Coperta: Vasile SOCOLIUC Ilustrație: James ENSOR, Autoportret înconjurat de măști, 1899 (detaliu) Dicționar de sociologie urmat de indicatori demografici, economici, sociali și sociologici Călin.Anastasiu, llie Bădescu, Alfred Bulai, Septimiu Chelcea, Tania Dobrescu, lancu Filipescu, Gheorghiță Geană, Nicolae Gheorghe, Viorel Gheorghe, Laura Grunberg, Petru lluț, Maria Larionescu, Nicolae Lotreanu, Livius Manea, Doru Marcel, loan Mărginean, Smaranda Mezei, loan Mihăilescu, Andrei Novak, lon-Andrei Popescu, Emilian Popescu, Sorin Rădulescu, Traian Rotariu, Dumitru Sandu, Alin Teodorescu, Vladimir Trebici, Ion Ungureanu, Lazăr Vlăsceanu, Mihaela Vlăsceanu, Maria Voinea, Cătălin Zamfir, Elena Zamfir Coordonatori: Cătălin Zamfir Lazăr Vlăsceanu Secretariat: Alfred Bulai KTOWCI WSTITOTOL^H LIIGTIST1C1 IJWĂR CkRȚl Editura Babei, București 1998 © Editura Babei, 1993, 1998 Toate drepturile rezervate Editurii Babei ISBN 973-48-1011-1 PREFĂTĂ Există două formule distincte de concepere a unui dicționar. Prima este aceea a unui “vocabular” șau glosar care cuprinde prezentarea sumară a sensului termenilor strict tehnici ai disciplinei. Cea de-a doua este dicționarul- enciclopedic, care tratează pe larg atît geneza și evoluția sensului diferiților termeni, cît și orientările și tipurile de teorii sau cercetări în care ei sînt implicați. Decizia de a opta pentru o variantă sau alta n-a fost ușor de luat. Pe de o parte, în condițiile actuale, sociologia este așteptată să ocupe o poziție cheie în cultura intelectuală a comunității și a fiecăruia dintre noi, eventual să con- tribuie, în mod semnificativ, la conștientizarea și la eventuala soluționare a problemelor cu care ne confruntăm. Totodată, fiind primul dicționar de socio- logie publicat în țara noastră, sîntem conștienți că publicul s-ar aștepta a primi un instrument de informare și orientare cît mai complet, clar și operațional cu putință. Pe de altă parte, a trebuit să luăm în considerare și posibilitățile noas- tre limitate. O enciclopedie sociologică, deși foarte necesară, presupune o acumulare de cunoștințe în cadrul comunității noastre și o clarificare teoretică și metodologică sensibil superioare celor atinse în prezent. Aceste date ale problemei ne-au determinat să optăm pentru o formulă de dicționar intermediară între glosar și enciclopedie. La termenii importanți am căutat, pe cît s-a putut, să dăm informații asupra evoluției sensurilor lor și a contextelor teoretice și metodologice în care sînt utilizați. Pentru ceilalți am oferit semnificațiile standardizate, deși nu întotdeauna univoce, pentru că po- lisemia și metafora sînt încă puternic prezente în sociologie. Prin natura sa, un dicționar trebuie să ofere o imagine a ceea ce s-a se- dimentat în sociologie, să redea ceea ce a devenit oarecum standard în practica comunității sociologice. Or, tocmai aici este marea problemă. Socio- logia a făcut pași importanți spre elaborarea unei paradigme unice, dar este încă departe de a o fi realizat. Există în sociologia actuală o largă varietate nu numai de abordări teoretico-metodologice, dar și terminologice. La acestea se adaugă și o importantă variație terminologică provenită din orientarea so- ciologiilor naționale. Am încercat, pe cît posibil, să oferim o imagine cît mai completă a acestei varietăți, dar și a tendințelor de convergență. Inevitabil, 7 PREFAȚĂ acolo unde diversitatea este excesivă si cristalizarea sensului este încă scăzută, autorii au fost nevoiți să propună o structurare proprie, recurgînd, a- tunci cînd au apreciat că este cazul, și la comentarii critice. O altă dificultate majoră a provenit din selectarea termenilor tratați. So- ciologia actuală utilizează o largă varietate de termeni, unii aplicați și în alte discipline socio-umane sau referitoare la spații/domenii sociale tot atît de di- verse. Orice selecție implică atît omisiuni, cît și opțiuni, iar acestea au trebuit astfel făcute încît să indice și convergențele și diferențierile din abordările dis- ponibile, dar mai ales să ofere deschideri pentru noi cristalizări și dezvoltări. Intenția principală a selecției și prezentărilor a fost aceea de a oferi o imagine a sensurilor consacrate, dar și de a provoca reflecția utilizatorului pentru ex- plorarea unor noi asemenea analize și interpretări. Următoarele mari categorii de termeni au fost luate în considerare: a) termeni tehnici specifici sociologiei, curent utilizați în limbajul sociologic actual, avînd sensuri relativ standar- dizate; b) termeni sociologici utilizați în contextul anumitor orientări și teorii influente care, deși neintrați în uzul curent al sociologiei, sînt vitali pentru înțe- legerea respectivelor orientări/teorii; c) termeni utilizați în mai multe discipline sociale (filozofie, politologie, economie, psihologie, antropologie), aparținînd la ceea ce Lallande numea “vocabularul științelor sociale”; în acest caz am preferat să accentuăm semnificațiile mai particulare pe care termenii le iau în contextul sociologiei, semnificațiile lor mai generale putînd fi găsite în dicțio- narele altor discipline; mulți termeni nespecifici sociologiei, dar utilizați frecvent și de către ea, nu au fost deloc introduși; d) termeni consacrați de tra- dițiile sociologiei românești; e) în fine, termeni preluați din limbajul comun dar care au dobîndit conotații specifice în limbajul sociologic. în cazul termenilor care desemnează fenomene/procese sociale com- plexe, obiect al mai multor discipline științifice (stat, partid politic, națiune, popor, urbanizare etc.) nu ne-am oprit prea mult asupra expunerii conținutului lor, ci, după o sumară definire/caracterizare, am accentuat specificul abordărilor sociologice ale acestora, aspectele pe care sociologia le-a explo- rat mai mult, pînă în momentul de față. în fine, este nevoie să facem alte cîteva precizări asupra opțiunilor noas- tre. Fiind un dicționar de termeni, nu am inclus articole bio-bibliografice referitoare la autorii clasici și contemporani. Sperăm că referirile la curentele sociologice sau la diferiți termeni vor suplini într-o oarecare măsură o aseme- nea lipsă. Referirile la autori sau la lucrări s-au efectuat cu maximă economie, oprindu-ne de regulă la autorii și lucrările fundamentale, inițiatoare, devenite clasice. La termenii referitori la tipurile mari de fenomene/procese sociale, care stau în centrul diferitelor sociologii specializate, pe lîngă caracterizarea sumară a lor am inclus expuneri mai largi asupra tematicii și tendințelor care caracterizează respectivele ramuri ale sociologiei. Acestea sînt deci de găsit 8 PREFAȚĂ la termenii lorfundamentali. De exemplu: ORGANIZAȚIE (Sociologia o.), RU- RAL (Sociologia r.). Datorită importanței metodologice a variatelor metode statistice de prelucrare a datelor în sociologia actuală, am introdus termeni re- feritori la marile tipuri de analiză statistică. Pentru a evita fragmentarea înțelegerii sensurilor intercorelate ale termenilor am preferat o tratare mai ex- tinsă a termenilor cheie (principali), definind în cadrul lor o mulțime de termeni derivați. Prin aceasta am sperat că sensul unor termeni va deveni mai clar, în contextul mai general al termenilor cheie. De aceea, în final, prezentăm un in- dex cu trimiteri atît la termenii principali cît și la cei derivați sau asociați. O secțiune distinctă este consacrată prezentării unor indicatori esențiali, curent utilizați în diverse analize ale comunităților sociale. Intenția este de a oferi cititorului posibilități de informare asupra semnificațiilor specifice fiecărui indicator, fără a intra în detalii tehnice, sperînd astfel să-l ajutăm să citească mai ușor diverse tabele statistice și să-și sporească înțelegerea unor analize, programe sau direcții de dezvoltare sectorială sau globală. Setul de indicatori selectați este oarecum minimal, dar rezultat prin aplicarea unui principiu al esențialei complementarități a indicatorilor economici cu cei demografici și cu cei utilizați în sectoarele fundamentale ale sistemului social global. în ciuda diversității termenilor și a unei inerente lecturi întrerupte, elabo- rarea dicționarului a fost ghidată de un cadru de referință care să invite cititorul să depășească, dacă dorește, atît fragmentarea lecturii cît și pasivitatea re- ceptării. în acest sens, nu numai că am indicat termenii intercorelați, pentru o eventuală continuare și aprofundare a lecturii, dar am insistat și asupra unor “deschideri” așteptate, intuite sau chiar necesare. Sociologia își realizează menirea prin sporirea posibilităților de explo- rare, înțelegere și practicare a libertății umane, prin oferirea de punți de legătură între personal și social, între individual, comunitar și global. într-o lume în schimbare accelerată, într-o perioadă de cumpănă a tranzițiilor și opți- unilor, sociologia este investită cu responsabilitatea de a analiza procesele din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat și mai ales de a identifica și a ex- plica transformările prezente și viitoare. Studiul sociologiei trebuie să ofere temeiurile construcției actuale a culturii intelectuale prin stimularea imagi- nației interpretative și a analizei lucide centrate pe viața personală în lumea socială. A da seamă de cursul și stilul individual de viață într-o lume învolbu- rată de schimbări nu este o simplă opțiune, ci o necesitate pe care sociologia are menirea să o conștientizeze. Dicționarul de față vine în întîmpinarea aces- tei cerințe. Coordonatorii Despre modul de utilizare a dicționarului Dacă sînteți interesat de semnificațiile atașate unui termen, căutați mai întîi în Index. Aici veți găsi indicată pagina unde este prezentat termenul și e- ventualele asociații. Depinde de opțiunea dumneavoastră dacă le urmați sau nu. Ne cerem scuze dacă termenul pe care îl căutați nu este prezentat și vă invităm să-l căutați în alte dicționare sau în ediția următoare a dicționarului no- stru. Dacă vă interesează numele autorului textului de prezentare a unui ter- men, comparați inițialele de la sfîrșitul textului respectiv cu lista de mai jos: Alfred Bulai: A.B. Alin Teodorescu: A.T. Călin Anastasiu: C.A. Cătălin Zamfir: C.Z. Doru Marcel: D.M. Dumitru Sandu: D.S. Elena Zamfir: E.Z. Emilian Popescu: E.P. Gheorghiță Geană: Gh.G. lancu Filipescu: I.F. Ilie Bădescu: I.B. loan Mărginean: I.M. loan Mihăilescu: I.Mih. lon-Andrei Popescu: I.A.P. Ion Ungureanu: I.U. Laura Grunberg: L.G. Livius Manea: L.M. Lazăr Vlăsceanu: L.V. Maria Larionescu: M.L. Maria Voinea: M.Vn. Mihaela Vlăsceanu: M.V. Nicolae Gheorghe : N.G. Nicolae Lotreanu: N.L. Petru lluț: P.l. Septimiu Chelcea: S.C. Smaranda Mezei: S.M. Sorin Rădulescu: S.R. Tania Dobrescu: T.D. Traian Rotariu: T.R. A ABANDON ISTORIC concept izvodit de N. lorga în scrierile sale de sociologie is- torică pentru a desemna desolidarizarea populațiilor față de istoria dominatoare, potri- vnică intereselor de afirmare și conservare a ființei lor colective. Cum istoria dominatoare este, în mare măsură, totuna cu manifestările (expansiunea) unui mare imperiu, a unei do- minații oarecare, a.i. se manifestă ca atitudine de desolidarizare a populațiilor față de aparatul acel ui imperiu, al unui stat, în ge- nere, desolidarizare care se accentuează în momentele în care un asemenea aparat de- vine prea împovărător. Această atitudine variază de la toleranța aparentă a populațiilor față de aparatul dominației (așa-numita “împăcare”, coabitare cu răul), pînă la aban- donarea violentă a statului opresiv (împovărător). Imperiul, o dominație în gene- re, nu intră in relație organică cu poporul, ci se așează ca o imensă “superfetație parazi- tară” peste populația locală. Așa se explică desolidarizarea acesteia față de aparatul su- perpus și graba de a înlocui un aparat cu altul dacă ultimii sosiți “cereau mai puțin de la supușii lor decît vechii împilatori”. Așa se ex- plică de ce, în momentele critice, populațiile din cadrul marilor imperii au abandonat car- casa imperială, rezemată pînă atunci pe umerii lor, lăsînd-o să se prăbușească. Popoarele, arată N. lorga, au o aptitudine specială de “cîntărire” a gradului de împovărare (apăsare) a unui imperiu, în genere a unei do- minații, în raport cu alta. Această aptitudine are funcția unui “cîntar psihologic, colectiv” de evaluare a apăsării (împovărării) imperiilor (în general a dominațiilor) și toate societățile (dar mai ales cele țărănești sînt înzestrate cu un asemenea “instrument de măsurare”. Pentru populațiile țărănești, imperiile nu reprezintă calități, sînt a-calitative, nu pot fi mai mult decît niște “cantități” împovărătoare. în viziu- nea de sociologie a imperiului a lui N. lorga, aceste “suprastructuri” nu sînt altceva decît imense mașini tributale care apasă peste po- pulații locale și se așază în arealul cucerit (sau de năvălire barbară) ca niște simple car- case superpuse, fiscale sau de pradă, specializate în diverse procedee și tehnici de preluare a unei părți mai mari sau mai mici din prisosul muncii acelor populații locale. Gradul apăsării (împovărării) explică decizia colectivă spontană a “abandonării” unei carcase impe- riale (dominatoare, în genere), care, fără suportul populației, se prăbușește. “Credeți că Siria sau Egiptul i-au acceptat pe romani fiindcă le-au recunoscut superioritatea? De loc. l-au acceptat ca pe niște barbari utili, care, in si- 11 ABUZ tuația lor inferioară, n-au dreptul sâ ceară atît cît ar cere cineva din lumea aceasta a răsări- tului (...). Mai bun un imperator decît un basileus, dar mai bun un calif decît un impe- rator” (N. lorga, “Evoluția ideii de libertate”, 1928, p. 74). Chestiunea a fost sesizată și de Marx, care însă o interpretează de pe cu- noscuta poziție antițărănească a tuturor marxiștilor. Marx vorbește despre “organis- mul acestor barbari” (satele orientale) pe care le acuză de “viață vegetativă”, căci “asistau impasibili la prăbușirea unor întregi imperii (...), a unor orașe mari” (K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 9, 1972, p. 141). H.H. Stahl, con- tinuator strălucit al lui N. lorga în domeniul sociologiei istorice, arată, criticîndu-l pe K. Marx, încă în 1980, că “în fond e vorba de co- munități sătești cucerite de seminții războinice, oprite deci în dezvoltarea lor prin jaful cuceritorilor, impasibile față de distruge- rea orașelor așa cum era și normal să se arate exploatați! față de nenorocirile întîmplate ce- lor care îi exploatează” (H. H. Stahl, Teorii și ipoteze privind sociologia orînduirii tributale, 1980). Evenimentele provocate de imperii — războaie, invazii, cuceriri, înfrîngeri, încasări fiscale de toate tipurile — apar populațiilor țărănești drept ceea ce erau, ca “teroare a is- toriei”, ca timp străin, și desolidarizarea de “imperii” (cu tot cu istoria lor) era o consecință firească. în genere, aratălorga, pe măsură ce aparatul militar și pătura imperială superpusă își măresc dimensiunile și volumul, crește și costul “imperiului”, ceea ce provoacă desoli- darizarea colectivă a localnicilor sau atitudinea de a.i. Așa se explică “accepțiu- nea barbarilor” în provinciile imperiului roman și tot astfel poate fi explicată “abando- narea statului”: “Statul este abandonat în seama cui poate să-l ia. Și sentimentul față de stăpînitori este acesta: Eu nu te vreau, dar fiindcă Dumnezeu te-a adus, eu nu mă împo- trivesc. Este un domeniu așa de puțin vrednic de interes acela în care te afli și dacă ai bunul simț de a nu-mi cere prea mult și de a nu mă băga în războaie, ești foarte bun!” (N. lorga, ibidem). Importanța teoriei a.i. trece de mar- ginile sociologiei imperiilor, căpătînd utilizări de sociologie comparativă: “Se întîmplă ace- lași lucru cu imperiul roman care se întîmplă astăzi în anumite societăți politicianizate, unde se întreabă lumea: de ce nu rezistă alegătorul la ingerințele ce se fac într-un mo- ment de alegeri? Nu rezistă nu fiindcă el n-ar fi în stare să înlăture agentul de poliție sau jandarmul, căci evident societatea este mult mai tare decît toți aceștia, dar fiecare își zice: ori unul, ori altul, totuna e!” (ibidem). lată dar că într-o accepțiune secundară, a.i. are și sensul unei atitudini de toleranță colectivă aparentă față de o pătură și un sistem de do- minație. Așa se face că aceeași populație, ce părea extrem de tolerantă, pasivă, plină de supușenie, devine, brusc, intransigentă, vio- lentă, nemiloasă cu opresorul de îndată ce s-a creat o conjunctură critică. V. suprastruc- tură delegată, magister militiae, pătură superpusă. I.B. ABUZ 1. Exces în folosirea unui lucru. 2. Denumire dată unor anumite încălcări ale le- galității. în cadrul dreptului penal sînt prevăzute diferite tipuri de a. cu semnificație juridică: a. de autoritate, comis contra per- soanei (violare de domiciliu, negarea justiției, violențele funcționarilor, violarea secretului corespondenței), sau contra interesului public (violență în scopul împiedicării exercitării legi- lor sau acțiunii justiției, perceperea ilegală de impozite etc.); b. de încredere, delict constînd în însușirea, înstrăinarea sau refuzul de a re- turna obiecte sau valori încredințate unei persoane cu obligația de a le restitui; c. de ne- voi, de slăbiciune sau de pasiuni ale unui minor în scopul de a-l determina să subscrie, în prejudiciul său, la obligații, renunțări privind sume de bani sau valori imobiliare; d. de semnătură în alb, care este o varietate a fal- 12 ACCIDENT sului, caracterizată prin faptul că semnătura în alb a fost încredințată autorului. ♦ După anii ‘60, o nouă problemă a intervenit în dez- baterea publică: a. față de copil. Maltratarea sau a. părinților față de copil nu este un feno- men nou; în prezent, însă, infanticiduI, obligarea sau permiterea ca minorii să mun- cească multe ore și chiar tratarea lor ca “adulți în miniatură” sînt considerate drept a., deși în trecut constituiau practici comune. Majorita- tea a. sînt comise de părinții naturali. în numeroase legislații moderne, a. față de copil este definit ca vătămarea fizică sau mentală, sexuală, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de către o persoană care este res- ponsabilă în ce privește bunăstarea lui. Circumstanțele care indică faptul că sănăta- tea sau bunăstarea copilului sînt afectate permit distingerea a două categorii ale a.: a. activ, printr-o atitudine și acțiune ostilă, deli- berată și agresivă a celui care îl are în grijă, cu intenția de vătămare și prejudiciere; b. pa- siv, printr-o lipsă de interes, prin neglijare. Din punctul de vedere al copilului, nu este nici o diferență, toate aceste manifestări fiind re- ceptate ca maltratare. A. fizic este cel mai ușor de detectat și cel mai frecvent raportat, în cazul neglijării fizice, părinții ignoră și nu permit copilului să aibă alimentația, îmbră- cămintea, adăpostul și îngrijirea sănătății adecvate. Acești copii sînt frecvent murdari, îmbrăcați neglijent, subponderali și în nevoie de supraveghere medicală. A. sexual apare cînd cineva cunoscut copilului (de regulă unei fete) încearcă să întrețină relații sexuale prin utilizarea forței sau seducției. A. emoțional este o manifestare a afectării copilului prin alte comportamente ale adulților decît cele fi- zice și sexuale. ♦ Incidența a. față de copii nu poate fi cunoscută, întrucît multe cazuri rămîn neraportate și neînregistrate. Studiile între- prinse atestă că părinții abuzivi aparțin tuturor nivelelor socio-economice și culturale, deși cazurile raportate apar mai frecvent la cate- goriile afectate de sărăcie. De obicei, părinții abuzivi sînt marcați de o serie de caracteristici distinctive: nu știu să fie ocrotitori, suportivi și iubitori; manifestă cerințe nerealiste față de copil din punct de vedere fizic, intelectual și emoțional, la care acesta nu poate răspunde, declanșînd astfel sentimente de frustrare, respingere și mînie; sînt izolați social; sînt orientați spre pedeapsă, pe care o consideră necesară în controlul copilului; provin în ge- neral din rîndul tinerelor mame, imature, avînd relații inconsistente cu prietenii sau soții lor, din care rezultă sarcini neplanificate și ne- dorite. Cel mai comun factor în apariția a. pare a fi șomajul tatălui copilului, care crește rata infracționalității, consumul de droguri, al- coolismul, criza familială, cu consecințe fizice și mentale. Cu o inconsistentă imagine de sine, acești părinți sînt disperați, au expe- riența eșecurilor repetate, lipsindu-le speranțele în viitor. Totodată, există unele ca- racteristici ale copiilor care par a contribui la probabilitatea a., cum ar fi prematuritatea, greutatea redusă la naștere, deficiențele con- genitale. A. sînt mai frecvente în cazul familiilor cu peste 4 copii. Ca problemă so- cială, a. față de copil se află în atenția autorităților; cercetările și practica au contri- buit la crearea unei largi categorii de servicii sociale, de la cele preventive (îngrijiri prena- tale, educarea părinților) la cele curative (de sprijin, ajutor, consiliere, suplimentare sau substituire a poziției părinților în relația cu co- pilul etc.). O mare diversitate de prestații de acest gen revine organizațiilor non-guverna- mentale. V. servicii sociale. L.M. ACCIDENT eveniment fortuit cu conse- cințe neplăcute pe plan fizic, mental sau material. Are diferite forme: a. domestic, în care victime cad, de regulă, copiii și vîrstnicii; a. de circulație, în care categoria cea mai a- fectată o reprezintă persoanele între 15-25 de ani; a. de muncă de care sociologia se inte- 13 ACȚIONALISM resează mai ales din perspectiva conse- cințelor sociale ale utilizării în producție a echipamentelor și tehnologiilor. V. abuz, fa- milie, muncă. M.Vn. ACȚIONALISM 1. în sens larg, a. de- finește un grup de concepții sociologice relativ diferite, a căror notă comună o consti- tuie promovarea principiului acțiunii sociale ca punct de plecare al oricărei cercetări socio- logice. Sociologia acționalistă consideră, deci, că societatea nu este un dat natural, ci un produs istoric, creație colectivă, instituțiile și faptele sociale în general fiind doar sedi- mentări ale acțiunilor sociale. în consecință, sociologia trebuie să studieze mișcarea, creația și procesualitatea istorică. Deoarece sistemul social nu este decît un produs deri- vat al acțiunii sociale și al interacțiunii indivizilor, aceștia sînt singurele elemente ac- tive din societate. Ei urmăresc realizarea unor scopuri determinate în funcție de care își de- finesc situația în care acționează și proiectează sisteme de relații sociale pe care le modifică permenent, redefinindu-le sau schimbîndu-le semnificația. Principalele cu- rente ale sociologiei acționaliste sînt sociologia interpretativă, individualismul me- todologic și unele concepții sociologice neomarxiste inspirate din lucrările de tinerețe ale fui Marx. 2. în sens restrîns, concepția so- ciologică elaborată de Alain Touraine, care încearcă să elimine dificultățile materialismu- lui naturalist al sociologiei structuraliste, pe de o parte, și ale idealismului voluntarist specific sociologiei funcționaliste, pe de altă parte. Considerînd că orice acțiune socială presu- pune un sistem de relații în care sînt plasați actorii, un sistem simbolic în care ei comunică și o orientare spre scopuri determinate, A. Touraine (Sociologie de l’action, 1965) de- finește a. ca analiză sociologică a orientărilor actorului față de scopuri create prin însăși acțiunea sa. De aceea principiul a. este mun- ca, acțiunea istorică prin excelență. Analiza sociologică a muncii (“principiul muncii”) ne permite să depășim opoziția dintre situația so- cială (condițiile sau împrejurările obiective ale acțiunii) și semnificația ei pentru actor (inter- pretarea subiectivă a valorilor și simbolurilor), respectiv dintre materialism și idealism, deoarece munca este în același timp situație și acțiune. Cum însă exigențele “principiului muncii” nu sînt exprimate în aceeași măsură de toți indivizii care participă la acțiunea isto- rică concretizată în procesele de muncă, studiul subiectului istoric presupune analiza conștiinței muncitorești. în structura acesteia pot fi identificate formele tipice de orientare a subiectului istoric, care, prin actul muncii, mo- difică împrejurările date și construiește în mod progresiv un mediu tehnic. V. acțiune so- cială, agent social, muncă. LU. ACȚIUNE împreună cu corelatul său AC- TIVITATE, termeni utilizați frecvent în sociologie, preluați din limbajul comun, fără însă a fi primit o semnificație tehnică specială, cu excepția unor teorii sociologice particulare (T. Parsons, teoriile acționaliste). De regulă, a. se referă la un proces delimitat în timp, in- dividual sau colectiv, de realizare a unui obiectiv (scop) suficient de clar formulat la ni- velul conștiinței actorului. Votarea unei legi este un exemplu de a. A. presupune 4 ele- mente distincte: a. un actor, individual sau colectiv — cel care realizează a.; b. o situație — condițiile fizice, sociale în care respectiva a. se desfășoară; c. un obiectiv, scop care orientează a.; și d. o modalitate (tehnică, stra- tegie) utilizată de actor pentru a realiza, în situația dată, obiectivul propus. Spre deose- bire de a., activitatea reprezintă un compiex de a., întins pe o perioadă îndelungată de timp, și orientat spre realizarea unor finalități mai globale și mai difuze, adesea nu suficient de clar conștientizate. Astfel, vorbim despre activitatea unui partid, de activitatea bisericii 14 ACȚIUNE COLECTIVĂ în secolul al XlX-lea sau despre activitatea profesională a lui lonescu. A. reprezintă ade- sea un element al activității. înțelegerea actuală a a. exprimă, în rezumat, noul punct de vedere al sociologiei și psihologiei asupra constituirii comportamentului uman. în con- trast cu înțelegerea filosofică tradițională, de tip raționalist, a a. (produs conștient al unui subiect individual abstract), constituirea acesteia este considerată într-un cadru deter- minativ mai larg: a. natura culturală a a. — comportamentul uman este modelat de ca- drele culturale ale colectivității respective; b. natura socială a a. —ea se constituie într-un cadru social concret, exprimînd o configurație de forțe sociale și un anumit mod de organizare so- cială; c. natura dublă, conștientă/spontană a a.: considerarea palierelor inconștiente ale psihicului a reprezentat o schimbare de pers- pectivă asupra comportamentului, în raport cu modelul raționalist clasic. Activitatea pre- supune un cadru de referință explicativ mai obiectiv decît a. Ea nu reprezintă pur și sim- plu o sumă de a., ci un proces structurat complex la nivelul căruia devine mai clar că obiectivele conștient formulate reprezintă doar o secvență, o expresie subiectivă a unei finalități obiective, mai puțin conștientizate. Dacă analizăm de ex. activitatea socială a unui grup social sau a unei colectivități, se va face apel într-o mult mai mică măsură la obiectivele formulate de unul sau altul dintre liderii acestora, și mai mult la organizarea ei socială, care îi conferă orientarea generală, și la condițiile particulare care îi pot explica di- namica. O asemenea referință obiectivă face ca explicarea activității, spre deosebire de cea a a., să ia în considerare precumpănitor alte elemente: a. Finalitățile obiective ale ac- torului colectiv care decurg din configurația socială în care acesta evoluează, scopurile, obiectivele, idealurile și aspirațiile formulate la nivelul conștiinței sale fiind considerate mai mult luări de cunoștință a acestor finalități, b. Spre deosebire de a. care, datorită delimitării sale în timp, trebuie să ia în considerare con- dițiile concrete în care aceasta are loc, activitatea, ca sistem de acțiuni desfășurat pe perioade lungi de timp, va trebui să ia în con- siderare nu atît condițiile concrete, destul de fluctuante, ci parametrii definitorii, constanți ai existenței actorului colectiv, c. Considerată a fi determinată în mod primar de obiectivele conștient formulate și de cunoștințele pe care actorul le are, activitatea apare a fi mai mult rezultatul unor mecanisme obiective de re- glare și de orientare, de tip cibernetic. Fiind o succesiune de acțiuni, feed-backul rezultat din confruntarea acțiunilor cu condițiile, a rezultatelor cu necesitățile, reprezintă un me- canism reglator mult mai puternic. Din acest motiv, dacă a. se constituie într-un cadru pre- dominant conștient, activitatea este asociată mai mult cu un proces de constituire și de schimbare predominant spontan. Sociologia își concentrează, de aceea, atenția mai mult asupra activității actorilor sociali (persoane- lor, grupurilor, instituțiilor, colectivităților), decît asupra a. lor. Aceasta nu înseamnă că a. nu este un obiect legitim al investigării so- ciologice. Analiza ei presupune însă considerarea unor factori distincți, implicînd o procedură explicativă proprie. în ultimă ins- tanță, însă, a. este necesar a fi analizată ca secvență a unui proces mai complex și de mai lungă durată al activității actorului respectiv. V. acțiune colectivă, acțiune socială, interes spontan. C.Z. ACȚIUNE COLECTIVĂ 1. Tip de ac- țiune socială rezultat din agregarea coor- donată a unui număr nedeterminat de acțiuni individuale. A.c. apar atunci cînd un grup neorganizat sau latent devine un grup orga- nizat sau semiorganizat. în aceste situații, actorii devin conștienți de interesul lor comun și caută să-l promoveze printr-o acțiune coor- donată relativ la alte grupuri. Trecerea la a.c. 15 ACȚIUNE SOCIALĂ nu se face însă de îndată ce a fost conștien- tizat interesul comun, fie datorită faptului că beneficiul obținut de fiecare actor prin partici- parea lui la a.c. poate fi mai mic decît costul participării, fie întrucît obținerea unor beneficii individuale nu este condiționată totdeauna de participarea la o a.c. sau, în sfîrșit (teorema lui Olson), deoarece în absența unor meca- nisme de coerciție, fiecare individ, în măsura în care consideră contribuția sa la a.c. ca fiind neglijabilă, poate fi înclinat să se abțină de la participare, tendință întărită și de faptul că be- neficiile a.c. sînt împărțite nu numai între participanți, ci între toți membrii grupului orga- nizat sau semiorganizat. 2. Sinonim al termenului comportament colectiv, desem- nează a. sociale neinstituționalizate, caracterizate prin mobilizarea indivizilor sau/și grupurilor în vederea redefinirii unei si- tuații acționale, pe baza unor credințe generalizate: valori, orientări sau moduri de a acționa acceptate de fiecare individ doar fiindcă sînt acceptate de ceilalți. Principalele tipuri de comportament colectiv sînt: panica, folia colectivă (inclusiv ciclurile ostile ale mulțimii, mișcările orientate spre schimbarea normelor, valorilor și structurilor sociale). Comportamentele colective se deosebesc de mișcările sociale prin faptul că sînt instituțio- nalizate. Ele tind să redefinească o situație socială critică cu scopul de a oferi partici- panților o “ieșire” din această situație, fără a încerca însă să impună redefinirea respectivă ca o ordine normativă sau valorică în socie- tate. Tipică este, din acest punct de vedere, panica. Ea apare cînd indivizii nu mai pot acționa după regulile acceptate și experimen- tate de ei, fără a exista însă alte reguli eficace care să garanteze eficacitatea acțiunii. Se creează astfel o stare de tensiune care gene- rează, la rîndul ei, o stare de anxietate în care “obiectele” (lucruri, persoane, relații, fenome- ne, instituții) din jur sînt privite ca amenințări generalizate. Imposibilitatea exercitării con- trolului asupra factorilor de care depinde suc- cesul a. face necesară restructurarea situației ambigue, recurgîndu-se, pentru aceasta, la credințe generalizate în anumite valori sau norme a căror forță mobilizează indivizii în lupta pentru contracararea “puterilor nega- tive” implicate de starea de anxietate. Credințele generalizate pot fi astfel reduse la structurile raționalității, dar în acest caz se produce o formă de instituționalizare a com- portamentului colectiv. De regulă, acesta din urmă presupune o atitudine irațională, indi- ferent dacă ea conduce sau nu la violență, (raționalitatea comportamentului colectiv este explicată prin faptul că el reprezintă ace- le tipuri de a. socială în care componentele, etapele și momentele sînt comprimate și așe- zate într-o secvență independentă de orice formă de adecvare logică. I/. acționalism, acțiune, acțiune socială, comportament co- lectiv. I.U. ACȚIUNE SOCIALĂ 1. Desemnează orice activitate umană semnificativă față de o componentă structurală a societății, în sensul că este determinată sau determină locul, rolul sau funcția respectivei componente în struc- tura și funcționalitatea ansamblului vieții sociale. A.s. are înțelesuri particulare în ca- drul diferitelor paradigme sau teorii sociologice. Astfel sociologul francez Alain Touraine distinge sistemul acțiunii sociale in- tegratoare și sistemul acțiunii istorice (Production de la societe, 1973). Dacă primul sistem cuprinde ansamblul activităților prin care un sistem social își asigură echilibrul, abia prin al doilea se produce societatea ca o creație istorică. Prin aceasta, o societate J Rolul explicativ al a. Conceptul de a. are un rol explicativ în două contexte: a. Motivația comportamentului: 1. Orientarea activității sistemelor. în alegerea stilurilor de viață, configurația a. reprezintă un factor cheie: orientarea spre familie sau spre realizarea profesională, spre realizarea unei vieți echilibrate și complexe sau spre dis- tracții. Dar și orientarea diferitelor colectivități: spre modernizare sau democratizare, spre dezvoltare economică sau spre expansiune militară. 2. Performanțele: nivelul de a. și tipul de a. (active/pasive) explică mobilizarea efor- turilor, voința de a învinge dificultățile și deci și nivelul reușitei. Grupurile defavorizate, marginale, pe lîngă posibilitățile obiective re- duse de care dispun sînt dezavantajate și datorită nivelului scăzut de a. pe care condiția de marginalitate îl implică. 3. Accepta- rea/respingerea unei situații date depinde într-o măsură importantă și de nivelul de a.: existența sau nu a unor aspirații de schimbare socială reprezintă un factor important al schimbării, b. Satisfacția, așa cum au indicat o mulțime de studii acumulate în ultimul timp, nu este determinată direct de situația obiec- tivă, ci este mediată de configurația a. și în mod special, de nivelul de a. Intervenția nive- lului de a. poate duce la modificarea, adesea radicală, a relației dintre condiții și reacție umană la acestea: două grupuri sociale, ine- gale din punct de vedere al condițiilor de viață, pot fi caracterizate de nivele de satisfacție in- verse în raport cu diferența obiectivă: cei cu condiții mai proaste de viață pot fi mai sa- tisfăcuți decît cei cu condiții mai bune, datorită faptului că primii sînt caracterizați de un nivel substanțial mai scăzut de a. care compen- sează diferența obiectivă. Explozia a., caracteristică anilor ‘60, în Occident, a gene- rat numeroase dificultăți de adaptare, de integrare, fiind responsabilă de scăderi sen- sibile ele nivelului de satisfacție, chiar dacă condițiile obiective de viață erau în evident progres. ♦ Factorii determinanți ai aspirații- 51 ATITUDINE lor. Trei categorii de factori intervin în deter- minarea configurației și nivelului a.: a. Organizarea sistemului social și poziția indi- vizilor și grupurilor în cadrul acestei organizări. Tipul de profesie este asociat cu configurații distincte de aspirații (cu cît profe- sia este mai complexă și înalt calificată, cu atît mai ridicate vor fi nevoile de consum material și spiritual, de prestigiu și statut); stilurile de viață sînt asociate cu a. diferite, b. Oportu- nitățile, posibilitățile existente fac ca unele a. să devină manifeste sau să treacă în latență, să fie active sau pasive, determină deci con- figurația și nivelul lor. A. sînt, din acest punct de vedere, un instrument important al proce- sului de adaptare. Orientarea activă a persoanei, grupului, colectivității, exprimată în a., este determinată de posibilitățile diferite de mediu. A. prea ridicate duc la frustrări, eșec, neadaptare, după cum și a. prea scăzute și prea puțin diversificate duc la sub- dezvoltare. c. Nivelul performanțelor anterioare reprezintă un reglator al nivelului de a. Studii clasice întreprinse în anii ‘30 și ‘40 (A. Hoppe, T. Dembo, K. Lewin, L. Festinger) au demonstrat experimental că eșecul scade, iar succesul crește nivelul de a. în această ca- tegorie se înscrie și nivelul condițiilor anterioare. O istorie personală și colectivă ca- racterizată prin ample posibilități crește nivelul de a. Diferențele dintre rural/urban, mediul social de proveniență, diferențele de generații pot fi asociate cu diferențe subs- tanțiale în nivelul de a. + Măsurarea configu- rației și nivelului a. se realizează în principal pe două căi distincte: a. Identificarea (chestio- nar, interviu) directă a a., așa cum sînt ele percepute de către subiecți. Scalele de atitu- dine sînt în general un instrument pentru aceasta, b. Indirect, prin identificarea factori- lor care se presupune a fi asociați cu variații în a. De exemplu, se poate lucra cu nivelul de școlaritate ca un indicator al diferențelor de ni- vel de a.: cu cît nivelul de școlaritate este mai ridicat, cu atît se presupune că nivelul de a. va fi mai ridicat. Tipul de profesie, mediul so- cial de proveniență pot fi de asemenea utilizați ca predictori ai nivelului de a. V. ne- cesitate, satisfacție, valoare. C.Z. ATITUDINE orientare personală sau de grup, rezultată din combinarea de elemente afective, cognitive și conative, care exercită influențe de direcționare, motivare sau eva- luare asupra comportamentului. Cînd ating un grad mai înalt de stabilitate, a. se constituie ca însușiri caracteriale ale unei persoane. în relație cu valorile formează așa-numitele sis- teme de valori-atitudini (R. Linton) care au funcția de vectori orientativi personali (de exemplu: a. față de sine, față de muncă, față de instituție sau ideologie etc.). Orice a. in- clude'trei tipuri de componente: cognitive, afective și comportamentale. Componenta cognitivă rezultă din perceperea și concep- tualizarea obiectului a. Baza cognitivă a a. poate varia cantitativ și calitativ de la un indi- vid la altul: unii se limitează doar la propria experiență de viață și ignoră sursele alterna- tive de cunoaștere, alții se documentează intens și confruntă sursele și tipurile de cu- noaștere, în timp ce alții adoptă o a. prin simplă imitație sau contagiune..Componente- le afective (emoții și sentimente) sînt considerate ca dominante în alcătuirea psiho- socială a a., manifestîndu-se printr-o intensitate variabilă și prin orientarea pozitivă, negativă sau neutrală a trăirii. Componentele conative (comportamentale) ale a. sînt con- secințe ale elementelor cognitive și afective, în această privință, se distinge între compor- tamentul atitudinal și comportamentul derivat din a. Comportamentul atitudinal constă în exprimarea verbală, afectivă sau prin alte mi- jloace de comunicare a a. De această dată sînt activate componentele cognitive și afec- tive pentru a exprima potențialitatea orientativă a unei acțiuni și nu acțiunea însăși. 52 ATITUDINE în acest sens, G.W. Allport consideră a. ca “o stare mentală și neurală de pregătire... care exercită o influență directivă sau dinamică asupra răspunsului unui individ la toate obiec- tele sau situațiile cu care este asociat”. Dintr-o altă perspectivă, W.M. Fuson definește a. ca expresie a “probabilității de producere a unui anumit comportament intr-o anumită si- tuație”. Referirea se face la măsura în care a. generează un comportament. în mod ten- dențial, a. și comportamentul derivat sînt interdependente și reciproc consistente. Comportamentul precedent exercită o puter- nică influență asupra orientărilor ulterioare ale a., iar a. au o funcție de generare a com- portamentelor. Totuși, predicția a. pe baza comportamentului are un grad mai înalt de probabilitate și este mai efectivă decît pre- dicția comportamentului pe baza a. (D. Bem, L. Festinger, P. Cohen, A. Greenwald). Schimbarea comportamentului duce la modi- ficarea inevitabilă a a. corespunzătoare, pe cînd una și aceeași a. se poate asocia cu mai multe comportamente posibile în funcție de contextul social în care este implicată o per- soană. De aici derivă două consecințe impor- tante: pe de o parte, în cercetarea socială cunoașterea a. nu se poate substitui cu- noașterii comportamentelor efective; pe de altă parte, schimbarea comportamentului duce cu necesitate la schimbarea a. ce-i co- respunde, pe cînd schimbarea prealabilă a a. este numai un indicii) probabil al eventualei schimbări în conduită^. A. sînt asociate cu întregul univers al vieții individuale. Ele in- fluențează percepția, gîndirea, imaginația și voința (P. Fraisse, V. Paveîcu). Atunci cînd sînt bine structurate acționează ca motive ale activității și îndeplinesc diverse funcții pe plan individual: de adaptare (prin dezvoltarea de a. favorabile fată de obiectele care satisfac ne- voia de recompensă individuală și de realizare a scopurilor și de a. nefavorabile față de cele care blochează inițiativa personală sau care se prezintă ca surse de frustrare); de apărare a sinelui (prin cristalizarea și mani- festarea acelora, care sînt izvorîte din conflicte interioare în vederea autoprotejării față de factori care amenință integritatea, e- valuarea și orientarea sinelui); de expresivitate personală (a. sînt incorporate în structura sinelui pentru afirmarea identității personale); cognitivă (de căutare a semnifi- cațiilor, de organizare mai bună a convingerilor personale pentru a conferi o mai mare consistență propriului sine). Totodată, a. sînt implicate în relații și interacțiuni so- ciale, exercitînd o funcție de motivare și orientare a acestora. A. constituie obiect al învățării și schimbării. Achiziționarea a. se realizează pe trei căi mai importante: contac- tul direct cu obiecte, evenimente, persoane etc.; interacțiunea cu cei care dețin deja o a.; experiența socială asimilată în grupurile for- male sau informele. Familia se consideră că are un rol important în modelarea a. la copil ca urmare a identificării acestuia cu unul din- tre părinți. Multe din a. de mai tîrziu își au originea în socializarea timpurie din cadrul fa- miliei. De exemplu, a. autoritară de mai tîrziu este datorată într-o măsură semnificativă practicării în familia de origine a unor modele autoritare de socializare. Formarea a. ca ur- mare a influențelor exercitate de alții implică procese de: conformare (creșterea asemănării cu cei din jur), identificare (prelua- rea și asumarea de roluri sociale aureolate de prestigiu social), interiorizare (asimilarea de a. și valori pentru construcția identității perso- nale). Â. dobîndite în copilărie și adolescență sînt ulterior consolidate sau schimbate ca ur- mare a multiplicării influențelor și relațiilor sociale care pot avea efect de întărire sau de generare a unor conflicte între informațiile sau experiențele vechi și cele noi. Schimbarea a. trebuie pusă în relație cu cîmpul psihologic integral al unei persoane și cu modul de struc- turare a elementelor cognitive și afective ale 53 ATITUDINE a. Schimbarea a. rezultă din tensiunea psiho- logică produsă de inconsistența informațiilor noi și vechi. între gradul inconsistenței și in- tensitatea tensiunii de schimbare a a. există un raport de proporționalitate. Corelarea in- formațiilor în condiții de tensiune se desfășoară astfel încît să fie redusă inconsis- tența cognitivă pentru a se ajunge într-o stare homeostatică sau de balansare. Schimbarea a. este calea de reconstruire a echilibrului, răspunzînd nevoii individuale de consistență a informațiilor. Această explicație a schimbării a. este promovată de teoria balansării (F. Hei- der) teorie congruenței (C. Osgood și P. Tannenbaum) și teoria disonanței cognitive (L. Festinger). în teoria balansării, F. Heider consideră că a. față de obiecte și persoane au valențe pozitive sau negative. Atunci cînd sînt cuplate, a. se pot afla în raporturi de con- cordanță sau disconcordanță, de balansare (homeostazie) sau debalansare (dezechili- bru), în funcție de ponderea valențelor pozitive și a celor negative. Oamenii mani- festă intoleranță față de dezechilibru datorită disconfortului generat de tensiunea psihică ce i se asociază. Schimbarea unei a. gene- rează o tendință de refacere a echilibrului tulburat. Teorie congruenței este o extensie a precedentei, urmărind să prezică mai exact direcția și gradul schimbării a. Principala teză este că odată cu accentuarea extremismului valenței unei a. scade și probabilitatea schimbării și atunci cînd este raportată la o a. cu valențe opuse. A. caracterizate prin extre- mitate și intensitate mare manifestă nu numai rezistență la schimbare, dar le și asimilează pe cele cu valență opusă pentru a conserva congruența precedentă a elementelor cogni- tive. R. Abelson și M. Rosenberg au formulat următoarele reguli psihologice de structurare a interacțiunilor dintre trei persoane în funcție de a. lor: a. dacă A îl place (are a. pozitivă) pe B și B îl place pe C, atunci A îl place pe C; b. dacă A îl place pe B și B îl displace pe C, a- tunci A îl displace pe C; c. dacă A îl displace pe B și B îl displace pe C, atunci A îl place pe C (“dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”). După L. Festinger, disonanța este o stare de inconsistență a două elemente cog- nitive (cunoștințe, opinii, credințe etc.) care se prezintă prin sensuri opuse ale mesajelor, iar consonanța corespunde stării de consistență. Dacă proporțiile elementelor consonante și disonante sînt relativ egale, disonanța este maximă, iar cînd proporția elementelor diso- nante este mult mai mică decît a celor consonante, disonanța este mică. Disonanța nu este psihologic confortabilă și de aceea omul tinde să o reducă sau să o elimine prin: a. schimbarea unui element comportamental pentru a restabili consonanța cu a.; b. schim- barea unui element cognitiv din ambianță; c. adăugarea de noi elemente cognitive atunci cînd nici unul din cei implicați în disonanță nu poate fi schimbat; d. cînd cineva a acționat în contradicție cu propria a., va tinde să modifice a. pentru a o face consonantă cu comporta- mentul. Probabilitatea ca o persoană să aibă a. consistente între ele și cu comportamente- le asociate depinde de gradul de cunoaștere și interes față de domeniul de referință a a. precum și de măsura în care se estimează că alte persoane semnificative acordă impor- tanță domeniului respectiv. în același timp, schimbarea a. este dependentă de contextul social în care este integrată o persoană. Cei mai importanți factori care intervin de data aceasta sînt: grupurile sociale, rețelele de co- municare interpersonală și comunicațiile de masă (presă, radio, Tv). în comunicarea mi- cro sau macrosocială grupul influențează receptarea mesajelor de către individ prin gradul de expunere individuală la o sursă de comunicare, credibilitatea acordată acesteia 54 ATRIBUIRE și modul de interpretare a mesajelor pentru a opta pentru o a. Totodată, grupul oferă sprijin social în susținerea unei a. adoptate, condu- cînd fie la schimbarea, fie la conservarea a. ♦ Atenția acordată formării și schimbării a. este explicată prin faptul că a. este apreciată ca o stare de pregătire sau de fundamentare a opțiunii pentru inițierea și manifestarea unui comportament. Totuși, relația dintre a. și comportament nu este simplu lineară și gene- rativă, intervenind cu necesitate și structura socială (P. S. Cohen). Ce tipuri de raporturi se pot stabili între factori structurali, atitudinali și comportamentali? Din punct de vedere teore- tic, pot fi adoptate patru direcții de analiză, a. k. și conduita ar putea fi derivate din organi- zarea structurii sociale. De exemplu, într-o structură ierarhică formal instituită și autoritar susținută a. persoanelor subordonate sînt ire- levante pentru conducători, întrucît comportamentul lor trebuie să se conformeze normelor precis definite. Chiar dacă ar exista variații ale a. individuale, ele sînt contracarate sau anulate de distribuția ierarhică a puterii și controlului în structura socială. în această va- riantă, a. nu li se poate acorda decît un credit cognitiv minor, b. A. intervin ca factori media- tori între structura socială și conduită. Structura socială determină interiorizarea anumitor a. care conduc la manifestarea de comportamente corespunzătoare. Pe de o parte, aceasta înseamnă că este suficient să cunoaștem structura socială pentru a preciza conduita persoanelor. A. apar în ipostaza de factori psihologici care influențează prea puțin predicțiile teoretice. în felul acesta, se produce scindarea abordării sociologice și a celei psihologice. Prima consideră relația din- tre structura socială și comportamente, iar a doua pe cea dintre a. și conduită. Pe de altă parte, factorii psihologici individuali și colectivi intermediază raportul dintre structura socială și conduită și ei trebuie considerați ca atare. Această abordare este adoptată de psiholo- gie. c. în a treia direcție, ce tinde să fie tot mai mult adoptată în explicațiile propuse de socio- logie, a. nu sînt determinate de structura socială ci sînt dimensiuni intrinsec asociate factorilor structurali, astfel că împreună gene- rează variații ale conduitei personale sau colective. Pe de o parte, factorii structurali și cei atitudinali au efecte independente în pla- nul conduitei, pe de altă parte, din interacțiunea lor rezultă efecte combinate specifice. De exemplu, schimbarea sistemu- lui de recompensare a muncii în industrie nu duce cu necesitate la creșterea productivității muncii sau generează doar efecte minore dacă nu se asociază și cu schimbări în a. muncitorilor față de sarcinile productive. Tot astfel, modernizarea echipamentului tehnic și a organizării muncii într-o întreprindere nu conduce automat la creșterea producției cînd se ignoră a. personalului productiv față de inovația introdusă. Altfel spus, factorii structu- rali nu generează, prin ei înșiși, schimbări în conduita personală și colectivă, ci numai cînd sînt asociați cu a. congruente, d. O ultimă di- recție apare ca extensie a precedentei, avînd în vedere situația în care a. și factorii structu- rali tind spre incongruență datorită rezistenței la schimbare sau inflexibilității a. și a presiunii spre schimbare a structurii sociale. Incon- gruențele factorilor structurali și atitudinali ori împiedică schimbarea comportamentelor, ori produc efecte sau consecințe neanticipate (“efecte perverse”). V. balanță cognitivă, co- municare, consistența sinelui, interacțiune, opinie, opinie publică, persuasiune persona- litate, schimbare socială, sine. M.V. ATRIBUIRE (TEORIA A.) în teoria a., a. apare ca un proces de estimare, la nivelul conștiinței comune, a cauzelor comporta- 55 ATRIBUIRE meritului propriu și al celorlalți. T.a. studiază mecanismul prin care noi evaluăm comporta- mentul nostru și al celorlalți în funcție de cauzele percepute de noi; ea are în vedere modul în care explicăm comportamentul uman pe baza unor informații despre per- soana în cauză pe care le prelucrăm într-o manieră proprie (le preluăm, le stocăm, le analizăm, ni le reamintim în timp ce asistăm la întîmplări și evenimente legate de compor- tamentul celor în cauză, le transformăm în judecăți de valoare etc.). T.a. exploatează semnificația pentru viața de zi cu zi a conclu- ziilor referitoare la cauzele pentru care oamenii se comportă, acționează într-un fel sau altul, motivînd atitudinile și reacțiile noas- tre față de ei precum și deciziile pe care le luăm în legătură cu ei. A. poate fi corectă (sînt presupuse sursele reale ale comportamentu- lui respectiv) sau eronată (erorile de a.). ♦ Inițiatorul t.a. este considerat Fritz Heider (1958) care, prin studiile sale asupra “psiho- logiei bunului simț” (unde evenimentele și comportamentele umane sînt explicate la ni- velul unei cunoașteri comune, pe baza unei experiențe “naive”), a evidențiat tendința de a atribui comportamentul celor din jur fie unor cauze interne care țin de caracteristici ale per- soanei — cauze dispoziționale (personale) —, fie unor cauze externe legate de condițiile fizice și socio-culturale — cauze cir- cumstanțiale (situaționale). A. de tip circumstanțial sau dispozițional ține de con- dițiile în care aceasta se desfășoară, precum și de atitudinea noastră diferențiată față de cei din jur (neutră, obiectivă, sau subiectivă, de atracție sau de respingere). Analiza acestui proces a evidențiat ușurința cu care oamenii deduc zilnic intențiile și trăsăturile de perso- nalitate ale celor din jur din anumite fapte, acțiuni comportamentale, fragmente din viața lor (Edward Jones & Keith Davis, 1965). Aceste a., la nivelul “bunului simț”, uneori pot coincide cu explicația științifică, după cum pot fi parțiale, denaturate, simple speculații. De aceea, procesul de “integrare a informațiilor” despre o persoană sau alta într-un sistem lo- gic-personal, similar adesea unor “combinații algebrice” (cum aranjăm, cum interpretăm, cum evaluăm informațiile pentru a obține o imagine generală despre cei din jur) este esențial pentru ceea ce reprezintă o impresie corectă sau falsă despre noi și despre ceilalți (Norman Anderson, 1968). S-a constatat că, de regulă, apare tentativa de a fi mult mai sen- sibili, receptivi la informațiile negative în cazul unei persoane care nu ne place, neluînd în considerație informațiile pozitive legate de ea. în formarea unei imagini generale despre o persoană, un rol mai important îl au primele informații (prima impresie), decît cele obținu- te ulterior (Solomon Asch, 1946; David Hamilton și MarkZanna, 1972; Bert Hodges, 1974). Subestimarea cauzelor cir- cumstanțiale, situaționale, în explicarea comportamentului celorlalți (persoana este în centrul atenției noastre; pare să fie cauza a tot ce se petrece) conduce la ceea ce s-a numit eroare fundamentală de a. (Lee Ross, 1977; Edward Jones și Victor Harris, 1967). Alte erori de a.: explicarea succesului și eșecului. Eșecul propriu este atribuit cauzelor cir- cumstanțiale, iar succesul propriu, cauzelor dispoziționale. A. este inversată în cazul ex- plicării comportamentului celuilalt: succesul său este explicat prin cauze circumstanțiale, iar eșecul prin cele dispoziționale. în general, tindem să explicăm propriul comportament prin a. circumstanțiale, situaționale, găsind justificări și scuze pentru faptele, deciziile, acțiunile noastre; ne vom analiza cu unități de măsură ce au în vedere evaluarea comporta- mentului nostru după ce el s-a desfășurat (responsabilitatea cade pe condiții exterioa- 56 AUDIENȚĂ re). în explicarea comportamentului celorlalți accentul cade pe cauze de tip personal, indi- vidual (a. de tip dispozițional), responsabilitatea revenind celui în cauză. Cele două perspective în estimarea cauzelor comportamentului se datorează poziției noastre diferite, la un moment dat: fie de “ac- tori sociali”, fie de “observatori”. ♦ Studiile de antropologie culturală au evidențiat că unele culturi conțin în ele însele erori de atribuire: sînt modele culturale care tind să accentueze o a. dispozițională (de regulă, culturile occi- dentale) și culturi centrate pe a. circumstanțiale (de ex., modele hinduse, ja- poneze). Procesul de a. la nivelul psihologiei bunului simț este de natură a dis- torsiona sistematic imaginea despre comportamentul propriu și al celorlalți, condu- cînd la iluzii, prejudecăți, decepții. V. atitudine, consistența sinelui, etichetare, sine, personalitate. E.Z. ATRIBUT 1. Caracteristică, însușire, tră- sătură specifică unui fenomen, obiect. A. latent — caracteristică neobservabilă a unui fenomen care poate fi pusă în evidență prin inferențe din caracteristicile observabile. A. manifest — caracteristică vizibilă. 2. Tip de variabilă statistică admițînd numai două va- lori, notate de obicei cu 1 — prezența și 0 — absența respectivei însușiri. în acest caz, a. se mai numește variabilă dihotomică sau bi- nară. Analiza statistică a a. este un caz par- ticular al analizei variabilelor aleatoare. în principiu, orice variabilă aleatoare poate fi transformată în a. prin stabilirea unui prag de acceptare a prezenței/absenței însușirii res- pective. Tratamentul matematic al a. (algebra dihotomică) a fost dezvoltată de P. F. La- zarsfeld și J. Coleman {An Introduction to Mathematical Sociology, 1964). V. analiza structurilor latente, indicator social, măsurare în sociologie, operaționalizare. A.T. AUDIENȚA 1. Jn sens larg, desemnează totalitatea receptorilor unui mesaj difuzat printr-o anumită media. 2. în sens restrîns, se utilizează doar pentru radio și televiziune și se referă la timpul total consumat, de un anumit număr de receptori, pentru urmărirea unui program. A. este produsul unei activități spontane, masive și pasive. Ea poate fi privită și ca marfă produsă de televiziune (pentru tv- comerciale și parțial pentru cele publice), deoarece televiziunile funcționează nu vînzînd programe, care sînt doar difuzate, ci timpul telespectatorilor, adică a. Măsurarea a. se poate realiza atît în plan cantitativ cît și calitativ. Analiza cantitativă urmărește să e- valueze timpul total de urmărire a unui program, în timp ce diferențierea acestuia pe diferite categorii (sex, vîrstă, ocupație etc.) ține de o perspectivă calitativă, care urmărește identificarea structurii a. pentru un anumit program sau post tv/radio. Măsurarea a. este necesară, în primul rînd, din rațiuni e- conomice. Finanțarea unui program (sau post radio/tv) prin publicitate nu este altceva decît cumpărare de a. Televiziunea (radioul) pro- duce această a., dar pentru a o putea vinde este necesară estimarea cît mai precisă a ei. Analiza a. este la fel de necesară și în cazul posturilor publice (care sînt finanțate și prin alte resurse, de regulă bugetare), deoarece rațiunea finanțării, chiar dacă nu este econo- mică, ci socială, dispare dacă nu există o a. reprezentativă. Cunoașterea structurii a. este la fel de importantă deoarece un program nu are nici o utilitate dacă nu este urmărit de ca- tegoria de a. pentru care a fost produs. > Analiza a. este și un domeniu de cercetare în sociologia mass-media, întrucît orice analiză a efectelorsociale ale funcționării mass-me- dia presupune mai întîi delimitarea exactă a a. fiecărui tip de program. ♦ Primul institut specializat în măsurarea audienței a fost fon- 57 AUTARHIE dat în 1923 de Arthur Nielsen și îi poartă nu- mele. Tot acest institut a fost și primul care a utilizat aparate de înregistrare automată a a. — audiometre. în general, însă, se mai util- izează și alte metode de măsurare a a.: sondajele telefonice, sondajele prin core- spondență, anchetele. Indicatorii utilizați sînt multipli și depind de tipul de media. Pentru televiziune doi sînt aproape unanim ac- ceptați: “penetrația” (ratings la americani), care se referă la numărul de telespectatori po- tențiali care au privit un program sau o parte de program (fie urmăresc la un anumit mo- ment dat, fie au urmărit cel puțin o dată o anumită emisiune) și “partea de piață” (share) adică proporția telespectatorilor, dintr-o anu- mită piață de televiziune, care urmăresc la un moment dat un program sau un post de TV. Compania A.C. Nielsen împarte SUA în 210 piețe de televiziune și utilizează 1700 de audiometre. ♦ Există numeroase contro- verse privind exactitatea acestor măsurători. Cea mai recentă a fost generată de descop- erirea așa-numitului “efect zapping” (1984) care constă în comutarea canalelor în timpul difuzării spoturilor publicitare pentru a vedea ce programe sînt pe celelalte canale. Aparent puțin important, acest fenomen poate (în prin- cipiu) cauza pierderi de miliarde de dolari agenților economici care finanțează prin pub- licitate programe. El infirmă postulatul identității mărimilor a. programelor și a spo- turilor publicitare intercalate în acestea, pe care se bazează tot mecanismul economic al tv- comerciale. Pe de altă parte, acest efect probează faptul că a. nu este nici pe departe produsul unei simple activități pasive și că timpul de urmărire a unui program nu este omogen. Există și alte aspecte problematice, deoarece audiometrele au serioase limite de utilizare, ele investigînd întotdeauna televi- zorul și nu comportamentul telespectatorului, iar pe de altă parte relativitatea rezultatelor sondajelor este un fapt bine cunoscut. Desigur, și “legea de aur” a televiziunii: “un program nu trebuie să fie bun, ci să nu fie atît de prost încît publicul să comute canalul” pare să aibă nevoie de o serie de nuanțări, căci, chiar dacă la prima vedere un milion de telespectatori entuziaști sînt mai puțin decît două milioane de telespectatori apatici, totuși valoarea timpului unui telespectator apatic și a unui entuziast nu este identică și, în general, ele sînt mărimi greu comparabile. ♦ A. nu de- pinde doar de programe, ci de structura populației, de tipul mijlocului de comunicare (radio sau tv), ca și de structura zilei. Cea mai importantă perioadă a unei zile (cu a. maximă) se numește “timp prioritar” și este la televiziune între 19-23 și la radio între 6-8 și 16-18. Analiza a. trebuie deci să țină cont și de mărimea a. normale pentru o anumită me- dia, la o anumită oră (sau zi a săptămînii). V. presă, public, publicitate, sociologia mass- media. A.B. AUTARHIE starea în care o unitate so- cială își satisface trebuințele cu propriile sale mijloace. în sens strict, a. se confundă cu autosuficiența: tot ceea ce se utilizează este creat în interiorul grupului sau al țării care trăiește fără schimburi cu exteriorul. A. se re- feră, în primul rînd, la economia casnică închisă (economie fără schimburi), proprie fa- miliilor patriarhale. A. modernă este pentru o țară, adesea, expresia unei anumite închideri în raport cu capitalul străin, dar și cu anumite valori și tehnici ale restului lumii, cu scopul de a evita o dependență economică, tehnologică, culturală și politică. Gradele de a. se măsoară prin ponderea importurilor în P.N.B., apoi prin ponderea investițiilor capi- talului străin, ca și prin volumul operelor culturale intrate în țara respectivă. A. totală pentru o țară sau pentru o unitate socială este o excepție, mai întîlnită fiind a. parțială. V. so- cietate. I.F. 58 AUTORITATE AUTOACTUALIZARE 1 . Proces de re- alizare sau de dezvoltare a forțelor potențiale inerente ființei umane. Aceste forțe sînt uneori considerate ca fiind de natură bio- logică, structurate ereditar, referințele făcîndu-se mai ales la factorii sociali care funcționează sau împiedică actualizarea lor. Cercetările din genetică și etologie au dat un impuls puternic eforturilor de identificare și analiză ale informației transmise ereditar și care contribuie la dezvoltarea sinelui sau in- teligenței, a personalității privite singular și în contexte sociale. în același timp, cercetările din sociologie și alte științe sociale au pus în evidență strînsa interpenetrare a elementelor învățate și a celor transmise ereditar într-o largă varietate de comportamente, inclusiv cele de relaționare socială. Dintr-o altă per- spectivă, K. Marx, urmîndu-l pe Hegel, s-a referit la obiectivarea sau a. omului în muncă (autorealizare), considerînd factorii sociali care intervin în acest proces fie pentru a-l fa- cilita, fie pentru a-l încetini sau bloca prin unele efecte negative. Uneori a. se referă la evoluția sau mișcarea asimptotică a persona- lității spre un ideal. O istorie a disputelor teoretice asociate a. este realizată de A. J. Sutich și M. A. Vich (Readings in humanistic psychology, 1969). 2. Tip superior de nevoi a căror gratificare se află în însuși procesul sa- tisfacerii lor. în organizarea ierarhică a nevoilor propusă de A. Maslow, a. se situează în vîrful piramidei. Particularizează motivația de creștere (psihologică) și nu pe cea de defi- cit sau homeostatică în care sînt incluse nevoile premergătoare (fiziologice, de securi- tate, de dragoste și apartenență, de afirmare și recunoaștere socială). Cînd individul are conștiința nevoii de a., aceasta intră în cate- goria metamotivației. J. Galtung apreciază că modul actual de înțelegere a a. este greu, chiar imposibil de supus verificării științifice. V. alienare, etologie, motivație. M.V. AUTORITATE relație prin care o per- soană sau grup acceptă ca legitim faptul ca deciziile și acțiunile sale se fie ghidate de o in- stanță exterioară (persoană, grup, organism). A. reprezintă o formă de acceptare diferită atît de acceptarea forțată, datorată coerciției, exercitării puterii, cît și de acceptarea pe bazele stricte ale convingerii. A. reprezintă o “putere legitimă”. M. Weber formula trei forme fundamentale ale legitimității unei autorități: a. tradiția — obiceiurile, normele, valorile cu care o colectivitate s-a identificat în timp au a. asupra membrilor săi; instanțe ale respectivei colectivități (sfatul bătrînilor, părinții etc.) au dreptul de a decide și deciziile lor trebuie să fie acceptate de către ceilalți membri ai colec- tivității; b. charisma— acceptarea a. unei persoane sau instanțe pe baza investirii acesteia cu capacități supranaturale (accep- tarea a. profeților, a conducătorilor religioși, a unor lideri politici); c. rațional-legalâ — accep- tarea a. pe temeiul competenței personale, profesionale; a poziției ierarhice, care oferă atît posibilități de decizie mai întemeiată, cît și dreptul de decizie recunoscut social. în so- cietățile moderne, această ultimă formă de a. este tipică. Acceptarea a. se face în acest caz pe temeiul presupoziției competenței dobîndite cît și a celei oferite de poziția in- formațională; la aceasta se adaugă o presupoziție privitoare la cerințele organizării și coordonării activității sociale: pentru a ex- ista organizare este nevoie de acceptarea a. unor organisme cu funcție de conducere. ♦ A. are trei funcții: a. a impune interesele so- ciale în raport cu interesele individuale; b. a simplifica și face posibil procesul de decizie și c. a oferi un cadru unic pentru activitatea or- ganizată a unui grup, colectivități, organizații, în legătură cu ultimele două funcții, H. A. Si- mon, aplicînd teoria sa a raționalității limitate, argumenta că a. este un component esențial al proceselor sociale de decizie. Fiecare per- 59 AUTOSUBZISTENȚĂ soană într-o organizație primește/acceptă de la nivelele ierarhice superioare cadrul general al deciziilor și activității pe care urmează a le realiza, fapt care îi face posibilă activitatea. în acest sens, a. nu este coercitivă, ci “elibera- toare”. ♦ Deși diferită de impunerea coercitivă, acceptarea voluntară a a. este mereu dublată, într-o măsură mai mare sau mai mică, de coerciție, de utilizarea unui sistem de sancțiuni care încurajează și întăresc acceptarea ei. ♦ în dinamica indi- vidului și a colectivității, complementar a. există o tendință tot atît de normală de asu- mare a responsabilității, de judecată independentă, de evaluare critică și de provo- care a a„ existente. Lipsa acestui comple- ment este responsabilă de o serie de “patologii” specifice, atît la nivel individual, cît și colectiv. O analiză celebră a unei aseme- nea patologii este teoria personalității autoritare, elaborată de T. Adorno (The Authotarian Personality, 1949). Personali- tatea a. reprezintă un mod de organizare a personalității, un sindrom caracterizat prin următoarele trăsături fundamentale: accep- tare și supunere necritică la a., fie ia o persoană, fie la normele, tradițiile, stereotipu- rile grupului, colectivității; conservatorism și convenționalism; intoleranță și agresivitate — tendință de a condamna violent și de a pedepsi pe cei care încalcă normele și valorile pe care persoana respectivă le acceptă, agresivitate față de grupurile străine și margi- nale; anti-introspecție — inabilitate de a înțelege procesele complexe care au loc în sine și în ceilalți; superstiții și stereotipuri de gîndire — lumea este gîndită în alb/negru, în scheme rigide; înclinație de a presupune că soarta individului este determinată de forțe mistice; destructivism și cinism, ostilitate gen- erală față de lume, presupoziția că toți oamenii sînt răuvoitori și ostili; proiectivitate — proiectare asupra lumii din afară a impul- surilor emoționale inconștiente, tentația de a crede că lucruri periculoase se petrec în lume. Adorno consideră că o asemenea structură de personalitate este legată de intoleranța naționalistă și de mișcările de tip fascist. El a elaborat o scală de autoritarism— Scala F(F, de la fascism). în psihanaliză, părintele reprezintă în primele faze ale socializării copi- lului a. socială. Interacțiunea părinte/copil formează structura psihică fundamentală a a. care va fi prezentă în întreaga dinamică vii- toare a personalității. Maturizarea înseamnă desprinderea de dependența infantilă de părinte și asumarea responsabilității unor judecăți și decizii proprii. Dependența de a. reprezintă aici o sursă de patologie, de sub- dezvoltare a personalității. Un alt caz de patologie socială izvorîtă din relația de a. este comportamentul birocratic, aplicarea rigidă a normelor, regulilor și deciziilor luate de ier- arhie, delegarea completă a oricărei responsabilități nivelelor ierarhice supe- rioare, suprimarea oricărei analize critice și concrete a situațiilor. Din punct de vedere politic, acceptarea necritică și submisivă a a. este opusă participării democratice active și responsabile. V. conducere, decizie, partici- pare, patologie socială, socializare, stiluri de conducere, C.Z. AUTOSUBZISTENȚĂ capacitate de satisfacere a nevoilor din resurse proprii. A, reprezintă dimensiunea economică a au- tarhiei (organizare și funcționare a unei unități sociale în izolare sau opoziție cu celelalte unități sociale). A. se poate constitui social ia nivelul familiei, comunității și chiar al so- cietății. Familia sau comunitatea de a., se bazează pe un sistem economic de autarhie relativă, în care nu se face distincția dintre producție și consum. A. este aproape com- 60 AVORT pletă în cazul comunităților primitive, relativă în cazul comunităților rurale tradiționale, re- dusă în cazul comunităților rurale contemporane și nulă în cazul comunităților urbane. A. este o caracteristică a unităților so- ciale cu o organizare simplă, bazată pe o slabă diviziune socială a muncii și orientate spre satisfacerea unor nevoi comune ele- mentare. Aceste unități întrețin puține relații cu lumea exterioară. Adîncirea diviziunii so- ciale a muncii și multiplicarea nevoilor individuale și sociale conduc la restrîngerea sau dispariția a. La nivel social, a. presupune satisfacerea tuturor nevoilor din resursele și producția acelei societăți și izolarea eco- nomică de celelalte societăți. La acest nivel, ea poate rezulta fie dintr-o strategie politică proprie, fie din constrîngerile internaționale la care este supusă o societate o anumită pe- rioadă. în anii 1970—1980, puterea politică comunistă din România a promovat o strategie autarhică, bazată pe maximizarea nivelului de a. O strategie de tip a. este în puternică contradicție cu dezvoltarea divizi- unii internaționale a muncii și condamnă societățile la stagnare economică sau chiar la declin, întrucît nici o societate, oricît de bogată și dezvoltată ar fi, nu-și poate satis- face nevoile numai din resurse și producții proprii. V. autarhie, comunitate. I.Mih. AVORT întrerupere a sarcinii prin expulsia spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină înainte ca acesta să fie născut normal. Funcție de cauzele care îl determină, există două tipuri de a.: spontan și provocat. A. spontan se produce natural, fără intervenție din afara organismului femeii însărcinate, fi- ind mult mai frecvent decît se crede de obicei: unele studii estimează că a. spontane ar reprezenta pînă la 3/4 din numărul total al sar- cinilor. Dacă apare ceva anormal în dezvoltarea discului germinai sau a em- brionului, se produce un a. spontan și multe femei nici nu realizează că au fost însărci- nate, interpretîndu-l ca pe o “întîrziere a menstruației”. Rata a. spontane crește la fe- meile în vîrstă de peste 35 de ani. A. provocat constituie un subiect deosebit de controver- sat. Se poate spune că este tot atît de vechi ca și umanitatea: există mărturii de-a lungul istoriei înregistrate că femeile au recurs la a. pentru a pune capăt sarcinilor nedorite, indif- erent de sancțiunile legale sau religioase și adesea cu un risc personal considerabil. Deși universal practicat, nici un alt procedeu chirurgical nu a suscitat atîtea dezbateri pub- lice, generînd pasiuni emoționale și morale, reținînd atenția mijloacelor de comunicare în masă. Vizibilitatea publică ridicată atinsă de problema a. provocat în multe țări (dezvoltate sau în curs de dezvoltare) este datorată nivelelor crescute înregistrate ale con- secințelor sale: morbiditatea și mortalitatea maternă, datorate condițiilor nesigure în care se realizează a. ilegal. A. provocat constituie una din cele mai vechi metode de control al fertilității și nu a fost întotdeauna condamnat, în antichitate, Plafon și Aristotel îl recoman- dau pentru asigurarea mărimii ideale a cetății, iar în timpul Imperiului Roman existau puține restricții în privința sa. La începuturile creștinismului, dacă era realizat înainte ca “sufletul să intre în corp”, nu era considerat crimă. Punctul de vedere că a. provocat este un act reprobabil, criminal, a fost exprimat ex- plicit pentru prima dată în legea religioasă; prima colecție de legi canonice considera a. ca omucidere dacă era realizat după momen- tul animării, al mișcării fetusului (presupunîndu-se că aceasta avea loc la 40 de zile după concepție, în cazul unui fetus masculin, și la 80 de zile după concepție, în cazul unui fetus feminin). Prima referire a unei 61 AVORT legi seculare privind a. datează din 1803 în Anglia; ulterior, în 1861, a fost adoptată o lege care prevedea pedeapsa cu închisoarea pen- tru orice femeie care își provoca a. sau încerca să îl provoace alteia, în condiții ile- gale. Codul lui Napoleon, care incrimina a., a reprezentat baza legislației în domeniu pentru multe țări din întreaga lume. O serie de as- pecte particulare privind a. provocat a caracterizat legislația socialistă: dacă înainte de 1920 era considerat infracțiune, ulterior, în fosta Uniune Sovietică, pe motivul eman- cipării femeii, s-a adoptat o politică liberală. Mai tîrziu, în 1936, s- au adus modificări leg- islative, fiind permis numai pentru motive terapeutice serioase, iar în 1955 s-a recurs la o nouă liberalizare datorită mortalității și mor- bidității feminine generate de a. ilegal. Celelalte țări foste socialiste au imitat apoi același model. După cel de-al doilea război mondial, odată cu liberalizarea gene-rală a atitudinilor față de problemele sexualității, mai devreme sau mai târziu, majoritatea statelor au adoptat o politică permisivă privind a. Prin- cipalele motive care permit a. prevăzute în diferite legislații, vizează: a. salvarea vieții mamei, pusă în pericol de sarcină; b. apărarea sănătății fizice și/sau mintale a ma- mei; c. motivul juridic (cazuri de viol sau incest); d. motivul eugenie (cînd este sus- pectă o deficiență a fătului); e. motive sociale (vîrsta mamei — minoră sau peste 40-45 de ani, absența condițiilor materiale — venit, lo- cuință, etc.). De asemenea, este prevăzută cerința ca femeia să solicite a. în primele 12 săptămîni de sarcină. ❖ Progresele medicinei au perfecționat procedeele de realizare a a.: aspirarea prin vacuum pare să minimizeze complicațiile potențiale. Totuși, răspunsurile psihologice sînt cele mai dificil de evaluat, în dependență de moștenirea culturală, de sistemele de valori. Unele studii au evidențiat anumite riscuri psihologice în cazul solicitării și respingerii accesului la a.: evaluările medi- cale, psihologice și sociale ale loturilor comparative de copii proveniți din sarcini ne- dorite, pe care femeile au avut intenția de a le întrerupe (dar cărora li s-a negat accesul la serviciile care asigurau a.) și copiii proveniți din sarcini dorite au evidențiat diferențe mai pronunțate în timp, în detrimentul primilor. Copiii proveniți din sarcini nedorite sînt mai expuși riscului tulburărilor psiho-fizice. 