a treia zi de la naştere la toţi prematurii şi la o treime dintre nou-născuţii la termen; este şi consecinţa unui deficit tranzitor a unei enzime indispensabile transformării bilirubinei indirecte în bilirubină directă. Icterul dispare în 8-10 zile. Icterul neonatal se observă de asemenea şi în cazuri de incompatibilitate feto-maternă de grup sanguin (Rh). V. eritro-blastoza fetală. ICTUS (lat. ictus „lovitură“). Debut brusc al unei suferinţe. Accident neurologic brutal, cel mai adesea de origine vasculară (hemoragii cerebrale, embolie sau tromboză de arteră cere- ICTUS AMNEZIC brală): ictus apoplectic (apoplexie sau atac cerebral). V. apoplexie. ICTUS AMNEZIC. Amnezie cu apariţie brutală şi cu durată scurtă, ce apare exclusiv la subiecţi de peste 50 ani fără o cauză decelabilă. Este o amnezie anterogradă; persoana nu-şi aminteşte faptele recente, nu-şi aminteşte ce dorea să facă, ce i s-a spus de curând; totuşi el nu este confuz, îi recunoaşte pe cei din jur. Accesul încetează brusc după 6-24 ore, dar pacientul prezintă o amnezie lacunară. IDEE DE GRANDOARE Sin. megalomanie. IDENTIFICARE 1. Stabilirea identităţii unui individ prin consemnarea semnalmentelor descriptive, a semnelor particulare, studiul amprentelor digitale etc; în medicina legală, stabilirea identităţii prin consemnarea semnalmentelor antropometrice, identificarea dinţilor, a unghiilor, a părului, a scheletului etc. 2. în psihologie, identificarea este procesul fundamental în dezvoltarea personalităţii prin care un individ adoptă caracteristicile ce aparţin unei alte persoane luată ca model (identificarea propriei persoane cu o altă persoană). _____________________________254 IDIOPATIC (gr. idios „propriu“ şi pathos „boală“). Care există prin el însuşi (ex. proces patologic). Termenul se utilizează şi pentru a desemna o boală de origine necunoscută, la care nu se găseşte nici o cauză, este independentă de alte boli ale organismului. Ex.: nevralgie idio-patică. Sin. esenţial. IDIOSINCRAZIE (gr. idios „propriu“, syn „cu“ şi krasis „temperament“). Susceptibilitate particulară, de obicei înnăscută, pe care o prezintă o persoană faţă de unii factori fizici sau chimici şi care se manifestă printr-o reacţie ce aminteşte alergia sau anafilaxia; intoleranţă la unele medicamente, alimente, mirosuri etc. IGIENĂ (gr. hygiainein „a fi sănătos“). 1. Ansamblul metodelor ce vizează asigurarea unei bunăstări fizice şi mentale ale individului şi uşurarea adaptării lui armonioase la mediul ambiant. 2. Ramură a ştiinţei medicale care studiază influenţa condiţiilor de viaţă asupra sănătăţii omului şi elaborează măsuri pentru promovarea sănătăţii, pentru profilaxia apariţiei bolilor şi crearea 255 IMOBILIZARE condiţiilor ce asigură promovarea şi păstrarea sănătăţii. IHTIOZĂ (gr. ichtys „peşte" şi -oza „boală neinflamatorie"). Boală de piele caracterizată prir^tr-o îngroşare difuză şi generalizată a pielii, ceea ce îi dă un aspect uscat şi rugos, ca şi cum ar fi acoperită cu solzi care se descuamează sub formă de lamele. ILEITĂ. Inflamaţia ultimei porţiuni a intestinului subţire (ileon). Se manifestă prin dureri abdominale, scaune diareice, scădere în greutate etc. Inflamaţia cronică a ultimei porţiuni a ileonului, caracterizată prin febră, dureri abdominale, diaree cu scaune muco-sanguinolente constituie ileita regională terminală. ILEOCOLIC. Care se referă sau aparţine de ileon şi colon (ex. unghi ileocolic, valvula ileo-cecală). ILEOCOLITĂ. Inflamaţia concomitentă a ileonului şi a colonului. ILION (lat. i/lia „pântec"). Os care împreună cu ischionul şi pubisul formează osul iliac (coxalul). ILEON (lat. iţeam). Partea terminală a intestinului subţire. Ileonul se întinde între jejun şi cec. ILEOSTOMIE (lat. ileum „ileon"şi stoma „gură, deschidere"). Deschiderea şi fixare operatorie a ileonului la nivelul peretelui abdominal în scopul de a se permite evacuarea conţinutului intestinal, în ileostomie, anusul artificial creat (stoma) este la nivelul ileonului. ILEUS. Sin. ocluzie intestinală. ILIITĂ. Inflamaţia osului iliac. ILIAC. V. os iliac. ILUZIE. Tulburare de percepţie din cauza f căreia se produce o deformare a obiectului perceput, ceea ce dă naştere la confuzii sau erori. IMATUR. Care nu a ajuns la stadiul de maturitate, care încă nu s-a dezvoltat complet, prematur. IMBIBIŢIE (lat. imbibere „a sorbi"). Pătrunderea unui lichid în ţesuturi, printre spaţiile intercelulare (ex. imbibiţie gravidică). IMERSIUNE (lat. immergere „a scufunda"). Introducerea parţială sau totală a unui corp în lichide. IMINENŢĂ. Stare gata să se producă. IMOBILIZARE (lat. immobilitas). Tratament care împiedică orice mişcare a întregului corp sau a IMPERFORAŢIE______________ unei părţi a acestuia. în orto die, acţiunea de a imobiliza i sau mai multe articulaţii în ve rea consolidării şi vindecării u fracturi sau entorse. Se re zează cu eşarfă, aţele, aps gipsat, osteosinteză (reduc chirurgicală a fracturilor, ajutorul diverselor piese metali şurub, filament, plăci). IMPERFORAŢIE (lat in „n perforare „a perfora“). Lipsa unui orificiu; malform< congenitală ce constă în abse deschiderii unui canal sau a u orificiu natural (ex.: imperfon anală, imperforaţie esofagia etc). IMPETIGO (lat. impetigo „pe< gine“). ____________________________256 Infecţie superficială, supurată şi crustoasă a pielii; este foarte contagioasă, frecventă la copii, cauzată de germeni piogeni, fie de stafilococ, fie, cel mai adesea, de streptococ. Leziunile se localizează mai ales la nivelul feţei şi se extinde după grataj (scărpinare). Primele elemente sunt bulele care se transformă în pustule şi apoi în cruste. IMPLANT (lat. in „în“ şi plantare „a însămânţa“). Comprimat medicamentos, substanţă radioactivă sau fragment de ţesut, destinată implantării. IMPLANTARE (lat. in „în“ şi plantare „ a însămânţa“). 1. Introducerea în ţesutul celular subcutanat a unor medicamente solide (de ex.: comprimate de hormoni sexuali şi corticosupra-renali) a căror resorbţie lentă asigură o acţiune terapeutică de durată. 2. în radioterapie - introducerea de ace sau alte piese metalice radioactive într-un ţesut canceros. 3. Procedeu operator destinat să restabilească continuitatea unui conduct obstruat. Ex.: implantarea trompei în corpul uterin, implantarea ureterului în colon. 257_____________________________ 4. Implantarea oului în uter. Sin. nidaţie. IMPONDERABIL (lat. in „fără“ şi pondus „greutate“). Care nu are greutate; starea unui corp a cărui greutate se reduce din cauza ieşirii sale din câmpul gravitaţional terestru. IMPOTENŢĂ (lat. in „fără“ şi potentia „putere“). 1. Starea unei persoane lipsite de putere, neputincios; lipsite de posibilitatea folosirii unuia sau mai multor membre care şi-au pierdut funcţionalitatea (impotenţa funcţională). 2. Impotenţa sexuală; imposibilitatea bărbatului de a îndeplini actul sexual. Majoritatea cazurilor de impotenţă au o cauză psihică; alteori, sunt de cauză organică: poate fi vorba de tulburări hormonale consecutive unei ectopii testiculare sau unei anomalii ale organelor genitale; poate, de asemenea, să fie din cauza unei leziuni a centrilor sau a căilor nervoase (secţiunea măduvei spinării, paraplegii etc.); în sfârşit, la bărbaţii în vârstă, etiologia poate fi aterosclerotică - ateroscleroza arterelor ruşinoase (care sunt necesare erecţiei). ____________________IMUNITATE IMPRESIUNI DIGITALE. Amprenta digitală; urma desenului papilar al unui deget. IMPULSIV (lat. impulsus „impuls, imbold“). Care este incapabil să-şi stăpânească impulsurile. IMUN (lat. immunis „scutit, apărat“). Se spune despre o persoană protejată faţă de un agent nociv prin prezenţa anticorpilor sau a unui ser ce conţine astfel de anticorpi. IMUNITATE (lat. immunis „scutit, apărat“). Stare de rezistenţă a unui organism faţă de o boală infecţioasă sau parazitară. Este vorba de prezenţa în organismul imunizat de anticorpi şi limfocite T. Imunitate naturală când apare fără intervenţia medicului. Ea poate fi ereditară (înnăscută) care apare de la naştere - în urma transferului de anticorpi serici materni (prin placentă şi prin colostru); şi dobândită-care apare în urma unei infecţii (aparente sau inaparente) cu un anumit microb. Imunitate artificială - care poate fi activă - când apare în urma unei vaccinări sau pasivă, când IMUNIZARE 258 se obţine prin administrare de ser care conţine anticorpi gata formaţi. IMUNIZARE. Mijloc prin care se realizează starea de imunitate: • imunizare activă (vaccino-profilaxie) care se realizează prin administrare de vaccinuri (antige-ne). Acestea, introduse în organism, produc anticorpi specifici care împiedică atacul germenilor sau al toxinelor acestora asupra organismului. • imunizare pasivă (imunopro-filaxia) care se realizează prin administrare de seruri ce conţin anticorpi sau prin imunoglobuline. IMUNODEFICIENŢĂ. Diminuarea stării de imunitate a organismului. Ea poate să fie congenitală (agamaglobulinemie), poate să fie consecutivă unui tratament (imunodepresor, radiaţii) sau poate fi provocată printr-o infecţie (SIDA). IMUNODEPRESOR. Sin. imuno-supresor. IMUNODIFUZIUNE. Metodă de investigare imunologică ce permite dozarea proteinelor. IMUNOELECTROFOREZĂ. Procedeu de separare şi studiu calitativ al imunoglobulinelor. IMUNOGENETICĂ. Partea geneticii care studiază mecanismele transmiterii ereditare a anti-genelor şi a altor factori cu rol în răspunsul imun. IMUNOGLOBULINE. Globulină plasmatică, dotată cu proprietăţi imunitare. Este suportul material al anticorpilor. Imunoglobulinele sunt împărţite în 5 clase: imunoglobuline (lg)G, A, M, D şi E. IMUNOLOGIE (lat immunis „scutit, apărat“ şi logos „ştiinţă“). Partea medicinii care studiază reacţiile imunitare ale organismului, în special reacţia dintre anticorpi şi antigene (imunitate umorală), precum şi aspectele de imunitate celulară. IMUNOSCINTIGRAFIE. După injectarea unui anticorp purtător de un element radioactiv (în general I113), detectarea cu ajutorul unei instalaţii speciale, a unei posibile legături a acestui complex (anticorp + element radioactiv) cu tumora şi înregistrarea imaginii, permite trasarea conturului tumorii. Se pot identifica tumori cu un diametru de 1-2 cm (de ex.: tumora canceroasă incipientă a colonului). 259 INCIDENŢĂ IMUNOSUPRESOR. Sin. imuno-depresor. Se spune despre substanţele care atenuează reacţiile imuni-tare (imunologice) ale organismului.'* (Citostaticele sunt imuno-supresive.) Indicaţia terapeutică o constituie bolile autoimune. IMUNOTERAPIE. Injectarea de anticorpi sub formă de ser specific pentru diminuarea gravităţii unei infecţii (tetanos, difterie etc). IN SITU. Expresie latină care înseamnă: în locul său normal, în poziţie normală. V. ex. situ. IN VITRO (lat. = în sticlă, în eprubetă). Termen folosit în biologie pentru a desemna faptul că o reacţie se desfăşoară la vedere, în afara unui organism viu. IN VIVO (lat. = într-un organism viu). Termen folosit în biologie pentru a desemna faptul că o reacţie sau o experienţă se desfăşoară într-un organism viu. IN ACTIVARE (lat. in „fără, ne-“ şi activus „activ“). Suprimarea acţiunii patogene a unei substanţe sau a unui germen prin mijloace fizice sau chimice (căldura, iod etc). De ex.: pentru prepararea vaccinurilor, procedeul folosit pentru inac-tivare este căldura. INANIŢIE. Stare în care se află organismul după o perioadă prelungită de lipsă de hrană. INAPETENŢĂ (lat. in „ne-, fără“ şi appetere „a dori, a-i plăcea“). 1. Diminuarea poftei de mâncare. 2. Diminuarea dorinţelor sexuale. INCAPACITATE. Reducerea capacităţii de a duce o existenţă cotidiană normală. Se vorbeşte de incapacitate de muncă atunci când subiectul se află în imposibilitatea de a executa o muncă profesională, ca urmare a unui accident sau o boală. Incapacitatea poate surveni printr-o alterare a facultăţilor mentale sau fizice, temporare sau definitive. ÎNCARCERARE. Strangularea unei anse intestinale în interiorul unei hernii [consecinţa strangulării inelului (orificiului) herniar]. încarcerarea placentei. Blocarea placentei printr-un inel de contractură musculară situat la partea inferioară a uterului. INCIDENŢĂ (lat. incidere „a surveni, a întâlni“). 1. în epidemiologie: numărul de cazuri noi de boală survenite pe o INCINERARE 260 perioadă dată şi într-o populaţie determinată. (A nu se confunda cu prevalenţa). 2. în radiologie: unghiul sub care este examinat un organ sau o parte a corpului, faţă de direcţia razelor X. INCINERARE (lat. incinerare „a arde până ia cenuşă“). Arderea completă a cadavrelor până la transformarea lor în cenuşă. Incinerarea reziduurilor -metodă folosită pentru îndepărtarea reziduurilor solide în mediu urban. INCISIV. Fiecare din dinţii laţi care se găsesc în partea anterioară şi centrală a arcadei dentare (4 inferiori şi 4 superiori). INCIZIE. Secţionarea părţilor moi cu ajutorul unui instrument tăios (cuţit, bisturiu). V. tomie. INCIZURĂ (lat. = tăietură, crăpătură). Termen utilizat în anatomie cu semnificaţie de tăietură, crăpătură. Ex. incisurae costales (scobiturile de pe marginile sternului pe care se prind cartilajele costale); incisurae clavicularis etc. INCLAVAREA CAPULUI FETAL. în cursul travaliului, imobilizarea capului fătului în timpul coborârii în canalul pelvin; este o complicaţie a naşterii putând duce la moartea fătului şi ruptura uterului. INCLUZIUNE Sin. incluzie (lat. inclusio „întemniţare“). Starea unui corp care este conţinut în altul; formaţiuni sau particulă heteromorfă conţinută într-o celulă sau într-un ţesut. în histo/ogie: metodă constând în introducerea fragmentelor de ţesut într-un mediu omogen (parafina), ceea ce permite tăierea lor în felii fine; este operaţia histologică prin care o porţiune de ţesut, fixat în prealabil (formol), este introdus (după deshidratare) în parafină topită şi după impregnare cu aceasta, este solidificat; aceasta se taie apoi cu microtomul şi secţiunile se examinează la microscop pentru depistarea unor alterări structurale ce pot indica boala. în citologie: element conţinut într-o celulă (vacuole, de exemplu). Ex.: Incluziune bacteriană: formaţiune morfologică situată în citoplasmă bacteriilor, constituită din substanţe greu solubile. Apare sub formă de granulaţii sau cristale. 261____________________________ INCOERCIBIL. Care nu poate fi oprit sau reţinut. Ex.: vărsături incoercibile. INCOERENŢĂ. Lipsă de înlănţuire logică în idei, în vorbire sau în acţiuni. INCOMPATIBILITATE (fr. incom-patibiiite). Imposibilitatea diferitelor elemente de a prezenta împreună sau de a fi folosite împreună fără a suferi modificări. în patologie, păreri (credinţe) -azi abandonate - presupunând că anumite boli nu pot exista în acelaşi timp, la acelaşi subiect. Se presupune că apariţia unei boli virale împiedică uneori manifestările unei alte afecţiuni de aceeaşi natură, în obstetrică, incompatibilitatea feto-maternă apărută între sângele mamei şi sângele copilului (incompabilitatea de Rh). V. eritroblastoza fetală. în farmacie există incompatibilitate între medicamente, când nu pot fi amestecate unele medicamente. în terapeutică, se cunosc incompatibilităţi între sângele diferitelor grupe, care pot produce accidente grave, în urma unei transfuzii de sânge incompatibil. Astfel, de exemplu, un subiect ce aparţine _____________INCONTINENŢĂ grupului A nu poate primi sânge B sau AB care are aglutinogen B, aceste globule urmând să fie aglutinate de aglutinele p ale primitorului (este cazul unui antigen şi anticorpul lui specific). INCONGRUENŢA. 1. Pierderea corespondenţei suprafeţelor articulare. 2. Defect de adaptare a celor două extremităţi ale unui os fracturat, mai ales în fracturile cu pierderi de substanţă. INCONTINENŢĂ (fr. engl incon-tine). Incapacitatea de a controla emisiunea de urină şi materii fecale. incontinenta urinară (emisie involuntară de urină) poate să fie din cauza unei tulburări nervoase (tulburări în reglarea nervoasă a sfincterelor, ex.: în AVC) sau a unei tulburări urinare (traumatism al sfincterului urinar extern). Tulburările nervoase sunt mai des comele şi paraplegiile (leziuni ale măduvei spinării). Leziunile căilor urinare necesită de obicei tratament chirurgical. incontinenta de fecale este fie din cauza unei afecţiuni nervoase, fie din cauza unei leziuni locale cum ar fi insuficienţa funcţională a sfincterului anal. INCONTINENŢĂ VERBALĂ INCONTINENŢĂ VERBALĂ Sin. logoree. INCUBATOR. Aparat destinat asigurării creşterii prematurilor, a nou-născuţilor fragili sau cu greutate scăzută. Incubator INCUBAŢIE. Perioadă de latentă între contaminarea unei boli infecţioase şi debutul său clinic; timpul scurs de la pătrunderea microorganismelor patogene în organism până la apariţia simptomelor de boală. Este de durată variabilă şi corespunde multiplicării germenilor sau eliberării toxinei lor. Exemple de durată medie de incubaţie în diverse boli: blenoragie 3-6 zile şancrul sifilitic 15-45 zile 262 holera 2-4 zile difteria 2-7 zile dizenteria bacilară 4-6 zile erizipelul 3-7 zile gripa 1-3 zile lepra 3 luni + 20 ani meningita meningococică 4-5 zile oreionul 8-21 zile turbarea câteva zile până la 3 luni rujeola 10-14 zile rubeola 8-15 zile scarlatina 3-8 zile tetanosul 3-12 zile tifosul exantematic 12-20 zile varicela 14 zile variola 8-14 zile INDEX (lat. indice, semn). Cel de-al doilea deget al mâinii. INDICATOR ( 7at. indicare „a arăta“). Orice substanţă, care prin schim- barea culorii ce se produce într-un mediu, arată prezenţa unui corp chimic sau săvârşirea unei reacţii. Ex.: hârtia de turnesol, indicator de pH. Indicator de sănătate publică. Orice raport cantitativ ce poate fi stabilit între: • caracteristici sanitare şi demo¬ grafice într-o colectivitate; 263 INFARCT • mijloace de care dispun pentru menţinerea sau ameliorarea stării de sănătate; • obiectivele pe care şi le propune în domeniul sanitar, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune. INDIGEN. Sin. autohton - care trăieşte acolo unde este născut, în medicină se spune despre o infecţie contractată în locul unde trăieşte bolnavul. INDIGESTIE. Termen utilizat pentru a desemna un ansamblu de tulburări digestive (tulburări gastro-intestinale trecătoare, senzaţie de jenă, de greutate epigastrică însoţite de greţuri, vărsături, balonări) apărute după o supraîncărcare a stomacului sau după consum de alimente prost tolerate. INDUCTOR. în anesteziologie se spune despre unele produse chimice sau asocierile lor pentru declanşarea unei anestezii generale. INDUCŢIE. Faza iniţială a anesteziei generale; stadiul de anestezie generală indicând începutul somnului. Se obţine prin diferite metode: injecţii de barbiturice, inhalare de eter. INDURAŢIE. Condensarea şi întărirea unui ţesut sau organ, ca urmare a unui proces inflamator cronic cu hiperplazie de ţesut conjunctiv. INERT. Care nu are nici o activitate. Ex.: gaz inert. INERŢIE. 1. Moleşeală, torpoare, lipsă de energie, incapacitate de acţiune, apatie. 2. Starea unui organ care şi-a pierdut facultăţile contractile. Ex.: inerţie uterină în timpul naşterii sau după naştere (în perioada de expulzie a placentei). 3. în limbajul curent, proprietatea corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau de mişcare în care se află atâta timp cât nu sunt supuse acţiunii unei forţe exterioare. INFANTILISM (lat. in fans „copil“). Stare patologică, caracterizată prin persistenţa, la adult, a unor caractere proprii copilăriei şi prin absenţa unor caractere fizice, psihice şi genitale proprii adultului (întârziere în dezvoltare, absenţa caracterelor sexuale secundare, uneori arieraţie mentală), uneori este asociată cu nanism. INFARCT. Necroză localizată la nivelul unui ţesut sau viscer. Cauza necrozei este întotdeauna o oprire brutală a circulaţiei arteriale: embolie provenită de la INFARCT 264 o venă periferică (cheag provenit de la o flebită), tromboză locală a unei arteriole bolnave (aterom), mai rar spasm arterial prelungit. Infarct miocardic. Necroza unei părţi a muşchiului cardiac din cauza unei obstrucţii - de obicei prin tromboză - a arterei coronare corespunzătoare (arterio-scleroza obliterantă a arterelor coronare). Infarct mezenteric. Necroza unui segment de intestin din cauza opririi circulaţiei arteriale mezenterice. Infarct pulmonar. Necroza unei părţi a parenchimului pulmonar produsă de un cheag (provenit de la o flebită) sau de o tromboză a arteriolelor pulmonare. INFECTANT. Care este susceptibil să producă sau să transmită o infecţie. INFECŢIE (lat. inficere „a strica, a otrăvi“). Ansamblul modificărilor patologice ale organismului, provocate de pătrunderea şi înmulţirea unor agenţi patogeni (bacterii, virusuri, ciuperci, paraziţi). Germenii, veniţi cel mai adesea din exterior, se dezvoltă atunci când organismul este în stare de rezistenţă scăzută (debilitat). Existenţa unei boli ca diabetul, favorizează dezvoltarea în cea mai mare parte a germenilor. Uneori, germenii saprofiţi pot să devină patogeni, ajutaţi de un dezechilibru local. INFESTARE (INFESTAŢIE) (lat. infestare „a strica, a devasta“). 1. Fixarea paraziţilor externi (ex. păduchi) pe o gazdă (piele, păr, haine) sau pătrunderea într-un organism viu a paraziţilor (viermi, larve, protozoare etc). 2. Prezenţa supărătoare, agresivă într-o regiune (într-o zonă), a insectelor sau a altor paraziţi. Ex.: infestaţie cu ţânţari. INFILTRAT. 1. în radiologie, termen desemnând o opacitate pulmonară omogenă (afecţiuni virale, tuberculoza pulmonară etc). 2. în anatomia patologică, aglomerare de celule de diverse tipuri într-un ţesut sau organ. INFILTRAŢIE. Penetrare difuză într-un ţesut sau organ de către un lichid organic [sânge, urină, puroi, serozitate (edemul)] de către un gaz (emfizem subcutanat, gangrenă gazoasă) sau de către celule care în mod normal nu-şi au locul acolo. 265 INGESTIE Infiltraţii patologice - infiltraţia de urină în micul bazin în urma unei rupturi de vezică; - infiltraţia de limfă la nivelul me-diastinului în urma unei rupturi a cagalului toracic (canal colector al limfei); - infiltraţii de celule inflamatoare (aflux de leucocite în regiunea afectată); - infiltraţii tumorale - prin celule maligne în apropiere sau la distanţă de locul unde este tumora. Infiltraţii terapeutice - injecţii cu produse anestezice (procaina), antiinflamatoare (derivaţi de cortizon), antibiotice injectabile etc. INFIRMITATE (lat infirmitas). Funcţie fizică sau psihică parţial sau total perturbată, având caracter de permanenţă. Infirmitate motorie cerebrală. Individ cu leziuni cerebrale, prezentând paralizii spastice, mişcări anormale (atetozice) adesea asociate cu tulburări vizuale, auditive, tactile şi arieraţie mentală (care nu este constantă). Cauzele IMC sunt: traumatismele la naştere, anoxia cerebrală neona-tală, afecţiuni ale embrionului în primele trei luni de sarcină, uneori un traumatism cranian al copilului mic şi rar afecţiuni ereditare. INFLAMAŢIE (lat. inflammatio „aprindere, inflamaţie“). Ansamblul reacţiilor care se produc în organism ca răspuns la agresiunea diverşilor factori (microorganisme patogene: microbi, virusuri, levuri, agenţi toxici, traumatisme etc). Semnele sale principale sunt: căldura, durerea, roşeaţa şi tumefacţia. INFLEXIUNE (lat inflexio „îndoire, aplecare“). 1. îndoire, curbare. 2. Schimbarea tonului, a accentului în vorbire: uşurinţa cuiva de a-şi schimba tonul. INFRA- (lat infra „sub“). Prefix care exprimă o poziţie sau o formare dedesubtul termenului de care este ataşat. Ant. supra-. INFRAMAMELONAR. Care este situat sub mamelon. Ex.: nodul inframamelonar. INFUNDIBIL. Orice parte a unui organ în formă de pâlnie. INGERAT. Care este absorbit prin ingestie. INGESTIE (lat. ingestio „împingere“). Introducerea în organism (în stomac) pe cale bucală a alimentelor şi a unor substanţe (ex.: medicament sau chiar produs necomestibil ori toxic). INGHINAL 266 INGHINAL. Care se referă la partea anterioară a rădăcinii membrelor inferioare. Ex.: ganglioni inghinali, hernie inghinală. INGHINOCRURAL Care se referă la regiunea inghinală şi la coapse. Ex. regiune inghino-crurală. INGINER BIOMEDICAL. Specialist în electronică şi informatică aplicată în medicină. Rolul său într-un spital modern este de a sfătui medicii asupra achiziţionării aparatelor, de a le supraveghea punerea în funcţiune, utilizarea şi întreţinerea şi de a face legătura cu fabricile de astfel de aparate. INGINERIE GENETICĂ. Ansamblul de manipulări genetice permiţând, prin scurtcircuitarea ciclului sexual normal, să se obţină un individ care prezintă o nouă combinaţie de caractere genetice. INFUZIE. Extract de principii active dintr-o plantă (ex.: muşeţel) peste care se toarnă apă fierbinte şi se lasă în contact 10-30 minute - pentru flori sau frunze; 2 ore pentru rădăcini sau ramuri; fiertul plantei sau florilor duce la distrugerea principiilor active. INHALAŢIE. 1. Absorbţia prin inspiraţie, în căile respiratorii, a vaporilor de apă sau a unui gaz. Ant.: exhalaţie. 2. Metodă terapeutică care constă din inspirarea unor vapori de apă încărcaţi cu medicamente volatile (eucaliptol, mentol, inhalant, esenţe de plante, flori de tei, etc.), introduse în apa clocotindă într-un inhalator, sau cu diferite gaze (în staţiunile termale). Se foloseşte în bronşite, traheite etc. INOCUITATE (fr. innocuité). Caracterul de a nu fi vătămător. INOCULARE (lat. inoculare „a inocula“). 1. Introducerea unui germen în organismul viu printr-o breşă cutanată sau prin injecţie; însămânţarea unui mediu de cultură în scopul de a-i favoriza multiplicarea. 2. Pătrunderea în organism a unui microorganism patogen printr-o plagă cutanată ori mucoasă. INSEMINAŢIE (lat. in „în“ şi seminare „a însămânţa“). Introducerea spermei în căile genitale feminine. Inseminaţie artificială (fecun-daţie artificială): tehnică utilizată 267 INSTINCT în anumite varietăţi de sterilitate conjugală, care constă în introducerea spermei direct în uter. Ea poate să fie făcută cu spermă străină, atunci când partenerul prezintă, de exemplu o azo-spermie sau o oligospermie (cu spermatozoizi puţini sau deloc). Această spermă poate fi obţinută direct cu puţin timp înaintea inseminaţiei sau poate fi luată de la o „bancă de spermă“ cu donator necunoscut. Ea poate să fie făcută cu sperma soţului în cazul imposibilităţii unui raport sexual sau în cazul unui obstacol în ascensiunea spermatozoizilor la nivelul colului uterin. INSERŢIE (iat. insertus „introdus, pus“). Suprafaţă de fixare (punct de legătură) a unei structuri anatomice: fixarea pe un os a capătului terminal al unui muşchi (inserţia tendonului pe un os). INSIDIOS (iat. insidosus „pe furiş11). Se spune despre o boală care apare pe nesimţite fără manifestări vizibile (ex.: apariţia şi evoluţia insidioasă a unor forme de tuberculoză, de cancer). INSIPID. Care nu are gust. INSOLAŢIE (iat. in „în“ şi sol, solis „soare“). Stare patologică consecutivă unei expuneri prelungite sau necontrolate la soare. Se manifestă prin arsuri cutanate, o conjunctivită gravă, uneori alterări retiniene, oboseală. Se asociază uneori febră, cefalee, vărsături, vertij. INSPIRAŢIE. Fază a respiraţiei în care aerul intră în plămâni prin dilatarea cutiei toracice, prin acţiunea muşchilor inspiratori (în special diafragmul). Ant. expiraţie. INSTILAŢIE. Introducerea, picătură cu picătură, a unei soluţii medicamentoase (dezinfectante, descongestionare) într-o cavitate organică (urechea externă, cavitatea nazală, uretra). INSTINCT (lat. instinctus „impuls, imbold, aţâţa re“). Comportament înnăscut, automatic (un complex de reflexe necondiţionate), care asigură necesităţile vitale de adaptare, dezvoltare, apărare, reproducere (ex.: instinct de conservare, instinct sexual, instinct de apărare). La om, reacţiile complexe dintre individ şi mediu nu pot fi asigurate prin adaptare instinctivă înnăscută, ci pe baza reacţiilor dobândite, elaborate în cursul INSUFICIENŢĂ____________________ vieţii afective a individului, în scopul unei adaptări sociale evoluate. Comportamentul instinctiv-în cazul omului - este subordonat activităţii conştiente pe baza reacţiilor dobândite - prin elaborarea reflexelor condiţionate. INSUFICIENŢĂ. Starea deficitară a unui organ sau a unei glande, care nu mai este capabilă să-şi îndeplinească funcţiile în mod normal. Insuficienţă cardiacă. Inima nu poate să asigure debitul sanguin suficient, în raport cu nevoile organismului, necesar bunei funcţionări a ţesuturilor. Insuficienţă coronariană -tulburare funcţională a cordului, din cauza unei proaste irigări a miocardului, cel mai des prin arterioscleroza arterelor coronariene (uneori prin spasmul acestor artere). Se manifestă clinic prin angina de piept. Insuficienţe valvulare - sunt din cauza unui defect de închidere a valvulelor unui orificiu cardiac, antrenând un reflux de sânge în cavităţile pe care în mod normal le-a părăsit. [Valvule aortice, mitrale (orificiu atrioventricular stâng = valvula bicuspidă), pulmonare, tricuspide _________________________________268 (orificiul atrioventricular drept)]. Insuficienţă aortică. Defect de închidere a valvulelor sigmoide aortice, ceea ce antrenează un reflux de sânge în ventriculul stâng în timpul diastolei. Insuficienţă mitrală. închidere insuficientă a valvulelor mitrale (valvule bicuspide între atriul şi ventriculul stâng); ceea ce antrenează un reflux de sânge din ventriculul stâng în atriul stâng în timpul sistolei ventriculare. Insuficienţă tricuspidiană (orificiul atrioventricular drept). Defect de închidere a valvulelor tricuspide în timpul sistolei = insuficienţa ventriculară dreaptă. INSUFLAŢIE. Introducerea, sub presiune, de aer, gaz sau substanţă pulverizată, într-o cavitate naturală a corpului. Insuflaţie pulmonară. Introducerea de aer sau de oxigen în plămâni prin trahee fie prin insuflaţie gură la gură, fie cu ajutorul aparatelor de respiraţie artificială. Insuflaţie pleurală. Insuflaţie de aer între foiţele pleurale (pneu-motorax artificial). Insuflaţie peritoneală. Insuflaţie de aer în peritoneu (pneumoperi- 269 INTEROCEPTOR toneu); permite o vizualizare mai bună a organelor intraabdomi-nale, în radiografii. Insuflaţia este necesară înaintea practicării unei celioscopii (la-paroscopii). Insuflaţie tubară (trompelor). Insuflata de gaz carbonic în uter şi trompe; ceea ce permite explorarea permeabilităţii trompelor în caz de sterilitate. INSULINA. Hormon pancreatic secretat de celulele (3 din insulele Langerhans; favorizează utilizarea glucozei din ţesuturi şi scade glicemia. Antagonistul insulinei este glucagonul. INTEMPESTIV. Care se produce pe neaşteptate, la timp nepotrivit, nedorit, inoportun. INTER- (lat. inter „între“). Prefix care introduce în termeni sensul de între, printre (ex.: sept interauricular = sept situat între cele două auricule); intercostal (ex.: muşchi intercostal = muşchi situat între cele două coaste) etc. INTERCURENT. Se spune despre o complicaţie sau o boală ce survine în cursul unei alte boli. INTERIORIZARE. Care se referă la partea morală, sufletească a omului care nu se manifestă înafară; proces mental prin care o persoană se detaşează de realităţile şi contingentele exterioare pentru a se reculege şi a se izola în intimitatea eului său. V. autism. Ant. exteriorizare. INTERFERON. Proteine elaborate în mod natural de către celulele infectate de un virus şi care inhibă reproducerea (multiplicarea) virală în interiorul celulelor sănătoase. Se pare că producerea interferonului poate să fie declanşată, nu numai de către virus, ci şi de alte microorganisme sau de substanţe biologice naturale sau sintetice, şi că interferohul, în afară de acţiunea sa antivirală, are şi putere de inhibare a altor microorganisme bacteriene sau fungice sau chiar experimental, asupra creşterii celulelor tumorale. INTERMITENT. Se spune despre orice manifestare care apare la intervale regulate sau neregulare. Ex. febra intermitentă, claudicaţie intermitentă... INTEROCEPTOR. Se spune despre sensibilitatea organelor receptoare şi a căilor nervoase senzitive (fibre nervoase senzitive); receptor senzitiv, excitat de schimbările ce survin în INTERSEXUALITATE mediul intern, îndeosebi stimuli din muşchi şi din labirint (proprio-ceptor) sau de stimuli ce pleacă din viscere: tub digestiv, inimă, vase, vezică etc. (visceroceptori). INTERSEXUALITATE. Prezenţa simultană la un subiect a caracterelor sexuale masculine şi feminine în proporţie variabilă. V. Hermafroditism. INTERSTIŢIAL. Spaţiu plin cu substanţe de legătură între celulele unui ţesut; se spune despre un ţesut conjunctiv de susţinere al unui parenchim (ficat, muşchi); ţesut situat în spaţiile dintre celelalte ţesuturi ale organelor. Sin. stroma (ex.: ţesutul intersti-ţial al testiculului, stroma intersti-ţială a splinei). INTERTRIGO (lat. inter „între“ şi terere „a roade“; sau lat. intertrigo „rosătura“). Inflamaţia pielii localizată la nivelul plicilor, având aspectul unui eritem sau unei eczeme umede. Se observă mai ales la obezi, la nivelul cutelor abdominale, sub-mamare, interfesiere; la nou-năs-cuţi la nivelul feselor şi părţilor genitale; la diabetici. Este de origine infecţioasă (bacterii, ciuperci, levuri) este favorizat de umiditatea pielii (transpiraţii abundente). ___________________________270 INTOLERANŢĂ (lat. intolerantia „nesuportare“). Reacţie anormal de intensă a unui organism faţă de un agent exterior oarecare (medicament, agent fizic sau chimic etc.), pe care majoritatea persoanelor o suportă fără nici o manifestare patologică evidentă. Se poate manifesta sub formă de: şoc anafilactic, urticarie, eczemă, tulburări digestive etc. Ant. toleranţă. INTOXICAŢIE ENDOGENĂ. Sin. toxicoză. Intoxicaţie cu substanţe nocive produse în organism de toxinele unor germeni infecţioşi sau printr-o dereglare metabolică sau glandulară (autointoxicare). INTRAPARTUM (lat. intra „înăuntru“, pariuri re „a da naştere“). în timpul naşterii. INTRA-VITAM. în timpul vieţii. INTRADERMOREACŢIE. Abr. IDR. V. cutireacţie. Reacţie cutanată inflamatoare produsă prin injectarea intrader-mică a unei mici cantităţi de antigen (alergen) sau toxină, şi care permite să se cerceteze gradul de imunitate, receptivitate 271 INTUBAŢIE sau de sensibilizare fată de bolile (alergenele) respective. Se disting: Intradermoreacţia IDR la tuber-culină (IDR Mantoux). Se execută cu tuberculină purificată (PPD), cu un ac foarte fin şi cu o cantitate de tuberculină riguros dozată. Reacţia se citeşte la 72 ore; este pozitivă când apare la locul injecţiei o zonă roşie indurată (eritem infiltrat) de minimum 10 mm. Aceasta arată că organismul a fost deja expus infecţiei cu bacili tuberculoşi - deci nu este necesar să fie vaccinat BCG. Intradermoreacţia (IDR) Schik. Se utilizează pentru determinarea receptivităţii faţă de difterie. Se injectează pe suprafaţa anterioară a antebraţului toxina difte-rică. Dacă nu se produce nici o manifestare locală (reacţia este negativă) înseamnă că organismul este imun faţă de difterie (toxina difterică a fost neutralizată de anticorpii antidifterici din organismul persoanei). Dacă în locul inoculării se produce o congestie locală cu edem - reacţia este pozitivă, aceasta indică receptivitatea organismului faţă de difterie. Intradermoreacţia (IDR) Dick. Se utilizează pentru determinarea receptivităţii faţă de scarla-tină. Se injectează toxina de streptococ scarlatinos. Se citeşte la 18 ore. Interpretarea - dacă reacţia este negativă organismul este imun faţă de toxina streptococului scarlatinos. INTRAMURAL. Care este situat în peretele unui organ cavitar sau unui conduct organic. INTRINSEC. Caracteristic pentru un organ. Factor intrinsec, substanţă secretată de glandele gastrice, care favorizează absorbţia intestinală a vitaminei B12. Absenţa sa este responsabilă de anemia Biermer. INTROVERTIT. Se spune despre o persoană care este concentrată sau obsedată de propria sa lume interioară, are tendinţa de a se izola, de a se replia asupra sa. Ant.: extravertit. INTUBAŢIE (lat. in „în“ tubus „tub“). Introducerea unui tub într-un conduct natural. Intubaţie traheală, introducerea unei canule (tub semirigid) în trahee, prin laringe; această metodă se utilizează în timpul anesteziei şi în reanimare. INVAGINAŢIE 272 INVAGINAŢIE (lat. in „în“ şi vagina „teacă“). Plierea unui organ scobit asupra lui însuşi, ca un deget de mănuşă întors. Pătrunderea unui segment intestinal ca un deget de mănuşă întors (prin telescopare), în segmentul imediat următor. Invaginaţie. A. invaginaţia intestinului subţire B. Tratamentul invaginaţiei: secţionarea părţii invaginate INVALID (lat. invalidus „bolnav“). Se spune despre o persoană, care din cauza unei boli, unui accident sau unei infirmităţi, nu este capabilă să exercite normal o activitate profesională. INVAZIE. Perioada unei boli infecţioase care urmează după perioada de incubaţie şi care durează de la apariţia primelor semne de boală (prodrom) până la instalarea fenomenelor clinice caracteristice perioadei de stare. INVERSIUNE(7a/. inventere „a întoarce“). Sin. inversare. Poziţia inversă a unui organ în raport cu cea normală; se referă fie la situarea organului în corp (un organ situat în mod obişnuit la stânga găsindu-se la dreapta şi viceversa: cord în dreapta, ficat şi apendice în stânga), v. situs inversus; fie la elementele sale constitutive (de ex.: inversiune testiculară, testiculul şi epididimul având o poziţie orizontală, nu verticală cum ar fi normal). Inversiune uterină - accident în perioada de dezlipire a placentei, caracterizat printr-o invaginare a uterului - în deget de mănuşă - a cărui fund se deprimă, ajunge la nivelul colului şi se poate chiar exterioriza complet din căile genitale. Inversiune sexuală. Sin. homosexualitate. Aspectul psihologic al homosexualităţii. [Uranism = homosexualitate masculină şi safism (lesbianism) = homosexualitate feminină]. 273 IRITĂ INVOLUŢIE- Regresiunea unui organ, unei tumori sau a unei facultăţi mentale. Involuţie uterină este diminuarea volumului uterului după naştere;* revenirea progresivă, după naştere, la starea normală. Involuţie psihică se traduce prin reducerea (regresia) diverselor funcţiuni mentale; senilitatea este forma cea mai cunoscută. IONOGRAMA. Tabel cu cifre care reprezintă concentraţia (cantitatea) de ioni (cationi şi anioni) în plasmă (ionograma sanguină) sau în urină (ionograma urinară). Ionograma sanguină reflectă starea de hidratare a sectorului extracelular şi echilibrul său acido-bazic. Valori de referinţă: Sodiu 310-350 mg/100 ml 134-145 mEq/l Potasiu 12-21 mg/100 ml 3,6-4,7 mEq/l Calciu 9-11 mg/100 ml 4-5,5 mEq/l Clor 310-380 mg/100ml 96-106 mEq/l Magneziu 1,5-2,5 mg/100 ml 1,8-3 mEq/l Cantităţile de anioni şi de cationi din plasmă exprimate în miliechi-valenţi la litru sunt în mod normal egale: 155 mEq/l de cationi şi 155 mEq/l de anioni (global 310 mEq/l). Prin ionogramă urinară se apreciază pierderile pe 24 ore şi în special a sodiului şi a potasiului. IONOTERAPIE. Introducerea de medicament prin piele cu ionizare prin curent electric. IREDUCTIBIL. 1. Care nu poate fi repus în poziţia sa normală; Ireductibilitate: imposibilitatea de a reduce deplasarea a două fragmente osoase fracturate (fractură ireductibilă). 2. Imposibilitatea de a reintroduce în abdomen conţinutul unei hernii (hernie ireductibilă). IRIDOPLEGIE. Paralizia irisului, pupila fiind dilatată şi imobilă. IRIS (gr. iris „curcubeu“). Partea anterioară şi vizibilă a tunicii medii oculare al cărei rol de diafragm este dozarea cantităţii de lumină ce pătrunde în ochi. IRITĂ (gr. iris „curcubeu" şi -ita „inf/amafie“). Inflamaţia irisului; poate să fie asociată cu inflamaţia corpului ciliar (iridociclită). Cauzele pot fi infecţioase: gripă, zonă, leptospi-roză, sifilis, tuberculoză. Se observă, de asemenea în: reuma- IRIGATOR 274 tism cronic, limfogranulomatoză benignă, în alergii. IRIGATOR. Aparat cu ajutorul căruia se efectuează clisme sau spălături vaginale. IRIGOSCOPIE (lat. irrigare „ a iriga“ şi skopein „a vedea“). Examinarea radiologică a colonului prin umplerea pe cale rectală cu substanţă de contrast. I.R.M. (Imagerie prin rezonanţă magnetică). Imagistica prin rezonanţă magnetică reprezintă obţinerea de imagini (sub formă de semnale optice) pe baza semnalelor de radiofrecvenţă emise de nudei atomici - protonii de hidrogen - în cursul rotaţiei lor în jurul propriului ax, când structura examinată este supusă unui câmp magnetic exterior foarte intens. I.R.M. este indicat în diagnosticarea bolilor sistemului nervos central, bolilor osoase şi articulare. Printre dezvoltările mai recente ale acestei tehnici, trebuie citate angio-I.R.M. şi imageria funcţională a creierului. Angio-I.R.M. permite să se obţină imagini ale vaselor; cu această tehnică anomaliile fluxului vascular sunt mai uşor observabile. I.R.M.-ul creierului permite analiza anumitor funcţii senzoriale sau motorii. I.R.M. este un examen nedu-reros, care nu provoacă iradiere şi nu este cunoscut nici un risc legat de câmpul magnetic. ISCHEMIE (gr. ischein „a suprima“ şi haima „sânge“). Diminuarea aportului sanguin într-un ţesut sau organ. Se cunoaşte o ischemie cardiacă, cerebrală etc. Cauzele sunt multiple, toate se reduc însă la îngustarea sau închiderea lumenului arterei, care face irigaţia organului sau ţesutului respectiv. Ischemie acută. Ea rezultă dintr-o oprire bruscă a circulaţiei arteriale în urma unei rupturi vasculare, unei compresiuni (garou), a unei tromboze, a unei embolii sau unui spasm arterial. Ischemia este responsabilă de infarct, de escare şi de gangrene a membrelor. Ischemie cronică. Ea rezultă dintr-o compresiune arterială lentă, dintr-o diminuare a calibrului arterial (arterioscleroză) sau de diminuare a debitului sanguin (insuficienţă cardiacă). 275 IZOIMUNIZARE ISCHION. Segment al osului iliac (împreună ilionul şi pubisul formează osul iliac). ISTERIE (de la gr. hystera „uter“). Nevroză isterică; nevroză caracterizată printr-o exteriorizare explozivă a unor tulburări de ordin emoţional sau afectiv sub forma unor diferite simptome funcţionale (dureri, paralizii, convulsii, contracturi), simulând o afecţiune organică, însoţite de tulburări psihice (catalepsie, halucinaţii, angoasă etc). ISTM UTERIN. îngustare a părţii mijlocii a uterului, care permite despărţirea organului respectiv în două segmente: superior (corp) şi inferior (col). ITERATIV. Care se repetă de mai multe ori. Sin. repetitiv. IZO- (gr. isos „egal“ „acelaşi'). Prefix care introduce în termeni sensul de egal, la fel. Ant. anizo-. IZOCORIE (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi kore „pupila“). Egalitate de diametru a ambelor pupile. Ant. anizocorie. IZOCROM (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi chroma „culoare“). Care prezintă aceeaşi culoare. IZOELECTRIC (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi fr. e/ectrique „electric“). Curent electric care se menţine la acelaşi potenţial. Linia izoelectrică, este linia orizontală înscrisă pe electrocardiogramă, atunci când nici un curent nu traversează oscilograful: aceasta corespunde absenţei oricărei activităţi electrice. IZOGREFĂ (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi fr. greffe „grefă“). Grefă realizată între un donator şi un receptor ce aparţin aceleiaşi specii şi posedă aceleaşi gene şi antigene de histocompatibilitate. Această situaţie se întâlneşte numai la gemenii univitelini. Sin. grefă izogenică. IZOGRUP. Din acelaşi grup sanguin. Ex.: Transfuzie de sânge izogrup. IZOIMUNIZARE (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi lat. immunitas „imunitate“). Imunizarea unei persoane cu un antigen de grup, provenit de la un individ de aceeaşi specie (de ex. formarea de anticorpi anti Rh la indivizi Rh negativ, prin transfuzie de sânge Rh pozitiv sau la mamele Rh negativ, purtătoare de făt Rh pozitiv = izoimunizare feto-maternă). IZOMETRIC 276 IZOMETRIC (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi metron „măsură“). Care menţine aceleaşi dimensiuni (Ex.: contracţie izometrică a unui muşchi). IZOTERM 1. Care se produce sau se derulează la temperatură constantă (vase izoterme). 2. Linie ce reuneşte toate punctele de pe glob care au temperatură identică în timpul unei perioade date. IZOTONIC (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi tonos „tensiune“). 1. Termen prin care se arată caracterul unui lichid sau al unei soluţii de a avea o presiune osmotică egală cu aceea a unei alte soluţii, în special cea a plasmei sanguine (luată de referinţă în biologie). 2. Se spune despre un fenomen, mai ales contracţie musculară, în timpul căreia presiunea (sau tensiunea) rămâne constantă. Ex.: contracţie izotonică a unui muşchi. IZOTOP (gr. isos „egal“ „acelaşi“ şi topos Joc“). Atomi ale căror nuclee sunt constituite din acelaşi număr de protoni (având deci aceleaşi proprietăţi chimice), dar diferă prin nu- mărul de neutroni. Majoritatea elementelor au doi sau mai mulţi izotopi. Se cunosc cca 300 izotopi stabili şi mai mult de 1 000 instabili, care prezintă radioactivitate. Izotopii sunt utilizaţi pentru diagnostic şi tratament în anumite boli. Unii izotopi sunt instabili şi se dezintegrează emiţând radiaţii: aceştia sunt izotopii radioactivi sau radioizotopi. Izotop radioactiv = radioizotop - izotop instabil care prezintă radioactivitate (emisie de radiaţii de tip a,p,y). Detecţia radiaţiilor emise se face cu ajutorul camerelor de ionizare, a contoarelor Giger-Muller a detectorilor cu scintilaţie sau a detectorilor cu semiconductori. Folosirea izotopilor în diagnosticul unor boli Introduşi în organism prin diverse procedee (injecţii, ingestie etc), radioizotopii iodului sunt folosiţi pentru studiul morfofuncţional al glandei tiroide. Fosforul 32 este folosit pentru investigarea fosfoli-pidelor şi nucleoproteinelor. Calciu 45 serveşte la studiul ţesutului osos. Numeroşi alţi izotopi sunt u-tilizaţi pentru efectuarea gamma-grafiilor (sau scintigrafii) în cea 277_______________________________ mai mare parte a viscerelor (tiroidă, plămân, creier, ficat etc.). Folosirea izotopilor radioactivi în terapeutică Iodul radioactiv este folosit în tratamentul hipertiroidismului; radio-fosforul dă rezultate bune în poli-globulii şi în anumite leucemii; radistronţiul este indicat în tratamentul tumorilor osoase. Fosforul, stronţiul radioactiv sunt folosiţi în aplicaţii locale, în tratamen- ______________________IZOTOP tul tumorilor pielii. Cobaltul radioactiv 60 este utilizat în tratamentul tumorilor maligne folosind diferite tehnici: fie prin implantarea unor ace de cobalt în interiorul leziunii; fie prin introducerea în cavităţile naturale (uter, vezică), cilindrii conţinând elemente radioactive; fie prin utilizarea terapeutică a emanaţiilor radioactive ale cobaltului 60 din afara organismului, folosind aparatul de cobalt. ÎMBĂLSĂMARE (lat. in, balsamum „balsam“). Tratarea cadavrelor pentru împiedicarea putrefacţiei. Se face prin injectarea în artere a diverse substanţe (hiposulfit de sodiu, sublimat, formol etc). Sin. tanato-praxie. IMPĂSTARE. Infiltraţie difuză, neinflamatorie a ţesutului subcutanat (V. celulita, edem). ÎNCARCERAREA PLACENTEI. Retenţia în întregime sau parţială a placentei în urma contracţiilor spasmodice şi neregulate ale unei zone uterine. ÎNCHISTARE. Acoperirea cu un strat de ţesut conjunctiv mai mult sau mai puţin dur a unui corp străin sau a unui produs patologic care este astfel izolat de ţesuturile vecine. Ex.: abces închistat, pleurezie închistată. ÎNCLAVARE. Retenţia unui corp străin într-un ţesut sau organ. ÎNGRIJIRI INTENSIVE (fr. soins intensifs, engl. intensiv care). îngrijiri şi tratamente acordate bolnavilor în stare gravă, care necesită îngrijiri intensive, urmărire permanentă şi tratament susţinut. Deoarece aceştia prezintă dezechilibre funcţionale grave sunt monitorizaţi şi îngrijiţi în serviciul de terapie intensivă (STI), unde există posibilităţi de tehnici speciale cu aparaturi performante şi personal calificat. In serviciul de terapie intensivă se internează pacienţi indiferent de specialitatea de care aparţin, deoarece problemele de echilibrare funcţională sunt, practic, identice la pacienţi cardiaci, renali, hepatici, neurologici, intoxicaţi, traumatizaţi, cu dezechilibru hidroelectrolitic, în stare de şoc chirurgical etc. ÎNGRIJIRI PRIMARE DE SĂNĂTATE (IPS) Prin IPS înţelegem: - îngrijiri de sănătate esenţiale; - accesibile tuturor persoanelor şi familiilor din comunitate; - acceptabile din punct de vedere social; - cu participarea lor plenară (membrii comunităţii); - şi la un preţ de cost abordabil comunităţii şi ţării. IPS sunt denumite şi îngrijiri de sănătate comunitară, pentru că 279 solicită participarea comunităţii (membrilor comunităţii). Deci omul în globalitatea sa, cu necesităţile sale biofiziologice, psihosociale, culturale şi spirituale poate activa ca un copartener şi nu numai ca receptor pasiv de diverse prestaţii. IPS favorizează îngrijiri complete, înglobând: - promovarea sănătăţii; - prevenirea îmbolnăvirilor; - îngrijiri curative curente şi obişnuite; - recuperare; - urgenţe. îngrijirile primare de sănătate au primit importantă mai mare după Conferinţa de la Alma-Ata ţinută ÎNŢĂRCARE sub auspiciile OMS prin Biroul regional al Europei. Principiul IPS a fost enunţat la Conferinţa de la Alma-Ata 1978 prin „Declaraţia de la Alma-Ata“, considerând prioritatea nr. 1 - Comunitatea. ÎNHUMARE (lat. in şi humus „pământ). îngroparea (punerea în pământ) a unui cadavru. ÎNSĂMÂNŢARE. Introducerea (inocularea) unui microorganism într-un mediu de cultură, în vederea înmulţirii şi identificării. V. coprocultură şi hemocultură. ÎNŢĂRCARE. 1. încetarea alăptării. 2. Acţiune de privare a unui toxicoman de drogul său obişnuit în timpul unei cure de dezintoxicare. J JEJUN (lat. jejunum „flămând“). Partea intestinului subţire care se întinde între duoden şi ileon. JEJUNECTOMIE (jejun şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia unei părţi din jejun. JEJUNOILEITĂ. Inflamaţia jejunului şi a ileonului. JEJUNO-ILEON. Partea intestinului subţire cuprins între duoden şi valvula ileocecală. Având o lungime de circa 6,5 m; are vreo 15 curburi mari denumite anse intestinale. în 2% din cazuri prezintă puţin înainte de cec un diverticul, diverticulul Meckel. JEJUNOILEOSTOMIE. Practicarea unei anastomoze (comunicare creată chirurgical) între jejun şi ileon. JEJUNOSTOMIE (jejun şi gr. stoma „gură, deschidere“): Deschiderea şi fixarea operatorie a jejunului la nivelul pielii peretelui abdominal. JEUN(Ă). (termen fr. folosit şi în română). Se spune despre o persoană care nu a mâncat şi nu a băut de un anumit timp (a jeun = pe nemâncate, cu stomacul gol). JUNGHI. Durere vie, acută. JUXTĂ- (lat. juxta „lângă“). Prefix având sensul de alături. KAHAN (reacţia). Reacţie de flocOlare utilizată în diagnosticul sifilisului. Se execută din serul sanguin sau lichidul cefalorahidian. KALIUM. Sin. cu potasiul. KANAMICINĂ. Antibiotic amino-glicozidic, izolat din culturile de Streptomyces Kanamiceticus, bactericid îndeosebi faţă de bacilii gram negativi. KAPOSI (sarcomul). Afecţiune tumorală de etiologie necunoscută; clasată de unii autori ca o reticuloză malignă, multifocală metastaziantă. Clinic se caracterizează prin noduli, plăci roşii-violacee, mai ales la extremităţi, evoluând spre ulceraţii; ulterior sau concomitent survin atingeri viscerale asemănătoare. Apariţia la tineri homosexuali de sex masculin a fost semnalată din 1981, corelată cu SIDA. KEITH Şl FLACK (nodului). Sin. nodului sino-atrial. în grosimea miocardului există un ţesut specific - ţesutul excito- conductor autoexcitabil al inimii (asigură automatismul cardiac), în mod normal, impulsul pentru asigurarea contracţiilor cardiace (care activează atriile şi ventri-culii) ia naştere în nodului sinusal Keith şi Flack (situat în peretele atriului drept), care emite stimuli cu o frecvenţă de 60-80 pe minut. De la acest nodul, stimulul pleacă la nodului atrio-ventricular (Aschoff), de unde trece prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje la întreaga masă ventriculară. KELEN. Clorurăde etil, anestezic local, utilizat în operaţii mici. KELOTOMIE. Secţionarea bride-lor în hernia strangulată. KERAT-, KETATO- (gr. keras, keratos „corn, cornee“). Prefix care introduce în termeni referirea la ţesutul cornos sau la cornee. KERATINĂ. Proteină dură care constituie elementul esenţial al stratului cornos al pielii. KERATINIZARE. 1. încărcarea cu keratină a celulelor stratului superficial al epider-mului şi care capătă astfel o mare soliditate. KERATITĂ 282 2. Modificarea patologică a unei mucoase care ia astfel aspectul pielii. KERATITĂ (gr. keras, keratos „cornee“ şi -ită „inflamaţie"). Inflamaţia corneei. KERATOCONJUNCTIVITĂ. Inflamaţia asociată a corneei şi a conjunctivei. KERATODERMIE. Keratoza (în groşarea) stratului cornos al epidermului de la nivelul palmelor şi a plantei piciorului. KERATOPLASTIE (gr. keras, keratos „cornee" şi plassein „a forma"). înlocuirea unei părţi opace a corneei cu un fragment cornean transparent (grefă) prelevat de la un cadavru^ KERATOZA. îngroşarea patologică a stratului cornos al epidermului. KERNIG (semnul). Semn caracteristic în meningite; constă dintr-o contractură dureroasă a muşchilor regiunii coloanei vertebrale. Se poate pune în evidenţă prin următoarele manevre: Kernig I - bolnavul în decubit dorsal cu gambele în extensie, se încearcă ridicarea lui în poziţie şezândă; semnul este pozitiv dacă bolnavul flectează spontan genunchii în această poziţie. Kernig II - bolnavul culcat în decubit dorsal cu gambele în extensie, membrele inferioare sunt ridicate pasiv de către examinator, deasupra planului orizontal; semnul este pozitiv când bolnavul flectează spontan genunchii (simte o durere violentă în regiunea dorso-lombară). Ambele semne sunt pozitive în meningita acută, hemoragia sub-arahnoidiană, hemoragia ce-rebromeningee. KINESTEZIE (gr. kinein „a mişca" şi aisthesis „percepere"). Posibilitatea de a simţi fără participare vizuală, prin intermediul sensibilităţii profunde, mişcările imprimate pasiv, diverselor segmente ale corpului. KINEZIOLOGIE (gr. kinesis „mişcare" şi logos „ştiinţă"). Ştiinţa anatomiei, fiziologiei şi mecanicii mişcărilor musculare la om. KINEZITERAPIE (gr. kinesis „mişcare" şi therapeia „tratament"). Sin. kinetoterapie. Utilizarea în scopuri terapeutice a mişcărilor active: gimnastică medicală: kinebalneoterapie (mişcări practicate sub apă), ergoterapie 283 KOPLIK (terapie prin muncă) sau pasive (masaje, mobilizare). Aplicaţiile kineziterapiei sunt numeroase: reeducarea funcţională a traumatizaţilor (entorse, fracturi etc.); a handicapaţilor motor, recuperarea insuficienţelor respiratorii etc. Kineziterapie. Mobilizarea pasivă a articulaţiei coxo-femurale KIRSCHNER (broşa). Filament de oţel inoxidabil, rigid, pentru transfixierea unui os fracturat şi aplicarea unei tracţiuni continue asupra osului; broşa este sub tensiune între cele două braţe ale unei scăriţe pe care se exercită tracţiunea. Kirschner. Broşa Kirschner pentru tracţiunea continuă KLEBSIELLA. Gen de bacili gram negativi, izolaţi din materiile fecale ale omului şi animalelor, câteodată patogeni (pentru aparatul respirator, tub digestiv, sistem genitourinar). KOCH (bacilul). Agentul cauzal al tuberculozei descoperit în 1882 de către Robert Koch. Fenomenul K. - reacţie modificată de reinfecţie, fiind expresia unei stări de hipersensibilitate (alergie tuberculoasă). KOCHER. Pensă hemostatică terminată cu gheare (dinţi) sau „în inimi" (en coeur). KOPLIK (petele, semnul). Semn caracteristic perioadei de invazie a rujeolei, constând în pete albicioase pe mucoasa bucală, de mărimea unui grăunte de griş, pe fond de hiperemie a mucoasei, în dreptul celui de-al doilea molar KORSAKOV 284 superior. Petele dispar la puţin timp după apariţia erupţiei. KORSAKOV (psihoza sau sindromul). Psihoză alcoolică însoţită de polinevrită, printre simptome se disting: o pierdere a memoriei (amnezie anterogradă şi retrogradă), dezorientare în timp şi spaţiu (nu cunoaşte nici data, nici locul unde se găseşte), confabu-laţie. Evoluţia este ireversibilă. KUNTSCHER (cuiul). Tijă de oţel inoxidabil în formă de inimă, de litera V sau U, pe secţiune, care se introduce în canalul osos medular, pe toată lungimea unui os lung fracturat şi care permite menţinerea celor două fragmente în poziţie bună. KUPFFER (celulă). Celulă stelată din sinusurile hepatice, dotată cu mare putere fagocitară (macro-fage) şi care joacă rol important în procesul de apărare faţă de infecţii, captând şi distrugând particulele străine, bacterii, virusuri, care parvin la ficat, provenind din intestin sau din sângele circulant. KUSSMAUL (respiraţie). Tulburare de ritm, constând dintr-un ritm în 4 timpi: o inspiraţie profundă urmată de o scurtă pauză, apoi o expiraţie scurtă cu geamăt, urmată de o nouă pauză. Este vorba de o hiperventilaţie alveolară care tinde să compenseze acidoza (diabetică etc). KUNKEL (reacţia). Reacţie de floculare practicată din serul sanguin şi care se utilizează în explorarea ficatului (explorarea sindromului de inflamaţie sau de reacţie mezenchimală). KOROTKOFF (zgomotul). Succesiune de sunete care se percep în timpul determinării tensiunii arteriale şi care sunt provocate de distensia bruscă a arterei anterior comprimate de manşeta aparatului de măsurat TA. LABFERMENT. Enzimă (ferment) prezentă în sucul gastric, mai ales la copii, având proprietatea de a coagula laptele (albu-minele, cazeina din lapte). LABIAL (lat. labium „buză“). Care se referă la buze. Ex. comisura labială. LABIE. Termen generic pentru formaţiuni anatomice în formă de muchie sau plică. LABIL (lat. labilis „nestatornic“). Instabil, care se schimbă repede; trece rapid de la o stare emoţională la alta; se întâlneşte în stări nevrotice, psihopatii, ateroscle-roză cerebrală. LABIRINT. Sistem de canale şi cavităţi comunicante între ele; îndeosebi: labirintul urechii interne (labirint membranos, labirint osos). LABIRINTITĂ. Inflamaţia labirintului urechii. Sin. otita labirintică. Se manifestă prin: vertij, surditate, zgomote în ureche. LACRIMOGEN. Care declanşează o secreţie exagerată de lacrimi. Ex.: gaz lacrimogen. V. dacriogen. Gazele lacrimogene sunt gaze iritante, cea mai mare parte dintre ele provoacă o iritaţie a mucoasei ochiului şi a căilor respiratorii. LACTALBUMINĂ. O proteină a laptelui. LACTAŢIE. 1. Proces fiziologic de formare, secreţie şi excreţie a laptelui prin glandele mamare. 2. Alăptare. LACTAZĂ. Enzimă specifică având proprietatea de a descompune lactoza în glucoză şi galac-toză. Este secretată de mucoasa intestinală. Lipsa ei poate produce intoleranta ia lactoză (la lapte). Se manifestă prin diaree şi lactozurie. LACTOZURIE. Eliminare de lactoză (substanţă glucidică) prin urină; se găseşte la femeia gravidă aproape de termen, la femeia care alăptează şi la cei cu intoleranţă la lactoză. LAENNEC. Medic francez, inventatorul stetoscopului şi al auscultaţiei pul-monului. LAENNEC 286 LAENNEC (ciroză). Sin. ciroză atrofică. Ciroza atrofică a ficatului, care survine de obicei în cursul unor tulburări toxice (etilism), se caracterizează prin ficat mic, scleros şi dur. Clinic se manifestă prin ascită, edeme şi hemoragii. LAGOFTALMIE (gr lagos „iepure“ şi ophîhalmos „ochi“). Imposibilitatea de a închide complet pleoapele, în special pleoapa superioară („ochi de iepure“), cauzată de paralizia muşchiului orbicular. LAMBDOID (în formă de lambda). Sutura lambdoidă, formată din marginea posterioară a osului parietal şi de scoica occipitalului, numită şi sutura parieto-occipitală sau occipito-parietală. LAMBLIAZĂ. Sin. giardoză. Boală parazitară, cauzată de prezenţa în intestin sau vezica biliară a parazitului microscopic numit lamblia (giardia). Infestaţia se face de la om la om, prin materiile fecale, care conţin chisturi de paraziţi. Parazitul trăieşte în intestinul subţire (duoden), de unde migrează în căile şi vezica biliară. Se manifestă prin tulburări intestinale (dureri abdominale, dia- ree). Poate produce inflamaţia vezicii biliare (colecistită, colan-gită). Ambele pot da semne toxice, nervoase, alergice. Diagnosticul se face prin examenul sucului duodenal (prelevat cu sonda) sau prin examenul unui preparat microscopic din materiile fecale (ex.: coprologic) pentru punerea în evidenţă a chisturilor parazitare. LAMBOU (fr. lambeau). Fragment de piele sau de muşchi detaşat accidental sau chirurgical de la locul său de origine, de care rămâne ataşat numai printr-un pedicul vascular; este folosit pentru umplerea unor pierderi de substanţă. V. plastie cutanată. LAMELĂ. Plăcuţă de sticlă, foarte subţire, care acoperă un preparat microscopic. LAMINARIA. Falsă tulpină uscată şi curăţată de stratul periferic, provenind dintr-o algă marină. Folosită pentru dilatarea lentă a colului uterin. Se prezintă în bucăţi cilindrice care, introduse în col pe timp de 24 de ore, permit dilatarea lentă a acestuia prin imbibiţie hidrică. LAMINECTOMIE (lat. lamina „lamă“ şi gr. ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală pe coloana vertebrală, constând în 287 LARINGOSCOPIE rezecţia uneia sau mai multor lame vertebrale (lamă vertebrală = membrană subţire, situată între apofiza transversă şi apofiza spinoasă). Laminectomia constituie yn timp operator obligatoriu în majoritatea intervenţiilor pe măduva spinării. LANGERHANS (insule). Celule endocrine care secretă insulina, situate în interiorul parenchimului pancreatic, între acini. Insulele sunt formate esenţial din două tipuri celulare: celule a care secretă glucagon; celule p care secretă insulina. Sin. insule pancreatice. LANUGO. Fire de păr foarte subţiri, care acoperă corpul fătului, exceptând palmele şi tălpile, şi care dispar după câteva săptămâni. LAPAROSCOPIE (gr. lapara „abdomen“ şi skopein „a vedea“). Sin. celioscopie. Examen endo-scopic al cavităţii peritoneale care permite examinarea şi fotografierea suprafeţei ficatului, a veziculei biliare şi a organelor genitale feminine. (V. de asemenea şi celioscopie). LAPAROSTOMIE (gr. lapara „abdomen“ şi stoma „gaură, deschidere“). Deschiderea la piele a cavităţii peritoneale, practicată în situaţii foarte grave, în general în perito-nitele zise „depăşite". Este o intervenţie cu indicaţii limitate. LAPAROTOMIE (gr. lapara „abdomen“ şi tome „tăiere“). Incizie chirurgicală a peretelui abdominal şi a peritoneului. Este primul timp al unui mare număr de operaţii ce vizează organe conţinute în abdomen. Laparotomie exploratorie, practicată pentru explorarea cavităţii şi a organelor abdominale în scop diagnostic. LARINGECTOMIE (gr. iarynx „laringe“ şi ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală prin care se extirpă, în parte sau în întregime, laringele. LARINGITĂ. Inflamaţia larin-gelui; provoacă disfonie sau alterarea vocii care poate fi răguşită, voalată sau stinsă (potolită). LARINGOLOGIE (gr. iarynx „laringe“ şi logos „ştiinţă“). Studiul laringelui şi bolilor sale; specialistul este laringolog. LARINGOSCOPIE (gr. iarynx „laringe“ şi skopein „a vedea“). Examenul vizual al laringelui. Laringoscopie indirectă se face cu ajutorul unei mici oglinzi larin-giene montate pe un mâner şi sub o iluminare cu o lampă frontală. LARINGOSPASM Laringoscopie directă se face sub vizibilitate directă cu ajutorul unui laringoscop (tub-spatulă prevăzut cu iluminare), care se redresează la curburile căilor respiratorii (gură, faringe). Instrument folosit şi în anestezie, reanimare, pentru practicarea intubaţiei traheale. LARINGOSPASM (gr. larynx „laringe“ şi spasmos „spasm“). Contractura corzilor vocale, spasm al muşchilor glotei, care împiedică trecerea aerului în laringe şi provoacă o dispnee intensă, disfonie. Sin. spasm al glotei. Se observă la nou-născuţi, în cursul crizelor de tetanie (în tetanos), în cursul anesteziei generale. Se mai întâlneşte la bolnavii debilitaţi, isterici, adenoi-dieni. LARINGOTOMIE (gr. larynx „laringe“ şi tome „tăiere“). Operaţie ce constă în incizia laringelui; se poate efectua deasupra cartilajului tiroid sau dedesubtul cartilajului tiroid. Laringotomie intercricotiroidiană: incizia membranei cricotiroidiene - dedesubtul cartilajului tiroid -procedeu de urgenţă, prin care se poate asigura, temporar, salvarea vieţii unui bolnav în stare de asfixie. _______________________288 LASEGUE. Manevră de evidenţiere a iritaţiei sciatice. Semnul L - durere produsă în momentul elongării sciaticului. LASER (termen abreviat de la engl: light amplification by sti-mulated emission of radiation). Amplificator molecular al undelor luminoase; este generator de raze luminoase coerente, un generator cuantic de unde electromagnetice, care pot fi transmise înmănuncheat coerent, care transportă într-un timp foarte scurt o mare cantitate de energie la distanţe mari. Laserul este larg folosit în medicină: ex. în oftalmologie pentru a efectua fotocoagu-larea (microcoagularea) retinei (retinite, coroidite), a leziunilor vasculare, a fundului de ochi (diabet, angioame) şi în dermatologie pentru a distruge mici tumori. LATERODUCŢIE (lat. iatus „latură“ şi ducere „ a duce“). Mişcare dinspre medial spre lateral (ex.: mişcarea laterală a globilor oculari). LATEROFLEXIA UTERULUI. Deviere (arcuire) a uterului în care corpul acestuia basculează spre una din părţi, spre lateral, în 289 LEIO- timp ce colul îşi păstrează poziţia normală. LATEROLATERAL. Desemnează o anastomoză obţinută prin sutura deschiderilor practicate pe laturile* a două conducte juxtapuse (în special două segmente intestinale). LATEROPULSIUNE. 1. Dificultate manifestată de par-kinsonieni de a se menţine în echilibru după un pas executat lateral. 2. Tendinţă de deviere laterală în timpul mersului sau de aplecare într-o parte, observată în leziunile labirintului urechii interne. LAVAJ. Lavaj gastric (spălătură gastrică) - procedeu care constă din introducerea în stomac, cu ajutorul unei sonde, a unui lichid care este apoi evacuat imediat -pe principiul sifonajului - prin intermediul acestei sonde. Lavajul gastric se foloseşte în intoxicaţii prin ingestie, în afara cazurilor de intoxicaţii cu substanţe caustice (acizi, baze), se mai practică pentru a identifica toxicul în lichidul evacuat. Lavajul gastric este contraindicat în comă din cauza riscului pătrunderii în trahee a conţinutului gastric. în aceste cazuri lavajul gastric se poate face la adăpostul unei intubaţii traheale. LAXATIV. Denumirea medicamentelor, substanţelor întrebuinţate pentru provocarea scaunului. Laxativul produce o purgaţie uşoară, blândă (purgativ uşorj, uşurând tranzitul intestinal prin lubrifiere şi emulsionare. Laxativ osmotic. Medicament care acţionează prin producerea unui aport de lichid din plasmă, spre conţinutul intestinului subţire şi acumularea la acest nivel a unui volum crescut, care va stimula astfel peristaltismul. LĂUZIE (neogr. iehuza „lăuză“). Starea în care se găseşte femeia timp de 6-8 săptămâni după naştere; lăuzie imediată, cuprinde primele 24 ore, lăuzie propriu-zisă, 10-15 zile postpartum; lăuzie tardivă, perioadă cuprinsă între începutul săptămânii a treia şi sfârşitul săptămânii a şasea după naştere, când organismul femeii revine la starea dinaintea sarcinii. LEGAL (reacţia). Test pentru depistarea acetonei şi a acidului acetilacetic în urină. LEIO- (gr. leios „neted“). Prefix care introduce în termeni sensul de neted. LEIOMIOM LEIOMIOM (gr. leios „neted“, mys „muşchi“ şi -oma „umflătură“). Tumoră benignă încapsulată a musculaturii netede. Leiomiom utérin. Tumoră benignă formată din celule musculare netede asociate cu o cantitate variabilă de ţesut fibros. Sin. fibromiom utérin. LEIOMIOSARCOM. V. miosar-com. LENOIR (fractură). Varietate de fractură a primului metacarpian. Sin. fractura boxerilor. LENTICULAR (lat. iens „lentilă“). 1. Care are forma unei lentile. 2. în formă de bob de linte. LENTIGO (lat. pistrui). Mic nev pigmentar, plan sau reliefat („grain de beauté“) localizat cu predilecţie la faţă, gât sau mâini. Lentigo malign, nev pigmentar având tendinţă la creştere şi transformare malignă. LENTILĂ SUPLĂ CORNEANĂ. Lentilă optică de corecţie a vederii (proteză oculară de contact), care se plasează direct pe cornee. Este confecţionată din hidroximetil metacrilat (lentilă hidrofilă) sau din silicon. Aceste lentile sunt utilizate în scop de __________________________290 corecţie optică, terapeutică şi estetică. LEPRĂ (gr. lepros „solzos, râios“). Sin. boala Hansen. Boală infecţioasă cronică produsă de bacilul Mycobacterium leprae sau bacilul Hansen, ale cărei semne principale sunt cutanate şi nervoase. Transmiterea se face prin leziunile cutanate, uneori mucoase prin contact direct şi prelungit. Semnele clinice: după o foarte lungă incubaţie (de 2-5 ani) lepra debutează sub forma unor pete roşii, insensibile la atingere şi care poate evolua sub diferite forme: pete roşii sau depigmentate, noduli mai mult sau mai puţin infiltraţi, cu tendinţă la ulcerare, tulburări de sensibilitate (pierderea locală a sensibilităţii tactile şi termice). LESBIANĂ. Femeie homosexua-lă. LESBIANISM. Homosexualitate feminină. Sin. safism. LETAL. Mortal, fatal; care provoacă moartea. Ex.: gena letală. LETALITATE. Riscul pe care îl prezintă o boală de a fi mortală. LETARGIE (gr. lethargia „somnolenţă“). Stare patologică de somn profund, simulând moartea, dar 291 LEUCEMIE fără încetarea funcţiilor vitale; este cauzată în general de infecţii grave, cu afectarea centrilor nervoşi superiori. LEUCO- (gr. leukos „alb“). Prefix ^are introduce în termeni sensul de alb. LEUCEMIE (gr. leukos „alb“ şi haima „sânge“). Proliferarea malignă a globulelor albe, sau leucocitelor, în sânge. După tipul de celule se disting mai multe forme, cu manifestări clinice diferite: leucemie mieloidă (cu mielocite), leucemie limfoci-tară (cu limfocite), leucemie cu monocite etc. Leucemie mieloidă - cronică. Poate surveni la orice vârstă, dar afectează de preferinţă adulţi tineri. Se manifestă mai întâi prin oboseală, o alterare a stării generale şi mai ales o senzaţie de greutate în flancul stâng. La examen se constată o spleno-megalie - care poate fi enormă. Uneori se acompaniază de mărirea ficatului şi dureri osoase. Numărul, concentraţia globulelor albe în sângele circulant creşte peste 100.000, cu predominenţă a polinuclearelor şi formelor imature: mielocite. Mielograma confirmă diagnosticul arătând o creştere a granulo-citelor. Leucemie limfoidă cronică. Proliferarea malignă a limfocitelor cu hipertrofia tuturor ţesuturilor limfoide: ganglioni, splină. Bolnavul poate să se simtă bine mult timp, boala descoperindu-se în urma unui examen de rutină, care arată în formula leucocitară o creştere a limfocitelor între 10.000 şi 20.000. Bolnavul este victima unor infecţii frecvente prin deficit imunitar (anomalie de imunoglobuline). Leucemie acută. Apare mai ales la vârsta tânără şi evoluează rapid letal; se caracterizează prin proliferarea neoplazică a celulelor suşe (tulpina) dintr-o linie leucocitară, celule tinere, leuco-blaşti de morfologie anormală (leucemie mieloblastică sau leucemie limfoblastică). Semnele bolii: sindrom hemoragie (hemoragii cutanate, mucoase) din cauza trombopeniei, tabloul unei infecţii (angine necrotice), splină voluminoasă, adenopatie, uneori dureri osoase. Leucemia acută are un prognostic grav cu puţine şanse. LEUCEMIE ALEUCEMICĂ 292 LEUCEMIE ALEUCEMICĂ. O formă particulară de leucemie în care nu se constată o creştere notabilă a leucocitelor sanguine, dar cu modificări importante a mielogramei şi o proliferare considerabilă a ţesutului hematopoietic. LEUCOBLASTOZĂ. Nume dat uneori afecţiunilor caracterizate prin creşterea numărului de leu-coblaşti în organele hemato-poietice şi în sângele circulant. LEUCOCITE (gr. leukos „alb“ şi kytos „celulă“). Celulă sanguină nucleată. Sin. globule albe. Numărul leucocitelor în sânge în mod normal, între 4 000 şi 8 000/mm3. V. Hemogramă. Se disting două mari categorii de leucocite: 1. polinucleare - elemente mie-loide numite şi granulocite (neu-trofile, bazofile şi eozinofile) 2. mononucleare - elemente limfatice (limfocite şi monocite). Leucocitele au rol în apărarea organismului împotriva agenţilor infecţioşi prin funcţia lor de fagocitoză (mai ales granulocitele şi monocitele); au rol de asemenea în procesele imunitare (limfocitele). LEUCOCITEMIE. V. leucocitoză. LEUCOCITOLIZĂ (leucocit şi gr. lysis „distrucţie“). Distrugerea leucocitelor in vitro sau in vivo. Sin. leucoliză. LEUCOCITOPENIE. V. leuco-penie. LEUCOCITOPOIEZĂ. V. leuco-poieză. LEUCOCITOZĂ. Numărul de leucocite din sânge (leuco-citemie). Creşterea numărului de leucocite în sânge; poate fi fiziologică (după prânz sau în timpul sarcinii) sau patologică (într-un mare număr de boli, mai ales infecţioase). Când numărul lor creşte peste valorile normale (peste 8 000/mm3) vorbim de hiperleucocitoză, iar în caz de scădere (sub 4 000/mm3) vorbim de leucopenie. LEUCOCITURIE (leucocit şi gr. ouron „urină“). Prezenţa leucocitelor în urină. Studiul cantitativ se face prin examenul sedimentului urinar (Testul Addis-Hamburger). în mod normal se elimină prin urină 1 000-2 000 leucocite pe minut, în procesele inflamatorii renale sau a căilor genito-urinare, leuco-cituria creşte. 293 LEUCOREE LEUCODERMIE (gr. leukos „alb“ şi derma „piele“). Decolorarea pielii; absenţa pigmentului melanic din piele (hipo-pigmentare). Leucodermia poate fi congenitală sau dobândită, ca urmare a unei boli de piele. V. vitiligo. LEUCOENCEFALITĂ (gr. leukos „alb“, enkephalos „creier“ şi -Ha „infiamaţie“). Inflamaţie a substanţei albe a creierului. LEUCOGRAMĂ. Sin. formula leucocitară. V. Hemogramă. LEUCOM (gr. leukos „alb“ şi -oma „umflătură“). Tip de leziune cicatriceală, opacă, albicioasă. Leucom cornean Pată albă pe cornee (albeaţă) rezultată prin ulcer, traumatism sau afecţiune inflamatoare şi care interesează întreaga grosime a corneei. LEUCONICHIE (gr. leukos „alb“ şi onix „unghie“). Pete albe pe unghii şi care ar fi din cauza prezenţei de microbule de aer în grosimea lor. LEUCOPEDEZĂ (leucocit şi gr. pedan „a trece peste“). Diapedeza leucocitelor; procesul de migrare a leucocitelor. LEUCOPENIE (gr. leukos „alb“ şi penia „sărăcie“). Sin. leucocitopenie, hipoleuco-citoză. Scăderea numărului de leucocite sub 4 000/mm3. LEUCOPLAZIE (gr. leukos „alb“ şiplassein „a forma“). Plăci de culoare albă-sidefie formate din keratinizarea mucoasei bucale sau a limbii sau, mai rar, a mucoaselor genitale. Se produc sub influenţa unor iritaţii diverse (abuz de tutun, traumatisme repetate) proteză rău ajustată etc. Este considerată de unii autori stare precanceroasă (poate degenera în cancer). LEUCOPOIEZĂ. Formarea globulelor albe sau a leucocitelor. Sin. leucocitopoieză. LEUCOREE (gr. leukos „alb“ şi rhoia „curgere“). Scurgere albicioasă din vagin; poate fi fiziologică, normală printr-o hipersecreţie a glandelor vulvovaginale (hipersecreţie a glerei cervicale în momentul ovu-laţiei) sau din cauza descuamării exagerate a celulelor superficiale ale vaginului; poate fi patologică, ca urmare a unor stări inflamatorii a vaginului (vaginite) sau a colului uterin, prin infecţii bacteriene, micotice (Candida albicans), cu trichomonas, cu gonococ. Leuco-reea poate fi produsă şi prin iritaţie mecanică. LEUCOSARCOM 294 LEUCOSARCOM (gr. leukos „alb11, sarx „carne“ şi -oma „umflătură“). Tumoră malignă, circumscrisă, având punct de plecare un ţesut sau organ leucopoietic, ganglion, splină, amigdală. LEUCOZĂ. Termen folosit de unii autori în loc de leucemie. LEVO- (lat. laevus „stâng“). Prefix care introduce în termeni sensul de stâng sau spre stânga. LEVOCARDIE (lat laevus „stâng“ şi gr. kardia „inimă“). Anomalie congenitală rară, în care toate organele interne au o poziţie inversată (situs inversus) în afara inimii care îşi păstrează poziţia normală în partea stângă, dar prezintă malformaţii complexe. LEVURĂ. Ciuperci microscopice unicelulare care se înmulţesc prin înmugurire. între levurile patologice un exemplu este Candida albicans. Unele levuri se folosesc în terapeutică (în tratamentul prelungit cu antibiotice, în infecţii intestinale). LEZIUNE. Orice alterare a unei structuri organice; modificare patologică la nivelul ţesuturilor: poate fi o plagă (rană) produsă prin rănire, prin lovire etc. sau ca urmare a unei boli. LIBIDO (lat. „dorinţă, pasiune, plăcere“). în sens restrâns înseamnă căutarea satisfacţiei sexuale. Acest termen este larg întrebuinţat de psihanalişti: în psihanaliză, energia psihică fundamentală a fiinţei vii este considerată a se manifesta prin sexualitate; energia care animă instinctul în căutarea plăcerii; după Freud, energie psihică legată de impulsuri vitale, în special cele sexuale. în sens larg, după Jung, orice formă de energie psihică. LICHEN 1. în farmacie, preparat vegetal (Cetraria islandica) este folosit pentru proprietăţile sale emo-liente şi sedative ale tusei. 2. în dermatologie, afecţiune papuloasă sau nodulară a pielii. Lichen plan: afecţiune frecventă caracterizată prin papule poligonale, cât o gămălie de ac, de culoare roz-gălbuie sau violacee, netedă, lucioasă. Papulele sunt de obicei reunite în plăci şi se localizează pe feţele anterioare ale pumnului şi antebraţelor şi a gambelor, dar se pot extinde şi în alte regiuni ale corpului. Lichenul 295 LIGATURA plan este dezagreabil prin prurit şi aspect inestetic. Trebuie evitată expunerea la soare. LICHID AMNIOTIC. Lichidul situat în interiorul sacului format de învelişurile oului şi în care se mişcă fătul; este clar, transparent, cu miros fad, cu pH alcalin, către sfârşitul sarcinii devine albicios; la termen volumul său variază între 500 ml şi 1 000 ml. LICHID CEFALORAHIDIAN (L.C.R.). Lichid clar, transparent care se găseşte în cavitatea craniană şi în canalul rahidian, umplând spaţiul subarahnoidian (cuprins între arahnoidă şi piamater), ventriculii cerebrali şi canalul ependimar (canal care ocupă centrul măduvei spinale). LICHID SINOVIAL. Lichid articular, clar, transparent şi vâscos, care umectează suprafeţele articulare mobile, a cărui funcţie este de a mări adeziunea suprafeţelor articulare şi de a uşura alunecarea lor. LIFTING (engl. lifting). Operaţie chirurgicală care se face cu scopul de suprimare a ridurilor. Liftingul constă într-o incizie la partea de sus a frunţii (la limita părului), o incizie înaintea urechilor şi la nivelul gâtului; se efec- tuează rezecţia unei bentiţe de piele şi apoi, prin întinderea pielii, se suturează marginile acesteia. LIGAMENT. 1. Fascicul de ţesut conjunctiv fibrös, alb, dens, flexibil, rezistent care leagă între ele două piese osoase, extremităţile articulare ale oaselor (ligament articular) sau diverse organe ori părţi din corp. 2. Repliu peritoneal care leagă organele intraabdominale sau pelvine între ele sau la peretele abdominal. LIGAMENTOPEXIE (ligament şi gr. pexis „fixare“). 1. Operaţie prin care se scurtează şi se fixează ligamentele rotunde ale uterului, pentru a corecta retroflexia sau retroversia. 2. Refacerea aparatului ligamen-tar al unei articulaţii. LIGATURĂ. Ligatură chirurgicală. Nodul făcut cu un fir de catgut, mătase, nylon etc., în jurul unui vas, pentru a obţine hemo-staza sau în jurul unui alt conduct, porţiune de ţesut, tumoră pentru a se întrerupe continuitatea sau înainte de a-l secţiona. Unele din materialele utilizate pentru ligatură sunt resorbabile (catgut), altele sunt neresorbabile (nylon, mătase). LIMBĂ SABURALĂ LIMBĂ SABURALĂ (fr. langue sabourale). Limbă încărcată cu un depozit alb-galben; poate fi corelată cu tulburări digestive, dar nu numai. LIMBRIC (lat. lumbricus). Denumire populară a parazitului Ascaris lumbricoides. LIMFĂ (Iat. lymphe „apă“). Lichid al organismului care ocupă spaţiile intercelulare şi drenat în vasele limfatice. Limfa interstiţială (intercelulară) este rezultatul filtrării sângelui prin pereţii capilarelor sanguine. Limfa vasculară circulă în sistemul închis al reţelei limfatice (sistemul limfatic), cale importantă de drenare a ţesuturilor şi a tubului digestiv. în mod normal limfa conţine limfocite şi are aceleaşi componente ca şi serul sanguin, dar în cantitate mai mică. LIMFADENECTOMIE (limfo-, gr. aden „glandă“ şi ektome „excizie“). Excizie chirurgicală a unui ganglion sau a unui pachet ganglionar. LIMFADENITĂ. Sin. adenită. LIMFADENOM MALIGN. Sin. limfosarcom. LIMFADENOZĂ (limfo-, gr. aden „glandă“ şi -oza „boală neinfla-matorie“). ________________________296 Orice hiperplazie generalizată a ţesutului limfoid. LIMFANGIOM (limfo-, gr. aggeion „vas“şi -orna „umflătură“). Tumoră benignă formată dintr-o aglomerare de vase limfatice. LIMFANGIECTAZIE (limfo-, gr. aggeion „vas“ şi ektasis „dilataţie“). Dilataţia patologică a vaselor limfatice. LIMFANGITĂ (limfo-, gr. aggeion „vas“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia vaselor limfatice. LIMFATIC. 1. Care se referă la limfă sau la secreţia ei. V. ganglion limfatic. 2. Vas limfatic - vas care transportă limfa. Cel mai voluminos trunchi colector al limfei este canalul toracic care drenează aproape toate vasele limfatice situate sub diafragm. LIMFOBLASTOSARCOM (limfo,- gr. blastos „germen“, sarx „carne“ şi -orna „umflătură“). Forma cea mai frecventă a limfo-sarcomului, caracterizată prin transformarea neoplazică malignă a limfoblastelor. Poate apărea la toate vârstele şi se manifestă prin hipertrofia organelor limfoide (splină, ganglioni limfatici, amig-dale etc.) ca şi prin tumori intestinale, gastrice, testiculare etc. 297 LIMFOCITOZĂ LIMFOBLASTOZĂ. Prezentă anormală a limfoblastelor în sânge, formă de leucemie acută. Sin. limfoblastomatoză. LIMFOCITE (limfa- gr. kytos „celulă“). Leucocite (globule albe) mono-nucleare, prezente în sânge, măduva osoasă şi ţesuturile limfoi-de. Limfocitele au rol esenţial în reacţiile imunitare ale organismului; rol important în apărarea antiinfecţioasă prin sistemul imun cu cele două componente ale lui reprezentate prin două tipuri de limfocite: limfocite B şi limfocite T. Limfocite B Limfocite care produc anticorpi (imunoglobuline). Prin diferenţierea limfocitelor B în celule mature (plasmocite) secretă anticorpi, sub formă de imunoglobuline (Ig) asigurând imunitatea umorală. Celulele mature (plasmo-citele) sunt activate de variaţi factori (virus, antigene bacteriene etc.) şi produc cinci tipuri de imunoglobuline: IgG; IgM; IgA; IgD; IgE. Limfocitele T asigură imunitatea celulară. Ca origine, ele provin (ca şi limfocitele B) din măduva osoasă, după care însă ajung în timus unde se diferenţiază şi se specializează în anumite activităţi cu funcţii de: rol imunoreglator, rol citotoxic. Limfocitele cu rol imunoreglator se împart în mai multe tipuri: limfocite T4, T8, limfocite T cito-toxice etc., celule ucigaşe (limfocite T killer). Limfocitele T4 -rolul acestora este de a stimula limfocitele B în formarea de anticorpi. Prin distrugerea limfocitelor T4 - în cazul infectării lor cu virusul imunodeficientei umane (HIV) se produce imunodepresia profundă (foarte pronunţată în SIDA). Limfocitele T8. Acestea asigură homeostazia sistemului imun. LIMFOCITOPENIE (limfocit, gr. penia „sărăcie“). Scăderea numărului de limfocite din sânge. Sin. limfopenie. LIMFOCITOPOIEZA (limfocito-, gr. poiein „a face“). Formarea limfocitelor în ţesuturile limfoide. Sin. limfopoieză. LIMFOCITOZĂ. Creşterea numărului de limfocite circulante (normal 1 500-4 000 de limfocite pe mm3 sau 20%-40% din numărul de leucocite). în limbajul clinic curent vorbim în acest caz de limfocitoză normală. Limfocitoza LIMFOGENEZĂ 298 patologică este dovada reacţiei organismului la o agresiune bac-teriană, virală sau a unui proces tumoral. LIMFOGENEZĂ. Sin. limfo-poieză. LIMFOGRAFIE (limfo- şi graphein „a scrie"). Evidenţierea radiologică a vaselor şi ganglionilor limfatici, după injectarea unei substanţe de contrast într-un canal limfatic sau direct în ţesutul interstiţial. LIMFOGRANULOMATOZĂ. Nume generic dat afecţiunilor caracterizate printr-o proliferare tumorală a ţesuturilor limfoide a sistemului limfatic (mai ales a ganglionilor limfatici). Limfogranulomatoza benignă este boala Besnier-Boeck-Schauman. Limfogranulomatoza malignă este boala Hodgkin. Limfo-gfanulomatoza inghinală sub-acută este boala Nicolas-Favre, boală contagioasă de natură virotică, transmisă pe cale ve-neriană. Forma obişnuită este reprezentată de adenita inghinală subacută (consecutivă unui şancru de inoculare, deseori neobservat). LIMFOM. Orice tumoră, adesea malignă, formată din proliferarea unui ţesut limfoid, care se dezvoltă fie în organele conţinând ţesut limfoid (ganglioni limfatici, splina etc.), fie în alte organe (aparat digestiv, respirator etc.). Boala Hodgkin este o varietate de limfom malign. LIMFOPATIE (limfo- şi gr. pathos „boală"). Orice afecţiune (afectare) a vaselor limfatice sau a ganglionilor limfatici (a sistemului limfatic). LIMFOPENIE. Sin. limfocito-penie. LIMFOPOIEZĂ. Sin. limfocito-poieză. LIMFORAGIE (limfo şi gr. rhegnynai„a curge"). Scurgerea limfei printr-o ruptură de vas limfatic în urma unui traumatism sau inflamaţii (limfangite). LIMFOSARCOM. Tumoră malignă primitivă, dezvoltată la nivelul unui organ sau ţesut limfo-poietic, ganglioni periferici sau viscerali (ex. din tubul digestiv, splină). Sin. limfoadenom malign, sarcom limfatic. LINGULĂ. 1. Partea inferioară a lobului superior al plămânului stâng. 2. Lobul anterior al vermisului cerebelos. 299 LIPIDE LINGULECTOMIE. Ablaţia chirurgicală a lingulei plămânului stâng. LINIA NENUMITĂ. Creasta oblică pe faţa internă a osului iliac, care marchează limita inferioară a fosei iliace interne. Sin. creasta strâmtorii superioare. LIOFILIZARE. Sin. criodesicare. Procedeu de conservare prin congelare la temperaturi foarte scăzute şi desicare (deshidratare) în vid, procedeu folosit pentru conservarea a numeroase medicamente (extracte de organe, seruri, vaccinuri, culturi microbiene etc.) sau alimente, care s-ar putea altera folosind metodele clasice de conservare. Produsele conservate (liofilizate) îşi păstrează toate proprietăţile, prin resolubilizare în momentul folosirii. LIPAZĂ. Sin. ferment lipolitic. Ferment solubil, având proprietatea de a hidroliza grăsimile în acizi graşi şi glicerină. Se găseşte în sucul pancreatic, în sucul intestinal, în sânge şi în extractele principalelor viscere; are rol în descompunerea şi metabo-lizarea lipidelor. Lipază pancreatică. Enzimă conţinută în sucul pancreatic, care activează degradarea gli-ceridelor în acizi graşi şi glicerol. LIPECTOMIE (gr. lipos „grăsime“ şi ektome „excizie"). Excizia de ţesut adipos la un subiect obez. LIPEMIE (gr.lipos „grăsime“ şi haima „sânge“). Sin. lipidemie. Concentraţie de lipide totale în sânge (în mod normal variază între 500-900 mm%). Lipidele din sânge sunt triglice-ridele, fosfolipidele şi colesterolul. Creşterea lipidelor în sânge (hiperlipidemie) se observă la subiecţi sănătoşi în timpul digestiei, după efort. Creşterea lipidelor se produce de asemenea în diferite boli: diabet, mixedem, ne-froza lipoidică şi există hiperli-pemii esenţiale (fără cauză cunoscută). LIPIDE (gr. lipos „grăsime“). Termen general desemnând grăsimile animale şi vegetale. Lipidele sunt constituente principale ale organismelor vii, cu rol energetic important. Se cunosc trigliceridele, steridele şi lipidele complexe (fosfolipide, glicoli-pide), care se găsesc în diferite ţesuturi ale organismului. Arderea lipidelor în organism furnizează nouă calorii prin metabo-lizarea unui gram. LIPIDOGRAMĂ 300 LIPIDOGRAMĂ (gr. lipos „grăsime“ şi gramma „notare“). Curbă electroforetică a lipopro-teinelor. în mod normal: alfa (a) lipoproteine: 19-44% pre-beta lipoproteine: 5-25% beta ((3) lipoproteine: 39-60% LIPO- (gr. lipos „grăsime“). 