4 O barieră în calea reducerii recurgerii la a. este utilizarea cunoștințelor și a experienței deja disponibile. O proporție însemnată a femeilor și a personalului medical consideră că me- todele moderne de contracepție (pilulele, implantele hormonale, dispozitivele intrauter- ine etc.) ar reprezenta un risc semnificativ pentru sănătate; adesea, serviciile medicale se rezumă la prestarea întreruperilor de sar- cină fără a o asocia cu consilierea contraceptivă, destinată să prevină a. repetate. în prezent se tinde a se aborda problematica a. din perspectiva drepturilor fe- meilor, ca o metodă de control al nașterilor de ultimă instanță, disponibilă, dar care să fie rareori utilizată. A. reprezintă o realitate so- cială și întreaga experiență atestă că nu poate fi abolită prin prevederi legislative, fiind strîns legată de condiția femeii. Incriminarea a. are un impact redus asupra incidenței sale, avînd ca efect creșterea celui ilegal, realizat în condiții nesigure, cu efecte negative asupra stării de sănătate a populației feminine. Pe măsură ce se îmbunătățește practica contra- ceptivă prin accesul la metodele moderne, se așteaptă ca incidența a. să se reducă; cea mai bună protecție împotriva sa este planifi- carea familială voluntară, pentru care este necesară o educație corespunzătoare în domeniul sexualității. Controversele privind a. continuă: pe de o parte, mișcările feministe 62 AVORT pledează pentru “dreptul de alegere”, pe de altă parte, religia (în primul rînd biserica ca- tolică) susține “dreptul la viață”. Aceste două poziții antagoniste se confruntă, de o parte sau de cealaltă fiind atrase mișcări sociale, forțe politice, personalități ale vieții publice. V. familie, planificare familială. L.M. AVUNCULAT instituție întîlnită în so- cietățile primitive în care descendența se stabilește și este recunoscută pe linie ma- ternă. Exprimă autoritatea exercitată de bărbat asupra fiilor surorilor sale și implică o- bligații economice și educaționale ale unchiului matern asupra nepoților săi. A. reprezintă un sistem de raporturi familiale și de organizare socială de tip matrilinear sau matrilocal (Radcliffe-Brown, The Mother’s Brothers în South Africa, 1924, C. Levi- Strauss, Anthropologie structurale, 1958). V. familie, generație, matrilocal. M.Vn. BALANȚĂ COGNITIVĂ concept for- mulat de F. Heider (The psychology of interpersonal relations, 1958) pentru a anali- za raporturile dintre elementele constitutive ale atitudinilor unei persoane sau a două per- soane care interacționează. Este parțial sinonim cu alți termeni (echilibru, consistență, congruență, consonanță, simetrie) utilizați în analiza percepției interpersonale, a interacți- unilor dintre două sau mai multe persoane și a schimbării atitudinilor. Heider consideră că atitudinile față de obiecte sau persoane au va- lențe pozitive sau negative care pot să coincidă sau să fie diferite, respectiv să se afle într-o stare de balansare sau debaiansa- re în unul și același sistem atitudinal ce aparține unei persoane sau care este generat de interacțiunea a două sau mai multe per- soane. Tendința psihologică firească sau normală este de a păstra sau de a restabili starea de echilibru, adică “acea situație în care relațiile dintre entități sînt reciproc și ar- monios compatibile; nu există presiune spre schimbare” (F. Heider). B. desemnează tocmai tendința indivizilor de a face compati- bile atitudinile cu valențe diferite. Dacă sînt avute în vedere elementele cognitive (infor- mații, cunoștințe, convingeri) implicate în atitudini sau în interacțiune, b. este de tip cog- nitiv, iar cînd accentul se pune pe afecte, b. este afectivă. Totuși, elementele cognitive, a- fective și conative sînt împreună constitutive pentru orice atitudine sau interacțiune și ca atare termenul de b. are de fiecare dată o arie mai cuprinzătoare de referință. F. Heider a considerat cazul cel mai simplu în care două persoane P și O aflate în interacțiune au o anumită atitudine față de un obiect X. Perce- perea atributelor lui O de către P controlează atît modul de comportare al lui P față de O, cît și ceea ce P așteaptă de la O. Această per- cepție interpersonală este influențată de constanță, balansare și “cauzalitatea feno- menală”. Constanța se referă la stabilitatea atributelor percepute de P la O în diferite in- teracțiuni. Experiența anterioară generează anumite anticipări sau așteptări ale lui P față de O și ele tind să se conserve în timp. Chiar dacă își schimbă unele caracteristici, P tinde să i le atribuie încă pe cele anterioare. B.c. se constituie atunci cînd P îl place pe O sau îi atribuie anumite caracteristici pozitive și amîndouă persoanele apreciază pe X. Con- siderînd valențele orientărilor, ori de cîte ori toate valențele sînt pozitive sau numai două sînt negative relația dintre P, O și X este într-o stare de b.c. Atunci cînd toate orientările sînt negative sau numai una este negativă, se 65 BALANȚĂ MOTIVAȚIONALĂ conturează o stare de dezechilibru, inconsis- tență sau incongruență, respectiv de debalansare, care este generatoare de tensi- une internă și de forțe psihosociale pentru restaurarea echilibrului sau b. De aici rezultă și semnificația așa-numitei “cauzalități feno- menale” referitoare la factorii generatori ai acțiunii. Poate avea o origine personală sau una contextuală. Prima vizează intenționalita- tea acțiunii, fiind derivată din atribuirea anumitor caracteristici de către P lui O, pe cînd cealaltă rezultă din modul de constituire a situației sociale în care se produce interacți- unea. Teoria balansării a lui F. Heider a fost ulterior extinsă sau reformulată pentru a avea aplicații nu numai în analiza interacțiunilor și a percepției interpersonale, ci și în studiul: co- municării interpersonale (T. M. Newcomb), al modalităților de schimbare a atitudinilor (C. Osgood, A. Tannenbaum, H. Harary, D. Car- twright, W. McGuire, L. Festinger), al motivației relațiilor sociale (D. Katz, E. Sto- tland, H. Kelman) sau al procesualității relațiilor și schimbării atitudinilor (M. Rosen- berg, R. P. Abelson). în general, conceptul este aplicat în analizele microsociale ale in- teracțiunilor, producerii de schimbări de atitudini și ale comunicării. V. atitudine, comu- nicare, consistența sinelui, interacțiune. M.V. BALANȚĂ MOTIVAȚIONALĂ stare de echilibru dinamic al motivelor specifice pentru două sau mai multe persoane sau gru- puri aflate în interacțiune sau în relație. Este determinată de raportul stabilit între ierarhiile motivelor (trebuințelor) și între nivelurile mo- tivaționale prioritare ale părților implicate. La baza b.m. se află tendința spre complemen- tarizarea trebuințelor părților aflate în interacțiune. R. F. Winch a distins două forme de complementaritate a trebuințelor caracte- ristice pentru două persoane aflate în interacțiune. Persoanele A și B au trebuințe complementare întrucît nivelul lui A este su- perior celui al lui B cu referire la aceleași tre- buințe sau întrucît A are un nivel inferior sau superior în privința uneia sau mai multor tre- buințe diferite comparativ cu B. Prin interacțiune se compensează trebuințele de- nivelate și ambele persoane sînt recompensate, tinzînd astfel spre coevoluție. Această analiză a fost extinsă dincolo de ca- zul unei interacțiuni diadice pentru a include mai multe persoane sau chiar grupuri. C. Ma- mali consideră că b.m. oferă posibilități de articulare a sistemului individual de trebuințe cu alte sisteme motivaționale din mediul gru- pai sau social, conducînd la stări de stagnare, de dezvoltare motivațională inegală sau con- tradictorie, de involuție motivațională reciprocă sau de coevoluție motivațională (Balanță motivațională și coevoluție, 1981). Conceptul de b.m. are aplicații atît în studiul procesului de motivare individuală, cît și cu privire la statica sau dinamica raporturilor mo- tivaționale dintre indivizi, dintre aceștia și grupuri sau dintre grupuri, în contexte relațio- nale și de activitate care variază în timp. V. interacțiune, motivație, necesitate. M.V. BANCĂ DE DATE colecție organizată de informații referitoare la un anumit domeniu al activității social-economice. B.d. sînt for- mate dintr-o bază de date (colecția de informații) și un sistem de gestiune (programe de calculator destinate prelucrării informații- lor). Primele b.d. au fost create la jumătatea sec. al XX-lea, odată cu invenția înregistrării datelor pe banda magnetică. Conceptul de b.d. a fost pus în circulație de Ch. W. Bachman. în ultimele decenii b.d. au prolife- rat considerabil, avînd aplicații în aproape toate sferele vieții social-economice. Cele mai răspîndite sînt b.d. pentru: gestiunea e- conomică și financiară, evidența persoanelor, pentru diagnosticarea, informarea și supra- vegherea medicală, rezervarea locurilor în stațiunile turistice și în transporturile aeriene, 66 BAZĂ Șl SUPRASTRUCTURĂ pentru informarea și documentarea biogra- fică (V. Dumitrache, M. Unghianu, 1982). Prima b.d. proiectată și realizată în România funcționează din 1973. Cea mai veche b.d. de interes sociologic este considerată “Human Relations Ares File”, organizată în deceniul al patrulea al sec. al XX-lea în S.U.A. de către antropologul George Peter Murdock. Propriu- zis, cea dintîi bancă de informații provenite din cercetările sociologice de teren, “Public Opinion Research Center”, a fost înființată de Elena Roper în 1946 la Williamstown (S.U.A.). în Europa, prima b.d. pentru cer- cetările sociologice a luat ființă în 1960 la Universitatea din Koln (Germania). Arhiva centrală pentru cercetări sociologice de teren (“Zentralarchiv fur Empirische Sozialfor- schung”) a Universității din Koln este nu numai cea mai veche b.d. sociologică din Eu- ropa, dar și cea mai mare. în Olanda, Marea Britanie, Franța funcționează, de asemenea, b.d. sociologice (de exemplu: “Banque de Donnees Socio-Politiques”, fondată de Fre- deric Bon și Bernard Bouhe în Franța, la Grenoble, în 1981). B.d. sociologice sînt pro- filate fie pentru cercetările științifice, fie pentru scopuri lucrative. Unele b.d. editează cata- loage detaliate privind tematica datelor arhivate (de exemplu, Index to International Public Opinion). De asemenea, unele publi- cații, precum: SS Data, IASSIST Newsletter, devenită IASSIST Quarterly sau Le Sondo- scopie, țin la curent utilizatorii cu stadiul arhivării anchetelor sociologice și sondajelor de opinie. Există b.d. sociologice regionale sau referitoare la categorii socio-profesionale distincte. înființarea de b.d. sociologice (sau de arhive pentru cercetări sociologice de teren) permite analiza secundară, iar combi- narea cu ajutorul calculatorului electronic a informațiilor din anchetele sociologice cu da- tele statistice și cu alte documente sociale sporește eficiența cercetărilor sociologice, înființarea unor b.d. sociologice este de mare actualitate și în țara noastră. V. analiză se- cundară, anchetă sociologică, sondaj de opinie. S.C. BANDA grup primar format din indivizi care comit crime prin cooperare organizată. Termenul are un sens peiorativ și se referă uneori nu numai la microgrupurile de delin- cvenți, ci și la cele care dețin un control ascuns într-o organizație. în interiorul b. se desfășoară o socializare negativă, caracteri- zată prin lipsă de adeziune la normele și valorile socialmente dezirabile, prin încălca- rea normelor sociale existente, prin organizarea unor acțiuni antisociale. în b. se constituie o subcultură socială anomică, orientată în interior spre coeziune, organizare și ascultare, iar în exterior spre agresivitate, violență, conflicte. Multiplicarea sau simpla existență a b. reprezintă un pericol social, avînd efecte dezintegratoare asupra comu- nității. I/. criminalitate, devianță, grup social, socializare. M.Vn. BAZĂ Șl SUPRASTRUCTURĂ con- cepte corelate utilizate în teoria marxistă a so- cietății pentru a desemna caracterul determinant, în ultimă instanță, al economicu- lui. B. economică reprezintă totalitatea relațiilor de producție, forma de organizare socială a procesului de producție. Ea este de- terminată de nivelul și caracterul forțelor de producție. B. economică (structura econo- mică a societății) determină, la rîndul său, profilul general al celorlalte sfere ale vieții so- ciale. S. reprezintă totalitatea activităților politice, juridice, morale, religioase, filosofice, artistice, considerate atît sub aspect instituțio- nal, cît și ideologic: stat, drept, morală, partide politice. S. este deci compusă din instituții și ideologia complementară lor. în teoria mar- xistă, interesele economice ale claselor și grupurilor sociale s-ar manifesta sub formă de interese politice, de norme juridice și mo- 67 BIGAMIE rale, de concepții politice, morale, religioase și filosofice, adică sub forma unei ideologii specifice. Componentele s. nu au dinamică proprie, autonomă, schimbarea lor fiind de- terminată, în ceea ce privește profilul ei general, de schimbările din b. economică. Există și o independență relativă a s.: fiecare sferă a s. are o logică specifică, o tendință de evoluție proprie, subordonată însă mereu di- namicii b. S., deși determinată, are un rol activ în dinamica b. economice. V. conștiință, de- terminism social, ideologie, instituții, interese, marxism, relații de producție. E.Z. BIGAMIE formă de căsătorie în care bărbatul trăiește cu două femei, sau o femeie are doi soți în același timp. Istoria familiei a consemnat două situații tipice, a. Bărbatul trăiește cu două surori (instituția sororatului); cu o femeie și cu fiica acesteia căreia nu-i este tată; cu două femei neînrudite între ele. Ade- sea, vîrsta înaintată a soției determină soțul să se căsătorească cu cea de a doua femeie. De cele mai multe ori, bărbatul este determi- nat să procedeze în acest fel de factori sociali, de statutul de șef, de dorința de a acumula bogății sau de a-și ridica prestigiul social. Există o formă de b. care este legată de ins- tituția de levirat, care obligă bărbatul, chiar căsătorit, să ia de soție pe soția fratelui dece- dat. b. Femeia trăiește cu doi frați (această variantă de b. se întîlnește în societățile po- liandrice, unde organizarea familiei este legată de intenția de a menține nedivizată proprietatea familială a fraților); cu doi bărbați neînrudiți între ei (această formă se întîlnește în anumite societăți de vînători și culegători, unde poliandria ocazională este determinată de influența economică a anumitor femei). Dacă în societățile arhaice b. era aprobată și instituționalizată, în societatea modernă se asociază cu o încălcare a normelor morale și juridice și este sancționată ca atare. V. căsă- torie, familie, poliandrie, poligamie. M.Vn. BIOGRAFIE SOCIALĂ metodă de (auto-)înregistrare a experienței de viață a in- dividului, document personal neoficial utilizat în studierea faptelor, activităților, aspirațiilor, a universului de gîndire și simțire proprii indi- vidului, dar și a condițiilor social-economice concrete în care acesta trăiește. Utilizarea b.s. în psihosociologie este legată de numele lui William J. Thomas (1863-1947), profesor la Universitatea din Chicago, și al lui Florian Znaniecki (1882-1952), poet, sociolog și fi- lozof de origine poloneză, care, prin lucrarea lor, devenită clasică, The Polish Peaseant in Europe and America. Monograph on an immi- grant group, publicată în 4 volume între 1918-1920, au demonstrat convingător im- portanța documentelor personale, inclusiv a b.s., pentru studierea unor fenomene psiho- sociale cum sînt cele de: adaptare și integrare social-culturală, de structurare a vechilor obi- ceiuri și cutume, adoptarea și internalizarea unor noi norme și valori, oferind o alternativă la abordarea statistică a faptelor sociale și mi- litînd pentru o sociologie bazată pe existența concretă a indivizilor umani, pe experiența lor de viață, în strînsă dependență de influența e- venimentelor sociale. Sub impulsul lui Florian Znaniecki, care considera b.s. “document so- ciologic prin excelență”, în Polonia, între cele două războaie mondiale, această metodă a fost larg utilizată, b.s. fiind supranumită “me- toda poloneză” (Zygmunt Dulczewski, 1975). O trăsătură caracteristică a “metodei polone- ze” este aceea a lansării unor concursuri cu premii pentru colecționarea de autobiografii. După cel de al doilea război mondial, în Po- lonia au fost organizate peste 800 de astfel de concursuri, fiind adunate cca 250.000 de au- tobiografii (Jeanina Markiewicz-Lagneau, 1976). Utilizarea b.s., ca și a celorlalte docu- mente personale neoficiale, ridică o serie de probleme metodologice. O primă problemă o constituie dificultatea colectării unui număr suficient de mare de (auto)biografii în vede- 68 BIOGRAFIE SOCIALĂ rea asigurării/eprezentativității datelor și con- cluziilor. O altă problemă este generată de greutatea stabilirii autenticității documentului. Totdeauna trebuie determinat cu precizie dacă (auto)biografia a fost scrisă sau nu de persoana care o semnează sau care pretinde că a trăit evenimentele relatate. O dată dove- dită autenticitatea b.s., trebuie să ne întrebăm: în ce condiții a fost scrisă? Ce rol a avut autorul în desfășurarea evenimentelor despre care relatează? Ce l-a determinat să scrie (auto)biografia? Răspunzînd la această ultimă întrebare în lucrarea The use of perso- nal documents in psihologica! Science (1942), G. W. Allport arată motivele care îi fac pe oameni să-și consemneze experiența de viață: auto-apărarea, exhibiționismul, încer- carea de a-și pune în ordine propria existență, încercarea de exprimare estetică, căutarea unor modalități de rezolvare a problemelor personale, explicarea conflictelor, dorința de publicare și, în fine, necesitatea de a răspun- de solicitărilor administrative prin ceea ce se numește “curriculum vitae”. O clasificare a b.s. trebuie să facă distincție între biografiile provocate și neprovocate (S. Chelcea, co- ord., Semnificația documentelor sociale, 1985, p. 11). La rîndul lor, b.s. pot fi spontane (în care individul își relatează experiența de viață așa cum o percepe el însuși) și dirijate (în care individul este invitat să urmărească un ghid pentru b.s., răspunzînd unor întrebări formulate de cercetători). Din punctul de ve- dere al modalității de înregistrare, există b.s. vorbite (înregistrate pe bandă de magnetofon sau video) și b.s. scrise. Valorificarea canti- tativă și calitativă a datelor din b.s. se face prin desprinderea unor idei generale referi- toare la problema studiată, stabilirea unui sistem de ipoteze, ca material ilustrativ, pen- tru verificarea ipotezelor, pentru înțelegerea intuitivă a motivelor psihosociale ale acțiunilor umane, pentru formularea mai precisă a pro- blemelor studiate (Robert C. Angell, 1945). Istoricul metodei b.s., valoarea și limitele ei, tipologia b.s. și integrarea b.s. cu alte metode și tehnici au fost remarcabil realizate de fostul președinte al Asociației Internaționale de so- ciologie, prof. J. Szczepanski (1962). în literatura modernă de specialitate, lucrarea lui Oscar Lewis (n. 1914) The Children of Săn- chez. Autobiography of Mexican Family, 1961, fiind alcătuită exclusiv din autobiogra- fiile dirijate, înregistrate pe bandă de magnetofon, ale celor cinci membri ai familiei Sănchez, ocupă un loc cu totul singular prin valoarea ei de document pentru ceea ce înseamnă să trăiești într-o “cultură a mizeriei” (cum numește antropologul nord-american condițiile de viață ale populației sărace din Mexicul anilor 1955-1960, dar și prin aportul metodologic al ei. Pentru obținerea autobio- gafiilor, care conțin multe aspecte intime (fapt pentru care numele real al familiei nu a fost dezvăluit), Oscar Lewis nu a utilizat metoda clasică a recompenselor materiale (preconi- zată de FI. Znaniecki) și nici nu s-a folosit de vreo tehnică secretă de înregistrare a discuții- lor, ci și-a făcut înțeles scopul științific al lucrării lui (acela de a prezenta cît mai veridic existența țăranilor veniți în căutare de lucru în capitală) și și-a cîștigat simpatia membrilor fa- miliei Sănchez, cu care a discutat zeci și sute de ore, lăsînd ca fiecare membru al familiei să povestească cu propriile cuvinte experiența lui de viață. înregistrarea b.s. s-a făcut indivi- dual, dar s-au purtat și discuții colective. Problemele puse în discuție urmăreau evi- dențierea universului de gîndire și simțire al oamenilor simpli — primele amintiri, visurile și speranțele lor, grijile și temerile, prietenii și dușmanii, activitatea de muncă, relațiile cu prietenii, cunoscuți și tovarăși de muncă, viața sexuală, reprezentările despre justiție, religie și politică, cunoștințele de geografie, istorie etc. Sub raport metodologic este de reținut și faptul că prezentarea b.s. este pre- cedată de o amplă analiză a indicatorilor 69 BIOGRAFIE SOCIALĂ statistici și sociali, astfel încît b.s. apar ca ilus- trații tipice ale situației social-economice. în literatura românească de specialitate se im- pune a fi amintită contribuția teoretică și metodologică a prof. T. Herseni care, împreună cu un colectiv al secției de psiholo- gie socială de la Institutul de psihologie al Academiei Române, aplică (1965/66) exten- siv (pe 550 de lucrători industriali) și intensiv (pe două grupe de 9 și 10 persoane) b.s., pu- nînd în evidență “fenomene de psihologie socială, care privesc oamenii contemporani în generalitatea lor” (T. Herseni, Elena Cioa- ta, Ligia Gherguț — Metoda biografică și psihologia socială a omului contemporan, 1967). Pe baza b.s. s-au identificat trei etape principalei viața omului contemporan: naștere-școlarizare; școlarizare-muncă; muncă-prezent. Trecerea de la o etapă la alta reprezintă momente psihosociale decisive pentru formarea și dezvoltarea personalității, în fiecare etapă, alături de alte “comparti- mente”, există un “ax principal” spre care este orientat individul. La frontiera diferitelor com- partimente apar probleme psihosociale pe care individul trebuie să le rezolve. Identifica- rea problemelor apărute la frontierele “zonelor de contact” și în “momentele de tre- cere” permite tipologizarea oamenilor (din punct de vedere evolutiv și al orientării lor spre trecut, prezent sau viitor), dar și din punct de vedere structural (al centrării oamenilor pe anumite “compartimente”: muncă, familie, ac- tivități obștești). Sub raport metodologic, cercetarea condusă de prof. T. Herseni oferă un model de abordare a problematicii psiho- sociale a omului contemporan cu ajutorul b.s. dirijate vorbite. Ghidul biografic utilizat cu- prinde următoarele șapte părți: date personale, familia părintească și copilăria, pregătirea școlară și profesională, ruta profe- sională, situația actuală, aspirații, probleme speciale. în prezent, pe plan mondial se înre- gistrează o revigorare a interesului pentru metoda b.s., fapt remarcat la al IX-lea Con- gres mondial de sociologie (Uppsala, 1978). în coordonarea lui Daniel Bertaux, un număr special al revistei “Cahiers Internationaux de Sociologie” (vo\. LXIX, 1980) trece în revistă progresele realizate prin abordarea biogra- fică în cercetarea sociologică, subliniindu-se că: “Față de empirismul grosier al anchetelor pe bază de chestionar, față de agregarea de date reprezentînd a secțiune transversală în care toate referințele temporale și personale sînt eliminate, biografia socială (”recit de vie") oferă informații care prin natura lor formează o totalitate coerentă și bogată în experiență socială reală. Aceasta stimulează imaginația sociologică, în comparație cu răspunsurile preformulate la întrebările închise" (Paul Thompson, Op. cit., p. 250). Alte lucrări (Jean Poirier, Simone Clapier-Valladon, Paul Ray- baut, Les recits de vie. Theorie et pratique, Paris, P.U.F., 1983; J. Peneff, Methode bio- graphique. De l’eco/e de Chicago ă l’histoire orale, Paris, A. Colin, 1990) relevă aportul teoretic și metodologic al b.s. în studiul relației individ-cultură-societate. La cel de al Xll-lea Congres mondial de sociologie (Ma- drid, 1990) s-a organizat o dezbatere pe această temă. Au participat: Daniel Bertaux (Franța), Paul Thompson (Marea Britanie), Claude Javeau (Belgia), Maria I. Marciati (Ita- lia) ș.a. O contribuție metodologică remarcabilă o constituie metoda triplei bio- grafii abordată de Daniel Courgeau și Eva Lelievre (1989) care permite analiza demo- grafică a b. Pentru indivizi, ca și pentru diferitele sub populații, traiectoriile în viață pot fi caracterizate prin “durata de rămînere” în di- feritele stări ce le compun (familie, profesiune, migrație). Un eveniment familial modifică probabilitatea producerii altor eveni- mente din existența individului. Nu trebuie însă ignorată “iluzia biografică” asupra căreia atrăgea atenția Pierre Bourdieu (1986), ten- dința de a construi logic și concret “drumul 70 BIROCRAȚIE vieții, postulînd un sens al existenței și se- lecționînd evenimentele astfel încît să jaloneze un traseu, cu un punct inițial și unul final, cu răscruci și ambuscade”. V. anchetă sociologică, chestionar, tradiție orală. S.C. BIROCRAȚIE mod de organizare desti- nat administrării pe scară largă a unor resurse prin intermediul unui corp de persoane spe- cializate, de regulă plasate într-o structură ierarhică și dispunînd de atribuții, responsabi- lități și proceduri strict definite. Despre b. se poate spune că este la fel de veche ca și ci- vilizația. Ea este contemporană marilor imperii orientale din antichitate, care au pus la punct primele sisteme centralizate de organi- zare în vederea administrării pe scară largă a unor resurse materiale, financiare, umane sau simbolice. Aceste sisteme au reapărut în cadrul statelor absolutiste europene, fiind preluate apoi de statele naționale moderne. în ultima sută de ani s-au extins dincolo de ad- ministrația publică, odată cu impunerea marilor organizații în cvasitotalitatea acti- vităților sociale: corporații industriale, organizații financiare, comerciale, științifice și de asigurări sociale, partide politice, sindicate etc. Vechile structuri de tip b. permiteau pu- terii centrale să dreneze fondurile de care avea nevoie și, în general, să controleze so- cietatea într-o măsură considerabilă. în același timp, elementelor celor mai dinamice ale societății le ofereau posibilitatea unor ca- riere de excepție, puse în slujba statului sau a suveranului considerat o întruchipare a acestuia. Așadar, în sens istoric, b. a desem- nat un corp ierarhizat de demnitari specializați; numiți în funcții administrative și executori ai voinței suveranului. Primele refe- rințe și analize asupra fenomenului b. — apărute în cursul secolului al XlX-lea, în con- dițiile unei intervenții crescînde a statului în Franța, Anglia și îndeosebi Germania — au inaugurat o linie conceptuală, încă prezentă în sociologia contemporană, care a pus ac- cent pe implicațiile negative ale funcționării b.: a. exercitarea birocratică a puterii de către corpul specializat al oficialităților se opune principiilor și practicilor democratice, care im- plică participarea unor largi categorii de populație la procesul deciziei și al controlului social, democrația fiind sinonimă cu res publi- cae, în timp ce b. practică decizia autoritară și cultivă secretul; b. în toate sistemele bazate pe organisme și proceduri birocratice s-a înregistrat o tendință constantă spre autono- mizarea corpului de funcționari publici și spre transformarea sa într-o categorie distinctă care tinde să-și reproducă și să-și impună propriile interese prin intermediul exercițiului puterii. Printre primii care au afirmat această linie teoretică, J. St. Mill a subliniat contra- dicția dintre b. și democrație. Definită ca “guvernare a unor conducători de profesie”, b. este considerată o amenințare la adresa li- bertății și a formelor reprezentative de guvernare (On Liberty, 1859; Consideration on Reprezentative Government, 1861). Una din primele tratări pe larg ale fenomenului b., mai ales pe dimensiunea sa istorică, aparține lui G. Moșea (Elementti di scienza politica, 1895), care a descris formațiunile statale cen- tralizate — de la marile imperii la statele moderne — ca sisteme dominate de b., și deci inevitabil conduse de o clasă politică mi- noritară, fie ea recrutată de sus în jos (tipul “autocratic”), de jos în sus (tipul “liberal”) sau în ambele direcții (tipul “mixt”). R. Michels a extins conceptul de b. de la formațiunile sta- tale la partidele politice, arătînd că tendințele birocratice sînt intrinseci unor mari organizații cum sînt partidele politice, și duc la consoli- darea a ceea ce el numește “oligarhia de partid” (ZurSoziologie des Parteiweses in der modernen Demokratie, 1911). El a descris fe- nomenul creșterii puterii conducătorilor politici prin birocratizarea organizațiilor pe care le dirijează formulînd cunoscuta “lege de 71 BIROCRAȚIE fier a oligarhiei” (permanentizarea în funcții, substituirea mecanismelor elective prin pro- ceduri de cooptare și nominalizare etc.). Această temă, atinsă și de G. Moșea sau V. Pareto cînd vorbesc de slaba circulație a eli- telor politice, va fi mai tîrziu reluată de critica sistemelor de tip sovietic (L. Troțki, U.R.S.S. en guerre, 1939; B. Rizzi, Le bureaucratisa- tion du monde, 1939; M. Djilas, The New Class, 1957; R. Bahro, L’Altemative, 1977, M. Voslensky, La Nomenclatura. Les privilegies en U.R.S.S., 1980 ș.a.). Un moment impor- tant în cristalizarea unei teorii critice a fenomenului b. îl constituie contribuțiile mar- xismului clasic. în Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului (1843) Marx respinge concepția filozofului german, pentru care b. (“puterea guvernamentală”) apare ca o ins- tanță situată deasupra societății civile, avînd rolul de a transmite acesteia raționalitatea și unitatea. în analiza lui Marx, exponenții b., în calitate de reprezentanți ai statului, “...nu sînt deputați ai societății civile însăși, care își apără prin intermediul lor propriul ei interes general, ci delegați ai statului însărcinați să administreze statul împotriva societății civile”, în această lucrare de tinerețe, Marx reușește o descriere extrem de tăioasă a b.: promova- rea propriilor interese (“scopurile statului se transformă în scopuri ale b., iar scopurile b. în scopuri ale statului”), cultul autorității (“...autoritatea este principiul științei sale...”), care nu face decît să mascheze incompe- tența (“Vîrfurile încredințează cercurilor inferioare grija de a înțelege amănuntele, în timp ce cercurile inferioare socotesc vîrfurile capabile să înțeleagă generalul, și astfel se înșală reciproc”), spiritul corporatist și confis- carea secretului de stat ca proprietate privată a b. (“Spiritul general al b. este secretul, mis- terul, a cărui păstrare este asigurată în interior de organizarea ei ierarhică, iar față de lumea din afară de caracterul ei de corupție închisă”), carierismul (“...vînătoarea după posturi cît mai înalte...”), supunerea și pasivi- tatea ș.a. însă elementele unei veritabile teorii a sistemelor birocratice vor fi dezvoltate de Marx și Engels într-o serie de lucrări și articole ulterioare (Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Luptele de clasă din Franța, Ori- ginea familiei, a proprietății private și a statului, Contribuții la problema locuințelor, Domnia pretorienilorș.a.). Aici apar idei refe- ritoare la problematica “statului parazitar”. Tendințele spre parazitism apar în interiorul oricărei forme de stat, dar ele se actualizează numai în anumite condiții favorabile. în Orient, ele au produs “despoțiile orientale”. în Occident această propensiune a atins forme dezvoltate foarte tîrziu, și doar ca excepție, în perioadele în care s-a stabilit un oarecare echilibru de forțe între clasele sociale, astfel că aparatul de stat a dobîndit autonomie (în calitate de arbitru) și posibilitatea de a-și im- pune propriile interese. Cazurile europene tipice au fost absolutismul și bonapartismul. în ambele, scrie Engels în Contribuții la pro- blema locuințelor (1872-1873), “autoritatea guvernamentală reală se află în mîinile unei caste distincte de ofițeri și funcționari de stat”. ♦ Un alt moment de referință în structurarea ș unei teorii explicit sociologice a b. îl reprezintă ■M. Weber. El a inaugurat, totodată, o nouă li- nie de conceptualizare, susținută de două idei fundamentale: a. fără a respinge relevanța conceptului pentru structurile administrative ale imperiilor preindustriale, Weber l-a curățat de conotațiile sale peiorative, subliniind indis- pensabilitatea b. pentru raționalizarea procedurilor de atingere a obiectivelor în orice tip de organizație specifică societății indus- triale. Prototip al unei organizații raționale, ea este suportul major al raționalizării lumii mo- derne; b. b. nu este o putere autonomă, ci doar un aparat, centralizat, competent și efi- cient, dar în general subordonat unei puteri publice sau de altă natură. Pentru Weber, “cauza fundamentală a extinderii organizării 72 BIROCRAȚIE de tip birocratic rezidă în superioritatea sa pur tehnologică în raport cu orice altă formă de or- ganizare... între un mecanism birocratic pe deplin dezvoltat și celelalte forme de organi- zare există un raport similar cu acela dintre mașinism și moduri de producție manuale. Precizia, rapiditatea, claritatea, cunoașterea problemelor... subordonarea strictă, reduce- rea costurilor materiale și umane — toate aceste cerințe sînt aduse la un nivel optim într-o administrație strict birocratică” (Wirt- shaft und Gesellshaft). Sociologul german insistă asupra eficienței și funcționalității b. în- trucît: a. instituie o administrație cu ajutorul experților, deci bazată pe exercițiul compe- tenței; b. impune arii fixe de jurisdicție, delimitate pe baze raționale și legale, iar în in- teriorul acestor arii instituie ierarhii funcționale; c. introduce o codificare rigu- roasă prin care se conferă coerență unui ansamblu, altminteri proliferant și confuz, de reglementări, legi, decrete etc.; d. constituie o “putere rațional-legală” ce tinde să înlăture !i- berul arbitru și imixtiunile subiective, emoționale etc. din practica administrativă; e. substituie improvizația cu modelul, metodele greoaie, empirice cu proceduri impersonale, prestabilite și rutinizate. în calitate de corp so- cial cu c compoziție și structuri interne specificejb. modernă se distinge prin următoarele trăsături importante: a. funcțio- narii sînt liberi din punct de vedere personal (în contrast cu statutul dependent al funcțio- narilor publici din vechile imperii); b. sînt încadrați într-o ierarhie de statusuri și funcții; c. respectă competențele prestabilite, pe de o parte în funcție de capacitatea de a le exersa, iar pe de alta în funcție de însărcinarea expli- cită din partea autorității ierarhice care îi recrutează și supraveghează; d. lucrează pe baza unui contract încheiat în urma unei se- lecții deschise; e. recrutarea lor se face pe criterii universaliste: diplomă sau concurs, deci în funcție de aptitudini recunoscute pu- blic; f. sînt plătiți cu salarii fixe; g. urmează o carieră profesională, iar avansarea lor de- pinde de aprecierea superiorului (în principiu formulată după o serie de reguli stricte); h. funcția nu constituie obiectul unei aproprieri private (spre deosebire de regimurile absolu- tiste în care era larg răspîndit sistemul proprietății asupra funcțiilor publice); i. sînt supuși unei discipline stricte și unui control ri- guros. Conceptul weberian de b. are însă un statut epistemologic particular. El reprezintă un “tip ideal”, cu alte cuvinte o construcție rațiorîâîizată, o normă teoretică prin care este descrisă esența unei structuri de relații în ra- port cu care fenomenologia lor concretă înregistrează abateri inevitabile. Propensiu- nea spre birocratizare este detectabilă în cea mai mare parte a organizațiilor moderne. în li- teratura de specialitate sînt menționate trei direcții ale acestei tendințe: a. creșterea as- cendenței organizațiilor de tip birocratic în sfera puterii publice (aparatul de stat) și extin- derea lor în întregul sistem instituțional (economic, partide, sindicate, armată, univer- sitate, biserică etc.); b. procesul latent de autonomizare și sustragere a titularilor unor funcții din cadrul organizațiilor publice sau pri- vate în raport cu controlul instanțelor care le furnizează resursele necesare funcționării sau față de cei pe care îi reprezintă prin de- legație; c. impactul b. asupra întregului sistem de valori și apariția mentalității birocratice în sfere extraorganizaționale. ♦ Sociologia contemporană conservă atitudini ambiva- lențe și abordări diferite ale b. (R. K. Merton at al., eds., Reader in Bureaucracy, 1952; P. Blau, Bureaucracy in Modem Society, 1956; R. Downs, Inside Bureaucracy, 1967; A. W. Gouldner, Patterns of Industrial Bureaucracy, 1954 ș.a.). în tradiția weberiană, unii sociologi continuă să considere b. un mod de organi- zare neutru (A. Touraine). Altă linie teoretică — nu întotdeauna străină de critica marxistă a statului — insistă asupra funcției politice a 73 BISERICĂ b., relației sale cu clasele dominante sau chi- ar tendinței de a se constitui ea însăși în clasă dominantă (S. Rizzi, M. Djilas, W. H. Wite, J. K. Galbraith ș.a.). Această abordare nu este chiar atît de opusă concepției weberiene pe cît pare la prima vedere. Poziția sociologului german se dovedește ceva mai nuanțată, dacă ținem seama de faptul că el însuși între- vedea posibilitatea ca b. “să impună muncii carcasa unei șerbii cum poate n-a mai fost decît aceea a felahilor din vechiul Egipt”. în sfîrșit, o mare parte a-sociologilor, departe de a fi atît de categorici încît se considere b. “o putere gigantică mînuită de pigmei” (Balzac), a încercat să pună în evidență anumite dis- funcționalități și “efecte perverse” ale funcționării b. (manifestări de hiperconfor- mism, rigiditate, ineficiență etc.). încă la începutul secolului, Th. Veblen observa că specializarea îngustă și compartimentarea organizațională conduc la ceea ce el a numit “incompetența calificată” (Theory of Business Enterprise, 1904). Capacitatea redusă de inovație și ajustare în raport cu cerințele unor noi situații a fost ulterior subliniată și de M. Crozier, pentru care b. constituie “o organi- zație ce nu își poate corecta comportamentul învățînd din propriile erori” (Le phenomene bureaucratique, 1964). Un lanț indestructibil de reglementări, rutină și ritualuri care mi- mează spontaneitatea relațiilor interpersonale — iată o imagine vehiculată de mulți critici ai b. Pentru R. K. Merton rigidita- tea, ritualismul și apariția unor dificultăți în relațiile cu publicul sînt generate de presiunile interne spre conformarea strictă față de regle- mentările specifice organizării birocratice (Bureaucratic Structure and Personality, 1952). Un interes major a stîrnit problema di- latării organizațiilor. Pe măsură ce acestea devin tot mai mari, baza piramidei ierarhice se lărgește, nivelurile intermediare se multiplică, ceea ce duce la depășirea limitelor tolerabile ale unei funcționări eficiente. Dincolo de o anumită masă critică, formalizarea riguroasă a statusurilor, segmentarea și stratificarea lor minuțioasă, multiplicarea garanțiilor acordate diferitelor straturi și titularilor acestora fac nu numai indisponibile, dar extrem de dificile ac- tivitățile de coordonare și control. M. Crozier denumește “cerc vicios al b.” acest mecanism de control care devine din ce în ce mai greoi pe măsură ce se extinde, și tot mai puțin efi- cace pe măsură ce devine indispensabil. Nu a fost trecut cu vederea nici faptul că organi- zațiile birocratice sînt în general caracterizate printr-un nivel scăzut al implicării personale și al participării membrilor. Riscul pasivității (“re- treatism” în terminologia lui Merton) și al refugiului în strategii de securitate personală este greu de contracarat. în sfîrșit, tabloul aprehensiunilor actuale asupra fenomenului birocratic nu ar fi complet dacă am trece cu vederea speranțele puse în perfecționarea acestui tip de organizare. în ultimă instanță, M. Crozier este de părere că, în ciuda teme- rilorformulate de numeroși “umaniști și profeți ai catastrofei”, în viitor ne așteaptă mai de- grabă promisiunea unei liberalizări crescînde a organizațiilor decît menținerea unei stand- ardizări strivitoare. Cei mai optimiști întrevăd chiar posibilitatea ca procesul dezvoltării să impună necesitatea unui nou tip de b., a cărei premiză fascinantă ar fi faptul că descentrali- zarea procesului de luare a deciziilor, încurajarea gîndirii și a soluțiilor creative, per- sonalizarea relațiilor, destandardizarea procedurilor și reglementărilor etc. devin trăsături indispensabile structurilor organi- zaționale ce vor prevala în viitor (R. Townsend, Up the Organisation, 1970). V. ad-hocrație, conducere, decizie, democrație, elite, legea lui Parkinson, organizație, stat. C.A. BISERICA 1. Organizație religioasă care se autolegitimează și recunoaște principalele instituții ale societății; 2. Construcție destinată 74 BISERICĂ practicării ritualurilor religioase ca instituție socială, b. dispune, în mod obișnuit, de o structură birocratică și pretinde că include majoritatea membrilor unei societăți. în raport cu gradul de cuprindere pe care pretind că îl au, s§ deosebesc: b. universale b. și confe- siuni. Cea mai cunoscută b. universală este cea romano-catolică. Baza principală a orga- nizării sale este comunitatea credincioșilor, comunitatea credinței, a sacramentelor, fide- litatea față de evanghelie, adică față de gîndirea fondatorului, Isus Cristos. Continui- tatea este asigurată prin succesiunea apostolică, adică prin episcopi, considerați succesorii primului episcop al Romei, aposto- lul Petru. Papa, ales pe viață, este șeful suprem al b. și dispune de puteri monarhice, acțiunile sale avînd caracter de infailibilitate, conform hotărîrii Conciliului Vatican I (1870). Papa este, în același timp, și un suveran tem- poral, șef al unui stat — Cetatea Vaticanului, ceea ce îi permite să stabilească legături di- plomatice cu alte state prin ambasadori pontificali (nunții apostolici). Conducerea ad- ministrativă centrală este asigurată de curie formată din 11 congregații cardinalice, 3 tribu- nale pontificale, oficiile curiei și comisiile pontificale. Legătura dintre papă și comunita- tea credincioșilor (dioceză) este făcută de episcopi reuniți în jurul papei în conciliul ecu- menic (care se reunește foarte rar; de 18 ori de la fundarea b.). Comunitatea de bază este parohia, subdiviziune geografică a diocezei. Separat de această organizare geografică, funcționează ordinele și congregațiile religi- oase care au ierarhie și legi proprii și depind direct de papă. B. orientale ortodoxe au rezul- tat din schisma bizantină (anul 1054) și acționează, în principal în Europa Orientală și în Orientul Apropiat B. ortodoxe sînt autoce- fale (autonome) comunitatea lor fiind asigurată mai curînd prin liturghie decît prin organizare. Latei ca B. Romană, b. ortodoxe sînt ierarhizate, funcționează pe principiul succesiunii apostolice, dar toți episcopii au aceeași putere. în vîrful ierarhiei ecleziastice se află patriarhul căruia i se subordonează e- piscopii și mitropoliții. B. ortodoxe acordă o mare importanță structurii sinodale (reunirea tuturor episcopilor). Ele se bazează pe rolul și valoarea eclesială a comunității credincioșilor și pe autoritatea prestigioasă a călugărilor asceți și dăruiți contemplației. Liturghia se desfășoară ca un “mister” rezervat inițiaților, legătura dintre celebranți (păstrătorii tainelor) și credincioși fiind realizată de diacon care conduce rugăciunile și atrage atenția asupra momentelor hotărîtoare ale liturghiei. B. orto- doxă este organizată teritorial în patriarhii, mitropolii, arhiepiscopii, protoerii și parohii (comunități ale credincioșilor). Separat de această organizare teritorială, ființează mănăstirile și schiturile (colectivități monas- tice de dimensiuni mici subordonate mănăstirilor). în b. ortodoxe nu există ordine și congregații religioase. B. și confesiunile protestante, rezultate din divizarea B. Roma- no-Catolice, au structuri ecleziastice care depind de sistemul politic în care sînt inte- grate. Sub acest aspect, pot fi deosebite: a. structuri de tip episcopal, cu organizare de tip ierarhic (B. Anglicană, b. episcopale luthe- riene și metodiste, formate prin dizidență de la anglicanism.; b. structuri de tip prezbiterian sinodal, de inspirație principal calvinistă, cu o organizare formată dintr-o ierarhie de adunări și de consilii, bazate pe parohie ca unitate fun- damentală. Aceasta este administrată de un consiliu presbiterial care își alege pastorul, care este președinte de drept al consiliului. Pe aceleași principii, la nivel regional și național, se aleg consistoriile, alcătuite din laici și din pastori. Este un sistem democratic antiepis- copal; c. structuri de tip congregaționalist, orientate de un individualism accentuat, care recunosc doar congregația locală ca singură realitate a b. (Alianța reformată și B. baptistă, care fac parte din acest tip, sînt tot dizidențe 75 BOIERIE ale anglicanismului). Dintre b. și confesiunile protestante, extinderea cea mai mare o au anglicanismul, lutheranismul, calvinismul, metodismul și baptismul. B. anglicană este condusă de o singură ierarhie care are și o va- loare dogmatică. Laicii exercită o putere, dar nu doctrinală, prin adunarea anuală a b. la ni- vel național și conferința diocezană la nivel local. Deciziile ierarhiei religioase trebuie să fie confirmate de parlament și ratificate de su- veran, în calitate de șef suprem al b. Anglicanismul este răspîndit în Anglia și în unele țări din Commonwealth. B. episcopale lutheriene și metodiste au o ierarhie episco- pală dublată de o organizare sinodală la care participă și laicii. Lutheranismul este răspîndit în Germania, în țările scandinave (unde este religie oficială), în țările baltice, Elveția și, cîte puțin, în toată lumea. Metodis- mul este răspîndit în principal în S.U.A., Canada și, într-o măsură mai mică, în Marea Britanie și în țările din Europa Centrală. El dis- pune de misiuni importante în Asia și Africa. B. baptistă se caracterizează prin voluntarism (credinciosul își alege biserica; apartenența la o congregație locală este permanent revi- zuită; separarea de puterea politică — statul nu trebuie să interfereze cu organizarea și funcționarea instituțiilor religioase), pietism (legătura dintre credincios și Dumnezeu se face direct, fără intermediari), evanghelism și sectarism (atitudine rezervată față de ecume- nism și de B. Romano-Catolică). Baptismul este răspîndit în principal în S.U.A. și într-o măsură mai mică în țările europene. V. culte, denominări, religie, secte. LMih. BOIERIE concept fundamental al teoriei “echilibrului între antiteze” elaborată de I. H. Rădulescu (1802-1872), desemnînd tipuri u- mane în raport cu valori morale ca: onestitate, cumpătare, inteligență, devotament față de patrie. B. este concepută de I. H. Rădulescu ca o instituție democratică, cuprinzînd toate funcțiunile sociale (civile, judecătorești, ale instrucției publice, militare) deschisă tuturor fiilor patriei, inclusiv străinilor, care corespund criteriilor morale. Boierii sînt aristocrația de merit, adevărații eroi ai patriei, ce aduc “ser- vicii merituoase țării”; ei se selectează prin merite sociale și militare în funcțiile de guver- nare, nu prin naștere frumoasă. Spre deosebire de ciocoi, boierii armonizează cunoștințele cu comunicarea, posedînd “spi- ritul de asociațiune”. Asociat cu b. este termenul de boieribili, care desemnează ce- lelalte categorii sociale, inclusiv țăranii, care pot deveni boieri prin muncă cinstită, cumpătare, devoțiune nemărginită față de țară. Boierii și boieribilii sînt elitele creatoare din punct de vedere istoric, elitele de valoare care au originea în toate clasele societății. Boierii și boieribilii se definesc prin antiteză cu ciocoii și ciocoismul (I. H. Rădulescu, Echili- bru între antithese sau Spiritul și Materia, 1859-1869) V. ciocoism. M.L BRAINSTORMING (engl. btain, “creier”, storm, “a asalta”), metodă de stimulare a creativității de grup, propusă de Alex Osborn în 1939. B. se bazează pe interacțiunea mo- durilor de gîndire și “shifting”-urilor mai multor persoane reunite în vederea producerii unor idei noi. Fiecare persoană are un coeficient de fixitate a gîndirii și anumite particularități ale operației de trecere a gîndirii de la un mod la altul (to shift). Aplicarea b. presupune: a. stabilirea temei (a problemei ce se cere soluționată); b. alegerea persoanelor care să participe la ședința de “asalt cerebral”. în număr de 5 pînă la 12, participanții trebuie să aibă același nivel ierarhic în instituțiile din care fac parte și să fie de profesiuni diferite; c. stabilirea locului pentru desfășurarea ședinței, urmărindu-se ca participanții să se poată privi față în față și să se asigure confor- tul psihic necesar comunicării interpersonale; d. convocarea participanților printr-o invitație 76 BUGET scrisă, adrepată cu cîteva zile înaintea datei fixate pentru ședința de b. Odată cu invitația de participare se prezintă și un îndrumător pentru desfășurarea ședințelor de b., precum și unul sau două exemple concrete referitoare la felul în care au decurs alte ședințe de b.; e. desfășurarea propriu-zisă a ședințelor de b., în care într-o atmosferă permisivă se urmărește emiterea unui număr cît mai mare de idei, fără a fi evaluate. Conducătorul ședinței de b. are rol de moderator: animă dis- cuția, sintetizează informațiile, ajută depășirea dificultăților de comunicare, păstrează climatul permisiv, interzicînd parti- cipanților să critice ideile emise de alții, oricît de neobișnuite ar fi ele; A selectarea ideilor noi. în faza ultimă a ședințelor de b., con- ducătorul, singur sau împreună cu un colectiv restrîns, clasifică ideile emise, de regulă, în trei categorii: idei imediat realizabile, idei care impun o pregătire prealabilă pentru a fi trans- puse în practică și idei nerealizabile, contrare gîndirii științifice sau ineficiente din punct de vedere al practicii. V. climat psihosocial, co- municare. S.C. BUGET1 . In sens general, cantitate dispo- nibilă de resurse (bani, timp etc.) și modul de cheltuire a acestora. 2. în sens restrîns, rapor- tul balanțier dintre veniturile și cheltuielile unei unități economico-sociale pe o anumită perio- adă de timp. B. se referă în principiu la orice resurse limitate. El se folosește însă îndeose- bi în domeniul financiar, evidențiind nu doar simplul raport dintre venituri și cheltuieli bănești (deficit și excedent bugetar), ci și structura, de regulă cronologică, pe surse de venituri și destinația cheltuielilor. Cu ajutorul calculelor bugetară nu numai că se constată o anumită situație trecută sau prezentă, ci se și estimează, prognozează și planifică, la mo- dul operațional-concret, stări economico- sociale viitoare. B. se poate calcula la nivel de unități teritorial-administrative (stat, județ, municipiu, oraș, comună), la nivelul unor or- ganizații și instituții economico-sociale naționale (întreprinderi, unități sociale și cul- turale etc.), sau internaționale (organizații interstatale, asociații etc.), la nivelul familial sau personal. Mai importante, prin implicațiile lor sociale, sînt următoarele tipuri de b.: b. de stat balanța veniturilor și cheltuielilor la nivel statal pe o perioadă de timp, de obicei un an. în acest-sens, b. înseamnă deopotrivă calcu- lul veniturilor și cheltuielilor efectuate precum și planurile detaliate privind veniturile și des- tinațiile viitoare, constituind și un instrument legislativ de control pentru segmentele sta- tale subordonate. B. de familie, reprezintă sistemul de evidență a veniturilor și cheltuie- lilor bănești, pe surse și destinații, la nivel de grup familial, pe un interval de timp (săptămînă, o lună, un an). B. de familie este un instrument statistico-financiar util la nivel macrosocial, în sensul că dacă se alege un eșantion de familii reprezentativ pentru un context social (un grup de țări, o țară, o clasă socială etc.), datele ce privesc b. lor bănești pot servi în analiza nivelului de trai, a condiții- lor de muncă și viață, a structurii și orientării consumurilor lor și, pe această bază, este po- sibilă stabilirea concretă a profilurilor și cantităților bunurilor de consum și a even- tualelor acțiuni în vederea influențării stilurilor de viață și a creșterii calității vieții. B. de fami- lie este un instrument esențial în analizele de sociologia familiei. în acest caz, se determină o serie de corelații între b. ca factor important în viața și dinamica familiei, și alte aspecte, cum sînt: planificarea familială, numărul de copii, creșterea și educarea copiilor, climatul moral-afectiv din familie, divorțialitate etc. B. de timp reprezintă distribuția pe diferite genuri de activitate a timpului de care dispune o co- lectivitate sau un individ. Spre deosebire de b. financiar, cînd e vorba de timp, “veniturile” sînt mult mai limitate și standardizate, timpul 77 BUGET total fiind, fizic, același (24 ore, o săptămînă, un an). Acest timp poate însă să fie cheltuit în mod diferit, cu mai mare sau mai mică efi- ciență pentru societate și/sau individ. “Radiografierea” unei zile, a unei săptămîni sau a unui an a grupurilor și comunităților se bazează pe construirea statistică a unei unități de timp tipice pentru grupul sau comu- nitatea respectivă. Aceasta este o sarcină importantă pentru cercetarea sociologică concretă, dar nu ușor de realizat. B. de timp este o noțiune relevantă în sociologie pentru că ne oferă informații pertinente — directe și indirecte — în legătură cu stilurile de viață, ca- litatea muncii și vieții, socializarea copiilor, preocupările și aspirațiile cultural-intelec- tuale. V. calitatea vieții, familie, resurse, timp liber. P.l. BUN ceea ce este destinat satisfacerii nevoilor individuale sau colective, avînd în consecință o valoare și uneori un preț eco- nomic. Se disting mai multe tipuri de b. a. în drept, tot ceea ce face obiectul unui drept sau al unei obligații: b. mobile sau imobile, corpo- rale sau necorporale, b. în economie, b. trebuie să satisfacă o nevoie și să fie dis- ponibil în cantități limitate. B. economice pot fi obiecte sau servicii. Serviciile sînt b. con- sumate în momentul producerii lor. Mărfurile sînt b. economice intrate în circuitul pieței. După destinație, b. economice sînt: b. de con- sum și b. de producție (intermediare sau indirecte); b. de folosință îndelungată sau b. care se consumă într-un singur ciclu, c. B. cul- tural este rezultatul unei activități creatoare cu putere de semnificație într-un spațiu cultural dat; nu are o valoare economică deter- minabilă, dar uneori poate avea un preț exprimat monetar, d. B. social: obiect aflat în proprietate publică sau obiect creat și utilizat în mod colectiv, e. B. simbolic— termen folosit de P. Bourdieu pentru a desemna uni- tatea de capital simbolic. V. capital, simbol, valoare. A.T. c CALITATEA VIEȚII semnificația pen- tru om a vieții sale, rezultat al evaluării globale, din punctul de vedere al persoanei u- mane, a propriei vieți. C.v. este un concept evaluativ, fiind rezultanta raportării condițiilor de viață și a activităților care compun viața umană, la necesitățile, valorile, aspirațiile u- mane. Se referă atît la evaluarea globală a vieții (cît de bună, satisfăcătoare este viața pe care diferitele persoane, grupuri sociale, co- lectivități o duc), cît și la evaluarea diferitelor condiții sau sfere ale vieții: c. mediul ambiant, c. umană a muncii (c. vieții de muncă), c. relațiilor interpersonale, c. vieții de familie. C.v. reprezintă o reluare, dardintr-o altă pers- pectivă, a conceptului de fericire. Dacă fericirea se referă la starea subiectivă rezul- tată din trăirea propriei vieți, c.v. se referă atît la condițiile obiective în care viața umană se constituie, cît și la modul subiectiv în care fie- care își evaluează propria sa viață — stare de satisfacție, fericire, împlinire. Dacă fericirea era asociată cu o perspectivă predominant etică — ce strategii trebuie să adopte individul pentru a maximiza fericirea sa —, c.v. este asociată mai mult cu o perspectivă sociologi- co-politică. Interesul cade în primul rînd pe determinarea factorilor obiectivi care sînt res- ponsabili de variația c.v., și a strategiilor social-politice de acțiune în vederea sporirii acesteia. ♦ Tematica c.v. s-a dezvoltat rapid în anii '60, ca o reacție la criza abundenței în țările dezvoltate. Pe de o parte, anii ‘60 au conștientizat efectele devastatoare ale creșterii economice asupra mediului. Pe de altă parte, s-a conturat estimarea că prospe- ritatea economică nu asigură automat, prin ea însăși, și prosperitatea umană. Presupo- ziția conform căreia creșterea economică duce prin ea însăși direct și neproblematic la o creștere a bunăstării colective este supusă la multiple critici. în societățile dezvoltate se simte tot mai mult nevoia unui corector al creșterii economice, tematica c.v. îndeplinind o asemenea funcție. în România anilor ‘70- ’80 problematica c.v. a devenit populară ca o formă mascată de critică a performanțelor umane scăzute ale sistemului socialist și ca o încercare de a presa asupra acestuia de a lua în considerare cît mai mult nevoile și aspi- rațiile populației. Se pot desprinde trei mari funcții ale tematicii c.v.: a. definirea mai ope- rațională a obiectivelor dezvoltării social economice; b. feedback al activității social- economice: eficiența ultimă, umană a aces- teia este dată de efectul ei asupra c.v. și c. instrument de evaluare operațională a pro- gresului social: putem vorbi despre un 79 CAPITAL progres efectiv doar în măsura în care s-a înregistrat o creștere a c.v. > în sociologie, tematica c.v. joacă un rol important, dezvăluind o nouă ipostază a omului în cadrul sistemelor sociale: nu numai ca membru al sistemelor sociale, integrat, modelat și con- trolat de logica acestora (viziunea holistă), dar și ca obiectiv ultim al tuturor activităților sociale. Dezvoltarea cea mai spectacu- loasă a tematicii c.v. s-a produs în sfera indicatorilor de c.v. în ultimele decenii există intense cercetări în acest domeniu, desfășurate în două direcții: a. analiza indica- torilor social-economici existenți în ceea ce privește semnificația și deci și utilizabilitatea lor pentru analiza c.v. b. dezvoltarea unor in- dicatori specifici ai c.v. Dificultatea principală a constituirii acestor indicatori stă în structura lor complexă. Un indicator de c.v. reprezintă rezultatul combinării unui indicator de stare (starea mediului ambiant, a relațiilor interper- sonale, a tipurilor de muncă oferite etc.) și a unui indicator al criteriului de evaluare (al ne- cesităților, aspirațiilor umane). Punctul cel mai dificil îl constituie tocmai determinarea acestei din urmă componente. C.v. implică o teorie asupra naturii umane, a sistemului de necesități umane, a factorilor care guver- nează dinamica acestora. în practica cercetării sînt folosite următoarele tipuri de in- dicatori ai calității vieții: indicatori ai stării diferitelor componente ale vieții umane (indi- catori ai mediului natural, ai condițiilor de locuință, de muncă, de educație etc.); indica- tori ai necesităților/aspirațiilor— ce tipuri de muncă doresc oamenii, ce tipuri de locuință etc.; indicatori complecși rezultați din raporta- rea stării la necesități; indicatori ai c. percepute av. — determinarea modului în care membrii unei colectivități evaluează ei înșiși calitatea diferitelor componente ale vieții lor; indicatori de satisfacție cu viața — gradul estimat de sa- tisfacție cu viața, ca indice sintetic al efectului subiectiv al c.v.; în fine, indicatori ai unorsimp- tome critice ale c.v.: indicatori de sinucideri, boli mentale, optimism/pesimism, alienare. O altă direcție de cercetări se referă la căile prin care se poate realiza creșterea c.v. Două di- recții distincte se pot desprinde: a. perfecționarea condițiilor obiective de viață în perspectiva necesităților umane și b. per- fecționarea stilurilor și modurilor de viață, fapt de natură a maximiza calitatea vieții în con- dițiile existente la un moment dat. V. holism, indicatori sociali, mod de viață, stil de viață. C.Z. CAPITAL (lat. caput, “cap”) — 1. C. finan- ciar— sumă de bani care aduce un profit. 2. C. tehnic— ansamblul mijloacelor materiale de producție de care dispune o societate sau o întreprindere. 3. C. nominal— ansamblul mijloacelor financiare de care dispune o so- cietate pe acțiuni la începutul activității, provenind din aportul acționarilor. 4. C. juridic — drept la un venit fără muncă decurgînd din posesia unor obligații, acțiuni sau alte înscri- suri. 5. C. informațional— ansamblu de date și surse de informație de care dispune o per- soană, grup sau organizație. 6. C. cultural — ansamblul bunurilor culturale, inclusiv a mij- loacelor de producere a bunurilor științifice, intelectuale și artistice și a mijloacelor de cir- culație a acestora. C. cultural este direct legat de: a. un sistem de legitimare culturală; b. un sistem de conservare și punere în valoare a bunurilor culturale. 7. C. simbiloc — termen folosit de P. Bourdieu pentru a desemna pres- tigiul și sursele de prestigiu de care dispune o persoană. 8. în teoria economică marxistă c. nu este numai obiectual, ci și o relație de producție care se bazează pe prelevarea pe căi economice a plusvalorii și însușirea ei în mod privat de către proprietarul mijloacelor de producție, în condițiile separării producăto- rului direct de acestea. V. bun, capitalism, economie, informație, prestigiu, tehnologie. A.T. 80 CAPITALISM CAPITALISM sistem economic modern, caracterizat prin: a. proprietatea privată asu- pra mijloacelor de producție; b. generalizarea producției (industriale) de mărfuri și regle- mentarea acesteia de către mecanismele pieței; c. organizarea rațională a producției în vederea obținerii unui profit (din care o parte este, de regulă, destinat reinvestirii). Terme- nul a fost larg popularizat în scrierile gînditorilor socialiști. Prin c. L. Blanc înțelege “însușirea capitalului de către unii în detri- mentul altora” (L’Organisation du travail, 1839). P.-J. Proudhon formulează una dintre cele mai clare definiții socialiste ale timpului său: “Regim economic și social în care capi- talurile, sursă de venituri, nu aparțin în general celor care le fac să acționeze prin pro- pria lor muncă” (Qu’est-ce que la propriete, 1840-1841). Sub denumirea de c. socialiștii criticau sistemul economic în care mijloacele de producție sînt în majoritate deținute de per- soane private, care obțin profit de pe urma utilizării unei munci plătite sub valoarea sa. Cei care nu împărtășeau acest punct de ve- dere au respins adesea termenul de c. pentru un sistem în care produsul era împărțit, după părerea lor, între factorii de producție în funcție de productivitatea lor marginală. Aceasta implică legimitatea proprietății priva- te asupra mijloacelor de producție ca sursă de profit, ceea ce socialiștii negau, considerînd că numai munca este producătoare de valoa- re. în consecință, aceștia cereau fie ca muncii să i se plătească adevărata ei valoare, fie ca mijloacele de producție să treacă în proprie- tatea colectivă a producătorilor, iar rezultatele muncii să fie redistribuite pe criteriul justiției sociale. 4* Problema începuturilor c. este di- ficilă și controversată: pe de o parte, anumite componente ale acestuia pot fi regăsite cu mult înaintea epocii moderne — de pildă în antichitate sau spre sfîrșitul Evului Mediu — iar pe de altă parte sistemul c. a cunoscut o gestație îndelungată, mecanismele sale in- fluențînd vizibil funcționarea unor zone geo- grafice și sociale înainte ca ele să se articuleze intr-un sistem coerent și dominant în societățile respective. H. Perenne a arătat că trăsături esențiale ale c., precum întreprin- derile industriale, sistemul de credit, profiturile comerciale, speculațiile financiare ș.a. apar încă din sec. Xll-lea (Stages in the Social History of Capitalism, 1914). Ideea este reluată de J. Meyer, care subliniază rolul Ita- liei urbane și catolice în cristalizarea c. european între secolele XII-XV, analizînd tot- odată eșecul tentativelor c. comercial chinez (sec. al XlV-lea) și arab (sec. al XVI-lea). (Les capitalismes, 1981). Preluînd unele idei ale lui J. Micheletși J. Burckhard, H. Hauser a pledat pentru plasarea frontierei c. în sec. al XVI-lea (Les debuts du capitalisme, 1931). K. Marx, M. Weber, W. Sombart, H. See ș.a. au admis, și ei, că elemente ale c. apar în multe societăți istorice. Totuși, concluzia lor a fost aceea că numai în Europa atlantică, posterioară re- voluției industriale, ele se articulează într-un sistem coerent și stabil la nivel societal. Marx a definit c. ca un sistem social-economic isto- ricește determinat, bazat pe marea producție de fabrică în condițiile proprietății private asu- pra mijloacelor de producție (Capitalul, voi. I, 1867). Un asemenea sistem este confruntat cu două tipuri de contradicții: a. la nivelul mo- dului de producție, dezvoltarea forțelor productive și caracterul lor social tot mai pro- nunțat intră în contradicție cu structura relațiilor de producție bazată pe aproprierea privată a proprietății și a rezultatelor pro- ducției; b. la nivelul relațiilor de producție, contradicția dintre proletariat și burghezie, întemeiat pe separarea muncii de capital, c. nu se poate dezvolta decît însoțit de un anta- gonism permanent între aceste clase sociale. Proletariatul, în continuă creștere datorită tendinței inerente modului de producție capi- talist spre polarizarea și simplificarea structurilor sociale, este singurul în măsură să 81 CAPITALISM rezolve contradicția dintre caracterul social al producției și proprietatea privată prin des- ființarea acesteia și construirea, pe cale revoluționară, a unei noi societăți bazată pe controlul social al mijloacelor de producție și pe munca asociată (societatea comunistă). Fundamentele filozofice ale concepției lui Marx se regăsesc în dialectica hegeliană, pe care el o transpune în procesul istoric. Astfel, principalele categorii marxiste devin sisteme de relații social-economice concret istorice, care se supun cu necesitate dialecticii negării negației: c., proprietatea, diviziunea muncii, statul, clasele sociale etc. Spre deosebire de Marx, interesat în primul rînd de instalarea relațiilor sociale și a structurilor tehnico-eco- nomice obiective ale c., M. Weber a fost preocupat de geneza etosului și a tipului com- portamental care au impulsionat manifestările agentului economic capitalist. Etica protes- tantă și spiritul capitalismului (1904-1905) a asociat extinderea protestantismului în Euro- pa occidentală (Anglia, Țările de Jos) cu apariția unui comportament capitalist bazat pe activitate susținută, calcul, etici protes- tante. Acest comportament antreprenorial, care favorizează limitarea consumului și eco- nomia în vederea maximizării profitului și a reinvestirii sale pentru lărgirea activității, a constituit trăsătura distinctivă a tipului uman prin intermediul căruia au fost introduse și promovate structurile caracteristice c. indus- trial. într-un mod asemănător, W. Sombart a pus accent pe spiritul care a inspirat întreaga epocă a c., unul născut din combinarea aven- turii și îndrăznelii cu raționalitatea și calculul riguros (Der Moderne Kapitalismus, 1924). Istoria c. a cunoscut mai multe etape dis- tincte. în genere, se consideră că intervalul dintre începuturile erei c. (secolul al XVI-lea) și declanșarea revoluției industriale în ultime- le decenii ale sec. al XVIII-lea constituie etapa c. comercial (preindustrial sau manufactu- rier). Marx tratează această epocă sub denumirea de “acumulare primitivă a capita- lului”. Esența transformărilor economico- sociale din această perioadă este, după păre- rea sa, “procesul istoric de separare a producătorilor de mijloacele lor de producție... exproprierea pămînturilor producătorilor agri- coli...” El analizează și ceilalți factori implicați în gestația c. industrial: rolul capitalului comercial și cămătăresc, sistemul colonial, exploatarea zăcămîntelor de metale prețioa- se din America, jefuirea Indiilor Orientale, sistemul datoriei publice, sistemul internațio- nal de credit, apariția politicilor protecționiste etc. (Capitalul, voi. I, 1867). Pentru F. Brau- del, în această perioadă procesul capitalist nu s-a putut dezvolta decît acolo unde anumite condiții economice și sociale i-au deschis sau, cel puțin, i-au înlesnit drumul. Istoricul francez menționează trei dintre condițiile ab- solut necesare după părerea sa: a. o economie de piață viguroasă și pe cale de progres; b. longevitatea spițelor de neam și acumularea capitalului în interiorul acestora: “este nevoie ca moștenirile să se transmită, ca patrimoniile să crească, ca alianțele fruc- tuoase să se încheie în voie; ca societatea să se împartă în grupuri, unele dominatoare sau potențial dominatoare, care să aibă trepte și să îngăduie, chiar dacă nu ușor, ascensiunea socială”; c. apariția pieței mondiale și practi- carea comerțului la distanță, care permite “trecerea obligatorie la un plan superior al profitului” (Les jeux de l’echange, 1979). Etapa c. industrial clasic (concurențial) este caracteristică secolului al XlX-lea. Agentul e- conomic tipic este antreprenorul, proprietar total sau parțial al întreprinderii, care dirijează desfășurarea producției și își asumă deopo- trivă riscurile și beneficiile activității economice. Marea producție de fabrică se ex- tinde și devine dominantă. Ceea ce asigură adaptarea producției la nevoile societății este “mîna invizibilă” a pieței. Rolul statului este secundar și limitat la îndepărtarea obstacole- 82 CAPITALISM lor carp apar în funcționarea neîngrădită a sis- temului (statul “paznic de noapte”). Are loc un proces accelerat de concentrare a capitalului, al cărui produs tipic sînt marii “baroni ai indus- triei”. Următoarea etapă, amorsată spre sfîrșitul sec. al XlX-lea, este c. financiar. Con- trolul producției trece tot mai mult în mîinile băncilor și al investitorilor, care nu au nici o legătură cu managementul curent al între- prinderilor industriale, dar a căror putere financiară devine dominantă în raport cu acestea. Au loc mari prefaceri în structura ca- pitalului și a sistemului industrial. Expresie a gradului sporit de socializare a producției, marea corporație produce o restructurare fundamentală în organizarea proceselor de producție și de muncă, ca urmare a interesu- lui permanent pentru aplicarea unor metode noi și perfecționate de raționalizare a acesto- ra. Se obține o creștere spectaculoasă a productivității muncii, în condițiile trecerii la producția standardizată de masă. Adîncirea socializării producției, nevoia atragerii de ca- pital și dinamica acestuia au ca efect o anumită socializare a proprietății, care este a- fectată de un proces de depersonalizare (societățile pe acțiuni) precum și o mai mare socializare a deciziilor prin separarea consid- erabilă a capitalului-proprietate (“capitaliștii fără funcții”) de capitalul-funcție (“capitaliștii fără capital”). Modificările survenite în proce- sele de decizie și gestiune directă a mijloacelor de producție, schimbările din ca- drul structurilor sociale prin creșterea ponderii și importanței claselor de mijloc au fost inter- pretate ca o veritabilă “revoluție managerială”, în urma căreia clasa capitaliști- lor a cedat puterea reală în favoarea noilor categorii manageriale (J. Burnham, The Ma- nagerial Revolution, 1941; J.K. Galbraith, The New Industrial State, 1967 ș.a.). Crește- rea extraordinară a categoriilor de lucrători salariați (între 75% și 90% din populația ac- tivă) a făcut să se vorbească de transformarea societății capitaliste într-o “so- cietate de salariați”, dominată de marile organizații puternic birocratizate și ierarhi- zate. ♦ Referitor la schimbările structurale ale c., în această etapă, linia de gîndire mar- xistă a înregistrat două momente importante. Primul este dezbaterea de la începutul seco- lului asupra imperialismului (Lenin, R. Luxemburg, R. Hilferding, N. Buharin). în ter- minologia marxistă, c. monopolist (sau imperialismul) este descris de Lenin ca un “c. ajuns la stadiul de dezvoltare în care s-a sta- tornicit dominația monopolurilor și a capitalului financiar, a căpătat o importanță deosebit de mare exportul de capital, a înce- put împărțirea lumii între trusturile internaționale și a luat sfîrșit împărțirea între- gului teritoriu al globului între cele mai mari țări capitaliste” (Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului, 1917). Fenome- nul imperialist nu este specific numai c. El capătă însă o bază economică adecvată abia cu instaurarea dominației monopolurilor în țările capitaliste dezvoltate, ceea ce face ca relațiile de dominație și exploatare a altor po- poare să se transforme în componente ale sistemului de operații desfășurate de capitalul financiar la scară mondială. Cel de-al doilea moment important în dezbaterea marxistă asupra evoluției c. au fost discuțiile din anii ‘60 și '70 în legătură cu problematica sub- dezvoltării (S. Amin, P. Baran, A.G. Frank, Im. Wallerste.in, P.P. Rey, A. Arrighi, A. Emma- nuel ș.a.). Noutatea teoretică a gîndirii neomarxiste a constat în plasarea discuției la nivelul sistemului mondial capitalist, în inte- riorul căruia diferitele arii geografice sau state naționale constituie părți componente. în această perspectivă, c. apare ca un mod de producție orientat spre maximizarea profitului în cadrul unui sistem mondial, în care anumite regiuni (“metropolă’, "centrul" dezvoltat) ex- ploatează “sateliții” săi subdezvoltați (“periferia”) prin infiltrarea capitalului trans- 83 CARACTER NAȚIONAL național, generînd structuri economice și so- ciale “dependente”, monopol financiar și tehnologic, schimburi inegale etc. ca meca- nisme de drenare a surplusului economic. Procesul de acumulare care operează la nivel mondial are, în primul rînd, caracterul unui transfer de resurse spre “centru”, motiv pen- tru care la “periferie” sînt blocate sau întîrziate progresele calitative în structurile și metodele de producție. Dezvoltarea anumitor regiuni și subdezvoltarea altora sînt consecințe nece- sare și interdependente ale funcționării sistemului mondial capitalist. Una dintre nu- meroasele critici aduse acestei analize a fost aceea că relația “centru-periferie” instituie o structură durabilă și de nedepășit, în care apariție “noilor state industrializate” rămîne un fenomen dificil de explicat. în fine, tot în ter- minologia marxistă regăsim conceptul de c. monopolist de stat, ca o nouă fază a c. mo- nopolist, inaugurată de schimbările intervenite pentru a face față efectelor dis- trugătoare ale marii crize din anii 1929-1933, care au putut fi atenuate prin asumarea de către autoritățile guvernamentale a unor funcții social- economice sporite (politici de tip “new-deal”). Simultan cu ascensiunea impe- tuoasă a firmelor transnaționale în perioada postbelică, statul controlează o parte impor- tantă a capacităților productive, a resurselor materiale și a sectoarelor de cercetare, in- fluențează politica de investiții, creditul, sistemul de prețuri (mai ales cele agricole), își asumă importante funcții de redistribuire a ve- niturilor și de protecție socială. în condițiile boom-ului economic prelungit de după cel de- al doilea război mondial au fost puse în circulație noi concepte în încercarea de a sur- prinde particularitățile actuale ale sistemului: Cu bunăstării, c. postindustrial, neocapitalis- mulș.a. Eșecul “socialismului real” și prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est la sfîrșitul anilor ‘80 nu vor întîrzia să suscite noi tentative de interpretare teoretică, mai mult sau mai puțin globale, ale evoluției societății. în orice caz, variantele mai vechi (Hegel, Marx) sau mai noi (Fukuyama) ale “sfîrșitului istoriei” nu vor putea reprezenta ni- mic mai mult decît construcții teoretice grăbite, datate și grevate de un universalism utopic fără acoperire. Evoluția istorică rămîne deschisă, așa cum afost dintotdeauna. V. ca- pital, comunism, feudalism, marxism, regim politic, stat. C.A. CARACTER NAȚIONAL concept în- trebuințat în psihologia socială, în etnopsihologie, dar mai ales în antropologia culturală, anume în zona de orientare psiho- logistă din cadrul acestei discipline. Conceptul c.n. este o reducție fenomenolo- gică, rezultatul încercării de a defini personalitatea unui popor sau a unui grup uman prin una sau cîteva trăsături de caracter socotite esențiale. Justificarea acestui con- cept refuză însă orice îndoială; indivizii umani care trăiesc laolaltă în cadrul aceluiași grup social și în sînul aceluiași mediu natural împărtășesc în comun același cod de com- portament, care este cultura lor; cultura le modelează, la rîndul ei, caracterul și persona- litatea; este firesc, atunci, ca traiul în comun să determine la indivizii ce compun un grup (sau un sistem) social o similitudine de trăsături mentale, sau, în general vorbind, de regularități psihologice; această comunitate de trăsături transcende diferențierea grupului respectiv în categorii sau clase sociale. în măsura în care atît cultura cît și personalita- tea se exprimă prin comportament, diagnoza la adresa unei culturi se răsfrînge asupra per- sonalității purtătorilor ei și invers (Anthony F.C. Wallace: Culture andPersonality, 1961). Aplicarea conceptului de c.n. la grupurile umane care n-au atins stadiul ori dimensiu- nea de națiune (cazul unei populații tribale sau al uneia circumscrise unui sat) pare im- 84 CARACTER NAȚIONAL proprie. Tipul de fenomene aici vizate e însă același și el reclamă un concept mai cu- prinzător, care a și fost introdus sub denumirea “personalitate de bază” (Abram Kardiner: Individual and His Society, 1939). C.n. a continuat, totuși, să dubleze “persona- litatea de bază”, fiind utilizat cu precădere cînd în joc se află caracterizarea unui întreg popor. Sursele metodologice ale cercetărilor concrete asupra c.n. provin din cîteva specia- lizări ale psihologiei: psihologia gestaltistă, psihanaliza și cercetarea psihoculturală a creșterii copiilor. Din gestaltism s-a preluat ideea articulării unor fapte de comportament într-o structură (Gestalt, pattern)-, de altfel, apariția în 1934 a lucrării configuraționaliste Patterns of Culture (Ruth Benedict) a fost înregistrată ca un moment de reper în ceea ce privește începuturile studiilor pe tema c.n.. Din psihanaliză, utile s-au dovedit îngemăna- tele concepte numite “instituții primare” și “instituții secundare”. în continuitate cu su- gestiile psihanalitice se situează urmărirea practicilor de creștere și educare a copiilor; în procesul de enculturație, copiilor li se transmit normele morale și de comportament general în mod direct și în expresie cît mai clară, mai inteligibilă. De aceea, practicile de creștere a copiilor pot fi utilizate ca o cheie pentru înțe- legerea valorilor unei societăți, după cum pot fi de asemenea utilizate ca un mijloc esențial în studierea formării caracterului (Margaret Mead, art. National Character, 1953). Din ar- senalul metodelor de cercetare a c.n. nu au lipsit testele proiective (Rohrschach, T.A.T. etc.) și chestionarele de orientări valorice. Toate aceste metode invită la o abordare in vivo, directă a c.n. Ele au fost completate adesea cu abordarea indirectă, constînd în analiza unor documente, filme, producții liter- are, creații artistice în general; este ceea ce s-a numit metoda “cercetării de la distanță” (Margaret Mead and Rhoda Metraux, eds.: The Study of Culture at a Distance, 1953). O lucrare clasică după această metodă a reali- zat Ruth Benedict asupra spiritualității japoneze: Crizantema și spada (The Chry- santhemum and the Sword: Patterns ol Japanese Culture, 1946). ♦ în România, în absența unor cercetări cu instrumentele științelor pozitive, abordarea c.n. al românilor s-a întreprins în spiritul filosofiei, însă cu un obiect de cercetare fixat în alți termeni: “pro- filul spiritual al poporului român”, “specificul național”, “firea românească” ș.a. Acești ter- meni nu suplinesc însă întotdeauna conceptul de c.n.; “specificul național”, de pildă, a făcut carieră mai curînd în literatură și artă, primind așadar în cursul exercițiului aplicativ o conotație estetică. Dintre nume- roasele caracterizări (reduse hic et nune la formule diagnostice enunțate pe seama po- porului român și/sau a culturii române menționăm: adaptabilitatea (Mihai Ralea), spațiul mioritic (Lucian Blaga), individualism extra-instituțional (C. Rădulescu-Motru), sin- teză între idealismul dacic și realismul roman (S. Mehedinți), existență în primatul virtualu- lui și al veșniciei (Mircea Vulcănescu). Oricît de remarcabilă ar fi intuiția speculativă, ea nu poate suplini totuși integral investigațiile con- crete. Rădulescu-Motru (Psihologia popo- rului român, 1937) și-a dat cel mai bine seama că, în vederea unei diagnoze mai te- meinice și mai utile, ar trebui date statistice sprijinite pe numeroase măsurători antropo- logice și psihologice, care la vremea respectivă erau insuficiente și (atîtea cîte erau) nu intrau într-un program metodologic, în ultimele două decenii, prin unele teme ale Centrului de Cercetări Antropologice din Bu- curești s-a urmărit suplinirea acestei lacune; o semnificativă cantitate de date obținute se află în stadiu de prelucrare. V. antropologie culturală, cultură, enculturație, personalitate, specific național. Gh.G. 85 CARIERISM CARIERISM comportament în care e- xercitarea unei funcții publice (politice, sociale, sindicale) nu este decît un pretext pentru urmărirea unor scopuri, a unor ambiții personale. Reușita cu orice preț este princi- palul obiectiv al persoanei c. Acest tip de comportament este determinat de trăsăturile de personalitate și de contextele organizațio- nale. Multiplicarea comportamentelor c. reprezintă un indicator al patologiei organi- zaționale (selectarea și promovarea funcționarilor pe criterii neraționale, neexerci- tarea controlului social asupra funcționării organizațiilor, ambiguitatea scopurilor organi- zațiilor). C. a fost analizat mai ales în contextul sistemului politic stalinist, dar el este întîlnit în toate sistemele politice. K bi- rocrație, organizație. I.Mih. CASTA (lat. castus, “pur, curat, neames- tecat”), cuvînt aplicat de portughezi societății Indiei încă din secolul al XV-lea. C. este un grup compact situat într-o diviziune ierarhică a unei societăți, grupul fiind închis, rigid, en- dogamic, cu obiceiuri, rituri, simboluri, mod de viață și activitate distincte. Un sistem de c., cum este cel hindus, este fondat pe o ordine religioasă. în India, baza izolării în c. a repre- zentat-o credința în reîncarnare, adică în renașterea într-o castă superioară sau infe- rioară, în funcție de felul în care persoana s-a conformat în timpul vieții prescripțiilor care re- glementau viața c., dacă a respectat cu strictețe dharma. Un hindus avea o unică po- sibilitate de a urca în ierarhia socială și anume respectarea cu sfințenie a restricțiilor c. sale, în speranța de a renaște după moarte într-alta superioară, pînă a ajunge la c. cea mai de sus, a brahmanilor, din care putea trece după moarte, în Nirvana. Un ansamblu de rituri re- glează raporturile între c., asigurînd, într-un anume sens, armonia, echilibrul social. Siste- mul împărțirii pe c. a fost codificat de brahmani în jurul anului 1000 î.e.n. în fruntea ierarhiei se afla c. brahmanilor, care se dedi- cau vieții religioase și intelectuale, îndeplineau sacrificiile rituale, transmiteau și comentau învățăturile Vedelor. Ei erau iden- tificați cu sacrul și reprezentau c. preoților. A două castă era cea a războinicilor, kșatriya, care aveau ca îndatorire principală să lupte și să conducă oștile. După cele două c. con- ducătoare, urma c. vaisya, formată din micii și marii proprietari, negustori ș.a. Ultima c., sudra, era alcătuită din țărani și meseriași. în afara c. se afla paria adică “cei pe care nu tre- buie să-i atingi”. Ei trăiau în cartiere sau sate separate, mîncau din vase sparte, se îmbrăcau cu hainele celor decedați și nu tre- buiau să se arate celor ce făceau parte din c., pentru ca vederea lor să nu îi spurce. Siste- mul împărțirii în c. îl întîlnim și la alte popoare asiatice sau africane, dar nu într-o formă atît de pură ca în cazul Indiei. Se poate afirma că o societate împărțită în c. este mult mai rigidă decît o societate împărțită în clase, ea cons- tituind o frînă în calea schimbărilor sociale, economice, tehnologice etc. Totuși în multe societăți s-au format grupări asemănătoare c. De exemplu în societatea feudală clasele su- perioare (aristocrația, clerul) se distingeau prin izolare și prin stiluri de viață cores- punzătoare numai acelei clase, producînd impermeabilitatea socială și lipsa canalelor de mobilitate. în limbajul curent, c. desem- nează un grup restrîns de oameni pătruns de propria lui superioritate în raport cu celelalte grupuri mai numeroase, cum este cazul “no- menclaturii” comuniste. Bogăția, apartenența etnică sau religioasă pot duce și ele la cons- tituirea unor grupuri cu trăsături de c. V. clasă socială, mobilitate socială, structură so- cială. LF. CATEGORIE SOCIO-OCUPATIO» NALA grupare a unor ocupații relativ omo- gene în raport cu anumite criterii relevante din punct de vedere sociologic: nivelul de instruc- 86 CAUZALITATE SOCIALĂ ție, tipul de activitate, poziția în cadrul divizi- unii sociale a muncii și a structurilor de putere, prestigiu, venit etc. A căpătat o largă utilizare în studiile de sociologie empirică datorită fap- tului că permite aplicarea, fără dificultăți prea mari, a procedurilor de operaționalizare. C.s.o. este indispensabilă pentru cercetările asupra stratificării și mobilității sociale, dar constituie și o importantă dimensiune de ana- liză a variației atitudinilor și comportamentelor (demografice, culturale, electorale, de consu- mație). Se consideră că în societățile industriale ocupația tinde să aproximeze des- tul de bine poziția socială a indivizilor pentru cea mai mare parte a populației (F. Parkin, Class Inequality and Political Order, 1971). Din punct de vedere metodologic, problema cea mai delicată o constituie construirea unor tipologii ale ocupațiilor adecvate atît diferitelor fenomene studiate empiric, cît și diferitelor societăți. în cercetarea sociologică au fost propuse diverse asemenea tipologii. O an- chetă asupra mobilității sociale efectuată în Franța de către INSEE (1972) a utilizat următoarele c.s o/ a. cadre superioare; b. cadre medii; c. patroni în industrie și comerț; d. funcționari; e. muncitori și personal de ser- viciu; f. agricultori. Sociologul polonez S. Widerzpil a folosit în studiile asupra strati- ficării următoarea tipologie (1965): a. personal superior de conducere din adminis- trațiile social-politice; b. personal de conducere mijlociu și inferior; c. specialiști fără funcții de conducere; d. intelectualitatea creatoare; e. personal executiv de birou; f. muncitori calificați; g. muncitori semicalificați; h. muncitori necalificați. în Ungaria, R. An- dorka a studiat mobilitatea socială pe baza unui decupaj socio-ocupațional cuprinzînd (1973): a. manageri și liber-profesioniști; b. alte categorii non-manuale; c. meșteșugari și mici comercianți; d. muncitori calificați; e. muncitori semicalificați; f. muncitori necalifi- cați; g. muncitori agricoli anuali. într-o serie de cercetări efectuate de Centrul de Cercetări Sociologice din București la începutul anilor ‘80 s-a lucrat cu următoarea tipologie: a. inte- lectuali cu funcții de conducere; b. intelectualitatea de concepție; c. intelectuali de execuție; d. cadre medii cu funcții de con- ducere; e. cadre medii de execuție și lucrători de birou; f. lucrători în servicii; g. muncitori ca- lificați; h. muncitori semi și necalificați; i. muncitori în agricultura de stat și țărani coo- peratori. Schimbările în activitățile sociale (producție, servicii etc.), în tehnologii sau în distribuirea socială și economică a pro- prietății, conduc la apariția de noi c.s.o Există, totuși, un relativism sociologic în defi- nirea c.s.o. care are consecințe asupra caracterizării statistice a populației dintr-o so- cietate. V. clasa socială, ocupație, profesie, stratificare socială, structură socială, C.Â. CAUZALITATE SOCIALĂ categorie fundamentală a determinismului social care desemnează relațiile de generare sau produ- cere dintre fenomene, fapte sau evenimente sociale. Generarea se poate manifesta atît în forma schimbării (apariția de variații într-un sistem), cît și a conservării (continuitatea unor invarianți structurali ai sistemului). Specifica- rea unei relații cauzale presupune identificarea cauzei, a asimetrie! dintre cauză și efect și a factorilor contingenți sau a con- dițiilor în care relația se constituie. Constanța relației cauzale se asociază uneori cu varie- tatea condițiilor în care se constituie. Varietatea condițiilor poate împieta asupra universalizării relațiilor de cauzare socială, dar nu asupra existenței ca atare a c. s. De regulă, se distinge între c. lineară și c. circu- lară. La rîndul lor, fiecare dintre acestea poate fi simplă (implicînd numai două fenomene) sau în lanț (cauza generează efecte care de- vin cauze etc.). în c. lineară un eveniment nu poate fi propria sa cauză. în c. circulară apar cicluri sau bucle de determinare: cauza gene- 87 CAUZALITATE SOCIALĂ rează un efect, iar vectorul schimbărilor con- cretizate în efect ajunge să acționeze drept cauză a propriei cauze. în limbajul social co- mun și în explicațiile sociologice formulările cauzale sînt destul de frecvente. Uneori relația cauzală asociază două tipuri de feno- mene într-o situație particulară (incendiul provoacă panică, familia dezorganizată este cauza unor comportamente deviante ale co- piilor, poziția socială ocupată de o persoană este cauzată de: originea socială, nivelul de instrucție, interesul manifestat de familie față de formația culturală a copiilor etc.). Alteori sînt asociate fenomene complexe: cauzele e- conomice, sociale și politice ale unui eveniment (de exemplu, război) sau ale unei organizări a sistemului social (de exemplu, ale stratificării sociale sau profesionale a unei societăți). Astfel Max Weber a stabilit o relație cauzală între protestantism și capitalism, res- pectiv între sistemul de valori și opțiuni ale unei doctrine religioase și geneza istorică a unei orînduiri sociale. Formularea și demons- trarea c.s. se realizează în mod coreiat la două niveluri. La nivel teoretic, elaborarea unei explicații cauzale presupune: identifica- rea și specificarea evenimentelor sau a fenomenelor puse în relație, formularea enunțurilor cauzale prin care se precizează natura și sensul cauzării, explicarea procesu- lui de cauzare și a mecanismelor sociale implicate. Cel mai adesea, noțiunea de c. este utilizată în sociologie cu un sens prob- abilist. Această opțiune este explicată, pe de o parte, prin faptul intervenției acțiunilor u- mane și a unor condiții variabile în timpul și spațiul social. Pe de altă parte, atunci cînd este posibil, se urmărește să se fundamente- ze o relație cauzală prin multiplicarea observațiilor efectuate în condiții compara- bile, în așa fel încît să se ajungă să se demonstreze că apariția unui fenomen-cauză favorizează sau se asociază cu producerea frecventă a fenomenului-efect. De exemplu, se poate considera relația dintre statusul so- cial ocupat și, respectiv, mediul familiei de proveniență sau nivelul de instruire școlară. Dacă în cea mai mare parte a cazurilor dintr-un eșantion reprezentativ persoanele care ocupă un status social superior provin din me- dii familiale favorizate și au un nivel ridicat de instruire, atunci acestea din urmă pot fi apre- ciate în termeni probabiliști drept cauze ale ocupării acestui status social. Punerea c.s. sub semnul probabilității a făcut posibilă utili- zarea unor tehnici statistice de validare empirică a explicațiilor teoretice de tip cauzal, în sociologie au fost consacrate două tipuri de analiză a relațiilor cauzale pe baza datelor empirice: analiza de dependență și modelele lineare recursive sau analiza “path” (a di- recției cauzării). > Analiza de dependență a fost propusă de către R. Boudon (The logic of sociological analysis, 1974) pentru a construi și testa empiric modele de relații cauzale între fenomene sociale. Două premise sînt esențiale pentru analiza de dependență. Pri- ma se referă la identificarea relațiilor logice de implicație cu relația cauzală. Dintre tipurile existente de implicație (deductive, atributive etc.) unul este cauzal întrucît presupune exis- tența unei relații generative. “Dacă A atunci B” semnifică faptul că schimbările în A gene- rează schimbări în B. Formalismul logicii binare (adevăr/fals, 1 și 0) poate fi transferat într-o formă algebrică particulară pentru faci- litarea calculului statistic aplicat pe date repartizate pe variabile dihotomice sau pe atribute cu două valori (prezența sau absența unei caracteristici). A doua premisă a tehnicii lui Boudon se referă la frecvența mare a cer- cetărilor neexperimentale din sociologie. Variabilele sînt măsurate mai ales pe scale nominale și ordinale care au menirea de a cla- sifica și ordona proprietăți și/sau subiecți. Datele rezultate iau cel mai adesea forma proporțiilor relative sau absolute. Problema constă în redarea unei tehnici de operare cu 88 CAUZALITATE SOCIALĂ proporțiile saa frecvențele (de exemplu, pro- cente) pentrb a testa un model cauzal. Activitatea cea mai importantă se concen- trează asupra formulării modelului teoretic în termeni cauzali sub formă ipotetică. Prima operație constă în identificarea variabilelor in- cluse în model. Se disting trei tipuri de variabile: endogene (sau dependente) apar în ipostaza de efecte, variația lor urmînd a fi ex- plicată; exogene (sau exterioare) se prezintă în ipostaza de cauze, iar variația lor nu este explicată; reziduale, acționînd asupra variabi- lelor endogene, dar fără a fi considerate în mod detaliat în analiză. Acestea din urmă sînt doar postulate și nespecificate (indică efecte- le probabile generate de contextul mai larg în care se stabilesc relațiile cauzale). A doua operație constă în ordonarea succesivă a va- riabilelor pe baza enunțurilor cauzale. Aceasta înseamnă a separa cele trei tipuri de variabile și a le prezenta într-o ordine a cauzării. Se pot astfel distinge forme de cau- zare directă (A este cauză a lui B) sau indirectă în lanț (A este cauză a lui B care este cauză a lui C). Pentru a preciza sensul și suc- cesiunea cauzării, se au în vedere raporturile temporale dintre variabile (succesiunea în timp) și predicțiile formulate în teoria de refe- rință. Ordonarea teoretică a variabilelor și relațiile de cauzare sînt transpuse într-o dia- gramă cauzală a cărei funcție nu este alta decît de a vizualiza relațiile presupuse și de a facilita formularea ecuațiilor prin care se tes- tează empiric modelul cauzal. Să presupunem că într-o analiză ne interesează influențele cauzale exercitate de gradul de in- tegrare în viața de familie și experiența productivă prealabilă asupra integrării în gru- pul de muncă. Fiecare variabilă este dihotomică, respectiv: Xi = gradul ridicat (I) sau redus (I) de integrare familială; Xj = expe- riența productivă prealabilă bogată (J) sau săracă (J); Xk= integrare armonioasă (K) sau cu probleme (K) în grupul de muncă. Pe baza informațiilor oferite de alte cercetări și de un model teoretic mai cuprinzător despre inte- grarea în muncă, formulăm următoarele ipoteze: a. gradul de integrare în familie in- fluențează pozitiv atît interesul manifestat față de acumularea de experiență productivă, cît și de integrarea în grupul de muncă; b. e- fecte pozitive asupra integrării în grupul de muncă are și experiența productivă preala- bilă; c. integrarea în grupul de muncă are mai multe șanse de realizare dacă experiența pro- ductivă prealabilă și gradul de integrare familială acționează simultan, adică in- fluențele lor se cuplează (interacționează) pentru a produce aceleași efecte. Acestor ipoteze li se asociază o diagramă cauzală (fig. 1): Fig. 1: Diagramă cauzală ipotetică în analiza de dependență Acestei diagrame i se asociază un sistem de ecuații în care să fie reprezentați coeficienți care indică probabilitatea influențelor cauzale directe și în interacțiune ale variabilelor Xi și Xj. Pentru aceasta sînt de specificat trei tipuri de parametri: p = proporții; a = coeficienți ai in- fluenței cauzale; e = erori de măsurare re- zultate din neincluderea în model a tuturor va- riabilelor cu efecte cauzale probabile. Ipotezele anterioare pot fi reformulate în ter- menii acestor parametri după cum urmează: a. anumiți indivizi sînt clasificați în K pentru că ei sînt clasificați în I. Parametrul aik va măsura 89 CAUZALITATE SOCIALĂ influența faptului de a fi I asupra faptului de a fi K. Totodată, anumiți indivizi sînt J întrucît sînt clasificați în I. Parametrul ajj va măsura in- fluența apartenenței la clasa I asupra apar- tenenței la clasa J; b. unii indivizi sînt clasifi- cați în K întrucît sînt clasificați în J, astfel că parametrul ajk măsoară efectele faptului de a fi J asupra situației de a fi clasificat în K; c. unele persoane sînt clasificate mai frecvent în K întrucît aparțin simultan claselor I și J (pa- rametrul aijk); d. acestor ipoteze li se adaugă încă una, din rațiuni de completitudine a sis- temului de influențe, reprezentînd factorii neexpliciți sau necunoscuți (simbolizați prin e). Sistemul de ecuații este: Pj.i = ay+ej Pj.i = ei Pkjj = aik+ajk+ajjk+Ck Pkjj = aik+ek Pkjj = ajk +ek Pk.ij = Ck Simbolurile din stînga fiecărei ecuații (p) re- prezintă mărimi specificate în tabelele de date, respectiv de proporții absolute. De e- xemplu, pjj reprezintă proporția persoanelor clasificate J din cele clasificate I. Parametrii de tip a, care reprezintă intensitatea probabilă a unei influențe cauzale, sînt egali ca număr cu vectorii cauzali din diagramă și reprezintă necunoscutele din ecuații. Ei sînt calculați pe baza proporțiilor cunoscute. De exemplu: ay este egal cu diferența dintre pji (proporția ca- zurilor care sînt J pentru că sînt I) și pji (proporția cazurilor care sînt J pentru că sînt I), respectiv: atj = pjj- pjj, ambele proporții fiind date de tabelul frecvențelor sau proporțiilor. După ce au fost calculați toți parametrii a, se procedează la verificarea soluțiilor sistemului de ecuații prin înlocuirea parametrilor a din dreapta ecuațiilor cu valorile calculate pentru a constata dacă se păstrează egalitățile dintre proporțiile din tabel și cele obținute din însu- marea valorilor a și e. Dacă egalitățile se mențin înseamnă că predicțiile modelului sînt corecte, iar ipotezele formulate inițial sînt va- lidate. ♦ Modelele lineare recursive de analiză cauzală au fost introduse în sociolo- gie de H.M. Blalock (Causal inferences în nonexperimental research, 1964) pe baza ideilor și aplicațiilor din biologie (H. Wold, 1952) și econometrie (S. Wright, 1960). Din punct de vedere tehnic, un astfel de model constă în formularea unui set de ecuații standardizate de regresie prin rezolvarea cărora este posibilă prezicerea modului în care schimbarea într-una sau mai multe va- riabile “cauze” generează schimbări în variabilele “efecte”. Modelele sînt recursive întrucît elimină formele de cauzare reciprocă și lineare întrucît valoarea cantitativă a unei variabile este definită doar în termenii sumei valorilor altor variabile (y = x + z), eliminîndu- se relațiile multiplicative (y = x z), expo- nențiale (y = 2X) sau curbilinii (y = x2). Elaborarea acestor modele lineare recursive ia forma analizei “path”, care constă în speci- ficarea direcției lineare a cauzării. Sînt urmate aceleași secvențe ca și în analiza de depend- ență, respectiv: elaborarea modelului teoretico- ipotetic, construcția diagramei cau- zale, definirea sistemului de ecuații. Diferența apare la nivelul formulării sistemului de ecuații. De data aceasta, interferențele se ba- zează pe rezolvarea ecuațiilor de regresie standardizată (care includ coeficienți beta, numiți și coeficienți cauzali sau “path”). Să considerăm un exemplu privitor la relațiile din- tre coeziunea grupală, performanța în activitate și gradul de conformism normativ. Formulăm ipotezele: a. performanțele ridi- cate ale grupului determină o creștere a coeziunii grupale măsurată prin densitatea relațiilor interpersonale reciproce; b. cu cît coeziunea și performanțele sînt mai ridicate, cu atît gradul individual de conformism nor- mativ este mai mare. Aceste ipoteze sînt reprezentate schematic într-o diagramă cau- zală (fig. 2). 90 CĂSĂTORIE Coezkne Confomrisrn Fig. 2: Model linear recursiv de analiză cau- zală Pentru fiecare ipoteză se formulează cîte o ecuație de regresie inclusă într-un sistem de ecuații. Ecuațiile astfel considerate cu privire la aceeași structură se numesc ecuații simul- tane, iar sistemul de ecuații se numește sistem structural. Diagramei din fig. 2 îi cores- punde următorul model structural de ecuații simultane în formă standardizată: X3= ea X1 = P13X3 + ei X2 = P21X1 +P23X3+62 unde: x= variabilele considerate de analiză; p- coeficienții cauzali sau path cores- punzători coeficienților beta de regresie; e = coeficienți reziduali. Coeficienții ppot fi calcu- lați fie prin procedeele specifice analizei corelațiilor parțiale, fie prin tehnica analizei de regresie. Trebuie menționat că relațiile cau- zale nu sînt deduse din valorile coeficienților cauzali. Scopul analizei bazate pe rezolvarea sistemului de ecuații de regresie este de a stabili dacă un set de ipoteze cauzale este consistent cu rezultatele obținute prin prelu- crarea datelor empirice, astfel că ipotezele pot fi admise sau respinse. Analiza de de- pendență și analiza “path” combină măsurarea socială cu tehnica de calcul statis- tic în vederea testării empirice a unor modele ipotetice de tip cauzal. în aplicare trebuie avu- te în vedere și unele eventuale “capcane” sau greșeli posibile: postularea teoretică a unor relații cauzale între fapte sociale care nu sînt ontologic implicate în astfel de relații, din do- rința aplicării acestor tehnici de analiză; ignorarea specificării teoretice detaliate și bine documentate a priorităților cauzale în modelul teoretic; insuficienta aprofundare a problemei identificării variabilelor din modelul cauzal, ceea ce duce la invocarea de cauze false; nerespectarea cerințelor de linearitate și aditivitate a relațiilor dintre variabile; igno- rarea erorilor de măsurare; formularea greșită a parametrilor ecuațiilor sistemelor. Dincolo de aceste restricții sau posibile dena- turări, modelele de analiză empirică a c.s. reprezintă unul dintre cele mai importante progrese tehnice din ultima perioadă de dezvoltare a cercetării sociale. V. atribut, de- terminism social, măsurare, regresie, variabilă. M.V. CĂSĂTORIE modalitate acceptată la ni- vel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. C. poate com- porta un aspect juridic (sancționare formală de către o instituție legitimă a uniunii maritale) și un aspect religios (sancționare formală, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă a uniunii maritale), C._civilă (sancțio- narea juridică) este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era sancționată doar religios. în prezent, c. religioasă este fa- cultativă și nu poate fi făcută decît după sancționarea juridică. în ambele tipuri de sancționare, esențială este recunoașterea socială a uniunii maritale. în mod tradițional, aceasta se realizează printr-o ceremonie pu- blică, organizată la nivel comunitar (nunta). C. împreună cu filiația reprezintă mecanismele sociale de transmitere a moștenirii, a bunuri- lor materiale și imateriale (de tip religios, spiritual, cultural). Căsătoria are ca funcție principală să lege între ele două neamuri între 91 CĂSĂTORIE care, în mod obișnuit, nu există legături de consangvinitate. în majoritatea societăților, legătura este realizată prin femeie. ♦ în fie- care societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, de alegere a partenerului. în principal, există două tipuri de reglementare maritală: endogamia și exoga- mia. Endogamia stabilește alegerea partenerului din cadrul aceluiași grup; oame- nii se pot căsători între ei numai dacă aparțin aceleiași caste, rase, religii sau aceluiași grup etnic. Exogamia stabilește alegerea partene- rului din afara grupului (din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau comunității locale). Exogamia se bazează pe rudenie și pe afirmarea incestului drept tabu (interzice- rea relațiilor sexuale între rude de sînge). Definirea rudeniei de sînge este o problemă de ordin social, cu răspunsuri foarte diferite de la o societate la alta. în unele societăți, ta- buul de incest acționează pînă la a treizecea generație (persoanele care cu 30 de generații în urmă au avut un strămoș comun sînt con- siderate rude și nu au voie să se căsătorească între ele). Deși este o normă culturală universală, tabuul de incest a fost parțial ignorat în unele sociatăți. Sînt cu- noscute exceptările de la acest tabu practicate de familiile regale (dinastiile egip- tene, familiile regale din Hawaii, familiile imperiale Inca). în mod obișnuit însă, incestul este în toată lumea nu numai prohibit dar este considerat și cu aversiune și desgust. în con- cepția lui Claude Levy-Strauss, tabuul incestului promovează alianțele între familii și întărește interdependențele sociale. De re- gulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de incest pînă la relația de ru- denie de veri primari. în cazuri deosebite, autoritățile pot aproba căsătoria și între veri primari. ♦ Căsătoria poate avea mai multe forme: a. monogamie (c. unui soț cu o singură soție); b. poligamia (c. unui soț cu două sau mai multe soții); c. poliandria (c. a doi sau mai multor bărbați cu o singură soție); d. c. de grup (c. a doi sau mai multor soți cu două sau mai multe soții). Monogamia este forma cea mai răspîndită la nivel mondial (din punct de vedere statistic, al numărului de persoane care trăiesc în această formă de familie), fiind practicată în toate societățile, pe cînd cele- lalte forme sînt practicate doar în anumite societăți. în țările europene sau de cultură eu- ropeană, se consideră la nivelul simțului comun că monogamia este o formă civilizată de c., celelalte fiind considerate barbare. Po- ligamia a fost o formă de c. răspîndită în multe societăți tradiționale (in 83% din cele 862 de societăți analizate de Murdock, 1967), deși, în cadrul unei societăți, este practicată îndeose- bi de bărbați cu status economic ridicat și în cazurile în care femeile au o contribuție im- portantă la subzistență. Poliandria este o formă de c. relativ rară. în mod obișnuit, ea îmbracă forma dreptului fratelui mai mic de a întreține relații sexuale cu soția fratelui mai mare (în cazul în care nu se pot asigura soții pentru toți frații, se asigură soție doar fratelui mai mare). în ce privește c. de grup, nu au pu- tut fi aduse dovezi că aceasta ar fi fost practicată ca normă socială. Majoritatea spe- cialiștilor o consideră ca un mod de c. marginal, alături de celelalte tipuri. în unele societăți sînt admise și c. între persoane de același sex, îndeosebi sub forma dreptului soțului de a avea pe lîngă o soție-femeie și o soție-băiat (cazurile unor grupuri etnice de amerindieni din America de Nord, Sudan). Cazurile de c. a femeilor între ele sînt mult mai rare. ❖ Cercetările comparative de so- ciologie a familiei realizate în societățile europene sau de cultură europeană au pus în evidență o serie de transformări comune în comportamentele mah\a\e: desacralizarea c., reducerea motivației economice a c., creșterea heterogamiei c. (origini sociale dife- rite ale partenerilor), tendințe de egalizare a pozițiilor economice și profesionale ale parte- 92 CENTRU / PERIFERIE (MONDIALISM) nerilor în momfentul c., diminuarea sau dispa- riția rolului părinților și rudelor în căsătorirea tinerilor, scăderea ratei nupțialității, afectarea natalității de scăderea nupțialității, declinul re- lativ al familiei nucleare bazate pe c., extinderea cuplurilor consensuale, extinde- rea relațiilor dintre persoane care trăiesc în menaje diferite, creșterea toleranței sociale față de noile forme de conviețuire. Un caz aparte este așa numita “c. mixtă” între parte- neri care aparțin unor etnii diferite. Incidența acestora este din ce în ce mai mare datorită creșterii mobilității geografice, facilitînd dezvoltarea relațiilor inter- și trans-culturale. Aceste transformări au generat la nivelul dis- cursului științific și ideologic două interpretări diferite. Una care minimizează rolul acestor transformări, argumentînd că în ciuda tuturor transformărilor care au avut loc la nivelul fa- miliei și c., majoritatea persoanelor care trăiesc în societățile europene sau de cultură europeană continuă să aibă față de sexuali- tate, dragoste și căsătorie o opinie relativ tradițională. Relațiile sexuale sînt, în mod obișnuit, limitate la raporturile dintre soți și au ca obiectiv principal procrearea. Alte practici sexuale care nu conduc la procreare sînt con- siderate de majoritatea persoanelor drept perversiuni. Satisfacția sexuală a femeii, chi- ar în interiorul cuplului familial, este o idee relativ recent acceptată la nivel social. Conti- nuă să fie încă destul de larg răspîndită distincția dintre dragostea spirituală (agape) și dragostea erotică. Prima este considerată “bună”, iar a doua “rea” întrucît produce rup- turi în structura socială prin izolarea amanților de rudeniile lor. în majoritatea societăților, c. continuă să fie percepută ca un aranjament e- conomic și social între grupurile de rudenie, deși rolul părinților a scăzut foarte mult în ale- gerea partenerului și în c. A doua luare de poziție consideră că aceste atitudini tradițio- nale față de sexualitate, dragoste și cx sînt pe cale de a suferi transformări de amploare. Creșterea ponderii cuplurilor consensuale este un argument puternic în această privință. Se consideră că, deși noile modele atitudinale și comportamentale maritale au o pondere statistică încă redusă, ele sînt semnificative din punct de vedere social întrucît ar exista suficiente argumente pentru a prevedea o ge- neralizare rapidă a lor. Ambele tipuri de argumentări sînt puternic încărcate cu ju- decăți de valoare extraștiințifice (de natură politică, ideologică, religioasă, morală). O analiză riguros științifică nu permite emiterea de afirmații categorice privind viitoarea dina- mică a modelelor maritale, întrucît c. este un domeniu foarte complex în care acționează numeroși factori impredictibili și în care ju- decățile de valoare pot fi cu greu ocolite. V. cupluri consensuale, endogamie, exogamie, familie, homogamie, homosexualitate, incest, rudenie, tabu. I.Mih. CENTRU / PERIFERIE (MON- DIALISM) concept impus de către I. Wal- lerstein (The modern World-system Capitalist Agriculture and Origins of the European World-Economy în the Sixteenth Century, 1974) pentru a explica geneza noului sistem mondial european între 1450-1640. Noul spațiu european a apărut, în concepția lui I. Wallerstein sub forma unei “economii europe- ne mondiale” în secolul al XVI-lea. Spre deosebire de vechile sisteme mondiale — im- periile — noul spațiu european, ca tip de sjtem mondial, se bazează pe o piață mondială, pe o nouă diviziune internațională a muncii și pe apariția statului centralizat. Imperiile au ocu- pat scena istoriei în ultimii 5000 de ani și trăsătura lor comună a constat în a fi menținut fluxul economic de la periferie spre centru prin forță (tribut și impozit) și prin avantajele mo- nopolului asupra comerțului. Imperiile politice sînt mijloace primitive de dominație econo- mică. Economia mondială este o invenție a lumii moderne și chiar dacă înainte au apărut 93 CETĂȚENIE economii mondiale ele au fost întotdeauna transformate în imperii. Spre deosebire de imperii, în noul “sistem mondial” legătura fun- damentală dintre părțile sistemului este economică și nu reclamă constituirea unui aparat politic centralizat a cărui întreținere ar fi extrem de costisitoare. Analiza acestor sis- teme mondiale a generat o nouă direcție teoretică cunoscută sub denumirea de mon- dialism. Noul sistem mondial s-a asociat și cu o nouă diviziune europeană a muncii care a generat o stratificare a spațiului european în trei arii: a. centrul (“nucleul”) economiei mon- diale, cuprinzînd Europa nord-vestică; b. semiperiferiile (Europa centrală) și c. perife- ria, Europa răsăriteană și America Latină. în centrul sistemului mondial modern s-a dezvoltat o economie industrial-urbană, bur- ghezii urbane puternice (autocentrate național), au apărut statele centralizate, s-a generalizat sistemul muncii salarizate. în se- miperiferie a predominat încă economia domenială bazată pe munca semiaservită și salariată și pe o largă autonomie a proprietari- lor funciari. în periferie s-a dezvoltat o agricultură bazată pe munca semiaservită în sistem fiscal comercial, pe monocultură etc. Noua ordine bazată pe centre capitaliste pu- ternice și periferii “implică... o însușire a surplusului întregii economii mondiale de către ariile din centrul sistemului” (A. Gunder Frank și S. Amin, Uaccumulation depen- dente. Societes precapitalistes et capi- talisme, 1975). Periferia este aceea care deține “cel mai scăzut rang în această ierarhie (a structurilor economiei mondiale — n.ns.). Acest rang este asociat cu pierderea (drena- rea) surplusului către statele exploatatoare cele mai puternice” (G. Goodman, M. Redlift, From peasant to proletarian. Capitalism, de- veloppement and Agrarian Tranzition, 1981). în teoria lui S. Amin noul sistem mondial are ca trăsătură esențială “acumularea mondială a capitalului” care pune în relație un “capita- lism central”, “autocentrat” și “interdepen- dent” (localizat în centrul sistemului) cu un “capitalism periferial”, “extravertit” și “de- pendent” (situat în “periferie”). M. Manoilescu dezvoltase în deceniul IV acest tip de analiză supunînd unei critici severe teoria ricardiană a “costului comparativ” (Forțele naționale pro- ductive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațio- nal, 1986). O variantă generalizată a acestei teorii, cu aplicații la istoria civilizațiilor, ne pro- pune K. Ekholm în viziunea căruia relația “centru/periferie” este o legitate a istoriei. (Dy- namics of Global Systems, 1981). V. abandon istoric, capitalism. I.B. CETĂȚENIE 1. în antichitate, la greci și la romani: calitatea de membru al unei cetăți. Nu toți locuitorii unui oraș aveau însă acest statut, deoarece cetatea era o asociație poli- tică și religioasă a unor familii și numai membrii acestora puteau fi cetățeni. Din acest motiv, orașele în antichitate cuprindeau foarte puțini cetățeni. C. era, de regulă, atribuită și nu dobîndită, presupunînd o serie de drepturi majore (de a cinsti zeii cetății, de a apare în fața tribunalelor, de a fi proprietar de pămînt etc.), dar numai în condițiile supunerii totale față de cetate. 2. în epoca modernă, c. a de- venit un status uzual și reprezintă calitatea de membru al unui stat-națiune, fiind conferită de la naștere sau prin proceduri juridice specifice în cazuri de emigrare dintr-un stat într-altuI. C. este definită astăzi din perspectiva drepturilor și datoriilor pe care le au cetățenii. T.H. Mar- shall (Class, Citizenship and Social Development, 1964) clasifică drepturile cetățenilor în trei categorii: a. civile (liberă ex- primare, acces la informații, asociere liberă, egalitate în fața legii), b. politice (drept la vot, alegeri libere, dreptul de a putea candida) și c. social economice (dreptul la bunăstare, la muncă, la securitate socială, etc.). V. drept, societate civilă, stat, status. A.B. 94 CHESTIONAR CHARISMĂ tij^de autoritate bazat pe re- cunoașterea'calităților excepționale ale șefului. Analiza autorității c. a fost făcută, în principal, de Max Weber. Sociologul german afirmă că acest tip de legitimitate se bazează pe credința în calitățile excepționale ale unui individ, fie că acesta este un sfînt sau un pro- fet investit de grația divină, sau un șef militar care a dat dovadă de un eroism deosebit, sau de un politician care știe să mobilizeze mase- le. Autoritatea c. se menține atît timp cît persistă convingerea indivizilor în darurile ex- cepționale (supraumane sau supranaturale) ale șefului. Ea se manifestă în situațiile de schimbare. în momentul cînd încearcă să se permanentizeze sau să acționeze cu o anu- mită continuitate, este obligată să ia în con- siderare probleme pe care nu este pregătită să le rezolve și, în consecință, este constrînsă să se transforme; fie să se raționalizeze, fie să devină o sursă a unei noi tradiții. în proce- sul de raționalizare, autoritatea c. trebuie să elaboreze o serie de norme care vor supra- viețui personalității c. și care vor permite ca ceea ce aceasta a creat să continue să existe. V. autoritate, legitimitate. I.Mih. CHESTIONAR (fr. questionnaire, “ches- tionar”), tehnică și, corespunzător, instrument de investigare, constînd dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic care, prin admi- nistrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris (S. Chelcea, Chestionarul în investigația sociologică, 1975). în cer- cetările sociologice c. este utilizat atît pentru culegerea datelor obiective (vîrstă, sex, nivel de școlaritate, venituri etc.), cît și a celor su- biective (opinii, atitudini, aspirații, trebuințe etc.). întrebările scrise și, eventual, imaginile grafice (desene, fotografii, schițe) au funcție de indicatori. Succesiunea lor este logică (de la particular la general sau invers; de la trecut la prezent și apoi la viitor), dar și psihologică (de la întrebările de stabilire a contactului psi- hic la cele esențiale pentru verificarea ipotezelor cercetării; de la cele neutre la cele încărcate emoțional). Clasificarea c. poate fi făcută după mai multe criterii: conținutul în- trebărilor, forma întrebărilor, modul de administrare a c.. Se face astfel distincție în- tre c. de date factuale (de tip administrativ) și c. de opinie (vizînd nu numai opiniile, dar și aspirațiile, trebuințele și valorile, atitudinile și interesele ș.a.m.d.). Structura c. depinde de conținutul lor, de problema cercetată. George Gallup, care a fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice (American Institute of Public Opinion), a stabilit următoarea schemă pentru elaborarea c. de opinie: se începe cu cîteva întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele anchetate cunosc problema pusă în discuție; urmează una sau mai multe întrebări deschise privind atitudinea față de respectiva problemă; apoi, un set de întrebări închise referitoare tot la atitudinea celor an- chetați. în finalul c. sînt formulate mai multe întrebări deschise vizînd motivarea opiniilor exprimate. C. se încheie cu un set de întrebări închise care au ca scop măsurarea intensității opiniilor exprimate. în ceea ce privește numărul temelor abordate, se face distincția între c. speciale, cu o singură temă și c. “om- nibuz”, cu mai multe teme. Această distincție are o importanță deosebită în elaborarea c., cînd trebuie urmărită “dramaturgia” succesi- unii întrebărilor și plasarea întrebărilor esențiale în prima parte a c., presupunîndu- se că pe măsura desfășurării anchetei concentrarea atenției persoanelor intervieva- te scade. După forma întrebărilor, c. pot fi clasificate în c. cu întrebări închise, cu în- trebări deschise, și c. mixte (cu întrebări închise și deschise). C. cu întrebări închise sau precodificate nu permit decît alegerea dintre două sau mai multe răspunsuri presta- 95 CIOCOISM bilite, indicîndu-se răspunsul care corespun- de cel mai mult situației sau opiniei celui intervievat. întrebările închise (dihotomice, trihotomice, cu alegere multiplă sau în evan- tai) implică un proces de recunoaștere, astfel că ele sînt mai puțin adecvate cînd se urmărește evaluarea cunoștințelor. C. cu în- trebări deschise sînt recomandabile în studierea problemelor complexe, oferind în afara conținutului răspunsurilor informații bo- gate despre personalitatea celor anchetați (coerența logică, nivelul de cultură, particula- rități temperamentale etc.). Acest tip de c. impune adesea apelul la tehnica analizei conținutului pentru prelucrarea răspunsurilor, în funcție de modul de aplicare, se face dis- tincție între c. autoadministrate și c. administrate de către operatorii de anchetă. Autoadministrarea elimină posibilitățile de distorsionare a informațiilor datorită prezenței operatorilor de anchetă, dar introduce o anu- mită incertitudine în legătură cu persoana celui care efectiv răspunde la întrebările din c.. C. poștale, ca și cele publicate în reviste și ziare au multiple avantaje: număr mare de persoane care pot răspunde concomitent, di- minuarea efectului de interviu, eliminarea influenței operatorilor de anchetă, sporirea gradului de concentrare în formularea răspunsurilor, asigurarea anonimatului (W. Friederich, 1971). în același timp, c. autoad- ministrate ridică serioase probleme privind reprezentativitatea investigației. Structura c. vizează tipurile de întrebări și raporturile din- tre ele. După funcția pe care o au, întrebările pot fi: introductive, de trecere, bifurcate, “de ce”, de control, de identificare. în ordonarea întrebărilor trebuie avute în vedere “efectul halo” și “efectul de poziție”. Formularea în- trebărilor presupune verificarea faptului dacă: sînt dificultăți de înțelegere a limbajului? întrebările sînt prea abstracte? Depășesc e- locvența celui anchetat? Necesită o capacitate de observație ieșită din comun? Suprasolicitată gîndirea? Sînt obositoare? Sînt plictisitoare? Generează teamă ? Sînt prea intime? Generează conflicte cu idealul propriu ? (Elisabet Noelle, 1963). Formularea corectă a întrebărilor în c. presupune alege- rea judicioasă a cuvintelor astfel ca să fie înțelese de întreaga populație anchetată, să nu aibă sensuri multiple și să nu fie afectoge- ne. De asemenea, se vor evita termenii tehnici, cuvintele ambigue, ca și cele de jar- gon sau argou. Utilizat în cadrul unor metodologii complexe, cu respectarea princi- piilor deontologiei sociologice, c. asigură obținerea unor informații utile pentru cu- noașterea fenomenelor și proceselor sociale. V. analiza conținutului, ancheta sociologică, atitudine, efectul halo, efectul de poziție, efec- tul listei, interviu, sondaj de opinie. S.C. CIOCOISM concept fundamental al “teo- riei regenerării naționale” elaborată de I. H. Rădulescu (1802-1872), care se referă la sta- rea anormală a societății românești moderne (sec. XVIII-XIX), obținută prin involuția unei instituții democratice fundamentale româ- nești — instituția boieriei (Echilibru între antiteze, 1859-1869). C., derivat de la ciocoi, semnifică acele tipuri umane (etice) și sociale care personifică “răul”, “consumațiunea”, lip- sa de universalitate, absența creației istorice, precum și un deficit major de sociabilitate. Ciocoii sînt definiți de I.H. Rădulescu prin ra- portare la criterii morale (ei mint, înșeală, sînt degradați, pervertiți) și la structurile de socia- bilitate pe care le generează (ciocoilor le este străin spiritul de asociațiune și de comunica- re, ei nu “armonizează” cunoștința cu spiritul de comunicare. Ciocoii se dedublează, ei di- simulează democrația, practicînd intriga, împilarea, corupția, “naționalismul de pa- radă”. Progresul “nației” implică, după I.H. Rădulescu, înlăturarea c., extensiunea boie- riei și a democrației “oamenilor fără clasă” (burghezi sau proprietari). V. boierie. M.L. 96 CIRCULAȚIA ELITELOR CIRCULAȚIA ELITELOR Pentru a denumi modul‘în care, într-o societate, “diver- sele grupuri sociale se amestecă între ele”, V. Pareto a inventat termenul de “c. socială”, într-o societate, indivizii circulă de la un grup la altul și, în această deplasare, poartă cu ei anumite tendințe latente, anumite caracteris- tici, atitudini, sentimente, calități sau defecte etc. denumite “reziduuri”. Legea cea mai ge- nerală care guvernează această c. socială, crede Pareto, este aceea care întreține în so- cietate tendința de grupare a celor cu indici înalți de excelență într-o clasă superioară, nu- mită elită, și a celor cu indici inferiori de excelență într-o “parte” inferioară numită “masă”. Ori de cîte ori în “masa” celor de jos se ivesc indivizi cu indici superiori, ei vor fi ab- sorbiți de elită. Trecerea indivizilor superior înzestrați din “masă” în “elită” este denumită de către Pareto c.e. Cînd această c. este blo- cată se produc revoluțiile. C.e. poate fi cercetată sub două aspecte: volum și “viteză de c.” Teoria c.e. se întîlnește, în acest punct, cu teoria mobilității sociale. Elitele, după V. Pareto, cuprind “anumite agregate”, adeseori rău definite, numite “aristocrații”. Ele sînt polul moral al societăților și dau direcția și înțelesu- rile mai înalte ale acestora, dar și decad. Decadența aristocrațiilor nu este un fenomen strict cantitativ ci și calitativ: energia lor scade și se modifică proporțiile reziduurilor (tendințe latente, de natură afectivă) care le-au ajutat să dobîndească putere. Baza de recrutare a clasei guvernante, deci, nu este constituită de indivizi, ci de familiile distribuite în toate cla- sele, inclusiv în cele inferioare care furnizează energia și proporțiile de reziduuri de care o elită are nevoie pentru a-și menține puterea. Dacă aceste mișcări de circulație a indivizilor și cu ei o dată a reziduurilor înce- tează, “pătura guvernantă merge spre ruină și aceasta antrenează adesea cu ea și pe aceea a națiunii întregi. Acumularea de elemente superioare în clasele inferioare și, invers, de elemente inferioare în clasele superioare, este o cauză puternică de perturbare a echi- librului”. (cf. V. Pareto, Trăite de sociologie generale, 1933). Există deci forme evoluțio- nare și forme revoluționare de schimbare. “Revoluțiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulației elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le mențină la putere, și ele evită să facă uz de forță; în vreme ce în clasele inferioare se dezvoltă elementele superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna și care sînt dispuse să facă uz de forță” (p. 1305). “Pentru a împiedica violența ori pentru a-i re- zista”, clasa guvernantă poate folosi și ea violența, ori, dimpotrivă, “recurge la șiretenie, la fraudă și la corupție sau, într-un cuvînt, gu- vernanții din lei se preschimbă în vulpi... P e termen lung un atare mod de a acționa pro- duce un efect puternic asupra selecției clasei guvernante din care doar vulpile sînt chemate să facă parte, în vreme ce leii sînt respinși. Cel ce cunoaște cel mai bine arta de a-și slăbi adversarul prin corupție, de a recupera prin fraudă și îh șelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forței, acela este cel mai eficient dintre guvernanți... în acest fel, reziduurile instinctului combinărilor (l-a clasă) se întăresc în clasa guvernantă; cele ale persis- tenței agregatelor (clasa a ll-a) slăbesc, întrucît primele sînt utile în arta expedientelor spre a descoperi combinații ingenioase care vor fi folosite în locul rezistenței deschise; ...Predominarea instinctelor combinărilor, slăbirea persistenței agregatelor, predispun clasa guvernantă să se preocupe mai mult de prezent și să-i pese mai puțin de viitor. Indivi- dul prevalează asupra familiei, cetățeanul asupra colectivității și asupra națiunii. Intere- sele prezente sau din viitorul imediat, ca și interesele materiale prevalează asupra inte- reselor viitorului îndepărtat și asupra 97 CIRCULAȚIA ELITELOR intereselor ideale... O parte a fenomenelor se observă și în relațiile internaționale. Războaiele devin esențialmente economice. Sînt evitate cele contra celor puternici; nu se atacă decît slabii. Aceste războaie sînt soco- tite înainte de orice un prilej de speculație", (p. 1386-1387). La rîndul lor, cei care fac parte din stratul guvernaților (masa) cuprind un număr de indivizi dispuși să folosească forța și dacă își găsesc liderii capabili să-i conducă vor izbuti să deposedeze clasa guvernantă de putere. “Chestiunea este cu atît mai lesnicio- asă cînd cei din această clasă sînt motivați de sentimente umanitare”, lată de ce o “aristo- crație umanitară și închisă sau puțin deschisă realizează maximum de instabilitate” (p. 1387). E mult mai greu să deposedezi de pu- tere o clasă care se slujește, pentru a guverna, de șiretenie, fraudă, corupție. Aceasta îi va asimila pe cei ce prezintă ace- leași caracteristici din clasa guvernată. Așa se face că în clasa guvernată instinctul com- binărilor slăbește într-o oarecare măsură. Dar dată fiind marea diferență numerică între elită și masă, ceea ce pierde masa e mult mai puțin decît ceea ce cîștigă elita sub aspectul com- poziției. Deci numărul membrilor este o chestiune crucială pentru elită, nu și pentru masă. în plus, în clasa guvernată (masa) rămîn destui indivizi care posedă instinctul combinărilor și nu sînt folosiți în politică. Aceasta conferă o stabilitate societăților, lată dar o regularitate: în clasa guvernată (în “masă”) tind să predomine instinctele persis- tenței agregatelor, în cea guvernantă (“elita”) tind să predomine instinctele combinărilor. Cînd diferența devine foarte mare se produc revoluțiile. Acestea dau putere unei noi clase care va provoca o întărire a instinctelor de persistență a agregatelor și această clasă adaugă proiectelor de scurt termen, pe cele de lung termen, propun scopuri ideale și îndepărtate; scepticismul cedează în fața cre- d:nței. De regulă însă, această concentrare a instinctului combinărilor se produce doar în clasele superioare nu în tot poporul. în războaie sîntem uimiți de energia claselor de jos. Uneori, ca în Cartagina, această energie nu este suficientă pentru a salva patria întrucît războiul a fost rău pregătit și rău condus de clasele dirigente ale țării (p.1389). Alteori, ca în Revoluția franceză, energia populară este suficientă pentru a salva patria întrucît dușmanii s-au confruntat cu aceleași “clase dirigente”, ceea ce-a procurat timpul necesar “claselor inferioare ale societății să depose- deze de putere propria lor clasă dirigentă și să-i substituie o alta mult mai energică și în care instinctele persistenței agregatelor se găsesc într-o proporție superioară”(p. 1389). Este un caz tipic de revoluție în interiorul războiului. Relația dintre aceste reziduuri și folosirea forței este cît se poate de clar mar- cată de Pareto. Cînd, într-o țară, o clasă guvernantă A absoarbe cele mai multe ele- mente din toată populația sub aspectul șireteniei, clasa guvernată B este privată în mare parte de aceste elemente și astfel nu mai are speranțe să învingă vreodată clasa A, atîta vreme cît ar lupta cu ea în baza acelorași elemente. Or cel ce folosește șiretenia e mai puțin capabil să folosească forța. “în conse- cință, dacă se acumulează în partea A oamenii care știu mai bine se se folosească de viclenie, consecința este că se acumu- lează în partea B oameni mult mai apți să folosească forța” (p. 1400) Aceasta este o “lege sociologică” referitoare la regimul vio- lenței sociale și ea are statut teoretic, de rang similar cu ideea durkheimistă despre “ano- mie”. în concepția lui Pareto, cauza violenței este dezechilibrul dintre cele două clase de reziduuri între elită și masă. în genere, partea B aduce în elita guvernantă a societății o mare cantitate de reziduuri ale persistenței agrega- telor. Grație acestora, colectivitatea redobîndește stabilitate și forță. O elită cu o slabă proporție de reziduuri ale persistenței 98 CLASĂ SOCIALĂ agregatelor estp și ea “degenerată” și antre- nează societatea însăși pe drumul ruinei. “Dacă clasa guvernantă pierde prea multe sentimente ale persistenței agregatelor, se ajunge la un punct în care nu mai este capa- bilă de a-și mai apăra: nu numai propria-i putere, ci ceea ce este și mai rău, chiar inde- pendența țării” (p. 1402). V. anomie, selecție socială negativă, elită, masă, compensația muncii, pătură superpusă, revoluție, mobili- tate socială, schimbare socială. I.B. CIVILIZAȚIE termen utilizat cu sensuri distincte în discipline, în tradiții de gîndire sau în diferite limbi, a. C. ca etapă a evoluției ome- nirii. în teoria sa asupra evoluției societății umane, E. B. Tylor (Primitive Culture, 1871) propune trei mari stadii: sălbăticia, barbaria și civilizația. în această tradiție, L. H. Morgan consideră descoperirea scrierii ca o premisă a c., iar Gordon Child leagă c. de urbanizare (revoluția urbană), b. Grad de asimilare în ac- tivitatea individuală și colectivă a valorilor culturale. O persoană civilizată este persoana care și-a asimilat în comportamentul său va- lorile morale ale vieții moderne; “cultura în acțiune”, grad de asimilare de către o colec- tivitate a valorilor culturale create de umanitate, c. în filosofia europeană a culturii era populară, în prima jumătate a secolului, diferența cultură/c. pe următoarele ali- niamente: cultura reprezintă totalitatea valorilor spirituale; c. este totalitatea valorilor materiale (tehnologie, bunuri economice, in- frastructura materială a vieții sociale, ca de exemplu: orașe, drumuri, mijloace de comu- nicație). în timp ce cultura tinde să fie specifică fiecărei colectivități, c. are un carac- ter universal, fiind rezultatul progresului științific și tehnologic. Astfel se poate vorbi despre cultura românească, dar despre c. in- dustrială. V cultură. E.Z. CLASĂ SOCIALĂ formă de stratificare în care apartenența la diferite grupuri sociale și relațiile dintre acestea sînt determinate în primul rînd de criterii economice. Acest tip de stratificare, caracteristic societăților mo- derne, nu implică transmiterea automată a unor privilegii ereditare — deși, în realitate, originea socială influențează șansele de viață ale indivizilor —, este complet laicizat și ne- sancționat prin reglementări oficiale. Alte forme de stratificare funcționează pe baza unor criterii religioase (sistemul castelor) sau în funcție de anumite ierarhii ale prestigiului (sistemele premoderne structurate pe grupuri de status), ambele sisteme fiind instituționa- lizate formal și guvernate de transmiterea ereditară a pozițiilor sociale (împreună cu toate prerogativele pe care acestea le im- plică). ♦ Utilizarea termenului de c.s. în sensul pe care i-l atribuim astăzi este asociată cu începutul revoluției industriale în sec. al XVIII-lea. Din acest moment el devine un con- cept fundamental pentru analiza apariției și a evoluției societății capitaliste (sau industriale) moderne. ♦ în cadrul sociologiei există două modalități principial diferite de abordarea a c.s.. Ele împărtășesc însă ideea comună că c.s. sînt grupuri economice dispuse ierarhic într-un sistem în care acestea se definesc unele în raport cu altele și nu ca entități în sine. ♦ O primă abordare consideră c.s. ca formațiuni ce joacă un rol efectiv în dinamica societăților și în istorie, dar a căror existență este mai mult sau mai puțin conștientizată de indivizii care le compun. Aici intervine proble- matica conștiinței de clasă, a conflictului de clasă și a acțiunii de clasă. Principalii teoreti- cieni care se înscriu în această tradiție, și care au avut o influență covîrșitoare asupra dezvoltării teoriei c.s., sînt K. Marx și M. We- ber. ♦ Concepția lui Marx despre c.s. este derivată din analiza relațiilor de producție. O c.s. se constituie ca un grup de indivizi aflați într-o poziție similară față de mijloacele de producție și care îndeplinesc același rol în procesul de producere/însușire a surplusului 99 CLASĂ SOCIALĂ economic. Teoria marxistă a c.s. este inte- grată analizei sistemului capitalist și a producției de mărfuri. Acest sistem instituie o diviziune fundamentală între burghezie (sau clasa capitaliștilor), care deține proprietatea asupra mijloacelor de producție, și proletariat (sau clasa muncitoare), care nu dispune decît de forța sa de muncă, și care este nevoit să și-o vîndă pentru a-și procura mijloacele ne- cesare traiului. Munca productivă este singura creatoare de valoare, iar însușirea plusvalorii de către capitaliști constituie esența exploatării, ceea ce face ca aceste c.s. să aibă interese obiective opuse și ire- conciliabile. Dar poziția similară față de mijloacele de producție nu conferă în mod au- tomat unui grup de indivizi statutul de c.s. Ei trebuie să conștientizeze faptul că au inte- rese obiective comune, specifice c.s. în ansamblul ei, cu alte cuvinte să dobîndească conștiință de clasă, și să se organizeze politic în vederea promovării acestor interese în ca- drul luptei de clasă. în cazul proletariatului, transformarea sa din “c.s. în sine” într-o “c.s. pentru sine” este favorizată de socializarea producției, respectiv de concentrarea munci- torilor ca premiză a desfășurării marii producții de fabrică și de expansiunea orașelor industriale. în lucrările cu puternic caracter polemic și propagandistic, destinate mobilizării și clasificării ideologice a clasei muncitoare, Marx simplifică foarte mult anali- za c.s.. Manifestul Partidului Comunist (1848) se referă exclusiv la burghezie și proletariat, la creșterea polarizării dintre aceste c.s. și la necesitatea revoluției proletare care ar per- mite trecerea la comunism. în schimb, în alte lucrări cu un caracter analitic mai pronunțat Marx nu trece cu vederea nici diviziunile exis- tente în interiorul celor două clase fundamentale, nici prezența altor c.s. în so- cietățile capitaliste ale vremii. în ultimul capitol (neterminat) al CapitaMui (volumul III, 1894) Marx afirmă: “Cei ce nu au o altă pro- prietate decît forța lor de muncă, împreună cu proprietarii capitalului și cu proprietarii funcia- ri, ale căror surse respective de venituri sînt salariile, profitul și renta funciară, așadar muncitorii salariați, capitaliștii și proprietarii funciari formează cele trei mari clase ale so- cietății moderne, bazată pe modul de producție capitalist”. Această conceptualiza- re este similară definițiilor lui A. Smith și ale economiei clasice engleze. în alte analize Marx se referă la c.s. precum țărănimea și lumpenproletariatul sau recunoaște dificulta- tea de a determina poziția de clasă a unor grupuri precum funcționarii din aparatul de stat, managerii din industrie, practicanții pro- fesiilor ș.a. ♦ Cu diverse ocazii Marx a vorbit de existența c.s. în societățile precapitaliste. Modelul marxist generalizează structurarea pe baze de clasă în toate sistemele în care munca unora este apropriată de către alții, deci în care există exploatare. Dar tot Marx a precizat faptul că numai în capitalism sur- plusul muncii este drenat pe căi exclusiv economice. Prin urmare, diferențierea c.s. pe criterii economice nu funcționează în mod ne- cesar în modurile de producție anterioare. Această problemă, rămasă oarecum neclari- ficată de Marx, a preocupat ulterior și pe alți teoreticieni marxiști. Au fost aduse argu- mente pentru teza că în precapitalism criteriile politice trebuie combinate cu cele e- conomice în definirea c.s. (P. Anderson, Lineages of the Absolutist State, 1974). Așadar nu clasele economice, ci mai degrabă grupuri sociale precum stări, grupuri de status etc. sînt caracteristice acestor societăți (vezi ana- lizele lui M. Weber în acest sens). ♦ Resurecția marxismului occidental în anii ‘60 și ‘70 a inclus și o reexaminare a teoriei c.s. Separarea proprietății nominale de controlul real al mijloacelor de producție (revoluția ma- nagerială), creșterea diferențierilor interne deopotrivă în rîndul proprietarilor și al munci- torilor, modificarea structurilor ocupaționale 100 CLASĂ SOCIALĂ datorită expansiunii sectorului terțiar au făcut necesară reconsiderarea tezei polarizării c.s. Deși nu se punea problema abandonării logi- cii economice a antagonismului dintre muncă și capital, era din ce în ce mai dificil de preci- zat cine sînt capitaliștii și cine formează clasa muncitoare. La fel, prezența și structurarea claselor mijlocii trebuia explicată din perspec- tiva concepției marxiste. Aceste provocări teoretice au suscitat trei tipuri de răspunsuri din partea teoriilor neomarxiste. a. Teoria mi- nimalistă asupra proletariatului a lui Poulantzas, care are la bază ideea deter- minării structurale a c.s. Altfel spus, c.s. dețin poziții obiective în structurile de domi- nație/subordonare economică, politică și ideologică. în consecință, clasa muncitoare — care se află pe poziții de subordonare în toate aceste structuri — este compusă numai din muncitorii care exercită o muncă direct productivă, adică generatoare de plusvaloa- re. Redusă la acest nucleu, clasa muncitoare este delimitată de categoria mai largă a “noii mici burghezii”, din care fac parte muncitorii neproductivi și cei cu funcții de supraveghere (care contribuie la dominația clasei muncitoa- re, deși ei înșiși sînt subordonați bur gheziei), precum și toți salariații din sectoarele tehnice și funcționale (care posedă “secretul cu- noașterii” procesului de producție și contribuie, prin aceasta, la extracția plusvalo- rii și la dominația ideologică a muncitorilor; deși aceste categorii sînt, la rîndul lor, frag- mentate și dominate). Din clasa capitaliștilor fac parte toți cei care exercită funcțiile capita- lului (alocarea mijloacelor de producție și a rezultatelor producției, conducerea procesu- lui de muncă), indiferent dacă sînt sau nu proprietari, deci inclusiv managerii și vîrfurile aparatelor statului care “gestionează funcțiile acestuia în serviciul capitalului” (Nicolas Pou- lantzas, Les classes sociales dans le capitalisme aujourd’hui, 1974). b. Teoria mar- xistă asupra clasei muncitoare pivotează în jurul distincției între grupurile sociale speci- fice capitalismului și cele care vor supraviețui în socialism. în acest sens, marii proprietari de pămînt, rentierii, speculanții cu titluri de va- loare și de proprietate etc. sînt categorii eminamente capitaliste și vor dispare în so- cietatea socialistă. O serie de alte grupuri însă, inclusiv noile clase mijlocii, au interese politice pe termen lung diferite de clasa capi- taliștilor, întrucît noua societate socialistă nu le va afecta substanțial pozițiile și funcțiile. în această perspectivă, P. Baran a redefinit munca productivă ca fiind aceea care “se con- cretizează în bunuri și servicii a căror cerere este determinată de relațiile specifice siste- mului capitalist, și care va dispare într-o societate construită pe baze raționale” (P. Ba- ran, The Political Economy of Growth, 1957). Ca urmare, în societățile capitaliste avansate din punct de vedere tehnologic categoriile de tehnicieni — considerate de unii ca aparținînd micii burghezii — fac parte integrantă din cla- sa muncitoare, care apare astfel considerabil lărgită, c. O serie de teorii pe care le putem numi intermediare s-au concentrat asupra di- ferențierilor interne pe care le etalează noua mică burghezie. De pildă, este subliniată di- viziunea dintre munca administrativă și cea a “gulerelor albe” (necesare coordonării sociale a muncii) și rolul clasei manageriale (care servește funcțiile capitalului). Unii autori au sesizat contradicția de principiu care gre- vează poziția micii burghezii: pe de o parte ea “se bucură, în ansamblu, de o mică parte a prerogativelor și recompenselor de care dis- pune capitalul”, iar pe de altă parte “nu este în întregime scutită de unele trăsături ale con- diției proletare” (H. Braverman, Labour and Manopoly Capital, 1974). în societățile capi- taliste opoziția dintre c.s. ține de conflictul între funcțiile globale ale capitalului (controlul tehnic al procesului de producție și, implicit, al procesului de exploatare) și funcțiile muncito- rului colectiv (producerea de plusvaloare). 101 CLASĂ SOCIALĂ Noile clase mijlocii dețin o poziție interme- diară și exercită ambele categorii de funcții în grade diferite, deși unele dintre ele aproxi- mează destul de bine poziția muncitorului colectiv și prefigurează o proletarizare a “gu- lerelor albe” (G. Carchedi, On the Identification of Social Class, 1977). în concepția lui M. Weber structurarea c.e., este determinată nu atît de relațiile de producție, cum susținuse Marx într-un mod mult prea simplist, cît mai ales de piață, distribuție și consum. în plus, el nu consideră că c.s. este neapărat o formă de comunitate — adică un grup social ai cărui membri dezvoltă senti- mente de apartenență, solidaritate etc. — deși ea poate reprezenta o bază pentru acțiune socială. în afară de aceasta, termino- logia weberiană este mai complexă și mai nuanțată. Pe lîngă conceptul de c.s., sociolo- gul german folosește și termenul intermediar de “clasă”. Aceasta este constituită dintr-un grup de indivizi care se găsesc în aceeași “si- tuație de clasă”. în Wirtshaft und Gesellshaft (voi. II, 1922) situația de clasă este definită prin: a. faptul că un grup de persoane împărtășesc în comun o componentă speci- fică a șanselor lor de viață; b. această componentă se referă exclusiv la interese e- conomice privind posesia de bunuri și sursele de venit; și c. ea se realizează numai în con- dițiile existenței unei piețe a muncii și a mărfurilor. Cele două categorii mari care sub- sumează diferite tipuri particulare de situații de clasă sînt “proprietatea” și “lipsa de pro- prietate”. în cadrul acestor categorii, situațiile de clasă se diferențiază în funcție de felul pro- prietății și al venitului pe care aceasta îl asigură — de pildă, situația clasei antre-pre- norilor este diferită de cea a clasei rentierilor — precum și de natura serviciilor pe care per- soanele respective le pot oferi pe piață. în ultimă instanță, situația de clasă este configu- rată de modalitățile de inserare în funcționarea pieței. în funcție de situațiile specifice de clasă, Weber distinge: clasele de posesie, a căror situație de clasă este esențialmente determinată de averea pe care o deține (aici sînt incluși îndeosebi rentierii) și clasele de producție, care exploatează șan- sele oferite de piața de bunuri și servicii, în aceasta constînd nota distinctivă a situației lor comune de clasă (antreprenori, comercianți, bancheri, practicanți ai profesiilor liberale etc.). în concepția weberiană, c.s. propriu- zisă este configurată de ansamblul situațiilor de clasă între care mobilitatea intra- și inter- generațională a indivizilor se realizează cu ușurință și în mod tipic. Weber menționează patru catogorii de c.s.: clasa muncitoare, mica burghezie, intelectualii și specialiștii lipsiți de proprietate și “clasele privilegiate prin proprie- tate și educație”. ♦ Ceea ce Weber înțelege prin acțiune sau luptă de clasă poate apare, cel mai adesea, în următoarele condiții: a. contra unui adversar economic cu interese i- mediat opuse (de exemplu, muncitori contra antreprenori și nu atît muncitori contra acțio- nari); b. numai cînd un număr foarte mare de indivizi se găsesc în aceeași situație de clasă; c. dacă există, din punct de vedere tehnic, po- sibilități de reuniune și organizare (de pildă prin mari concentrări de indivizi la locul lor de muncă); d. numai în condițiile în care con- ducătorii sînt în măsură să propună obiective pe înțelesul tuturor, dar care sînt formulate și impuse de către persoane din afara clasei respective (de regulă, de către intelectuali). 4 Spre deosebire de Marx, diferentele în or- dinea puterii și nu exploatarea constituie punctul de plecare în teoria weberiană a c.s. Deși analiza capitalismului burghez este a- propiată accentelor puse de Marx pe producția de mărfuri și pe acumularea capita- lului, absența dimensiunilor exploatării din teoria lui Weber îi conferă acesteia un carac- ter critic mult estompat. în plus, analiza weberiană pune în evidență diferențele in- terne ale c.s. în termeni de proprietate, 102 CLASIFICARE educație, competențe etc. care, prin mijloci- rea mecanismelor pieței, oferă șanse de viață diferite. Ca atare, muncitorii pot avea situații și interesele clasă diferite, ceea ce face im- proprie folosirea termenului global de clasă muncitoare. în mod similar, Weber se referă la existența unor clase mijlocii în care se regăsesc agricultori, meșteșugari, muncitori cu o calificare deosebită, funcționari din sfera publică sau privată, practicanți ai profesiilor li- berale etc. în concluzie, analiza weberiană a c.s. este mult mai nuanțată și s-a dovedit deo- sebit de atractivă pentru cei care nu împărtășesc teza polarizării c.s. ♦ Cel de-al doilea tip de demers în abordarea c.s. constă în considerarea lor ca simple construcții sta- tistice, eventual plasate în cadrul unei scale. Asemenea categorii au o slabă fundamentare într-o teorie a c.s.. în schimb, ele sînt larg uti- lizate ca un instrument practic de măsură a stratificării economice a populației în so- cietățile contemporane. Definiții relativ simple, bazate pe felul și nivelul venitului, ca- racterul manual sau nonmanual al ocupației, nivelul de instrucție, prestigiul ocupației sau evaluarea subiectivă a poziției sociale pot dis- crimina destul de bine categoriile sociale pentru diverse necesități analitice imediate. Decupînd c.s. în funcție de prezența, absența sau intensitatea unor variabile considerate semnificative din punct de vedere sociologic, lista acestora devine extrem de elastică, pu- tînd să includă posesia unor bunuri de folosință îndelungată, modul de alimentație, durata vieții, incidența unor boli cronice, pre- ferințele politice, tipul de ziar citit, șansa de a fi condamnat în cazul comiterii unor delicte ș.a.m.d. Carența fundamentală a acestor scheme este că ele nu pot fi generalizate din- colo de aspectele distribuției economice pe care le captează cu o mai mică sau mai mare acuratețe. Cele mai uzitate clasificări de acest gen recurg la combinarea și ponderarea, într-o scală globală a c.s., a unor variabile precum ocupația, venitul, instrucția, tipul de locuire și aspecte ale stilului de viață. în timp ce abor- darea marxistă produce modele dihotomice ale structurilor de clasă (exploatatori și ex- ploatați, dominanți și dominați etc.), asemenea metodologii statistice construiesc scheme multidimensionale graduale, care asumă implicit posibilitatea mobilității sociale între c.s. astfel ierarhizate. V. capitalism, castă, categorie socio-ocupațională, mobili- tate socială, stratificare socială, structură socială. C.A. CLASIFICARE operație de distribuire a elementelor unei mulțimi în grupe relativ omo- gene — numite clase — în raport cu anumite criterii. C. este totdeauna empirică, respectiv este o operație concretă asupra unei mulțimi de obiecte reale. C. pot fi unicriteriale sau muIticriteriale. Regulile logice ale c. sînt următoarele: a. orice element al mulțimii aparține unei clase; b. suma elementelor cla- selor este egală cu suma elementelor mulțimii; c. clasele se exclud între ele (un e- lement aparținînd unei clase nu poate aparține și unei alte clase după același crite- riu). Criteriile de c. pot fi cantitative (continue sau discrete) și calitative (dihotomice sau multiple). în cazul criteriilor cantitative conti- nue problema esențială a c. este stabilitatea pragului (valorii) semnificative peste care un element se distribuie într-o clasă anumită. în orice c. cantitativă trebuie determinate carac- teristicile clasei, respectiv amplitudinea (mărimea intervalului de grupare), limitele clasei (inferioară și superioară) și centrul (mij- locul) clasei. Pentru c. unicriteriale continue sau discrete se folosește în general formula lui Sturgess (amplitudinea/1 + 3,22 log N) care determină mărimea intervalului de gru- pare în funcție de particularitățile seriei respective. C. este o procedură foarte frecventă și proteică în sociologie, prima etapă importantă a grupării datelor și cons- 103 CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ truirii tipologiilor. în multe cazuri însă c. nu sînt încă tipologii, deoarece tipologiile sînt ierarhii de entități explicative (care pot fi ele însele clase, mulțimi, relații, caracteristici etc.). în practică s-au formulat anumite sisteme de clasificare a căror validitate este verificată pe- riodic (c. familiilor după venit, după stocul de învățămînt etc.). I/. clasificare multicriterialâ, tipologie. A.T. CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ 1. Operație de repartiție a elementelor unei mulțimi în clase în funcție de un set de criterii. 2. rezultatul operației de c.m. Obiectivul ge- neral urmărit prin c.m. este obținerea unor clase cît mai omogene în interior și cît mai di- ferite între ele. în funcție de situația par- ticulară de cercetare, c.m. poate fi orientată spre: verificarea unor ipoteze în legătură cu modul de grupare a datelor sau în sensul ex- plorării acelor date; obținerea unor clase cît mai compacte cu granițe cît mai precise sau spre construirea unor grupuri cît mai naturale, indiferent de precizia sau imprecizia gra- nițelor dintre ele. Aspectele esențiale în funcție de care sînt realizate și interpretate c.m. sînt: a. tipul de elemente la care se aplică; b. modul de selectare și c. agregare a caracteristicilor de clasificare pentru a realiza compararea elementelor; d. modul de măsurare a raporturilor dintre elementele de clasificare și e. modul de atribuire a elemen- telor la anumite clase. Să le considerăm pe fiecare. ♦ a. Clasificarea poate fi realizată asupra unei mulțimi de unități, persoane, gru- puri, întreprinderi, localități etc. — sau asupra unei mulțimi de caracteristici. în majoritatea cazurilor aceeași metodă poate fi folosită atît pentru clasificarea variabilelor, cît și pentru clasificarea unităților (obiectelor). Diferă în principal regulile și termenii de interpretare a rezultatelor c. Analiza clusterși analiza facto- rială, spre exemplu, pot fi folosite atît pentru grupare de obiecte cît și pentru grupare de va- riabile. în primul caz, interpretarea se face în principal în termeni de similaritate, opoziție, distanță între unitățile grupate, iar în al doilea caz grupările de variabile sînt considerate în special sub aspectul interdependențelor sau subsumării lor la aceeași variabilă latentă. Practica dominantă în științele sociale este de a considera c.m. ca fiind orientată în special spre identificarea unor grupuri naturale de unități — persoane, grupuri, localități, zone, întreprinderi, roluri sociale etc. ♦ b. în vede- rea c.m., din setul total de caracteristici ale celor N elemente, pot fi selectate p caracte- ristici, avînd în vedere fie relevanța lor teoretică, fie constrîngerile legate de accesul la datele necesare, fie un criteriu empiric de determinare a capacității de discriminare pe care o caracteristică dată o are în raport cu e- lementele de clasificat sau cantitatea de informație pe care această caracteristică o concentrează. ❖ c. C.m. poate fi realizată cu criterii: a. ponderate sau neponderate și b. prin reducerea criteriilor la un număr mai mic de dimensiuni sintetice sau prin menținerea lor în forma inițială. Scorurile de ponderare măresc sau micșorează importanța unor va- riabile în procesul de clasificare folosind pentru aceasta fie evaluări subiective (ju- decăți ale experților), fie ponderări generate empiric prin analize factoriale, de regresie etc. O linie de gîndire dezvoltată începînd cu lucrările botanistului Adanson (1763) susține că ponderarea nu este necesară deoarece o caracteristică importantă se va impune de la sine în clasificare prin simplul fapt al cova- riației ridicate pe care o are cu alte caracteristici ale clasificării. Dacă se adoptă procedee de ponderare, este esențial ca im- portanța statistică, dată spre exemplu de saturațiile sau comunalitățile din analiza fac- torială sau de coeficienții de regresie parțială, să nu fie confundată cu importanța de conținut, asociată cu condiții practice de acțiune sau cu relații de ordin teoretic. în ge- 104 CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ nerarea empirică a ponderilor prin analiza factorială este, de asemenea, important ca numărul de variabile incluse în analiză să fie relativ egal pentru toate subdomeniile de care acestea aparțin. Altfel, pot apărea coeficienți de ponderare cu valori ridicate numai datorită unor efecte de calcul. Reducerea numărului de criterii pentru c.m. poate fi realizată prin procedee nestandardizate (logic sau intuitiv) sau standardizate. O reducere de primul tip se operează în construirea tipurilor ideale we- beriene. Construcția implică nu numai o reducție logico-intuitivă ci și o ponderare a respectivelor criterii în sensul accentuării pu- ternice a unor caracteristici. în acest fel se obțin nu atît clase de obiecte, ci mai ales un instrument pentru a realiza clase de unități sau comportamente sociale. Tipologizarea în genere poate fi considerată ca o specie de clasificare în care clasele se constituie prin procedee logico-intuitive de reducere a di- mensiunilor iar definirea claselor precede, în general, atribuirea elementelor în cadrul lor. Legătura dintre cele două componente ale clasificării este atît de slabă în cazul tipolo- gizării încît sînt frecvente cazurile în care produsul unei operații de clasificare nu este altceva decît o schemă de clasificare sau de- finiția unei tipologii neînsoțită de repartiția elementelor în cadrul ei. Procedeul stand- ardizat cel mai folosit pentru reducerea numărului de criterii constă în realizarea unor funcții liniare de tipul: y= a + xibi + X2b2 + ... +Xjbi+...+Xpbp unde y — indicele sintetic în funcție de care se face alocarea fiecărei unități la o anume clasă; xi — criteriul i de clasificare; bi — coe- ficientul de ponderare specific variabilei Xi, iar a — constantă. în clasificarea unităților terito- riale (țări, regiuni, localități etc.) în funcție de nivelul lor de dezvoltare, spre exemplu, se pornește de la un set de variabile prin care poate fi caracterizat acest nivel: volum de po- pulație, nivel al producției industriale, locuințe la 1000 locuitori, mortalitatea infantilă, nivel mediu de instrucție a populației, consum de bunuri alimentare și nealimentare etc. Fieca- re din variabile se scalează direct proporțional cu nivelul de dezvoltare și se normalizează pentru a avea media egală cu (0) și abaterea standard 1. Coeficienții de ponderare se de- termină fie în baza unor evaluări controlate intersubiectiv fie prin proceduri standardizate precum analiza factorială. în acest exemplu, (a) se consideră egal cu 0. Valorile lui y cal- culate în acest fel indică nivelul de dezvoltare al unităților teritoriale. Clasele se obțin prin segmentarea seriei de valori ale indicelui y fo- losind formula Sturgess (i = (ymax- yminim)/(1 + 3,220 logN), unde N — numărul de unități de clasificat iar i — intervalul de variație al va- lorilor unei grupe). Ipoteza implicată de astfel de clasificări este că dezvoltarea este unidi- mensională, fiind deci admise efectele de compensare între variabile. Cu o funcție simi- lară se lucrează și în analiza discriminantă (vezi mai jos). Coeficienții de ponderare sînt astfel calculați în acest caz, încît diferențele dintre clase să fie maxime în raport cu cele din interiorul claselor. în analizele tip cluster cri- teriile de clasificare operează ca atare, fără a fi convertite în prealabil cu ajutorul unei funcții liniare. Compararea unităților în vederea in- cluderii la un anumit grup se face în termeni de profile și nu de scoruri unice. Un astfel de profil este dat de seria valorilor cores- punzătoare unei unități pentru toate variabilele utilizate în clasificare. Ca exemplu se poate considera o mulțime de patru unități (Ui) caracterizate prin trei variabile (Vi): Vi v2 v3 Ui 5 2 1 U2 7 3 5 U3 9 4 9 U4 8 6 8 105 CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ Profilul unității 1 este dat de o serie de valori 5, 2, 1 iar pentru unitatea 2 de 7, 3, 5 ș.a.m.d. Dacă variabilele sînt exprimate în unități dife- rite, atunci ele sînt normalizate în prealabil pentru a deveni comparabile. Decizia de in- cludere a unei unități într-o anume grupă se ia prin compararea acestor profile. Sînt evi- tate prin acest procedeu efectele de compensare care se produc inevitabil în si- tuațiile în care criteriile de clasificare sînt agregate folosind funcții liniare sau neliniare. 4 d. Dacă reducția criteriului de clasificare se face la o singură dimensiune, prin utilizarea unei funcții liniare, atunci măsurarea distanței dintre unitățile de calculat se face pe o scală unidimensională. în absența unei astfel de re- ducții, unitățile sînt comparate prin profilele lor. Gradul de similitudine dintre două profile poate fi exprimat sintetic prin diferiți coefi- cienți ai distanțelor sau prin coeficienți de corelație. Distanța euclidiană, spre exemplu, se calculează după d(x,y) = £ £ (XrK)2 unde Xi — valoarea elementului x pe caracter- istica i, yi — valoarea elementului y pe caracteristica i, p — numărul de caracteristici de clasificare, iar d — distanța euclidiană. Astfel, distanța dintre unitățile Ui și U2 din exemplul de mai sus se calculează: d( Ui, Aplicînd aceeași formulă se calculează o ma- trice a distanțelor dintre toate perechile de unități. Pentru același exemplu, matricea re- spectivă este: Ui u2 u3 U4 Ui X 4.58 9,16 8,60 U2 X 4,58 4,34 u3 X 2,45 Cu cît coeficientul respectiv este mai mare cu atît este mai mare distanța dintre profilele unităților comparate. Invers, similitudinea maximă între două unități este dată de valoarea minimă a coeficientului. în exemplul menționat, unitățile 3 și 4 sînt cele mai asemănătoare iar unitățile 1 și 3 sînt cele mai distanțate, mai diferite. Dacă se folosește coeficientul de corelație simplă pentru măsurarea similitudinii dintre o pereche de obiecte atunci valoarea pozitivă a respectivu- lui coeficient este semnificativă pentru gradul de similitudine iar valoarea ei negativă pentru opoziția dintre ele. Alte tipuri de măsurare a distanțelor sau similarității sînt pătratul dis- tanței euclidiene, distanțele Manhattan, distanța Cebîșev, distanța Mahanalobis etc. ♦ e. Formarea claselor este operația propriu- zisă de clasificare. Ea este cea care definește specificul metodei. Dintre multiplele dimensi- uni de diferențiere a metodelor de c.m. cele mai semnificative sînt: clasificări monotetice versus clasificări politetice și constituirea di- vizivă sau aglomerativă a grupărilor. în c.m. monotetice repartiția elementelor pe clase se face astfel încît membrii aceleiași clase să aibă exact același profil (dat de valorile lor în funcție de setul criteriilor de clasificare). Un tabel de contingență obișnuit este un exemplu de c.m. monotetică: toate elementele din aceeași celulă a tabelului au aceleași valori pentru aceeași caracteristică de clasificare. în clasificările politetice, unitățile aceleiași clase tind să aibă valori apropiate. Profilele lor sînt convergente dar nu identice. în majoritatea cazurilor clasificările de tip monotetic se reali- zează pe baza unor clase predeterminate care preced atribuirea elementelor pe clase, în schimb, în clasificările politetice atribuirea elementelor se realizează simultan cu con- struirea claselor, în absența unor clase predeterminate. C.m. realizate prin analiza cluster, analiza factorială sau prin analiza dis- criminantă sînt de tip politetic. Clasificările 106 CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ aglomerative se fac “de jos în sus”: procesul de grupare începe de la compararea fiecărui element cu Joate celelalte elemente. în acest fel se constituie nucleele viitoarelor clase. în funcție de o anume regulă de atribuire, restul elementelor este repartizat secvențial la una dintre grupurile constituite. Operația poate continua cu gruparea grupărilor de elemente, în c.m. divizive (spre exemplu metoda AID- automatic interactions detector method, Sonquist și Morgan, 1964) se pornește de sus în jos: mulțimea de elemente de clasificat se divide secvențial în clase tot mai mici prin in- troducerea succesivă a criteriilor de divizare. Atît clasificările divizive cît și cele aglomera- tive sînt ierarhice, în sensul că grupările respective se constituie secvențial, în trepte. > Pentru a ilustra modul concret de struc- turare a unei metode de c.m., poate fi luat exemplul unei variante de analiză cluster cu legături medii (propus de Sokal și Michenerîn 1958), una dintre metodele care generează grupări cu grad ridicat de omogenitate. în plus, în funcție de algoritmul specific acestei metode pot fi înțelese mai ușor celelalte tipuri de analiză cluster. Se dă o mulțime de N ele- mente caracterizate prin x-i, X2,..., xpvariabile. Pentru identificarea grupelor de maximă omogenitate în cadrul acestei mulțimi cu ajutorul analizei cluster cu legături medii se aplică următorul algoritm: 1. se normalizează fiecare din variabile cu formula Zi = (xi - x)/a, unde Xi — valoarea variabilei x pentru uni- tatea i, x — media variabilei respective iar a — abaterea standard pentru aceeași vari- abilă; 2. se construiește matricea coeficienților de corelație Bravais-Pearson (matrice de similitudini) dintre toate perechile de unități. Corelațiile se calculează între pro- filele unităților. Rezultă o matrice N x N coeficienți de corelație; 3. se identifică în ma- tricea de similitudini toate perechile reciproce. Dacă unitatea i corelează cel mai puternic cu unitatea j iar unitatea j corelează cel mai in- tens cu unitatea i, atunci i și j constituie o pere- che reciprocă. în schimb, dacă i corelează maxim cu j, iar j corelează maxim cu unitatea k, atunci i și j nu mai constituie o pereche re- ciprocă. Perechile reciproce constituie nucleele grupărilor în mulțimea de unități N. Notăm fiecare nucleu cu Ci, i luînd valori de la 1 la s (= numărul total de perechi reci- proce). în acest stadiu fiecare nucleu Ci are cîte două elemente; 4. Elementele neincluse în grupări se atribuie acelei grupări cu care are o legătură medie mai intensă. 4.d. Pentru fiecare element neinclus în grupări se cal- culează s medii corespunzătoare nivelului mediu la care corelează cu membrii grupei Ci, C2, ... , Cs. 4.2. Unitatea sau elementul pentru care se înregistrează legătura medie de maximă intensitate se atribuie grupării cu care are această legătură. înainte de a face atribuirea se compară intensitatea legăturii respective cu nivelul minim al pragului de ac- ceptare într-o grupare. Dacă valoarea corelației medii cu elementele grupării este egală sau mai mare decît cea a pragului ales, atunci se face atribuirea elementului la grupă. Pragul respectiv se alege, de obicei, mai mare decît zero, de un nivel egal cu cel al va- lorii critice a coeficientului de corelație pentru eșantionul de volum N. Procedeul de atribuire se reia de la punctul 4.1. cu elementele rămase în afara grupărilor. Ciclul atribuirii se încheie cînd toate elementele au fost alocate unei grupări sau cînd se constată că toate ele- mentele neincluse au legături medii cu grupările existente sub nivelul pragului de semnificație. 5. Se determină gradul de con- sistență al fiecărui grup prin calcularea corelației medii dintre toate perechile de ele- mente care alcătuiesc respectiva grupare. 6. Se calculează corelația dintre toate perechile de grupări, pe de o parte, și dintre grupări și fiecare din unitățile izolate pe de altă parte. 