1. Prefix care introduce în termeni referirea la grăsime. 2. Prefix de origine greacă exprimând ideea de insuficienţă (ex.: lipotimie). LI POM (gr. lipos „grăsime “ şi -orna „umflătură“). Tumoră benignă a ţesutului adipos, rezultată dintr-o proliferare localizată a celulelor adipoase; uneori poate atinge o mărime de un pumn sau chiar mai mare, de obicei în regiunea cefei. Nu este dureros, dar poate apăsa organele din jur. LIPOMATOZĂ (gr. lipos „grăsime“, -orna „umflătură“ şi -oza „boală neinf/amatorie“). Prezenţă de lipoame multiple sau exces de ţesut adipos în unele regiuni ale corpului. LIPOPROTEINE. Combinaţia dintre proteine şi lipide. Lipidele din plasma sanguină sunt transportate de către proteine cu care ele sunt combinate. După mobilitatea (migrarea) electroforetică se disting: alfa-lipo-proteine, beta-lipoproteine şi gama-lipoproteine. LIPOSARCOM (gr. lipos „grăsime“, sarx „carne“ şi -orna „umflătură“). Tumoră malignă rară a ţesutului gras, apărând prin malignizarea unui fibrolipom. LIPOSOLUBIL. Solubil în grăsimi şi în solvenţii grăsimilor. Ex.: vitamină liposolubilă. LIPOTIMIE (gr. leipein „a cădea“ şi tymos „spirit“). Pierderea bruscă de scurtă durată a conştientei, cu transpiraţii abundente, relaxare musculară parţială sau completă; se produce din cauza scăderii marcate a presiunii sanguine cu reducerea debitului sanguin cerebral. Adesea, premergător lipotimiei, apare o stare generală rea, sunete în urechi, greaţă, ameţeli, tulburarea vederii, paloare şi pierderea conştientei (în termeni populari, leşin). Apare de obicei în ortostatism. LIPOTROP (gr. lipos „grăsime“ şi tropos „întoarcere“). Factor care previne acumularea de grăsimi în ficat, prin favorizarea mobilizării sau degradării lor. 301 LITIAZĂ URICĂ LIPURIE (gr. lipos „grăsime“ şi ouron „urină“). Eliminare de substanţe grase în urină, observată în unele afecţiuni grave ale ficatului, pancreasului şi rinichilor (nefropatii). LIT-, LITO- (gr. lithos „piatră“). Prefix care introduce în termeni referirea la piatră, formaţie minerală (de ex.: un calcul). LITECTOMIE (gr. lithos „piatră“ şi ektome „ablaţie, exciziej. Extragerea unui calcul. LITIAZĂ (gr. lithos „piatră“). Sin. calculoză. Prezenţă de concreţiuni solide (piatră = calcul), formate din substanţe minerale sau din produse organice (care şi-au pierdut solu-bilitatea), în interiorul canalelor glandulare, conductelor naturale sau cavităţilor organice. Uneori litiaza se rezumă la existenţa unor concreţiuni fine sub formă de nisip sau nămol. Litiazele cele mai frecvente sunt: litiaza biliară. Sin. colelitiaza şi litiaza renală. Litiaza renală. Sin. nefrolitiaza. Formarea de calculi în bazinete, pornind de la substanţe care în mod normal sunt solubile în urină (oxalaţi, uraţi, acid uric, fosfaţi etc.). Litiaza urinară poate rămâne asimptomatică sau se poate manifesta clinic prin colică renală (colici nefretice), hematurie, semne de infecţie urinară sau insuficienţă renală acută sau cronică. Particularităţile clinice şi evolutive sunt determinate de natura calculilor şi de localizarea lor: calculul renal (nefrolitiaza) se formează mai ales în bazinet, care dacă nu poate să migreze spontan, se impune ablaţia chirurgicală (pielotomie); calculul ureteral care antrenează rapid complicaţii mecanice: hidrone-froza (retenţie de urină în bazinet şi în calicele renale, v. hidro-nefroza); sau pionefroza, anurie calculoasă (oprirea secreţiei de urină). Dacă prin tratamentul medical nu se poate obţine coborârea spontană a calculului, se încearcă extragerea lui cu ajutorul unei sonde speciale; în caz de eşec se recurge la abordarea chirurgicală a ureterului; calcul vezica!, v. litiaza vezicală. Formarea calculilor se poate produce şi la nivelul altor organe (la pancreas, glande salivare, căi lacrimale). LITIAZĂ URICĂ. Litiază renală sau urinară cu calculi formaţi din acid uric şi uraţi. LITIAZĂ URINARĂ 302 LITIAZĂ URINARĂ. Prezentă de calculi în căile urinare. Sin. urolitiază. LITIAZĂ VEZICALĂ. Sin cisto-litiază. Prezenţă de calculi în vezica urinară. Formarea de calcul este favorizată de staza urinară şi de infecţie; se manifestă prin dureri vezicale mai ales în timpul mic-ţiunii, nevoia frecventă de a urina şi prezenţa de sânge în urină. Extragerea calculului se poate realiza pe căi naturale prin litotri-ţie (sfărâmarea calculului din vezică). LITIAZĂ VEZICULARĂ. Sin. colecistolitiază. LITIC. 1. Care produce liză, care se referă la liză (gr. lysis „distrucţie“). 2. Care diminuă efectele unei substanţe sau unei afecţiuni: adrenolitic, simpatolitic. LITOCLAZIE. Sin. litotripsie. LITOLIZĂ (gr lithos mpiatră“ şi lysis „distrucţie“). Dizolvarea calculilor „in situ“ (la locul său normal, vezică, vezicula biliară) prin tratament medicamentos. LITOTRITOR (gr lithos „piatră“ şi tribein „a sfărâma“). Instrument cu ajutorul căruia se pot sfărâma şi apoi extrage calculii vezicali pe cale endo-scopică. LITOTRIPSIE. Sin. litotriţie. Operaţie care constă în mărun-ţirea, sfărâmarea sau pulverizarea calculilor urinari, fragmentele fiind apoi eliminate în mod natural prin urină. Intervenţia se face pe cale şi sub control endo-scopic (introducerea prin uretră a unui tub dotat cu sistem optic). Pulverizarea calculilor poate să fie practicată cu ajutorul unei pense (litotripsie mecanică), ultrasunete (litotripsie ultra-sonică), unde de şoc repetate (litotripsie electrohidraulică) sau cu ajutorul unei fibre laser (litotripsie cu laser). Astăzi se recurge din ce în ce mai mult la pulverizarea unui calcul la distanţă, fără intervenţie chirurgicală (litotripsie extracorporeală) şi de cele mai multe ori fără spitalizare. Această tehnică constă în reperarea calculului cu ajutorul unui examen radioscopic sau ecografic, apoi prin pulverizare cu ajutorul undelor electro-hidraulice, piezoelectrice sau electromagnetice; nisipul obţinut fiind apoi eliminat spontan în urină. Astăzi utilizarea acestei metode a fost extinsă la calculii 303 LOBOTOMIE renali, veziculari şi la calculii coledocului; cele mai bune rezultate fiind obţinute pentru calculii rinichiului de mai puţin de 2 cm în diametru. LITTLE (boala). Sin. diplegie spastică infantilă, rigiditate spasmodică congenitală a membrelor. Paralizia spastică de origine congenitală apare la copii prematuri sau în cazul naşterilor dificile, din cauza unor leziuni cerebrale. Poate îmbrăca forme de paraplégie, tetraplegie sau monoplégie. Recuperarea şi kineziotera-pia ameliorează prognosticul acestor copii care, de altfel, au dezvoltare intelectuală normală. LIVID (lat. lividus „palid, livid“). Care este palid sau uşor cenuşiu sau albăstrui mai ales cu referire la ten. Coloraţia este caracteristică în cazul unui aport redus de sânge arterial. LIZINĂ (gr. lysis „distrucţie“). 1. Nume dat diverselor substanţe enzimatice care au capacitatea de distrugere celulară specifică; anticorpi capabili să producă prin sprijinul complementului o liză (distrugere) celulară specifică. Se disting: bacteriolizine, hemoli-zine, citolizine etc. 2. Toxina ce produce o liză celulară. 3. Acid aminat bazic constituent al proteinelor. LIZOZIM. Enzimă bactericidă; se găseşte în cele mai multe umori: în lacrimi, în laptele de mamă, în salivă, în albuşul de ou, în plasma sanguină. Este folosită ca măsură antiinfectioasăîn zonă, în afecţiuni bucale (aftă). LIZOZOM (gr. lysis „distrucţie“ şi soma „corpuscul“.) Mic organit intracelular, vizibil cu microscopul electronic în numeroase tipuri de celule. Conţine enzime hidrolitice responsabile de liza celulară şi care intervine în digestia bacteriilor fagocitate de leucocite. LOBECTOMIE (lat. lobus „lob“ şi gr. ektome „excizie“). Ablajia chirurgicală a unui lob de organ (plămân, creier, ficat, tiroidă). LOBOTOMIE (lat. lobus „lob“, gr. tome „tăiere“). Intervenţie neurochirurgicală practicată în anumite psihoze grave şi constând în secţionarea fibrelor nervoase (fascia alba) ce merg de la cortexul frontal (mai ales a celor care îl leagă de talamus). Sin. Leucotomie. LOCOMOŢIE 304 LOCOMOŢIE (lat. locus Joc“ şi motio „mişcare“). Funcţia care asigură mersul; deplasarea în spaţiu. Aparatul locomotor cuprinde oase, muşchi, nervi, articulaţiile membrelor. LOCUS (pi loci). 1. Punct precis pe un cromozom unde se găseşte o genă. 2. Nume latin dat unor structuri nervoase bine individualizate. Ex. locus coeruleus (nudei cenuşii cerebrali), locus niger. LOEFFLER (bacilul). Bacilul Loeffler (Corynebacterium diph-teriae) este agentul cauzal al difteriei. V. difterie. LOGOPEDIE. Sin. ortofonie. Ramură a laringologiei, a psihologiei, care studiază şi tratează defectele de pronunţare şi de emisiune vocală, tulburările de limbaj (bâlbâială, afazie în special la copii). Specialistul se numeşte logoped. LOGOREE (gr. logos „cuvânt, studiu, ştiinţă“ şi rhoia „curgere“). Vorbărie inepuizabilă, flux de cuvinte mai mult sau mai puţin coerente, nevoia irezistibilă de a vorbi. Se observă mai ales în stările maniacale, în faza de surexcitare, unde se reflectă „fuga de idei“ a pacientului. Logo- reea mai apare obişnuit în stările de excitaţie psihică (beţie, alcoolism etc.). Sin. incontinenţă verbală. LOHII (gr. lochos „naştere, facere“). Scurgeri provenite din uter după naştere. în primele zile după naştere: sanguinolente, cu sânge necoagulat, apoi devin serosan-guinolente până spre ziua a 8-a, în final seroase şi durează tot timpul lăuziei (4-6 săptămâni). LOJĂ (fr. ioge). Cavitate mai mult sau mai puţin bine delimitată, în care se găseşte un organ sau o altă structură anatomică. LOMBALGIE (lat. iumbus „şale“ şi gr. aigos „durere“). Durere în regiunea lombară, de origine vertebrală, musculară (v. lumbago), urogenitală, ginecologică. LOMBALIZARE Sv Anomalie a coloanei vertebrale în care prima vertebră sacrată (S1) nu este bine sudată de cea din vecinătatea sa şi astfel devine asemănătoare vertebrei lombare. LOMBARTROZĂ (lat. Iumbus „şale“, arthron „articulaţie“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Artroza coloanei lombare. 305 LUMBAGO LOMBOSACRAT. Care se referă la vertebrele lombare şi la sacru. Ex. trunchi (nervos) lombosacrat. LOMBOSCIATICĂ (lat. fumbus „şale“ şi sciatica = nevralgie sciatică\ Asocierea durerilor lombare cu o nevralgie sciatică. LOMBOSTAT (lat. lumbus „şale“ şi gr. statikos „care opreşte“). Sin. centură ortopedică. Aparat ortopedic pentru imobilizarea regiunii lombare; corset cu armatură dorsală rigidă şi chingă abdominală, folosit pentru corijarea unei lordoze exagerate a coloanei lombare. LOMBOTOMIE (lat. lumbus „şale“ şi gr. tome „tăiere“). Incizie şi deschidere chirurgicală a regiunii lombare destinată a permite cale de acces la organele subiacente (rinichi, glanda suprarenală). LONGILIN (lat. longus „lung“ şi Unea „linie“). Se spune despre un individ care are corpul lung şi foarte zvelt (lung şi deşirat), membrele de asemenea lungi şi (gracile) subţiri. LORDOZĂ (fr. lordose). Curbură cu convexitate anterioară a coloanei vertebrale. Există două lordoze fiziologice nor- male: lordoza cervicală (la nivelul gâtului) şi lordoza lombară. Lordoza este anormală când este exagerată, foarte accentuată (hiperlordoză). LOWENSTEIN (mediul). Mediu de cultură foarte folosit pentru izolarea bacililor din genul Mico-bacterium printre care bacilul tuberculos. LUBRIFIANT. Care face pielea sau o mucoasă, netedă, pentru a se evita frecarea iritantă. LUCITĂ (lat. lux „lumină“ şi -ita „inf/amaţie“). Leziune cutanată produsă de lumina solară. Sin. actinita, eritem solar, heliodermita. LUDIC (fr. ludique). Care se referă la joc. Ex. activitate ludică, conduită ludică. LUES. Sin. sifilis. LUETA (fr. luette). Mică prelungire cărnoasă a vălului palatin, mobilă şi contrac-tilă, situată în partea mediană a faringelui şi care închide fosele nazale în timpul deglutiţiei. Sin. uvula palatină. LUMBAGO (lat. durere de şale). Sin. mialgie lombară. Durere vie ce apare brusc în regiunea lombară (deseori după efort) asociată cu contractură în LUMEN 306 masele musculare lombare; apare fie din cauza unor afecţiuni neuro-musculare, fie din cauza unor stări patologice ale coloanei vertebrale lombare (discopatii, spondiloză, spondilită etc.)· Este frecvent în relaţie cu leziuni de disc (consecinţa deplasării nucleului pulpos al discului inter-vertebral) şi uneori cu o afecţiune reumatismală. Prin extensie, termenul denumeşte orice durere din regiunea lombară. LUMEN (lat. lumina). 1. Unitate de flux luminos cu simbolul Im. 2. Calibru interior al unui canal organic sau a unei formaţiuni tubu-lare, cum ar fi vasele sanguine şi limfatice, intestinul etc. LUNULĂ. Zonă albicioasă în formă de semicerc, situată la suprafaţa unghiei, de partea rădăcinii sale. LUPOM. Mic tubercul cutanat, caracteristic pentru lupusul vulgar, având un volum variabil, de la o gămălie de ac la un bob de mazăre, de culoare gălbuie şi care, după vitropresiune (cu o spatulă sau lamă de sticlă) capătă un aspect translucid comparabil cu pelteaua de mere. V. vitropresiune. Creşte foarte încet şi poate conflua cu alte lupoame de vecinătate, formând placardul lupic. LUPUS (vulgar) (lat. lupus „lup, ulcer“). Sin. lupus tuberculos. Tuberculoză cutanată tipică având ca leziune caracteristică lupomul. Prin confluenţa lupoa-melor se formează placardul lupic, de culoare roşie-violacee, cu margini neregulate; în unele cazuri placardele lupice se ulce-rează. în majoritatea cazurilor, lupusul se localizează la faţă, mai ales pe nas şi obraji, mai puţin pe membre, uneori cuprinzând mucoasele nazală, bucală şi farin-giană. Etimologia din latină „lupus“ (lup) pentru a sugera evoluţia erozivă a bolii. LUPUS ERITEMATOS DISEMINAT (L.E.D.) Boală generală gravă, de cauză necunoscută, caracterizată printr-o erupţie de placarde erite-matoscuamoase a feţei (lupus) în formă de „fluture“, o alterare a stării generale, dureri articulare, afectări viscerale, mai ales renale, cardiace (endocardite, pericardite) pleurale. Boala determină producerea de anticorpi specifici numiţi factorul plasmatic Haserick şi apariţia de 307 LUXAŢIE Lupus eritematos al feţei celule LE (sau celulele Hargraves) în sânge. Se pun în evidenţă prin testul Haserick (Sin. fenomenul Hargraves). Lupus eritematos cronic. Dermatoză caracterizată printr-un placard eritematos, uşor infiltrat, sensibil la presiune, predominent la faţă, pe nas, pe obraji, de o parte şi de alta a nasului, în formă de fluture. Aceste placarde se descuamează şi evoluează spre atrofie cicatriceală. Pacienţii afectaţi trebuie să evite expunerea la soare. LUTEINĂ. Sin. progesteron. LUTEINIZARE. Transformarea foliculului ovarian (în sensul elaborării şi secreţiei proges-teronului) în corp galben, după ovulaţie. LUXAŢIE (lat. luxare „a scrânti, a luxa“). Deplasarea anormală a două suprafeţe articulare, care îşi pierd raporturile lor normale şi sunt menţinute permanent în această situaţie. Luxaţia poate fi completă (când cele două suprafeţe articulare nu mai au nici un contact între ele) ori incompletă sau subluxaţie - când mai există un oarecare contact între suprafeţele articulare. Sin. dislocare, scrântire (popular). Luxaţia traumatică - este urmare a unui traumatism direct sau indirect, care determină hiperextensiunea sau hiper-flexiunea articulaţiei. Articulaţia luxată se tumefiază rapid, devine imobilă, foarte dureroasă, se produce o deformare a regiunii, uneori parestezii, paralizii, uşoară cianoză (din cauza unor compresiuni nervoase şi vasculare). In cazul suspiciunii de asociere cu fracturi, leziuni nervoase, vasculare, acestea vor fi semnalate pacientului înaintea executării LUXAŢIE______________________ unor manevre, pentru a nu plana asupra asistentei sau asupra medicului acuzaţia de a le fi provocat în timpul manevrelor efectuate. în acest sens vor fi explorate şi notate pulsul arterelor (radiale sau pedioase -după caz), după cum se va explora integritatea nervilor periferici. Pentru diagnosticul luxaţiei şi a eventualelor asocieri lezionale este indispensabil examenul radiologie şi abia după aceea se va efectua reducerea luxaţiei. ____________________________308 Luxaţia congenitală a şoldului Simptomele nu devin evidente decât atunci când începe mersul, între luna a 15-a şi a 18-a. De aceea este importantă punerea unui diagnostic precoce de la naştere, printr-un examen sistematic al nou-născutului. în acest stadiu se pot lua măsuri simple cum ar fi o tehnică deosebită de înfăşat sau folosirea unor aparataje (chilot de abducţie, hamul lui Pavlik), care permit reducerea luxaţiei, apoi stabilizarea treptată a şoldului. JW MACERAŢIE (lat. macerare „a înmuia“). 1. Procedeu de a extrage principiile active dintr-un corp solid (plantă, seminţe etc.) sau pentru a-i dizolva părţile solubile ale acestuia, prin punerea pentru un timp mai îndelungat (câteva ore sau o zi) în contact cu apa rece. 2. în patologie. Aspectul albicios şi ridat al pielii, atunci când este menţinută umedă timp mai îndelungat (mâinile în apă, comprese umede); ramolismentul unei plăgi şi a ţesuturilor care o înconjoară, atunci când pansamentul care o acoperă este prea ermetic şi nu este schimbat la timp. 3. Descompunerea ţesuturilor fătului mort „in utero“. MAC-LAGEN (testul). Probă funcţională hepatică pentru depistarea unei disproteinemii (modificarea raportului normal dintre fracţiunile globulinice). Sin. reacţia tymol. MACRO- (gr. makros „mare“). Prefix care introduce în termeni semnificaţia de mare. Ant. micro. MACROCEFALIE. Sin. macro-cranie. (gr. makros „mare“ şi kephale „cap“). Craniu de dimensiuni anormal de mari. Hidrocefalia poate fi una din cauze. MACROCIT (gr. makros „mare“şi kytos „celulă“). Globului roşu (eritrocitul) de dimensiuni mai mari decât cele obişnuite. V. megalocit. Ant. mi-crocit. MACROCOLON. Sin. megaco-lon. MACROFAG (gr. makros „mare“ şi phagein „a mânca“). Fagocit de dimensiuni mari; celule ce iau naştere în sistemul reticulohistiocitar al cărui rol este de a fagocita (v. fagocitoză) numeroase particule (elemente celulare sau particule străine). Macrofagele intervin în apărarea organismului împotriva infecţiilor. MACROGLOSIE (gr. makros „mare“ şi g/ossa „limbă“). Mărirea de volum a limbii (hipertrofia limbii). Poate să fie congenitală (adesea din cauza unui hemangiom sau limfangiom) sau poate fi dobândită (mixedem, acromegalie, flebite a venelor MACROSCOPIC 310 limbii, formaţiuni tumorale benigne). MACROSCOPIC Care este vizibil cu ochiul liber. MACULĂ (lat. pată). 1. Pată situată pe piele, netedă (fără reliefare), care poate fi cauzată de un eritem sau de o anomalie în pigmentarea pielii. 2. Zona centrală a retinei (macula fueta sau pata galbenă) situată pe axul vizual şi este responsabilă de acuitatea vizuală. MACULOPAPULOS. Care este caracterizat prin prezenţa de pete şi papule. Ex. erupţie maculo-papuloasă. MACROSTOMIE (gr. makros „mare“ şi stoma „gură, deschidere“). Deschidere largă a orificiului bucal. MAGNEZIEMIE (magneziu şi haima „sânge“). Concentraţia de magneziu din sângele total sau din serul sanguin [în sângele total normal: în jur de 3,5 mg%; în serul sanguin 1,5-2,5 mg% (1,8-3 mEq/l)]. MALABSORBŢIE (lat. ma/um „rău, boală“ şi absorbere „a absorbi“). Deficit de absorbţie digestivă; tulburare a procesului prin care alimentele în prealabil digerate traversează bariera intestinală. Principalele simptome ale sindromului de maiabsorbţie sunt: slăbire, diaree, anemie, glosită, nevrită, edeme, dureri osoase, tetanie, astenie, întârziere în dezvoltarea staturo-ponderală la copil etc. Principalele cauze: alterarea digestiei (maldigestie), diminuarea suprafeţei de absorbţie (rezecţie intestinală, de exemplu), proliferare bacteriană anormală în intestinul subţire, obstrucţie limfatică, leziuni ale mucoasei intestinale (enterite etc.), boli endocrine sau metabolice. MALACIE (gr. mafakia „înmuiere“). Diminuarea sau pierderea consistenţei unui ţesut sau organ. Termenul este folosit şi ca sufix, ex. osteomalacie etc. MALADIA ANZILOR. Sin. rău de munte. MALADIA (BOALA) CIOPLITORILOR DE PIATRĂ. V. silicoza. MALADIA (BOALA) CU VIRUS EBOLA. Febră virală hemoragică produsă de virusul Ebola, cu frecvenţă crescută în Africa. Vectorii virusului ar fi liliacul şi diverse rozătoare mici. 311 MALFORMAŢIE MALADIA (BOALA) CU VIRUS MARBURG. Febră hemoragică gravă descrisă în 1967 în oraşul Marburg (din Austria) şi produsă de virusul căruia i s-a dat acelaşi nume. * MALADIA (BOALA) HEMOLI-TICĂ A NOU-NĂSCUTULUI. Sin. eritroblastoza fetală. MALADIA (BOALA) SĂRUTULUI. Sin. mononucleoza infec-ţioasă. MALADIE (fr. maladie). Boală. Orice alterare a stării de sănătate; ansamblul semnelor şi simptomelor corelate cu tulburări funcţionale sau cu leziuni produse de cauze interne sau externe în general bine cunoscute. MALADIE AUTOIMUNĂ. Grup de reacţii agresive ale organismului prin autoanticorp contra structurilor proprii. Afecţiune provocată de leziuni datorate unui proces autoimun spontan, intens şi durabil, manifestat în organism (autoimu-nitate = imunizarea unui subiect faţă de structuri proprii şi care poate duce la stări patologice) (v. autoimunitate). în cadrul maladiilor autoimune amintim: endo-crinopatii, poliartrita reumatoidă, lupus eritematos diseminat, ne-fropatii glomerulare. MALADIE CELIACĂ. Afecţiune a copilului mic, produsă din cauza unei intoleranţe la gluten (V. gluten), caracterizată prin eliminare abundentă şi frecventă de materii fecale cu aspect grăsos, precum şi a unei denutriţii masive. Se vindecă printr-un regim fără gluten. MALADIE LUPICĂ. Sin. lupus eritematos diseminat. MALADIV. 1. Care este de constituţie fragilă şi predispus la îmbolnăviri. 2. Care denotă o boală (ex. paloare maladivă). 3. Anormal,, excesiv, mai ales în comportamentul psihic. Ex. susceptibilitate maladivă. V. morbid. MALAR. Os malar; fiecare dintre cele două oase ale craniului, situate în părţile laterale ale feţei, dedesubtul orbitelor. MALDIGESTIE (lat malum „rău, boală" şi digestio „digestie“). Tulburări în digestia intestinală, produse prin boli ale ficatului, căilor biliare, prin gastrectomii sau prin insuficienţa pancreatică. MALFORMAŢIE (lat. malum „rău“ şi formatio „întocmire“). Malformaţie congenitală. Modificare patologică congenitală şi permanentă a unui organ, a unei MALIGN părţi din corp sau a întregului organism. Defect morfologic (de structură internă sau externă) prezent la naştere. Malformaţiile pot fi consecinţa unor factori ereditari de ordin cromozomic sau genetic (ex.: mongolism) sau a unor factori extrinseci care acţionează înainte de 3 luni de sarcină asupra fătului în uter, care pot fi de natură infecţioasă (ex. rubeola, toxoplasmoza), de natură chimică, hormonală sau ionizantă (raze X, accidente nucleare). MALIGN (lat. malignus „primejdios, periculos“). Tendinţa unei boli de a evolua spre agravare. în anatomia patologică, tumorile zise maligne = cancer (ex. tumoră malignă sau cancer). Ant. benign. MALNUTRIŢIE (lat. maium „rău“ şi nutritio „nutriţie“). Stare de nutriţie nesatisfăcătoare ce rezultă din subalimentaţie, o alimentaţie dezechilibrată sau de o asimilaţie incompletă sau imperfectă (maldigestie sau malab-sorbţie); se traduce în principal prin slăbire. MALOCLUZIE (lat. malum „rău“ şi occludere „a închide“). Deviaţie de la ocluzia normală a dinţilor, de obicei asociată cu o ____________________________312 dezvoltare anormală a maxilarelor. MALPIGHI (glomerulul). Element morfofuncţional al nefronului. Fiecare nefron cuprinde un glo-merul (lui Malpighi) şi tubul renal (tubul contort proximal, ansa lui Henle, contort distal, tubi colectori). Glomerulul este format dintr-o reţea de vase capilare arteriale (alimentat prin arteriole aferente şi drenat prin arteriole eferente). Ghemul de capilare arteriale este acoperit de capsula Bowman şi a cărei cavitate comunică cu lumenul tubului renal (proximal). MALPOZIŢIE (lat. maium „rău“ şi positio „poziţie“). Situaţie anormală a unui organ. Malpoziţie dentară. Anomalie de poziţie a dinţilor: în afara sau înăuntrul arcadei dentare, rotiţi, încălecaţi etc. Malpoziţia dentară trebuie tratată prin ortodonţie, după apariţia dentiţiei definitive. MAMAR. Care se referă la sân. Ex.: glande mamare, abces mamar. ^ MAMELĂ (fr. mamelle). Sin. sân. Glandă care secretă laptele, numită la femeie, în mod curent, sân. MAMELON. Proeminenţa cilindrică sau conică situată în partea 313 MANDRIN centrală a sânului, unde se deschid canalele galactofore şi care permite nou-născutului să sugă. Mamelonul este înconjurat de o zonă inelară pigmentată, numită areolă. * Poate prezenta anomalii (mamelon ombilicat). MAMECTOMIE (gr. mamo „sân“ şi ektome „excizie“). Sin. mas-tectomie. MAMELONAT. Care este acoperit de mici eminenţe rotunjite. Ex.: glosita mamelonată. MAMIPLASTIE (mamiloplastie). Intervenţie plastică pentru remedierea mamelonului ombilicat. MAMITĂ. Sin mastită. MAMOGRAFIE (lat. mamme „sânul mamei, mamela“ şi graphein „a scrie“). Sin. mastografie. Examenul radiologie al sânului. Mamografia simplă, fără pregătire prealabilă, permite precizarea naturii anumitor chisturi sau tumori ale sânului. Mamografia cu pregătire constă în opacifierea prealabilă, cu substanţe opace, a canalelor galactofore (galacto-grafie) sau prin injecţii de gaz în ţesutul grăsos situat înapoia sânului (pneumomamografie). MAMOPLASTIE. Sin. masto-plastie. MAMOŞ (gr. mamos). Veche denumire a medicului obstetrician. MANAGEMENT ÎN SISTEMUL DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII. Suma măsurilor adoptate pentru planificarea, organizarea, funcţionarea şi evaluarea multiplelor elemente interconectate ale sistemului. Asemenea măsuri sunt necesare pentru transpunerea politicilor în strategii şi a strategiilor în planuri de activitate, pentru determinarea activităţilor implicate de definirea şi materializarea programelor medicale, pentru asigurarea că infrastructura sistemului medical este constituită astfel încât să permită derularea eficientă a programelor. Lemon (Materiale de educaţie în nursing, cap. XII). Procesul de proiectare şi de menţinere a unui mediu în care persoane lucrând împreună, în grupuri, îndeplinesc în mod eficace scopuri selectate şi bine definite. Sănătate publică şi management sanitar; prof. dr. Dan Enăchescu şi dr. Mihai Gr. Marcu. MANDRIN (fr. mandrin). 1. Tijă metalică de diferite grosimi, care se adaptează perfect în MANIACODEPRESIV 314 lumenul interior al unui ac, trocar, cateter (servind drept conductor pentru instalarea unui cateter). 2. Filament de oţel inserat în acul de injecţie pentru a-l menţine permeabil. MANIACODEPRESIV. V. psihoza maniacodepresivă. MANIE (gr. mania „nebunie, furie“). Boală mintală caracterizată printr-o stare de surexcitare, cu trecere uşoară de la o idee la alta (fugă de idei), abundenţă de idei şi cuvinte, ajungând până la incoerenţă totală - cântă, râde, prezintă crize de excitaţie erotică - este într-o continuă mişcare, activitate motorie debordantă, dar lipsită de eficientă. Boala este însoţită de insomnie, pierdere în greutate; crizele de manie alternează cu crizele de melancolie. Cauzele sunt încă necunoscute, este vorba de o boală endogenă. V. psihoza maniacodepresivă. MANIPULARE (fr. manipuler „a mânui, a manevra“). Tratament utilizat în mobilizarea pasivă, progresivă şi cu măsură a uneia sau mai multor articulaţii, mai ales a coloanei vertebrale (pentru remedierea anumitor deplasări osoase). MANITOL. Alcool obţinut din ma-noză. Se foloseşte pentru măsurarea filtrării glomerulare (Clearance-ul), deoarece este filtrat prin glomerulul renal şi nu se absoarbe tubular. în terapeutică se administrează intravenos pentru activarea diurezei şi prevenirea edemului cerebral. MANOMETRIE. Măsurarea presiunii unui lichid sau gaz cu ajutorul unui instrument numit manometru. MANTOUX (reacţia sau testul). Probă de sensibilitate pentru depistarea stării de alergie la tuberculină: dacă organismul a fost expus sau nu infecţiei cu bacili tuberculoşi; pentru diagnosticul tuberculozei. Testul se efectuează prin injectarea strict intradermică, cu un ac foarte fin, a unei cantităţi de tuberculină, riguros dozată (0,1 ml). Reacţia se citeşte la 72 ore: este pozitivă dacă la locul injectării apare un eritem (zonă roşie) infiltrat de minimum 10 mm. Aceasta arată că organismul a fost deja expus infecţiei cu bacili tuberculoşi -deci nu este necesar să fie vaccinat cu BCG. MASAJ 315_________________________________ MARASM (gr. marasmos, de la marainein „a se veşteji“). Stare gravă a organismului cu slăbire extremă (caşexie), formă gravă a denutriţiei, apărută în urma evoluţiei îndelungate a unor boli incurabile (cancer, boli nervoase, arterioscleroză) sau la vârstă foarte înaintată; se produce o scădere marcată a rezistenţei la infecţii sau grave tulburări distrofice (ulceraţii cutanate sau mucoase) şi prăbuşirea funcţiilor psihice. MARCARE. Procedeu folosit pentru a pune în evidenţă pentru studiu, diverse celule prin fixarea locală a unei substanţe radioactive. MARIHUANA (marijuana). Preparat din frunzele şi florile uscate de canabis, utilizat sub formă de ţigarete. Este folosită (fumată sau mestecată) de către toxicomani pentru proprietăţile sale halucinogene. V. haşiş. MARKER (fr. marqueur). Substanţă care introdusă în organism sau într-un produs organic este uşor identificabilă datorită proprietăţilor sale particulare (fluorescentă, radioactivitate, afinitate pentru anumite celule sau ţesuturi) şi care este utilizată în explorări funcţionale şi morfologice. Ex.: iod radioactiv. Sin. trasor. MARISC (fr. marisque, engl. mărise). Mică tumoră cutaneo-mucoasă ridată, moale şi indoloră, localizată la marginea anusului şi formată prin transformarea fibroasă a unui hemoroid. MARSUPIALIZARE (lat. marsu-pium „pungă“). Deschiderea la piele, printr-un orificiu creat operator, a unei colecţii purulente şi în special al chisturilor hidatice voluminoase ale ficatului. MASAJ (fr., engl. massage). Tratament practicat manual sau Masaj. Petrisajul (frământarea) MASCA SARCINII instrumental asupra unor părţi ale corpului, asupra unor ţesuturi (de obicei tegumente şi părţile subiacente). Procedeul constă în diverse manipulări: efleurajul (mângâierea), frecţia, ciupiturile, tapo-tajul (baterea, lovirea), petrisajul (frământarea) şi vibraţia. Indicaţiile sunt: pentru atenuarea durerilor sau spasmelor, în artroze şi artralgii inflamatorii sau traumatice (torticolis, lombalgii acute...), în obezitate, celulită, cicatrici vicioase, în ortopedie şi traumatologie în perioada de imobilizare sau recuperare. Masajul membrelor inferioare, pentru prevenirea flebitelor la pacienţii care zac în pat, masaj pentru prevenirea escarelor de decubit. MASCA SARCINII. Sin. cloasma. MASCULINIZANT. Care favorizează apariţia caracterelor secundare masculine. Ex.: hormon masculinizant, genă masculi-nizantă. MASOCHISM. Perversiune sexuală în care satisfacţia sexuală nu se obţine decât sub efectul unei suferinţe fizice şi morale produse de către partener sau prin provocare de dureri proprii. MASTECTOMIE (gr. mastos „mamelă“ şi ektome „excizie“). ___________________________316 Ablaţia glandei mamare. Sin. mamectomie. MASTICAŢIE (lat. masticare „a mesteca“). Transformarea alimentelor în bol alimentar, prin acţiunea de fărâmiţare cu dinţii a alimentelor solide introduse în cavitatea bucală; astfel se favorizează acţiunea ulterioară a enzimelor digestive, care vor acţiona asupra alimentelor pe o suprafaţă mai mare. MASTICOTERAPIE. Utilizarea masticaţiei în scop terapeutic, constând în a da pacientului să mestece substanţe cauciucate, care se înmoaie la temperatura gurii, exercitând o acţiune de curăţire a regiunii colului dentar şi de masaj asupra mucoasei gingi-vale. MASTITĂ (gr. mastos „mamelă“ şi -ita „inflamaţie“). Afecţiune inflamatorie a glandei mamare. Mastită acută. Survine mai ales în cursul alăptării. Debutul este marcat printr-o fisură a mamelonului, apoi printr-o colecţie de puroi. Mastită cronică. Se observă la femei la vârste de peste 40 ani, localizată cel mai des la un lob glandular. Se întâlnesc: mastite cronice chistice, caracterizate 317 MASTURBAŢIE prin nodozităţi din cauza dilataţiei chistice a canalelor galactofore şi depozitelor de ţesut fibros; mas-tite cronice interstiţiale, inflamaţia ţesutului glandei mamare dintre glandele galactofore; mastite supurate (în cursul lăuziei); mastite necrozante etc. MASTOCITOM. Tumoră rară, în general cutanată, formată din mastocite tisulare. MASTOCITOZĂ MALIGNĂ. Proliferarea progresivă a masto-citelor tisulare atipice în organele hematopoietice şi în numeroase alte ţesuturi. Boala este rară. MASTODINIE (gr. mastos „mamelă“ şi odyne „durere“). Tensiune dureroasă a sânilor, observată mai ales în perioada premenstruală. MASTOIDĂ. Partea posteroinfe-rioară a osului temporal, situată în spatele conductului auditiv extern. Partea inferioară se prelungeşte cu apofiza mastoidă: proeminenţă voluminoasă cu vârful în jos, situată sub conductul auditiv extern; prezintă cavităţi cu aer (celule mastoidiene), care comunică cu jjrechea mijlocie. MASTOIDITĂ. Infecţia mucoasei cavităţilor mastoidei, de obicei consecutive unei otite medii su- purate. Mastoiditele acute, frecvente altădată, au devenit foarte rare, de când otitele sunt tratate prin paracenteze precoce şi antibiotice. Există cu toate acestea mastoïdite cronice, întreţinând o supuraţie cronică, care necesită tratament chirurgical prin trepa-narea mastoidei. MASTOPATIE (gr. mastos „mamelă“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a glandei mamare. MASTOPEXIE (gr. mastos „mamelă“ şi pexis „fixare“). Operaţie prin care se face fixarea chirurgicală de aponevroza muşchilor pectorali ai sânilor căzuţi (ptoză mamară), care atârnă. MASTOPLASTIE (gr. mastos „mamelă“ şipiassein „a forma“). Chirurgie plastică practicată la sân. Sin. mamoplastie, plastie mamară. MASTOPTOZĂ (gr. mastos „mamelă“ şi ptosis „cădere“). Ptoză a mamelei; deplasarea în jos a sânilor, consecutivă fie dezvoltării lor excesive, fie unei scăderi în greutate, unei slăbiri nonorsio MASTURBAŢIE (lat. mastur-batio). V. Onanism. Obţinerea orgasmului prin auto-excitaţie, de obicei prin excitarea MATITATE 318 manuală a organelor genitale externe. Masturbaţia se manifestă, uneori, foarte devreme, la copil, spre vârsta de 3 ani; diminuă spre 5-6 ani şi reapare la adolescenţă. Acest comportament nu devine patologic decât dacă persistă şi la vârste mai mari şi, plecând de la aceasta, să fie preferat actului sexual normal. Masturbaţia nu determină în sine nici o tulburare fizică sau psihică, în afară de sentimentul de culpabilitate, care poate fi însoţit de angoasă şi se poate agrava prin atitudinea represivă şi punitivă a părinţilor ce nu tolerează acest comportament. MATITATE (fr. matite). Sunet lipsit de rezonanţă, estompat, obţinut prin percuţia organelor pline (inimă, ficat), a revărsatelor sau infiltratelor patologice din organele care, în mod normal, sunt sonore la percuţie [matitatea din pleurezii (colecţie pleurală), pneumonii (bloc pneumonie rezultat prin condensare)]. MAY-GRUNWALD-GIEMSA (coloraţie). Metoda de colorare a celulelor sanguine pentru examinarea lor la microscop; se face cu ajutorul a doi coloranţi ce conţin eozină şi derivaţi de albastru de metilen. MĂDUVA SPINĂRII. Situată în canalul rahidian de la gaura occipitală şi până la a 2-a vertebră lombară. De pe laturile mădu-vei spinării pornesc perechile de nervi rahidieni. Măduva este constituită din substanţa albă, la periferie şi substanţa cenuşie, central. în mijlocul substanţei cenuşii se găseşte un canal îngust numit canal ependimar. MEAT (lat. meatus „trecere“). 1. Orificiul unui canal de ex. meat urinar (extremitatea uretrei) 2. Meaturile foselor nazale (spaţiile cuprinse între cornetele nazale sau între un cornet şi peretele extern al fosei nazale). MECKEL (diverticul). Diverticul (cavitate în formă de sac) al ultimului segment de ileon, situat la 50-60 cm înaintea valvulei ileocecale. Acest diverticul se găseşte doar la 2% din persoane. Poate fi sediul unor procese inflamatorii, hemoragice, tumorale. MECONIU (gr. meconium „suc de mac“). Materiile fecale ale nou-născutului, acumulate în intestin în viaţa intrauterină; amestec 319 MEDIASTINITĂ Diverticulul lui Meckel vâscos, păstos, de culoare brun-verzuie; alcătuit din secreţie intestinală, din celule epiteliale, mucus şi bilă; se elimină prin anus în cursul primelor zile după naştere. Meconiul poate fi eliminat prematur în lichidul amniotic, în timpul perioadei intrauterine, şi atunci lichidul amniotic este mai brun, mai închis la culoare, ceea ce denotă o suferinţă fetală. Absenţa sau întârzierea eliminării după naştere ne face să suspectăm o anomalie ano-rectală (imperforaţie). MEDIASTIN (lat. mediastinum „de mijloc“). Regiune situată în porţiunea mediană a cavităţii toracice între cei doi plămâni, stern şi coloana vertebrală; delimitat superior de baza gâtului şi inferior de diafragm. în mediastin se găsesc: inima acoperită de pericard, vasele mari arteriale (aorta, artera pulmonară), trunchiuri mari venoase (venele cave şi venele pulmonare), traheea cu bronhiile mari, esofagul, canalul toracic, numeroase limfatice, ganglioni simpatici, nervi pneumogastrici şi frenici etc. Afecţiunile mediastinale provoacă simptome în raport cu compresiunea organului din această regiune. Sindromul de compresiune me-diastinală se manifestă prin tuse, dispnee, hemoptizie, dureri intercostale, tulburări de fonaţie, de deglutiţie etc. Principalele cauze ale compresiunii mediastinale sunt: anevrism de aortă, mega-esofagul (dilataţia esofagului), hernia diafragmatică, tumori ale mediastinului şi mediastinitele. MEDIASTINITĂ (mediastin şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului conjunctiv mediastinal, prin propagări de procese inflamatorii din pericard sau pleură sau prin perforarea esofagului. MEDIASTINOGRAFIE 320 MEDIASTINOGRAFIE. Explorarea radiologică (radioscopie, radiografie, tomografie) a medias-tinului, după insuflarea de gaz în spaţiul celular mediastinal (pe cale supra sau retrosternală, transtraheală sau retroperito-neală). MEDIASTINOTOMIE (mediastin şi gr. tome „a tăia“). Deschiderea chirurgicală a mediastinului. MEDIATOR CHIMIC. Orice substanţă eliberată la nivelul terminaţiilor nervoase excitate (acetil-colina, noradrenalina etc.) care serveşte de intermediar în transmiterea influxului nervos către organul receptor. MEDIC ÎN SPECIALITATEA SĂNĂTATE PUBLICĂ. Medic care are o formaţie specială în domeniul sănătăţii publice şi care lucrează într-un serviciu de sănătate publică. Calitatea sa este de practician al medicinii sociale şi al medicinii preventive. MEDICINA RADIAŢIILOR. Medicina radiaţiilor cuprinde trei mari ramuri: radiodiagnosticul, radioterapia şi medicina nucleară. Radiodiagnosticul are ca obiect furnizarea de informaţii de ordin diagnostic, făcând apel la proprietatea pe care o au radiaţiile ionizante de a traversa materia şi a forma imagini cu ajutorul unui sistem de detecţie corespunzător. Radioterapia este utilizată în tratamentul unei afecţiuni cu ajutorul radiaţiilor ionizante, punând în valoare capacitatea lor de a distruge selectiv ţesuturile. Medicina nucleară are obiective atât diagnostice, cât şi terapeutice. MEDICINĂ GENERALĂ/MEDI-CINA FAMILIEI. Practică medicală în care medicul are responsabilitatea permanentă a îngrijirii medicale generale a persoanelor arondate, fără să se limiteze la grupe speciale de afecţiuni ori de vârstă. MEDICINĂ HIPERBARĂ. Parte a medicinii care studiază efectele hiperbare la om (efecte fiziologice, patologice sau terapeutice). Patologia hiperbară priveşte studiul accidentelor de decom-presiune (tulburări articulare, nervoase, cardio-pulmonare, de coagulare sanguină etc.), precum şi de metodele de prevenire şi de tratament. MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ. Disciplină medicală care tratează 321 MEGABULB tulburările organice şi funcţionale strâns legate sau provocate de factori psihici de ordin afectiv sau emotiv. MEDICINĂ TRADIŢIONALĂ. An- sambluJ cunoştinţelor empirice populare folosite pentru identificarea, prevenirea sau suprimarea unui dezechilibru fizic, mental sau social; se sprijină în general pe tradiţii, experienţe trăite şi pe observaţie, acestea fiind transmise din generaţie în generaţie, oral sau în scris. MEDICO-LEGAL. Care se referă la medicina legală. Ex.: expertiza medico-legală. MEDICO-PEDAGOGIC. Centru sau instituţie aflată sub control medical şi care primeşte copii cu dificultăţi psihologice sau cu deficienţe intelectuale. MEDIO-. Prefix de origine latină cu sens de „în mijloc“, „în partea mijlocie“. MEDIOCLAVICULARĂ (linia). Linia verticală virtuală care trece prin mamelon şi partea mijlocie a claviculei. Sin. linie mamilară. MEDIU DE CULTURĂ. Produs nutritiv lichid sau solid, sterilizat, prezentat în eprubete de sticlă, flacoane sau cutii transparente, utilizat pentru însămânţarea şi înmulţirea microorganismelor. Mediul de cultură, substanţă aptă să favorizeze dezvoltarea microorganismelor, trebuie să conţină toate substanţele necesare dezvoltării germenilor (bulion de carne, geloză nutritivă etc.). Există medii speciale (care necesită adăugarea anumitor ingrediente cerute de anumite specii bacteriene), elective, selective, diferenţiate şi de îmbogăţire; ex.: mediu de cultură cu ou, Loewenstein este folosit pentru cultura bacilului Koch. Virusul nu poate fi cultivat decât pe mediu de celule vii (embrion de ou de găină sau cultură de ţesut sau inoculare la animale de laborator). MEDULOGRAMĂ. Sin mielo-grama. MEDULOSUPRARENALĂ. Partea centrală a glandei suprarenale care secretă adrenalina şi derivatul ei noradrenalina. MEGA- (gr. megas „mare“). Prefix care introduce în termeni sensul de mare. Ant. micro. MEGABAZINET. Dilataţia bazi-netului, de obicei congenitală. MEGABULB. Dilataţia bulbului duodenal. MEGACALICE MEGACALICE. Dilataţia calicelor renale, de obicei de origine congenitală. MEGACOLON (gr. megas „mare“ şi kolon „intestin gros“). Dilataţia permanentă, anormală, parţială sau totală a colonului. Se manifestă prin constipaţie rebelă, distensia enormă a abdomenului. Sin. macrocolon. Megacolonul congenital (boala lui Hirchsprung) este din cauza absenţei inervaţiei autonome a unui segment, mai mult sau mai puţin întins, a colonului. MEGADOLICOCOLON (gr. megas „mare“, doiichos „alungit“ şi kolon „intestin gros“). Dilataţie şi alungire a colonului. MEGAESOFAG (gr. megas „mare“ şi esofag). Dilataţia esofagului din cauza unei acalazii (absenţa relaxării cardiei stomacului = spasm prelungit al cardiei), defect de motricitate; ca urmare apare disfagia, regurgitaţia şi chiar imposibilitatea de a se alimenta. Tratamentul este chirurgical prin secţionarea fibrelor musculare la nivelul cardiei (operaţie Heller). MEGALOCEFALIE (gr. megalos „mare“ şi kephale „cap“). Dezvoltare exagerată a craniului. ________________________322 MEGALOCIT (gr. megalos „mare“ şi kytos „celulă“). Eritrocit anormal de mare, provenit din megaloblast, care se găseşte în măduva osoasă în cursul anemiilor prin carenţa de vitamina B12 şi care poate apărea şi în sângele circulant (megalocitoza) în anemia pernicioasă MEGALOFTALMIE (gr. megalos „mare“ şi ophtalmos „ochi“). Glob ocular excesiv de voluminos. MEGALOMANIE (gr. megalos „mare“ şi mania „nebunie“). Idee exagerată pe care şi-o fac unii oameni despre puterea lor şi despre situaţia lor socială; comportă o supraestimare orgolioasă despre propria sa valoare. Aceştia sunt oameni orgolioşi şi vanitoşi. Nebunia grandorii poate ajunge până la delir de grandoare, megalomania delirantă. Subiectul îşi închipuie că posedă o putere nemăsurată, se identifică cu cele mai importante personaje; are convingerea absolută că este un personaj important (Napoleon, rege sau chiar Dumnezeu). Ideile de grandoare se întâlnesc în delirele paranoice şi în demenţa senilă. 323 MELANOM MEGASIGMOID. Dilataţia şi alungirea ansei intestinale sig-moide a colonului. MEGAURETER (gr. megas „mare“ şi oureîer „ureter“). Dilataţia congenitală a ureterului, uneori asociată cu aceea a bazinetului, putând provoca o hidronefroză. MEINICKE (reacţia). Reacţia de floculare a serului pentru diagnosticul sifilisului. MEIO- (gr. meioun „a face mai mic“). Prefix care introduce în termeni sensul de descreştere. MELANO (gr. meias „negru“). Prefix care introduce în termeni referirea la culoarea „negru“. MELANINĂ. Pigment de culoare brună-neagră depozitat sub formă de granule în celulele tegumentului (unde elaborarea creşte sub acţiunea razelor solare), în celulele părului şi în învelişurile ochiului (coroida), în unele regiuni din creier (locus niger). Excesul de producţie poate să fie fiziologic (pielea bronzată, ca de razele solare) sau patologic (boala Addison). Nevii şi melanoamele sunt tumori bogate în melanină. MELANOBLASTOM (gr. meias „negru“, b/astos „germen“şi-orna „umflătură“). Orice tumoră malignă constituită din proliferarea melanoblastelor (celule formatoare de melanină = pigment melanic). Localizările cele mai frecvente sunt la nivel cutanat. Sin. melanom malign -este o tumoră rară şi gravă, se dezvoltă pornind de la nivelul nevilor pigmentări sau de la un „grain de beauté“, având caracter invaziv şi putere metastazantă foarte mare pe cale limfatică şi sanguină. MELANOCIT (gr. meias „negru“ şi kytos „celulă“). Celulă matură, formatoare de melanină. Se găseşte mai ales în duoden, în stratul epidermic bazai şi în coroidă. MELANODERMIE (gr. meias „negru“ şi derma „piele“). Denumire generică pentru hiper-pigmentări cutanate, difuze, localizate sau generalizate; pot apărea din cauza unor infecţii cronice, a unor tulburări metabolice, nervoase, endocrine (boala Addison) sau a unor intoxicaţii. MELANOM (gr. meias „negru“ şi -orna „umflătură“). Tumoră formată din celule capabile să elaboreze melanină MELANOSARCOM 324 (melanoblaste) şi care se localizează mai ales la piele şi ochi, poate fi o tumoră benignă (de ex. un nev) sau malignă (melano-blastom - vezi acest termen). MELANOSARCOM. Tumoră me-lanică malignă, sarcomatoasă, ce se dezvoltă mai ales în globii oculari, pornind de la melano-blastele din coroidă şi la nivelul pielii. MELANOZĂ. Termen generic pentru afecţiuni cutaneomucoase în care simptomul principal este pigmentaţia anormală sau hiper-pigmentaţia. MELANURIE (gr. melas „negru“ şi ouron „urină“). Prezenţa în urină de pigmenţi melanici, stare care însoţeşte de obicei dezvoltarea tumorilor me-lanice în organism sau sindromul addisonian. MELCUL OSOS. Parte a urechii interne; conţine melcul membra-nos sau canalul cochlear. Sin. cochlee. MELENĂ (gr. melas „negru“). Eliminarea în scaun de sânge negru (digerat în tubul digestiv), câteodată pur, câteodată amestecat cu fecale, şi care ia aspect de păcură. Rezultă dintr-o hemoragie înaltă (duodenală sau gas- trică) a tubului digestiv; sânge-rările situate mai jos (în rect) se însoţesc de evacuare de sânge roşu. MELTZER LYON (proba). Test de stimulare a contracţiei veziculei biliare constând din introducerea, prin sonda de tubaj duodenal, Einhorn, după recoltarea „bilei A“, a 40 ml soluţie de sulfat de magneziu 33%. MENARHA (gr. men „lună“ şi gr. archaios „de la început“). Apariţia primelor menstre. MENDEL (legile). Legi descoperite de Gregor Johann Mendel (1822-1884), călugăr şi naturalist austriac, care privesc transmiterea ereditară a caracterelor. Cea mai importantă este legea disjuncţiei sau segregaţiei caracterelor. Mendel a întrevăzut existenţa genelor, dar cercetările sale au fost recunoscute abia în secolul XX. MENIER (vertij). Vertij auricular. Ansamblul tulburărilor cauzate de o afectare a labirintului şi caracterizat prin: vertij, surditate, acu-fene, greţuri, vărsături, vâjâieli în urechi, ameţeli, apărând în crize cu durată variabilă (de la câteva ore până la 48 de ore). Sindromul este probabil din cauza unui 325 MENINGITĂ spasm al arterei auditive interne; modificări de tensiune a lichidului conţinut în labirint. MENINGE (lat. meninges, de la gr. meninx „membrană“). Cele trei membrane (dura mater, arahnoida şi piamater) care învelesc axul cerebrospinal (creierul şi măduva spinării). MENINGIAN. Care se referă la meninge. Sindromul meningian se manifestă prin: cefalee, vărsături, constipaţie, redoare a cefei, contractura muşchilor paraverte-brali, poziţia „în cocoş de puşcă“, hiperestezie cutanată şi fotofobie; tulburări ce traduc iritaţia menin-giană. Lichidul cefalorahidian este hipertensiv şi prezintă modificări în funcţie de etiologia procesului. MENINGIOM (meninge şi -orna „umflătură). Tumoră de obicei benignă, ce se dezvoltă din celulele meningelor (pe seama ţesutului arahnoidian); produce compresiuni cerebrale. Formele tipice au dezvoltare lentă, dar se cunosc şi forme maligne, invazive şi metastaziante. Ablaţia lor este unul din triumfurile neurochirurgiei. MENINGISM. Complexul simptomatic cuprinzând toate sau aproape toate semnele şi simpto-mele din meningite; însă mai puţin exprimate şi fără să existe leziuni ale meningelor. Apare în diverse infecţii, gripă etc.; este atribuit acţiunii toxinelor sau reacţiilor de tip alergic (ex. meningismul la copilul infestat cu viermi intestinali). MENINGITĂ (meninge şi -ita „infiamaţie“). Orice infiamaţie a meningelor, de cauze diverse: infecţioase, toxice, alergice, parazitare, prin factori fizici sau chimici. Meningitele comportă un sindrom meningian (vezi mai sus), un sindrom infec-ţios, febril sau nu şi alterarea lichidului cefalorahidian (LCR). Poate fi: cerebrală, spinală sau cerebrospinală după cum infla-maţia afectează numai meningele encefalului, ale măduvei spinale sau ale nevraxului întreg. Se disting meningite purulente şi meningite cu lichid clar. Meningitele purulente sunt provocate de invazia meningelor de către bacterii piogene (menin-gococ, pneumococ, bacilul Pfeiffer la copil). Semnele clinice: se manifestă printr-un sindrom meningean (vezi termenul) important, alterarea stării generale, MENINGO- 326 uneori tulburări de conştienţă şi comă. LCR este tulbure purulent şi prezintă modificări ale elementelor constituante. Pe baza examenului bacteriologic din LCR se pune diagnosticul etiologic. Meningitele cu lichid clar. Se grupează în meningite virale, meningite tuberculoase şi limfocitare şi parazitare. MENINGO- (gr. meninx „membrană“). Prefix care introduce în termeni referirea la meninge. MENINGOCEL (gr. meninx „membrană“ şi kele „hernie“). Hernierea (protruzia) unei porţiuni a meningelor printr-o fisură (cel mai des congenitală) a craniului sau a canalului rahidian; se realizează o tumoare chistică Memngocel lichidiană (conţine lichid cefalorahidian) acoperită de o membrană fină. Poate fi localizată în regiunea craniană (v. encefalo-cel) sau în regiunea coloanei vertebrale (v. spină bifidă). MENINGOCOC. Diplococ gram negativ din familia Neisseria, agent al meningitei cerebrospi-nale. Prezent în LCR al bolnavilor. MENINGOCOCEMIE. Septicemie cu meningococ, manifestată prin febră ridicată în platou, 39°-40°C, dureri articulare şi purpură. MENINGOENCEFALITĂ (gr. meninx „membrană“, enkephalos „creier“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia encefalului şi meningelor. MENINGOENCEFALOCEL (gr. meninx „membrană“, enkephalos „creier“ şi kele „hernie“). Hernierea (protruzia) unei porţiuni din creier şi a meningelor, printr-o breşă a calotei craniene. MENINGORADICULITĂ (gr. meninx „membrană“, lat. radix „rădăcină“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia meningelor rahidiene şi a rădăcinilor nervoase ale nervilor rahidieni. 327 MENISC (lat. meniscus, din gr. meniskos „crescând“). Menise al genunchiului. Lama fibrocartilaginoasă în formă de litera „C“, interpusă între condilii femurali, şi cavităţile glenoide a platoului tibial cu rolul de a umple suprafeţele articulare şi pentru a le facilita alunecarea. Sunt în număr de 2, intern şi extern. Leziunile traumatice ale meniscurilor genunchiului sunt frecvente la adulţii tineri şi la sportivi (fotbalişti, rugbişti, schiori). Simpto-mele clinice nu sunt întotdeauna suficiente pentru a preciza leziunea meniscală. Singură artrogra-fia (gazoasă sau cu substanţă de contrast) poate evidenţia leziunea anatomică: dezinserţia unui corn, fisura, luxaţia unui fragment meniscal. Tratamentul tuturor leziunilor meniscale este chirurgical, deoarece o cicatrice vicioasă a meniscului degenerează spre artroză. MENISCECTOMIE (menise şi gr. ektome „excizie“). Excizia unui menise articular. MENO- (gr. men Jună“). Prefix ce introduce în termeni referirea la menstruaţie. MENOPAUZĂ (gr. men Jună", pausis „încetare“). Sin. oprirea fluxului menstrual. __________________________mEq Oprirea definitivă a ciclului menstrual; oprirea funcţiei ova-riene ce se produce către cincizeci de ani, după care încetează ovulaţia şi fecundaţia. Menopauza este doar o secvenţă a climac-teriumului feminin. MENORAGIE (gr. men Jună" şi rhegnynai „a curge“). Menstruaţie abundentă care durează mai mult de 7 zile. MENOREE (gr. men Jună“ şi rhoia „curgere“). Scurgerea menstrelor. V. hiper-menoree. MENSTRE. Sin. menstruaţie. MENSTRUAŢIE (lat. menstruus „în fiecare lună“). Scurgerea fiziologică de sânge, de origine uterină, prin vagin, care survine periodic, la 25-31 zile (în medie 28 zile) la femeie, în perioada de activitate genitală, de la pubertate până la menopauză. Ea se întrerupe temporar în timpul sarcinii. Intervalul între două menstruaţii defineşte ciclul menstrual. Menstruaţia durează, în mod normal, 3-4 zile. Sin. menstre. MENTONIER (fr. menton „bărbie“). Care se referă la bărbie. mEq. Simbol pentru miliechi-valent. MEŞĂ 328 MEŞĂ (fr. meche). Fâşie de tifon, pânză fină, cauciuc (lamă de cauciuc), care se introduce într-o plagă sau fistulă pentru a se împiedica cicatrizarea prea rapidă şi pentru a favoriza eliminarea secreţiilor, serozităţilor sau a puroiului (drenarea cavităţilor). Meşa de tifon se foloseşte şi pentru a opri o hemoragie (scop hemostatic), în interiorul unei cavităţi, ex. în epistaxis unde, pentru tamponament anterior al fosei nazale, se foloseşte o meşă lungă de 30-40 cm şi lată de 1-2 cm, care se introduce în nas (cu ajutorul unei pense), cutându-o dinapoi înainte (în acordeon), în straturi suprapuse. META- (gr. meta „după“). Prefix de origine greacă indicând o schimbare, o transformare, ori cu sensul de „după“, „dincolo de...“. METABOLISM (gr. metaba/ein„a se schimba“). Ansamblul transformărilor chimice şi fizico-chimice care au loc în toate ţesuturile organismului şi pe care le suferă toate substanţele introduse în organism. Se disting două faze: anabolism sau asimi-laţie, transformarea substanţelor brute în elemente utilizabile - operaţie de construcţie şi sinteză, el necesită un consum de energie; catabolism sau dezasimilaţie, ansamblul reacţiilor de degradare a unei substanţe până la produşi finali inutilizabili, elemente reje-tabile prin rinichi, intestin şi plămâni, el antrenează în general eliberare de energie. METABOLISM BAZAL. Consum minim de energie necesar pentru asigurarea funcţiilor vitale în repaus absolut (energia necesară pentru a menţine temperatura corpului, ritmul cardiac, funcţionarea plămânului şi alte funcţii de bază). Metabolismul bazai variază în funcţie de diverşi factori fiziologici (sex, sarcină, alimentaţie etc.); sau patologici [creşte în hipertiroi-dism (boala Basedow) şi scade în hipotiroidism (mixedem)]. METACARP. Ansamblul celor cinci oase metacarpiene ce formează scheletul mâinii (fără degete). METAMER. Unitatea anatomică rezultată din segmentarea parţială şi temporară a corpului embrionului, în cursul dezvoltării sale. Embrionul uman are aproximativ 40 de metamere: fiecare comportă un sector nervos, o 329__________________________ pereche de ganglioni nervoşi şi un sector cutanat. Metameria, împărţirea corpului în metamere, adică în segmente transversale, corespunzătoare inervaţiei rahidiene: fiecare din cele 31*perechi de nervi rahidieni se distribuie spre o anumită regiune a corpului (tegument şi organe interne); o astfel de regiune este un metamer. Metameria stă şi la baza acţiunilor de acupunctură, căci nervilor cutanaţi le corespund şi unii interni (din aceeaşi regiune) astfel că o excitaţie (prin înţepare) a unei regiuni tegumentare poate induce în ramurile interne ale aceluiaşi nerv un fenomen de excitaţie sau inhibiţie. METAMORFOZĂ (gr. meta „după“ şi morphe „formă“). Schimbarea formei sau structurii suferite de unele organisme în cursul dezvoltării lor, înainte de a ajunge la stadiul de adult. METAPLAZIE (gr. meta „după“ şi piassein „a forma“). Transformarea unui ţesut în alt ţesut cu structură, funcţie diferită; uneori patologică, ca urmare a unor factori inflamatori, chimici sau hormonali. METAPSIHIC. Sin. parapsihologic. ___________________METEORISM METASTAZĂ (gr. metastasis „deplasare“). Apariţia focarelor secundare a unei afecţiuni plecând de la un focar primitiv, diseminate pe cale sanguină sau limfatică. 1. Metastază canceroasă: focar de celule canceroase provenite de la un cancer preexistent zis „primitiv“ dar dezvoltat la distanţă de acesta, deci fără să existe o relaţie de continuitate. Celulele provenite din tumora primitivă ajung la distanţă de aceasta fie pe cale vasculară sanguină sau limfatică. Unele organe sunt mai des sediul metastazelor: ficat, plămâni, ganglioni, oase. Sin. tumoră malignă secundară. 2. Prin extensie, se vorbeşte de metastaze şi pentru focare in-fecţioase sau parazitare formate la distanţă de un focar primitiv. METATARS. Porţiune a scheletului piciorului situată între oasele tarsiene (articulaţia piciorului) şi falange, conţinând 5 oase metatarsiene. METEORISM (gr. meteorizein „a ridica în aer“). Distensie abdominală din cauza gazelor aflate în exces la nivelul tubului digestiv. V. flatulenţă. METHEMOGLOBINĂ_____________ METHEMOGLOBINĂ. Derivat de hemoglobină în care fierul este transformat din stare feroasă în stare ferică, în felul acesta şi-a pierdut capacitatea de a fixa oxigenul şi de a-l transporta la ţesuturi, deci este inutilizabilă pentru respiraţie. Methemoglo-bina apare în sânge din cauza unor intoxicaţii (cu anilină, cianură de K, acid acetilsalicilic). Există şi methemoglobină congenitală în caz de deficit congenital de enzime reducătoare de hemoglobină. METHEMOGLOBINURIE. Prezenţa methemoglobinei în urină. METIS. Persoană provenită din căsătoriile a doi indivizi de rase diferite (ex. din căsătoriile indienilor americani cu europenii). METODA DOPPLER. Sin. velocimetrie ultrasonică. METODĂ (gr. methodos de la gr. meta „după“ şi odos „cale“). Mod raţional de cercetare a unei probleme sau complex de probleme; ansamblu de date bine definite şi pregătite dinainte, permiţând atingerea unui scop fixat, cum ar fi: diagnostic, tratament etc. _________________________330 Lingv. termenii metodă, probă, procedeu, tehnică sunt luaţi deseori ca sinonime. METR-, METRO- (1. gr. metra „uter“; 2. gr. metron „măsura“). 1. Element de compunere care introduce în termeni referirea la uter 2. Element de compunere care introduce în termeni sensul de măsură. METRALGIE (gr. metra „uter“ şi algos „durere “). Durere localizată în uter. METRITĂ (gr. metra „uter“ şi -ita „inflamaţie“). Afecţiune inflamatorie a colului sau a corpului uterin (metrită cervicală; metrită a corpului uterin). METROANEXITĂ. Inflamaţia cronică sau acută a uterului şi a anexelor acestuia (trompe şi ovare). METRORAGIE (gr. metra „uter“ şi rhoia „curgere“) Hemoragie uterină survenită între două menstre succesive (hemoragii neregulate, aciclice). La tinerele fete - metroragiile pot fi de o cauză generală (tuberculoză, boală de inimă sau de sânge); de cauze genitale organice (chist de ovar); cel mai 331 MIASTENIE adesea însă sunt de cauze funcţionale prin ovulaţie neregulată. La femei în perioada de activitate genitală - sau după menopauză, poate fi vorba de un fibrom, de un polip, de o infecţie genitală, de o tumoră (cancer de col sau corp uterin). METROREE. Scurgere apoasă (lichid amniotic) mucoasă sau purulentă provenind din uter. METROSALPINGITĂ. Inflamaţia uterului şi a trompelor. MEZENTER. Repliu al peritoneu-lui care leagă intestinul subţire (jejuno-ileonul) de peretele abdominal posterior. Această inserţie posterioară este lungă de circa 15 cm (rădăcina mezenterului) în timp ce marginea lui intestinală măsoară aproximativ 6 m, fapt care-i dă aspectul pliat, şi poate asigura mobilitatea anselor intestinului subţire. Mezenterul conţine vase sanguine şi limfatice, nervi şi ganglioni limfatici destinate intestinului subţire. MEZENTERITĂ. Inflamaţia mezenterului. MEZO-, MESO (gr. mesos „mijloc“). 1. Prefix care introduce în termeni sensul de intermediar, mijlociu, median. 2. Prefix care înaintea numelui unui organ, desemnează un mijloc de legare sau de fixare a organului (în general repliu peritoneal): mezoduoden, mezo-colon, mezosalpinx etc. Frecvent se spune mezou [mezoul duodenului, mezoul colonului, mezoul trompei uterine (mezosalpinx)]. Prin mezouri îşi au traiectul filetele nervoase şi pachetele vaselor limfatice şi sanguine care deservesc viscerele respective. MIALGIE (gr. mys „muşchi“ şi algos „durere“). Durere musculară. MIASTENIE (gr. mys „muşchi“ şi astheneia „slăbiciune“). 1. Oboseală mare la eforturi musculare minime. Sin. astenie musculară, amiostenie. 2. Afecţiune neurologică cauzată de o tulburare în transmiterea influxului nervos la muşchi - la nivelul plăcii motorii - şi este caracterizată prin slăbiciune musculară excesivă; deficitul muscular nu apare în repaus, el survine numai la efort susţinut şi prelungit al muşchilor şi creşte progresiv. La început se manifestă prin oboseala muşchilor globului ocular şi al pleoapelor MIATONIE (căderea pleoapelor) apoi apar tulburări la muşchii fetei, a membrelor şi eventual a muşchilor respiratori. MIATONIE (gr. mys „muşchi“ a „fără" şi tonos „tensiune“). Absenţa tonusului muscular. MIATROFIE (gr. mys „muşchi" a „fără“ şi trophe „nutriţie“). Sin. amiotrofie. Atrofia muşchilor striaţi cu diminuarea volumului şi masei musculare. MICELIU. Ansamblul de filamente subţiri, ramificate, având un aspect dens, care formează partea fundamentală, vegetativă a ciupercilor. MICO-, MICETO- (gr. mykes „ciupercă). Prefix ce introduce în termeni referirea la ciuperci. MICOSTATIC (gr. mykes „ciupercă“ şi statikos „care opreşte“). Sin. fungistatic. Care împiedică creşterea şi dezvoltarea ciupercilor microscopice. MICOZĂ. Afecţiune produsă de ciuperci microscopice cu diferite localizări (piele şi anexele ei, mucoase, plămâni etc.). MICRO- (gr. mikros „mic“). Prefix care introduce în termeni sensul de „mic“. _______________________332 MICROANGIOSCOPIE. Sin. capilaroscopie. MICROBIOLOGIE (gr. mikros „mic“, bios „viaţă“ şi logos „ştiinţă“). Ştiinţă care studiază organismele microscopice şi ultramicrosco-pice; are mai multe ramuri: bactériologie, micologie, virologie, parazitologie. MICROCEFALIE (gr. mikros „mic“ şi kephale „cap“). Sin. microcranie. Craniu de dimensiuni mai mici decât obişnuit, fără anomalii de formă; se produce prin osificarea precoce a suturilor oaselor; poate fi uneori însoţită de cecitate şi de arieraţie mentală. Microcefalia poate fi: ereditară; produsă prin iradiere intrauterină; din cauza unor infecţii intrauterine (rubeolă congenitală, infecţie cu virus citomegalic, sifilis etc.); tulburări périnatale (anoxie intrauterină, malnutriţie severă); boli cromozomiale (trisomia). MICROCHIRURGIE. Chirurgie efectuată sub controlul microscopului, cu instrumente speciale. Un progres important este în ORL, oftalmologie, traumatologie etc. MICROCIT. Globul roşu (eritrocit) de dimensiune inferioară celei normale. 333__________________________ MICROCOLON (gr. mikros „mic“ şi kofon „intestin gros“). Colon de dimensiuni anormal de reduse; uneori la copil poate fi cauza de ocluzie intestinală. MICROCORIE (gr. mikros „mic“ şi kore „pupilă“). Anomalie congenitală bilaterală a irisului caracterizată prin pupile foarte mici. MICROCURIE. Unitate de radioactivitate egală cu o milionimie de Curie. Simbol pci. MICRODACTILIE (gr. mikros „mic“ şi daktylos „deget“). Malformaţie congenitală caracterizată prin dezvoltare insuficientă a unuia sau mai multor degete de la mâini sau picioare. MICROFTALMIE (gr. mikros „mic“ şi ophtalmos „ochi“). Glob ocular cu dimensiuni neobişnuit de mici, prin diminuarea tuturor diametrelor şi asociat de obicei cu scăderea importantă a acuităţii vizuale. MICROGLOSIE (gr. mikros „mic“ şi glossa „limbă“). Limbă redusă de volum faţă de normal, defect de obicei congenital. MICROGNAŢIE (gr. mikros „mic“ şi gnathos „falcă“). Micşorarea excesivă a maxilarului inferior. __________________MICŢIUNE MICROMASTIE (gr. mikros „mic“ şi mastos „mamelă“). Stare constituţională a unei femei caracterizată prin prezenţa de sâni anormal de mici. MICROMELIE (gr. mikros „mic“ şi melos „extremitate“). Anomalie congenitală caracterizată prin dimensiune anormal de mică (scurtare) a membrelor. MICROORGANISM. Organism viu, invizibil cu ochiul liber. Sin. microb. MICROPOLIADENOPATIE. Prezenţa a numeroşi ganglioni de dimensiuni mici diseminaţi în regiunea cervicală, axilară, inghinală, de consistenţă oarecum fermă, indolori, rulând la palpare şi neavând nici o tendinţă la supuraţie. MICROSTOMIE (gr. mikros „mic“ şi stoma „gură, deschidere“). Deschidere mică a orificiului bucal (caracter transmis genetic). MICROTOM. Aparat utilizat în histologie pentru tăierea unor felii foarte subţiri de ţesut în vederea examinării la microscop. MICŢIUNE. Emisiune de urină; act fiziologic conştient de eliminare a urinei pe cale naturală. Este rezultatul contracţiei reflexe a vezicii şi de relaxare voluntară a sfincterului vezical. MIDRIAZĂ MIDRIAZĂ (mydriasis „mărirea pupilei“). Dilataţie exagerată a pupilei; apare în paralizia nervului motor ocular comun, în tulburări ale sistemului nervos central, în cazul excitaţiei simpaticului, sub acţiunea unui midriatic (atropină) etc. Când este unilaterală poate fi produsă de un hematom subdural sau de o tumoare temporală. în cazul traumatismelor, apariţia midriazei este un semn de afectare cerebrală severă. MIELITĂ (gr. myelos „măduvă“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia măduvei osoase sau a măduvei spinale. Inflamaţia măduvei osoase rareori independentă, coexistând de cele mai multe ori cu procese inflamatorii ale osului: osteomielita. Inflamaţia măduvei spinale se manifestă prin paralizii (tetraplegii sau paraplegii). MIELOGRAFIE (gr. myelos „măduvă“ şi graphein „a scrie“). Examenul radiologie al canalului rahidian şi al măduvei spinării după injectarea unui produs de contrast în spatiile subarahnoi-diene prin punejie lombară sau suboccipitală. Când produsul de contrast este gazos se vorbeşte ____________________________334 despre mielografie gazoasă sau pneumomielografie. MIELOGRAMĂ (gr. myelos „măduvă“ şi gramma „notare“). Sin. medulograma. Rezultatul studiului cantitativ şi calitativ al celulelor prezente pe frotiurile din măduva osoasă, exprimat în procente, se practică în numeroase boli de sânge, atunci când anomaliile hemogramei nu au o cauză evidentă. Se face prin puncţie sternală sau prin biopsie din măduva osoasă. Mielograma poate evidenţia o hipoplazie medulară sau un sindrom mieloproliferativ, de asemenea, prezenta elementelor celulare anormale. MIELOM (gr. myelos „măduvă“ şi -orna „umflătură“). Tumoră a măduvei osoase formată din proliferarea plasmo-citelor anormale secretând în cantitate mare imunoglobuline anormale. Este cel mai adesea malignă. Mielomul multiplu (sau maladia Kahler) este o formă gravă, în care pot apărea, pe lângă tumorile osoase şi tumori extra-osoase, de tip hematosarcom. Această afecţiune evoluează fatal, se traduce prin astenie, 335 MIKULICZ anemie, dureri osoase; în urină apare o proteină anormală Bence-Jones. MIELOPATIE (gr. myelos „măduvă“ şi pathos „boală“). Orice ^ afecţiune a măduvei spinării. MIELOMALACIE (gr. myelos „măduvă“ şi malakia „înmuiere“). Ramolisment al măduvei spinării. MIELORADICULITĂ (gr. myelos „măduvă“, lat. radix „rădăcină“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia măduvei spinale şi a rădăcinii nervilor rahidieni. MIELOSARCOM (gr. myelos „măduvă“ şi sarx „carne“). Tumoră malignă, derivată din elementele măduvei osoase. MILLOTOMIE (gr. myelos „măduvă“ şi tome „tăiere“). Intervenţie neurochirurgicală care constă în secţionarea anumitor cordoane sau fascicule din măduva spinării, întrerupând fibrele sensibilităţii dureroase în caz de durere insuportabilă. MIGRARE. Deplasarea unor celule din unele organe sau a corpilor străini în interiorul organismului. Ex. migrarea leuco-citelor (V. diapedeza), migrarea oului în trompa uterină. MIGRENĂ (fr., engi. migraine). Cefalee intensă, cu localizare sau predominanţă hemicraniană (la o jumătate a capului), caracterizată prin dureri paroxistice, fără orar precis, însoţită de greţuri, vărsături şi tulburări oculare, tulburări vasomotorii (paloare sau ro-şeaţă). Sin. hemicranie. Durerea este rezultatul unei vasodilataţii arteriale la nivelul creierului, responsabilă de un edem care generează durerea. Cauzele pot fi diverse: mai ales alergie alimentară, tulburări digestive sau hepatice. Cele două fenomene (durerea de cap şi crizele biliare) pot fi cauzate de o dereglare neurovegetativă. MIKULICZ (sindrom). Nume dat la două afecţiuni diferite: 1. Hipertrofia glandelor salivare şi lacrimale de cauză necunoscută şi evoluţie benignă. 2. Osteita distrofică benignă, afectând subiecţi tineri (chist şi transformare fibroasă a osului). MIKULICZ (drenaj, pansament, pensă). 1. Drenaj şi pansament folosit în special în chirurgia pelvisului, care se realizează cu ajutorul unor comprese. MILIAR 336 2. Pensa Mikulicz - pensă pentru peritoneu. MILIAR. Care seamănă cu un bob de mei. 1. Tuberculoza miliară este o formă acută de tuberculoză prin fine leziuni nodulare, care invadează organele interne, în special plămânii (granulie). 2. Miliaria nou-născutului. Vezicule sau papule de mici dimensiuni care apar în număr mare pe tegumentele noului născut. Apar în primele zile după naştere şi sunt produse din cauza retenţiei secreţiei sudorale în stratul epidermic sau dermic al pielii. 3. în dermatologie Miliaria - infla-maţie acută a glandelor sudoripa-re caracterizată prin mici vezicule superficiale, situate la nivelul orificiilor glandelor sudoripare şi conţinând un lichid clar sau opalescent. Diseminate pe suprafaţa pielii sănătoase ele apar în cursul transpiraţiilor profuze (boli febrile, temperaturi exterioare ridicate). MILIECHIVALENT. Simbol mEq. Unitate folosită pentru a arăta concentraţia de electroliţi din lichidele organice. Concentraţia ionică fiind determinată de presiunea osmotică, se poate astfel judeca, echilibrul hidric al organismului. MILIMETRU DE MERCUR. Abr. mmHg. MILIMICRON. Sin. nanometru. Simbol mp. MILIMOL. Masa unui corp egală cu a mia parte dintr-o moleculă gram. Milimolul tinde să înlocuiască gramul, ca unitate de măsură în analizele biologice. MILIUM (fr. engl. milium). Mici granulaţii benigne, albe, cât o gămălie de ac, formate din mici chisturi intraepidermice sau intra-dermice, localizate la faţă (mai des la pleoape) sau la organele genitale; sunt rezultate din dilatarea canalelor sudoripare sau a foliculilor piloşi cu retenţie de sebuum. MILLER-ABBOT (sonda). Sondă de cauciuc sau plastic folosită pentru aspiraţie intestinală continuă (lungă de 3 m), cu lumen dublu, unul comunicând cu un balonaş care se poate umfla în lumen şi altul servind la aspirarea lichidului şi a gazelor intestinale. Se foloseşte în tratamentul conservator al obstrucţiei intestinale. MIMICĂ. Expresia feţei, mişcări ale muşchilor feţei (jocuri ale 337 MIOCARDITĂ fizionomiei), exprimând stări sufleteşti afective, gânduri (oglindeşte frică, bucurie, tensiune, manie etc.)· Mişcările mimice sunt de obicei involuntare dar pot fi provocate şi în mod intenţionat. Mimica este un mijloc auxiliar de comunicare între oameni. Anumite tulburări mintale comportă o perturbare a mimicii: mimica exagerată (hipermimie) sau absentă (amimie = dispariţia mimicii) şi mimica paradoxală. MINERALOCORTICOID. Hormonii corticosuprarenalei (corticoizii) având acţiune principală asupra metabolismului mineral (retenţie de sodiu şi excreţie de potasiu). Principalii hormoni mineralocor-ticoizi sunt: aldosteronul şi corticosteronul. MINERVĂ (fr. minerve). Aparat ortopedic gipsat sau din material plastic, destinat imobilizării coloanei cervicale în extensie, cu menţinerea capului în poziţie normală. MINKOWSKI-CHAUFFARD (boală). Anemie hemolitică cauzată de fragilitate excesivă a membranei globulelor roşii. Boală familială şi ereditară care evoluează în pusee, caracterizată de prezenţa Minerva - Aparat ortopedic hematiilor sferice, de talie mică (microsferocite) foarte fragile. Boala începe în copilărie printr-un icter moderat, o anemie, o splenomegalie. MIO- (gr. mys, myos „muşchi“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la muşchi. MIOCARDITĂ (gr. mys „muşchi“, kardia „inimă“ şi -ita „inflamaţie“). Orice afectare inflamatorie sau degenerativă a miocardului cu evoluţie acută sau cronică, determinată de diferite cauze: infec-ţioase, alergice, parazitare (trichi-noza), micotice. Indiferent de MIOCARDIOPATIE 338 cauza ei, simptomele principale sunt aceleaşi: oboseală mare la eforturi relativ mici, tahicardie, palpitaţii, jenă precordială, eventual tulburări de ritm. MIOCARDIOPATIE (gr. mys „muşchi“, kardia „inimă“, pathos „boală“). Afecţiune cardiacă, neinflama-torie, care antrenează de obicei o creştere de volum a inimii (hipertrofie sau dilataţie) cu semne de insuficienţă cardiacă. Cauzele rezidă în cardiopatiile ischemice, coronariene, anemii, procesele dismetabolice etc. Există forme a căror cauză nu se cunoaşte cardiomiopatii idiopa-tice. Sin. cardiomiopatie. MIOCLONIE (gr. mys „muşchi“ şi k/onos „dezordine“). Contracţii involuntare bruşte ale unui muşchi sau grup de muşchi şi care se repetă la intervale diferite. Survin în diferite afecţiuni nervoase. MIODINIE (gr. mys „muşchi“ şi odyne „durere“). Sin. mialgie. MIOFIBROM. Sin. fibromiom. MIOGLOBINĂ. Proteină musculară (fracţiune globulinică) ce conţine fier (apropiată hemo- globinei) care are rolul de a fixa şi a furniza oxigenul necesar muşchiului; necesară în oxidarea acidului lactic, rezultat în urma degradării glucozei în timpul contracţiilor. în caz de leziuni musculare sau miocardice, mio-globina trece în sânge şi în urină. MIOGLOBINEMIE. Prezenţa de mioglobină în sânge. MIOGLOBINURIE. Prezenţa de mioglobină în urină, caracterizată prin emisiunea unei urini cu aspect de drojdie de bere; survine în cursul unor traumatisme musculare grave, în sindromul de strivire, în electrocutări. MIOGRAFIE (gr. mys „muşchi“ şi graphein „a scrie“). Tehnica de înregistrare a fenomenelor mecanice (miograma) şi a fenomenelor electrice (eiectro-miografie) a contracţiei musculare. MIOM (gr. mys „muşchi“ şi -orna „umflătură“). Tumoră benignă formată din ţesutul muscular neted (leio-miom) sau din ţesut muscular striat (rabdomiom). Miomul cel mai frecvent este miomul uterin. Volumul este variabil de la un bob de mazăre, până la un cap de adult şi mai mare. 339 MIOTONIE MIOMECTOMIE (gr. mys „muşchi" -orna „umflătură“ ş/' ektome „excizie“). Ablaţia chirurgicală a unui miom, mai ales a unui miom (fibrom) uterin,* lăsând intact restul aparatului genital feminin; se conservă deci uterul, menstrele şi posibilitatea de procreere. MIOMETRU (gr. mys „muşchi“ şi metra „uter“). Tunica musculară a uterului. MIOPATIE (gr. mys „muşchi“ şi pathos „boală“). Denumire generică pentru afecţiunile musculare degenerative, ereditare, care realizează o distrofie musculară progresivă. Miopatiile debutează înaintea vârstei de 30 de ani, insidios, bilateral şi simetric; determină atrofii musculare cu predomi-nenţă la rădăcina membrelor şi afectarea musculară este difuză. MIOPIE (gr. myein „a închide“ şi ops „ochi“). Anomalie de refracţie a mediilor transparente ale ochiului în care imaginea se formează înaintea retinei. Miopul nu vede clar decât obiectele apropiate. Defectul se remediază prin purtare de ochelari cu lentile concave. Ant. hipermetropie. MIOPLASTIE (gr. mys „muşchi“ şip/assein „a forma“). Operaţie plastică efectuată asupra unui muşchi (sutură, transplantare musculară, alungire etc.). De ex. operaţia în care se foloseşte un lambou de muşchi pentru a se umple o pierdere de substanţă sau pentru a se corija o diformitate. MIORAFIE (gr. mys „muşchi“ şi rhaphe „sutură“). Sutura unui muşchi. MIOSARCOM (gr. mys „muşchi“, sarx „carne“ şi -orna „umflătură“). Sin. miom malign. Tumoră malignă a ţesutului muscular neted (leiomiosarcom) sau a celui striat (rabdomiosarcom). MIOSPASM (gr. mys „muşchi“ şi spasmos „spasm“). Contracţie musculară spasmodică; crampă musculară. MIOTENOZITĂ. Inflamaţia unui muşchi şi a tendonului său. MIOTONIE (gr. mys „muşchi“ şi tonos „tensiune“). 1. Anomalie musculară caracterizată printr-o decontractare anormal de lentă. Miotonia se produce după o contracţie voluntară care persistă şi împiedică relaxarea muşchilor. MIOZĂ 340 2. Miotonie congenitală, boală cu caracter eredofamilial (boala lui Thomson); se manifestă clinic prin persistenţa contracţiei, excesiv de îndelungată a muşchilor produsă de orice mişcare şi printr-o decontracţie lentă şi foarte dificilă (proba deflectării degetelor din pumnul strâns). MIOZĂ (gr. meiosis „micşorare“). Micşorarea exagerată a pupilei (micşorarea diametrului). Poate fi fiziologică şi tranzitorie (reacţia la lumină) sau patologică şi fixă (prin afectarea inervaţiei simpatice a muşchiului dilatator al irisului sau prin excitarea parasimpa-ticului - care produce contracţia sfincterului iridian). MIOZITĂ (gr. mys „muşchi“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului muscular. Poate fi de origine infecţioasă (stafilococ, streptococ etc.), parazitară (trichinoza). Unele miozite sunt de origine necunoscută cum ar fi dermatomiozita, afecţiune difuză a muşchiului, unde afectarea musculară este asociată cu o afectare cutanată. MIRINGITĂ (lat. myringa „timpan“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia membranei timpanului. MIRINGOPLASTIE (iat. myringa „timpan“şipfassein „a forma“). Refacerea chirurgicală a membranei timpanului. V. timpano-plastie. MIRINGOTOMIE (lat. myringa „timpan“şi tome „a tăia“). Incizia timpanului. MISCI Bl L (iat. miscere „a amesteca“). Care se poate amesteca cu alt corp, cu altă substanţă (îndeosebi lichidele). MISOANDRIE (gr. misein „a urî“ şi andros „bărbat“). Aversiune morbidă faţă de sexul masculin. MISOGINIE (gr. misein „a urî“ şi gyne „femeie“). Aversiune sau dispreţ faţă de femei. MISOPEDIE (gr. misein „a urî“ şi pais „copii“). Repulsie morbidă faţă de copii. MITOMANIE (gr. mythos „mit, legendă“ şi mania „nebunie“). Tendinţa patologică spre minciună şi fabulaţie. Mitomanul se complace într-o fabulaţie permanentă, adesea conştientă, dar el se poate prinde în propriul său joc şi să creadă sincer în fabulaţia sa. Mitomanul este adesea un individ instabil, sugestibil, 341 MOARTE MATERNĂ inconstant, voluntar, teatral. La copil tendinţa de minciună şi fabulaţie sunt obişnuite şi nu au caracter patologic, pentru ei aceasta are valoare de joc. MIXEDEM (gr. myxa „mucus“ şi oidema „umflătură“). Infiltraţia pielii şi a mucoaselor observate mai ales în caz de hipotiroidism; prin extensie insuficienţa glandei tiroide; se caracterizează printr-o infiltraţie difuză a tegumentelor cu faţă buhăită având aspect de „lună plină“, nas turtit, buzele îngroşate, edeme elastice ale membrelor; tegumente uscate etc., însoţite de alte semne de insuficienţă tiroidiană: bradicardie, constipaţie, tulburări genitale (impotenţă, frigiditate, tulburări ale ciclului), stare de apatie cu încetinirea activităţii intelectuale, pierderea memoriei, oboseală, scădere a metabolismului bazai. Mixedemul congenital precoce, observat în primul an după naştere, în absenţa unui tratament precoce, eficace, evoluează spre un nanism disgraţios acompaniat de o debilitate marcată (cretinism). MIXOM (gr. myxa „mucus“ şi -orna „umflătură“). Tumoră, formată dintr-un ţesut conjunctiv mucos, prin proliferarea celulelor conjunctive nediferenţiate, de tip embrionar; de natură benignă; însă ablaţia sa este adesea urmată de recidivă. MIXTURĂ. Preparaţie farmaceutică formată prin amestecul a două sau mai multe medicamente (substanţe) de obicei sub formă lichidă. MIZANTROPIE (gr. misein „a urî“ şi anthropos „om“). Ura faţă de oameni, faţă de societate. mmol. Simbol pentru milimol. mp. Simbol pentru milimicron. pp. Simbol pentru micromicron (picometru). pmol. Simbol pentru micromol. MNEZIC (fr. mnesique). Ceea ce se referă la memorie. V. amnezie. MOARTE FETALĂ. Decesul produsului de concepţie (a fătului), care survine înaintea ex-pulziei sau extragerii sale complete din corpul mamei, independent de durata gestaţiei. MOARTE MATERNĂ. Decesul unei femei care survine în timpul sarcinii sau într-un interval de 42 de zile după terminarea ei (indiferent de durata şi localizarea MOFETĂ 342 sarcinii) produsă de o cauză oarecare determinată sau agravată de sarcină. MOFETĂ (fr. mofette). Sursă de gaze care se ivesc la suprafaţa solului sub formă de emanaţii uscate, în special de bioxid de carbon; sunt folosite în tratamentul balnear, la suferinzi cu indicaţii de cură externă carbo-gazoasă (Covasna, Tuşnad, Borşa etc.). MOLAR (lat./dens/molaris „măsea“). 1. Fiecare dintre ultimii trei dinţi de o parte şi de alta a celor două arcade dentare (superioară şi inferioară) având funcţie de zdrobire şi măcinare a alimentelor. Formula dentară normală a adultului cuprinde 12 molari. Ultimul molar numit „măseaua de minte“ erupe în a doua dentiţie, inconstant şi foarte târziu (la 16-22 ani). 2. Relativ la molă, ex. avort molar. 3. Care se referă la molecule gram.Ex. concentraţie molară. MOLĂ (hidatiformă sau vezicu-lară). (lat mo/es „masă fără formă“). Maladie a placentei, caracterizată prin degenerescenţa chistică a vilozităţilor coriale, cu aspect macroscopic de ciorchine de strugure; este o afecţiune benignă prin ea însăşi, dar se poate adesea maligniza - dând corioepi-teliomul. Mola hidatiformă (veziculară) este însoţită de fenomene disgra-vidice (vărsături şi greţuri intense), metroragii repetate, uterul gravid având un volum mai mare decât cel corespunzător vârstei sarcinii; evoluţia duce spre avort spontan. MOLET. Partea cărnoasă a feţei posterioare a gambei, între spaţiul popliteu şi gleznă. MONGOLISM. Boală congenitală caracterizată prin tulburări intelectuale şi o morfologie particulară cu faţa mongoloidă, dar fără nici o legătură cu această rasă; ochi bridaţi, fanta palpebrală oblică, rădăcina nasului aplatizată, buze groase, gura căzută, gât scurt. V. Down (sindrom). MONILIAZĂ. Sin. candidoza. MONITOR (fr. moniteur). Aparat electronic de supraveghere automatică a bolnavilor. Monitorul asigură supravegherea permanentă a unuia sau mai multor parametri (puls, tensiune arterială, electrocardiogramă, 343 MONONUCLEOZĂ INFECŢIOASĂ respiraţia, temperatura etc.), pentru care are fixate limitele de variaţii permise; o alarmă sonoră şi vizuală se va declanşa dacă aceste limite sunt depăşite. Unele*monitoare asigură supravegherea funcţiilor şi corijează eventualele tulburări, iar alte monitoare realizează examene de laborator. Fiecare monitor poate fi conectat la o consolă centrală permiţând astfel unei singure persoane să supravegheze 8-10 bolnavi; este indispensabil în serviciile de terapie intensivă, în reanimare. MONITORIZARE FETOMATER-NĂ. Supraveghere destinată înregistrării contracţiilor uterine şi înregistrarea inimii fetale; pentru aceasta se folosesc mai multe tehnici. V. Te/emonitorizare fetală. MONITORIZARE ÎN SISTEMUL DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII. Urmărirea continuă a activităţilor pentru a confirma că ele se desfăşoară în concordanţă cu un plan. Ea urmăreşte realizările, utilizarea şi fluctuaţiile personalului, proviziile şi echipamentele, banii cheltuiţi în raport cu resursele disponibile, astfel încât măsurile corective să poată fi luate imediat ce apar probleme. Lemon (Materiale de educaţie în nursing, Cap. 12) MONO- (gr. monos „unui“). Prefix care introduce în termeni compuşi, sensul de unic. MONOARTRITĂ (gr. monos „unul" arthron „încheietură“şi-ita „infiamaţie“). Inflamaţia unei singure articulaţii. MONOAURICULAR. Care se referă la o singură ureche. MONOCIT (fr. engl. monocyte). Varietate de leucocit din sânge, mononuclear, de talie mare, derivând din monoblast din măduva osoasă. MONOCITOZĂ. Creşterea numărului de monocite din sânge (peste 12% din numărul de leucocite); normal monocitele reprezintă 4-8% din leucocite. Survine în diverse stări infec-ţioase, mai ales în sindroamele mononucleoase. Sin. mono-nucleoza. MONONUCLEOZĂ INFECŢIOA- SĂ. Boală infecţioasă de origine virală caracterizată printr-o an-gină roşie acută, poliadenopatie, febră şi uneori erupţie cutanată, în cursul bolii apar anticorpi specifici. Boala durează una sau mai multe săptămâni. Sin. angina monocitară, febra ganglionară, MONOFOBIE 344 boala sărutului, deoarece virusul se transmite prin salivă. MONOFOBIE (gr. monos „unul şi phobos „frică“). Frica (fobia) de a fi în singurătate (nevropaţii). MONOFTALMIE (gr. monos „unui“ şi ophthalmos „ochi“). 1. Ochi unic. 2. Monstru născut cu un singur ochi (ciclop). MONOPLEGIE (gr. monos „unui“ şi p/ege „lovitură“). Paralizia unui singur membru (din cele patru). MONOPODIE (gr. monos „unui“ şi pous „picior“). Malformaţie caracterizată prin prezenta unui singur membru inferior. MONOTERMIC (gr. monos „unui“ şi therme „căldură“). Anomalie în termoreglare, constând din menţinerea neschimbată a temperaturii corpului unui bolnav, în tot cursul zilei. MONOVALENT. Se spune despre un vaccin sau ser preparat dintr-o singură specie bacteriană şi care asigură protecţia numai fată de infecţiile produse de această specie. Sin. univalent. MONOZIGOT. V. sarcină geme-lară uniovulară. MONRO-RICHTER (linia). Linia convenţională care uneşte spina iliacă antero-superioară cu ombilicul. MONSTRU. Făt care a suferit o perturbare în dezvoltarea sa, înainte sau în timpul morfo-genezei; prezintă malformaţii grave de regulă incompatibile cu viaţa. Intră în cadrul teratismului. V. terato. MONTGOMERY. Glande sebacee modificate, cu caracter intermediar între glande mamare şi sudoripare. Apar ca nişte proeminenţe (tuberculii M.) în jurul mamelonului, pe areolă, îndeosebi în sarcină. MOORE (proteza). Proteză din vitalium a capului şi a colului femural pentru artroplastia şoldului, după excizia capului femural. Se utilizează în necroza capului femural şi în coxartroză. MORB. Boală. Morbul lui Pott = tuberculoza osoasă localizată la coloana vertebrală. MORBID. Care se referă la boală. Ex. manifestare morbidă. Care indică o stare bolnăvicioasă; nesănătos (d.p.d.v. fizic sau moral). MORBIDITATE (lat. morbidus „bolnăvicios“). 