7. Se face transpunerea grafică a relațiilor de similitudine care structurează mulțimea ele- 107 CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ meritelor N, fie cu ajutorul unei dendograme sau a unui alt graf cu funcție echivalentă. Ca exemplu de rezultat al aplicării acestei me- tode de analiză cluster prezentăm cla- sificarea orașelor mari din România din punct de vedere al situației fondului lor locativ. (21 orașe cu peste 100 000 locuitori. Nu a fost in- clus Bucureștiul. Date la nivelul anului 1985). Am folosit 11 indicatori referitori la: locuințele noi (apartamente realizate în 1985 la 1 000 lo- cuitori), volumul fondului locativ (total locuințe la 1000 locuitori), mărimea medie a lo- cuințelor din localitate (camere/locuințe, suprafața locuibilă/cameră, camere/locuință și suprafață locuibilă/camere la locuințele proprietate de stat, camere/locuință și su- prafață locuibilă/cameră la locuințele proprietate personală), densitatea de locuire (persoane/cameră, suprafață locuibilă/per- soană) și structura fondului locativ pe forme de proprietate (pondere locuințe proprietate de stat). Prin aplicarea algoritmului menționat au rezultat cinci grupe de orașe (în varianta în care am ales ca prag minim de acceptare în grupă valoarea 0,30): I Arad, Cluj, Timiș; II Botoșani, Galați, Bacău, lași, Baia Mare, Brăila; III Constanța, Ploiești, Craiova, Pitești, Piatra-Neamț, Buzău; IV Brașov, Sibiu, Reșița; V Oradea, Tg. Mureș, Satu Mare. Ma- tricea corelațiilor medii între grupări și în cadrul aceleiași grupări are valorile din tabel: I II III IV V I 0,91 1-0,50 _ -0,34 0,12 0,64 II -0,50 0,74 10,33 -0,57 -0,59 III -0,34 0,33 0,73 1-0,64 -0,74 IV 0,12 -0,57 -0,64 0,82 10,54 V 0,64 -0,59 -0,74 0,54 0,91 sînt interpretabile sub aspect sociologic. în majoritatea cazurilor, orașele din aceeași grupă aparțin aceleiași regiuni istorice sau geografice, sînt situate la distanță redusă sau au compoziție etnică asemănătoare. Grupa II, spre exemplu, este formată majoritar din orașe ale Moldovei. Orașele Arad, Cluj și Timiș sînt relativ apropiate și situate în aceeași zone culturală. Oradea, Tg. Mureș și Satu Mare au o compoziție etnică asemănătoare etc. Diferențele cele mai mar- cate sub aspectul structurilor de locuire par să existe între grupele lll-V și lll-IV, respectiv în- tre orașe din afara arcului carpatic și din interiorul acestuia. Fiecărei grupări îi corespunde un profil specific. Definirea cea mai intuitivă a acestuia se face în funcție de variabilele care concentrează cea mai multă informație în cadrul setului de criterii de clasi- ficare (Acestea se pot determina spre exemplu prin analiza factorială). în exemplul ales, acest rol revine variabilelor per- soane/cameră (P/C), camere/locuință (C/L) și suprafața locuibilă/cameră (S/C). Dacă se notează cu + valorile peste media pe total orașe, cu - valorile sub medie iar cu 0 pe cele apropiate de medie, atunci profilul de locuire al celor cinci grupări de orașe este dat de ma- tricea: P/C C/L S/C I — — + V 0 — + IV + - + III — + — II 0 0 — Pe diagonala principală a matricei sînt coefi- cienții care indică gradul mediu de similitudini în cadrul grupării. Grupările I și V au coefi- cienții maximi. Acestea sînt, deci, cele mai omogene sub aspectul profilelor locative ale orașelor care le compun. Grupele obținute Orașele intracarpatine (grupele I, V, IV) sînt caracterizate prin locuințe cu camere mari dar reduse ca număr. în mediul muntenesc (grupa III) predomină locuințele cu număr mare de camere dar de suprafață redusă. Orașele mari din Moldova par a avea un profil 108 CLASIFICARE MULTICRITERIALĂ apropiat de cel de media pe total orașe mari, în cadrul modelului intracarpatic este prob- abilă existența a două submodele structurate mai clar, unul cu densitate redusă (grupa I) iar celălalt cu densitate mare (grupa IV). De re- marcat că nu numai locuințele proprietate particulară și (într-o mai mică măsură) și cele de stat se conformează acestor patternuri de locuire. în analiza cluster cu o singură legătură (introdusă independent de Sneath în 1957 și de McQuity în 1957) acceptarea unui nou membru în grupă se face pe baza prin- cipiului “celui mai apropiat vecin”. Ca și în analiza cluster cu legături medii, se determină mai întîi perechile reciproce (cu raporturile dintre ele măsurate fie în termeni de distanțe, fie de coeficienți de corelație) ca nucleu de grupare. Fiecare element rămas în afara acestor nuclee de grupare se atribuie la gru- parea în care este situat elementul cu care este cel mai asemănător. Analiza cluster cu legături complete (Svrensen, 1948) măsoară distanța dintre o grupare și un element din afara ei în baza principiului “celui mai depărtat vecin”. Dacă gruparea de referință este com- pusă din unitățile 1, 2, 3 iar elementul 4 din afara grupării corelează cu fiecare din mem- brii grupei ri4 = 0,13, r24 = 0,70, r34 = 0,50 atunci similaritatea unității 4 cu grupa respec- tivă este de nivelul 0,13. în măsura în care elementul 4 corelează și mai slab cu alte posi- bile grupe, atunci atribuirea sa se face la grupa cu ale cărei elemente are o legătură de cel puțin 0,13. Grupările cele mai compacte sînt obținute prin analiza cluster cu legături complete. Cele mai eterogene grupări sînt generate cu analiza cluster cu o singură legătură. Dacă se poate susține ipoteza că unitățile se grupează, natural, relativ compact este de preferat folosirea analizelor cluster cu legături medii sau complete. Dacă grupele sînt de tip alungit, cerc etc., atunci este de preferat folosirea metodei cu o singură legătură. ♦ Experimentarea cu mai multe metode și cu schimbări în baza de date este de asemenea utilă pentru a fua o decizie corectă de c.m. în afara analizelor cluster bazate pe diferite tipuri de legături (unică, me- die, complete) sînt folosite și metodele centroide și cele ale varianței minime. Analiza de covarianță este unul din pro- cedeele de maximă eficiență pentru testarea gradului de omogenitate în fiecare grupare. Analiza factorială este o altă metodă folosită pentru c.m.: unitățile sînt considerate ca vari- abile și se calculează coeficienții de corelație sau covariațiile dintre profilele lor. Pe ma- tricea de similitudine rezultată se aplică algoritmul analizei factoriale. Corespunzător, în factori nu vor mai fi grupate variabile ci unități. (Analiza factorială clasică, realizată în baza corelațiilor dintre variabile, este denu- mită analiză R). Problemele legate de specificul celor două tipuri de analize factori- ale au fost dezbătute încă din anii ‘30 de către Stephanson și Burt. Uneori prin extensie, se desemnează prin analiza R orice analiză cu variabile iar prin analiza Q cea care operează cu profile de unități. Analiza factorială Q nu are nimic în comun cu metoda topologică a analizei Q (propuse de Ronald Atkin). O gru- pare formată din totalitatea unităților care au un coeficient de saturație mare și de același semn în cadrul aceluiași factor. Ținând seama de diferența sensului algebric al saturației, la nivelul aceluiași factor comun pot fi identificate două grupări. într-o analiză factorială de tip R, factorii comuni sînt inter- pretați ca variabile latente care “explică” variația indicatorilor pe baza cărora s-a calcu- lat matricea de corelații. în analiza factorială Q factorii pot fi interpretați ca profiluri latente, tipice. Corespunzător, unitățile care se gru- pează în același factor pot fi considerate ca avînd profiluri manifeste congruente cu profi- lul tipic al grupei, semnificat de factor. Folosirea analizei factoriale Q ca metodă de grupare pune o serie de probleme legate de 109 CLIENTELISM POLITIC interpretarea comunalității, apartenența aceleiași unități la mai multe grupări. Dacă în matricea de similitudini de la care se pleacă există un număr mare de coeficienți de corelație de mărime nesemnificativă, atunci este probabil ca grupările generate prin analiza factorială Q să fie mai artificială decît cele produse prin analiza cluster. ♦ Analiza discriminantă (introdusă de Ronald Fisher, 1938) realizează atribuirea de noi membri la clase predominante în baza unei funcții liniare care estimează capacitatea caracteristicilor de clasificare de a diferenția între grupuri. Funcția discriminantă este de tipul celei de re- gresie liniară multiplă: d = a + b-ixi + b2X2 +... + biXj + ... + bpXp, unde Xi — predictorii clasei de apartenență a unităților care urmează să fie clasificate, bi — coeficienții funcției dis- criminante determinați pe baza informațiilor asupra unităților a căror apartenență la o anume clasă este deja cunoscută, d — valoarea estimată a variabilei în funcție de care sînt diferențiate grupările. Coeficienții bi sînt astfel determinați încît varianța intergru- pală a caracteristicii de grupare să fie maximă față de cea intragrupală. în general, caracte- ristica folosită pentru determinarea grupurilor inițiale se alege astfel încît să aibă un număr redus de valori. Fiecărei valori a caracteristicii respective îi corespunde cîte un grup ale cărui caracteristici sînt cunoscute și sînt utilizate ca predictori în funcția discriminantă. Stabilitatea rezidențială (migranți sau nonmigranți) poate fi un exemplu de caracteristică de grupare. Ca predictori ar putea fi alese variabilele nivel de instrucție, nivel al veniturilor, vîrsta, sexul, starea civilă, mărimea familiei de apartenență. 1/. analiză factorială, clasificare, metodologia cercetării sociologice, statistică descriptivă, statistică și sociologie, varianță. D.S. CLIENTELISM POLITIC “Relația cli- entelară este o relație de dependență personală, fără nici o legătură cu rudenia, care leagă două persoane cu resurse inegale — patronul și clientul — în scopul unui schimb reciproc de avantaje” (Jean Franșois Medard, Le rapport de clientele, Revue Franșaise de Science Politique, p. 26, 1976). Această de- finiție, acceptată în sociologia politică, evidențiază trei trăsături fundamentale ale c.: dependența, reciprocitatea și personalizarea. Mai toate țările cunosc acest fenomen. Acesta este însă mai întins acolo unde de- pendențele culturale sînt mai accentuate și unde caracterul impersonal al birocrației nu s-a impus definitiv. El este caracteristic mai ales țărilor sau zonelor în care sistemul de arendare a pămîntului este foarte întins. Aici, patronul îi va împrumuta țăranului echi- pament agricol, îi va avansa chiar și banii necesari, îi va asigura protecție în fața severității polițiștilor sau perceptorilor, modelîndu-și întotdeauna sprijinul în așa fel încît relația patron-client se rămînă neschim- bată. Dependența economică a arendașului dă naștere unor raporturi stabile care-i con- feră patronului rolul unui adevărat mediator. Cazul clasic este considerat Italia, unde “pa- tronul cel mai valoros nu este nici cel mai bogat, nici cel mai generos, ci cel care dis- pune de cele mai multe și mai întinse relații”, cum scrie S.E. Silverman (“Patronage and Comunity — Nation Relationschips în Central Italy”, Friends, Followers and Factions, Berkeley, 1977, p. 299). Fenomene de c. sînt percepute însă și în Grecia sau Turcia, în America Latină sau Japonia. în același timp, evoluțiile din estul Europei indică posibilitatea ca c.p. să devină o componentă a jocului poli- tic, alimentîndu-se din particularitățile tranziției spre o economie liberă și spre struc- turi politice pluraliste. Termenul mai este folosit însă și pentru a desemna legături de dependență și reciprocitate care se stabilesc între diferite partide politice și societăți comer- ciale sau părți ale electoratului (legat, din 110 COD motive etnice sau sentimentale, de politica unui anumit partid). C. poate avea un efect structurant acolo unde sfera socială nu se distinge prea-clar de cea politică, dar are și un semnificativ potențial coruptiv prin relațiile de complicitate pe care le favorizează. Feno- menul este însă tranzitoriu și poate fi limitat prin modernizare socială, care chiar dacă nu duce la dispariția legăturilor clientelare, deter- mină totuși transformarea lor. Opțiunile partizane încep să primeze în fața loialităților locale. V. politică, relație socială. N.L. CLÎMAT PSIHOSOCIAL concept uti- lizat de psihosociologie pentru a desemna starea de spirit a unui grup social. Spre exem- plu, în întreprinderea industrială, c.p.s. al unui grup de muncă se constituie ca o rezul- tantă a interacțiunilor cu caracter preferențial, a atitudinii membrilor față de munca depusă și profesie, a profilului motivațional, a coezi- unii, a performanțelor obținute, acțiunilor exercitate de mediul înglobant (atelier, secție etc.), a gradului de satisfacere a aspirațiilor etc. El se caracterizează prin globalitate rela- tivă, independență și stabilitate. C.p.s. depinde și de modul de organizare și con- ducere a întreprinderii, de stilul de conducere al șefului direct etc. C.p.s. constituie un factor important al realizării performanței și prin ur- mare ocupă un loc central în cadrul cercetărilor de psihologie și sociologie. V. ati- tudine, grup, sociometrie. I.F. COABITARE CONSENSUALĂ uni- une heterosexuală fără căsătorie legală. Di- viziunea rolurilor în cadrul cuplurilor consensuale nu este atît de clar definită ca în cazul familiei bazată pe căsătorie, deși din punct de vedere funcțional diferențele dintre aceste două forme de relaționare nu sînt esențiale. Indivizii care practică c.c. nu sînt mai puțin tradiționali și nici mai neconformiști decît cei care se căsătoresc, în schimb acordă o atenție mai mare experienței și sa- tisfacției sexuale și observă într-o mai mică măsură prescripțiile religioase. Contrar unor opinii curente, cei care practică coabitarea sînt atașați normelor parteneriatului pereche și respectă căsătoria. în multe cazuri, c.c. este doar o fază premergătoare căsătoriei. în mod tradițional, acest stil de viață (concubina- jul) era mai puțin tolerat social, fiind considerat un comportament deviant. în prezent, c.c. s-a extins în toate societățile europene sau de cultură europeană și a cres- cut permisivitatea socială, inclusiv recunoașterea legală în unele țări a acestei alternative de viață. Dacă în trecut ea era un substitut al căsătoriei, frecvent în mediile de- favorizate din punct de vedere economic și social, în prezent ea tinde să devină pentru anumite categorii sociale o alternativă prefe- rabilă și practicată de un număr tot mai mare de persoane cu un status economic și social mediu sau superior (în majoritatea so- cietăților, a crescut rapid ponderea studenților și tinerilor intelectuali care practică c.c.). Ca tendință generală, în anii 1980, s-a constatat creșterea duratei medii a c.c. înainte de căsătorie și creșterea ponderii cuplurilor con- sensuale de lungă durată sau definitive. V. căsătorie, familie. I. Mih. COD 1. Ansamblu unitar, sistematizat al semnelor, semnalelor și simbolurilor cu aju- torul căruia se transmit informații de la emițător la receptor. Transpunerea infor- mației în limbajul unui anumit c. se numește codificare, iar descifrarea mesajului unui c. decodificare. 2. Ansamblu de precepte social- mente aprobate și garantate printr-un sistem de sancțiuni (c. moral), incluzînd valorile și mai ales normele de comportament recunos- cute de membrii unui grup și sprijinite de sancțiuni aplicate prin controlul social. 3. Un c. juridic este un ansamblu de reguli formulate în raport cu un aspect special de legislație (c. 111 COERCIȚIE civil, c. penal, c. comercial etc.) 4. C. pro- fesional reunește toate normele considerate ca necesare pentru a asigura controlul con- duitei membrilor unei profesii determinate (c. deontologic al medicilor, al juriștilor, al soci- ologilor etc.). V. comunicare, morală, valori. M.Vn. COERCIȚIE (lat. coercitio, “spațiu re- strîns”; “înfrînare”), constrîngere, prescriere a modelelor de comportament și acțiune prin in- tervenție directă sau normativă. Caracterul c. al faptelor sociale a fost una dintre primele ob- servații sistematice ale sociologiei. Pentru E. Durkheim definiția faptului social este legată indisolubil de caracterul său c: “Este fapt so- cial orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrîngere ex- terioară”. ❖ C. poate fi de natură: a. morală (apreciere, încurajare, blamare); b. eco- nomică (de ex.: caracterul c. al sărăciei sau al lipsei de calificare pentru mobilitatea so- cială); c. socială (de ex.: caracterul c. al relațiilor de familie sau al normelor de grup), în sociologie există două tipuri de concepții despre c. socială. Unii autori consideră c. o construcție artificială izvorîtă fie din dorința de dominație, fie din ignoranță, fie din acumu- larea unei tradiții negative (tabuuri, restricții sau norme tradiționale). Alți autori (H. Spencer, E. Durkheim, M. Weber) consideră c. o condiție sine-qua-non a existenței rela- țiilor sociale dintre individ și grupuri. V. control social, devianță, normă, socializare. A.T. COEVOLUȚIE proces în care evoluție unui sistem determinat se realizează îm- preună cu evoluția altui sistem determinat, influențîndu-se reciproc, fără ca evoluția unuia să fie necesarmente cauza evoluției celuilalt. în sociobiologie c. este interpretată ca un model de interacțiune non-cauzală între evoluția biologică și cea culturală. După fizi- cianul C. J. Lumsden și zoologul E. C. Wilson, ființele umane nu au fost create prin evoluția biologică darwiniană, ci, timp de mai multe milioane de ani, strămoșii noștri au fost modelați atît de evoluția biologică, cît și de cea culturală. Acestea au acționat de la început împreună. Pe de altă parte, traiecto- ria evoluției biologice s-a schimbat și se schimbă și astăzi ca răspuns la oportunitățile culturale. Dacă în înțelegerea unor fenomene sociale din lumea animală (dominație, altru- ism, îngrijire parentală, familism, homo- sexualitate) este posibilă stabilirea unei legături directe între aceste fenomene și evoluția genetică, cînd este vorba de fenome- nele socioumane trebuie să luăm în considerare gîndirea, conștiința, emoția, ca- pacitatea de a hotărî. Și totuși nici acestea nu pot fi explicate, la rîndul lor, doar ca produse ale evoluției culturale. Ele sînt, mai degrabă, rezultate ale c. bioculturale, ale interacțiunii dintre factorii eredității biologice și cei ai eredității culturale (Genes, Mind, andCulture: The Coevolutionary Process, 1981). V. altru- ism, cultură, evoluție, sociobiologie. I.U. COEZIUNE situație a unui grup formînd un tot, părțile fiind sțrîns legate între ele. Un grup c. este caracterizat printr-un grad ridicat de consens, de adeziune la obiectivele comune și prin relații de cooperare. C. se manifestă printr-un nivel ridicat de integrare a indivizilor în grup. Un grup cu c. ridicată exer- cită puternice presiuni de eliminare a conflictelor și tensiunilor. Cu cît un grup este mai coeziv și mai atractiv pentru membrii săi, cu atît va fi mai puternică presiunea de elimi- nare a comportamentelor deviante. C. asigură un grad ridicat de conformism; mem- brii grupului vor tinde să-și modifice opiniile și comportamentele în acord cu normele grupu- lui. C. generează persoanelor din grup un grad ridicat de satisfacție, confort psihologic, un sentiment de securitate. Situațiile de anxietate determină o creștere a c. Dacă nor- 112 COLECTIVISM mele (informale) ale grupului susțin obiec- tivele organizației, c. este un factor pozitiv important al performanței și unul negativ, dacă grupul este orientat contraproductiv sau este indiferent față de aceste obiective. în so- ciometrie, c. este definită (și măsurată) prin densitatea relațiilor preferențiale reciproce existente între membrii unui grup. V. confor- mism, dinamica grupului, grup social, relații interpersonale. I.F. COHORTA grupare care include, pentru scopuri de cercetare, persoane de aceeași vîrstă sau cu o vechime relativ egală de par- ticipare la activitatea unui sistem. Pentru delimitarea unei c. se folosesc trei criterii al- ternative: data nașterii, anul intrării într-un sistem (învățămînt, producție, comunitate ur- bană etc.) sau vechimea activității desfășurate în aceeași organizație. Obiecti- vul urmărit este acela de a obține o stratificare socio-demografică a persoanelor pe grupări relativ omogene din punct de vedere tempo- ral (vîrstă, vechime, data integrării într-o organizație sau într-un sistem) și de a com- para grupările în vederea formulării de inferențe privitoare la stabilitate, schimbare, personalitate, secvențialitate etc. Analiza c. se diferențiază de investigația transversală, care consideră vîrstă drept criteriu de eșan- tionare, și de analiza longitudinală centrată pe o singură c. privită evolutiv. în analiză se de- limitează mai multe c. și sînt comparate luînd ca referință anumite perioade de timp. Distincția temporală a c. este privită și ca o distincție socială, în sensul că schimbările macrosociale se asociază și cu diferențe în planul experiențelor, opțiunilor sau ori- entărilor individuale. într-o societate care nu ar cunoaște schimbări sociale ar interveni, la nivel individual, numai efecte datorate înaintării în vîrstă. Unitățile de delimitare a vîr- stei s-ar asocia în mod linear și progresiv cu unități corespunzătoare de schimbare indivi- duală. Astăzi se constată în orice societate o accelerare a schimbării. Din această pers- pectivă, delimitarea și analiza c. facilitează elaborarea de inferențe despre ritm, direcția și mecanismele schimbărilor individuale și so- ciale. Analiza b este tot mai extinsă în sociologie (ca și în economie, demografie, pedagogie sau psihologie) pentru a studia schimbarea socială, evoluția organizațiilor, stratificarea socio-demografică a populației, socializarea, succesiunea ciclurilor de viață individuală etc. Dacă variabila dependentă vizează un aspect al schimbării sau repro- ducției sociale, atunci c. (considerată ca grupare relativ omogenă), vîrstă (vechimea) caracteristică fiecărei c. și perioada socială cu propriile sale mesaje, opțiuni și experiențe funcționează ca variabile independente. Pen- tru a delimita c., vîrstă și efectele periodice, se aplică diverse procedee. Unul constă în reprezentarea variabilei dependente pe un ta- bel care menționează vîrstă subiecților și momentele sau perioadele succesive de timp. Succesiunea vîrstelor și a perioadelor este stabilită din perspectiva relevanței pen- tru variabila dependentă. C. succesive apar pe diagonala tabelului. Un alt procedeu mai simplu constă în alegerea unor ani de referință (pe baza criteriilor menționate), ani care se succed la anumite intervale (ex: 5,10 ani etc.) delimitînd o succesiune de c. Instru- mentele de investigare se aplică pe fiecare c., rezultînd date ce pun în evidență efectele c., perioadei și vîrstei. Dacă intervalele de vîrstă dintre c. sînt mai mari, se poate vorbi de o analiză a generațiilor. V. anchetă sociologică, generație, schimbare socială, socializare, variabilă. L.V. COLECTIVISM 1. Tip de organizare so- cială în care satisfacerea necesităților individuale se realizează prin activități colec- tive. Fiecare membru al colectivității acțio- nează în vederea satisfacerii necesităților 113 COLECTIVITATE colective (care reprezintă, în ultimă instanță, însumarea necesităților individuale), colec- tivitatea avînd grijă să asigure satisfacerea necesităților individuale ale membrilor săi. Este specific societăților fundate pe proprie- tatea socială asupra mijloacelor de producție și opus tipului de organizare socială în care satisfacerea necesităților individuale este rezultatul, în primul rînd, al eforturilor individu- ale, colectivitatea oferind doar un cadru de reglementare în care un asemenea proces are loc. C. se referă totodată și la teoriile sau doctrinele care preconizează o astfel de or- ganizare socială. 2. Principiu moral-politic, specific unui mod de organizare de tip c., care cere subordonarea intereselor individuale celor colective. V. acțiune colectivă, colectivi- tate. !.U. COLECTIVITATE 1. c. statistică sau nominală: o colecție de indivizi realizată după caracteristica lor comună (vîrstă, rezidență, instrucție, profesie etc.), fără ca această ca- racteristică să fie neapărat conștientizată ca bază a apartenenței indivizilor la respectiva c. C. statistice sau nominale se deosebesc de mulțimi și de publicuri prin faptul că sînt struc- turate minimal ca entități sociale, prin diferențiere față de alte c. Așa sînt, de exem- plu, c. de consumatori și producători, rurale și urbane, tineri și vîrstnici, femei și bărbați etc. C. statistice sau nominale pot constitui o pre- misă a formării c. sociale propriu-zise. 2. C. socială: ansamblu de persoane reunite pen- tru a trăi și/sau acționa în vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost stabilit în mod voluntar de persoanele respective sau le-a fost impus. Criteriul conștiinței apartenenței și scopului comune este fundamental pentru recunoașterea unei c. Această conștiință este premisa constituirii unei structuri instituționale de sancțiuni și re- compense care reglementează responsa- bilitățile membrilor c., statusurile și rolurile lor, generînd astfel o formă determinată de soli- daritate: economică, politică, morală, religioasă etc. După forma lor de solidaritate, c. pot fi clasificate în c. teritoriale sau geo- grafice, de interese sau contractuale, comunități, instituții, asociații voluntare, șco- lare sau educaționale etc. Un individ poate aparține, în același timp, mai multor c., iar o c. mai mică poate fi parte a unei c. mai mari. 3. Un caz aparte al c. este colectivul: c. ca- racterizată printr-un grad mai mare sau mai mic de sinergie sau sintalitate și ai cărei mem- bri au comportamente nemijlocit determinate de interinfluențele lor reciproce, directe și per- manente. Colectivele sînt grupuri primare. Ele asigură securitatea socio-afectivă a membrilor, au personalitate, manitestînd un sentiment puternic al apartenenței. V. conștiință, grup, morală. I.U. COMPARAȚIE (METODA C.) 1. Mod de abordare definitoriu pentru antropologia culturală ca disciplină științifică. Rostul acestei metode este de a descoperi elemen- tele universale dintr-un fenomen local, provincial (Mircea Eliade). Ca metodă a an- tropologiei culturale, c. interculturală s-a ivit sub marca evoluționismului, care, însă, i-a dat o întrebuințare deductiv-speculativă. în sec. XX, m.c. implică, într-adevăr, colectarea de date culturale astfel orientată încît să con- firme neapărat modelul de evoluție unilineară, tristadială, elaborat de E. B. Tylor și L. H. Morgan: sălbăticie — barbarie — civi- lizație. în 1896, Franz Boas a combătut această metodă, într- un celebru articol de di- recție: (The Limitation of the Comparative Method of Anthropology). Boas a vizat as- pecte speculative, dar urmarea a fost scoaterea din uz a metodei de-a lungul unei jumătăți de secol. După atacul boasian, m.c. a fost reabilitată prin autoritatea lui A. R. Rad- cliffe-Brown. (Methodin SocialAnthropology, 1958). în concepția lui Radcliffe-Brown, una 114 COMPARAȚIE din sarcinile antropologiei este descoperirea legilor ce guvernează viața socială. Ex- primîndu-s^ astfel, liderul structuralist se gîndea în primul rînd la legi necauzale, de tipul generalizării. Aceste legi nu pot fi descoperite decît prin inducție, care consti- tuie la rîndul ei baza logică a m.c.. Sau, conform afirmației lui Radcliffe-Brown însuși: “M.c. este deci acea metodă prin care trecem de la particular la general, de la general la și mai general, cu scopul evident că putem în acest fel ajunge la universal, la caracteristici care pot fi găsite sub diferite forme în toate so- cietățile umane”. Numai pe această cale s-a putut, releva universalitatea prohibiției inces- tuale, a familiei, a gramaticalității limbajului etc. O treaptă superioară în perfecționarea m.c., treaptă atinsă în epoca modernă a an- tropologiei, este cercetarea interculturală a unor covariații (variații corelate, rezonante) între unele fenomene culturale. S-a consta- tat, spre exemplu, că, în cadrul sistemelor de rudenie, există o corelație între descendență și rezidență, sau că societățile cu un grad ridi- cat de nesiguranță în procurarea hranei dețin și un grad mai ridicat de retardare culturală. Verificarea unor asemenea covariații pre- tinde apelul la procedee statistice. De aici necesitatea unei eșantionări culturale la scară planetară. Merite recunoscute în dez- volta rea acestei metodologii revin antropologului american George P. Murdock. în 1937, el a fost animatorul proiectului de in- ventariere interculturală numit Cross-Cultural Survey, inițiat în cadrul Universității Yale. După cel de al doilea război mondial, la această acțiune au aderat și alte universități din lume, proiectul devenind o vastă instituție, sub un nume nou: Arhiva Zonală de Relații Umane (Human Relation Area Files, în for- mulă abreviată, foarte frecvent întîlnită: HRAF). HRAF reunește fișe și microfilme cu lucrări referitoare la sute de culturi pe glob. Cu ajutorul acestor instrumente de documen- tare, se pot obține prompt informații despre un anume fapt cultural dintr-o anumită cultură sau, comparativ, din diverse culturi. în afară de fișe și microfilme, HARF mai conține un eșantion-ghid al culturilor inventariate (Out- line of World Cultures, abreviat O WC) și un ghid de colectare a datelor empirice (Outline of Cultural Materials, abreviat OCM). Mur- dock s-a ocupat personal și de elaborarea unui atlas etnografic al lumii (Ethnographic Atlas, 1967). M.c. apare astfel ca indis- pensabilă pentru construcția teoriei și a științei antropologice. Așa se și explică de ce evidențierea spiritului speculativ în care ea a fost utilizată inițial a dus nu la abandonarea, ci la reorientarea și la perfecționarea ei. Gh.G. ♦ 2. Aplicată în cercetarea sociologică sub forma analizei comparative (a.c.), a dus la dezvoltarea sociologiei comparative care, pe baza datelor și informațiilor despre diverse societăți, comunități, zone sau arii sociale, ar urmări: să descrie intra- și transcultural sisteme, procese sau fenomene sociale, să caracterizeze relațiile în timp și spațiu dintre societăți sau componente ale societăților, să elaboreze acele enunțuri generale despre so- cietate care își mențin validitatea dincolo de diversitatea în timp și spațiu a societăților sau comunităților și ariilor sociale. A.c. nu este specifică doar sociologiei comparative, care, de altfel, se află într-o stare de subdezvoltare teoretică, fiind cel mai adesea suplinită de cercetările etnologice și antropologice, ci tinde să se consacre ca un mod distinct de abordare în sociologie, cu propriile strategii de cercetare, adeseori privite în concurență cu celelalte. Domeniul social care ridică cele mai multe dificultăți în calea a.c. este cultura. Prin raportare la aria culturală investigată, se distinge între a.c. intraculturală și a.c. inter- sau transculturală. Pentru a specifica primul tip, să considerăm un proiect de cercetare în care mai multe grupări umane, distinse nomi- nal după criterii socio-demografice (vîrstă, 115 COMPARAȚIE sex, rezidență, ocupație, nivel de școlarizare etc.) și aparținînd aceluiași eșantion extras aleator dintr-o populație de referință, sînt ca- racterizate, fiecare, de același set de variabile. Analiza datelor se poate derula ur- mînd trei căi posibile: analiza corelațiilor dintre variabile la nivelul eșantionului, indife- rent de apartenența grupaiă a subiecților; a.c. a grupărilor pe baza datelor și informațiilor repartizate pe același set de variabile; analiza corelațiilor dintre variabile la nivel de eșantion și pe fiecare grupare în vederea comparării grupărilor între ele și cu eșantionul integral. Prima cale este aplicabilă atunci cînd con- cluziile rezultate din cercetările anterioare au probat omogenitatea culturală a populației de referință și ne interesează caracterizarea populației și nu diferențierile ei interne, care sînt presupuse ca mai puțin semnificative. Celelalte două căi implică a.c. în proiectul de cercetare, aceasta fiind concurentă cu analiza corelațională, pentru a evidenția nu numai omogenitatea ci și eventualele asemănări sau deosebiri dintre grupări. Așadar, a.c. intraculturală poate să fie sau să nu fie inclusă într-un proiect de cercetare, opțiunea depinzînd de gradul de omogenitate culturală a populației investigate și de scopu- rile cercetării. A.c. interculturală ia ca referință grupări umane eterogene socio-cul- tural (societăți naționale, comunități etnice, arii sau zone sociale diferențiate) în vederea identificării de regularități, tendințe generale constante sau variabile, diferențieri etc. Scopul său fundamental este de a identifica și formula regularități, generalizări, constante sau chiar legi care caracterizează societatea umană ca atare. Identificarea constantelor structurale și funcționale este totodată com- plementară cu specificarea de diferențiere societală. ♦ Problemele cu care se confruntă metodologia a.c. sînt: construcția de scale valide pentru ordonarea unităților analizate; tendințele etnocentrice de definire a temei in- vestigate și de stabilire a bazelor de clasifi- care a datelor, de elaborare a inferențelor și formulare a interpretărilor teoretice; incertitu- dinile asociate validității și fidelității datelor colectate; lipsa de comparabilitate a unor date; costurile și dificultățile colectării și asamblării datelor. Tehnica metodologică aplicată în a.c. interculturală se bazează, la un prim nivel, pe principiile generale ale cer- cetării sociologice, putînd fi orientată cantitativ sau/și calitativ, transversal sau lon- gitudinal și făcînd uz de metodele cunoscute de eșantionare, colectare și prelucrare a datelor. Intervin însă, la nivel specific, mai multe elemente de diferențiere. Un prim ele- ment se referă la circumscrierea populației investigate, care poate include entități din două sau mai multe culturi diferite. De regulă, se consideră că diferențele rezultate din simi- larități facilitează în mai mare măsură generalizarea. Aceasta înseamnă a opta nu pentru eșantioane reprezentative pe straturi, ci pentru selectarea de grupări aparent echi- valente categorial (de exemplu, în termenii ocupației sau nivelului de școlaritate), ținînd cont de conținutul definițiilor date categoriilor în diferitele culturi investigate. Categoriile nu sînt aprioric echivalente pe un criteriu dat, ci au asociate conotații saturate cultural. Din- colo de aceasta, cele mai mari dificultăți sînt întîmpinate în elaborarea formulărilor lingvis- tice ale conceptelor teoretice sau incluse în instrumentele investigației, întrucît acestea manifestă o mare sensibilitate interpretativă indusă de conotațiile culturale, ideologice, politice ale termenilor utilizați. La acest nivel intervin tendințele sau abaterile etnocentrice. Dacă nu sînt controlate efectele lor reale sau probabile, intervin ca surse induse de di- ferențiere, afectînd validitatea întregii cercetări. Corelația dintre limbaj și gîndirea socială este foarte puternică; limbajele sînt saturate cultural, se prezintă ca simboluri ale identității și ca mecanisme de delimitare, 116 COMPENSAȚIA MUNCII avînd puternice efecte de structurare a vieții sociale. Sociolingvistica sau etnografia vor- birii clarifică^unele din aceste aspecte, atrăgînd atenția asupra formei, conținutului și contextului, respectiv a sintacticii, semanticii și pragmaticii formulărilor lingvistice. Atît con- ceptele teoretice, cît și enunțurile verbale din instrumentele investigației trebuie supuse tra- ducerii interferențe în limbajul și contextele culturilor investigate pentru ca prin această pretestare lingvistică să se identifice regulile de corespondență dintre codurile de struc- turare a comunicării teoretice și investigative transculturale. Aceste reguli urmează apoi să funcționeze și la nivelul interpretării rezul- tatelor cercetării sau al formulării concluziilor. V. antropologie culturală, cultură, metodologia cercetării sociologice, sociolingvistică. L.V. COMPENSARE evitarea, corectarea, înlăturarea sau balansarea unor tendințe sau stări negative dintr-un sistem (personalitate, grup, organizație, comunitate) în vederea restabilirii echilibrului și/sau pentru atingerea unor standarde superioare de funcționare. în funcție de domeniul de manifestare, se disting mai multe forme de c.: financiară (plata unor bunuri, servicii, sacrificii sau pierderi); bio- logică (reacția de evitare, ameliorarea sau balansarea unor defecte, nevoi, tensiuni sau frustrări în vederea restabilirii echilibrului or- ganic în mod direct sau prin solicitarea altui organ); psihologică (menținerea echilibrului mental și emoțional prin corectarea unor dis- funcții, potențarea funcțiilor altor componente ale psihismului, evitarea amenințărilor sau frustrărilor, apelul la surse exterioare speci- fice sau nespecifice etc.); juridică (acordarea unor recompense sau drepturi pentru pierderi ce au afectat poziția socială sau integritatea fizică și morală) etc. Funcția fundamentală a c. este de a restabili, a menține sau a ridica pe un plan superior de eficiență echilibrul unui sistem. în sistemele sociale pot apare și erori compensatorii, adică variații sau fluctuații pozitive sau negative ce tind să se autoanuleze pe termen lung sau să se în- cadreze într-o tendință spre echilibrare. C. pot fi directe sau specifice și indirecte sau nespe- cifice. C. directe se manifestă prin acțiuni de evitare, înlăturare sau corectare ale factorilor ce amenință echilibrul sistemului sau îl îm- piedică să atingă performanțe mai înalte. C. indirecte sau nespecifice nu sînt orientate către factori generatori ci către efectele lor. De exemplu, tendința de conturare a unui status inconsistent sau a unor surse de incon- sistență a sinelui pot fi compensate direct prin evitarea, corectarea și înlăturarea surselor sau factorilor și indirect prin adăugarea sau potențarea funcțiilor altor componente (cog- nitive, de securitate, de putere etc.). Drogurile sînt ilustrări tipice pentru c. indirecte sau nespecifice. Ele nu sînt orientate către factorii care au generat anxietatea sau tensiunea in- dividuală, ci către efectele acestora, modificînd temporar echilibrul intern și accen- tuînd pe termen lung dezechilibrul de fapt. Oricărui sistem îi sînt specifice mecanisme de c., adică strategii de acțiune sau de mobi- lizare a resurselor disponibile pentru restabilirea echilibrului tulburat prin: a. recon- strucția componentei afectate; b. stimularea funcționării altei componente în vederea re- cuperării handicapului apărut. Ignorarea sau eșecul c. conduc la dezagregarea mai lentă sau mai accelerată a unui sistem. V. consis- tența sinelui, echilibru, homeostază. L.V. COMPENSAȚIA MUNCII concept prin care Eminescu desemnează, în scrierile sale politice, fenomenul de “înmulțire peste măsură (s.n.) a oamenilor care trăiesc din munca aceleiași sume de producători'. Acest fenomen este, în viziunea sa, principala cauză a declinului și mizeriei unei societăți. Pentru a se evita acest declin, pătura domi- nantă trebuie să compenseze munca socială 117 COMPENSAȚIA MUNCII care-o susține prin activități creatoare, prin crearea unor “înlesniri de civilizațiune” pentru întreaga societate. în cazul contrar, raportul păturii superpuse la “suma de muncă” a unei societăți este negativ și conduce la declasare socială, mizerie și degenerare etnică. “în alte țări clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală munca materială a celor de jos”. în societatea românească, pătura superpusă s-a înmulțit ca urmare a “in- troducerii formelor unei civilizații străine” fără ca să existe corelativul ei economic. C.m. este, așadar, într-o altă accepție, un imperativ de respectare a unei proporții între aparatul unei civilizații de împrumut și corelativul ei economic (cîtă înlesnire aduce acel aparat muncii sociale). Printr-o asemenea intro- ducere, de regulă, se amplifică și se diversifică regimul trebuințelor clasei domi- nante, nu însă și volumul și calitatea muncilor menite a susține acele trebuințe. Urmarea este că “influențele străine găsesc în falan- gele naționale, goluri din ce în ce mai simțitoare”, “dispar clase pozitive” (de- clasarea socială), fără a fi înlocuite cu altele noi și astfel se slăbește organismul societății în defavoarea exclusivă a claselor pozitive. Același proces provoacă o înstrăinare a păturii dominante, care atît prin trebuințe cît și prin consum, gravitează în jurul unor “cen- tre” și “modele” străine și acționează în slujba unor interese străine de cele locale. Emi- nescu a examinat raportul dintre consumurile diferențiale și munca socială din perspectiva ideii privind necesitatea conservării proporției muncilor sociale într-o societate. El a consta- tat că între munca medie a unei societăți și consumul “păturii dirigente” există o proporție anumită, cu un semn pozitiv sau negativ. în condițiile în care munca medie se păstrează constantă dar în schimb crește consumul “clasei dirigente”, mărindu-se cheltuielile nou- lui aparat al statului, se naște fenomenul de pătură superpusă. Aceasta, neascultînd de legea proporției muncilor sociale, își mărește consumul fără a oferi în compensație o muncă socială (mușchiulară sau intelectuală) pe măsura consumului respectiv. “Sarcinile de întreținere a politicienilor de la noi di- minuează pîinea de toate zilele a poporului de jos, care, ca rasă, ca inteligență, ca inimă, e superior păturii de parveniți și de scursături (...) cari s-au așezat deasupra lui din secolul trecut începînd”. (M. Eminescu, Opere, voi. IV, Editura Cultura Românească, București, 1938, p. 113). Teoria c.m. folosită pentru a examina raportul consumului păturii super- puse la proporția muncilor In societate, este o alternativă la ideologia egalitarismului indi- vizilor și claselor. între două clase sociale trebuie să existe raporturi de c.. “Com- pensația — scrie Eminescu — nu se dă de către o clasă sau un om decît prin muncă in- telectuală sau mușchiulară. Munca muș- chiulară constă în producerea de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în fa- cilitatea producerii acestor obiecte "privește un echilibru optim între “proporția muncilor” și “structura trebuințelor”, astfel spus, structura trebuințelor trebuie să urmeze “procesul natural” de creștere și diversificare a structurii și funcțiilor “comunităților economice”. în caz contrar, acele trebuințe formulate peste struc- tura și funcțiile comunității economice productive vor căpăta caracter parazitar, de cheltuieli necompensate, care vor atrage de- clinul economic al întregului popor. în general, irosirea puterii de muncă este rapor- tată, în scrierile economiștilor, fie la absența comerțului înlăuntru (ca la Ricardo), fie la “pătura intermediarilor” (ca la fiziocrați) etc. Eminescu va lega sistematic “irosirea muncii fizice și intelectuale a comunității” (Ricardo) de consumul necompensat al păturii super- puse. Definirea păturii superpuse reclamă, așadar, obligatoriu, încadrarea fenomenului în teoria c.m. împreună cu “teoria statului 118 COMPETENȚĂ demagogic” și cu teoria “selecției sociale negative”, teoria c.m. ar oferi un cadru de lărgită interpretare fenomenului păturii super- puse. Toate aceste dezvoltări teoretice se reazămă, cum am arătat, pe un fundament economic. Eminescu pornește de la postu- latul muncii medii și al unei anumite proporții între munca medie, consumurile și activitățile diferitelor clase și grupuri ale societății. “între consumul unei clase și activitățile pe care ea trebuia să le pună în slujba maximizării muncii sociale trebuie să existe o echivalență” (J. S. Mill). Volumul păturii superpuse este pro- porțional cu gradul consumului necompensat în activități de maximizare a muncii sociale. Maximizarea muncii sociale duce la creșterea culturii; diminuarea ei, în favoarea consumului păturii superpuse, duce la de- clinul culturii. în statele civilizate există o proporție stabilă între munca medie și consu- murile sociale, între munca și creativitatea “păturii dirigente”. “Cu totul altfel stau lucrurile la noi. Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de or- ganizare (...); oameni inculți, incapabili de a munci, de-a pricepe un adevăr, fac de- magogie, fură prin subrepțiune și amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici și dau iarnă bugetului. Fără știință, fără merit, fără muncă, mii și mii de indivizi (...) se super- pun poporului românesc, toți avînd dreptul constituțional de-a trăi din buget, toți avînd numai exercițiul acestui drept (...), (M. Emi- nescu, Opere, IV, ed. cit., p. 256). în viziunea lui Eminescu, elitele sînt datoare cu un efort colectiv de maximizare a muncii sociale, redat prin gradul în care din sînul păturii superpuse ar ieși inteligențe superioare, creatoare, în stare a compensa prin creația lor consumul păturii superpuse. M. Eminescu anticipase enunțul legii maximizării inteligenței sociale a lui S. Haret care ar putea fi redată prin următorul enunț: inteligența socială a unui grup crește în proporție geometrică cu numărul oamenilor de excepție care apar în acel grup și în progresie aritmetică cu maxi- mizarea inteligenței medii a acelui grup. Cum se înfățișează lucrurile în cazul păturii super- puse criticate de Eminescu? ”..Am dovedit că deasupra poporului român istoric s-a super- pus o pătură (...), în rîndul căreia (...) nu se poate naște un autor, de exemplu, un om de științe sau de litere, un om care să compen- seze prin știință sau talent munca națională ce-l suștine(...).în toate ramurile vieții intelec- tuale și ale statului, în toate încheieturile organice ale națiunii s-au încuibat paraziți; tocmai centrele organice sînt cuiburile în care se prăsesc și se înmulțesc... (...) Existența tu- turor acestor oameni costă bani (...). Suma de putere de care dispune țăranul nu poate su- porta greutatea ce i se impune fără nici o compensație; el cheltuiește din puterea lui vi- tală mai mult decît poate restitui; de acolo falimentul puterilor sale vitale: morbiditatea, mortalitatea..." V. circulația elitelor, compen- sare, pătură superpusă, selecție socială negativă. I.B. COMPETENȚĂ 1. (juridică) — dreptul le- gitim al unei persoane sau al unui grup de a lua decizii într-un anumit domeniu de activi- tate, la diferite niveluri ale unor structuri organizaționale (politice, juridice, administra- tive, industriale, militare etc.) 2. (profesională) caracteristică a unei persoane sau a unui colectiv de a dispune de cunoștințele și de- prinderile necesare realizării sarcinilor legate de un anumit domeniu de activitate pro- fesională. La aceasta se adaugă și capaci- tatea rezolvării cu succes a problemelor or- ganizatorice și a modului de cooperare cu oamenii. C.p. are un caracter relativ, în sensul că o persoană poate fi competentă într-un anumit domeniu de activitate și incompetentă în altul. V. organizație, profesie. LF. 119 COMPETIȚIE COMPETIȚIE formă a interacțiunii dintre persoane, grupuri, unități populaționale mari (inclusiv state și uniuni interstatale), constînd din eforturile acestora de a atinge un scop (a avea un beneficiu) care este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare. în c. actorii implicați sînt preocupați de obținerea rezultatului dorit și mai puțin de caracteris- ticile și comportamentul rivalilor. De altfel, privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, c. nu presupune întotdeauna conștiința existenței concurenților sau a opoziției față de ei, și, în tot cazul, nu presupune elaborarea de strategii din partea competitorului care să limiteze acțiunile celorlalți competitori. C. se deosebește clar, deci, de conflict, deși uneori poate degenera în conflict și violență. K. Davis (Human Society, 1949) remarcă, în acest sens, cum c. funcționează după “...reguli ale jocului cărora competitorii trebuie să se conformeze și că în spatele acestor reguli, justificîndu-le și menținîndu-le, se găsește un set de valori superioare intere- selor pentru care se intră în competiție... Regulile competiției limitează mijloacele ce pot fi utilizate. ...Cînd competiția încalcă aceste reguli se transformă ea însăși în con- flict”. în orice grup și societate există c. directă sau indirectă, personală sau impersonală, spontană sau conștientă, după cum sînt prezente și norme și reguli formale sau infor- male, scrise sau nescrise, după care ea se desfășoară. Conținutul și sfera noțiunii de c. se intersectează extrem de mult cu ale celei de concurență și nu de puține ori cele două noțiuni se utilizează ca echivalente. Deose- birile sînt de nuanță și accent: am putea spune că c. este, preponderent, o concurență de mai mică intensitate și cu un coeficient mai redus de rivalitate și conștiință a opoziției. Din acest punct de vedere, o scală a relațiilor din- tre actorii sociali s-ar prezenta astfel: cooperare-competiție-concurență-conflict. Conținutul și formele c. depind de natura orîn- duirii sociale, de modelele culturale, de spe- cificul național etc. Ponderată ca intensitate, ea reprezintă un mecanism de stimulare a conduitelor individuale și grupale, o forță mo- bilizatoare a dezvoltării și menținerii unui standard ridicat de activism și eficiență și a unui nivel aspirațional înalt. Mai nou, c. alături de cooperare și conflict, se abordează și în sociologie în termeni de cost, beneficiu, optim individual și optim social. V. cooperare, con- flict, interacțiune, motivație. P.l. COMPLEMENTARITATE (Principiul c.) concept formulat de către N. Bohr în legătură cu situația din mecanica cuantică, dar așa după cum însuși autorul său sugera, el pare să aibă o valabilitate mai generală, într-o asemenea formă generală, p.c. afirmă că un fenomen poate primi o descriere mai completă cu ajutorul a două sau mai multe teorii care sînt reciproc independente și ex- clusive, dar se completează reciproc, fiecare oferind o perspectivă distinctă asupra respec- tivului fenomen (domeniu). Cel mai adesea teoriile aflate în competiție nu sînt opuse în mod absolut, ci mai degrabă se completează reciproc, evidențiind aspecte diferite. O relație de c. o găsim și între diferite discipline: psihologia și fiziologia, psihologia și sociolo- gia etc. O c. specifică caracterizează și relațiile dintre teoriile competitive din aceeași disciplină: ex. sociologia denumită “obiectivă” și teoriile sociologice de tip comprehensiv (in- teracționismul simbolic, entometodologia). Fiecare teorie are limbajul său specific, logica și metodologia sa, ireductibile la celelalte teo- rii. Din acest motiv, cel mai adesea teoriile nu pot fuziona pur și simplu, fiind mai degrabă, dacă am utiliza un termen al lui Kuhn, in- comensurabile. Toate au ca obiect de referință însă aceeași realitate, dar privită din perspective teoretice-metodologice diferite. Fiecare pune în evidență o serie de aspecte, ignorînd prin însăși orientarea sa structurală 120 COMPORTAMENT PROSOCIAL altele. Deși teoriile complementare nu pot fuziona într-o teorie sintetică, ele se com- pletează reciproc, totodată însă fiind incompatibilei Există două surse posibile ale c.: o sursă de principiu (ca cea din cazul me- canicii cuantice descrisă de N. Bohr) și o sursă temporară, formulată în cazul științelor social umane. în acest din urmă caz, se așteaptă ca, în perspectivă, să se poată con- strui o nouă teorie care să absoarbă în ea perspectivele dezvoltate de teoriile actual- mente complementare. O asemenea relație provizorie de c. pare să caracterizeze faza preparadigmatică (T. Kuhn) a științelor. V. paradigmă, teorie sociologică. C.Z. COMPORTAMENT COLECTIV tip de comportament emergent (spontan și ghi- dat de norme create de participanți) și extrainstituțional (orientat după alte norme, adesea divergente, decît cele general accep- tate social). C.e. are ca dimensiuni: scopul, gradul de organizare a participanților și du- rata. Scopurile c.c. pot fi expresive (exteriorizarea unor sentimente) sau instru- mentale (obținerea unor drepturi sau avantaje). Din punct de vedere al gradului de organizare a participanților la acest tip de comportament, se face distincție între c.c. neorganizate (spontane, fără lider formal) și c.c. înalt organizat (cu programe de acțiune și lider formal). între aceste două extreme se plasează c.c. intermediare. Durata c.c. este și ea foarte variată: unele au o durată scurtă (cîteva ore, ca în cazul unor festivități), altele pot avea persistență cîteva zile, săptămîni sau mai mult (ca în tulburările rasiale sau mișcările sociale). Deși psihosociologul francez Gustave Le Bon (1895) a abordat cel dintîi problematica c.c., termenul ca atare a fost utilizat pentru prima dată de sociologii americani Robert Park și Ernest Burgess (1921). în cercetarea c.c. s-au conturat mai multe orientări. (David L. Miller, introduction to co/lective behavior, 1985). Cea mai veche tratează c.c. din perspectiva emoționalității sporite (Le Bon, 1895; Park și Burgess, 1921; Blumer, 1939; Brawn, 1965; Kloppe, 1972; Lofland, 1981). O altă direcție de studiere a c.c. se centrează pe considerarea acestuia ca răspuns adaptativ la situațiile noi și am- bigue (Turner și Killian, 1957; Lang și Lang, 1961). în fine, cea de a treia orientare abor- dează c.c. din perspectiva conflictelor sociale, ca pe un răspuns la destructurarea socială (Blumer, 1939; Smelser, 1962; Parry și Pugh, 1978; Rose, 1982). V. contagiune mintală, psihologia socială. S.C. COMPORTAMENT PROSOCIAL tip de comportament orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor sociale, fără așteptarea unor recompense externe. Ajutorarea, protejarea și sprijinirea dezvoltării oamenilor — altruismul — ocupă o poziție centrală în sistemul c.p. Pentru a se putea vorbi de existența unui c.p. trebuie îndeplinite cel puțin două condiții: intenția de a acorda ajutor altor persoane și libertatea alegerii con- duitei (Hans Werner Bierhoff, 1980). Alți cercetători consideră a fi obligatorii trei condiții: intenția de a ajuta, actul compor- tamental să fie inițiat în mod voluntar și cel care realizează actul comportamental să nu urmărească obținerea vreunei recompense externe (V.J. Derloga, J. Grazelak, 1982). Emergența c.p. a fost explicată prin două ipo- teze alternative: ipoteza cost-beneficiu (J.A. Piliavin și colab., 1981) și ipoteza normativă (J.P. Rushton, 1980). Analiza cost-beneficiu, derivată din teoria echității, a fost aplicată cu succes în explicarea c.p.: acordăm ajutor al- tora dacă estimăm că beneficiul (recom- pensele morale interne) vor depăși costul im- plicat de ajutorul dat (efortul fizic și psihic, riscul pierderii vieții, cheltuieli financiare etc.) Cu cît costul este mai ridicat, cu atît emer- gența c.p. este mai puțin probabilă. 121 COMPREHENSIUNE Cercetările efectuate de Bibb Latane și John M.Darley (1970) au atras atenția asupra feno- menului de “difuzare a responsabilității”: cu cît sînt mai mulți martori oculari, cu atît va fi mai redusă proporția celor care acordă ajutor și cu atît mai îndelungat va fi timpul de așteptare pînă la intervenția de ajutorare. Gradul de control (măsura în care victima se face vino- vată de situația în care se află) influențează acordarea ajutorului: emergența c.p. este mai probabilă dacă se apreciază că factorii cauzali nu au stat sub controlul victimei (L. Berkowitz, 1969). Simpatia/antipatia față de cei care cer ajutor mediază emergența c.p. (B. Weiner, 1982). De asemenea, modul în care se cere ajutor influențează declanșarea c.p.: dacă apelul ia forma imperativă, acor- darea ajutorului va fi amînată sau suspendată. Este “efectul bumerang” în acor- darea ajutorului (S. H. Schwartz, J. Howard, 1981). Similaritatea trăsăturilor de personali- tate a celor care solicită cu cei cărora li se cere ajutor constituie un element de predicție al c.p. Realizează c.p. cu o mai mare pro- babilitate persoanele care sînt mai compe- tente (L.M. Hoffman, 1976), care au un mai mare control asupra desfășurării evenimen- telor (J. Rotter, 1966) și o mai accentuată stimă de sine (J. Reykowski, 1975). V. altru- ism, morală. S.C. COMPREHENSIUNE metodă alterna- tivă explicației, al cărui obiectiv este descifrarea subiectivității care prezidează acțiunile actorilor umani, pornind de la sem- nele sensibile care reprezintă manifestarea acestora, și utilizînd intuiția, combinată cu simpatia, adică empatia. Formulată în filo- zofia neokantiană din a doua jumătate a secolului trecut ca metodă specifică științelor sociale și umane (J. G. Droysen. W. Dilthey, K. Jaspers) și preluată în sociologie de M. Weber. Dacă explicația presupune un sens obiectivi faptelor sociale, rezultat al unui de- terminism cauzal, c. presupune că faptele so- ciale au un sens subiectiv, fiind rezultatul unui determinism subiectiv. în cadrul explicației, cercetătorul caută să evidențieze “celelalte fapte sociale” care determină faptul de expli- cat. Prin c. cercetătorul caută “să plonjeze în psihicul” (K. Jaspers) autorului faptului social, să “se pune în pielea” celuilalt, să înțeleagă intențiile, starea sa de spirit care a prezidat actul în cauză. Realitatea subiectivă, se con- sideră de către promotorii metodei c., nu poate fi analizată cu mijloacele obiective ale științei. Empatia, capacitatea de a-l înțelege pe celălalt, se formează și se amplifică pe baza experienței obținute din interacțiunea socială, din plasarea în variate roluri, cu alte cuvinte pe baza cunoașterii cotidiene pe care fiecare o obține în legătură atît cu propriile sale trăiri în diferite situații, cît și cu trăirile celorlalți. Pornind de la accentul pe care îl pune asupra rolului subiectivității în consti- tuirea acțiunii sociale, M. Weber încearcă să preia metoda c. în sociologie, combinînd-o cu metoda explicativă: “explicație comprehen- sivă” sau “comprehensiune explicativă”. V. interacționism. C.Z. COMPROMIS modalitate de rezolvare a unor tensiuni și conflicte, de realizare a con- sensului, în condiții de diversitate de interese și/sau puncte de vedere, caracterizată prin faptul că soluția adoptată este rezultatul unor cedări reciproce, minimizîndu-se astfel con- flictul și promovînd cooperarea. C. se opune utilizării excesive a coerciției, a forței pentru a impune interesele unei părți în detrimentul celorlalte. în acest fel, se evită situațiile con- flictuale latente sau manifeste, crescînd stabilitatea sistemului prin realizarea unui anumit echilibru între părți. Realizarea c. pre- supune: a. conștientizarea reciprocă a intereselor și exigențelor; b. căutarea unor soluții care să maximizeze convergența inte- reselor, să satisfacă, pe cît posibil toate 122 COMUNICARE interesele aflate în joc. C. nu reprezintă pur și simplu o soluție care să satisfacă în egală măsură toate părțile, ci tinde mereu să favo- rizeze o patte sau alta, în conformitate cu puterea relativă a fiecăreia dintre ele. în orice proces de negociere a unui compromis vom găsi de aceea inevitabil și manifestări ale puterii fiecărei părți, încercări de intimidare și manipulare reciprocă. Evitînd blocarea deci- ziei sau conflictul destructiv între părți, c. are un rol pozitiv important în dinamica sistemelor sociale. Există însă și situații în care com- promisul are mai degrabă consecințe negative: a. cînd soluția adoptată crează un sistem instabil, în perspectivă, care va duce la agravarea tensiunilor și conflictelor; b. cînd forțează o parte să accepte, sub presiunea forței, o soluție care structural o dezavanta- jează și c. cînd soluția la problemă este determinată prin jocul și c. dintre interesele secundare, particulare, în locul considerării interesului general. Conducerea unei între- prinderi, de ex., poate adopta la o problemă o soluție care reflectă c. intereselor particu- lare ale diferiților participanți (interese de prestigiu, de putere, de poziție), iar nu obiec- tivele, interesele generale ale întreprinderii. Aceste cazuri negative de c. sînt adesea de- semnate prin termenul de c. de principii, pentru că nu sînt respectate principiile funda- mentale care garantează corectitudinea soluției. V. conflict, consens, cooperare, decizie, negociere. C.Z. COMUNICARE proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării. în c. uni- laterală numai emițătorul organizează și transmite informații în vederea receptării. în c. reciprocă, receptorul construiește o nouă secvență de c., devenind el emițător și celălalt receptor. Condițiile minime fundamentale de realizare a c. sînt: compatibilitatea codurilor și existența mesajului. Codurile pot lua forma limbajului natural, limbajului nonverbal și sim- bolurilor concrete (lumini, steaguri etc.) sau abstracte (semnale, formule logice, matematice etc.). în c. socială cele mai frecvente sînt codurile verbale și nonverbale (gesturi, expresii faciale, intonații etc.). Acestea pot apărea împreună sau separat. Cînd apar separate de codurile verbale, com- ponentele nonverbale exprimă imposi- bilitatea de a verbaliza sau a solicita o in- formație, iar cînd le însoțesc au rol de întărire, de distorsiune sau de indicator “metacomuni- cativ” prin care se accentuează un anumit mod de înțelegere sau de interpretare a me- sajului verbalizat. Accesibilitatea conținutului mesajului este dependentă de comunitatea codurilor emisiei și recepției. Această com- patibilitate nu ia decît rareori forma identității perfecte. în jurul nucleului de coduri comune există o variabilitate a modului de codificare și decodificare generată de: experiențe sau practici individuale sau sociale de învățare anterioară, forme de interacțiune, situațiile de c., accesul individual la cultura c. etc. Atunci cînd această variabilitate este accentuată pot apărea și stări de incomunicabilitate chiar în- tre parteneri care dispun de unele coduri relativ comune. Orice c. este centrată pe un mesaj, adică pe un ansamblu de informații prezentate într-o formă simbolică. Cantitatea de informații dintr-un mesaj este invers pro- porțională cu redundanța sa. ♦ Cu cît mesajul transmis într-o unitate dată de timp sau într-o secvență de c. conține o cantitate mai mică de informație, cu atît redundanța este mai mare. Aceasta nu înseamnă însă că pentru a crește eficiența c. sociale trebuie re- dusă cît mai mult redundanța. Cea mai economicoasă formă de codificare a unui me- saj se poate dovedi o piedică pentru receptarea adecvată, întrucît crește pon- derea interpretărilor sau înțelesurilorvariabile investite în cursul receptării și se accen- 123 COMUNICARE tuează distanța dintre intenționalitatea mesa- jului și ceea ce este efectiv receptat. Avînd în vedere calitățile receptării, cantitatea de in- formație transmisă și intenționalitatea c., emițătorul trebuie să elaboreze decizii optime de structurare a mesajelor în termenii gradu- lui său de redundanță și ai asamblării și utilizării codurilor. în funcție de distanța fizică dintre emițător și receptor și de utilizarea unor posibilități tehnice de transmitere a mesa- jelor, se distinge între c. interpersonală și c. în masă. ♦ C. interpersonală se identifică de fapt cu interacțiunea socială, întrucît în orice interacțiune se realizează schimburi de me- saje. De regulă, ea se realizează în grup sau este dependentă de grupul de apartenență a persoanelor implicate. Funcția c. interperso- nale este de a menține unitatea și integritatea oricărui grup social, de a asigura coordonarea acțiunilor individuale în grup. Admițînd această premisă, s-a studiat cu insistență structura sau rețeaua de c. a grupului, res- pectiv modul de distribuire a relațiilor interpersonale de c., densitatea și consis- tența lor, tipurile de informații vehiculate și efectele lor asupra organizării și funcționării grupului. în orice grup există diferențe între in- divizi din punct de vedere al frecvenței angajării în c. Diferențele sînt produse mai ales de status (cu cît ocupă un status mai înalt cu atît este mai probabil să inițieze și să primească mai multe mesaje), de gradul de conformitate normativă (distanțarea mod- erată a unei persoane față de normele grupului se asociază cu multiplicarea mesa- jelor transmise de ceilalți pentru a produce conformarea, pe cînd distanțarea accentuată duce la diminuarea c.) și de orientarea relațiilor afective. Rețeaua de c. poate fi car- acterizată prin flexibilitate / rigiditate, centralitate / lateralitate, formalitate / infor- malitate (A. Bavelas, H.J. Leavitt). Aceste proprietăți au efecte variabile asupra perfor- manțelor individuale și de grup. Pentru a crește eficiența activității grupului trebuie adoptată cea mai adecvată rețea de c. De exemplu, eficiența distribuirii informației într- un grup este maximă în condiții de accentuare a centralității rețelei de c. în același timp, efec- tele individuale ale mesajelor transmise de o sursă exterioară nu sînt directe^ ci intermedi- ate de structura socială a grupului. ♦ Această regulă este valabilă mai ales în cazul c. în masă, în care același emițător dispune de posibilități de transmitere a aceluiași mesaj la un număr foarte mare de receptori potențiali. Aceste posibilități sînt oferite de mijloace tehnice de c. în masă (massmedia), respec- tiv, presă, radio și televiziune. în general, studiul c. de masă a tins să se concentreze asupra elementelor ei componente și a relațiilor dintre ele incluse într-o formulă sin- tetică de genul: “cine spune ce, prin ce canale (medii) de c., cui și cu ce efecte” (H.D. Lasswell, 1946). în privința sursei, s-a acordat atenție organizării contextuale a mesajului și imaginii audienței despre transmițător, res- pectiv credibilității acordate acestuia. în organizarea mesajului s-a distins între priori- tatea și poziția ultimă a unor informații pentru a se releva efectele diferențiate. Avantajul poziției prioritare constă în întărirea atitu- dinilor deja deținute de receptori, pe cînd al celor incluse în finalul mesajului rezidă în stimularea reflecției și creșterea retenției. în același timp, efectele depind și de conștien- tizarea de către receptor a intenției transmiterii, de complexitatea și repetabili- tatea mesajului. De exemplu, conștientizarea intenției transmiterii diminuează intensitatea și extensia efectelor, iar mesajele prea com- plexe nu produc decît efecte de suprafață pentru că nu sînt decodate. Repetarea insis- tentă a c. acelorași mesaje față de aceleași persoane produce o saturare a recepției ex- primată prin indiferență față de mesaje, un grad înalt de conformism aparent și o căutare compensatorie de mesaje provenite din alte 124 COMUNISM surse. Efectele mijloacelor de c. în masă sînt cel mai adesea indirecte, în sensul că in- fluențele lor^sînt întărite sau diminuate de structura de ^rup și mai ales de către liderii de opinii din grupurile de apartenență. P. Lazars- feld și B. Berelson au caracterizat astfel Afluxul de c. în două trepte”, incluzînd pe cea a transmiterii directe de către mass-media și pe cea instituită în c. interpersonală. în unele situații numărul treptelor tinde să crească sau să se reducă, generînd procese specifice de difuziune a informațiilor. Această tendință de- pinde și de organizarea sistemului social care poate crea condiții de multiplicare sau de con- centrare a canalelor de c., de intensificare sau de diminuare a controlului social al me- sajelor transmise și vehiculate. Controlul c. se poate realiza în mod implicit, prin valorile de referință, sau explicit, prin instanțe special or- ganizate; se poate exercita asupra oricărei rețele de c. sau numai asupra c. în masă, lăsînd libere fluxurile de c. interpersonală. Odată cu multiplicarea mijloacelor de c. în masă a crescut audiența și gradul de ex- punere, dar și selectivitatea personală, concomitent cu accentuarea pasivității în re- ceptare. Deși efectele lor înformative pot crește, cele formative și mai ales generatoare de acțiuni sînt reduse. în general, efectele c. în masă depind de predispozițiile și atitudinile anterioare ale receptorilor. V. atitudine, difu- ziune, informație, media, persuasiune, propagandă. M.V. COMUNISM mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asu- pra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor. în antropologia socială a secolului al XlX-lea se utiliza conceptul de c. primitiv pentru a desemna societățile pre- sclavagiste, fundate pe o proprietate comună și pe un consum egalitar, reglat printr-o dis- tribuție colectivă a bunurilor. în marxism, tip de societate postcapitalistă. ♦ C. reprezintă una dintre cele mai vechi aspirații carac- terizată ca reacție la crize sociale acute și la inegalități sociale excesive. El a luat forma utopiilor, modele ideale de organizare so- cială, rezultate ale proiecției unor aspirații difuze. Este cazul Republicii lui Platon sau al utopiilor Renașterii: Utopia lui Thomas Morus și Cetatea soarelui a lui T. Campanella. în pe- rioada modernă Gracchus Babeuf formulează un program politic de tip c. fundat însă pe ideea naivă a distribuției egale a bunurilor. Ideea actuală de c. se datorează lui K. Marx și F. Engels, care au elaborat-o în cadrul unei teorii a societății, traducînd-o tot- odată într-un program politico-ideologic de acțiune revoluționară propus clasei munci- toare. în concepția lui Marx, c. nu trebuie considerat un ideal, care prin atractivitatea sa să influențeze acțiunea umană (deși el este inevitabil și un ideal), ci o fază a evoluției so- cietății umane impusă cu necesitate de legile obiective ale istoriei. în Ideologia germană (1844) se afirma: c. nu reprezintă un ideal care să fie impus omenirii, ci “mișcarea reală care suprimă starea actuală”. Pentru prima oară, Marx formulează ideea de c. în contex- tul teoriei alienării și dezalienării. Această teorie s-a conturat într-o perioadă de ruptură a lui Marx de gîndirea hegeliană (Manuscrise economico-filozofice, 1844). Organizarea so- cietății pe bazele proprietății private asupra mijloacelor de producție ar sta la originea fenomenului alienării. Rezultatul este o socie- tate dezumanizată, “nenaturală” din punct de vedere al naturii umane. Ca atare, consideră Marx, înlocuirea proprietății private cu o pro- prietate colectivă asupra, mijloacelor de producție este de natură a depăși alienarea, a oferi o organizare socială cu adevărat umană. C. este definit ca “naturalism”, ca reîntoarcere a omului la el însuși, la ade- vărata sa natură umană. în acest context, ideea de c. este legată de aceea de om total: persoană care își poate dezvolta și afirma li- 125 COMUNISM ber toate capacitățile sale umane în cadrul unei relații nealienate cu lumea sa umană, întreaga bogăție creată de evoluția umanității devine în c. cadrul nemijlocit al realizării umane. Necesitatea obiectivă a instaurării c. este identificată ulterior în teoria marxistă asupra societății în concordanța necesară dintre nivelul și caracterul forțelor de pro- ducție și tipul relațiilor de producție. Dez- voltarea forțelor de producție, realizată de revoluția industrială, le conferă acestora un caracter tot mai social, punîndu-le în con- tradicție cu relațiile de producție fundate pe proprietatea privată și făcînd necesar un nou tip de relații de producție fundate pe proprie- tatea colectivă. La un nivel și mai ridicat de dezvoltare al forțelor de producție, cînd se va trece din faza rarității (cantitatea de bunuri produse este inferioară necesităților) în cea a abundenței (producția se plasează la nivelul necesităților), va deveni posibilă o distribuție a bunurilor nu după criterii exterioare, genera- toare de inegalitate, ci după criteriul nevoilor, în Critica Programului de la Gotha Marx for- mulează o idee importantă care va sta la baza programelor partidelor comuniste: or- ganizarea producției pe bazele proprietății de tip socialist a devenit deja o posibilitate și o necesitate, datorită caracterului social ridicat al forțelor de producție. O societate c., în sen- sul deplin al cuvîntului, nu va putea fi însă realizată decît atunci cînd productivitatea munci o va permite. Marx respingea categoric “c. sărăciei” — egalitate în condiții de raritate a bunurilor. Adevărata egalitate poate fi in- staurată în mod efectiv doar cînd, datorită bogăției produse, fiecare poate să consume la nivelul necesităților sale, variabile de la per- soană la persoană. Din acest motiv, între revoluția socialistă și realizarea efectivă a unei societăți c. se va trece inevitabil printr-o formă intermediară de organizare socială — socialismul. Ca fază de trecere la c., socialis- mul se caracterizează, conform teoriei lui Marx, prin următoarele trăsături distinctive: a. proprietatea colectivă, socială asupra mij- loacelor de producție; b. producția se desfășoară încă în cadrele producției de mărfuri, fiind supusă în consecință tuturor le- gilor care guvernează un asemenea sistem; c. distribuția se face în funcție de cantitatea și calitatea muncii depuse. Ca o consecință a modificărilor fundamentale din sistemul pro- ductiv, Marx deduce o serie de caracteristici generale ale c.: a. activitatea productivă nu se va maî realiza în forma producției de mărfuri; b. datorită abundenței, făcută posibilă de creșterea productivității muncii, distribuția bunurilor va fi realizată după nevoi; c. dife- rențierea de clasă a societății va fi complet eliminată, realizîndu-se din acest punct de vedere o societate omogenă, caracterizată de existența unor interese generale, efectiv comune; d. dispariția statului ca instrument de impunere a interesului unei clase împotriva celorlalte clase, cît și a tuturor mijloacelor de coerciție și oprimare socială (inclusiv a siste- mului juridic); conducerea societății va pierde în consecință caracterul politic; e. dispariția decalajelor generatoare de inegalitate ca de ex. a decalajelor dintre sat și oraș, dintre munca fizică și cea intelectuală, dintre funcțiile de conducere și cele de execuție; f. ca rezultat al dezvoltării și intensificării re- lațiilor social-economice și culturale, într-un viitor îndelungat nespecificabil se vor șterge treptat, în mod natural, diferențele dintre națiuni. C. este diferit de asemenea în contex- tul opoziției spontan/conștient. Proprietatea privată, prin natura sa, generează o societate care se constituie și funcționează prin mecan- isme spontane, al cărei prototip îl constituie piața economică. Lipsa de control conștient al colectivității asupra vieții sale sociale nu reprezintă, în gîndirea marxistă, în primul rînd rezultatul unui nivel scăzut de cunoaștere, ci este un efect al însăși structurii sociale, a cărei funcționare, reglare și schimbare este 126 CONFIGURAȚIE fundamental spontană. Oamenii sînt conștienți de scopurile, intențiile, aspirațiile lor, dar rezultatul final al acțiunilor lor este structural imposibil de planificat, controlat, prevăzut. în contrast, datorită proprietății colective asupra mijloacelor de producție, c. ar reprezenta prima societate care s-ar con- stitui și ar funcționa în mod conștient. în acest context, găsim în lucrările lui Marx și Engels caracterizări ale c. de tipul: c. reprezintă saltul omenirii din preistorie în istorie; din imperiul necesității, în imperiul libertății; c. reprezintă enigma dezlegată a omenirii. > în ciuda pre- tenției că modelul comunist de societate nu este o utopie, ci rezultatul unei analize de tip științific, la ora actuală există estimarea larg împărtășită că modelul c. de societate este o utopie tipică, exprimînd condițiile secolului trecut, naivă din punct de vedere al com- plexității societății contemporane. în fapt, ideea de c. apare tot mai rar și în programele politice ale partidelor comuniste actuale. V. ideologie, marxism, spontan, utopie. C.Z. COMUNITATE entitate social-umană, ai cărei membri sînt legați împreună prin lo- cuirea aceluiași teritoriu și prin relații sociale constante și tradiționale (= consolidate în timp). Ocupînd aceeași nișă ecologică, mem- brii unei c. folosesc în devălmășie resursele naturale ale mediului (păduri, ape etc.). C. se caracterizează prin relativă autarhie. Ea conține, la scară redusă, toate activitățile pro- prii unui sistem social (economie, drept, morală, religie etc.). Sociologul german Fer- dinand Tbnnies a făcut, totuși, distincție între c. (Gemeinschaff) și societate (Gesellschaft). C. (familia, satul), prin autenticitatea ei, ar fi ca un organism viu, bine integrat, întemeiat pe datini și pe trăiri comune, în vreme ce so- cietatea (orașul, statul) — ulterioară față de c. în privința evoluției — ar fi un agregat complex dar artificial, întemeiat pe convenție, opinie publică, legislație. în expresie durkheimiană, c. persistă prin “solidaritate organică”, iar so- cietatea prin “solidaritate mecanică”. C. poate fi privită nu numai ca obiect de cercetare, dar și sub aspectul reprezentativității în raport cu o realitate social-umană mai cuprinzătoare (etnie, stat, omenire); astfel s-a ivit necesi- tatea unei alte distincții, aceea între c. ca “obiect” și c. ca “eșantion” (Conrad Arensberg, art. The Community as Object and as Sample, 1961). în antropologia so- cială a înregistrat deja o carieră considerabilă conceptul de “c. mică” (Robert Redfield, The Little Community, 1955). Așa cum se înțelege și din denumire, c. mică se prezintă ca un grup social-uman de mici dimensiuni (clan, trib, sat) și se caracterizează prin relații nemi- jlocite, de cunoaștere reciprocă între membrii săi. Ea este, totodată, cea mai mică unitate morfologică a speciei umane în care repro- ducerea poate avea loc fără iminența consangvinității și, deci, a efectelor pa- tologice, degenerative. Relevanța antropologică a c. mici se bazează pe faptul că funcțiunile sociale ale acesteia se desfășoară într-un spațiu fizic, restrîns, ceea ce le face direct observabile și deci propice abordării holistice, monografice. V. antro- pologie culturală, autarhie, devălmășie, eșantionare, holism, monografie sociologică, sistem social. Gh.G. CONFIGURAȚIE mod de organizare a relațiilor dintre elementele unei mulțimi. în sens larg, precum în psihologia gestaltistă, c. este sinonimă cu formă sau structură. în sens restrîns, c. rezultă din abordarea unei struc- turi predominant din perspectiva relațiilor constitutive între elementele ei (P. Blau, 1976). Corelativ se apreciază că structura poate fi analizată și dintr-o perspectivă dis- tributivă, urmărind modul în care elementele ei sînt repartizate în clase distincte. în sociolo- gie, au fost relevate c. ale unor macrostructuri de tipul celor de rol, sociometrice, de rudenie 127 CONFLICT etc. Perspectiva distributivă este folosită mai ales în abordarea macrostructurilor de tipul celor de clasă. Structurile în general, c. lor în particular, sînt caracterizate prin predomi- nanța întregului asupra părților, invarianța relațiilor, transmiterea schimbărilor de la nivelul unui element la întreg etc. V. so- ciometrie, structură. D.S. CONFLICT opoziție deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comu- nități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau in- compatibile, cu efecte disruptive asupra interacțiunii sociale. Ca termen, c. derivă din latinescul “conflictus” care înseamnă “a ține împreună cu forța”. 4- Cauzele c. pot fi de di- ferite tipuri: inegalități și discriminări sociale, incapacitatea părților de a ajunge la un com- promis reciproc acceptat legat de poziția lor în societate, competiția pentru controlul resur- selor finite, acces competițional la oportunități crescute, dorința de dominare, de putere, de prestigiu. Teoriile c. caută să explice: cauzele manifeste și potențiale ale acestuia; căile de evoluție ale c. și posibilitățile de soluționare a lui; efectele directe și indirecte, funcțiile și disfuncțiile sale în procesul de funcționare și schimbare a sistemelor sociale; tipurile și aria de cuprindere a c.; instituțio- nalizarea c.; managementul c., procesele de negociere și atingerea păcii sociale, menți- nerea ordinii sociale în ciuda marilor ine- galități dintre părți și a deosebirilor de inte- rese; rolul c. în procesele dinamicii de grup. Interesul pentru studiul c. a apărut o dată cu primele reflecții filosofico-sociale și istorice (Tucydides), regăsindu-se apoi ca o preocu- pare majoră în literatura sociologică, politologică, psiho-sociologică. Ca teore- ticieni consacrați în analiza c., contradicțiilor sociale, ale puterii și divergențelor de interese sociale pot fi amintiți: Machiavelli, Hobbes, Durkheim, Max Weber, R. Dahrendorf, Col- lins, David Lockwood, Simmel, Lewis Coser, Marx, Gouldner, Gumplowitz, Parsons, Deutsch, J. R. P. French, Goldman Schlenker, Johnson Pruitt etc. Un loc aparte în colecția teoriilor asupra c. îl are teoria so- cială a iui Marx privind contradicțiile sistemului social, lupta de clasă, rolul intere- sului economic în c. Multe din teoriile occidentale asupra c. sînt influențate de marxism. Anii '60 s-au caracterizat printr-o dispută aprinsă între noile teorii asupra c., care subliniau rolul productiv al acestuia pen- tru schimbarea socială, și abordările structuralist- funcționaliste (T. Parsons era cazul paradigmatic) care accentuau coerența sistemelor sociale, consensul, considerînd conflictul a fi mai degrabă o patologie a siste- melor. Teoriile structural- funcționaliste erau acuzate a privi c. doar din perspectiva funcției lui negative, ca fenomen marginal, avînd ca rol doar perturbarea armoniei întregului. Noile teorii, pornind de la inevitabilitatea pluralității intereselor, consideră abordarea constructivă a c. ca exprimînd esența democrației. în fapt, asumarea c. reprezintă, pentru un sistem so- cial, un indicator al caracterului său democratic. Pluralismul puterii, competiția programelor, proiectele alternative de schim- ba re socială, procesele electorale competitive, procedurile de negociere, con- ciliere și arbitraj sînt caracteristici ale sistemelor sociale complexe, modalități de menținere a ordinii sociale. Tipurile distincte de c. social depind de: caracterul, structura și specificul părților aflate în c.; na- tura scopurilor fixate de acestea; mijloacele utilizate pe parcursul evoluției c. ♦ Mulți analiști au descris modelul de dezvoltare a c. prin cinci etape relativ distincte: 1. dezacor- dul; 2. confruntarea; 3. escaladarea; 4. de-escaladarea; 5. rezolvarea (Donelson R. Forsyth). Dezacordul debutează prin simple neînțelegeri, diferențierea indivizilor sau gru- purilor prin modul lor de a fi și a gîndi (uneori 128 CONFORMARE pot fi și pseudo-neînțelegeri, false c.), diver- gențe minore, nesemnificative pentru interacțiunea socială, de grup, dar care ne- controlate lat timp, pot degenera în conflicte reale. Confruntarea adîncește diferențele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fi- ind percepute de către părțile în c. ca importante pentru interacțiunea de grup, ca amenințînd unitatea grupului; în această fază fiecare parte își susține poziția sa, accen- tuînd-o pe baza unei ideologii justificative (se intensifică angajarea părților pe linia dezacor- dului inițial; fiecare parte subliniind erorile din gîndirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se convinge pe ea însăși că trebuie să convingă adversarul să-și schimbe părerea, să renunțe la poziția lui, acceptînd argumen- tele sale; acțiunea de persuasiune devine exagerată, poate degenera în acțiuni de forță, de coerciție, cu efect de “boomerang” asupra părților; expresia emoțională domină asupra argumentelor logice; rata comunicării în grup scade; sînt antrenate mecanisme psihologice și interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferă tensionată, frustrări suc- cesive ce antrenează în lanț ostilități, forme de violență, agresivitate în limbaj (vezi cele- bre ipoteză frustrare/agresiune); lipsa de încredere crește; apare necesitatea unei soluții. Escaladarea c. distruge normele re- ciprocității pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care susțin un comportament concurențial exagerat; tensiunile și ostilitățile din grup sînt scăpate de sub control; reacția de auto- apărare a fiecărei părți stîrnește violențe fizice și simbolice, agresivitate maximă; în această etapă c. atinge punctul culminant, “de vîrf” care poate distruge total in- teracțiunea de grup, ajungînd uneori chiar pînă la distrugerea fizică a părților, sau o poate reface printr-o schimbare structurală. Esc aladarea c. e urmată firesc de orientarea spre soluții raționale de rezolvare a c. prin in- tervenții legale de tip instituțional, prin nego- cieri și compromisuri treptate, prin stimularea posibilităților de comunicare deschisă între părți, prin captarea bunăvoinței părții ad- verse, prin apariția “celei de a treia părți” în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfătuitor, conștientizator, judecător, expert etc (Johnson Pruitt, 1970), toate avînd un scop integrativ, de refacere a interacțiunii sociale normale. Pentru a avea reușită în timp și eficiență în procesul interacțiunii so- ciale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea c. nu trebuie să fie privit de nici una din părți ca un semn al slăbiciunii sale, nu tre- buie să fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcția lui pozitiv- integrativă pentru unitatea și pacea socială. Incapacitatea adoptării unor soluții construc- tive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar și provizoriu, fundat pe forță. V. consens, contradicții sociale, nego- ciere. E.Z. CONFORMARE adaptarea unei per- soane la norma sau sistemul de norme proprii unui grup social, instituție sau organizație, în- cadrarea comportamentelor de rol în modelele recunoscute și consacrate grupai și/sau social. Așa cum în cadrul oricărui grup social se cristalizează și funcționează norme, tot astfel se dezvoltă presiuni spre c. la ele. Astfel de presiuni influențează modul de gîndire și comportamentele, cel mai adesea fără ca actorii să fie conștienți de existența lor. Cu cît un grup este mai atractiv, cu atît este mai probabil ca fiecare din membrii săi să-și modifice punctele de vedere și compor- tamentul în conformitate cu normele (formale sau informale) ale acestuia. Finalitatea con- trolului social este asigurarea c. Indivizii se conformează normelor unei societăți pentru că ei realizează că, dacă nu o fac, riscă să fie pedepsiți, în timp ce c. le aduce recompense. 