345 MORTINATALITATE Referitor la boală. Indice: de exemplu, raportul dintre numărul bolnavilor şi întreaga populaţie dintr-un loc dat într-o anumită perioadă de timp. MORFOr (gr. morphe „formă“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la formă, conformaţie. MORFINOMANIE. Toxicomanie, intoxicaţie cronică cu morfină. După o fază de adaptare dezagreabilă morfina provoacă o stare de euforie tranzitorie; se creează obişnuinţa; pe termen lung, provoacă alterarea stării generale (fizică şi psihică). MORFOGENEZĂ (gr. morphe „formă“ şi genesis „naştere“). Dezvoltarea formei corporale a embrionului care se delimitează, se modelează şi ia formă umană. Din luna a 3-a embrionul devine făt. MORFOGNOZIE (fr. morphe „formă“ şi gnosis „cunoaştere“). însuşirea (capacitatea) de a recunoaşte prin atingere forma diferitelor obiecte. MORO (percutireactia, reacţia, testul). Reacţie locală la tuberculină, provocată prin aplicarea pe piele a unei picături de tuberculină concentrată, după care se aplică un pansament ocluziv cu leucoplast. Acest pansament este lăsat 24 sau 48 de ore în funcţie de vârsta subiectului. Reacţia pozitivă se manifestă prin apariţia de mici papule eritematoase. Semnificaţia este aceeaşi ca a reacţiei Mantoux. MORPION. Păduche care infestează părul pubian (aderent la rădăcina acestuia). Nume ştiinţific: Phtirius pubis, popular: păduche lat. MORTALITATE. Referitor la fenomenul morţii. Ca indice, raportul care există între numărul de decese şi populaţia totală (bolnavi şi sănătoşi) pe un timp determinat (de obicei pe un an). MORTALITATE NEONATALĂ. Mortalitatea ce survine în perioada neonatală, adică de la naştere până la 28 de zile (în primele 4 săptămâni de viaţă). MORTIFICARE (lat mors „moarte“ şi facere „a face“). Pierderea funcţiilor unui ţesut sau organ (necroză) din cauza unui proces septic, sau ca urmare a întreruperii irigaţiei sanguine în teritoriul respectiv. MORTINATALITATE. Mortalitatea „in utero“ a produşilor de MOTILITATE 346 concepţie, survenită după 20 de săptămâni de gestaţie. Mortina-talitatea reprezintă proporţia de născuţi morţi la 100 de născuţi vii. Indicele de mortinatalitate exprimă numărul de decese „in utero“ la 1 000 de naşteri. MOTILITATE (lat moius „mişcare“). 1. Capacitatea de a executa mişcări. 2. Proprietatea unor organe de a efectua mişcări de contracţie şi de relaxare (ex. motilitate gastrică). MOTRICE (forţa). Forţa motrice = forţa care produce o mişcare, forţa care comandă o mişcare. MOTRICITATE. 1. Proprietatea pe care o posedă centrii nervoşi de a provoca contracţia muşchilor. 2. Funcţia care asigură mişcările corpului, datorate aparatului neuromuscular, fie că sunt mişcări voluntare, fie mişcări reflexe sau automate. MUCILAGIU. Substanţa vegetală care se umflă sub acţiunea apei, luând consistenţă vâscoasă. Mucilagiile sunt utilizate ca regulatori ai tranzitului intestinal. Numeroase granule introduse în tubul digestiv se comportă ca mucilagiile; măresc volumul materiilor fecale, sunt laxative. MUCINĂ. Glicoproteină complexă, prezentă în mucus, lichidul sinovial, unele chisturi şi în urină. MUCOASĂ UTERINĂ. Sin. endometru. MUCOCEL (lat mucus „mucus“ şi gr. kele „tumoare“). Formaţiune chistică rezultată în urma acumulării de mucus într-o cavitate ce are orificiul obstruat (mucocel nazosinusal, lacrimal, apendicular). MUCOLITIC (mucus şi gr. lysis „distrucţie“). Substanţa enzimatică cu acţiune litică faţă de mucus. Ex. faţă de mucusul bronşic = tripsina a chemotripsina. MUCOPURULENT. Care conţine mucus şi puroi. Ex. conjunctivita mucopurulentă. MUCOVISCIDOZĂ. Boală ereditară, transmisă autozomial re-cesiv, caracterizată printr-o alterare a secreţiilor mucoaselor. Această boală este cauzată de o vâscozitate anormală a secreţiilor mucoase; afectează toate glandele mucoase: respiratorii, digestive, pancreatice, hepatice. Secreţia mucoasă îngroşată (vâscoasă) provoacă în organele 347 MUMIFICARE lezate dilataţii chistice şi fibroză (fibroza chistică a pancreasului şi plămânilor). Se manifestă de la naştere prin: abdomen voluminos, scaune abundente şi grase şi uneori prin „ileus meconial“ (ocluzie intestinală prin meconiu); ulterior se manifestă mai ales prin infecţii respiratorii. Diagnosticul de mucoviscidoză se face prin dozarea sodiului şi a clorului în sudoare, concentraţia lor fiind foarte crescută în această afecţiune. MUCUS. Produs de secreţie al glandelor mucoase (celulele cal-ciforme ale bronhiilor, celulele glandulare salivare, celulele mu-cipare ale epiteliului gastric), format din mucină şi din apă, săruri, celule descuamate şi leucocite. Mucusul are rol protector chimic şi mecanic pentru mucoasele pe care le acoperă. MUGUET. Afecţiune localizată de obicei la nivelul mucoaselor (mai ales a celei bucale) cauzată de o levură (Candida albicans). Se manifestă prin mici ulceraţii acoperite cu depozite albicioase. Se observă la nou-născu{i, sugari, bolnavi caşectici şi la cei care fac tratamente intensive cu antibiotice; V. Candidoza (popular măr-găritărel). Muguet. Muguet bucal cauzat de Candida albicans MULTIGESTĂ (fr. multigeste). Se spune despre o gravidă care este gravidă pentru cel puţin a doua oară. V. nuligestă, primi-gesta. MULTIPARĂ (fr. multipare). Se spune despre o femeie care a născut mai mulţi copii. MUMIFICARE (ar. momia mumie", lat. facere „a face“). 1. Gangrenă uscată. 2. Transformarea conservatoare a cadavrelor prin deshidratare; cadavrul se usucă, scade în volum şi greutate, pielea devine brună uscată. Mumificarea fătului -transformarea survenită la un făt mort în luna lll-IV-a de viată intrauterină; se caracterizează prin micşorarea volumului fetal, cu încretirea tegumentelor care capătă o culoare pământie şi devin uscate. MUNTELE LUI VENUS 348 MUNTELE LUI VENUS (fr. mont de Venus). Proeminenţa largă mediană, situată la nivelul simfizei pubiene, înaintea vulvei. MURMUR RESPIRATOR (vezi-cular). Zgomot care este perceput la auscultaţia plămânilor şi care este produs de vibraţia alveolelor destinse de aerul inspirat. MURPHY (punctul). Este situat la intersecţia rebordului costal drept cu marginea externă a dreptului abdominal homolateral. MURPHY (semnul). Durere provocată în cursul unei inspiraţii profunde la palparea (apăsarea în profunzime) a regiunii sub hepatice, sub rebordul costal drept; este semnul unei colecistite. MUSEUX (pensa). Pensa a cărei extremitate are patru sau şase gheare, utilizată pentru a prinde şi trage colul uterin. MUŞCHI (fr. engl. muscle). Organ dotat cu proprietatea de a se contracta. Muşchii sunt împărţiţi în două grupe: muşchi netezi şi muşchi striaţi. Muşchii netezi - intervin în funcţiile vieţii vegetative (muşchi viscerali) şi sunt inervaţi de sistemul simpatic. Sunt în afara voinţei. Muşchii striaţi îndeplinesc funcţii de relaţie, asigurând mişcările voluntare (cu excepţia miocardului). Sunt inervaţi de sistemul nervos central şi de sistemul simpatic. MUTANT. în genetică, se spune despre un individ, un tip, un caracter, o genă etc., care a suferit o mutaţie. MUTAŢIE (lat. mutatio de ia mutare „a schimba“). Transformarea definitivă a unuia sau mai multor caractere ereditare, survenite spontan sau provocate de unii agenţi. Mecanismul poate fi cromozomial: modificarea numărului, distribuţiei sau structurii cromozomilor, sau genetic: modificarea unei singure gene sau a unui număr mic de gene. Cauzele mutaţiilor sunt adesea necunoscute; anumiţi factori care pot să le inducă sunt: razele X, y, anumite substanţe chimice, anumite virusuri. MUTILARE (lat. mutilare „a schilodi“). Distrugerea sau ablaţia unei părţi a corpului, accidental sau voluntar. Mutilarea voluntară poate fi heteromuti/are făcută (de altul) de sadici, perverşi sau rituale la anumiţi primitivi sau poate fi automutilam făcută de persoana însăşi cu scop de profit (pensie, o reformă etc.) sau făcută de psihotici (melancolici, schizofrenici). Consecinţele psihice ale unei mutilări accidentale pot să fie grave, la copil sau la adult. NABOTH (chisturi, ouă sau vezicule). Mici chisturi mucoase formate din cauza obstruării canalelor glandelor mucipare ale mucoasei colului uterin. NAEGELI (leucemie acută cu celule monocitare). Formă particulară de leucemie acută, ce apare la toate vârstele; prezintă evoluţie rapid mortală şi se caracterizează prin proliferare de celule cu aspect intermediar între monocite şi mieloblaste. NAKAYAMA (aparat, dispozitiv). Dispozitiv comportând inele de diferite calibre, ce servesc la anastomoză fără sutură a vaselor mici (Nakayama Komei - chirurg japonez contemporan). NALORFINĂ. Antagonist al morfinei utilizat în tratamentul intoxicaţiei cu acest drog sau cu alte droguri opiacee. N.A.N.D.A. Abr. „North American Nursing Diagnosis Associations“ = Asociaţia Nord-Americană de Diagnostic de Îngrijire/Nursing“: grup de studiu al Nurselor americane pentru clasificarea diagnosticelor de nursing, format din asis- tente/nurse practiciene, asisten-te/nurse din învăţământ, teoreticieni, conducători. NANISM (gr. nanos „pitic“). Afecţiune caracterizată printr-o insuficientă dezvoltare staturală, talie anormal de mică, în comparaţie cu media indivizilor de aceeaşi vârstă şi specie. Există diferite tipuri de nanism: nanism congenital, având un determinism ereditar (ex. acondroplazie); nanism determinat de o patologie endocrină (nanism hipofizar tiroi-dian, ovarian); nanism visceral. NANO- (gr. nanos „pitic“). Element de compunere care introduce în termeni semnificaţia „de dimensiuni mici“. NANOGRAM. Unitate de masă egală cu a milioana parte dintr-un miligram. Simbol ng. NARCISISM (Narcissus = personaj din mitologia greacă îndrăgostit de propria sa imagine reflectată de apă). 1. Atenţie excesivă acordată pen-tru sine, pentru propriul corp. 2. în psihanaliză, dragostea unui individ pentru propria persoană considerată de Freud ca o „sursă primordială a energiei sexuale“ NARCO- 350 (fixarea libidoului asupra propriei persoane). NARCO- (gr. narke „narcotic“). Element care introduce în termeni referirea la narcotic sau starea de narcoză. NARCOANALIZĂ. V. subnar-coza. NARCOLEPSIE (gr. narke „narcotic“ şi iepsis „fixare“). Nevoia irezistibilă de a dormi, care survine în crize repetate, de durată variabilă, căreia bolnavul nu i se poate opune. Narcolepsia este în general un semn al unor tulburări nervoase [sifilis nervos, tumori cerebrale, traumatisme craniene, cataplexie (pierderea bruscă a tonusului muscular) etc.] sau poate apărea la persoane sănătoase, narcolepsie esenţială (idiopatică). NARCOMANIE (gr. narke „narcotic“ şi mania „nebunie“). Tendinţa irezistibilă de utilizare a somniferelor, substanţelor cu efect narcotic. NARCOTIC. Substanţă care produce narcoză, un somn profund. NARCOZĂ (gr. narkosis „amorţire“). Somn produs de medicamente, mai des în anestezia generală; prin extensie însăşi anestezia generală. Narcoza de bază - metodă adju-vantă a narcozei prin care se urmăreşte realizarea unei stări de inconştienţă (somn narcotic superficial), diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor, care uşurează inducţia şi favorizează acţiunea substanţei narcotice care îi urmează. Narcoza „Rausch“ (anestezie à la reine) - metodă prin care se obţine o anestezie superficială prin administrare de substanţe narcotice (ex. halothan, cloroform, eter, protoxid de azot) în cantităţi mici şi în mod întrerupt şi care favorizează acţiunea substanţei narcotice care îi urmează. NARINOSCOPIE (lat. naris „nară“şi skopein „a vedea“). Examinare prin vizualizare directă a narinelor şi a cavităţii nazale, prin inspecţie (cu ajutorul unui specul nazal). NAŞTERE ÎNAINTE DE TERMEN (fr. naissance avant terme). După criteriul OMS, naşterea ce se produce la mai puţin de 37 săptămâni (mai puţin de 259 zile) după ultimul ciclu menstrual. NAŞTERE LA TERMEN (fr. naissance a terme). După criteriul OMS, naşterea care se produce între 37 şi 42 351_____________________________ săptămâni (259-293 zile) după ultimul ciclu menstrual. NAŞTERE POST-TERMEN (fr. rtaissance apres terme). După criteriile OMS naştere ce se produce la 42 săptămâni întregi sau mai mult (294 zile sau peste) după ultimul ciclu menstrual. NATALITATE (lat. natales „naştere“). Raportul dintre numărul de naşteri într-un an şi efectivul populaţiei; arată frecventa naşterilor într-o populaţie. NATRIEMIE. Concentraţia de sodiu din sânge (normal: 310-350 mg% sau 134-145 mEq/l de plasmă); reflectă starea de hidratare a sectorului extracelular. NATRIURIE. Eliminarea sodiului în urină; scade în transpiraţii mari, vărsături, diaree, în formare de edeme etc.; creşte în boala Addison, nefropatii tubulare diverse cu alterări ale resorbţiei pro-ximale, în diurezele osmotice etc. NĂSCUT MORT. Făt care se naşte fără viaţă; produs de concepţie a cărui gestaţie a durat cel puţin 180 zile (6 luni) şi care a decedat în uter. NECRO- (gr. nekros „mort“). Prefix care introduce în termeni referirea la moarte, la cadavru. ____________________NECROZĂ NECROBIOZÂ (gr. nekros „mort“ şi bios „viaţă“). Moartea celulelor într-un {esut viu; zona de necroză într-un tesut, rezultat al unei degenerescente (urmare unei ischemii) dar care nu este asociată niciodată cu o supurajie. NECROFILIE (gr. nekros „mort“ şi philein „a iubi“). Perversiune sexuală constând din acte sexuale cu cadavre (psihopaţi, oligofreni, demenţi). NECROFOBIE (gr. nekros „mort“ şi phobos „frică“). Frică morbidă de cadavre. NECROPSIE (gr. nekros „mort“ şi opsis „vedere“). Sin. Autopsie (vezi acest termen). NECROZĂ (gr. nekros „mort“ şi -oza „proces neinflamator“). Proces de degenerescentă care duce la distrugerea unei celule sau unui {esut. Necroza poate fi secundară unei ischemii sau unui traumatism (necroza aseptică) sau poate fi secundară unei infecţii (microbii fiind la originea distrugerii celulelor, de ex. burbionul unui furuncul). Necroza apărută în urma ischemiei (întreruperea circulaţiei locale) la nivelul organelor interne, porţiunea necrozată se numeşte infarct (poate NECROZOOSPERMIE 352 apărea la inimă, rinichi, creier, ficat, mezenter etc.) La nivelul organelor în contact cu mediul extern necroza ia aspect de gangrenă (gangrena uscată, umedă, gazoasă). NECROZOOSPERMIE (gr. ne-kros „mort“, zoon „animal“ şi sperma „sămânţă“). Sin. necrosper-mie. Ejaculare de spermatozoizi morţi, în sterilitatea masculină. NEFRALGIE (gr. nephros „rinichi“ şi algos „durere ). Durere renală. NEFRECTOMIE (gr. nephros şi ektome „excizie“). Ablaţia totală sau parţială a unui rinichi. NEFRECTOMIZAT. Care a suferit o nefrectomie. NEFRITĂ (gr. nephros „rinichi“ şi -ita „inflamaţie“). Orice inflamaţie acută sau cronică a rinichiului; de cele mai multe ori inflamaţia afectează glo-merulul (glomerulonefrita) dar şi tubul urinifer (tubulonefrita) sau poate fi nefrită interstiţială. NEFRITĂ GLOMERULARĂ. Sin. glomerulonefrita. NEFRITĂ TUBULARĂ ACUTĂ. Sin. cu rinichiul de şoc. NEFROANGIOSCLEROZĂ (gr. nephros „rinichi" aggeion „vas“şi sckierosis „întărire“). Afecţiune renală apărută din cauza hipertensiunii arteriale, comportând scleroza arteriolelor renale şi glomerulare; se manifestă prin insuficienţă renală. Sin. nefroscleroza - termen părăsit. NEFROBLASTOM (gr. nephros „rinichi“, blastos „germen“şi-orna „umflătură). Adenosarcom renal cu celule de tip embrionar, tumoră deosebit de malignă, ce survine aproape exclusiv la copil. Sin. nefrom malign, tumora Wilms. NEFROCALCINOZĂ. Supraîncărcare de calciu a ţesutului renal. Examenul radiologie relevă o densitate anormală a ţesutului renal. Cauzele locale sunt malformaţiile renale, nefritele intersti-ţiale. Poate fi cauzată de asemenea de o hipercalcemie, de o tumoră a glandelor paratiroide, o intoxicaţie cu vitamina D etc. NEFROGRAFIE. Examenul radiologie al rinichiului după opa-cifierea parenchimului renal; opa-cifierea se poate face prin administrarea substanţei opace pe cale intravenoasă (urografie) sau 353 NEFROSTOMIE pe cale intraarterială prin artera renală sau femurală (arteriografie renală). NEFROGRAMĂ IZOTOPICĂ (renograma izotopică). Metoda care permite aprecierea valorii funcţionale a rinichilor, prin injectarea intravenoasă a unei substanţe radioactive; măsoară radioactivitatea emisă de fiecare rinichi în parte. NEFROLITIAZĂ. Sin. litiaza renală. NEFROLITOTOMIE (gr. nephros „rinichi“, iithos „piatră" şi tome „tăiere“). Extracţia calculilor din bazinet sau calice prin incizia prealabilă a rinichiului. NEFROLOGIE (gr. nephros „rinichi“ şi logos „ştiinţă“). Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul rinichilor şi tratamentul bolilor renale. Specialiştii se numesc nefrologi. NEFROM MALIGN. Sin. nefro-blastom. NEFRON. Unitate anatomică şi funcţională (morfofuncţională) a rinichiului; este format din: glomerul şi tubii uriniferi (tubul proximal, ansa Henle şi tubul distal). Parenchimul renal conţine aproximativ un milion de nefroni. NEFROPATIE (gr. nephros „rinichi“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune inflamatorie sau degenerativă a rinichiului. După localizarea leziunii deosebim: glomerulopatii (glomerul), tubulo-patii (tubii uriniferi), nefrite inter-stiţiale (ţesutul conjunctiv) şi nefroangioscleroza (vasele). în afară de această clasificare mai sunt: anomaliile de dezvoltare, rinichi polichistic, litiazele renale, afecţiuni ale vaselor renale mari: tromboze ale venelor renale responsabile de anurie şi de sindromul nefrotic (nefroza). NEFROPATIE GRAVIDICĂ. Sin. preeclampsie. NEFROPEXIE (gr. nephros „rinichi“ şi pexis „fixare“). Intervenţie chirurgicală constând în repunerea şi fixarea în poziţie normală a unui rinichi ptozat (coborât). NEFROPTOZĂ (gr. nephros „rinichi“ şi ptosis „cădere“). Motilitate anormală şi coborârea rinichiului, din cauza relaxării mijloacelor sale de susţinere. NEFROSTOMIE (gr. nephros „rinichi“ şi stoma „gură, deschidere“). Crearea operatorie a unei comunicări între rinichi (cavităţile pie- NEFROTOMIE 354 lice) şi piele printr-o sondă, în vederea derivării urinei în exterior. NEFROTOMIE (gr. nephros „rinichi“ şi tome „tăiere“). Incizia rinichiului. NEFROZĂ. în terminologia modernă termenul este de obicei înlocuit prin sindrom nefrotic. Afecţiune renală caracterizată prin leziuni degenerative ale tubilor renali deşi de multe ori leziunea iniţială se găseşte în glo-merul (glomerulo-nefroze); poate fi clasificată în tubulonefroză sau glomerulonefroză. Sindromul nefrotic este de obicei expresia unei nefropatii glomerulare. Se caracterizează prin edeme, albumi- Sindrom nefrotic. Edem ai feţei ia un subiect atins de nefroză nurie (proteinurie) abundentă, hi-poproteinemie cu disproteinemie, hiperlipidemie şi hipercolestero-lemie. NEG. Tumoră mică, rotundă, ne-dureroasă, care apare pe piele din cauza unei hipertrofii a pa-pilelor. NEGATIVISM. Atitudine patologică negativă nejustificată ce se caracterizează prin refuz, rezistenţă sau ostilitate faţă de orice solicitare din exterior, refuz de a răspunde la întrebări, refuz de a mânca, de a executa mişcări, rezistenţa la mobilizare pasivă etc. Apare mai ales la schizofrenici, psihoze. NEGATOSCOP. Ecran luminos ce serveşte la examinarea clişeelor radiografice. NEISSERIA. Gen de bacterii (coci) gram negativ, dispuşi în perechi (diplococ): Neisseria go-norrhoeae (gonococ), Neisseria meningitidis (meningococ). NELATON (sonda). Sondă flexibilă de cauciuc, are un capăt rotunjit şi prevăzut cu un orificiu lateral. Se foloseşte pentru sondajul vezical. NEMATODES. Clasă de viermi cilindrici cu un corp filiform, prevăzuţi cu un tub digestiv 355 NEURECTOMIE complet şi având sexe separate (ascarizi, oxiuri, filiaria etc.). NEO- (gr. neos „nou"). Prefix ce introduce în termeni sensul de nou, recent sau străin. NEOARTROZĂ (gr. neos „nou“ şi arthron „încheietură“). Articulaţie artificială creată chirurgical. NEOFOBIE (gr. neos „nou“ şi phobos „frică“). Teamă patologică fată de tot ceea ce este nou, de tot ce se schimbă. NEOFORMAŢIE 1. Formaţie de tesut nou într-unul de[a diferenţiat. 2. în limbaj clinic, tumoră. NEONATAL Relativ la nou-năs-cut; perioada neo-natală cuprinde primele 28 zile de după naştere. NEONATOLOGIE Specialitate medicală care are ca obiectiv ansamblul îngrijirilor medicale şi preventive adresate nou-născutului; studiul nou-născutului normal şi patologic (înainte, în timpul şi după naştere). NEOPLASM (gr. neos „nou“ şi plasma „formaţie“). Sin. Tumoră (cel mai des de natură canceroasă). NEOPLASTIE Reconstituirea unui ţesut prin operaţii plastice. NEOPLAZIE (gr. neos „nou“ şi plassein „a forma“). Sin. tumoră. Formarea de ţesuturi noi (hetero-plazie) = formarea unei tumori (cel mai des de natură canceroasă). NEOSTOMIE (gr. neos „nou“ şi stoma „gură, deschidere“). Formarea chirurgicală a unei deschideri artificiale (stoma) la nivelul unui organ, al unei cavităţi sau al unui canal, astfel ca să poată comunica în exterior sau cu alt organ. NEURASTENIE (gr. neuron „nerv“, a- „fără“ şi stenos „forţă“). Afecţiune psihiatrică care face parte din nevroze; se manifestă printr-o stare de mare oboseală, favorizată de surmenaj şi însoţită de tulburări psihice (tristeţe, insomnie, nehotărâre etc.), tulburări funcţionale (cardiovasculare, digestive, sexuale) şi de dureri cu diferite localizări (mai ales cefalee). NEURECTOMIE (nevrectomie) (gr. neuron „nerv“ şi ektome „tăiere“). Rezecţia parţială a unui nerv; rezecţia uneia sau mai multor porţiuni de filete nervoase (de obicei senzitive). NEURINOM NEURINOM (gr. neuron „nerv“ şi -orna „umflătură“). Tumoră a nervilor, cel mai adesea benignă, din cauza unei proliferări a celulelor tecii lui Schwann. Se localizează pe traiectul nervilor intracranieni (îndeosebi pe nervul auditiv) sau pe nervi periferici. Dezvoltarea este lentă; după exereză urmează de obicei vindecarea. Sin. gliom periferic, schwannom, schwannogliom. NEUROBLASTOM (gr. neuron „nerv“, blastos „germen“ şi -orna „umflătură“). Tumoră formată din neuroblaşti nediferenţiaţi, extrem de malignă. Apare mai ales la copil, sub vârsta de 4 ani. NEUROCHIRURGIE. Specialitate a ramurii chirurgicale care se ocupă de afecţiunile sistemului nervos. Excepţie făcând chirurgia nervilor periferici, neurochirurgia se axează pe leziunile intracra-niene sau intrarahidiene, ceea ce necesită în prealabil traversarea structurilor osoase (trepanatie, volet cranian, laminectomie). NEUROCRINIE (gr. neuron „nerv“ şi krinein „a secreta“). Producerea de către celulele nervoase a unor substanţe care _____________________________356 deversate în sânge acţionează ca hormoni. Sin. neurosecreţie. NEURODEPRESOR. Orice medicament care reduce sau inhibă unele funcţiuni ale sistemului nervos central (sedative, antispastice, hipnotice, neuroleptice, tranchilizante). NEURODERMITĂ (gr. neuron „nerv“, derma „piele“ şi -ita „inf/amaţie“). Afecţiune cutanată foarte pruriginoasă, care se manifestă prin erupţii speciale, constând din unul sau mai multe placarde, eritematoscuamoase, lichenifi-cate, îngroşate, pigmentate; se localizează mai ales la ceafă şi feţele laterale ale gâtului; regiunea anogenitală şi la plicile de flexiune ale membrelor. Sin. lichen simplu cronic, nevro-dermită, prurit cu lichenificare. NEUROFIBROM (gr. neuron „nerv“, fibra „fibră“ şi -orna „umflătură“). Tumoră a nervilor periferici, formată din cauza proliferării celulelor conjunctive a perinervului (ţesut care înconjoară fasciculul nervos al unui nerv periferic). Este benignă şi foarte rar se observă malignizarea. Deseori este o afecţiune congenitală, sau se dezvoltă la vârstă tânără. NEUROMIOZITĂ 357__________________________ NEUROFIBROMATOZĂ. Sindrom caracterizat prin asocierea de pete pigmentare şi tumori fibroase (neurofibroame) multiple, pe traiectul nervilor. Sin. cu boala Recklinghausen. NEUROGLIE (gr. neuron „nerv“ şi glia „clei“). Sin. celulă glială, nevroglie. Ne-vroglia are rol nutritiv, de suport, de izolare, substrat metabolic al structurilor nervoase şi intervine în cicatrizare. în sistemul nervos nevrogliile sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii. NEUROGLIOM. Sin. ganglioneu-ron. Tumoră benignă a ţesutului nervos simpatic, cu structura similară ganglionului simpatic; rezultă din proliferarea ţesutului nevroglial. NEUROHORMON. Substanţă elaborată de celulele nervoase, acţionând ca un „mediator chimic“ (acetilcolina, adrenalina) sau unul din produşii de secreţie ai neurohipofizei (ocitocina şi vasopresina). NEUROLEPTIC. Substanţă psihotropă cu efect sedativ, datorită acţiunii importante asupra sistemului neuro-vegetativ; calmează agitaţia şi hiperactivitatea neuro-musculară, conferă o stare de linişte, de destindere; provoacă modificări ale sistemului nervos autonom (simpatic şi parasim-patic) şi sunt prescrise în diverse psihoze în care predomină excitaţia, agitaţia, stări delirante, agresivitate. Principalele neuro-leptice sunt chlorpromazinele şi derivaţii săi. Sin. neuroplegic, tranchilizant major, antipsihotic. NEUROLITIC (gr. neuron „nerv“ şi iysis „distrucţie“). Care exercită o acţiune distructivă asupra substanţei nervoase. Ex. injecţie neurolitică. NEUROLIZĂ (gr. neuron „nerv“ şi iysis „distrucţie“). 1. Distrugerea sau dizolvarea substanţei nervoase. 2. Eliberarea chirurgicală a unui nerv din aderenţele sale patologice periferice. Ex. desfacerea aderenţelor cicatriceale (când un nerv este comprimat într-o cicatrice). 3. Distrugerea unui nerv prin injecţii cu alcool în nervul respectiv. NEUROMIOZITĂ (gr. neuron „nerv“, mys „muşchi“ şi -ita „inflamaţie“). Proces inflamator care interesează în acelaşi timp sistemul nervos şi ţesutul muscular. NEURON 358 NEURON (gr. = nerv). Celulă nervoasă; unitate morfo-funcţională a ţesutului nervos; participă la elaborarea şi transmiterea influxurilor nervoase. Neuronul este compus dintr-un corp celular şi prelungiri: prezintă o prelungire, întotdeauna unică, axonul şi prelungiri protoplasmatice în număr variabil dendritele. Corpii celulari ai neuronului formează substanţa cenuşie, iar prelungirile acestora substanţa albă. Neuronii conduc influxul prin intermediul axonilor. După funcţie se disting: neuroni motori, senzitivi, senzoriali, secretori. NEUROPATIE (gr. neuron „nerv“ şipathos „boală“). Orice afecţiune a sistemului nervos central sau periferic. NEUROPLASMĂ (gr. neuron „nerv“ şi plasma „formaţie“). Protoplasma care umple intersti-ţiile dintre fibrele celulelor nervoase. NEUROPLASTIE (gr. neuron „nerv“şiplassein „a forma“). Metoda chirurgicală care urmăreşte restabilirea continuităţii unui nerv lezat. NEUROPLEGIC. sin. cu neuro-lepîic. NEURORAFIE (gr. neuron „nerv“ şi rhaphe „sutură“). Suturarea celor două capete ale unui nerv secţionat. NEUROSECREŢIE. Sin. neuro-crinie. NEUROSTIMULENT. Medicamente care excită sistemul nervos central (analeptice şi psiho-tonice). NEUROTOMIE (gr. neuron „nerv“ şi tome „tăiere“). Secţionarea chirurgicală a unui nerv, practicată în general în nevralgii rebele. Sin. nevrotomie. NEUROTOXIC. Care exercită o acţiune toxică asupra sistemului nervos (toxina difterică şi tetanică). NEUROTRIPSIE. Operaţie ce constă în zdrobirea unui nerv. NEUROTROP (gr. neuron „nerv“ şi tropos „întoarcere, schimbare“). Care are afinitate specială pentru sistemul nervos. Ex. virus neuro-trop (al turbării, al poliomielitei). NEUROVEGETATIV. Sistem neurovegetativ. Care se referă la sistemul autonom (vegetativ). Ex. tulburări neurovegetative. NEVRALGIE (gr. neuron „nerv“ şi a/gos „durere“). Durere în teritoriul unui nerv. Nevralgia este produsă din cauza 359______________________________ unei nevrite sau din cauza unei compresiuni asupra nervului; survine deseori sub forma unui acces, resimţită pe traiectul unui nerv senzitiv al cărui nume îl poartă:* ex. nevralgie facială, in-tercostală, trigeminală, sciatică etc. NEVRAX. Sin. Ax cerebrospinal, cuprinde encefalul (creierul) şi măduva spinării. NEVRECTOMIE. Sin. neurec-tomie. NEVRITĂ (gr. neuron „nerv11 şi -ita „inflamaţie“). Leziune inflamatoare a unui nerv. Cauzele pot fi: toxice (plumb, alcool), infecţioase sau alergice. NEVRITĂ RADICULARĂ. Sin. radiculită. NEVROGLIE. Sin. neuroglie. NEVROM (gr. neuron „nerv“ şi -oma „umflătură“). Tumoră a unui nerv (de obicei congenitală). Nevromul se poate dezvolta şi la extremitatea unui membru amputat (nevrom de amputaţie) sau la un nerv periferic. NEVROPAT (gr. neuron „nerv“ şi pathos „boală, suferinţă“). Se spune despre un subiect în general anxios şi hiperemotiv, care prezintă tulburări ale siste- ____________________NEVROZĂ mului nervos vegetativ şi afecţiuni nevrotice (nevroze). NEVROPATIE. Sin neuropatie. NEVROTIC. Relativ la nevroză; subiect afectat de nevroză. NEVROTOMIE. Sin. neurotomie. NEVROZĂ. Afecţiune care nu este însoţită de nici o leziune decelabilă a sistemului nervos. Se manifestă printr-un comportament anormal cu simptomatologie foarte variată de origine psihogenă (anxietate, isterie, iritabilitate, astenie psihică etc.) şi care apare în condiţii de suprasolicitare ca reacţie patologică; în mod secundar se adaugă şi tulburări fizice de tip funcţional (dureri, oboseală, stare de rău, tulburări de somn etc.) care nu corespund cu leziuni ale organelor interne. Nevroza perturbă afectivitatea şi emotivitatea dar nu afectează facultăţile intelectuale. Bolnavul este alarmat peste măsură de tulburările sale, pe care le supradimensionează, el se simte bolnav. Nevroza se deosebeşte de psihoză prin faptul că nu se însoţeşte de tulburări de conştiinţă şi de personalitate. (în psihoză bolnavul nu este conştient de tulburările respective). NEVROZĂ RESPIRATORIE NEVROZĂ RESPIRATORIE. Nume dat „sindromului de hiper-ventilaţie alveolară“ când este de origine psihogenă. NEVUS (lat naevus). Tumoare benignă sau pată a pielii, uneori colorată în brun cenuşiu, formată din cauza unei tulburări în dezvoltarea unuia sau mai multor elemente celulare ale pielii. Sunt de natură congenitală şi există două tipuri principale: nevpigmentar (sau melanic) care se prezintă ca o pată brună cu suprafaţa netedă sau uşor proeminentă (lentigo sau „grain de beaute“); nev vascular care este format din proliferarea vaselor sanguine (angiom). NICOLAS FAVRE (boala). Sin. cu limfogranulomul venerian. Afecţiune veneriană care afectează regiunea ano-genitală. Şancru de inoculare, nedureros, trece neobservat. Se produce adenopatie (ganglioni mari) care evoluează spre o supuraţie seroasă. NICT-, NICTO-. Prefix de origine greacă în relaţie cu noaptea sau întunericul. NICTALOPIE (gr. nyx „noapte" alaos „obscur“ şi ops „ochi1). _____________________________360 Tulburare de vedere caracterizată prin faptul că persoana distinge mai bine obiectele luminate slab, decât în plină lumină; facultatea de a vedea noaptea. (în engleză sensul este total opus). NICTOFOBIE (gr. nyx „noapte“ şi phobos „frică“). Teama de întuneric în general şi teama morbidă în timpul nopţii, în special.· NICTURIE (gr. nyx „noapte“ şi ouron „urină“). Eliminarea unui volum crescut de urină şi emisie mai frecventă în cursul nopţii, în comparaţie cu ziua (contrar stării normale). NIDAREA (lat. nidus „cuib“). Fixarea oului fecundat în mucoasa care căptuşeşte cavitatea ute-rină. în mod excepţional nidaţia se poate face în afara cavităţii uterine (nidaţie extrauterină) pe ovar, în cavitatea abdominală dar mai ales în trompă, ceea ce constituie o sarcină extrauterină. Sin. implantaţie. NIHILISM (lat. nihil„nimic“). în psihiatrie, formă de delir în care subiectul neagă realitatea, în parte sau în totalitate, uneori chiar propria sa existenţă. NIMFOMANIE (gr. nympha „labie mică vulvară“, mania „nebunie“). 361 NODOZITATE Exagerare patologică la femeie a dorinţei sexuale. Stare de hiper-excitaţie sexuală şi psihică, sur-venind la femei hipersexuale, probabil datorită unor tulburări hormonale, în boli psihice, în cursul unor maladii organice (tuberculoză, lepră, sifilis etc.). NISTAGMUS (gr. nystagmos „oscilaţie“). Succesiune de oscilaţii ritmice (mişcări clonice) conjugate şi involuntare, ale globilor oculari, orizontale, verticale sau giratorii; nistagmusul poate fi spontan (din cauza unor leziuni ale labirintului, a aparatului vestibular sau a căilor nervoase centrale sau periferice) sau provocat (în anumite poziţii pentru probe de explorare a funcţiei vestibulare). NIŞĂ (fr. engl. niche). Imagine radiologică a unui ulcer gastric sau duodenal şi de anumite forme de cancer gastric, rezultând din umplerea cu substanţă baritată a cavităţii patologice. NOCEBO (efect) (lat. nocere „a vătăma“). Apariţia de simptome neplăcute după administrarea unui medicament, dar care nu pot fi atribuite acţiunii proprii medicamentului. NOCI- (lat. nocere „a vătăma“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de lezare. NOCICEPTIV (lat nocere „a vătăma“ şi cape re „a primi“). Capabil să capteze influenţe dăunătoare asupra organismului; reacţie provocată de o excitaţie nervoasă dureroasă. Ex. reflex nociceptiv (reflex de apărare, cum ar fi retragerea piciorului la înţeparea plantei). NOCICEPTOR. Receptor nervos sensibil la stimuli produşi de agenţi nocivi (mai ales stimuli dureroşi). NOCIV (fr. nocif). Care este periculos pentru sănătate, producând tulburări sau leziuni. Ex. acţiunea nocivă a tutunului. NODAL Ţesutul care constituie nodului Keith şi Flack şi nodului Tawara; se referă la ceea ce ţine de aceste structuri. Ex. extrasistola nodală. NODOZITATE. Proces patologic circumscris (proeminenţă cutanată), rotunjit şi indurat. Se întâlnesc mai ales în afecţiuni reumatismale. NODUL NODUL. Leziune elementară (în formă de nod) solidă, circumscrisă şi ovalară cu sediul în derm sau hipoderm. NODULUL ATRIO-VENTRICU-LAR. Sin. nodului Achoff-Tawara. NODULUL SINO-AURICULAR. Sin. nodului Keith şi Flack. NODUL TUBERCULOS. Leziune caracteristică pentru tuberculoză (tubercul) având formă rotunjită, cu zonă centrală necrozată, înconjurată de un strat de celule epiteliale şi un strat periferic limfocitar. NONVIABIL. Se spune despre un făt care nu a ajuns la un stadiu de dezvoltare intrauterină suficientă pentru a fi viabil. NOSO-, NOZO- (gr. nosos „boală“). Prefix care introduce în termeni referirea la boală. NOSOFOBIE (gr. nosos „boală“ şi phobos „frică“). Teama de îmbolnăvire şi de boli. NOZOCOMIAL (gr. nosos „boală“ şi komeion „a avea grijă“). Infecţie contractată în spital. NOU-NĂSCUT. Copil în primele 28 zile de viaţă. V. neonatal. NUBIL (fr. engi. nubil). Care a devenit aptă pentru mariaj, capabil să procreeze sau să _____________________________362 conceapă. (Când este vorba de o fată). NUCAL (lat. nucha „ceafă“). Care se referă la ceafă. NULIGESTĂ (lat. nullus „nici unui“ şi gestatio „sarcină“). Se spune despre o femeie care n-a fost niciodată însărcinată. V. multigestă, primigestă. NULIPARĂ (lat. nullus „nici unul“ şi părere „a naşte“). Se spune despre o femeie care nu a avut copii. V. multipară, primipară. NUMULAR. De forma unei monede. Ex. spută numulară, eczemă numulară. NURSING (engl ). Termen consacrat internaţional şi folosit de OMS pentru funcţia specifică şi originală a asistentei diplomate prin care ajută individul bolnav sau sănătos să îndeplinească acele activităţi care contribuie la menţinerea sau recuperarea sănătăţii sale - Dicţionar medicaI voi. ii - editura Medicală 1969. Redactor responsabil dr. P. Simici. Nursingul, ca o componentă esenţială a sistemului de sănătate înglobează promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor, îngrijirea persoanelor cu afecţiuni 363 NURSING fizice, mentale sau cu infirmităţi din toate categoriile de vârstă, în toate instituţiile medicale. în cadrul acestui spectru larg de activităţi o grijă aparte a îngrijirilor de sănătate o constituie răspunsul individului, familiei sau grupului la problemele actuale sau viitoare de sănătate. Aceste răspunsuri umane variază de la reacţiile individuale în fata unui episod de boală până la dezvoltarea unei politici de promovare a sănătăţii populaţiei pe termen lung. Rolul unic al asistentelor medi-cale/nurselor în îngrijirea indivizilor, bolnavi sau sănătoşi, este de a evalua reacţiile lor la stările de sănătate şi de a-i ajuta în îndeplinirea acelor acţiuni care contribuie la sănătatea, însănătoşirea sau moartea în demnitate, acţiuni pe care ei le-ar îndeplini fără ajutor dacă ar avea forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare, în contextul nursingului total asistentele medicale/nursele participă împreună cu celelalte categorii de personal şi alţi specialişti din alte sectoare ale serviciilor publice la activităţile de planificare, implementare şi evaluare pentru asigurarea sistemului de sănătate adecvat promovării sănătăţii, prevenirii îmbolnăvirilor şi îngrijirea persoanelor bolnave sau cu infirmităţi. Lemon (Material de educaţie în nursing, Cap. 12). o OBEZITATE (lat. obesus „gras, umflat“). Tulburare de metabolism exprimată prin hipertrofia ţesutului grăsos (adipos) care duce la o creştere a greutăţii cu peste 25% faţă de normal. Poate fi de origine exogenă prin supraalimentaţie sau endogenă prin tulburări metabolice endocrine. Obezitatea prin supraalimentaţie poate fi rezultatul unui dezechilibru între consumul şi aportul energetic (activitate fizică redusă, contrastând cu o alimentaţie excesivă); poate fi rezultatul unui traumatism psiho-afectiv (şoc nervos, polifagia - simptomatică pentru o nevroză). Obezitatea prin tulburări glandulare: mixedemul - insuficientă tiroidiană cu retenţie de apă; afecţiuni pancreatice cu hiper-secreţie de insulină care provoacă senzaţia de foame; sindromul de hipercorticism (Cushing), insuficienţa ovariană, respectiv testiculară etc. Trebuie subliniat faptul că obezitatea poate fi şi ereditară. OBIECTIV (lat. objectivus). 1. Se spune despre simptomele care pot fi percepute de un observator, altul decât bolnavul însuşi. Ant. subiectiv. 2. Obiectiv microscopic, constituit dintr-o lentilă convergentă situată la extremitatea tubului, de partea obiectului de examinat şi care dă o imagine mărită a acestuia. 3. Obiectiv de îngrijire (în nursing). Rezultatul final pe care dorim să-l obţinem în urma intervenţiilor; descrierea unui 365_____________________________ comportament pe care-l aşteptăm de la pacient: un comportament care se doreşte să se vadă în manifestările pacientului, lată un exemplu de obiectiv care ar fi acceptabil în cazul unui pacient parţial paralizat: „ca pacientul X să meargă cu ajutorul cârjei până la baie în decurs de...“. Obiectivele pot fi: pe termen scurt (ore, zile); pe termen mediu (o săptămână); pe termen lung (săptămâni, luni). OBIŞNUINŢĂ (fr. accoutu-mance). Fenomen prin care organismul devine puţin câte puţin insensibil la un produs, la un medicament consumat şi absorbit cu regularitate. Consumarea zilnică de cafea, ţigări, opiacee, sedative etc. duce la obişnuinţă. V. dependenţa. OBLITERARE. închiderea unei cavităţi sau conduct din organism de diferite obstacole (ex. obliterarea unui vas prin tromb sau embol). Uneori obliterarea poate fi rezultatul unei acţiuni terapeutice (ex. în stomatologie, obtura-ţia cariei dentare). OBNUBILARE (lat. obnubilare „a umbri, a întuneca“). Tulburare psihică constând în diminuarea conştienţei şi a _____________________OCITOCINĂ vigilenţei; dezorientare în timp şi spaţiu şi referitoare la propria persoană. OBSESIE (fr. engl. obsession). Tulburare a voinţei care se manifestă prin prezenţa unei idei (fixe), a unui sentiment, a unei tendinţe care apar în gândul şi conştiinţa persoanei ca un fenomen morbid şi care persistă contrar voinţei acestuia şi în ciuda tuturor eforturilor sale de a se debarasa. Se observă în nevroza obsesională. OBTURAŢIE. în stomatologie, acţiunea de a umple o carie dentară cu o materie solidă; rezultatul acestei acţiuni. OCHELARI BIFOCALI (fr. lunettes bifocales). Ochelari în care fiecare lentilă are două focare, unul (în sus) pentru vederea la distanţă şi altul (în jos) pentru citit şi vedere de aproape. OCITOCICE (gr. okys „rapid“ şi tokos „naştere“). Substanţe care stimulează contracţiile musculaturii uterine şi accelerează travaliul. Contracţia uterului poate avea drept consecinţă oprirea menoragiei sau metroragiei. OCITOCINĂ. Sin. oxitocina. OCLUZAL 366 OCLUZAL. Care se referă la ocluzia dentară. Ex. faţa ocluzală a unui dinte. OCLUZIE INTESTINALĂ. Oprirea completă şi persistentă a tranzitului intestinal şi, în consecinţă, imposibilitatea evacuării de materii fecale şi gaze (se constituie un sindrom de abdomen acut). Poate fi de natură mecanică (obstrucţie sau compresie) sau de natură funcţională (spasm intestinal, cu oprirea peristaltis-mului). Sin. ileus. Ocluzie prin compresie. - hernie strangulată - OCULIST. Sin. oftalmolog. ODDI (sfincterul). Muşchi circular, ce înconjoară ampula Vater, la deschiderea în duoden a cana- lului coledoc şi a canalului pan-creatic. ODDIPATIE. Leziune care interesează sfincterul Oddi: tumori, di-verticule, reacţii la bolile pancreasului, duodenului, a căilor biliare (litiază) care pot să-i tulbure funcţia, provocând infecţie, incontinenţă, obstrucţie, disfuncţie. ODDITĂ. Inflamaţia sfincterului Oddi. ODINIE (gr. odyne „durere") (fr. odyne). Sufix de origine greacă pentru durere. ODINOFAGIE (gr. odyne „durere" şi phagein „a mânca"). Durere la deglutiţie, semn important în afecţiunile faringelui şi laringelui. ODINOFOBIE (gr. odyne „durere" şi phobos „frică"). Fobia de durere. ODONT-, ODONTO- (gr. odontis „dinte"). Element de compunere care introduce în termeni referirea la dinţi. ODONTALGIE (gr. odontis „dinte" şi algos „durere"). Durere dentară (dinte şi elementele lui de susţinere). ODONTOLOGIE. Studiul sistemului dentar, baza chirurgiei dentare. 367 OFTALMOMALACIE ODONTOSTOMATOLOGIE. Sin. dentistica. ODONTOSTOMATOLOGIE INFANTILĂ. Sin. pedodonţie. OEDIP (complexul). Cel mai important complex după teoria psihanalitică. Ataşament excesiv al unui copil (băiat sau fată) faţă de părintele de sex opus, însoţit de rivalitate ostilă pentru părintele de acelaşi sex; câteodată însă ataşament invers (cu tendinţă homosexuală). Conflictul oedi-pian apare la vârsta de 3-4 ani, este apoi refulat şi înlăturat; persistenţa lui poate fi la originea tulburărilor nevrotice (cu referire la Oedip, erou mitologic grec, victimă a destinului: Oedip care nu-şi cunoaşte părinţii, se căsătoreşte cu propria sa mamă, după ce-şi ucide tatăl; aflând mai târziu adevărul, el şi-a scos ochii). OFICINAL. Medicament preparat gata (în pastile, soluţii, injecţii etc.) ce se găseşte în farmacii, conform farmacopeei ţării respective, spre deosebire de preparatul magistral care se face după o reţetă „magistrală“ a medicului. OFIDISM (gr. ophidion „şarpe mic“). Otrăvire prin muşcătură (prin venin) de şarpe. OFTALM-, OFTALMO- (gr. ophtalmos „ochi“). Prefix care indică referirea la ochi. OFTALMIA ZĂPEZILOR. Infla-maţia corneei şi conjunctivei, provocată de razele ultraviolete, în regiuni muntoase înalte. OFTALMIE. Afecţiune infiama-torie a ochiului. OFTALMIE SIMPATICĂ. Infla-maţia ochiului sănătos după un traumatism perforant al celuilalt ochi. OFTALMODINAMOMETRIE (gr. ophtalmos „ochi“, dynamis „forţă“ şi metron „măsură“). Măsurarea presiunii în artera centrală a retinei (TACR) cu ajutorul unui aparat numit oftalmo-dinamometru. Normal TACR = 35 mmHg ± 10. OFTALMOLOGIE (gr. ophtalmos „ochi“ şi logos „ştiinţă“). Specialitate medicală care studiază ochiul şi anexele sale din punct de vedere medical şi chirurgical. OFTALMOMALACIE (gr. ophtalmos „ochi“ şi ma/akia „înmuiere“). Hipotonie excesivă a globului ocular; atrofie a ochiului caracte- OFTALMOMETRU rizată prin ramolisment şi diminuarea de volum a globului ocular; este consecutivă unei afecţiuni inflamatorii· a ochiului. OFTALMOMETRU (gr. ophtal-mos „ochi“ şi metron „măsură“). Aparat care serveşte la măsurarea gradelor de curbură ale corneei, pentru determinarea astigmatismului. OFTALMOPLASTIE (gr. ophtal-mos „ochi“ şiptassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală plastică asupra globului ocular şi anexelor sale OFTALMOPLEGIE (gr. ophtal-mos „ochi“ şi plege „lovitură“). Paralizia unuia sau mai multor muşchi motori ai globului ocular; ptoză palpebrală. OFTALMORAGIE (gr. ophtalmos „ochi“ şi rhegnynai „a curge“). Hemoragie oculară. OFTALMOSCOP1E (gr. ophtalmos „ochi“şi skopein „a vedea“). Examenul fundului de ochi cu ajutorul oftalmoscopului. Prin of-talmoscopie directă se examinează: corpul vitros, retina, papila nervului optic (pata oarbă), macula (pata galbenă), vasele retiniene. OLFACTIV (lat. olfactus „miros“). Care se referă la miros. Ex. celula olfactivă, mucoasa olfactivă etc. _______________________368 OLIG-, OLIGO- (gr. o/igos „puţin“). Prefix cu semnificaţia de puţin, insuficient, puţin numeros. Ant. poli-. OLIGOAMNIOS. Cantitate insuficientă de lichid amniotic în cavitatea amniotică intactă; prezenta a mai puţin de 200 ml lichid amniotic în timpul ultimelor luni de sarcină. OLIGO ASTENOSPERMIE. Număr redus de spermatozoizi în spermă (sub 20 milioane pe ml) având o motilitate diminuată. OLIGOCITEMIE (gr. o/igos „puţin“, kytos „celulă“ şi haima „sânge“). Scăderea numărului de globule sanguine. OLIGODACTILIE (gr. o/igos „puţin“ şi daktylos „deget“). Anomalie caracterizată printr-un număr mai mic decât normal al degetelor de la mâini sau de la picioare. OLIGOELEMENTE. Sin. micro-elemente. Elemente minerale prezente în organism în mod constant, în cantităţi foarte mici. Anumite oligoelemente au un rol important în metabolismul celular şi carenţa lor alimentară poate produce tulburări severe. Oligoele- 369 OMBILIC mente: iod, fluor, fier, zinc, brom, aluminiu, cupru, siliciu, magneziu, cobalt. OLIGOFAGIE (gr. oligos „puţin“ şiphagein „a mânca"). 1. Regim alimentar lipsit de varietate. 2. Scăderea poftei de mâncare. OLIGOFRENIE (gr. oiigos „puţin" şi phren „spirit, minte, gândire"). Arieraţie mentală (v. arierat, arieraţie). Oligofrenia este o stare patologică caracterizată prin rămânerea în urmă a dezvoltării facultăţilor psihice, însoţită deseori de tulburări ale dezvoltării fizice şi leziuni ale sistemului nervos central. Cuprinde toate degradările facultăţilor psihice începând de la debilitate mintală până la idioţie. OLIGOMELIE (gr. oiigos „puţin" şi melos „extremitate"). Afecţiune congenitală caracterizată prin subţierea excesivă a membrelor sau deficienţă în numărul lor. OLIGOMENOREE (gr. oiigos „puţin numeros", men Jună" şi rhoia „curgere"). Reducerea frecvenţei menstruaţie!; menstre rare. OLIGOSPERMIE (gr. oiigos „puţin" şi sperma „sămânţă"). 1. Scăderea numărului spermatozoizilor din lichidul seminal, pe o unitate de volum. 2. Insuficienţă secretorie de spermă (scăderea secreţiei prosta-tice). OLIGURIE (gr. oiigos „puţin" şi ouron „urină"). Diminuarea cantităţii de urină emisă în 24 ore; excreţia urinei sub 800 ml/24 ore. Oliguria poate fi determinată de cauze renale (glomerulonefrite, tubulonefrite etc.) şi extrarenale (deshidratare, perioada de formare a colecţiilor seroase, insuficienţa circulatorie cu formare de edeme etc.). -OMA (gr. -orna „umflătură"). Sufix care introduce în termeni semnificaţia de tumoră, tume-facţie. OMARTRITĂ (gr. omos „umăr" şi arthron „încheietură"). Inflamaţia articulaţiei umărului (artrita scapulphumerală). OMARTROZĂ (gr. omos „umăr", arthron „încheietură" şi -oza „boală neinf/amatorie"). Reumatism cronic degenerativ (artroză) localizat la articulaţia umărului (scapulohumerală). OMBILIC (lat. umbilicus). Sin. buric. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la OMENT-, OMENTO- 370 foetus. După secţionarea ombilicului, la naştere, rămâne o cicatrice, o depresiune plasată în mijlocul abdomenului. OMENT-, OMENTO- (lat. omen-tum „viscer“). Prefix care introduce în termeni referirea la epiplon (repliu peritoneal). OMENTECTOMIE. Rezecţia parţială sau totală a marelui epiplon. OMENTITĂ. Inflamaţia epiplo-nului. OMENTOPEXIE. Fixarea chirurgicală a epiplonului. OMENTOPORTOGRAFIE. Examenul radiologie preoparator ce constă din opacifierea venei porte prin injectarea substanţei de contrast într-o venă din marele epiplon. OMENTOTOMIE. Incizia sau decolarea părţii înalte a marelui epiplon, în scopul de a se ajunge în cavitatea dinapoia epiploa-nelor. OMFAL-, OMFALO- (gr. ompha-los „ombilic“). Prefix care introduce în termeni referirea la ombilic. OMFALITĂ (gr. omphalos „ombilic“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia ombilicului şi a cordonului ombilical. OMFALOCEL (gr. omphalos „ombilic“ şi ke/e „hernie“). Hernie ombilicală congenitală. OMFALORAGIE (gr. omphalos „ombilic“ şi regnynai „a curge“). Hemoragie la nivelul cordonului ombilical. OMFALOTOMIE (gr. omphalos „ombilic“ şi tome „tăiere“). Secţionarea cordonului ombilical. OMOLOG (gr. homologos „în armonie“). 1. Se spune despre doi cromozomi care formează o pereche. 2. Se spune despre substanţe chimice asemănătoare. OMOGEN (fr. homogene). Care are o structură uniformă, constituit din elemente de acelaşi fel sau repartizate uniform. Ant. heterogen. O.M.S. Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Organizaţie interguvernamentală creată în 1948 - este o instituţie specializată a Naţiunilor Unite -căreia îi revine pe plan internaţional responsabilitatea principală în probleme sanitare şi de sănătate publică. Are sediul la Geneva. România este membru al O.M.S. 371______________________________ ONANISM. Masturbaţie; provocare de orgasm prin alte mijloace decât actul sexual normal (prin autoexcitare). De la Onan, personaj biblic, care pentru a nu avea copii* îşi risipea „sămânţa“ pe pământ. ONCOCITOM (gr. onkos „tumoră, volum", kytos „celulă“ şi -orna „umflătură“). Tumoră cu structură glandulară, de obicei benignă, având localizare diversă: tiroida, bronhii, glande salivare, rinichi. ONCOGEN. Care favorizează sau provoacă formarea de tumori. V. cancerigen. ONCOGENEZĂ. Formarea tumorilor. ONCOLOGIE (gr. onkos „tumoră, volum“ şi logos „ştiinţă“). Studiul tumorilor şi prin extensie, a cancerelor. ONCOSTATIC. Care opreşte evoluţia unei tumori. ONCOTIC. Presiune oncotică, datorită prezenţei proteinelor într-o soluţie. ONICO-, ONIHO- (gr. onyx „unghie“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la unghie. _________________ONICOMICOZĂ ONICHIE (ONIHIE) (gr. onyx „unghie“). Inflamaţia matricei unghiale. ONICOFAGIE (gr. onyx „unghie“ şiphagein „a mânca“). Obiceiul greşit (tic) de a-şi mânca unghiile; roaderea unghiilor (frecvent la copii). ONICOLIZĂ (gr. onyx „unghie“ şi lysis „distrucţie“). Deslipirea unghiei din patul un-ghial, descoperind pulpa un-ghială. ONICOMALACIE (gr. onyx „unghie“) şi malakia „înmuiere“). Consistenţa anormal de moale a unghiilor; ramolismentul unghi-ilor. ONICOMICOZĂ (gr. onyx „unghie“, mykes „ciupercă“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Onicomicoză ONICOPATIE 372 Infecţia unghiei cu ciuperci. Unghia se îngroaşă, devine gălbuie şi friabilă. ONICOPATIE (gr. onyx „unghie“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a unghiilor. ONICOREXIS. Fragilitate anormală a unghiilor care se fisurează în lungime. ONICOSCHIZIS (gr. onyx „unghie“ şi schisis „diviziune“). Deslipirea, clivarea (desfacerea în lame) sau fisurarea unghiei. ONICOZĂ. Orice tulburare distrofică a unghiei. ONIRISM (gr. oneiros „vis“). Delir subacut sau acut, caracterizat prin halucinaţii vizuale multiple, halucinaţii ale sensibilităţii generale (senzaţie de înţepături, pişcături), halucinaţii musculare (senzaţie de cădere, de deplasare rapidă); este o tulburare particulară a conştiinţei, asemănătoare unui coşmar, în care bolnavul trăieşte cu ochii deschişi scene de groază, se agită, se apără de duşmani invizibili etc. Onirismul se observă în diverse maladii organice, traumatisme cranio-cerebrale, în infecţii cu febră, în intoxicaţii (mai ales alcoolice), de asemenea şi în psihoze. ONIXIS. Inflamaţia patului un-ghial (de obicei cronică) cu ulceraţii şi fungozităţi; forma tipică este unghia încarnată. Leziunile se însoţesc deseori de un perionixis. ONTOGENEZĂ (gr. ontos „fiinţă“ şi genesis „naştere“). Originea şi dezvoltarea unui organism de la oul fecundat, trecând prin dezvoltarea embrionară şi până la adult. Etapele de dezvoltare reproduc în esenţă pe cele ale filogenezei (dezvoltarea speciei) „ontogeneza repetă filogeneza“ (postulatul biologului german Haeckel). OOFOR-, OOFORO- (gr. oon „ou“ şi pherein „a purta“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la ovar. OOFORALGIE (gr. oon „ou“, pherein „a purta“ şi algos „durere“). Durere ovariană. OOFORECTOMIE. Sin. ovarec-tomie. OOFOROHISTERECTOMIE. Sin. ovarohisterectomie. OOFOROPEXIE. Sin. ovaro-pexie. OPACIFIERE. 1. Injectarea unui produs de contrast într-un organ cavitar sau 373 OPIU într-un conduct pentru a le face vizibile şi să le muleze contururile în cursul examenului radiologie. 2. Orice leziune cicatriceală care modifică transparenţa normală a corneei sau a cristalinului: albugo (pată albicioasă pe cornee), leucom, albeaţă, nefelion (pată superficială, care nu este complet opacă, situată pe cornee). OPACITATE (lat. opacitas „umbră, întunecime“). 1. Proprietatea unui corp de a nu lăsa să treacă prin el anumite radiaţii. 2. în radiologie, imaginea unui ţesut, total sau parţial, opac la razele X (se spune „opacitate“ mai ales pentru a desemna un focar patologic dintr-un ţesut care în mod norma! este transparent, cum ar fi plămânul). OPERAŢIE (lat. operatio). Acţiune terapeutică chirurgicală; act executat cu instrumentele sau mâinile asupra unor organe sau ţesuturi bolnave. OPIACEU. Preparat farmaceutic care conţine sau provine din opiu. OPIOMANIE (opiu şi gr. mania „nebunie“). Intoxicaţie cronică provocată de folosirea repetată a opiului, mai ales sub formă de inhalare din pipă. Este o toxicomanie tipică. OPISTO- (gr. opisthen „îndărăt, înapoi, în spate“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de localizare înapoi sau referire la spate. OPISTOTONUS (gr. opisthen „în spate“ şi tonos „tensiune“). Simptom caracterizat prin contractura tonică intensă şi prelungită a muşchilor regiunii dorsale a Opistotonus trunchiului şi a muşchilor cefei, determinând o poziţie în arc de cerc; bolnavul stă în decubit dorsal, cu capul împins înapoi, corpul arcuit, descriind o curbă cu concavitatea posterioară; bolnavul se sprijină pe planul patului numai în cap şi călcâie. Poziţia este caracteristică în tetanos (semn patognomonic) şi în intoxicaţie cu stricnină. OPIU. Suc extras din capsule de mac. Conţine mai mulţi alcaloizi (morfină, codeină, papaverină OPOTERAPIE 374 etc.). Se foloseşte ca sedativ şi analgetic, este un stupefiant care produce toxicomanie. OPOTERAPIE (gr. opos „suc“ şi therapeia „tratament). Tratament cu extracte brute sau purificate din ţesuturi sau organe, mai ales din glande endocrine şi mixte de origine animală. Se folosesc pentru diferite afecţiuni provocate de insuficienţa glandelor respective (tiroidă, suprarenale, hipofiză, ficat, pancreas), în prezent prepararea opoterapi-celor este uşurată prin liofilizare, care conservă intacte toate proprietăţile ţesutului viu. OPRESIUNE (fr. engl. oppre-sion). Impresia sau senzaţia de jenă respiratorie (sin. dispnee). OPSIURIE (gr. opse „târziu“ şi ouron „urină“). întârzierea emisiunii de urină după mese, din cauza încetinirii resorbţiei intestinale. Acest simptom indică hipertensiune portală. OPT-, OPTO- (gr. optos „vedere“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la vedere. OPTOMETRIE (gr. optos „ vedere“ şi metron „măsură“). Determinarea acuităţii vizuale mai ales privitoare la viciile de refracţie (astigmatism, miopie, hipermetropie) cu ajutorul unui aparat numit optometru. OPTOTIP (gr. optos „vedere“ şi typos „tip“). Tablou-tip care cuprinde litere, cifre şi semne de diferite mărimi, servind la măsurarea acuităţii vizuale. ORAL (lat. os, oris „gură“). Se spune despre un medicament care se administrează pe cale bucală (orală). Cale orală. Sin. per os, per oral. ORBICULAR (lat. orbicuiaris „circular“). Circular; în formă de inel; muşchi de formă circulară, care înconjoară un orificiu natural, exercitând prin contracţia lui închiderea acestuia. Ex. muşchiul orbicular al buzelor, al pleoapelor. ORBITĂ. Cavitate osoasă care conţine ochiul (globul ocular şi anexele sale). OREION (fr. oreillons). Sin. parotidită epidemică. Boală infecţioasă, contagioasă şi epidemică, produsă de un virus (myxovirus) care are afinitate pentru glandele salivare, pancreas, testicule şi sistemul ner- 375 ORHIEPIDIDECTOMIE vos. Se manifestă prin tumefierea glandelor parotide, uneori şi a celorlalte glande salivare, şi prin febră. Transmiterea se face prin picături de salivă răspândite prin conyersaţie, strănut sau tuse. Principala complicaţie este orhita urliană, care poate duce la atrofie testiculară. ORGANE GENITALE. Organele copulaţiei (penis, vulvă, vagin). Organele reproducţiei (ovar, uter, trompe, testicul). ORGANIC. 1. Care se referă la un organ. Se spune în special despre o tulburare care este în relaţie cu o alterare aparentă a structurii unui organ, prin opoziţie cu ceea ce este funcţional. Ex. suflu organic prin leziune cardiacă. 2. (chimic). Care este produs de un organ sau de un organism viu (prin opoziţie cu mineral sau anorganic). ORGANOGENEZĂ (gr. organon „organ“ şi gennan „a produce“). Formarea şi dezvoltarea diferitelor organe ale organismului. ORGANOLEPTIC (gr. organon „organ“ şi iepsis „fixare“). Impresia făcută de către un corp asupra organelor de simţ. Examen organoleptic Apreciere a calităţii produselor alimentare cu ajutorul organelor de simţ (văz, miros, gust...) ORGASM (gr. orgeion „a fi pasionat“). Punctul culminant al plăcerii, al excitaţiei sexuale, care corespunde unui paroxism de senzaţii voluptoase; coincide, la bărbat cu ejacularea, iar la femeie cu excreţia mărită a glandelor genitale accesorii. Imposibilitatea de a ajunge la orgasm este, la bărbat, un aspect al impotenţei, iar la femeie al frigidităţii. ORHI-, ORHIDO- (gr. orchis „testicul“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la testicul. ORHIALGIE (gr. orchis „testicul“ şi aigos „durere“). Durere testiculară. ORHIDECTOMIE (gr. orchis „testicul“ şi ektome „excizie“). Sin. orhiectomie. Ablaţia unuia sau ambelor testicule. ORHIDODINIE. Sin. orhialgie. ORHIEPIDIDECTOMIE. Excizia chirurgicală a testiculului şi a epididimului. ORHIDOPEXIE 376 ORHIDOPEXIE (gr. orchis „testicul“ şi pexis „fixare“). Intervenţie chirurgicală ce constă în coborârea unui testicul ectopic (care n-a coborât) în bursa scro-tală şi fixarea lui. Sin. orhidorafie, orhiorafie. ORHIDOPLASTIE (ORHIO-PLASTIE) (gr. orchis „testicul“ şi plassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală plastică la nivelul testiculului. ORHIDORAFIE. Sin. orhido-pexie. ORHIDOTOMIE (gr. orchis „testicul“ şi tome „tăiere“). Incizia testiculului pentru explorare sau pentru evacuarea unui abces. ORHIDOVAGINOPEXIE. Sutura testiculului la inelul inghinal superficial, prin intermediul tunicii sale vaginale. ORHIEPIDIDIMITĂ (gr. orchis „testicul“, epididim şi -ita „infia-maţie“). Inflamaţia testiculului şi a epidi-dimului. ORHITĂ (gr. orchis „testicul“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia testiculului. ORJELET (fr. orgelet, gr. orgelet). Inflamaţie acută purulentă (furuncul) a glandei pilosebacee de la marginea pleoapei. O.R.L. Abr. pentru oto-rino-larin-gologie. ORNITOZĂ (gr. ornis „pasăre“ şi -oza). Boală infecţioasă a păsărilor (găini, porumbei, canari etc.) altele decât papagalii, transmisă pe cale aerogenă la om, produsă de Ch/amydia; se manifestă prin febră ridicată, tuse persistentă şi epistaxis. Este asemănătoare psitacozei (v. psitacoza). ORO- (lat. os, oris „gură“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la gură (ex. orofaringe = faringe bucal). ORTO- (gr. orthos „drept“). Prefix cu sensul de corect, indicând în general normalitate. ORTODONŢIE (gr. orthos „drept“ şi odous „dinte“). Parte a medicinii dentare care se ocupă cu prevenirea şi tratamentul poziţiilor defectuoase ale dinţilor. ORTOFONIE (gr. orthos „drept“ şi phone „voce“). Pronunţare şi articulare corectă, prin opoziţie cu bâlbâială sau alte defecte de fonaţie. Acest termen este folosit şi în sensul de tratament ortofonic: tratament ce încearcă să corijeze viciile de 377 ORTOSTATISM pronunţie şi de vorbire (bâlbâială etc.)· V. logopedie. ORTOLANI (semnul). Semnul caracteristic în subluxaţia congenitală a şoldului la sugar, semnul alunecării. Pentru identificarea capului femural dislocat din cavitatea cotilidoidă, copilul este culcat pe spate cu membrele inferioare în adducţie, dacă se duce coapsa în abducţie capul femural intră în cavitatea cotilidoidă şi dacă se aduce în adducţie alunecă înapoi, afară din cavitate. ORTOPEDIE (gr. orthos „drept“şi paideia „creştere“). Etimologic, clasic „arta de a preveni şi corija deformaţiile corpului la copii“. în prezent, ortopedia se referă şi la patologia adulţilor şi se ocupă cu tratamentul (cel mai des chirurgical) afecţiunilor congenitale sau dobândite ale oaselor, articulaţiilor şi tendoanelor. Chirurgia ortopedică este o specialitate care grupează toate tratamentele chirurgicale, a leziunilor traumatice (fracturi, luxaţii), folosind metode sângerânde sau nu, indiferent de vârsta sau natura leziunii. De câţiva ani încoace, chirurgia ortopedică a ameliorat considerabil prognosticul anumitor afecţiuni degenerative (coxar-troze). La copil, în afara leziunilor traumatice, numeroase alte afecţiuni beneficiază de tratament ortopedic (luxaţii congenitale, scolioze etc.). ORTOPEDIE DENTOFACIALĂ. Ramură a medicinii dentare care se ocupă de malformaţiile şi deformaţiile maxilarelor şi a dinţilor, responsabile de malocluzie. Ortopedia dentofacială intervine de asemenea şi în tratamentul accidentelor care interesează maxilarele. ORTOPNEE (gr. orthos „drept“ şi pnoia „respiraţie“). Respiraţie în poziţie şezând; dificultate de a respira în poziţie culcată, bolnavul fiind obligat să se ridice în picioare sau în poziţie şezând, această poziţie favorizează creşterea capacităţii pulmonare prin coborârea dia-fragmului. ORTOPTOSCOP. Aparat pentru corecţia strabismului prin reeducarea vederii binoculare. ORTOSTATISM (gr. orthos „drept“ şi statikos „care stă“). Staţiunea în picioare; menţinerea corpului în poziţie verticală. Sindrom ortostatic - ansamblul tulburărilor provocate printr-o prelungită staţiune în picioare: ORTOTONUS ameţeli, scăderea tensiunii arteriale (hipotensiune ortostatică), vărsături, transpiraţii, albuminurie ortostatică etc. ORTOTONUS (gr. orthos „drept“ şi tonos „tensiune“). Contracţie tonică, susţinută şi prelungită în timp a musculaturii capului, trunchiului şi membrelor, determinând o poziţie rigidă în linie dreaptă astfel încât susţinând bolnavul de ceafă şi ridi-cându-l către poziţia de orto-statism, corpul se menţine drept ca o scândură. împreună cu opis-totonusul apare în cursul teta-nosului. OSCHEO-. Prefix de origine greacă în relaţie cu scrotul. OSCHEOCEL. 1. Hernie inghinoscrotală. 2. Orice tumoră sau hernie a burselor scrotale. OSCHEOM. Tumoră a scrotului. OSCILOMETRIE (lat. oscillatio „legănare“ şi metron „măsură“). Metodă prin care se evidenţiază amplitudinea pulsaţiilor peretelui arterial cu ajutorul oscilometrului. Amplitudinea oscilaţiilor arteriale se observă pe un cadran gradat al aparatului. OSGOOD-SCHLATTER (boala). Tumefiere dureroasă a tubero-zităţii anterioare a tibiei, care poa- _________________________378 te apărea în perioada de creştere; se vindecă spontan. OSLER (maladia). Sin. endocar-dită bacteriană lentă (malignă). OSMO- (gr. osme „miros“ şi osmos „impuls“). 1. Element de compunere ce introduce în termeni referirea la miros. 2. Element de compunere ce introduce în termeni referirea la un impuls sau la osmoză. OSMOLARITATE. Concentraţia moleculară a tuturor particulelor active osmotic conţinute într-o soluţie, exprimată în miliosmoli pe litru; sau presiunea osmotică exprimată prin cantitatea de molecule gram (moli) prezentă într-un litru de soluţie. OSMORECEPTOR (gr. osme „miros“ şi receptor). Receptorul senzorial pentru miros. OSMOZĂ. Ansamblul de fenomene care determină trecerea unei soluţii printr-o membrană semipermeabilă care separă două soluţii de concentraţii diferite. Deplasarea se realizează prin simpla difuziune a soluţiei dinspre partea mai puţin concentrată, spre teritoriul cu concentraţie mai mare a particulelor ne- 379 OSTEOCONDRITĂ difuzabile. Osmoza este responsabilă în organism de mişcările hidrice intra- şi extracelulare; cu rol important în menţinerea echilibrului hidroelectrolitic în întregul organism. OSTEALGIE (gr. osteon „os“ şi algos „durere“). Durere osoasă profundă. Sin. osteodinie. OSTEITĂ (gr. osteon „os“ şi -ita „infiamaţie“). Afecţiune inflamatorie a unui os (a ţesutului osos). Termenul este folosit şi pentru alte afecţiuni osoase care nu sunt neapărat inflamatorii. OSTEITĂ FIBROCHISTICĂ. Sin. boala Recklinghausen. Se manifestă prin dureri osoase, fracturi spontane, tumori şi deformări osoase; radiologie se observă o decalcifiere generalizată a oaselor. OSTEOARTRITĂ (gr. osteon „os“, arthron „încheietură“ şi -ita „infiamaţie“). Proces infecţios acut, subacut sau cronic a unei articulaţii şi a oaselor învecinate a cărui prognostic depinde de întinderea suprafeţelor articulare afectate şi de retracţia capsulelor şi ligamentelor. OSTEOARTRITĂ DEGENERATIVĂ. Sin. artroza. OSTEOARTROTOMIE (gr. os-teon „os“, arthron „încheietură“ şi tome „tăiere“). Rezecţie a extremităţii articulare a unui os. OSTEOBLAST (gr. osteon „os“şi blastos „germen“). Celulă osoasă tânără care se transformă în osteocit. OSTEOCIT (gr. osteon „os“ şi kytos „celulă“). Celulă a ţesutului osos matur. OSTEOCLAZIE (gr. osteon „os“ şi k/asis „ruptură“). 1. Resorbţie osoasă prin intervenţia osteoclaştilor. 2. Intervenţie chirurgicală terapeutică care se efectuează în vederea corijării (redresării) unor diformităţi congenitale sau traumatice ale oaselor şi ale articulaţiilor, prin sfărâmarea sau fracturarea osului. Ex. pentru îndreptarea unui membru anchilozat în poziţie vicioasă sau consolidat într-o poziţie vicioasă, după o fractură. OSTEOCONDRITĂ (gr. osteon „os“, chondros „cartilaj“ şi -ita „infiamaţie“). Orice afecţiune a cartilajului articular. Sin. osteocondroza. OSTEOCONDRODISPLAZIE 380 OSTEOCONDRODISPLAZIE. Nume generic pentru afecţiunile produse din cauza unei anomalii de creştere sau de dezvoltare a oaselor şi cartilajelor. OSTEOCONDROM (gr. osteon „os" chondros „cartilaj“ şi -orna „umflătură“). Tumoră benignă osteocartilagi-noasă, dezvoltată la suprafaţa unui os lung sau în vecinătatea cartilajului de creştere; foarte frecventă la copii şi la adolescenţi. Sin. condrom, exostoza osteocartilaginoasă. OSTEOCONDROMATOZĂ. Afecţiune rară caracterizată prin îngroşarea sinovialei articulare, din care se detaşează fragmente osteocartilaginoase ce devin corpi străini în cavitatea articulară (cel mai des la genunchi şi la cot) producând uzura progresivă a acesteia. OSTEOCONDROZĂ. Sin. osteo-condrita. OSTEODINIE. Sin. ostealgie. OSTEODISPLAZIE (gr. osteon „os“, dis „greu, neplăcut“ şi plassein „a forma“). Tulburare de dezvoltare osoasă, caracterizată prin modificarea structurii şi densităţii oaselor, fie sub formă de rarefiere, fie dim- potrivă, de condensare (cu zone îngroşate) exprimate prin neregu-larităţi şi alte anomalii ale craniului şi coloanei vertebrale (Sin. displazie osoasă). OSTEODISTROFIE (gr. osteon „os“, dis „greu, neplăcut“şi trophe „nutriţie“). Orice tulburare trofică a scheletului; afecţiuni osoase caracterizate prin modificarea formei, mărimii, consistenţei sau creşterii osului. OSTEOFIT (gr. osteon „os“ şi phyton „plantă“). Excrescenţă osoasă de ţesut spongios, dezvoltată pe seama periostului în apropierea unei articulaţii afectate de leziuni inflamatorii sau mai ales de leziuni degenerative; proliferarea anormală a ţesutului osos în apropierea unei articulaţii vertebrale; cioc de papagal. OSTEOFLEGMON. Supuraţie osoasă sub periost, veritabil abces cald al osului, frecvent, mai ales la nivelul maxilarului (de origine dentară).v OSTEOGENEZĂ (gr. osteon „os“ şi genesis „naştere“). Formarea şi depozitarea ţesutului osos. Tulburările de osteogeneză pot fi din cauza unor factori ereditari, 381 OSTEONECROZĂ ASEPTICĂ metabolici (rahitism) sau locali (artrită, decolaj epifizar = separarea între epifiză şi diafiză la nivelul cartilajului de creştere). OSTEOLIZĂ (gr. osteon „os“ şi lysie „distrucţie“). Distrugere (resorbţie) localizată a ţesutului osos, de origine infla-matorie (osteomielita), distrofică (chist solitar) sau tumorală (osteosarcom, metastaze). OSTEOM (gr. osteon „os“şi -oma „umflătură“). Tumoră benignă formată din ţesutul osos, localizată de obicei la nivelul scheletului; pot fi întâlnite şi la nivelul muşchilor dar în aceste cazuri ele sunt secundare prin osificarea unui hematom posttraumatic circumscris. OSTEOMALACIE (gr. osteon „os“ şi malakia „înmuiere“). Ramolisment osos. Afecţiune osoasă caracterizată printr-un ramolisment general al oaselor ducând la deformări ale scheletului; se produce prin defect de mineralizare, lipsa sărurilor fosfocalcice prin aport insuficient, prin asimilare defectuoasă (diaree cronică, pancreatite cronice, gastrectomii, ciroze) prin eliminare excesivă a acestor săruri prin urină (nefropatii). OSTEOMIELITA (gr. osteon „os“, myelos „măduvă“ şi -ita „infla-maţie“). Inflamaţia supurativă acută sau cronică, localizată în porţiunea corticală a osului, provocată de stafilococul auriu. Poate fi traumatică, consecutivă unor plăgi osoase; secundară unor septicopioemii; tuberculoasă cate dă naştere la fistule tuberculoase cu eliminare îndelungată de puroi şi de mici sechestre (fragmente mici mortificate de os); idiopatică, care apare în urma unei infecţii hematogene. Termenul de osteomielită se utilizează incorect în limbajul uzual, deoarece măduva osoasă nu este afectată. OSTEON. Unitate morfofunc-ţională a osului, alcătuită dintr-un sistem haversian: lamele osoase concentrice în jurul unui canal Havers (format din capilare sanguine, terminaţii nervoase şi ţesut conjunctiv). OSTEONECROZĂ ASEPTICĂ [gr. osteon „os“, nekrosis „moarte“ şi aseptic = lipsit de microorganisme (a- „fără“ şi gr. sepsis „infecţie“)]. Necroza osoasă produsă din cauza suprimării aportului sanguin OSTEOPATIE 382 (irigaţie insuficientă) într-un segment osos, în afara oricărei cauze infecţioase. Cauza necrozei poate fi secundară unui traumatism, unei corticoterapii, radio-terapii, unei embolii (gazoase: boală de cheson) sau de cauză necunoscută (osteonecroza idiopatică). OSTEOPATIE (gr. osteon „os“ şi pathos „boală“). Termen generic pentru orice afecţiune a oaselor. OSTEOPLASTIE (gr. osteon „os“ şi plassein „a forma“). înlocuirea unui os bolnav, cu un altul sau cu un material plastic (metalic) capabil să îi preia funcjia de susţinere. OSTEOPERIOSTITĂ. Inflamaţia acută sau cronică a periostului, asociată cu afectarea osului subiacent. OSTEOPOROZĂ (gr. osteon „os“, poros „trecere“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Afecţiune osoasă caracterizată printr-o subtiere a lamelor osoase, o rarefiere a oaselor, cu formarea unor spatii cavitare de diverse dimensiuni (urmare a demineralizării şi dilatării cana-liculelor osoase), dând ţesutului osos un caracter poros. Se constată radiologie prin creşterea transparenţei oaselor. Osteoporoza apare în cursul unor imobilizări prelungite (fracturi, paralizii), în cursul senilităţii, vârstei înaintate, după menopauză, în cursul sindromului Cushing şi tratamente prelungite cu corticoizi. Se traduce mai ales prin dureri dorso-lombare. OSTEOR ADIO NECROZĂ. Necroza osoasă provocată de razele X ce survine de regulă după radioterapie şi se localizează mai ales la maxilarul inferior sau la colul femural. Pe radiografii se văd decalcifieri. OSTEOSARCOM (gr. osteon „os“, sarx „carne“ şi -oma „umflătură“). Tumoră malignă a osului. OSTEOSINTEZĂ (gr. osteon „os“ şi synthesis „sinteză“). Intervenţie chirurgicală care constă în reunirea şi imobilizarea fragmentelor unui os fracturat cu ajutorul diverselor piese metalice, care rămân pe loc până la consolidarea fracturii; este vorba de folosirea diferitelor sisteme de contenjie (menţinerea în poziţie normală): încercuirea cu sârme, fixarea cu plăci şi şuruburi, cu tijă metalică, fixare a fragmentelor 383______________________________ osoase cu broşe (în fracturi cominutive) etc. După ce fractura s-a consolidat, materialul acesta metalic este înlăturat (ablaţia materialului de osteosinteză). OSTEOTOMIE (gr. osteon „os“ şi tome „tăiere“). Secţionarea chirurgicală a unui os; este utilizată în anumite malformaţii congenitale, în anumite coxartroze, într-un calus vicios, pentru scurtarea sau alungirea unui os. OSTIUM (fr., engl. ostium). Orificiu (lat. ostium „deschidere, intrare“). OS ILIAC. Sin. os coxal. Os al centurii pelvine, care împreună cu omologul său de cealaltă parte formează bazinul. Este compus din sudarea a trei oase: superior - osul ilion, inferior şi posterior - osul ischion şi inferior şi anterior - osul pubis. OT-, OTO- (gr. ous, otos „ureche“). Prefix care introduce în termeni referirea la ureche. OTALGIE (gr. otos „ureche“ şi algos „durere“). Durere localizată la ureche; poate fi din cauza unei otite, a unei nevralgii faciale, a unor afecţiuni -____________________OTITĂ dentare, temporo-maxilare, farin-giene, laringiene. OTITĂ (gr. otos „ureche“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia urechii. Termenul de otită folosit singur desemnează otita medie, adică afectarea urechii mijlocii (casa timpanului). Afectarea urechii externe este otita externă, cea a urechii interne este otita internă sau iabirintita. Otita externă este inflamaţia pielii pavilionului urechii sau a conductului auditiv din cauza diverşilor germeni (bacterii, ciuperci). Se manifestă prin mâncă-rime, durere, roşeaţă a pielii şi uneori printr-o scurgere seroasă sau purulentă. Otita medie este infecţia casei timpanului prin germeni proveniţi din faringe (angine, rinofaringite) şi vehiculaţi prin trompa lui Eustache. Ea poate fi acută sau cronică, se manifestă printr-o otalgie (durere), diminuarea auzului şi febră; timpanul este roşu (otite congestive) sau timpan roşu şi bombat (otite supurate). în aceste cazuri se efectuează paracenteza (deschiderea timpanului). OTITĂ LABIRINTICĂ________________ Otita internă sau labirintita este propagarea infecţiei unei otite medii supurate spre labirint: provoacă vertij (afectarea canalelor semicirculare), scăderea sau dispariţia acuităţii auditive. OTITĂ LABIRINTICĂ. Sin. labirintita. OTOMICOZĂ (gr. otos „ureche" mykes „ciupercă“ şi -oza). Infecţia urechii externe cu ciuperci parazitare, adesea asociate cu germeni banali. Se manifestă prin prurit, jenă auriculară, uşoară hipoacuzie, uneori durere. OTOPLASTIE (gr. otos „ureche“ şiplassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală destinată să corijeze malformaţiile congenitale sau defecte dobândite ale urechii (pavilionului). OTORAGIE (gr. otos „ureche“ şi rhegnynai „a curge“). Scurgere de sânge prin conductul auditiv extern. OTOREE (gr. otos „ureche“ şi rhoia „curgere“). Scurgere de lichid seros, mucos sau purulent prin conductul auditiv extern. Poate proveni din urechea externă sau din cavităţile urechii medii. ________________________384 OTO-RINO-LARINGOLOGIE. Ramură a medicinii care se ocupă cu afecţiunile urechii, nasului şi gâtului. Abr. O.R.L. OTOSCOPIE (gr. otos „ureche“ şi skopein „a vedea“). Examenul vizual al conductului auditiv extern cu ajutorul otosco-puiui (tub în formă de pâlnie prevăzut cu dispozitiv de iluminat) sau specul auricular şi lumină reflectată. OVAR (fr. ovaire). Fiecare din cele două glande genitale (sexuale) ale femeii -situate în bazin. Produc ovule şi secretă o parte din hormonii sexuali feminini (estrogen, proges-teron). Ovarele împreună cu trompele şi uterul constituie organele genitale interne. OVARECTOMIE (ovar şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia chirurgicală a unuia sau ambelor ovare (castrare). Sin. ooforectomie. OVARIOHISTERECTOMIE (ovar, gr. hystera „uter“ şi ektome „excizie“). Ablaţia chirurgicală a ovarelor şi a uterului. OVAROPEXIE (ovar şi gr. pexis „fixare“). Fixarea ovarului la peretele pelvin. 385 OXALEMIE OVARIOTOMIE (ovar şi gr. tome „tăiere“). Rezecţia parţială a unui ovar pentru îndepărtarea unui chist sau unei tumori. OVARITĂ. Inflamaţia acută sau cronică a ovarului; este deseori legată de inflamaţia trompelor (salpingo-ovarită, anexită); cauzată mai ales de infecţii uterine. OVOGENEZĂ (lat. ovum „ou“ şi gr. genesis „naştere“). Procesul de formare şi dezvoltare a oului în ovar; se desfăşoară în trei perioade: formarea ovogo-niiior (ovogonia este prima celulă sexuală formată în cursul ovo-genezei), ovociteior (celule transformate din ovogonii) şi în final ovulul(gata pentru fecundare). OVUL (lat.ovulum „ou mic“). 1. Gârneţul femei maturizat la nivelul foliculului De Graaf. Ovulul este celula sexuală feminină matură derivând din ovocit, pregătit pentru a fi fecundat de gârneţul masculin (spermatozoid). în absenţa fecundării, ovulul moare după 48-72 de ore. 2. în farmacie: capsulă ovoidă constituită din glicerină sau unt de cacao, care cuprinde substanţe medicamentoase; se introduce în vagin. OVULAŢIE (lat. ovulum „ou mic“). Eliminarea periodică a ovulului din ovar; are caracter ciclic, în fiecare lună, după ce „foliculul De Graaf“ ajunge la maturaţie, se rupe şi elimină ovulul matur (apt pentru fecundare); ovulul eliberat se detaşează din ovar, este captat în mod normal de pavilionul trompei uterine (unde poate fi fecundat de către spermatozoid) şi trece în uter. Ovulaţia se produce în mod normal la mijlocul ciclului menstrual, de obicei cu 14 zile înaintea menstruaţiei. Ca un indicator al ovulaţiei se foloseşte creşterea temperaturii corporale cu 0,4-0,5°C; se poate decela momentul ovulaţiei prin măsurarea temperaturii bâzâie rectal sau bucal; creşterea curbei termice peste 37° apare în mod normal la femeia adultă cu 14 zile înaintea menstruaţiei, indicând ovulaţia. Prelungirea peste 16 zile a acestei temperaturi poate fi un indiciu de graviditate. Absenţa acestui platou termic indică cicluri anovulatorii. După ovulaţie, foliculul rupt se transformă în corp galben. OXALEMIE. Prezenţa în sânge de acid oxalic sau oxalaţi. Con- OXIDOREDUCERE 386 centraţia normală este de 2 mg la litru de plasmă. Poate creşte (hiperoxalemie) în gută, în astm, tulburări metabolice genetice. Acumularea lor peste anumite limite predispune la formarea de calculi renali. OXIDOREDUCERE. Ansamblul fenomenelor chimice în care simultan, un compus pierde electroni (se oxidează) iar altul se îmbogăţeşte în electroni (se reduce). Fenomenele de oxido-reducere intervin într-un mare număr de procese metabolice. OXIGENOTERAPIE (oxigen şi gr. therapeia „tratament“). Administrarea oxigenului în scop terapeutic. Este indicat de fiecare dată când ţesuturile sunt private de oxigen (anoxie): în intoxicaţii cu oxid de carbon, în asfixii, în stări de şoc, în anumite afecţiuni pulmonare (pneumonii, bronho-pneumonii). Mod de administrare: pe sonda nazală, cu ajutorul măştii, al cortului de oxigen, cu ochelari pentru oxigen. Oxigenul mai poate fi administrat în injecţii subcutanate (se resoarbe rapid). OXIHEMOGLOBINĂ. Forma oxigenată a hemoglobinei, produs labil de combinare a hemoglobinei din globulele roşii cu oxigenul din aer. Oxihemoglobina se formează în plămâni şi se desface uşor la nivelul capilarelor tisulare; se reduce în ţesuturi sub formă de hemoglobină, oxigenul fiind utilizat în diverse procese metabolice. OXIMETRIE (oxigen şi gr. metron „măsură“). Determinarea cantităţii (saturaţiei) de oxigen în sânge; se poate face prin metode fizice şi chimice. Metoda fizică de determinare este o metodă rapidă, se face pe cale nesângerândă cu ajutorul oximetrului (care se aplică pe pavilionul urechii) folosind un sistem fotoelectric. Determinarea prin metode chimice se face din sânge, a cărui recoltare se face evitând contactul cu aerul atmosferic (procedeul Van Slyke); determinarea se poate face şi cu microechipamentul Astrup în care se recoltează sânge capilar în tuburi hepari-nizate livrate odată cu aparatul. Cu acesta se poate determina şi presiunea atât a oxigenului cât şi a bioxidului de carbon. OXITOCINĂ. Sin. ocitocina. Hormon al lobului posterior hipofizar; produce contracţia uterului, accelerează travaliul în cursul 387____________________________ naşterii în caz de inerţie uterină şi opreşte hemoragia ce survine postpartum. OXIUR. Enterobius vermicularis. Vierme nematod, parazit al intestinului mamiferelor; este un vierme alb, filiform (în formă de aţă), foarte mic, 5-15 mm lungime; trăieşte în intestin cu predilecţie în cec, de unde migrează către regiunea anală, provocând acolo pruritjmâncărime), ragade. OXIURAZĂ. Infestarea intestinului cu oxiuri şi ansamblul manifestărilor morbide care rezultă: ______________OZONOTERAPIE prurit anal, diaree, greţuri, vărsături, tulburări nervoase etc. OZENĂ (gr. ozaina „duhoare“). Afecţiune inflamatorie cronică, caracterizată prin atrofia mucoasei nazale cu supuraţie crustoasă şi care duce la degajarea unui miros fetid. OZONOTERAPIE (gr. ozon „a avea miros“ şi therapeia „tratament“). Utilizarea în scop terapeutic a unui amestec de oxigen şi ozon, sub formă de băi, duşuri, clisme, injecţii. PACEMAKER (din engl. stimulator cardiac). Dispozitiv electronic miniaturizat care se implantează subcutanat pe torace, destinat să emită excitaţii după un ritm regulat. în mod normal impulsul pentru asigurarea contracţiilor cardiace (care activează atriile şi ventri-culii) ia naştere în nodului sinusal (Keith şi Flack) care emite 60-80 de stimuli pe minut (prin automatism cardiac). în cazuri patologice când centrii fiziologici de automatism cardiac sunt incapabili să asigure ritmul cardiac normal -se recurge la pacemaker. PACHI- (PAHI-) (gr. pachys „gros“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de gros, îngroşat. PACHIDACTILIE (PAHIDAC-TILIE) (gr. pachys „gros“ şi daktyios „deget“). îngroşarea anormală a degetelor. PACHIDERMIE (PAHIDERMIE) (gr. pachys „gros“ şi derma „piele“). îngroşare a pielii cu exagerarea pliurilor sale (la frunte, palma mâinii, pielea păroasă) cauzată de o malformaţie (hiperplazie ne-vică) sau de o stază limfatică. Pahidermia laringiană - formă clinică de laringită cronică hiper-trofică caracterizată prin hiper-plazia dermopapilară a corionului mucos, cu hiperplazia şi metapla-zia epiteliului pavimentos stratificat, manifestată clinic prin răgu-şeală, dureri laringiene. PACHIGLOSIE (PAHIGLOSIE) (gr. pachys „gros“ şi g/ossa „limbă“). îngroşarea anormală a limbii. PACHIMENINGITĂ (PAHIME-NINGITĂ) (gr. pachys „gros“, meninx „membrană“ şi -ita „inflamafie“). Inflamarea cu îngroşarea durei mater. Sin. meningita externă. PACHIONICHIE (PAHIONICHIE) (gr. pachys „îngroşare“ şi onyx „unghie“). îngroşarea uneia sau mai multor unghii de la mâini sau de la picioare. 389 PALEO- PACHIPERIOSTITĂ (PAHIPE-RIOSTITĂ) (gr. pachys „îngro-şare“, periost şi -ita „inflamaţie“). îngroşarea excesivă cu caracter inflamator a periostului oaselor lungi. PACHIPLEURITĂ (PAHIPLEU-RITĂ) (gr. pachys „gros“, pleura şi -ita „inflamaţie“). îngroşarea celor două foiţe pleu-rale ca urmare a unui proces inflamator cronic (pleurezie serofi-brinoasă sau purulentă, pleurită cu evoluţie lungă). PACIENT (fr., engf. patient). Persoana care va fi supusă unui examen medical sau unui tratament sau operaţii chirurgicale. PAGET (maladia cutanată). Afecţiune care se observă mai ales la sân, dar poate afecta de asemenea vulva, scrotul şi anusul. La sân: afecţiune precan-ceroasă a mamelonului, având aspectul unei mici plăci eczema-toase, zemuindă şi acoperită cu cruste; degenerează în cancer mamar. PAGET (maladia osoasă). Distrofie osoasă observată mai ales după vârsta de 60 ani (mai frecventă la bărbat) de origine necunoscută. Se caracterizează clinic prin deformaţii osoase (craniu, bazin, femur) asociate cu dureri şi tulburări vasomotorii, ca rezultat al unor tulburări profunde ale procesului de remaniere permanentă a ţesutului osos (distrugere şi proliferare anarhică). P.A.H. Abr. pentru acid para-amino-hipuric. PALATOPLASTIE (lat. pa/atum „palat“ şi gr. p/assein „a forma“). închidere chirurgicală a unei despicături congenitale sau a unei perforaţii accidentale (traumatice) a bolţii palatine. V. Stafiloplastie. PALATOPLEGIE (lat. palatum „palat“ şi gr. piege „lovitură“). Paralizie a vălului palatului. Sin. uranoplegie. PALATORAFIE (lat. palatum „palat“ şi raphe „sutură“). Sutura chirurgicală a unei fisuri a vălului palatin. PALATOSCHIZIS (lat. palatum „palat“ şi schisis „diviziune“). Fisura congenitală a bolţii palatine, care poate fi asociată cu buza de iepure. Sin. uranoschizis. PALEO- (gr. palaios „bătrân“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de vechi, bătrân. PALI·, PALIN 390 PALI-, PALIN (gr. palin „îndărăt, din nou“). Prefix care introduce în termeni semnificaţia de întoarcere sau de repetifie. PALIATIV (fr. pa/liatif). Tratament paliativ, tratament care vizează să suprime sau să diminueze durerea, să atenueze intensitatea simptomelor şi să amelioreze diferite funcţii, în cazul în care nu se poate acţiona asupra cauzei unei boli; tratament care uşurează starea de boală fără a o vindeca. PALIGRAFIE (gr. palin „din nou“ şi graphein „a scrie“). Repetarea în scris, a aceloraşi idei, a aceloraşi cuvinte sau fraze de o manieră monotonă. Se observă în maladia Parkinson şi în paralizia pseudobulbară. PALIKINEZIE (gr. palin „din nou“ şi kinesis „mişcare“). Tulburare motorie constând în repetiţia continuă şi involuntară a unui gest, a unei mişcări. PALILALIE (gr. palin „din nou“ şi la/ein „a vorbi“). Tulburare a vorbirii constând în repetarea spontană, involuntară a unuia sau mai multor cuvinte (în general cele de la sfârşitul unei fraze); se observă mai ales în boala Parkinson şi paralizia pseudobulbară. PALILOGIE (gr. palin „din nou“şi logos „cuvânt“). Varietate de palilalie (vezi acest termen) în care repetarea unei fraze bine construită se intercalează între cuvinte incoerente şi incomprehensibile. PALILEXIE (gr. pa/in „din nou“ şi lexis „lectură, vorbă“). Repetarea anormală în lectură a cuvintelor sau a unor fraze. PALIMFRAZIE (fr. palimphrasie). Repetarea continuă a unui cuvânt, a unei fraze, a unei rime sau a unui vers. PALPEBRAL (lat. palpebra „pleoapă“). Care se referă la regiunea pleoapelor. PALPITAŢIE. Contracţie a inimii percepută de bolnav; percepere supărătoare a bătăilor inimii, senzaţie de bătaie mai puternică, mai rapidă sau neregulată; este mai ales de natură funcţională, provocată de emoţii, efort, consum de cafea sau tutun, dar poate apărea şi în unele boli (Basedow, afecţiuni cardiace cu şi fără tulburări de ritm). 391_________________________________________PANARIŢIU PALUDISM (lat. palus „mlaştină“). Malarie. Maladie febrilă provocată de un protozoar (hematozoar din genul Plasmodium) şi este transmisă prin* înţepătura femelei ţânţarului Anofel. Dezvoltarea parazitului se face mai întâi în organele interne şi apoi în eritrocite pe care le distruge. Semnele clinice caracteristice în perioada de stare a bolii apar după o perioadă de stare de oboseală extremă; cu senzaţie de frig intens, cu frisoane apoi o febră ridicată de 40°-41 °C cu ce-falee, oligurie, după care urmează faza de rezoluţie cu scăderea febrei, transpiraţie şi senzaţie de stare de bine. Această criză se repetă la intervale regulate de câteva zile, cu ritm caracteristic, în funcţie de specia de plasmodium: forma terţiară benignă produsă de plasmodium vivax determină la fiecare 48 de ore (a 3-a zi) accese de friguri şi temperatură care ţine două-trei ore; forma quaternară produsă de plasmodium malariae determină accese la 72 de ore (a 4-a zi); şi forma terţiară malignă produsă de plasmodium falciparum, produce accese de asemenea la 48 de ore însă mult mai grave, tem- peratura se prelungeşte foarte mult. Paludismul se întâlneşte în special în zonele ecuatoriale şi tropicale (Africa, Asia de Sud-Est, America Centrală). Dar din cauza înmulţirii călătoriilor şi transportului rapid, nici o ţară nu este la adăpost de cazuri de „import". PAN-, PANT- PANTO- (gr. pan „tot“). Prefix care introduce în termeni sensul de totalitate. PANACEU. Medicament despre care se credea odinioară că vindecă orice boală; nume dat unor remedii presupuse eficace în orice boală (acest termen este folosit actualmente cu sens ironic). PANALGIE (gr. pan „iot“ şi algos „durere“). Durere extinsă ia întregul corp. PANANGEITĂ (gr. pan „tot“ şi aggeion „vas“). 1. Afecţiuni inflamatorii vasculare cu caracter generalizat. 2. Inflamaţie care cuprinde toate tunicile unui vas sanguin. PANARIŢIU (lat. panaritium). Infecţia unui deget, în special în jurul unghiilor. De multe ori cu caracter purulent. Orice excoriaţie cutanată, orice aşchie, orice PANARTERITĂ 392 Panariţiu înţepătură poate antrena un pa-nariţiu care poate fi superficial: eritematos, flictenoid, periun-ghial, subunghial sau subcutanat: cel mai frecvent este panaritiul pulpei degetului, care se manifestă cu dureri (zvâcnituri dureroase antrenând insomnia), pulpa devine umflată, cu febră; necesită intervenţie chirurgicală. PANARTERITĂ (gr. pan „tor, lat. arteria „arteră“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia tuturor straturilor unei artere. PANCARDITĂ (gr. pan „tot“, kardia „inimă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia tuturor straturilor peretelui inimii (pericardul, miocardul şi endocardul). PANCITOPENIE (gr. pan „tot“, kytos „celulă“ şi penia „sărăcie“). Diminuarea globală a elementelor figurate ale sângelui: eritro-cite, leucocite şi trombocite; apare ca urmare a unei deficienţe a formării lor în măduva osoasă, a distrugerii lor excesive, în special de către splină sau ca urmare a ambelor cauze. PANCREAS (gr. pankreas). Glanda digestivă cu secreţie mixtă internă şi externă; comunică cu duodenul prin canalele sale excretoare: canalul Wirşung şi canalul Santorini. Pancreasul exocrin produce sucul pancreatic deversat în duoden prin cele două canale menţionate şi care conţine mai multe enzime digestive (amilaza, lipaza, tripsina) care intervin în digestia glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Pancreasul endocrin este constituit din insulele Langerhans care secretă glucagon (prin celulele alfa) şi insulină (prin celulele beta), hormoni care se deversează în sânge. PANCREATALGIE (pancreas şi gr. algos „durere“). Durere localizată în pancreas. PANCREATECTOMIE (pancreas şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia parţială sau totală a pancreasului. PANCREATINĂ. Amestec de enzime extrase din pancreas (amilază, lipază, tripsină). 393 PANCREATITĂ (pancreas şi -ita „infiamaţie“). Infiamaţie a pancreasului. Pancreatita acută, inflamaţia acută a pancreasului care prezintă diverse aspecte, cea mai tipică este pancreatita acută hemoragică care realizează o adevărată „dramă abdominală“: durere brutală, atroce „în bară“, vomismente, angoasă, apărare musculară epi-gastrică, stare de şoc; boala evoluează dramatic, duce deseori la moarte în câteva ore sau câteva zile. PANCREATOGRAFIE. Radiografia pancreasului, după injectarea unei substanţe de contrast în canalul Wirşung. PANCREATOLIT (pancreas şi gr. iithos „piatră“). Calcul pancreatic. PANCREATOSTOMIE (pancreas şi gr. stoma „gură, deschidere“). Stabilirea unei fistule care realizează o comunicare a canalului pancreatic cu exteriorul. PANCREATOTOMIE (pancreas şi gr. tome „tăiere“). Incizia chirurgicală a pancreasului şi a canalului Wirşung. PANDEMIE (gr. pan „tot“ şi demos „popor“). ____________________PANICULITĂ Extinderea unei boli infecto-con-tagioase, a unei epidemii pe un teritoriu foarte mare (ţară, continent, toată lumea - de exemplu: gripa, holera). PANDY (reacţia). Reacţia de precipitare, de floculare pentru evidenţierea globulinelor din lichidul cefalorahidian. Reacţia pozitivă indică un proces inflamator me-ningian. PANENCEFALITĂ (gr. pan „tot“, enkephalos „creier“ şi -ita „infiamaţie“). Afecţiune a encefalului în care procesul inflamator afectează atât substanţa albă cât şi pe cea cenuşie a encefalului. PANFOBIE (gr. pan „tot“ şi phobos „frică“). Anxietate extremă faţă de tot ceea ce se petrece în jur, uneori însoţită de dezorientare. PANICUL (latpanicula „umflătură mică“). Panicul grăsos - ţesut grăsos subcutanat mai mult sau mai puţin dezvoltat; lobuli de grăsime. PANICULITĂ (lat. panicula „umflătură mică“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ţesutului adipos subcutanat. PANMIELOZĂ ACUTĂ PANMIELOZĂ ACUTĂ (gr. pan „tot“, myelos „măduvă“ şi acută). Proliferarea rapidă a tuturor elementelor celulare din măduva oaselor (a elementelor care fabrică elementele celulare ale sângelui); asemănătoare cu leucemia acută. PANMASTITĂ (gr. pan „tot“, mastos „mamelă“ şi -ita „infia-maţie“). Inflamaţia acută, care cuprinde întreaga glandă mamară. PANOFTALMIE (gr. pan „tot“ şi ophtalmos „ochi“). Oftalmie purulentă profundă, flegmon al ochiului. Inflamaţie su-purativă cuprinzând ochiul în totalitate. Apare în urma perforării ochiului, a unei ulceraţii a corneei sau a unei septicemii şi poate duce la atrofia globului ocular. PANSAMENT. Acoperirea unei plăgi cu un material protector (tifon, vată) şi fixarea cu o faşă. PANSINUZITĂ. Inflamaţia concomitentă a mai multor sinusuri ale feţei (frontal, maxilar, etmoi-dial). PAPANICOLAU (testul Babeş-Papanicolau) 1. Examen citohormonal; metodă de explorare a funcţiei ovariene prin examinarea unui frotiu cito- _____________________________394 vaginal preparat din mucozităţile vaginale: aspectul celulelor epite-liale ale vaginului se modifică în funcţie de stadiul ciclului menstrual sub influenţa hormonilor ovarieni. în caz de hipofolicu-linism, aceste frotiuri sunt de tip atrofie; în caz de hiperfoliculinism apare o abundenţă anormală de celule cheratinizate. 2. Examen microscopic al celulelor de descuamare prelevate de pe colul uterin şi fixate pe lame. Este un mijloc de depistare precoce a cancerului de col uterin, care se caracterizează prin apariţia de celule atipice (neo-plazice) cu nudei mari, intens coloraţi. PAPILĂ (lat. papilla „papilă“). în anatomie, mică formaţiune proeminentă, bine delimitată, la nivelul pielii, mucoaselor, sau a feţei interne sau externe a unui organ: papiia dermică, ridicătură a epiteliului tegumentar. Papile finguale (sau gustative), mici proeminenţe care se găsesc pe mucoasa părţii dorsale a limbii şi care conţin muguri gustativi. Papile renale, mici proeminenţe în caliciile renale şi care corespund vârfului piramidelor malpi-ghiene. 395 PAPULOPUSTULOS Papila optică, disc albicios, rotund cu diametrul de 1,5 mm, vizibil la examenul fundului de ochi; aici se adună fibrele care formează nervul optic. Papile duodenale. 1. Marea carunculă (papilă), excrescenţă situată pe faţa internă a celei de-a doua porţiuni a duodenului datorată ampulei lui Vater, în care se deschide canalul coledoc şi canalul Wirsung. 2. Mică carunculă (papilă), excrescenţă situată pe faţa internă a celei de-a doua porţiuni a duodenului în al cărei centru se deschide canalul Santorini. PAPILECTOMIE (lat. papilla „papilă“ şi gr. ektome „excizie“). Excizia ampulei Vater împreună cu marea carunculă (papilă) duodenală. PAPILITĂ (lat. papilla „papilă“ şi -ita „inflamaţie“). 1. Inflamaţia papilelor linguale. 2. Inflamaţia papilei optice. PAPILOM (lat. papilla „papilă“ şi -orna „umflătură“). Mică formaţiune epitelială vege-tantă a pielii sau a mucoaselor, caracterizată prin hipertrofia papilelor normale. Ex. papilom cutanat (veruci vulgare, unii nevi), papilom al unei mucoase (condi- lom, papilom laringian, vezical). Papilomul poate fi îndepărtat chirurgical. PAPILOMATOZĂ. Stare caracterizată prin prezenţa de multiple papile cutanate sau mucoase. Papilomatoza laringiană, tumori benigne laringiene, de natură necunoscută, întâlnite la copil şi adult sub forma unor vegetaţii conopidiforme; determină tulburări fonatorii şi respiratorii. PAPILOTOMIE (lat. papilla „papilă“ şi gr. tome „tăiere“). Incizia papilei ampulei lui Vater pentru extracţia unui calcul sau atunci când acesta prezintă o îngustare. PAPULĂ (lat. papula „bubă“). Leziune elementară dermatologică, constând dintr-o mică ridică-tură la suprafaţa pielii, circumscrisă, bine delimitată, consistentă. Papulele sunt leziuni elementare în numeroase afecţiuni cutanate: urticarie, lichen plan, febre eruptive etc. Papula este rezolutivă (nu lasă cicatrici). PAPULOERITEMATOS. Care este caracterizat prin papule şi eritem. Ex. erupţie papulo-erite-matoasă. PAPULOPUSTULOS. Care este caracterizat prin asocierea de PAPULOSCUAMOS 396 papule şi pustule sau de papule cu pustule. PAPULOSCUAMOS. Care este caracterizat prin papule şi scuame. PAPULOVEZICULOS. Care este caracterizat prin papule asociate cu vezicule. Ex. eczema papulo-veziculoasă. PAR-, PARA- (gr. para „dincolo de“). Prefix care introduce în termeni sensul: lângă, asemănător cu, prin opoziţie, transversal, deasupra, contrar. PARACARDIAC. Care se află în vecinătatea inimii. PARACENTEZĂ (para şi gr. kentesis „înţepătură“). Puncţionarea sau deschiderea unei cavităţi sau a unui organ cavitar pentru a evacua o colecţie lichidiană anormală: paracenteza abdominală în caz de ascită = scoaterea unui revărsat produs în cavitatea peritoneală prin puncţie cu un trocar; paracenteza timpanului = incizia membranei timpa-nice, în scopul drenării unei colecţii purulente din casa timpanului, în cursul unei otite acute. PARACLINIC. Se spune despre orice mijloc tehnic de investigaţie, de explorare cu ajutorul căruia poate fi confirmat sau infirmat un diagnostic: examen de laborator, radiologie, electrocardiogramă şi alte explorări funcţionale. PARACUZIE (para şi gr. akouein „a auzi“). Percepţie eronată a sunetului, a cărui tonalitate, intensitate, localizare, înălţime, timbru, pot să fie inexact percepute. PARADENTAR (gr. para „lângă“ şi dens „dinte“). Care este situat în vecinătatea imediată a unui dinte. Ex. chist paradentar. PARADENTOM. Sin. dentom. PARADONTOZĂ. Formă de paradontoliză (resorbţie patologică a alveolelor dentare ale maxilarului) care debutează prin atrofia marginală a osului alveolar. V. parodontoliză. PAR AFAZIE (para şi gr. phasis „vorbire“). Tulburare de utilizare a cuvintelor, în care acestea nu sunt folosite în sensul lor veritabil; înlocuirea unui cuvânt cu altul apropiat ca pronunţare, dar cu sens diferit. PARAFIMOZĂ (para şi gr. phimosis „întrerupere, oprire“). Complicaţie a unor procese patologice din zona organului 397 PARALALIE sexual bărbătesc, constând din compresia glandului de către un inel prepuţial foarte strâmt; prepuţul nu mai poate fi adus la pozifia iniţială (de acoperire a glaodului) după ce s-a făcut decalotarea glandului. Inelul prepuţial inflamat, infiltrat, rigid, se fixează în şanţul balanopre-putial, strangulând glandul care devine roşu-violaceu şi tumefiat. Necesită intervenţie chirurgicală de urgenjă. PARAFLEBITĂ. Sin periflebita. PARAFONIE (para şi gr. phone „voce“). Timbru nazonat al vocii. PARAFRENIE (para şi gr. phren „minte“). Varietate de delir cronic, caracterizat printr-un ansamblu de idei delirante sau fantastice elaborate de un subiect a cărui imaginaţie este foarte dezvoltată, extravagantă. Bolnavii parafrenici au, de exemplu, convingerea că au trăit mai multe vie{i, că au fost metamorfozaţi în arbori, în animale; alţii că au o filiaţie divină; alţii cred că posedă secrete nemaiauzite etc. Această stare mentală patologică cu idei delirante, fantastice, rămâne în acelaşi timp compatibilă cu o luciditate păstrată pentru activităţile vieţii curente, cu o adaptare apreciabilă socială şi profesională. PARAKERATOZĂ (para şi gr. keras „corn“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Alterarea celulelor stratului cor-nean al epidermei, a cărui matu-raţie este anormală (cheratinizare incompletă) cu formare de scua-me (ca în eczemă sau psoriazis). PARALALIE (para şi gr. lalein „a vorbi“). Tulburare de vorbire, caracterizată prin folosirea greşită, neintenţionat, a unor cuvinte sau părţi din cuvinte. PARALEXIE 398 PARALEXIE (para, gr. lexis „dicţiune“). Tulburare a lecturii, în care bolnavul substituie cuvintele din text, le citeşte greşit, deformat. PARALIZIE (para şi gr. lysis „dizolvare, distracţie“). Absenţa forţei musculare; pierderea pasageră sau definitivă a funcţiei motrice a unui muşchi, grup muscular sau a unei părţi a corpului, cauzată în general de o leziune a SNC sau SNP. Paraliziile pot afecta: jumătatea dreaptă sau stângă a corpului (hemiplegie); un membru (monoplégie); partea inferioară a corpului (a celor două membre inferioare) (paraplégie); paralizia celor patru membre (tetraplegie); paralizia părţilor similare (simetrice) a celor două jumătăţi de corp (diplegie); paralizia muşchilor motori ai ochiului (ofta/mo-plegie); paralizia însoţită de scăderea tonusului muscular (paralizia flască); paralizia însoţită de hipertonie musculară (paralizia spastică). PARALIZIE AGITANTĂ. V. maladia Parkinson. PARALIZIE GENERALĂ (PROGRESIVĂ). Meningoencefalita cronică sifilitică (luetică) caracte- rizată prin diferite tulburări nervoase (paralizii, tremurături, di-zartrie) şi psihice (amnezie progresivă, instabilitate psihică, delir de obicei de mărire, mergând până la demenţă). Reacţia Bordet Waserman este totdeauna pozitivă în lichidul cefalorahidian. PARALIZIE INFANTILĂ. Sin. poliomielită anterioară acută, paralizie pseudobulbară. PARAMEDICAL. Profesiuni paramedicale, ansamblul de profesiuni care au legătură pe plan tehnic sau administrativ cu activităţile referitoare la sănătate: manipulanţi aparate medicale, dieteticieni, secretari medicali, kineziterapeuţi.^ PARAMASTITĂ. Infecţie a ţesutului perimamar. PARAMETRITĂ (para, gr. metra „uter, şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie acută sau cronică a ţesutului conjunctiv periuterin, în special a ligamentului larg al uterului. PARANEOPLAZIC (sindromul). Ansamblu de manifestări diferite (endocrine, sanguine, cutanate, nervoase etc.) care evoluează simultan cu un cancer, dar fără un raport direct cu acesta sau cu metastazele sale. 399 PARASIMPATICOMIMETIC PARANOIA (para, gr. nous „minte, raţiune “). Denumire dată unor psihoze care apar de obicei la indivizii cu tendinţă de supraapreciere a propriei persoane, neîncredere (nu are încredere în nimeni), susceptibilitate deosebită, interpretări false, gândire greşită, egocentrism. Pot apărea reacţii agresive şi stări de delir (delir paranoic de interpretare şi de persecuţie, de gelozie, de grandoare, de revendicări). PARAOMBILICAL. Care este situat în vecinătatea ombilicului. PARAPAREZĂ (para şi gr. paresis „paralizie“). Deficit motor al ambelor membre inferioare, într-un grad mai mic decât acela produs de paraple-gie, având de obicei aceleaşi cauze. PARAPATELAR (gr. para „lângă“ şi patella „disc mic“ sin. rotula). în marginea rotulei. PARAPLEGIE (para şi gr. piege „lovitură“). Paralizia ambelor membre inferioare. Paraplegia produsă din cauza unei leziuni a nervilor periferici (polinevrite, poliomielite, poliradi- culonevrite) este paralizia flască; paraplegia centrală (produsă prin leziune a neuronilor căii piramidale) este spastică. PARAPSIHOLOGIE. Studiul fenomenelor care depăşesc cadrul obişnuit al psihologiei (telepatie, citirea gândurilor etc.) ca şi al altor fenomene aparent supranaturale, a căror realitate este contestată de disciplinele ştiinţei. Sin. metapsihica. PARASIMPATICOLITIC (parasimpatic şi gr. iysis „dizolvare, distracţie“). Grup de substanţe cu acţiune inhibitoare asupra sistemului nervos parasimpatic (inhibarea secreţiei de acetilcolină de către fibrele nervoase parasimpatice, ex. atropină). V. vagolitic. Principalele acţiuni folosite în terapeutică sunt: relaxarea musculaturii netede, inhibarea secreţiilor digestive, dilataţia bronhiilor. PARASIMPATICOMIMETIC (parasimpatic şi gr. mimetikos „care imită“). Sin. vagomimetic. Grup de substanţe care produc acelaşi efect ca sistemul nervos parasimpatic (ca şi acetilcolina eliberată de fibrele nervoase parasimpatice): contracţia mus- PARASISTOLIE culaturii netede digestive, constricţie bronşică, producţie excesivă de secreţii. Pilocarpina are acţiune parasimpaticomimetică. PARASISTOLIE (para şi gr. systo/e „contracţie“). Ritm cardiac anormal, declanşat dintr-un focar de automatism diferit de nodul atrio-ventricular (Aschoff-Tawara, responsabil de ritmul cardiac normal). Acest focar parasistolic este situat în general la nivelul unui ventricul. PARASTERNAL. Care este plasat în apropierea sternului. PARATHORMON. Hormon secretat de glandele paratiroide; joacă rol esenţial în echilibrul fosfocalcic. PARATIFOIDĂ (febra). Infecţie cauzată de bacili paratifici (cel mai des Salmonella para-typhi A, B sau C); se manifestă prin tulburări digestive asemănătoare cu cele din febra tifoidă. Infecţia se transmite prin alimente şi apă contaminată. PARATIREOZA. Afecţiune nein-flamatorie a glandelor paratiroide. PARATIROIDECTOMIE (para-tiroic/a şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia chirurgicală a unei glande paratiroide sau a celor patru glande paratiroide în totalitate. ____________________________400 PARATIROIDITĂ (paratiroida şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia glandelor paratiroide. PARAVENOS, PARAVENOASĂ (injecţie) (gr. para „lângă“ şi vena „venă“). Injecţie cu destinaţie intrave-noasă, făcută greşit în ţesutul care înconjură vena. PARAVERTEBRAL (gr. para „lângă“ şi vertebră). Care este situat în vecinătatea unei vertebre sau a coloanei vertebrale. Ex. muşchi paravertebrali. PARAVEZICAL (gr. para „lângă“ şi vezică). Care este situat în vecinătatea vezicii. PARAZIT (gr. para şi sitos „mâncare“). Organism animal sau vegetal care se hrăneşte pe seama unui alt organism. ^ PARAZITOZĂ. Orice afecţiune cauzată de paraziţi şi ansamblul de manifestări patologice cauzate de paraziţi. PARENCHIM (gr. parenchyma „umplutură“). Ţesut ale cărui celule au o activitate fiziologic determinată (ţesut funcţional), prin opoziţie cu ţesutul conjunctiv de susţinere (ex. parenchim hepatic, renal etc.). 401 PARODONT PARENTAL. Care se referă la părinţi. Ex. autoritate parentală. PARENTALISM. Manifestare patologică constând în spirit dominator al tatălui sau mamei faţă de copil. PARENTERAL (gr. para „lângă“ şi enteron „intestin“). Care se efectuează pe altă cale decât cea digestivă. Administrare parenterală, administrarea unei substanţe lichide medicamentoasă sau nutritivă pe altă cale decât cea digestivă (subcutanată, intramusculară, intravenoasă, intrarahidiană). PARESTEZIE (para şi gr. aisthesis „percepere“). Senzaţie anormală, nedureroasă. Tulburare subiectivă de sensibilitate (pişcături, furnicături, amorţeli, înţepături, cald, rece etc.) care apare la membre, la faţă, cauzată de leziuni ale nervilor periferici (polinevrite) sau ale măduvei spinării (scleroza în plăci); de cele mai multe ori însă, aceste senzaţii (amorţeli etc.) sunt provocate din cauza unor simple tulburări circulatorii. PARIETAL (lat. paries „perete“). 1. Care se referă la un perete (ex. foiţa parietală a pleurei, a perito-neului). 2. Fiecare din cele două oase plate, formând, de fiecare parte, partea laterală a bolţii craniene. PAREZĂ (gr. paresis „slăbire, relaxare“). Paralizie uşoară, incompletă, care se manifestă printr-o diminuare a forţei musculare, o slăbire a contractilităţii. PARKINSON (boala). Afecţiune neurologică care atinge centrii cerebrali responsabili de controlul şi coordonarea mişcărilor. Se caracterizează printr-o bradikinezie (mişcări lente) printr-un tremur de repaus pronunţate mai ales la cap şi mâini (tremurătura degetelor mâinii seamănă cu mişcarea de numărare a banilor), o hiper-tonie musculară, faţa cu aspect de mască (încremenită) şi un mers încet cu paşi mici, corp înclinat în faţă. Afectează subiecţii în a doua jumătate a vieţii, de obicei după 50 de ani. Cauza bolii nu este cunoscută. Sin. paralizia agitantă. PARODONT (parodonţiu) (gr. para „lângă“ şi odous „dinte“). Ţesut de susţinere a dintelui (care fixează dintele); constituit din ciment (strat superficial care acoperă dentina la rădăcină), din ligamentul alveolodentar (desmo- PARODONTITĂ dontul leagă dintele la alveola maxilară), os alveolar (porţiune din osul maxilar), şi gingie. PARODONTITĂ (gr. para „lângă", odous „dinte" şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţia parodontului; debutează la nivelul gingiei care devine dureroasă. PARODONTOLIZĂ (gr. para „lângă", oudos „dinte" şi lysis „distrucţie"). Distrugere progresivă şi ireversibilă în absenţa tratamentului, a parodontului, caracterizată prin atrofia în special a osului alveolar şi desmondontului; se manifestă printr-o retracţie a gingiei (dinte descălţat), pioree (puroi), clătinarea şi încălecarea dinţilor, urmate de căderea acestora. Cauzele sunt generale [tulburări endocrine, infecţii (amigdaliene, intestinale, biliare, septicemii), alergii, avitaminoze, intoxicaţii] şi cauze locale (gingivite, traumatisme, tartru dentar, obturaţii sau proteze incorecte). Parodontoza forma de parodon-toliză care debutează cu atrofia marginală a osului alveolar. PAROSMIE (gr. para „lângă" şi osme „miros"). Tulburare olfactivă care constă în perceperea falsă a unui miros. __________________________402 PAROTIDĂ (gr. para „lângă, alături de" şi ous „ureche"). Cea mai voluminoasă glandă salivară, situată sub conductul auditiv extern, în spatele braţului vertical al mandibulei. Saliva secretată se devarsă în gură prin canalul Stenon (conduct excre-tor) care se deschide în dreptul primului sau celui de-al doilea molar superior. PAROTIDITĂ (gr. para „lângă, alături de", ous „ureche" şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţia glandei parotide, care poate fi de origine infecţioasă sau toxică (plumb, mercur). Cea mai frecventă este parotidita infec-tioasă şi se observă în oreion. PAROXISM (gr. paroxysmos). Perioada unei boli, a unei dureri în care simptomele ating o intensitate maximă, sunt cele mai acute; au o durată variabilă şi tendinţa de a se repeta la un interval de timp. Boli de tip paroxistic: epilepsie, isterie, tahicardie. PARTHENO- (gr. parthenos „fecioară"). Prefix cu sensul de virgo. PARTHENOFILIE (gr. parthenos „fecioară" şiphilein „a iubi"). Atracţie homosexuală a femeilor adulte faţă de adolescente. 403 PATCH-TEST PARTHENOGENEZĂ (gr. par-thenos „fecioară“ şi genesis „naştere“). Mod de reproducere în care gârneţul femei se dezvoltă fără fecundare, adică fără intervenţia celui masculin. Este destul de frecventă la animale şi la vegetale. PARTOGRAMĂ. înscrierea grafică a frecvenţei şi intensităţii contracţiilor uterine, stării membranelor, mersului dilataţiei, pro-gresiunii prezentaţiei, stării bătăilor cordului fetal; permite o urmărire mai sistematică a evoluţiei naşterii. PARTURIENTĂ (lat. parturiens). Femeie care naşte. P.A.S. Abr. pentru acid para-aminosalicilic. PASTEUR (vaccinul). V. vaccin antirabic. Louis Pasteur - chimist şi bacteriolog, Paris (1822-1895). PASTEURIZARE. Metodă pentru conservarea temporară a alimentelor (lapte, bere, sucuri etc.); distrugerea germenilor dintr-un produs, printr-o încălzire la o anumită temperatură, cu răcire bruscă (şoc termic). Pasteuri-zarea laptelui se face acum la 90°C timp de 30 secunde, urmată de răcirea bruscă până la 10°C. Prin încălzire relativ joasă nu se produc fenomene de hidroliză, iar prin răcire bruscă (şoc termic) se omoară agenţii patogeni obişnuiţi. Pasteurizarea nu asigură o sterilizare efectivă pentru că nu elimină şi sporii şi nu ucide toţi microbii. Pasteurizarea nu permite conservarea produselor decât pentru câteva zile, alimentele păstrându-se la rece. PAT-, PATO-, PATIE (gr. pathos „boală“). Prefix şi sufix cu referire la o boală sau stare anormală. PATA GALBENĂ. Sin. macula lueta, zona centrală a retinei, situată pe axul vizual şi responsabilă de acuitatea vizuală. PATA OARBĂ. Scotom (lacună în câmpul vizual) care corespunde în câmpul vizual papilei optice la nivelul căreia nu se formează nici o imagine (scotom fiziologic) deoarece lipsesc elementele retiniene fotosensibile. PATCH-TEST. Aplicarea pe piele, sub un material adeziv (leucoplast) a unei substanţe cu scopul determinării sensibilităţii la un anumit agent. Ex. patch-testul la tuberculină. V. reacţia Moro. PATELA 404 PATELA (lat. patella „disc mic“). Sin. rotula. Nume latin al rotulei. PATELECTOMIE (lat. patella „disc mic“ sin. rotulă şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia parţială sau totală a rotulei. PATELITĂ (lat. patella „disc mic“ sin. rotu/ă şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia rotulei. PATELLA ALTA. Rotula situată foarte sus. PATELLA BAJA. Rotula situată prea jos. PATELLA BIPARTITA. Anomalie congenitală a rotulei, caracterizată prin prezenta unui fragment osos izolat, care se formează într-un punct de osificare suplimentar. PATELOPLASTIE (lat. patella „disc mic“ sin. rotu/ă şi gr. plassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală reparatorie a rotulei. PATHEY (mamectomie). Ablaţia unui sân împreună cu muşchiul mic pectoral şi ganglionii axilari. PATOGEN (gr. pathos „boală“ şi gen nan „a produce“). Capabil să producă o boală [agenţi fizici (căldură, frig, electricitate), agenţi mecanici (traumatism), agenţi chimici (otrăvuri), agenţi microbieni (bacterii, virusuri etc.), agenţi parazitari (viermi)]. PATOGENEZĂ (gr. pathos „boală“ şi genesis „naştere“). Sin. patogenie. Mecanismul prin care apare şi se dezvoltă o boală. PATOGNOMONIC (gr. patho-gnomonikos „care indică o boală“). Semn sau simptom distinct, caracteristic pentru o anumită boală, al cărei diagnostic poate fi pus chiar prin el. Ex. petele care apar pe corp în scarlatină; poziţii patognomonice (în tetanos = opistotonus). PATOLOGIE (gr. pathos „boală“ şi logos „ştiinţa, cuvânt“). Ştiinţa consacrată studierii bolilor. PATOLOGIE IATROGENĂ (gr. pathos „boală“, iatros „medic“ şi gennan „a produce“). 1. Orice reacţie la un medicament, nocivă şi neaşteptată, la doze care în mod normal ar trebui să fie bine suportate. 2. Stare psihică reactivă, tulburare, determinată de atitudinea greşită a personalului medical, sanitar. PATOMIMIE (gr. pathos „boală“ şi mim ia „imitare“). Simularea conştientă a unei boli sau a unei infirmităţi (chiar prin 405 PEDERAST automutilare) în scop fraudulos sau inconştient, ca în isterie. PAUCI-. Prefix cu înţeles de puţin. PAUCISIMPTOMATIC. Afecţiune care, se manifestă printr-un număr restrâns de simptome. PAUL Şl BUNNELL (reacţia). Reacţie serologică a mononucle-ozei infecţioase. Metodă folosită în diagnosticul mononucleozei infecţioase, bazată pe punerea în evidentă în serul bolnavilor a unei imunoglobuline specifice prezente în 95% din cazuri. PAUWELS (operaţia). Operaţie chirurgicală pentru tratarea unor subluxaţii congenitale ale coapsei sau pentru corectarea unei coxa valga (deviere a membrului inferior în abduc{ie şi rotaţie externă, cu limitarea rotaţiei interne). ΡΕΑΝ (pensa). Pensă hemostatică de 9-14 cm lungime, dreaptă sau curbă cu braţele terminate în platouri ovale (fălci ovale) prevăzute cu crestături transversale. P.C.E. Abr. pentru poliartrita cronică evolutivă. PECTINAT (lat pecten „pieptene“). Structură cu aspect de pieptene, ex. muşchi pectinat. Pean- pensa A. Pensa Pean cu vârf oval (bont); B. Pensa Pean cu vârf alungit PED-, PEDI-, PEDIO-, PEDO- (gr. pais, paidos „copil, băiat“) (lat. pes. pedis „picior“). 1. Element de compunere care introduce în termeni referirea la copil. 2. Element de compunere care introduce în termeni referirea la picior. PEDAL. Care se referă la picior mai ales din punct de vedere functional. Ex. spasm pedal. PEDERAST (gr. paidos „băiat“ şi erastes „îndrăgostit“). Individ homosexual; care practică pederastia. Pederast activ, sin. pedicator, partenerul activ al unui act de homosexualitate. PEDERASTIE Pederast pasiv, sin. paticus, partener pasiv al homosexualului activ. PEDERASTIE 1. Perversiune sexuală constând din atracţie, din dragoste homo-sexuală pentru băieţi. Prin extensie homosexualitate masculină. 2. Pederastie = coit anal homo sau heterosexual. PEDIATRIE (gr. pais, paidos „copil“ şi iatreia „tratament“). Ramură a medicinii care tratează bolile copilului. Sin. medicină infantilă. Această specialitate comportă toate celelalte discipline (genetică, biochimie, cardiologie, nefrologie...). Ea urmăreşte patologia copilului de la naştere până la pubertate. Internarea în spitalele (secţiile) de copii este limitată până la 16 ani. PEDICUL (lat. pediculus „picioruş“). în anatomie, orice structură alungită şi strâmtă care suportă un organ sau care leagă două părţi ale unui organ; ansamblu de elemente vasculo-nervoase care leagă un organ de restul organismului, asigurând funcţionalitatea şi supravieţuirea sa. Ex. pedicul hepatic, pedicul pulmonar. _________________________406 PEDICULAT. Care are un pedicul. Ex. chist pediculat, grefă pediculată. PEDICULOZA. Ansamblu de leziuni cutanate (dermatoza) cauzate de păduchi, provocate de fapt prin grataj. PEDIOMETRU (gr. paidos „copii“ şi metron „măsură“). Planşetă gradată cu care se măsoară lungimea nou-născuţilor şi a sugarilor. PEDODONŢIE. îngrijiri dentare pediatrice. Sin. odontostomatologie infantilă. PEDOFIL (gr. paidos „copii“ şi philein „a iubi“). Adult cu atracţie sexuală pentru copii. PEDOLOGIE 1. Studiul copilăriei sub toate aspectele (specialistul este pe-dolog). 2. Studiul solurilor. PEDOPSIHIATRIE. Psihiatrie infantilă. PELADĂ (fr. pelade). Plăci de alopecie (cădere a părului) circumscrise; căderea părului de cauză necunoscută, în plăci bine circumscrise, rotunde, ovalare, lipsite de păr şi de foliculi piloşi. V. alopecie. 407 PEMFIGUS Pe/ada PELAGRĂ (it. pelle „piele“şi agra „aspru“). Boala din grupul avitaminozelor, cauzată de o carenţă în vitamina PP; carenţa de aport, de obicei la populaţia care se hrăneşte esenţial cu porumb sau alte cereale sărace în această vitamină (se întâlneşte încă în anumite ţări din Asia sau Africa); carenţă de absorbţie urmare a unei gastrec-tomii sau a unei diarei prelungite; carenţă de utilizare, se observă la subiecţi alcoolici cronici şi în cursul unor tratamente antituber-culoase. Boala se manifestă prin apariţia de plăci roşiatice ecze-matiforme ale pielii din părţile descoperite, inflamaţia mucoasei bucale şi a limbii, gastroenterite şi tulburări nervoase (astenie, insomnie, cefalee etc.). Sin. avitaminoza PP. PELLET (fr. engl. pellet). Implant medicamentos subcutanat, de obicei un produs hormonal cu resorbţie lentă. PELVI- (lat. pelvis „bazin“). Prefix care introduce în termeni referirea la bazin. PELVIAN (lat. pelvis „bazin“). Care se referă la bazin. PELVIMETRIE (lat. pelvis „bazin“ şi metron „măsură“). Metodă obstetricală de măsurare a diametrelor bazinului cu pelvi-metrul; radiopelvimetria este metodă modernă. Pelvimetria externă - măsurarea diametrelor externe ale bazinului cu ajutorul pelvimetru/ui. Pelvimetria internă - măsurarea diametrelor interne ale bazinului osos obstetrical care se face cu ajutorul tactului (tuşeului) vaginal. PELVIPERITONITA. Inflamaţia peritoneului care căptuşeşte bazinul; cel mai des este secundară unei infecţii ale organelor genitale feminine (uter, trompe uterine, ovare), a vezicii sau a rectului. PEMFIGUS (gr. pemphix „băşicuţă“). Denumire generică pentru dermatoze de cele mai variate etio-logii, caracterizate prin formare PENIS 408 de bule (băşici) pline cu lichid seros, localizate pe pielea trunchiului şi pe mucoase (bucală, în regiunea anogenitală); unele evoluând către ulceraţii extinse. Unele forme sunt de origine infec-ţioasă (pemfigusul nou-născu-tului), unele de origine necunoscută [pemfigus vulgar (sin. pem-figus cronic malign), pemfigus cronic benign familial]. PENIS (lat. penis). Phalus (gr. phallos „penis“). Organul genital extern al bărbatului; organul copulaţiei şi al micţiunii, având punct de plecare perineul, sub simfiza pubiană; prezintă o parte anterioară (umflătura conoidă), giandui, care are în vârful său meatul urinar, separat de corpul penisului prin şanţul balanoprepuţial, care este înconjurat de un repliu inelar cutaneomucos, prepuţul; corpul penisului este constituit din trei organe (corpi) erectile: doi corpi cavernoşi pe faţa dorsală şi corpul spongios traversat de uretră. Faius (fr. verge; engi. phallus) Penis. în psihanaliză, reprezentarea simbolică a organului genital masculin ca putere supremă, virilă, a naturii. Termenul de penis este rezervat organului anatomic. PENROSE (drenaj). Drenaj realizat cu un tub de latex (dren Penrose) care poate cuprinde o lamă de compresă. PENTA- (gr. pente „cinci“). Element de compunere cu semnificaţia „cinci“. PEPSINĂ. Enzima care este principalul constituent al sucului gastric. Pepsina descompune proteinele în peptide. PEPTIC. Care se referă la digestie sau care rezultă din digestie. Ex. ulcer peptic. Sin. pepsic. PER CONTIGUITATEM (lat „prin apropiere“). Termen folosit pentru a defini modul de propagare a unui proces morbid prin contact, din aproape în aproape. PER CONTINUITATEM (lat. „prin continuitate, neîntrerupt). Termen folosit pentru a defini modul de propagare a unui proces morbid de la un teritoriu localizat la altul mai întins sau la un organ, pe cale directă, fără intermediul vaselor sanguine sau limfatice. PER OS (lat. „pe cale bucală“). Termen folosit curent, semnificând pe gură, pe cale bucală (cu referire la administrarea unui medicament). 409_____________________________ PER PRIMAM INTENTIONEM (lat „prin prima străduinţă, din prima intenţie“). Termen folosit pentru a exprima cicatrizarea unei plăgi, care survine după o plagă operatorie aseptică sau accidentală - dacă nu s-a produs o infecţie cu germeni patogeni. V. cicatrizare. PER SECUNDAM INTENTIO-NEM (lat. „prin a doua străduinţă, din a doua intenţie“). Cicatrizare care survine după o pierdere mare de substanţă tisulară ce împiedică apropierea buzelor plăgii, sau după eşuarea unei cicatrizări per primam din cauza unei infecţii cu germeni patogeni. PERCEPŢIE. Cunoaşterea fenomenelor lumii exterioare cu ajutorul simţurilor; proces psihic prin care obiectele şi fenomenele din lumea obiectivă, care acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ sunt reflectate în totalitatea însuşirilor lor, ca un întreg unitar; facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; înţelegere, cunoaştere. PERCUTANAT. Care se face prin piele, ex. absorbţia unei substanţe prin pielea intactă (introdusă prin masaj sau fricţiune); percutireacţia (testul Moro = PERFORARE, -ORAŢIE reacţia locală la tuberculină); vaccinarea percutanată (BCG). PERCUŢIE (lat. percussio). Metodă de investigaţie clinică a unor organe interne, constând în ascultarea sunetelor produse prin percutarea (lovirea, ciocănirea) cu degetele a unei părţi a corpului; percutarea constă în lovituri uşoare şi repetate a tegumentelor regiunii examinate, fie direct cu un deget (percuţie imediată), fie prin intermediul unui deget al celeilalte mâini (degetul mediu al mâinii stângi) aplicat pe piele (percuţie mediată). Percuţia practicată la nivelul toracelui şi abdomenului permite aprecierea sonorităţii; rezonanţa poate fi slabă (matitate normală a unui organ plin, ca ficatul şi inima de exemplu, permiţându-se a se preciza limitele, sau matitatea patologică, ca în cazul unei colecţii lichidiene sau al unui infiltrat pulmonar); rezonanţa poate fi sonoră (sonoritate normală ca percuţia pulmonului sau anormală ca în cazul prezenţei de gaz într-un organ cavitar). PERFORARE, -ORAŢIE (lat perforare „a străpunge“). Găurirea unui organ, a unui ţesut, a unui os, a unei membrane; PERFRINGENS 410 poate fi accidentală, chirurgicală sau în urma unui proces patologic (perforaţie gastrică, intestinală etc.). PERFRINGENS. BaciI perfrin-gens, bacii anaerob, Gram pozitiv, secretă o toxină responsabilă, împreună cu alţi germeni, de gan-grenă gazoasă şi de septicemii grave după avort. PERFUZIE. Introducerea lentă şi continuă, timp de câteva ore sau câteva zile, de lichide terapeutice (sânge, plasmă, soluţii saline sau medicamentoase) în circulaţia sanguină; se practică aproape întotdeauna pe cale intra-venoasă. V. picătură cu picătură. PERI- (gr. peri „în jurul“). Prefix care introduce în termeni sensul de: în jurul, împrejur. PERIANAL (gr. peri „în jurul“ şi lat. anus „şezut“). în jurul anusului. PERIAPICAL (gr. peri „în jurul“ şi lat. apex „vârf ). Care se referă la regiunea care înconjoară vârful unui organ şi în special apexul unui dinte. PERIARTERIAL (gr. peri „în jurul“ şi lat. arteria „arteră“). Care înconjoară o arteră, care se efectuează sau se găseşte în jurul arterei. PERIARTERITÀ (gr. peri „în jurul“, lat. arteria „arteră“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia tunicii externe a unei artere şi a ţesutului care o înconjoară. Periarterita nodoasă. Boală cu caracter inflamator care începe în tunica externă a arterelor (de obicei arterele mici şi mijlocii) şi cuprinde toate straturile peretelui arterial; se caracterizează prin degenerări, necroze, obstruări arteriale şi formare de noduli inflamatori de-a lungul unor artere localizate în special în membrele inferioare. Simptomatologia este variabilă, dominată de febra însoţită de o alterare a stării generale şi dureri intense prédominent la membrele inferioare; pot fi afectate şi arterele viscerelor (cord, rinichi, tub digestiv etc.) prezentând manifestări cardiace, renale, digestive etc. în funcţie de localizare; evoluţia este imprevizibilă şi uneori lungă; nu se cunoaşte un tratament specific. Sin. maladia Kussmaul. PERIARTRITĂ (gr. peri „în jurul“, arthron „încheietură“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ţesuturilor care înconjoară o articulaţie; a bursei 411___________________________ seroase, a tendoanelor, a ligamentelor; afectează în special umărul (poliartrita scapulo-humera/ă). PERIARTICULAR (gr. peri „în jurul·1 şi arthron „încheietură“). Situat în jurul unei articulaţii, care se produce în jurul unei articulaţii; injecţie periarticulară. PERICARD (gr. peri „în jurul“ şi kardia „inimă“). învelişul extern al inimii; sac fibros care înconjoară inima, format din pericardul fibros şi pericarduiseros (care este format din două foiţe: parietală la exterior şi viscerală la interior; între ele se află un spaţiu virtual). PERICARDIOCENTEZĂ (pericard şi gr. kentesis „înţepătură“). Puncţie a pericardului în scopul evacuării unei colecţii lichidiene ca urmare a inflamaţiei (exsudât), a transudaţiei (transudat) sau a unei hemoragii (hemopericard). PERICARDIOTOMIE (pericard şi gr. tome „tăiere“). Incizia pericardului. Sin. péricardotomie. PERICARDITĂ (pericard şi -ita „infiamaţie“). Afecţiune a pericardului: inflama-ţia pericardului de natură infec- _______________PERICONPR1TĂ ţioasă sau neinfecţioasă, acută sau cronică cu sau fără lichid (epanşament). PERICISTICITĂ (gr. peri „în jurul“, cana! cistic şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ţesuturilor din jurul canalului cistic care face comunicarea dintre vezicula biliară şi canalul hepatic. PERICISTITĂ (gr. peri „în jurul“, kystis „vezică“şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia acută sau cronică a ţesuturilor care înconjoară vezica urinară sau vezica biliară. PERICOLECISTITĂ (gr. peri „în jurul“, chole „bilă“, kystis „vezică“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ţesutului conjunctiv care înconjoară vezicula biliară. PERICOLITĂ (gr. peri „în jurul“, kolon „intestin gros“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia peritoneului care înconjoară colonul (peritonita localizată în jurul colonului) consecutivă de cele mai multe ori unei colite segmentare. PERICONDRITĂ (gr. peri „în jurul“, chondros „cartilaj“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia pericondrului; inflama-ţia membranei care acoperă suprafaţa unui cartilaj. PERICONDRU 412 PERICONDRU (gr. peri „în jurul“ şi chondros „cartilaj“). Membrană conjunctivă care acoperă unele cartilagii (costale, de exemplu) cu excepţia cartilajelor articulare. PERIDUODENITĂ. Inflamaţia peritoneului periduodenal; perito-nită cronică localizată în jurul duodenului, determinând bride şi aderenţe cu organele vecine. PERIDURAL. Care este situat extern, în jurul dureimater. Anestezie peridurală - anestezie regională, obţinută injectând anestezicul în spaţiul cuprins între canalul osos rahidian şi duramater, prin ligamentul galben (între două lame vertebrale pe linia apofizelor spinoase şi la nivelul dorit, de la a şaptea vertebră cervicală până la a cincea lombară). PERIFLEBITĂ (gr. peri „în jurul“, phieps „venă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia tunicii externe a unei vene şi a ţesutului conjunctiv care o înconjură. Procesul se dezvoltă de cele mai multe ori dinăuntru -în afară, de la un proces de flebită. PERIFOCAL. Situat în jurul unui focar de infecţie. PERIFOLICULITĂ (gr. peri „în jurul“, lat. foilicullus „folicul“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia pielii în jurul unui folicul pilos. PERIFRENITĂ (gr. peri „în jurul“, phren „diafragm“ şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia ţesutului din jurul dia-fragmului, putând realiza aderenţe. PERIGASTRITĂ (gr. peri „în jurul“, gaster „stomac“ şi -ita „inflamaţie“). Peritonită localizată la nivelul seroasei stomacului. PERIHEPATITĂ (gr. peri „în jurul“, hepar „ficat“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia peritoneului care acoperă ficatul sau (şi) a capsulei fibroase a acestuia. PERILIMFANGITĂ. Inflamaţia ţesutului care înconjoară vasele limfatice. PERIMASTITĂ (gr. peri „în jurul“, mastos „mamelă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului conjunctiv care înconjoară glanda mamară. PERIMETRIE (gr. peri „în jurul“ şi metron „măsură“). în oftalmologie, explorarea şi determinarea câmpului vizual, 413 PERIORAL periferic şi central, care apoi se reprezintă grafic. PERIMETRITĂ (gr. peri „în jurul“, metra „uter“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului conjunctiv (a seroasei) uterului. Infecţia se poate face din afară - înăuntru, în cazurile de peritonită sau pelvi-peritonită, şi dinăuntru - în afară, în cazurile de metrită (inflamaţia parenchimului uterin). PERINATAL. Care se produce în jurul datei naşterii (înainte, în timpul şi după naştere); perioada perinatală este cuprinsă între ultimele săptămâni de gestaţie şi primele zile după naştere. PERINEFRITĂ (gr. peri „în jurul“, nephros „rinichi“ şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia ţesutului care înconjoară rinichiul. PERINEOANAL. Care se referă la perineu şi anus. PERINEOPLASTIE (gr. perineos „perineu“şipiassein „a forma“). Refacerea chirurgicală a regiunii perineale. PERINEORAFIE (perineu şi gr. rhaphein „a coase“). Sutura chirurgicală a unui perineu rupt [în general la naştere; fie după epiziotomie (incizia perineu- lui), fie după o ruptură a perine-ului]. PERINEOTOMIE (perineu şi gr. tome „incizie“). Incizia perineului. V. epiziotomie. PERINEU. Planşeul micului bazin; ansamblul de părţi moi (piele, muşchi, ligamente), care închide în jos micul bazin. Este regiunea cuprinsă între anus şi scrot la bărbat, între anus şi vagin la femeie. Sin. planşeu pelvin. PERINEURAL. Care este situat în jurul unui nerv, ex. fibrom perineural. PERINEVRITĂ (gr. peri „în jurul“, neuron „nerv“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia ţesutului conjunctiv de susţinere, care înconjoară fibrele unui nerv. PERIODONT. Sin. desmodont (gr. peri „în jurul“ şi odous „dinte“). PERIONIXIE (gr. peri „în jurul“ şi onyx „unghie“). Inflamaţia ţesutului din jurul unghiei (inflamaţie periunghială), provocată cel mai des de coci patogeni, levuri de genul Candida. V. onixis. PERIORAL (gr. peri „în jurul“, lat. oris „gură“). Situat în jurul gurii. PERIORBITAL 414 PERIORBITAL (gr. peri „în jurul“, lat. orbita „orbită“). Situat în jurul orbitei (cavitatea osoasă în care se găseşte globul ocular şi anexele sale). PERIOST (gr. peri „în jurul“ şi osteon „os ). Membrana fibroasă care acoperă osul, cu excepţia suprafeţelor articulare. Periostul joacă un rol esenţial în dezvoltarea şi vas-cularizarea oaselor, în formarea căluşului după fracturi. PERIOSTITĂ (gr. peri „în jurul“, osteon „os“ şi -ita „infiamaţie“). Leziuni inflamatorii acute sau cronice ale periostului, cauzate de un traumatism sau propagarea unei infecţii sau inflamaţii de vecinătate sau ca localizare a unei infecţii generale. PERIOSTOZĂ. îngroşarea difuză a periostului. PERIOVARITĂ (gr. peri „în jurul“, ovar şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ţesutului din jurul ovarului. PERIPANCREATITĂ. Inflamaţia ţesuturilor, în special a peritoneu-lui care înconjoară pancreasul. PERIPROSTATITĂ. Inflamaţia ţesutului conjunctiv din jurul prostatei. PERISTALTISM (gr. peri „în jurul“ şi sta/sis „contracţie“). Contracţii peristaltice; ansamblul de contracţii ale unui organ tubulär care provoacă propulsarea conţinutului său; mişcări sub formă de unde ale tubului digestiv, provocate de contracţia şi relaxarea periodică a musculaturii netede a acestuia, ducând la propulsarea conţinutului său; peristaitism intestinal. PERITENDINITĂ (gr. peri „în jurul“, lat. tendo „tendon“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ţesutului care înconjură tendoanele (inflamaţia tecii conjunctive). PERITONEOPLASTIE (perito-neu şi gr. p/assein „a forma“). Sin. peritonizare. PERITONEOSCOPIE. Sin. celio-scopie. PERITONEU (gr. peri „în jurul“ şi teinein „a se întinde“). Membrană seroasă formată din două foiţe: peritoneui peritoneal, care căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale şi peritoneui visceral care îmbracă organele abdominale (viscerele abdominale). Cele două foiţe delimitează cavitatea peritoneală. Organele abdominale (viscerele) sunt legate la pe- 415 PERSEVERAREA ATITUDINILOR reţele abdominal şi între ele prin repliuri peritoneale care, după caz, poartă numele de mezou (mijloc de legare sau de fixare, ex. mezocolonul, mezoduode-nul), meţenter (organul de susţinere, nutriţie, mobilitate a jejuno-ileonului, pe care-l leagă de peretele abdominal posterior), epiplon (ex. epiplonul mare, leagă curbura mare a stomacului, de colonul transvers) sau ligament. PERITONISM. Sindrom peritoneal acut; ansamblu de simptome care simulează o peritonită acută (dureri abdominale, balonări, vomismente, redoare a musculaturii abdominale etc.) fără a avea ca substrat inflamaţia peritoneului.^ PERITONITĂ. Inflamaţia perito-neului; poate fi acută sau cronică, generalizată sau localizată. Peritonită poate fi urmarea unei infecţii printr-o plagă abdominală (traumatism); poate apărea pornind de la un viscer abdominal fără perforaţia acestuia sau prin perforaţia vreunui organ (stomac, intestin, apendice); poate fi produsă pe cale sanguină (în cursul unei septicemii). Se manifestă clinic prin: dureri abdomi- nale, vomismente, alterarea stării generale şi printr-un semn esenţial: contractura abdominală (abdomen de lemn). Necesită intervenţie chirurgicală de urgenţă. PERITONIZARE. Acoperirea cu peritoneu a suprafeţei unui organ abdominal (la sfârşitul unei intervenţii chirurgicale pe abdomen). Sin. peritoneoplastie. PERIVENOS. Care se află în jurul unei vene. PERIVEZICAL. Care se află în jurul vezicii. PERIVISCERITĂ (gr. peri „în jurul", lat. viscera „măruntaie" şi -ita „inflamaţie"). Reacţie inflamatorie cronică a seroaselor care înconjură viscerele (pleură, pericard, peritoneu). PERLECHE (fr. perleche). Termen francez utilizat pentru infecţia streptococică a comisurilor bucale, caracterizate prin mici fisuri umede (zăbăluţă). PERONEU (lat. fibula). Os lung, subţire, situat în partea externă a gambei. Extremitatea sa inferoexternă formează maleola externă sau peronieră. PER ORAL. Care este administrat pe cale bucală. V. per os. PERSEVERAREA ATITUDINILOR. Sin. catalepsie. PERSPIRAŢIE 416 PERSPIRAŢIE (lai. perspirare „a transpira“). Pierderi insensibile de apă prin evaporare la nivelul pielii şi prin expiraţie (excreţia apei prin vapo-rizare fină la nivelul plămânilor). V. transpiraţie, sudaţie. PERTUSIS. Abr. pentru Borde-tella pertussis (agentul patogen al tusei convulsive). PERVERS. Care este înclinat spre fapte rele, gata oricând să facă rău; care manifestă o deviere de la normal a instinctelor, a judecăţii, a ideilor, descompus din punct de vedere moral; corupt, depravat, imoral; anormal din punctul de vedere al comportării în relaţiile sexuale; subiect care prezintă din copilărie un comportament antisocial şi imoral, conştient sau instinctiv. Perverşii au întotdeauna perversiuni multiple şi variate: homosexualitate, sadism, masochism, toxicomanie; ei trăiesc solitari sau în grupuri organizate. Perversitatea - (diferă de perversiune); este tendinţa de a face în mod intenţionat rău, de a găsi o satisfacţie în acte imorale şi antisociale. PERVERSIUNE. Deviaţie, anomalie a instinctelor (în special, cel sexual) care determină un comportament anormal. Existenţa unei perversiuni la un individ nu semnifică în mod obligatoriu că este pervers. Se cunosc perversiuni la psihopaţi, la nevrozaţi sau în cursul psihozelor, de asemenea şi la cei cu inteligenţa redusă. Perversiune sexuală. Se disting două categorii: prima categorie cuprinde: aberaţii în alegerea partenerului sau a obiectului plăcerii. Acestea sunt: homosexualitatea cu numeroasele sale varietăţi şi practici; pedofilia (atracţie sexuală pentru copii); gerontofi/ia (atracţie sexuală pentru persoane de vârstă foarte înaintată); zoofifia (atracţie sexuală pentru animale); fetişismul (plăcerea sexuală este condiţionată de vederea sau contactul cu unele obiecte, simbolizând persoana iubită); sodomia (coit anal); necrofilia (acte sexuale cu cadavre). O a doua categorie de perversiuni sexuale se caracterizează printr-o viciere a actului sexual: sadismul [satisfacţia sexuală nu este obţinută decât la vederea unor suferinţe fizice sau morale produse partenerului(ei)]; masochismul (satisfacţia sexuală 417 PESTICID nu este obţinută decât sub efectul unei suferinţe fizice sau morale, produse de către partener, sau prin provocare de dureri proprii); voyeurismul (plăcere sexuală obţinută prin vederea de imagini pornografice sau de acte sexuale săvârşite de alţii); exhibiţionismul (plăcerea de a-şi arăta organele sexuale); incestul [raport sexual între membrii familiei (părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi)]. Aceste perversiuni se asociază în mod divers între ele, se întâlneşte rar o perversiune izolată. PERVERTIT. Individ devenit amoral şi asocial sub influenţa nefastă a mediului în care trăieşte. Pervertit = care s-a schimbat în rău (spre deosebire de un pervers care este constituit astfel, fără intervenţia unor cauze externe). PESAR (lat pesarium, fr. pessaire). Dispozitiv ginecologic care se introduce în vagin pentru a corija anumite anomalii de poziţie ale uterului, pentru susţinerea lui în poziţie normală; este folosit şi în scop anticoncepţional. Există diferite modele. PESTA (ciuma, molima). Maladie infecţioasă acută, epidemică şi contagioasă produsă de bacilul Yersinia pestis, transmisă de la rozătoare (mai ales de la şobolani) la om prin intermediul puricilor. Pesta bubonică - este cel mai des întâlnită, caracterizată prin tumefacţii ganglionare dureroase, supurative, complicate în stadiul terminal cu infecţie generalizată. Pesta pulmonară este transmisă direct de la om la om prin intermediul salivei (prin inhalare de germeni în contact cu omul bolnav). Pesta septicemică sau ciuma neagră generalizată, transmisă direct de la început, se manifestă prin peteşii întinse care apar pe piele (de aici denumirea de pestă neagră); este o formă foarte gravă a pestei cu sfârşit rapid letal. Astăzi se întâlneşte doar în câteva focare endemice din India, Asia şi cazuri sporadice în Africa. PESTICID (lat. pestis „flagel" şi caedere „a omorî1). Substanţe chimice întrebuinţate în agricultură în lupta împotriva dăunătorilor (paraziţi animali sau vegetali). P.E.T. 418 P.E.T. TOMOGRAFIE PRIN EMISIE POZITRONICĂ (engl. positron emission tomography). Tehnică imagistică nucleară bazată pe detecţia (în diferite planuri) radiaţiilor emise de nudei emiţători de pozitroni (carbon, oxigen, azot, fier, fluor), când aceştia intră în coliziune (in vivo) cu electroni; reacţia de anihilare reciprocă are ca şi consecinţă emisia a doi fotoni cu energie mare obţinută în planul de secţiune şi la grosimi dorite (alese), în direcţii diferite (opuse), analiza informaţiei realizându-se computerizat. Domeniile de aplicabilitate sunt cele din medicina nucleară clasică: în principal afecţiuni cerebrale şi cardiovasculare, dar sunt posibile şi examinările oaselor, rinichilor şi plămânilor. PETEŞIE (it petecchia). Hemoragie subtegumentară sau submucoasă sub forma unei pete roşii-violacee, cu formă rotundă sau lenticulară, care nu dispare la presiune digitală; este cauzată de o ruptură a capilarelor, este elementul eruptiv caracteristic în purpură. PETIT MAL (criză minoră de epilepsie). Termen francez care desemnează unele forme minore ale epilepsiei; se manifestă prin pierderea stării de conştientă -câteva secunde (10-20) fără căderea pacientului. PETZ (aparatul). Aparat (pensă-cleşte) pentru executarea automată a unei anastomoze gastro-intestinale - cu ajutorul unor agrafe sau pentru prinderea agrafelor în cazul unei suturi practicate pe stomac sau intestin. PEXIE (gr. pexis „fixare"). Fixarea în poziţie normală a unui organ ptozat (coborât). PETRI (cutie, placă). Cutie formată din două plăci (discuri) de sticlă sau de plastic, pu-tându-se adapta una într-alta. într-una din plăci (care formează fundul cutiei) se pune bulion gelozat, mediu de cultură solid; se sterilizează cu totul şi se foloseşte pentru însămânţarea şi cultivarea bacteriilor a căror colonii se dezvoltă izolat, putând fi uşor studiate. PEZZER (sondă sau cateter). Sondă de cauciuc sau material plastic; extremitatea care se Sonda Pezzer 419 PICNO introduce în vezică se termină printr-o umflătură în formă de ciupercă care serveşte la menţinerea în uretră. Sonda Pezzer se utilizează pentru drenarea vezicii urinare^ la femei. PFANNENSTIEL (incizia). Incizie pentru laparatomie suprapubiană efectuată transversal, în regiunea piloasă a pubisului, în scop estetic pentru a ascunde cicatricea; este utilizată în chirurgia organelor genitale interne, la femeie. PFEIFFER (bacilul). Bacterie frecvent întâlnită în salivă, responsabilă de complicaţii (infecţii) pulmonare, complicaţii ale gripei, conjunctivite, meningite purulente, sinuzite, artrite purulente. Numele ştiinţific este Haemophilus influenzae. P.G. (sau PGP). Abr. pentru paralizie generală (progresivă). pH. Simbol care exprimă aciditatea sau alcalinitatea unei soluţii. Aciditatea unei soluţii este determinată de concentraţia în ioni de hidrogen (H+) liberi. Un pH neutru este egal cu 7; o soluţie care are un pH sub 7 (de la 7 la 1) este acidă, iar peste 7 (de la 7 la 14) este alcalină. Valoarea normală a pH-ului sanguin este de 7,35-7,45; valoarea pH-ului urinar este în mod normal mai acid: între 5,5 şi 6,5. PIA MATER (lat. „mamă iubitoare'). Este una din cele trei membrane de protecţie a nevraxului (axul cerebrospinal care cuprinde encefalul şi măduva spinării); stratul intern al meningelui, înveleşte suprafaţa creierului şi măduvei spinării; este separată de arahnoidă prin spaţiul sub-arahnoidian. Se disting: pia mater craniană şi pia mater rahidiană. PICĂTURĂ CU PICĂTURĂ. Administrarea foarte lentă şi prelungită a unui lichid medicamentos, de obicei pe cale venoasă. V. perfuzie. PICIOR ROTUNJIT, ÎNCÂRCIT (STRÂMB). Picior plat (bolta plantară prăbuşită = platfus); picior equin (sprijin pe vârf); picior talus (sprijin pe călcâi); picior valgus (sprijin pe marginea internă); picior varus (sprijin pe marginea externă); picior scobit (convexitate plantară exagerată). PICNO (gr. pyknos „gros, frecvent“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de gros, compact sau frecvent. PICO- 420 PICO-. Prefix care serveşte la formarea numelui unităţilor care sunt de un milion de ori mai mici ca unitatea de bază (ex. pico-gram). PICOGRAM. Unitate de masă egală cu o milionime de microgram. Simbol pg. PIEL-, PIELO- (gr. pyelos „bazin"). Element de compunere care introduce în termeni referirea la bazinetul renal. PIELECTAZIE (gr. pyelos „bazin" şi ektasis „diiataţie"). Dilatatia bazinetului. PIELITĂ (gr. pyelos „bazin" şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei care tapetează bazinetul renal, cauzată de obicei de colibacili; se asociază de obicei unei infecţii renale (pielonefrită) sau unei infecţii vezicale (pielo-cistită). PIELOGRAFIE (gr. pyelos „bazin"şigraphein „a scrie"). Radiografie a rinichiului şi a ureterelor după introducerea unei substanţe de contrast, fie prin cateterism ureteral (sub control cistoscopic), fie prin administrare intravenoasă. PIELOL1TOTOMIE (gr. pyelos „bazin", iithos „piatră" şi tome „tăiere"). Incizia chirurgicală a bazinetului renal pentru extragerea de calculi. PIELONEFRITĂ (gr. pyelos „bazin", nephros „rinichi şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţia bazinetului renal (pielita) şi a parenchimului renal (nefrita), este de origine bacteria-nă şi poate fi acută sau cronică. PIELONEFROZĂ. Afecţiunea bazinetului şi rinichiului, de origine neinflamatorie. PIELOSTOMIE (gr. pyelos „bazin" şi stoma „gură, deschidere"). Crearea operatorie a unei comunicări între bazin şi piele, prin intermediul unei sonde, în vederea derivării urinei către exterior. PIELOTOMIE (gr. pyelos „bazin" şi tome „tăiere"). Incizia bazinetului. PIGMENŢI BILIARI. Compuşi organici coloraţi prezenţi în bilă. Principalul este bilirubina. Pig-menţii biliari sunt prezenţi în mod normal în plasmă, urină şi materiile fecale. PILO- (lat. pilus „păr"). Element de compunere care introduce în termeni referirea la păr. 421 PIOCOLPOCEL PILAR. Care se referă la păr. PILOR (lat. pylorus). Orificiul inferior al stomacului, prin care acesta comunică cu duodenul. Pilorul este constituit din muşchi circulari voluminoşi, sfincterul pilone. PILORECTOMIE (pilor şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia pitarului. PILORITA (pilor şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia mucoasei pitarului. PILORODUODENITA (pilor, duoden şi -ita „inf/amaţie1). Inflamaţia concomitentă a pitarului şi duodenului. PILOROJEJUNOSTOMIE (pilor, jejun şi gr. stoma „gură, deschidere“). Anastomoza (comunicare între două conducte) creată chirurgical între pitar şi jejun. PILOROPLASTIE (pilor şi gr. plassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală de lărgire a unui sfincter piloric strâmtat. PILOROSPASM. Spasm al sfincterului piloric. PILOROTOMIE (pilor şi gr. tome „tăiere“). Incizia longitudinală a stratului muscular al pitarului practicată pentru remedierea unui spasm piloric. Această operaţie se practică în stenoza pilorică a nou-năs-cutului. PILOS (lat pilus „păr“). Care se referă la păr (ex. sistem pilos, parte piloasă). PILOSEBACEU (folicul). Ansamblul format din foliculul pilos şi glande sebacee. PILOZITATE (lat. pilus „păr“). Caracter sexual secundar, reprezentat de părul feţei; trunchiului şi membrelor. Distribuirea pilozităţii este diferită la cele două sexe, ea fiind dependentă în principal de hormonii masculin şi feminin. PIO- (gr. pyon „puroi“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la puroi. PIOCEL (gr. pyon „puroi“ şi ke/e „hernie, tumoare“). Colecţie purulentă în jurul testiculului. PIOCOLECISTITĂ (gr. pyon „puroi“, chole „bila“, kystis „vezica“ şi -ita „inflamaţie“). Colecistita purulentă. PIOCOLPOCEL (gr. pyon „puroi“, kolpos „vagin“ şi kele „hernie, tumoare“). Inflamaţie supurativă a peretelui posterior al vaginului prin piocel retrouterin. PIOCOLPOS 422 PIOCOLPOS (gr. pyon „puroi“ şi kolpos „vagin“). Colecţie purujentă intravaginală. PIODERMITĂ (gr. pyon „puroi“, derma „piele“ şi -ita „infiamaţie“). Leziune cutanată infecţioasă cu formare de puroi şi cruste, provocate în special de streptococi şi stafilococi; ansamblu de leziuni supurative. PIOEMIE (gr. pyon „puroi“ şi haima „sânge“). Infecţie generalizată piogenă, urmare a trecerii în circulaţie a microbilor care produc supuraţii multiple la nivelul seroaselor viscerale sau articulare şi la nivelul parenchimului. PIOGEN (gr. pyon „puroi“ şi genesis „naştere“). Care provoacă formarea de puroi sau supuraţii. PIOLABIRINTITĂ (gr. pyon „puroi“, labirint şi -ita „infiamaţie“). Supuraţie a labirintului, complicată de obicei cu o otită medie purulentă. PIOMETRITĂ (gr. pyon „puroi“, metra „uter“ şi -ita „infiamaţie“). Colecţie purulentă intrauterină; infiamaţie purulentă a uterului. PIONEFRITĂ (gr. pyon „puroi“, nephros „rinichi“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia parenchimului renal şi a bazinetului din cauza unor microbi piogeni banali (stafilococi sau colibacili), caracterizată prin formare de abcese şi infiltraţii purulente difuze. PIONEFROZĂ (gr. pyon „puroi“, nephros „rinichi“ şi -oza). Afecţiune renală gravă caracterizată prin colecţii purulente în bazinet, calice şi parenchimul renal; survin în general unei pielonefrite. PIOPERITONEU (gr. pyon „puroi“ şi peritoneu). Prezenţa de puroi în cavitatea peritoneală. PIOPNEUMOPERITONEU (gr. pyon „puroi“, pneuma „aer“ şi peritoneu). Prezenţa de puroi şi gaz în cavitatea peritoneală. PIOPNEUMOTORAX (gr. pyon „puroi“, pneuma „aer“ şi thorax „torace“). Prezenţa de puroi şi gaz în pleură. PIOREE (gr. pyon „puroi“ şi rhoia „curgere“). Scurgere de puroi; catar purulent. Pioree alveolară: infecţie cronică purulentă a elementelor de susţinere a dinţilor (desmodont, os alveolar şi gingie). 423 PIRQUET PIOSALPINGOOFORITĂ (gr. pyon „puroi“, saipinx „trompă“, oofor „ovar“ şi -ita „inf/amaţie“). Inflamare purulentă a trompelor şi a ovarului. Sin. piosalpingo-ovanta. PIOSALPINGOOVARITĂ. Sin. piosalpingooforita. PIOSALPINX (gr. pyon „puroi“ şi saipinx „trompă“). Colecţie purulentă în trompa Fallope. Odată constituit există riscul de ruptură a trompei în cavitatea peritoneală (producând o peritonită), în colon sau în intestinul subţire, de asemenea, se poate deschide în vagin formând o fistulă cronică. Tratamentul necesită ablaţia trompei. PIOTORAX (gr. pyon „puroi“ şi thorax „torace“). Prezenţa de puroi în cavitatea pleurală în cursul unei pleurezii purulente. Sin. pleurezie purulentă. V. empiem. PIR-, PIRO- (gr. pyr„foc“). Prefix indicând o relaţie cu focul. PIRET-, PIRETO-. Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu febra. PIRETIC (gr. pyressein „a fi febril“). Care se referă la febră, febril. PIRETOGEN. V. pirogen. PIREXIE (gr. pyressein „a fi febril“). Stare febrilă^ PIRIFORM. în formă de pară. PIROFOBIE (gr. pyr „foc“ şi phobos „frică“). Teamă morbidă de foc. PIROGEN (gr. pyr „foc“ şi gennan „a produce“). Care provoacă febră. Sin. pire-togen. PIROMANIE (gr. pyr „foc“ şi mania „nebunie“). Tendinţă patologică (impuls irezistibil) de a provoca incendii. PIROZIS (gr. pyrosis „ardere“). Senzaţie de arsură retrosternală care porneşte din epigastru spre esofag şi faringe asociată cu un gust acru; se produce din cauza unui reflux de lichid gastric în esofag; cauzele cele mai frecvente sunt hernia hiatală, esofagitele peptice, aerofagia. PIRQUET (cutireacţia). Cutireac-ţia la tuberculină; reacţie provocată prin aplicarea unei picături de tuberculină brută pe pielea în prealabil scarificată cu un scari-ficator (vaccinostil). Se citeşte la 48 de ore; este pozitivă dacă se constată o induraţie locală însoţită de roşeaţă. Este negativă dacă nu dă nici o reacţie locală" PISTRUI 424 sau apare doar o uşoară reacţie. O cutireacţie pozitivă arată că subiectul a fost la un moment dat în contact cu bacilul tuberculos. Cutireacţia Pirquet nu este însă foarte sigură, de aceea se preferă intradermoreacţia Mantoux. V. cutireacţia. PISTRUI. Efelide. PITIRIAZIS (gr. pityron „târâte“). Afecţiune cutanată caracterizată prin descuamări fine. Există: Pitlriazis rozat Gibert, dermatoza eritematoscuamoasă de cauză necunoscută, caracterizată prin plăci diseminate în treimea superioară a membrelor şi la nivelul trunchiului. Afecţiune benignă, sezonieră (primăvara şi toamna). Pitiriazis rubra, foarte rară; erupţie sub formă de pete roşii, rugoase, în special pe faţa dorsală a degetelor de la mâini sau pe genunchi; de cauză necunoscută. Pitiriazis versicolor, este o micoză cutanată din cauza unei ciuperci Microsporon furfur, manifestată prin pete de culoare cafenie care se cojesc uşor; apar mai ales în regiunea cervicală şi pe torace. PITUITAR. Care se referă la glanda hipofiză (pituitară). Sin. hipofizar. PITUITARĂ (lat pituita „secreţie“). Mucoasa pituitară (sau nazală), membrana fină care tapetează fosele nazale, constituită din două zone: în partea superioară a septului şi pe cornetele nazale superioare cuprinde elemente senzoriale ale mirosului (organ receptor pentru miros) şi mucoasa respiratorie care tapetează restul foselor nazale; prevăzută cu cili şi glande mucoase. PIURIE (gr. pyon „puroi“ şi ouron „urină“). Prezenţa de puroi în urină; apare în cazul unei infecţii a căilor urinare sau genito-urinare. PIVOT DENTAR. Dispozitiv în formă cilindrică cu vârf ascuţit 425 PLACENTOTERAPIE care se foloseşte pentru reconstituirea corono-radiculară, pentru un dinte la care n-a rămas decât rădăcină. PLACĂ DENTARĂ. Depuneri formate din mucoizi salivari, bacterii, resturi alimentare, pe suprafaţa dinjilor şi în spatiile inter-dentare. PLACĂ MOTORIE. Joncţiunea între nerv şi muşchi (sinapsă neuromusculară). Prin intermediul plăcii motorii se face transmiterea influxului nervos la celula musculară striată, urmată de contracţia musculară. PLACEBO (lat. plăcere „a plăcea“). Produse neutre sau metode a căror eficientă se bazează pe sugestibilitatea persoanelor cărora li se aplică; produsele neutre sunt prezentate într-o formă farmaceutică identică cu acea a medicamentului (pilulă, caşetă etc), lipsite de orice principii active, conţinând doar produse inerte; se prescrie cu scop psihoterapie, dacă subiectul este convins că primeşte un medicament activ; placebo se întrebuinţează pentru testarea valorii reale a unui medicament, permiţând distingerea efectelor farmaco- logice propriu-zise de reacţiile psihice şi reflex-condiţionate. V. nocebo. PLACENTĂ (lat placenta). Organ tranzitoriu al gestajiei, derivat din trofoblast, care se diferenţiază precoce în cursul embriogenezei. PLACENTĂ ÎNCARCERATĂ. Placenta care rămâne în interiorul cavităţii uterine după detaşarea sa, din cauza unor contracţii uterine. PLACENTA ACCRETA. Placentă foarte aderentă de uter, fapt care face imposibilă decolarea sa la naştere. Această anomalie impune uneori histerectomie. PLACENTA PRAEVIA. Placenta jos inserată; placenta vicios inserată; Se spune placenta praevia, atunci când în loc să fie inserată normal la fundul uterului, placenta este inserată pe segmentul inferior al uterului; poate determina accidente grave hemo-ragice în ultimul trimestru de sarcină şi în special în timpul travaliului. Poate fi placenta praevia: centrală, laterală, marginală sau parţial centrală. PLACENTOTERAPIE. Tratament cu extrase placentare. PLACHETAR 426 PLACHETAR. Sin. trombocitar. PLACHETE. Sin. trombocite. Elemente figurate ale sângelui care intervin în coagulare. Valoarea normală 200 000-300 000/mm3. Scăderea numărului de plachete sanguine sau îrombocitopenie provoacă purpură; creşterea lor sau trombocitemia se întâlneşte în hemopatii proliferative (leucemie myeloidică). PLAGĂ (lat. plaga „rană“). întreruperea continuităţii unui ţesut cauzată de un traumatism sau intervenţie chirurgicală, cu sau fără pierdere de substanţă. După tipul de acţiune a agentului traumatic, plăgile pot fi produse prin: tăiere, înţepare (arme, insecte etc.); lovire (contuzii); împuşcare; muşcătură (de animal, de şarpe); datorate unor agenţi termici, agenţi chimici (arsuri) etc. Cicatrizarea unei plăgi se poate face per primam sau per secundam intentionem (vezi aceşti termeni). PLAN DE ÎNGRIJIRE (DE NURSING). Plan utilizat de o asistentă medicală/nursă pentru a obţine şi înregistra sistematic nevoile de îngrijire ale indivizilor şi îngrijirile acordate. Planurile de îngrijire pot fi variate în conţinut şi modul în care arată. Nu există o cale universală de a scrie un plan. Acestea sunt de obicei scrise în coloane, pentru diferitele secţiuni. Este important să reprezentăm continuitatea stadiilor procesului de nursing în formatul ales; astfel fiecare plan de îngrijire include: Aprecierea (identificarea problemelor, analiza şi interpretarea lor = diagnostic de îngrijire) Planificarea (obiectivele propuse) Implementarea (intervenţiile) Evaluarea. V. Procesul de îngrijire. Lemon (Materiale de educaţie în nursing, Cap. 4 şi 12). PLAN DE MUŞCARE. Ansamblu de puncte de contact a celor două arcade dentare în ocluzie. PLANIFICARE FAMILIALĂ (engl. fami/y pian ning). 1. Reglarea numărului şi a datei naşterilor, practicat în mod voluntar de către un cuplu; se apelează la metodele de contra-cepţie sau la tratamentul sterilităţii. Sin. controlul naşterilor, reglarea naşterilor, limitarea naşterilor. V. Anticoncepţional, contracepţie. 2. Acţiuni care ajută indivizii sau cuplurile să atingă anumite obiec- 427 PLASMODIUM tive: evitarea sarcinilor nedorite; planificarea/realizarea sarcinilor dorite; reglarea intervalelor între sarcini; controlul timpului la care pot apărea sarcinile în raport cu vârsta părinţilor; stabilirea numărului de copii într-o familie. Serviciile care fac posibile aceste acţiuni includ: educarea şi consilierea în probleme de planificare familială; furnizarea de mijloace contraceptive; tratarea sterilităţii; educaţie în domeniul sexologiei, conceperii şi creşterii copiilor; activităţi organizaţionale conexe de genul: consiliere în probleme genetice şi prenupţiale; testări cu rol în prevenirea bolilor maligne; servicii de adopţie. Lemon (Materiale de educaţie în nursing, Cap. 12). PLANŞEU PELVIN. Sin. perineu. PLANTĂ (lat. pianta „talpă“). Talpa piciorului. PLANTAR. Care se referă la plantă (talpa piciorului). PLANTOGRAMĂ (lat. planta „talpă“ şi gr. gramma „notare“). Amprenta plantei în poziţie orto-statică. Se foloseşte în special pentru evaluarea gradului de prăbuşire a bolţii plantare în piciorul plat. PLASMĂ (gr. plasma „formaţie“). Partea lichidă a sângelui lipsită de elementele figurate; se obţine prin centrifugarea sângelui necoagulat; separându-se astfel globulele, plasma rămâne deasupra celulelor sedimentate. Plasma conţine săruri minerale, proteine şi acizi aminaţi, glucoză şi diverşi acizi organici, lipide şi colesterol, vitamine, pigmenţi, hormoni etc. Proteinele plasmatice sunt studiate prin electroforeză şi imuno-electroforeză. Plasma poate fi transfuzată. PLASMATERAPIE. Folosirea terapeutică a plasmei umane prin injectarea intravenoasă, transfuzii. PLASMOCIT. Celulă a sistemului limfoid, formată în splină, în ganglionii limfatici şi care sintetizează anticorpii. în mod normal sângele nu conţine plasmocite sau conţine foarte puţine; apar în sânge în diverse afecţiuni (rubeo-lă, mielom, infecţii cronice etc.). PLASMODIUM. Gen de sporo-zoare parazite ale globulelor roşii şi ale ţesuturilor, agenţi responsabili ai paludismului (malaria). Sin. hematozoar. PLASMORAGIE 428 PLASMORAGIE (plasma şi gr. rhegnynai „a curge“). Trecerea plasmei în ţesuturi ca urmare a creşterii permeabilităţii pereţilor vasculari. PLASTICĂ (operaţie). V. operaţie plastică, plastie. PLASTIE (gr. piassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală prin care se înlocuieşte o porţiune dintr-un ţesut cu un alt ţesut, în scopul corectării unui defect morfologic. Se foloseşte şi ca sufix: ex. rino-plastie (nas). Plastie cutanată. Reparaţia unei pierderi de substanţă a pielii; se practică în cazul unor pierderi mici de substanţă sau pentru repararea unei cicatrici inestetice. Când pierderea de substanţă este mare se vorbeşte de grefă. PLASTIE MAMARĂ. V. masto-plastie. PLASTRON (fr. plastron). Termen folosit în limbajul medical pentru definirea unei regiuni dure la palpare. Plastron apendicular, indurare (îngroşare) de întindere variabilă depistată prin palpare, în fosa iliacă dreaptă, în cursul crizelor apendiculare, în evoluţia unui abces apendicular, dând o senzaţie de „blindaj dureros al pere- telui abdominal“ având drept cauză o reacţie peritoneală localizată. Evoluţia spontană poate duce la peritonită generalizată, sau la o fistulizare la piele sau în organele vecine. Această modalitate de evoluţie trebuie evitată prin drenajul abcesului apendicular. PLATHELMINTES. Clasa de viermi plaţi, în general hermafrodiţi, fără cavitate generală, cu corp segmentat sau nesegmentat. Două ordine din această clasă conţin paraziţi pentru om: Trematodele şi Cestodele (gen de viermi paraziţi din această clasă = taenia, popular panglica). PLEGIE (gr. plege „lovitură“). Sufix cu semnificaţia de paralizie, atac sau ictus apoplectic (atac cerebral). Ex. hemiplegie. PLETISMOGRAFIE (gr. piethys-mos „creştere“ şi graphein „a scrie“). Metodă de explorare a circulaţiei periferice prin înregistrarea variaţiei de volum care apare într-un teritoriu vascular într-un organ, ca urmare a variaţiei circulaţiei sanguine (fluxului sanguin) în teritoriul sau organul respectiv. Metoda este folosită mai ales pentru arterele mici (de exemplu 429_____________________________ pletismografia mâinii întregi sau a unui deget); se face cu ajutorul unui aparat numit pletismograf. PLETORĂ (gr. pfethore „prisos, surplus“). Supraabundenţa de sânge. PLETORIC (gr. plethore „prisos, surplus“). Care se referă la pletoră; clinic se manifestă prin roşeaţă a pielii şi a mucoaselor, puls arterial plin, vene pline şi respiraţie superficială; un individ pletoric este, de regulă, un obez cu faţa viu colorată în roz-roşu. PLEURĂ (gr. pleura „latură, coastă“). Membrană seroasă a cavităţii toracice constituită dintr-o foiţă viscerală (pleura pulmonară) care acoperă plămânul şi o foiţă parietală (pleura parietală) care tape-tează peretele toracic, diafragmul (pleura diafragmatică) şi media-stinul (pleura mediastinală). PLEURECTOMIE (pleură şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia unei părţi de pleură. PLEUREZIE (lat. p/eurisis). Inflamaţie acută sau cronică a pleurei însoţită de un revărsat lichid (exsudat serofibrinos, purulent, hemoragie etc.) între pleure. PLEUREZIE PURULENTA. Sin. piotorax. _______________PLEUROTOMIE PLEURITĂ (pleura şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia pleurei fără exsudat; pleurezie uscată. PLEUROCENTEZĂ (pleură şi gr. kentesis „înţepătură “). Puncţia pleurală pentru evacuarea unui revărsat sau pentru a introduce în scop terapeutic substanţe medicamentoase. PLEURODINIE (pleura şi gr. adyne „durere“). Durere de natură inflamatorie în regiunea toracică (nervilor intercostali); apare în afecţiuni ale pleurei, în procese inflamatorii reumatismale. PLEUROREE. V. Hidrotorax. PLEUROSCOPIE (pleura şi gr. skopein „a vedea“). Metodă de examinare prin vizualizare directă a cavităţii pleurale, cu ajutorul unui endoscop (pleuroscop). Această cavitate, în mod normal virtuală, trebuie să fie în prealabil umplută cu aer (pneumotorax artificial). PLEUROTOMIE (pleura şi gr. tome „tăiere“). Incizia pleurei parietale (pentru evacuarea unui epanşament, pentru drenarea unei pleurezii purulente de ex.) sau pentru biopsie. PLEX 430 PLEX (lai. plexus „împletit). Rejea de nervi sau de vase anastomozate (reunite între ele) într-un mod complex. Ex. plexul venos al orbitei, mezenterului, a micului bazin; plexul coroidian al creierului (reţea de capilare arteriale şi venoase care secretă lichidul cefalorahidian); plexul nervos abdominal [plexul celiac (solar)]. PLEXALGIE (plex şi gr. a/gos „durere“). Nevralgie determinată de lezarea unui plex nervos. PLEXITĂ (plex şi -ita „infla-maţie“). Leziune inflamatorie a unui plex nervos (se manifestă prin paralizii flasce). PLIU CUTANAT PERSISTENT. Pierderea elasticităţii tegumentelor; semn de deshidratare acută, mai accentuată la sugari. PLURI- (lat. plus „mai mult“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de mai mult, mai multe (ex. pluri-celular, pluriganglionar). -PNEE. Sufix de origine greacă indicând o relaţie cu respiraţia. PNEUM-, PNEUMO-, PNEUMATO- (gr. pneuma „aer“ şi pneumon „plămân“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la aer, plămâni sau respiraţie. PNEUMALERGEN. Alergen a cărui inhalare produce manifestări respiratorii (polen, păr, pene, scuame, fibre textile, praf industrial sau praf de casă etc.) PNEUMARTROZĂ (gr. pneuma „aer“, arthron „încheietură“ şi -oza). Prezenţa gazului într-o cavitate articulară. PNEUMATOCEL (gr. pneuma „aer“ şi koi/os „cavitate“). Orice tumoră, tumefacţie sau hernie conţinând gaze. PNEUMATOZĂ. Prezenţa aerului sau a unui gaz în ţesuturi, organe, regiuni anatomice în care în mod normal nu sunt aceste elemente. PNEUMOARTROGRAFIE (gr. pneuma „aer“, arthron „încheietură“ şi graphein „a scrie“). Examinare radiologică a unei articulaţii cu substanţă de contrast gazoasă (aer, oxigen, C02 etc.). PNEUMOCHISTOGRAFIE (gr. pneuma „aer“, kystis „chist“ şi graphein „a scrie“). Examen radiologie al unui chist după injectarea de aer în cavitatea chistică. 431 PNEUMOMEDIASTIN SPONTAN PNEUMOCISTOZĂ. Pneumopatie parazitară gravă, cauzată de Pneumocystis carinii şi care poate fi o complicaţie apărută în cursul evoluţiei bolii SIDA. Abr. PCP. PNEUMOCONIOZĂ (gr. pneu-mon „plămân“, konis „praf“ şi -oza). Afecţiune pulmonară cauzată de inhalarea prelungită de praf mineral sau metalic cum ar fi: antra-coza (praf de cărbune), sideroza (praf de fier), silicoza (praf de siliciu), asbestoza (praf de azbest), berilioza în industria de lămpi fluorescente (pulbere de beriliu); pneumoconiozele de origine vegetală - apar la muncitorii agricoli, în industria bumbacului, a lemnului, a mătăsii, a cânepii (suberoze, bisinoze, canabioze). PNEUMOENCEFALOGRAFIE (gr. pneuma „aer“, enkephalos „creier“ şi graphein „a scrie“). Encefalografia în care aerul este folosit ca mediu de contrast. V. encefalografie. PNEUMOGASTRIC (nervul vag). Este al X-lea nerv cranian. Nerv mixt senzitivo-motor şi parasim-patic; inervează faringele, vălul palatin, laringele, traheea, bron- hiile, plămânii, inima, marile vase, esofagul şi stomacul. PNEUMOGRAF. Aparat pentru înregistrarea ritmului şi amplitudinii mişcărilor respiratorii. Traseul obţinut se numeşte pneu-mogramă. PNEUMOGRAFIE (gr. pneuma „aer“ şi graphein „a scrie“). Radiografia unui organ după injectarea de aer sau gaz în cavitatea sa. Sin. pneumoradio-grafie. PNEUMOMASTOGRAFIE (gr. pneuma „aer“, mastos „mamelă“ şi graphein „a scrie“). Radiografia glandei mamare după injectarea de aer în ţesutul peri- sau retromamar. PNEUMOMEDIASTIN SPONTAN, Infiltraţie gazoasă în regiunea mediastinală, consecutivă penetrării aerului în spaţiul inter-pleural, care survine independent de orice traumatism. Cauza cea mai frecventă este criza de astm. Semnul esenţial este emfizemul subcutanat (cu crepitaţii la palpare) de la baza gâtului. Este provocată de rupturi alveolare pulmonare perivasculare, aerul migrând de-a lungul vaselor pulmonare. Sin. emfizem médiastinal spontan. PNEUMOMICOZĂ 432 PNEUMOMICOZĂ (gr. pneumon „plămân“, mikes „ciupercă“ şi -oza). Dezvoltarea de ciuperci în plămân, printre altele ca o consecinţă a unui tratament îndelungat cu antibiotice. PNEUMOMIELOGRAFIE. V. mielografie. PNEUMONECTOMIE (gr. pneumon „plămân“ şi ektome „exciziej. Ablatia unui pulmon. PNEUMONIE. Inflamaţia pulmo-nului cauzată de germeni infec-ţioşi (pneumococ, stafilococ, bacii Friedlander, Haemophilus influenzae, Pneumocystis carinii, virusul gripal, adenovirus); se manifestă fie printr-un focar unic, fie prin focare multiple. PNEUMOPATIE (gr. pneumon „plămân“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune pulmonară. PNEUMOPERICARD (gr. pneuma „aer“ şi pericard). Pătrunderea de aer sau alt gaz în cavitatea pericardică; apare cel mai frecvent, ca urmare a unei plăgi toracice care permite pătrunderea de aer din exterior. PNEUMOPERITONEU (gr. pneuma „aer“ şi peritoneu). Prezenţa de gaz în cavitatea peritoneală; poate fi din cauza unui traumatism (plagă abdominală) sau secundar perforaţiei unui organ cavitar (apendicită, ulcer gastroduodenal); consecutiv introducerii deliberate de gaz în scop diagnostic (pneumo-peritoneu artificial). Introducerea de gaz în cavitatea peritoneală, se utilizează din ce în ce mai frecvent, ca prim timp în celioscopie sau peritoneoscopie şi în vederea unui examen radiologie, în special pentru uter şi anexe (pneumoperitoneu ginecologic). PNEUMOTOMIE (gr. pneumon „plămân“ şi tome „tăiere“). Incizia unui plămân. PNEUMOTORAX (gr. pneuma „aer“ şi thorax „torace“). Prezenţa aerului sau a unui gaz în cavitatea pleurală. Pneumotorax spontan - poate fi cauzat de perforaţia unei leziuni pulmonare (tuberculoză, cancer), de o plagă penetrantă în cavitatea pleurală sau prin ruptura unei bule de emfizem în pleură. Pneumotorax terapeutic, provocat artificial prin introducerea de aer în cavitatea pleurală, pentru tratamentul unei tuberculoze pulmonare (utilizat mai ales înainte de apariţia antibioticelor, este acum abandonat). POLIARTERITĂ NODOASĂ 433____________________________ PNEUMOVENTRICULOGRAFIE. V. ventjiculografie gazoasă. POALĂ ALBĂ (fr. pertes blanches). pop. scurgere vaginală. Sin. Leu-coree. * PODAGRĂ (gr. podos „picior“ şi agra „acces, atac“). Guta localizată la membrele inferioare, interesând în special degetul mare al piciorului. PODALGIE (gr. podos „picior“ şi aigos „durere“). Senzaţie de durere la picior. POD-, PODO- (gr. pous, podos „picior“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la picior. PODOLOGIE (gr. podos „picior“ şi logos „ştiinţă“). Ramura medicală care se ocupă cu studiul şi tratamentul afecţiunilor piciorului. -POIEZĂ. Sufix de origine greacă semnificând formare. Ex. he-matopoieza. POIKILO- (gr. poikilos „felurit“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de: variat, felurit, neregulat. POIKILOCITOZĂ (gr. poikilos „felurit“ şi kytos „celulă“). Deformarea unor globule roşii sub formă de pară, de virgulă etc. POLAKI- (gr. pollakis „deseori“). POLAKIURIE (gr. pollakis „deseori“ şi ouron „urină“). Emisiuni frecvente şi în cantităţi mici de urină. POLI- (gr. polys „mulţi, mult“). Element de compunere care introduce în termeni semnificaţia de pluralitate. ^ POLIADENITĂ (gr. polys „mulţi“, aden „glandă“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia simultană a mai multor ganglioni limfatici. POLIADENOMATOZĂ (gr. polys „mulţi“, aden „glandă“ şi -oza „boală neinflamatorie“). Stare caracterizată prin prezenţa de adenoame multiple. POLIADENOPATIE (gr. polys „mulţi“, aden „glandă“ şi pathos „boală“). Hipertrofia mai multor ganglioni limfatici. POLIANDRIE (gr. polys „mulţi“ şi aner, andros „bărbat“). Formă istorică de organizare a familiei în care o femeie poate să se „căsătorească“ în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi (întâlnită şi astăzi numai la unele triburi primitive). POLIARTERITĂ NODOASĂ. Sin. periarterita nodoasă (V. periarterita). POLIARTRITĂ 434 POLIARTRITĂ (gr. polys „mulţi“, arthron „încheietură“ şi -ita „inftamaţie“). Inflamaţia simultană a mai multor articulaţii. Poliartrita cronică evolutivă (PCE). Sin. poliartrita reuma-toidă. Reumatism cronic, inflamator, progresiv cu determinări poliarticulare simetrice, cu tendinţă extensivă, ducând cu timpul la deformări şi anchiloze. Boala afectează cu precădere articulaţiile degetelor şi metacar-piene, însoţite de nodozităţi subcutanate şi deformaţii caracteristice. Poliartrita reumatoidă POLIARTROZĂ (gr. po/ys „mulţi“, arthron „încheietură“ şi -oza „boală neinfiamatorie“). Reumatism cronic deformant. POLICE (lat. pollex). Primul deget al mâinii, situat de partea radială şi care nu are decât două falange. Police bifld. Anomalie congenitală constând din prezenţa unui police dublu, articulat sau ramificat. Sin. police supranumerar. POLICHISTIC (gr. polys „mulţi“ şi kystis „sac, vezică“). Se spune despre o afecţiune caracterizată prin prezenţa mai multor chisturi într-un organ. Ex. maladia polichistică a sânului, a rinichiului, a ficatului. POLICITEMIE. Sin. poliglobulie. POLIDACTILIE (gr. polys „mulţi“ şi daktylos „deget“). Anomalie congenitală constând din prezenţa de degete supranumerar, la mână sau la picior. POLIDIPSIE (gr. poiys „mult“ şi dipsa „sete“). Sete excesivă antrenând ingestia unor cantităţi exagerate de lichide; se întâlneşte în cursul diabetului (mai ales în diabetul insipid), în nefropatii, potomanie (vezi acest termen). POLIFAGIE (gr. polys „mult“, phagein „a mânca“). Nevoia excesivă de a mânca, antrenând ingestie exagerată de 435 POLINEUROPATIE alimente; este un simptom (diabet) şi diferă de bulimie care este simptomatică pentru o tulburare de ordin psihologic, sau apare drept urmare a lezării centrilor de metabolism, de foame şi de apetit. POLIGAMIE (gr. polys „mulţi“ şi gamos „căsătorie“). Formă de căsătorie apărută o dată cu sclavia patriarhală (întâlnită şi astăzi la unele popoare de religie mahomedană) în care un bărbat are dreptul să se căsătorească în acelaşi timp cu mai multe femei. POLIGLOBULIE. Creşterea numărului de globule roşii (eritro-cite) pe unitatea de volum de sânge periferic [trebuie deosebită de poliglobulia din hemocon-centraţie când valoarea ei este relativă, apărând ca urmare a deperdiţiei de plasmă (şoc, arsuri etc.)]. Poliglobulia reală apare în unele boli ale splinei etc. sau pot fi forme idiopatice primitive, boala Vaquez Osler, policitemia vera etc.; sau din cauza scăderii concentraţiei de oxigen din sângele arterial, când se produce prin compensaţie o creştere a numărului de globule roşii (ex. în cazul unui sejur prelungit la înălţimi şi în anumite boli respiratorii cronice sau cardiace). POLIMASTIE. Glande mamare supranumerare. POLIMENOREE (gr. polys „mulţi“, men Jună“ şi rhoia „curgere“). Menstrualii care survin la intervale mai scurte (la 15-20 de zile) decât cele normale. POLIMIOZITĂ (gr. polys „mulţi“, mys „muşchi“ şi -ita „inf/amaţie“). Afecţiune inflamatorie interesând mai multe grupe musculare. Poli-miozita provoacă dureri musculare (mialgii), oboseală şi un deficit motor. POLIMORF (gr. polys „mulţi“ şi morphe „formă“). Care prezintă forme diferite. POLINEUROPATIE (gr. polys „mult“, neuron „nerv“ şi pathos „boală“). Afecţiune care interesează nervii periferici motori şi senzitivi şi care se traduce prin slăbiciune motorie şi atrofii musculare progresive cu areflexie şi pierderea sensibilităţii la nivelul extremităţilor. Cauzele sunt diverse: toxiinfecţii, tulburări metabolice, avitaminoze, neo-plazii. POLINEVRITĂ 436 POLINEVRITĂ (gr. polys „mulţi“, neuron „nerv“ şi -ita „infiamaţie“). Afecţiune de tip degenerativ sau inflamator, care afectează fibrele periferice, senzitive, motrice sau vegetative ale nervilor; se caracterizează prin deficit motor bilateral, simetric, asociat cu tulburări senzitive. V. poiineuropatia. Originea polinevritelor este cel mai adesea toxică (alcool, plumb, arsen). Tratamentul cuprinde kineziterapie şi administrare de Vit. B1, B6, B12. Polinevrita alcoolică este denumită şi polinevrita băutorilor, poiineuropatia alcoolică, pseudo-tabes alcoolic. POLINUCLEARE. Leucocite care prezintă mai mulţi nudei şi o citoplasmă conţinând granulaţii neu-trofile, eozinofile şi bazofile. [în loc de polinuc/eare se spune frecvent granulocite, dar este incorect; în prezent se consideră corect polimorfonucleare (P.M.N.)]