129 CONSANGVINITATE Acela care încalcă normele se întîlnește cu antipatia, ostilitatea, bîrfa și chiar ostraci- zarea. Cel care se c. obține prețuire, po- pularitate, prestigiu și ceilalți îl definesc social ca pe un om “bun". Hipertrofierea c. duce la conformism. Din această categorie face parte și c. totalitară. Aceasta se caracterizează prin supunerea oarbă, necondiționată a per- soanelor la normele instituției, grupului sau societății. Este asigurată prin constrîngere strictă și este prezentă în ceea ce Erving Goff- man a numit instituții totale (închisoarea, spitale de boli mentale, unități militare, lagăre de concentrare). în formă extinsă, uneori la scara întregii societăți, se manifestă în regimurile totalitare. V. asimilare, birocrație, control social, grup, devianță, instituție, non- conformism, normă socială, totalitarism. I.F. CONSANGVINITATE rudenie între persoane care pretind că descind dintr-un strămoș comun. C. funcționează ca un me- canism de stabilire a raporturilor dintre descendenți și colaterali, ca principiu de reglementare a transmiterii moștenirii și ca principiu de reglementare a căsătoriei. Ea are, în același timp, un rol coeziv (bază a unității rudeniei) și un rol separativ (de in- terzicere a căsătoriilor între rude apropiate). Aceste funcții ale c. sînt formalizate și în siste- mele legislative moderne. Gradul de cuprindere a c. este o problemă de definire socială, cu răspunsuri diferite de la o socie- tate la alta. în prezent, în societățile europene sau de cultură europeană, drepturile și re- stricțiile implicate de c. se aplică la un număr relativ mai mic de grade de rudenie, compa- rativ cu societățile din Africa și Asia sau comparativ cu societățile tradiționale. V. căsătorie, endogamie, familie, incest, tabu. LMih. CONSENS concordanță (acord) a punc- telor de vedere ale membrilor unui grup sau a unei colectivități asupra estimării realității, a normelor și valorilor, cît și a obiectivelor și mij- loacelor ce urmează a guverna activitatea. în opoziție, DISSENSUL reprezintă lipsa de acord, discordanța punctelor de vedere. Dacă c. reprezintă baza activității comune, a coo- perării eficace, d. este sursa tensiunilor și conflictelor, a blocării activității colective. C./d. prezintă grade: a. cîți membri sînt de acord cu un anumit punct de vedere, cîți nu sînt de acord, cîți nu au opinie cristalizată; b. în ce grad este acceptată o estimare — total, cu entuziasm, parțial, cu îndoială. Există două surse ale c./d.: a. Surse social-structurale — structura de interese. Convergența de inte- rese reprezintă o bază solidă a c., în timp ce divergența intereselor tinde să genereze un d. cronic, b. Surse cognitive: chiar în condițiile unei convergente complete a intereselor, punctele de vedere ale membrilor unui grup social pot fi destul de diferite. în condiții de certitudine completă, c. este asigurat în mod natural (faptul că 2 x 2 = 4 este unanim accep- tat). în condiții de incertitudine, nu c., ci d. este cel mai probabil: incertitudinea gene- rează diversitate a punctelor de vedere, dissens. ♦ Pentru că c. reprezintă o condiție esențială a vieții sociale, există o serie de tehnici sociale de realizare a c., în funcție în mod special de sursele d. a. Convingere, in- fluență. Se realizează prin comunicare în condiții de divergență de interese; această tehnică tinde să ia forma manipulării ideologice, a mistificării, a inducerii în eroare. b. Tehnici convenționale de decizie în condiții de d. actual sau potențial — votul sau dele- garea autorității, c. Negocierea, utilizabilă în special în condițiile divergenței de interese. Ea are drept obiectiv găsirea unei soluții ac- ceptabile pentru toate părțile (com- promisului), fiecare renunțînd într-o oarecare măsură la exigențele sale pentru a evita starea de d. și de conflict. Negocierea include cîteva elemente importante: cunoașterea re- 130 CONSISTENȚA SINELUI ciprocă a punctelor de vedere și a intereselor; încercarea de manipulare reciprocă prin in- termediul propagandei, al ideologiei; informarea reciprocă asupra puterii fiecăruia și a intențiilor 'de acțiune în caz de realizare sau nu a c.; examinarea variatelor soluții de compromis. Negocierea este deci o îmbinare a convingerii cu amenințarea exercitării puterii. Ca rezultat, părțile vor adopta o soluție care, deși prezintă și dezavantaje, are meritul de a fi acceptată de toți, evitîndu-se în con- secință conflictul. Negocierea duce deci la o decizie de compromis, fundată pe un grad oarecare de c. Democrația reprezintă, un in- strument social fundamental de realizare a c., atît prin convingere și influență, cît și prin ne- gociere. Alternativa realizării c. este fie dezorganizarea sistemului social prin con- flicte, fie impunerea punctului de vedere al unei părți prin forță, coerciție, fapt care crează un conflict latent ce poate izbucni în condiții favorabile, sau o stare de apatie, alienare, pasivitate. C. poate avea loc și în ceea ce privește modalitățile de a realiza o decizie: asupra procedurii de vot, de ex. V. com- promis, decizie, democrație, manipulare, negociere. C.Z. CONSERVATISM ansamblu de idei și atitudini politice care exprimă preferința pen- tru vechi și pentru ceea ce este statornicit și recunoscut. Susținătorii acestui curent afirmă importanța legii, ordinii, a continuității și pru- denței în raport cu inovarea. Legitimarea se face, în principal, prin referire la tradiții. Ideologia c. se bazează pe afirmarea imper- fectibilității naturii umane și pe permanența anumitor defecte umane. C. susține necesi- tatea unei anumite inegalități dintre oameni, necesitatea proprietății private și a inter- venției minime a statului în funcționarea instituțiilor economice. C. clasic a fost funda- mentat de Edmund Burke (Reflexions on the Revolution in France, 1792) și a funcționat ca doctrină politică îndeosebi în Anglia și S.U.A. C. modern insistă, de asemenea, pe tradiție și, în special, pe religie. în plan politic, el susține menținerea sau reintroducerea re- ligiei în școli, interzicerea avorturilor, limitarea emancipării femeii, minimalizarea intervenției statului în economie. Începînd cu anii 1970, în S.U.A. s-a dezvoltat o nouă ideologie: neo- conservatismul ale cărui idei de bază sînt similare cu ale c. modern. Nc., susținut de lib- eralii și stîngiștii deziluzionați, insistă pe diminuarea sărăciei și a discriminării prin pro- grame de asistență medicală pentru bătrîni, renovare urbană, educație preșcolară, acor- darea de drepturi civile negrilor, luarea în considerare a acțiunilor minorităților. V. libe- ralism, modernitate, post-modernitate, politică. I.Mih. CONSISTENTA SINELUI calitate a identității personale rezultată din integrarea, coerența, congruența și compatibilitatea cunoștințelor și aprecierilor despre sine și manifestată prin atitudini și comportamente relativ constante. Orice persoană dispune de o structură, în forma concepției despre sine, ce se interpune ca un ecran de așteptări, as- pirații, inițieri sau apărări care filtrează noile informații sau experiențe în funcție de com- patibilitatea lor cu cele deja existente, conservînd c.s. Revizuirea concepției și va- lorizării sinelui depinde de rezistența filtratoare a acestui ecran, dar și de forța ex- periențelor noi. Astfel, experiențele cruciale conduc la revizuiri ale structurii cognitive da- torită apariției unor stări de inconsistență între informațiile vechi și cele noi. Tendința natu- rală este de a se conserva c.s., mani- festîndu-se receptivitate numai față de exper- iențe, atitudini, cunoștințe sau conduite care sînt compatibile cu cele existente. De regulă, șinele se stabilizează o dată cu înaintarea în vîrstă, trecînd prin “criza de identitate” a ado- lescenței. Se constată, totuși, o variabilitate a 131 CONSTRUCT persoanelor pe axa rigiditate-flexibilitate a c.s. Persoanele flexibile manifestă o mai mare receptivitate față de confruntările cu noile experiențe de viață, în special cu succe- sul și insuccesul, și inițiază schimbări la nivelul sinelui de îndată ce apar stări de incon- sistență cognitivă. La limită, o flexibilitate maximă se asociază cu disfuncții structurale ale dezvoltării personale (fragmentare, de- zorganizare, debusolare etc.). Persoanele cu înclinații depresive dispun de un sine ce se subapreciază și manifestă stări de submoti- vare pentru acțiune, de retragere sau izolare socială. Alte persoane tind spre supra- evaluarea sinelui și conservarea consistenței deja stabilite, devenind rigide, autoritare, dominante. V. adhocrație, balanță cognitivă, sine. L.V. CONSTRUCT denumire generică pen- tru termeni sau concepte care nu au un corespondent real, direct perceptibil. C. este de obicei rezultatul unor operații de calcul asupra indicatorilor sau variabilelor unui feno- men. De exemplu: inteligența nu poate fi măsurată direct, dar poate fi evaluată prin mai multe variabile care, prelucrate după diferite procedee, dau c. "inteligență”. C. sînt folosite în validarea teoriilor prin însumarea unei mase de elemente detaliate sau prin intro- ducerea unor reguli noi de organizare a acestor fapte. Uneori se afirmă că toate con- ceptele științifice sînt c. Funcția de bază a c. este euristică, uneori clasificatorie și descrip- tivă. Cercetările empirice lucrează în general cu c., deci cu asamblări numerice sau logice de indicatori parțiali ai unui fenomen. V. clasi- ficare multicriterială, indicator social. A.T. CONȘTIINȚĂ (lat. conscientia "cu știință”, "a fi în cunoștință de cauză”) 1. Organizarea dinamică a vieții psihice umane manifestă în relațiile omului cu sine, cu alții și cu mediul. A fi conștient înseamnă a fi într-o stare de alertă, de mirare și problematizare, a reflecta în mod intenționat și a analiza în cunoștință de cauză evenimente, trăiri sau experiențe, reale sau posibile, prezente, trecute sau viitoare. C. implică memoria, atenția, gîndirea, inteli- gența, afectivitatea, senzorialitatea, șinele, dar nu este reductibilă la nici una din acestea, nu este o simplă “funcție”, o derivație sau un substitut al vieții psihice umane, pentru că reprezintă însuși modul de organizare a acesteia, unitatea structurală a diverselor procese și însușiri psihice. Tot astfel, viața psihică a omului nu se identifică cu c., întrucît include și acțiuni sau manifestări ale incoștientului. C. se formează și devine în raport cu realitatea obiectivă care, în ultimă instanță, îi modelează configurația. în același timp, c. este creatoare, inițiază proiecte și diri- jează aplicarea și realizarea lor. C. este, deci, institutivă. Limbajul este condiția și manifes- tarea specifică a c. ca activitate simbolică. C. este un produs social, se constituie în proce- sul interacțiunii omului cu alții prin inte- riorizarea relațiilor sociale și a universului de simboluri și semnificații, reguli și principii care le reglementează. în acest proces se for- mează nu numai o c. a lumii exterioare, ci și o c. individuală și de sine, prin care se con- struiește și se afirmă identitatea personală, se controlează modul de integrare sau de struc- turare a sinelui individual. 2. C. socială, concept fundamental în concepția marxistă despre societate, referindu-se la totalitatea ideilor, teoriilor, concepțiilor, sentimentelor, stărilor de spirit caracteristice societății într-un stadiu determinat al dezvoltării isto- rice. Este un produs colectiv ce exprimă particularitățile organizării sociale dintr-o pe- rioadă istorică dată. în funcție de modul de reflectare a vieții materiale a societății, se dis- ting două niveluri de structurare a c. sociale: a. nivelul sistematizat este produsul unei re- flectări mediate, reprezintă viața spirituală 132 CONȘTIINȚĂ organizată a societății și se concretizeză în concepții teoretice (juridice, politice, etice etc.); b. nivejul nesistematizat este produsul unei reflectări nemijlocite a elementelor sau schimbărilor din structura socială în forma percepțiilor, reprezentărilor, sentimentelor, atitudinilor, aspirațiilor sau preferințelor indi- viduale și colective, se concentrează mai ales asupra experienței de viață a grupurilor sau comunităților umane, înțeleasă ca o expe- riență trăită și neorganizată de principii teoretice. Cele două niveluri ale c. sociale se află în permanante schimburi reciproce de in- formații și de interinfluențări. Existența so- cială determină, în ultimă instanță, c. socială. Acest raport de determinare nu trebuie însă absolutizat sau considerat ca exprimînd chin- tesența explicației materiale a societății. în plan gnoseologic el semnifică necesitatea analizei conținutului reflectoriu al c. pornind de la considerarea condițiilor reale de viață ale oamenilor și evitînd ipostazierea ab- stractă a ideilor sau proiectelor subiective. Totodată, trebuie avute în vedere istoria con- struirii structurii c. sociale și a interdeter- minărilor stabilite între componentele sale sistematizate și nesistematizate. ♦ Analiza sociologică a c. sociale se realizează în două alternative distincte, deși profund corelate, într-o primă alternativă se analizează proce- sele de constituire a conținutului c. sociale, iar în cealaltă accentul este pus pe modul în care conținutul c. intervine în explicarea fenome- nelor sociale. Prima alternativă presupune punerea în relație a următoarelor instanțe: domeniile reflectării, specificul și procesuali- tatea conștientizării individuale și sociale, integralitatea și diferențierile specifice c. so- ciale. Domeniile reflectării conștiente individuale coincid cu universul real al vieții umane. Aceasta în planul posibilului, pentru că în mod efectiv trebuie să intervină in- tenționalitatea selectivă a conștientizării, a analizei în cunoștință de cauză a unui anumit curs al evenimentelor. Conștientizarea indi- viduală nu coincide însă cu cea socială, ci există o procesualitate a trecerii de la una la cealaltă ca urmare a intervenției relațiilor so- ciale. în relațiile interindividuale se fac schimburi de semnificații, de atitudini și proiecte subiective. Din acestea rezultă în timp cristalizări ale conștientizării colective, ce iau fie forma reprezentărilor, atitudinilor, opiniilor, principiilor, codurilor sau valorilor care condensează contribuțiile individuale, fie a unor produse transindividuale de tipul “efec- telor structurale” în care contribuțiile individuale nu se mai regăsesc și scapă con- trolului individual direct. Conținuturile conștientizării colective și efectele structurale emergente care nu sînt conștientizate sînt sursele generatoare ale manifestărilor c. so- ciale. în raport cu domeniul reflectat al existenței sociale și cu funcția exercitată, se disting diferite forme ale c. sociale: c. politică, c. juridică, c. morală, artă, știința, filozofia, re- ligia. Conștientizarea colectivă, indiferent de forma sa, se poate uneori extinde în mod uni- form la nivelul întregii societăți, pentru ca alteori să se realizeze în mod diferențiat pe grupuri mai mari sau mai mici. în acest sens, în societățile în care oamenii sînt stratificați pe clase sau grupuri relativ omogene, c. socială este diferențiată după conținut și orientare. C. de clasă este, din perspectivă marxistă, ex- presia comunității de interese și solidarității membrilor aceleiași clase sociale, a expe- riențelor similare derivate din poziția ei în societate, a relațiilor stabilite cu alte clase, și grupuri, cu organizarea și funcționarea puterii de stat existente. în plan individual, c. de clasă este baza identificării militante a unei persoane cu aspirațiile, interesele, lupta, sti- lurile de viață ale membrilor clasei sociale din care face parte, mod de afirmare activă a apartenenței la clasa respectivă și de di- ferențiere față de persoanele ce aparțin altor clase din societate. Numai că în societățile 133 CONTAGIUNE MENTALĂ moderne rareori se manifestă c. de clasă la nivel individual. Multe cercetări empirice au pus în evidență acest fapt, relevînd, de exem- plu, că muncitorii nu manifestă și nu revendică o c. omogenă de clasă. Pe acest temei se și apreciază că modelul marxist al c. este desuet. ♦ A doua alternativă de analiză sociologică a c. s-a concretizat în diverse modele teoretice de invocare a c. ca factor ex- plicativ (C. Zamfir, Structurile gîndirii sociologice. 1987). Unele doctrine soci- ologice, cum ar fi fenomenologia sociologică, etnometodologia sau interacționismul sim- bolic consideră c. ca factor explicativ determinant. Pe baza analizei mecanismelor cognitive și de comunicare implicate în in- teracțiunea actorilor sociali, se încearcă să se explice constituirea și procesualitatea vieții sociale. C. subiectivă modelată și modela- toare a actorilor sociali în interacțiune este sursa unică de generare a realității sociale. în alte teorii sociologice, cum ar fi cea de sor- ginte comportamentistă (behavioristă), c. apare ca un epifenomen. Comportamentul este generat de condiții, factori sau stimuli socialmente constituiți, iar c. apare post fes- tum, ca simplă tentativă de raționalizare, de justificare sau explicare a comportamentului deja constituit. într-un alt model, c. este invo- cată ca intermediar strict determinat între condițiile obiective și comportamentele so- ciale. Ea nu își aduce nici o contribuție independentă și specifică în procesul de con- stituire a fenomenelor sociale, ci este doar o luare de cunoștință, un proces de conștien- tizare a situației obiective în care condițiile sociale structurale generează manifestări sau fenomene sociale specifice. C. nu este, totuși, un simplu epifenomen, ci se manifestă atît ca o c. practică, implicată în experiența curentă a actorilor sociali și avînd funcții constitutive, cît și ca o c. sistematică, investită cu funcții explicativ-justificative. Numai că în analiza sociologică s-a tins spre excluderea și nu spre evidențierea complementarităjii celor două ipostaze ale c. ca factor explicativ care inter- mediază acțiunile factorilor obiectivi și ca factor care, fie împreună cu, fie în mod inde- pendent de condițiile obiective, contribuie la determinarea fenomenelor sociale. O direcție distinctă de cercetare, aflată în curs de con- stituire, urmărește să demonstreze modul specific și independent în care conținutul c. (cantitatea și calitatea cunoștințelor de care dispun membrii unei colectivități) contribuie la generarea și cristalizarea fenomenelor so- ciale. V. atitudine, comunicare, ideologie, inteligență, personalitate, propagandă. M.V. CONTAGIUNE MENTALĂ propaga- rea și generalizarea în rîndurile maselor a unei stări psihice, idei, atitudini, sentimente. Această difuzare are un caracter involuntar, transmițîndu-se rapid de la individ la individ, acționînd mai ales la nivelul inconștientului. Stările psihice propagate prin c.m. pot fi: en- tuziasmul, panica, furia, exaltarea. în mulțime (pe stadioane, în întruniri religioase sau poli- tice, în săli de concerte sau de dans etc.) c.m. se manifestă deosebit de puternic. Ea a fost tratată prin analogie cu epidemiile. Gustave Le Bon (Psychologie des foules, 1895) a făcut din c.m. un principiu general de explicare a psihologiei mulțimilor. “Orice sentiment, orice act — scria G. Le Bon — este în cazul unei mulțimi contagios, atît de contagios, încît in- dividul își jertfește cu cea mai mare ușurință interesul personal în favoarea interesului colectiv, lată o aptitudine contrară naturii sale, de care omul nu devine capabil decît în clipa cînd face parte dintr-o mulțime”. Dispoziția sufletească de uniformizare se realizează contagios prin trei mecanisme: imitația — tendința fiecărui individ de a face același lucru pe care-l fac ceilalți; sugestibilitatea — o stare în care indivizii devin receptivi față de imaginile, direcțiile și afirmațiile emanate de la alții (“un cuvînt fericit, o imagine evocată la un 134 CONTRACULTURĂ moment potrivit au deturnat mulțimile de la actele cele mai sîngeroase”); reacția circulară — un proces în care emoțiile celorlalți sînt percepute de individ cu o mai mare intensi- tate, apoi sîht retransmise rapid celorlalți, care le percep cu o intensitate și mai accen- tuată ș.a.m.d. Astfel are loc “exagerarea în sentimente”. V. comportament colectiv, imitație, mulțime. I.F. CONTRACT SOCIAL concept socio- logic elaborat mai întîi în cadrul filosofiei sociale a secolului al XVIII-lea, care desem- nează acordul inițial, stabilit în mod rațional de oameni aflați într-o stare de deplină liber- tate și egalitate, prin care ei renunță la o parte din drepturile lor individuale în favoarea unei instanțe supraindividuale (“stat” sau “socie- tate”), cu scopul de a primi de la această instanță garanția exercitării tuturor drepturilor lor individuale. Instanța, reprezentant și ga- rant al drepturilor individuale, poate fi un stat absolutist (Leviathan, la Thomas Hobbes) sau un regim politic democratic reprezentativ (“voința generală”, căreia i se supune “voința tuturor”, Ia J. J. Rousseau). Ambele variante cer ca întreaga construcție a societății (re- dusă, de regulă, la ansamblul instituțiilor și uneori numai la stat sau instituțiile politice), să fie realizată în mod rațional sau artificial și conform pactului inițial (c.s.) stabilit de indi- vizii aflați într-o pretinsă sau presupusă stare naturală de libertate și egalitate absolută. Varianta c.s. elaborată de Rousseau a stat la baza constituirii ideologiei republicane a Revoluției Franceze și a Declarației drep- turilor omului. Această ideologie, precum și conceptul de c.s. care i-a stat la bază, au fost criticate de susținătorii concepției organistice privind constituirea statului și a societății, re- spectiv de concepția după care statul, îndeosebi, este o creație istorică naturală, nonraționaîă, neartificială, ipoteza stării inițiale de egalitate deplină fiind considerată ca lipsită de temeinicie istorică. De altfel, so- ciologul francez G. Davy a demonstrat, analizînd un bogat material istoric și et- nografic, că c.s. nu are origine artificială, ci derivă din legături statutare, în special din legături de rudenie, nefiind deci o invenție rațională a individualismului juridic, ci un pro- dus istoric natural al relațiilor interumane (La foijuree, 1922). în ciuda acestor critici, ideea c.s. este actuală în sociologie, chiar dacă nu mai este interpretată ca fundament al so- cietății, ci doar ca o expresie a anumitor tipuri de relații sociale, cum sînt cele bazate pe prin- cipiul reciprocității. V. corporatism, relații sociale, stat. I.U. CONTRACULTURĂ subcultură (an- samblu de simboluri, norme, valori și moduri de viață) care se manifestă în opoziție cu cul- tura dominantă din societate. Adepții unei c. resping unele sau majoritatea standardelor și modelelor comportamentale ale societății înglobante, dar nu resping toate normele și valorile culturii dominante. Grupurile de- lincvente, sectele satanice, grupurile anarhiste sînt exemple de grupuri care își constituie o c. ca formă de opoziție față de cul- tura dominantă în societate. Apariția unei c. este un indicator al neintegrării sociale sau, cel puțin, al sentimentului de frustrare resimțit de unele categorii sau grupuri sociale. La sfîrșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, în țările occidentale dezvoltate s-au manifestat numeroase c., îndeosebi ca urmare a acțiunilor unor grupuri de tineri. Analiza aces- tor c. a pus în evidență aspecte similare în dinamica lor din diferite societăți: toate au avut o durată scurtă de existență; majoritatea adepților lor au avut ulterior un comportament mai conservativ decît al celor care nu au ade- rat la ele. în mod obișnuit, multiplicarea și extinderea unor c. pot avea efecte dis- funcționale asupra societății, motiv pentru care ele sînt puțin tolerate sau chiar reprimate 135 CONTRADICȚII SOCIALE la nivel societal. într-un număr mai redus de cazuri, o c. poate îndeplini o funcție de ino- vare socială, de opoziție la un sistem prea conservativ de norme și valori. IZ. cultură, ni- hilism, subcultură. I.Mih. CONTRADICȚII SOCIALE concept cheie al sociologiei marxiste. Conform per- spectivei dialectice, sistemele sociale nu sînt de regulă complet omogene, prezentînd o ar- monie internă absolută, ci sînt caracterizate prin tensiuni și c. interne. Structural-funcțio- nalismul clasic accentua unitatea funcțională a sistemelor sociale, caracterul lor integrat, armonios, tensiunile și c. fiind considerate a fi mai degrabă patologii, mai mult sau mai puțin accidentale, care trebuie eliminate. în contrast, sociologia marxistă accentuează faptul că tensiunile, c. reprezintă starea nor- mală a sistemelor sociale, acestea constituind sursa dinamicii lor continue. Ex- istă două nivele distincte la care se manifestă c.s. a. un nivel structural- organizațional: c. dintre diferitele componente structurale ale sistemului social, dintre subsistemele aces- tuia. Este cazul c. dintre forțele de producție și relațiile de producție; dintre structura eco- nomică și sistemul politic, dintre sistemul politic și știință etc.; b. un nivel social in- teracțional: c. între persoane, grupuri și clase sociale, între colectivități. De regulă, acestea exprimă c. structural-organizaționale. Astfel, c. dintre clasele sociale, în teoria marxistă, exprimă c. structurale ale unui mod de pro- ducție sau dintre două moduri de producție succesive (c. dintre burghezie și feudalism). Dinamica sistemelor sociale este datorată luptei dintre persoanele, grupurile, clasele so- ciale și chiar colectivități interesate în menținerea/schimbarea unui mod de or- ganizare socială. De aici și rolul esențial al luptei sociale (de clasă) în teoria marxistă. Datorită intereselor diferite, adesea inreduc- tibile, procesele de schimbare sociale nu pot cel mai adesea avea loc pe baza unui con- sens general, ci mai degrabă prin lupta unor grupuri și clase sociale împotriva altora. C.s. pot fi antagoniste sau neantagoniste. C. an- tagoniste exprimă interese fundamentale ireconciliabile: nu se pot găsi soluții general acceptabile definitive care să genereze un sistem stabil. Compromisuri pot avea loc, dar tensiunea și conflictul dintre părți nu pot fi complet eliminate: ele pot să se atenueze, să intre în latență, după o anumită perioadă însă agravîndu-se și luînd forme pregnante, ex- plodînd adesea în conflicte deschise și violente. Rezolvarea lor nu poate avea loc decît prin luptă și prin schimbarea structurală a modului de organizare socială care le-a generat, prin revoluție. Indiferent dacă este vorba de o revoluție violentă sau de una “pașnică” realizată prin mecanisme de- mocratice, ea se face nu pe baza unui consens generalizat, ci prin luptă, împotriva opoziției claselor și grupurilor sociale intere- sate în menținerea status-quo-ului. C. neantagoniste sînt c. care generează inte- rese secundare, pe fondul unei accentuate convergențe a intereselor fundamentale. Ele se pot rezolva prin construirea unui consens, prin cooperare, fără a fi excluse elemente de negociere și compromis, Ele pot să se agraveze, să se antagonizeze, ducînd la con- flict, în două situații distincte: a. cînd nu sînt sesizate la timp și nu se intervine pentru soluționarea lor; c. se soluționează de la sine, fără intervenție, de regulă ele tind să se acu- muleze, să se agraveze, ducînd la conflict; b. cînd se încearcă soluționarea lor cu metode inadecvate care în loc să le soluționeze le agravează. Utilizarea coerciției, a forței duce de regulă la agravarea conflictelor. Teoria c.s. poate fi modelată în teoria matematică a jocurilor. C. antagoniste, de ex., sînt modelate de jocurile cu sumă nulă, în care suma pier- derilor și cîștigurilor este nulă (ce cîștigă o parte, reprezintă inevitabil pierdere pentru 136 CONTROL SOCIAL celelalte). C. neantagoniste sînt modelate de jocurile cu sumă nenulă: cîștigul unei părți nu reprezintă neapărat pierdere pentru celelalte; se pot găsi mereu soluții care să maximizeze cîștigurile tuturor părților. I/. compromis, con- sens, cooperare, dialectică, interese, luptă de clasă, revoluție, schimbare socială. C.Z. CONTROL SOCIALI. într-un sens general și comun, c.s. desemnează procesul prin care o instanță (persoană, grup, instituție, asociație sau organizație) reglementează, orientează, modifică sau influențează com- portamentele sau acțiunile altei instanțe, ce aparține aceluiași sistem, cu ajutorul unor mij- loace materiale și simbolice, în vederea asigurării conformității și păstrării echilibrului specific sistemului. Funcțiile c.s. sînt de pre- venire, limitare sau eliminare a abaterilor de la normativitatea existentă. Acestea se rea- lizează prin însușirea metodelor tipice pentru cultura sistemului și prin mecanismele in- stituționale care recompensează sau sanc- ționează conformitatea sau devianța față de norme. 2. într-un sens mai specific, c.s. este rezultatul raporturilor de interdependență din- tre elementele unui sistem și al determinării componențelor de către sistemul căruia îi aparțin. Această accepțiune a fost consacrată ca urmare a progreselor făcute în aplicarea analizei sistemice și a celei cibernetice în so- ciologie (R. Boudon, 1982). Atenția se concentrează asupra posibilității de apariție a unor situații critice în funcționarea unui sistem, care tind să-i tulbure identitatea sau coerența, și asupra tensiunii interne spre con- servarea consistenței sistemului prin îndepărtarea, evitare, sau corectarea rapor- turilor sau pozițiilor care-i amenință integritatea sau echilibrul. Sancțiunile so- ciale, pozitive sau negative, apar astfel ca acele mecanisme ale c.s. prin care se con- servă integritatea normelor, se penalizează acțiunile și se încurajează conformitatea. în funcție de mijloacele sau instrumentele utili- zate se distinge între c. prin constrîngere (coercitiv) și c. psiho-social sau persuasiv. ♦ C. coercitiv este realizat de instituțiile juridice și de cele investite cu asigurarea ordinii pub- lice (L. Althusser le numește “aparate represive ale statului”) cu ajutorul unor mi- jloace de forță sau, de amenințare cu forța (fizică sau simbolică). Se exercită asupra acelor acțiuni sau comportamente care se află sub incidența delincvenței și criminalității sau care sînt apreciate ca pericole importante pentru ordinea socială și de stat. ♦ C. psiho- social constă în reglementarea și coordonarea acțiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituționale (formale) sau informale. C. formal constă în definirea și in- stitui rea de norme impersonale, instituționalizate în regulamente sau coduri, de regulă scrise de către asociații sau or- ganizații sociale. Ele precizează drepturi și obligații ale membrilor, recompense și pedepse (sau sancțiuni pozitive și negative), cadrul organizatoric etc. Menirea normelor regulamentare este triplă: coordonarea acțiunilor individuale pentru realizarea scopu- rilor comune, minimalizarea surselor de conflict, perpetuarea asociației sau or- ganizației. Coordonarea se referă la gener- area de acțiuni colective, distribuția în timp a acțiunilor individuale sau colective în funcție de o ordine a priorităților și a valorilor, inte- grarea eforturilor individuale în vederea maximizării unei funcții-obiectiv comune. C. formal sau instituțional tinde nu numai către reglementarea, ci și spre standardizarea con- duitelor instrumentale (productive) și expresive ale oamenilor sau grupurilor, per- petuînd astfel ordinea socială. Unele instituții (cum ar fi cele științifice, artistice sau de comunicare) se concentrează mai ales asu- pra coordonării acțiunilor, evitînd producerea de efecte de standardizare a conduitelor pro- ductive și expresive. în general, c. formal face 137 CONTROL SOCIAL tranziția dinspre c. coercitiv spre cel informai. C. informai se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem și se mani- festă în mod implicit în cadrul interacțiunilor. El este rezultatul socializării în cadrul norma- tivității sociale existente și al învățării sociale, adică al interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare și atitudini tipice pen- tru o societate. ♦ La limită, c. informai se manifestă ca autocontrol, respectiv ca regle- mentare rațională de către o persoană, prin efort conștient sau voluntar, a propriilor com- portamente și relații. Autocontrolul pre- supune alegerea preferențială dintr-un evan- tai de cursuri alternative de acțiune. Preferința este însă circumscrisă normativ în jurul cursurilor acceptabile de acțiune, în vir- tutea reacției naturale a omului de a evita stările de tensiune generate de încălcarea unei norme, autocontrolul avînd astfel și o di- mensiune formală. Totuși, nicicînd o per- soană nu își poate controla integral propria conduită, nici măcar temporal, datorită inter- venției incertitudinii generate de acțiunile altora sau de împrejurările sociale. Ceea ce într-un context de împrejurări apare ca auto- control este parțial rezultatul influenței sociale exercitate de alții în situația socială concretă sau al interiorizării c. exterior exercitat ante- rior. în general, eficacitatea c.s. depinde de completarea reciprocă a c. informai cu cel formal și a acestora cu c. coercitiv. Exerci- tarea exclusivă a unei singure forme de c. nu s-a dovedit a asigura conformitatea, echilibrul sau ordinea socială a unui sistem. Societățile moderne au tins către accentuarea c. psiho- social și în special a celui informai, c. coercitiv intrînd în funcțiune atunci cînd ultimul s-a dovedit ineficace. Trebuie spus că tendința de raportare exclusivă a c.s. la domeniu! sancțiunilor pozitive sau negative pentru asigurarea conformității și conservarea ordinii sau echilibrului sistemic este problematică din cel puțin două puncte de vedere. în primul rînd, au rămas încă destul de obscure meca- nismele de asigurare a conformității prin aplicarea de sancțiuni. în multe explicații ale acestui proces se invocă tendința de determi- nare strictă a acțiunilor individuale de către mediul social integrator și se operează cu un gen de psihologism îngust utilitar, poate chiar naiv. De exemplu, se consideră că individul se conformează unei norme pentru a evita sancțiunile care sînt privite ca simple con- secințe ale acțiunilor Întreprinse. C.s. ar avea o natură similară cu modul în care se exercită efectele legilor fizice asupra comportamentu- lui (dacă cineva s-a fript o dată cu focul va evita a doua oară flacăra). Totuși evenimen- tele sînt anticipate de către oameni. Ei pot interveni în producerea și derularea lor, modi- ficîndu-le, parțial sau total, cursul; unele evenimente se pot dovedi favorabile pentru un timp și nefavorabile în alte condiții sau con- texte. Numai un număr foarte redus de sancțiuni pozitive sau negative sînt absolut eficace. Conformitatea este astfel un produs parțial și precar ai sancțiunilor, iar c.s. se exercită mai mult în forma implicită a relațiilor de interdependență autoreglatoare dintr-un sistem. în al doilea rînd, c.s. exercitat de so- cietate nu poate fi privit numai din perspectiva exterioară individului. Există o autonomie in- dividuală construită în însuși procesul de socializare și manifestată prin capacități de instituire a eului pe scena vieții sociale, de autorealizare sau de cooperare la propria de- venire. C.s. implică o reciprocitate interindividuală și o coordonare a ceea ce este exterior cu ceea ce este specific autono- miei personale. în felul acesta, el este nu numai limitativ ci și incitativ, asociind con- strîngerile exterioare și colective cu inițiativele și resursele individuale. 4 Forma sau mecanismul de exercitare a c.s. depinde și de modul de distribuire a puterii într-un sistem social și de necesitatea de autoreglare specifică acestuia. Puterii politice îi sînt întot- 138 CONURBAȚIE deauna asociate mijloace de c., iar forma de exercitare a acestuia depinde de gradul de consolidare a puterii. Atunci cînd ordinea de putere existentă este amenințată, pentru restabilirea sau menținerea ei intră în funcțiune mijloacele de c. coercitiv, pe cînd în situații de stabilitate relativă sau accentuată se exercită cu predilecție c. psiho-social. în felul acesta c.s. este un mecanism de autoreglare a echilibrului sistemului social. în funcționarea acestui mecanism intervine și “toleranța” socială față de abaterea de la normă. între idealitatea normativă și practica socială conformă normei există un spațiu al devierilor relative produse de varietatea “in- terpretărilor” individuale (B. A. Williams, 1973; J. Elster, 1979). Instituirea unui c. rigo- rist îngustează pînă la eliminare astfel de devieri sau interpretări și multiplică instanțele de c. formal și coercitiv (E. Goffman, 1959, 1974) într-o ierarhie autogeneratoare. Apare astfel forma de super-c.s. în care, pe lîngă mijloacele obișnuite, apar tehnici speciale (privilegii sau represiuni, persecuții și teroare sau adulare și exemplificare) de eliminare a toleranței și exercitare a c. formal și coercitiv. Instanțele de c. se supraetajează. în general, toleranța se asociază cu responsabilitatea subiectivă și cu autocontrolul, dovedindu-se funcțională pentru mecanismul de autoreglaj al sistemului. ♦ Intensitatea c.s. variază isto- ric, iar în cadrul aceleiași epoci de la o societate la alta (K. Marx, E. Durkheim). An- tropologii au demonstrat că în unele societăți primitive există o întreagă panoplie de mij- loace formale de c.s., pe cînd în altele lipsesc cu desăvîrșire (E. E. Evens-Pritchard, M. Fo- rtes, 1940). Variații importante în exercitarea c. apar și în funcție de tipurile de instituții sau organizații analizate (B. Bernstein, 1985; P. Bourdieu; 1984, I. Szczepanski, 1970). Stu- diul c.s. a deținut proeminență în teoriile schimbului social (G. Homans, 1958,1974; J. Rawls, 1971; J. W. Thibaut, H. H. Kelley, 1959; A. Kuhn, 1974; P. Ekeh, 1974; R. M. Emerson, 1976; H. C. Bredemeier, 1978). Urmărind să releve logica acțiunii, in- teracțiunii și relației sociale în care se fac astfel de schimburi de bunuri, semnificații etc. care concură la maximizarea beneficiilor și minimizarea costurilor, teoreticienii acestui domeniu au sistematizat formele de c. implicit sau tacit care intervin în procesul relaționării interindividuale. Se poate spune, pe de altă parte, că problemele c.s. sînt prezente în orice teorie sociologică, fie că este preocu- pată de condițiile generării și menținerii ordinii sociale existente, fie că se concentrează asu- pra proceselor schimbării sociale (T. B. Bottomore, 1972). V. conformism, devianță, echilibru social, manipulare, grup, normă, or- ganizație, persuasiune, propagandă, putere politică. L.V. CONTROLOR DE ZONĂ persoană care are sarcina să verifice activitatea opera- torilor de interviu. Controlul direct al activității operatorilor de interviu se face prin vizitarea la domiciliu a persoanelor incluse în eșantion. Din totalul adreselor, prin selecție aleatoare, se stabilesc adresele la care se va efectua contra- ancheta (aproximativ o cincime din eșantionul anchetei). C.z. se va interesa dacă operatorul de interviu a stat de vorbă efectiv cu persoana inclusă în eșantion, cît a durat convorbirea și cum s-a desfășurat, ce im- presie a produs operatorul de interviu. V. ancheta sociologică, chestionar, efectul de operator de interviu, eșantionare, interviu, operator de interviu, sondaj de opinie. S.C. CONURBAȚIE termen introdus de soci- ologul și urbanistul englez Patrick Geddes (Citties in Evolution, 1915), desemnînd ariile urbane constituite prin fuziunea mai multor orașe care s-au dezvoltat separat. C. este produsul exurbaților. Exemple de c.: “Marea Londră”, Tyneside, Manchester, West York- 139 CONVERGENȚA shire (Marea Britanie); Lille-Roubaix- Tour- coing (Franța); orașele din Ruhr cara se înlănțuie neîntrerupt de la Krefeld pînă la Dortmund (Germania) etc. V. exurbație, inurbație, megalopolis, urbanizare. I.F. CONVERGENȚA 1. în antropologia so- cială și culturală, procesul prin care două sau mai multe trăsături etnico-culturale, reprezentînd civilizații diferite, devin omoloa- ge fie prin asimilare, fie, dimpotrivă, prin evoluție paralelă. 2. Teoria sociologică a c. este o încercare de a explica evoluția so- cietăților globale contemporane ca fiind dominată de logica sistemului industrial. Teo- ria c. are două variante. Prima, “tare”, susține că toate societățile sînt obligate să devină, mai devreme sau mai tîrziu, societăți industri- ale, caracterizate prin predominarea întreprinderii industriale, diviziunea tehnică a muncii, stratificare socială profesională, fami- lie nucleară, secularizare, raționalizare, circulația mărfurilor, comportamente achizi- tive, monetarism etc. Prin urmare, c. este; în această variantă, un proces global care deter- mină reducerea tuturor tipurilor structurale de societate la tipul așa-zisei societăți industri- ale. A doua variantă a teoriei c. presupune doar că, pe măsură ce o anumită societate începe să se industrializeze, ea va manifesta tendința de a dezvolta trăsături structurale re- lativ similare țărilor industrializate sau în curs de industrializare, că există, pe scurt, o anu- mită “logică” a procesului de industrializare, de la care nu se poate abate nici o țară care a înaintat pe calea industrializării. După cum se poate observa, dacă prima variantă o pre- supune pe cea de-a doua, aceasta nu o presupune pe cea dintîi. Totodată, prima vari- antă a teoriei c. a fost susținută mai ales de gînditorii sociali din secolul al XIX- lea, în timp ce în secolul nostru a fost elaborată cea de-a doua variantă, chiar dacă în ea sînt păstrate și unele elemente ale primei variante. De alt- fel, pentru a se delimita cît mai clar cu putință de adepții teoriei c. în varianta ei “tare”, susținătorii variantei “moale” își denumesc propria concepție mai degrabă teorie a mo- dernizării decît a c., unii criticînd deschis teoria c. în varianta ei “tare” (W.E. Moore, N. Smelser, D. Bell). Cu toate acestea, se poate spune că teoria c. este, în ambele ei variante, o reminiscență a vechiului evoluționism uni- linear, iar limitele acestuia îi sînt adăugate cele ale unei concepții determinist- tehnologice, oare presupune că omologia forțelor de producție este condiția necesară și suficientă pentru identitatea structurilor so- ciale și politice ale societăților istorice. V. capitalism, industrializare, modernizare, modernitate, postmodernitate, schimbare so- cială. I.U. COOPERARE formă de interacțiune so- cială care presupune acțiuni conjugate (identice sau complementare) ale mai multor persoane sau grupuri pentru atingerea unui scop comun a unor rezultate (gratificații) de care să beneficieze toți participanții. C. poate fi spontană sau organizată, formală sau infor- mală, pe termen scurt sau pe termen lung, dar întotdeauna ea înseamnă o modalitate sau alta de combinare a eforturilor participanților pentru a ajunge la un rezultat specific, eforturi motivate de așteptările acestora — mai mult sau mai puțin cristalizate și transparente — de a obține anumite recompense (materiale sau de altă natură). V. acțiune colectivă, con- sens, negociere. I.U. CORPORATISM doctrină și formă de organizare a societății, care presupun re- alizarea unei unități (solidarități) relativ nemijlocite a indivizilor în cadrul societății, prin intermediul corporațiilor. Acestea sînt re- uniuni socio-profesionale care cuprind toți indivizii ce exercită o profesie în cadrul aceleiași ramuri de activitate colectivă, indi- 140 CORUPȚIE ferent de poziția lor ierarhică și de proprie- tatea asupra mijloacelor de producție. Singurul crițeriu pentru constituirea cor- porațiilor este așa-zisa funcție socială a activității profesionale, funcție stabilită, clasi- ficată, ierarhizată și evaluată de o instanță suprasocială (politică), însărcinată ea însăși cu o funcție determinată, cea de organizare a societății. De regulă, această funcție revine unei elite formate prin selecția competențelor (nu neapărat tehnico- economice, ci și so- ciale, științifice etc.). Inițial, c. a apărut în gîndirea sociologică de inspirație catolică și a fost teoretizat de Charles Fourier, apoi de so- ciologul francez E. Durkheim. Acesta din urmă vedea în corporații — identificate de el cu “grupurile morale profesionale” — o formă de organizare socială în stare să valorifice virtuțile morale solidariste ale breslelor me- dievale în condițiile atomizării și anomiei vieții sociale burgheze. La începutul secolului nos- tru, c. s-a dezvoltat ca o ideologie anti- sindicalistă și anticomunistă, găsindu-și unele concretizări în cîteva state cu regimuri fasciste sau dictatoriale. Ideologia corpora- tistă aplicată la dictaturile franchistă și salazaristă a fost inspirată, parțial, și de doc- trina c. pur și integral, elaborată de eco- nomistul și sociologul român Mihail Ma- noilescu^ 891 -1950). Acesta considera c. ca o formă socială evolutivă postliberală și, în consecință, postparlamentară, în care clasele sociale vor fi înlocuite de grupări sociale funcționale (corporații), în cadrul unui stat gu- vernat de o elită politică organizată într-un partid unic și care va suprima toate drepturile individuale, înlocuindu- le cu datoriile funcționale. Principiul c. pur și integral este organizarea, care vrea să înlocuiască atît principiul liberei concurențe a agenților so- ciali-economici, cît și sistemul demo- cratic-parlamentar. “Organizarea” se bazează pe reglementarea centralizată și autocrată a activităților tuturor corporațiilor economice, sociale, culturale, religioase etc. (în acest sens c. este integral), de către sin- gura putere politică cu drept de liberă activitate, constituită din reprezentarea exclu- sivă a corporațiilor (c. este pur). V. anomie, contract social, democrație, dictatură, libera- lism, putere politică. I.U. CORUPȚIE încălcarea sistematică și ne- sancționată a normelor unei organizații sau instituții, de către unii membri care în virtutea faptului că dețin o anumită autoritate, uti- lizează resursele organizației cu destinații diferite de scopurile acesteia. Termenul a fost folosit în legătură cu sistemul politic și admi- nistrativ doar în epoca modernă. în evul mediu el se referea la putreziciunile, la descompunerea cărnii după moarte, la dezin- tegrare. De aici conotația principală a termenului, în acea perioadă, privitoare la decăderea spirituală, la vicierea ideilor re- ligioase, a studiilor clasice, a limbii și a mpralității. ♦ în epoca modernă, c. a fost privită prioritar în relație cu sistemul politic. Astăzi ea este studiată ca fenomen caracte- ristic organizațiilor birocratice. M. Pinto-Duschinsky (cf. A. Kuper & J. Kuper, The Social Science Enciclopedia, 1989) con- sideră c. ca o abandonare a standardelor așteptate de comportament de către cei ce dețin autoritatea, în vederea obținerii pnor avantaje personale, abandonare ne- sancționată. O astfel de definiție este însă restrictivă, deoarece nu este obligatoriu să existe avantaje personale: c. poate rezulta și din credința în anumite valori și idealuri, altele decît cele ale organizației de apartenență. Pe de altă parte, c. poate fi, în unele societăți subdezvoltate, un fenomen mai mult sau mai puțin normal, constituind principala sursă de cîștig pentru categorii largi de indivizi. în siste- mele totalitare, în cele comuniste în special, c. a fost tolerată din considerente politice, fi- ind utilizată ca instrument de control social. C. 141 COST SOCIAL se întîlnește practic în orice societate, chiar și în cele cu îndelungată tradiție democratică. Afacerea Watergate (SUA, 1972) constituie un exemplu edificator în acest sens. în orice societate putem identifica mai multe forme de c. în funcție de tipul de norme încălcate, de in- stituțiile în care se produce, ca și în funcție de modelele culturale care o generează. Astfel, putem identifica o c. politică, una morală, una economico-administrativă și chiar una cul- turală. în același timp, putem distinge între o formă materială de c. și una simbolică. I/. autoritate, control social, devianță, or- ganizație, morală, normă. A.B. COST SOCIAL 1. Resurse economice și non-economice, cheltuite pentru realizarea unei activități sociale. 2. Resursele cheltuite la care se adaugă și efectele negative secun- dare rezultate dintr-o activitate socială. în acest sens, poluarea este un c. al activității in- dustriale. Dezagregarea familiei, creșterea criminalității, a sinuciderilor sînt c. ale șoma- jului. Ideea de c.s. s-a impus în mod special în legătură cu luarea în considerare a unor c. indirecte, suportate de către societate, dar prilejuite de activitatea unui subsistem: o în- treprindere poluează; colectivitatea cheltuiește o parte a resurselor sale pentru activități de protecție și depoluare sau de con- tracarare a efectelor poluării (asistență sanitară pentru bolile generate de factorii poluanți). Aceste cheltuieli indirecte și sociale nu intră în calculul c. pe care întreprinderea le face. Ceea ce este rentabil din punctul de vedere al unui subsistem se poate dovedi a fi nerentabil din punctul de vedere al întregii colectivități. Analiza c.s. este asociată cu tendința tot mai pregnantă de a lua în consi- derare (și în consecință și în calcul) mulțimea consecințelor directe și indirecte ale activității subsistemelor care compun societatea. Este dezvoltată ca element al analizelor cost/ beneficiu și de eficiență socială. V. analiza cost/beneficiu, resurse. C.Z. CREDINȚA 1. în sens larg, opinie, esti- mare, evaluare, opțiune care nu se bazează pe cunoștințe și fapte suficiente; produs mai mult al unor mecanisme intuitive. Specific c. este, după cum observa încă D. Hume, adăugarea a “ceva” elaborărilor mentale care le face pe acestea mai sigure, mai imperative pentru acțiune și totodată mai puțin vulne- rabile la contraargumente. Studiile actuale de psihologie și sociologie cognitivă aduc un punct de vedere nou asupra înțelegerii c. în primul rînd, din punct de vedere al genezei lor: problemele complexe pe care activitatea so- cial-umană le are de înfruntat depășesc cu mult capacitățile de cunoaștere de care actorii sociali dispun la un moment dat. Omul trebuie însă mereu să facă estimări, evaluări, să for- muleze și să adopte soluții; în condiții de incertitudine persistentă. Limitele ca- pacităților rațional-științifice fac ca procesele cognitive să aibă loc, în aceste cazuri, cu me- tode și pe căi alternative, predominant intuitive. în al doilea rînd, ca reacție de pro- tecție împotriva efectelor destructive ale incertitudinii ridicate cu care cunoștințele noastre sînt asociate în mod obiectiv, acestea sînt investite, în special în societățile tradițio- nale, dar adesea și în societatea actuală, cu un plus de valoare, de certitudine, făcîndu-le mai puțin vulnerabile la îndoielile generate de incertitudine. în acest context, c. apare ca o reacție de apărare la situația de incertitudine. Schimbarea c., proces continuu, are loc prin mecanisme predominant spontan-colective, relativ diferite de schimbarea cunoștințelor descrisă în modelele clasice de raționalitate, în sociologie, c. apar, din acest motiv, drept “date”, fapte sociale care caracterizează o colectivitate. Ele, în consecință, nu trebuie neapărat examinate din punctul de vedere al întemeierii lor, ci considerate drept parametri ai vieții colective la un moment dat, avînd un anumit rol în explicarea comportamentului in- dividual și colectiv. Prin conceptul de 142 CRIMINALITATE ideologie Marx a adus o contribuție esențială la înțelegerea procesului de geneză și a di- namicii c. 2. îri sens restrîns, c. reprezintă o adeziune necrftică, predominant afectivă, la o teorie, concepție. în acest din urmă caz, c. apare ca fiind opusă rațiunii. V. ideologie, in- certitudine, religie.C.Z. CRIMINALITATE (SOCIOLOGIA C.) ansamblul manifestărilor antisociale care în- calcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgînd după sine intervenția forței coercitive a statului. în sens larg, c. este considerată un caz particular al devianței sociale, care cuprinde totalitatea actelor care încalcă nor- mele stabilite și violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripțiile cutumei, așteptările opiniei publice etc), reprezentînd manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite societăți. Ca ramură sociologică, diferită de sociologia juridică, sociologia c. are ca obiect de studiu analiza etiologică și predictivă a fenomenului de delincvență și a comportamentului in- fracțional, atît din punct de vedere al cauzelor sociale, generale și particulare, al condițiilor și mecanismelor de producere, cît și al metode- lor și tehnicilor de prevenire și combatere a c. Pentru o serie de autori, s.c. nu reprezinte altceva decît o variantă a criminologiei, ca ra- mură a științelor juridice care își propune analiza regularităților, uniformităților, modelelor de comportament și factorilor cauzali care caracterizează fenomenul in- fracționalității (M. E. Wolfgang, L. Savitz, N. Johnston, 1970). Se diferențiază, astfel, între o criminologie “globală” care studiază crima (infracțiunea) în funcție de diferite variabile in- dividuale și sociale, una “intrainstituțională” care studiază sistemul de sancționare și represiune și o criminologie a “criminalului” (infractorul) care pune accent pe rolul facto- rilor de personalitate. Pentru alți autori, s.c» se deosebește de criminologie prin metodele utilizate și prin teoriile folosite care depășesc ca rază de generalizare perspectiva normati- vului penal. în timp ce criminologia se oprește cu precădere asupra aspectelor sociale ale delincvenței descoperite și sancționate, s.c. își propune studierea tuturor manifestărilor antisociale, oricare ar fi ele (crime, infracțiuni, delicte, acte ocazionale sau permanente de devianță) din perspectiva raporturilor stabilite între dezorganizarea socială, inadaptarea sau neintegrarea socială, marginalitate, ano- mie ș.a. Propunîndu-și identificarea mecanismelor etiologice ale conduitelor de- lincvente, s.c. își concentrează eforturile în direcția formulării unor răspunsuri la două în- trebări fundamentale: a. ce anume îi determină pe unii indivizi să comită acte anti- sociale? b. cum poate fi întărit controlul social și cum trebuie organizată activitatea de pre- venire în domeniul c.? în funcție de răspunsul la aceste două întrebări s-au constituit, în decursul timpului, mai multe orientări, care au constituit premisele teoretice ale cristalizării s.c.: a. direcția clasică, inspirată de doctrina dreptului natural, care consideră cauzalitatea infracțiunii ca derivînd din actul de voință in- dividuală a infractorului (R. Saleilles); b. orientarea cu caracter statistico-juridic (A. Quetelet, A. M. Guerry) a cărei principală con- tribuție constă în formularea mai multor generalizări empirice privind distribuția in- fracțiunilor în funcție de variabile individuale și de mediu; c. perspectiva antropologică (de pildă, teoria “criminalului înnăscut” a lui C. Lombroso), care susține că etiologia compor- tamentului infracțional rezidă în elementele individuale, de ordin biologic, constituțional sau antropologic; d. interpretarea pozitivistă (E. Ferri, R. Garofalo) constînd în punerea în corelație a infracțiunilor cu factorii sociali; e. orientarea psihologistă sau psihiatrică (H. Goddard, G. Tarde, De Greef, J. Pinatel etc.), care consideră că geneza crimei rezidă în de- ficiențele personalității, în fenomenul de 143 CRIZĂ imitație a comportamentului criminal sau în raportul dintre frustrare-agresivitateetc.; f. di- recția sociologistă, constînd în înglobarea mai multor perspective teoretice considerate împreună și concretizarea lor într-o teorie a “cauzalității multiple” sau “factoriale”. De la aceste orientări s-au constituit ulterior, princi- palele teorii etiologice ale s.c. printre care: a. teoria dezorganizării sociale (Școala de la Chicago), care pune în evidență influența ecologiei urbane asupra infracționalității; b. teoria anomiei sociale și a oportunității dife- rențiale (E. Durkheim, R. K. Merton, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, M. B. Clinard etc.) care consideră infracțiunea drept un rezultat al de- reglării normelor în situații de criză, al tensiunii dintre scopuri propuse și mijloacele de a le înfăptui, și al blocării oportunităților economice și educaționale; c. teoria “aso- ciațiilor diferențiale” (E. A. Sutherland) constînd în interpretarea comportamentului criminal ca proces de învățare socială; d. teo- ria conflictelor culturale (T. Sellin) conform căreia infracțiunea este consecința tensi- unilor culturale manifestate între diferite grupuri din cadrul aceleiași societăți; e. teoria subculturilor delincvente (A. K. Cohen) care explică actele antisociale prin reacțiile de pro- test față de normele și valorile societății, ca și prin dorința indivizilor de a anihila frustrările implicate de statusul lor marginal; f. teoria personalităjii criminale (J. Pinatel) care pune accentul pe acele caractere criminogene ale societății de natură a imprima individului in- fractor o structură de personalitate orientată spre antisocialitate; g. teorii ale reacției so- ciale față de devianță (H. Becker, K. Erikson, F. Tannenbaum) care consideră infracționali- tatea nu ca o caracteristică intrinsecă a actului comis de un individ, ci ca un efect al aplicării unei etichete de către cei care dețin puterea, în calitate de agenți ai controlului so- cial. în prezent, s.c. se află în cursul unui- proces de maturizare, prin constituirea unui ansamblu de metodologii și tehnici specifice. Principala preocupare actuală a sociologilor care activează în acest domeniu constă în inițierea unor cercetări predictive care să con- tribuie la activitatea de prevenire și în formularea de tipologii care să evite carac- terul prea restrictiv al raportului dintre normă- conformitate-transgresiunea norme i- sancțiune. V. control social, delincvenjă, devianță, drept, normă. S.R. CRIZA perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensi- unilor, fapt care face dificilă funcționarea sa normală, declanșîndu-se puternice presiuni spre schimbare. C. reprezintă manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, ex- primînd incapacitatea acestuia de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din c. se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin modificări importante adaptative ale structurii sale. C. este cel mai adesea de- clanșatorul procesului de schimbare a organizării unui sistem; ea motivează schim- barea. Dacă schimbarea nu este posibilă, c. poate duce la dezagregarea sistemului. Uneori, însă, schimbarea unor condiții sau lipsa unor soluții alternative fac ca c. să se di- minueze, sistemul continuînd să evolueze neschimbat în mod fundamental. în teoriile actuale ale deciziei, cuplate cu cele ale schimbării sociale, schimbarea prin c. repre- zintă doar o modalitate a schimbării, relativ puțin eficientă, cu multe pierderi. Ea se ca- racterizează prin înlocuirea unui mod de organizare nu atunci cînd un alt mod de or- ganizare mai bun a devenit posibil, ci atunci cînd vechiul mod de organizare încetează a mai funcționa. V. conflict, decizie, schimbare socială. C.Z. CRIZĂ POLITICĂ blocaj structural al sistemului politic sau impas major în funcțio- 144 CUANTIFICARE narea acestuia. în ultimul caz sînt incluse c. de guvern din societățile în care constituirea unei majorități parlamentare este tot mai difi- cilă. în cazjjl blocajului structural, avem de-a face cu o revoltă iminentă dacă opțiunile poli- tice ale guvernanților nu se îndreaptă spre o schimbare esențială a sistemului politic. Este cazul regimurilor politice comuniste la sfîrșitul deceniului trecut. Dezvoltarea socială a con- dus la diferențierea structurilor, la o evoluție spre mai multă bunăstare și la creșterea ca- pacității de integrare în sistemul politic a mai multor grupuri sociale. Societățile moderne au dobîndit mai multe resurse pentru a in- fluența sau ameliora tensiunile ineluctabile inerente “sindromului dezvoltării” (Lucian Pye). Analiștii fenomenelor de c.p. au decelat tipuri principale: c. de identitate, de legiti- mare, de penetrare, de distribuire și de participare. Unele dintre ele pot fi simultane și atunci fenomenul se agravează, iar “re- sorbția” sa pașnică devine foarte dificilă sau antrenează fenomene secundare grave. De pildă, în țările din estul Europei, c. de identi- tate a antrenat revitalizarea opțiunilor naționaliste sau populiste care au alimentat întotdeauna forme de guvernare autoritare, complicînd, astfel, și mai mult procesele tranziției. La cele cinci tipuri de c. amintite, Seymour Martin Lipset adaugă un al șaselea — “criza secularizării” care a jucat un rol cru- cial în Europa, datorită faptului că “națiunile occidentale s-au confruntat cu trei probleme majore: locul rezervat bisericii și/sau di- verselor religii în interiorul națiunii, cîștigarea de către păturile inferioare și în special de către muncitori, a statutului deplin de cetățean prin sufragiul universal și a dreptului la acțiune colectivă și, în al treilea mod, lupta continuă în jurul distribuirii venitului național” (Political Man: The Social Bases of Politics, Baltimore, 1981). Uneori se face o distincție între c. “rezolvabile” odată pentru totdeauna și cele ciclice, dar este vorba despre o distincție artificială întrucît anumite tensiuni sînt mai vizibile decît altele. Nici o legitimitate nu este însă definitiv stabilită, nici o identitate națională nu este atît de profund înrădăcinată pentru a nu mai putea fi vreodată amenințată. Resurgența mișcărilor etnice din Europa este o probă în acest sens. în general, c. se propagă ca epidemiile. Exemple sînt multiple: Reforma de la sfîșitul Evului Mediu, revoluția de la 1848, prăbușirea comunismului în Europa centrală și de est. Ceea ce nu în- seamnă că este vorba despre un “microb”, ci mai degrabă de mecanisme încă nerodate, care se declanșază prin “simpatie” atunci cînd apare (chiar dacă accidental) proba că pot funcționa. V. criză. N.L. CUANTIFICARE operație teoretică de descriere cantitativă a fenomenelor și proce- selor sociale în vederea măsurării și/sau evaluării acestora în cadrul unei cercetări so- ciologice concrete. C. face legătura dintre activitatea de operaționalizare a conceptelor și elaborarea indicatorilor de cercetare, pe de o parte, și activitatea de măsurare (evaluare), pe de altă parte. Specificînd aspectele canti- tative ale domeniului studiat, natura lor și expresiile caracteristice, c. pregătește și face posibilă măsurarea. Din acest motiv, c. este analizată uneori ca parte a operaționalizării conceptelor, alteori ca parte a măsurării. Ea poate fi însă nominalizată și ca etapă distinctă a cercetărilor concrete, nu numai datorită im- portanței sale, dar și datorită secvenței procesului de cercetare în care se în- cadrează, fie înainte de culegerea informațiilor, prin încorporarea descrierilor cantitative în instrumentele de măsurare, fie după culegerea informațiilor, pe baza analizei structurii acestora. în cadrul c., formulările verbale (calitative) ale indicatorilor sînt puse în relație cu expresiile lor cantitative, folos- indu-se în acest scop anumite etaloane, criterii, standarde. De exemplu, indicatorul 145 CULT “vîrstă” se exprimă din punct de vedere can- titativ în ani, fie pe baza șirului natural al numerelor din an în an, fie se pot prescrie anumite grupări (categorii) considerate sem- nificative. Dificultățile apar în cazul investigării universului subiectiv al vieții so- ciale — opinii, atitudini, comportamente, valori etc. —, unde nu există expresii cantita- tive explicite, riguros determinate. în această situație uneia și aceleași formulări calitative îi pot fi atașate mai multe expresii cantitative, dar care nu sînt echivalente. De exemplu, in- dicatorul “participare la luarea deciziei” îi pot corespunde diferite modalități de c. cum ar fi: a. dihotomia — “da", ”nu"; b. frecvența tem- porală — “zilnic”, “săptămînal”, “lunar”, “anual", “niciodată”; sau “întotdeauna”, “foarte des”, “des”, “rar”, “foarte rar”, “nicio- dată”; c. intensitatea — “în foarte mare măsură”, “în mare măsură”, “potrivit”, “în mică măsură”, “în foarte mică măsură”, “niciodată”. Sarcina cercetătorului constă în a reține for- mularea cea mai firească, avînd în vedere modul în care populația percepe domeniul analizat, dar care să fie semnificativă în raport cu obiectivele urmărite în cercetare. în cazul “răspunsurilor libere”, apare dependența de modelele de răspuns ale populației, iar în cazul precodificării apare pericolul în- depărtării de “firesc”, și de a se utiliza modele nefamiliare populației, forțîndu-se astfel răspunsuri ce nu o caracterizează. Opțiunea cercetătorului, deși rămîne subiectivă, trebuie să fie validă, obținîndu-se astfel informații asupra gradului de adecvare la specificul domeniului studiat, la obiectivele urmărite și ia caracteristicile populației, V. chestionar, măsurare, operaționalizare. I. M. CULT 1. Grupare religioasă care acceptă legitimitatea celorlalte grupări religioase, dar respinge unele din normele și valorile so- cietății dominante, în raport cu care adoptă atitudini critice. C. insistă pe problemele membrilor lor și mai puțin pe respectarea strictă a doctrinelor. Autoritatea la nivelul c. este în principal de tip charismatic. C. pot fi în- tîlnite în toate religiile, dar cu caracteristici foarte diferite. Unele atacă majoritatea va- lorilor existente, iar membrii lor manifestă o devoțiune fanatică. Altele se manifestă critic doar în unele aspecte și acordă o importanță scăzută supranaturalului. C. apar în so- cietățile mai puțin atașate de tradiții și, îndeosebi, în perioadele de schimbare rapidă. Ele au reguli și sisteme de educație diferite, dar majoritatea apelează la in- trospecție și la autodescoperire, într-un climat de grup călduros. C. insistă mai mult pe puri- tatea simțirilor decît pe raționarea științifică, logică sau tradițională; propun certitudinea într-o lume considerată a fi confuză; oferă prietenia într-o lume impersonală; susțin re- nunțarea la preocupările de posesiune într-o lume dominată de materialism. 2. Omagiu re- ligios adus unei divinități, unui personaj sau lucru sfînt (c. lui Dumnezeu, c. sfinților, c. Fecioarei, c. Demonului, c. cetății, c. morților). 3. Serviciu religios protestant. 4. Ad- mirație asociată cu venerația pentru cineva sau ceva. C. personalității, venerare a unui șef charismatic în viață. C. personalității poate rezulta din admirația sinceră, din con- vingerea în calitățile excepționale ale șefului charismatic, sau poate fi indus prin mijloace propagandistice sau impus prin constrîngere. El se manifestă prin organizare de ritualuri publice de venerare a unei personalități con- siderată infailibilă, prezentarea de omagii (titluri onorifice deosebite, imnuri, picturi, statui), invocarea permanentă a afirmațiilor făcute de personalitatea respectivă ca referințe absolute. C. personalității lui Hitler, Stalin, Ceaușescu a combinat elemente charismatice cu elemente de manipulare și constrîngere. C. personalității are consecințe negative asupra grupului sau societății în care se manifestă: generalizarea obedienței, repri- 146 CULTURĂ marea spiritului critic, restrîngerea libertăților și intensificarea controlului politic asupra tu- turor comportamentelor individuale și de grup, autoritarism sau dictatură, etnocentrism și xenofobie, extinderea iraționalității în acțiunile sociale, diminuarea capacității de inovare socială și prin aceasta a posibilităților de dezvoltare socială. V. biserică, charismă, denominări, manipulare, personalitate, re- ligie. I.Mih. CULTURA termen ce a avut, inițial, un sens sinonim cu “agri-cultură” și a fost utilizat cu acest înțeles, pînă în secolul al XlX-lea, paralel cu accepțiunea stabilită în mediul umaniștilor Renașterii. într-o lucrare celebră a unuia dintre elevii Școlii Le Play, E. De- molins (Commentla route cree le type social), termenul este utilizat pentru a desemna tre- cerea de la arta păstoritului la “cultură” adică la c. pămîntului (cultivarea lui). Sensul ter- menului este, deci, cel inițial. într-o formulare celebră care-i aparține lui Voltaire — cultivons notre jardin — apare regimul semantic de tranziție al termenului, fiindcă topica participă la vechea paradigmă (cultură + pămînt), dar sensul vizat de Voltaire se referă la cultivarea minții, a judecății și a însușirilor. Cu acest înțeles a circulat termenul în epoca modernă cînd a fost creat contextul rupturii dintre datul accesibil științei — generalul, legicul etc. — și datul"obișnuit”, “derizoriul”, “comunul”, “feno- menul” etc. Cu asemenea scindare a “spiritului modern” s-a pierdut și înțelesul prim ai termenului de c., care subînțelegea “culti- varea întregului”, a “facultății sinteticului”. Această divizare a adîncit și separația dintre științele naturii și științele c., astfel că în vreme ce fizica a redescoperit întregul, iar chimia, printr-un termen ca cel de izo-topie (topos = loc, izo = egal) reintroduce ideea “re- alelor” plurale, științele c. n-au reușit încă să depășească ideea de separație. Vechiul im- perativ voltairian — cultivons notre jardin — este asociat regiunii fenomenale, regimului “vieții obișnuite”, care este percepută sub semnul “minoratului”, al zonei nesemnifica- tive. Cu această mutație regresivă se va dezvolta o nouă atitudine, aceea de “dispreț al cotidianului” asimilat regimului banal al ex- istenței (din această zonă semantică a termenului de c. s-a ivit întreaga temă a bovarismului, ca stare de exasperare în co- tidian și ca nevoie de evadare din banalul cotidianului). într-un atare mediu apare nevoia de extraordinar, de exotic, de lucru neobișnuit și întreaga mitopoetică a eroicului și a eroului. Pentru Malraux, realizarea per- sonalității cere “împrejurări de excepție, aventură, faptă istorică de importanță covîrșitoare”. Viața obișnuită este privită ca zonă incapabilă să cultive în om trăsăturile deosebite. La același Malraux este fixată criza înțelesului tradițional al termenului. Lumea aceasta, pentru a se cultiva la niveluri înalte, are nevoie de o supralicitare a destinu- lui, de unde caracterul cosmopolit al personajelor sale, care se nasc în Franța, fac revoluții în China etc. Literatura a fost sensi- bilă mai ales la această mutație semantică a termenului, care dă seama de întreaga dis- tanțare a spiritualității moderne de vechiul înțeles despre valențele cultivatoare ale locu- lui, ale obișnuitului, ale comunului. Omul cosmopolit al epocii moderne atribuie valoare cultivatoare numai mediilor neobișnuite, stărilor de excepție, faptelor istorice de impor- tanță covîrșitoare etc. înțelegem astfel de ce Malraux, bunăoară, își “duce” personajele — oameni occidentali — acolo unde se află scena revoluției (în China, de exemplu). Acest nou înțeles este tot ceea ce a propus spiritul modern ca răspuns la ideea determi- nistă a c., atît de larg îmbrățișată în curentul european generalizat al “naturalismului”. Cu naturalismul se fixase înțelesul determinist al ideii de c., de vreme ce în orizontul acestui curent triumfă ecuația: mediu + ereditate = 147 CULTURĂ personalitate. într-un anume sens, ideea cosmopolită de c. poate fi considerată chiar o exacerbare a înțelesului naturalist, fiindcă în această accepție singura libertate a individu- lui vine de la decizia lui de a căuta “mediile extraordinare”, “neobișnuite”, pentru a scăpa de sub determinismul “locului”, al “mediului de acasă”, al cotidianului banal. Asumarea “condiției omului obișnuit” reprezintă una din- tre problemele în jurul căreia s-au desfășurat dezbaterile occidentale în jurul problematicii c. în decursul unui interval de mai bine de 100 de ani. De la Flaubert și Zola pînă la Camus putem consemna o tendință seculară în evoluția unuia dintre înțelesurile de bază ale termenului de c.: c. vieții obișnuite sau “culti- varea ca acțiune în cotidian a omului obișnuit, banal”. Dacă vrem, așadar, să descoperim sensul modern al c. îl putem căuta în cuprin- suTacesfui curent secular la capătul căruia avem “spiritul obosit al naturalismului pozi- tivist”, care a bîntuit Europa începînd cu mediul saloanelor franceze ale Matildei — verișoara lui Napoleon al lll-lea —, de prin 1830 și pînă în plin secol XX. Singura alter- nativă la tematica naturalistă a c. gîndită în Occident a fost aceea care-i cere omului “să someze istoria” spre a-i da fiecăruia șansa de a face o mare revoluție (ca eroul lui Malraux). Toate internaționalele occidentale actuale, care vîntură lumea de la un meridian la cel opus, ne dezvăluie, conform unor analize, o tipologie umană intuită de aceeași angoasă a nevoii catastrofice de a fi acolo unde se petrece neobișnuitul, împărtășind parcă o prezumție obscură că acolo unde sînt catas- trofe, războaie, e nevoie de “omul occidental”, promovînd o adevărată “religie civilă” a exem- plarității lumii și omului occidental. Aceasta este ceea ce se numește faza mondialistă și colonizatoare a c. occidentale în care triumfă noul înțeles al acestui termen care îmbină sensuri misionariste cu înțelesuri cosmopo- lite, ceea ce mărturisește îndeajuns asupra caracterului alexandrin al referențialului ac- tual al acestei noțiuni. N-a mai rămas nimic din sensul prim al termenului, care mărturisea despre putința întregirii umane în actul nor- mal, de fiecare zi, în bucuriile simple, în fericirea devoțiunii pentru celălalt etc. Vom spune că există un regim și un stadiu virgilian (Virgilius, autorul anticelor “Bucolice”) al ter- menului și un regim cartezian între care se cuprinde întreaga distanțare raționalistă, arti- ficială a noțiunii de sensurile sale naturale, conferite de sinonimia termenului de c. cu cel de ag/v-cultură. în regim virgilian termenul îți cere să trăiești în chip și în forme naturale, să te integrezi ritmurilor cosmice, datului natural, în regim cartezian, termenul preia sensuri im- perative, care te somează să ieși din “datul natural”, să cauți extraordinarul, să “somezi istoria”, să experimentezi înainte de toate. Cu înțelesul “experimentalist” al existenței pare a se încheia și ciclul cartezian al termenului. ♦ Se poate desigur urma și linia care schițează mișcarea pur teoretică a termenului, de-a lun- gul căreia se orînduiesc mediile pur intelectuale, școlile și teoriile. Astfel, în se- colul al XVIII- lea, secolul luminilor, se fixează termenului un înțeles oarecum intelectualist, de “educare a spiritului” (prin exerciții speciali- zate care să cuprindă toți copiii; de aici se impune ideea “școlarității” pentru toți copiii, fără excepție). în secolul al XlX-lea, o dată cu marile școli de antropologie, termenul este supus unor operațiuni de standardizare. Pen- tru E. F. Tylor (1871) termenul de c. dese- mnează “ansamblul complex al cunoștințelor, credințelor religioase, al artei, moralei, obicei- urilor, și al tuturor celorlalte capacități și obișnuințe pe care le dobîndește omul ca membru al societății”. într-o altă zonă — cea americană — sensul termenului se arată mult mai legat de domeniul dezvoltării materiale și tehnice, de tehnicile de transmitere a moș- tenirii sociale etc. Aceasta este concepția care a fundamentat modelul organizării 148 CULTURĂ muzeelor americane (de la cel de istorie a Statelor Unite de la Washington și pînă la cel de istorie naturală de la New York). Cu școlile etnologiste triumfă concepția care asimilează c. “modurilor de viață ale unui popor”, relativ stabile, dobîndite și transmise de la o ge- nerație la alta, transmisiune în care c. este supusă unor schimbări continui, fixate prin mecanismul “condiționării” (mecanisme sub- conștiente) și nu pur și simplu prin “conștientizare”. Școlile moderne par a fi cen- trate, în definirea termenului, pe modurile de comunicare, pe “comunitățile disciplinare” ale “producătorilor” specializați ai c. (oameni de știință, artiști, literați etc.) și deci pe o clasifi- care a valorilor, “vehiculelor” culturale și a “obiectelor simbolice” împărtășite de o socie- tate. Cu specializarea morfologică a cunoașterii c., inaugurată în cadrul curentului mare al romantismului, se dezvoltă o atitu- dine de receptare diferențiată a “elementelor” unei c.: mituri, noțiuni, idei, imagini, modele, teme, contigurații, răspîndite în arii determi- nate, împărtășite de anumite părți (straturi) ale populației,'ceea ce a permis clasificări noi ale c.: c. religioasă, științifică, artistică, c. populară sau de “elită”, “savantă”, etc.