. POLINUCLEOZĂ. Creşterea numărului de leucocite polinucleare în sânge. Este un semn de infecţie bacteriană. POLIO- (gr. polios „cenuşiu“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la substanţa cenuşie a sistemului nervos. POLIOENCEFALITĂ (gr. polios „cenuşiu“, enkephalos „creier“ şi -ita „infiamaţie“). Orice afecţiune inflamatorie a substanţei cenuşii a encefalului. POLIOMIELITĂ (gr. polios „cenuşiu" myelos „măduvă“ şi -ita „infiamaţie“). Infiamaţie a substanţei cenuşii a măduvei spinării. Poliomielita anterioară acută (paralizia infantilă), boală infec-tioasă contagioasă, epidemică, cauzată de virusuri specifice (grupul poliovirus) care provoacă leziuni în celulele coarnelor anterioare ale măduvei spinării. Clinic, afecţiunea se caracterizează prin febră, tulburări digestive, somnolenţă, dureri în muşchii membrelor, apoi prin apariţia paraliziilor flasce, nesimetrice, cu tendinţa progresivă şi cu atrofierea rapidă a muşchilor atinşi. în cazuri mai grave paralizia interesează muşchii respiratori (intercostali, dia-fragmul) sau chiar centrii respiratori din creier, putând provoca moartea. Vindecarea completă este posibilă dar cel mai adesea persistă sechele: paralizii, tulburări trofice şi deformări diverse 437 POLITRAUMATISME ale membrelor atinse. Prevenirea bolii se face prin vaccinare: Vaccin antipoliomielitic. POLIOPIE (gr. polys „mulţi“ şi opsis „vedere"). Sin. poliopsie. Vedere multiplă; perceperea multiplicată a unui obiect. V. diplopie. POLIOREXIE. Sin. bulimie. POLIP (gr. polypous „excrescenţă morbidă"). Tumoră benignă pedunculată, produsă printr-o proliferare de epiteliu cilindric la nivelul unei mucoase (ex. polip nazal, gastric, intestinal, rectal, uterin, de col uterin); piciorul de implantare poate fi larg şi scurt (polip sesil) sau lung şi subţire (polip pedi-culat). POLIPECTOMIE (polip şi gr. ektome „excizie"). Excizia polipilor. POLIPECTOMIE COLOSCO-PICĂ. Excizia polipilor rectocolici, cu ajutorul unei anse diatermice prin coloscop. POLIPNEE (gr. polys „mult" şi pnoia „respiraţie"). Sin. tahipnee. Creşterea frecvenţei respiraţiei; accelerarea respiraţiei, manifestare de dependenţă în cadrul dispneei. POLIPOZĂ. Afecţiune caracterizată prin formare de polipi multipli. POLIRADICULITĂ (gr. polys „mulţi", radicu/a „rădăcină mică" şi -ita „inf/amaţie"). Inflamaţia mai multor rădăcini nervoase rahidiene. POLIRADICULONEVRITĂ (gr. polys „mulţi", radicu/a „rădăcină mică", neuron „nerv" şi -ita „inflamaţie"). Afecţiune inflamatorie a mai multor rădăcini nervoase rahidiene şi a nervilor periferici corespondenţi. POLISERITĂ. Inflamaţia mai multor seroase (pleură, pericard). POLISINUZITĂ (gr. polys „mulţi", lat. sinus „cavitate" şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţie concomitentă a mai multor sinusuri paranazale. POLISPERMIE. V. polizoosper-mie. POLITRAUMATISME. Afecţiuni traumatice în care leziunile periferice (fracturi, plăgi întinse, arsuri) sunt asociate cu leziuni viscerale ce pot determina tulburări ale funcţiilor vitale. Sunt consecinţa unor accidente grave de circulaţie, de muncă, sau urmarea unor catastrofe naturale POLIURIE 438 (cutremure, inundaţii, surpări de terenuri etc.) sau a folosirii armelor de nimicire în masă. POLIURIE (gr. polys „mult“ şi ouron „urină“). Eliminarea unei cantităţi crescute de urină în 24 de ore (peste 2,51); poate fi trecătoare sau durabilă. Poiiuria trecătoare se întâlneşte în perioada de efervescenţă a unor boli infecţioase, în perioada de resorbţie a edemelor, transu-datelor şi exsudatelor seroase etc. Poiiuria durabilă, în diabetul zaharat, în diabetul insipid, în scleroza renală (când rinichiul şi-a pierdut capacitatea de concentrare). POLIVALENT 1. Care are mai multe valenţe (chimice). 2. Se spune despre un vaccin sau ser terapeutic preparat pornind de la mai multe microorganisme şi care protejează contra infecţiilor produse de fiecare din ele. POLIZOOSPERMIE. Creşterea numărului de spermatozoizi. POLLEX. Nume latin pentru police. POLUŢIE. Spermatoree, pierdere seminală. POLYA (operaţia). Tehnică de gastrectomie constând din rezec-ţia a două treimi inferioare din stomac (Polya Jeno, chirurg maghiar, 1876-1944). PONDERAL. Care se referă la greutate. Ex.: dezvoltare ponderală. PONDEROSTATURAL. Care se referă la greutate şi la talie. Ex.: creştere ponderostaturală. PONTAJ. Intervenţie chirurgicală pentru unirea a două conducte distante (două segmente arteriale) prin interpunerea unui gre-fon sau tub artificial. Pontajul se face curent în angina pectorală între aortă şi arterele coronare pentru a restabili circulaţia în acestea (pontaj aorto-coro-narian). PONTAJ CORONARIAN. By- pass (termen englezesc utilizat şi în alte limbi). Intervenţie chirurgicală destinată a scurtcircuita una sau mai multe îngustări la nivelul arterelor coronare, cu ajutorul unui grefon prelevat, fie „dintr-o arteră ma-mară, fie dintr-o venă (în general a gambei). PONTĂ. Proces de eliminare a ovocitului. 439 POST-CURĂ POPLITEU. Care se referă la partea posterioară a genunchiului. Ex.: regiunea poplitee = situată înapoia articulaţiei genunchiului. POR (gr. poros „trecere“). Orificiu mic pe suprafaţa unei membrane: pori cutanaţi sau sudoripari, sunt orificiile externe ale canalelor excretoare ale glandelor sudoripare. PORFIRIE (gr. porphyra „purpură“). Sin. hematoporfirie. Boală produsă de tulburarea metabolismului porfirinelor cu formare de cantităţi masive de porfirine, cu depunerea lor în ţesuturi, cu eliminare crescută de uroporfirină prin urină. Manifestările clinice sunt diverse: leziuni cutanate (eriteme, bule), dureri abdominale, sensibilitate deosebită la razele soarelui; se observă de asemenea şi tulburări nervoase; evoluează acut (porfirie acută intermitentă) sau cronic. Există şi o formă congenitală. PORFIRINĂ. Pigment al organismului care constituie nucleul de bază al sintezei hemoglobinei (prin combinare cu fierul formează hemul hemoglobinei). PORFIRINURIE. Excreţie urinară normală de porfirine este de la 10 la 30 g pe 24 ore. Este crescută în porfirie, în saturnism, în insuficienţa hepatică şi în anumite anemii hemolitice sau aregene-rative. PORTAL Care se referă la vena portă sau la sistemul venos portal. PORTOGRAFIE (vena portă şi gr. graphein „a scrie“). Metodă radiologică de punere în evidenţă a venei porte după injectarea unei substanţe de contrast. POSOLOGIE. Studiul şi stabilirea dozelor terapeutice a medicamentelor ce trebuie administrate pacientului, în funcţie de greutate, vârstă, starea bolii şi a bolnavului, interrelaţia cu alte produse terapeutice, luate concomitent, reacţii adverse etc. POST (lat. post „după“). Prefix care introduce în termenii compuşi sensul de: consecutiv, după, în spate. Ant. ante-, pre-. POST-ABORTUM. Perioada imediat după^ avort. POST-CURĂ. Perioada de repaus şi de readaptare după o boală de lungă durată şi după un tratament obositor; supravegherea medicală după tratament. POSTCOITAL 440 POSTCOITAL (test). Sin. Testul Hühner, test postcoital cervical, preconizat de Sims, în 1866, şi utilizat de Max Hühner în 1913. Examenul microscopic al glerei endocervicale recoltată la 6-20 de ore după un raport sexual, cu scopul de a determina dacă mu-cusul cervical constituie un obstacol pentru spermatozoizi. POSTERO-. Prefix semnificând în spate, în partea din spate. Ant. antero. POSTITĂ. Inflamata prepuţului. POST-MORTEM. Locuţiune latină pentru după moarte. POSTNATAL. Care survine în perioada imediat următoare naşterii. Ex.: mortalitate post natală. POSTPARTUM. După naştere; perioada de 6-8 săptămâni după naştere. POST-PRANDIAL (lat post „după“ şi prandium „prânz“). Care survine după o masă (de dimineaţă, de prânz etc.). Ex.: balonări postprandiale. POSTURĂ (lat. postura). Atitudine, poziţie a corpului. POSTURAL. Care este în relaţie cu poziţia corpului. Drenaj postural. Metoda de evacuare a lichidelor conţinute într-o cavitate (puroi, serozitate...) care constă în poziţionarea pacientului în aşa fel încât cavităţile să se golească în virtutea forţei de gravitaţie. Poziţia de drenaj postural se utilizează în afecţiunile bron-ho-pulmonare pentru drenarea secreţiilor traheobronşice prin poziţie declivă: se aşază pacientul în decubit ventral sau lateral, cu capul mai jos faţă de trunchi, întors într-o parte (drenajul postural în decubit dorsal este greu de suportat); poziţia corpului va fi schimbată la interval de 20-30 de minute. POTENŢIAL (lat. potentialis). 1. Care exercită o forţă inapa-rentă sau inactivă sau susceptibilă a se manifesta şi genera o acţiune; care are în .sine toate condiţiile esenţiale pentru realizare, care există ca posibilitate, care există în mod virtual. 2. Potenţial electric. POTOMANIE (gr. potos „care bea“ şi mania „nebunie, furie“). Nevoia de a bea cantităţi excesive de lichide, de preferinţă apă, cauzată de o dereglare a centrului nervos de sete; apare în stări anxioase, în tulburări neurovégétative, nevroze etc. Nu trebuie confundată cu dipsoma-nia (alcoolism), nici cu setea din 441 PRAG diabetul insipid (unde setea este provocată de creşterea eliminării urinare). POTT (morbul). Sin. spondilita tuberculoasă. Tuberculoza corpurilor vertebrale, cea mai frecventă tuberculoză osoasă. Se manifestă prin dureri intense rahidiene, gibozitate (din cauza distrugerii vertebrelor cu prăbuşirea lor), abcese reci cu tendinţa la fistulizare, tulburări neurologice radiculomedulare, mergând până la paraplégie flască. POUPINEL (sterilizator). Aparat pentru sterilizare prin căldură uscată (încălzit electric). POZIŢIE GENUPECTORALĂ. Poziţie în care pacientul este aşezat pe genunchi, aceştia fiind uşor îndepărtaţi; aplecat înainte, pieptul atinge t planul orizontal (masa de examinat); poziţie favorabilă pentru examinări în zona rectală. POZIŢIE GINECOLOGICĂ. Pozi ţie necesară pentru examene sau intervenţii ginecologice şi obstétricale: decubit dorsal, cu genunchii îndoiţi, coapsele îndepăr- tate; se poate realiza în pat, pe masa de examinare, pe masa ginecologică care are sprijinător pentru membrele inferioare. Această poziţie se impune şi pentru examinări rectale (recto-scopie, tuşeu rectal). PRAG 1. Nivel de stimulare, începând de la care se obţine un răspuns. 2. Concentraţie intra-sanguină, începând de la care o substanţă dată începe să se elimine în urină (prag renal). 3. Prag auditiv - limita de audi-bilitate. 4. în fiziologia nervoasă: un curent electric aplicat la nivelul unei fibre nervoase trebuie să atingă o intensitate, zisă liminară, care PRAXIE 442 corespunde unui prag de excitaţie a fibrei, pentru a o excita. 5. Se spune de asemenea despre pragul activităţii unui medicament (doza minimă începând de la care el acţionează). PRAXIE (gr. praxis „acţiune“). Coordonare normală a mişcărilor pentru scopul propus, prin opoziţie cu apraxia (v. acest termen). PRE- (lat. prae „înainte“). Prefix care introduce în termenii compuşi sensul de înainte. Ant. post. PREANESTEZIE (lat. prae „înainte“, gr. an „fără“ şi aisthesis „percepere“). 1. Care se efectuează înainte de anestezie. 2. Se spune despre un medicament care se administrează înainte de anestezie (de narcoză). PRECANCEROASĂ. Orice leziune sau afecţiune care prezintă risc crescut de a se transforma în cancer sau de a evolua spre cancer; de aceea necesită o îngrijire specială. în această categorie intră unele ulceraţii ale colului uterin, ulceraţii cutanate, unii polipi ai tubului digestiv etc. PRECIPITARE. Trecerea unei substanţe, dizolvate într-un lichid, în stare solidă, determinată de procese fizice sau chimice (reacţie de tip antigen-anticorp). PRECORDIALGIE (lat. prae „înainte“, gr. kardia „inimă“ şi a/gos „durere“). Durere în regiunea precordială; poate fi un element al crizei de angină pectorală, dar cel mai adesea este o nevralgie fără gravitate. PREECLAMPSIE. Formă gravă de disgravidie premergătoare eclampsiei, caracterizată prin hipertensiune arterială, nefropa-tie (proteinurie,' edeme difuze) la care se adaugă cefalee intensă, durere vie epigastrică şi tulburări senzoriale: ameţeli, vâjâituri în urechi, diplopie (vedere dublă), uneori amauroză tranzitorie (pierderea vederii prin spasme vasculare), astenie cu stare de somnolenţă, alteori agitaţie, polipnee. PREGNOSTICON. Test de inhibiţie a hemaglutinării; este un test imunologic de sarcină. PREGNOSTISEC. Test de sarcină; reacţie imuno-chimică. PREHENSIUNE (lat prehendere „a apuca, a prinde“). Acţiunea mâinii de a prinde cu ajutorul degetelor. PREICTAL. Care survine înaintea unui ictus. 443 PREPUŢ PREJUDICIU. Pagubă, daună. Sentiment de prejudiciu, impresia că este victima unei daune, unei pagube (ştirbirea onoarei, a reputaţiei) aplicate pe nedrept asupra propriei persoane sau a bunei stări (bunurilor sale). PRELEVARE. Luarea sau extragerea unui eşantion de ţesut, produs biologic sau patologic pentru diferite analize; se fac prelevări de sânge, urină, fecale, spută, puroi, transudat, exsudat etc.; sau prelevări de grefe. Toate prelevările trebuie făcute în condiţii sterile. PREMATUR (lat. prae „înainte“şi maturus „matur“). Care se produce sau vine înainte de termen. Naştere prematură - care se produce între 28 şi 37 de săptămâni de sarcină (care are loc la mai puţin de 37 de săptămâni după ultimul ciclu menstrual). Vezi şi naştere înainte de termen. Nou-născut prematur; copil viu născut înainte de 37 de săptămâni, a cărui greutate la naştere este sub 2500 g. PREMEDIpAŢIE. Administrarea unor medicamente (liniştitoare, hipnotice, analgezice) înainte de anestezie, pentru a întări efectele utile ale acesteia şi a contrabalansa efectele nedorite; acestea sunt în general medicamente care combat frica, durerile, di-minuă secreţiile bronşice şi salivare, combat vagotonia şi favorizează somnul anestezic. Tratamentul administrat înaintea unei intervenţii medicale (endo-scopie) sau chirurgicale, destinate combaterii reacţiilor nedorite şi de a permite o mai bună desfăşurare a intervenţiei. PREMOLAR. Fiecare din cei 8 dinţi (4 de sus şi 4 de jos) situaţi câte doi de fiecare parte între canini şi molari. PREMONITORII. Se spune despre semne, simptome, sin-droame care apar înainte de faza acută a unei boli, şi care permit un diagnostic precoce. PRENARCOZA. V. premedicaţie, preanestezie. PRENATAL. Existent sau întâlnit înaintea naşterii. Concediu acordat gravidelor din luna a 8-a, cu scop profilactic. PREPUŢ. 1. Partea care acoperă glandul penisului, ca un manşon mobil; repliu cutanat format din tegumentul penisului, a cărui faţă internă este tapisată de o mu- PRESBIACUZIE coasă; este unit pe faţa inferioară cu glandul prin trenul prepuţial. V. fimoza. 2. Pliu similar care acoperă glandul clitorisului. PRESBIACUZIE (gr. presbys „bătrân“şi akouein „a auzi“). Scăderea auzului cauzată de îmbătrânire. PRESBIŢIE (gr. presbys „bătrân“). Incapacitate de a distinge cu claritate obiectele apropiate, cauzată de o diminuare a puterii de acomodare a ochiului, diminuarea elasticităţii cristalinului care survine cu vârsta. PRESCRIPŢIE (medicală). Recomandările terapeutice date de medic; cuprinde recomandări scrise de tratament medicamentos (reţeta), recomandări dietetice, igienice etc. PRESENIL. Care se referă la stare sau tulburări care preced bătrâneţea. Ex. cataracta pre-senilă, psihoza presenilă. PRESIUNE ARTERIALĂ OFTALMICĂ. Sin. T.A.C.R. (Tensiunea în artera centrală a retinei). Presiunea arterială măsurată la nivelul arterei centrale a retinei cu ajutorul oftalmodina-mometrului. Valorile normale ale T.A.C.R. = 35 mmHg ± 10. _________________________444 PRESIUNE INTRAOCULARĂ. Sin. Tensiune intraoculară. Presiunea exercitată asupra membranelor constitutive ale ochiului, de lichidele conţinute în globul ocular; se măsoară cu ajutorul unui aparat numit tonometru care se aplică pe cornee după o prealabilă anestezie a acesteia. Valorile fiziologice normale sunt între 20-25 mmHg. PRESIUNE INTRARAHIDIANĂ. Presiunea exercitată de lichidul cefalorahidian în canalul rahidian. în clinostatism variază între 70-200 mm apă. PRESIUNE ONCOTICĂ sau coloidosmotică. Presiunea exercitată de sânge asupra lichidelor extravasculare la trecerea prin peretele vasului; presiunea datorată puterii de hidratare a proteinelor plasmatice; componentă importantă a schimburilor inter-celulare. PRESIUNE OSMOTICĂ. Presiunea exercitată de o soluţie pusă în contact cu un solvent pur de care este separată printr-o membrană semipermeabilă, care determină osmoza (deplasarea solventului înspre porţiunea mai concentrată a soluţiei). 445 PRIAPISM PRESOTERAPIE. Metoda de tratament a tulburărilor circulatorii ale membrelor, cu ajutorul unui manşon gonflabil care este umflat şi dezumflat automat, graţie unui dispozitiv de compresie şi decompresie. PREVALENTĂ. Numărul cazurilor de îmbolnăviri sau alte evenimente (accidente, sinucideri) raportat la o populaţie determinată, fără diferenţiere între cazuri noi şi cazuri vechi [a nu se confunda cu incidenţa (nr. de cazuri noi)]. PREVENTORIU. Unitate sanitară cu paturi unde se internează indivizi, copii şi adulţi proveniţi din mediu tuberculos, cei care prezintă reacţie pozitivă la tuber-culină, convalescenţi după primo-infecţia tuberculoasă, precum şi cei cu sechele de tuberculoză şi unde li se acordă o asistenţă dirijată medical în funcţie de scopul internării: fie pentru a-i preveni de contaminare, fie pentru tratament preventiv sau pentru prevenirea recidivelor. Pre-ventoriile sunt bine amenajate, în condiţii de un climat corespunzător, cu posibilităţi de odihnă şi îngrijiri igieno-dietetice necesare. PREVENŢIE. Ansamblu de mijloace medicale şi medico-sociale folosite pentru apărarea sănătăţii şi evitarea accidentelor (prevenţie primară) pentru a împiedica agravarea unei maladii (prevenţie secundară) sau pentru a permite recuperarea persoanei şi reintegrarea în viaţă. PREZENTAŢIE. în obstetrică, partea fătului care ia prima contact cu strâmtoarea superioară a bazinului osos pentru a se angaja în excavaţie şi a se degaja prima la vulvă. PREZERVATIV. Tub de cauciuc închis la un capăt, suplu şi extensibil, aplicat pe penis pentru un raport sexual, în scop contraceptiv sau de apărare contra bolilor venerice. Sin. condom. Prezervativ feminin, dispozitiv de cauciuc de diferite forme menit să izoleze orificiul cervical al uterului împotriva penetrării spermatozoizilor în urma actului sexual. V. contracepţie, diafragmă vaginală. PRIAPISM (gr. Priapos „Zeu! fecundităţii în mitologia greacă“). Stare patologică caracterizată printr-o erecţie prelungită anormal, dureroasă, care apare fără dorinţă sau excitaţie sexuală, PRIMIGESTĂ 446 neurmată de ejaculare. Apare în unele uretrite, cistite acute sau leziuni ale măduvei spinării. PRIMIGESTĂ [lat. primus „întâiul“ şi gestatio „gestaţie (graviditate)]. Femeie care este la prima sarcină. PRIMIPARĂ (lat. primus „întâiul“ şi părere „a naşte“). Gravidă trecută de luna a Vl-a a sarcinii şi care va naşte pentru prima dată. PRIMOINFECŢIE. Ansamblul manifestărilor clinice, umorale şi anatomice ale unui organism care suferă pentru prima oară invazia unui microb. Primoinfecţie tuberculoasă. Prima infecţie tuberculoasă a fost altădată apanajul copiilor. De când vaccinarea BCG este obligatorie, numărul contaminărilor s-a diminuat foarte mult. Contaminarea cu bacilul Koch (BK) se face cel mai des pe cale aeriană (picăturile de salivă), mai rar pe cale digestivă, cutanată sau mucoasă. Primoinfecţia tuberculoasă se poate manifesta prin simptome foarte diferite: primoinfecţia „latentă“, care nu se exteriorizează prin manifestări clinice, decât prin reacţia la tuber- culină care devine pozitivă, uneori singurele manifestări care compun tabloul clinic sunt: oboseală excesivă, febră şi slăbire; primoinfecţia manifestă prezintă o asociere de semne evocatoare: febră ridicată, o slăbire recentă, un eritem nodos, semne digestive etc., care impun examen radiologie, test tuberculinic şi examene de laborator pentru căutarea bacilului Koch. PRINZMETAL (angor). Angină pectorafâ paroxistică (sau „spontană“, „cu orar fix“), crize care apar la ore aproximativ fixe, durerea survine în repaus, sau în timpul unei activităţi obişnuite. PRIŞNIŢ (compresa). Compresă umedă şi rece cu efect de scădere a febrei şi stimulare a organismului. PRIV-. Sufix de origine latină însemnând care este privat de. PRO- (lat. pro „pentru“). Element de compunere cu sensul „pentru, în loc de“. PRO- (gr. pro „înainte“). Element de compunere cu sensul „înainte, anterior“ (ex. prolog, prognostic). PRO DIE-. Locuţiune latină însemnând pe zi. 447 PROCES DE NURSING PRO DOSIS. Expresie latină care exprimă cantitatea de medicament de administrat o dată sau într-o doză. PRO PARTE. Locuţiune latină semnificând în parte, parţial. PROBA DE ORTOSTATISM. Proba pentru decelarea hipertensiunii la gravidă. Creşterea presiunii diastolice (minima) la trecerea din decubit lateral în poziţie ortostatică este un semn de risc. PROCAINĂ. Anestezic local, derivat sintetic al cocainei; mai puţin toxic decât aceasta. Se administrează în injecţii (pentru anestezie locală) în chirurgie şi în chirurgia dentară asociat sau nu cu adrenalina (termenul este utilizat adesea ca sinonim al novocainei). PROCENT (lat. pro „pentru“ şi centum „o sută“). Mărime relativă a cărei bază de comparare este echivalentă cu 100. PROCES (lat. processus). 1. Succesiune de leziuni, simpto-me sau alte fenomene care definesc o maladie, care caracterizează evoluţia unei boli. 2. Mersul, desfăşurarea sau evoluţia unui fenomen. 3. în anatomie, nume dat unor formaţii care constituie prelungirea unei structuri sau unui organ. Procesul osos se numeşte apofiză. PROCES DE NURSING (DE ÎNGRIJIRE). Procesul de nursing este o abordare logică, sistematică a îngrijirii globale a pacientului. „Procesul de nursing este un termen aplicat unui sistem de intervenţii de nursing caracteristice, în sănătatea indivizilor, familiilor şi/sau comunităţilor. Mai detaliat, implică folosirea unor metode ştiinţifice pentru identificarea nevoilor de sănătate a pacientului/clientului/familiei sau comunităţii şi folosirea acestora pentru a le selecţiona pe acelea care pot fi satisfăcute cel mai eficient prin îngrijire de nursing; de asemenea include planificarea satisfacerii acestor nevoi, asigurarea îngrijirii şi evaluarea rezultatelor. Asistenta medicală/nursa în colaborare cu alţi membri ai echipei de îngrijire a sănătăţii şi indivizi sau grupuri care sunt servite, definesc obiectivele, fixează priorităţile, identifică îngrijirea care trebuie acordată şi mobilizează resursele. Mai târziu PROCES DE NURSING 448 ea evaluează rezultatele. Feedback-ul de informaţii de la evaluarea rezultatelor, ar trebui să iniţieze schimbările dorite, prin intervenţii ulterioare în situaţii similare de îngrijiri de nursing. în acest fel, nursingul devine un proces dinamic care conduce către adaptare şi îmbunătăţire“. Etapele procesului de nursing 1. Aprecierea, stabilirea nevoilor persoanei şi resursele pentru îngrijirea nursing (include: culegerea de date, analiza şi interpretarea lor = diagnostic de nursing). 2. Planificarea pentru a satisface nevoile identificate (include: obiectivele precum şi intervenţiile planificate pentru atingerea obiectivelor). 3. Implementarea îngrijirilor nursing planificate. 4. Evaluarea rezultatelor şi a feedback-ului. Planul scris sau documentaţia acestor patru etape este cunoscut ca „planul de îngrijire nursing“. Lemon - (Materiale de educaţie în nursing, cap. 4). PROCIDENŢA (lat. procidere „a cădea înainte“). Coborârea sau prolabarea unui organ sau a unei părţi organice. Procidenţa de cordon 1. Fătul; 2. Bazinul osos; 3. Cordonul ombilical comprimat între bazin şi capul fetal; 4. Placenta. Procidenţa de cordon om-bilical, coborârea în vagin a cordonului ombilical după ruperea pungii apelor şi înaintea prezentaţiei fetale. Este un accident, care pune în pericol viaţa copilului deoarece cordonul poate fi comprimat între bazin şi prezentaţie. Procidenţa este favorizată de excesul de lungime a cordonului şi de excesul de lichid amniotic. Procidenţa de membre, căderea în vagin a unui membru fetal (mână, picior) după ruperea 449 PRODROM pungii apelor; se întâlneşte mai des în prezentaţiile transverse neglijate şi mai rar în prezentaţiile pelviene sau craniene. PROCREAŢIE. Proprietatea generală a fiinţelor de a se înmulţi, astfel ca specia să perpetueze. Este rezultatul unirii unui spermatozoid cu un ovul. PROCTO- (gr. proctos „anus1). Element de compunere care introduce în termeni referirea la rect. PROCTALGIE (gr. proctos „anus“ şi algos „durere“). Durere anală. Sin. rectalgie, proctodinie. PROCTITĂ. Sin. rectita. PROCTOCEL. Sin. rectocel. PROCTOCISTOPLASTIE (gr. proctos „anus“, kystie „vezică“ şi piassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală destinată închiderii unei fistule recto- PROCTOGOLPOPLASTIE (gr. proctos „anus“, kolpos „vagin“ şi piassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală destinată închiderii unei fistule rectova-ginale. PROCTODINIE. Sin. proctalgie. PROCTOLOGIE (gr. proctos „anus“ şi logos „cuvânt, ştiinţă“). Studiul afecţiunilor rectului şi anusului. PROCTOPERINEOPLASTIE (gr. proctos „anus“, perineu şi gr. piassein „a forma“). Orice intervenţie chirurgicală vizând refacerea integrităţii peri-neului şi rectului. PROCTOPEXIE (gr. proctos „anus“ şi pexis „fixare“). Fixarea rectului la peretele posterior al cavităţii pelviene pentru a se corija un prolaps rectal. Sin. rectopexie. PROCTOPLASTIE (gr. proctos „anus“ şi piassein „a forma“). Crearea sau refacerea chirurgicală a orificiului anal. Sin recto-plastie. PROCTOPTOZĂ (gr. proctos „anus“ şi ptosis „cădere“). Hernierea rectului în vagin. Sin. rectocel, proctocel, colpocel posterior. PROCTORAGIE. Sin. rectoragie. PROCTOREE (gr. proctos „anus“ şi rhoia „curgere“). Scurgeri mucoase prin anus. PROCTOSCOPIE. Sin. recto-scopie. PROCUBITUS. Poziţie culcat pe burtă. PRODROM. Simptom sau semn care precede o maladie (ex. PROFILAXIE greaţa, febra, mâncărimea, sunt prodroame ale hepatitei virale). PROFILAXIE (lat. pro „pentru“ şi gr. phylaxis „apărare“). Orice metodă de protecţie sau prevenţie faţă de o boală. PROFUZ. Se spune despre secreţii şi excreţii profunde (în particular despre sudoare). Sin. transpiraţii profuze. PROGENITOR. Părinte, tata sau mama. PROGESTATIV (lat. pro „pentru“ şi gestare „a naşte“). Care permite menţinerea gesta-ţiei, provocând o transformare a mucoasei uterine favorabilă implantării oului. Progesteronul şi substanţele sintetice asemănătoare sunt proges-tative. Se utilizează în tulburări ale menstruaţiei, pentru prevenirea avortului spontan, tulburări de menopauză în unele cazuri de sterilitate. Sin. luteina, hormon Iuţeai. PROGESTERON. Hormon secretat de corpul galben al ovarului. PROGNATISM (gr. pro „înainte“ şi gnatos „falcă“). Proiectarea înainte a maxilarelor, în particular a mandibulei (cauzată de o dezvoltare excesivă a acesteia). _____________________________450 PROGNOSTIC (gr. pro „înainte“ şi gnosis „cunoaştere“). Termen utilizat pentru aprecierea evoluţiei imediate şi ulterioare a stadiului unei maladii; previziunea pe care o face medicul asupra evoluţiei şi rezultatul unei maladii. PROIECŢIE. în psihanaliză, acest termen desemnează mecanismul de apărare prin care individul se debarasează de idei sau sentimente neplăcute care-i sunt proprii, dar pe care el nu vrea să le accepte, nici să le recunoască ca atare, atri-buindu-le altcuiva. Proiecţia este mecanismul dominant în psihoza paranoică. PROLABARE (lat. prolabi „a aluneca“). Deplasarea de sus în jos a unui organ. Ex. prolabarea cordonului ombilical (V. procidenta). PROLACTINA. Hormon lacto-genic secretat de adeno-hipofiză. PROLAN. Denumirea hormonului gonadotrop: gonadotrofina corionică (prolan B) şi gonadotrofina hipofizară (prolan A); hormoni izolaţi din urina femeii însărcinate şi care permite diagnosticarea biologică a sarcinii. 451 PROSTATA PROLANURIE. Prezenţa de go-nadotrofine (prolani) în urină. Cantitatea acestora în urină creşte cu evoluţia gestaţiei. Injectarea la un animal de laborator permite diagnosticul precoce de sarcină. PROLAPS (lat. prolabi „a aluneca, a cădea înainte“). Căderea (coborârea) parţială sau totală a unui organ, în urma unei slăbiri a mijloacelor de fixare şi de susţinere. Ex. prolaps uterin, prolaps vezical (cistocel), prolaps rectal (ieşirea prin orificiul anal a peretului rectal. Nu trebuie confundat cu rectocelul care este coborârea peretelui rectal prin orificiul vaginal), coborârea pereţilor vaginului (colpocel) etc. V. -cel, ptoza. Prolaps uterin: colul uterin ieşit în afara vulvei PROLIFERARE. Multiplicarea celulară sau a microorganismelor. PROMANDIBULIE. Proiectarea înainte a mandibulei. V. progna-tism. PROMONTORIU. Unghiul format prin articularea coloanei vertebrale lombare (vertebra a 5-a) cu sacrul; limitează (în partea posterioară) strâmtoarea superioară a bazinului şi poate constitui un obstacol în timpul naşterii. PRONAŢIE (lat. pronare „a apleca înainte“). Rotaţia înainte a marginii radiale a mâinii prin care se realizează poziţia antebraţului cu palma în jos; mişcare de rotaţie a antebraţului din afară înăuntru. Ant. supinaţie. PROPULSIE. Acţiunea de împingere în faţă. Ex. propulsia mandibulei înainte. PROSTATĂ (gr. prostates „care stă înainte“). Glandă anexă a aparatului genital masculin de dimensiunea unei castane, situată în jurul porţiunii iniţiale a uretrei, înapoia osului pubian, înaintea ampulei rectale şi sub vezică. Produsul său de excreţie contribuie la formarea PROSTATECTOMIE Prostata. Secţiune verticală a bazinului ia bărbat 1. Prostată; 2. Rectul; 3. Rădăcina penisului; 4. Uretra; 5. Pubis; 6. Vezica; 7. Vezicule seminale. spermei, vehiculând spermatozoizii formaţi în testicule. PROSTATECTOMIE (prostata şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia totală sau parţială a prostatei. PROSTATISM. Ansamblu de tulburări urinare cauzate de hipertrofia prostatei: nevoie imperioasă şi frecventă de urinare, cu emisia unor cantităţi mici de urină, slăbirea jetului urinar, mic-ţiuni dificile şiadesea dureroase. PROSTATITĂ (prostata şi -ita „inflamaţie"). Inflamaţia prostatei. ________________________452 PROSTATOMEGALIE. Hipertrofia prostatei. PROSTATOTOMIE (prostata şi gr. tome „tăiere“). Incizia chirurgicală a prostatei, în vederea evacuării unei colecţii purulente sau a extragerii de calculi. PROSTRAŢIE. Stare de cădere psihică şi fizică; se manifestă prin imobilitate totală şi o absenţă de reactivitate la solicitările exterioare. Prostraţia este cauzată de diminuarea foarte importantă a forţei fizice, cel mai adesea consecutivă unei maladii îndelungate sau a unei denutriţii extreme. Se întâlneşte în egală măsură în anumite boli infecţioase şi în stări psihotice de melancolie şi de depresie. PROTECŢIA MATERNĂ Şl INFANTILĂ (P.M.I.). Ansamblu de măsuri de supraveghere medico-socială preventivă a femeilor însărcinate şi a copiilor de vârsta întâi şi a doua. P.M.I. începe prin examenul medical prenupţial (certificat prenupţial) şi se continuă în perioada de sarcină (şapte examene obligatorii în cadrul cărora se recoltează trei prize de sânge) şi ulterior prin examene postnatale, obligatorii 453 PROTIDOGRAMĂ în următoarele opt săptămâni după naştere. Copiii până la vârste şcolare sunt supravegheaţi de asemenea medico-social: sunt prevăzute 9 examene medical^ în cursul primului an de viaţă; 3 examene în cursul celui de-al doilea an de viaţă; apoi două examene pe an în anii următori până la vârsta de 6 ani când trece în supravegherea medicului şcolar. Vaccinările obligatorii completează acest sistem de protecţie. PROTEINA C REACTIVĂ. Beta-globulina produsă de ficat, prezentă în plasmă în cursul fazei active a diverselor procese inflamatorii (reumatism articular acut, artrită, periartrită nodoasă etc.). PROTEINEMIE. Nivelul proteinelor în plasma sanguină. PROTEINORAHIE. Prezenţa proteinelor în lichidul cefalorahidian. V. albuminorahie. PROTEINOGRAMĂ (proteina şi gr. gramma „notare“). V. protidograma. PROTEINURIE (proteina şi gr. ouron „urină“). Sin. albuminurie. Prezenţa proteinelor în urină. PROTEUS. Gen de bacili gram negativi prevăzuţi cu cili vibratili; pot fi izolaţi din materiile fecale şi din produsele de putrefacţie. Specia Proteus vulgaris poate produce infecţii urinare, infecţii supurative ale plăgilor, intoxicaţii alimentare (microorganism condiţionat patogen). PROTEZĂ (gr. prothesis). Ansamblu de tehnici şi de aparate destinate înlocuirii parţiale sau totale a unui organ, a unui membru sau a unei părţi de membru distrus sau grav lezat: proteze externe, pentru membre, proteza auditivă sau acustică (aparat amplificator de sunet aplicat pe ureche pentru remedierea surdităţii), proteza oculară etc. proteze interne, proteza de şold (proteza totală de şold = articulaţie artificială completă, din metal sau material sintetic), material de osteosinteză, valvule cardiace etc. proteze dentare, ansamblu de tehnici care permit reconstituirea unui dinte parţial distrus, înlocuirea unuia sau mai multor dinţi sau corectarea tulburărilor dentare sau osoase. PROTIDOGRAMĂ. Determinarea prin electroforeză a diferitelor fracţiuni de proteine (protide) din serul sanguin (albumine, alfaglo- PROTO- 454 buline, bétaglobuline, gamaglo-buline). Sin. electroproteino-grama. V. electroforeza. PROTO- (gr. protos „întâiul“). Element de compunere în sensul: întâiul, primul. Ex. prototip. PROTOCOL OPERATOR. Rezumat scris al etapelor unei operaţii. PROTOZOARE. Animale uni-celulare de dimensiuni microscopice care se pot deplasa independent (prin pseudopode, flageli sau cili vibratili); unele sunt parazite: agentul malariei, amiba dizenteriei etc.; protozoare importante în medicină şi producătoare de boli sunt din clasele: infuzori, sporozoare, sarcodine, rizopode, flagelate. PROTRUZIE (lat. protrudere „a împinge înainte“). Proeminare anterioară foarte pronunţată a unei formaţiuni anatomice; starea unui organ sau părţi de organ care se află împins înainte. Ex. protruzia dinţilor incisivi. PROTUBERANT. Care este proeminent. PROTUBERANTĂ (lat = a umfla). Structura anatomică proeminentă. PROVITAMINĂ. Precursor al unei vitamine, substanţe capabile să se transforme în vitamine atunci când ajung în organism: carotenul este provitamina A. PROXENET, (lat. proxeneta „mijlocitor, misit ). Persoană care mijloceşte prostituţia, care îndeamnă sau constrânge pe cineva să practice prostituţia (pentru a trage foloase materiale personale); codoş Proxenetism. Exploatarea practicării prostituţiei şi traficul de femei, constituind infracţiune contra bunelor moravuri, prevăzută şi pedepsită prin Codul penal. PROXIMAL. Apropiat de rădăcină sau de centru, referitor la extremitate, în opoziţie cu DISTAL. O paralizie proximală este o paralizie a rădăcinii membrelor. PRURIGINÖS (lat. pruritus „mân-cărime“). Care se însoţeşte de prurit (mân-cărime). PRURIGO (lat. mâncărime). Dermatoză caracterizată prin prurit violent şi leziuni papuloase; pruritul este responsabil de producerea unor leziuni de grataj, care se pot complica (în cazul pruritului cronic) cu eczemă. 455 PSEUDOPOD PRURIT (lat. pruritus „mâncă-rime“). Senzaţie de mâncărime cutanată care poate fi produsă de o boală de piele sau de o afecţiune generală *(prurit diabetic, senil, prurit vulvar din menopauză). PSEUDO- (gr. pseudos „fals“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de: fals, înşelător. PSEUDOARTROZĂ (gr. pseudos „fals“ şi arthron „articulaţie“). Absenţa consolidării între două fragmente ale unui os fracturat, fapt care are drept; consecinţă crearea unei false articulaţii cu mobilitate anormală. PSEUDOCHIST (gr. pseudos „fals“ şi kystis „vezică“). Formaţiune asemănătoare unui chist, dar care nu are pereţi proprii şi care se dezvoltă în interiorul unui ţesut în general ca urmare a unei necroze localizate. PSEUDOCOMIŢIAL. Care seamănă cu epilepsia, dar care nu este cu adevărat de natură epileptică. PSEUDOCRUP. Sin crup fals. Termen utilizat uneori pentru a defini laringita obstruantă acută nedifterică, de obicei de etiologie virală. PSEUDOHERMAFRODIT. Individ cu glandele sexuale ale unui sex şi organe genitale şi caractere sexuale secundare ale celuilalt sex. După sexul aparent se disting pseudohermafrodit masculin şi pseudohermafrodit feminin. PSEUDOMEMBRANĂ. Falsă membrană. Exsudat fibrinos dispus sub formă de lambouri pe suprafaţa unei mucoase sau a unei seroase inflamate. PSEUDOMONAS. Gen de bacili gram negativi, mobili, pigmentaţi, aerobi sau anaerobi facultativ. Ex. pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic) care provoacă apariţia unor supuraţii cu puroi de culoare verzuie. PSEUDOPARALIZIE. Limitarea mişcărilor la unul sau mai multe membre, fără o legătură cu o leziune a centrilor nervoşi sau căilor motoare, adesea tributară unei dureri sau unei inhibiţii voluntare. PSEUDOPOD (gr. pseudos „fals“ şi pous „picior“). Prelungiri citoplasmatice emise de celulă (leucocit) sau de un protozoar (amiba) care servesc la deplasare, participare la fago-citoză etc. PSEUDOTABES ALCOOLIC 456 PSEUDOTABES ALCOOLIC. Sin. polinevrita alcoolică. PSIH-, PSIHO- (gr. psyche „suflet“). Element de compunere indicând o relaţie cu sufletul, spiritul, funcţiile mentale. PSIHANALIZĂ (gr. psyche „suflet“ şl analysis „analiză“). Metodă de analiză psihologică şi de tratament al bolilor neuro-psihice elaborată de medicul psihiatru S. Freud şi dezvoltată de discipolii săi. Psihanaliza îşi propune prin diverse probe (asociaţii de cuvinte, relatări de vise, relatări autobiografice, interpretări de figuri confuze etc.) să descopere cauzele nevrozelor şi psihozelor şi să vindece aceste boli. Adepţii metodei se referă de obicei la dorinţe, în special sexuale, care nefiind admise de conştiinţa individului, sunt izgonite „refulate“ în subconştient, unde generează conflicte latente, stări de tensiune. Aducerea acestor conflicte în câmpul conştiinţei ar produce vindecarea. PSIHASTENIE (gr. psyche „suflet“, a „fără“ şi sthenos „putere“). Formă de nevroză caracterizată prin obsesii şi fobii, prin stări de nehotărâre şi nesiguranţă etc., cauzate de scăderea tensiunii psihice cu stare de angoasă. PSIHEDELIC. Se spune despre experienţele trăite după prizele de droguri halucinogene, constând dintr-o debordare delirantă de idei şi o distorsiune a faptelor şi imaginilor reale care pot merge până la halucinaţii psihosenzo-riale. Prin extensie, nume dat drogurilor care produc aceste efecte. PSIHODIAGNOSTIC. Diagnostic bazat pe studiul simptomelor pur psihice ale unei maladii mentale. PSIHODRAMĂ. Metoda de tratament a tulburărilor mentale, care constă în a regiza scenete dramatice jucate de bolnavul în cauză, cu subiecte asemănătoare problemelor lui personale. PSIHOGENIE (gr. psyche „suflet“ şi gen nan „a produce“). Se spune despre o afecţiune a cărei cauze sunt psihologice: necaz, tristeţe, doliu etc. PSIHOPATIE (gr. psyche „suflet“ şi pathos „boală“). 1. Se spune în general despre orice boală mentală. 2. în sens mai restrâns acest termen desemnează orice deficienţă constituţională a controlului emoţiilor, impulsurilor (denu- 457 PSIHOZĂ mită şi dezechilibru psihopatie), instabilitate, conduită antisocială şi amorală; stare morbidă caracterizată prin tulburări de afectivitate, de comportament sau de caracter* PSIHOPEDAGOGIE. Pedagogie bazată pe observaţia psihologiei copilului. PSIHOPEDIATRIE. Studiul evoluţiei fenomenelor mentale în timpul creşterii copilului. PSIHOPLEGIC. Drog care provoacă o stare de indiferenţă totală. PSIHORIGIDITATE. Atitudine mentală caracterizată prin intransigenţă anormală, incapacitatea de a judeca obiectiv, rezistenţa patologică la sentimentele şi dorinţele altuia. Este o mentalitate caracteristică paranoiei. PSIHOSOCIAL. Care se referă la viaţa psihică în context social. PSIHOSOMATIC. Medicina psihosomatică: se spune despre acea parte a medicinii care studiază tulburările corporale (organice şi funcţionale) de origine psihologică şi răsunetul psihic al afecţiunilor organice. PSIHOTERAPIE (gr. psyche „suflet" şi therapeia „tratament“). Totalitatea metodelor de tratament prin influenţarea psihicului, utilizându-se metode pedagogice, sugestia, psihanaliza, persuasiunea etc. PSIHOTONIC. Medicamente care stimulează funcţiile cerebrale, stimulează activitatea intelectuală şi fizică, creând uneori o stare de euforie şi pentru acest motiv, fiind capabile să provoace o toxicomanie. PSIHOTROP. Se spune despre o substanţă care acţionează asupra funcţiilor şi comportamentului psihic. Sunt clasate în trei grupe: psiholeptice (hipnotice, tranchilizante, neuroleptice), psihoanaleptice sau psihotonice (antidepresoare, psihostimulente) şi psihodisleptice (halucinogene). PSIHOZĂ. Afecţiune mentală caracterizată printr-o dezintegrare profundă a personalităţii, cu tulburări de percepţie, de judecată, de raţionament, pierderea contactului cu realitatea şi tulburări de comportament de care bolnavul nu este conştient. Printre psihoze se pot aminti: schizofrenia, demenţa, psihoza maniaco-depresivă. Psihoza maniaco-depresivă. Afecţiune mentală care se manifestă prin accese de excitaţie psihică (manie) alternând cu PSITACOZĂ 458 accese de depresiune (melancolie). PSITACOZĂ (gr. psittakos „papagal“ şi -oza). Boala papagalilor, cauzată de un microorganism din genul Chlamydia. Boală infecţioasă cu simptomatologie predominant pulmonară, transmisă prin contact direct cu pasărea bolnavă. PSORIAZIS (gr. psoriasis „mâncărime“). Dermatoză eritemato-scuamoasă (roşeaţă şi scuame) cronică. De origine necunoscută (adesea ereditară) se caracterizează prin pete roşiatice, bine circumscrise, acoperite de scuame uscate, abundente şi friabile. Leziunile apar de obicei la coate, genunchi, Psoriazis pielea capului, dar pot fi şi pe tot corpul. Boala este rebelă la tratament, recidivantă; este acutizată de infecţii sau emoţii. P.S.P. Abr. pentru fenolsulfon-ftaleină (testul cu). PTERIGION (gr. pterygion „aripioară“). Pliu conjunctival triunghiular foarte vascularizat cu aspect de aripioară, care se întinde între unghiul intern al ochiului şi cornee (cu vârful înspre pupilă). PTIALINA. Sin. Amilaza salivară. Enzima solubilă din salivă care hidrolizează amidonul şi glico-genul în dextrină şi maltoză. PTIALISM (gr. ptyalon „salivă“). Sin. sialoree. Exagerarea secreţiei salivare care poate fi de cauză neurologică, nevrotică, reflexă (în afecţiuni gastro-intestinale, graviditate, menopauză, nevralgia de trigemen, intoxicaţii) sau cauzată de leziuni ale mucoasei bucale. PTOZĂ (gr. ptosis „cădere“). Poziţie anormal de joasă (cădere) a unui organ în urma relaxării (slăbirii) mijloacelor de susţinere. Ex. ptoza gastrică, ptoza renală. PTOZĂ PALPEBRALĂ. Sin. ble-faroptoză, oftalmoplegie; „Căderea pleoapei superioare“; pleoa- 459 PUERPERALITATE pa superioară acoperă parţial globul ocular; poate fi uni- sau bilaterală. PUBERTATE (lat. pubertas). Perioada de trecere de la copilărie la adolescenţă. Pubertatea este caracterizată printr-o transformare importantă a organismului: morfologic, psihologic, sexual (dezvoltarea organelor genitale, apariţia menstrelor la fete, producerea de spermatozoizi la băieţi) şi apariţia caracterelor sexuale secundare; este perioada între* 12-14 ani la fete şi 13-16 ani la băieţi. Pubertate întârziată la fete, menstruaţia nu a apărut încă la vârsta de 16 ani. Pubertate întârziată la băieţi, absenţa semnelor de pubertate la vârsta de 17 ani. PUBIS (lat. pubis „pubis“). Os pubis. Partea anterioară a osului iliac şi care formează proeminenţa triunghiulară în partea inferioară a abdomenului; articulaţia celor două oase pubiene formează simfiza pubiană. PUERICULTURA (lat puer „copil“). Disciplină care permite asigurarea dezvoltării armonioase fizice şi psihice a copilului de la naştere până la vârsta de 4-5 ani. Puericultura se sprijină pe psihologie, igienă şi pediatrie. PUERPERAL (lat. puerpera „lăuză“). Care se referă la perioada care urmează naşterii. Febra puerperală (infecţia). Afecţiune septicemică care apare la lăuze în urma pătrunderii agenţilor patogeni prin căile genitale traumatizate cu ocazia naşterii şi localizarea lor la acest nivel sau în peritoneu, vase sanguine şi limfatice; stare febrilă, asociată cu simptome generale mai mult sau mai puţin grave, care apar la lăuză; sursa de infecţie poate fi exogenă (mâini, instrumente, materiale contaminate) sau endogenă (flora saprofită vaginală exacerbându-şi virulenţa). Psihoza puerperală. Termen dat oricărei tulburări psihice, psiho-tice sau nevrotice, majore sau minore care apar la femei în perioada sarcinii, lăuziei sau alăptării. PUERPERALITATE (lat. puerpera „privitor la lăuzie ). Perioada în care se află femeia de la fecundaţie până la sfârşitul lăuziei. PULPĂ__________________________ PULPĂ. 1. Pulpa, termen popular folosit pentru coapsă; partea musculoasă posterioară a gambei situată între genunchi şi gleznă. 2. Ţesut conjunctiv (structură organică musculară) moale, bogat vascularizat. Pulpa degetelor - se află pe partea palmară sau plantară a ultimelor falange alcătuind vârful degetelor. Pulpa dentară, situată în cavitatea centrală a unui dinte; asigură prin vase şi nervi nutriţia acestuia. PULPECTOMIE (lat. pulpa şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia pulpei dentare (mai ales în caz de pulpite). PULPITĂ (lat. pulpa şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia pulpei dentare. La început inflamaţia se manifestă printr-o sensibilitate crescută la variaţii de temperatură (lichide reci sau calde). Apoi se instalează pulpita care poate fi acută, cu dureri foarte violente, pulsatile, intermitente. în stadii mai avansate se poate instala abcesul dentar. PULPOTRIPSIE. în odontologie, broiajul pulpei unui dinte cu ______________________________460 ajutorul unei freze dentare care nu distruge filetele nervoase radiculare. PULS. Bătaia ritmică percepută la palparea (comprimarea pe un plan osos) a unei artere superficiale şi care este sincronă cu sistola ventriculară. Pulsul ia naştere din conflictul dintre sângele existent în sistemul arterial şi cel împins în timpul sistolei. Acest conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei, prin „unda pulsului“. Frecvenţa normală a pulsului este de 60-80 pe minut. PULSAŢIE (lat. puisatio „lovire, ciocnire“). Bătaie ritmică a inimii, a unei artere sau a unei suprafeţe care acoperă o arteră. V. Sfigmo-. PULSIUNE (lat pulsare „a împinge“). 1. Senzaţie penibilă de tulburare de echilibru constând în tendinţa de cădere în faţă (antepulsie), lateral (lateropulsie), înapoi (retropulsie); apare în sindromul cerebelos şi în boala Parkinson. 2. După teoria freudiană, a psihanalizei, tendinţa instinctivă, inconştientă, irezistibilă, orientând activitatea individului. Ex. pulsiune sexuală. 461 PURGATIV PULTACEU. Se spune despre un exsudat care are consistenţa şi aspectul unei paste; care seamănă cu un terci. Ex. angina pultacee. PUNCT*NEGRU. Sin. popular pentru comedon. PUNCŢIE. Operaţie prin care se pătrunde într-un vas, într-o cavitate naturală sau neoformată, într-un organ sau orice ţesut al organismului cu ajutorul unui ac sau al unui trocar. în practică se execută următoarele puncţii: ve-noasă, arterială, pleurală, abdominală, pericardică, articulară, rahidiană, osoasă, a vezicii urinare, a fundului de sac Douglas, puncţia biopsică şi puncţia unor colecţii purulente. Se face în scop de diagnostic = puncţie exploratoare prin care se stabileşte prezenţa sau absenţa lichidului într-o cavitate, se recoltează lichid din cavitate în vederea examinării, se prelevează fragmente de ţesut pentru examene histopatologice (puncţie biopsică); în scop terapeutic: pentru evacuarea lichidului abundent dintr-o cavitate (puncţie evacuatoare) sau pentru introducerea unor substanţe medicamentoase. PUNGA APELOR. Partea inferioară a membranei amniotice (amnios), care proemină în vagin în timpul travaliului, sub presiunea lichidului amniotic; creşte în timpul contracţiilor uterine şi sfârşeşte prin a se rupe. PUNTE. Aparat de proteză destinată să înlocuiască unul sau mai mulţi dinţi, cu punct de sprijin pe dinţii vecini (asemănător unei punţi). w PUPILĂ. Orificiul prin care lumina pătrunde în interiorul ochiului; deschidere rotundă în centrul irisului prin care razele luminoase sunt dirijate spre retină. Diametrul său este reglat de muşchii dilatata r şi constrictor pupilar care intervin prin mecanism reflex în acomodarea la lumină şi distanţă. PURGATIV (lat. purgare „a curăţa“). Medicament care stimulează pe-ristaltismul intestinal, care accelerează tranzitul conţinutului intestinal, îl face mai fluid, favorizând sau provocând astfel evacuarea rapidă a materiilor fecale. Purgativ salin - creşte peri-staltismul intestinal şi antrenează o hipersecreţie intestinală (ex. sulfat de sodiu, sulfat de magneziu). PURKINJE 462 Purgativ uleios, unele au o acţiune pur mecanică (uleiul de parafină), altele, cum este uleiul de ricin, au o acţiune chimică. Mai există şi alte purgative care acţionează crescând volumul conţinutului intestinal, reziduurile digestiei (mucilagiile). Acestea sunt mai mult laxative decât purgative. PURKINJE (reţeaua). Ramificaţiile terminale ale fasciculului His din pereţii ventriculilor cardiaci (schematic amintit, stimulul cardiac venit prin fasciculul His, pătrunde în reţeaua Purkinje - la întreaga masă ventriculară). PUROI. Exsudat patologic, lichid tulbure şi opac, care este consecinţa unei infecţii (caracteristic inflamaţiilor); compus (format) din leucocite distruse, celule descua-mate provenite din ţesutul lezat şi cel mai adesea din microbi; este de culoare variabilă, gălbuie sau verde (depinzând de germenul în cauză). Puroiul se acumulează în ţesuturi formând abcese, sau se scurge prin fistule. Puroiul poate să nu conţină nici un germen, în acest caz se spune că este aseptic. PURPURĂ. Sindrom hemoragie cutanat (extravazare spontană de hematii în derm), caracterizat prin apariţia pe piele sau mucoase a unor mici pete de culoare roşie sau violacee (peteşii sau echimoze) şi care spre deosebire de alte erupţii nu dispar la presiune; pot fi cauzate de unele deficienţe ale mecanismului de coagulare a sângelui (boli hemoragipare, scăderea numărului de trombocite etc.), fie cauzate de modificarea permeabilităţii capilare. PUSTULĂ (lat. pustula „băşică“). Bulă sau veziculă cu conţinut purulent; leziune cutanată elementară întâlnită în special în infecţii cutanate cu stafilococ, streptococ etc.; este element caracteristic al vaccinării anti-variolice sau jn variolă. PUSTULOZĂ. Afecţiune caracterizată prin prezenţa de pustule diseminate. PUTREFACŢIE. Descompunerea proteinelor animale sau vegetale sub influenţa bacteriilor, în cea mai mare parte anaerobe, cu producere de substanţe toxice şi gaze rău mirositoare (fetide). Putrefacţie intestinală, normală până la un anumit punct, ea devine jenantă atunci când este excesivă şi semnifică un dezechilibru a florei intestinale. Tratamentul comportă o restricţie a consumului de carne. PUTRESCENT. Care este în curs de putrefacţie. 5- qs. Abr.jdin latină quantum satis, atât cât este necesar, folosită în reţetele medicale magistrale pentru a indica cantitatea de exci-pient (solvent, corp gras etc.) de adăugat la principiile medicamentoase active. QUICK (metoda). Determinarea timpului de coagulare (numit şi timpul Quick,'timpul sau nivelul de protrombină; este efectuată mai ales pentru a supraveghea efectele tratamentului anticoagulant. QUINCKE (edemul sau boala). Afecţiune caracterizată prin apariţia bruscă de infiltrate edema-toase, localizate mai ales la faţă şi organele genitale şi putând uneori atinge căile respiratorii superioare (formă de urticarie gigantă). Semnul Quincke - sau pulsul capilar al patului unghial (în insuficienţe aortice). R R.A.A. Abr. pentru reumatism articular acut sau boala Bouillaud. RABDO- (gr. rhabdos „vergea, baghetă“). Prefix care introduce în termeni referirea mai ales la fibrele musculare striate. RABDOMIOLIZĂ (gr. rhabdos „vergea, baghetă“, mys „muşchi“ şi lysis „distrucţie“). Ruptură prin strivire mecanică a celulelor musculare striate, cu eliberarea în sânge de enzime, electroliţi şi mioglobină. Constituie unul din elementele principale din sindromul de strivire. RABDOMIOM (gr. rhabdos „vergea, baghetă“, mys „muşchi“ şi -orna „umflătură“). Tumoră benignă a musculaturii striate. RABDOMIOSARCOM. V. mio-sarcom. RABDOVIRUS. Grup de virusuri de talie relativ mare; în acest grup se află: virusul rabiei (patogen pentru om şi animale), mai multe virusuri patogene pentru animale şi un virus de origine si-miană, foarte patogen pentru om. RABIE (lat. rabies). Turbare. Boală virală mortală, transmisă la om prin muşcătura animalelor bolnave (câine, lup, pisică, vulpe), care elimină virusul prin salivă încă din incubaţie şi pe tot timpul bolii. La câine, rabia survine după o incubaţie de 14-60 de zile, chiar de câteva luni; este animalul cu rol dominant în transmiterea bolii; el devine contagios încă din perioada de incubaţie, când încă nu se observă manifestări clinice. Virusul rabic are o afinitate specială pentru ţesutul nervos (virus neurotrop), producând o meningoencefalită difuză care poate avea două forme principale: 1) forma furioasă, caracterizată printr-o stare de agitaţie, putând ajunge la delir furios, cu salivaţie, hidrofobie, tremură-turi şi sincope; 2) forma paralitică, care poate urma perioadei de excitaţie sau poate să apară de la început, cu paralizii ascendente şi deces, prin insuficienţă respiratorie şi colaps de cauză neurologică. 465 RADICULOGRAFIE RACLAJ. Sin. chiuretaj (uterin). RAD. Unitatea de doză absorbită dintr-o radiaţie ionizantă. V. rep. RADIAŢIE IONIZANTĂ. Orice radiaţie electromagnetică sau corpusculară capabilă să producă, direct sau indirect, ioni care traversează materia. Razele ionizante cuprind: razele X, razele alfa, beta şi gama. RĂDIC-, RADICO-. Prefix de origine latină în relaţie cu rădăcina. RĂDICĂ, RĂDICE (fr. radique). Termen folosit în descrierea unor leziuni anatomice ale viscerelor sau ale oaselor, provocate de razele ionizante, mai ales când sunt folosite în scop terapeutic (raze X, radium etc.). RADICOTOMIE (lat. radix „rădăcină“ şi gr. tome „tăiere“). Secţionarea chirurgicală a unei rădăcini anterioare sau posterioare a măduvei spinării. Sin. rizotomie. RADICUL-, RADICULO-. Prefix de origine latină în relaţie cu o rădăcină, mai ales nervoasă, de dimensiuni reduse. RADICULALGIE (lat. radicuia, dim. de ia radix „rădăcină“ şi gr. algos „durere“). Durere localizată în teritoriul inervat de rădăcina nervoasă senzitivă. Cauzele radiculalgiei sunt cel mai adesea compresiunile. RADICULITĂ (lat. radicuia, dim. de ia radix „rădăcină“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia rădăcinii unui nerv (rahidian, cranian) produsă de cauze mecanice (tumoră, compresiune etc.) sau infecţioase (poliradiculonevrite, sifilis, TBC); se caracterizează prin simptome neurologice (dureri, parestezii) limitate în teritoriul acestui nerv (bine localizate în metamerul cutanat corespunzător nervului afectat). Sin. nevrita radicu/ară. RADICULOGRAFIE (lat. radicuia, dim. de ia „rădăcină “ şi gr. graphein „a scrie“). Metodă de investigaţie radiolo-gică a rădăcinilor nervilor rahi-dieni, după injectarea în spaţiile subarahnoidiene a unui produs de contrast suficient de fluid (în general hidrosolubil şi rezorba-bil). Radiculografia se utilizează în diagnosticul herniilor discale, a compresiilor radiculare şi a tumorilor intrarahidiene. Sin. discoradi-cu/ografie, intradurografie, saco-radiculografie. RADICULOPATIE 466 RADICULOPATIE (lat. radicula, dim. de la radix „rădăcină“ şi gr. pathos „boală“). Orice afecţiune a rădăcinilor nervoase. RADIOACTIVITATE. Proprietate a nucleelor de a se dezintegra spontan - prin emisia unor radiaţii de tip alfa, beta sau gama. Radioactivitatea artificială este provocată în laborator prin bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni sau particule accelerate. Ca urmare a procesului radioactiv, nucleul iniţial se transformă într-un nucleu final, iar atomul rezultat îşi schimbă poziţia în sistemul periodic al elementelor. Se obţin, astfel, radioizotopi radioactivi, care sunt folosiţi în medicină pentru diagnostic şi în tratamentul numeroaselor afecţiuni. RADIOBIOLOGIE (lat. radius „rază“, gr. bios „viaţă“ şi logos „ştiinţă“). Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul influenţei radiaţiilor asupra organismelor vii. RADIOCINEMATOGRAFIE. Metodă de diagnostic radiologie, care constă în înregistrarea pe film cinematografic a imaginii radiografice a unui organ în plină funcţiune (stomac, plămân, cole- cist etc.) permiţând astfel punerea în evidenţă a unor aspecte funcţionale ale organului respectiv. RADIOCOBALT. Izotopul radioactiv al cobaltului. V. izotopi (cobalt 60). RADIOCUBITAL. Se referă la radius şi cubitus; referire la cele două articulaţii, una superioară şi una inferioară, care permit rotaţia corespunzătoare în mişcarea de pronaţie şi supinaţie a mâinii. RADIODERMITĂ (lat. radius „rază“, gr. derma „piele“ şi -ita „inflamaţie“). Leziuni cutanate provocate de expunerea excesivă la raze X, radium sau orice alt agent radioactiv. Radiodermita este o boală profesională, care afectează personalul din radiologie, dacă nu se respectă măsurile de precauţie obligatorii. Radiodermita cronică are un aspect scleros, atrofie, cu pete pigmentare şi mici vase superficiale dilatate, care, uneori, se complică cu ulceraţii. Radiodermita poate degenera în cancer. RADIODIAGNOSTIC (lat. radius „rază“, gr. di a „prin“ şi gnosis „cunoaştere“). Diagnostic stabilit prin examen radiologie. 467 RADIOLOGIE RADIOELEMENT. Element chimic radioactiv, fie natural, fie artificial. RADIOEPITELIOM. Epiteliom (tumoră malignă a ţesutului epi-telial) secundar expunerii la doze mari - sau în mod repetat - la raze X sau la radium. RADIOEPITELITĂ. Inflamaţia unei mucoase produsă în urma expunerii la razele ionizante (în general după radioterapie). RADIOFARMAGEUTIC. Compus chimic marcat radioactiv, ce îndeplineşte caracteristicile unor medicamente (utilizate în scop diagnostic sau terapeutic). RADIOFOTOGRAFIE. Sin. microradiografie. Fotografie (cu format redus) şi imagine obţinute prin radioscopie. Metoda este folosită pentru depistarea în masă a tuberculozei pulmonare. RADIOGRAFIE (lat. radius „rază“ şi gr. graphein „a scrie“). 1. Tehnică de înregistrare pe film fotografic special a unei părţi din corp expuse la raze X. 2. Nume dat în mod curent clişeului obţinut prin tehnica expusă la punctul 1. Termenul corect este radiogramă (mai puţin folosit). RADIOIMUNOSCINTIGRAFIE. Metodă de diagnostic care conjugă tehnicile de imunologie cu cele de medicină nucleară, având ca principiu vizualizarea „in vivo“ a unui organ (sau a unei tumori), ca urmare a cuplării unui radio-trasor cu un anticorp specific (antiorgan sau antitumoral). RADIOIMUNOTERAPIE. Folosirea anticorpilor antitumorali specifici legaţi de un element radioactiv, în tratamentul pe cale intravenoasă a unor forme de cancer, în special al limfoamelor. Anticorpul se fixează pe celula canceroasă, o dată cu elementul radioactiv terapeutic. Controlul se face prin radioimunoscintigrafie. RADIOLEUCEMIE. Leucemie provocată de expunerea la raze ionizante. RADIOLEZIUNE. Orice leziune organică produsă prin expunerea organismului sau a unei părţi din el la radiaţii ionizante. RADIOLOGIE (lat. radius „rază“ şi gr. logos „ştiinţă“). Ramură a medicinii care se ocupă cu examinarea corpului uman cu ajutorul radiaţiilor X sau a altor forme de radiaţii ionizante, pentru precizarea diagnosticului unor boli interne, urmărirea evo- RADIONECROZĂ 468 luţiei lor şi pentru tratamentul multor boli. Astfel, radiologia cuprinde trei ramuri principale: radiodiagnostic; radioterapia, care se ocupă cu tratamentul unor boli cu ajutorul razelor ionizante; medicina nucleară, având obiective atât terapeutice, cât şi diagnostice. RADIONECROZĂ (lat radius „rază“ şi nekrosis „mortificare“). Distrugerea ţesuturilor prin expunerea la doze prea mari de raze ionizante. RADIONUCLID. Izotop radioactiv al unui element natural, obţinut pe cale artificială. RADIOOPAC. Care nu este traversat de razele X sau de alte raze ionizante. V. substanţa de contrast. RADIOPELVIMETRIE (lat radius „rază“, pelvis „bazin“ şi gr. metron „măsură“). Metodă radiologică de investigaţie a bazinului osos obstetrical, în ceea ce priveşte conformaţia şi măsurarea diametrelor sale (pelvimetria). RADIOSARCOM. Sarcom (tumoră malignă) provocat de iradieri repetate. RADIOSCOPIE (lat. radius „rază“ şi skopein „a vedea“). Examinare vizuală a imaginii formate pe un ecran fluorescent prin expunerea părţii examinate între ecran şi razele X. RADIOSCOPIE TELEVIZATĂ. Tehnică radioscopică în care ecranul radioscopie este înlocuit de un ecran de televiziune cu ajutorul unui amplificator de luminozitate. Astfel se permite examenul în sala luminată normal, cu reducerea dozei de raze X administrate pacientului. Sin. radio-te/eviziune, televiziune radioscopică. RADIOTELEVIZIUNE. Sin. radioscopie televizată. RADIOTERAPIE (lat radius „rază“, gr. therapeia „tratament“). Folosirea în terapeutică a radiaţiilor ionizante (în tratamentul unor tumori, dermatoze, procese inflamatorii etc.). RADIOTOMIE. Metodă de examinare radiologică ce furnizează imaginea unei secţiuni de profunzime dorită. V. tomografie. RADIUM. Este o substanţă radioactivă care emite încontinuu raze gama; este folosit în radioterapie sub formă de ace fine, introduse în ţesuturile regiunii bolnave. RADIX (lat. = rădăcină). Termen anatomic pentru partea cea mai de jos prin care este ancorată o structură. 469 RAHITISM -RAFIE (gr. rhaphe „sutură“). Sufix cu sens de sutură. Ex. perineorafie. RAGADĂ (gr. rhages „deşiram“). Fisură cutanată sau mucoasă, superficială sau profundă care se formează în coltul gurii, la nări, la anus sau pe mamelon în timpul alăptării (ragade mamare). -RAGIE. Sufix de origine greacă cu sens de ţâşnire, scurgere bruscă; adăugat la sfârşitul unui nume de organ, înseamnă hemoragie. Ex. rectoragie. RAHI- (gr. rhachis „coloană vertebrală“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la coloana vertebrală. RAHIALGIE (gr. rhachis „coloană vertebrală“ şi algos „durere“). Durere la nivelul coloanei vertebrale. RAHIANESTEZIE (gr. rhachis „coloana vertebrală“, an „lipsit de“ şi aisthesis „percepere, sensibilitate“). Metodă de anestezie parţială care constă din injectarea în canalul rahidian (în spaţiul sub-arahnoidian), cu ajutorul unui ac de puncţie lombară, a unui produs anestezic care provoacă anestezia regiunii subiacente (micul bazin, membrele inferioare). RAHICENTEZĂ (gr. rhachis „coloană vertebrală“ şi kentesis „înţepătură, puncţie“). Punctie rahidiană. RAHIS. Sin. cu coloana vertebrală. RAHISCHISIS (gr. rhachis „coloana vertebrală“ şi schi sis „diviziune“). Malformaţie congenitală a coloanei vertebrale, caracterizată prin lipsa de sudură a arcurilor vertebrale posterioare ale uneia sau mai multor vertebre. Fisura astfel creată poate favoriza hernia unei porţiuni meningeale a măduvei (meningocel), uneori sacul her-nial conjine şi măduvă cu o cantitate variabilă de lichid cefalorahidian (mielomeningocel). Cea mai frecventă localizare: lombo-sacrat, mai rar în regiunea cervicală sau toracică. V. spina bifidă. RAHITISM (fr. rachitisme). Boală a copilului cauzată cel mai adesea de carenţa în vitamina D (avitaminoza D); determină tulburări în metabolismul fosforului şi calciului, ceea ce duce la calci-ficarea defectuoasă a oaselor. Semne clinice: Semnele osoase se manifestă prin: craniotabes (tulburare de RAL 470 osificare a craniului), întârzierea închiderii fontanelelor craniene; deformaţii ale scheletului (torace „în carenă“, nodozităţi costale „în mătănii“, incurbarea membrelor inferioare etc.). Semnele neurologice se caracterizează printr-o hipotonie musculară generalizată, responsabilă de hernii (ombilicale) şi de întârziere în mers. RAL. Sunet patologic produs de mişcarea aerului în bronhii sau/şi alveole pulmonare, depistat prin auscultaţia toracelui. Ralul poate fi auzit ca zgomot supraadăugat murmurului vezicular normal şi apare atunci când calibrul conductului laringo-traheo-alveolar este modificat din cauza inflama-ţiei mucoasei şi secreţiilor patologice. Ralurile uscate pot fi ronflante (are tonalitate joasă, seamănă cu sforăitul) şi sibilante (cu tonalitate înaltă) şi se percep în bronşitele uscate, în astmul bronşic şi în emfizemul pulmonar. Ralurile umede (buloase) sunt caracteristice pentru bronşită sau pentru staza pulmonară. Ralurile crépitante sunt percepute în pneumonie şi edemul pulmonar acut. RAMOLISMENT. Dimunuarea patologică a consistenţei unui ţesut, din cauza unui proces degenerativ. Ramolisment cerebral (encefalo-malacie), ramolirea unei porţiuni din creier, determinat frecvent de leziuni vasculare ischemice (lipsa aportului sanguin) prin tromboză sau embolie arterială şi se traduce clinic prin apoplexie. RAPEL (injecţie de). O nouă doză de vaccin administrată unui subiect deja vaccinat pentru a întări imunitatea. V. revaccinare. RAPTUS (lat. = răpire). Manifestare psihică paroxistică, explozivă, acces de furie, ce poate apărea în unele boli mentale şi care poate avea urmări dramatice: tentative de sinucidere, automutilare, crime etc. RAŞ. Sin. preexantem. Erupţie cutanată pasageră care apare în perioada de invazie a unei boli eruptive (scarlatină, rujeolă, variolă); sau în boli alergice; este de scurtă durată, dispărând o dată cu instalarea erupţiei specifice bolii respective. RĂSURI. Contracţii uterine dureroase ce se întâlnesc mai des în primele 3-4 zile după naştere la multipare, mai rar la primipare. 471 REACTIVARE Se manifestă sub formă de colici; apar spontan, dar mai ales provocate de excitarea mecanică a mamelonului cu ocazia alăptării. RAYNAUD (boala). Tulburare a vasomotwcităţii arteriale (vaso-constricţie) care afectează simetric extremităţile membrelor evoluând în pusee; se manifestă clinic prin fenomene de ischemie, cianoză dureroasă şi asfixie locală, însoţită de o senzaţie penibilă de degete moarte. Anumite forme grave sunt îrrsoţite de tulburări trofice cutanate care pot duce la gangrenă. Uneori, boala este declanşată de frig sau de şocuri emotive; atunci când se cunosc cauze organice bine precizate (ex. arterita digitală) se vorbeşte de sindrom Raynaud. RĂCEALĂ (coriză, guturai). Infla-maţia catarală a mucoasei foselor nazale, cauzată de diferiţi agenţi infecţioşi. RĂGUŞEALĂ (v. disfonie). Alterarea timbrului vocal care este voalat, aspru şi asurzit (îngroşa-rea şi slăbirea vocii); este cauzată de afecţiuni ale laringelui (în special de laringită) sau a corzilor vocale. RĂU DE MARE. Stare patologică provocată de mişcările - în diverse sensuri - ale vaselor care navighează; se caracterizează prin greaţă, cefalee, ameţeli şi tulburări nervoase. Sin. Morbus nauticus, Naupatie. RĂU DE MUNTE. Sindrom care poate apărea în cursul ascensiunilor pe munte la înălţimi de peste 3 000-4 000 m (uneori la altitudini mai mici şi cu fenomene mai pronunţate la persoane neantrenate); este cauzat de nevoia crescută de oxigen, în condiţiile rarefierii aerului de pe înălţimi; se caracterizează prin: oboseală, somnolenţă, cefalee, ameţeli, tahicardie, dispnee, eventual epistaxis şi hemoptizie. Sin. anoxia de altitudine, boala de altitudine. RÂS SARDONIC. Aspect particular al feţei (grimasă care seamănă cu râsul) cauzat de contracţia spasmodică a muşchilor feţei, a muşchilor masticatori care determină trismusul (contracţia maxilarelor) şi „râsul sardonic“; se observă în tetanos. R.B.S. Abr. pentru reacţie biologică de sarcină. R.C.U.H. Abr. pentru rectoco/ita ulcero-hemoragică. REACTIVARE. 1. Procedeu ce constă în a face să apară fenomene ce au dis- 472 REACŢIA LATEX F2______________ părut; reapariţia capacităţii de activitate a unui organ (de ex.: reactivarea unei glande endocrine, temporar privată de funcţiile sale); 2. Apariţia din nou a simptomelor unei boli care păreau că au dispărut (ex. reactivarea unei tuberculoze). REACŢIA LATEX F2. Reacţie pentru cercetarea factorului reu-matoid în ser, prezent mai ales în poliartrita reumatoidă; ca şi în alte reacţii serologice. REACŢIE ANAFILACTICĂ. Unirea prin aglutinare, precipitare, a unui antigen cu anticorpul corespunzător fixat pe celule, cu eliberare de substanţe care determină simptomele de anafilaxie. V. acest termen. REACŢIE BIOLOGICĂ DE SARCINĂ (R.B.S. Galii Mainini). Test biologic de sarcină, constând din injectarea în sacul dorsal limfatic al broaştei masculine, a 5-6 ml urină recoltată de la femeia presupusă gravidă, în caz de graviditate datorită prezenţei hormonilor gonadotropi (HCG) în urina femeii, la broască se produce spermatogeneza, în urina acesteia apărând spermatozoizi. READAPTARE. întregul sistem de metode folosite pentru a permite unui deficient mental sau fizic să ia sau să reia activitatea, să se reîncadreze în viaţa normală socioprofesională şi familială. REANIMARE. Ansamblul îngrijirilor intensive destinate să restabilească funcţiile vitale pe moment compromise (masaj cardiac, şoc electric, respiraţie gură la gură, intubaţie, restabilirea masei sanguine, a echilibrului hidroelectrolitic etc.). REBOUND. Termen englezesc folosit câteodată pentru recrudescenţă (reluarea simptomelor unei boli după o remisiune temporară). RECEPTIVITATE. Starea în care un organism este susceptibil de a contracta unele boli [când şi-a slăbit mecanismele de apărare (alcoolism, surmenaj, intoxicaţii)]. RECEPTOR UNIVERSAL. Subiect care aparţine grupei sanguine AB, care poate să primească sânge provenit de la toate celelalte grupe sanguine din sistemul A.B.O, pentru că serul lor nu conţine nici aglutinina anti A, nici anti B. 473 RECTOCOLITĂ RECIDIVĂ (lat. recidivus „care cade în aceeaşi greşeală“). Sin. reîmbolnăvire. Reapariţia unei boli, cauzată de o nouă infecţie cu germenii respectivi (a nu se confunda cu recăderea care este reapariţia simptomelor unei boli în cursul perioadei de convalescenţă). RECKLINGHAUSEN (boala). Boală ereditară, caracterizată prin pete pigmentare cutanate, tumori cutanate, tumori perineurale (neurofibroame) localizate pe traiectul nervilor periferici, cra-nieni sau spinali şi uneori tulburări psihice. Sin. neurofibroma-toză, neurogliomatoză. Recklinghausen. Boala lui Recklinghausen RECRUDESCENŢĂ (lat. recru-descere „a se întări“). Reintensificarea simptomelor unei boli după o remisiune temporară. Sin. rebound. RECTO- (lat. rectum „rectUiniu, drept“). Prefix care introduce în termeni referirea la rect. RECTALGIE (rect şi gr. algos „durere“). Durere la nivelul anusului sau a segmentului inferior al rectului. Sin. proctalgie. RECTITĂ (rect şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia rectului; apare în cursul puseelor hemoroidale, poate surveni în recto-colite hemoragice, sau poate fi secundară unor iradiaţii terapeutice în micul bazin. RECTOCEL (rect şi gr. kele „hernie“). Hernia rectului în vagin; prola-barea peretelui vaginal posterior, cu antrenarea unei porţiuni a peretelui anterior al rectului. RECTOCOLITĂ (rect, gr. kolon „intestin gros“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia simultană a rectului şi a colonului. Rectocolita ulcerohemoragică. Afecţiune caracterizată prin eroziuni ale mucoasei rectale şi a RECTOPEXIE 474 colonului, cu hemoragii şi uneori cu supuraţii; de etiologie necunoscută, evoluând în pusee succesive; anumite forme se traduc prin sindroame dizenterice cu febră, hemoragie; alteori cu o diaree hemoragică şi purulentă, însoţită de dureri abdominale şi semne generale: astenie, anorexie, febră; examenul rectosco-pic permite precizarea diagnosticului. RECTOPEXIE (rect şi gr. pexis „fixare“). Sin. proctopexie. RECTOPLASTIE (rect şi gr. piassein „a forma“). Sin. proctoplastie. RECTORAGIE (rect şi gr. rhegnynai„a curge“). Hemoragie rectală; evacuarea prin anus de sânge roşu provenit din rect (se deosebeşte de mele-nă în care sângele este negru, provenit din părţile superioare ale tubului digestiv). RECTOSCOPIE (rect şi gr. skopein „a vedea“). Sin. rectosigmoidoscopie: explorarea endoscopică (examen vizual) a segmentului terminal al tubului digestiv (ampula rectală şi ultima porţiune a ansei sigmoide) cu ajutorul unui aparat numit rec- toscop, pentru evidenţierea modificărilor mucoasei până la o adâncime de 30 cm de la orificiul anal. RECTOSIGMOIDITĂ. Inflamaţie asociată a rectului şi colonului sigmoid. RECUPERARE (lat. recuperare „a intra din nou în stăpânire“). Recuperare funcţională, terapie complexă prin care se urmăreşte recâştigarea funcţiei unui organ, sau unuia sau mai multor segmente de membru neutilizate o perioadă de timp. REDOARE. Rigiditatea articulării; limitarea mişcărilor unei articulaţii. Redoarea cefei. Semn de con-tractură provocată a muşchilor cefei. Examinatorul face tentative de flexie pasivă a capului bolnavului pe torace, semnul este pozitiv când flexia capului nu este posibilă. REDRESARE (fr. redresser „a îndrepta“). 1. în ortopedie, corectarea ex-temporanee sau în mai mulţi timpi a unei diformităţi prin manevre manuale sau cu ajutorul unui dispozitiv potrivit (redresoare). Ex.: redresarea unor malformaţii osteoarticulare. 475 REFLEX 2. Repunerea în poziţie normală, prin intervenţie chirurgicală, a unui organ deviat (ex.: redresarea uterului prin histeropexie). REDUCERE. Aducerea din nou la locul· sau la starea de mai înainte. în chirurgie, repunerea în locul său a unui organ deplasat, a unui os fracturat, a unei hernii sau a unei extremităţi articulare luxate. -REE. Sufix de origine greacă cu sens de scurgere. Ex.: hidroree, leucoree. REEDUCARE. Metodă terapeutică care se ocupă cu recuperarea fizică, psihică şi profesională a unui subiect atins de o afecţiune invalidantă, prin măsuri care să-i permită să îşi recapete, măcar parţial, folosirea facultăţilor sale. în medicina curentă se aplică: reeducarea locomotorie a subiecţilor cu suferinţe musculare sau articulare cu impotenţă funcţională (foloseşte toate tehnicile de kineziterapie); reeducarea mişcării ochilor în strabism; reeducarea vocală după laringec-tomie; reeducarea verbală: subiectul afazic este învăţat din nou să folosească limbajul verbal; reeducarea insuficienţei respiratorii după operaţii pe torace; reedu- carea obstetricală (tehnici de naştere fără durere care în realitate sunt tehnici de reeducare musculară şi nervoasă). în reumatologie, în neurologie reeducarea are un rol esenţial în tratamentul tuturor infirmităţilor motrice. REFLEX (lat reflexus de la reflectere „a răsfrânge, a întoarce“). O mişcare reflexă este o contracţie musculară involuntară provocată printr-un stimul; răspunsul involuntar şi imediat, ca rezultat al stimulării unui anume receptor. Se cercetează: Reflexe cutanate: contracţia involuntară a unui muşchi sau grup muscular, provocată de excitarea regiunii cutanate corespunzătoare, r. cutanat abdominal- contracţia muşchilor peretelui abdominal prin atingerea pielii abdomenului cu partea neascuţită a unui ac. r. cutanat plantar - flexia degetelor în urma excitaţiei marginii externe a plantei. V. semnul Babinski. r. medioplantar - extensia piciorului şi flexia degetelor, provocate de percutarea mijlocului regiunii plantare. REFLEX 476 Reflexe mucoase: reflexe superficiale ale nervilor cranieni: r. cornean. Atingerea corneei cu o bucăţică de vată - provoacă închiderea pleoapei; este absent în comă, în anestezia locală sau generală. r. palatin - contracţia vălului palatin cu reacţie de greaţă, provocată de atingerea mucoasei palatine. r. faringian - contracţia spasmodică a muşchilor faringelui, însoţită de greaţă, provocată în mod normal de atingerea mucoasei fa-ringiene, a luetei sau de apăsarea limbii. Reflexe osteotendinoase: se examinează prin percuţia unui tendon; sunt reflexe de întindere a muşchilor = miotatice. r. achi/ian - extensia piciorului pe gambă prin percuţia tendonului iui Achile. r. rotu/ian - extensia bruscă a gambei prin percuţia tendonului rotulian. Sin. reflexpate/ar. r. biciptal- contracţia muşchiului biceps brahial prin percuţia tendonului său la plică cotului, r. triciptal- extensia antebraţului pe braţ provocată de percuţia tendonului tricepsului brahial, la nivelul olecranului. Sin. r. ole-cranian. Reflexe vegetative r. pupilar la lumină - contracţia pupilei la un stimul luminos; proiecţia unui fascicul luminos pe pupilă - provoacă mioza (reflex de acomodare, reflex fotomotor). Alte reflexe r. de clipire. Sin. reflex palpebral. închiderea ochiului la apropierea bruscă a unui obiect, a unei lumini intense sau a unui gest violent; este o formă a reflexului de apărare. r. ocu/o-cardiac. încetinirea ritmului cardiac în urma compresiei globilor oculari. r. pilomotor. Erecţia foliculilor pi-loşi datorată contracţiei fibrelor musculare netede respective, ceea ce face ca pielea să ia aspect de „piele de găină“ (se produce sub efectul frigului sau a emoţiilor). r. salivar. Secreţia reflexă a sali-vei provocată de vederea, mirosul sau chiar simpla reprezentare mentală a alimentelor, în afara oricărei ingestii. r. (fenomenul) de prindere. Flexia degetelor provocată de excitarea mecanică a regiunii palmare. Se observă în mod normal la sugari şi patologic la bolnavi cu unele leziuni de lobi frontali. 477 REFRACŢIE REFLEX CONDIŢIONAT. Act reflex câştigat în urma asocierii repetare a unui fenomen fiziologic cu un stimul exterior, fără legătură cu acest fenomen. Producerea acestui stimul va avea ca urmare apariţia fenomenului fiziologic care a fost asociat (Teoria lui Pavlov). REFLEXOGRAMĂ. Traseul grafic al unui reflex. Reflexograma achiliană permite evaluarea stării funcţionale a tiroidei; măsoară durata relaxării musculare în timpul reflexului Reflexograma achiliană provocat prin percutarea tendo-nului lui Achile. Se foloseşte un fotomotograf. Scurtarea timpului poate să indice hiperfuncţie tiroi-diană, alungirea timpului survine în hipotiroidism. REFLEXOLOGIE. Studiul reflexelor. REFLUX (lat. refulare „a curge în direcţie opusă“). Revenirea unei unde lichidiene; scurgerea conţinutului lichid al unui canal organic în sens contrar celui normal. Reflux hepatojugular, accentuarea turgescenţei jugularelor prin comprimarea ficatului timp de câteva secunde; aceasta arată o insuficienţă ventriculară dreaptă (ventriculul neputând să elimine surplusul de sânge produs prin presiunea exercitată). Refluz vezico-ureteral, ascensiunea conţinutului vezical (sau a lichidului de contrast din vezică) în ureter, semn al unei permeabilităţi anormale a meatului ureteral (slăbirea mecanismului val-vular de la nivelul joncţiunii uretero-vezicale). REFRACŢIE (lat. refractum de la refringere „a rupe, a frânge“). Schimbarea direcţiei unei raze luminoase când trece dintr-un REFRIGERANT 478 mediu în altul (de ex.: din aer în apă). Refracţie oculară: la ochiul normal (emetrop) razele paralele, care vin de la infinit şi trec prin mediile refringente ale ochiului, se focalizează pe retină (imaginea obiectelor situate între 5 m şi infinit se formează pe retină). Vicii de refracţie (ametropii): miopia, hipermetropia, astigma-tismul, presbiţia. Viciile de refracţie se pot corecta cu ajutorul lentilelor. REFRIGERANT. Care este capabil să răcească, să producă refrigerare (gheaţă, zăpadă carbonică, acetonă). REFRIGERAŢIE (lat re- „din nou“ şi frigus „frig“). Metodă chirurgicală care constă în răcirea temperaturii unui membru, segment de membru sau a unei porţiuni limitate de tegument, cu ajutorul pungilor cu gheaţă sau al aparatelor refrigerente, cu scop anestezic sau terapeutic. Refrigeraţia practicată în scop terapeutic reduce nevoile de oxigen ale organismului. V. hipotermie terapeutică; hibernare artificială. REFULARE. Mecanism psihic inconştient prin care gândurile, emoţiile, ideile, sentimentele, amintirile sunt înăbuşite, trecute în inconştient, în loc de a fi transformate în manifestări evidente. S. Freud afirma că dorinţele sau ideile refulate continuă să acţioneze din subconştient, manifes-tându-se sub o formă deghizată mai ales în cursul viselor sau în unele tulburări psihice. El consideră că toate nevrozele se nasc din cauza refulărilor. REGENERARE (lat. re-„din nou“ şi generare „a produce“). Refacerea unui ţesut sau a unui organ distrus. REGRESIE (lat. regressio „întoarcere“). în patologie, diminuarea simpto-melor unei boli sau a întinderii unei leziuni. în psihologie, întoarcerea la un stadiu precedent al dezvoltării afective sau intelectuale. REGURGITAŢIE (regurgitare) (lat. re- „din nou“ şi gurgitare „a revărsa“). 1. întoarcerea alimentelor din stomac sau esofag în gură, fără greaţă sau fără efort. La sugar este normală, la adult se întâlneşte în esofagite, stenoze esofagie-ne ca şi în unele afecţiuni gastrice (ulcer, gastrite cronice). 479___________________________ 2. Regurgitaţie sanguină, refluxul sângelui în vasele arteriale mari sau dintr-o cavitate cardiacă în alta, din cauza unei insuficienţe valvulare. Ex.: regurgitare aorti-că, regurgitare mitrală. REIMPLANTARE. Reinserţia unui organ în situaţie convenabilă sau în locul în care fusese înainte. Reimplantare dentară, intervenţie care constă în reintroducerea în alveola sa, a unui dinte luxat sau expulzat accidental; extragerea unui dinte şi apoi reimplan-tarea lui în altă parte (în acest din urmă caz se spune „transplant“). REINSERŢIE (lat. insertare „a băga, a introduce“). Act chirurgical prin care se fixează în acelaşi loc (în punctul său de inserţie) sau în vecinătatea unui muşchi, tendon sau a unei porţiuni dintr-un ţesut, care au fost detaşate (accidental sau prin secţiune chirurgicală). REJET. Respingere. Rejet de grefă, eliminarea unei grefe de către ţesuturile primitorului, cauzată de o incompatibilitate tisulară; fenomen imunologic prin care organismul primitorului se apără contra unei grefe provenită __________________RENITENŢĂ de la un donator de constituţie genetică diferită. RELAXARE (lat. relaxare „a slăbi“). Destindere; diminuarea unei tensiuni, prin scăderea tonusului muscular strâns legată de o stare psihologică liniştită, calmă. Relaxarea este utilizată ca element psihoterapeutic în numeroase afecţiuni. REMANIERE. Proces de transformare, de modificare a structurii unui ţesut, datorită unui proces patologic sau ca urmare a unui tratament. REMEDIU. Mijloc de îndreptare sau de îmbunătăţire a unei situaţii, a unei stări; metodă susceptibilă să prevină sau să combată o boală sau să amelioreze starea de sănătate. REMISIE. Ameliorare sau dispariţie temporară a manifestărilor unei boli. REN-, RENO- (lat. ren „rinichi“). Prefix în relaţie cu rinichiul. RENITENŢĂ. Starea unui organ sau a unor părţi tegumentare care rezistă la presiunea digitală, deformându-se totuşi puţin, fără să se simtă deplasare de lichid. La început un abces este reni-tent, ulterior devine fluctuent. RENOVASCULAR 480 RENOVASCULAR. Care se referă la rinichi şi la vasele sanguine. REOSTAT {gr. rheos „curent“ şi statos „care stă“). Aparat care serveşte la reglarea intensităţii curentului electric din circuite. REP. Unitate de doză a radiaţiei absorbite, înlocuită în prezent prin rad. REPAUS COMPENSATOR (pauză compensatoare). Pauza ce succede unei extrasistole, având durata mai mare decât cea a unei diastole dintre două sistole normale. REPETITIV. Sin. iterativ. REPLANTARE. Repunerea chirurgicală a unui organ sau segment de organ amputat, cu reconstituirea vascularizării sale arteriale şi venoase, eventual şi inervaţiei. V. chirurgie plastică. REPRODUCERE. (lat. re- „din nou“ şi producere „a naşte“). 1. Proces de înmulţire a organismelor vii. Se disting: reproducerea asexuată a organismelor inferioare (prin înmugurire etc.); reproducerea sexuată în care oul se formează prin unirea a doi gârneţi, unul masculin şi altul feminin. 2. în sens psihologic: proces al memoriei prin care se evocă, se reactualizează mintal imagini, idei, cunoştinţe însuşite în cursul experienţei anterioare, în lipsa obiectelor, textelor etc. respective, fapt pentru care reproducerea este întotdeauna mai inexactă ca recunoaşterea. RESORBŢIE {lat. re- „din nou“ şi sorbere „a absorbi, a înghiţi“). 1. Preluarea în circulaţia sanguină sau limfatică a elementelor normale sau patologice, solide, lichide sau gazoase, care sunt infiltrate în ţesuturi. 2. Topirea progresivă, fiziologică sau patologică a unui organ sau ţesut (ex. resorbţia patologică a ţesutului osos). 3. în fiziologie şi farmacologie, trecerea unei substanţe prin difuziune sau dializă, printr-o membrană (cum ar fi mucoasa intestinală). Astfel, unele medicamente administrate pe cale orală, pătrund în circulaţia generală prin resorbţie. RESPIRAŢIE ARTIFICIALĂ. Ansamblul mijloacelor şi manevrelor vizând să asigure schimburile respiratorii în cazurile de apnee sau de perturbaţii grave ale ventilaţiei pulmonare (mai corect spus, ventilaţie artificială). 481 RETICENŢĂ RESPIRAŢIE ASISTATĂ. în cursul anesteziei generale cu circuit închis, anestezistul asigură o ventilaţie pulmonară suficientă cu ajutorul aparatului de anestezie; întreţinerea unei amplitudini eficiente la respiraţia deficitară a bolnavului sau anesteziatului prin manevre manuale imprimate balonului (camerei de amestec) aparatului de anestezie. Respiraţie controlată. Termen utilizat iniţial în anesteziologie pentru a defini suplinirea respiraţiei abolite a bolnavului. RESPIRAŢIE PARADOXALĂ. Stare patologică în care un plămân sau un segment pulmonar tinde să se golească în inspir şi să se umple de aer în expir. Se observă în paralizia unilaterală a diafragmului, după unele leziuni toracice, în voletul costal. RESTITUTIO AD INTEGRUM. Vindecare completă a unei leziuni, fără cicatrice, cu refacere tisulară şi funcţională. REŞUTĂ. Recădere; revenirea simptomelor unei boli în curs de vindecare; un nou puseu evolutiv al unei boli la un bolnav care a fost deja afectat şi care nu a fost complet vindecat (a nu se confunda cu recidiva). RETARD (medicament). Se spune despre un medicament a cărui acţiune este prelungită prin adăugarea unor substanţe care se absorb lent în organism. RETENŢIE DE URINĂ (ischiuria). Reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-şi evacua conţinutul. Ea nu trebuie confundată cu anu-ria care înseamnă lipsa secreţiei renale; retenţia de urină poate fi cauzată: de un obstacol în calea de eliminare a urinei (stricturi, ci-catrici, calculi inclavaţi în uretră, hipertrofia prostatei sau alte procese de vecinătate, care comprimă calea de evacuare a urinei); de o inflamaţie la nivelul căilor urinare; de o paralizie a vezicii urinare sau sfincterului; de o pareză trecătoare în cursul infecţiilor grave (meningită, encefalită, septicemie etc.). RETICENŢĂ. Refuzul mai mult sau mai puţin voit al unor bolnavi de a se confesa, de a comunica în timpul interviului efectuat de medic sau de asistentă; bolnavii se închid în ei, nelăsând să apară nimic din gândurile şi sentimentele lor; cauzele sunt diverse: inhibiţie, hiperemotivitate, negativism, neîncredere... RETICULOPATIE 482 RETICULOPATIE. Termen general desemnând orice afecţiune a sistemului reticulo-endotelial. RETICULOSARCOM (lat reti-culum „reţea" gr. sarx „carne“ şi -orna „umflătură“). Tumoră malignă a sistemului limfatic, ce rezultă din proliferarea neoplazică a celulelor reticulare din măduva osoasă (reticulosar-com osos) sau din ţesuturile iimfoide (reticulosarcom ganglio-nar, splenic etc.). RETICULOZĂ. Afecţiune a ţesutului reticulo-endotelial, care se întâlneşte în măduva roşie a oaselor, ganglioni limfatici, splină, ficat şi în cantitate mai mică în alte organe; se caracterizează prin proliferarea celulelor reticulare şi a histocitelor: reticulosarcom, boala Hodgkin etc. RETINĂ (lat. rete „reţea“). Membrana fundului de ochi sensibilă la razele luminoase pe care se formează imaginea vizuală; este stratul cel mai profund din cele trei straturi ale ochiului; este formată din nouă straturi suprapuse de celule speciale, între care stratul neuroepitelial, în care se găsesc cuprinse celulele cu conuri şi bastonaşe, este esenţial pentru perceperea vederii. Polul posterior al retinei este constituit din pata galbenă sau macula lueta care nu are decât celule vizuale cu conuri şi care în centrul prezintă o depresiune, fovea centralis, aici percepţia vizuală este maximă. La locul de ieşire a nervului optic (este şi locul de penetrare şi al vaselor sanguine centrale: artera, vena) retina este redusă la câteva celule nevro-glice, insensibile la lumină (punctum caecum sau pata oarbă). Această parte este vizibilă la examenul fundului de ochi. RETINITĂ (retina şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia retinei poate fi cauzată de o infecţie microbiană cu punct de plecare extraocular sau de o inflamaţie a coroidei care difuzează spre retină (corio-retinita). RETINOPATIE (retina şi gr. pathos „boală“). Orice leziune a retinei de origine metabolică sau degenerativă; se traduce prin tulburări de vedere, edem al papilei, exsudat şi câteodată şi hemoragii retiniene. Cele mai cunoscute retinopatii sunt: retinopatia hipertensivă, diabetică, pigmentară (afecţiune degenerativă şi ereditară), leucemică, angiospastică etc. 483 RETROOCULAR RETINOGRAFIE (retina şi gr. graphein „a scrie“). Fotografia fundului ochiului cu ajutorul retinografului. RETINOL. Sin. vitamina A. RETRACTILITATE (lat. retractare „a trage înapoi, a reveni“). Proprietatea unui ţesut de a se strânge, de a-şi diminua lungimea, de a se trage înapoi după ce a suferit o distensie. RETRO- (lat. retro „înapoi“). Prefix care introduce în termeni sensul de situat înapoi, în spate. Ant. ante-. RETROAREOLAR. Situat înapoia areolei sânului. Ex. nodul retroareolar. RETROBULBAR. în oftalmologie, termen care localizează un proces îndărătul globului ocular. RETROCECAL. Situat înapoia cecului. Ex. apendicita retroce-cală. RETROCEDARE. Atenuarea sau regresia, mai mult sau mai puţin completă, a unui proces patologic (inflamaţie, tumoră etc.). RETROCOLIC. Situat în spatele colonului. RETRODEVIERE. Orice deplasare pe plan posterior al uni organ, îndeosebi pentru uter: retro-flexie, retropoziţie, retroversie. Ant. antedeviere. RETROFLEXIA UTERULUI (lat. retro „înapoi“, f/exio „îndoire“ şi uter). Flexiunea (înclinarea) înapoi a corpului uterin faţă de col (rămas la locul lui). RETROFLEXIE (lat retro „înapoi“ şi flexio „îndoire“). înclinare, flexie înapoi. Ant. ante-flexie. RETROGNAŢIE (lat retro „înapoi“ şi gr. gnathos „falcă“). Poziţie retrasă a mandibulei faţă de profilul facial, faţă de planul frontal al frunţii. RETROGRAD. Care se plasează înapoi, revenind către punctul de plecare. Ex. embolie retrogradă, amnezie retrogradă [formă de amnezie (pierderea memoriei) a faptelor anterioare cauzei care a provocat-o]. RETROLISTEZIS. Alunecare a corpurilor vertebrale înapoi (posterior) faţă de corpurile vertebrale subiacente, de origine traumatică, reumatismală sau infecţioasă; cel mai des alunecarea este legată de o discopatie subiacentă. RETROMAMELONAR. Situat înapoia mamelonului. RETROOCULAR. Situat în spatele globului ocular. Ex.: hemoragie retrooculară. RETROPERITONEAL RETROPERITONEAL. Situat înapoia peritoneului parietal, al peretelui abdominal posterior. Ex.: abces retroperitoneal, hernie retroperitoneală. RETROPOZIŢIE UTERINĂ. Deplasarea în întregime a uterului pe plan posterior, fără retroflexie şi fără retroversie. RETROVERSIE (lat retro „înapoi“ şi vertere „a se întoarce“). înclinarea înapoi a axului vertical al unui organ fără flexie. Ant. anteversie. RETROVERSIE UTERINĂ. Devierea corpului uterin înapoi, iar a colului uterin înainte şi în sus în spatele simfizei pubiene. Ant. anteversie uterină. REUMATISM ARTICULAR ACUT (R.A.A.). Sin. boala Bouillaud. Boală infecţioasă produsă de un streptococ, cu o frecvenţă mai mare în copilărie, precedată mai totdeauna, cu 2-3 săptămâni, de o infecţie cu streptococ hemolitic. Boala se caracterizează în principal prin artrită, cardită, coree Sydenham, eritem marginal şi noduli Maynet şi alte semne generale. REVERSIBIL. Care poate reveni, care este susceptibil să revină la _____________________________484 starea anterioară. Ex.: reacţie chimică reversibilă. REVOLUŢIE CARDIACĂ. Sin. ciclu cardiac. Ciclul complet al activităţii inimii, format din sistola ventriculară, diastola generală şi sistola atrială. REVULSIE. Procedură care constă în aplicarea terapeutică pe tegumente a unor substanţe care provoacă o iritaţie locală, pentru drenarea (deplasarea) spre tegument a sângelui care stagnează într-un organ sau într-o regiune inflamată a corpului; scopul revul-sivelor este de a decongestiona organul bolnav; se folosesc cata-plasme de muştar, aplicare de căldură, ventuze etc. REZECŢIE. Secţionarea şi înlăturarea (excizia, ablaţia) unor porţiuni de ţesut sau organ care prezintă leziuni sau părţi nefuncţionale (rezecţii de anse intestinale, de porţiuni de colon, de anumite oase etc.) (în opoziţie cu amputaţia). REZERVĂ ALCALINĂ. Reprezintă cantitatea totală de ioni bazici (în special de bicarbonaţi), care pot neutraliza o eventuală creştere a acidităţii sanguine, a scăderii valorii pH-ului sanguin. Rezerva alcalină contribuie la 485 Rh menţinerea alcalinităţii sângelui la un nivel constant; fluctuaţiile sale caracterizează unele stări de acidoză sau alcaloză. Valoarea normală a rezervei alcaline = 53-75vol. C02/100 ml sânge sau 27 mEq/l; scăderea sub 50 voi. C02% arată o stare de acidoză; creşterea peste 75 voi. C02% reprezintă o alcaloză. REZISTENŢĂ CAPILARĂ. Capacitate a pereţilor capilari, care le permite să suporte presiunea exercitată de sânge fără să sufere leziuni. Carenţa în vitamina C diminuează rezistenţa capilarelor; aprecierea fragilităţii pereţilor capilari se determină prin diferite probe (teste). V. Rumpel Leede (test), semnul garoului. REZISTENŢĂ GLOBULARĂ. Gradul de rezistenţă a eritroci-telor la hemoliză; această rezistenţă este diminuată în bolile he-molitice (icter hemolitic) şi crescută în thalasemie. Se cercetează „in vitro“, punând eritro-citele în soluţii hipotone de diluţii crescânde. REZISTENŢĂ ÎNCRUCIŞATĂ. Rezistenţa unui germen la un medicament la care nu a fost expus, rezultată din rezistenţa dobândită faţă de un alt medica- ment înrudit prin constituţia sa chimică (este vorba mai ales de rezistenţa la antibiotice). Rezistenţa la antibiotice creşte cu cât se administrează mai des (şi mai ales fără rost) un antibiotic. REZONANTĂ MAGNETICĂ. Vezi I.R.M. (Imagistică prin rezonanţă magnetică). REZORBŢIE. V. resorbţie. Rh. Abr. Rhesus (factor). La originea descoperirii sistemului Rh stă experienţa cercetătorilor Landsteiner şi Wiener (făcută în 1940); ei au injectat intravenos, la iepuri, sânge (eritrocite) de la maimuţa Macaccus Rhesus, ceea ce a dus la formarea de anticorpi anti-Rhesus (anti-Rh); au obţinut astfel un ser de tip imun care aglutina eritrocitele tuturor maimuţelor speciei Macaccus Rhesus (deci 100%) şi eritrocitele a 85% persoane de rasă albă a populaţiei din New York. Aceasta înseamnă că 85% persoane de rasă albă aveau un antigen comun cu maimuţa Macaccus Rhesus, care a fost denumit factorul Rhesus (factorul Rh); anticorpii au fost denumţi anti-Rhesus sau anti-Rh. După cum se vede, factorul Rh este un aglutinogen situat la RIBOFLAVINĂ 486 suprafaţa eritrocitelor, independent de aglutinogenele A şi B din sistemul ABO; se găseşte în sângele a 85% din oameni, care sunt Rh+, ceilalţi fiind Rh-. Factorul Rh poate fi responsabil de accidente grave în cazul transfuziilor incompatibile din acest punct de vedere; este de asemenea răspunzător de apariţia eritrob/astozei fetaie, sin. boala hemolitică a nou-născutului, provocată de incompatibilitatea de Rh între mamă şi copil. V. eritroblastoza fetală. RIBOFLAVINĂ. Sin. lactoflavină, Vit. B2. Vitamină hidrosolubilă prezentă în cereale, legume, drojdie de bere etc. sau obţinută prin sinteză. în terapeutică se administrează oral sau parenteral în afecţiuni oculare, cutanate şi ale mucoaselor (inflamatia corneei, a conjunctivei, mucoasei bucofarin-giene). RICKETTSIA. Nume generic dat unui grup de microorganisme situate între bacterii şi virusuri, paraziţi obligatorii ce trăiesc în celulele omului sau animalelor, provocând diverse boli (rickett-sioze), care se transmit prin înţepătura unui artropod: păduche, purice, căpuşă etc. Cea mai importantă rickettsioză este tifosul exantematic, transmis de către păduche. RICTUS. Contracţie spasmodică a muşchilor dilatatori ai gurii, dând feţei o aparenţă de râs forţat. Se observă în unele nevroze şi în tetanos. V. râs sardonic. RIGIDITATE. Stare de redoare, înţepenire şi inflexibilitate. Rigiditate cadaverică. Sin. spasm cadaveric, rigiditate cata-leptică. Rigiditate care se instalează la câteva ore după moarte. Rigiditate pupilară - abolirea capacităţii reflexe de acomodare a pupilei la lumină şi la distanţă. RIN-, RINO- (gr. rhis „nas"). Prefix indicând o relaţie cu nasul (ex. rinită - vezi acest termen). RINICHI ARTIFICIAL. Sin. hemodializă. Aparat destinat epurării extra-corporeale a sângelui în caz de insuficienţă renală gravă. Sângele este introdus în aparat (diali-zor) cu ajutorul unei pompe, prin intermediul unei linii racordate la o fistulă arterio-venoasă; sângele circulă în mod continuu în diali-zor, unde este debarasat prin dializă de substanţele toxice, după care sângele este reintrodus în 487 RINOSALPINGITĂ organism prin fistula arterio-venoasă. V. hemodializă. RINICHI DE ŞOC. Insuficienţă renală acută de origine ischemică, cauzată de o cădere brutală a presiunii arteriale, la fel cu cea realizată în cursul unui şoc; funcţional, rinichiul de şoc se produce din cauza scăderii debitului sanguin renal, care duce la scăderea presiunii de filtrare glo-merulară; se traduce prin anurie cu hiperazotemie (uremie), deshidratare celulară, hiperkalemie şi acidoză. Anatomic este vorba de o nefrită tubu/ară sau tubulo-nefrită. în etiologia acestei tubulo-nefroze prin hipoxie renală acută poate intra orice condiţie agresivă capabilă să genereze stare de şoc (intoxicaţii, arsuri întinse, transfuzie incompatibilă etc.). RINICHI MUT. Absenţa opacifierii căilor excretorii urinare în timpul unei urografii. RINITĂ (gr. rhis „nas“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia mucoasei nazale, de etiologie variată, caracterizată în special prin catar de hiperse-creţie. Sin. guturai, coriză. RINOFARINGE. Partea superioară a faringelui care comunică prin choane cu fosele nazale. RINOLALIE (gr. rhis „nas“ şi iaiein „a vorbi). Modificarea rezonanţei normale a vocii din cauza obstrucţiei sau deschiderii exagerate a căilor nazale sau nasofaringelui. RINOLARINGOLOGIE. Partea medicinii care se ocupă cu afecţiunile nasului şi ale faringelui. RINOPLASTIE (gr. rhis „nas“ şi plassein „a forma“). Intervenţie chirurgicală plastică pentru corijarea deformaţiilor nazale congenitale (rinoplastie co-rectivă) sau deformaţii consecutive unor traumatisme (rinoplastie restauratoare). RINORAFIE. Sutura marginilor unei plăgi nazale. RINORAGIE {gr. rhis „nas“ şi rhegnynai „a curge“). Scurgere de sânge prin cavităţile nazale. Originea hemoragiei poate să fie în altă parte decât mucoasa nazală (spre deosebire de épistaxis). RINOREE (gr. rhis „nas“ şi rhoia „curgere“). Scurgere de lichid prin nas, fără fenomene inflamatorii. RINOSALPINGITĂ. Infiamaţie simultană a mucoasei nazale şi a mucoasei trompei lui Eustache. RINOSCOPIE 488 RINOSCOPIE (gr. rhis „nas“ şi skopein „a vedea“). Examen vizual al foselor nazale: rinoscopie anterioară: examenul foselor nazale după lărgirea vestibulului nazal cu ajutorul unui specul (rinoscop), care permite să se îndepărteze aripile nasului şi să se îndrepte fasciculul luminos în fosa nazală; rinoscopie posterioară: examinarea se face cu ajutorul unei mici oglinzi introdusă prin gura pacientului în spatele vălului palatin şi care reflectă imaginea rinofaringelui şi a părţii posterioare a foselor nazale, a choanelor. RINOTOMIE (gr. rhis „nas“ şi tome „tăiere“). Operaţie care constă în deschiderea peretelui anterior al foselor nazale, pentru extragerea unei tumori; deschiderea se realizează fie prin incizia tegumentelor la nivelul şanţului nazogenian, fie prin interiorul cavităţii bucale. RITM CARDIAC HETEROTROP. Ritm cardiac având centrul de comandă în afara celui sinusal, care este normal. RITM NODAL. Sin. ritm atrioventricular. Ritm cardiac imprimat de nodul atrio-ventricular As-choff-Tawara; este un ritm car- diac cu alură rară (40 bătăi/mi-nut), care ia naştere în situaţii patologice, când impulsurile nu îşi au sediul în nodului sinusal, aşa cum este normal. RITM SINUSAL. Ritm cardiac normal, imprimat de nodul sinusal Keith-Flack. RIVALTA (reacţia). Test pentru diagnosticul diferenţial între exsu-datele inflamatorii şi transudate (lichide neinflamatorii). Reacţia Rivalta se efectuează punând câteva picături din lichidul de cercetat într-o soluţie slab acidulată (50 ml apă distilată şi 1-2 picături de acid acetic glacial). Reacţia este pozitivă dacă soluţia se tulbură (lichidul se transformă într-un nor ca un „fum de ţigară“), ceea ce înseamnă că lichidul de cercetat este bogat în albumine, fiind de natură inflamatorie, purtând numele de exsudat; reacţia este negativă, când soluţia rămâne limpede fără să se producă modificări: lichidul sărac în albumine are drept cauză tulburările circulatorii şi poartă numele de transudat. RIZ-,RIZO-(gr. rhiza „rădăcină“). Prefix indicând o relaţie cu rădăcina. 489 ROMBERG RIZALIZĂ. (gr. rhiza „rădăcină“şi iysis „dizolvare“). Resorbţie fiziologică progresivă a rădăcinilor dinţilor temporari sau resorbţia patologică a rădăcinii dinţilo/ permanenţi în diferite afecţiuni (în parodontoză, focare de inflamaţie cronică, granulom). RIZARTROZĂ. (gr. rhiza „rădăcină“, arthron „încheietură“ şi -oză „boală neinf/amatorie“). Artroză localizată la rădăcina unui deget (în special al degetului mare) sau la rădăcina unui membru. RIZIFORM. Cu aspect de zeamă de orez. Ex.: scaunele riziforme din holeră. RIZOMELIC (gr. rhiza „rădăcină“ şi melos „extremitate“). Care se referă la rădăcina membrelor (articulaţia umărului şi a şoldului). RIZOPOD. Protozoar care se deplasează cu ajutorul pseudopodelor, aşa cum este amiba (parazit al omului). RIZOTOMIE (gr. rhiza „rădăcină“ şi tome „tăiere“). Secţiune chirurgicală a rădăcinilor medulare (anterioare sau posterioare). Sin. radicotomie. R.M.N. Abr. pentru rezonanţă magnetică nucleară. ROLL-OVER-TEST (probă de întoarcere). Probă pentru decelarea unui risc de hipertensiune gravidică; constă în măsurarea tensiunii arteriale a unei femei gravide de 28-32 de săptămâni, mai întâi în decubit lateral, apoi în decubit dorsal. Dacă schimbarea de poziţie antrenează o creştere a presiunii diastolice de 20 mmHg, există riscul ca femeia să facă hipertensiune. ROMBERG (semnul, proba). Probă clinică de apreciere a echilibrului static în leziunile vestibuläre sau ale căilor sensibilităţii profunde; se execută astfel: persoana stă în poziţie verticală, cu braţele lipite de corp, picioarele apropiate şi călcâiele lipite, cu ochii închişi. Proba este pozitivă în cazul când persoana nu se poate menţine în această poziţie, se dezechilibrează, prezentând oscilaţii până la cădere. Este un semn care arată atingerea căilor sensibilităţii profunde (de ex. în tabes). în leziuni vestibuläre uşoare, tulburarea de echilibru se pune în evidenţă prin proba Romberg sensibilizată, care constă în aşezarea unui picior în faţa celuilalt, staţiunea pe un picior etc. RONCHUS RONCHUS. 1. Sin. al ralului ronflât. 2. Sforăitură ce se produce în paralizia vălului palatin. RÖNTGEN. Unitate internaţională pentru razele X sau gama. RÖNTGENTERAPIE. Utilizarea razelor X în terapie. Sin. radioterapie. ROVSCHACH (testul). Test psihologic care constă în interpretarea unei pete de cerneală, de către subiectul de cercetat, în vederea studierii personalităţii sale. ROTULA (lat. patel/a). Os scurt, turtit antero-posterior, de formă aproximativ triunghiulară, situat în partea anterioară a genunchiului şi articulat prin faţa sa posterioară la trohleea femurală. ROUX (operaţia). Tratament chirurgical al luxaţiilor récidivante de rotulă. ROZEOLĂ (lat. roseus „purpuriu“). Orice erupţie formată din pete roz, numulare sau lenticulare. Există mai multe grupe de ro-zeole: rozeola sifilitică (din perioada secundară); rozeola febre-lor eruptive (rujeolă, rubeolă); ro-zeolele medicamentoase. V. raş. ___________________________490 RUBEFIANT (lat. ruber „roşu“ şi facere „a face“). Substanţă care în contact cu pielea provoacă iritaţie uşoară, însoţită de congestie trecătoare, uneori cu consecinţe révulsive. RUBEFACŢIE (lat. ruber „roşu“ şi facere „ a face“). Roşire intensă cauzată de o congestie şi o iritaţie cutanată, provocată prin aplicarea de medicamente rubéfiante, care produc o vasodilataţie, cum ar fi cataplas-ma cu făina de muştar. RUBEOLĂ. Febră eruptivă benignă, contagioasă şi epidemică, produsă de un virus. Se caracterizează prin incubaţie medie de 15 zile, debut insidios, febră uşoară, cefalee, curbatură moderată. Urmată de o erupţie sub formă de pete roşii, mai întâi pe faţă, care ulterior se generalizează şi adenopatie; este o boală mai ales a copilăriei. îmbolnăvirea unei femei gravide, mai ales în primele 3-4 luni de sarcină se soldează prin apariţia unor grave malformaţii ale copilului (embrio-patie rubeoloasă, defecte ale inimii, leziuni cerebrale, surditate, orbire). Contractarea rubeolei în primele 3 luni de sarcină impune întreruperea acesteia. 491 RUT RUBOR. Cuvânt latin care înseamnă roşeaţă, unul din semnele caracteristice inflamaţiei. RUGOS (lat. rugosus „încreţit“). Se spune despre o suprafaţă în special a dermului, care prezintă asperităţi la pipăit. RUGOZITATE (lat. rugosus „încreţit“). Starea unei suprafeţe a pielii de a fi aspră, rugoasă. RUJEOLĂ. (Pojar). Boală infec-ţioasă eruptivă, febrilă, contagioasă şi epidemică cauzată de virusul rujeolic, care este un paramixovirus. Apare în special la copii, se transmite prin contact direct, prin picăturile din salivă, virusul fiind eliminat în timpul tusei sau strănutului; contagio-zitatea este maximă în perioada catarală. Perioada de incubaţie este în medie de 10 zile, este perioada preeruptivă sau catarală; se manifestă prin febră moderată, triplu catar: catar ocular (conjunctivită, lăcrimare); catar nazal (congestia mucoasei nazale, senzaţie de nas înfundat, rinoree); catar traheobronşic (tuse seacă, răguşeală) şi enantem (hiperemia mucoasei bucofaringiene) - semnul Koplik - micropapule albe în dreptul molarilor. Perioada eruptivă se însoţeşte de creşterea mare a febrei, apare exantemul (erupţia) - macule de culoare roşie; erupţia începe la faţă (după urechi, pe frunte şi obraji) şi se generalizează în 2-3 zile. Apar şi alte manifestări (tulburări digestive, nervoase etc.). Pot surveni complicaţii, mai frecvent respiratorii, dar şi encefalitice. Boala conferă imunitate permanentă. RUMPEL-LEED (semn, test). Aprecierea fragilităţii pereţilor capilari (rezistenţei capilarelor); apariţia de micropeteşii pe faţa anterioară a antebraţului, după o compresiune exercitată la nivelul braţului cu manşeta aparatului de tensiune. Tehnica: se exercită o stază la nivelul braţului, timp de 5 minute, printr-o manşetă pneumatică umflată la 10 mm sub presiunea sistolică; dacă nu apar peteşii sau apar numai 1-3, nu sunt semne de fragilitate capilară; apariţia unui număr mai mare de peteşii se consideră pozitiv (+++). RUŞINOS. Arterele, venele şi nervii care se distribuie la organele genitale externe, la tegumentele vecine, la perineu şi la partea inferioară a bazinului. RUT. Ansamblul fenomenelor fiziologice ce apar la femelele unor animale în timpul perioadei favorabile fecundaţiei. SABOURAUD (mediu). Mediu lichid sau solid pentru cultivarea levurilor şi ciupercilor, conţinând glucoză şi peptonă. SABURALĂ. V. limbă saburală. SACORADICULOGRAFIE. Sin. radiculografie. Metodă de investigare radiologică a rădăcinilor nervilor rahidieni. V. radiculografie (se mai spune şi discoradi-culografie). SACRALGIE (lat. sacrum „osul sacru" şi gr. algos „durere"). Durere localizată la sacru sau în regiunea sacrală. SACRALIZARE Anomalie congenitală a regiunii lombosacrate, constând din fuziunea totală sau parţială a celei de-a cincea (ultima) vertebră lombară, la prima vertebră sacrată. SACROLISTEZĂ (lat. sacrum „osul sacru" şi gr. olisthanein „a aluneca"). Alunecare înainte a sacrului în raport cu vertebra L5, prin relaxarea ligamentelor sacro-iliace, fie ca urmare a unor microtrau-matisme repetate. Sin. sacru basculat. V. spondilolistezis. SADISM (de la numele marchizului de Sade). Perversiune sexuală care constă în faptul că plăcerea sexuală nu este obţinută decât prin supunerea partenerei sau partenerului la suferinţe fizice (loviri, biciuiri etc.) sau psihice (umilire, jignire). Inversul sadismului este masochismul; sadismul şi masochismul se pot întâlni fie la acelaşi subiect (sadomasochism), fie într-o situaţie de reciprocitate, în care cei doi parteneri sunt unul întotdeauna sadic şi celălalt întotdeauna masochist, sau ei pot inversa aceste roluri. Sadismul se poate manifesta sub forma lui majoră, în care partenerul nu obţine orgasmul decât provocându-i partenerei suferinţe uneori considerabile, mergând până la răniri grave, mutilări sau chiar moarte. SADOMASOCHISM. Combinaţie de tendinţe sadice şi masochiste la acelaşi subiect. SAFENECTOMIE. Rezecţie parţială sau totală a unei safene. Operaţia este practicată ca tratament al varicelor. V. Stripping. 493 SALPINGOLIZIS SAFISM (după numele poetei Sappho din Lesbos, sec. VI, î. Ch.). Formă de homosexualitate feminină. Sin. lesbianism. SAGITAL. Care este orientat în sens aptero-posterior, vertical pe linia mediană a organismului. Ex.: plan sagital, sutură sagitală (între marginile celor două oase nariotolp^ SALIDIURETIC. Se spune despre un medicament diuretic care favorizează eliminarea urinară a clorurii de sodiu. SALIVAŢIE. Secreţie a salivei ce este declanşată pe cale reflexă. SALIVĂ. Produs de secreţie a glandelor salivare parotide, sub-mandibulare (sau submaxilare), sublinguale şi a micilor glande diseminate în mucoasa bucală. Saliva conţine săruri minerale, materii organice (predominant mucina) şi o enzimă, ptialina (amilaza salivară). SALK (vaccinul). Tip de vaccin antipoliomielitic. SALMONELLA. Gen de bacterii din familia Enterobacteriaceae. Tipurile mai importante din punct de vedere al patologiei umane sunt: Salmonella typhi sau bacilul Eberth (agentul febrei tifoide); Salmonella paratyphus A, B şi C (agenţii febrelor paratifoide); Sal· monella enteritidis, Salmonella typhi murium şi alte specii (agenţi frecvenţi ai toxiinfecţiilor alimentare). SALMONELOZĂ. Infecţie cauzată de microorganisme din genul Salmonella. SALPINGECTOMIE (gr. salpinx „trompă“ şi ektome „excizie“). Ablaţie chirurgicală parţială sau totală a trompei Fallope (trompa uterină). SALPINGITĂ (gr. salpinx „trom-pă“ şi -ita „inf/amaţie“). 1. Inflamaţia trompei uterine Fallope. 2. Inflamaţia trompei lui Eusta-che. SALPINGOGRAFIE (gr. salpinx „trompă“ şi graphein „a scrie“). Radiografia trompelor uterine Fallope, după injectarea unei substanţe de contrast. SALPINGOOVARECTOMIE (gr. salpinx „trompă", lat. ovarium „ovar“ şi ektome „excizie“). Ablaţia trompei Fallope şi a ovarului. Anexectomie. Sin. salpingo-ooforectomie. SALPINGOLIZIS (gr. salpinx „trompă“ şi lysis „desfacere“). Intervenţie chirurgicală ce desface aderenţele trompei (tubei) de organele vecine. SALPINGOOVARIOPEXIE 494 SALPINGOOVARIOPEXIE (gr. salpinx „trompă“, lat. ovarium „ovar“ şi gr. pexis „fixare“). Fixarea chirurgicală a ovarului la trompă. SALPINGOOVARITĂ (gr. salpinx „trompă“, iat. ovarium „ovar“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia trompei Fallope şi a ovarelor. Sin. anexită, tubo-ovarită. SALPINGO-OOFORECTOMIE. Sin. salpingoovarectomie. SALPINGOPEXIE (gr. salpinx „trompa“ şi pexis „fixare“). Fixarea trompei Fallope la ligamentul suspensor al ovarului. SALPINGOPLASTIE (gr. salpinx „trompă“ şi piassein „a forma“). Restabilire chirurgicală a permeabilităţii trompei Fallope în caz de obstrucţie. SALPINGORAFIE (gr. salpinx „trompă“ şi rhaphe „sutură“). Sutură chirurgicală a trompei uterine. SALPINGOSCOPIE (gr. salpinx „trompă“ şi skopein „a vedea“). Metodă de explorare vizuală, cu ajutorul salpingoscopului, a orifi-ciului faringian al trompei lui Eustache. SALPINGOSTOMIE (gr. salpinx „trompă“ şi stoma „deschidere, gură“). Deschidere chirurgicală a unei trompe Fallope obstruată, pentru a se stabili permeabilitatea tubară. SALPINGOTOMIE (gr. sa/pinx „trompă“ şi tome „tăiere“). Incizia unei trompe Fallope. SALPINX. Trompă. Formaţiune anatomică de formă tubulară. SALUBRITATE. Stare generală favorabilă sănătăţii, a condiţiilor igienice din locuinţe, curţi, străzi sau dintr-un teritoriu. SANTORINI (canalul). Unul dintre canalele excretorii ale pancreasului, care se deschide în duoden la nivelul papilei mici. SAPROFIT (gr. sapros „putred“ şi phyton „plantă“). Se spune despre un organism vegetal sau animal care se hrăneşte mai ales cu materii organice inerte (cadavre, excremente, urină, lapte, brânză etc.) provocând fermentaţie sau putrefacţie. Germenii saprofiţi sunt în general nepatogeni. Ei se găsesc pe piele, în gură, în intestin, unde sunt necesari digestiei. SAPROGEN (gr. sapros „putred“ şi genein „a produce“). Care provoacă putrefacţie. SARCINĂ (iat. sarcina „pachet, greutate“). 495 SATURNISM Perioadă, la femeie, ce cuprinde timpul dintre fecundaţie până la naştere. în mod normal durează aproximativ 280 de zile (sarcină la termen). SARCINĂ ECTOPICĂ. Sin. sarcină extrauterină. SARCINĂ EXTRAUTERINĂ. Sarcină în care oul se implantează şi se dezvoltă în afara cavităţii uterine. Localizarea sarcinii ex-trauterine poate fi tubară, mai rar ovariană, abdominală sau peritoneală. SARCINĂ MULTIPLĂ. Defineşte dezvoltarea simultană a mai multor feţi în cavitatea uterină. în funcţie de numărul feţilor sunt: sarcină gemelară (doi feţi); sarcină triplă (3 feţi); sarcină cvadruplă (4 feţi). Sarcină gemelară uniovulară. Sin. monozigotică univitelină. Are loc în urma fecundării unui singur ovocit de către un singur spermatozoid. Feţii din sarcinile monozigote sunt de acelaşi sex şi cu patrimoniu genetic identic. Sarcină gemelară biovulară. Sin. dizigotică bivitelină. Are loc ca urmare a polifecun-daţiei - doi spermatozoizi fecundează două ovocite provenite din unul sau din ambele ovare. Sarcina gemelară biovulară este întotdeauna biamniotică şi bico-rială; sexul gemenilor poate fi identic sau diferit; patrimoniul genetic este diferit. SARCOM {gr. sarx, sarkos „came“ şi -oma „umflătură“). Tumoră malignă a ţesutului conjunctiv sau a ţesuturilor care derivă din acesta. După ţesutul în care se dezvoltă se deosebesc: osteosarcoame, limfosarcoame (ganglioni limfatici), reticulosar-coame (splină, măduva osoasă etc.), miosarcoame (fibre musculare), condrosarcoame (celulele cartilaginoase). SARCOMATOZĂ. Afecţiune caracterizată prin existenţa de sar-coame multiple. S.A.T. Prescurtare pentru ser antitetanic. SATIRIAZĂ. Stare de excitaţie erotică, la om, de natură morbidă; exagerarea morbidă a dorinţelor sexuale la bărbat (omolog, la femei - nimfomania). SATURNISM. Boală profesională cauzată de o intoxicaţie cronică cu plumb sau cu săruri de plumb; se manifestă prin: cefalee, paralizii flasce ale extremităţilor, nefrită, anemie, colici abdominale, constipaţie spastică, liziera cenuşie a gingiilor. SAUNĂ 496 SAUNĂ (cuvânt finlandez). Baie care se practică într-o încăpere specială; subiectul este supus unei băi de aer cald şi sec, care alternează cu vapori şi duşuri reci şi calde. Metoda stimulează circulaţia, provoacă o transpiraţie puternică şi creează o senzaţie de linişte. SĂNĂTATE. Definiţia dată de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) este: „Sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social şi nu constă numai în absenţa bolii sau a infirmităţii“. SĂNĂTATE PUBLICĂ. Reprezintă ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor şi atitudinilor populaţiei, orientate spre menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii. V. Asistenţa de sănătate publică. Hanlon a definit sănătatea publică ca fiind ştiinţa protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin eforturile organizate ale societăţii. SCABIE (raia). Afecţiune a pielii cauzată de un parazit acarian, Sarcopîes scabiae; este contagioasă şi foarte pruriginoasă mai ales noaptea. Pe locurile lezate se observă semnul caracteristic al scabiei, şanţul acarian (o dungă fină cutanată uşor proeminentă). Se localizează îndeosebi în regiunile interdigitale, axilară, mamelonară etc. SCALP. Pielea cu păr a capului, smulsă (decolată) de pe craniu, chirurgical sau în mod accidental. SCANNER. V. Tomodensitométrie. SCANOGRAF. V. Tomodensito-metru. SCAPULĂ. Cuvânt latin însemnând omopiat. SCAPULALGIE (scapula şi gr. algos „durere“). Durere în regiunea omoplatului sau a umărului. Sin. omodinie, omalgie. SCAPULECTOMIE (scapuia şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia parţială sau totală a omoplatului. SCAPULOHUMERAL. Care se referă la omoplat şi humérus. Ex. periartrita scapulo-humerală. Articulaţie scapulo-humerală, articulaţia umărului care uneşte capul humerusului cu cavitatea glenoidă a omoplatului. SCAPULOPEXIE (scapula şi gr. pexis „fixare“). Intervenţie chirurgicală care urmăreşte fixarea omoplatului fie la coaste, fie la apofizele spinoase. 497 SCHEMĂ CORPORALĂ SCARIFICARE. Incizie superficială a pielii, folosită mai ales în scopul practicării cutireacţiilor şi a unor vaccinări (BCG, vaccin antivariolic). Se poate practica cu ajutorul unui bisturiu, lanţetă sau scarificator. SCARIFICATOR. Instrument de oţel cu extremitatea formată din mai multe lame tăioase care pot acţiona de un resort, astfel încât să producă crestarea superficială a tegumentului (la o profunzime dinainte reglată). SCARLATINĂ. Boală infecţioasă acută, eruptivă, contagioasă şi epidemică provocată de tipuri de streptococi betahemolitici din grupa A, care secretă o toxină numită toxina eritrogenă ce determină apariţia erupţiei. Se caracterizează prin debut brusc, după o incubaţie de trei-patru zile, cu febră ridicată (39° C), frisoane, alterarea stării generale, vărsături, angină de un roşu intens, limbă încărcată cu depozit cenuşiu albicios, apoi, după una-două zile, prin descua-marea limbii, mucoasa rămâne roşie = limba zmeurie. în perioada de erupţie apare exantemul scarlatinos (exantem roşu granit formând placarde largi, pielea uscată, rugoasă, caldă); masca Filatov (facies pălmuit); semnul lui Grozovici-Pastia (linii hemoragice la nivelul regiunii inghinale, axilare). Des-cuamaţia succede erupţiei şi durează una sau mai multe săptămâni; este fină pe trunchi şi în lambouri mari caracteristice, pe mâini şi picioare. SCARPA (triunghiul). Regiunea anterioară şi superioară a coapsei, delimitată în sus de arcada femurală, lateral de muşchiul croitor şi înăuntru de muşchiul adductor mijlociu. Triunghiul lui Scarpa este traversat de vasele femurale, terminaţia nervului crural şi a venei safene internă şi de numeroşi ganglioni limfatici. SCATO- (gr. skatos „excrement“). Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu materiile fecale. V. Copro-, stereo-. SCATOFIL (despre ciuperci, paraziţi) care trăieşte, creşte pe excremente. SCATOFILIE. Formă de perversitate cu atracţie pentru murdărie. SCATOM. Sin. fecalom. SCHEMĂ CORPORALĂ. Sin. imagine corporală - este imaginea pe care şi-o face fiecare despre corpul său. SCHICK Schema corporală poate fi profund perturbată în cursul anumitor afecţiuni mentale (schizofrenie, delir cronic hipocondric). SCHICK (reacţia). Se utilizează pentru determinarea receptivităţii fată de difterie. Constă din injectarea în grosimea pielii de pe suprafaţa anterioară a antebraţului a 0,2 ml toxină difterică. Rezultatul se citeşte după 48 de ore. Dacă persoana este imună faţă de toxina difterică, atunci anticorpii antidifterici din organismul ei vor neutraliza toxina injectată în piele şi în acest caz nu se va produce nici o manifestare locală, reacţia este negativă. Dacă în locul inoculării toxinei se produce o congestie locală cu edem cu un diametru de 20 mm -reacţia este pozitivă. Aceasta indică receptivitatea organismului faţă de difterie. SCHIR (gr. skirrkos „tumoră dură“). Cancer schiros: epiteliom bogat în ţesut fibrös şi sărac în elemente neoplazice, de consistenţă dură şi cu creştere în general lentă. Este frecvent la femeile în vârstă. Ex. schir mamar. __________________________498 SCHISTOZĂ. Pneumoconioză benignă cauzată de inhalarea de praf de ardezie (numită şi boala ardeziştilor). -SCHIZIS (gr. schizein „a despărţi, a dirija“). Sufix semnificând divizare, separare. Ex. palatoschizis, gnato-schizis, onicoshizis. SCHIZOFRENIE (gr. schisis „diviziune“ sau schizein „a despărţi“ şi phren „minte“). Afecţiune psihică, din grupul psihozelor, de cauză necunoscută, caracterizată în principal prin disocierea personalităţii, prin introversiune (autism), idei delirante, acţiuni bizare, incoerenţă, agresivitate, tulburări de afectivitate, pierderea contactului cu realitatea; luciditatea în general nu este afectată, iar facultăţile intelectuale nu sunt deteriorate ireversibil. SCHIZOGLOSIE (gr. schizein „a despărţi“ şi glossa „limbă“). Fisură congenitală a limbii care poate fi bifidă (despicată) sau divizată pe toată lungimea sa. SCHIZOGNAŢIE. Sin. gnato-schizis. SCHIZONEVROZĂ. Afecţiune mentală intermediară între schizofrenie şi nevroză. 499___________________________ SCIATALGIE (sciatic şi gr. aigos „durere“). Durere pe traiectul nervului sciatic. SCI BALE (gr. skybaion „bălegar"). Materii fecale indurate, acumulate în intestin în cursul unei constipaţii rebele. SCINTIGRAFIE (lat. scintiiiatio „scânteiere“ şi gr. graphein „a scrie“). Procedeu care permite înregistrarea imaginii unui organ, după administrarea de substanţe marcate cu izotopi radioactivi. Tehnica: se introduce în organism (de Scintigrafia. Metastaze hepatice aie unui epiteliom ai sânului __________________SCINTIGRAMĂ obicei prin injecţii intravenoase) o soluţie conţinând un produs radioactiv care are o afinitate selectivă pentru un organ sau ţesut. Se pot folosi următoarele substanţe radioactive: Iod131 (pentru scintigrafia tiroidiană); Aur coloidal 198 (pentru ficat); Technetiu (pentru encefalo-scin-tigrafie); albumină umană marcată cu iod radioactiv (pentru spaţiile meningiene şi măduvă) etc. După administrarea substanţei se înregistrează captarea radioactivă cu ajutorul unui detector special (scintiscanner). Rezultatul examinării, scinti-grama, este o imagine constituită din densităţi de semne (liniuţe paralele, puncte), determinând zonele care au fixat produsul radioactiv. Lipsa de fixare a substanţelor radioactive din cauza unor leziuni distructive sau înlocuirea ţesutului normal, realizează imagini lacunare, ceea ce permite stabilirea diagnosticului pentru diferite formaţiuni patologice (chisturi, noduli, abcese, tumori, metastaze etc.).Sin. gamagrafie, scanning. SCINTIGRAMĂ. Sin. gamagrafie. SCIZIUNE SCIZIUNE (lat. scissura „crăpătură, fisură“). Diviziune, fisură. SCLER-, SCLERO- (gr. sk/eros „tare, dur“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de: tare, dur. Deseori introduce referirea la scleră sau la ţesutul scleros. SCLERĂ. Sin. sclerotică. SCLERECTAZIE (scleră şi gr. ektasis „dilataţie“). Creşterea volumului scleroticii. Aşa este buftalmia la copil, care survine în glaucomul congenital. SCLERECTOMIE (scleră şi gr. ektome „excizie“). Excizia parţială a scleroticii. SCLEREDEM (scleră şi gr. oidema „umflătură“). Infiltraţie cutanată edematoasă, dură; edem al pielii de consistenţă lemnoasă, cu aspect de piele tăbăcită. SCLERITĂ (scleră şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia scleroticii. SCLEROCOROIDITĂ. Inflamaţia scleroticii şi a coroidei. SCLERODACTILIE (gr. sk/eros „tare, dur“ şi daktylos „deget“). Formă de sclerodermie care începe la extremităţile de la mâini şi de la picioare. _______________________500 SCLERODERMIE (gr. skleros „tare, dur“ şi derma „piele“). Afecţiune cutanată cronică caracterizată prin induraţia şi îngro-şarea straturilor profunde ale pielii; afecţiune a fibrelor cola-gene ale pielii, a căror proliferare întăreşte pielea şi îi reduce supleţea şi mobilitatea. SCLEROIRIDECTOMIE. Rezec-ţie a unei porţiuni din sclerotică şi a unei părţi din iris, practicată mai ales în glaucom. SCLEROIRITĂ. Inflamaţia scleroticii şi a irisului. SCLEROKERATITĂ (scleră, gr. keras „corn“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia concomitentă a scleroticii şi a corneei. SCLEROKERATOIRITĂ. Infla-maţie concomitentă a scleroticii, corneei şi irisului. SCLEROPLASTIE (scleră şi gr. plassein „a forma“). Operaţie plastică efectuată pe sclerotică. SCLEROS (gr. skleros „tare, dur“). Care suferă de scleroză, care este îngroşat sau întărit. Ex. ţesut scleros. SCLEROTICĂ. Tunică externă fibroasă a globului ocular; este de culoare albă, opacă, de formă mai mult sau mai puţin sferică; 501 SCOTCH-TEST segmentul anterior al scleroticii este corneea, transparentă. Sin. sclera, albul ochiului (popular). SCLEROTOMIE (sclera şi gr. tome „tăiere“). Incizie*- puncţie a scleroticii. SCLEROZĂ (gr. sklerosis „întărire“). întărirea patologică a unui ţesut; induraţie prin hiperplazia fibroasă a ţesutului conjunctiv, ca urmare a unor procese inflamatorii cronice, stazei sanguine prelungite, ischemiei instalate lent şi progresiv, a unor tulburări metabolice, enzimatice şi hormonale. Scleroza în plăci - boală de etiologie necunoscută care afectează predominent substanţa albă a nevraxului (leuconevra-xita), cauzată de formarea de plăci de demielinizare diseminate la orice nivel al sistemului nervos central. Boala debutează de regulă între 20 şi 40 de ani; simptomatologia îmbracă aspecte diferite: tulburări motorii (pareze, mers dezordonat, paralizii spastice), tulburări cerebeloase (ataxie, nistagmus, tremurături etc.), tulburări oculare (diplopie, ambliopie), incontinenţă sfincte-riană, tulburări psihice. Evoluţia este lentă în pusee întrerupte prin remisiuni, spre o stare grabatară (imobilizare la pat). SCOLIOZĂ (gr. skoiiosis „curbare“). Deviaţie laterală a coloanei vertebrale. SCOPIE. în limbaj curent radioscopie. SCORBUT. Maladie cauzată de carenţa organismului în vitamina C sau acid ascorbic; se manifestă prin anemie, hemoragii multiple în submucoase şi în tegumente, gingivoragii, hemoragii articulare, purpură. La copil se adaugă tulburări de creştere a oaselor. SCOTCH-CAST. Cuvânt împrumutat din engleză care defineşte un bandaj rigid pentru imobilizarea unei extremităţi lezate (fisură, fractură, ruptură de ligamente) cu ajutorul unui material sintetic mai uşor decât gipsul. SCOTCH-TEST. 1. Tehnică utilizată pentru cercetarea ouălor de oxiuri aflate pe marginea anusului, cu ajutorul unei benzi adezive transparente, lipite pe anus şi care este apoi examinată la microscop. 2. Examen dermatologic care permite stabilirea unei infecţii provocate de unele ciuperci micro- SCOTOM 502 scopice; se utilizează aceeaşi tehnică ca şi pentru cercetarea ouălor de oxiuri: aplicarea unei benzi adezive, transparentă (scotch) pe o leziune a pielii; scotch-ul este apoi fixat pe o lamă de sticlă şi examinat la microscop, în laborator. SCOTOM (gr. skotos „întuneric, obscuritate“). Lacună limitată în câmpul vizual (pată neagră de orbire pe câmpul vizual) din cauza apariţiei unei opacităţi în mediile transparente ale ochiului sau unei leziuni limitate ale retinei sau a nervului optic. Poate fi central, paracentral sau periferic. SCREENING. (engi. = depistare). Examinare de masă care constă în aplicarea unui ansamblu de procedee şi tehnici de investigaţii asupra unui grup populational în scopul identificării de prezumţie a unei boli, anomalii sau factori de risc. SCRIEREA BRAILLE. Sistem de scriere pentru nevăzători, adoptat universal; alfabet destinat să permită nevăzătorilor să citească. Sistemul de scriere este bazat pe aranjarea diferită a unuia până la şase puncte în relief, dispuse într-un dreptunghi vertical. „Lectura“ se face prin atingerea, cu vârful degetelor, acestor semne - puncte în relief. SCROT (lat. scrotum „sac“). învelişul cutanat al testiculelor; bursele în care se află testiculele. V. burse. SEBOREE (lat. sebum „seu“ şi gr. rhoia „curgere“). Creşterea secreţiei glandelor sebacee; exagerarea secreţiei sebacee. SEBUM (lat. sebum „seu“). Produs al secreţiei glandelor sebacee din piele; secreţie grasă care protejează pielea. SECHELĂ (lat. sequela „consecinţă“). Leziune organică sau tulburare funcţională care persistă după vindecarea unei afecţiuni sau a unui traumatism. SECHESTRU. Detaşarea unui fragment de os necrozat (os mort) provenind dintr-un focar de osteită sau osteomielită sau dintr-o fractură cominutivă. SECRETINĂ. Produs hormonal elaborat de mucoasa duodenală în momentul când conţinutul gastric acid trece prin pilor în duoden; secretina vehiculată pe cale sanguină ajunge la pancreas, stimulând secreţia acestei glande. SEMN 503_____________________________ SECUNDIPARĂ. Femeie care naşte a doua oara. SECURIZARE. în psihologie, acţiune de creştere a încrederii, de a asigura un subiect care resimtă un sentiment de teamă sau de insecuritate sau care se simte ameninţat. Securizarea joacă un rol esenţial în menţinerea unui echilibru psihic normal mai ales în psihopedagogie. Este important în tratamentul nevrozelor. SECUSĂ. Contracţie musculară provocată de aplicarea unui stimul electric unic. SEDATIV (lat. sedare „a linişti“). Care calmează, moderează activitatea funcţională exagerată a unui organ sau calmează tensiunea nervoasă. Sin. calmant. SEDIMENT (lat. sedimentum „depunere“). Depozit de substanţe solide conţinute într-un lichid. Sediment urinar. Depozit de celule, resturi celulare şi alte elemente care se depun la fundul tubului după sedimentarea sau centrifugarea urinii. SEGUY (testul). Test practicat din secreţiile prelevate din vagin după coit, care permite studiul motilităţii şi vitalităţii spermatozoizilor şi reacţiile de incompatibilitate între spermatozoizi şi secreţia cervicală. Se practică în stabilirea diagnosticului unor sterilităţi. V. Huhner (testul). SEMANTIC. Studiul semnificaţiei semnelor şi a cuvintelor, în general. SEMI- (lat. semi „pe jumătate“). Prefix care introduce în termeni sensul de jumătate. SEMINAL. Care se referă la spermă. SEMINIFER. Care transportă sperma. Ex. canalele seminifere. SEMINOM (lat. semen „sămânţă“ şi -orna „umflătură“). Tumoră malignă a testiculului sau a ovarului dezvoltată din celulele germinale primare nediferenţiate; un diagnostic precoce permite o intervenţie chirurgicală rapidă cu prognostic bun. SEMIOLOGIE (gr. semeion „semn“ şi logos „ştiinţă“). Parte a medicinii care se ocupă cu studiul simptomelor şi semnelor bolii în scopul precizării unui diagnostic. SEMN. Orice manifestare a unei boli care poate fi observată de personalul medical şi care poate servi diagnosticului. Sin. manifestări de dependenţă = cuvânt folosit în limbajul internaţional al nursingului. SEMNUL GAROULUI 504 SEMNUL GAROULUI. Metodă de apreciere a fragilităţii pereţilor capilari (rezistenţei capilarelor); se exercită o stază la nivelul braţului timp de 5 minute, printr-o manşetă pneumatică umflată la 10 mm sub presiunea sistolică. Interpretare: dacă nu apar peteşii sau apar numai 1-3, nu sunt semne de fragilitate capilară. La apariţia unui număr mai mare de peteşii, proba se consideră pozitivă. V. Rumpel Leed (proba). SEMPLE (vaccin). Tip de vaccin antirabic. SENESCENŢĂ (lat. senescere „a îmbătrâni“). Fenomen biologic general de îmbătrânire a organismului din cauza vârstei înaintate, manifes-tându-se la nivelul celulelor, ţesuturilor şi a personalităţii. SENILITATE (lat. senilis „bătrânesc“). Bătrâneţe; slăbirea funcţiilor organice şi psihice, provocată de vârsta înaintată; diminuarea facultăţilor fizice şi intelectuale la bătrâni. SEPTIC (gr. sepsis „putrefacţie“ sau lat. septicus „care face să putrezească“). Care este contaminat cu microorganisme sau provocat de microorganisme. Ex.: endocar-dita septică. SEPTICEMIE (gr. septikos „putred“ şi hai ma „sânge“). Infecţie generalizată provocată prin pătrunderea în sânge a germenilor patogeni proveniţi de la un focar de infecţie (focar septic). Prin hemocultură se poate pune în evidenţă germenul patogen. Toate microorganismele pot fi la originea septicemiei. SEPTICOPIEMIE. (gr. septikos „putred“, pyon „puroi“ şi haima „sânge“). Formă de septicemie caracterizată prin apariţia unuia sau mai multor abcese în anumite organe sau anumite regiuni ale organismului. Pielea, ficatul, rinichiul pot să fie locul acestor abcese. SER ANTITETANIC. Ser antitoxic obţinut prin hiperimunizarea cailor cu anatoxină tetanică, utilizat în tratamentul tetanosului. SER HIPERIMUN. Ser foarte bogat în anticorpi, obţinut artificial prin imunizarea repetată (hiper-imunizare) a unui animal împotriva unui microorganism patogen; utilizat în tratamentul sau profilaxia bolii cauzate de microorganismul respectiv. 505 SEROPOZITIV SER SANGUIN. Partea lichidă a sângelui, din care sunt excluse elementele figurate; are aceeaşi compoziţie ca plasma de care diferă prin absenţa fibrinogenului. SERQLAJ (engl. cercfage). Tehnică de osteosinteză, folosind un cerc din fir metalic, ancorat pe una sau două broşe, pentru a solidariza un fragment osos foarte mic sau greu de menţinut printr-un şurub. SERIOGRAFIE (lat. series „şir“şi graphein „ a scrie"). Imagini radiografice succesive ale aceleiaşi regiuni anatomice, făcute la intervale de aproximativ o secundă, pentru a studia mişcările şi structura organelor interne; pot fi făcute cu dispozitive foarte simple sau cu ajutorul unui seriograf. Sin. radiografie în serie. SEROASĂ. Membrană care acoperă anumite organe şi cărora le facilitează mişcările. O seroasă este formată din două foiţe subţiri: una care aderă la organ (viscerala), cealaltă care căptuşeşte cavitatea în care se găseşte organul (parietala); între ele este un spaţiu virtual; pleura, pericardul, peritoneul sunt seroase. SEROCONVERSIE. Apariţie în sânge de anticorpi, ca răspuns la un antigen. Se produce în timp variabil. în cazul unei infecţii HIV (SIDA), seroconversia apare în general după 4-12 săptămâni de la infecţie, în mod excepţional după 6 luni sau mai târziu. SERODIAGNOSTIC. Diagnostic sérologie. Examenul serului prin care se poate face diagnosticul unei infecţii: constă în punerea în evidenţă a anticorpilor specifici din serul bolnavului, pe baza reacţiei de aglutinare ce apare în urma adăugării peste serul suspect a câtorva picături din cultura microbiană. Se diagnostichează astfel febra tifoidă, tifosul exan-tematic, bruceloza, sifilisul (prin reacţia de fixare a complementului), SIDA (prin metode imunoenzimatice: ELISA şi RIA), viroze (prin reacţii de neutralizare, hemaglutinare = reacţia Hirst) etc. SERONEGATIV. Care are un sérodiagnostic negativ (fără infecţie sau o infecţie foarte recentă fără anticorpi în sânge). SEROPOZITIV. Care are un sérodiagnostic pozitiv (al cărui ser conţine anticorpi specifici). în SIDA subiectul contaminat este SEROPROFILAXIE 506 seropozitiv mult timp înaintea apariţiei simptomelor; în febra tifoidă, simptomele preced sero-diagnosticul pozitiv. SEROPROFILAXIE (lat. serum „ser“, gr. pro „înainte“ şi phylaxis „apărare“). Metodă de prevenire a diferitelor boli infecto-contagioase, constând din administrarea unui ser imun specific unor subiecţi expuşi sau presupus contaminaţi (tétanos, rabie etc.); oferă protecţie rapidă, o stare de imunitate pasivă, de durată scurtă. SEROREACŢIE. Orice reacţie serologică. Sin. sérodiagnostic. SEROTERAPIE (lat. serum „ser“ şi gr. therapeia „tratament“). Utilizarea serului imun pentru tratarea unor boli. Seroterapia constă în injectarea unui ser care conţine anticorpi specifici bolii de care pacientul este atins; anticorpii oferă o imunitate pasivă de scurtă durată (20 de zile). Seroterapia se utilizează cu scop profilactic (în tétanos), cu scop curativ [difterie, ofidism (otrăvirea prin muşcătură de şarpe), botulism etc.]. SEROTONINĂ. Hormon secretat de unele celule ale intestinului şi de neuronii sistemului nervos central unde joacă un rol mediator chimic la nivelul sinapselor. Unele tumori carcinoide ale intestinului subţire sau ale plămânului pot să antreneze o hiperse-creţie de serotonină cu crize vasomotrice (roşeaţă, năduşeală şi bufeuri de căldură). SESIL (lat. sesilis „cu bază largă“). Care este ataşat direct, fără pedicul. Ex.: tumora sesilă. SETON. 1. Meşă de bumbac servind ca dren; se introduce sub piele sau într-o cavitate care trebuie drenată; cele două extremităţi sunt trecute prin două orificii diferite la suprafaţa pielii. 2. Rană în seton, plagă produsă printr-un agent vulnerant (armă albă etc.) care creează prin părţile moi un traiect transfixiant, comportând două orificii: un orificiu de intrare şi un orificiu de ieşire. SEVRAJ. 1. Oprirea alăptării. 2. Diminuarea, apoi oprirea, la un toxicoman (inclusiv la un alcoolic) consumării drogului său obişnuit pentru cura de dezintoxicare; oprirea trebuie să 507 SFINCTER se realizeze progresiv, sub control medical. SEX-RATIO. Termen englezesc care arată raportul între indivizi de sex masculin şi cei de sex feminin într-o populaţie dată sau într-un eşantion de populaţie. SEXAGENAR. Care are vârsta între 60 şi 70 ani. SEXOLOGIE (lat. sexus „sex(t şi gr. logos „ştiinţă“). Disciplină care se ocupă cu studiul sexualităţii, a manifestărilor normale şi anormale ale acesteia sub toate aspectele, precum şi cu tratamentul tulburărilor sexuale. SEXTUPLI. Sarcina cu 6 gemeni. SEXUALITATE (lat. sexuaiis „privitor ia sex“). Ansamblul fenomenelor sexuale sau legate de sex, observate la fiinţele vii. Are la bază instinctul de reproducere cu evoluţie în timp, devenit un fenomen bio-psihosocial. în acest sens, sexualitatea interesează întregul organism. „Ansamblul atributelor anatomice şi psihologice care caracterizează fiecare sex“. SEZE (de ~) (semnul). Semnul soneriei: se apasă pe apofizele spinoase vertebrale şi în cazul unei discopatii, bolnavul acuză durere la acel nivel. SFACEL. Fragment de ţesut necrozat. SFENOIDITĂ. Inflamaţie a mucoasei care tapetează sinusul sfenoidal. SFIGMO- (gr. sphygmos „puls“). Prefix indicând o relaţie cu pulsul. SFIGMOCARDIOGRAF. Aparat care serveşte la înregistrarea simultană a pulsului periferic şi a bătăilor cardiace. SFIGMOGRAF. Instrument care serveşte la înregistrarea pulsului arterial (în general pulsul radial). Traseul obţinut se numeşte sfigmogramă. SFIGMOGRAMĂ (carotidogra-mă, arteriogramă) = înregistrarea pulsului arterial la nivelul carotidei (carotidogramă) se face prin conectarea pacientului la electrocardiograf; operaţia poate fi concomitentă cu înregistrarea electrocardiogramelor în derivaţiile standard. SFINCTER (gr. sphinkter „care strânge tare ). Muşchi cu fibre circulare care înconjoară un orificiu, format din mai multe fibre musculare netede (control involuntar) sau fibre musculare striate (control voluntar), a căror acţiune închid sau deschid orificiile unui canal sau a unui SFINCTERALGIE 508 organ (sfincter al vezicii urinare, al rectului, al pilorului, sfincterul Oddi etc.). Tulburări sfincteriene urinare. Orificiul uretral de evacuare a vezicii este înzestrat cu două sfinctere: un sfincter neted (din fibre musculare netede), care se deschide în urma unei comenzi nervoase, indusă prin distensia vezicii, şi al cărui centru se găseşte în măduva sacrată; un sfincter striat a cărui funcţionalitate este sub dependenta centrului nervos din scoarţa cerebrală, care permite inhibarea micţiunii automate. Un deficit al sfincterului striat se traduce prin micţiuni imperioase şi frecvente. Un deficit al sfincterului neted antrenează o incontinenţă adevărată. Pierderea sensibilităţii vezicii se traduce prin retenţie urinară. Tulburările de defecaţie. Paralizia sfincterului anal se manifestă prin incontinenţa de materii fecale. Hipotonia rectului se traduce printr-o constipaţie. SFINCTERALGIE (gr. sphinkter „care strânge tare“). Durere de natură spasmodică la nivelul sfincterului anal. SFINCTEROPLASTIE (sfincter şi gr. p/assein „a forma“). Refacerea chirurgicală a unui sfincter. SFINCTEROSPASM. Spasmul unui sfincter. SFINCTEROTOMIE (sfincter şi gr. tome „tăiere“). Incizia unui sfincter: sfinctero-tomia pilorului (pilorotomie) în stenoza hipertrofică a sugarului. SHIGELLA. Bacii dizenterie. Gen de bacterii din familia Entero-bacteriaceae. SHIGELOZĂ. Dizenterie bacilară (din cauza bacililor din genul Shigella). SIAL-, SIALO- (gr. siafon „salivă“). Prefix indicând o relaţie cu saliva. SIALITĂ. Inflamaţie a unei glande salivare sau a unui canal salivar. SIALOGOG. Care produce o secreţie abundentă de salivă. SIALOGRAFIE (gr. sialon „salivă“ şi graphein „a scrie“). Metodă de explorare radiologică a canalelor excretoare ale salivei (Stenon, Warton) prin injectarea unui lichid opac la razele X. SIALOLIT (gr. sialon „salivă“ şi iithos „piatră“). Calcul salivar format într-un canal sau într-o glandă salivară. 509 SIDERARE SIALOLITOTOMIE (gr. sialon „salivă“, lithos „piatră“ şi tome „tăiere“). Incizie a glandei sau a canalului salivar în vederea ablaţiei unui calcul. SIALOREE (gr. sia/on „salivă“ şi rhoia „curgere“). Sin. ptialism. Secreţie excesivă de salivă. SIBILANT (RAL) (lat sibiians, -tis „şuierător“). Ral sec, se produce în bronhii de calibru mic - predomină îngustarea lumenului prin spasm, are tonalitate înaltă. SICATIV. Care se usucă repede. 1. Orice medicament care absoarbe serozităţile dintr-o plagă. 2. Substanţă care se adaugă uleiurilor sau vopselelor pentru a le face să se usuce mai repede. SICOZIS. Foliculită profundă şi supurată a bărbii şi mustăţii, de origine bacteriană (mai ales stafilococică) sau micotică. SIDA. Sindrom de imunode-ficienţă dobândită. Afecţiune contagioasă gravă, provocată de virusul imunodeficienîei umane (HIV), transmisă mai ales prin raport sexual şi prin sânge (transfuzii, seringi nesterilizate, plăgi). Subiecţii cei mai expuşi sunt toxicomanii, care utilizează Sicozis seringi contaminate, homosexualii, prostituatele. Testele sanguine pot fi pozitive la purtătorii de HIV (mai mulţi ani) înaintea apariţiei manifestărilor clinice. SIDER (lat. sideralis, din sidus, -eris „stea“). Prefix latin indicând o relaţie cu astrele. Ex.: sideral = care se referă la cer. SIDER-, SIDERO- (gr. sideros „fier“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la fier. SIDERARE. Suspendare bruscă a forţelor vitale (respiraţie şi circulaţie), motrice şi vegetative prin electrocutare, trăsnet, embolie, hemoragie cerebrală etc. Acest cuvânt era atribuit altădată acţiunii astrelor, de unde şi numele. SIDEREMIE 510 SIDEREMIE. Nivelul fierului în serul sanguin; valoarea normală la adult este de 90-140 micrograme % sau 16,1-21,1 mmol/l. Trebuie consultate valorile normale în funcţie de metode şi reactivi. SIDEROPENIE. Diminuarea concentraţiei fierului în sânge; insuficienţa fierului în organism. SIDEROZĂ. Pneumoconioză determinată de inhalarea oxidului de fier, particulelor fine de fier, observată la sudori şi polizori. SIFILIDĂ. Leziune cutanată sau mucoasă care apare în sifilisul secundar sau terţiar. SIFILIS (de la gr. syn „împreună“ şi philein „a iubi“). Lues. Boală veneriană cauzată de Treponema pallidum (spirocheta palida), transmisă în general pe cale sexuală, uneori în mod accidental, prin pătrunderea trepo-nemei printr-o plagă a pielii sau a mucoaselor. Depistarea se face prin examenul serologic (r. Bordet- Wassermann - reacţie de fixare a complementului). SIFILOFOBIE (sifilis şi gr. phobos „frică“). Teama morbidă de a contracta sifilis. SIFONAJ. Metodă de evacuare a conţinutului unui organ cavitar (stomac); a unui lichid patologic acumulat în pleură sau în abcese; se realizează cu ajutorul unui sifon sau prin imersiunea sub nivel de lichid al capătului liber decliv al tubului de drenaj. SIGMOID 1. Care are formă de sigma (E), literă grecească. 2. Colonul sigmoid (sau pelvin), ultima parte a colonului stâng descendent şi care se continuă cu rectul = segmentul terminal al intestinului gros. Sigmoidul măsoară aproximativ 40 cm lungime. SIGMOIDECTOMIE (colon sigmoid şi gr. ektome „excizie“). Ablaţie chirurgicală parţială sau totală a colonului sigmoid. SIGMOIDITĂ (colon sigmoid şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţie cronică sau acută a colonului sigmoid. SIGMOIDOPEXIE (colon sigmoid şi gr. pexis „fixare“). Fixare chirurgicală a colonului sigmoid la peretele abdominal (în caz de prolaps rectal). SIGMOIDOSCOPIE. Examen endoscopic al colonului sigmoid. 511 SIMPATECTOMIE SIGMOIDOSTOMIE (colon sig-moid şi gr. stoma „gură, deschidere“). Crearea unui anus artificial la nivelul fosei iliace stângi, suturând la piele colonul sigmoid. SILICON. Nume generic al unor materiale plastice organice; sunt folosite în creme protectoare, agenţi lubrifianţi etc., precum şi în confecţionarea unor piese pentru aparatura plastică. SILICOZĂ. Afecţiune bronho-pul-monară din grupul pneumoconio-zelor, cauzată de inhalarea de praf conţinând bioxid de siliciu. Sin. maladia pietrarilor. Se observă la mineri, la lucrătorii din industria ceramicii (porţelan, faianţă), din industria metalurgică etc. SIMBIOZĂ (gr. syn „împreună“ şi bios „viaţă“). Existenţă simultană a două sau mai multor organisme, care trăiesc şi se dezvoltă în aceleaşi condiţii de mediu; asocierea durabilă şi reciproc benefică între două organisme vii. SIMBLEFAROM (gr. syn „împreună“ şi biepharon „pleoapă“). Aderenţă a conjunctivei palpebrale de conjunctiva bulbară sau de cornee. SIMFALANGIE. Malformaţie caracterizată prin fuziunea falangelor unuia sau mai multor degete de la mână sau picioare. V. sindactilie. SIMFIZĂ (gr. syn „împreună“ şi physis „structură“). 1. Alipirea, prin aderenţe, a două membrane care în mod normal sunt separate. Ex.: simfiza pleurală care poate apărea în urma unei pleurezii, simfiza pericardică etc. 2. Tip de articulaţie în care cele două oase sunt strâns unite printr-un fibrocartilaj, cu mobilitate redusă (amfiartroză). Ex.: articulaţia acromioclaviculară. Simfiza pubiană. Articulaţie semimobilă care uneşte pe linia mediană oasele coxale. SIMPATALGIE. Durere de tip variabil (furnicături, înţepături, arsuri) care survin în paroxisme şi se însoţesc de tulburări vasomo-torii localizate de obicei la faţă; sunt cauzate de o iritaţie a fibrelor simpatice, dar pot apărea şi fără o cauză aparentă. SIMPATECTOMIE. Secţionarea unuia sau mai multor nervi simpatici; rezecţia unui ganglion sau lanţ simpatic. SIMPATIC SIMPATIC. Care se referă la sistemul nervos simpatic (autonom), formaţiune nervoasă destinată să regleze viaţa vegetativă (funcţionalitatea viscerelor) în funcţie de diferite nevoi, în sinergie cu sistemul parasimpatic. El cuprinde centri situaţi în sistemul nervos central şi o parte periferică constituită din nervi şi din ganglioni. Lanţul simpatic laterovertebral este un lanţ de ganglioni ai sistemului nervos simpatic, situat de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, de la baza craniului până la coccis. Sunt 22-23 de perechi de ganglioni simpatici uniţi întrei ei prin ramuri intermediare, cu centri medulari prin ramuri comunicante şi cu ganglionii lanţului preverte-bral prin nervi splenici. SIMPATICOLITIC. Se spune despre substanţe care inhibă acţiunea sistemului nervos simpatic [ex.: medicamente care inhibă S.N.S. (beta-blocante) = propra-nolol, ganglioplegice]. SIMPATICOMIMETIC. Se spune despre o substanţă care are efecte similare celor obţinute prin stimularea simpaticului [ex.: medicamente care excită S.N.S. (adrenalina, noradrenalina, efedrina)]. _____________________________512 SIMPTOM. Semnele subiective şi obiective ale unei boli: Simptom subiectiv = manifestare, tulburare funcţională sau senzaţie anormală care este percepută subiectiv de bolnav (durere, ameţeală etc.). Simptom obiectiv = manifestare, semn care poate fi constatat printr-un examen clinic. SIMPTOM PATOGNOMONIC. Semn caracteristic, care poate permite prin el însuşi stabilirea diagnosticului unei boli. SIMULARE (lat. simulare „a imita“). Imitarea simptomelor patologice ale unei boli; înşelarea celor din jur în scopul de a fi crezut bolnav prin înscenarea unor tulburări, întreaga prefăcătorie are ca scop cel mai adesea obţinerea unor avantaje de către persoana în cauză. SINAPISM. Cataplasmă sau plasture pe bază de făină de muştar, aplicată pe piele în scop revulsiv; provoacă la nivelul pielii o roşeaţă cu senzaţie de usturime; dacă contactul este prelungit se produce arsură cu vezicule. SINAPSĂ (gr. synapsis „legătură“). Locul de joncţiune între două terminaţii ale celulelor nervoase, 513 SINCRON unde se articulează extremitatea axonului unui neuron cu den-dritele altui neuron. Transmiterea influxului nervos se face prin intermediul unui mediator chimic (adrenalina sau acetilcolina) la nivelul sinapsei. SINARTROZĂ (gr. syn „împreună“ şi arthrosis „încheietură“). Articulaţie imobilă (fixă) între două oase. Ex.: articulaţiile între oasele bolţii craniene. SINCHISIS (gr. synchysis „a amesteca împreună“). Lichefiere, ramolisment, consistenţă mai fluidă a corpului vitros, cu opacităţi albicioase multiple, flotante. SINCINEZIE. (gr. syn „cu, împreună“ şi kinezis „mişcare“). Sin. sinkinezie. Contracţie musculară involuntară care survine în cursul contracţiei voluntare a unui alt grup muscular; tendinţă de a executa involuntar şi simultan o mişcare similară şi simetrică, atunci când se execută o mişcare voluntară în partea opusă; mişcări automate ce apar la membrele paralizate care imită (schiţează) mişcările executate voluntar de membrele sănătoase (flexie, extensie). SINCLITISM (gr. syn „cu, împreună“ şi k/inein „a se înclina“). Modalitate generală de angajare a craniului fetal, care se face simultan cu ambele parietale. SINCOPĂ. Pierdere bruscă şi tranzitorie a conştienţei, întreruperea circulaţiei şi respiraţiei cu prăbuşirea tensiunii arteriale, absenţa pulsului; o stare de moarte aparentă din cauza încetării momentane a funcţiilor cerebrale prin întreruperea fluxului sanguin arterial la nivelul creierului. Subiectul îşi poate reveni singur în unul sau două minute, sau ajutat prin aşezarea în poziţie culcată cu capul mai jos, desfacerea gulerului pentru eliberarea gâtului de compresiune, fricţiuni la nivelul toracelui, pălmuire uşoară, ciupire. Sincopa poate avea cauze foarte diferite: sincope neurogene (emoţii, dureri, leziuni ale sistemului nervos central), sincope circulatorii (cardiace, tulburări orto-statice, şoc etc.), sincope anoxice etc. Sincopa de imersie. Sincopă cardiorespiratorie care survine brutal prin imersie într-o baie rece (putând duce la înec). SINCRON. Care se produce în acelaşi timp cu alt fenomen. S1NDACT1LIE_________________ SINDACTILIE (gr. syn „împreună“ şi daktylos „deget“). Lipirea degetelor de la mâini sau de la picioare; este o malformaţie Sindactilie a degetelor mâinii SINORHIDIE _____________________________514 congenitală care poate interesa unirea de două degete sau mai multe degete. SINDROM (gr. syndrome „care merge împreună“). Asociere de semne, de simpto-me, de leziuni, de modificări funcţionale sau biochimice, alcătuind împreună un tablou morbid caracteristic, dar care apare în mai multe boli, astfel există: s. febril, s. infecţios, s. gastro-intestinal, s. encefalic, s. anemic, s. nefrotic, s. meningian, s. de zdrobire, s. toxic, sindrom imunodeficitar dobândit (v. SIDA) etc. Sindrom meningian. Ansamblul tulburărilor care traduc iritaţia me-ningelor: cefalee, vărsături spasmodice, redoarea cefei cu contractura muşchilor paravertebrali şi atitudine de „cocoş de puşcă“, hiperestezie cutanată, fotofobie. Sindrom de coadă de cal. Ansamblu de tulburări provocate prin compresia cozii de cai [lezarea ultimelor rădăcini spinale (lombosacrate)]: tulburări senzitive ale perineului, tulburări motorii (paraplégie) şi abolirea reflexelor membrelor inferioare, tulburări sfincteriene. Sindrom de zdrobire. Ansamblu de manifestări grave cauzate de 515 un şoc traumatic violent, cu zdrobirea unui membru sau a unei părţi de corp. Se produce la 2-3 ore după accident prin apariţia unei necroze musculare ischemice, cu edem traumatic complicat spre a 7-a zi cu o insuficienţă renală, adeseori mortală. SINE MATERIA. Locuţiune latină semnificând fără cauză determinată. Ex.: prurit sine materia (prurit de cauză necunoscută). SINECHIE (gr. synechia „adeziune“). Simfiză. Lipirea patologică cicatri-ceală a două suprafeţe. Sinechie iriană, aderenţa irisului la organele din vecinătate (la cor-nee, la cristalin etc.). Sinechie uterină, aderenţa patologică a pereţilor cavităţii uterine, cu reducerea consecutivă de volum a acestei cavităţi. SINECTOMIE (gr. synechia „adeziune“ şi tome „tăiere“). Desprinderea chirurgicală a aderenţelor formate prin sinechii. SINERGIE (gr. syn „împreună“ şi ergon „acţiune“). 1. Asocierea mai multor ţesuturi sau mai multor organe pentru a îndeplini aceeaşi funcţie. 2. Acţiunea concomitentă a două medicamente neantagoniste care au efecte adiţionale sau întărite. Ant. antagonism. SINESTEZIE (gr. syn „împreună“ şi aishesis „percepere“). Tulburare în percepţia senzaţiilor, constând din apariţia unei duble senzaţii după o singură excitaţie; perceperea simultană pe lângă o senzaţie normală, a unei senzaţii secundare într-o altă regiune a corpului (în general în partea opusă). SINISTRO- (lat. sinister„stâng“). Prefix care introduce în termeni referirea la partea stângă. SINISTRALITATE (lat. sinister „stâng“). Tendinţa înnăscută de a utiliza de preferinţă un membru (mână sau picior) stâng pentru orice mişcare voluntară sau spontană. Ant. dextralitate. SINISTROSCOLIOZĂ (lat. sinister „stâng“ şi gr. skoliosis „curbare“). Deviere laterală stângă a coloanei vertebrale. SINORHIDIE (gr. syn „împreună“ şi orchis „testicul“). Criptorhidie (vezi acest termen) caracterizată prin fuziunea celor două testicule. SINOSTOZĂ 516 SINOSTOZĂ (gr. syn „împreună“, osteon „os“ şi -oza). Unirea completă a două oase prin sudură osoasă; poate fi normală, la nivelul unor oase craniene (ex.: sinostoză sfenooccipitală) sau poate fi patologică (presupunând o anchiloză). SINOVECTOMIE (sinovială şi gr ektome „excizie“). Excizia chirurgicală totală sau parţială a sinovialei unei articulaţii. SINOVIAL. Lichid incolor, vâscos, transparent, care umectează suprafeţele articulaţiilor mobile, uşurând alunecarea oaselor unele peste altele. SINOVIALĂ. Membrană fină, în formă de manşon, care tapetează interiorul capsulei articulare a articulaţiilor mobile (diartrozelor). SINOVIALOM. Sin. sinoviom. Tumoră benignă sau malignă formată în sinovială. SINOVITĂ (sinoviala şi -ita „inf/a-maţie“). Inflamaţia unei membrane sino-viale. SINTON. Individ normal ale cărui sentimente şi tendinţe sunt în armonie, bine echilibrate; caracteristică temperamentală constând din uşurinţa de acomodare afectivă cu ambianţa. SINTONIE. Fuziune armonioasă a comportamentului unui subiect cu mediul ambiant; dispoziţie psihologică care permite unui subiect să se acomodeze uşor în mediul ambiant. SINUCIGAŞ. Persoană care a făcut o tentativă de suicid; persoană care şi-a luat (sau a încercat să-şi ia ) singură viaţa. SINUS (lat. sinus „cavitate“). 1. Cavitatea unui organ sau dila-taţie localizată a unui organ. 2. Canal mare care conţine sânge, în special sânge venos (ex.: sinusurile venoase ale durei mater, sinus coronar); canal dilatat cu rol de colector al sângelui venos (s. carotidian). 3. Cavitate într-un os. Sinusurile nazale (s. paranazale). Cavităţi pneumatice aflate în oasele care înconjoară fosele nazale şi care comunică cu acestea. Se află 4 sinusuri (maxilare, etmoidale, sfenoidale şi frontale) de fiecare parte. Sinusurile sunt căptuşite jDrintr-o mucoasă. SINUZITA. (lat. sinus „cavitate“şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie a mucoasei sinusurilor paranazale; poate fi acută sau cronică, purulentă sau nu; după localizare: maxilară, etmoidală, sfenoidă, frontală. 517 SITOLOGIE SIRING-, SIRINGO- (gr. syrinx „tub"). Prefix ce indică o relaţie cu un canal, un tub sau o fistulă. SIRINGOMIELIE (gr. syrinx „tub" şi rgyelos „măduvă"). Maladie neurologică, caracterizată prin existenţa unor cavităţi în porţiunea centrală a măduvei cervicale şi cervicodorsale, în spatele canalului ependimar. Leziunile se pot întinde şi la bulb (siringomielobulbie) sau îl poate afecta în mod izolat (siringo-bulbie). Clinic se manifestă prin atrofii musculare progresive, localizate cu precădere la membrele superioare, cu hipotonie şi atrofia tegumentelor, abolirea sensibilităţii cutanate la căldură, diminuarea sensibilităţii tactile şi conservarea sensibilităţii profunde. Evoluţia este lentă şi insidioasă. SISTEMUL RETICULOENDO-TELIAL reprezintă sistemul fiziologic de apărare a organismului faţă de agenţii patogeni; cuprinde toate organele interne în structura cărora se găseşte ţesut conjunctiv reticulat sau endoteliu: ficat, splină, rinichi, plămâni, măduvă osoasă, ganglionii limfatici şi vasele sanguine. Celulele sistemului reticuloendotelial îndepli- nesc mai multe funcţii: apărare imunitară (prin elaborarea de anticorpi şi distrugerea corpilor străini şi a bacteriilor), producerea de celule noi (în special cele cu proprietăţi fagocitare), participare la metabolismul glucidelor, lipidelor şi sărurilor minerale (în special prin stocarea acestor substanţe în interiorul celulelor). SISTOLĂ (gr. systole „contracţie"). Faza de contracţie a unui organ muscular cavitar cu expulzarea conţinutului. Sistolă cardiacă 1. Primul timp al revoluţiei cardiace în timpul căruia inima se contractă şi pompează sângele din ventricule în aortă şi în artera pulmonară. 2. Contracţia cardiacă însăşi, care cuprinde contracţia simultană a celor două auricule, urmată de contracţia, de asemenea, simultană a celor două ventricule. SITO- (gr. sitos „hrană"). Prefix indicând o relaţie cu alimentele. SITOLOGIE (gr. sitos „hrană" şi logos „ştiinţă"). Studiul alimentelor, alimentaţiei şi nutriţiei. SITUAŢIE ANACLITICĂ 518 SITUAŢIE ANACLITICĂ. Privare de îngrijiri materne în primul an de viaţă, care poate cauza o întârziere în apariţia surâsului, vorbirii şi a dezvoltării globale, de multe ori însoţită de semne depresive. SITUS (lat. =„aşezat, situat“). Aşezare, poziţie a unui organ. SITUS INCERTUS. Situaţie anormală a viscerelor, dar care nu corespunde unei transpoziţii bine definite, asociate cu malformaţiile inimii şi splinei. SITUS INVERSUS. Malformaţie congenitală structurală complexă, caracterizată prin transpoziţia „în oglindă“ a viscerelor toraco-abdominale = situs inver-sus total. în cazul în care unul sau mai multe organe sunt plasate în partea opusă celei pe care o ocupă în mod normal (dar nu a tuturor viscerelor) vorbim de situs inversus parţial. Ex.: inversia inimii la dreapta (dextrocardia) sau inversia ficatului la stânga etc. SITUS SAGITALIS. Formă de anomalie a poziţiei inimii în care vârful este situat în hemitoraxul drept, prin rotaţia la dreapta a ventriculilor în jurul marilor vase de la bază (aorta şi artera pulmonară), acestea păstrându-şi situaţia normală. SKIA- (gr. skia „umbră, întuneric“). Element (prefix) de compunere care introduce în termeni referirea la umbre. SKIASCOPIE (gr. skia „umbră“ şi skopein „a vedea“). Sin. pupiloscopie, retinoscopie. Examen oftalmologie pentru determinarea obiectivă a capacităţii de refracţie a ochiului; constă în proiectarea asupra ochiului a unui fascicul luminos, cu ajutorul unei oglinzi plane. Un orificiu al oglinzii permite examinarea deplasării umbrei pupilare obţinute prin proiectarea fasciculului luminos. SLUDGE. Cuvânt englezesc însemnând agregat. SMEGMĂ (gr. smegma „săpun“). Substanţă albicioasă care rezultă din secreţii şi detritusuri (descua-marea celulelor epiteliale ale mucosei genitale); se adună în şanţul balano-prepuţial al bărbatului şi între buzele mici şi clitoris, la femei. SMITH-PETERSON. Compacto-rui Smith-Peterson, instrument metalic cu ajutorul căruia se corn- 519 SOFROLOGIE pactează fragmentele fracturii gâtului femural după osteosin-teza cu cui. Cuiul Smith-Peterson - cui din vitalium pentru osteosinteză, utilizat pentru asamblarea fragmentelor de os în fracturile de col femural. Operaţia Smith-Peterson 1. Artroplastie a coapsei cu interpunerea unei tije metalice (cui metalic); 2. Artrodeza cu cui metalic a articulaţiei coxofemurale; 3. Artroplastia şoldului cu cupă de vitalium. SMOOTH. Formă de colonie bac-teriană (una din cele două variante), vizibilă cu ochiul liber pe suprafaţa sau în profunzimea mediilor de cultură solide sau semi-solide, rezultată în urma multiplicării unor specii bacteriene; colonie cu aspect lucios, umed, neted, omogen şi bombat. (Cealaltă variantă de colonie, rough, este colonie mată, cu aspect granulos şi contur neregulat, aderentă la mediul de cultură.) SOCIOTERAPIE (lat. societas „societate“ şi gr. therapeia „tratament“). Metodă de tratament a bolnavilor mentali. Se aplică în unităţile de îngrijire, de reeducare, de convalescenţă; se realizează prin participarea colectivă a pacienţilor. SOCIOFILIE (lat. societas „societate“ şi gr. philein „a iubi“). Necesitatea intensă de viaţă socială. SOCIOFOBIE (lat. societas „societate“ şi gr. phobos „frică“). Antipatie anormală pentru viaţa de societate. SOCIOGENEZĂ (lat. societas „societate“ şi gr. genesis „naştere“). Rol atribuit factorilor sociali în apariţia şi dezvoltarea tulburărilor mentale. SODOMIE (de la Sodoma, oraş antic al Palestinei). Coit anal, în sens mai larg, toate manifestările anomaliilor simţului genezic. SOFISM (gr. sophisma din sophos „înţelept“). Raţionament aparent corect, în fond însă incorect, construit astfel pentru a induce în eroare. SOFROLOGIE. Metodă care are drept scop de a asigura un echilibru armonios al personalităţii; studiază efectele asupra organismului a diferitelor stări de conştiinţă provocate prin utilizarea SOLARIUM 520 unor tehnici psihosomatice ca: sugestia, relaxarea, autoconcen-trarea, tehnici yoga, muzică etc. SOLARIUM. Construcţie amenajată pentru helioterapie. SOLUŢIE DE CONTIGUITATE. Separarea părţilor aflate anterior în contact. SOLUŢIE DE CONTINUITATE. Orice despărţire anormală, parţială sau totală, care survine într-un organ sau ţesut ale cărui elemente constitutive sunt în mod normal continue. SOLUŢIE FIZIOLOGICĂ. Soluţie apoasă care conţine ioni echilibraţi şi are un pH corespunzător mediului intern, îndeplinind condiţiile de izotonie, izoionie şi izohidrie. Soluţie fiziologică salină (dorn ro-sodică). Sin. ser fiziologic. Soluţie izotonică sterilă care conţine 9 g clorură de sodiu la 1 000 ml apă distilată. Soluţie izotonică. Soluţie care are aceeaşi presiune osmotică ca a serului sanguin. Soluţie tampon. Soluţie cu forţă ionică (destul de concentrată) şi pH bine definit, care prezintă putere tampon: pH-ul rămâne constant în ciuda aditiei unui acid sau a unei baze. SOLVENT. Sin. dizolvant. Partea unei soluţii în care se realizează dizolvarea celorlalţi compuşi; substanţă lichidă care poate dizolva o altă substanţă. SOMA (gr. =corp, corpuscul). întreg corpul, excluzând celulele germinale. SOMATIC. Care se referă la corp; care aparţine corpului; termenul se foloseşte pentru a desemna un fenomen sau o cauză fizică (organică). Ex. examen somatic. SOMATOPSIHOZĂ. Psihoză asociată cu o afecţiune somatică sau secundar acesteia. SOMATOTROP (gr. soma „corp“ şi trophe „nutriţie“). Care exercită o acţiune asupra celulelor somatice, care favorizează creşterea corporală. Ex.: hormon somatotrop (h. hipofizar) cu acţiune stimulatoare asupra nutriţiei şi creşterii organismului. SOMNAMBULISM (lat. somnus „somn“şi ambu/are „a merge“). Stare caracterizată prin executare automată a unor acte motorii complexe (mers la înălţime, pe streaşină, gard etc.), care survine în timpul somnului şi despre care subiectul nu îşi aminteşte la deşteptare. 521 SPASTICITATE SONDAJ (fr. sondage). Introducerea unei sonde într-un conduct sau cavitate, în scopul evacuării conţinutului sau pentru a introduce un medicament. SOPOR (gr. = somn). Stare de somnolenţă accentuată care se apropie de comă. SPARADRAP. Leucoplast, ţesut, mătase cerată, hârtie sau peliculă celulozică, acoperită pe una din feţe cu o substanţă adezivă suplă, întinsă uniform şi care conţine uneori un principiu medicamentos; este aplicat pe piele ca un mic pansament, el însuşi sau serveşte la menţinerea unui pansament de dimensiuni mai mari. SPASM (gr. spasmos). Contracţie involuntară, puternică, bruscă şi tranzitorie a unui muşchi sau a unui grup de muşchi; afectează musculatura involuntară, fibrele musculare netede; cu localizare la tubul digestiv (s. esofagian, s. piloric), la căile respiratorii (s. glotic, s. laringian), la sfinctere (sfincter anal, sfincter vezical) etc. V. contractură, convulsii, crampe. SPASM CINIC. Sin. râs sardonic. SPASMODIC. Care se caracterizează prin spasme, care se referă la spasme. SPASMOFILIE (gr. spasmos „spasm“ şi phiiia „tendinţă, înclinare“). V. tetanie. Predispoziţie la convulsii (la crize de tetanie) din cauza unei excitabilităţi exagerate a sistemului neuromuscular; tendinţă, uneori ereditară, la crize sau spasme viscerale; parestezii ale extremităţilor şi ale feţei. Poate fi cauzată de o insuficienţă paratiroidiană -cu hipocalcemie -, de tulburări ale metabolismului fosfo-calcic şi acido-bazic, dar poate avea şi alte origini. SPASMOLITIC (gr. spasmos „spasm“ şi iysis „dizolvare“). Sin. antispastic, antispasmodic. Se spune despre o substanţă care suprimă spasmele. Spasmodicele acţionează fie direct asupra fibrelor musculare netede, cum este papaverina, fie prin comanda sistemului nervos vegetativ, cum este atropină. SPASTIC. Sin. pentru spasmodic. SPASTICITATE (gr. spasticos „care trage înăuntru“). Hipertonie a musculaturii scheletului, cu rigiditate şi exagerarea reflexelor osteotendinoase. SPATULA 522 SPATULĂ. Instrument de forma unei lopeţi plate mici şi înguste, confecţionat din metal, lemn, os etc., folosit ca apăsător de limbă în vederea examinării zonei bucofaringiene şi amigdalele sau la recoltarea de exsudat farin-gian; în chirurgie, folosit pentru protejarea ţesuturilor moi în timpul rezecţiilor osoase, sau la aplicarea pe răni a unor medicamente vâscoase. SPĂLĂTURĂ BRONHOALVEO-LARĂ. Tehnică de examinare în profunzime a plămânului, ce constă din injectarea într-o bronhie segmentară, printr-un fibroscop introdus pe gură sau nas, a unei cantităţi de aproximativ 300 ml soluţie fiziologică; lichidul este apoi recuperat prin aspiraţie. în acest fel se pot examina celulele conţinute în lichid, precum şi componentele biochimice. S.P.E.C.T. = SINGLE PHOTON EMISSION COMPUTER TOMO-GRAPHY Tehnică de imagistică nucleară ce detectează emisia y - mono-fotonică, utilizând cel puţin o cameră de scintilaţie rotativă, având o sensibilitate net superioară camerei planare. Aplicabilitate largă în studiul perfuziei cerebrale (şi chiar a fluxului sanguin regional) şi a celei miocardice, cu 123l - am-fetamină, 99mTc - amfetamină, 133Xe şi 201TI. SPECUL (lat. speculum „oglindă“). Instrument destinat a îndepărta pereţii unui conduct natural, susţinerii larg deschise a orificiilor sau cavităţilor naturale pentru facilitarea examinării sau efectuării unor manevre în scop terapeutic. Instrumentele sunt variate şi numeroase: specul auricular (oto-scop), nazal, vaginal, anal etc. SPERMATITĂ. Inflamaţia cordonului spermatic. SPERMATOCEL. Dilataţia chis-tică a epididimului sau a testiculului, cu acumulare de spermă. Sin. gonocel. SPERMATOCID. Sin. spermicid. SPERMATOCISTITĂ (gr. sperma „sămânţă“, kystis „vezică“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia veziculelor seminale, apărând în cursul prostatitelor prin propagarea infecţiei în canalele ejaculatoare. SPERMATOGENEZĂ (gr sperma „sămânţă“ şi genesis „naştere“). Procesul de formare şi dezvoltare a spermatozoizilor. 523______________________ SPERMATOGONIE (gr. sperma „sămânţă“ şi gone „producere“). Celulă germinală masculină care reprezintă stadiul iniţial al spermatogenezei şi din care derivă spermatocitul. SPERMATOKINEZIGRAFIE (gr. sperma „sămânţă", kinesis „mişcare“ şi graphein „a scrie“). Metodă de diagnostic pentru sterilitatea masculină, bazată pe determinarea motilităţii spermatozoizilor; evaluarea se face la microscop, spermatozoizii fiind diluaţi într-o soluţie fiziologică adecvată. V. Testul Sequy. SPERMATOREE (gr. sperma „sămânţă“ şi rhoia „curgere“). Eliminarea de spermă prin uretră în afara actului sexual, fără orgasm. SPERMATOZOID (gr. sperma „sămânţă", zoon „animai“ şi eidos „formă“). Celulă sexuală masculină matură, capabilă să fecundeze ovulul. La om are o lungime de 50-60 microni, este mobil, prezintă mişcări ondulatorii şi i se pot distinge: un cap, un corp şi o coadă. SPERMATURIE (gr. sperma „sămânţă“ şi ouron „urină“). Prezenţă de spermă în urină. ______________________SPERMĂ SPERMĂ (gr. sperma „sămânţă“). Lichid gelatinos, opalin, cu miros fad caracteristic, conţine diverşi componenţi secretaţi de organele genitale masculine (testicule, epi-didim, prostată, vezicule seminale, glande bulbouretrale) şi care menţine în suspensie spermatozoizii; volumul emis în cursul unei ejaculări este între o picătură şi 14 ml; pH-ul este 7,3-8,5. Numărul spermatozoizilor este de 100-180 milioane pe mililitru; sub 60 milioane este anormal. Examinarea spermei este indispensabilă în consultaţiile conjugale pentru diagnosticul sterilităţii masculine. Spermograma studiază: numărul, mobilitatea, procentajul de formă anormală a spermatozoizilor din spermă, precum şi compoziţia chimică şi pH-ul lichidului. Compatibilitatea între glera cervicală feminină şi spermă este studiată prin prelevare de secreţii din vagin după coit. V. Testul Sequy. Banca de spermă - organisme unde se conservă la frig (-196°C) sperma diluată în glicerol, în vederea însămânţării artificiale. SPERMICID 524 SPERMICID (gr. sperma „sămânţă“ şi lat. caedere „a ucide“). Se spune despre o substanţă care ucide, distruge spermatozoizii; anticoncepţional local sub formă de ovule, geluri sau unguent care se introduc în vagin; au însă o eficienţă contraceptivă mică (au un procentaj de eşec), însă au o mare eficienţă când se utilizează adiţional unei alte metode contraceptive, de barieră. SPERMOCULTURĂ (gr. sperma „sămânţă" lat. cultura „cultivare“). însămânţarea spermei pe un mediu de cultură bacteriologic în scopul identificării unor germeni (ex. gonococ). SPERMOGRAMĂ (gr. sperma „sămânţă“ şi gramma „notare“). Rezultatul examenului complet al spermei: număr, formă, analiză fizico-chimică a lichidului sper-matic. Recoltarea ejaculatului pentru spermogramă se face după 3-4 zile de repaus sexual, prin masturbare sau prin coit întrerupt. SPERMOLIT (sperma şi lithos „piatră“). Calcul în căile spermatice (în veziculele seminale, canal eferent sau epididim). Sin. calcul seminal. SPINA BIFIDĂ [lat. spina „vârf ascuţit“ (sau „şira spinării“) şi bifidus „despicat']. Sin. rahischizis. Malformaţie congenitală a coloanei vertebrale şi a măduvei spinării care constă în bifiditatea şi fisura apofizelor spinoase vertebrale prin care herniază învelişurile măduvei (meningocel) sau ţesutul nervos (mielomeningo-cel). Cea mai frecventă localizare: lombosacrat, mai rar cervical. Spina bifidă ocultă. Varietate de spina bifidă în care malformaţia, care afectează în general ultimele vertebre lombare sau primele sacrate, este izolată, fără tumefiere subcutanată şi decelabilă numai la radiografie. SPINOCELULAR. Care se referă la pătura intermediară de celule, cea mai groasă a epidermei. Numele este folosit pentru cancerele cu această localizare. SPIROCHETE. Microorganisme spiralate, mobile şi vizibile la microscop (după o coloraţie). Se recunosc, după culturi pe medii speciale trei grupe: treponeme, leptospire şi Borrellia; specii patogene pentru om sunt: trepo-nema pallida (produce sifilisul) şi leptospirele. 