în fine, studiul canalelor de comunicare, a raportului nou creat de mijloacele moderne de comuni- care, între c. și orașe, a impus noi diviziuni terminologice: “c. de masă”, “publicuri” (cultu- rale). Cu structuralismul asistăm la o biruință a regimului cartezian al termenului în științele c. Acesta este punctul suprem și pragul unei crize epistemologice care deja reclamă o amplă și fundamentală reconstrucție a științelor c. Este de remarcat că dicționarele fixează termenul la confluența celor două mari arii metropolitane ale c. europene: franco-britanică și germano-americană. Putem consemna deci patru cîmpuri seman- tice majore ale termenului fiecare dintre acestea exercitînd presiuni asupra dicțio- narelor, cîmpul american, german, britanic și francez. Științele socio-culturale naționale s-au dezvoltat într-un asemenea cadru de presiuni semantice și comunitare, astfel că efortul acestora spre sinteză a creat și noi șanse pentru inovație conceptuală în “perif- eriile” metropolelor. Astfel, preocupările pentru tipologii naționale au început în Ger- mania (mai ales după impulsul “epocii bismarkiene”), America, Anglia, dar cel dîntîi care a propus marea paradigmă a “sociolo- giei națiunii” a fost românul D. Guști. Asa cum arată Kroeber și Klukhohn, utilizarea ter- menului de c. spre a desemna un fenomen socio-cultural este opera științei sociale ger- mane (la sfîrșitul secolului al XVIIl-lea și jumătatea celui următor), după cum utilizarea în știință a termenilor de “societate”, “sociolo- gie”, “social” este opera științei sociale franceze începînd cu Saint- Simon și Auguste Comte (Culture A Criticai Review of Concepts and Definitions, Harvard University, Pea- body Museum of American Archeology and Ethnology: 47, 1952). în 1871, Tylor folosește, în Primitive Culture, sensul ger- man, dar Spencer (The Principles of Sociology) va folosi sensul francez, care de- finește c. prin referențialul “structurii sociale”. Așa cum arată Marvin Harris, termenii “socie- tate”, c. și, episodic, cel de “etnologie”, își dispută preeminența în științele omului (an- tropologie și sociologie). Întrucît Boas, Lowie, Kroeber, de pildă, erau americani germani, știința socio-culturală americană va prelua terminologia germană astfel că știința c. va domina cercetarea societății. La rîndul lor, englezii vor respinge terminologia germană restabilind supremația termenului de “social” și “societate”. Asimilarea termenului de c. cu cel de “structură socială” este vizibilă la un so- ciolog ca Durkheim, pentru care tipul de c. este dat chiar de tipul “solidarității sociale”. în accepția sa există două tipuri culturale corespunzătoare celor două forme de soli- daritate socială (care sînt tipuri de structuri 149 CULTURĂ POLITICĂ sociale): “mecanică” și “organică”. “Viața so- cială”, în această accepțiune, nu este nimic altceva decît “suma mediilor morale care în- conjoară individul”. Acestea sînt alcătuite evident din “idei” cu valoare “regulativă” și, deci, de esență normativă. C., în această ac- cepție, este tocmai ansamblul “regulilor sau «gramatica», vieții sociale”. Știința c., într-o atare viziune, nu mai stă separată de știința societății de vreme ce structura socială de- semnează ca și c.: scopurile, normele, drepturile și obligațiile, codurile morale și “comportamentale” orientate de valori și reguli. R. Firth a sintetizat această viziune subliniind cum anume “...indivizii simt uni- tatea lor și își văd interesele comune prin intermediul simbolurilor, în forma miturilor, a ritualului, a persoanelor și locurilor sacre; atașamentul lor la simboluri fiind acela care dă societății coeziune și persistență, valorile exprimate în acele simboluri fiind comune în- tregii societăți”, căpătînd deci expresie “afirmațiilor psihologice”. C. are, aici, înțeles de pattern (model) parțial formulat în reguli care se disting între ele ca reguli ale etichetei, moralei și legii (dreptului), (cf. R. Brown, Structure and Function în Primitive Society, 1952). Cu acest interes structural — funcționalist pentru aspectul formal al so- cietății — structura rudeniei, organizarea rituală, regulile, dreptul, structura politică — se pierde distincția dintre c. și structura so- cială și se neglijează relația, discrepanța dintre reguli și practici (cf. E. Leach — Social Structure în International Enciclopedi of the Social Sciences, 14,1968, p. 482-89). Soluția lui Leach de a interpreta aceste reguli ca “reguli generative” (prin analogie cu “gramatica generativă”) nu rezolvă chesti- unea. Wisller distinge trei diviziuni în c.: “trăsături materiale”, “activități sociale”, “idei”, iar R. Linton operează o distincție între “c. ideală” și “c. reală” tocmai pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii că trebuie să facă (și că sînt) și ceea ce fac ei efectiv (și ce sînt în realitate). Mediile pur intelectuale, comu- nitățile disciplinare din care se alcătuiește “republica savantă” cosmopolită a științei, au invadat uzanțele cotidiene ale termenului de c. și oarecum au provocat criza utilizărilor sale, astfel că acest termen are astăzi o si- tuație oarecum paradoxală: extrem de discutat în comunitățile savante, el este aproape ignorat în mediile vieții obișnuite, de fiecare zi. Termenul acesta a invadat mediul comunicațional al “republicii savante” (F. Ton- nies), dar a dispărut aproape din mediul comunicațional al omului obișnuit. El este un termen al limbii științifice, nu însă și al limbii vorbite, al limbajului viu, popular. Limbajul culturologiei, al științei c. este tot atît de în- depărtat de limba vorbită cum era ieri latina mediilor ecleziastice de limbile vernaculare, vorbite de popoare. Aceasta ne face să ne în- trebăm dacă aceste “științe” (limbaje savante) nu sînt deja o “limbă moartă”, din care s-a retras viața. Un atare paradox ne în- deamnă la prudență. Teoriile savante se hrănesc mai mult unele din altele și mult prea puțin din mediul real al vieții. Să fie acesta semnul unui agnosticism consacrat pe calea științelor academice? Dar chiar această si- tuație paradoxală a conceptului de c. ne arată că sîntem deja confruntați cu o criză a științelor c., semn indubitabil al unui alexan- drism al c. și societății occidentale. V. antropologie culturală, personalitate, sincro- nism, socializare, structură socială. LB. CULTURĂ POLITICĂ în ultimele de- cenii, rare au fost situațiile în care un termen a fost atît de des utilizat și, totodată, atît de controversat ca cel de c.p. Filiația lui este foarte încărcată, chiar și părinții săi — Almond și Verba — fiind conștienți că, transferîndu-l din antropologie, au adus nu numai avantaje, ci și dificultăți. Adeseori, în limbajul comun, c.p. se confundă cu informația politică. Se 150 CURBA VENITURILOR consideră că cineva are c.p. atunci cînd este la curent cu regulile jocului politic ori votează în cunoștință de cauză. în sociologia politică însă concepful de c.p. desemnează un set de credințe, de sentimente și valori care pre- valează pentru o națiune într-un moment sau altul. C.p. filtrează percepțiile, generează ati- tudinile și influențează modalitățile de participare; este o componentă majoră a jocului politic. “Din această perspectivă, scria Sidney Verba, cultura poate reprezenta un sistem de control în ansamblul interacțiunilor politice... O nouă constituție, de exemplu, va fi percepută și evaluată în funcție de c.p. a poporului respectiv. Pusă în practică, într-o societate, această constituție poate lua un curs total diferit de cel pe care l-ar cunoaște în alta, cu o c.p. diferită... Istoria ne oferă nu- meroase exemple de constituții care nu au «prins» așa cum au sperat autorii lor, pentru că aplicarea acestora a fost mediată de o anume c.p.” (Comparative Politica! Culture, Political Culture and Politica! Developement, Princeton, 1965, p. 517. în literatura de spe- cialitate, conceptul este adesea aplicat în mod global națiunilor. Se vorbește astfel de o c.p. franceză, italiană, engleză etc. Aceasta nu înseamnă că un asemenea concept nu poate fi utilizat pentru alte tipuri de comunități sau nu putem ajuta perspectivele pentru a le face să cuprindă subculturi sau chiar să local- izeze tipuri generale care transcend entitățile sociale investigate (Mattei Dogan, Cum să comparam națiunile, 1993). în acest fel, se poate vorbi de o c.p. specifică a unor mi- norități etnice sau religioase, dar și de grupări culturale ca în cazul în care ne referim la o cul- tură arabă, latino-americană sau anglo- saxonă. Termenul suferă însă de imprecizi- une, care poate duce la folosirea sa pentru a acoperi explicații leneșe ori pentru,a masca incapacitatea de a descoperi variabile struc- turale adecvate unor explicații mai precise. Nu îl putem înlocui însă nici prin fațetele sale, cum sînt valorile, atitudinile sau acțiunile, pentru că am renunța la distincții necesare. Conceptul de c.p. s- a revelat, în același timp., atît ca imprecis, dar și avantajos, plin de cap- cane, dar meritînd mai degrabă atenția decît ignorarea. Faptul că a început să fie, de curînd, folosit pentru studiul realităților politice din Europa de est ne va ajuta să înțelegem felul în care culturile istorice au fost afectate sau au rezistat în fața comunismului, per- ceput atît ca sistem politic, cît și ca ideologie.0 Asemenea analize ne pot furniza multe ele- mente privind relația dintre cultură și structuri, dintre cultură și socializare. V. cultură, poli- tică. N.L. CURBA VENITURILOR curbă statis- tică (denumită uneori “legea lui Pareto”), a cărei formă matematică a fost stabilită de V. Pareto pe baza analizei distribuției veniturilor impozabile din cîteva țări europene și latino- americane, în diferite perioade de timp. Spre deosebire de mărimile naturale, cele sociale au o distribuție specifică valorilor în jurul unui tip mediu statistic. în timp ce primele se dis- tribuie, de regulă, după “curba erorilor” (Gauss) pe o suprafață unitară (distribuție statistică normală), valorile variabilelor so- ciale se împrăștie după o curbă specifică ale cărei părți nu mai sînt simetrice față de tipul mediu statistic, așa cum se observă ușor din figurile 1 și 2. Caracteristicile c.v. sînt: a. asimetria dintre ponderea indivizilor cu veni- turi mai mari, respectiv-mai mici, decît tipul mediu statistic: b. stabilitatea c.v. nu este dată de simetria ei, ci constă în faptul că para- metul am ai c. nu poate lua o valoare mai mică decît mn, deoarece societatea și-ar pierde structura ierarhică și s-ar “prăbuși”; c. c.v» își poate modifica forma numai în limitele pre- scrise de valoarea mn a parametrului, modificînd valoarea a pînă aproape de punc- tul n, fără a putea ajunge vreodată la acest punct. Cu alte cuvinte, c.v. își poate modifica 151 CURBA DE INDIFERENȚĂ Fig. 1: Curba erorilor doar partea inferioară, transformîndu-se din abc în nbc, ca urmare a acțiunii exercitate conjugat de doi factori ai societății moderne: creșterea mai rapidă a bogăției decît a populației și creșterea “liniei de sărăcie” care măsoară cantitatea minimală de bunuri nece- sare pentru supraviețuirea unei familii într-o societate dată. De aceea, societăților mod- erne industriale le este specifică c. a’bc mai degrabă decît abc. Totodată deplasarea spre n a punctului a indică atît o creștere a venitului mediu al populației cît și o diminuare a inegalității veniturilor. Deși Pareto a avertizat că c.v. nu este o curbă generală a distribuirii calităților oamenilor dintr-o societate, el a pretins că “este totuși curba unor fapte care au o strînsă legătură cu aceste calități” (La Fig. 2: Curba veniturilor curva dei redditi, 1896), ceea ce a făcut ca distribuția simetrică să fie considerată drept un obstacol obiectiv în calea omogenizării oricărei forme de societate. Criticii c.v. au arătat că: a. ea este o generalizare matematică inadecvată, deoarece cele două “corzi” ale c. nu reflectă o distribuție lineară pe o scală dublu logaritmică, așa cum pretindea Pareto, și chiar dacă ar fi așa, pot fi găsite nenumărate alte distribuții statistice a căror linearitate nu are nici o semnificație; b. c.v. își schimbă forma, la nivelul unei țări, de la un an la altul, încît este hazardat să formulăm o lege matematică în stare să descrie distribuția v. pe o perioadă determinată de timp; c. c.v. a fost stabilită pe o bază inadecvată, în orice caz, prea redusă, de date empirice; d. Pareto confundă legea “experimentală” și legea “științifică”; e. c.v. constată, dar nu explică, de ce v. și obiectele sociale în general au o dis- tribuție specifică. Redusă la un enunț simplu constatativ, cu valoare de adevăr limitată de condițiile de spațiu și de timp, c.v. a fost veri- ficată totuși într-un număr semnificativ de cazuri, în care s-au măsurat nu numai dis- tribuții de venituri, ci și ale altor valori sociale (inteligență, nivel de calificare, performanțe sociale etc.). V. circulația elitelor, curbă de in- diferență, elite, inegalitate. I.U. CURBA DE INDIFERENTĂ ca orice curbă, este proiecția grafică într-un sistem rectangular de referință a totalității perechilor de valori (coordonate) caracterizate printr-o proprietate comună sau prin faptul de a satis- face o anumită (una și aceeași) relație (funcție) matematică între două variabile. Proprietatea în cauză este aici faptul de a reprezenta, în contextul alegerii dintre mai multe combinații de cîte două valori, pe acelea între care un decident — chemat să le ierarhizeze prin ranguri de preferință — mani- festă indiferență, în sensul că le plasează la același nivel de preferință. în același context, 152 CURBA DE INDIFERENȚĂ un alt decident va opera o altă ierarhizare și va considera ca egal satisfăcătoare pentru el un alt set de combinații, ce vor genera la rîn- dul lor o altă Q.i. Un set de c.i. pentru unul și același individ confruntat cu o anumită pro- blemă de alegere reprezintă o hartă de i. ♦ Cu largă utilizare în teoria cererii de consum sau în aceea a economiei bunăstării generale (“welfare economics”), determinarea c.i. este de fapt rezultat al aplicării unei tehnici speci- fice — analiza de i. (R.G.D. Allen, F.Y. Edgeworth, V. Pareto). Baza ei de informații o constituie exclusiv rangurile acordate de subiectul-decident (pe criterii care nouă nu ne sînt cunoscute și poate lui însuși îi sînt ne- clare), fără a implica prezumția de măsurabilitate a utilității și de operare cu va- lori “marginale”: este ceea ce deosebește tehnica și teoria centrate pe principiul i., de cele ținînd de analiza marginală (căreia îi sînt considerate superioare). Operînd doar cu o ordonare (nu și cu o măsurare) a presu- puselor utilități asociate diferitelor combinații alternative, se spune că “analiza de i. este analiza cererii de consum bazată pe noțiunea de utilitate ordinală”, iar “c.i. este curba ce ex- primă un set de combinații din cantitățile specifice pentru două lucruri, astfel încît un in- divid este indiferent (în opțiune — n.n.) între oricare din combinațiile setului” (G. Bannock, R.E. Baxter, R. Rees, The Penguin Dictionary of Economics, 1972) ♦ Exemplu tipic: un consumator avînd o sumă dată de bani și cunoscînd prețurile unitare a două produse pe care le-ar putea consuma (zahăr și cartofi), poate cumpăra din banii respectivi: fie can- titățile de Zi kg, zahăr și Ci kg. cartofi, fie Z2 și C2, Z3 și C3, Z4 și 04 etc. (sporirea cantității dintr-un produs obligîndu-l la scăderea can- tității din celălalt produs, și viceversa). Considerîndu-I pe individ apt să aprecieze că o combinație este mai bună (mai satis- făcătoare) decît alta sau la fel de bună, el va acorda în ierarhia sa locul 2 combinației (Zi, C-i), locul 3 combinației (Z2, C2) și locul 1 în același timp combinațiilor (Z3, C3), (Z4, C4) și, eventual, altora (Zi, Ci). Reprezentarea grafică a combinațiilor egal poziționate (pe lo- cul 1) generează o c.i.; dacă și pentru locul 2 ar exista o pluralitate de combinații, ele ar constitui o altă c.i. aferentă aceluiași individ și aceluiași context de opțiune ș.a.m.d. Exami- narea sensului de evoluție a c. (crescătoare, descrescătoare) și a formei sale față de origi- nea sistemului de referință (convexă, concavă) — depistabile prin calcul pe baza semnelor primei și celei de-a doua derivate — permite în plus interpretări legate de faptul că produsele aduc sau nu satisfacție (pot intra în calcul variabile precum gunoi, zgomot ș.a.), sau de măsura în care suplimentarea unui produs compensează (valoare subiectivă, re- lativă) pierderea înregistrată la celălalt produs. Se obține, în consecință, un model de comportament al consumatorului, apt să răspundă problemelor de bază ale analizei cererii de consum: a. cum interacționează factorii preț, cantitate, sumă disponibilă, gus- turi personale spre a determina un anumit pattern al cumpărătorilor: b. ce se poate spune despre natura poziției de echilibru; c. ce efecte vor produce asupra cumpărărilor diferitele schimbări de prețuri, venituri și gus- turi. V. analiză marginală, consum, curba veniturilor, utilitate. E.P. D DAR obiect material cu valoare utilitară (de consum) sau numai simbolică, oferit sau pri- mit ca mijlocire a unei relații sociale de prietenie, de vecinătate, de cooperare, de prestigiu, de ierarhie, sau chiar de rivalitate. De regulă, d. mijlocește o relație de recipro- citate, întrucît exprimă o obligație reversibilă: obligația de a da și obligația de a primi. Alături de troc, d. reprezintă forma esențială de schimb în societățile arhaice și tradiționale. Spre deosebire însă de troc, care este o relație strict economică, d. este însoțit de ma- nifestări ritualice complexe, cu implicații nu num'ai economice, dar și religioase, morale, estetice. Acest sincretism funcțional i-a rele- vat lui Marcel Mauss conceptul de “fapt social total”. De altfel, lui Mauss (Essai sur le don. Forme et raison de l’echange dans Ies socie- tes archaîques, 1925) i se datorează declanșarea interesului deosebit pentru d. ca temă de cercetare în sociologie și în antropo- logie (cu deosebire în antropologia economică). Mauss a fost însă anticipat în analizele sale teoretice de cercetările la teren efectuate în Melanesie de Bronislaw Mali- nowski (Argonauts of the Western Pacific, 1922). Lucrări contemporane precum cele e- laborate de David Cheal (The Gift Economy, 1988), sau de Marilyn Strathern (The Gender of the Gift, 1988) probează că problematica referitoare la d. nu este nici pe departe epui- zată și mai ales că ea nu e deloc punctiformă în ansamblul tematic al științelor social-u- mane. V. fapt social, relație socială, ritual, schimb. Gh. G. DARWINISM SOCIAL variantă a or- ganicismului în sociologia din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, caracterizată prin transpunerea la societate a concepției biolo- gice evoluționiste a lui Charles Robert Darwin (1809-1882), expusă în “Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” (1859). Influențat de teoria lui Darwin, sociologul en- glez Herbert Spencer (1820-1903) considera că legile evoluției guvernează fără deosebiri esențiale atît materia și viața, cît și societatea, determinînd trecerea de la incoerent, simplu și omogen la coerent și eterogen. în “Princi- piile sociologiei” (lucrare în patru volume apărută în intervalul 1876-1896, ultimul vo- lum fiind publicat postum), H. Spencer susținea că societatea este o formă supe- rioară de organism viu și făcea o serie de analogii între corpul animal și societate (am- 155 DECIZIE bele cresc, își complică structura și își di- ferențiază funcțiile etc.), stabilind unele similitudini mecanice (de exemplu, în orga- nismul animal există vase sangvine prin care circulă sîngele cu substanțe hrănitoare, iar în societate există drumuri servind pentru trans- portul mărfurilor). Extinderea legilor bio- logice, a luptei pentru existență și selecției na- turale, la viața socială a constituit o încercare de justificare a inegalităților sociale și rasiale, a violenței și războiului, fiind una din sursele teoretice ale fascismului. Sub influența darwi- nismului, sociologul Houston Stewart Chamberlain (1855-1927), de origine en- gleză, dar naturalizat german, susținea în “Die Grundlagen des XlX-ten Jarhhundert” (1898) că natura personalității este determi- nată de natura rasei, iar puterea ei este legată de anumite caracteristici ale sîngelui. Socio- logul și juristul austriac Ludwig Gumplowicz (1838-1909), un alt reprezentant al d.s., afir- ma în “Ressenkampf” (1883) că întreaga civilizație este rezultatul luptei dintre rase. în concepția altui exponent al d.s., războiul ar favoriza selecția raselor superioare, iar elimi- narea războiului din viața socială ar duce la degradarea raselor și la încetarea progresului civilizațiilor (Vacher de Lapouge, Les selec- tions sociales, 1896). V. fascism, inegalitate socială, nazism, rasă, rasism. S.C. DECIZIE soluție adoptată de un sistem (persoană, grup, organizație, colectivitate) în vederea rezolvării unei probleme. Două tipuri de științe au ca obiect decizia: a. științe nor- mative — oferă condițiile logice și matematice ale deciziei corecte; b. științe empirice, com- portamentale, care caută să identifice mecanismele reale, utilizate de sistemele reale în luarea deciziilor. Procesul luării d. cu- prinde mai multe faze distincte: a. formularea problemei; b. explorarea posibilului acționai și formularea soluțiilor alternative posibile; c. analiza și evaluarea soluțiilor alternative și ierarhizarea lor; d. adoptarea uneia dintre soluțiile alternative (d. propriu-zisă); și e. faza postdecizională: d. luată este implementată prin acțiune și continuu reevaluată prin pris- ma rezultatelor practice obținute și a noilor cunoștințe; procesul decizional se reia atunci cînd soluția adoptată se dovedește a nu mai fi satisfăcătoare. Luarea unei d. pune două probleme distincte, dar interdependente într-o largă măsură: problema cunoștințelor nece- sare și cea a consensului. în ceea ce privește problema cunoștințelor, dificultatea funda- mentală provine din incertitudine. Doar în mod excepțional un decident dispune de toate cunoștințele necesare luării d. (condiția de certitudine). De regulă, cunoștințele dispo- nibile sînt incomplete și nesigure. Incertitudinea persistentă, care nu poate fi re- dusă în procesul pregătirii d., pune la rîndul ei două tipuri de probleme: a. problema me- todelor de a decide in condiții de incompletitudine și fragilitate a cunoștințelor; și b. cum să se facă față consecințelor para- lizante, dezorganizatoare ale incertitudinii asupra sistemului decident. Există două mo- dele normative ale procesului decizional: a. Modelul clasic de d. rațională: d. certă într-o lume complet deterministă. Se presupune că decidentul dispune de toate cunoștințele ne- cesare și că prelucrarea acestora se face prin utilizarea instrumentelor logico-matematice clasice, ajungîndu-se la identificarea soluției celei mai bune în mod absolut. Acest model apare mai mult ca un model limită, puțin apli- cabil în situațiile obișnuite caracterizate printr-o incertitudine persistentă, într-o lume care nu este strict deterministă, accidentul, întîmplarea avînd un rol important, b. D. certă de tip probabilist, are două variante: 1. o cu- noaștere absolută, în condițiile unui univers probabilist și 2. o cunoaștere fragilă, incertă. Dacă în primul caz procesul de d. lucrează cu probabilități obiective de întîmplare a eveni- mentelor, în cel de al doilea caz se lucrează 156 DEMOCRAȚIE cu probabilități subiective, de tip bayesian. Probabilitatea reprezintă gradul de încrede- re/neîncredere în cunoștințele noastre, șansa atribuită cunoștințelor noastre de a descrie corect realitatea. In acest model, procesul de decizie reprezintă o prelucrare rațională, logi- co-matematică a datelor, dar o prelucrare de tip probabilist. Și aici se presupune că d. luată reprezintă soluția cu probabilitatea cea mai ri- dicată de a fi soluția cea mai bună, la nivelul cunoștințelor existente la un moment dat. Nu- meroase studii argumentează însă faptul că în condiții de incertitudine accentuată și per- sistentă nici acest model rațional-probabilist de d. nu este adesea aplicabil. în fapt, siste- mele aflate într-o asemenea situație de incertitudine recurg la metode decizionale di- ferite de cele ale calculului rațional- probabilist. H.A. Simon argumentează că sis- temele social-umane, în condiții de incertitudine, recurg la o strategie decizională simplificată: adoptarea primei soluții sa- tisfăcătoare pe care reușesc să o formuleze. Psihologia cognitivă a pus în evidență în ulti- mii ani faptul că decidenții “naivi”, “comuni”, în condiții de incertitudine, utilizează metode eu- ristice diferite structural de cele recomandate de modelele raționale, atît în variantele clasi- ce, cît și in cele de tip probabilist. Aceste metode reușesc să facă față cu succes con- dițiilor de incertitudine persistentă, prezentînd însă adesea și erori sistematice. Dezvoltarea ciberneticii a pus în evidență faptul că adesea sistemele social-umane folosesc pentru soluționarea problemelor lor mecanisme non- decizionale, de tip cibernetic-spontan. Schematic, procesul nondecizional, ciberne- tic-spontan de soluționare a problemei este următorul: un sistem experimentează, mai mult sau mai puțin întîmplător, diferite tipuri de acțiuni care satisfac în grade diferite, ne- cesitățile sale, de care este conștient într-o modalitate destul de vagă. Acele acțiuni care sînt experimentate ca satisfăcătoare sînt întărite, fixate, în timp ce cele care sînt expe- rimentate ca nesatisfăcătoare sînt eliminate. ♦ Problema consensului este crucială în orice proces decizional în condițiile unor sis- teme sociale. Consensul nu reprezintă un produs natural, neproblematic al procesului decizional social, ci dimpotrivă dissensul pare a fi mai degrabă rezultatul natural. Consensul rămîne mereu de construit. Din punct de ve- dere al organizării sociale, se pot distinge două mari tipuri de procese de d.: d. demo- cratice (grupul, colectivitatea, în diferite forme, participă la luarea deciziilor) și delega- rea autorității luării deciziei unei persoane, organism. în societatea actuală există o pu- ternică tendință de promovare a d. colective, democratice, în locul celei bazate pe delega- rea autorității (d. individuale în mod special). Considerentele sînt de două tipuri: a. se pare că, mai ales în condiții de incertitudine, d. co- lectivă are o probabilitate mai ridicată decît cea individuală de a fi corectă; și b. d. colec- tivă este asociată cu un sistem social care prezintă certe avantaje în raport cu cel asociat cu delegarea autorității (gradul de consens, nivelul de motivație a performanței, relațiile dintre participanți). Modurile de a lua d. (prac- ticile de d.) stau la baza stilurilor de conducere. V. alternativă, conducere, con- sens, democrație, incertitudine, probabilitate, stil de conducere. C.Z. DEMOCRAȚIE modalitate de conducere a unui sistem social caracterizată prin partici- pare, în diferite forme, a membrilor respectivului sistem la procesul de conduce- re. Originar, d. s-a constituit cu privire la conducerea politică a societății, însemnînd “conducerea poporului de către popor”. în ul- timele decenii, tehnicile de conducere d. s-au extins la toate nivelele și în toate sferele or- ganizării sociale, luînd forme specifice: la nivel de grup — stilurile d. de conducere; la nivelul întreprinderilor — forme d. de condu- 157 DEMOCRAȚIE CONSOCIATIVĂ cere (d. industrială); la nivelul conducerii și administrării localităților; la nivelul conducerii societăților globale — d. politică. Caracteristic d. este difuzarea largă a funcțiilor de condu- cere la nivelul grupului, colectivității. Opusă este separarea de grup, de colectivitate a funcțiilor de conducere si exercitarea lor de către o persoană/un grup/organism în afara controlului colectivității conduse. D. este opusă politic dictaturii, formelor unipersonale de conducere. ❖ în principal, d. este un ins- trument de conducere capabil să realizeze două funcții esențiale: a. mecanism de nego- ciere, de asamblare și armonizare a pluralității de interese ale colectivității într-o conducere unitară și coerentă; din acest punct de vedere ea reprezintă un cadru în care fiecare grup și clasă socială semnalează celorlalte interesele sale, devine conștient de interesele celorlalte grupuri și clase și de in- teresele comune, asigură luarea în considerare, într-o măsură sau alta, a intere- selor proprii; b. mecanism social de comunicare a cunoștințelor și informațiilor distribuite în masa colectivității, de cumulare și verificare reciprocă a lor. Efectul cel mai im- portant al d. este realizarea, prin intermediul procedurilor sale specifice de negociere și co- municare, a unui grad substanțial de consens. 4* D. reprezintă o formă de condu- cere pentru care societatea actuală a optat cu claritate. Următoarele argumente sînt de re- gulă invocate în favoarea eficienței superioare a d.: a. superioritatea gîndirii co- lective asupra celei individuale, mai ales în soluționarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate; procedurile gîndirii colective sînt tot mai des utilizate în toate domeniile, in- clusiv în știință; b. crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicată în condițiile participării la luarea acestora; c. mo- tivare: participarea la luarea deciziei ridică substanțial gradul de implicare, de responsa- bilitate, în timp ce sistemele non- democratice generează pasivitate, rezistență, ostilitate, apatie, alienare; d. există o relație clară între procedurile democratice și creativitatea, in- ventivitatea sistemelor; e. d. este o bază necesară pentru orientarea flexibilă, des- chisă, pentru experimentare, analiză critică; în contrast, sistemele nondemocratice devin defensive, închise la realitate, rigide; f. d. re- prezintă singura modalitate de promovare constructivă și consensuală a pluralității inte- reselor care caracterizează o colectivitate și de aici gradul relativ scăzut de conflictualitate și de alienare; g. control eficace asupra exer- citării conducerii de către întreaga colectivitate. Dincolo de avantajele sale nete, d. prezintă și dificultăți specifice: consum de timp, blocarea deciziei, permite exprimarea conflictelor latente, proiecția unor interese particulare în procesul decizional. D. poli- tică modernă a luat contururile actuale în sec. XIX, bazîndu-se pe cîteva principii fun- damentale: parlament reprezentativ, separarea puterilor în stat, domnia legii, ga- rantarea drepturilor civile. Specific perspectivei sociologice asupra d. este ac- centuarea cîtorva aspecte mai importante: relația dintre organizarea și funcționarea sis- temului d. și organizarea societății globale; relațiile dintre clase și grupuri sociale în cadrul procesului d.; mecanismele sociale prin care este distribuită puterea și se cristalizează conducerea socială în cadrul proceselor d.; distribuția preferințelor electorale și factorii schimbării acestora; relația dintre nivelul de dezvoltare economică și formele d.; rolul tra- diției și culturii d. V. conducere, decizie, interese, poiitică, putere. C.Z. DEMOCRAȚIE CONSOCIATIVĂ concept născut direct din cercetările compa- rative în sociologie și a fost propus ca un model elitist pentru societățile fragmentate pe verticală. Actualitatea lui a fost impusă de o serie de lucrări apărute între anii 1967 și 158 DEMOCRAȚIE CREȘTINĂ 1974, despre Olanda, Belgia, Austria, Elveția și Canada. Puțin după aceea, conceptul a fost aplicat și unor țări în curs de dezvoltare ca Li- ban, Malaiezva, Cipru, Columbia, Uruguay, Nigeria. Două sînt caracteristicile distinctive ale experiențelor politice subsumate terme- nului de d.c.: segmentarea verticală a populației în comunități religioase, de limbă, etnice, rasiale sau ideologice și instituționali- zarea procesului de negociere care se realizează la nivelul elitelor acestor comu- nități. Comparatistul Arend Lijphart este cel care a formulat acest concept în modul cel mai explicit (Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration, 1977). El a pus în discuție toate expresiile folosite de diverși au- tori, adoptînd în final termenul consociativ pe care David Apter îl folosește pentru Nigeria. Pentru ca o d.c. să apară și să se mențină, sînt necesare cîteva condiții: existența unui anumit echilibru între subculturile caracteris- tice unei societăți fragmentare: existența unor frontiere bine definite între acestea; adopta- rea principiului marii coaliții; dreptul de veto și relativa autonomie a subculturilor. O aseme- nea formulă a funcționat în Austria, Olanda și Belgia și mai funcționează și acum în Elveția. Dar s-a extins, cu mai mult sau mai puțin suc- ces, și în Canada, Liban, Malaiezia, Cipru, Uruguay, Nigeria. Caracterizat printr-o mare stabilitate politică, în condițiile unei puternice stratificări verticale, sistemul consociativ a fost abandonat în Europa, ori s-a pulverizat, sub influențe externe, ca în Liban. Paradoxal, tocmai cînd în Austria, Canada și Belgia apar primele semne ale declinului acestui sistem, d.c. este recunoscută pe deplin în sociologia comparativă, stimulînd reflecția teoretică. Dezbaterile continuă, unii comparatiști susți- nînd că schimbările intervenite în Austria, Belgia sau Olanda consemnează prăbușirea d.c., alții, dimpotrivă, consideră că aceste transformări demonstrează succesul unei ex- periențe care și-a împlinit misiunea istorică. Opinia dominantă este că d.c. corespunde unei faze istorice în dezvoltarea societăților pluralist-segmentate, iar succesul său per- mite înlocuirea, mai lentă sau mai rapidă, cu un model mai competitiv. Acest stadiu ar ca- racteriza acum numeroase țări din lumea a treia, unde sistemul consociativ este conside- rat ca un model valabil și probabil va fi experimentat în țări din Asia de sud-est și Africa, inclusiv Africa de Sud. Dar nu este ex- clus interesul pentru o asemenea stabilizare democratică nouă în țări din Europa centrală sau de est. V. democrație, putere politică. N.L DEMOCRAȚIE CREȘTINĂ doctrină politică specifică lumii contemporane. Premi- sa acestei doctrine este că “pauperitatea nu este un dat al ordinii divine”. De aici decurge ideea că organizarea social-economică nu poate fi separată de principiile etice. Astfel, devine o necesitate participarea creștinilor la lupta pentru putere politică cu scopul de a orienta puterea obștească și a insufla vieții sociale spiritul creștin. Reprezentanții acestei doctrine consideră că “antecesorul direct, modern al unui partid popular democrat creștin” este Partidul Popular Italian fondat de Luigi Sturzo, după primul război mondial. Lui- gi Sturzo a fost un preot dintr-o mică localitate din Sicilia. Doctrină și mișcare politică cu o or- ganizare internațională, d.c. este foarte influentă în Europa, dar și în America Latină. Aici d.c. nu a început prin a fi o opțiune nemi- jlocită pentru putere, ci o intenție de clarificare ideologică, de adaptare a ideilor fundamen- tale la realitățile acestui continent. Dezvoltarea d.c. a luat un mare avînt o dată cu victoria partidelor democrat creștine în ale- gerile din Germania și Italia, după cel de-al doilea război mondial. Juxtapunerea elemen- tului democrat și a elementului creștin este considerată ca o simbioză a două elemente care nu pot fi luate separat: creștinismul nu poate fi înțeles decît în manifestarea și trăirea 159 DEMOGRAFIE lui democratică. De aceea militează pentru un “personalism comunitar” (sintagmă propusă de Y. Maritain), privit ca o sinteză a obiective- lor gîndirii democrat-creștine. Nu este astfel acceptată o democrație individualistă, întrucît obiectul acțiunii politice nu este individul, ci comunitatea. Statul reprezintă, în această perspectivă, comunitatea politică; întreprin- derea este o comunitate economică; popoarele constituie o adevărată comunitate internațională. Pentru adepții d.c. nu este su- ficientă dreptatea în fața instanțelor judecătorești, ci ei urmăresc dreptatea so- cială printr-o permanentă participare a poporului în procesul decizional. Funcționa- rea puterii, distribuită prin diferitele instituții sociale, trebuie se se realizeze într-o formă organizată prin care interdependența devine mai strînsă și mai necesară pe măsură ce crește gradul de specializare a funcțiilor. Ele- mentul creștin este considerat decisiv pentru a susține valori care nu se epuizează într-o formă materială, fapt care determină ca pro- blema socială — cea care a determinat apariția ideologiilor dihotomice și regimurilor politice totalitare — să fie privită, înainte de toate, ca o problemă morală. Principiile care călăuzesc o asemenea opțiune sînt: demnita- tea persoanei umane, supremația binelui comun și perfectibilitatea societății civile. ♦ Internaționala Democrat-Creștină este rezul- tatul unui proces de apropiere a partidelor creștin democrate, pe doi versanți: cel eu- ropean, reprezentat actualmente de Uniunea Europeană Democrat-Creștină (UEDC) și cel latino-american - Organizația Democrat- Creștină din America (ODCA). Primul congres al partidelor și mișcărilor creștin-de- mocrate a avut loc în 1957. De atunci, s-au desfășurat mai multe congrese mondiale pentru a fi analizate probleme ideologice și experiențe practice. La cel de-al treilea, (San- tiago de Chile, 1962), s-a creat Comitetul Mondial al Democrației Creștine, ulterior (Quito, 1982) adoptîndu-se numele de Inter- naționala Democrat-Creștină (IDC). Președinția ei este exercitată alternativ de ODCA și UEDC, reuniunile desfășurîndu-se pe ambele continente, iar Secretariatul Mon- dial este format din secretarii generali ai diferitelor organizații care compun Internațio- nala. V. conservatorism, democrație, liberalism, politică, putere.N.L. DEMOGRAFIE (gr. demos, “popor” + graphein, “a scrie”), disciplină ce studiază po- pulațiile umane, urmărind, în principal, problematica referitoare la mărimea acesto- ra, la structurile lor după anumite caracteristici și la unele fenomene specifice, toate aceste aspecte fiind abordate atît sub unghi static (starea lor la un moment dat), cît și sub unul dinamic (schimbarea, evoluție etc.). Pentru întregirea definiției d. sînt nece- sare cîteva precizări. Mai întîi, este nevoie de o circumscriere mai exactă a d. în plan ontic, adică de o specificare exactă a ansamblului de factori structuranți și de fenomene din rea- litatea socio-umană ce intră în cîmpul său de studiu. în funcție de alegerea respectivă, d. primește un domeniu mai larg sau mai res- trîns de studiu, în primul caz ea suprapunîndu-se cu alte discipline sociale cu care își dispută teritoriul respectiv. Cea mai restrictivă delimitare pare a fi aceea care con- sideră drept factori de structurare propriu-zis demografici (variabile demografice), vîrstă, sexul și starea civilă. Cît privește fenomenele demografice, acestea apar ca formă de ma- nifestare a unei mase de evenimente demografice, într-o perioadă scurtă de timp (de regulă un an). Mulțimea cea mai restrînsă a cuplurilor de evenimente-fenomene demo- grafice este următoarea: decese — mortalitate, nașteri — natalitate (fertilitate), căsătorii — nupțialitate, divorțuri — divorțiali- tate și imigrații — migrație. Chiar și numai în legătură cu aceste elemente, d. interferează 160 DEMOGRAFIE cu alte discipline sociale; cu cît mai numeroa- se vor fi suprapunerile în cazul cînd d. are pretenția de a include în aria sa de interes va- riabile ca ocupația, nivelul de școlaritate, rezidența etc. (și deci structuri sociale, șco- lare și teritoriale) sau fenomene ca mobilitatea școlară, socială sau teritorială în interiorul zonei geografice pe care trăiește po- pulația. în al doilea rînd, pentru a întregi definiția d. este nevoie să se ia în considerare și o dimensiune epistemico-metodologică. La fel ca orice știință empirică, d. pornește de la o mulțime de fapte, de date obiective, pe care le ordonează, le descrie, le măsoară, le ana- lizează, în scopul desprinderii, pe cale inductivă, a constantelor, regularităților sau legităților ce le guvernează, scopul final fiind, desigur, acela al explicației și predicției. în acest sens, d. conține un corpus bine conturat și solid constituit de metode, care-i conferă o specificitate clară în rîndul disciplinelor științi- fice. Cele mai de seamă progrese realizate de d. se regăsesc în această arie metodologică, cuprinzînd instrumente cu ajutorul cărora fap- tele brute, fără o semnificație simplă și imediată, sînt transformate în fapte demogra- fice. S-a constituit astfel un domeniu, denu- mit, de obicei, d. pură sau d. formală sau analiză demografică, domeniu al cărui obiec- tiv îl constituie culegerea corectă a informațiilor, supunerea datelor unor moda- lități standard de analiză, construcția unor indici prin care se măsoară intensitatea sau alte forme de manifestare ale fenomenelor, e- vidențierea interacțiunii dintre fenomenele demografice sau a interacțiunii dintre structuri și fenomene, construirea unor modele de e- voluție etc., operații în care însă nu sînt implicate decît exclusiv aspectele cuprinse în cîmpul ontic al d. și întotdeauna privite în for- ma lor statistic-cantitativă, deci ca rezultat al unei mase mari de evenimente demografice. Este vorba deci de un sector tehnic al d., iar activitatea în cadrul său întrunește, în cea mai mare parte a cazurilor, trăsăturile și exi- gențele ce caracterizează orice activitate științifică, fiind deci străin de dispute și con- fruntări de idei cu iz filosofic, ideologic ori de altă natură. Dat fiind faptul că domeniul d. nu este nici pe departe izolat, nici în raport cu as- pectele biologice ale ființei umane, nici, mai cu seamă, în raport cu cele sociale, cantona- rea în domeniul d. pure — propovăduită și profesată de unii demografi — este însă echi- valentă cu renunțarea la înțelegerea și explicarea propriu-zisă a fenomenelor și pro- ceselor demografice. Perfecționarea tehnică a d. a fost și este o condiție necesară a pro- greselor cognitive în acest domeniu — dar nu și una suficientă. De aceea, preocupările de- mografilor au depășit — implicit sau explicit —, aproape întotdeauna, domeniul simplei analize demografice, încercîndu-se fondarea unei d. în sens larg, numită uneori și d. socială sau studiu al populației. Obiectivele acesteia sînt, la prima vedere, foarte clare: descoperi- rea cauzelor fenomenelor demografice, în special a determinanților sociali ai acestora, și descifrarea efectelor pe care factorii demo- grafici le produc în viața socială. Dar o asemenea sarcină nu este deloc ușoară și, în ciuda multor succese dobîndite în ultimele de- cenii, sîntem încă departe de a poseda teorii demografice, chiar și parțiale, și, cu atît mai puțin, o teorie generală a populației. Pentru a realiza în continuare progrese pe acest teren, d. este chemată să conlucreze strîns cu toate disciplinele socio-umane și, în primul rînd, cu sociologia, ceea ce, desigur, nu înseamnă o dizolvare a d. în sociologie. Aceste cercetări de tip multi sau interdisciplinar nu au nimic de a face cu disputele sterile legate de aparte- nența sau nonapartenența unor aspecte ontice la o disciplină sau alta; dimpotrivă, în cadrul lor, fiecare știință trebuie să-și aducă un aport specific la descifrarea complexelor fenomene sociale. Din astfel de colaborări au luat naștere — și vor lua probabil naștere în 161 DEMOSCOPIE continuare — o serie de discipline de graniță, dintre care, deocamdată, exemplul cel mai concludent este cel al d. istorice. ♦ în ceea ce privește nașterea d. ca știință, există aproape o unanimitate de păreri că momentul de început îl reprezintă anul 1662, cînd John Grăunț publică o lucrare dedicată unor pro- bleme privind populația Londrei. Valoarea principală a acestui studiu constă, pe de o parte, în demonstrarea concretă a posibilității de a aborda unele aspecte legate de popu- lație privindu-le ca fapte obiective, guvernate de anumite regularități și legități și, pe de alta, în elaborarea unor instrumente (e drept, încă rudimentare) capabile să permită realizarea unor asemenea investigații. Ideile lui Grăunț (1620-1674) au fost preluate imediat și dezvoltate de către o serie de personalități științifice de la finele veacului al XVII-lea, din- tre care amintim pe William Petty (1623-1687), Edmund Halley (1656-1742) și Gregor King (1648-1712). Noua disciplină a fost, la început, integrată în ceea ce s-a numit "aritmetica politică” adică o știință socială ge- nerală și cantitativă (de tip statistic), urmărind, pe lîngă aspectele demografice, și altele, cu precădere fapte economice. Cu timpul, dis- ciplinele sociale s-au autonomizat iar statistica — liantul inițial — s-a dovedit a ti doar un instrument, ce s-a născut întîmplător odată cu d., găsindu-și ulterior aplicații în cele mai diverse ramuri, inclusiv în științele naturii. D. a devenit o disciplină autonomă în a doua jumătate a secolului XlX-lea, cînd și-a găsit, de altfel, denumirea actuală: termenul a fost propus de francezul A. Guillard în 1855 și a fost adoptat, pentru prima dată, de o reuniune internațională în 1883, înlocuind apoi treptat vechile denumiri de “statistică”, "fizica so- cială” etc. Începînd cu ultimele decenii ale se- colului trecut, d. cunoaște o rapidă dezvoltare, ea dobîndind, prin rezultatele sale, o largă recunoaștere, fapt care i-a per- mis să-și întărească și structurile instituționale. Astăzi cercetările în domeniul d. sînt sprijinite de majoritatea statelor lumii, prin crearea unor instituții naționale de cule- gere, prelucrare și interpretare a datelor demografice, dar și prin organisme speciali- zate ale unor organizații internaționale, în rîndul cărora se distinge, în mod deosebit, Di- vizia ONU pentru Populație. Dintre personalitățile, cu preocupări multiple, care, de-a lungul timpului, și-au adus contribuții hotărîtoare la dezvoltarea d., se cuvine să mai fie amintiți: matematicienii D. Bernoulli (1700-1782) și L. Euler (1707-1783), medicul și statisticianul J. P. Sussmilch (1707-1767), pastorul englez Th. R. Malthus (1766-1834), statisticianul și sociologul belgian A. Quetelet (1796-1874), germanul W. Lexis (1837- 1914), statisticienii englezi F. Galton (1822-1911) și K. Pearson (1857-1936), fran- cezul A. Landry (1874-1951) și americanul A. J. Lotka (1890-1949). V. căsătorie, mortali- tate, natalitate, sociologie. T.R. DEMOSCOPIE (gr. demos, "popor”, sko- pein, “a privi"), denumirea în limba germană. (Demoskopie) a cercetării opiniei publice (Meinungsforschung), constînd din intervie- varea pe bază de chestionar a unor eșantioane reprezentative. Preluînd metoda sondajelor de opinie Gallup, publicista Elisa- beth Noelle-Neumann a înființat în 1947 “Institutul pentru demoscopie” din Allensbach (Germania), militînd pentru introducerea în terminologia sociologică a conceptului de d. Circulația termenului de d. a rămas, totuși, li- mitată. V. opinie, opinie publică, sondaj de opinie. S.C. DENOMINARE grupare religioasă, de di- mensiuni relativ mari, care acceptă legitimitatea celorlalte religii și recunoaște în cea mai mare parte normele și valorile so- cietății globale, cu care întreține relații pozitive. în mod obișnuit, d. au un cler stabilit 162 DETERMINISM SOCIAL și instituții specializate de pregătire teologică. Ele cuprind un număr mare de credincioși, dar nu majoritatea populației unei societăți. Statutul de d. aCunei grupări religioase este funcție de contextele societale în care aceas- ta acționează. O grupare religioasă poate avea statutul de biserică ecleziastică într-o țară și statut de d. în altă țară. Catolicismul are un statut ecleziastic în Italia și Spania și de d. în Germania sau România. în S.U.A. acțio- nează mai multe d.: baptistă, congre- gaționalistă, metodistă, unitariană, lutherană, episcopaliană, presbiteriană. în România, alături de Biserica Ortodoxă (Eclezia), care cuprinde majoritatea populației țării, funcțio- nează d. catolică, unitariană, lutherană. Ca și sectele, d. se preocupă de toate aspectele vieții și comportamentelor și insistă pe edu- cația religioasă a tinerilor făcută de un personal profesionalizat. De regulă, resursele lor provin din donații private și mai puțin din subsidii guvernamentale. V. biserică, cult, re- ligie, sectă. LMih. DESCENDENTĂ1.Totalitatea rudelor în linie directă coborîtoare ale unui nucleu fami- lial sau ale unei persoane (copii, nepoți, strănepoți etc.). 2. (Demografie) Totalitatea copiilor, de ambele sexe, proveniți dintr-o ge- nerație de femei — reală sau fictivă — pînă la o anumită vîrstă xa femeilor respective. Se notează cu Dx. D. atinsă la sfîrșitul perioadei fertile (prin convenție la 50 de ani), D50, se numește d. finală. în cazul analizelor de mo- ment, Dxeste suma ratelor specifice de fertilitate pînă la vîrstă x, iar d. finală suma tu- turor ratelor specifice de fertilitate. Prin raportarea d. finale Ia efectivul generației — respectiv la 1000, în analizele de moment — se obține rata fertilității totale. V. fertilitate. T.R. DESCOPERIRE percepere și conștien- tizare umană a unui aspect al realității care există deja. Oamenii au descoperit circulația sîngelui, gravitația, reflexele condiționate. D. este o formă de îmbogățire a ansamblului de cunoștințe verificate, fiind circumscrisă crea- tivității individuale sau de grup; ea devine un factor al schimbării sociale din momentul în care este utilizată în acțiunea socială. Majori- tatea d. răspund la problemele, la provocările cu care sînt confruntate societățile; dar nu toate sînt răspunsuri la o necesitate urgentă. Unele dintre ele pot să apară în afara nece- sităților imediate și să nu fie folosite mult timp; unele apar în mod neașteptat sau cu totul în- tîmplător. Studiile de antropologie și sociologie au arătat că trei tipuri de situații fa- vorizează d.: a. situațiile de competiție și rivalitate; b. conjuncturile sociale de contes- tare a puterii și de opoziție la grupul dominant; c. situațiile de criză și de insecuritate care im- pun recurgerea la mijloace raționale sau iluzorii pentru a rezolva problemele sociale. V. criză, inovație, schimbare socială. LMih. DETERMINISM SOCSAL presupoziție din științele sociale conform căreia realitatea socială este guvernată, ca și natura, de legi obiective, pe care știința urmează a le desco- peri. Acceptarea d.s. a fost îngreunată de două particularități ale vieții sociale: rolul conștiinței în constituirea și orientarea com- portamentului uman și mulțimea factorilor care interacționează în realitatea socială. Spre deosebire de “comportamentul” lucruri- lor naturale, comportamentul uman este liber și orientat de conștiință. Omul este liber să-și aleagă comportamentul, indiferent de acțiu- nea diferițilorfactori obiectivi. în consecință, și realitatea umană, produs al compunerii și in- teracțiunilor individuale, pare a nu putea fi explicată prin legi obiective, ci prin conștiința agenților sociali. Datorită intervenției unei mulțimi enorme de factori care interacțio- nează, viața socială pare a fi mai mult produsul întîmplării, accidentului, decît al 163 DEVĂLMĂȘIE unor tendințe legice. în mod special, reconsi- derarea rolului conștiinței în constituirea comportamentului a stat la baza acceptării d.s. Pe de o parte, conștiința apare a fi mai mult o variabilă intermediară, decît una abso- lut independentă. Conținutul ei este la rîndul său determinat de factori obiectivi. Marx a încercat să argumenteze pe larg caracterul determinat al conștiinței: conștiința socială este determinată de existența socială; ea nu este altceva decît existența conștientă; a ple- ca de la conștiință înseamnă a porni de la jumătatea drumului; este nevoie să ne în- trebăm “ce stă în spatele” conștiinței și o determină. Toate științele sociale și psiholo- gice actuale argumentează faptul că comportamentul uman se constituie doar parțial conștient, în mare parte el este generat și orientat spontan, sub- și inconștient, ca rezultat al acțiunii asupra sa a unei mulțimi de factori obiectivi. în fine, realitatea socială nu reprezintă rezultatul cumulării acțiunilor indi- viduale, ci al interacțiunii, legile sociale fiind în mare măsură legi ale interdependenței (legi de compunere). E. Durkheim a exprimat în modul cel mai clar opțiunea deterministă a so- ciologiei: faptele sociale nu trebuie explicate prin conștiința autorilor lor, ci prin alte fapte sociale (Regles de la methode sociologique, 1895). Condițiile obiective de viață ale oame- nilor le determină comportamentul, inclusiv conținutul conștiinței lor. Desigur, și conștiința este un factor a cărui acțiune trebuie luată în considerare, alături de ceilalți factori. D e exemplu, nivelul de cunoaștere poate fi un factor determinant important al comporta- mentului. ♦ D.s. pare a fi mai mult fundat pe ideea de echilibru implicat în dinamica oricărui sistem. Societatea, reprezentînd un sistem complex și multiplu ierarhizat, tinde mereu spre stări de echilibru, caracterizate prin relații de concordanță între diferitele sale comportamente. Se poate considera deci că d.s. se referă mai mult la tendința de instau- rare a unor stări de echilibru între componen- tele multiple ale vieții sociale. în ceea ce privește intervenția unei mulțimi de factori de- terminanți care interacționează generînd rezultate adesea neașteptate, aceasta nu este de natură a elimina d.s., ci doar de a îngreuna enorm sarcina depistării sale. Mulți sociologi tind să considere că d.s. este mai mult de tip statistic, probabilist. El descrie o tendință generală care poate fi modificată sau chiar blocată de alte tendințe, putînd apare cu claritate la nivelul unei mase de fenomene. în anumite condiții obiective va apare cu nece- sitate nu neapărat o singură stare rezultată, ci mai multe stări posibile, alternative, fiecare putînd fi asociată cu o anumită probabilitate. Necesar este deci să apară una dintre stările posibile, care dintre ele va apare în mod efec- tiv depinzînd de intervenția unei mulțimi de factori mai mult sau mai puțin accidentali. ♦ Datorită complexității realității sociale, pentru a evidenția d.s. s-au cristalizat în sociologia actuală mai multe scheme explicative (deter- ministe) distincte: schema cauzală, schema sistemică, cu varianta sa funcționalistă și structurală. Se pare că datorită orientării sale finaliste, activitatea socială prezintă în mod special un determinism de tip funcționalist, specific sistemelor deschise. V. cauzalitate socială, conștiință, funcție, sistem social, structură. E.Z. DEVĂLMĂȘIE concept utilizat în socio- logia organizațiilor străvechi de viață sătească de către H. H. Stahl (1901-1991). Delimitîndu-se critic de “teza boierească” pri- vind originea vieții sociale românești, susținută de istoricii C. C. Giurescu, I. C. Filitti, G. Panu, R. Rosetti, în concepția sa H. H. Stahl împărtășește punctul de vedere al “tezei țărănești” susținut de N. lorga, după care, la origini, teritoriul românesc era acoperit cu sate răzășești (libere) organizate în d. de forme familiale. D. este o structură de organi- 164 DEVIANȚĂ zare comunitară a unor sate libere (de răzeși) care: a. stăpîneau în comun pămînturile, pădurile, izlazurile; b. aveau o conducere de sine — adunările obștești ale fiecărui sat și or- ganizațiile suprasătești formate din reprezentanții adunărilor obștești ai satelor din același ocol. Răzășia, caracterizată de ceata devălmașe absolută, este considerată de H.H. Stahl ca un fapt general și constituie forma veche de organizare a satului româ- nesc, din ea evoluînd, în timp, diferitele forme ale d. pe cote părți proporționale precum și satele de clăcași. (Le probleme du village ar- chaique roumain, în voi. I al monografiei Nerej, un village d’une region archaîque, 1939). V. sat devâlmaș. M.L. DEVIANȚĂ (Sociologia d.), orice act, con- duită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular. Definit ca un tip de com- portament, care se opune celui convențional sau conformist, d. cuprinde nu numai încălcările legii (infracțiunile ori delictele), ci orice “deviere” (abatere) de la regulile de con- viețuire și imperativele de ordine ale unei forme de viață colectivă (societate, grup, or- ganizație, instituție, cultură, subcultură). în acest sens, d. include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (de exemplu, adoptarea unei ținute in- solite, a unui limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu “codurile” culturale ale gru- pului sau societății, la cele așa-zis imorale (indecența, obscenitatea, actele care sfi- dează morala publică), care nu sînt întotdeauna sancționate de lege, și pînă la cele cu caracter antisocial (actele infracțio- nale sancționate de normativul penal sau asocial (bolile psihice). în esența ei, ca mani- festare care ofensează sentimentele și așteptările colectivității, d. (concept sociolo- gic) se distinge însă de anormalitate (noțiune psihopatologică) care caracterizează incapa- citatea individului, acceptată și validată din punct de vedere medical, de adaptare la exi- gențele vieții sociale și de exercitare adecvată a rolurilor sociale. Date fiind creativitatea și plasticitatea deosebită a conduitelor indivi- duale, la fel ca și diversitatea extremă a normelor ori regulilor sociale, se poate consi- dera că: a. orice individ, într-o anumită perioadă a vieții sale (copilărie, maturitate, bătrînețe), transgresează norma de conduită, devenind, ca urmare, “deviant”; b. nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace nonconvențio- nale, adeseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decît cele obișnuite sau instituțio- nalizate); c. d. reprezintă o noțiune relativă, echivocă, în măsura în care ceea ce este con- siderat deviant într-o anumită societate sau într-o anumită perioadă istorică, în altă socie- tate sau în altă perioadă istorică este calificat drept normal (“așa cum trebuie să fie”, în sen- sul postulat de E. Durkheim). în consecință, d. nu este determinată de cauze biologice (constituționalitatea) sau psihice (psihismul individual), ci, exclusiv, de contextul social în care este definită, evaluată și, eventual, sancționată. ♦ Delimitîndu-se de concepțiile de natură biologistă sau psihologistă, care caută determinanții d. în mediul fizic ori psihic, s.d. consideră că nici-o acțiune sau conduită umană nu este, în mod inerent, prin ea însăși, devianță, ci este calificată ca atare de norme- le și valorile grupului de referință, care impun standarde de apreciere și legitimitate pentru actele și comportamentele “socialmente” ac- ceptabile sau indezirabile. în acest sens, d. nu este echivalentă cu absența normelor (anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raționalitate ale societății în ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (socio- tipul sau personalitatea de bază), dar 165 DEVIANȚĂ compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social (subcultură), definit prin caractere culturale distincte. Datorită mobi- lității și variabilității, în timp și în spațiu, a criteriilor evaluative ale conduitei, în orice so- cietate granița dintre comportamentele dezirabile și cele indezirabile este permea- bilă, astfel că definirea d. implică criterii alternative, adeseori divergente între ele, de- pendente de gradele de toleranță permise de constrîngerile normative ale grupurilor so- ciale de referință. Există, din acest punct de vedere, o d. “negativă” (echivalentă cu încălcarea ordinei sociale), manifestată atun- ci cînd acțiunile indivizilor depășesc limitele instituționale (socialmente) acceptabile de to- leranță, și o d. “pozitivă” (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată atunci cînd aceste acțiuni pun sub semnul întrebării fun- damentale ordinei sociale stabilite, permițînd afirmarea a noi tendințe de organizare so- cială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor cîmpuri normative cu caracter alternativ. Această dis- tincție permite recunoașterea faptului că d. nu are numai un caracter distructiv, dar și cons- tructiv, în măsura în care: a. oferă o “supapă de siguranță” membrilor societății, prin preve- nirea acumulării excesive de nemulțumiri, tensiuni ori conflicte care ar putea amenința ordinea socială; b. mobilizează resursele co- lectivității, contribuind la afirmarea și întărirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim); c. stimulează schimbarea socială prin pune- rea la îndoială a legitimității normelor, redefinirea regulilor sociale și modificarea ro- lului mijloacelor de control social. în funcție de diversele puncte de vedere, concepții și teorii cu privire la cauzele d., s.d. și-a conturat, de-a lungul timpului, următoarele paradigme expli- cative: a. interpretarea bazată pe modelul “patologiei sociale” și “dezorganizării sociale” (Școala de la Chicago) — d. este echivalentă cu abaterea de la norma de conduită presu- pusă a fi universal — valabilă, abatere dato-* rată perturbărilor “patologice” ale întregului organism social care se manifestă cu acui- tate, mai ales, în cursul proceselor de modernizare, industrializare și urbanizare; b. interpretarea bazată pe modelul “anomiei” (E. Durkheim și R. K. Merton) — d. este un pro- dus al perioadelor de schimbare socială care, perturbînd cîmpul normativității și punînd în conflict sisteme valorice diferite, dezorien- tează acțiunea și conduita indivizilor, obligîndu-i să adopte moduri deviante de adaptare la viață socială. Potențialul pentru d. crește o dată cu manifestarea conflictului între scopuri sociale și mijloace legitime, ins- tituționale, în condițiile în care, neavînd acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ili- cite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse; c. interpretarea bazată pe “teoria transmiterii culturale” (E. Sutherland) — d. este învățată și transmisă, la fel ca și conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune în contact individul cu valorile și normele grupurilor deviante, obli- gîndu-l să-și însușească codurile lor de conduită, normele, regulile și simbolurile lor culturale (subculturale); d. concepția “funcțio- nalistă” (L. Parsons) — d. este un eșec al solidarității sociale, perturbînd relațiile între rolurile sociale care-i unește și îi integrează pe indivizi în cadrul societății, făcîndu-i să reacționeze ostil sau indiferent față de norme- le și valorile ei. Ea are caracter “disfuncțional”, întrucît perturbă întreg echilibrul stabilit între funcțiile și structurile sistemului social, pertur- bare posibilă datorită refuzului sau incapacității indivizilor de a-și exercita rolurile sociale; e. teoria “controlului social” (Hirschi, Nye, Reckless etc.) — d. este o condiție “na- turală” a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este absentă atunci cînd indivizii au puternice legături cu societatea și cînd controlul social informai este puternic și este prezentă atunci cînd legăturile între indi- 166 DIAGNOZĂ vid și societate sînt slabe sau absente și cînd controlul social informai lipsește; f. paradigma “conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Platt, Young ș.a.) —"d. este o consecință a com- petiției și inegalității sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să adopte mi- jloace deviante de supraviețuire și permit agențiilor de control social să organizeze dis- criminări între clase în privința înregistrării și sancționării actelor de d.; g. teoria “etichetării” — d. este produsă chiar de către mecanisme- le anume create pentru definirea și sancționarea ei. în acest sens, d. nu are rea- litate în sine, ci numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau “eti- cheta” aplicată indivizilor cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Impor- tantă nu este violarea normei (în fond, toată lumea este “deviantă” într-un mod sau în al- tul), ci reacția societății față de această violare, concretizată în stigmatizarea indivi- dului. O dată ce a fost etichetat, individul ajunge să creadă în veracitatea etichetei de deviant, asimilînd toate atributele identității stigmatizate și devenind, cu adevărat, “de- viant”. în prezent, dat fiind eșecul paradigmelor deterministe cu privire la cauzele d., s.d. adoptă, din ce în ce mai mult, o perspectivă teoretică cu caracter fenome- nologic, care-și propune să arate că orice acțiune, sau conduită, implicit cea deviantă, are un sens care trebuie descifrat și interpre- tat. V. anomie, contracultură, control social, criminalitate (sociologia c.), normă, schim- bare socială, subcultură. S.R. DEZINFORMARE orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesa- jele vehiculate cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte în teoria d.) anumite a- titudini, reacții, acțiuni, dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o insti- tuție, o organizație etc. Trebuie să deosebim d. care se referă exclusiv la procesul comu- nicațional, de acțiunile de d. care sînt produse de organizații militare, paramilitare sau spe- cializate în d. și sînt, de regulă, elemente componente ale unor strategii. Acțiunile de d. presupun existența unor comanditari (cei care comandă acțiunile de d.), a unor specia- liști (planificatori și controlori), a unor intermediari între aceștia (agenții de influență sînt cei mai importanți, fiind de regulă lideri de opinie), și a unor relee (indivizi care sînt utili în amplificarea și propagarea d. și care nu sînt conștienți de rolul pe care îl joacă). ♦ D. poate să fie o componentă a propagandei, dar aceasta nu se poate baza niciodată doar pe d. Din perspectiva consecințelor sale sociale, d. se aseamănă cu un alt fenomen social, zvonul. Acesta din urmă, spre deosebire de d., nu are un caracter deliberat și nu presu- pune în mod obligatoriu circulația unor informații false, ci doar dificil de verificat. Zvo- nul poate fi produs însă de o acțiune de d. Țintele d. pot fi atît grupuri sau segmente ale societății, cît și indivizi, întotdeauna lideri (de orice fel), care pot influența decizional și acționai grupurile în care se află. D. deșfășurată prin mass-media are cele mai e- ficiente rezultate în plan social. Efectele d. depind, pe de o parte, de caracteristicile țin- telor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații etc.), iar pe de aftă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de a veri- fica informațiile vehiculate. V. comunicare, persuasiune, propagandă, sociologia mass- media, zvon. A.B. DIAGNOZA operație premergătoare adoptării unei soluții la o problemă, constînd în identificarea cauzelor unor procese nega- tive care constituie substanța respectivei probleme, a factorilor care ar putea influența pozitiv sau negativ soluționarea acesteia. în d. intră în primul rînd formularea problemei de 167 DIALECTICĂ soluționat. Cu cît formularea acesteia este mai adecvată și mai clară, cu atît șansa de a identifica soluția cea mai bună este mai ridi- cată. V. problemă socială. C.Z. DIALECTICĂ metodă filozofică și toto- dată teorie generală asupra existenței și dinamicii obiectelor și fenomenelor. în filozo- fia antică, d. a fost elaborată ca o metodă de a ajunge la adevăr prin dialog și interogație, pornind de la opinii. Aristotel distingea între d. ca metodă de a ajunge la adevăr prin confrun- tarea opiniilor diferite, urmărind clarificarea acestora prin clasificări și conceptualizări succesive, și metoda analitică care pornește de la enunțuri și derivă logic, deductiv, conclu- zii care se impun cu necesitate. Hegel a dezvoltat d. atît ca metodă de dezvoltare a cu- noașterii, cît și ca teorie ontologică generală. Marx și Engels au preluat ideea de d. de la Hegel. în calitatea sa de teorie generală asu- pra existenței, face următoarele presupoziții fundamentale: a. Obiectele și fenomenele nu sînt izolate, ci în conexiune. Relațiile sînt esențiale în definirea obiectelor și fenomene- lor. Ideea actuală de sistem s-a dezvoltat tocmai într-o asemenea perspectivă. Totalita- tea este mai mult decît părțile sale, ea exprimînd în plus proprietățile ce decurg din relațiile dintre acestea, b. Obiectele și feno- menele nu sînt statice, ci aflate într-o schimbare permanentă. Se pune accent pe geneză, transformare. Principiului identității absolute a obiectelor și fenomenelor i se opu- ne principiul identității relative. Se dezvoltă aici o perspectivă istorică, c. Viziunea istorică este amplificată prin conceptualizarea ideii de dezvoltare, evoluție, progres. Evoluția este caracterizată prin trecerea logică prin etape succesive de la inferior la superior. Fiecare etapă este necesară în acest proces, pregătind trecerea la etapa următoare. Este reabilitat rolul negației în dezvoltare. Aceasta este vitală în transformările structurale pro- funde pe care procesele de dezvoltare și evo- luție le parcurg. “Tot ce naște merită să piară” (Hegel). d. Ideea de contradicție este pusă la baza înțelegerii dinamicii sistemelor. Obiec- tele și fenomenele sînt compuse din laturi, aspecte contrarii, aflate într-o stare de tensi- une mergînd pînă la conflict. Contradicția este o stare normală a lumii. Ca metodă de gîndire, Marx definea d. ca proces complex de trecere a cunoașterii de la materialul em- piric, datele concrete ale experienței, la abstracții și apoi, de la acestea, la reconstrui- rea “concretului logic”, a imaginii complexe a realității, în dinamica sa. în acest sens, d. re- prezintă o metodă de construcție a teoriei. ♦ în sociologie, marxismul este asociat în mod special cu promovarea unei viziuni dialectice. Există însă și alte abordări care se definesc ca dialectice. Este cazul hiperempirismului dialectica! lui Georges Gurvitch. D., la acesta, se referă la grija pentru considerarea atît a concretului, cît și a abstractului, precum și la abordarea dinamică a fenomenelor sociale, aflate într-un proces continuu de structurare și destructurare, de integrare multiplă, atît pe orizontală, cît și pe verticală, a fiecărui feno- men în ansambluri mai vaste. V. contradicție, evoluție, marxism în sociologie, post-moder- nitate. E.Z. DICTATURĂ 1. Magistratură romană cu caracter excepțional în care întreaga putere este atribuită unei persoane, dictatorul, pe o perioadă de șase luni, cînd republica se afla în pericol. Dictatorul avea ca prim subordonat pe comandantul cavaleriei (magister equi- tum). Totodată, acestuia i se subordonau în mod automat ceilalți magistrați. Spre sfîrșitul republicii, d. a fost atribuită lui Sulla și apoi lui Caesar. 2. în sens modern, d. reprezintă o formă de guvernare a unei singure persoane, care deține întreaga putere în stat și pe care o exercită în mod arbitrar. Pentru a-și asigura dominația absolută, d. dispune și utilizează 168 DIFERENȚIATOR SEMANTIC un puternic aparat represiv. Dictatorului i se atribuie calități “excepționale”, exercitîndu-se un adevărat “cult al personalității” (ex. Musso- Uni, Sta lin, Hjtler, ș.a.). Alături de d. unei persoane se poate vorbi și de o dictatură exercitată de un grup restrîns de persoane (ex. dictatura iacobină, dictatura unei junte militare etc.). Marxism-leninismul a introdus în vocabularul științelor sociale dictatura exercitată de o clasă asupra alteia, cu ajutorul aparatului de stat, cum este cazul dictaturii proletariatului. V. cult, democrație, politică. I.F. DIFERENTIATOR SEMANTIC me- todă de măsurare și analiză a conotațiilor se- mantice ale conceptelor sociale utilizate de oameni în relațiile sau interacțiunile lor. Se aplică și în măsurarea atitudinilor. A fost inițiată și dezvoltată de Charles Osgood și co- laboratorii săi în perioada anilor 1950 la universitatea americană din Illinois. D.s. constă într-un număr de concepte care aparțin unui spațiu semantic care caracteri- zează un proces social, o activitate sau anumite relații. Prima operație de elaborare a d.s. constă în selectarea conceptelor care ca- racterizează spațiul semantic investigat. De exemplu, pentru relațiile de muncă se pot ale- ge concepte cum ar fi activitatea, programul, controlul rezultatelor, colegii, șeful etc. aștep- tîndu-ne că acestea provoacă reacții sau interpretări diverse din partea oamenilor. A doua operație solicită asocierea fiecărui con- cept cu un număr de scale cu șapte trepte, respectiv cu perechi opuse de adjective rele- vante pentru caracterizarea unui concept. C. Osgood a propus, pe baza propriilor cercetări, ca aceste adjective să fie repartizate pe trei factori: evaluare (bun — rău, frumos — urît, curat — murdar), intensitate (mare — mic, ușor — greu, puternic — slab) și activitate (ac- tiv — pasiv, plictisitor — antrenant, repede — încet). Totuși, nu-i necesar ca să fie incluse, pentru un concept, scale repartizate pe toți trei factorii și nici să fie considerați neapărat factorii menționați. Avantajul utilizării lor cu perechile corespunzătoare de adjective rezultă din testarea deja făcută. Astfel, este necesară factorizarea scalelor repartizate pe fiecare concept. în aplicare, se specifică, res- pectivul concept și se solicită subiectul să opteze pentru o anumită poziție de pe fiecare scală asociată conceptului. în prelucrarea da- telor, se urmărește să se identifice gradul de omogenitate sau cel de diferențiere ale con- ceptelor ce aparțin aceluiași spațiu semantic, cu referire la același subiect, la subiecți diferiți sau la grupuri de subiecți. Cînd se compară subiecți între ei, se au în vedere scorurile pri- mare, în cazul grupurilor se utilizează suma sau mediile scorurilor primare repartizate pe fiecare factor și pe concepte. Pentru compa- rație, se calculează distanța dintre două concepte cu ajutorul formulei: unde: /și/sînt conceptele; Xi= scorurile pen- tru conceptul /; Xj= scorurile pentru conceptul j. Distanțele calculate sînt reprezentate într-o matrice în care liniile și coloanele sînt marcate de conceptele spațiului semantic. Cu cît D este mai mic, cu atît conceptele sînt mai a- propiate prin semnificația investită de un subiect sau de grupuri de subiecți în spațiul semantic. în matrice pot fi identificate grupări de concepte similare și diferențieri semantice, interpretarea lor fiind descriptivă și intuitivă. Se poate proceda și la calcularea coefi- cienților de corelație dintre distanțele semantice D, reprezentate de perechi de ma- trici, considerîndu-se că D din aceleași celule ij din două matrici diferite formează perechi ordonate. Mai departe, corelațiile sînt supuse analizei factoriale sau analizei grupărilor (clusters) pentru a identifica grupări sau fac- tori explicativi ai variațiilor din spațiul 169 DIFUZIUNE semantic. D.s. poate fi utilizat independent sau în corelație cu alte metode într-un proiect mai vast de cercetare centrat pe caracteriza- rea atitudinii sau cunoașterii sociale comune. V. atitudine, clasificare multicriteriaiâ, sca- lare. L.V. DIFUZIUNE 1. în antropologie, trecerea unui element cultural dintr-o societate (țară, cultură) în alta, ca urmare a contactului între cele două societăți. D. constituie o modalitate de schimbare culturală complementară in- venției. Spre deosebire de d., invenția este o modalitate de schimbare culturală bazată pe puterea de creație proprie grupului uman res- pectiv. încă din secolul trecut, invenția și d. au fost inegal licitate. Adolf Bastian, pe de o parte, pornind de la ipoteza unității psihice a omenirii, vorbea de niște “idei elementare” (E- lementaregedanken), pe care fiecare grup uman le descoperă și le concretizează în funcție de propriile sale nevoi, aspirații și ca- dre ecologice. Deși Bastian nu contesta răspîndirea și influența culturală, poziția sa rămîne limpede aceea a unui invenționist. Dimpotrivă, Friedrich Ratzei, întemeietorul antropogeografiei, a insistat îndeosebi asu- pra d. diverselor fenomene culturale pe întinse arii geografice. în perspectivă istorică, difuzionismul a cunoscut o mai mare dezvol- tare, deși nu se poate spune că postulatele lui sînt mai îndreptățite decît ale invenționismu- lui. Pentru un difuzionist, oricît ar fi de mare distanța geografică dintre două culturi, d. este posibilă. Mai mult decît atît, cultura “voia- jează” nu numai prin elementele ei primare, simple, ci chiar și prin complexe culturale, de undo ar rezulta că acolo unde se descoperă un element propagat se poate deduce exis- tența întregului complex. în generai, difuzionismul manifestă prea puțină încrede- re în imaginația și în creativitatea umană, mizînd mai curînd pe preluare și imiteție. Caz extrem, hiperdifuzioniștii englezi G. Eliott- Smith și W. Perry au propus drept centru spațio-temporal al culturii terestre Egiptul an- tic. în pofida unor asemenea exagerări, difuzionismul se sprijină pe fenomene reale, anume pe contactul între culturi și pe circu- lația reală a elementelor de la o cultură la alta. Adepții acestui curent au îmbogățit cerceta- rea culturii cu perspective și concepte noi. în Germania, la sfîrșitul sec. XIX, Leo Frobenius a emis teoria “cercurilor culturale” (Kulturkrei- sen), dezvoltată apoi de Fritz Graebner și Wilhelm Schmidt. Cercurile culturale sînt arii geografice întinse, diferite printr-un anumit set de trăsături culturale. Corespunzător, francezul Georges Montandon a elaborat teo- ria “ologenezei culturale” — o interpretare a culturii planetare după o schemă de evoluție continuă, care pornește de la cîțiva “germeni elementari” și se desface în “ramuri cultu- rale”, unele întîrziate (culturile “primitive”), altele crescute fără limită (culturile “occiden- taloide”). în antropologia americană, cel mai de seamă difuzionist a fost Clark Wissler, pro- motorul conceptului de “arie culturală”. Ulterior, conceptul de d. s-a perfecționat. Ro- bert H. Lowie a arătat că procesul de d. este “selectiv”, ceea ce Alfred L. Kroeber a numit “d. controlată”, ambii voind să spună prin aceste expresii de nuanțare că preluarea (“împrumutul”) ce caracterizează d. se petre- ce prin trierea și reținerea de către cultura receptoare a elementelor adaptabile. Gh.G. 2. în sociologie, răspîndirea de informații, opinii, atitudini, modele de comportare sau inovații (descoperiri, noutăți tehnico-științifice sau culturale, tehnologii) într-o populație sau într-o comunitate. Se bazează pe procesul de comunicare socială. Uneori, cu aplicație la cultură, se folosește expresia sinonimă de transmitere culturală (B. Bernstein, 1975; P. Atkinson, 1985). Pentru a releva o consecință a d., se folosește, prin transfer din medicină, termenul de contagiune, referitor la asimila- rea de informații, opinii, atitudini sau 170 DIFUZIUNE comportamente ca urmare a angajării în relații interpersonale sau a receptării de me- saje transmise prin diverse canale mass media. Ritmul# d. depinde de: caracteristicile populației (mărime, grad de omogenitate a in- divizilor, organizare instituțională), densitatea relațiilor interpersonale, exercitarea și orien- tarea controlului social, distribuția raporturilor de putere, eficacitatea sursei de transmitere, caracteristicile informației sau opiniei trans- mise. în analiza d. au fost propuse mai multe modele, a. modelul exponențial (fig. 1 a): rit- mul d. unei informații într-o populație numeroasă și omogenă este proporțional cu numărul persoanelor deja informate; este cel mai simplu model, preluat din analizele epide- miologice și aplicate de G. Tarde (Les lois de l’imitation, 1980) cu privire la funcțiile imitației în transmiterea și asimilarea de comporta- mente sociale, b. modelul logistic: (fig. 1 b), ritmul d. unei informații într-o populație omo- genă de dimensiuni reduse este proporțional atît cu numărul persoanelor informate, cît și al celor receptoare; a fost dezvoltat în studiul d. inovațiilor sociale și al proceselor de contagi- une; c. modelul similar distribuției statistice normale (fig. 1 c) în care ritmul d. depinde de diferența dintre numărul persoanelor infor- mate și al celor neinformate, fiind crescător în primele faze ale d. și tinzînd apoi să des- crească. Prin natura lor, acestea sînt modele ideale, care presupun omogenitatea socială a populației și înlănțuirea necesară a relațiilor interpersonale. Analizele sociologice au în realitate de-a face cu procese în care inter- vine o structură socială neomogenă. Ca urmare, au fost dezvoltate: a. modele compo- site rezultate din combinarea modelelor precedente. în condițiile unei stratificări so- ciale ierarhice, se analizează d. (de exemplu a modei) mai întîi în interiorul categoriei so- ciale ierarhic superioare și apoi în categoriile succesive, putînd să rezulte atît d. intracate- goriale (de genul de mai sus), cît și fenomene Fig. 1. Curbe ale difuziunii ciclice la nivel intercategorial (de exemplu, adoptarea unei mode sau a unui mesaj în ca- tegoria superioară este urmată de adoptarea în manieră logistică în categoriile următoare concomitent cu apariția d. unei alte mode în categoria inițială etc.); b. modele probabiliste de d. a inovațiilor în care se consideră rezis- tența la schimbare și probabilitățile contactelor dintre persoane sau unități so- ciale în funcție de aria geografică de răspîndire a unei inovații, respectiv de dis- tanța dintre centrul de d. a inovației și unitățile receptoare; c. modele comparativei care re- ceptivitatea față de un bun (social, economic, informațional etc.) și mai ales succesul la acesta depind de gradul său de disponibilitate și de posibilitățile de acces la el al persoanelor interesate. De exemplu: creșterea cererii in- dividuale de educație superioară poate fi considerată ca un proces de d. a prestigiului 171 DILEMA PRIZONIERULUI și importanței sociale a învățămîntului supe- rior. Numărul locurilor disponibile este încă limitat, ceea ce conduce la accentuarea con- curenței interindividuale și la modificarea ritmului și ariei de d. Analiza proceselor de d. a pus în evidență nu numai intervenția unor factori care potențează receptivitatea, ci și re- zistență sau chiar opoziție. Aceștia pot fi de tip: personal (credințe, obiceiuri, stereotipuri), interpersonal (rețele de relații care funcțio- nează astfel încît împiedică apariția efectelor de d.) sau social (sistemul normativ valoric al unei comunități tradiționale, structura socială ierarhizată). Considerarea unor astfel de fac- tori a dus la deplasarea accentului de pe ritmul d. pe procesul d. Sînt astfel avute în ve- dere: etapele d. (explorare, evaluare, transmitere, asimilare, integrare, încetare), ciclitatea d., funcționarea mecanismelor so- ciale ale d. într-o comunitate (acțiuni individuale și sociale, relații, structura insti- tuțională și socială), dinamica necesităților individuale de receptare, asimilare și explo- rare ale consecințelor practice ale unei informații, atitudini, comportament sau ino- vații. Analiza proceselor de d. s-a dezvoltat și în relație cu schimbarea socială indusă de inovații sau de mesajele transmise prin mass- media. Z aculturație, asimilare, comunicare, inovație, schimbare socială. L.V. DILEMA PRIZONIERULUI caz para- digmatic din teoria jocurilor, larg utilizat în analiza unor fenomene sociale cum ar fi cooperarea, conflictul, competiția. Se propu- ne următoarea situație: doi prizonieri sînt anchetați în legătură cu o crimă pe care au co- mis-o împreună, însă anchetatorii nu au suficiente dovezi și cea mai bună dovadă ar fi oferită chiar de mărturia lor. în condițiile în care ei sînt anchetați separat și nu pot comu- nica, anchetatorul le propune declararea vinovăției sau nevinovăției ținînd cont de următoarele reguli: dacă ambii mărturisesc, vor primi o pedeapsă moderată; dacă ambii neagă, vor primi o pedeapsă mică; dacă unul recunoaște, iar celălalt nu, cel care a negat va primi o pedeapsă foarte mare, iar cel care a mărturisit, o pedeapsă minimă. Situația în care se află fiecare dintre ei este dilematică întrucît, în absența informațiilor despre opțiu- nea celuilalt, nu poate exista temei pentru o alegere rațională. Cazul este tipic pentru un joc de sumă nenulă. D.p., ca orice model din teoria jocurilor, poate ilustra situații din lumea reală, chiar în condițiile unei corespondențe relative. Ea a fost astfel utilizată în cercetările privind încrederea, strategiile competiției și conflictului, ale formării coalițiilor, în proce- deele conflictuale etc. I/. cooperare, conflict, dilemă socială. A.B. DILEMĂ SOCIALĂ situație în care se pot afla membrii unei comunități atunci cînd alegerea unei strategii de acțiune trebuie să se refacă