525_______________________________ SPIROMETRIE (lat. spirare „a respira“ şi gr. metron „măsură“). Metodă de măsurare a capacităţii respiratorii cu ajutorul unui spiro-metru; bazată pe principii şi mecanisme diferite; măsoară volumele de aer mobilizat prin mişcările respiratorii; cel mai simplu spirometru permite doar măsurarea capacităţii vitale (C.V.), care reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi eliminat din plămâni printr-o expiraţie maximă după o inspiraţie maximă (profundă). V. capacitatea vitală. SPIROGRAFIE (lat. spirare „a respira“ şi graphien „a scrie“). Metodă de explorare care permite înregistrarea mişcărilor respiratorii şi a capacităţii pulmonare totale (C.P.T.). V. capacitatea respiratorie. Prin spirografie se pot executa toate măsurătorile statice şi dinamice. Există diferite tipuri de spirograf. SPLEEN (fr. engl. spleen). Plictiseală profundă, oboseală generală şi absenţă nemotivată, totală, a dorinţei de viaţă. Această stare mentală se diferenţiază de melancolie prin permanenţa sa, printr-o luciditate totală şi prin absenţa anxietăţii sau tendinţelor delirante. ______________SPLENOGRAMĂ SPLANHNE (gr. splanchnos „viscer“). Organe interne sau viscere. SPLEN-, SPLENO- (gr. splen „splină“). Prefix indicând o relaţie cu splina. SPLENALGIE (gr. splen „splină“ şi algos „durere“). Durere la nivelul splinei. SPLENECTOMIE (gr. splen „splină“ şi ektome „excizie“). Ablaţie a splinei, indicată în caz de traumatisme grave ale acestui organ, sau în cursul diverselor afecţiuni hematologice (anemii hemolitice, unele leucoze...). Ablaţia splinei nu pune viaţa în pericol pentru că funcţiile ei sunt preluate de ganglionii limfatici, măduva osoasă şi ficat. SPLENOGRAFIE (gr. sp/en „splină“ şi grapbein „a scrie“). Radiografiere a splinei după injectarea intravenoasă a unei substanţe de contrast cu acumulare în splină. SPLENOGRAMĂ (gr. sp/en „splină“ şi gramma „notare“). Formula elementelor celulare splenice, determinată pe frotiurile preparate după o puncţie splenică. Formula indică proporţia dintre elementele celulare ale ţesutului hematopoietic splenic. SPLENOHEPATOMEGALIE 526 Splenograma normală prezintă un tablou predominant limfocitar. SPLENOHEPATOMEGALIE. Hepatosplenomegalie. Creşterea de volum a splinei şi a ficatului. SPLENOMEGALIE (gr. splen „splină “ şi megas „mare “). Mărirea de volum a splinei, decelabilă clinic prin palpare; cauzele sunt diferite infecţii, tulburări de circulaţie în sistemul port, leucemii, infiltraţii patologice cu unele substanţe etc. SPLENOPATIE (gr. splen „splină“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a splinei. SPLENOPEXIE (gr. splen „splină“ şi pexis „fixare“). Fixarea operatorie a unei spline anormal mobilă la peretele abdominal. SPLENOPORTOGRAFIE. Radiografierea splinei şi a sistemului venei porte după injectarea unui produs de contrast. Injectarea produsului se face în splină, prin puncţie transparietală (prin peretele abdominal) după anestezie locală. Se utilizează pentru diagnosticul hipertensiunilor portale. SPLENOPTOZĂ (gr. splen „splină“ şi ptosis „cădere“). Ptoza (deplasarea în jos) splinei cauzată de laxitatea mijloacelor sale dejixare. SPLINĂ. Organ vascular, limfoid, situat în abdomen în hipocondrul stâng, sub diafragm; are o greutate medie de 200 g; reprezintă un rezervor important de sânge şi celule sanguine, care în caz de nevoie poate să elibereze în circulaţia generală, foarte repede, aproximativ 150-200 ml de sânge. Ca organ important al sistemului reticuloendotelial, splina intervine în procesul de hemoliză, în elaborarea hemoglobinei şi a pigmenţilor biliari şi în producerea de anticorpi. SPONDIL-, SPONDILO- (gr. spondylos „vertebră“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la vertebre sau coloana vertebrală. SPONDILALGIE (gr. spondylos „vertebră“ şi algos „durere“). Sin. spondiodinie. Durere localizată la coloana vertebrală. SPONDILARTITĂ (gr. spondylos „vertebră“, arthron „încheietură“ şi -ita „in flama fie“). Inflamaţie a articulaţiilor vertebrale; artrita coloanei vertebrale. Spondilartrita anchilozantă. Reumatism inflamator cronic al 527 SPRUE articulaţiilor sacroiliace şi al coloanei vertebrale; debutează la adultul tânăr şi evoluţia sa este lentă. SPONDILARTROZĂ. Artroză a coloanei vertebrale. SP0NDILITĂ (gr. spondylos „vertebră" şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia uneia sau mai multor vertebre; în general asociată cu inflamaţia unui disc vertebral supra- sau subiacent (spondilo-discita). SPONDILOLISTEZIS (gr. spondylos „vertebră“ şi olisîhanein „a aluneca1). Alunecarea unui corp vertebral sau a unui segment de coloană vertebrală, de obicei înainte, faţă de corpul vertebral subiacent. SPONDILOMALACIE (gr. spondylos „vertebră“ şi ma/akia „înmuiere“). Ramolisment patologic al uneia sau mai multor vertebre. SPONDILOPATIE (gr. spondylos „vertebră“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a coloanei vertebrale. SPONDILOSCHIZIS (gr. spondylos „vertebră“ şi schisis „diviziune“). Fisură congenitală a unuia sau mai multor arcuri vertebrale. SPONDILOTOMIE (gr. spondylos „vertebră“ şi tome „tăiere“). Deschiderea chirurgicală a canalului vertebral. SPONDILOZĂ. Artroză (afec-ţiune degenerativă) vertebrală. SPONGIOS. Se spune despre un ţesut care are o consistenţă asemănătoare unui burete. Ex. os spongios (cu cavităţi largi pline cu măduvă). SPOR (gr. sporos „sămânţă). Formă de conservare şi de diseminare a unor bacterii şi ciuperci. SPORICID (spor şi lat. caedere „a ucide“). Agent care distruge sporii. SPOROCID. Sin. sporicid. SPORULARE. Formare şi eliberare de spori de vegetale, bacterii sau organisme animale inferioare. SPORULAT. Se spune despre o bacterie capabilă de a forma spori. SPRUE (fr. engl. sprue). Sindrom dizenterie observat în ţările calde (tropicale). Se întâlneşte la subiecţi la care mucoasa intestinală este alterată, ca urmare a unei lungi perioade de iritaţie de cauze diverse (infecţii, parazitoze etc.); se traduce prin STAFILOCOCEMIE 528 diaree grăsoasă (steatoree), de putrefacţie, cu semne de denu-triţie şi carenţă în diferite vitamine, anemie de tip pernicios şi in-flamaţie dureroasă a limbii. Trebuie deosebită de maladia ce/iacă. V. Gluten. Sprue nostras. Sin. maladia celiacă. STAFILOCOCEMIE. Septicemie cauzată de stafilococ. Este o infecţie frecventă şi gravă din cauza rezistenţei stafilococilor la diverse antibiotice. Orginea este adesea cutanată (furuncul) sau dentară. STAFILOCOCIE. Termen folosit pentru a denumi infecţiile cu stafilococ şi în special manifestările cutanate (furuncul, antrax, pana-riţiu, impétigo). Se întâlnesc de asemenea stafilococii osoase (osteomielite), stafilococii pleuro-pulmonare etc. STAFILOM (gr. staphyloma „defect ocular“). Proeminenţe ale unor porţiuni din globul ocular (cornee, sclerotică, uveea), ca urmare a unor leziuni inflamatorii sau arsuri care au dus la slăbirea (laxitatea) peretelui ocular. STAFILOPLASTIE [gr. staphyle (prefix care introduce în termeni referirea ia uvula sau palatul moaie) şi p/assein „a forma1). Repararea chirurgicală a unei fisuri (de origine congenitală sau traumatică) a vălului palatin. STAFILORAFIE [gr. staphyle (prefix cu referire ia palatul moaie) şi rhaphe „sutură j Sutura muşchiului vălului palatin. STANDARD. 1. Etalon sau normă. 2. Normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile etc. unui produs. 3. Care poate fi luat ca model. 4. (în sintagmă) Standard de viaţă = grad de dezvoltare a condiţiilor de viaţă caracteristice unei persoane sau unei colectivităţi; nivel de trai. Standard de performanţă. Un nivel de performanţă sau un set de condiţii considerate acceptabile de către o anumită autoritate sau de către persoana/persoa-nele angajate în asigurarea sau menţinerea setului de condiţii. Standardele practicii de nursing reprezintă nivelul deziderabil şi realizabil de performanţă în raport cu care se compară practica actuală efectivă. (Lemon = material de educaţie în nursing, cap. 12). 529 STENON STATURAL. Care se referă la talie (statură). Ex.: creştere staturală. STATURO-PONDERAL. Care se referă la talie şi la greutate. STATUS SUEDEZ. Examen radiologie al articulaţiei scapulohu-merale care cuprinde trei incidenţe complementare: de faţă, în rotaţie internă, în rotaţie externă şi cu braţul ridicat. STAZĂ (gr. stasis „oprire, reţinere“). încetinirea sau oprirea circulaţiei fiziologice a unui lichid dintr-un sistem de vase sau organe cavi-tare, din cauza unui obstacol mecanic sau funcţional sau a unei insuficienţe a musculaturii propulsive respective (ex. s. sanguină, s. biliară, s. lactată, s. gastrică, s. intestinală etc.). STEATO- (gr. stear, steatos „grăsime“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la grăsime. STEATOREE (gr. steatos „grăsime“ şi rhoia „curgere“). Exces de materii grase în fecale (excremente) cauzat de o proastă asimilare a grăsimilor alimentare, uneori în legătură cu o afecţiune pancreatică. STEATOZĂ (gr. steatos „grăsime“ şi -oza „boală neinfia-matorie“). Acumulare de grăsime în celule; această supraîncărcare poate să fie cauzată de un aport excesiv de lipide, de o deviere a metabolismului, de o degenerescenţă celulară sau de o simplă infiltraţie. STEINACH (operaţia). Legarea sau secţionarea canalelor deferente având ca scop să împiedice trecerea spermatozoizilor, evitând astfel sarcina partenerei; una dintre operaţiile de întinerire propuse în cursul timpului. STEINMAN (broşa). Broşă (tijă) de oţel rigid, destinată a fi introdusă prin fragmentul distal al unui os fracturat şi legată la o scăriţă Steinman asupra căreia se exercită o tracţiune în vederea menţinerii fracturii într-o poziţie bună. STENIC. Se spune despre un individ energic, caracterizat prin reacţii fiziologice şi mentale rapide. STENON (canalul). Canal excre-tor care drenează saliva glandei parotide şi care se deschide în gură la nivelul primului sau al STENOZĂ 530 celui de-al doilea molar superior. Sin. canal parotidian. STENOZĂ (gr. stenos „strâmt, îngust“). îngustare sau strâmtare congenitală sau dobândită a unui orificiu sau conduct natural, al unui organ al corpului; reducerea patologică a calibrului unui canal sau orificiu (ex.: stenoză mitrală, stenoză aortică, stenoza arterei pulmonare, stenoză pilorică etc.). Stenoză aortică. Valvulopatie caracterizată printr-o micşorare a orificiului aortic. Stenoză mitrală. Valvulopatie din cauza îngustării porţiunii libere a valvulelor mitrale cu micşorarea orificiului care separă atriul stâng de ventriculul stâng. Stenoză hipertrofică a pilorului. Afecţiune nutriţională caracterizată prin hipertrofia musculară a pilorului , cu semn de stază gastrică şi încetinire a tranzitului piloric. STEPAJ. Mers stepat. Mers în buestru. Tulburare de mers din cauza paraliziei muşchilor inervaţi de nervul sciatic popliteu extern (paralizia muşchilor peronieri); flexia piciorului pe gambă este imposibilă; în timpul mersului, piciorul loveşte solul întâi cu vârful şi apoi cu călcâiul, subiectul trebuind să ridice foarte sus gamba pentru a nu lovi solul cu vârful piciorului. STERCO- (lat. stercus „excrement“). Prefix indicând o relaţie cu excrementele. V. copro-, scato-. STERCOBILINĂ. Pigment biliar format în intestin sub influenţa enzimelor bacteriene, prin reducerea bilirubinei excretate în bilă, trecându-se printr-un produs intermediar, stercobilinogenul. Stercobilinogenul', pigment biliar precursor imediat al stercobilinei, eliminat în parte prin excremente, în parte resorbit în ficat. Eliminarea sa în fecale este crescută în icterele hemolitice. STERCOLIT. Concreţiuni fecale. STEREOAGNOZIE (gr. stereo „solid, care iese în relief“, a „lipsit de“, gnosis „percepere“). Incapacitate de a recunoaşte o formă (un obiect) prin pipăit. Sin. agnozie tactilă, asterognozie. STEREOGNOZIE (gr. stereo „care iese în relief“ şi gnosis „percepere“). Recunoaşterea prin pipăit a formei şi consistenţei obiectelor; 531 STERILITATE sunt implicate sensibilitatea tactilă, sensibilitatea la presiune şi sensibilitatea profundă. STEREORADIOGRAFIE. Radiografie în relief. STEflEOTAXIE. în neurochirurgie, metodă radiografică pentru reperarea unor structuri intra-craniene, în cele trei planuri ale spaţiului, ceea ce permite abordarea unui punct foarte precis al structurilor cerebrale profunde. STEREOTIP. Repetarea, după o formulă invariabilă, a unor gesturi sau a unor cuvinte; se observă în cursul anumitor boli mentale. STERIL 1. Fără nici un microb. 2. Inapt pentru reproducere prin azoospermie la bărbat şi anovulie la femeie sau din cauza unor circumstanţe care împiedică fecundarea ovulului. Sin. infecund. STERILET. Dispozitiv intrauterin (DIU) care se introduce în uter pentru a obţine un efect contraceptiv; este o metodă sigură şi efectivă de contracepţie reversibilă. DIU sunt mici piese flexibile (spirală, buclă, triunghi dublu) făcute din metal şi/sau plastic; noul tip de DIU cu cupru este preferat vechilor dispozitive inerte. Steriletul nu jenează raportul sexual, dar poate provoca câteva inconvenienţe la femeie: menstre mai abundente sau prelungite, dureri vagi în etajul inferior al abdomenului. STERILITATE 1. Absenţa oricărui microorganism viu sau oricărui spor într-o suprafaţă organică sau pe un obiect oarecare. 2. Sterilitate (iăi. steri/itas „nerod-nicie'). Incapacitatea unui organism viu de a procrea; incapacitate de reproducere. Poate fi congenitală, consecutivă unei maladii sau unui accident sau poate fi provocată intenţionat (sterilizare). Sterilitatea masculină: este consecinţa fie unei absenţe totale de spermatozoizi (azoospermie), fie unei anomalii cantitative sau calitative (astenooligospermie). Sterilitatea feminină poate fi cauzată de: obstrucţie la nivelul trompei uterine, absenţă a ovu-laţiei, insuficienţă hormonală, malformaţie congenitală a uterului, deformaţie dobândită a uterului printr-un fibrom, anomalie a glerei cervicale; poate fi artificială - după legarea trompelor, iradieri, tratamente hormonale. STERILIZARE STERILIZARE (lat. steri/is „sterp, neproductiv“). 1. Metode folosite pentru distrugerea, suprimarea tuturor formelor de existenţă a microorganismelor patogene sau nepatogene şi sporilor prezenţi într-un mediu organic, într-o substanţă sau pe suprafaţa sau profunzimea unui obiect. Poate fi obţinută prin mijloace fizice (căldură, radiaţii, ultrasunete, ultraviolete) sau chimice (prin antiseptice). 2. Intervenţie chirurgicală practicată la bărbat sau la femeie şi care suprimă toate posibilităţile de a avea copii. Poate fi obţinută prin ablaţia gonadelor, ligatura trompelor uterine sau a canalelor derefente (vasectomie). STERNALGIE (stern şi gr. algos „durere“). Durere localizată la stern. Sin. sternodinie. STERNBERG (celulele). Observate în boala Hodgkin, celule cu nucleu foarte mare, bogat în cromatină, nucleoli bazofili şi citoplasmă fără granulaţii. STERNODINIE (stern şi gr. odyn „durere“). Sin. sternalgie. STERNOSCHISIS (stern şi gr. schisis „diviziune“). ____________________________532 Fisură mediană congenitală a sternului. STERNOTOMIE (stern şi gr. tome „tăiere“). Secţiune chirurgicală a sternului. STERTOR. Respiraţie zgomotoasă asemănătoare sforăitului (stertoroasă) observată în comă. STETOSCOP (gr. stethos „piept“ şi skopein „a observa, a examina“). Aparat acustic ce amplifică sunetele, care permite auscultaţia fină a zgomotelor produse de diverse organe interne (în special cele din torace). Stetoscop biauricular, care are o parte receptoare de sunet, acoperită de o membrană, de la care pornesc două tuburi flexibile care ajung la urechile examinatorului. Stetoscop obstetrical. Instrument în formă de pâlnie, din lemn sau aluminiu, utilizat în ascultarea bătăilor cordului fetal, eventual suflu uterin. STIGMATIZAT (gr. stigma „urmă“). în sens medical, care poartă amprenta unei boli; sechelă, în urma unei afecţiuni. STILET (fr. stylet). Instrument metalic subţire, cu extremităţi butonate, folosit 533 ST OM ATOP L ASTI E pentru explorarea traiectelor fistuloase. STIMULARE CARDIACĂ. Excitarea electrică artificială a ventriculului drept destinată să asigure contracţia regulată a inimii; se realizează cu ajutorul unui stimulator cardiac sau a unei sonde de antrenare. STIMULATOR CARDIAC. Sin. pacemaker. Dispozitiv electronic miniaturizat care se implantează subcutanat pe torace şi care furnizează (emite) miocardului (muşchiului inimii) impulsuri electrice regulate. Un stimulator este constituit dintr-o pilă (baterie), care generează impulsuri şi dintr-un circuit electronic ce permite emisia şi controlul. Implantarea este efectuată sub anestezie locală: cutiuţa stimulatorului este îngropată între pielea toracelui şi muşchiul mare pectoral; implantarea necesită o spitalizare de câteva zile. Stimulatorul cardiac este indicat în caz de slăbire a căilor de conducere electrică naturale ale inimii (când centrii fiziologici de automatism sunt incapabili să asigure ritmul cardiac normal). STIMULINĂ. Denumire generică dată factorilor umorali de origine diferită care stimulează activitatea unor organe sau ţesuturi. Hormonii secretaţi de lobul anterior al hipofizei cu acţiune asupra altor glande endocrine sau stimuline (tireostimulina, corticostimulina, gonadostimulina). STINGHIE. Sin. regiune inghinală. Regiune anatomică situată la unirea feţei anterioare a coapsei cu peretele anterior al abdomenului; regiune care se află la nivelul articulaţiei femurului cu oasele bazinului. STOM-, STOMAT-, STOMATO-(gr. stoma „gură, deschidere“). Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu gura, cavitatea bucală. STOMATITĂ (gr. stoma „gură“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie a mucoasei bucale; poate avea cauze infecţioase, de origine bacteriană, virală (her-pes), micotică (mărgăritărel); cauze alergice, toxice sau mecanice (ulceraţii mecanice prin frecarea dinţilor de gingie, aparat dentar prost adaptat). STOMATOPLASTIE (gr. stoma „gură, deschidere“). 1. Intervenţie chirurgicală plastică care constă în reconstituirea STOMATORAGIE 534 structurilor cavităţii bucale în caz de malformaţie sau după leziuni traumatice. 2. în ginecologie, lărgirea pe cale chirurgicală a orificiului extern al colului utérin (în caz de stenoză). STOMATORAGIE (gr. stoma „gură“, rhegnynai „a curge“). Hemoragie bucală. STOMIE (gr. stoma „gură, deschidere“). 1. Tehnică chirurgicală care constă în suturarea la piele a deschiderii unui viscer (colon, intestin subţire, stomac, ureter); prin deschizătură (stomă) se realizează o comunicare între organul cavitar respectiv şi tegument. 2. Tehnică chirurgicală care constă în punerea cap la cap a două organe cavitare (de exemplu, stomacul şi intestinul subţire). V. anastomoză. în primul caz, termenul de stomie desemnează şi rezultatul intervenţiei, adică orificiul de curgere a materiilor fecale sau a urinei, în funcţie de locul stomei se folosesc diferite denumiri. V. iléostomie, colostomie, gastrostomie, urostomie (nefrostomie, ureterostomie, cistostomie, urétrostomie). STOMIZAT. Persoană purtătoare a unei stomii. STOP CARDIAC. încetare brutală a bătăilor inimii, care antrenează o oprire a perfuzării organelor vitale. Această oprire brutală a bătăilor inimii antrenează dispariţia pulsului şi a zgomotelor cardiace, prăbuşirea tensiunii arteriale şi oprirea circulaţiei sanguine cu anoxie: cianoza buzelor şi a urechilor traduce anoxia tisulară, iar midriaza (dilataţia fixă a pupilelor) arată răsunetul cerebral grav al acestei anoxii. Un stop cardiocirculator (denumit în mod obişnuit stop cardiac) provoacă, în 15-20 secunde, o pierdere a conştienţei şi opreşte comanda respiratorie (stop cardio-respirator - moarte clinică). După 3-5 minute, în structurile nervoase lipsite de sânge survin leziuni ireversibile. Constatarea stopului cardiocirculator impune manevre imediate de reanimare. STRABISM. Defect al paralelismului axelor vizuale, caracterizat printr-o deviaţie a axei unui ochi în raport cu celălalt (defect de convergenţă a axelor vizuale). Strabism convergent, ori esotropia = deviaţia ochiului spre interior. 535 STRES Strabism divergent, ori exotropia = deviaţia unui ochi spre exterior. STRABOMETRU (gr. strabis-mos, + gr. metron „măsură“). Dispozitiv pentru măsurarea gradului de deviaţie strabică. STRANGULARE HERNIANĂ. Sin. hernie strangulată. V. herniile. STRAPPING. V. contenţie. STRATIGRAFIE. Variantă de tomografie realizată cu un aparat numit stratigraf (tomograf); metodă radiologică prin care este redată pe placă imaginea pulmonară la diferite adâncimi, în planul de secţiune verticală, orizontală sau oblică. STRĂNUT (lat. sternuere „a strănuta“). Reflex de protecţie cu scopul fiziologic de a îndepărta particulele străine ajunse în cavitatea nazală (praf, fum, gaze iritante etc.). Mecanismul fiziologic al strănutului cuprinde următoarele momente: inspiraţie adâncă cu glota închisă, urmată de expiraţie explozivă, prin care se îndepărtează particulele iritante. STREPTOKINAZĂ. Fibrolizină (enzimă) bacteriană izolată din filtrate de cultură de streptococ hemolitic, capabilă de a digera fibrina; se utilizează pentru dizolvarea cheagurilor în cazuri de tromboze arteriale sau venoase. în combinaţie cu streptodornaza (enzimă bacteriană elaborată tot de unele tulpini de streptococ) se utilizează pentru îndepărtarea exsudatelor patologice sau a ţesuturilor necrozate. STREPTOLIZINĂ. Hemolizină produsă de streptococ; există două variante: streptolizina „S“, care nu provoacă producerea de anticorpi şi streptolizina „0“, care provoacă apariţia de anticorpi, având acţiune cardiotoxică, puternic antigenică. Induce formarea antistreptolizinei „0“ în organismul bolnavilor cu afecţiuni streptococice. Punerea în evidenţă în sângele bolnavilor a anticorpilor antistreptolizină „0“ (ASLO) permite diagnosticarea unei infecţii streptococice. V. antistreptolizină „0“. STRES (engl. constrângere, forţă, solicitare). Acest termen desemnează, pe de o parte, diverşi agenţi agresori la care este supus organismul [traumatisme, şoc emoţional, infecţii, intoxicaţii, operaţie chirurgicală, constrângerile vieţii zilnice (zgomot, apeluri telefonice multiple, STRESANT 536 surmenaj etc.)], iar pe de altă parte, ansamblul de fenomene metabolice şi viscerale pe care aceşti agresori le pot provoca prin solicitarea organismului la un efort de adaptare (reacţie anormală de adaptare, răspuns nespecific al organismului la orice solicitare căreia trebuie să-i facă faţă, reacţie de alarmă). STRESANT. Se spune despre un agent capabil să provoace o stare de stres. Poate fi un agent nociv, dar şi un factor inofensiv. STR1DOR (lat. = ţipăt, şuier). Zgomot respirator ascuţit, provocat de o obstrucţie incompletă a laringelui sau a traheei. Poate fi situat în inspir (cel mai frecvent) sau în ambii timpi ai respiraţiei. Stridorul congenital- zgomot respiratoriu anormal acut şi pătrunzător al nou-născutului, ce survine la inspiraţie şi cauzat de o anomalie de laringe. STRIPPING 1. Tehnică de safenectomie (ablaţie a venei safene), practicată în caz de insuficienţă ve-noasă a membrelor inferioare. V. Safenectomie. Operaţia constă în introducerea unui dispozitiv de la un capăt la altul al unei vene varicoase şi după fixarea la o extremitate se extrage prin smulgere (termenul provine de la verbul englezesc to strip = a jupui). 2. Extirparea unei vene superficiale prin mici incizii cutanate, cu ajutorul unui instrument numit strippe. Se utilizează în ablaţia chirurgicală a varicelor membrelor inferioare. STROFULUS. Prurigo infantil; prurigo acut al adultului: erupţie pruriginoasă formată din elemente reliefate, de culoare roz, cât o gămălie de ac care se localizează de obicei pe torace şi membrele superioare şi progresează prin pusee. Apare de obicei la copil şi poate fi legată de o parazitoză intestinală. STROMĂ (gr. stroma „covor"). 1. Ţesut interstiţial de susţinere, format din ţesut conjunctiv, vase şi nervi,care constituie scheletul unui organ; ţesut de susţinere a unui parenchim. 2. Ţesut de hrănire şi de susţinere a unei tumori maligne. STRUMĂ. Cuvânt latin însemnând guşă. STRUMECTOMIE (lat. struma „guşă" şi gr. ektome „excizie"). Ablaţie totală sau parţială a guşei. 537 SUBFEBRIL STRUMITĂ. (lat. struma „guşă“şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie a ţesutului tiroidian afectat de o guşă. STUPEFIANT. Substanţă medicamentoasă sau nu, a cărei acţiune sedativă, analgezică, narcotică şi/sau euforiantă provoacă în timp o obişnuinţă şi o farmaco-dependenţă (toxicomanie). Dintre aceste substanţe fac parte: opiul, morfina, codeina etc. Printre alte substanţe denumite în mod curent „droguri“ se găsesc derivatele de cânepă indiană (cana-bis), de cocaină şi de opiu, cărora li se adaugă heroina şi LSD (acidul lisergic = substanţă halucinogenă). Aceste stupefiante sunt responsabile de o micşorare a activităţii intelectuale, a motri-cităţii şi sensibilităţii. Utilizarea lor este ilegală. STUPOARE (lat. stupor „amorţire, încremenire“). Suspendarea oricărei activităţi fizice sau psihice; subiectul stă cu ochii deschişi, nemişcaţi, privire fixă, prezintă imobilism facial şi imobilitate completă (încremenit). Stupoarea poate fi de origine psihotică sau neurologică. Constituie una din manifestările schizofreniei. SUBACUT. Care evoluează de manieră intermediară între acut şi cronic. Ex.: maladie subacută. SUBAREOLAR. Care se găseşte sub areola sânului. SUBCONŞTIENT. Sferă a fenomenelor psihice care se desfăşoară în afara conştiinţei şi care au putut fi anterior conştiente sau ar putea deveni conştiente ulterior. Deşi termenul este folosit adeseori în legătură cu psihanaliza, Freud utilizează de fapt, termenul de preconştient, care desemnează acel nivel al psihicului deosebit atât de conştient, cât şi de inconştient, unde ar ajunge trăirile psihice refulate. SUBDURAL. Care este situat sau se produce între faţa profundă a durei mater şi arahnoidă. Ex.: spaţiul subdural. SUBEROZĂ. (lat. suber„plută“ şi -oza). Pneumoconioză provocată de inhalarea de praf de plută mucegăită; se observă la muncitorii care lucrează cu acest produs. SUBFEBRIL (sub şi lat. febris „febră“). Care depăşeşte cu puţin temperatura normală. Ex.: stare sub-febrilă (temperatura nu depăşeşte 38°; menţinerea temperaturii între 37°-38°C. SUBICTER 538 SUBICTER. Discretă coloraţie galbenă a pielii, a scleroticii şi a conjunctivei, care se observă la debutul icterelor sau în unele afecţiuni ale ficatului. Subicteric - care prezintă o culoare galben-pal a tegumentelor, intermediară între culoarea normală şi galbenul ce caracterizează icterul franc. SUBINTRANT (lat. subintrans „care intră pe furiş“). Care este caracterizat prin accese ce survin fără perioade de re-misie (de ameliorare sau dispariţie temporară a manifestării, a simptomului). Ex.: convulsii subintrante. SUBINVOLUŢIE UTERINĂ. întârziere în revenirea la normal a uterului după naştere. în mod normal revenirea volumului uterin (involuţia uterină) se face progresiv cu aproximativ 1-1,5 cm pe zi. SUBLUXAŢIE (sub şi lat. iuxatio „scrântitură“). Luxatie incompletă, prin deplasarea parţială a celor două extremităţi osoase ale unei articulaţii. SUBMATITATE. Scăderea, diminuarea parţială a sonorităţii normale la percuţie. SUBMAXILARĂ (glandă). Glandă salivară situată în planşeul gurii. SUBMERSIUNE. Cufundarea totală a unui corp sub suprafaţa unui lichid. Submersie. înecare. Stare de asfixie mortală (înecare) care rezultă din penetrarea unui lichid în căile respiratorii. SUBNARCOZĂ. Somn lejer, incomplet, provocat de hipnotice şi în timpul căruia subiectul mai poate încă vorbi facilitând comunicarea; se spune mai ales despre starea artificială apropiată de somn (semisomn) provocată prin folosirea anestezicelor generale în doze slabe (mici). Subnarcoza este folosită şi ca metodă de investigare psihologică şi psihanalitică (subnarcoza analitică, narcoanaliza). SUBSTANŢĂ DE CONTRAST. Substanţă opacă la razele Röntgen, care introdusă în cavităţile şi conductele naturale ale corpului, permite punerea în evidenţă a formei lor şi a eventualelor modificări patologice. Se utilizează: sulfatul de bariu (pentru examenul radiologie al tubului digestiv), substanţe de contrast pe bază de iod (pentru 539 SUFUZIUNE colangiografie, colecistografie, urografie, arteriografie etc.) şi gazoase (contrast prin transparenţă). Substanţele de contrast sunt administrate pe cale orală, pe cale* intracavitară sau paren-terală. SUBSTITUTIV. Se spune despre un tratament sau medicament vizând suplinirea unui deficit organic sau funcţional. Ex.: administrarea de insulină în diabetul zaharat este o medicaţie de substituţie. SUBSTITUT VOLEMIC. Produs natural sau sintetic utilizat pe cale intravenoasă pentru a creşte volumul sanguin atunci când este anormal de mic. Sin. înlocuitor de plasmă. Substitutele volemice sunt indicate pentru a corecta o hipovolemie (micşorarea volumului sanguin) consecutivă unei hemoragii, stare de şoc etc. SUBSUOARĂ. Regiunea axilară. SUBTOTAL. Aproape total. Ex.: histerectomie subtotală. SUCCEDANEU. Produs de înlocuire (de medicamente, de produse alimentare). SUCŢIUNE (sugere). 1. La sugar, a sorbi alimentele cu gura ce joacă rol de pompă aspiratoare. 2. Aspiraţie cu gura. SUDAŢIE. Sin. transpiraţie. Transpiraţie intensă care poate fi fiziologică (efort fizic, expunere la căldură intensă, saună etc.) sau patologică (febră ridicată, crize hipoglicemice etc.). V. hiperhidroză, perspiraţie. SUFERINŢĂ FETALĂ. Diminuarea oxigenării şi alimentării fătului în timpul sarcinii sau a naşterii; poate fi cronică sau acută. Suferinţă fetală cronică ce afectează creşterea şi dezvoltarea fetală prin reducerea perfuziei placentare, anomalii placentare, defecte de metabolism. Ea poate fi cauzată, de asemenea, şi de boli ale mamei: boală cardiovasculară, hipertensiune arterială, toxemie gravidică etc. Suferinţă fetală acută. Se instalează brusc prin afectarea circulaţiei fetomaterne (apoplexie utero-placentară, ruptură uterină, prolabare de cordon, placenta praevia, şoc) sau prin epuizarea rezervei metabolice. O suferinţă fetală acută se traduce printr-o modificare a zgomotelor inimii fătului (ritmul cardiac se încetineşte). SUFUZIUNE. Infiltrare de lichide organice (sânge, serozităţi) în spaţiile interstiţiale. SUGESTIE 540 SUGESTIE. în sens obişnuit, acţiunea care constă în a influenta pe cineva. în psihologie, acţiunea de a transmite în psihicul cuiva o idee sau o credinţă pe care nu o are; de a face o persoană să accepte o tendinţă care nu este a sa. Tratamentele psihoterapice se sprijină pe sugestie. SUGHIŢ (lat. subgluttiare „a sughiţa“). Contracţie spasmodică involuntară a diafragmului, însoţită de o constricţie a glotei cu vibraţia corzilor vocale şi emiterea unui sunet gutural. Crizele de sughiţ pot dura câteva minute până la câteva ore. Unele remedii populare (inspiraţie profundă cu reţinerea aerului în plămâni cât mai mult timp posibil) permit de obicei să se întrerupă sughiţul. Când crizele devin de nesuportat, este necesară administrarea de medicamente antispastice. SUICID (sinucidere) (lat. sui „a sa“ şi caedere „a omorî“). Acţiune prin care o persoană îşi pune singură capăt zilelor. SUPINAŢIE (lat. supinare „a răsturna“). Mişcare de rotaţie externă a antebraţului, care aduce faţa palmară a mâinii în sus, spre deosebire de mişcarea de pronaţie care acţionează invers. SUPOZITOR. Medicament solid de formă conică sau ovoidă, conţinând un excipient care se topeşte uşor la căldura corpului, destinat a fi introdus în rect. SUPRAINFECŢIE. Infecţie cu un nou germen asupra unui organism deja infectat. Suprainfecţia poate fi spontană (cauzată de o infecţie virală care devine viro-bacteriană, ca gripa); poate fi consecutivă unei îngrijiri deficitare prin suprapunerea unor agenţi microbieni noi în evoluţia unei boli sau consecutivă îngrijirii în mediu spitalicesc (suprainfec-ţie nozocomială). SUPRAOCLUZIE. Acoperirea excesivă a incisivilor inferiori de către incisivii superiori. Supra-ocluziile sunt provocate de o dezvoltare insuficientă a maxilarului inferior şi/sau superior la nivelul premolarilor şi molarilor. Tratamentul de fond al supra-ocluziei constă în corectarea raportului dintre maxilarele inferior şi superior cu ajutorul unei punţi fixe sau al unui aparat ortodontic. SUPRASPINOŞILOR (sindrom al). Sindrom caracterizat printr-o durere de umăr resimţită în 541 SURFACTANT momentul abducţiei braţului, adică atunci când acesta este îndepărtat de corp la trecerea spre 70°. Sindromul se referă la ansamblul de muşchi şi tendoane care întăresc umărul, muşchii rotatori. Lezarea acestui ansamblu poate avea origini multiple (tendinită, calcificare intraten-dinosă, ruptură de tendon, conflict mecanic cu acromionul). SUPRARENALECTOMIE (glanda suprarenală şi gr. ektome „excizie“). Rezecţie chirurgicală a uneia sau celor două glande suprarenale. SUPRARENALITĂ (glanda suprarenală şi gr. -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia glandelor suprarenale. SUPRARENALOM (glanda suprarenală şi gr. -orna „umflătură“). Orice tumoră benignă sau malignă care se dezvoltă în glanda suprarenală. După locul de dezvoltare poate fi: corticosuprare-nalom sau medulosuprarenalom. SUPURAŢIE. Supurare. Producere şi scurgere de puroi; este o reacţie normală de apărare a unui organism sănătos în faţa agresiunii microbiene. Supuraţia unui ţesut este la originea unui abces, care poate fi superficial în cazul unui furuncul (inflamaţia unui folicul pilosebaceu produsă de un stafilococ) ori profund şi localizat într-un viscer: ficat, plămâni, creier, rinichi. O supuraţie se scurge dintr-un abces fie spontan, fie prin intermediul unei fistule (canal patologic), fie prin deschidere chirurgicală. SURDITATE VERBALĂ. Incapacitatea de a înţelege limbajul vorbit; neînţelegerea sensurilor cuvintelor, cu toate că sunetele componente sunt percepute cu auzul. Această afecţiune traduce o leziune a cortexului cerebral -în zona în care sunt localizaţi centrii limbajului. SURDOMUT. Subiect, care, din cauza unei surdităţi congenitale sau dobândite în prima copilărie, n-a putut să înveţe să vorbească normal. SURDOMUTITATE. Stare a unui subiect surd şi mut; mutitate asociată cu o surditate, ce poate fi şi o consecinţă a acesteia. SURFACTANT. Substanţă care tapetează faţa internă a alveolelor pulmonare; constituit din fosfolipide, formează o peliculă foarte subţire care acoperă totalitatea suprafeţei interioare a alveolelor pulmonare. SURJET SURJET (sutura în). Sutura unei plăgi cu un fir trecut alternativ prin cele două margini ale plăgii, fără noduri intermediare şi consolidat prin două noduri la extremităţi. SURMENAJ. Stare de oboseală extremă a omului, caracterizată prin somnolenţă, dureri de cap, nervozitate, scăderea posibilităţii de concentrare etc., în urma unui efort fizic sau psihic excesiv şi prelungit. SUSPENSOR. Bandaj destinat să susţină şi să ridice scrotul şi testiculele; este utilizat atunci când scrotul (bursele) sunt umflate şi dureroase, în cazul unei orhite (inflamaţie a unui testicul) sau de un varicocel (dilataţia varicoasă a venelor testiculului). SUŞE. Ansamblul tuturor bacteriilor provenind din multiplicarea 542 unei bacterii unice. Sin. rom. tulpina. SUTURĂ BREGMATICĂ. Sutură între osul frontal şi fiecare din cele două oase parietale. SUTURĂ LAMBDOIDĂ. Sin. parieto-occipitală. Este formată de marginea posterioară a osului parietal şi de scoica occipitalului numită şi sutură occipito-parie-tală. SYDENHAM (coreea). Afecţiune neurologică de etiologie reumatismală (streptococ hemolitic), întâlnită în a doua copilărie; se caracterizează prin mişcări involuntare, bruşte, scurte - care survin la intervale neregulate -ale feţei şi membrelor şi o micşorare a tonicităţii musculare. Sin. dansul Saint Guy. Tuşea Sydenham - o tuse spasmodică întâlnită în isterie. ŞALAZION (gr. chalasion „piatră“, „grindină“). Tumefactie inflamatorie provocată de obstrucţia unei glande sebacee palpebrale (glanda lui Meibomius); este un nodul roşu, suplu, nedureros, amplasat în grosimea pleoapei; apare fără o cauză deosebită. ŞANCRU. Ulceraţie a pielii sau mucoasei care este poarta de intrare pentru diverşi agenţi infecţioşi; cel mai frecvent este de origine veneriană. Şancru moale sau şancroid. Afecţiune veneriană cauzată de bacilul Ducrey; boală sexuală transmisibilă, caracterizată printr-o ulceraţie profundă, unică sau multiplă, plină cu o secreţie gălbuie, dureroasă, situată de obicei la nivelul prepuţului sau pe pielea penisului la bărbat sau a labiilor mari la femeie; se complică printr-o infecţie dureroasă a ganglionilor, care se fistulizează provocând abcese (buboane şancroase) în absenţa tratamentului. Şancru sifilitic. Leziune iniţială a sifilisului (sifilom primar); se localizează la nivelul organelor genitale în 98% din cazuri; apare la locul de inoculare după o perioadă de incubaţie de 10-20 de zile. Este o eroziune superficială, uneori se ulcerează; netratat se cicatrizează în 4-6 săptămâni; se asociază cu tu-mefierea ganglionilor din teritoriul corespunzător; această asociere şancru şi adenopatia, caracterizează sifilomul primar. Şancru tuberculos. Leziunea iniţială, de inoculare primitivă a tuberculozei pe piele sau pe mucoase, caracterizată printr-o ulceraţie însoţită ulterior de limfangită şi adenopatie satelită. ŞANŢ BALANO-PREPUŢIAL. V. penis. ŞOC. Este o gravă tulburare funcţională a întregului organism, ca răspuns la acţiunea unui agent agresiv, în urma căruia se instalează anoxia ţesuturilor şi acumularea produşilor de catabo-lism; este deci o reacţie organică postagresivă, decompensată. în orice stare de şoc, indiferent de cauză, se instalează o perturbare şoc a circulaţiei şi a proceselor metabolice de la nivelul ţesuturilor; se caracterizează prin puls filiform şi rapid, o scădere tensională (colaps cardiovascular), sudori reci, stare de prostraţie, cianoză, din cauza diminuării volumului sanguin circulant. Cauzele sunt foarte diferite: hemoragie brutală, traumatisme, maladii infecţioase grave, afecţiuni cardiace, insuficientă renală acută, intoxicaţii, embolie pulmonară masivă, septicemiile, anafilaxia şi unele cauze neuro-endocrine. Şoc anafilactic. Apare în cursul reacţiilor alergice imediate, grave. Cel mai frecvent survine în următoarele circumstanţe etiologice: alergie medicamentoasă, înţepătură de insecte, alergie alimentară, în urma injecţiilor cu seruri terapeutice. în şocul anafilactic are loc o exsudare mare de lichid în interstiţiu, care 544 alături de vasodilataţie determină prăbuşirea tensiunii arteriale, ce poate fi responsabilă de moartea bolnavului. Debutui este brusc (la câteva minute după administrarea substanţei), manifestat prin urticarie, edem al feţei, edem laringian, crize de dispnee, hipo-tensiune arterială, tahicardie, cianoză etc. ŞANŢ ORBITOPALPEBRAL SUPERIOR. Delimitează pleoapa superioară de zona sprâncenosă. Şanţul orbitopalpebral inferior separă pleoapa inferioară de umărul obrazului. ŞUNT (fr. engl. shunî„derivaţie“). Cale de derivaţie. Trecere anormală a sângelui dintr-o cavitate în alta. Există şunturi create chirurgical între o arteră şi o venă a antebraţului pentru a permite o epurare extrarenală (dializă) la persoanele atinse de insuficienţă renală cronică. T T.A.B. Vaccin T.A.B. Sin. vaccin antitifoparatific. Vaccin polivalent format dintr-o suspensie de bacili tifici (Salmo-nel/a typhi) şi paratifici (Salmo-neffa paratyphi A şi Salmoneila paratyphi B), omorâţi prin căldură sau prin agent bactericid. TABAGISM. Sin. nicotinism. Intoxicaţie cu tutun. Fumul de tutun conţine nicotină, precum şi alte substanţe periculoase pentru sănătate, între care gudroanele cancerigene şi oxidul de carbon. Tabagismul stă la originea unor boli grave, îndeosebi cancerul bronhopulmonar, boli cardiovasculare şi boli respiratorii cronice. Se apreciază că el este cauza a două milioane de morţi pe an în ţările industrializate, dintre care aproximativ jumătate dintre decese survin înaintea vârstei de 65 de ani. Tabagism pasiv. Acesta priveşte persoanele nefumătoare care trăiesc sau lucrează în anturajul unui sau mai multor fumători. Astfel, copiii supuşi tabagismului părinţilor sunt victimele unor afec- ţiuni respiratorii (rinofaringite, bronşite, astm). TABES (lat = boală care macină). Manifestare neurologică tardivă a sifilisului, caracterizată prin neco-ordonarea mişcărilor (ataxie loco-motorie), făcând mersul foarte dificil, abolirea reflexelor osteo-tendinoase, crize paroxistice dureroase cu localizări diverse, tulburări trofice etc. RBW este pozitivă în LCR. TACT (lat. tactus „atingere, pipăire“). Sin. tuşeu. Procedeu de examinare a cavităţilor naturale ale organismului (rect, vagin, gură) prin explorare palpatorie digitală. TAHI- (gr. tachys „rapid“). Prefix care introduce în termeni sensul de rapiditate. TAHIARITMIE (gr. tachys „rapid“, a „fără“ şi rytmos „ritm“). Ritm cardiac rapid şi neregulat. TAHICARDIE (gr. tachys „rapid“ şi kardia „inimă“). Accelerare a ritmului cardiac. TAHIFAGIE (gr. tachys „rapid“ şi phagein „a mânca“). Faptul de a mânca (ingera) repede, având drept consecinţă o TAHIFEMIE masticaţie insuficientă şi tulburări dispeptice. TAHIFEMIE (gr. tachys „rapid“şi pheme „vorbire“). Pronunţie exagerat de rapidă a cuvintelor, accelerarea ritmului verbal. TAHIFILAXIE (gr. tachys „rapid“ şi gr. phylaxis „apărare“). 1. Fenomen de toleranţă rapidă a organismului faţă de un medicament a cărui eficacitate descreşte pe măsură ce se înmulţesc crizele, obligând ca dozele să fie crescute. 2. Fenomen de diminuare progresivă a reacţiilor organismului faţă de un agent patogen, atunci când acesta este administrat în mod repetat. De ex.: injectarea unei doze mici a unei substanţe toxice protejează organismul contra injectării unei doze mari. TAHIFRENIE (gr. tachys „rapid“ şi phren „minte, spirit“). Procese mintale rapide. TAHIKINEZIE (gr. tachys „rapid“ şi kinesis „mişcare“). Rapiditate anormală a mişcărilor voluntare. TAHILALIE (gr. tachys „rapid“ şi iaiein „a vorbi“). Sin. tahifemie. _____________________________546 TAHIPNEE (gr. tachys „rapid“ şi pnoia „respiraţie“). Accelerare a ritmului respirator. TAHISISTOLIE (gr. tachys „rapid“ şi sistoia). Accelerare a sistolelor cardiace. TAKATA-ARA (reacţie). Test de disproteinemie; reacţie de precipitare a unor seruri în prezenţa unei soluţii de sublimat de fucsină care se utilizează în explorarea funcţională a ficatului (sindromului de inflamaţie sau de reacţie mezenchimală). Nu este o probă specifică, fiind folosită din ce în ce mai rar. TALALGIE (lat. taius „călcâi“ şi gr. algos „durere“). Durere localizată la călcâi; poate fi cauzată de o atingere a calca-neului (osul călcâiului), a tendo-nului lui Ahile sau a aponevrozei plantare. TALAMUS. Structură a creierului care participă la recepţia informaţiilor nervoase. Talamusul este un centru nervos care joacă un rol de integrare în majoritatea funcţiilor nervoase. El primeşte informaţiile senzitive şi senzoriale care provin de la alţi centri nervoşi şi le analizează înainte de a le transmite cortexului cerebral. 547 TARĂ TALASEMIE. Boală ereditară caracterizată printr-un defect al sintezei hemoglobinei, care se traduce prin microcitoză (micşorarea dimensiunilor globulelor roşii) şi prin anemie (anemie hemo-lotică ereditară). TALASOFOBIE (gr. thalassa „mare“ şi phobos „frică“). Teamă de mare şi valuri. TALASOTERAPIE (gr. thalassa „mare“ şi therapeia „tratament“). Aplicarea în scopuri terapeutice a proprietăţilor climatului marin, ale apei de mare, nămolurilor marine, nisipului de pe litoral şi algelor marine. TALIE. Statură. înălţimea corpului de la vertex la sol. TALON-GENUNCHI. Probă în neurologie pentru precizarea gradului de coordonare a mişcărilor voluntare ale membrelor inferioare; bolnavul, cu ochii închişi, trebuie să atingă cu călcâiul, genunchiul celuilalt picior. TAMPON 1. Bucată de vată sau tifon aplicată pentru oprirea unei hemoragii. 2. Substanţa care stabilizează pH-ul unei soluţii chiar dacă se adaugă un acid sau o bază. V. soluţie tampon. TAMPONADĂ. Comprimarea brutală a inimii prin revărsat pericardic rapid constituit. TANATO- (gr. thanatos „moarte“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la moarte. TANATOFOBIE (gr. thanatos „moarte“ şi phobos „frică“). Frica de moarte. TANATOLOGIE (gr. thanatos „moarte“ şi logos „ştiinţă, studiu“). Studiul morţii şi al fenomenelor legate de moarte. TANATOPRAXIE (gr. thanatos „moarte“ şi praxis „acţiune“). Sin. îmbălsămare. TAPOTAMENT. Metodă de mobilizare a secreţiilor, care constă în lovirea peretelui toracic, cu mâna, ritmic, pe toată suprafaţa, timp de 1-2 minute. încheietura mâinii trebuie să fie relaxată, iar cotul în flexie. Tapotare. Metodă de masaj care constă din baterea ţesuturilor cu marginea cubitală a mâinii. T.A.R. Abr. pentru „tensiune arterială retiniană“. TARAT. Purtător al unei maladii ereditare; plin de vicii, cu tare. TARĂ. Defect fizic sau psihic (ereditar); meteahnă. TARS TARS 1. (gr. tarsos „talpă“, „marginea pleoapei“). Schelet al părţii posterioare a piciorului; format din şapte oase scurte dispuse pe două rânduri; tars anterior cu cinci oase: cuboid, scafoid şi cele trei cuneiforme; tars posterior, cu două oase: astragal şi calcaneu; tarsul se articulează cu tibia şi peroneul prin intermediul astra-galului (articulaţia tibiotarsiană) şi înainte cu oasele metatarsiene Tars, oasele tarsului 1. Astragal; 2. Calcaneu; 3. Scafoid; 4. Cuboid; 5, 6 şi 7 Cuneiforme ______________________________548 prin cele trei oase cuneiforme (articulaţia tarso-metatarsiană). 2. Tars palpebral: marginea liberă a pleoapei superioare şi inferioare (tars superior şi inferior). TARSALGIE (gr. tarsos „talpă“ şi algos „durere“). Durere localizată la tars (la articulaţiile tarsului). TARSECTOMIE (gr. tarsos „talpă“, „marginea pleoapei“ şi ektome „excizie“). 1. Ablaţia unuia sau mai multor oase tarsiene. 2. Extirpare totală sau parţială a cartilagiului tarsal, operaţie în cazurile de ectropion sau entropion palpebral cu modificări ale tarsului. TARSOPLASTIE (gr. tarsos „talpă“, „marginea pleoapei“ şi p/assein „a forma“). 1. Operaţie reparatorie a labei piciorului practicată pe tars. 2. Sin. blefaroplastie (V. acest termen). TARSORAFIE (gr. tarsos „marginea pleoapei“ şi rhaphe „sutură“). Operaţie chirurgicală constând în suturarea, temporară, una de alta a marginilor pleoapei superioare şi pleoapei inferioare. Sin. blefarorafie (v. acest termen). 549 _____________________________ TARSOTOMIE (gr. tarsos „talpă“, „marginea pleoapei“ şi tome „tăiere“). 1. Incizie la nivelul tarsului fără ablaţie osoasă. 2. Rezecţia parţială a tarsului palpebral pentru corecţia unui entropion (v. acest termen). TARTRU 1. Depunere tare, calcifiată sau pe cale de a se calcifia ce se acumulează pe coletele dinţilor şi sub gingii (tartru dentar). 2. Depozit aderent, în general dur şi compact, provenind dintr-o apă cu conţinut crescut în săruri minerale. TAXIS (gr. = ordine, aranjare). Manevră de reducere manuală a unei hernii. T.C.C. Abr. pentru traumatism cranio-cerebral. TEHNICA DUBLULUI CONTRAST. Tehnică constând în umplerea unei cavităţi digestive cu aer şi tapetarea pereţilor săi cu un produs fin opac. TEL-, TELE- (gr. tele „departe“ sau telos „capăt“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de acţionare din depărtare, de la distanţă sau care introduce în termeni referirea la extremitate. TELECOBALTOTERAPIE TELALGIE (gr. tele „departe“ şi algos „durere“). Durere care apare în altă parte, la distanţă de locul leziunii. TELANGIECTAZIE (gr. tele „departe“, aggeion „vas“ şi ektasis „dilataţie“). Dilataţie permanentă a unui vas mic (arteriolă, capilar sanguin, venulă) situat în derm. Telangiec-taziile formează linii fine roşii şi violete, de câţiva milimetri până la câţiva centimetri lungime, rectilinii sau sinuoase; uneori sub formă de stele micuţe (angioame stelare); unele au cauză locală (traumatism, radioterapie), altele consecutive unei boli (sclero-dermie, lupus eritematos), sau pot fi din cauza unei insuficienţe venoase cronice a membrelor inferioare. Există şi forme congenitale, care constituie un simptom al unei afecţiuni ereditare. TELANGIOM (gr. tele „departe“, aggeion „vas“ şi -orna „umflătură“). Tumoră benignă formată din proliferări capilare. TELECOBALTOTERAPIE (gr. tele „departe“, cobalt şi therapeia „tratament“). Tratament cu raze gama obţinute cu o bombă conţinând o capsulă TELEIRADIERE 550 de radioactiv, plasată la distantă de bolnav. TELEIRADIERE. Iradiere de la distanţă. TELEMONITORIZARE FETALĂ. Sistem de înregistrare la distanţă a zgomotelor cardiace ale fătului. Sin. monitorizare ia distantă a cordului fetal, teiesupraveghere a sarcinii. Telemonitorizarea fetală este indicată în timpul sarcinilor cu risc care nu necesită o spitalizare a femeii [întârziere moderată a creşterii intrauterine, ameninţare de naştere prematură, sarcină multiplă (mai mulţi feţi în cavitatea uterină) pornind din cea de-a 28-a săptămână de amenoree]. Pacienta aplică pe abdomenul său un captor legat la o cutiuţă ce conţine un aparat care înregistrează zgomotele inimii fătului. Pe cutiuţă se pune apoi un receptor telefonic care transmite direct, pe cale electronică, informaţiile la imprimanta calculatorului central al serviciului de obstetrică, ceea ce asigură supravegherea sarcinii. TELENCEFAL. Ansamblul celor două emisfere cerebrale. TELERADIOSCOPIE. Sin. cu radioscopie televizată. TELERADIOTERAPIE. Tratament cu raze X sau alte radiaţii ionizante a căror sursă este plasată la o distanţă mai mare de 1,5 m faţă de organism, ceea ce permite să cuprindă corpul în totalitate (tratament aplicat în metastaze canceroase). TELETERAPIE (gr. teie „departe“ şi therapeia „tratament“). Tratament efectuat la distanţă de bolnav ca în cazul tratamentului cu raze X. TELEVIZIUNE RADIOSCOPICĂ. Sin. radioscopie televizată. TEMPERATURĂ BAZALĂ 1. Temperatura corporală măsurată la deşteptare. 2. Temperatura măsurată dimineaţa, rectal, vaginal sau bucal poate decela momentul ovulaţiei. Creşterea curbei termice peste 37°C apare în mod normal la femeia adultă cu 14 zile înaintea menstruaţiei, indicând ovuiaţia. în cadrul serviciilor de planificare familială, cuplurilor care utilizează ca metodă anticoncepţională abstinenta periodică, li se recomandă abţinerea de la activitatea sexuală în intervalul dintre prima zi şi a treia zi consecutivă în care temperatura se menţine ridicată. Prelungirea peste 16 zile 551 TENIE a acestei temperaturi poate fi un indiciu de graviditate. TEN-, TENO- (gr. tenon „tendon“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la tendon. TENALGIE (gr. tenon „tendon“ şi algos „durere“). Durere localizată la un tendon. Sin. tenodinie. TENDINITĂ (lat. tendo „tendon“ şi -ita „infiamaţie). Inflamaţia unui tendon. Sin. tenozită. TENDON (lat. tendo „tendon“). Partea terminală, distală sau proximală a unui muşchi, formată din ţesut conjunctiv alb, rezistent, prin care muşchiul se inseră la os sau pe alte structuri. TENDON (LIGAMENT) ROTU-LIAN (lat. tendo „tendon“). Ligament puternic întins între vârful rotulei şi tuberozitatea anterioară a tibiei. TENECTOMIE (gr. tenon „tendon“ şi ektome „excizie“). Excizie totală sau parţială a unui tendon. TENESME. Contracturi spasmodice şi dureroase ale sfincterelor anal şi vezical, însoţite de arsuri; nevoie permanentă de micţiune sau de defecare (tenesme vezi-cale sau rectale). Se observă tenesme în cursul sindromului dizenterie, cu evacuări rectale, compuse de cele mai multe ori din mucozităţi, sânge sau puroi. TENIE sau TAENIA. Vierme din clasa cestodelor, parazit al intestinului subţire; sunt viermi plaţi, de dimensiuni variabile de la câţiva milimetri la mai mulţi metri lungime; capul (scolex) are ventuze, cu ajutorul cărora viermele se fixează de mucoasa intestinală, corpul este format din numeroase proglote, segmentate. Omul se contaminează prin alimente care conţin larve şi nu sunt suficient prelucrate termic, prin ingestia de carne bovină sau porcină, infestată şi insuficient fiartă. Taenia saglnata - transmisă prin carnea de vită este un vierme lung de 10-12 m. Este solitar, căci există un singur vierme, o dată, în intestin. Taenia solium, vierme de oridine porcină - are 2-3 m lungime. Taenia echinococus - este o tenie mică de câţiva milimetri, trăind mai ales în câini. Botrioce-falul, vierme lat, de 9-10 m lungime, pătrunde în organismul omului prin ingestia de carne de peşte. TENODEZĂ 552 Tratamentul teniazei este medicamentos, tenifug care provoacă expulzia teniei. TENODEZĂ (gr. tenon „tendon“ şi desis „legare împreună“). Intervenţie chirurgicală care constă în transformarea unui tendon într-un fel de ligament. TENODINIE (gr. tenon „tendon“ şi odyn „durere“). Sin. tenalgie. TENOLIZĂ (gr. tenon „tendon“ şi iysis „desfacere“). Eliberare pe cale chirurgicală a unui tendon a cărui mişcare este împiedicată de aderenţe. TENOPEXIE (gr. tenon „tendon“ şi pexis „fixare“). Fixarea, în general prin sutură, a unui tendon de muşchiul corespunzător. TENOPLASTIE (gr. tenon „tendon“şiplassein „a forma“). înlocuirea unui tendon rupt sau bolnav prin grefă tendinoasă. TENORAFIE (gr. tenon „tendon“ şi rhaphe „sutură“). Sutură chirurgicală a unui tendon secţionat. TENOSINOVITĂ (gr. tenon „tendon" sinovia şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia unui tendon şi a tecii sale sinoviale (membrana seroa-să care înconjoară unele tendoa- ne şi facilitează alunecarea lor). Sin. sinovita tendonoasă. TENOZITĂ. Sin. tendinită. TENSIUNE ARTERIALĂ. Sin. presiune arterială. Reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali; într-un sens strict reprezintă tensiunea pereţilor arteriali corespunzătoare presiunii exercitate de sângele circulant. TENSIUNE OSMOTICĂ. Sin. presiune osmotică. TENSIUNE OCULARĂ. Presiune care domneşte în interiorul globului ocular. Sin. presiune intraoculară; este măsurată cu un Măsurarea presiunii intraocu/are (sau Măsurarea tensiunii oculare) 553 TERATOGEN aparat numit tonometru cu aplanare care se apasă pe ochi. Valoarea normală este între 10 şi 20 mm Hg. TERAPEUT. Medic care tratează bolnavul sau specialist care studiază diferite metode de tratament. Ex.: fizioterapeut. TERAPEUTICĂ, (gr. therapeuein „a îngriji“). Parte a medicinii care se ocupă cu tratamentul maladiilor şi mijloacelor - medicamentoase, chirurgicale sau altele - destinate vindecării sau ameliorării bolilor. Sin. tratament. TERAPIE (gr therapeia „tratament“). Tratament. TERAPIE COMPORTAMENTALĂ. Metodă de tratament al tulburărilor mintale constând în decondiţionarea şi învăţarea cu scopul de a înlocui un comportament neadaptat, printr-un comportament adaptat. Indicaţii: nevroze, tulburări sexuale (ejaculare precoce, impotenţă, vagi-nism, frigiditate), perversiuni şi unele stări psihotice. TERAPIE GENICĂ. Metodă terapeutică ce utilizează genele şi informaţia pe care ele o poartă, pentru a trata o boală genetică sau pentru a modifica un comportament „ celular; transferul unor gene sănătoase în celule purtătoare de gene patogenice, cu scopul de a corecta anomaliile genetice. Terapia genică este avută în vedere şi ca o tehnică terapeutică aplicabilă unor boli neereditare, precum cancerul şi SIDA. în aceste cazuri strategia constă în a face să intre în celula bolnavă (şi nu şi în alta) o genă capabilă să o distrugă. Terapia genică se află la începutul fazei experimentale. Terapia genică ar putea constitui, în câţiva ani sau câţiva zeci de ani, un progres medical cel puţin comparabil cu descoperirea antibioticelor sau a razelor X. TERAT-, TERATO- (gr terras, terratos „monstru“). Element de compunere referitor la un monstru. TERATISM (gr. terras „monstru“). Monstruozitate sau anomalie congenitală. TERATOGEN (gr terras „mon-stru“şi genesis „naştere“). Care este susceptibil de a determina o malformaţie la embrion. Factorii teratogeni pot fi genetici, preexistenţi fecundaţiei (adică ereditari) sau factori care acţio- TERATOLOGIE 554 nează în timpul vieţii intrauterine asupra dezvoltării embrionare sau fetale, antrenând anomalii (perturbări) care duc la malformaţii. Aceştia din urmă pot să fie de origine infecţioasă (rubeolă, toxoplasmoză, sifilisul etc.), fizică (raze X, explozii atomice) sau chimică. Medicamentul teratogen cel mai cunoscut este talic/omide. TERATOLOGIE (gr. terras „mon-stru“şi logos „ştiinţă, studiu“). Ştiinţă care studiază anomaliile şi malformaţiile legate de o perturbare a dezvoltării embrionare sau fetale. Specialistul este teratoiog. TERATOM (gr. terras „monstru“şi -oma „umflătură“). Malformaţie de aspect tumoral, de origine embrionară, formată dintr-o asociaţie de diferite tipuri de ţesuturi care nu au nici o legătură cu organele sau cu regiunea unde s-au format. Aceste ţesuturi pot fi teratoame maligne sau benigne. Cele mai frecvente sunt tumorile sacrococ-cigiene ale nou-născutului şi tera-toamele ovariene (chisturi der-moide) conţinând uneori păr, unghii, formaţii glandulare. TERATOSPERMIE. Anomalii ale spermatozoizilor susceptibile a produce efecte negative asupra oului şi gestaţiei (avorturi, naşteri premature, malformaţii congenitale). TERATOZOOSPERMIE. Creşterea numărului de spermatozoizi anormali. TEREBRANT. Despre fenomene fiziologice sau patologice; care pătrunde în adâncime, pătrunzător. Ex.: plagă, ulcer sau epite-liom terebrant; se spune şi durere terebrantă. TERM-, TERMO- (gr. thermos „caid“). Element de compunere care introduce în termeni referirea la temperatură, la starea de căldură. TERMAL. Se referă la apele minerale calde (izvoare minerale); care izvorăşte cald din pământ, având de obicei proprietăţi terapeutice. Ex.: ape termale, staţiune termală. TERMOANALGEZIE (gr. thermos „caid", an „fără“ şi algos „durere“). Lipsa durerii la excitanţi termici a căror intensitate atinge în mod normal pragul dureros; abolirea sensibilităţii normale la căldură sau pierderea capacităţii de a deosebi căldura de frig. 555 TERŢĂ TERMOCAUTERIZARE. Caute-rizarea unei plăgi sau a unui ţesut prin căldura produsă de un cauter încălzit. Mai nou, termocauterul este înlocuit de e/ectrocauter. TERMOCOAGULARE. Coagularea unui ţesut sub efectul căldurii produsă printr-un curent de înaltă frecvenţă. TERMOFIL (gr. thermos „cald" şi philein „a iubi"). Care preferă temperaturile ridicate; bacteriile caracterizate printr-o temperatură optimă de dezvoltare cuprinsă între 50° şi 60°C cu limite între 40° şi 80°C. TERMOFOR. Recipient de metal, cauciuc sau sticlă în care se pune apă caldă şi care se aplică pe o regiune a corpului cu scop terapeutic; aparat electric de forma unei perniţe care degajă căldură. Termoforul se aplică pe orice regiune a corpului în cazul crizelor dureroase gastrice, abdominale, în dureri reumatismale, în nevralgii etc. TERMOGENEZÂ (gr. thermos „caid" şi genein „a produce"). Producţie de căldură a organismului; organul principal producător de căldură este în special ficatul, dar ca sediu de termoge-neză sunt muşchii care eliberează, în contracţia lor, căldură. TERMOLIZÂ (gr. thermos „caid" şi lysis „dizolvare, pierdere"). Proces complex prin care organismul pierde căldură (transpiraţia şi evaporaţia apei de pe piele, dilatarea vaselor tegumen-tare etc.). TERMOREGLARE. Mecanism fiziologic prin care temperatura organismului este menţinută constantă (homeotermie), indiferent de variaţiile temperaturii din mediul ambiant. Termoreglarea este o funcţie complexă aflată sub comanda sistemului nervos central, în principal al hipotala-musului; funcţie a organismului care asigură echilibrul dintre producerea de căldură (termo-geneză) şi pierderea de căldură (termoliză) în vederea menţinerii stării de homeotermie. TERMOREZISTENT. Care poate rezista la temperatură crescută. Ex.: spor termorezistent. TERMOSTAT. Aparat care permite menţinerea unei temperaturi constante cu ajutorul unui sistem automat de încălzire (etuve, sterilizatoare). TEROS. Care are culoarea pământului. Ex.: facies teros. TERŢĂ (febră). Febră intermitentă ale cărei accese se repetă TERŢIAR 556 la fiecare trei zile; este o formă particulară de paludism. V. paludism. TERŢIAR. Care vine pe al treilea loc. Ex.: stadiul terţiar al sifilisului. TEST 1. Examen ori probă standardizată şi etalonată, care permite evaluarea aptitudinilor fizice şi psihologice ale unui individ dat. 2. Examen complementar practicat pentru a orienta sau a confirma diagnosticul unei boli (test cutanat pentru determinarea sensibilităţii organismului la anumite antigene) (V. cutireacţia, teste serologice etc.). Test de inteligenţă. Probă standardizată care permite evaluarea capacităţilor intelectuale ale unui subiect prin comparare cu o medie stabilită pentru totalitatea indivizilor care au fost supuşi aceleiaşi probe. Se utilizează: testul lui Binet Simon care măsoară vârsta mintală reală în raport cu vârsta biologică şi testul lui Weschler-Bellevue, destinat explorării totalităţii funcţionării psihice a subiectului; constă dintr-o baterie de teste care pun în joc diferite operaţii intelectuale: ordonarea imaginilor, asocierea diferitelor elemente, reconstituirea unor figuri geometrice etc. Test de personalitate. Probă standardizată care permite studiul caracterului unui subiect sau determinarea pe plan psihiatric a stării ori tendinţelor sale patologice. Ex.: testul lui Minnesota de evaluare m uiţifazică a personalităţii; comportă mai multe chestionare al căror scor evidenţiază caracterul şi tendinţele afective profunde ale subiectului. Test psihologic. Ansamblu de operaţii standard care se execută de către subiect, în scopul aprecierii unor procese psihice ca: memorie, atenţie, perspicacitate, promptitudine etc. Test serologic. Cercetarea anticorpilor specifici unei boli într-o probă de ser sanguin. TESTUL APGAR. Se mai spune scorul APGAR. Criterii pentru aprecierea stării copilului la naştere; evaluarea funcţiunilor vitale, semnelor clinice ale unui nou-născut, din primul minut de viaţă şi aprecierea evoluţiei la 3, 5 şi 10 minute mai târziu. La naştere sunt notate cinci elemente: frecvenţa cardiacă; mişcările respiratorii; coloraţia pielii (albastră, în caz de conţinut mic de oxigen în sânge sau prea palidă); tonusul muscular; reacţiile la stimuli. 557 TETANIE Fiecare semn (element) obiectiv este notat cu un punctaj (scor) -după gradul de gravitate - cu cifre 0, 1 sau 2 (0 fiind gravitatea maximă); suma lor reprezintă scorul APGAR; scorul de 10, 9, 8 corespunde unei stări foarte bune, bune sau satisfăcătoare a nou-născutului; scorul 7 ar putea fi echivalent cu apneea tranzitorie; scorul 6, 5, 4 cu asfixie albastră, iar scorul 3, 2,1 cu asfixie albă. Lingv. APGAR - acronim mnemotehnic de cinci semne clinice : A (aspect), P (puls), G (grimasă, răspuns reflex), A (activitate, tonus muscular), R (respiraţie); corespunde numelui Apgar Virginia, pediatru american care a iniţiat metoda. TESTUL DE POSTURĂ. Explorare funcţională a tensiunii arteriale constând în măsurarea acesteia în poziţie culcat, apoi aşezat şi în picioare. La hipertensivi poziţia în picioare antrenează creşterea tensiunii (în timp ce la normali se obţine o scădere). TESTUL POSTCOITAL CERVICAL. Sin. testul Hühner. V. Hühner. TETANIE. Stare patologică caracterizată prin crize de contrac- turi musculare, cauzată de o hiperexcitabilitate neuromuscu-lară, spasmofilie; se manifestă prin furnicături în mâini, în picioare, în jurul gurii, asociate cu crampe ale mâinii şi cu înţepenirea degetelor, care se strâng sub forma mâinii de mamoş. Există crize grave (în formele de hipocalcemie) cu riscul unui spasm laringian, care antreneză o jenă respiratorie acută. Cauza tetaniei poate fi consecinţa unei micşorări a concentraţiei de calciu sanguin (hipocalcemie), dar şi a unei diminuări a cantităţii de magneziu sau potasiu (hipokaliemie) ori unei alca-loze (exces de baze în organism) respiratorii sau metabolice. O formă de tetanie mai frecventă, căreia i se rezervă, în general, denumirea de spasmofilie, nu are cauză precisă; poate fi o insuficienţă paratiroidiană idiopatică sau consecutivă unei tireodec-tomii sau unor factori psihologici. Tratamentul depinde de forma de tetanie: forma care are o cauză precisă este tratată în mod obligatoriu - prin injecţie intra-venoasă cu calciu; spasmofilia (a doua formă de tetanie) este uneori tratată prin prescrierea de TETRA- calciu, de magneziu sau de vitamina D, asociate eventual, dar nu există vreo dovadă ştiinţifică privind^ eficacitatea acestui tratament. în timpul crizei de spasmo-filie, adesea se recomandă să se respire într-un sac de plastic (aplicat în cel mai scurt timp posibil în jurul gurii), ceea ce ar împiedica instalarea alcalozei cauzate de hiperventilaţie. TETRA- (gr. tetra = 4). Element de compunere cu sensul: alcătuit din 4 părţi. TETRADĂ. Grup de patru elemente. TETRANOPSIE. Varietate de anopsie (pierderea vederii) interesând un sfert din câmpul vizual. TETRAPAREZĂ (gr. tetra „patru“ şi paresis „slăbire“). Diminuarea forţei musculare a celor 4 membre. TETRAPLEGIE (gr. tetra „patru“ şi piege „lovitură“). Paralizie care afectează toate cele patru membre. TEZAURISMOZĂ PULMONARĂ. Maladie pulmonară rezultând din inhalarea unor aerosoli de lacuri (într-un salon de coafură, de exemplu). Sin. maladia coaforilor. _____________________________558 T.G.O. Abr. pentru transaminaza glutamooxalacetică. T.G.P. Abr. pentru transaminaza g/utamopiruvică. THEL-, THELO-. Prefix de origine greacă indicând o relaţie cu mamelonul. THELALGIE. Sensibilitate dureroasă a mamelonului. THELITĂ. Inflamaţia mamelonului. THELORAGIE. Hemoragie la nivelul mamelonului. THOMPSON (proteză). Proteză în general cimentată, utilizată în tratamentul fracturilor de col femural la bătrâni. THORN (testul). Folosit pentru depistarea insuficienţei cortico-suprarenale; se numără eozino-filele după 4 ore de la administrarea a 25 mg ACTH; în mod mormăi acestea scad cu 70%. TIAMINĂ. Vitamina B1. TIC. Mişcare anormală, involuntară, repetitivă, bruscă, intermitentă şi de scurtă durată, rezultând din contracţia unuia sau mai multor muşchi; ticul este stereotip (întotdeauna identic cu el însuşi) şi repetat în salve. Frecvenţa creşte în caz de emoţie şi anxietate, se micşorească în caz de odihnă. Ticurile dispar în timpul 559 TIMOLEPTIC somnului; pot fi controlate temporar prin voinţă. Cele mai obişnuite ticuri sunt: clipitul pleoapelor, muşcarea buzei, contracţia muşchilor maxilari şi ridicarea umerjlor. TIFLECTOMIE (gr. typhlon „cec* şi ektome „excizie“). Rezecţia cecului. TIFLITĂ (gr. typhlon „cec“ şi - ita „inflamaţie"). Inflamaţia cecului. TIFLOSTOMIE (gr. typhlon „cec“ şi stoma „gură, deschidere“). Deschiderea chirurgicală a cecului la piele. TIFLOTOMIE (gr. typhlon „cec“ şi tome „tăiere“). Incizie chirurgicală a cecului. TIFFNEAU (raportul, indicele). Raportul între volumul expirator maxim pe secundă (VEMS) şi capacitatea vitală (CV); este aproximativ 75. TIFOIDĂ (febră tifoidă). Maladie infecţioasă febrilă, contagioasă, cauzată de Salmonella typhi, transmisă direct de la bolnav sau de la un purtător de germeni sau indirect prin apă şi alimente contaminate. Se manifestă printr-o stare toxiinfecţioasă cu febră, oboseală intensă şi stupoare, tulburări digestive grave (anorexie totală, meteorism, diaree). Imunitatea conferită de boală este durabilă şi poate fi obţinută prin vaccinare. TIFOS EXANTEMATIC (gr. typhos „sfârşeală“). Boală infecţioasă contagioasă şi epidemică cauzată de Rickettsia Prowazecki, transmisă de păduche. Boala începe brusc, cu febră ridicată, cefalee violentă cu tulburări psihice, mergând până la o stare de stupoare profundă (stare de prostaţie, confuzie mentală, delir) şi apariţia unei erupţii cutanate (exantem) de pete roşii, care se întind pe toată suprafaţa corpului cu excepţia palmelor şi plantelor. Tifosul murin, provocat de Rickettsia typhi; este o infecţie de o gravitate mai mică, transmisă prin purecii şobolanului. TIM-, -TIMIE (gr. thymos „minte, spirit“). Prefix şi sufix indicând o relaţie cu starea mentală, cu dispoziţia, comportamentul afectiv. TIMIE. Dispoziţie, tonus afectiv sau emoţional. TIMOLEPTIC (gr. thymos „minte, spirit“ şi iepsis „fixare“). Medicament cu acţiune tranchilizantă asupra tonusului emoţional TIMOM 560 perturbat (anxietate). Sin. anti-depresiv. TIMOM (gr. thymos „timus“ sau „minte“). Termen generic pentru tumorile timusului. TIMP DE PROTROMBINĂ. Timp de coagulare a plasmei sanguine în prezenţa unui extract de ţesut de origine umană, animală sau sintetică, tromboplastină. Sin. timpul Quick. Acest test serveşte la cercetarea unei tendinţe hemo-ragice congenitale sau dobândite, cauzate de un deficit în factorii II, V, VII şi X; de o atingere hepatică sau de o avitaminoză K, precum şi la supravegherea tratamentului cu anticoagulante. Rezultatul normal exprimat în secunde este de 12-15 secunde. TIMP DE SÂNGERARE. Interval de timp care se scurge din momentul unei incizii (de dimensiuni standardizate) a lobului urechii sau a pulpei degetului până la oprirea sângerării; se notează momentul inciziei şi apoi fără a stoarce locul, se absoarbe cu o hârtie de filtru la fiecare 20-30 secunde picătura de sânge care apare în mod spontan. în condiţii normale, sângerarea se va opri după 2-4 minute. O altă tehnică Măsurarea timpului de sângerare de determinare, prin metoda lui Ivy, constă în practicarea pe antebraţ a unei incizii de un milimetru profunzime pe un centimetru lungime la o presiune de 40 mmHg menţinută cu un tensio-mentru; normal, timpul de sângerare - prin această metodă - este mai mic de 10 minute. Timpul de sângerare este mai mare în caz de trombopenie (micşorarea numărului de plachete din sânge), de trombopatie (anomalie a funcţionării plachetelor), congenitală sau dobândită. TIMPANISM. Sonoritate particulară observată la percuţia unui organ destins de gaz; se întâlneşte în cazul distensiei abdo- 561 TIROIDECTOMIE minale datorate prezenţei de gaz sau aer în cantitate excesivă în intestin sau cavitatea peritoneală; uneori se întâlneşte o creştere a sonorităţii pulmonare prin hiper-aerajie, în cazul acumulării de gaz intre pleure (pneumotorax). TIMPANITĂ (timpan şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia membranei timpanului (miringită) sau a casei timpanului. TIMPANOPLASTIE (timpan şi gr. piassein -„a forma). Orice intervenţie chirurgicală care constă în repararea timpanului (miringoplastie) sau a lanţului de oscioare la nivelul casei timpanului. TIMPANOSCLEROZĂ. Infiltraţie a mucoasei care tapetează căsuţa timpanului (partea urechii medii care conţine oscioarele) cu o substanţă hialină (asemănătoare unei depuneri calcaroase), îngroşând-o; este o complicaţie a unei otite medii cronice. TIMPANOTOMIE (timpan şi gr. tome „a tăia“). Deschidere chirurgicală a căsuţei timpanului (paracenteza timpanului). ŢINEA. Infecţie a pielii păroase a capului cauzată de ciuperci parazite microscopice. TINITUS (lat. = sunet metalic, clichet). Sin. acufene. Sunete percepute de pacient care nu sunt determinate de excitaţii sonore. TIRAJ. Depresiune inspiratorie a părţilor moi ale toracelului din cauza unui obstacol mecanic la intrarea aerului în plămâni; depresiune vizibilă în regiunile suprasternală, epigastrică, inter-costală, mai rar, supra- sau subclaviculară. TIREOTOXICOZA. Formă de hipertiroidism; totalitatea simpto-melor consecutive unui hipertiroidism. TIREOTROP. Hormon secretat de hipofiza anterioară, care stimulează secreţia tiroidiană, precum şi creşterea şi proliferarea celulelor tiroidiene. TIROGLOBULINĂ sau TIREOGLOBULINĂ. Proteină, precursor al hormonilor tiroidieni, sintetizată de către celulele tiroidiene şi stocată în glanda tiroidă. în caz de hipotiroidism, tiroglobulina se administrează pe cale bucală. TIROIDECTOMIE (tiroida şi gr. ektome „excizie“). Ablaţie chirurgicală a unei părţi sau a totalităţii glandei tiroide; TIR01D1TĂ___________________________ indicată în hipertiroidie (creştere patologică a producţiei de hormoni tiroidieni) a cărei formă cea mai obişnuită este boala Basedow; nodul izolat, guşă nodulară (hipertrofie a glandei asociată cu mai mulţi noduli), cancer tiroidian. TIROIDITĂ (tiroida şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţie a glandei tiroide. V. strumită. TIROTERAPIE (tiroida şi gr. therapeia „tratament“). Tratament cu extrase de glandă tiroidă. TIROTOMIE. Incizie a cartilajului tiroidian pentru o intervenţie pe laringe; laringofisură. TIROTOXICOZĂ. V. tireotoxico-ză. TIROX1NĂ. Hormon iodat secretat de către glanda tiroidă; unul dintre principalii hormoni iodaţi tiroidieni. Sin. tetraiodo-tironină (T4). T.N.M. (clasificare). Sistem internaţional de clasificare a tumorilor maligne, bazat pe evoluţia extensiei tumorale T (cotată T0, T1( T2, T3 etc.); a invaziei ganglionare N (cotată N0, N1f N2, N3 etc.) şi absenţa sau prezenta metastazelor M (M0 sau M^. ________________________562 -TOCIE, TOCO-. Sufix şi prefix de origine greacă în relaţie cu sarcina. TOCOCARDIOGRAF (gr. tokos „naştere" kardia „inimă“ şi graphein „a scrie“). Aparat care înregistrează simultan, în timpul naşterii, bătăile inimii fătului şi contracţiile uterine. Sin. cardiotocograf. TOCODINAMOMETRU. Instrument pentru determinarea forţei contracţiilor uterine în timpul travaliului. Sin. tocometru. TOCOFEROL Vitamina E; substanţă care are o activitate vita-minică E. TOCOFOBIE (gr. tokos „naştere“ şi phobos „frică“). Frică de naştere. TOCOGRAFIE (gr. tokos „naştere“ şi graphein „a scrie“). înregistrare a forţei contracţiilor uterului în timpul travaliului cu ajutorul tocometrului. TOCOMETRU. Sin. tocodinamo-metru. TOLERANŢĂ. Capacitate a organismului de a suporta fără să manifeste semnele unei intoxicaţii, doze dintr-o substanţă dată. Ant. intoleranţă. TOLERANŢĂ IMUNITARĂ. Capacitate a sistemului imunitar 563 TOMOSCINTIGRAFIE CU MONOEMISIE FOTONICĂ al organismului de a suporta prezenţa antigenelor fără a manifesta reacţie imunitară de apărare. Sin. anergie. (V. acest termen). Sistdmul imunitar al unui organism este tolerant în mod normal la proprii săi constituenţi (auto-antigene), în timp ce faţă de anti-genele străine rămâne sensibil, întreruperea toleranţei faţă de autoantigene provoacă bolile zise autoimune (boală caracterizată printr-o agresare a organismului de către propriul său sistem imunitar). TOM-, -TOMIE (gr. tome „tăiere“). Prefix şi sufix însemnând tăiere, tăietură. Ex.: tomografie, laparo-tomie. TOMODENSITOMETRIE (T.D.M.) Metodă imagistică ce are la bază diferenţierea unor structuri anatomice (din orice segment al corpului) pe baza unor criterii densitometrice, utilizând un tub special cu radiaţii X; fasciculul de radiaţii X traversează planul de secţiune (având o grosime aleasă, la profunzimea dorită), unde suferă o atenuare ce depinde de densitatea structurilor întâlnite, radiaţia restantă fiind prelucrată numeric de calculator. Sin. CT (Tomografie Computerizată), TAC (Tomografie Axială Computerizată), Scanografie. Tomodensitometria permite cercetarea afecţiunilor cranio-cere-brale, vertebro-medulare, toracice şi ale extremităţilor. în Franţa s-a adoptat termenul de scanografie. TOMOGRAFIE (gr. tome „tăiere" şi graphein „a scrie“). Procedeu de radiografiere convenţională ce permite vizualizarea unor structuri anatomice într-un (dintr-un) singur plan de secţiune, obţinându-se radiografia unei „felii“ foarte fine (chiar milimetrice) din structura (organul) examinat, la o profunzime dorită (aleasă). TOMOGRAFIE PRIN EMISIE DE POZITRONI. Abr. T.E.P. Sin. P.E.T. TOMOSCINTIGRAFIE CU MONOEMISIE FOTONICĂ. Tehnică de imagerie medicală bazată pe detectarea - cu o cameră specială - a radiaţiilor gama emise de o substanţă radioactivă introdusă în organism (scinti-grafie), ceea ce permite obţinerea de imagini în secţiune (tomografii) ale diferitelor organe. Sin. TONIC tomografie de emisie cu foton unic. Aplicaţiile majore ale tomo-scintigrafiei sunt explorarea inimii şi a creierului. Comparate cu imaginile scintigrafiei clasice, care conferă o reprezentare în două dimensiuni a structurii studiate, imaginile în secţiune ale tomo-scintigrafiei permit reperarea cu o precizie crescută a anomaliilor de repartiţie a trasorului, uşurând astfel localizarea leziunii. Vezi S.P.E.C.T. TONIC (gr. tonikos „întăritor“). 1. Care se referă la tonusul muscular. 2. Care stimulează şi fortifică organismul; medicament cu acţiune de refacere şi de fortificare a activităţii complexe a organismului slăbit, imprimându-i rezistenţă vitală. 3. Contractură musculară prelungită, provocată de o convulsie, care produce o stare de rigiditate, de contractură continuă. TONICITATE (gr. tonos „tensiune, încordare“). Stare particulară de tensiune parmanentă şi involuntară a ţesuturilor vii şi în special a ţesutului muscular (tonicitate sau tonus muscular) sub dependenţa sistemului nervos central şi periferic. ____________________________564 TONOMETRU (gr. tonos „tensiune“ şi metron „măsură“). Instrument pentru determinarea obiectivă şi precisă a tensiunii intraoculare. Permite să se pună în evidenţă creşterile anormale ale tensiunii oculare (glaucom). TONOSCOPIE. Sin. oftalmo-dinamometrie. TONSILECTOMIE (lat. tonsilla „amigdală“ şi gr. ektome „excizie“). Sin. amigdalectomie. TONSILITĂ (lat. tonsilla „amigdală“ şi -ita „inflamaţie“). Sin. amigdalită. TONUS MUSCULAR (gr. tonus „tensiune“). Stare de tensiune uşoară, dar permanentă, în care se află în mod normal muşchii scheletului. Sin. tonicitate. Hipotonia (scăderea tonusului) şi hipertonia (accentuarea lui) sunt semne diagnostice importante în cursul paraliziilor sau comelor. TOP-, TOPO- (gr. topos „loc“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de loc, regiune. TOPIC (gr. topos „loc“). Medicament aplicat local, extern; medicament de uz extern cu acţiune locală în locul în care este aplicat. 565 TORSIUNE TESTICULARĂ TORACALGIE (gr. thorax „torace“ şi aigos „durere“). Durere toracică. TORACOCENTEZĂ (gr. thorax „torace“ şi kentesis „înţepătură“). Puncţia peretelui toracic (puncţia pleurală). Toracocenteza este exp/oratorie pentru a pune diagnosticul unei pleurezii şi evacuatoare pentru tratament. TORACODINIE (gr. thorax „torace“ şi odyn „durere“). Sin. toracalgie. TORACOPLASTIE (gr. thorax „torace“ şiplassein „a forma“). Rezecţia uneia sau mai multor coaste în scopul colabării plămânului bolnav prin retracţia peretelui toracic. Toracoplastia a fost folosită în trecut pentru tratamentul tuberculozei prin punerea plămânului în repaus (acum, această intervenţie nu are decât indicaţii excepţionale). TORACOPNEUMOTOMIE. Deschiderea cutiei toracice prin rezecţia costală şi incizia paren-chimului pulmonar pentru scoaterea unui corp sau drenarea unui abces. TORACOTOMIE (gr. thorax „torace“ şi tome „tăiere“). Deschiderea chirurgicală a peretelui toracic. TORIU. Element radioactiv care generează o serie de elemente radioactive intermediare, ca toriul X (izotop al radiului, întrebuinţat sub formă de pomadă în dermatologie, în infecţii sau în reumatologie). Oxidul de toriu este utilizat în radiologia digestivă în locul bariului. Simbol Th. TORPID (lat. torpidus „amorţit“). Se spune despre leziuni care evoluează foarte încet, manifestând doar o slabă tendinţă spre ameliorare sau agravare. TORPOARE (lat. torpor „toropeală“). Stare de amorţire generală, fizică şi psihică, însoţită cel mai des de momente de aţipire. TORSIONAREA CORDONULUI SPERMATIC (lat. torsio „răsucire“). Accident acut dureros produs prin răsucirea cordonului spermatic în jurul său, provocând o ischemie testiculară. TORSIUNE (lat. torsio „răsucire“). Mişcare de rotaţie a unui organ în jurul său. TORSIUNE TESTICULARĂ. Sin. torsiunea cordonului spermatic. TORTICOLIS 566 TORTICOLIS (lat. tortus „răsucit“ şi collum „gât“). Contractură mai mult sau mai puţin dureroasă a muşchilor gâtului (mai ales sternocleido-mastoidian) care limitează mişcările de rotaţie a capului; poate avea cauze diferite; apare uneori după o mişcare brutală şi forţată a gâtului; din cauza unei proaste poziţii în timpul somnului; leziune musculară sau a coloanei cervicale sau poate fi torticolis congenital (din cauza scurtării sau retracţiei congenitale a unuia din muşchii sternocleidomastoidian). TOXEMIE (gr. toxikon „otravă“ şi haima „sânge“). Acumulare în sânge a unei cantităţi excesive de toxine de origine exogenă şi endogenă, care n-au putut să fie eliminate prin organele excretoare. Toxemie gravidică tardivă: ansamblu de manifestări patologice (albuminurie, hipertensiune arterială, edeme cu creştere excesivă în greutate) care survine către sfârşitul perioadei de sarcină; poate evolua spre complicaţia sa majoră, eclampsia. TOXICODEPENDENŢĂ. Dependenţă fizică şi psihică generată de consumul regulat de droguri. TOXICODERMIE sau TOXIDERMIE (gr. toxikon „otrava“şi derma „piele“). Dermatoză de origine toxico-alergică, în particular de origine medicamentoasă; se poate manifesta sub formă de eritem, leziuni buloase ori vegetante (intoxicaţie iodică) sau leziuni acneiforme. TOXICOLOGIE (gr. toxikon „otrava“ şi logos „ştiinţă, studiu“). Ştiinţă care se ocupă cu studiul otrăvurilor, compoziţia substanţelor chimice toxice, medicamentoase sau nu, cu efectele acestor substanţe asupra organismului, cu diagnosticarea şi tratamentul intoxicaţiilor. TOXICOMANIE (gr. toxikon „otravă“ şi mania „nebunie“). Comportament care constă în consumul în mod regulat şi important de substanţe (droguri) mai mult sau mai puţin toxice şi susceptibile să genereze o stare de dependenţă psihică şi/sau fizică. V. obişnuinţă şi farmacodepen-denţă. TOXICOZĂ (gr. toxikon „otrava“). Intoxicaţie cu substanţe nocive produse în organism de toxinele unor germeni infecţioşi sau 567 TRACT printr-o dereglare metabolică sau glandulară (autointoxicare). Sin. intoxicaţie endogenă. TOXIINFECŢIE. Stare infec-ţioasă provocată de o toxină microbiană (substanţă toxică elaborată de un microorganism); este o stare infecţioasă gravă care se traduce, în principal, printr-o alterare a stării generale, semne nervoase şi cardiovasculare (colaps). TOXINĂ (gr. toxikon „otravă“). Substanţă toxică elaborată de către un microorganism. Tipuri de toxine: exotoxinele sunt secretate în exterior de către germeni şi provoacă leziuni la distanţă faţă de focarul infecţios (neuroto-xinele, de exemplu); endotoxinele sunt produse în interiorul unor bacterii şi nu sunt eliberate decât în cursul distrugerii acestora, împotriva toxinelor, subiectul infectat răspunde prin formare de anticorpi (antitoxine). Utilizarea terapeutică a toxinelor: toxinele servesc la prepararea vaccinurilor sub formă de anatoxine (toxine care şi-au pierdut toxicitatea, dar care şi-au păstrat puterea lor imunogenă, antigenică). TOXOPLASMOZĂ. Boală parazitară cauzată de infestarea cu un protozoar, toxoplasma (Toxoplasma gondii), parazit al intestinului pisicii şi al altor diferite specii de animale. Pot infecta fătul în uter (toxop/asmoza congenitală), în urma unei infecţii clinice inaparente a mamei, antrenând anomalii cerebrale, oculare şi hepatice la copil; cele mai frecvente sunt: corioretinita (inflamaţie a coroidei şi a retinei), hidrocefalie sau microcefalie, arieraţie mintală etc.« La copilul mare şi la adult (toxop/asmoza dobândită), boala este, în general, benignă, dar la unii subiecţi poate antrena adenopatii cervicale care persistă timp îndelungat, febră, oboseală. Diagnosticul poate fi pus prin mai multe examene serologice repetate (prin punerea în evidenţă a anticorpilor specifici în sânge). în formele benigne vindecarea se face în mod obişnuit spontan. TRACT (lat. = drum, cale). 1. în anatomie, grupări/fascicule de fibre nervoase sau musculare (ex.: tracturi de fibre nervoase). 2. Ansamblu de conducte şi viscere aparţinând unui sistem anatomo-fiziologic: tract digestiv, urinar, genital. TRAGUS TRAGUS (lat. din gr. tragos „capră“). Proeminentă mică a cartilajului pavilionului urechii acoperită cu piele, situată anterior, mascând parţial deschiderea meatului auditiv extern. TRAHEITĂ. (trahee şi -ita „infiamaţie“). Inflamatie acută sau cronică a mucoasei care tapetează traheea; este în general de origine infectioasă (bacteriană sau virală), uneori iritativă (provocată, de exemplu, de inhalarea de substanţe toxice). TRAHELHEMATOM (gr. tra-che/os „gât“ şi hematom). Hematom al gâtului format uneori în teaca sternocleidomastoidia-nului, la nou-născut, ca urmare a unui traumatism în timpul travaliului. TRAHELISM. Contractură spasmodică a muşchilor gâtului care se produce în unele crize de epilepsie, provocând jenă respiratorie şi circulatorie. TRAHEOBRONŞITĂ. Inflamaţia simultană a mucoasei traheale şi a bronşiilor. TRAHEOMALACIE (trahee şi gr. ma/akia „înmuiere“). înmuiere (ramolisment) a cartilajelor traheei. ________________________568 TRAHEOPLASTIE (trahee şi gr. plassein „a forma“). Operaţie prin care se face plastia cu grefon cutanat a traheei (în caz de stenoză). TRAHEORAFIE (trahee şi gr. rhaphe „sutură“). Sutură chirurgicală a traheei. TRAHEOSCOPIE (trahee şi gr. skopein „a vedea“). Examen endoscopic al traheei cu ajutorul bronhoscopului, care se introduce prin gură sau printr-un orificiu practicat în trahee (traheotomie). TRAHEOSTENOZĂ. Strâmtorarea traheei. TRAHEOSTOMIE (trahee şi gr. stoma „gură, deschidere“). Intervenţie chirurgicală constând în îmbinarea traheei cu pielea; varietate de traheotomie în care chirurgul suturează traheea la incizia cutanată deschisă pe gât. O canulă de plastic sau de metal este pusă în trahee cu această ocazie. Ea este lăsată aici timp mai îndelungat cu scopul de a evita orice risc de stenoză (îngustare); igiena zilnică este necesară: spălarea zilnică a canulei cu apă, săpun ori cu soluţie antiseptică. O traheostomie practicată după o laringectomie totală 569 TRAHEOTOMIE (ablaţia întregului laringe) include dispariţia corzilor vocale, din această cauză pacientul trebuie să urmeze şedinţe de ortofonie pentru a învăţa să vorbească cu o voce esofagiană. TRAHEOTOMIE (trahee şi gr. tome „tăiere"). Incizie a peretelui anterior al traheei cervicale, practicată în Traheotomie. Bolnav cu tub (canu/ă) de traheotomie cazul unui obstacol la nivelul faringelui sau laringelui; incizia se practică între al 3-lea şi al 4-lea inel cartilaginos şi este menţinută larg deschisă prin amplasarea unei canule speciale pentru a asigura pătrunderea aerului în plămâni. Traheotomia permite dezobstrucţia bronşică prin aspi-rarea mucozităţilor şi respiraţie asistată. Este indicată de fiecare dată când există un obstacol în căile aeriene superioare, exemplu un edem sau tumoră. în plus, în reanimare sau la subiecţii care suferă de o insuficienţă respiratorie, ea previne încărcarea bronşică, uşurând aspirarea secreţiilor. O traheotomie poate fi temporară (în acest caz, orificiul se închide spontan şi se cicatrizează în câteva zile după scoaterea ca-nulei) şi definitivă, în acest caz pacientul rămâne câteva săptămâni în mediu spitalicesc după care poate să se întoarcă acasă. Subiecţii purtători ai unei traheo-tomii definitive trebuie să fie capabili să-şi acorde singuri îngrijirea necesară pentru menţinerea stării de igienă a perimetrului orificiului, a canulei, în vederea evitării unor infecţii şi menţinerii permeabilităţii. V. traheostomie. TRAHOM 570 TRAHOM (gr. trachoma „asprime"). Conjunctivită (inflamatie a conjunctivei) granuloasă cauzată de un germene de genul Chlamydiae, Chlamydia trachomatis, putând evolua spre cecitate (orbire). Trahomul este endemic în unele regiuni calde (în special în Egipt). Boala se transmite prin intermediul mâinilor murdare sau prin pulberile aduse de vânt. TRAINING AUTOGEN (engl. training „antrenament, pregătire"). Sintagmă însemnând antrenament autogen: metodă de relaxare musculară prin sugestie, vizând o concentrare asupra eului pentru reprezentarea imaginii corpului. TRANCHILIZANT (fr. tranquillisant „liniştitor"). Medicament utilizat pentru capacitatea sa de a diminua un exces de activitare psihică; care acţionează ca un calmant, care reduce starea de tensiune psihică, anxietatea. Se disting tranchilizante majore (sau neuroleptice) şi minore (sau anxiolitice). TRANSFER. în sens general, deplasarea intereselor, sentimen- telor, emoţiilor, legate de un obicet sau de o persoană, asupra altui obiect sau asupra altei persoane. în psihanaliză, transferul desemnează tipul de relaţii afective angajate între analist şi pacientul său. Prin atitudinea sa de neutralitate, psihanalistul favorizează proiecţia inconştientă asupra persoanei sale, a emoţiilor, fantasmelor, sentimentelor şi dorinţelor proprii pacientului şi a vieţii sale afective infantile. Pacientul atribuie un rol simbolic terapeutului său şi retrăieşte faţă de acesta experienţe trecute, modurile de relaţii care i-au marcat copilăria sa. Analistul este atunci suportul „neutru şi binevoitor“ al unui amestec de iubire şi ură, cu un transfer când „pozitiv" (sentimente afectuoase), când „negativ" (sentimente agresive). Reciproc, analistul încearcă faţă de pacientul său reacţii inconştiente şi pe care Freud le numeşte contratransfer. în psihologie se utilizează termenul de transfer într-un sens general de deplasare a afectivităţii legate de un obiect (persoană, situaţie, lucru) asupra altui obiect. 571 TRANSSEXUALISM TRANSFIXIANT (lat transfigere „a străpunge“). Care traversează dintr-o parte în alta. Ex.: durere transfixiantă, plagă transfixiantă. TRANSFUZIE (lat. trans „peste“ şi fusio „vărsare“). Injectare în circulaţia sanguină a unui subiect, a unuia dintre constituenţii sângelui (sânge uman proaspăt sau conservat, plasmă, globule roşii, plachete sanguine). TRANSLOCAŢIE (lat trans „peste“ şi locatio „aşezare“). Schimbare de aşezare. Translocaţie tendinoasă intervenţie chirurgicală constând din modificarea traiectului unui tendon pentru a-i conferi o funcţie diferită (ex. în paralizia infantilă). Translocaţia genelor. Aberaţie cromozomială constând din deplasarea unuia sau mai multor segmente cromozomiale, fie pe acelaşi cromozom, fie prin schimb reciproc intercromozo-mial de fragmente detaşate între doi cromozomi omologi sau neo-mologi. Această anomalie de structură a cromozomilor este responsabilă de anumite boli prin aberaţie cromozomică. TRANSMURAL. Se spune despre o leziune care interesează miocardul în toată întinderea sa. Ex.: necroză transmurală. TRANSPIRAŢIE. Excreţie a sudorii produse de glandele sudo-ripare, eliminarea sudorii prin porii pielii. TRANSPLANT (lat trans „peste“ şi plantare „a planta“). Grefon sau organ transplantat. TRANSPLANTARE (lat trans „peste“ şi plantare „a planta“). Transfer al unui ţesut sau al unui organ, împreună cu vasul sau cu vasele care-l irigă, pentru a înlocui sau a compensa o funcţie prăbuşită. Pe când termenul de grefă se foloseşte indiferent de tehnica folosită, cel de transplantare implică o restabilire a continuităţii vaselor mari (artere, vene). Acest termen priveşte îndeosebi grefele de organe: inimă, rinichi, ficat, plămâni etc. TRANSPOZIŢIE VISCERALĂ. Sin. situs inversus. TRANSSEXUALISM. Tulburare de identitate în care subiectul are dorinţa sau sentimentul de a aparţine sexului opus; este adesea obsedat de dorinţa de a-şi schimba sexul (a nu se confunda cu travestiţii, homosexualii, cu persoanele atinse de o anomalie cromozomică). Chirurgia poate TRANSSUDAT 572 oferi rezultate satisfăcătoare prin intervenţie asupra atributelor sexuale (pilozitate, sâni, modificarea organelor genitale). Aceste transformări nu fac, în general, să dispară suferinţa psihologică. TRANSSUDAT (lat. îrans „peste“ şi sudare „a asuda“). Lichid ieşit în afara vaselor sanguine, extravazat în ţesuturi sau cavităţi seroase din cauza unei diminuări a concentraţiei în proteine a plasmei (diferenţă de presiune şi tensiune osmotică dintre sânge şi ţesuturi), ceea ce favorizează ieşirea lichidelor în afara vaselor; rezultă în urma unei tulburări circulatorii (insuficienţă cardiacă, compresiuni ve-noase). Spre deosebire de exsu-dat care apare ca urmare a unor procese inflamatorii. Deosebirea între transsudat şi exsudat se face prin reacţia Rivalta. V. acest termen. Transsudatul prezintă reacţie Rivalta negativă. TRANSSUDAT PLEURAL Sin. hidrotorax. TRANSVAGINAL. Se spune despre o intervenţie chirurgicală practicată prin vagin. Ex. celio-scopie transvaginală. TRANSVERSECTOMIE (apofiza transversa şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia apofizei transverse a unei vertebre. TRANZIT (lat. transitio „trecere“). Pasajul alimentelor prin tubul digestiv: tranzit esofagian, gastric, intestinal, colic. Tranzit baritat. Examenul radiologie al tubului digestiv după administrarea unui produs de contrast (în speţă soluţie baritată). Tranzit esogastroduodenal, examen radiologie al esofagului, stomacului şi duodenului după administrarea unui produs de contrast. Examenul durează în jur de 30 minute; la sfârşitul examenului, medicul basculează masa de radiologie astfel încât capul pacientului să se găsească mai jos decât picioarele sale, pentru a verifica faptul că nu există un reflux de soluţie baritată din stomac în esofag, ceea ce ar pune în evidenţă o hernie hiataiă. TRASOR. Sin. Marker. Indicator radioactiv. Substanţă care introdusă în organism sau într-un produs organic poate fi uşor identificată datorită unor proprietăţi particulare (fluorescenţă, radioactivitate, afinitate pentru anumite celule sau ţesuturi); este folosită în explorări funcţionale precise, 573 TRENDELENBURG precum şi localizări morfologice. Ex.: iodul radioactiv administrat unui subiect se fixează în glanda tiroidă. TRAVALIU (fr. travai/le „muncă“). Fază a naşterii marcată prin asocierea contracţiilor uterine dureroase, din ce în ce mai dese, cu scurtarea şi dilatarea colului uterin; totalitatea fenomenelor mecanice, biofizice, chimice, plastice, care se produc în timpul naşterii şi care concură la expulzia fătului şi anexelor sale. Travaliul are durată variabilă de la o femeie la alta. El este adesea mai lung pentru o primă naştere decât pentru următoarele. TRAVESTISM (fr. travestii „a se deghiza“). Adoptarea ţinutei vestimentare a sexului opus observată de obicei la homosexuali. Sin. eonism (lingv. de la numele cavalerului Eon care se travestea adesea în femeie). A nu se confunda cu transsexualismul. V. acest termen. TREFIN. Fierăstrău circular adaptat la un trepan servind la decuparea unui disc în peretele cranian sau perforator central al unui fierăstrău circular. TREFINARE. Termen întrebuinţat mai ales de chirurgii de limbă engleză, sinonim cu trepanaţie (trepanaţie cu ajutorul unui trefin). TREMOR INTENŢIONAL (lat. tremor „tremurătură “). Varietate de tremurat de acţiune, caracterizată prin oscilaţii neregulate care apar în cursul unei mişcări voluntare şi a căror amplitudine creşte pe măsură ce acţiunea se apropie de scopul său. TREMOR PARKINSONIAN. Tremurături de repaus cu oscilaţii lente şi regulate care survin în general, atunci când subiectul este imobil - aşezat sau alungit; atinge mai ales extremităţile, predominant mâinile (mişcări de fărâmiţare a pâinii), adeseori buzele, mandibula; sunt exacerbate la oboseală, emoţie şi frig. TRENDELENBURG (poziţia). Poziţie de decubit dorsal, eventual lateral cu capul mai jos decât restul corpului. Afecţiunile şi situaţiile care o impun: poziţie operatorie în cursul intervenţiilor pe pelvis; pentru oprirea hemoragiilor membrelor inferioare şi organelor genitale feminine, după intervenţii ginecologice; pe masa de operaţie în cazul sincopelor din cursul anesteziei generale; în TREPAN 574 anemii acute; după rahianeste-zie; pentru a favoriza drenajul secreţiilor din căile respiratorii superioare. Semnul Trendelenburg - în luxaţia congenitală de şold sau în pareza abductorilor şoldului. TREPAN. Instrument chirurgical pentru perforarea osului, în special al craniului (trepan de neurochirurgie). TREPANAŢIE. Tehnică chirurgicală constând în practicarea unui orificiu într-un os, în special în craniu (craniotomie); este indicată pentru îndepărtarea corpilor străini, pentru golirea unui hema-tom sau a unui abces, pentru o operaţie în cazul unei tumori. TREPIDAŢIE. Vibraţie, mai ales verticală; tremurătură patologică, în secuse (zdruncinături) marcate şi rapide. TRIAJ EPIDEMIOLOGIC. Ansamblu de acţiuni (examen clinic, de laborator etc.) menit să împiedice intrarea şi difuzarea într-o colectivitate, teritoriu sau populaţie dată, a bolnavilor sau purtătorilor de anumiţi agenţi patogeni transmisibili. TRIAMCINOLON. Corticosteroid de sinteză cu acţiune antiinfla-matorie şi antialergică foarte pu- ternică; se administrează pe cale orală sau sub formă de pomadă. TRIBADĂ (gr. tribein „a freca“). Sin. lesbiană. TRIBADISM (gr. tribein „frecare“). Sin. lesbianism, safism. Homosexualitate feminină constând din heteromasturbaţie (hetero = prefix de oridine greacă având sensul de altui). TRICHINELLA. Gen de viermi nematoizi, paraziţi în stadiul adult în intestinul subţire şi în stadiul larvar în muşchii aceleiaşi gazde. TRICHINOZĂ sau TRICHINE-LOZĂ. Boală parazitară cauzată de infestarea cu un vierme minuscul, Trichina sau Trichinella spiralis. Omul se infestează mâncând carne insuficient pregătită termic, carne de porc şi de mistreţ, dar uneori'şi de cal şi care conţine larve închistate. Simptomele apar după câteva zile sau după câteva săptămâni: febră ridicată, diaree abundentă, oboseală, dureri şi crampe musculare. TRICHOMONAS (gr. thrix, trichos Jir de păr“ şi monas „unitate“). Gen de protozoar flagelat, cu corp piriform din familia Tricho-monadidae, clasa Flagellata. 575 TRICOSIS Trichomonas intestinalis. Specie de trichomonas care trăieşte de obicei în intestinul gros al omului; în număr mare (infestare masivă) poate provoca iritaţie intestinală şi diaree. Trichomonas vaginalis. Specie de trichomonas care se localizează pe mucoasa vaginală la femeie şi mai rar în şanţul balanoprepuţial la bărbat. Tricomonază urogenitală, boală parazitară produsă de proto-zoarul denumit Trichomonas vaginalis. Modul său de transmitere este, în principal, sexual, dar nu obligatoriu, parazitul putând supravieţui mai multe ore pe obiecte de toaletă (prosoape de exemplu). La femeie, boala se traduce printr-o vulvovaginită acută (infla-maţia vulvei şi a vaginului), leu-coree, mâncărimi vii; la aceasta se asociază adesea o atingere urinară: jenă la urinat (disurie), arsuri în timpul micţiunii, micţiuni frecvente (polakiurie). La bărbat, tricomonaza se traduce printr-o uretrită (inflamaţia uretrei), scurgerea matinală, înroşire a şanţului balanopre-puţial (la baza glandului) şi semne urinare moderate. Se poate întâmpla ca boala să nu se traducă prin nici un semn; totuşi ea nu este mai puţin contagioasă. TRICHOPHYTON. Gen de ciupercă microscopică a pielii, cuprinzând mai multe specii patogene pentru om (micoze ale pielii, părului, unghiilor). TRICOFIŢIE. Micoză provocată de un dermatofit din genul Trichophyton. Se întâlnesc următoarele forme: tricofiţia pielii uscate a scalpului şi a pielii glabre; tricofiţia supurată a pielii capului (kerion); tricofiţia cronică a adultului. TRICOCLAZIE (gr. thrix, trichos „păr“ şi k/asis „ruptură“). Fragilitate anormală a firului de păr; fisurarea extremităţilor firelor de păr. TRICOMICOZĂ (gr. thrix, trichos „păr“, mykes „ciupercă“ şi -oza). Nume generic pentru micozele firului de păr. TRICOPATIE (gr. thrix, trichos „păr“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune a părului. Sin. tricoză. TRICOSIS. Apariţie a firelor de păr acolo unde în mod obişnuit nu există. TRICOTILOMANIE 576 TRICOTILOMANIE (gr. thrix, trichos „păr“, ti Hein „a trage“ şi mania „nebunie“). Obiceiul unor copii de a-şi rupe părul din cap. Tic constând în a smulge mereu fire de păr, indiferent de regiune. Sin. tricomanie. TRICOZĂ. Sin. tricopatie. TRIPLEGIE (lat. très = trei şi gr. plege „lovitură“). Paralizie a trei membre; hemiplegie asociată cu paralizia unui membru (superior sau inferior) de partea opusă. TRIPLEŢI. Trei copii proveniţi din aceeaşi sarcină (sarcină triplă). TRIPLOPIE (gr. triploos „triplu“şi opsis „vedere“). Tulburare vizuală caracterizată prin perceperea a trei imagini ale aceluiaşi obiect. TRIPSINĂ. Enzimă digestivă secretată de către pancreas, care acţionează asupra proteinelor în cursul digestiei intestinale. O creştere a nivelului de tripsină în sânge este caracteristică în mucoviscidoză (boală ereditară care afectează pancreasul şi plămânii). TRISMUS (gr. trismos „care scrâşneşte“). Constricţie intensă a maxilarelor, cauzată de contractura perma- nentă, involuntară a muşchilor masticatori, ceea ce face imposibilă deschiderea gurii. Trismusul este primul semn de recunoaştere a tetanosului; poate traduce de asemenea un traumatism al maxilarului, o infecţie locală articulară, musculară sau dentară, o intoxicaţie (stricnină) sau o tumoare malignă a maxilarelor. TRISOMIA 21. Sin. sindromul Down (mongolism). Aberaţie cromozomică caracterizată prin existenţa de trei cromozomi 21; anomalie genetică cauzată de cele mai multe ori de existenţa unui cromozom supra-numerar, care se adaugă la cea de-a 21-a pereche de cromozomi, subiectul atins posedând deci 47 cromozomi în loc de 46. Se manifestă clinic prin malformaţii diverse, adesea complexe; printr-un handicap mintal şi un aspect fizic caracteristic: ochii exagerat de depărtaţi, cu fantele palpebrale oblice, faţa rotundă, nasul mic şi ridicat, limba voluminoasă iese adesea din gura întredeschisă. Trisomia 21 mai era denumită şi mongolism din cauza aspectului feţei, care îl evocă pe cel al popoarelor mongole. 577 TROMBANGEITĂ TRITURARE (lat. tritus „măcinare“). Omogenizare a unui amestec de substanţe prin presare, frecare şi amestecare (foarte folosit în homeopatie). TROCAR. Instrument destinat pentru practicarea unor puncţii (paracenteze), constituit dintr-o tijă metalică cilindrică cu vârf triunghiular şi ascuţit, care este introdus în interiorul unei canule, vârful său depăşeşte canula. După paracenteză (paracenteză abdominală, de exemplu) canula rămâne pe loc, iar tija este retrasă pentru a permite evacuarea lichidului. TROF-, - TROFIE (gr. trophe „nutriţie“). Prefix şi sufix semnificând hrănire, întrebuinţate pentru formarea cuvintelor care indică o relaţie cu nutriţia. TROFIC (gr. trophe „nutriţie“). Care se referă la nutriţia ţesuturilor şi organelor. TROFINE. Totalitatea substanţelor nutritive pe care organismul le încorporează din mediul extern (protide, lipide, glucide, săruri minerale şi vitamine). TROFOPATIE (gr. trophe „nutriţie“ şi pathos „boală“). Orice afecţiune secundară unei tulburări a nutriţiei tisulare. TROHLEE. în anatomie, structură în formă de scripete (trohlee humerală, trohlee femurală). TROMB 1. Cheag de sânge coagulat în lu-menul vaselor cu sânge (artere, vene, capilare) şi care provoacă obstrucţia parţială sau totală a vasului. Poate să figureze ca o lamă lipită de peretele vaselor, care, dacă se îngroaşă, îngreunează sau opreşte circulaţia sângelui în sectorul respectiv. Dezli-pindu-se însă ajunge în circulaţie şi poate să producă embolie. 2. Prin extensie, impropriu, orice aglomerat care obstruează mai mult sau mai puţin lumenul unui conduct (ex.: tromb biliar, tromb leucemie sau tromb alb...). TROMB-, TROMBO-. Prefix de origine greacă semnificând cheag. TROMBANGEITĂ sau TROM-BOANGEITĂ. Inflamare a pereţilor vaselor sanguine (artere sau vene) asociată cu tromboza. T rombangeită obliterantă. Boala lui Leo Buerger. Arterita (inflamaţia peretelui arterial) particulară a membrelor inferioare. Ea constă dintr-o TROMBARTERITĂ__________________ obstrucţie progresivă a arterelor de calibru mic, care limitează aportul sanguin la degetele de la picioare şi mâini şi provoacă adesea o gangrena Recidivele succesive antrenează amputaţia degetelor atinse. TROMBARTERITĂ (tromb, lat. arteria „arteră“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie a peretelui arterial care antrenează formarea unui tromb şi tulburări consecutive de irigaţie. TROMBASTENIE (trombocit, gr. astheneia „slăbiciune“). Afecţiune cu caracter familial, particularizată prin modificarea formei şi proprietăţilor trombocite-lor, care antrenează tulburări ale hemostazei, sindrom hemoragi-par, din cauza disfuncţiei trombo-citare, chiar dacă numărul acestora este normal sau chiar crescut. TROMBECTOMIE (tromb şi gr. ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală care vizează extragerea unui cheag vascular (tromb) dintr-un vas, după incizia peretelui vasului. TROMBEMBOLIE (gr. thrombos „cheag“, embolie „invazie, şoc“; sau lat. embolus „emboi“). Obstruarea unui vas sanguin din cauza unui cheag vehiculat de torentul circulator. _______________________578 Trombembolia pulmonară - obstruarea vaselor sanguine pulmonare (a arterei pulmonare sau a unei ramuri a acesteia) prin cheaguri care au ca punct de plecare o tromboză venoasă profundă a membrelor inferioare (venelor profunde ale gambei) şi venelor pelviene (venelor bazinului). Atunci când este masivă, embolia se caracterizează clinic prin apariţia unei dureri violente toracice, dispnee şi sincopă urmată de cianoză, tahicardie, transpiraţie şi colaps; decesul poate surveni rapid. TROMBINĂ. Enzimă a cărei acţiune principală este aceea de a transforma fibrinogenul în fibrină, etapă finală a coagulării plasmatice. O soluţie de trombină este utilizată local pentru întreruperea sângerărilor nazale prelungite şi a hemoragiilor locale în caz de grefă de piele. TROMBINOFORMARE. Timpul de coagulare în cursul căruia protrombina este transformată în trombină. TROMBOARTERITĂ. Arterită (inflamaţie a peretelui arterial) complicată cu tromboză (formare de cheag). 579 TROMBOFILIE TROMBOCIT, Sin. plachetă. Celule sanguine fără nucleu, cu rol important în coagularea sângelui. TROMBOCITEMIE. Afecţiune caracterizată printr-o creştere anormală a numărului de plachete sanguine fără o cauză determinată. Valoarea normală a numărului de trombocite se situează între 150 000 şi 450 000/mm3. O trombocitemie poate să se manifeste printr-o tromboză (obstrucţia printr-un cheag de sânge) a uneia sau mai multor artere mici; venele sunt mult mai rar afectate. TROMBOCITOPATIE. Sin. trom-bopatie. Orice afecţiune cauzată de un deficit calitativ al trombo-citelor, de o tulburare a funcţionalităţii lor. TROMBOCITOPENIE (trombocit şi gr. penia „sărăcie, lipsă“). Sin. trombopenie. Scăderea numărului trombocite-lor în sângele circulant sub nivelul normal care este cuprins între 150 000 şi 450 000/mm3. Poate fi consecutivă unei anomalii congenitale, unei carenţe în vitamina B12, unei distrugeri a măduvei osoase, distrugerii excesive a plachetelor etc. Trombocitopenie acută idiopa-tică. Afecţiune caracterizată prin hemoragii cutanate (purpură, echimoze) şi viscerale, din cauza unei scăderi a numărului trombo-citelor circulante sub 100 000 ele-mente/mm3. TROMBOCITOPOIEZĂ (trombocit şi gr. poiein „a face“). Formarea trombocitelor. Sin. trombopoieză. TROMBOCITOZĂ. Afecţiune caracterizată printr-o creştere a numărului de plachete sanguine, legată de o cauză patologică determinată (ex.: infecţie, reumatism inflamator, cancer inflamator, hemoragie acută, carenţă de fier, după ablaţia splinei). Numărul lor scade pe măsură ce afecţiunea în cauză evoluează spre vindecare. Cifra normală se situează între 150 000 şi 450 000/mm3. TROMBOFILIE (gr. thrombos „cheag“ şi philein „a iubi“). Stare caracterizată prin tendinţa hipercoagulabilităţii sângelui, având diferite cauze: vasculare (arterioscleroză, hipertensiune arterială, coronarită etc.); sanguine (fibrinogen crescut, creşterea excesivă a numărului de trombocite etc.); metabolice TROMBOFLEBITĂ (diabet, hipercolesterolemie, obezitate etc.) sau medicamentoase. TROMBOFLEBITĂ (gr. thrombos „cheag“, ph/eps „venă“ şi -ita „inf/amaţie“). Constituirea unui cheag în interiorul unei vene, asociată cu o inflamaţie a peretelui venos. V. flebită. Un cheag poate să se formeze atunci când o persoană stă prea multă vreme alungită sau imobilizată, de exemplu: după intervenţii chirurgicale, mai ales pe micul bazin sau pe membre, sau după naştere etc. TROMBOGEN (gr. thrombos „cheag“ şi genein „ a produce“). Care produce o tromboză. TROMBOLIZĂ (gr. thrombos „cheag“ şi lysis „distrucţie, dizolvare“). Dizolvarea unui cheag prezent în circulaţia sanguină; metodă terapeutică ce constă în injectarea unei substanţe trombolitice (denumită şi fibrinolitică), adică o substanţă capabilă să dizolve un cheag sanguin. Durata trombo-lizei variază în funcţie de indicaţie; în cursul unui infarct, de exemplu, perfuzia durează aproximativ o oră. Pentru embolie pulmonară, ea poate dura între 24 şi 48 ore. ________________________580 TROMBOPATIE. Sin. trombo-citopatie. TROMBOPLASTINĂ. Ansamblu de substanţe care intervin în coagularea sângelui, transformând protrombina în trombină. Se disting tromboplastina p/as-matică (sau endogenă) şi tromboplastina tisulară (sau exogenă) sau factorul III al coagulării. TROMBOPOIEZĂ. Sin. trombo-citopoieză. TROMBOSTATIC. Care împiedică formarea cheagurilor sanguine. TROMBOTEST. Metodă de control al tratamentului anticoagulant folosind derivaţi de dicu-marină şi care presupune evaluarea celor patru factori de coagulare ce sunt modificaţi prin aceşti produşi (factorul VII, IX, X şi protrombina). Sin. Test Owren. TROMBOZĂ (gr. thrombos „cheag“ şi -oza). Fenomen patologic care constă în formarea unui trombus (cheag sanguin, format din fibrină, din globule albe şi din plachete) într-o arteră sau într-o venă (ex.: tromboză arterei coronare, tromboză a unei artere cerebrale sau a unei vene cerebrale...). 581 TUBOOVARIAN TROMPĂ. Trompa lui Eustache, conduct care realizează comunicarea între faringe şi cutia timpanului (urechea medie). Trompa Fallope. Sin. trompa uteripă, salpinge. Fiecare dintre cele două conducte, drept şi stâng, ale uterului. Prin trompa Fallope, ovulul matur, detaşat de ovar şi captat de pavilionul trompei, este transportat spre uter. ■TROP. Sufix de origine greacă semnificând direcţie şi care serveşte la formarea cuvintelor ce indică o afinitate deosebită pentru o structură organică. Ex. neurotrop, psihotrop, gonadotrop. TROPISM (gr. tropos „întoarcere"). Reacţie de acomodare sau orientare a vegetalelor sau animalelor sub efectul unui agent fizic sau chimic (lumină, căldură, substanţe chimice etc.) faţă de care au tendinţa de a se apropia (tropism pozitiv ) sau îndepărta (tropism negativ). TUBAJ. Introducerea unui tub într-un conduct sau într-o cavitate naturală în scopul prelevării sau evacuării de secreţii (ex. tubaj gastric, duodenal). TUBERCULINĂ. Produs rezultat din filtrarea unei culturi de bacili tuberculoşi (bacilii lui Koch); se utilizează pentru depistarea pătrunderii bacilului Koch în organism. Cercetarea sensibilităţii la tuberculină permite să se stabilească dacă un subiect a fost deja în contact cu bacilul Koch, fie spontan (primoinfecţie), fie după vaccinarea cu BCG (o reacţie pozitivă atestând în acest caz succesul vaccinării). V. reacţia Mantoux, Moro, Puquet. Tuberculină se foloseşte şi pentru diagnosticul tuberculozei. TUBERCULINODIAGNOSTIC. Diagnosticul tuberculozei prin testul la tuberculină. TUBEROZITATE. Parte proeminentă şi rotunjită a unui os, uneori şi a altei structuri anatomice. TUBEROZITATE GASTRICĂ. (Mica) Sin. antru piloric. TUBEROZITATE GASTRICĂ. (Marea) Partea cea mai înaltă şi mai voluminoasă a stomacului, situată la stânga şi deasupra porţiunii abdominale a esofagului. Formează un dom care sur-montează stomacul. Este sediul pungii cu aer. Sin. fundul stomacului. TUBOOVARIAN. Sin. cu salpingoovarian. TUBOOVARITĂ 582 TUBOOVARITĂ. Sin. salpingo-ovarită. TUBOTIMPANIC. Care se referă la trompa lui Eustache şi la membrana timpanului. Ex.: catar tubotimpanic. TUBOUTERIN. Care se referă la trompa Fallope şi uter. TUBULONEFRITĂ. Orice boală renală caracterizată prin atingere a tubilor renali (uriniferi). Sin. nefropatie tubulară, tubulonefrită. V. rinichi de şoc. TULAREMIE. Boală infecţioasă cauzată de inocularea sau ingestia unui bacii, Francisella tularemis. Rozătoarele sălbatice (iepurele sălbatic îndeosebi) constituie rezervorul bacilului; omul se contaminează de cele mai multe ori direct (prin contact cutanat al plăgii chiar minime cu un animal infectat) ori prin căpuşe. Se manifestă prin febră, dureri de cap, curbaturi (dureri musculare, oboseală); poate avea forme diferite: ulceraţii supurate ale ganglionilor limfatici, ale conjunctivei, gurii şi faringelui. Formele grave se complică cu localizări pulmonare. TUMEFACŢIE. Creştere în volum sau umflare a unui organ sau a unei părţi a corpului, indiferent de cauza ei. O tumefacţie a burselor testiculare, de exemplu, poate fi legată de un hidrocel, de o orhită urliană (inflamatie a testiculului provocată de virusul oreionului), de o tumoră testiculară sau de un chist al cordonului spermatic. TUMEFIAT. Care este umflat, care a suferit o tumefacîie. TUMORĂ (lat tumor). Proliferare excesivă de celule anormale care seamănă mai mult sau mai puţin cu ţesutul în care se dezvoltă. Se disting tumori benigne şi tumori maligne (canceroase). Tumorile benigne au, de obicei, un volum limitat şi nu dau metastaze. Tumorile maligne sau cance-rele sunt formate din celule atipice, sunt prost delimitate, infiltrează ţesuturile învecinate, recidivează după ablaţie şi au tendinţa de a se răspândi la distanţă formând metastaze. TUMORĂ GLOMICĂ. Mică tumoră cutanată benignă, dezvoltată pe seama unui glomus (structură neurovasculară care asigură comunicarea directă între o arteriolă şi o venulă). O tumoră glomică se prezintă sub forma unei mici tumefacţii rozalii, roşii 583 TUSE CONVULSIVĂ sau violacee, foarte dureroasă, mai ales sub efectul frigului şi a microtraumatismelor; se localizează mai ales la extremitatea unui deget sau sub unghie; uneori se localizează la membre sau la urechi. TUMORECTOMIE (tumora şi gr. ektome „tăiere"). Ablaţie chirurgicală a unei tumori fără exereza ţesuturilor învecinate. Această intervenţie este diferită de ablaţia de organ, unde s-a dezvoltat tumora, ablaţie care poate fi mai mult sau mai puţin lărgită la ţesuturile vecine. TUNELIZATOR. Tijă rigidă permiţând forajul atraumatic de tunele subperitoneale sau subcutanate, utilizate pentru şunturi vasculare protetice sau venoase. TUNICĂ. Denumire folosită în anatomie pentru o membrană care înveleşte unele organe sau care face parte din peretele unui vas (de ex.: tunică externă, medie, internă) a unei artere sau organ cavitar (ex.: tunica musculară a vezicii). TUNICĂ VAGINALĂ. Tunică seroasă care constituie învelişul cel mai intern al testiculului. TURBIDITATE (lat. turbidus „tulbure"). Aspect tulbure al unui lichid cu suspensii de particule solide nedizolvate. TURGESCENT (lat. turgere „a umfla"). Care este tumefiat prin aport crescut de sânge. TURGESCENŢĂ (lat. turgere „a umfla"). Umflare a unui organ sau a unui ţesut prin retenţia sângelui de origine venoasă. Sin. tumescenţă. TURNER (sindromul). Insuficienţă ovariană cauzată de o anomalie cromozomică, caracterizată prin nanism moderat (o înălţime mică), infantilism ovarian (absenţa menstrelor, vagin şi uter infantile, absenţa caracterelor sexuale secundare). TUSE (lat. tussis). Expiraţie bruscă şi zgomotoasă, reflexă sau voluntară, asigurând expulzia aerului conţinut în plămâni; reflex fiziologic complex, care constă dintr-o inspiraţie profundă cu închiderea glotei, urmată de o expiraţie bruscă, sacadată şi zgomotoasă, destinată să expulzeze din căile respiratorii orice substanţă care irită sau care împiedică respiraţia. TUSE CONVULSIVĂ. Boală infecţioasă acută, contagioasă şi TUŞEU MEDICAL, ŢESUT epidemică, cauzată de bacilul Bordetella pertusis; se transmite de la un individ la altul prin tuse, strănut. Incubaţia durează aproximativ o săptămână, apoi apare o scurgere nazală, o febră moderată şi o tuse care poate provoca vome. Tuşea poate lua un aspect caracteristic: chinte tipice de tip spasmodic, întretăiate de reprize inspiratorii (cântec de cocoş), însoţindu-se de expectoraţii abundente şi vâscoase. Boala a devenit rară datorită vaccinării practicate sistematic la sugari. TUŞEU MEDICAL (fr. toucher„a palpa“). [Ti ŢESUT (lat textum „ţesătură“). Totalitate a celulelor având aceeaşi morfologie şi/sau îndeplinind aceeaşi funcţie (de ex.: ţesut epitelial, conjunctiv, muscular, nervos). Sângele şi ţesutul osos sunt considerate drept ___________________________584 Tact. Examen al unei cavităţi naturale a corpului uman, practicat cu unul sau două degete. Tuşeul rectal, care se practică cu indexul îmbrăcat într-un deget de mănuşă lubrifiat, permite explorarea anusului, a părţii joase a rectului, a fundului de sac Douglas (partea de jos a cavităţii peritoneale ) şi a prostatei. Tuşeul vaginal, examen efectuat cu ajutorul a două degete, indexul şi mijlociul, acoperite cu o mănuşă lubrifiată. Asociat pal-pării abdominale, tuşeul vaginal permite examinarea colului ute-rin, a uterului şi anexelor sale (trompe, ovare). ţesuturi fie aparte, fie ca forme specializate de ţesut conjunctiv. Mai multe ţesuturi diferite intră în formarea unui organ. ŢESUT CONJUNCTIV. Ţesut care serveşte la susţinerea altor ţesuturi ale corpului, asigurând nutriţia lor şi participând la mecanismele de apărare imunitare ale organismului. ii UBICUITAR. Se spune despre un organism animal sau vegetal care se găseşte peste tot. U.l. Abr. Unitate internaţională (de măsură a activităţii diferitelor substanţe biologice, îndeosebi enzime şi hormoni). ULCER (lat. ulcus „rană“). Pierdere de substanţă mai mult sau mai puţin profundă dintr-un înveliş epitelial. Un ulcer poate fi cutanat (ulcer al gambei) sau de mucoasă (ulcer gastroduodenal). ULCERAŢIE. Proces caracterizat printr-o pierdere de substanţă, fie că este vorba de piele, fie de mucoasă. Ulceraţia cutanată, poate fi: de origine circulatorie (venoasă, arterială, capilară sau mixtă) cu localizare mai ales la membrele inferioare, ulcer varicos de exemplu; de origine infecţioasă: boli bacteriene ale pielii (pioder-mite cu stafilococi sau streptococi), infecţii cu ciuperci (micoză) sau gome ulcerate (tuberculoză, sifilis): de origine malignă (epite-lioame bazocelulare sau spino- re, melanoame maligne are ulcerează adesea, aţia mucoasei, pierderea bstanţă, poate privi de ex. tea bucală, organele le externe ale bărbatului e femeii. Ulcer varicos (sus) - acelaşi ulcer după grefă ULCUS 586 ULCUS. Cuvânt latin pentru ulcer. ULNA. Cuvânt latin pentru cubitus. ULTRA- (lat. ultra „dincolo de“). Prefix care introduce în termeni semnificaţia: în exces. ULTRAMICROSCOPIE. (ultra, gr. mikros „mic“ şi skopein „a vedea“). Metodă cu ajutorul căreia se pot vedea structuri prea mici ca să poată fi examinate la microscopul obişnuit; această metodă utilizează un microscop cu înaltă putere măritoare (ultramicroscopul). ULTRASONOGRAFIE. Metodă imagistică morfo-funcţională bazată pe proprietatea ultrasunetelor de a străbate medii biologice şi de a fi reflectate de către acestea. V. ecografia. U.S. DOPPLER (ultrasonografie Doppler). Tehnică ecografică al cărei principiu este utilizarea efectului Doppler pentru studierea fluxului sanguin din cord şi vase (inclusiv periferice). Efectul Doppler descrie comportamentul frecvenţei ultrasunetelor, când sursa şi respectiv receptorul se află în mişcare (unul faţă de celălalt), astfel că se obţin informaţii privind prezenţa fluxului sanguin, sensul acestuia, viteza fluxului şi caracterul acestuia (laminar sau turbulent), debitul sanguin etc. Sin. velocimetrle Doppler. Examenul Doppler este prescris, în principal, în cardiologie (afecţiuni ale inimii, ale arterelor şi ale venelor) şi în neurologie (afecţiuni ale creierului). Examenul Doppler transcranian permite studierea mişcărilor sângelui în arterele intracerebrale. Examenul Doppler vascular permite studierea mişcărilor sângelui în arterele sau venele organismului. El permite, de asemenea, analizarea unei arteriopatii a membrelor inferioare, depistarea unor tromboflebite etc. Examenul Doppler nu necesită nici o pregătire deosebită, nici anestezie, nici spitalizare; el este neinvaziv şi deci nedureros. Segmentul respectiv este explorat prin aplicarea unei sonde pe tegument, care este deplasată în axul vascular. ULTRASONOTERAPIE. Folosirea terapeutică a ultrasunetelor. 587 UNCIFORM ULTRASUNET (u/tra, lat. sonitus „sunet"). Sin. vibraţie ultrasonoră. Vibraţie sonoră cu o frecvenţă de peste 20 000 hertzi, pe care omul nu o* poate auzi. Ultrasunetele sunt utilizate în scop diagnostic, în ecografie şi în examenul Doppler, iar în scop terapeutic sunt utilizate în tratamentul simptomatic al afecţiunilor ţesuturilor moi (muşchi, ligamente, tendoane) şi în pulverizarea, sfărâmarea calculilor urinari. V. litotripsie. ULTRAVIOLETE. Radiaţii electromagnetice cu o lungime de undă mai mică de 400 nanometri sau milimicroni (lungimea de undă situată între cea a luminii vizibile şi cea a razelor X). Radiaţiile ultraviolete sunt invizibile pentru ochiul uman; ele există în mod natural în lumina solară. Se disting: raze ultraviolete A cu cea mai mare lungime de undă -principalii factori ai bronzării şi ai sintetizării vitaminei D; radiaţii ultraviolete B (sunt responsabile de insolaţii, arsuri care survin în cursul unei expuneri excesive la soare); radiaţii ultraviolete C -cu lungime de undă scurtă, care au proprietăţi chimice şi bacterio- logice. în terapeutică, ultravioletele sunt folosite ca adjuvant în tratamentul rahitismului, spasmo-filiei, tulburărilor de creştere, tuberculozei cutanate şi osoase, psoriazisului. Sunt contraindicate în anumite forme evolutive ale tuberculozei pulmonare. UMĂR BLOCAT. Formă de periartrită scapulo-humerală caracterizată prin blocarea mişcărilor active şi pasive în articulaţie; este o afecţiune dureroasă a umărului, cauzată de o lezare a ţesuturilor fibroase şi a tendoa-nelor care înconjoară articulaţia. UMOARE APOASĂ (lat. humor „umoare", lat. aqua „apă"). Lichid transparent secretat de corpul ciliar. UMOARE VITROASĂ (lat humor „umoare", fr. vitreux „sticlos"). Masă albuminoidă, conţinută în hialoidă, care ocupă spaţiul dintre cristalin şi nervul optic. UNCIFORM (lat. uncus „cârlig"şi forma „formă"). Care este în formă de cârlig. în anatomie acest nume este dat unor formaţiuni în formă de cârlig. Ex.: apofiza unciformă a osului uncinat din cap, apofiza unciformă (sau semilunară) a vertebrelor cervicale. UNGHIE ÎNCARNATĂ 588 UNGHIE ÎNCARNATĂ (lat. unguis „unghie“). Unghie ale cărei margini laterale se înfig în ţesuturile moi învecinate; atinge de cele mai multe ori degetul mare de la picior; este cauzată, în general, de unele microtraumatisme externe (încălţăminte prea strâmtă, de exemplu). V. onixis. UNIOVULAR. V. sarcină geme-lară uniovulară. UNITATE INTERNAŢIONALĂ. V. U.l. UNIVITELIN. Care provine dintr-un singur ou. V. sarcină ge-melară uniovulară. URANISM. Homosexualitate masculină. Lingv. de la Uranio, nume dat Afroditei considerată protectoarea homosexualităţii. URANIU. Element radioactiv natural constituit din trei izotopi: uraniu 238, uraniu 235 şi uraniu 234. URANO- (gr. ouranos „cerulgurii, boita cerească“). Element de compunere care introduce în termeni referirea, fie la bolta palatină, fie, uneori, la cer. URANOPLEGIE (gr. ouranos „ceru/ gurii“ şi plege „iovitură‘% Sin. paiatoplegie. URANOSCHIZIS (gr. ouranos „ceru! gurii“ şi schisis „diviziune“). Sin. palatoschizis. URANOSTAFILOPLASTIE (gr. ouranos „cerul gurii" staphyle „omuşor“ şi p/assein „a forma“). Corectarea chirurgicală, prin autoplastie, a unei fisuri a boitei şi vălului palatin. URANOSTAFILOSCHIZIS (gr. ouranos „cerul gurii“, staphyle „omuşor“ şi schisis „diviziune“). Fisură (despicătură) ce afectează atât palatul dur, cât şi cel moale. URCIOR. Sin. orjelet. UREMIE. 1. în sens strict, desemnează concentraţia ureei în sânge (în mod normal uremia este cuprinsă între 20-40 mg%; între 3,3-6,6 mmol/l. 2. Prin extensie, uremia desemnează ansamblul manifestărilor toxice ce însoţesc o creştere a ureei în sânge; manifestările caracteristice în insuficienţa renală. Se vorbeşte de uremia acută sau cronică. Termenul de comă uremică defineşte coma în care se află subiecţii atinşi de o insuficienţă renală netratată, ajunsă în stadiul terminal. URETER (gr. ouretero „cana! care duce urina de ia rinichi la vezică“). 589 URETEROLITOTOMIE Conduct Jung de 25 cm care permite urinei să se scurgă din bazinetul renal în vezică. URETER BIFID. Malformaţie congenitală caracterizată prin existşnţa a două uretere ce drenează acelaşi rinichi, fiecare având un orificiu vezical distinct. Alteori, acestea se reunesc, după care se varsă în vezică, printr-un singur orificiu. URETERALGIE (ureter şi gr. algos „durere"). Durere pe traiectul ureterului. URETERECTAZIE (ureter şi ektasis „diiataţie"). Dilatarea ureterului. URETERECTOMIE (ureter şi gr. ektome „excizie"). Rezecţie parţială sau totală a ureterului. URETERITĂ (ureter şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţie acută, subacută sau cronică a peretelui ureteral; poate fi de origine infecţioasă, calcu-loasă sau traumatică; de obicei este secundară şi asociată unei cistite (ureterita ascendentă) sau unei pielonefrite (ureterita descendentă). URETEROCEL (ureter şi gr. koilos „cavitate"). Dilataţia chistică a extremităţii inferioare a ureterului, conse- cutivă unei stenoze a meatului ureteral. URETEROCOLOSTOMIE (ureter; gr. kolon „intestin gros" şi stoma „deschidere"). Crearea operatorie a unei anas-tomoze între ureter şi colon; realizarea chirurgicală a vărsării ureterului în colon. URETEROENTEROSTOMIE (ureter, gr enteron „intestin" şi stoma „gură, deschidere"). Anastomozarea unuia sau ambelor uretere la o ansă intestinală; implantarea ureterului în intestin. URETEROGRAFIE (ureter şi gr. graphein „a scrie"). Examen radiologie al ureterului după injectarea unei substanţe radioopace. URETEROHIDROZĂ. Dilatarea ureterului, consecutivă unui obstacol în calea scurgerii urinei. Sin. hidroureter. URETEROLITIAZĂ (ureter şi gr. iithos „piatră"). Prezenţa de calculi în ureter. URETEROLITOTOMIE (ureter, gr. iithos „piatră" şi tome „tăiere"). Deschidere chirurgicală (incizie) a peretelui ureterului efectuată în scopul extragerii unui calcul. URETERONEFRECTOMIE 590 URETERONEFRECTOMIE (ureter, gr. nephros „rinichi“ şi ektome „incizie“). Ablaţia chirurgicală a ureterului şi a rinichiului corespunzător. URETEROPIELITĂ (ureter, gr. pyeios „bazin“ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia ureterului şi a bazinetului. URETEROPIELOGRAFIE (ureter; pyeios „bazin “ şi graphien „a scrie“). Sin. pielografie retrogradă, uro-grafie ascendentă (retrogradă). Examen radiologie al ureterului şi a cavităţilor rinichiului; examenul constă în radiografierea urete-relor până la bazinete, după injectarea retrogradă (în sens invers scurgerii urinare) a unui produs de contrast iodat. Spre deosebire de alte examene radiologice, ureteropielografia nu este contraindicată persoanelor alergice la iod, deoarece produsul de contrast nu trece în sânge. Examenul este precedat de o cistoscopie (examen al vezicii cu ajutorul unui tub dotat cu un sistem optic, denumit cistoscop, care se introduce în uretră) cu scopul de a repera orificiile ure-terelor în vezică. în continuare, medicul introduce un cateter fin în uretră, apoi în vezică şi, în sfârşit, în una din cele două uretere. Injectarea treptată a produsului de contrast iodat face ca acesta să urce în contracurent. Ureteropielografia retrogradă permite diagnosticarea originii unor tulburări urinare (hématurie, calculi). URETEROPLASTIE (ureter şi gr. piassein „a forma“). Refacerea chirurgicală a ureterului pentru corijarea unei stricturi sau deformări cicatriceale. URETERORAFIE (ureter şi gr. rhaphe „sutură“). Sutura unui ureter secţionat sau incizat. URETER O-RECTOSTOMIE. Operaţie chirurgicală care constă în implantarea ureterului la rect. URETEROSTENOZĂ. Strâmta-rea calibrului ureteral. URETEROSTOMIE (ureter şi gr. stoma „deschidere, gură“). îmbinare chirurgicală a ureterului la un organ (intestin) sau la piele. (Aducerea ureterului la piele printr-o stomă = ureterostomie directă.) O ureterostomie este o derivaţie urinară practicată în general după o ablaţie de vezică. 591 URETROCISTOGRAFIE MICŢIONALĂ URETEROTOMIE (ureter şi gr. tome „tăiere“). Incizia unui ureter. URETRĂ (gr. ouretra „canal prin care se descarcă vezica“). Conduct care merge de la gâtul (colul) vezicii urinare până la meatul uretral, care permite scurgerea urinei, iar la bărbat, şi trecerea spermei. La femei, uretra este foarte scurtă, fiind situată între colul vezical şi vulvă. La bărbat, traversează penisul şi cuprinde trei segmente: uretra prostatică, uretra membranoasă şi uretra spongioasă. URETRECTOMIE (uretra şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia parţială sau totală a uretrei. URETRITĂ (uretra şi -ita „inflamaţie“). Inflamare a uretrei, în principal de origine infecţioasă [uretrita gonococică (blenoragică), uretrita cu germeni banali, uretrite viro-tice, uretrite micotice etc.]. Uretrita poate fi produsă şi de substanţe chimice, iritante. URETROCEL (uretra şi gr. kele „hernie, tumoare“). 1. Mică dilataţie, localizată, a unui segment al uretrei. Un uretrocel se traduce prin tulburări ale micţiunii (picături retardate). 2. Alunecarea mucoasei uretrale în exteriorul meatului uretral. Sin. prolaps al mucoasei uretrale. Uretrocelul afectează îndeosebi fetiţele şi femeile în vârstă; el ia forma unei proeminenţe roz sau roşii cu diametrul de aproximativ 1 cm, situată la nivelul meatului uretral. Tratamentul constă în excizia chirurgicală. URETROCISTITĂ (uretra, gr. kystis „vezică“ şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia mucoasei uretrei, asociată cu inflamaţia mucoasei vezicii (cistită). URETROCISTOGRAFIE MICŢIONALĂ. Examen radiologie al vezicii şi al uretrei în timpul micţiunii, după opacifierea vezicii. Există diferite tipuri de uretro-cistografie micţională: Uretrocistografia micţională practicată în cursul unei urografii intravenoase constă în injectarea unui produs de contrast pe cale intravenoasă (uretrocistografia descendentă); clişeele fotografice permit să se evalueze, în afara morfologiei uretrei, existenţa unui reziduu vezical postmic-ţional. Uretrocistografia micţională prin puncţie suprapubiană, constă în administrarea prin injectare, a URETROGRAFIE unui produs de constrast în vezică. Uretrocistografia micţiona/ă retrogradă sau uretrocistografia micţională ascendentă constă în injectarea unui produs de contrast în vezică, cu ajutorul unei sonde introdusă în uretră. URETROGRAFIE (uretra şi gr. graphein „a scrie“). Examenul radiologie al uretrei după injectarea unui produs de contrast. URETROPLASTIE (uretra şi gr. piassein „a forma“). Refacerea chirurgicală a uretrei cu ajutorul unui grefon de cele mai multe ori cutanat (cu piele din vecinătate), uneori din mucoasă (mucoasa vezicală sau bucală). URETRORAFIE (uretra şi gr. rhaphe „sutură“). Sutura unei uretre secţionate sau incizate. URETRORAGIE (uretra şi gr. rhegnynai „a curge“). Scurgere de sânge prin uretră în afara micţiunii şi ejaculării. URETROREE (uretra şi gr. rhoia „curgere“). Scurgere de lichid patologic, limpede sau tulbure (purulent) prin uretră. _______________________592 URETROSCOPIE (uretra şi gr. skopein „a vedea“). Examen care permite explorarea directă a uretrei, efectuat cu ajutorul unui uretroscop (tub dotat cu un sistem optic) introdus în acest organ. URETROSPASM. Spasm al uretrei. URETROSTENOZĂ. Strâmtoare a uretrei. URETROSTOMIE (uretra şi gr. stoma „deschidere“). Deschiderea uretrei la piele, prin intervenţie chirurgicală. Uretrostomia perineală Aducerea uretrei la pielea perineului printr-o stomă. URETROTOMIE (uretra şi gr. tome „tăiere“). Incizia uretrei; se practică fie dinăuntru în afară, cu ajutorul unui bisturiu special (uretrotom) (uretrotomie internă), fie din afară înăuntru (uretrotomie externă). URETROTRIGONITĂ. Inflama-ţia uretrei şi a trigonului vezical. URICEMIE. Nivel al acidului uric în sânge (normal 2-4 mg%; 0,18-0,42 mmol/l; 155-404 micromol/l). O hiperuricemie/o creştere peste 6 mg% se obsevă în gută, insuficienţă renală, în leucemii şi în tratamente citolitice. 593_____________________________ URICURIE. Eliminarea acidului uric prin urină. Sin. uricozurie, uraturie. Uricuria este cuprinsă în mod normal între 500 şi 800 mg/24 ore, adică între 3 şi 4,8 milimoli pe 24 ore. O hiperuricurie (eliminare urinară excesivă de acid uric) poate fi semnul unei litiaze urice, al unei gute. O hipouricurie evidenţiază de cele mai multe ori o insuficienţă renală. URLIAN. Care se referă la oreion. UROBILINĂ. Pigment biliar galben-portocaliu. Este formată în intestin din bilirubină sub acţiunea bacteriilor şi este eliminată în cea mai mare parte prin fecale. în caz de retenţie biliară, de exemplu în cursul unui icter mecanic declanşat de un calcul care obstruează canalele biliare, pigmenţii biliari nu mai pot fi eliminaţi în fecale (care sunt atunci decolorate) şi se acumulează în urină. UROBILINOGEN. Pigment galben, produs de degradare al bilirubinei sub influenţa bacteriilor intestinale (florei intestinale de putrefacţie). în mod normal, cea mai mare parte a urobilinogenului este reasorbită de mucoasa UROGRAFIA 1NTRAVENOASĂ intestinală şi se întoarce în ficat, unde este din nou transformat în bilirubină, care este excretată prin bilă (ciclu enterohepatic). în afecţiuni hepatice, acest ciclu este perturbat şi urobilinogenul trece în sânge, de unde se elimină în cantitate anormală prin urină. Evidenţierea sa în urină se face cu reactivul Erlich. UROCULTURĂ. însămânţarea pe un mediu de cultură a unei mici cantităţi de urină prelevată în condiţii de perfectă asepsie, pentru punerea în evidenţă a germenilor microbieni; cultura microorganismelor din urină. URODENSIMETRU. Instrument cu care se determină densitatea urinei. Sin. urometru. UROGRAFIE ASCENDENTĂ (sau retrogradă). Sin. uretero-pielografia retrogradă. UROGRAFIA INTRAVENOASĂ sau DESCENDENTĂ. Radiografia aparatului urinar (a căilor urinare), după opacifierea acestuia cu un produs de contrast iodat, care se injectează pe cale intravenoasă şi se elimină prin urină. Este indicat în numeroase boli urinare, în particular în infecţia urinară, hematurie (prezenţa de sânge în urină), colicile nefritice şi tulburările micţionale. UROKINAZĂ 594 UROKINAZĂ. Enzimă produsă de către rinichi şi excretată în urină; este folosită pe cale intra-venoasă în tratamentul trombo-zelor; este mai bine tolerată decât streptokinaza. UROLOGIE (gr. ouron „urină“ şi iogos „ştiinţă“). Disciplină medico-chirurgicală care se ocupă cu studiul şi tratamentul bolilor aparatului urinar al celor două sexe şi ale aparatului genital masculin. UROMETRU. Sin. urodensi-metru. UROPIONEFROZĂ (gr. ouron „urină“, pyon „puroi“, nephros „rinichi“ şi -oza). Distensia (dilataţia) bazinetului prin acumulare de urină infectată, purulentă. UROPOIEZĂ. Formarea urinii în rinichi. URTICARIE. Boală dermatologică, caracterizată printr-o erupţie cu papule roz sau albicioase, asemănătoare cu pişcăturile de urzici, adesea foarte pruriginoase; ele dispar pentru a reapărea în alte locuri ale corpului după câteva ore. Urticaria poate fi de natură alergică: senzibilizarea organismului la unele medicamente, la paraziţi, la agenţi fizici, alimente etc.; cauzele sunt foarte diverse, dar urticaria apare mai ales la subiecţi care au o ereditate alergică; poate să apară cu ocazia unei oboseli generale, unei emoţii sau unei supărări. O formă de urticarie gigantă este edemul Quincke, care poate fi declanşat, în principal, prin absorbţia de alimente, de o înţepătură de insecte (viespe, albină, ţânţar) sau de luarea unor medicamente. V. Quincke (edem). UTILITARISM. Atitudine conştientă a unui pacient care se foloseşte de tulburările sale într-un scop interesat. UVEAL. Care se referă la tunica medie a globului ocular (uvee sau tractus uveal). UVEE (lat. uva „strugure“). Tunica medie a ochiului. UVEITĂ (uvea şi -ită „inflamaţie). Inflamaţie a uveii (membrana intermediară, vascularizată, care hrăneşte ochiul, constituită din iris, corpul ciliar şi coroidă). Infla-maţia poate fi difuză sau parţială, interesând fie partea sa anterioară, irisul şi corpii ciliari (irido-ciclita), fie partea sa posterioară, coroida (coroidita). UVEOPLASTIE (uvea şi gr. plassein „a forma“). Operaţie reparatorie, practicată la nivelul tractusului uveal. UVEOSCLEIRITĂ. Inflamaţie a uvei (tractusul uveal) şi a sclero-ticei. VACCIN. Preparat de origine microbiană, care este introdus în organism cu scopul de a provoca o imunitate specifică, prin formarea de anticorpi protectori fată de microorganismul în cauză. Vaccinurile sunt produse biologice preparate din microorganisme (bacterii sau virusuri) inactivate, din germeni vii, atenuaţi sau din produsele lor (din toxinele lor), prin tratarea acestora cu diverse substanţe (formol etc.) sau prin căldură pentru a-şi pierde pe cale artificială puterea patogenă (proprietatea toxică), dar pentru a-şi păstra proprietata antigenică (puterea imunizantă). în mod curent, se obişnuieşte a se denumi vaccinuri propriu-zise atât produsele imunizante micro-biene, cât şi produsele imunizante rezultate din toxinele lor (anatoxinele, v. acest termen). Există vaccinuri monovalente sau asociate (bivaccin = diftero-tetanic, trivaccin = diftero-tetani-pertusis). Vaccinurile se păstrează în frigider (4°-8°C). Astăzi se aplică vaccinările asociate: DTP (diftero-tetano-pertusis) DTP + poliomielitic oral trivalent (VPOT) DTP + vaccin poliomielitic inactivat (în aceeaşi seringă) DTP + poliomielitic + rujeolic ROR (rujeolic + urlian + rubeolic). S-au introdus, de asemenea, şi vaccinuri mai noi: antihepatic B, vaccin antiherpetic şi o altă vaccinare mai recentă, care permite protejarea copiilor faţă de Haemo-phillus influenzae de tip B (meningita purulentă, epiglotita etc.). VACCIN ANTIAMARIL. Vaccin contra febrei galbene obţinut din virusuri atenuate prin pasaje repetate pe culturi celulare. Se administrează pe cale subcutanată şi unele prin scarificare. VACCIN ANTIDIFTERIC (ADPA = anatoxina difterică purificată şi adsorbită). Se administrează intramuscular. VACCIN ANTIHOLERIC. Vaccin împotriva holerei preparat din vibrioni holerici omorâţi. Se administrează în injecţii intramuscu-lare sau subcutanate. VACCIN ANTIPOLIOMIELITIC 596 VACCIN ANTIPOLIOMIELITIC. Vaccin preparat din tulpini virulente de virus poliomielitic, dar inactivate prin formol (vaccinul Sa/k) sau prin propiolactonă (vaccinul Lepine), care se administrează în injecţii subcutanate; există şi vaccin preparat din culturi vii, care se administrează pe cale orală. VACCIN ANTIRABIC. Preparat din virus viu atenuat (vaccinul Pasteur) sau din virus atenuat şi inactivat cu formol (vaccinul Fermi, vaccinul Semple), admi-inistrat pentru prevenirea turbării (după muşcătură de animale suspecte) în injecţii subcutanate în doze crescânde; mai nou, vaccin Fuenzalida. VACCIN ANTIRUBEOLIC. Vaccin preparat din tulpini atenuate de virus rubeolic, administrat pe cale parenterală. VACCIN ANTITETANIC. Anato-xina tetanică (ATPA: anatoxina tetanică purificată şi adsorbită ) se administrează intramuscular. VACCIN ANTITIFOPARATIFIC. Sin. vaccin TAB. VACCIN ANTIVARIOLIC. Vaccin preparat în trecut din virusul vaccinei şi administrat prin scari-ficare sau inoculare intradermică. VACCIN B.C.G. (bacii Calmette Guerin), vaccin antituberculos constituit din bacili tuberculoşi bovini vii, care şi-au pierdut virulenţa prin treceri numeroase pe medii cu bilă; se administrează pe cale bucală sau intradermic, ori prin scarificare. VACCIN D.T. Vaccin mixt antidifteric-antitetanic; se administrează în trei inoculări subcutanate, la 15 zile interval, urmate după un an de o injecţie de rapel. VACCIN D.T.P. (antidifteric, antitetanic şi antipertusis); se administrează subcutanat în trei injecţii la 20-30 zile interval; este necesară o injecţie de rapel după un an. VACCIN T.A.B. Sin. vaccin antitifoparatific. Format dintr-o suspensie de bacili tifici (Salmonella typhi) şi paratifici (Salmonella paratyphi A şi Salmonella paratyphi B) omorâţi prin căldură sau printr-un agent bactericid; se administrează în trei injecţii subcutanate la adult şi patru la copil, la intervale de 7-10 zile. VACCINARE. Administrarea unui vaccin pe cale orală, parenterală sau prin scarificare, cu scopul prevenirii unei boli infecţioase; 597 VAG1N0PLASTIE vaccinurile administrate provoacă formarea de anticorpi care creează o imunizare specifică faţă de anumite infecţii, crescând rezistenţa organismului faţă de microbi, virusuri sau toxinele lor. Elaborarea de anticorpi, care sunt proteine (imunoglobuline), necesită un anumit timp, ceea ce explică faptul că vaccinarea este mai ales un mijloc de prevenire. VACCINOTERAPIE. Utilizare a unui vaccin în scop curativ şi nu în scop preventiv; administrarea unui vaccin în cursul unei infecţii. Vaccinoterapia este utilizată pentru efectele nespecifice pe care le produce; o vaccinare antrenează, în fapt, o febră şi reacţii inflamatorii, care pot servi la stimularea mijloacelor de apărare ale organismului. Utilizarea BCG-ului (vaccinul antituber-culos) în tratamentul unor afecţiuni maligne, ca mieolomul multiplu, leucemie şi mai ales cancerul vezicii, este în curs de evaluare. VACUITATE. Starea unui organ sau a unui obiect de a fi golit de conţinut. VACUOLĂ (fr. vacuole din lai. vacuus „gol, vid“). Cavitate situată în citoplasmă celulelor, conţinând diferite substanţe în soluţie apoasă, înconjurată de obicei de o membrană semipermeabilă. VACUUM (lat. vacuus „goi, vid“). Gol, fără conţinut. VAGINALĂ (lat. vagina „teacă“). Tunica vaginală a scrotului. VAGINALITĂ (vaginala şi -ita „inf/amaţie“). Infiamaţia tunicii vaginale a scrotului (a tunicii seroase testicu-lare). VAGINISM. Contractura spasmodică involuntară a muşchilor vaginali şi perivaginali în momentul penetrării penisului în vagin, ceea ce face ca actul sexual să fie dureros sau imposibil. VAGINITĂ (vagin şi -ita „inflamaţie“). Infiamaţia mucoasei vaginale poate fi provocată de o infecţie cu bacterii sau cu ciuperci (Candida albicans, trichomonas) de o iri-taţie mecanică , de o alergie sau de o atrofiere postmenopauzică. VAGINODINIE (vagin şi gr. odyn „durere“). Durere localizată la nivelul vaginului. VAGINOPLASTIE (vagin şi gr. p/assein „a forma“). Sin. colpoplastie. VAGOLITIC 598 VAGOLITIC. Care inhibă nervul pneumogastric (n. vag) şi prin extensie sistemul nervos parasimpatic. VAGOMIMETIC. Sin. parasimpa-ticomimetic. VALGUS (lat. = cu picioare încurbate în afară). Care se îndepărtează spre exterior în raport cu axa corpului [genu vaigum, halus (haluce) valgus. V. aceşti termeni]. VALLEIX (punctele). Locuri unde nervul este cel mai sensibil la presiune, în caz de nevralgie (de ex. sciatică). VALSALVA (manevra). Expir cu glota închisă; este o manevră de excitaţie vagală. VALVĂ 1. Structură anatomică ce nu permite scurgerea unui lichid decât într-o singură direcţie; fiecare din foiţele ce fac parte dintr-o valvulă cardiacă: valvula tricuspidă între auriculul şi ventriculul drept, de exemplu, este formată din trei valve. 2. în chirurgie, instrument folosit ca depărtător al ţesuturilor moi pentru degajarea câmpului operator. 3. Supapă sau clapetă dintr-o mască respiratorie, dintr-un aparat de anestezie. 4. Valvă artificială: dispozitiv plasat în inimă şi destinat să înlocuiască o valvulă cardiacă defectă. Sin. proteză valvu/ară. VALVULĂ. Pliu membranos în interiorul unui canal, realizând evitarea refluxului de lichid sau materii: valvulele cardiace, ale venelor, ale tubului digestiv. Valvulele cardiace: două valvule atrio-ventriculare, cea mitrală, valvula bicuspidă, situată la nivelul orificiului atrio-ventricular stâng şi, cea tricuspidă situată la nivelul orificiului atrio-ventricular drept; două valvule atriale, (sigmoide sau semilunare), situate la fiecare orificiu arterial al inimii: valvulele sigmoide aortice (ventriculul stâng) şi valvulele sigmoide pulmonare (ventriculul drept), formate fiecare din trei valve sigmoide. Valvulele venelor. Valvule etajate în „cuib de rândunică“, sunt dispuse pe traiectul venelor periferice (exceptând capul şi gâtul), care împiedică refluxul sângelui sub acţiunea gravitaţiei. VALVULĂ ILEOCECALĂ (sau ileocolică). Sin. valvula Bauhin. Valvulă situată la orificiul de comunicare dintre ileon şi colonul ascendent, situată deasupra cecului. 599 VAMPIRISM VALVULE CONIVENTE. Repliuri permanente ale mucoasei intestinului subţire, de la unghiul duodeno-jejunal până aproape de terminarea ileonului (dispar pe parcursul ultimilor cincizeci de centimetri ai ileonului). VALVULECTOMIE (valvula şi gr. ektome „excizie“). Rezecţia parţială sau totală a unei valvule cardiace. VALVULITĂ (valvula şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia unei valvule, îndeosebi a unei valvule cardiace. VALVULOPATIE (valvula şi gr. pathos „boală“). Atingerea unei valvule a inimii. Valvulopatiile au cauze variate: congenitale (malformaţii), inflamatorii (reumatism articular acut), infecţioase (endocardită), degenerative legate de vârstă, ischemice prin insuficienţă coronariană. Leziunile unei valvule antrenează fie îngustare sa, fie o insuficienţă. Valvulopatiile severe pot beneficia de o valvuloplastie. în unele cazuri se recurge la înlocuirea valvulei printr-o proteză meca- nică sau printr-o grefare de valvă biologică, zisă bioproteză. VALVULOPLASTIE (valvula şi gr. piassein „a forma“). Reparaţie anatomică şi restauraţie funcţională a unei valvule cardiace lezate, mai ales pentru corectarea unei stenoze mitrale sau a unei insuficienţe mitrale. VALVULOTOMIE (valvula şi gr. tome „tăiere“). Secţionarea valvulelor cardiace în caz de stenoză orificială. VAQUEZ (poliglobulia lui) (engl. polycythemia vera). Boală caracterizată printr-o proliferare malignă a precursorilor globulelor roşii; creşterea anormală a numărului de eritrocite (7-14 milioane pe mm3). Originea sa este necunoscută. Boala se manifestă prin: înroşirea feţei şi a mucoaselor, dureri de cap, vertij, dureri osoase, senzaţii de înţepenire, furnicături, mâncărimi. VAMPIRISM. în sens strict, atracţie perversă pentru cadavre. Sin. necrofilie. Perversiune constând din satisfacerea sexuală de un sadism dus la extrem, prin aceea că individul ucide pentru plăcerea de a vedea sânge. VARICE ALE MEMBRELOR INFERIOARE 600 VARICE ALE MEMBRELOR INFERIOARE. Dilatare venoasă patologică permanentă la nivelul reţelelor superficiale ale membrelor inferioare (la nivelul coapsei şi mai ales al gambei). Uneori sunt însoţite de ulceraţii ale peretelui venei respective. Varicele membrelor inferioare sunt de cele mai multe ori esenţiale şi idiopatice, adică ele constituie fenomene izolate şi nu sunt consecinţa unei boli. VARICE ESOFAGIENE. Dilataţie patologică a venelor inferioare ale esofagului. Cea mai frecventă cauză a varicelor esofagiene este ciroza hepatică. VARICECTOMIE (varice şi gr.ektome „excizie“). Excizia varicelor. Sin. varicoto-mie. VARICELĂ (dim. lat. varius „pătat“). Boală infecţioasă contagioasă provocată de un virus din familia herpesvirusurilor, virus varicela-zona. Sin. vărsat de vânt. Virusul varicela-zona este responsabil, de asemenea, şi de zona Zoster. Boala se caracterizează printr-o erupţie cutanată tipică, veziculoasă ce apare în mai multe pusee; elementul eruptiv, care la început este o maculă, se transformă rapid în veziculă superficială cât o gămălie de ac, al cărei conţinut se tulbură şi după câteva zile se usucă, rămânând o crustă ce dispare în două săptămâni, fără să lase cicatrice. VARICO- (lat. varix „venă varicoasă“). Element de compunere, care introduce în termeni referirea la varice. VARICOCEL (lat. varix „venă varicoasă“ şi gr. kele „tumoră“). Dilatarea varicoasă a venelor testiculului (venelor cordonului spermatic), care se prezintă sub forma unei tumefacţii, moale la palpare, crescând în volum în timpul tusei. Uneori, varicocelul este însoţit de o greutate testiculară, care poate fi atenuată prin purtarea unui suspensor. VARICOGRAFIE (lat. varix „vena varicoasă“ şi gr. graphein „a scrie“). Radiografia venelor varicoase după injectarea unei substanţe de contrast opacă la razele X. VARICOZITATE. Venulă dilatată la nivelul pielii sau a unei mucoase. 601 VAZECTOMIE VARIOLĂ. Boală infecţioasă contagioasă gravă, provocată de un poxvirus. Sin. bubat mare, vărsat mare. Virusul se transmite exclusiv pe cale interumană. Eradicarea acestei boli a fost proclamată la sfârşitul anului 1979 de către OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). VARUS (lat „înclinat spre interiorizare este întors, deviat spre înăuntru“). Devierea unui membru sau segment de membru înăuntru în raport cu axa corpului. Ex.: genu varum. V. acest termen. VASCULARITĂ (lat vasculum „vas mic “ şi -ita „infiamaţie“). Inflamaţia vaselor. V. angeită. VASECTOMIE (lat vas „vas, canai“ şi gr. ektome „excizie“). Sin. vazectomie. VASOCONSTRICŢIE. Diminuarea diametrului (diminuarea cali-brului) vaselor sanguine. VASODILATAŢIE. Creşterea diametrului (mărirea calibrului) vaselor sanguine. VASOMOTOR 1. Care poate provoca o modificare de calibru a vaselor (vaso-dilataţie sau vasoconstricţie). 2. Care se referă la motilitatea vaselor, la tonusul vascular. VASOPLEGIE (lat. vas „vas, conduct“ şi gr. p/ege „lovitură“). Vasodilataţie generalizată prin paralizia vasomotorie; poate fi provocată de unele medicamente. VASOTOMIE (iat. vas „vas, conduct“ şi gr. tome „tăiere“). Deschidere chirurgicală a unui canal deferent (canal care asigură trecerea spermei de la epididim până la baza prostatei, unde se uneşte cu canalul ejaculator). VASOTROP. Ce are o afinitate particulară pentru vasele sanguine sau limfatice. VAZECTOMIE sau VASECTOMIE. Secţionare chirurgicală a celor două canale deferente, care aduc în mod normal spermatozoizii din testicule spre uretră (tehnică de sterilizare care se poate realiza şi prin ligatura canalelor deferente). Vazectomia privează sperma de spermatozoizi, dar nu modifică nici comportamentul sexual, nici erecţia, nici ejacularea. Efectul unei vazectomii nu este imediat şi sperma rămâne fecundantă timp de aproximativ 2 luni după intervenţie. O vazectomie este teoretic reversibilă: o nouă operaţie VÂRSTĂ MENTALĂ__________________ poate fi practicată în vederea repunerii cap la cap a segmentelor canalelor deferente (vasovasos-tomie), dar rezultatele obţinute nu sunt constante. VÂRSTĂ MENTALĂ. Vârstă ce corespunde dezvoltării intelectuale şi psihice, determinată prin teste etalonate; ea nu coincide întotdeauna cu vârsta cronologică. VECTOR (care transportă). Insecte sau arachnide care transmit o infecţie: muşte şi gândaci (vectori mecanici care transmit agenţi patogeni cu care sunt contaminaţi), păduchi, purici, ţânţari, flebotomi, căpuşe. VEDERE BINOCULARĂ. Vedere normală, când subiectul priveşte cu amândoi ochii simultan, iar pe scoarţa cerebrală este percepută o singură imagine. VEGETAŢIE. Mică excrescenţă patologică, leziune papiloma-toasă localizată pe piele, pe o mucoasă sau într-un organ. VEGETAŢII ADENOIDE. Hiper-trofii cronice ale amigdalelor faringiene (ale ţesutului adenoid al amigdalelor) situate în partea de sus a peretelui posterior al rinofaringelui, în spatele foselor nazale; se observă în general la _____________________________602 copil şi sunt responsabile de rinofaringite, de otite seroase şi de otite medii. VELOCIMETRIE PRIN ECO-GRAFIE DOPPLER (lat. velocitas „viteză de deplasare“). Sin. ultrasonografie Doppler (v. acest termen). V.E.M.S. Volumul expirator maxim pe secundă. VENAL. Care este lipsit de scrupule, care face orice lucru (reprobabil) pentru bani. (Glosar de etică în nursing). VENECTAZIE (venă şi gr. ektasis „dilataţie“). Dilataţie venoasă. Sin. flebectazie. VENESECŢIE. (venă şi lat. sectio „tăiere“). Flebotomie (incizia unei vene). VENOGRAFIE (venă şi gr. graphein „a scrie“). Sin. flebografie (radiografierea unei vene. V. flebografie). VENTILAŢIE ARTIFICIALĂ. Tehnică permiţând suplinirea -parţială (ventilaţie asistată) sau totală (ventilaţie controlată), temporară sau prelungită - a unei ventilaţii; tehnică prin care se aduce organismului oxigenul de care are nevoie şi se evacuează bioxidul de carbon; este indicată 603 VERNIX CASEOZA în tratamentul tuturor insuficienţelor respiratorii acute sau cronice. V. respiraţie artificială. VENTRAL (lat. venter„pântece"). VENTRICULOGRAFIE (ventricul şi gr. graphein „a scrie"). 1. Examen radiografie al ventri-culilor cerebrali după injectarea unor substanţe de contrast gazoase (pneumoventricu/ografie) sau lichide (soluţie iodată în canalul rahidian ori direct prin trepanaţie în ventriculii cerebrali). 2. Examen radiologie al ventri-culilor inimii, care utilizează două tehnici: angiocarcfiografia, după injectarea unui produs de contrast şi ventricu/ografia izotopicâ, după injectarea în circulaţie a unui izotop cu tehneţiu 99, imaginile fiind obţinute cu ajutorul unei camere gama. VENTUZĂ. Mic clopot de sticlă cu deschidere largă, care se aplică pe piele după ce aerul din interiorul acestuia a fost rarefiat prin arderea unui tampon de vată muiat în alcool; scopul aplicării ventuzelor este de a provoca o revulsie locală pentru deconges-tionarea unei regiuni mai mult sau mai puţin îndepărtate. Ventuzele sunt puse pe toracele sau pe spatele bolnavului. Pot fi între- buinţate două tehnici: ventuzele uscate - provoacă un aflux local de sânge - şi ventuzele sca-rificate - care sunt puse pe pielea ce a fost în prealabil dezinfectată, apoi incizată cu o lanţetă, cu scopul de a permite o scurgere a sângelui. VERGETURI (lat. virgae „vergi"). Dungi cutanate liniare, iniţial roşii-violace, apoi albe-sidefii, de obicei în striuri paralele, localizate pe abdomen, sâni, coapse, fese; apar consecutiv unei dis-tensii exagerate a pielii (sarcină, obezitate, boala Cushing), prin ruptura fibrelor elastice din derm. VERMIFUG. Substanţă medicamentoasă care favorizează sau produce expulzarea paraziţilor din intestin. V. antihelmintic; tenifug. VERNIX CASEOZA. Substanţă alb-cenuşie de consistenţă gră-soasă, care acoperă în straturi mai mult sau mai puţin groase pielea nou-născutului. Este formată din sebum, celule epiteliale descuamate şi fire din părul fin; este foarte aderentă la piele; substanţa protejează pielea fătului de contactul cu lichidul amniotic. VERTEX 604 VERTEX (creştet). Punct antropometric care corespunde celui mai înalt punct al bolţii craniene, în plan sagital median, capul fiind menţinut drept. VERTIGOFOBIE (lat. vertigo „vârtej, ameţeală“ şi gr. phobos „frică“). Frică de ameţeală. VERTIJ (lat. vertigo „vârtej, ameţeală“). Impresie subiectivă (senzaţie falsă) de deplasare, de rotaţie a corpului sau a celor din jur, însoţită de tulburări de echilibru; este însoţit adesea de greţuri, de vărsături şi de transpiraţii, de o paloare şi mai ales de angoasă; se mai pot asocia acufene (zbâr-nâituri în urechi) şi o surditate unilaterală. Sunt provocate de atingerea urechii interne (ex. boala lui Meniere), de atingerea nervului vestibular şi vertije centrale de origine vasculară (accident vascular cerebral), tumorală, traumatică, infecţioasă sau toxică. VERUCĂ (lat. verruca „ridicătură“). Mică tumoră cutanată benignă provocată de un virus de tip papilloma virus, constituită prin hipertrofia papilelor dermice. Verucile pot lua forme multiple: condiloame genitale, verucile plane (sunt mici îngroşări abia proeminente, cu suprafaţa relativ netedă), veruci plantare [forme puţin proeminente, cu marginea hiperkeratozică (groasă, tare, uscată) dureroasă la apăsare], verucile seboreice nu sunt de origine virală; ele ating subiecţii trecuţi de 50 de ani; sunt amplasate pe fată, piept şi spate; leziune foarte bine delimitată, cu suprafaţa catifelată sau foarte puţin aspră, împestriţată de orificii pilosebacee dilatate; verucile vulgare sunt proeminenţe de formă emisferică, cu suprafaţă mamelonată şi hiperkeratozică; apar pe dosul mâinilor şi degetelor. Verucile dispar spontan, dar, uneori, numai după mai mulţi ani. VESPERAL. Care are loc seara. Ex.: edem vesperal. VEZICANT. Care provoacă vezicule cutanate. Ex.: gaz vezicant, plasture vezicant. VEZICULĂ (lat. vesicula „umflătură mică, băşicuţă“). Băşică cutanată de dimensiuni mici (de diametru mai mic de 5 mm), de formă emisferică, umplută cu lichid limpede, incolor 605 VIRGINITATE sau gălbui. Veziculele sunt caracteristice pentru eczemă şi pentru afecţiuni virale ca: herpesul, zona Zoster, varicela. VEZICULĂ BILIARĂ. Sac alungit care «conţine bila, situat sub ficat şi legat de calea biliară principală, canalul coledoc, prin canalul cistic. VEZICULĂ SEMINALĂ. Glandă de formă lunguiaţă, situată la bărbat în spatele vezicii şi a prostatei, care participă la elaborarea spermei şi în care se acumulează sperma în intervalul dintre ejaculări. VEZICULITĂ (vezicula şi -ita „inf/amaţie“). Inflamaţia veziculelor seminale. Sin. spermatocistită. VEZICULO-DEFERENTOGRA-FIE. Examen radiologie al canalului deferent şi al veziculei seminale corespunzătoare, după injectarea unui produs de contrast în canal, în direcţia veziculei. VEZICULECTOMIE (vezicula şi gr. ektome „excizie“). Ablaţia unei vezicule seminale. Sin. spermatocistectomie. VEZICULOTOMIE (vezicula şi gr. tome „tăiere“). Incizia unei vezicule seminale. VILOZITĂŢI. Pliuri de dimensiuni mici care tapetează mucoasa unor cavităţi ale organismului (vilozităţi intestinale, vilozităţi coriale). VIOL (lat. violare „a profana, a necinsti“). Raport sexual impus unei persoane fără consimţământul său. Un viol are adesea consecinţe grave asupra personalităţii: un sindrom posttraumatic (coşmaruri, sentimente de depersonalizare, depresie reacţională), o fobie faţă de sexul opus, o frigiditate, o dispareunie (raporturi sexuale dureroase). VIRCHOW -TROISIER (semnul sau adenopatia ). Adenopatie supraclaviculară stângă izolată, care pledează adesea pentru un cancer gastric sau de pancreas, colon, rect, testicul, prostată, ovar. VIRGINITATE. Stare a unei persoane care nu a avut niciodată raporturi sexuale. La femei, integritatea himenului este, în principiu, un semn al acestei virginităţi. Totuşi, acest semn nu are valoare absolută, ţinând cont de marea capacitatea a himenului de a se întinde fără să se rupă (himen complezent). VIREMIE 606 VIREMIE (virus şi gr. haima „sânge“). Prezenţa unui virus în sânge. Germenele pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), pe cale digestivă (ingestie) sau cutaneomucoasă (rănire) şi infectează un organ după ce a fost transportat prin circulaţia sanguină. VIRIL (lat. vir„bărbat“). Care se referă la sexul masculin sau care posedă caractere masculine. VIRILISM (iat. vir „bărbat“). Stare a unei femei care prezintă caractere sexuale secundare masculine şi se traduce prin pilozităţi de tip masculin (hirsutism), voce gravă, acnee seboreică, dezvoltare musculară şi o hipertrofiere a clitorisului, lipsa de dezvoltare a sânilor, tulburări ale menstruaţiei şi, uneori, un comportament agresiv marcat. VIRILIZARE (lat. vir „bărbat“). Apariţia la femeie a unor caractere sexuale secundare asemănătoare cu cele ale bărbatului; cea mai frecventă este apariţia pilozităţii pejaţă. VIRULENŢĂ (lat. viru/entes „plin de otravă ). Proprietatea unor germeni (tulpini aparţinând unor specii micro- biene patogene) de a pătrunde şi de a se multiplica, de a secreta toxine specifice şi, în final, de a produce boala. VISCERE (lat. viscera „organe interne“). Orice organ conţinut într-o cavitate a corpului şi care asigură o funcţie specifică: inimă, plămân, creier, ficat, rinichi, stomac, pancreas, splină etc. VISCERALGIE (lat. viscera „organ intern“ şi gr. algos „durere“). Orice durere profundă, la nivelul unui viscer, în general de origine nervoasă. VISCEROPTOZĂ (lat. viscera „organe interne“ şi gr. ptosis „cădere“). Coborâre sau poziţie anormal de joasă a unui organ faţă de sediul său obişnuit, în urma relaxării mijloacelor de susţinere. în cazul organelor abdominale, ptoza este produsă mai ales din cauza scăderii presiunii intracavitare, a diminuării grăsimii intraabdo-minale, a relaxării peretelui abdominal şi a slăbirii ligamentelor de susţinere. VITILIGO (lat. = pată albă pe piele). Afecţiune cutanată caracterizată prin pete plane de un alb-fildeş, 607 VOLET COSTAL cu marginile nete şi convexe, cu suprafaţa întinsă, cu o margine uşor hiperpigmentată; este o tulburare a pigmentării pielii (pierderea pigmentaţiei de cauză necunoscută). Localizarea este variabilă: unii subiecţi nu au decât câteva pete de dimensiuni mici, alţii prezintă pete mari, diseminate. Evoluţia lor este rebelă la tratament. V. leucodermie. VITRECTOMIE (lat. vitreus „sticlos“ şi gr. ektome „excizie“). Intervenţie chirurgicală care constă în exereza totală sau parţială a corpului vitros, sau secţionarea bridelor endovitroase patologice. VITRIOL. Acid sulfuric. VITROPRESIUNE (lat. vitrum „sticlă“ şi pressio „presiune“). Examen care constă în aplicarea unei lame de sticlă pe o leziune congestionată (eritematoasă) a pielii, pentru a se aprecia culoarea produsă după înlăturarea sângelui prin presiune. Metodă de diagnostic în unele afecţiuni cutanate: în purpură petele nu-şi schimbă culoarea, rămân colorate, în timp ce petele cauzate de o simplă dilataţie a capilarelor (eritem, angioame etc.) se decolorează; în cazul leziunilor din lupusul vulgar, lupomul, când este presat cu lame de sticlă, capătă un aspect caracteristic, translucid, în „peltea de mere“. VIVISECŢIE (lat. vivus „viu“ şi sectio „tăiere“). Act operator sângerând, practicat pe un animal viu, în scop experimental. VOLATIL. Se spune despre orice substanţă, lichidă sau solidă, care este susceptibilă să treacă uşor în stare de vapori sau să de-gaje vapori mirositori (ex.: uleiuri volatile din esenţe vegetale). VOLEMIE. Volumul global al sângelui circulant (suma volumului plasmatic şi a volumului globular). Sin. masă sanguină. VOLET COSTAL (toracic). Porţiune din peretele toracic devenită mobilă, desolidarizată complet sau parţial de restul cutiei toracice ca urmare a unei fracturi multiple a coastelor. Riscul principal al voletului costal constă în aceea că acesta nu urmează mişcările respiraţiei, rămâne deprimat în timpul inspiraţiei şi astfel comprimă plămânul; provoacă o jenă respiratorie gravă (respiraţie paradoxală, v. acest termen). Necesită măsuri de VOLHARD urgentă chiar la locul accidentului: culcarea bolnavului pe partea atinsă şi/sau menţinerea fermă a voletului toracic cu o chingă. VOLHARD (proba). Probă de diluţie şi ulterior de concentraţie folosită pentru testarea funcţiei renale. VOLLMER (testul). Cercetarea alergiei tuberculinice prin aplicarea pe piele, timp de 48 ore, a unei hârtii de filtru îmbibate cu tuberculină. O reacţie inflama-torie indică un rezultat pozitiv. V. Pirquet (cutireacţia). VOLUM CURENT. Abr. V.C. Volum de aer inspirat sau expirat în timpul unei respiraţii normale (circa 500 ml). VOLUM DE EJECŢIE SISTOLICĂ. Cantitatea de sânge ejectată de un ventricul cardiac în timpul sistolei. Sin. debit sistolic (valorile normale oscilează între 80 şi 90 ml). VOLUM DE REZERVĂ EXPIRA-TORIE. Abr. V.R.E. Volum de aer care mai poate fi eliminat (peste aerul curent) printr-o expiraţie forjată (1 500-1 600 ml). ___________________________608 VOLUM DE REZERVĂ INSPIRATORIE. Abr. V.R.I. Volum de aer care mai poate fi introdus (peste aerul curent) în plămân, printr-o inspiraţie forţată (1 500-1 600 ml). VOLUM EXPIRATOR MAXIM PE SECUNDĂ. Abr. V.E.M.S. Volum de aer expirat în prima secundă a unei expiraţii forţate, după o inspiraţie forţată. VOLUM GLOBULAR. Volumul tuturor eritrocitelor în raport cu volumul plasmei; în mod normal este de 45% la bărbat şi 41% la femeie. V. hematocrit. VOLUM PLASMATIC. Volumul total al plasmei; reprezintă aproximativ 5% din greutatea corpului. VOLUM REZIDUAL. Abr. V.R. Aerul care rămâne în plămâni după o expiraţie forţată (1 500-1 800 ml). VOLUM SANGUIN. Volumul total al sângelui conţinut în organism (aproximativ 5 litri). V. volemie. VOLUM SANGUIN PE MINUT. Sin. debit cardiac. VOLVULUS (lat. = care este răsucit). Torsionare (răsucire) a unui organ cavitar în jurul axului său sau în jurul punctului unde este 609 ataşat, ceea ce are drept urmare o obstrucţie (ocluzie) şi tulburări ischemice (prin oprirea aportului sanguin la nivelul respectiv); se întâlneşte în principal la nivelul intestinului subţire şi al colonului pelvin, care prezintă o relativă mobilitate. Riscul de necroză impune intervenţie chirurgicală de urgenţă. VOMICĂ (lat. vomica „abces“). Expectorase subită, bruscă şi abundentă de puroi, serozitate sau sânge, provenită dintr-o colecţie purulentă (abces de mediastin, chist hidatic pulmonar etc.) şi revărsat într-o bronhie. VOMITIV. Sin. emetic. VOSS (operajie). Secţionare chirurgicală a muşchilor ce înconjoară articulaţia şoldului, preconizată în unele cazuri de coxar-troză. VULVOVAGINITĂ VOYEURISM. Deviere sexuală în care satisfacerea plăcerii este obţinută prin vederea de scene erotice, adesea asociate cu masturbarea (Voyeur). V.R.E. Volum de rezervă expira-torie. V.R.I. Volum de rezervă inspira-torie. VULTUOS. Se spune despre un facies roşu şi congestionat care se observă, de exemplu, în febrele foarte ridicate. VULVITĂ (vulva şi -ita „inflamaţie“). Inflamaţia vulvei; poate fi de origine infecţioasă, alergică, atrofică, caustică. VULVOVAGINITĂ. Inflamaţia vulvei şi a vaginului; este cauzată în principal de un virus (herpesvirus, papilloma-virus), de un parazit (trichomonas) sau de o ciupercă (Candida albicans). WAALER-ROSE (reacţia sau testul lui). Examen de laborator, reacţie de hemaglutinare, destinată să pună în evidenţă şi să dozeze factorul reumatoid. WALDEYER (inelul limfatic). Ansamblul de structuri limfatice ce cuprinde amigdalele: linguală, palatină şi faringiană. WARTHONITĂ. Inflamaţie a peretului canalului Wharton (canal excretor al glandei salivare submaxilare). WASSERMANN (reacţia). Reacţia Bordet-Wassermann. Reacţie serologică folosită în diagnosticul sifilisului. WATERHOUSSE-FRIDERICHSEN (sindromul). Sin. Purpura fulminans. Purpură generalizată, cu debut brusc, cu febră şi alterare subită şi profundă a stării generale, cu evoluţie în 12-24 ore spre comă şi moarte. Sindromul este produs de o infecţie a glandelor suprarenale cu meningococ (supra-renalită acută hemoragică). Apare mai frecvent la copil. WEIL-FELIX (reacţia). Reacţie serologică pentru diagnosticul tifosului exantematic. WESTERGREN (metoda). Metodă pentru măsurarea vitezei de sedimentare a hematiilor, prin amestecarea sângelui venos cu o soluţie apoasă de citrat de sodiu şi aşezarea într-o eprubetă standard, umplută până la diviziunea zero. Sedimentarea hematiilor este măsurată în milimetri şi observată la o oră. Valorile normale pentru bărbaţi sunt în medie 4 mm/oră (0-15 mm), iar pentru femei 5 mm/oră (0-20 mm). WHEEZING. Şuierătură respiratorie acută, întotdeauna de aceeaşi tonalitate; zgomot constituit din sunete muzicale, unele cu timbru înalt, emis în cursul unei expiraţii dificile, prelungite şi care se percepe mai bine cu urechea decât cu stetoscopul. Wheezing-ul este cauzat de o îngustare sau de o obstruare parţială şi localizată a căilor respiratorii (laringe, trahee, bronhii) de către o tumoră, un corp străin, o inflamaţie etc. 611 __________________________ WIDAL (reacţia). Reacţie serolo-gică pentru diagnosticul febrei tifoide. WIRSUNG (canal). Canal excre-tor principal al pancreasului; traversează longitudinal pancreasul şi deschizându-se în duoden, devarsă sucul pancreatic prin intermediul ampulei lui Vater. ___________WOHLGEMUTH WIRSUNGOGRAFIE. Radiografia canalului Wirsung, obţinută prin duodenoscopie, apoi cateterism cu injectarea în canal a unui produs de contrast. WOHLGEMUTH (unitate). Unitate de titrare colorimetrică a amilazei serice. XANT-, XANTO- (gr. xanîhos „galben“). Element de compunere care introduce în termeni sensul de: culoare galbenă. XANTELASMĂ (gr. xanthos „galben“ + gr. elasma „placă“). Acumulare de grăsimi sub forma unor mici plăci în celulele papilare, de predilecţie în pielea pleoapelor. Trădează tulburări ale metabolismului grăsimilor având, uneori, caracter familial. XANTOCROM (gr. xanthos „galben“ şi chroma „culoare“). Care este de culoare galbenă. XANTODERMIE (gr. xanthos „galben“ şi derma „piele“). Coloraţia galbenă a pielii. XANTOM (gr. xanthos „galben“şi -orna „boala neinflamatorie“). Nodul de culoare portocalie, gălbuie, cu localizări diverse, din cauza acumulării de lipide (grăsimi neutre, fosfolipide sau colesterol) în celulele stratului papilar, consecutivă unei tulburări în metabolismul lipidelor. Tipuri de xantome: xantom tuberos, noduli gălbui care se întâlnesc la coate, genunchi, fese şi palma mâinilor; xantom plan, sin. xantelasma: ansamblu de mici pete gălbui uşor proeminente, situate pe partea pleoapelor apropiată de nas şi constituită dintr-o depunere de colesterol; xantom eruptiv, micropapule galben-portocalii; apar pe fese, abdomen, spate. Xantom aI cotului XANTOMATOZĂ. Orice boală caracterizată printr-o diseminare a xantoamelor (mici tumori benigne plane sau nodulare), formate din celule bogate în depuneri lipidice (depozite de colesterol). XANTOPSIE (gr. xanthos „galben“ şi opsis „vedere“). Tulburare de vedere în care obiectele apar colorate în galben; însoţeşte uneori icterul. 613 XEROZIS XENO- (gr. xenos „oaspete, străin"). Element de compunere care introduce în termeni sensul: străin, necunoscut. XENOGREFĂ (gr. xenos „străin" şi grefa). Sin. heterogrefă. XERO- (gr. xeros „uscat"). Element de compunere care introduce în termeni sensul de uscat. XERODERMIE (gr. xeros „uscat" şi derma „piele"). Uscăciunea excesivă a pielii cu descuamaţie fină ca o pudră. XEROFTALMIE (gr. xeros „uscat" şi ophtalmos „ochi"). Afecţiune oculară constând într-o uscare a conjunctivei şi a corneei; este produsă în principal de o carenţă în vitamina A; este frecventă la copii în ţările în curs de dezvoltare. Se manifestă prin reacţia conjunctivelor bulbare şi palpebrale (aspect boţit al conjunctivei), prin prezenţa unor pete albe cu aspect grunjos, cauzate de absenţa secreţiei lacrimale; suprafaţa ochiului îşi pierde strălucirea, uscăciunea oculară duce la keratinizare, la opacifierea corneei şi, în final, la pierderea parţială sau totală a vederii. XEROMAMOGRAFIE. Procedeu de examen al sânului pentru depistarea cancerului, care foloseşte în locul filmului fotografic din mamografia convenţională, o placă de aluminiu acoperită cu un strat de seleniu ionizat. XEROSTOMIE (gr.xeros „uscat" şi stoma „gură"). Uscăciune excesivă a gurii din cauza diminuării (hiposialie) sau absenţa secreţiei salivare (asialie). XEROZIS. Keratinizare a conjunctivei oculare. Un xerozis este favorizat de uscăciunea oculară oricare i-ar fi cauza: alergie, unele boli, îndeosebi reumatolo-gice, medicamente antidepre-soare, atropinice; ea poate marca debutul unei xeroftalmii (uscarea corneei cauzată de o carenţă în vitamina A). Absenţa secreţiei lacrimale dă o senzaţie de inconfort, de corp străin în ochi. ZAHARAZĂ. Enzimă prezentă în sucul intestinal. ZAHARINĂ. Substanţă sintetică fără valoare nutritivă, utilizată în locul zaharozei (a zahărului) pentru a îndulci alimentele; se foloseşte în alimentaţia bolnavilor de diabet ZĂBĂLUŢĂ. Piodermită fisurată provocată de streptococ sau de ciuperci levuriforme din grupul Candida, situată la comisurile bucale. ZÂZÂIALĂ. Viciu de pronunţie ce constă din înlocuirea sunetelor „s“ si „j“ cu sunetul „z". ZIEHL-NEELSEN (coloraţia). Metodă de coloraţie a bacteriilor alcoolo-acido-rezistente, mai ales a bacilului tuberculos. ZIGO-(gr. zygon „jug“). Element de compunere cu semnificaţie: unit, împreună sau care introduce în termeni referirea la o joncţiune. ZIGOT (gr. zygon „jug“). Celula care rezultă din unirea spermatozoidului (gârneţul mascul) cu ovulul (gârneţul femelă). Sin. ou fecundat Gârneţii sunt fiecare purtători ai unui patrimoniu genetic redus la jumătate, adică 23 cromozomi la specia umană. Fuzionarea nucleilor lor restabileşte numărul normal de cromozomi - 46 pentru specia umană - zigotul fiind deci prima celulă a fiinţei umane. ZONA ZOSTER (lat. zona „brâu, cingătoare, zonă“). Boală infecţioasă de origine virală, dermatoză acută, provocată de reactivitatea virusului varicela - zona (virus neurotrop identic cu cel al varicelei); el persistă în stare latentă după infecţie, pe toată durata vieţii, în ganglionii nervoşi ai rachisului sau ai nervilor cranieni. în unele cazuri, mai ales atunci când se produce o scădere a capacităţilor Zona Zoster - intercostală 615 ZOOPSIE Zona Zoster a mâinii de apărare imunitară, ori sub efectul unui stres (traumatism, de exemplu), virusul poate să se reactiveze. Regiunea atinsă este de cele mai multe ori un nerv intercostal, dar toţi ceilalţi nervi pot fi atinşi (erupţia locali-zându-se, în funcţie de nervul atins, pe ceafă, pe gât, conductul auditiv extern etc.). Boala se caracterizează printr-o erupţie unilaterală de vezicule pe fond eritematos dispusă în grupe (buchete) pe traiectul unui nerv senzitiv. Dureri tenace de tip nevralgic însoţesc erupţia şi persistă mult timp după vindecare. ZOOANTROPISM (gr. zoon „anima!“ şi anthropos „om“). Delir de metamorfoză într-un animal. ZOOFILIE (gr. zoon „animal“ şi philein „a iubi“). Dragoste morbidă pentru animale, cu nuanţă erotică, putând merge până la bestialitate. ZOOFOBIE (gr. zoon „animai“ şi phobos „frică“). Teamă morbidă de animale. ZOONOZĂ. Boală a animalului transmisibilă la om. Ex. psitacoza, bruceloza, tuberculoza bovină, leptospirozele, turbarea, tularemia etc. Unele zoonoze se transmit omului prin contact direct cu animalul infectat (câine, pisică, pasăre, vite), altele se contactează prin intermediul unui animal vector, ca de exemplu pesta (de la şobolan la om, prin purici); tifosul murin sau febra galbenă (de la maimuţă la om prin ţânţar). ZOOPROFILAX1E. Totalitatea măsurilor luate pentru a împiedica transmiterea de zoonoze (boli transmisibile de la animal la om). ZOOPSIE (gr. zoon „anima/“ şi opsis „vedere“). Halucinaţie în decursul căreia subiectul are viziuni cu animale (păianjeni, şerpi etc.) de cele mai multe ori terifiante (înspăimântătoare). BIBLIOGRAFIE 1. Albu, R. M. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Corint, Bucureşti, 1996 2. *** Asociaţia de Nursing - Glosar de etică în nursing, 1997 3. Bocârnea, C. - Boli infecto-contagioase, Ed. Info-Team, 1995 4. Ciofu, C. şi Ciofu, E. - Semne şi simptome în pediatrie - Mic dicţionar, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 5. Daşchievici, S., Mihăilescu, M. - Chirurgie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1997 6. *** - DEX (ed. a ll-a), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 7. *** - Dicţionar medical voi. I-II, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969 8. *** - Dicţionarul Sănătăţii, coordonator acad. Eugen A. Popa, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978 9. Enăchescu, D., Marcu, M. Gr. - Sănătate publică şi management sanitar, Ed. ALL, 1995 10. Garnier Delamare - Dictionnaire des Termes Techniques de médicine, Maloine S.A. Ed., 1978 11. Gérard J. Tortora - Principes d’anatomie et de physiologie, Centre Educatif Culturel Inc. Montréal (Quebec), 1988 12. Gorgos, C. (sub red.) - Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. I, II, III, Ed. Medicală, Bucureşti, 1987,1988,1989 13. lonescu, A. A., Cerbulescu-Sovarna, N. C. - Biologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1980 14. *** - Larousse - Dicţionar de medicină, traducere de Elena I. Burlacu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 15. *** - Le Petit Larousse ilustré - Dictionnaire Encyclopédique, Larousse, Paris, 1993 16. *** - Petit Larousse de la médicine, Larousse, Paris, 1993 17. *** - Petit Larousse, Librairie Larousse, 1972 18. *** - Lemon - Material de educaţie în nursing - O.M.S., Biroul Regional pentru Europa, 1996 19. Marcu, F., Maneca, C. - Dicţionar de neologisme, ediţia a lll-a, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1986 20. Mănuilă, L, Mănuilă, A., Nicoulin, M. - Dicţionar medical, ediţia a 7-a, Ed. Ceres, Bucureşti, 1997 21. Mihăescu-Cârsteanu, S. - Dicţionar francez-român, ediţia I, Ed. Teora, Bucureşti, 1995 22. Mihălţan, F. - Mic dicţionar de astm bronşic, Ed. Albatros, 1998 23. Năstoiu, I. - Mic dicţionar medical - primul ajutor, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, 1995 24. Pană, S., Pană, S. jr. - Dicţionar de obstetrică şi ginecologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995 25. Russu, G. - Boli şi sindroame cu nume proprii, Ed. Junimea, laşi, 1976 26. Sillamy, N. - Larousse - Dicţionar de psihologie, traducere de dr. Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 27. Stoica, T. - Sexologie, Ed. Medicală, 1975 28. Titircă, L. - Breviar de explorări funcţionale şi de îngrijiri speciale acordate bolnavului, Ed. „Viaţa Medicală Românească“, Bucureşti, 1997 29. Titircă, L. - Ghid de nursing, Ed. „Viaţa Medicală Românească“, Bucureşti, 1998 30. Titircă, L. - Manual de îngrijiri speciale acordate pacienţilor de asistenţii medicali, Ed. „Viaţa Medicală Românească", Bucureşti, 1998 31. Titircă, L. - Tehnici de evaluare şi îngrijiri acordate de asistenţii medicali, ediţia a lll-a, Ed. „Viaţa Medicală Românească", Bucureşti, 1997 32. Titircă, L. - Urgenţe medico-chirurgicale - Sinteze pentru asistenţi medicali, ediţia a lll-a, Ed. Medicală, Bucureşti, 1998 33. Vuzitas, Gh., Anghelescu, A. - Neurologie şi psihiatrie, Societatea Ştiinţifică şi Tehnică, 1996, Bucureşti.