în condițiile existenței unui conflict explicit sau implicit între principiul maximizării intereselor personale și cel al maximizării bunăstării colective. D.s. apare în condițiile de existență a unor resurse comunitare limi- tate. Utilizînd din acestea mai mult decît ceilalți, îți poți maximiza profitul personal, dar un asemenea comportament, reprodus după același principiu de către ceilalți membrii ai comunității, va conduce la epuizarea resursei și deci la rezultate negative pentru toți. Poți pierde însă și în situația în care tu îți autolimi- tezi utilizarea resurselor, în timp ce alții nu fac acest lucru. O formă particulară în care apare d.s. este legată de realizarea bunurilor pu- blice. Problema constă în a contribui sau nu la crearea unui bun public. în acest caz, teama celui chemat să contribuie este că el va cheltui din resursele proprii, dar de beneficiat de bunul public vor putea beneficia și cei care nu au contribuit. Soluția individuală cea mai bună pare a fi aceea de a nu cheltui resursele proprii deoarece oricum s-ar beneficia de bu- DINAMICA GRUPULUI nul public realizat de ceilalți. Dar și această strategie, multiplicată la scară comunitară, va conduce pentru întreaga comunitate la rezul- tate negative, bunul public nemaiavînd cum să apară. D.s. pot fi rezolvate prin întărirea valorilor spiritului comunitar, prin instituționa- lizarea unor strategii de cooperare sau prin dezvoltarea unor sisteme de control al uti- lizării resurselor. I/. cooperare, control social, dilema prizonierului. A.B. DINAMICA GRUPULUI disciplină so- ciologică ce reunește ansamblul cercetărilor privitoare la grupurile mici. Întrucît accentul se pune pe analiza proceselor care au loc în in- teriorul grupurilor, termenul de d.g. este utilizat totodată pentru a desemna ansamblul proceselor de grup. Termenul a fost pus în cir- culație de Kurt Lewin (Resolving Social Conflicts: Selected papers on group dyna- mics, 1948; Field Theory in Social Science, 1951), care a consacrat un nou mod de abor- dare a fenomenelor sociale, analizîndu-le din perspectiva “situațiilor de grup”. Abordarea lui K Lewin își are originea în psihologia gestal- tistă, domeniu în care a dezvoltat așa numita “teorie a cîmpului”. Acesta, în esență, încearcă să explice comportamentul uman pornind de la două categorii de factori — per- sonali și de mediu, ansamblul acestora formînd “spațiul de viață” al unui individ. Atun- ci cînd individul se află într-o situație de grup, cele mai importante elemente ale “spațiului de viață” sînt trăsăturile grupului, membrii acestuia și situația. Potrivit metodologiei ge- staltiste, analiza trebuie să pornească întotdeauna de la întreg și nu de la părțile sale constitutive, deci de la grup și nu de la indivizi, obiectivul principal fiind tocmai analiza proce- selor de grup. Perspectiva este una “dinamică” deoarece aceste procese sînt in- terpretate ca interacțiuni ale unor forțe (totalitatea factorilor care definesc spațiul de viață), ce produc o rezultantă, care este tocmai comportamentul. Din acest motiv, d.g. la Lewin reprezintă o analiză a modului în care procesele de grup influențează compor- tamentele membrilor grupului și nu o analiză a grupului ca atare. ♦ D.g. este astăzi privită în primul rînd ca disciplină sociologică, ce reu- nește un corpus foarte larg de teorii privitoare la grupul mic. Dorwin Cartwright și Alvin Zan- der (Group dynamics: Research and Theory, 1968) definesc d.g. ca un domeniu de cerce- tare dedicat cunoașterii avansate a naturii grupurilor, a legilor de dezvoltare, precum și a interacțiunii lor cu indivizii, cu alte grupuri, ca și cu instituțiile sociale. Ca disciplină, d.g. își revendică cercetări de dinaintea studiilor efectuate de K. Lewin deoarece analiza gru- purilor mici începuse cu cîteva decenii mai înainte. G. Simmel este socotit adesea un precursor al acestui gen de cercetări, ca și F.H. Allport sau J. L. Moreno, în timp ce unii, cum ar fi E. Mayo sau M. Sherif, sînt integrați direct în istoria d.g. ♦ în analiza proceselor de grup există, în d.g., mai multe teorii com- plementare sau alternative care utilizează paradigme explicative distincte. Ca exemplu, formarea grupului, unul din procesele de bază, este analizată și interpretată cu ajutorul mai multor tipuri de teorii, cum ar fi cele freu- diste (care consideră că grupurile se formează deoarece ele permit satisfacerea anumitor nevoi), de tip sociobiologic (forma- rea grupului are o bază instinctuală, fundamental fiind “instinctul de turmă”), sau diferite teorii sociologice cum ar fi teoriile comparației sociale dezvoltate de L. Festin- ger și S. Schachter (care explică formarea grupurilor prin nevoia de informații, care pot fi obținute doar din compararea cu ceilalți), sau cu ajutorul diferitelor teorii ale schimbului social (în care formarea grupului este inter- pretată prin prisma raportului costuri/ recompense, pe care fiecare membru îl ia în calcul și hotărăște dacă să se afilieze sau nu). ♦ D.g. se concentrează însă și pe analiza al- 173 DISCIPLINA MUNCII tor procese și probleme existente la nivelul grupului. Conflictul, ca și alte forme ale tensi- unii în grup, constituie un obiectiv major al cercetărilor din d.g. Un alt capitol important este legat de analiza normelor și a dinamicii acestora, unde sînt de remarcat studiile de pionierat ale lui Muzafer Sherif, T. M. New- comb și S. E. Asch. Rațiunile adeseori aplicative ale cercetărilor din d.g. fac ca ana- liza performanțelor activităților desfășurate în grup să ocupe un rol prioritar. S-au studiat astfel modalitățile în care structurarea sarci- nilor influențează performanțele grupului ca și rolul rețelelor de comunicare, al relațiilor de autoritate, de atractivitate și al altor tipuri de relații existente în grup, asupra eficienței ac- tivităților acestuia. S-au dezvoltat totodată, în baza acestor cercetări, numeroase tehnici de îmbunătățire a performanțelor activităților desfășurate în grup (brainstorming, tehnica Delphi, tehnica grupului nominal, sinectica etc.). Cercetările privind liderul, conducerea și puterea în grupuri constituie un alt capitol important al d.g. Putem include aici studiile privind tipologia și emergența liderilor, efi- ciența acestora, tehnicile și strategiile de formare a liderilor, problematica coalițiilor, a mijloacelor de exercitare a puterii, a obe- dienței etc. în cadrul d.g. mai sînt studiate totodată probleme cum ar fi, teritorialitatea în și a grupului, devianța și conformitatea, de- personalizarea, conflictul între grupuri etc. O Investițiile deosebite făcute în cercetarea grupului mic, în special în SUA, s-au datorat, în primul rînd, funcției aplicative și terapeutice pe care o au studiile din d.g. Domeniile prio- ritare în care cercetările din d.g. s-au consacrat sînt: sociologia industrială și a or- ganizațiilor, unde primele cercetări s-au desfășurat în perioada interbelică (E. Mayo, J. Moreno) și au vizat analiza grupurilor de muncitori din organizațiile economice; în pe- dagogie, unde semnalăm, în aceeași perioadă, studiile lui K. Lewin, R. Lippit și R. White; în justiție, unde d.g. s-a ocupat de ana- liza juriilor; în sport, ca și în orice alt domeniu în care activitățile se desfășoară în grupuri. O atenție deosebită a fost acordată grupurilor decizionale de tip politic, economic sau mili- tar. ♦ D.g. nu este însă o disciplină foarte sistematizată și de aceea există numeroase controverse asupra ei. Ea se prezintă ca un corpus de teorii, studii și cercetări ce au un pu- ternic caracter eterogen, căruia lucrările de sinteză, culegerile de studii și manualele caută să îi dea o aparență de omogenitate și sistematizare. în unele situații însă, teoreticie- nii înglobați în aceste lucrări nu se consideră reprezentanți ai d.g., iar mulți dintre autorii de referință utilizează accepțiuni sau nuanțări proprii pentru conceptele de bază ale d.g. V. comunicare, conducere, grup social, edu- cație, lider, organizație, normă, putere, rețea, T. Grup. A.B. DISCIPLINA MUNCII respectarea de către membrii unei organizații a normelor care reglementează activitățile și relațiile de producție precum și raporturile sociale inter- individuale și de conducere. Normele instituite vizează realizarea eficientă a obiec- tivelor organizației. După modalitățile de realizare, putem distinge o d.m. liber con- simțită, realizată prin convingere, participare, avînd un nivel ridicat de eficiență economico- socială (cazul conducerii democratice, în special a celei participative) și o d.m. impusă prin constrîngere, proprie conducerii de tip autoritar, și care, cel mai adesea, nu poate asigura o eficiență pe termen lung. Un rol im- portant în realizarea d.m. îl are coeziunea si orientarea grupului spre performanță. V. con- formism, instituție, motivație, norme, organizație, stil de conducere. LF. DISCRIMINARE tratare inegală a indi- vizilor sau grupurilor în raport cu unele trăsături categorice cum ar fi apartenența et- 174 DISTRIBUȚIA VENITURILOR nică, rasială, religioasă sau de clasă. în mod obișnuit, termenul este folosit pentru a des- crie acțiunea unei majorități dominante în raport cu o minoritate dominată și implică un prejudiciu adus unei persoane sau unui grup. Organizația Națiunilor Unite include în d. “orice conduită bazată pe distincția operată în raport cu anumite categorii naturale și sociale și care nu este legată de capacitățile și meri- tele individuale sau de comportamentul concret al unei persoane.” D. este favorizată de următoarele situații: etnocentrismul, cu- noașterea insuficientă a celorlalți, generalizarea propriei experiențe de viață (e- miterea de judecăți privind un întreg grup pornind de la experiența avută cu un singur membru sau cu puțini membri ai acestui grup), selectarea stereotipurilor concordante cu credințele și impresiile anterioare și dezvoltarea de prejudecăți privind persoane- le cu care se intră în competiție. Tratamentul inegal al unor persoane care în mod esențial sînt egale se practică în toate societățile. Aprecierea acestui tratament drept d. se face în raport cu normele și valorile sociale domi- nante în societate. Mișcările egalitariste, de origine religioasă sau utopică, care au urmărit eliminarea completă a d., au înregistrat un succes parțial. De remarcat că în toate so- cietățile democratice, din punct de vedere formal legal, este interzisă orice formă de d. în raport cu sexul, rasa, apartenența etnică și religioasă. Aceasta nu înseamnă că în acțiu- nea socială concretă prevederile constituționale sînt în întregime respectate. D. este practicată nu numai de indivizi ci și de către instituții: companii, școli, spitale, organi- zații guvernamentale. în acest caz se manifestă o d. instituțională. V. etnocentrism, minoritate socială, prejudecată, prejudiciu, stereotipuri. LMih. DiSTANȚĂ SOCIALĂ diferență per- cepută și evaluată între persoane sau grupuri prin raportare la un criteriu (o caracteristică a personalității sau a grupului, poziția în ie- rarhie, un mod de comportare etc.). Prima scală de măsurare a d.s. a fost elaborată de E. S. Bogardus în 1925. Considerînd că ati- tudinile evaluative pozitive sau negative ale unei persoane față de un grup sînt indicii ale d.s., Bogardus a formulat întrebări privitoare la atitudinile personale față de diferite națio- nalități. Fiecare întrebare viza un tip sau o categorie de d.s. De exemplu, se chestiona în ce măsură o persoană ar admite să stabi- lească relații de căsătorie cu cineva care aparține altei naționalități, să fie vecini, să lu- creze în comun etc. Respingerea unor astfel de posibilități indică existența unei d.s. între evaluator și grupul de referință. Ulterior au fost dezvoltate și alte scale, inclusiv tehnici mai complicate de măsurare (diferențiatorul semantic, metodologia Q etc.). Modul de dis- tribuire a d.s. dintre membrii aceluiași grup are influență asupra coeziunii și asupra rezul- tatelor activității, raportul fiind de tipul proporționalității inverse. V. atitudine, dife- rențiator semantic, discriminare. L.V. DISTRIBUȚIA VENITURILOR felul în care totalitatea veniturilor dintr-o economie este împărțită între gospodăriile existente ale populației. Alături de avere (proprietate), ve- niturile constituie cealaltă sursă posibilă de procurare a mijloacelor de trai; pot proveni din activitate, dar și din proprietate, avînd o mul- titudine de forme posibile: salariu, premiu, indemnizație, transfer, profit, dividend, dobîndă, pensie, avînd în comun caracterul de rezultat “la zi” al unor operații (ceea ce îți “revine”, după ce ai dat și tu ceva). Cum prin specificul său lexical, termenul “distribuție” semnifică atît modul în care decurge un pro- ces de împărțire, cît și rezultatul respectivului proces, sintagma de față obligă și la o dublă perspectivă, a. Din perspectiva statică, de moment, d.v. pe gospodării ia forma distri- 175 DISTRIBUȚIA VENITURILOR buției familiilor sau gospodăriilor dintr-o țară, pe niște intervale de venituri prestabilite. Practica statistică operează cu venituri anuale sau medii lunare și tehnici specifice de cercetare a acestora. O caracteristică perenă a tabelului astfel obținut în orice economie este că o proporție ridicată de gospodării se situează în intervalele (grupele, clasele) de venituri mici, iar proporții tot mai mici se si- tuează în intervalele superioare de venit. Dincolo de forma primară a datelor (pi% din familii intră în grupa 1 de venit, p2% în grupa 2 ș.a.m.d. și, eventual: familiile din grupa 1 de venit însumează — sau dispun împreună de — qi% din veniturile totale, cele din grupa 2 — q2% etc.), se procedează la prelucrări apte de a furniza parametrii pentru curba Lorenz; într-o nouă coloană (după gruparea în 5 — pot fi și 4, sau 10 clase egale numeric a fami- liilor ordonate crescătorîn funcție de venit), se precizează că familiile din prima cincime (20%) dețin împreună n% din totalul venituri- lor populației, cele din a doua cincime (alte 20%) — r2%, apoi rs, r4, rs% (totalurile lui pi și n fiind, firesc, de 100%); în sfîrșit se proce- dează la cumularea în trepte a procentajelor, coloana familiilor prezentîndu-se, drept ur- mare, în succesiunea (20%, 40%; 60%; 80%; 100%), iar coloana veniturilor cumulate în succesiunea (n; n+r2; ri+r2+r3; ri+r2+r3+r4; ri+r2+r3+r4+r5 — adică 100%). împerecherea acestor ultime serii de valori — procentajele cumulate — oferă coordonatele pentru curba Lorenz, într-un grafic cu familiile pe abscisă, veniturile pe ordonată și prima bisectoare (li- nia de 45° marcînd ipotetica egalitate absolută în distribuție (primele 20% din familii dețin împreună 20% din venituri; primele 40% din familii dețin 40% din venituri etc.); curba, care pornește din origine și se încheie în punctul de coordonate (100%; 100%) sau (1; 1), situată fiind între abscisă și prima bisec- toare, determină împreună cu aceasta din urmă o zonă a cărei arie exprimă gradul de concentrare, respectiv de inegalitate în distri- buția veniturilor; cu cît curba e mai “lipită” de bisectoare, cu atît e mai pronunțată egalitatea în distribuție și mai mică concentrarea; cu cît e mai lipită de axa Ox și de verticala ridicată în punctul de abscisă 1, cu atît mai mult se manifestă concentrarea, inegalitatea; dublul valorii acelei arii — denumit coeficient Gini— reflectă și el, într-o formă agregată, măsura concentrării și, implicit, a inegalității de veni- turi. procentaj, cumulai^ de venituri 80 0 60 40 20 prima bisectoare (^egalitate absolută) 8(1,1) A(bO) măsura inegalității 20 40 60 80 100% X procentaj cumulat de familii «.Traseul rOAB curba zLorenz a) distribuție caracterizată prin concentrare și inegalitate pronunțată traseul OAB=linia de maximă concentrare, de inegalitate extremă. măsura inegalității, a concentrării => dublul zonei hașurate = coeficientul Gini Coeficientului Gini îi corespunde o arie situată între curba Lorenz și simetrica ei în raport cu prima bisectoare (ultima expresie grafică a funcției reciproce cu xși / inversate). b. Din perspectivă dinamică, a desfășurării unui anume proces de distribuire, pe anumite faze și cu anumite procedee, sintagma abor- 176 DIVIZIUNEA MUNCII b) distribuție caracterizată prin egalitate pronunțată, concentrare — și deci inegalitate redusă dată are în vedere: o anumită “distribuție inițială”, un set de “politici de venituri”, ca și o “redistribuție de venituri”. ♦ Libera competiție de piață nu garantează că veniturile (și mij- loacele de trai) ajung spontan la cei care le merită mai mult sau care au mai multă nevoie de ele. Mai degrabă, distribuția inițială a ve- niturilor și consumul într-o economie de piață — marcate de inegalitate și care pot părea ar- bitrare — reflectă înzestrările inițiale cu talente, bogății, ca și cu o multitudine de fac- tori discriminanți precum sănătate, capacitate de efort, muncă, instruire. Dacă toți acești fac- tori ar fi “la pornire” egal repartizați între indivizi, o piață liberă în contextul “laissez faire”, ar putea conduce la o cvasi-egalitate de venituri și de proprietate. ♦ Prin politici de venituri se înțelege un evantai de forme de control din partea guvernului (statului) asupra relației venituri-inflație, ce pot include înghețări de salarii, limitări ale creșterilor de preț, de rente, dividende ș.a. D.v. nu apare a fi pentru acestea un obiectiv direct, ci un efect secundar. ♦ Redistribuția veniturilor repre- zintă un demers al statului, de atenuare a unor discrepanțe de stare materială, pe baza unor programe de transferuri (plăți făcute cui- va ce nu oferă nici un serviciu în contrapartidă: hrană, ajutor medical, prestații de securitate socială) sau prin impozite redis- tributive (se percepe o sumă proporțional mai mare de la persoane cu venituri mari, și mai puțin sau de loc de la săraci). El poate deveni efectiv doar în prezența unei valori semnifica- tive de venit excedentar în societate, disponibil a fi redirijat spre categorii defavori- zate de populație. “Stabilirea de programe ce afectează distribuția veniturilor” este enume- rată de Paul Samuelson printre funcțiile guvernului într-o economie modernă, alături de: (a) stabilirea cadrului legal pentru econo- mia de piață; (b) determinarea unei politici de stabilizare macroeconomică și (c) afectarea alocării de resurse spre a îmbunătăți eficiența economică. V. egalitate, echitate, inegalitate, sărăcie. E.P. DIVIZIUNEA MUNCII diferențierea și separarea activităților sociale sau muncii pe sectoare specializate, în condițiile existenței unei coordonări de sarcini și a unor inter- acțiuni sau relații de schimb de bunuri și servicii. D.m. se realizează pe două axe — e- conomică și socială — care, deși complementare, conduc la distincția dintre d. economică a m. si d. socială a m. D. econo- mică a m. constă în separarea activităților de subzistență socială pe sectoare și a muncii din cadrul acestora pe operații specializate. Urmînd o astfel de separare se ajunge în plan social la delimitarea de categorii recunoscute social și specializate funcțional în forma ocu- pațiilor și a unităților productive. Diferențierea ocupațională, ca indicator al d.m., este funcție de numărul ocupațiilor și de repartiza- rea persoanelor dintr-o populație pe aceste categorii. Totodată, diferențierea ocupațio- nală se asociază cu tehnici instrumentale și tehnologii funcționale specifice care facili- tează și specializează procesul de muncă, 177 DIVIZIUNEA MUNCII duc la creșterea productivității muncii prin e- conomisirea timpului de muncă și la solicitarea anumitor abilități executive de competență și performanță din partea agen- tului uman. într-o economie industrială se distinge astfel între trei sectoare: primar, (agricultură, minerit, pescuit etc.); secundar (prelucrarea materiilor prime, industria manu- facturieră); terțiar (servicii manageriale, educaționale, medicale etc.). > Complexita- tea tehnologică și d. economică a m. sînt interdependente. Pe de o parte, creșterea complexității tehnologice este determinată de gradul de diferențiere a d.m. Pe de altă parte, adîncirea d.m. este generată de dezvoltarea tehnică și tehnologică. în societatea actuală, interdependența tinde să ia forma depend- enței unilaterale a d.m. față de tehnologie, în sensul că logica dezvoltării tehnologice deli- mitează și fixează, segmentează și standardizează operațiile de muncă cir- cumscrise unei ocupații și pozițiile ocupațiilor în cadrul d.m. Taylorismul sau fordismul sînt concretizări ale acestei fragmentări. O astfel de tendință are unele consecințe nefaste în plan social și uman, mai ales în privința acti- vităților desfășurate de agentul uman, care ajung să fie stereotipe și simple sau stand- ardizate și repetitive, făcînd din om o anexă a mașinii. Chiar dacă s-a ajuns la o coordo- nare a principiilor de eficiență economică a muncii și de producere a tehnologiilor adecvate acestora, încă n-au fost înlăturate, ba uneori au fost accentuate, sursele de înstrăinare umană în procesul strict speciali- zat de practicare a unor ocupații productive, într-un sens mai general, d. socială a m. o presupune și o include pe cea economică. Mai restrîns, d. socială a m. se referă numai la diferențierea persoanelor pe seturi omoge- ne de operații de muncă. Atunci cînd în ana- liza sociologică se consideră ca dată o anumită d. economică a m., se urmărește să se identifice: factori care concură la ocuparea pozițiilor ocupaționale de către anumite cate- gorii de persoane, mecanismele mobilității ocupaționale intra sau intergeneraționale, e- fectele socio-umane ale identificării unei persoane cu o anumită poziție din d.m. sau ale angajării într-un proces de mobilitate în in- teriorul d.m. într-o altă ipostază, analiza sociologică se concentrează asupra meca- nismelor înseși ale evoluției d.m. Altfel spus, nu o mai consideră ca dată ci ca pe un proces a cărui dinamică trebuie descrisă, explicată și prezisă. D.m., bazată pe diferențiere, ordona- re, clasificare și ierarhizare, apare ca un proces autogenerator ce tinde către o detalie- re din ce în ce mai accentuată, a cărei progresivitate implică atît renunțarea la unele poziții, cît și apariția altora prin subdiviziune sau ca urmare a dezvoltării de noi tehnologii care solicită alte ocupații. în plan economic această tendință progresivă este legată de creșterea productivității muncii. în plan social E. Durkheim (De ia division du travail social, 1893) opune perspectivei utilitarist-economi- ce inițiate de A. Smith și celei strict evoluționiste a lui H. Spencer o viziune socio- logică. Chiar dacă d.m. presupune o specializare a sarcinilor și o creștere a pro- ductivității muncii, ea este un fapt de organizare socială sau de solidaritate care presupune coordonarea sarcinilor specializa- te pentru realizarea complementarității necesare funcționării armonioase (organice) a societății. Accentuarea specializării și coor- donării sarcinilor de muncă divizată a fost realizată de F. W. Taylor (Shop management, 1911) și de practicienii organizării științifice a muncii în vederea atingerii unor parametri superiori de creștere a productivității muncii. D.m. este atît orizontală (separarea diferi- telor sarcini specializate pe domenii și în același domeniu), cît și verticală. în acest ul- tim sens, d.m. instituie o ierarhie a agenților procesului productiv, separînd conducerea de execuție. O astfel de separare are și unele 178 DIVORȚ implicații problematice: care sînt adevărații producători, cei care execută, cei care con- cep, decid sau controlează, sau și unii și ceilalți? cum,se constituie raporturile dintre conducere și execuție, conducere și patron sau dintre conducători în condițiile unor forme definite de proprietate este posibilă autocon- ducerea? și dacă da, ce efecte are autoconducerea asupra diviziunii ierarhice menționate? Este clar că raporturile dintre conducere și execuție se schimbă atît ca ur- mare a unor factori ce țin de organizarea generală a sistemului social, cît și datorită tendințelor ce apar în evoluția d. dintre m. fi- zică si cea intelectuală. în condițiile contemporane tot mai multe sarcini de muncă fizică solicită un grad înalt de competență in- telectuală și capacități specifice de operare cu informația, astfel că în unele cazuri se di- minuează iar în altele chiar se estompează decalajul dintre munca fizică și cea intelec- tuală. în acest sens, apar forme noi de organizare a m. și a grupurilor de m/ cercuri de calitate (al căror obiectiv este dublu: pro- ducție și analiză pentru creșterea calității), grupuri de producție (centrate pe muncă și concepție). Totodată, se dezvoltă democrația industrială. V. democrație industrială, ocu- pație, profesie, stratificare socială. L.V. DSVORȚ modalitate prescrisă social și le- gal de disoluție a căsătoriei. D. nu este un simplu eveniment ci un proces adesea trau- matizant ce cuprinde mai multe etape: a. Disoluția și eroziunea. Primul indicator al di- soluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu. în mod obișnuit, primele semne de insatisfacție provin de la soție. Motivele de insatisfacție in- vocate de soți sînt aproximativ aceleași: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte va- lorice. Femeile invocă mai frecvent agresi- vitatea fizică și alcoolismul soților, iar bărbații invocă mai frecvent insatisfacția sexuală și lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existență și persoanele cu nivel mai ridicat de instrucție invocă mai frecvent difi- cultățile de comunicare și absența camaraderiei. în prima fază, partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție sau dis- cută cu prieteni apropiați sau rude. în faza a doua, partenerii își exprimă insatisfacția și se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relația lor este neviabilă, b. Separarea pre- mergătoare d. Nu toate separările conduc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea disoluții- lor sînt premerse de separare. Practicarea separării este în funcție și de aspecte inde- pendente de relațiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuință, regimul juridic al proprietății familiale, c. Diso- luția legală. Căsătoria este un contract legal între cuplu și stat; disoluția căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără par- ticiparea statului. Decizia de d. este luată de către o curte sesizată prin petiție de unul din- tre soți. Cererea de d. este înaintată mai frecvent de femei decît de bărbați. Acest fapt are o explicație de ordin istoric și juridic. Mult timp, reglementarea legală a disoluției căsătoriei s-a făcut potrivit principiului cL sancțiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soți. în conformitate cu normele “ca- valerești” ale așteptărilor sociale, soțul lăsa soției dreptul de a prezenta plîngerea și ac- cepta să i se atribuie vina disoluției căsătoriei. După abandonarea principiului d. sancțiune, a crescut ponderea bărbaților care solicită desfacerea căsătoriei, d. Acomodarea în pe- rioada de după d. După disoluția căsătoriei, foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață: viața într-o nouă locuință și o nouă vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relații și prieteni, refacerea în urma stresului provocat de d., acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în cazul femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredințați, pregăti- 179 DIVORȚIALITATE rea pentru o eventuală recăsători re. ♦ Prin- cipalele probleme care intervin în cazul d. sînt: stressul emoțional, încredințarea și îngri- jirea copiilor, divizarea proprietății, încredințarea copiilor în urma disoluției legale a căsătoriei s-a făcut în mod tradițional ma- mei. Începînd cu anii 1960-1970, în majorita- tea societăților europene sau de cultură europeană, s-au intensificat presiunile din partea bărbaților pentru a se modifica preve- derile legale discriminatorii. în această acțiune, bărbații au fost sprijiniți de organi- zațiile feministe care au considerat practicile legale tradiționale ca forme ale sexismului instituționalizat. Numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea so- cietăților. A crescut, de asemenea, numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați am- bilor părinți. Cercetările de psihosociologie arată că deși această variantă este preferată de un număr tot mai mare de cupluri care di- vorțează, efectele asupra copiilor pot fi deseori negative. Majoritatea reglementărilor privind d. stabilesc obligația ambilor părinți de a contribui la îngrijirea copiilor. De regulă, acest lucru se realizează prin plata unei pensii alimentare (în majoritatea țărilor europene, aceasta reprezintă circa 30% din veniturile părintelui obligat să o plătească). Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor se pedepsește de lege. Ma- joritatea căsătoriilor se bazează pe comunitatea de bunuri. în timpul d., legea de- cide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine, de regulă, părintelui căruia i s-au încredințat copiii. ♦ D. este un proces com- plex ce comportă mai multe aspecte (Paul Bohannan, Divorce and After, 1970): d. emoțional (manifestarea divergențelor dintre parteneri; deteriorarea raporturilor afective); d. legal (pronunțarea de către o curte de jus- tiție a disoluției căsătoriei); d. economic (divizarea proprietății între parteneri, separa- rea bunurilor casnice, stabilirea obligațiilor de plată a pensiei alimentare); d. părintesc (încredințarea copiilor minori unui părinte, stabilirea drepturilor celuilalt părinte asupra copiilor minori); d. comunitar (divizarea co- munității de prieteni și izolarea de comunitatea de rudenie a fostului soț); d. psi- hic (dobîndirea autonomiei psihice față de fostul partener de căsătorie). ♦ în țările eu- ropene sau de cultură europeană, d. este reglementat de trei tipuri de legislații: d. sancțiune prevede că disoluția căsătoriei nu se poate face decît în urma constatării culpei unuia dintre soți; d. faliment apare cînd legăturile dintre soți sînt puternic afectate, încît cei doi sînt conștienți (deși nu în egală măsură) că uniunea lor nu mai poate conti- nua; d. remediu disoluția unei căsătorii complet compromise pentru a permite parte- nerilor să se recăsătorească. ♦ în anii 1950-1970, rata d. a crescut în toate țările eu- ropene și în America de Nord. După 1970, rata d. s-a stabilizat sau a scăzut datorită ex- tinderii coabitării consensuale. în același timp, a crescut rata recăsătoririlor și toleranța socială față de persoanele care divorțează. în ce privește recăsătoririle, există o puternică homogamie între prima și a două căsătorie: categoria profesională a primului soț in- fluențează alegerea celui de-al doilea soț. Rata divorțurilor afectează într-o mică măsură rata natalității. Din punct de vedere societal și individual, d. este un fenomen am- bivalent: el rezolvă o serie de dificultăți (înlăturarea conflictelor și tensiunilor fami- liale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți) dar crează și altele noi (stress psihic, dificultăți economi- ce). Aspectele negative se plaseaze, în principal, la nivelul copiilor minori. V. căsăto- rie, familie. I.Mih. DIVORȚIALITATE fenomen demogra- fic ce exprimă intensitatea divorțurilor într-o populație sau în anumite subdiviziuni ale ei. 180 DOGMATISM Indicele cel mai cunoscut este rata brută de d., ce se obține împărțind numărul divorțurilor dintr-un an la populația medie și înmulțind rezultatul cu 1000. Fără a avea o valoare ex- presivă deosebită, dat fiind faptul că raportarea se face la o populație mult mai mare decît cea expusă riscului la divorț, indi- catorul este totuși utilizat datorită simplității sale. Tot ca indice global de d. se mai fo- losește raportul dintre numărul divorțurilor și cel al căsătoriilor efectuate în cursul unui an. D. este un fenomen dependent de o serie de factori sociali, între care nu trebuie în nici un caz omisă legislația referitoare la divorț, foarte variabilă de la țară la țară. Tendința ac- tuală de sporire a d., mai ales în țările occidentale,-este dificil de explicat sa- tisfăcător (și mai ales este greu să se prevadă amploarea pe care o va lua); ea este pusă, cel mai adesea, pe seama unor factori ca: urba- nizarea, modificări în funcțiile familiei, creșterea gradului de emancipare a femeii, scăderea influenței religiei și a altor elemente legate de tradiție, schimbări în atitudinea oamenilor față de căsătorie, creșterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii speranței de viață etc. V. căsătorie, divorț. T.R. DOCUMENTE SOCIALE (lat. docu- mentum), texte, imagini grafice sau obiecte care furnizează informații despre faptele, fe- nomenele și procesele sociale din trecut sau prezent. D.s. sînt “urme” directe sau indirecte ale faptelor sociale (Ch. Seignobos, La Me- thode historique applique aux Sciences sociales, 1901). Pornind de la aceste “urme”, sociologul încearcă să reconstituie în plan teoretic viața socială, relațiile interumane, procesele sociale. Actele oficiale, ziarele și revistele, cărțile și foile volante tipărite, afișele, fotografiile, benzile imprimate, case- tele video, însemnările zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile și autobiogra- fiile, dar și uneltele de muncă tradiționale sau moderne, produsele muncii, bunurile de con- sum, ca și creația artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezintă d.s., importante surse de informații în sociologie. S- au propus multiple criterii de clasificare a d.s.: natura lor, conținutul, gradul de încredere în ele, auten- ticitatea, destinația lor, vechimea, accesibilitatea ș.a. Reținem patru criterii pen- tru clasificarea d.s.: natura, conținutul, destinatarul și emitentul d.s. După natura lor, d.s. pot fi scrise (texte) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri). Conținutul informațional poate fi exprimat în cifre (d.s. cifrice) sau în limbajul natural (d.s. necifrice). D.s. pot avea ca destinatar o singură persoană (d.s. perso- nale) sau întreaga comunitate (d.s. publice), în fine, d.s. emise de guvern sau de auto- ritățile de stat sînt d.s. oficiale; celelalte d.s. sînt neoficiale. Folosind aceste patru criterii intercorelate rezultă următoarea schemă de clasificare a d.s. V. analiza conținutului, bio- grafie socială. S.C. DOGMATISM 1. Orientare cognitivă ca- racterizată prin considerarea presupozițiilor fundamentale pe care se constituie ca fiind mai presus de orice critică, fie pentru că sînt luate ca adevărate în mod absolut, de la sine evidente, fie pentru că provin de la o autoritate superioară, mai presus de orice îndoială. Inițial, se pare că în grecește termenul se re- ferea la deciziile politice luate de un for și care, în această calitate, deveneau obligato- rii. Ulterior a fost extins în filozofie pentru a caracteriza școlile filozofice antice care pre- zentau adesea caracterul unor secte religioase, conferind doctrinelor lor în raport cu adepții aceeași autoritate imperativă ca și decretele politice în raport cu cetățenii unui stat. D. poate fi găsit în forma cea mai clară în sistemele de gîndire religioasă care se fun- dează pe un set de adevăruri considerate a fi absolut, mai presus de orice critici (dogme), datorită însăși originii lor (revelația). Orientări 181 DOCUMENTE SOCIALE Oficiale (Recensăminte, Anuarul statistic, Dările de seama statistice Publice Neoficiale (Cărțile, Studiile statistice tipărite) ’ Cifrice Oficiale (Actele de proprietate, Deciziile de salarizare, Impozitele etc.) Personale Neoficiale (Bugetul de familie, însemnări privind veniturile si cheltuielile individuale etcJ[ Scrise Oficiale (Constituția, Buletinul oficial etc.) ' Publice Neoficiale (Cărțile, articolele de presă, afișele etc.) Necifrice Oficiale (Actele de identitate, Deciziile judecătorești etc.) Personale Neoficiale (Biografii, jurnale de însemnări zilnice, scrisori etc.) Documente Uneltele de muncă Apartinînd culturii materiale Produsele muncii Vizuale Simboluri Aparținînd culturii spirituale Iconografia Documentare Filme Artistice Nescrise Audio-vizuale Documentare Programe tv, videocasete Artistice Știri, informații, comentarii Programe radio Programe cultural-artistice Auditive Documentare Discuri, benzi imprimate Artistice Schema de clasificare a documentelor sociale 182 DREPT dogmatice pot fi găsite, în forme mai mult sau mai puțin accentuate, în filozofie și chiar în știinte: considerarea ca indiscutabile a presu- pozițiilor fundamentale, respingerea de principiu a teoriilor concurente, lipsa de des- chidere la experiență. în marxism, d. se referă la practica filozofică specifică în mod special anilor ‘30-'60, caracterizată prin considerarea tezelor elaborate de clasici ca fiind adevăruri intangibile care urmează a fi aplicate la si- tuațiile concrete. O asemenea orientare s-a dovedit a exprima în fapt o atitudine ideolo- gică particulară — justificarea ideologică a regimului comunist. R. Descartes, prin faimo- sul său principiu al îndoielii (nimic nu trebuie luat ca dat în mod absolut; totul trebuie supus îndoielii metodologice, examenului critic al rațiunii) a pus bazele atitudinii critice, nedog- matice, în filozofia și știința modernă în care orientarea spre dezvoltare este în perma- nență însoțită de disponibilitatea reconsiderării propriilor fundamente în lumina noilor acumulări. 2. în psihologie, H. Rockeach (The Open and Closed Mind, 1960) introduce termenul de d. pentru a de- semna un tip de personalitate caracterizat prin rigiditate, acceptare necritică a autorității, respingere a opiniilor contrare, considerarea întregului univers în alb/negru. Conceptul de personalitate dogmatică propus de Rockeach reprezintă o generalizare a conceptului de personalitate autoritară introdus de F. Ador- no. Scalele de măsurare a d. sînt destul de frecvent utilizate pentru a măsura gradul de închidere/ deschidere cognitivă. D., ca și au- toritarismul, reprezintă o strategie defensivă, “o rețea cognitivă de apărare împotriva an- xietății” (Rockeach). D. apare în acest context ca un mod patologic de a face față difi- cultăților. V. autoritate, ideologie, personalitate. E.Z. DRAMATURGIE SOCIALĂ variantă a sociologiei fenomenologice, elaborată de sociologul american Erwin Goffman (1922- 1982), care s-a bucurat de audiență în sociologia și cultura americană în anii ‘70. Centrală în d.s. este “prezentarea dramatur- gică a realității sociale”, pe care Goffman o consideră ca fiind însă doar una dintre cele cinci perspective de abordare a vieții sociale, celelalte patru fiind: perspectiva tehnică, po- litică, structurală și cea culturală. în prezentarea dramaturgică, acțiunile sociale sînt definite ca interacțiuni umane pe “scena vieții sociale”, aceasta din urmă fiind consti- tuită dintr-un ansamblu de obiecte, simboluri și împrejurări care-i sînt date individului, dar cărora el le dă din nou viață interpretînd dife- ritele roluri, de asemenea prescrise, ale “dramei sociale” (The Presentation of Seif in Everyday Life, 1959). Interpretarea este posi- bilă datorită “prezentării sociale a actorului”, în primul rînd datorită “frontului său personal”, prin care același rol social capătă multiple semnificații subiective. în măsura în care ac- torul stăpînește bine mijloacele scenei, el poate transforma aparențele jocului său în realitate socială. Pentru a avea succes, acto- rul trebuie să evite însă contradicțiile între ceea ce vrea el să spună că este și ceea ce percepe că este, “citind” în ochii celorlalți. Aceasta înseamnă că obținerea acordului so- cial (care este totdeauna doar un “acord de lucru”) este vitală pentru jocul actorului. Pro- cedeele obținerii sau ale refacerii “acordului de lucru” sînt analizate cu deosebită finețe de Goffman, folosindu-se de materiale etnogra- fice, memorii informale ale diferiților oameni (mai ales biografii și autobiografii), înregistrări bazate pe observația directă, alte tipuri de do- cumente subiective. V. agent social, interacțiune, interacționism simbolic, sociolo- gie fenomenologică. LU. DREPT (SOCIOLOGIA D. SAU JURIDICĂ) ansamblul normelor și regulilor cu caracter obligatoriu, legiferate de puterea de stat, în 183 DREPT virtutea cărora este impusă ordinea socială și asigurată legitimitatea relațiilor și acțiunilor umane. Importanța d. ca fenomen social re- zidă atît în rolul său ca instituție fundamentală a societății care facilitează predicti bilitatea și controlul normativ al comportamentelor, prin impunerea unui sistem de drepturi și obligații permanente, cît și în caracterul legilor de a re- prezenta modele ideale de conduită, constituite în reguli obligatorii, cu caracter e- tatic. Caracterul etatic evidențiază principala diferență care există între legea juridică și cu- tumă: în timp ce prima este emisă în virtutea autorității statale, cea de a doua este consa- crată de constanța tradiției. ♦ Ca ramură a sociologiei, cristalizată în perioada postbe- lică, s.j. (s.d.) își propune să studieze relațiile reciproce stabilite între structurile sociale și suprastructura juridică, evaluînd rolul legis- lației ca important factor de menținere sau schimbare socială. Diferind după concepțiile diferiților autori, cele mai importante obiective ale s.j. sînt următoarele: a. analiza rolului nor- mei juridice în ansamblul celorlalte norme sociale, din punct de vedere al genezei și funcționalității sale, al condițiilor și limitelor de aplicare, al tehnicilor de exercițiu; b. analiza mecanismelor de constituire a legilor și rapor- tul lor cu mecanismele diferitelor instituții sociale; c. evaluarea principalelor regle- mentări juridice specifice diverselor tipuri de comportament social (de natură politică, eco- nomică, etică, religioasă, familială ș.a.); d. studiul raportului și diferențelor între cutumă (“obiceiul pămîntului”), legislație (legea emisă de autorități) și jurisprudență (interpretarea legii în practica judiciară); e. evaluarea rolului grupurilor profesionale care activează în do- meniul d. (legiuitori, judecători, adminis- tratori, consilieri juridici, avocați, experți etc.); f. analiza relațiilor care se stabilesc între re- glementările juridice și schimbările sociale sau economice, conduita populației în raport cu diverse reglementări juridice etc. Determi- nată de orientarea pozitivistă în domeniul d. (E. Ehrlich, F. Jerusalem, J. Kraff, în Germa- nia și E. Durkheim, G. Fauconnet, în Franța), care se opune normativismului și formalismu- lui juridic (H. Kelsen), s.j. este orientată în direcția cercetării rolului “faptelor” și “stărilor” juridice (a “dreptului viu”) în viața socială, ca produse ale tradițiilor, obiceiurilor și menta- lităților colective. Pentru E. Durkheim, de exemplu, ca principal simbol de solidaritate socială, d. se distinge de moralitate prin ins- tituționalizarea constrîngerii, caracterul organizat al sancțiunilor și prin manifestarea sa ca formă de “conștiință colectivă” a grupu- rilor sociale. în acest sens, sociologia (știință a realității sociale) se distinge de d. (știință normativă) prin faptul că nu-și propune pres- crierea de norme sau analiza valabilității lor, ci evaluarea funcționalității lor pentru viața co- lectivității, a rolului lor în schimbarea socială. Obiectivele s.j. pot fi sintetizate în trei mari grupuri de probleme care formează obiectul ei principal de studiu și care vizează: a. ana- liza istorică a modului de constituire a d.; b. evaluarea comparativă a sistemelor și reguli- lor de d., a formelor de organizare juridică, a tehnicilor și instituțiilor sale; c. cercetarea modului de exercițiu și a eficacității regulilor juridice. Studiul acestor probleme prezintă di- ferențe în funcție de diverse curente, doctrine, școli sau de concepțiile autorilor, motiv pentru care domeniul s.j. nu reprezintă încă un peri- metru științific cu caracter unitar și cu obiective unanim stabilite și recunoscute. î n Franța, de pildă, s.j. s-a axat, cu precădere, pe studiul genezei instituțiilor și regulilor juri- dice, în Germania s-a prezentat sub forma doctrinei “dreptului viu”, în S.U.A. sub forma jurisprudenței sociologice etc. De aceea, nu se poate înțelege cu adevărat rolul s.j. decît în raporturile ei cu principalele concepții filo- sofice în materie de d., care au contribuit la cristalizarea principalelor ei noțiuni, principii sau teorii: a. concepția d. natural, care accen- 184 DREPTURILE OMULUI tuează realitatea universală și imuabilă a d., fondat pe baza unor principii morale apriorice; b. pozitivismul juridic, care subliniază rolul le- gii pozitive șj interzice orice judecată de valoare în legătură cu fundamentele și scopu- rile d.; c. școala istorică de d., care susține ideea diversității sistemelor juridice și a origi- nii cutumiere a regulei de d.; d. concepția sociologică marxistă, care subliniază raportul între structurile economice și suprastructura juridică, între stat, clase sociale și d. etc. Aceste concepții, reprezentînd premisele fun- damentale ale s.j., au conturat, în același timp, principalele ei perspective interpreta- tive, genetice și sistematice asupra d. ca fenomen social, care evidențiază căile și mo- dalitățile prin care valorile și idealurile colective sînt incorporate în norme juridice și estimează utilitatea și raționalitatea acestora pentru ordinea socială. Aceste interpretări își propun să analizeze mecanismele sociale care dau naștere și fac să funcționeze regulile de d., fără a le justifica existența sau obliga- tivitatea în raport cu o valoare “supremă”. Prin aceasta, s.j. se deosebește de filosofia juri- dică, care încearcă să deducă ideile și categoriile juridice din principii cu caracter doctrinar. în prezent, s.j. se orientează, cu prioritate, spre studiul pluralist al regle- mentărilor juridice (difuziunea, funcționalitatea si eficacitatea lor la nivelul di- feritelor grupuri și conduite sociale), al reacției contextului social la modificarea regulei de d., al rolului instituțiilor, mecanismelor și grupu- rilor cu caracter juridic, al relației între cutumă, lege și opinia publică, al raporturilor între obli- gații, sancțiune, contract și responsabilitate, al importanței dreptului internațional etc. V. devianțâ, morală, ordine socială. S.R. DREPT CUTUMIAR ansamblul obice- iurilor cu caracter juridic, transmise prin tradiție, și care reglementau viața economică, socială a comunităților. D.c. are o origine străveche și s-a dezvoltat și în condițiile so- cietății feudale. Nu dispunea de texte legale scrise, nu avea un caracter sistematic și spe- cializat. Mai ales în comunitățile rurale, el se conserva la nivelul conștiinței colective, al “oamenilor buni și bătrîni”. Pentru memoriza- rea acestuia se recurgea la procedee mnemotehnice, care constau în verificare sau exprimare prin proverbe și zicători. De aici de- curge că acesta avea un pronunțat caracter folcloric. D.c. era prezent în cazurile de hotărnicie, în d. de moștenire, înstrăinare, în relațiile individului cu obștea, în sancționarea delictelor; stipula obligațiile cu caracter colec- tiv etc. în țara noastră, începînd cu secolul al XVII-lea, mai ales datorită formulării de “pra- vile” de către Matei Basarab și Vasile Lupu, sub influență bizantină, d. începe să se fixeze în scris, dar a existat o perioadă destul de lungă în care d scris și cel c. au funcționat oa- recum în paralel. între alte denumiri date d.c. reținerii: d. obișnuielnic; d. consuetudinar; obiceiul pămîntului. La noi, E. Ehrlich, G. Po- povici, H.H. Stahl, R. Vulcănescu și alții au făcut cercetări asupra d.c. românesc. V. drept, feudalism, obște, sat devălmaș, tra- diție. I.F. DREPTURILE OMULUI drepturi ce re- vin ființelor umane în virtutea singurului fapt că sînt ființe umane. Expresii apropiate ca înțeles sînt de exemplu “d. publice” întîlnite în Franța sau “d. civile” folosite în SUA. Aceste expresii privesc însă în primul rînd drepturile tradiționale civile și politice în timp ce d.o. acoperă de asemenea drepturile economice, sociale și politice. Expresia d.o. este specifică gîndirii secolului XX. în epoca modernă d.o. au fost cunoscute mai ales sub numele de “drepturi naturale”. După unii cercetători con- ceptul de drept a apărut în Europa în secolul XII iar o teorie închegată a d. naturale s-a constituit de abia la sfîrșitul secolului XIV. Ea a fost dezvoltată în secolul XVII în primul rînd 185 DREPTURILE OMULUI în lucrările lui Hugo Grotius, Thomas Hobbes și John Locke. D. naturale au fost afirmate în diverse documente ca: “American Declara- tion of Independence” (1770) sau “French Declaration on the Rights of Man” (1789), de- clarații ce au stat la baza teoriilor asupra d.o. din secolul nostru. Prima încercare de cons- tituire a unor organisme internaționale axate pe d.o. a avut loc după primul război mondial cînd au fost create: “The Leaque of the Na- tions”, “The Permanent Court of International Justice” și “The International Labor Organisa- tion” (ILO) cu precizarea că în Convenția Ligii Națiunilor expresia d.o. nu apare explicit. La începutul celui de-al doilea război mondial dreptul internațional cuprindea o serie de re- glementări, instituții și mecanisme care protejau d. individuale ale oamenilor. Liga Națiunilor a dezvoltat mecanisme pentru pro- tecția minorităților rasiale, religioase și lingvistice, a prizonierilor de război, a munci- torilor din industrie etc., dar în teoria dreptului internațional individul a rămas fără drepturi. El nu avea persoană juridică, singurele subiecte de drept internațional fiind considerate state- le. Expresia d.o. a fost foarte rar întîlnită î- nainte de sfîrșitul celui de-al doilea război mondial cînd ea apare atît în “Dumbarton Oaks Proposals” cît și în “The Charter of the United Nations”. Al doilea război mondial — prin violarea d. și libertățilorfundamentale ale omului — a pregătit opinia publică pentru transformările radicale în domeniul d.o. înce- pute odată cu Conferința de la San Francisco. Sistemul orizontal ce privea numai relațiile în- tre state a fost înlocuit cu sistemul vertical vizînd direct individul uman. Cea mai curentă distincție se face între d. civile și politice (ex: d. la viață, d. la libertate, d. la proprietate, d. la naționalitate etc), pe de o parte, și d. eco- nomice, sociale și culturale (ex: d. la educație, d. la muncă, d. la odihnă, d. la un standard de viață adecvat sănătății, d. de autor) pe de altă parte. D. din prima categorie, cunoscute și sub numele de d. negative, au fost promovate mai ales de concepțiile liberale, realizarea lor presupunînd limitarea intervenției statelor. Dimpotrivă, d. din a doua categorie, cu- noscute sub numele de d. pozitive, își au originea în concepțiile comunitariene, pentru realizarea lor fiind necesară intervenția activă a statului. Distincția este nu doar ideologică ci și politică, avînd în vedere că d. pozitive au fost impuse în Declarația Universală a Drep- turilor Omului de către fosta URSS. Fiind prin natura lor diferite și necesitînd mecanisme de implementare diferite ele au făcut obiectul a două documente distincte: The International Covenant on Civil and Political Rights (cu pro- priul mecanism de impunere — “The Commission on Human Rights”) și “The Inter- national Covenant on Economic, Social and Cultural Rights”. O altă distincție este cea din- tre d. individuale (ex: d. la, proprietate, d. la educație, d. la muncă, d. la căsătorie, d. la vot, d. de a circula liber în propria țară etc.) și d. colective (ex: d. ale familiilor, d. ale sindi- catelor, d. ale statelor, d. minorităților, independența rețelelor de radio și televiziune, etc). Unele d. (ex: d. de exprimare religioasă) pot fi exercitate atît în mod individual cît și împreună cu alții. în ciuda popularității largi dobîndite de ideea de d.o., ea este departe de a fi universal acceptată. Astfel, concepțiile uti- litariste au argumentat că d.o. diferă de d. legale prin aceea că au o componentă axio- logică și nu una factuală. Cele conservatoare au argumentat că d.o. sînt idealuri nerealiza- bile în realitate. în sfîrșit, pozițiile relativiste au arătat că înțelegerea d.o. ca avînd un carac- ter universal exprimă un imperialism cultural european care se vrea impus și altor culturi ce nu împărtășesc aceeași concepție despre viață și despre drepturi în societate. Temelia reglementării juridice internaționale cu privire la d.o. este constituită de “International Bill of Human Rights” care cuprinde: “The Universal Declaration of Human Rights” (1948); “The 186 DROG International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights”, “The International Cove- nant on Civil and Political Rights” (1966) și “The Optional*Protocol” (1966). Ca instru- mente generale de introducere a d.o. (ce vizează o arie largă de d.o.) mai pot fi amintite “Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamen- tale” (1950), “Convenția Americană a Drepturilor Omului” (1969) sau “Carta Afri- cană privind Drepturile Oamenilor” (1981). Instrumente speciale de implementare sînt cele ce cuprind numai anumite categorii de d. ale omului, ca de exemplu d. la autodetermi- nare, libertatea informației, d. politice ale femeilor etc. Se pot distinge, de asemenea, instrumente elaborate de organisme cu vocație globală (United Nations, ILO, UNESCO) și cele provenind de la instituții și structuri regionale (Consiliul Europei, Organi- zația Statelor Americii, sau la alt nivel, Liga Statelor Arabe sau Conferința pentru Securi- tate și Cooperare în Europa). Altă distincție privește instrumentele cu baza legală (tra- tate) și alte instrumente — declarații de principiu, coduri etice, linii directoare — care nu necesită ratificare dar reprezintă regle- mentări de fond în domeniul d.o. Există variații de la țară la țară în respectarea d. atît în prevederile legislative privitoare la d.o. cît și în ceea ce privește respectarea lor efectivă, în cercetările sociologice au fost elaborate instrumente de măsurare a modalităților și a gradului de respectare în termeni legali și so- ciali efectivi ai d.o. ca de exemplu LL.U. — Indicatorul Libertății Umane (Human Deve- lopment Report, 1991) și Humana (Ch. Humana, World Guide to Human Rights, 1986). Prin aplicarea lor în investigarea mo- dului de respectare a d.o. în diferite țări ale lumii s-au obținut clasificări mondiale ale țări- lor în funcție de modul și de gradul de respectare a d.o. V. drept, individualizare, personalitate. L.G. DROG 1 . Materie primă de origine vege- tală, animală sau minerală care servește la prepararea anumitor medicamente. 2. Narco- tic, stupefiant, substanță care inhibă centrii nervoși, provocînd o stare de inerție psihică și fizică. ♦ Din cele mai vechi timpuri, oamenii au utilizat plante, rădăcini, frunze, scoarțe de copaci pentru alinarea durerii și controlul di- feritelor boli. în afara proprietăților curative, unele substanțe produc în același timp sen- zații de euforie, stări de bună dispoziție și putere; administrarea lor fără supraveghere medicală duce în timp la dependență și abuz. Prin aceasta, substanța, inițial medicament, își pierde treptat acțiunea sa benefică, simul- tan cu apariția nevoi de prize din ce în ce mai frecvente și cu instalarea stări de toxicoma- nie. ♦ Cele mai cunoscute d. sînt: a. de origine vegetală, cocaina (extrasă din coca), marihuana (din frunze de canabis), hașișul (din inflorescențe și rășini de canabis), morfi- na și codeina (din mac); b. proveniți din compuși chimici de sinteză, de tipul alcaloi-zi- lor (heroina); c. alte substanțe neutilizate în terapeutică, de tipul halucinogenelor. ♦ Utili- zarea terapeutică a stupefiantelor face obiectul reglementărilor legale privind pres- crierea de către medici, ca și regimuri stricte de păstrare și distribuire numai de către far- macii autorizate. ♦ Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut o extindere tot mai mare a utilizării ilegale a d. în aproape toate părțile lumi. Abuzul de d. are un impact deosebit asupra celui afectat, asupra familiei sale, a comunității și societății în general. Ast- fel, utilizarea ilegală a d. este strîns legată de creșterea ratei criminalității, a ratei accidente- lor rutiere și de muncă, de problemele de sănătate (afectarea sistemelor nervos, circu- lator, respirator, de reproducere etc.). Producerea, distribuirea și consumul ilicit de d., avînd cifre ale afacerilor de ordinul miliar- delor, contribuie la instalarea corupției și chiar la destabilizarea guvernelor; acest trafic im- 187 DROG plică nu numai încălcarea legilor și convenții- lor, ci și multe activități cu caracter penal, evaziuni fiscale, transferuri ilegale de fonduri, violări ale legislației privind importul și expor- tul, crime, terorism. Narcoticele sînt adesea folosite ca monedă în achiziționarea de arme, iar rețelele de traficanți ajung să dețină pute- rea și controlul asupra unor regiuni ale lumi. ♦ Categoria cea mai vulnerabilă, expusă ris- cului consumului de d. este tineretul, aflat în procesul căutări identități de sine și a inde- pendenței. Printre motivele recurgeri la d. se regăsesc: presiunile anturajului; curio-zita- tea; ignoranța privind efectele nocive; alienarea produsă de schimbarea structurilor sociale, care deteriorează modelele de suport pentru individ; căutarea unui refugiu; urbani- zarea și șomajul. De cele mai multe ori se dezvoltă subculturi ale d., în care acesta apare ca simbol al sofisticării și emancipării. ♦ Narcoticele sînt periculoase, avînd seri- oase consecințe fizice și psihice pentru cel care abuzează de ele; cînd se recurge la o ad- ministrare combinată a lor, sau cu alte substanțe (cum ar fi alcoolul), consecințele se agravează enorm. ♦ Lupta împotriva abuzu- lui de d. se desfășoară la nivelul local, național, regional și internațional, fiind orien- tată în mai multe direcții de acțiune: a. prevenirea, prin educație și prin conștientiza- rea aspectelor negative ce țin de consumul de d., prin prezentarea riscurilor, modalităților de intervenție și tratament, de sprijin acordat pentru a renunța la ele; b. controlul ofertei. Întrucît ofertele depășesc nivelele cererii, tra- ficanții sînt într-o constantă căutare de noi consumatori și noi piețe; c. suprimarea trafi- cului ilicit, care are o natură complexă, implicînd o gamă largă de d. din diferite surse, în toată lumea; d. tratamentul și reabilitarea celor care abuzează de d., care manifestă sti- luri de viață deviante. Diferitele modalități de tratament includ abordările culturale, reinte- grarea socială, stabilirea de suport pentru indivizi și familii, care să prevină recidiva. Tra- tamentul este orientat spre depășirea problemelor fizice ale abuzului de d. și furni- zarea de consiliere psiho-socială care să sprijine indivizi să trăiască fără d. ♦ Serviciile de tratament sînt integrate în sistemele de îngrijire a sănătății. Un rol vital în promovarea prevenției, în consolidarea mecanismelor de control al d. în cadrul colectivității îl au orga- nizațiile non-guvernamentale, cuprinzînd părinți, lideri religioși și politici, specialiști, oameni de afaceri și alte categorii care sînt cele mai apropiate de actualii și potențialii consumatori de d. Programele de prevenire și tratament sînt eficiente cînd se bazează pe acțiunea concertată a tuturor agenților și or- ganizațiilor interesate. ♦ Dată fiind amploarea fenomenului consumului ilegal de d., acesta constituie obiectul unor convenții și programe globale de acțiune adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. V. abuz, asistență socială, compensa- re, servicii sociale. L.M. E ECHILIBRU SOCIAL termen împru- mutat din mecanică și folosit cu sensuri diferite în variate sisteme sociologice. în pri- mele sisteme mecaniciste (sau ale “fizicii sociale”) — A. Comte, H.C. Carey, H. Spen- cer — prin e.s. se înțelege starea unui sistem social supus influenței unor forțe diferit orien- tate, dar egale. V. Pareto definește e.s. prin analogie cu teoria solidelor elastice ca ten- dința sistemului social de a reveni la starea inițială după încetarea acțiunii unei forțe per- turbatoare (Trattato di sociologia generale, 1916). P. Sorokin (Social and Cultural Dyna- mics, 1937-1941) înregistrează patru sensuri ale e.s.: a. stare de repaus a unui sistem so- cial; b. faza de maxim în evoluția unui fenomen social înainte de a începe declinul (în curbele economice “platoul superior”); c. proprietatea adaptativă a sistemului social de a satisface nevoile individuale în cadrul unei ordini sociale date, fără a apela la modificări esențiale; d. tendința sistemului de a reveni la starea inițială după încetarea acțiunii pertur- batoare. P. Sorokin distinge între e. static și e. dinamic, distincție preluată și de T. Parsons care pune conceptul de e.s. în centrul teoriei sale, considerînd însă e.s. static drept o abs- tracție teoretică, fără echivalent real. (The Social System, 1951). Pentru T. Parsons e.s. are două sensuri: a. starea normală a siste- mului social, ca rezultat al interacțiunii elementelor sale; b. tendință de evoluție a sis- temului social în ciuda influențelor externe. G. C. Homans definește e.s. drept capacitatea unui sistem social de a compensa modificările unei componente prin schimbări ale altor componente, în așa fel încît starea sistemului să nu se schimbe (The Human Group, 1951). V. homeostazie, sistem social, statică/dina- micâ socială. A.T. ECHITATE tratare egală nediscriminato- rie și nesubiectivă a celorlalți, prin aplicarea normelor și regulilor existente. E. se referă deci la o egalitate în fața drepturilor și datorii- lor, a normelor. în acest sens, promovarea după performanțe este echitabilă. Și de ase- menea considerarea obiectivă a meritelor. V. egalitate, inegalitate, meritocrație. C.Z. ECLECTISM SOCIOLOGIC (gr. ek- egein, “a alege”), îmbinarea relativ mecanică a unor idei, concepții, puncte de vedere ete- rogene, uneori opuse, fără grija consec- venței, acordîndu-se aceeași importanță tutu- ror aspectelor unui fenomen, sistem, proces etc., fără a se face distincție între aspectele dominante și cele nedominante, determi- 189 ECOLOGIE nante/determinate, importante/neimportante, principale/secundare, necesare/ contingente. E.s. poate apare fie ca o metodologie socio- logică (empirismul reduce teoria sociologică la construcția teoretică a propozițiilor verifica- bile empiric), fie ca o abordare sociologică specifică, fie ca un procedeu de cunoaștere legitim în sociologie deoarece toate științele, inclusiv fizica, considerată adesea știință-pro- totip sau exemplară, sînt eclectice în măsura în care combină enunțuri elaborate în cadrul unor teorii diferite sau chiar opuse. Cînd este considerat ca o abordare sociologică speci- fică, adică proprie doar sociologiei, se pleacă de la ideea că aceasta este știință multipara- digmatică, adică are mai multe paradigme care se bucură de audiență, chiar dacă în măsuri destul de diferite. în consecință, fieca- re paradigmă presupune un punct de vedere legitim în cunoașterea societății, chiar dacă sociologia nu a reușit și nici nu poate reuși să realizeze cumulativitatea cunoașterii sale după modelul științelor naturii. O formulă apropiată de această accepțiune a e.s. a susținut, în sociologia românească, Pefre A/7- drei (1891 -1 940). El a definit e.s. ca un principiu metodologic care cere utilizarea unui complex de metode pentru investigarea științifică a societății: inductive și deductive, cauzal-explicative și subiectiv-comprehen- sive, statistice și psihologice, experimentale și nonexperimentale etc. E. metodologic este necesar, după P. Andrei, deoarece societa- tea are atît un aspect material, cît și unul spiritual, unui obiectiv și altul subiectiv, fără ca vreunul dintre aceste aspecte să poată fi con- siderat determinant, mai important, principal etc. De asemenea, e. este legitim deoarece realitatea socială este un ansamblu da rapor- turi “animate” spiritual de individ și concretizate sau socializate de instituțiile so- ciale. Nu trebuie însă să confundăm e.s. și integralismul sociologic, în concepția lui Petre Andrei, fiindcă acesta din urmă nu este doar un principiu metodologic al investigației so- ciologice științifice, doar “o metodă caracte- ristică a sociologiei”, ci o viziune anume des- pre sociologie ca știință. Elementele acestei viziuni sînt următoarele: sociologia este o știință integralistă deoarece societatea nu poate fi explicată științific folosindu-se de o schemă explicativă reducționistă; dimpotrivă, sociologia “studiază orice instituție și orice fe- nomen privindu-le prin prisma totului social, prin raportarea lui la viața socială în integrali- tatea sa”; această raportare nu poate fi realizată decît în măsura în care fiecărui ele- ment i se acordă o importanță metodologică egală, ceea ce face ca e.s. să fie o consecință metodologică necesară a integralismului so- ciologic (Sociologie generală, 1936). i/. complementaritate, metodologia cercetării sociologice. LU. ECOLOGIE (gr. oikos, “casă”, “gos- podărie”) 1. Știință biologică de sinteză întemeiată de E. Haeckcl (Generalle Morpho- logie derOrganismen, 1866) și care studiază interacțiunile dintre organisme și mediu! am- biant. După Ciaude Fischler, e. a cunoscut în dezvoltarea sa două etape principale. în eta- pa inițială, e. concepea mediul ca pe o singură variabilă unidimensională, ca pe ceva omo- gen, departe de viziunea sistematică care consideră biosfera ca pe un ansamblu de in- terdependențe și de complementarități. E. face un pas decisiv înainte atunci cînd desco- peră, contrarviziunii inițiale, că ființa vie nu se limitează să evolueze în mediul natural, trăgîndu-și pur și simplu alimentația din el, că mediul nu acționează pur și simplu asupra ființelor vii prin presiune selectivă, lăsînd să supraviețuiască și să se reproducă pe cei mai apți, că relația ecosistemică este o relație in- tegrativă între două sisteme deschise, în care fiecare este parte a celuilalt, constituind împreună un întreg. Din perspectiva e. con- temporane, lumea vie este organizată în 190 ECOLOGIE sisteme de comunități de specii, care funcțio- nează ca un întreg în procesul de trans- formare a energiei și substanței din natură. Ea studiază atît efectele acțiunii organismelor asupra mediului, precum și efectele mediului, supus transformării, asupra acestora. E. ope- rează cu concepte ca: bioceneză — comunități de plante și animale aflate într-un anumit habitat; ecosistem — ansamblu de in- terrelații dintre toate componentele de natură geografică și cele de natură biologică; bios- feră— învelișul organic al planetei etc. Dezvoltarea și actualitatea e. sînt legate atît de progresul cunoașterii biologice, cît, mai ales, de posibilitățile pe care le oferă în acți- unea de prevenire și reducere a deteriorării mediului ambiant, în evitarea pericolelor ce amenință însăși existența speciei umane. 2. E. umană studiază, în sens larg, interacțiunile dintre specia umană și mediul ambiant (el însuși transformat, modificat de activitățile u- mane). Ea acordă o importanță deosebită studierii efectelor cu caracter distructiv ale ac- tivităților social-umane asupra mediului înconjurător și a căilor de “ameliorare” sau înlăturare a lor. Pentru realizarea acestor obiective e. utilizează cunoștințele oferite de biologie, chimie, fizică, medicină, meteorolo- gie, antropologie, inginerie, psihologie, sociologie etc. în vederea soluționării proble- melor generate de “criza ecologică”, e. utilizează cercetarea interdisciplinară. După cum relevă un mare număr de autori, “proble- mele” ecologice cuprind cel puțin patru aspecte și anumo: a. aspectul tehnologic, le- gat de pericolul epuizării unor resurse naturale (necesitatea realizării unor tehnolo- gii nepoluante, cu un consum redus de materii prime: găsirea unor înlocuitori pentru sursele energetice și materiile prime în curs de epui- zare etc.); b. preîntîmpinarea dezechilibrelor naturale, realizarea unui “echilibru biofizic” (înlăturarea poluării, preîntîmpinarea dispa- riției unor specii animale și vegetale, evitarea “accidentelor” nucleare, modul de depozitare și neutralizare a reziduurilor radioactive, sto- parea întinderii deșerturilor etc.); c. elaborarea unei politici ecologice și a unui ca- dru juridic și instituțional în vederea realizării acestui obiectiv (rezolvarea și preîntîmpina- rea “crizelor” e.; d. formarea unei conștiințee., prin activități educative, culturale, în care un rol important revine învățămîntului și mass- mediei. Din această perspectivă, toate acțiunile sociale, tehnologice, politice, cultu- rale etc. trebuie să încorporeze o nouă dimensiune, cea a e. Toate aceste acțiuni tre- buie să urmărească, pe lîngă realizarea eficientă a scopurilor lor specifice, și preîn- tîmpinarea dezechilibrelor excesive, periculoase, ale mediului înconjurător. Din unghiul de vedere al e., stabilirea eficienței acțiunilor umane îndreptate spre transforma- rea mediului ambiant implică asigurarea regenerării ciclurilor fundamentale ale naturii. Mediul natural devine, astfel, nu numai cadrul care furnizează mijloacele și “materiile” satis- facerii trebuințelor speciale, ci și un scop, în sensul conservării sale, al asigurării rege- nerării ciclurilor sale fundamentale. în organizarea, din această perspectivă, a acti- vităților sociale, e. beneficiază de ideile și modul de abordare specific teoriei generale a sistemelor. Abordarea sistematică a impus ca unul din conceptele centrale ale e. pe cel de ecosistem (sistem ecologic). Două tipuri fun- damentale de sisteme, aflate în interacțiune, sînt considerate: cele naturale (fizice și biolo- gice) și cele sociale. Sistemele sociale trebuie să funcționeze în concordanță cu legile de structură și evoluție ale mediului ambiant, pri- vit ca totalitate. Caracteristic ecosistemelor este faptul că ele acționează spontan, mai mult sau mai puțin automat, tinzînd, în perma- nență, spre reducerea dezechilibrelor interne, prin procese de autoreglare. Specific pentru sistemele sociale este faptul că ele sînt îndreptate spre realizarea unor scopuri și de 191 ECOLOGIE aceea componentele umane ale sistemului e- cosocial pot influența în bine sau în rău funcțiile de menținere a formei de adaptare și de integrare a sistemului compus. Important este ca activitățile umane să nu provoace de- zechilibre, care să treacă dincolo de anumite limite, care să facă imposibilă reproducerea, regenerarea ciclurilor fundamentale naturale. Urmărirea doar a obținerii unor efecte utile, nemijlocite prin activitățile umane și neluarea în seamă a efectelor îndepărtate care, cumu- late, pot avea un caracter destructiv, trebuie considerate în cercetarea din e. în modul de gîndire “mecanicist”, relația om-natură este gîndită prin prisma unor modele cauzale linia- re, în care natura este considerată ca un obiect pasiv și exploatabil fără limite. Se pierde din vedere și “retroacțiunea naturii”. în acest sens, K. W. Deutsch (1974) preciza că metoda cea mai bună de studiere a unui an- samblu de efecte directe și indirecte ale acțiunilor și deciziilor umane, care vizează mediul natural, este aceea legată de teoria sistemelor interdependente. O astfel de inter- pretare respinge orice abordare mecanică, simplist-deterministă, acordînd atenție trans- formărilor structurale ale sistemului (eco- sistemului). Această metodă evidențiază as- pectele contradictorii și antagoniste ale multor procese dinamice, natura lor-dialec- tică. De aceea, studiul trebuie conceput în termeni de probabilitate sau de influență reci- procă între elementele determinate dintr-un sistem sau a secvențelor de evenimente cu alte secvențe de evenimente și care se com- portă aleatoriu. Este vorba de o clasă caracteristică de combinații, care poate fi des- crisă matematic în termeni proprii proceselor stohastice și modelelor de mers aleatoriu. E. ocupă un loc central în cadrul preocupărilor și activităților societăților contemporane, ideile sale constituind componente importante ale programelor partidelor, în special a celor eco- logice. ♦ E. urbană studiază modul de adaptare a colectivităților umane la mediul ambiant. Astfel, în cadrul sociologiei urbane perspectiva e. se referă, în sens general, la procesele și formele de adaptare a populației din comunitățile urbane la mediul în care trăiesc. Încercînd o sinteză a diferitelor abordări moderne în e. urbană, se poate ca- racteriza comunitatea urbană ca un ecosistem care cuprinde interrelațiile dintre patru variabile principale: populația, mediul, tehnologia și organizarea socială, toate patru formînd așa numitul “complex ecologic”. După R. E. Park, e. urbană urmărește să “i- zoleze factorii geografici și demografici și să descrie, pe această bază, constelațiile tipice de persoane și instituții înserate în spațiul ur- ban” (The City, 1925). în perioada 1920-1930, sociologii de la Universitatea din Chicago (R. E. Park, W. E. Burgess, R. Mckenzie, L. Wirth ș.a.) au privit comunitățile umane ca reprezentînd cazuri speciale de adaptare la mediul aflat într-o continuă schim- bare. în mod special, ei au căutat să construiască un model, care să surprindă structura ecologică a orașului mare precum și procesele e. care conduc la aceste struc- turări. Modelul cercurilor concentrice a fost elaborat de W. E. Burgess, ținînd seama de condițiile orașului Chicago. Autorul consideră că se pot stabili o serie de zone concentrice, fiecare zonă caracterizîndu-se printr-un mod particular de utilizare a terenului, prin anumiți oameni și stiluri de viață distincte. După 1930, alți sociologi au examinat procesele creșterii urbane și au propus modele noi sau modifi- cate. Astfel, Homer Hoyt (1939) a elaborat modelul sectorial, după care orașul mare este constituit din sectoare, nu din cercuri concen- trice, iar Harris și Ullman (1945) au construit modelul nucleelor multiple, după care un oraș mare nu are un singur centru, ci mai multe, fiecare avînd trăsături specifice. Dinamica structurilor din spațiul urban este determinată de o serie de procese e. cum ar fi: invazia, 192 ECONOMIA BUNĂSTĂRII cînd o nouă populație sau activități specifice încalcă aria ocupată de o altă populație; sim- bioza, cînd populații nelegate prin relații de rudenie sau etnice supraviețuiesc în aceeași zonă; segregația — separarea unor populații în teritoriu, fiecare din ele avînd trăsături și ac- tivități distincte. Spre exemplu, o serie de grupuri culturale sau naționalități preferă să trăiască separat (închise) unele de altele; succesiunea, cînd o populație sau un tip de activități înlocuiesc o altă populație sau tip de activități dintr-o anumită zonă. în ultimii ani, e. urbană s-a dezvoltat sub forma e. sociologice umane. în majoritatea studiilor sociologice de e. umană, relațiile dintre populație și mediu sînt mediate de organizarea socială. V. socio- logie urbană, dezvoltare urbană, urbanism, oraș. LF. ECONOMETRIE aplicarea de tehnici matematice și statistice la probleme econo- mice, respectiv, corpus-ul de cunoștințe astfel rezultate. Prin ea se verifică ipoteze și se dezvoltă teorii economice, iar pe baza achi- zițiilor cognitive furnizate se poate proceda la întocmirea de planuri și implementarea de politici economice. Operează cu noțiunile de variabilă, parametru, corelație, regresie, au- tocorelație, multicolinearitate, modelare, model, inferență statistică. Studiile econome- trice demarează prin formularea unui model matematic. Apoi, folosind cele mai bune date disponibile, estimează prin metode statistice parametrii modelului. în fine, apelează la me- tode de inferență statistică spre a hotărî dacă ipotezele ce au stat la baza modelului vor fi reținute sau respinse. Paralel cu aplicarea empirică a metodelor econometrice pentru testări și predicții în sfera economiei reale (e. aplicată), s-a constituit și dezvoltat o teorie statistică și matematică preocupată în princi- pal de dificultățile specifice (de felul multicolinearității) întîmpinate în utilizarea metodelor statistice în sfera teoriei și infor- mației economice (teorie e.), în acest sens, domeniului e. i se suprapun întrucîtva sintag- mele analiză economică și statistică economică. V. curba veniturilor, elasticitate, sta- tistică și sociologie. E.P. ECONOMISM 1. Tip de discurs (des- criere, explicație) folosit în diferite domenii ale științelor sociale și în critica literară care privește din perspectivă economică fenome- nele și relațiile analizate, considerînd că determinațiile principale ale acestora se găsesc în sfera economică. O analiză de tipul e. a evoluției genului epic într-o cultură se re- feră la producerea, difuzarea și consumul de romane ca la un ciclu economic de piață, ba- zat exclusiv pe relația de cerere-ofertă. O analiză de tipul e. a migrației rural-urbane pre- supune că în mediul rural acționează un model colectiv de calcul economic al costuri- lor și beneficiilor migrației, model care influențează motivele și modul de schimbare a mediului social de reședință. 2. Tip de re- ducție a unei teorii asupra fenomenelor sociale, culturale, psihologice etc. la elemen- tele care pot fi validate cu concepte și proceduri folosite în economia politică. Un exemplu este reducerea comportamentului economic al familiei rurale la elemente ce pot fi măsurate econometric. 3. Doctrină și curent de idei în politologie, sociologie, antropologie care folosește reducția e. Uneori denumită și e. vulgar. V. cultură, determinism social. A.T. ECONOMIA BUNĂSTĂRII (WEL- FARE ECONOMICS), analiză normativă a sistemelor economice, prin prisma a ceea ce este "greșit” sau “corectă” (bun) în funcționa- rea economiei. Contrar aparențelor, e.b. nu are nimic în comun cu sistemul bunăstării ("welfare system”), care furnizează venit oamenilor săraci. Direcțiile de preocupare ale acestei subdiviziuni a teoriei economice sînt: a. definirea eficienței economice; b. evalua- 193 ECONOMIE DE PIAȚĂ rea eficienței economice a diferitelor sisteme de alocare a resurselor; c. analiza condițiilor în care se poate afirma că politicile economi- ce au ameliorat bunăstarea socială (“social welfare”). Primele două categorii de proble- me sînt abordate prin definirea condițiilor necesare spre a obține o eficiență economică maximă și, apoi, examinarea gradului în care sistemele în funcțiune, precum cel de prețuri, îndeplinesc aceste condiții. Ultimul grup de probleme impune definirea unor criterii de testare aplicabile unor schimbări propuse spre a hotărî dacă acestea (schimbările) comportă sau nu ameliorări ale bunăstării (analiza cost-beneficiu, principiul compen- sației, îmbunătățirea de tip Pareto). în concluzie, e.b. caută cel mai bun mod de or- ganizare a activității economice, cea mai bună distribuție a veniturilor și cel mai bun sis- tem de impozitare, pentru ca, pe cale de consecință, bunăstarea să devină (ori să rămînă) o stare de fapt în societate. V. analiză cost/beneficiu, asistență socială, curba veni- turilor, inegalitate. E.P. ECONOMIE DE PIAȚĂ redare pre- scurtată a sintagmei ‘"economie de piață liberă”. Conceptul de piață este fundamental pentru toate economiile epocii contempo- rane, ca și pentru cele din întreaga perioadă istorică de cînd a avut loc denaturalizarea consumului, procedîndu-se la o producție destinată schimbului de mărfuri și nu (numai) consumului direct și imediat; desigur, pe alo- curi, “tronsoane” de consum natural s-au mai menținut și persistă; în agricultură, o parte dintre produse este consumată în mod firesc de însuși producătorul lor {autoconsum), fără a trece prin filiera schimbului. în schimb, nu toate economiile pot fi caracterizate a fi de piață liberă, ceea ce trimite la un anume me- canism de alocare a resurselor, opus în general sistemului de economie planificată și centralizată. ♦ Piața liberă este o piață în care forțele cererii și ofertei sînt lăsate să ope- reze nestingherite de vreo intervenție guvernamentală; de reținut că pentru sfera e- conomică atributul “liberă” nu implică o conotație de “virtuoasă” sau “superioară” și nici capacitatea de a surmonta toate obstaco- lele din economia reală. ♦ La modul practic, alocarea resurselor pe o piață liberă are loc prin mișcarea liberă a prețurilor în funcție de cerere și ofertă, mecanism desemnat prin sin- tagma sistem de prețuri {cu completarea, din nou subînțeleasă, “libere”): în cazul cînd cumpărătorii vor să cumpere mai mult decît doresc vînzătorii să vîndă, prețurile vor crește; odată cu creșterea prețurilor, cumpărătorii vor fi obligați să micșoreze can- titățile pe care vor să le cumpere, iar vînzătorii vor dori să mărească totalul cantităților scoa- se la vînzare, pînă cînd, la atingerea unui anumit preț, cantitățile solicitate și cele oferite vor fi egale, iar deciziile separate ale celor două părți vor coincide. în mod asemănător, dacă vînzătorii vor la un moment dat să vîndă mai mult decît sînt pregătiți cumpărătorii să cumpere, prețurile vor scădea, determi- nîndu-i pe vînzători să micșoreze cantitățile oferite și pe cumpărători să dorească a cumpăra mai mult, pînă ce cantitățile din nou se egalizează sau deciziile părților ajung să coincidă. Dacă toate bunurile, serviciile și fac- torii de producție dintr-o economie se vînd pe o asemenea piață, înseamnă că mișcarea prețurilor poate fi considerată drept reglator general al deciziilor din partea oricăror cumpărători sau vînzători; din afară, “alinie- rea” pare una spontană, operată de o “mînă nevăzută”. Și este evident că deciziile luate de o parte și de alta echivalează cu redimen- sionări și reorientări de resurse bănești și materiale, adică cu “realocări” ce vor determi- na, la scară macro, o nouă structură de activitate (sau pe ramuri și subramuri). ♦ Li- bertatea de mișcare, în sensul celor de mai sus, este deci esențială pentru a caracteriza 194 ECONOMIE SUBTERANĂ o piață drept liberă. Ansamblul criteriilor de caracterizare a pieței și care determină relațiile de competiție dintre ofertanți este de- semnat prin expresia structura pieței. Cf. G. Bannock et al., Penguin Dictionary of Econo- mics, 1972, cele mai importante aspecte de analiză ar fi: a. distribuția firmelor după mări- mea lor; b. distribuția cumpărătorilor după anvergura lor; c. existența eventualelor barie- re în calea pătrunderii de noi cumpărători și vînzători; d. gradul de diferențiere a produse- lor; e. gradul de integrare pe verticală. Ar mai putea prezenta importanță: intensitatea con- sumului de capital în producție; stabilitatea cererii pentru un produs pe piață și distribuția în teritoriu a cumpărătorilor și vînzătorilor. ♦ Prin prisma conceptului de piață liberă, si- tuația ideală ce ar putea-o releva o analiză de structură a pieții — după criteriile anterior e- numerate — este cea de competiție perfectă. Caracteristici: a. există un mare număr de cumpărători: b. există un mare număr de vînzători; c. cantitatea de bunuri cumpărate de orice client și vîndută de orice ofertant e atît de mică în raport cu oferta totală încît schimburile operate la aceste cantități nu a- fectează practic prețul pieței; d. unitățile de produs vîndute de diferiții vînzători sînt iden- tice, adică produsul în speță este omogen; e. există o informare perfectă, în sensul că toți cumpărătorii și toți vînzătorii sînt complet in- formați despre prețurile cerute și oferite în fiecare parte a pieței; f. există o perfectă liber- tate de intrare pe piață, adică noii cumpărători sînt în măsură să pătrundă și să-și vîndă mar- fa în aceleași condiții ca și cei deja existenți; g. absența oricăror fricțiuni economice, legate inclusiv de costurile de transport dintr-o zonă într-alta a pieței. Consecințele unei aseme- nea stări de lucruri ar fi: capacitate de atenuare rapidă prin preț a discrepanțelor din- tre cerere și ofertă; atingerea unui punct de echilibru la un singur preț; pe termen lung, profiturile întreprinzătorilor vor fi doar cele a- ferente unei competiții normale. Orice îndepărtare de la caracteristicile de mai sus introduce parametri de competiție imperfectă. (Exemple: un singur ofertant pe piață = mo- nopol; un număr restrîns de ofertanți = oligopol; situația cu un singur solicitant = mo- nopsonism; existența unor bariere de pătrundere pe piață; eterogenitate sortimen- tală la un tip de produs etc. în anii din urmă aplicabilitatea unui model al competiției per- fecte este pusă tot mai mult la îndoială, recunoscîndu-i-se în schimb valențele teore- tice. Opusul său, modelul dirijismului total, al planificării centralizate este la rîndul lui con- testat pentru disfuncționalitățile ce-i sînt specifice. în fața complexității economiei rea- le, caracterizarea ei drept e.p. (liberă) apare așadar mai de grabă ca o problemă de gra- dualitate decît ca una de polaritate. V. competiție, cooperare, externalități. E.P. ECONOMIE SUBTERANĂ Dacă sin- tagme precum piața neagră sau piața cenușie (“black market”, “grey market”) se leagă ex- clusiv de sfera schimbului de bunuri și servicii (de utilități, cu un termen generic), indicînd aici fie practicile ilegale și ascunse, fie — res- pectiv — tranzacțiile neoficiale și nesupuse controlului autorităților, e.s. ambiționează să depășească sfera strictă a operațiilor de piață și să desemneze orice activitate economică (deci aducătoare de venituri) ascunsă și ne- cuprinsă în raportări și evidențe oficiale. Include, pe de o parte, activități altfel permise de lege, dar necomunicate oficialităților cu atribuții în impozitare (schimb de bunuri sau servicii reciproce între prieteni), iar pe de altă parte, activități ilegale (precum furt, trafic de stupefiante, de arme, prostituție și jocuri de noroc, în măsura în care acestea din urmă nu sînt reglementate prin acte normative). Moti- vul necuprinderii în evidențe nu ține numai de caracterul lor ascuns, subteran (în sens, bi- neînțeles, figurat); chiar dacă ele sînt 195 ECONOMIE SUBTERANĂ cunoscute și, eventual, pot fi cuantificate, considerente de moralitate socială împiedică sistemul național de conturi să alăture, unor valori ce presupun efecte benefice asupra o- mului și a societății (recunoscute deci ca “bunuri” în sens larg, ca lucruri bune), pe cele pe care prin consens societatea le respinge, ca rele, pentru efectele lor considerate în ge- neral malefice. Natura acestor efecte explică de fapt și motivul pentru care legea le interzi- ce. Drept urmare, alături de accepțiunile a. activitate economică ce contravine legislației în vigoare, cu tentă infracțională mai mult sau mai puțin pronunțată; b. parte neevidențiată prin statistici oficiale și necontrolată de către societate (a producției, consumului, schim- bului și repartiției de resurse materiale, mijloace bănești și diferite bunuri), s-a impus — printr-un fel de consens social — și ac- cepțiunea: c. forme de activitate destinate să genereze și să satisfacă nevoi distructive, ce cultivă în om o serie de apucături și trăsături rele. Avînd în vedere că practicile și tran- zacțiile din această sferă comportă, în general, bani lichizi (spre deosebire de eco- nomia — să-i spunem — “transparentă” în care operează plăți și încasări pe bază de do- cumente, virament, cec), sporul de lichidități în circulație e considerat a fi simptom (și, con- comitent, premisă) de “boom” al e.s. Supraviețuirea unor categorii de oameni lip- siți, la prima vedere, de mijloace elementare de trai poate fi un alt indiciu în acest sens. Alte indicii sînt depistabile pe un tronson sau altul ale consumului: vînzarea într-o perioadă dată a unor cantități de zahăr inexplicabil de mari în raport cu nevoile consumului alimentar cu- rent poate semnala practica “subterană” a folosirii lui pentru producerea de alcool cu mi- jloace artizanale ș.a.m.d. Puse cap la cap, reperele de acest fel pot constitui o bază pen- tru a estima ponderea e.s. în totalul activității economice (în jur de 10% în Occident sau mai mult, pînă spre 30% în Italia, de pildă, sau spre 50% în țări est-europene în tranziție spre economia de piață). Se înțelege că orice ase- menea estimare este atacabilă, măcar pentru faptul că limitele legalității se dovedesc ade- sea extrem de labile, iar întreprinzătorii “din umbră”, “la negru” sau “pe blat” (cum li se mai spune agenților e.s.) excelează în depistarea și utilizarea în folosul lor a zonelor de indeter- minare din textele de lege: cu cît cadrul juridic e mai lax, cu cît controlul aplicării legilor e mai relativ, cu atît cîmpul lor de acțiune este mai larg. Practica economiilor est-europene de la începutul anilor ‘90 reflectă existența cvasige- nerală a unui asemenea laxism normativ, la care se adaugă — condiție favorizantă supli- mentară — îngreunarea accesului la locuri de muncă legal reglementate: șomerii sînt împinși masiv spre economia subterană. Deși șomajul în țările ex-socialiste este un feno- men nou, practicile subterane sînt vechi: nota lor de specific în aceste zone este de a fi fost localizate nu doar în sectorul particular (atît cît a fost el tolerat de ideologia oficială), ci și — ba chiar, în primul rînd — în economia de stat, cu care s-a aflat într-o paradoxală și indispen- sabilă împletire; faptul era menit a aduce foloase unor lideri (aspect de corupție) dar și (prin tertipuri neortodoxe mai jos și raportări false = economie fictivă) a salva aparențele unui sistem supercentralizat și incapabil de a funcționa eficient. în virtutea ideologiei socia- liste de tip sovietic (nelimitată însă la fosta U.R.S.S.), erau privite ca manifestări nespe- cifice sistemului, dăunătoare — și, de aceea, constrînse ori cel mult tolerate. Orice activi- tate pe cont propriu, sectorul privat în ansamblul său, orice manifestare amintind de economia de piață, ba chiar economia de piață în ansamblul ei erau interzise, lată ex- plicația pentru care, în acea arie geografică și politică, reprezentările despre e.s. o asociau practic cu sectorul privat și economia de piață. în țări ca Polonia, Ungaria sau fosta Iu- goslavie, unde primul serviciu ia stat a 196 EDUCAȚIE coexistat mai dinvreme cu al doilea loc de muncă, fie la stat, fie la particulari, această sferă compozită a celui de-al doilea loc de muncă, denurhită (de Jănos Kornai) econo- mie secundară a fost, ea, asociată imaginii de e.s. sau numai partea neorganizată și nere- glementată legal a sectorului privat denumită sector particular informai. Adăugind la aces- tea amintita piață neagră sau cenușie, avem tot atîtea sfere pe care conceptul de e.s. le in- tersectează ori și le înglobează, fără a ieși prin asta, el însuși, dintr-o zonă de penumbră științifică. Manifestarea cea mai gravă — și categoric condamnabilă — a e.s., indiferent de sistemul politic în care se produce, este însușirea privată a rezultatelor unei activități și proprietăți colective (la limită — de stat); aceasta este, de altfel, și cea mai lesnicioasă și avantajoasă pentru agentul în cauză. Altfel, nimic nu-i anulează calitatea că, deși “subte- rană” (inavuabilă, intolerabilă), ea este totuși o “economie”, formă de a dobîndi mijloace de trai. Și, spre a-i justifica o asemenea pre- tențioasă titulatură, merită menționată existența în slujba e.s., a unor structuri pro- prii, a unei ideologii specifice și a unor principii (nescrise) de etică și drept, a unui sistem pro- priu de securitate, ba chiar — la nevoie — a unui lobby parlamentar. Toate la un loc sînt menite a-i întreține deja incontestabilul po- tențial de atracție și vitalitate. V. anomie, corupție, devianță, economie de piață, pro- tecție socială. E.P. ECUMENISM mișcare de unificare reli- gioasă, de refacere a unității credinței în același Dumnezeu. Consiliul Ecumenic al Bi- sericilor, constituit în anul 1948, consideră e. ca o asociere fraternă a bisericilor care cred în Isus Cristos ca Dumnezeu și Salvator, con- form Evangheliilor, și care se străduiesc să răspundă împreună vocației lor comune de glorificare a Dumnezeului unic, Tată, Fiul și Sfîntul Duh. E. respectă libertatea de gîndire și acțiune; toate ideologiile sînt admise cu ex- cepția relativismului doctrinal și a sincretismului religios. Mișcarea ecumenică se preocupă de constituirea unor consilii ale bisericilor la nivel local, regional, național și mondial. ♦ Apariția și dezvoltarea e. este ex- plicată prin mai mulți factori. în primul rînd, diminuarea diferențierilor etnice și sociale a condus la formarea unei societăți mai omoge- ne, în care deosebirile religioase și-au pierdut din importanță. în al doilea rînd, s-au extins preocupările diferitelor comunități religioase pentru acțiuni comune realizate la nivel mon- dial, ceea ce le-a determinat să insiste mai mult pe aspectele care le unesc decît pe ceea ce le separă. E. este acceptat de religiile li- berale și respins de religiile fundamentaliste. Efectele sale sînt maxime la nivelul grupărilor protestante, mai reduse la nivelul unității pro- testanților și catolicilor, relativ modeste la nivelul unității catolicilor, protestanților și orto- docșilor și nesemnificative la nivelul unității creștinilor și necreștinilor. E. a fost lansat în Europa de Vest și S.U.A., și s-a extins rapid în Africa, America de Sud și Asia. La fel ca în cazul O.N.U., țările fondatoare au devenit mino- ritare în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor. Extinderea geografică a e. la țările Lumii a Treia a condus la multiplicarea criticilor împo- triva țărilor dezvoltate și bisericilor din aceste țări, fapt ce este apreciat drept contrar vocației ecumeniste. Realizarea obiectivelor de unificare religioasă mondială poate produce astfel efecte perverse. în prezent, obiectivele principale ale e. sînt realizarea unității dintre creștini și evrei, dintre creștini și musulmani și chiar dintre creștini și atei. Manifestarea pu- ternică a fundamentalismului islamic la sfîrșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 re- prezintă un obstacol serios în realizarea obiectivelor e. V. biserică, religie. I.Mih. EDUCAȚIE (Sociologia e.), ansamblu de acțiuni sociale de transmitere a culturii, de ge- 197 EDUCAȚIE nerare, organizare și conducere a învățării in- dividuale sau colective. în funcție de gradul de organizare, se distinge între e. formală, non- formală și informală. E. formală se realizează prin acțiuni de predare și instruire proiectate și realizate de personal specializat pentru conducerea învățării pe baza unor obiective prestabilite în instituții școlare ierarhic struc- turate, după criterii de vîrstă și performanțiale, în cadrul unui sistem de învățămînt (sau șco- lar). E. informală este procesul permanent de asimilare voluntară și involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoștințe vehiculate în relațiile și interacțiunile sociale din mediul personal de viață, din familie, joc, muncă, bibliotecă, mass-media, stradă etc. Aria de extindere a e. informale în timp și spațiu depinde de receptivitatea individuală și presiunea socială, incluzînd socializarea, aculturația, propaganda și alte acțiuni sociale cu efecte educative care au și funcții de mo- delare a conștiinței. E. nonformală se realizează prin acțiuni educative, filiere de instruire și rețele de învățare organizate în afara sistemului de învățămînt ca răspuns la cerințele sociale și nevoile individuale de per- manentizare a învățării. Deși i se pot identifica antecedenți istorici, e. nonformaiă s-a dezvol- tat rapid începînd cu a doua jumătate a acestui secol și este acum în expansiune, in- cluzînd instituții educative destinate mai ales tinerilor și adulților (universități deschise sau populare, colegii comunitare, case de edu- cație, cultură sau creație etc.). Acestea sînt uneori complementare cu instituțiile școlare, pentru ca alteori să ofere soluții alternative de formare profesională sau general-culturală sub semnul exigențelor e. permanente. Sînt mai puțin structurate organizatoric decît insti- tuțiile școlare, pe care uneori le iau ca model, mai flexibile în planificarea timpului, centrate pe realizarea unor scopuri imediate de infor- mare sau chiar de dobîndire a unor calificări. Granițele dintre instituțiile și acțiunile sociale specifice celor trei tipuri de e. nu sînt stricte, existînd de fapt un continuum dinspre formal spre nonformal și informai. împreună cir- cumscriu sistemul educațional al unei societăți naționale, în cadrul căruia cel mai re- prezentativ este sistemul de învățămînt. ♦ Abordarea sociologică a sistemului educațio- nal a condus la consacrarea unei discipline specializate în forma sociologiei e. Deși există o tradiție inițiată de neokantieni (cum ar fi Paul Natorp) în forma pedagogiei sociale sau sociologice și mai ales de Emile Dur- kheim (care a scris o lucrare specială de sociologia e. și a desfășurat analize sociolo- gice ale sistemului francez de învățămînt) sau de școala sociologică de la București con- dusă de Dimitrie Guști, s.e. era, la jumătatea acestui secol, o ramură încă subdezvoltată a sociologiei, atrăgînd prea puțin interesul so- ciologilor. Începînd însă cu sfîrșitul deceniului al șaselea și mai ales în următoarele, analiza sociologică a e. se intensifică și se diversifică, dobîndește statut de legitimitate academică prin instituirea de cursuri și catedre universi- tare, apar culegeri colective de studii și manuale, astfel că în prezent se consideră a fi una din ramurile dezvoltate ale sociologiei. Domeniile de interes prioritar ale analizei sînt următoarele: raporturile dintre sistemul de învățămînt ca sistem al profesionalizării forței de muncă și procesele de mobilitate și strati- ficare socială; factorii care influențează cererea individuală de e. și capacitatea struc- turală și funcțională a sistemului de învățămînt de a o întîmpina; contribuția e. la dobîndirea personală a unui anumit status social-econo- mic; rolul e. în distribuirea inegalităților sau în realizarea oportunităților sociale și profesio- nale; implicarea e. în procesele de reproducție socială și culturală; identificarea și caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile transmisiei culturale și for- male conștiinței individuale și sociale; modul de intervenție a factorilor sociali și a structurii 198 EDUCAȚIE sociale în selecția și transmiterea cunoașterii educaționale (sau a conținutului învățămîntu- lui); caracterizarea etnografică a actelor și semnificațiilor sociale vehiculate în interacți- unile sau relațiile școlare; modele și practici de școlarizare și aculturație; raporturi între învățămînt și alte componente ale sistemului social. Diversitatea domeniilor de interes nu se asociază însă cu un consens al analiștilor asupra unei abordări unitare. ♦ în conse- cință, se pot distinge în mod succesiv abordări teoretice particulare ce tind uneori spre convergență iar alteori spre contestări reciproce, exact ca și în sociologie, condu- cînd astfel la o permanentă formulare de probleme și mai puțin la oferirea de răspun- suri cu implicații practice notabile. Intervine aici și contextul social particular, cu dilemele și contradicțiile care îi sînt specifice, într-o epocă sau alta și într-un spațiu social-național sau altul. Dincolo de diversitate, pot ti distin- se cîteva axe polarizate de structurare a abordării în funcție de centrarea acestora pe: generarea și reproducerea ordinii sociale sau conflictul și contradicția dintre categorii (cla- se) sociale; înțelegerea practicilor vieții cotidiene și a principiilor care le reglemen- tează sau definirea tehnicilor, metodelor și procedeelor de măsurare și prelucrare a da- telor empirice de tip cantitativ; specificarea sistemelor, structurilor și a relațiilor structu- rale intra și intersistemice sau caracterizarea modului de construcție a realității social-edu- cative prin relațiile și interacțiunile care vehiculează simboluri și semnificații; orien- tare macrocosmică sau microcosmică. Abordările tind să se situeze pe o poziție sau alta a uneia sau mai multor axe, deși aspirația s.e. este de a ajunge la o tipologie a sisteme- lor educaționale în relație cu structura socială, ținînd cont de tendințele schimbării sociale și de dinamica dezvoltării e. (M. Archer, 1981). Finalitatea sa principală este de a identifica și caracteriza practici modelatoare pe baza ex- plicării mecanismelor de structurare a conștiinței individuale și sociale. Unitatea de bază a analizei este relația dintre generații așa cum aceasta se exprimă prin instituții, conținuturi și interacțiuni de producție, trans- mitere și reproducție culturală. Acestea se realizează în contexte specifice, prin moduri vizibile sau invizibile, în condiții de distribuire a puterii și realizare a controlului social care sînt particulare unei societăți date și integrale. Să considerăm progresiv diverse orientări teoretice consacrate în sociologia e. după de- ceniul al șaselea. ♦ La cumpăna dintre anii cincizeci și șaizeci a fost dominantă paradig- ma funcționalismului structuralist inițiată de T. Parsons, care a publicat și un studiu de adap- tare a teoriei sale generale la domeniul e., în special al clasei școlare. Scopul analizei, spu- ne T. Parsons, implică o dublă problemă: “prima se referă la modul cum funcționează clasa pentru a face pe elevi să interiorizeze atît angajările cît și capacitățile necesare rea- lizării cu succes a viitoarelor roluri de adult, iar a doua la modul în care ea funcționează pen- tru a aloca aceste resurse umane în structura de roluri a societății de adulți”. Școala apare atît ca agenție socializatoare, cît și de alocare a forței de muncă pe poziții ocupaționale ce solicită anumite calificări. Pornind de aici, s- au realizat multiple cercetări ale socializării și ale mecanismelor prin care școala satisface cerințele social-economice de forță de muncă. Totuși, în timp ce socializarea a de- venit obiect de studiu și al psihologiei sociale a e, s.e. a consacrat așa-numitul funcționa- lism tehnologic, specializat în analiza modului în care școlile califică forța de muncă solici- tată de creșterea economică în condiții de promovare a progresului tehnic (cf. A. H. Hal- sey, J. Floud, C.A. Anderson, eds., Education, economy and society. A reader în the socio- logy of education, 1961). Se intensifică preocuparea de definire a structurii organi- zaționale a școlii prin analogie cu alte 199 EDUCAȚIE organizații sociale și se aplică principii anali- tice din teoria generală a sistemelor inițiată de L. von Bertalanffy. Școala apare ca o organi- zație integrată în sistemul de învățămînt care este, de fapt, un subsistem al sistemului so- cial global, aflîndu-se în relație cu alte subsisteme și în special cu economia. Proble- ma principală rezidă în identificarea relațiilor de tipul intrări-ieșiri intermediate de școală, privită ca instituție a prelucrării umane. Numai că tocmai procesul de prelucrare era ignorat în numele caracterizării relațiilor care-i sînt exterioare, întrucît acestea sînt ilustrative pentru modul în care școala își îndeplinește funcția de alocare a persoanelor calificate pe diferite poziții din diviziunea economică a muncii. Deși funcționalismul a contribuit la ca- racterizarea relațiilor dintre învățămînt și societate, s-a dovedit a fi limitat prin accentul pus pe consecințe și nu pe cauze, pe descrie- re și nu pe explicație, ignorînd în mare parte relațiile sociale din interiorul școlii, sursele de conflict și nu numai de construcție a consen- sului social. Intrarea în umbră a abordărilor funcționaliste coincide, la sfîrșitul deceniului al șaptelea, cu o proliferare deosebită a di- recțiilor de cercetare din s.e. Ca urmare a dezvoltării metodologiilor de cercetare empi- rică, în special a tehnicilor de culegere, prelucrare și interpretare a datelor cantitative, se afirmă în această perioadă și mai tîrziu așa-numita orientare a “aritmeticii politico-so- ciale”. Scopul său este dublu: pe de o parte, descrierea și documentarea unei stări a sis- temului de învățămînt în condițiile specifice unei societăți date, pe de altă parte, formula- rea unor direcții de schimbare sau reformare socială și școlară. O atenție deosebită este acordată distribuției oportunităților școlare și sociale (L. Coleman, R. Boudon, A. H. Hal- sey), surselor și formelor de manifestare a inegalităților (C. Jencks), intervenției școlii în mobilitatea socială și mai ales ocupațională (P. M. Blau, O. D. Duncan), factorilor care concură la dobîndirea și ocuparea unei poziții sociale. Cercetările se bazează pe o vastă documentare empirică și pe aplicarea unor tehnici sofisticate de analiză statistică a date- lor, în special a regresiei multiple, a variației și covariației și a analizei “path” de identificare și caracterizare a cauzelor sociale. Concluzia generală a acestor analize este că, deși șco- laritatea este un factor fundamental al mobilității sociale, întrucît facilitează și/ sau legitimează dobîndirea unei poziții sociale și ocupaționale, ea nu poate compensa sau anula distribuția inegală a șanselor și oportu- nităților școlare și sociale din societățile bazate pe principii ierarhice ale organizării so- ciale, și mai degrabă le reproduce. E. intervine ca un factor reproducător între sta- tutul de origine și cel de destinație, iar structura socială existentă reglementează toate raporturile ce se stabilesc între e. și ce- lelalte componente ale societății. Orientarea “aritmeticii politico-sociale” a condus la acu- mularea unei vaste cantități de date concrete, la perfecționarea metodologiei de cercetare și la elaborarea unor modele teoretice ale relațiilor dintre sistemul școlar și stratificarea, respectiv mobilitatea socială, cu accent pe modalitățile de distribuire a inegalităților șco- lare și sociale și pe formularea unor principii de reformare a e. și societății. în prelungirea acestei orientări s-au dezvoltat alte două di- recții: una punînd accentul pe reformularea metodologiei de cercetare, iar cealaltă pe înțelegerea e. ca factor al reproducției sociale și culturale. Prima direcție a fost inițiată (M.F.D. Young, edit., Knowledge and control. New directions for the sociology ofeducation, 1971) cu scopul de a consacra o “nouă” s.e., în care accentul să se pună pe dezvăluirea aspectelor indivizibile ale organizării sociale și ale proceselor de transmitere ale conținu- turilor e. precum și pe analiza modului de construcție a identităților personale ale elevi- lor în școală. în plan metodologic se 200 EDUCAȚIE promovează tehnicile specifice abordărilor fe- nomenologice, etnografice, simbolic- interacționiste ale sociologiei interpretative. Situația socială este referința analitică princi- pală, constînd în interacțiuni ale factorilor sociali care vehiculează simboluri și semnifi- cații. Elevii sînt priviți ca persoane care creează, preiau și evaluează semnificații în raporturile vieții școlare sau extrașcolare co- tidiene, asimilează, transmit sau reproduc diverse procedee interpretative prin care își construiesc propriul sine și conferă sens lumii din afară. Problema acestor cercetări este de a reconstrui metodele folosite de subiecți pentru a defini situațiile sociale și de a formula generalizări despre structurile interpretative generate de acestea. A.V. Cicourel și alții (Language use and school performance, 1974) au studiat lecții, testări și alte situații școlare tocmai pentru a identifica procedeele cognitive de generare și asimilare ale inter- acțiunilor și ale semnificațiilor investite de actorii sociali în diverse situații. în ciuda unor critici metodologice îndreptățite ale cuanto- maniei și ale analizelor statistice, contribuția acestei direcții la dezvoltarea s.e. a fost mo- destă, reducîndu-se la repetarea unor idei banale, evidente. Orientarea exclusivă spre analizele microsociale de tip situațional a eli- minat relevarea aspectelor induse de organizarea macrostructurală a e. în contrast cu această direcție, teoriile reproducției s-au orientat către domeniul macrosocial al e. și au îmbinat fundamentarea teoretică și analiza empirică. Ele fie că sînt marxiste (L. Althus- ser), fie că preiau unele idei și principii din teoriile clasice ale lui Max Weber sau E. Dur- kheim (B. Bernstein, P. Bourdieu, S. Bowles și H. Gintis) pentru a elabora o teorie socio- logică generală a e. Analizînd ideologia și aparatele ideologice de stat, L. Althusser (Ideologie et appareils ideologiques d’Etat: sur la reproduction des conditions de la pro- duction, 1970) consideră că în societatea capitalistă “reproducția forței de muncă cere nu numai o reproducție a calificării acesteia, dar, în același timp, o reproducție a supunerii sale față de regulile ordinii stabilite...”. Siste- mul de învățămînt este, în societățile moderne, aparatul ideologic de stat dominant întrucît “preia copiii din toate clasele sociale de la grădiniță, și încă de atunci, prin noile ca și prin vechile metode, le insufla, timp de ani, și tocmai în anii în care copilul este cel mai "vulnerabil",... un “mod de a face” travestit în ideologia dominantă... sau pur și simplu ideo- logia dominantă". în felul acesta sînt reproduse raporturile de producție ale for- mațiunii capitaliste, dar într-un mod disimulat de ideologia dominantă. O direcție productivă de cercetare este propusă de P. Bourdieu și J.C. Passeron (La reproduction. Elements pour une theorie du systeme d'enseigne- ment, 1970) și de către B.B. Bernstein (Studii de sociologia educației, 1978) spre dezvolta- rea unei teorii a reproducției culturale și de către S. Bowles și H. Gintis pentru elaborarea unei teorii a reproducției sociale Pentru P. Bourdieu, acțiunea pedagogică “este în mod obiectiv o violență simbolică ca impunere, printr-o putere arbitrară, a unui arbitrar cultu- ral”. Sistemul de învățămînt asigură condițiile instituționale ale exercitării muncii pedagogi- ce de transmitere a capitalului cultural dominant și de reproducere a unui habitus omogen și stabil la un număr cît mai mare po- sibil de destinatari legitimi, ascunzînd dependența sa față de raporturile de putere și relațiile dintre clasele dominante și cele domi- nate. Productivitatea muncii pedagogice se măsoară prin gradul în care asigură formația acelui habitus care corespunde capitalului cultural dominant și care are menirea de a menține, produce și reproduce poziția domi- nantă a acesteia, respectiv a structurii de clasă și a raporturilor de putere care îl funda- mentează. Pentru P. Bourdieu, s.e. este știința care studiază raportul dintre repro- 201 EFECTE DE AGREGARE ducția culturală și cea socială prin identifica- rea și analiza condițiilor în care sistemul de e. reproduce structura relațiilor de putere și a relațiilor simbolice dintre clasele sociale. La baza oricărei reproduceri se află producerea acelor agenți care au asimilat exhaustiv și du- rabil habitusul capitalului cultural dominant, devenind astfel capabil să genereze practici simbolice și sociale perfect adaptate la struc- turile existente. în teoria sa, B. Bernstein, spre deosebire de Bourdieu, se concentrează asu- pra principiilor și mecanismelor transmiterii de simboluri cu ajutorul limbajului pentru asi- gurarea condițiilor reproducerii culturale. Structura de clasă se asociază cu coduri di- ferențiate — elaborate sau restrînse — de comunicare, finalizîndu-se în structuri și mo- dele mentale, în forme specifice ale conștiinței individuale, care stau la baza anu- mitor identități de clasă. Modurile de transmitere a valorilor culturale conduc la for- marea unei tipologii a conștiințelor individuale încadrate în structura de clasă pe care o re- produc. S. Bowles și H. Gintis (Schooling in capitalist America: educațional reform and the contradiction of economic life. 1976) fun- damentează teoria reproducției sociale pe un principiu al corespondenței existente între relațiile sociale de producție și relațiile sociale ale e. Modul de producție capitalist produce nu numai mărfuri, ci și acei oameni calificați care îi perpetuează existența. Atitudinile, nor- mele și modelele de comportare promovate de școală și asimilate de elevi nu numai că sînt similare cu cele ale viitorului loc de muncă, ci se structurează în moduri de pre- zentare a sinelui, în concepții despre sine și în identități sociale de clasă care creează condițiile unei adecvate și eficiente integrări în muncă. Teoriile reproducerii sociale și cul- turale au extins în mod considerabil cîmpul teoretic al s.e. Ele operează totuși cu un con- cept de subiect pasiv, receptor, ceea ce l-a îndreptățit pe H. A. Giroux (Ideology, culture and the process of schooling, 1981) să dezvolte o perspectivă teoretică în care core- lează mecanismele reproducției sociale cu relațiile antagoniste, ideologice și culturale, existente în școală și care angajează elevii în producerea de practici și semnificații diver- gente care împiedică realizarea integrală și uniformă a reproducției (J. Karabel, A. H. Hasley, Power and ideology in education, 1977). Totodată s-a propus o întoarcere la pa- radigma teoretică a funcționalismului structural și o îmbinare a diferitelor orientări teoretice pentru a se ajunge la o analiză mai aprofun- dată a problemelor e., eliberată de presupoziții ideologice (M. Archer, 1981). în s.e. s-au considerat raporturile dintre e., eco- nomie, structură socială și cultură și au fost analizate relații sociale din cadrul e., dar stăruie încă lipsa de legătură dintre modelele macrostructurale și cele microstructurale și tendința concurențială a diferitelor abordări propuse. V. aculturație, habitus, inegalitate, mobilitate socială, socializare, stratificare so- cială. L.V. EFECTE DE AGREGARE efecte so- ciale ce apar ca rezultat al combinării unor mulțimi individuale și a căror producere nu este urmărită de către agenții respectivi. De exemplu, din cauza faptului că, în societățile moderne, diploma școlară constituie un ins- trument principal, prin intermediul căruia oamenii pot accede la statusuri sociale mai î- nalte, cererea de diplome devine tot mai intensă, sistemul școlar amplificîndu-se spec- taculos. Unul dintre rezultatele acestui fenomen este devalorizarea diplomelor, de- valorizare care se propagă de la nivelurile inferioare (gimnaziu, liceu) spre cele supe- rioare. Așa se face că, pentru dobîndirea unui același statut social, cu timpul este necesară o diplomă mai înaltă, deci un cost, individual și colectiv, mai ridicat. E.a., deși sînt, evident, un caz particular de efecte secundare, nu tre- 202 EFECT DE OPERATOR buie totuși confundate cu acestea. Efecte se- cundare, adîcă efecte neurmărite, pot rezulta din orice acțiune socială sau chiar din acțiuni asupra mediului natural; e.a. sau de compu- nere sînt efecte secundare produse atunci cînd, într-un cîmp social, prin întîlnirea acți- unilor unui număr de agenți individuali, apare o rezultantă ce nu se prefigurează direct din acțiunea fiecărui individ. După producerea lor, e.a. se pot dovedi pozitive pentru unii sau toți actorii ori negative. în acest din urmă caz, e.a. se mai numesc și efecte perverse, expre- sie pusă în circulație de sociologul francez R. Boudon. Efectul din exemplul mai sus mențio- nat se poate încadra în categoria celor perverse; în schimb, din aceeași acțiune co- lectivă rezultă și efecte benefice pentru societate: o populație mai cultivată, o forță de muncă mai calificată etc. V. acțiune colectivă, acțiune socială. T.R. EFECT HALO denumit astfel prin ana- logie cu discul luminos care apare în jurul Soarelui sau al Lunii datorită reflecției și re- fracției luminii în cristalele de gheață aflate în atmosferă la mari înălțimi, desemnează ten- dința de modificare a răspunsurilor la chestionar sau interviu fie prin organizarea lo- gică a răspunsurilor determinată de succesiunea întrebărilor, fie prin iradiere a- fectivă. Pentru a elimina e.h. se poate apela la “fenomenul de orbire”, introducîndu-se în discuție întrebări nesemnificative pentru ca persoana intervievată să nu-și dea seama care este tema propriu-zisă a anchetei socio- logice (D. Katz, 1940). De asemenea, e.h. poate fi redus prin plasarea întrebărilor afec- togene la sfîrșitul chestionarului și interviului, împiedicîndu-se astfel iradierea sentimente- lor. în psihosociologie, e.h. exprimă tendința subiecților umani de a-și face o impresie glo- bală despre personalitatea celorlalți chiar și pe baza unor informații lacunare. Solomon Asch (1946) a demonstrat experimental că îi percepem pe ceilalți ca “totalitate”, nu prin jux- tapunerea trăsăturilor de personalitate (modelul aditiv). într-un anumit context, unele trăsături de personalitate sînt centrale, altele periferice. Trăsăturile centrale influențează puternic imaginea globală ce ne-o formăm despre ceilalți (modelul totalității). V. chestio- nar, efectul de poziție, interviu, poziție socială. S.C. EFECTUL LISTEI modificarea răspun- surilor la chestionar sau interviu în funcție de lista variantelor de răspuns prezentată spre alegere persoanelor anchetate. E.l. a fost stu- diat de Georges Menahem (1992), care într-o anchetă privind tulburările de sănătate și difi- cultăți din copilărie, realizată în Franța, a găsit că rezultatele anchetelor sociologice prin chestionare cu liste de răspunsuri la alegere depind de exaustivitatea listei, de claritatea sau ambiguitatea variantelor de răspuns, de ordonarea răspunsurilor în cadrul listei. V. chestionar, efectul halo, efectul de poziție, in- terviu. S.C. EFECT DE OPERATOR (DE INTER VIU), ansamblul erorilor generate de persoana care aplică interviuri sau chestiona- re în anchetele sociologice. în 1947, National Opinion Research Center (S.U.A.).a inițiat studiul sistematic al erorilor în cercetările ba- zate pe interviu ca modalitate de colectare a datelor. Rezultatele cercetărilor privind e.o. au fost prezentate de Herbert H. Hyman în lu- crarea Interviewing in Social Research (ed. I, 1954). în funcție de tema anchetei sociologi- ce, sexul operatorilor de interviu poate induce distorsiunea răspunsurilor, mai ales cînd sînt puse în discuție relațiile interetnice. D. Robin- son și S. Rhode au găsit o diferență de 19% în repartizarea răspunsurilor cînd, în proble- me naționale, operatorii făceau parte din populația majoritară sau minoritară. Daniel Katz a studiat influența statusului social în ca- 203 EFECT DE POZIȚIE drul relației operator de interviu — persoană anchetată. în general, se poate spune că sexul, vîrstă, statusul social al operatorilor de interviu influențează răspunsurile celor an- chetați, generînd e.o.. De asemenea, modul de a fi, de a se comporta al operatorului de in- terviu acționează asupra persoanei care răspunde. Donald A. Gordon (1967) remarca faptul că un sentiment de antagonism față de operatorul de interviu sporește numărul răspunsurilor “nu știu”. Dimpotrivă, un senti- ment de inferioritate, în orice privință, față de operatorul de interviu va diminua frecvența răspunsurilor “nu știu”, intervievatul fiind ten- tat să facă presupuneri acolo unde informația îi este lacunară. I/. chestionar, interviu, ope- rator de interviu, sondaj de opinie, status social. S.C. EFECT DE POZIȚIE modificarea răs- punsurilor la chestionar și interviu în funcție de “locul” în care este plasată întrebarea (către începutul, sfîrșitul sau la jumătatea ghi- dului de interviu sau a formularului de anchetă). E.p. reprezintă, în design-ul de an- samblu al chestionarului sau interviului, ceea ce semnifică efectul halo în microplan. E.p. trebuie avut în vedere mai ales în cazul ches- tionarelor omnibus, cînd succesiunea temelor poate influența răspunsurile. De ase- menea, date fiind oboseala și reducerea interesului persoanelor intervievate, plasarea unor întrebări în finalul chestionarului poate conduce la recoltarea unor informații cantita- tiv și calitativ diferite de cele obținute prin întrebările situate la începutul sau în zona mediană a acestuia. La interpretarea datelor trebuie luat în considerare și e.p. V. anchetă sociologică, chestionar, efectul halo, interviu, sondaj de opinie. S.C. EFECT RINGELMANN specificat la începutul secolului de sociologul german Rin- gelmann: există o relație inversă între numărul indivizilor participanți la o activitate și cantita- tea (sau calitatea) efortului depus de fiecare în parte. De exemplu, dacă opt indivizi trag de o sfoară, ei nu vor trage de opt ori mai tare decît un singur individ, ci doar de aproximativ patru ori, deoarece efortul fiecăruia dintre ei este aproximativ jumătate din cel pe care l-ar depune dacă ar trage singur. Cauzele e.R. pot fi atît pierderea coordonării activităților desfășurate în grup, cît și pierderea interesu- lui de a participa la o sarcină comună. în această ultimă perspectivă, Bibb Latane a re- formulat e.R. ca efect al pierderii de vreme. într-o activitate desfășurată în grup, efortul colectiv crește o dată cu creșterea numărului de membri, în timp ce efortul individual scade. Explicația este dată de faptul că în astfel de situații, indivizii consideră că își pierd vremea, efortul lor neputînd fi recunoscut și apreciat ca atare. Slaba eficiență a activităților desfă- șurate în comun, în condiții de nediferențiere a sarcinilor, poate fi interpretată ca o formă de manifestare a e.R.. Acesta poate fi însă ate- nuat sau anulat în cazul în care indivizii sînt puternic motivați pentru respectiva activitate, sau în situația în care spiritul comunitar este mai puternic decît cel individual. Din acest motiv, e.R. nu este universal, ci depinde de ti- pul de organizare socială și de modelele culturale. V. acțiune colectivă, eficiență, grup. A.B. EFICACITATE măsura în care o activi- tate satisface o necesitate, realizează un obiectiv, îndeplinește o funcție. E. învățămîn- tului reprezintă gradul în care el reușește să transmită cunoștințele necesare elevilor, să îi formeze; e. controlului social este măsura în care această activitate reușește să elimine comportamentele deviante. E. unei activități poate fi pozitivă (realizează într-o oarecare măsură funcția de referință), nulă (nu are nici o influență asupra realizării acesteia; o activi- tate de propagandă nu convinge pe nimeni, 204 EGALITATE de exemplu) sau negativă (are efecte con- trare celor așteptate, agravează probleme pe care ar trebui să o rezolve: o măsură menită să ridice motivația performanței poate avea ca efect scăderea ei). I/. efecte.de agregare, eficiență. C.Z. EFICIENȚA măsură a rezultatelor unei activități raportate la eforturile făcute, a. în fi- zică, e. reprezintă randamentul utilizării energiei, outputul energetic în raport cu inpu- tul; energia utilizată efectiv în raport cu cea consumată, b. O variantă a acestei definiții o găsim în economie: e. economică reprezintă raportul dintre cîștigul economic și cheltuieli; a fi eficient economic înseamnă a cîștiga mult, cu cheltuieli cît mai reduse. E. economică ia forma rentabilității. Un asemenea sens este mai dificil de utilizat în sociologie, deoarece cel mai adesea, spre deosebire de fizică și e- conomie, inputul și outputul au unități de măsură diferite, c. în sociologie și în limbajul comun, e. înseamnă maximizarea rezultate- lor, cu minimizarea costurilor. în consecință, ea poate fi definită ca raport între eficacitate (gradul de realizare a obiectivului stabilit, a funcției) și cost (cheltuieli de resurse și efec- tele negative ale respectivei activități). E=Ef^acițațe . jn |jmbajul comun, a fi e. înseamnă a face un lucru cît mai bino, cu cos- turi cît mai reduse. Se pare că acest sens, care raportează beneficiile unei activități la “pierderile” totale (cheltuieli de resurse și e- fecte negative), este cel de perspectivă în sociologie. Această definiție stă la baza me- todelor de analiză cost/beneficiu și cost/eficacitate. Datorită angajării tot mai ac- tive a sociologiei în perfecționarea activităților sociale, conceptele de e., eficacitate, costuri tind să ocupe un loc tot mai important. Alege- rea între alternative nu poate avea loc decît pe baza unor complexe analize de e. socială. Măsurările cantitative ale e., eficacității și cos- turilor variatelor activități sociale, sînt doar la începutul lor. Ele se vor dezvolta probabil ra- pid. Se face uneori distincția între e. socială (e. stabilită în raport cu un sistem social oa- recare) și e. umană (e. stabilită în raport cu oamenii luați ca indivizi). în această din urmă ipoteză, e. se referă la modul în care o activi- tate sau alta afectează calitatea vieții și cu ce costuri. V. calitatea vieții, cost/beneficiu, efi- cacitate, cost social. C Z. EGALÎTATE stare socială caracterizată prin faptul că toți membrii colectivității sînt tra- tați la fel atît din punctul de vedere al obligațiilor, cît și al drepturilor și, în mod spe- cial, prin accesul egal la resursele colective. E. reprezintă mai mult o valoare difuză, o as- pirație constituită în contextul unei societăți caracterizate mai degrabă prin inegalitate, ca reacție adesea insuficient cristalizată și uto- pică. Conținutul ei variază substanțial de la un context social la altul. în calitate de aspirație, ea apare cel mai adesea nu sub forma unei teorii articulate a unei societăți absolut egale, ci ca presiune spre “mai multă egalitate”, spre eliminarea unor inegalități considerate a fi in- acceptabile moral, politic și ideologic. Se pot desprinde două sensuri majore ale e., conce- pută ca stare a unei colectivități: a. E. într-un sens absolut: toți membrii colectivității au da- torii și drepturi egale (echitate); au acces egal la resursele colectivității (distribuție egală a bunurilor), b. E. într-un sens restrîns: echitate (e. din punctul de vedere al drepturilor și da- toriilor) și distribuția după merit, la care se adaugă e. șanselor. Din acest punct de vede- re se pot desprinde mai multe componente ale e. în diferitele sfere ale vieții sociale, a. E. în fața legii (echitate): lipsa de discriminare de orice fel (după origine socială, poziție socială, rasă, naționalitate, credință religioasă, sex). b. E. din punctul de vedere al drepturilor, și în mod special, a drepturilor fundamentale: muncă, școlaritate, asistență medicală, locuință etc. c. E. din punctul de vedere al asigurării unor con- 205 EGALITATE diții de viață elementare, decente în raport cu nivelul de dezvoltare al respectivei societăți. d. E. politică: dreptul fiecărui membru al co- lectivității de a avea o influență egală cu a celorlalți asupra modului în care societatea este condusă (“un om, un vot”), dreptul de a alege și de a fi ales. ♦ Din punct de vedere economic (distribuția bunurilor, a resurselor existente), e. apare în societatea actuală sub o diversitate mai largă de accepții. Se pot des- prinde următoarele variante distincte: a. E. absolută: toți oamenii primesc aceeași canti- tate de bunuri. O asemenea aspirație poate fi găsită mai mult cu titlu de excepție. Ea im- plică o contradicție internă: oamenii sînt, datorită condițiilor lor de viață, a structurii lor biologice cît și a stilurilor de viață pe care le- au adoptat, inegali, prezintă o largă varietate de necesități. în aceste condiții, o distribuție egală ar însemna în fapt inegalitate. O ase- menea e. absolută apare ca aspirație (și uneori ca orientare politică practică) în condiții oarecum excepționale (revoluții, războaie), caracterizate prin limitarea severă a resurse- lor, cînd necesitățile de supraviețuire sînt acoperite ele însele cu dificultate. Marxismul conține o teorie proprie a e. E. absolută în condiții de raritate a bunurilor (“comunismul în sărăcie”) este respinsă. O asemenea egali- tate pare a fi, pe de o parte, o sursă de inegalități și inechități, iar pe de altă parte, contraproductivă. O adevărată e., considera Marx, este posibil doar în condiții de abun- dență: atunci cînd, datorită productivității muncii, este posibilă producerea bunurilor la nivelul necesităților, depășindu-se astfel faza de raritate (bunuri mai puține decît necesități), în condiții de abundență, fiecare va primi nu o cantitate egală de bunuri, ci toate bunurile care îi sînt necesare; fiecare își satisface in- tegral necesitățile sale, oricare ar fi acestea, într-o variantă mai slabă, idealul e. în ceea ce privește consumul apare și în societățile ac- tuale, sub forma limitării diferențelor între venituri, a eliminării diferențelor excesive. Aceasta se face, pe de o parte, prin fixarea unui venit minim, care să asigure un nivel de- cent de trai, iar pe de altă parte, prin impozite progresive pe venituri care au ca scop să micșoreze diferențele dintre veniturile maxime și cele minime. Multe cercetări socio- logice au ca obiect investigarea diferențelor efective de venituri în cadrul unei colectivități, sau a concepțiilor colectivităților, grupurilor sociale asupra gradului de e./inegalitate ac- ceptabil, echitabil, moral, cît și a factorilor care fac ca în anumite condiții colectivitatea să fie orientată spre reducerea diferențelor de venituri sau dimpotrivă, spre mărirea lor. As- pirația de e. reprezintă în acest caz nu opțiunea pentru o stare de e. absolută, ci mai degrabă promovarea necesității reducerii di- ferențelor considerate a fi excesive, într-o societate care prezintă inegalități accentuate. Un alt tip de cercetări sociologice se referă la efectele multiple ale e./inegalității asupra mo- tivației performanțelor, a coeziunii sociale, a calității vieții, cît și o serie de efecte compor- tamentale ca alienare, criminalitate, sinucideri, b. O altă variantă a e. economice, mai slabă, constă în aplicarea aici a principii- lor echității: distribuția resurselor după merit. Inegalitatea este în aceste condiții menținută: munci inegale vor fi asociate cu venituri dife- rite. E. aici se referă, pe de o parte, la caracterul echitabil al distribuției — fiecare primește în funcție de contribuția sa —, iar pe de altă parte, prin excluderea pe cît cu putință a altor surse de venit considerate a fi ilicite și imorale. ♦ Diferențierea veniturilor în funcție de muncă are două posibile justificări: a. Sti- mulent al performanței cantitative, calitative, cît și a activităților de importanță vitală pentru întreaga colectivitate; b. reflectare a di- ferențelor, inegalităților de necesități, de nivele de aspirație existente în cadrul so- cietății. Aspirațiile, necesitățile nu sînt egale. Ele diferă în mod obiectiv, se pare că în primul 206 EKISTIKĂ rînd în funcție de tipul de muncă, de profesie. Profesiile cu un grad ridicat de calificare, de complexitate, generează un mod de viață complementar caracterizat în mod obiectiv de cerințe mai ridicate. în aceste condiții, venituri egale la necesități inegale creează nu e., ci dimpotrivă, inegalitate reală. E. șanselor re- prezintă o opțiune caracteristică societăților moderne. în condițiile unei societăți care ac- ceptă inegalitatea în funcție de poziția social-profesională, devine crucială asigura- rea unor șanse egale de acces tuturor membrilor societății la aceste poziții în funcție doar de capacitățile și eforturile lor indivi- duale. Datorită caracterului puternic reproductiv al inegalității din societatea ac- tuală, e. șanselor reprezintă nu o realitate, ci mai mult un obiectiv de atins. V. curba veni- turilor, inegalitate, mobilitate, stratificare sociala. C.Z. EGO 1. Aspect al personalității care inte- grează diferitele manifestări ale acesteia într-o structură ce tinde spre coerență și care conferă semnificații specifice propriei expe- riențe de viață. Uneori este considerat ca sinonim cu șinele, alteori ca diferit, fiind pus în relație mai ales cu stilul personal de viață (A. Adler, R. P. Weathersby). în ultimul timp se acordă atenție specificării stadiilor de dezvoltare a e. de-a lungul ciclului de viață sub influența accelerării schimbărilor sociale (J. Loevinger, R. J. Havighurst, M. F. Lowen- tal, B. L. Neugarten, W. G. Perry, D. J. Levinson). De exemplu, Loevinger consideră că un pas major în dezvoltarea e. este tranziția de la stadiul auto-protector al co- pilăriei la seria de stadii în care se afirmă o conștiință de sine tot mai pronunțată ce se identifică treptat cu reguli sociale particulare, cu comunitatea de apartenență și cu societa- tea ca întreg. Stadiile în dezvoltarea e. sînt privite în funcție de vîrstă și experiență socială atît global (impulsiv, auto-protector, confor- mist, conștiincios-conformist, conștiincios, in- dividualist, autonom, integrat), cît și particularizate pe diferite fațete ale construcției e. (caracter, stil interpersonal, stil cognitiv, preocupări conștiente de auto-reprezentare și integrare). Fiecare stadiu succesiv repre- zintă o reorganizare substanțială a modurilor individuale de înțelegere și reacție față de si- tuații, persoane și idei, o schimbare majoră în modul de a gîndi și de a se raporta la sine, la alții, la autoritate, morală, cunoaștere, la tot ceea ce conferă sens vieții. Totodată, stadiile reflectă forme distincte de semnificare și va- lorizare ale evenimentelor sociale, stiluri specifice de asimilare și instituire de relații so- ciale. 2. în concepția lui S. Freud, e. este o componentă structurală a personalității, alături de idși super-ego, avînd menirea de a impune impulsurilor originale în idși animate de principiu! plăcerii o organizare adaptivă la cerințele mediului social (principiul realității). Este parțial conștient și parțial inconștient, cenzurează pulsiunile din idși răspunde ce- rințelor din id, lumea externă și super-ego (conștiință). V. personalitate, sine. L.V. EKISTIKĂ știința despre așezarea umană, studiu unificat al așezărilor umane. Inițiată de arhitectul grec Constantin A. Doxia- dis (Ekistics. An Introduction to the Science of Human Settlements, 1968). în elaborarea e., termenul de așezare umană se consideră că subsumează tipologic toate categoriile posi- bile de așezări. în studiul oricărei așezări, se impune luarea în considerare a următoarelor elemente ekistice, cu subdiviziunile cores- punzătoare: a. natura: resurse geologice, resurse topografice (forme, peisaje), resurse privind solul, resurse privind apa, viața plan- telor (agricultura), viața animalelor, recreerea și protecția naturii; b. omul: necesități biologi- ce (apă, aer etc.), senzații și percepții (cele cinci simțuri), necesități emoționale (relații u- mane, siguranță, frumusețe), valori morale; c. 207 ELASTICITATE societatea: compoziția și densitatea popu- lației, stratificarea socială (relații sociale), viața culturală (tradiții); dezvoltarea econo- mică, dezvoltarea industrială, învățămînt, sănătate (prosperitate), legislație și adminis- trație; d. structuri (clădiri-adăposturi): locuințe, servicii de folos obștesc (școli, spi- tale etc.), centre comerciale, piețe; spații pentru agrement (teatre, muzee, stadioane etc.), echipamente industriale, centre legate de transport, e. rețele (sisteme): instalații de utilitate publică (apă, energie, canalizări), sis- teme de transport (pe apă, rutier, feroviar, aerian), sisteme de telecomunicații (telefon, radio T.V. etc.), schema fizică (metode de fo- losire a terenului). “Singurul mod de înțelegere exactă a așezărilor omenești — precizează C. A. Doxiadis — este privirea, analiza separată a diferitelor aspecte, iar apoi studierea legăturilor dintre ele, ca părți ale unui tot unitar”. E., prin urmare, nu se limi- tează numai la descrierea fiecărui element ekistic, ci vizează și combinările dintre ele. Teoretic, sînt posibile 26 de relații de “tip ekis- tic”. C. Doxiadis extinde noțiunea de așezare umană la întreg spațiul folosit de om. E. recu- noaște o natură unică a așezării umane, aceea de a folosi spațiul terestru pentru varia- tele activități individuale și sociale. Clasificarea așezărilor se face după un reper- toriu de criterii de la “celula” de locuit și pînă la “eucumenopolis”. Astfel, orașul se deose- bește de sat prin intensitatea așezării și a locuirii, sau după gradul de combinare dintre elementele e. (P. Caravia, Ekistica — o me- tateorie urbană, 1972). E. presupune, prin însăși natura demersului ei, inierdisciplinari- tatea: “ekistica constituie o bază comună și un teren firesc de convergență a numeroase di- recții de cercetare, care pînă nu de mult erau urmărite mai mult sau mai puțin izolat unele de celelalte. Arhitectura, planificarea orașelor, studiul comunicațiilor, economia, sociologia, psihologia, medicina, biologia — toate sînt implicate, și fie că sînt studiate se- parat sau asociate unele cu celelalte, este necesar să le studiem în dimensiunea timp pentru ca studiul să fie realist” (A. Toynbee, Cities on the move, 1970). V. monografie so- ciologică, urbanism, zonă (cercetarea zonei). I.F. ELASTICITATE răspuns relativ al unei variabile la o mică schimbare procentuală a alteia. (Reuter’s Glossary of International E- conomic and Financial Terms, Heineman, London, 1982) sau gradul în care o variabilă este răspunzătoare de (explică) modificarea alteia (Bannock, G. et al., The Penguin Dic- tionary of Economics, Penguin Book, 1972). Ca tehnică de calcul, se raportează variația procentuală a valorii ce suportă schimbarea la variația procentuală a celei care o provoacă (împărțind două procentaje, rezultă un număr pur, fără o unitate de măsură specifică). Inter- pretarea este că “la creșterea cu 1% a lui x, y crește, de pildă, cu 1,5% sau cu 0,8%, ori scade cu aceste valori”, altfel spus, e. lui y față de x este, respectiv, de 1,5; 0,8; -1,5; -0,8. Dacă x și y evoluează în același sens (ambele cresc, sau ambele scad), e. e pozitivă, iar dacă ele evoluează în sensuri opuse (crește- rea uneia atrage scăderea celeilalte, și invers) e. este negativă; valorile foarte apro- piate de zero denotă o situație de rigiditate (e. redusă), iar dacă sînt depărtate de zero, fie pozitive, fie negative, se manifestă o e. ridi- cată (expresie a unei influențe puternice a unei valori asupra celeilalte). Dacă diferențele relative ce se raportează sînt mici și finite (no- tate, de regulă, cu Cri .* y2) y^ sau y2 sau —-—- xi sau x2 sau - 208 ELECTORAT procedeul decalcul este al e. pe un arc (sau pe un interval); dacă se operează cu diferențe relative infinitesimale (notate, de regulă, cu •^șiy), raportarea lor echivalează cu calculul diferențial (derivate într-un punct), iar proce- deul este al e. într-un punct. Odată determinată e. pe baza unor serii cronologice de date, ea poate fi folosită spre a face pre- dicții. Printre aplicațiile de largă utilizare figurează: elasticitatea cererii de mărfuri în funcție de preț, a ofertei în funcție de preț, a cererii în funcție de venit, elasticitatea încru- cișată a cererii (măsură a influenței schimbării de preț la un produs asupra cererii pentru un alt produs), elasticitatea de substituție (măsură a ușurinței cu care putem substitui un input/produs cu un altul fără a afecta out- put-ul/utilitatea). V. econometrie. E.P. ELECTORAT ansamblul populației care întrunește condițiile legale pentru exercitarea dreptului de votîn alegeri. Delimitarea precisă a celor ce au drept de vot a suferit multe mo- dificări în ceea ce privește limita de vîrstă, de avere, accesul femeilor sau al negrilor la vot etc. Conceptual, noțiunea de e. a apărut și s-a dezvoltat în strînsă legătură cu cea de ale- geri și înainte de cea de reprezentare. Istoria alegerilor se întinde doar pe cîteva secole și numai din secolul XVIII a crescut simțitor in- teresul guvernelor și al e. pentru alegeri. Alegerile și odată cu ele e. au devenit obiect de studiu în ultimele decenii. Considerate ca evenimente istorice, efectul lor constă de multe ori în aducerea în prim plan a unor per- soane și energii noi și mai puțin a unor noi direcții. > Termenul de alegeri electorale de- semnează forma procedurală legală prin care întreaga populație sau doar o parte a ei de- semnează prin vot anumite persoane/partide ce urmează să facă parte din organismele re- prezentative. Alegerile electorale se deosebesc de alte metode de selecție cum ar fi cele prin numire sau tragere la sorți. în se- colul XX majoritatea guvernelor, chiar cele ale unor regimuri totalitare, au apelat la e. pentru obținerea legitimității prin diferite forme de alegeri. Mai mult de o treime din națiunile lu- mii contemporane beneficiază de alegeri competitive. Alegerile libere și corecte sînt o precondiție esențială pentru un guvern demo- cratic. Ele presupun un cadru administrativ eficient în care să fie satisfăcute condițiile for- male de corectitudine, de păstrare a confidențialității votului și de existență reală a posibilității de alegere pentru cetățean. Ele necesită de asemenea o campanie electorală (eforturile unui candidat/partid de a cîștiga vo- turi în perioada preelectorală liberă în care să existe efectiv libertatea cuvîntului, a orga- nizării, dreptul efectiv la campanie). în ultimele decenii costul tot mai ridicat al cam- paniei electorale a determinat intervenția statului care de multe ori a impus restricții cu privire la sumele de bani pe care un candi- dat/partid are dreptul să le investească în campania electorală și la modul în care are dreptul să o facă. Tehnica modernă a trans- format fundamental campaniile electorale din țările dezvoltate. Ele debutează de obicei cu prezentarea programului electoral (platformă, program de acțiune) în cadrul unei conferințe de presă. Alegerile generale sînt considerate piatra de temelie a democrației. Procedurile de votare diferă de la o țară la alta, echipamentele moderne fiind din ce în ce mai utilizate în procesul strîngerii și numărării voturilor. Acordarea dreptului universal de a vota lărgește sfera e. dar nu garantează și exercitarea lui efectivă (cazuri de boală, de părăsire a domiciliului sau nefigurarea pe lis- tele electorale). în majoritatea țărilor se practică votul secret (folosit pentru prima oară în 1856 în Australia de Sud) care necesită printre altele existența unor observatori care să garanteze corectitudinea votului. Cer- cetări realizate în țări cu tradiție democratică au peimis înțelegerea și explicarea relației 209 ELECTORAT dintre informare și comportamentul electoral. Astfel s-a putut măsura prin sondaje volatili- tatea electorală ce se referă la fluctuațiile opțiunilor alegătorilor individuali, dar mai ales ale e. în ansamblu între două alegeri. Ca surse ce influențează volatilitatea e. pot fi amintite mass-media (în special televiziu- nea), mediul social și educațional, presiunile normative ale grupului de referință, votul an- terior etc. Țări ca Australia, Norvegia, Suedia sînt considerate ca avînd o volatilitate electo- rală scăzută, fiind sisteme stabile, în timp ce în țări ca Italia, se observă o volatilitate mai mare. Creșterea recentă a volatilității e. se da- torează multitudinii schimbărilor sociale ale ultimilor ani, trecerii de la valorile materialiste la cele postmaterialiste, noile politici mondiale etc. ♦ Alegerile postdictatoriale sînt primele alegeri ce survin după o perioadă variabilă de suprimare de facto a alegerilor democratice. Amploarea totalitarismului, schimbările din structura socială a populației, durata perioa- dei de interzicere a scrutinului democratic reprezintă factori esențiali în determinarea caracteristicilor alegerilor postdictatoriale (proliferarea partidelor politice, atracția pen- tru soluțiile moderate etc). ♦ Geografia electorală include studiul a 3 componente le- gate de alegeri: geografia votării — studiul intențiilor și opțiunilor electorale, geografia re- prezentării — studiul transformării voturilor în reprezentări (locuri într-un organism ales), geografia rezultatelor — studii ce pornesc de la premiza că politicile guvernamentale au im- pact spațial diferit. în analiza unui sistem electoral, ca mod de atribuire de poziții ofi- ciale unor candidați/partide în organismele reprezentative și de transpunere a voturilor în locuri, pot fi luate în considerare 3 dimensiuni: formula electorală (metoda pluralității, a ma- jorității, sau a proporționalității), mărimea circumscripției electorale, măsura în care vo- tul alegătorilor poate influența în mod real alegerea unui candidat. Formula pluralității, folosită în Anglia, India și SUA, împreună cu cea a majorității practicată în țări ca Australia și Franța, sînt considerate mai puțin funcțio- nabile în sistemele multi partinice. Metoda proporționalității încearcă evitarea conflictului dintre reprezentarea teritorială și cea pe par- tide. Prima țară care a adoptat această metodă a fost Belgia în 1899. Astăzi majori- tatea democrațiilor lumii (toate democrațiile europene cu excepția Angliei și Franței) folo- sesc sistemul proporționalității. Reprezentarea proporțională nu e doar o metodă ci un ter- men generic pentru o gamă largă de metode ce au drept scop reprezentarea celor votați în proporție cu numărul lor. Nici un sistem de re- prezentare proporțională nu atinge proporția perfectă, favorizînd ușor partidele mai mari (metoda d’HONDT). Ca o consecință, majo- ritățile parlamentare sînt de cele mai multe ori majorități “manufacturate”, indiferent de me- toda folosită. în democrațiile reprezentative, principiul regulii majorității este larg răspîndit. Reprezentarea proporțională se realizează fie cu ajutorul listelor unice de partid în care fiecare vot pentru un candidat individual e au- tomat considerat vot pentru un partid, fie fără liste unice în care votul poate fi transferat doar în funcție de instrucțiunile alegătorului pentru a-i maximiza propria opțiune. El se folosește doar în Anglia și în țări ce au făcut parte sau sînt în Commonwealth (experimental a fost folosit și în Danemarca). în ceea ce privește recrutarea politică, se consideră că reprezen- tarea proporțională favorizează reprezentarea femeilor sau a minorităților. Sistemul electoral exercită influențe mai mari în: perioadele de schimbări sociale majore, cînd sistemul partinic se află în proces de for- mare sau dizolvare sau cînd întreaga formă de organizare socială e refăcută (Germania- 1949: Franța-1958; România-1990). Interacțiunile dintre sistemele electorale, sis- temele de partid și procesele de schimbări sociale sînt reciproce și complexe. ♦ Stabili- 210 ELITĂ tatea unei societăți intră în preocupările fun- damentale ale sociologiei iar stabilitatea anumitor structuri instituționale sau a anumi- tor regimuri politice este de interes major pentru sociologia politică. ♦ Sociologia și psi- hologia electorală, cu vechi tradiții în occident, a dezvoltat în timp teorii și metode tot mai rafi- nate de cercetare empirică a comporta- mentelor politice și electorale. în România după 1989 cîteva organisme nou create (cum ar fi IRSOP, IMAS etc) au preluat sarcina e- fectuării unor analize sociologice după modelul celor din SUA și țările Europei occi- dentale (sondaje, prognoze, statistici, etc.) asupra e. și a alegerilor. V. cetățenie, ches- tionar, democrație, drepturile omului, politică, putere, regim politic. L.G. ELITĂ (lat. eligere, “a alege”) 1. Ceea ce este apreciat într-o activitate ca fiind mai bun, obiecte sau indivizi ale căror performanțe sînt considerate ca fiind superioare mediei clasei sau grupului din care fac parte. 2. Grupuri so- ciale care au monopolizat, într-un fel sau altul, autoritatea și puterea, exercitîndu-le pe aces- tea din urmă printr-o formă sau alta de dominație (economică, socială, politică, cultu- rală, ideologică etc.). Monopolizarea puterii și autorității a fost explicată ca o consecință a calităților sau însușirilor intrinsece ale mem- brilor e., a poziției sociale moștenite a conjuncturilor favorabile, a acțiunii sau presi- unii unor factori externi. Gaetano Moșea a demonstrat însă că acest monopol este rezul- tatul unui tip și al unei forme specifice de organizare a e. ca grup social, anume, al unei organizări care transformă un grup social într- o e. guvernantă sau clasă politică, adică într-o minoritate organizată care acționează coor- donat și triumfă totdeauna asupra unei majorități dezorganizate, care nu are nici o voință, nici impuls, nici acțiune comună, deoarece îi lipsește o schemă de acțiune și organizare, numită de Moșea formulă politică (Teorica deigoverni e governo parlamentare, 1888). Vilfredo Pareto a arătat, la rîndul său, că o clasă politică sau o e. guvernantă își exercită totdeauna numai indirect dominația asupra majorității dezorganizate sau masei, în fapt, e. guvernantă domină e. guvernată, iar luptele și conflictele sociale și politice nu se desfășoară între e. și mase, ci numai între e. Din acest punct de vedere, Pareto consideră că istoria poate fi explicată prin schimbarea a două feluri de e., denumite de el metaforic e. “lei” și e. “vulpi”. Primele sînt formate din in- divizi bogați în reziduuri de clasa a 11-a, impunîndu-se prin autoritatea morală rezul- tată din înclinația lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rînd a forței) pentru instau- rarea ordinii în societate și eliminarea corupției, anarhiei, speculei, fraudei, “combi- națiilor” în general, prin care ajung de obicei la putere e. “vulpi”. Deoarece mijloacele spe- cifice folosite pentru dobîndirea autorității erodează e. care a cucerit puterea, ea este înlocuită cu o altă e., care manifestă înclinații contrare, proces denumit de Pareto circulația e. (Trattato di sociologia generale, 1916). 3. Termen central al concepțiilor și ideologiilor social-politice elitiste, caracterizate prin: a. considerarea societății ca fiind divizată în e. și mase, primele cu rol și funcții active în viața politică și socială, celelalte amorfe, dezorga- nizate, supuse și dependente (deoarece nu au și nu pot avea inițiativă socială și politică) față de e.; b. considerarea regimurilor demo- cratice ca fiind, într-un fel sau altul, incompatibile cu împărțirea societății în e. și mase; c. demonstrarea faptului că orînduirea socialistă este logic și istoric “imposibilă”, so- cialismul fiind doar una dintre formele istorice de societate care rezultă din procesul circu- lației e.; d. antiegalitarismul manifest, însoțit uneori de rasism, antisemitism, misticism și promovarea iraționalismului ca model de con- duită și conducere politică; e. promovarea atitudinilor, concepțiilor și a convingerilor con- 211 ELITISM servatoare, uneori reacționare, inclusiv (în unele cazuri) a utilizării forței ca mijloc de gu- vernare și de impunere a autorității e. în fața maselor, d. Concept principal în concepțiile sociologice elitare, care explică structura so- cială a unor societăți contemporane pornind de la constituirea e. politice reprezentative pentru anumite clase ale acestor societăți. Concepțiile elitare susțin că e. sînt grupuri so- ciale care nu pot fi înțelese decît prin raportarea lor la clasele pe care le slujesc, chiar dacă nu fac parte efectiv din aceste cla- se. De pildă, sociologul american C.W. Mills (1919-1962) analizează e. puterii în S.U.A., care este formată prin reunirea și socializarea relativ comună a elementelor conducătoare din diferitele domenii ale vieții publice ameri- cane (industrie, armată, stat), în condițiile în care evoluția capitalismului a dus la atomiza- rea societății, la dislocarea vechilor raporturi dintre clasele sociale, precum și la monopo- lizarea puterii de către un grup restrîns de indivizi. (The Power Elite, 1956). 1/. circulația elitelor, mobilitate socială, stratificare socială. LU. ELITISM perspectivă de analiză a istoriei și vieții politice care, în versiunea sa sistema- tică, susține ideea că societățile sînt întotdeauna dominate de o minoritate, o elită care ia deciziile majore și care concentrează puterea în mîinile sale (cf. Dictionnaire de la pensee politique, Hatier, 1989). Termenul este folosit și într-un sens peiorativ, pentru a denunța o politică suspectată că favorizează o minoritate, excluzînd majoritatea populației de la procesul decizional. în gîndirea politică, e. are o semnificație mai tehnică datorată lucrărilor sociologilor italieni Gaetano Moșea și Vilfredo Pareto. Termenul central al acestei concepții este elita politică, dezvoltat în ultima vreme prin cel de clasă politică. La origine, acest termen îi desemna pe cei aleși, pe cei mai buni. Și acum este utilizat în acest sens în discursurile politice cînd se urmărește susținerea unei politici de promovare a celor mai buni sau mai competenți. Cei mai mulți teoreticieni ai e. susțin că elitele, prin talia lor restrînsă și prin capacitățile speciale dobîndite, permit membrilor lor să acționeze împreună conștient și coeziv. Ei comunică ușor, se mo- bilizează repede pentru a alege o politică sau a lua o inițiativă. Necesitatea stimulării și pro- movării elitelor este susținută și de tendința tot mai pronunțată de specializare a anumitor activități politice, de creșterea complexității unei guvernări actuale. Acestui curent i se opun atît marxismul, cît și pluralismul, din mo- tive, evident, diferite. Pentru marxiști, elitiștii nu pot explica baza dominației unei elite, care nu pot fi decît raporturile economice între cla- se. Pluraliștii estimează că societățile moderne, dezvoltate și liberale, sînt caracte- rizate prin multiplicarea intereselor și prin competiția pentru putere și influențare. O mică elită unită reușește rareori să impună un consens social. Din această perspectivă, su- bestimarea de către elitiști a multiplicității centrelor de decizie în societățile liberale pro- vine din metodologia lor inadecvată de studiere a fenomenelor de putere. Teoria eli- tistă a fost revitalizată prin lucrările lui Field și Higley. Aceștia consideră că știința politică supraevaluează ponderea forțelor sociale în procesul decizional, inclusiv în regimurile de- mocratice, și supraestimează gradul de autonomie al elitelor, în determinarea cursu- lui unei politici. Influența acestei teorii în științele politice este considerabilă. Studiul in- fluențelor elitelor a fost integrat în curentul dominant în analiza politică prin cercetarea modalităților de recrutare și promovare a miniștrilor sau responsabililor de partid. Stu- diile de acest tip pun accentul pe originea socială a liderilor, pe formele de recrutare și pe rolul persoanelor care influențează această recrutare. Chiar și sistemele politice pot fi categorisite după criterii ca: unitatea sau 212 EMPATIE dezbinarea eHtelor, legăturile dintre mase și elite, rolul grupurilor intermediare, relațiile dintre centru și periferie. Analiza elitelor este esențială în studiul sistemelor comuniste, al guvernării militare sau autocrațiilor. V. circu- lația elitelor, elită, masă, oligarhie. N.L. EMIC / ETIC perspective complemen- tare în abordarea unui sistem socio-cultural, ori a unui element din componența sa. Emicul se definește prin abordarea sistemului din lăuntrul acestuia, în timp ce eticul se definește prin abordarea aceluiași sistem din exterior. Aici termenul “etic” are cu totul altă origine și semnificație decît omonimul său din domeniul moralei. Distincția e./e. se datorează lingvis- tului american Kenneth Pike (Language in Relation to a Unified Theory of the Structure of Human Behavior, 1954) și se întemeiază pe deosebirea între fonemică și fonetică. Fonemica se ocupă de aspectele idiomatice ale sunetelor unei limbi, aspecte controlabile numai de autohtoni, pe cînd fonetica se ocupă de sunetele lingvistice în general, indiferent de limbă. Orice limbă conține sunete apro- piate ca pronunție, a căror rostire greșită poate genera sintagme inoportune — fie ab- surde, fie nostime. Asemenea sunete sînt, în limbile cu scriere latină: b/p, c/g, d/t, f/v etc. Un străin care vorbește românește dar nu și-a însușit foarte bine fonemica limbii române, este expus erorii de a rosti, de pildă: “drac”, “paie”, “fată”, în loc de “drag”, “baie”, “vată” (sau invers), cu efectele corespunzătoare, i- vite prin infiltrarea acestor confuzii în construcția unor enunțuri. Alte asemenea confuzii pot apărea — referindu-ne tot la lim- ba română — și prin schimbarea accentului, ignorarea sedilei în cazul literelor “a” și “ț” etc. Pike a desprins din termenii “fonemic” și “fonetic” desinențele (“-emic” / “-etic”) și le-a conferit independență. Astfel, de la studiul comportamentului verbal, distincția a fost ex- tinsă la comportamentul non-verbal, la cultură în general. Distincția e./e. se aplică la clasificarea plantelor, animalelor, uneltelor, la terminologia de rudenie, la comportamentul mental. Cercetătorul, spre exemplu, poate re- leva efectul curativ pe care îl are o anumită plantă într-o anumită maladie, dar aspectul emic al problemei îi pretinde să nu ignore nici credința bolnavului în descîntecul ce însoțește tratamentul. Distincția e./e. are im- plicații filosofice importante, emicismul ca mișcare antropologică modernă intrînd în re- zonanță cu studiul valorilor, cu relativismul cultural, cu decentrarea (înțeleasă nu numai psihologic, dar și epistemologic), cu problema particularului și universalului în cultură. V. obiectivitate, relativism cultural, valoare. Gh.G. EMPATIE fenomen de apropiere cogni- tivă și afectivă față de un subiect concret (persoană, situație, obiect estetic) mergînd pînă la identificare și substituire de rol. Inițiate și dezvoltate de către Theodore Lipps, prime- le studii despre e. reflectă un stadiu de dezvoltare a psihologiei relațiilor sociale. E. era privită ca o formă de cunoaștere rezultată din relațiile interpersonale, constînd în imi- tația interiorizată a stărilor și comportamentelor unei alte persoane mer- gînd pînă la identificare cu acea persoană. După anii ‘40, conceptul se îmbogățește prin cercetare experimentală. J. P. Guilford (Per- sonality, 1959) notează că e. este o abilitate de a prevedea comportamentul altor per- soane pe baza cunoașterii dispozițiilor psihologice (percepții, gînduri, sentimente, ati- tudini). în teoria relațiilor interpersonale din cadrul grupurilor, G. W. Allport (Personality: A Psychological Interpretation, 1937) definește e. drept imaginația substituitivă, prin care o persoană își asumă percepțiile, judecățile și afectele altei persoane într-o situație determi- nată dintr-un șir de situații. E. este un concept central în studiile de psihologie a creației ar- 213 ENCULTURAȚIE tistice, în special a creației actoricești, unde performanța de transpunere în rol denotă o abilitate empatică a actorului. Stă la baza me- todei comprehensive. V. comprehensiune, sociometrie. I.A.P. ENCULTURAȚIE procesul de internali- zare de către individul uman a normelor și valorilor grupului (comunității, societății) în care se naște și trăiește. Unii autori (Alan R. Beals, George și Louise Spindler) preferă ex- presiile “transmitere culturală” sau “dobîndire a culturii”. Mai importantă (prin șansele de ge- neralizare) este’ preferința pentru conceptul de “socializare”, preferință manifestată de so- ciologi. E. reprezintă corespondentul antropologic al conceptului de “socializare”. E. are incidențe de rang esențial cu educația și cu tradiția. Procesul de e. are loc deopotrivă în familie, în comunitate, în școală, prin ritua- luri și prin activități instituționalizate. Durata și caracteristicile procesului sînt determinate de stadiile de viață ale individului. Internalizarea setului fundamental de valori se petrece în co- pilărie și în adolescență, cînd puiului de om i se transmit primele învățături despre felul cum trebuie să se poarte cu părinții, cu to- varășii de joacă, de asemenea cu ansamblul de rude, cu membrii tribului ori ai satului. Treptat, el ajunge să se deprindă cu valorile morale, estetice și religioase ale grupului din care face parte. Un loc important îl deține for- marea deprinderilor privind muncile specifice. Toate aceste preocupări, din partea sa și a ge- nerației care-l îndrumă, tind să-l pregătească pentru diferite roluri ce le va deține ulterior ca membru matur și activ al sistemului social. S- ar părea că odată cu ieșirea din adolescență, cu dobîndirea statutului profesional și civil (de cetățean) formarea individului se încheie. în realitate însă, societatea e un sistem în care nevoile fundamentale rămîn în general cons- tante, dar în care mijloacele de satisfacere a lor se schimbă, se perfecționează. Procesul racordării din mers a individului la imperative- le mereu noi ale vieții sociale se exprimă în ceea ce pedagogii au numit “educația perma- nentă”. O sinteză asupra conceptului de e. a realizat Nobuo Shirnahara în articolul Encul- turation, A Reconsideration (1970). V. educație, generație, socializare, tradiție. Gh.G. ENDOGAMIE căsătorie realizată în inte- riorul unui grup familial sau local. Acest tip de reglementare a căsătoriei este caracteristic societăților și comunităților tradiționale. Ale- gerea partenerului este supusă controlului părinților și grupului de rudenie care pretind să cunoască familia cu care se prevede sta- bilirea unei alianțe. în raport cu sistemul de comunicații de care dispune o comunitate, universul endogamic poate fi mai restrîns sau mai larg. Pentru comunitățile țărănești tra- diționale, universul endogamic se reduce la satul de reședință și la satele învecinate. Pen- tru comunitățile urbane universul endogamic este foarte larg. Pentru a arăta că o populație se căsătorește într-o arie geografică delimi- tată, demografii utilizează termenul de “izolat”. V. căsătorie, exogamie, familie, rude- nie. I.Mih. ENDOGEN (gr. endo, “înăuntru” + genos, “origine”), ceea ce se află, își are orginea în interiorul unui element sau sistem. Termenul se folosește cu precădere în geologie, biolo- gie și medicină, în corelație cu pandantul lui, exogen, pentru a distinge între factorii ce țin de interior și cei ce țin de exterior sau pentru a releva ponderea fiecărui tip de factori. Mai nou, e. se utilizează și în disciplinele socio-u- mane, în același înțeles, de explicație prin factori interni. Comportamentul mai complex și de mai lungă durată al indivizilor și grupu- rilor umane se explică în general prin împletirea de factori (cauze) interni cu cei ex- terni. Migrațiile, de pildă, — atît cele istorice, 214 EȘANTIONARE ale unor întregi popoare, cît și cele regionale, sau de la sat |a oraș — pot fi mai bine înțelese numai daca avem în vedere factorii de atracție din exterior și cei de împingere din in- terior (modelul pull-push). V. exogen. P.l. EȘANTIONARE tehnică statistico-me- todologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o populație de entități (persoane, organizații etc.) a unei părți (eșan- tion) ce va fi analizată pentru a facilita elaborarea de inferențe despre întreaga po- pulație. Presupoziția fundamentală a e. este că analiza unei părți (eșantion) din populația de referință conduce la rezultate similare cu acelea obținute prin investigarea întregii po- pulații, dacă sînt respectate anumite condiții statistice și teoretice. Eșantionul trebuie să o- fere o imagine cît mai precisă a populației de referință, să fie obținut prin aplicarea unor teh- nici probabiliste (legea numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie reprezentativ în termeni statistici și cu privire la problema teoretică analizată, să fie economicos în ra- port cu resursele (financiare, de timp, de personal) disponibile. E. presupune mai întîi ca în funcție de problema cercetată să se pre- cizeze populația de referință. Aceasta este un număr finit de elemente sau unități primare și este delimitabilă în termeni de: conținut (spe- cificarea elementelor componente), încadrare (căror unități organizatorice aparțin elementele), extensie (aria de răspîndire), timp (momentul sau perioada considerării). De exemplu, într-o analiză a caracteristicilor intelectualității tehnice actuale din țara noastră, populația de referință ar include toți inginerii din institute de cercetare, unități pro- ductive și de servicii existente în România în anul 1993. Dacă apar dificultăți în cir- cumscrierea populației de referință, este necesar să se definească populația investi- gatăin mod mai precis. Populația investigată și populația de referință ar trebui să coincidă, dar aceasta nu se întîmplă întotdeauna din cauza dificultăților ce pot apare în cir- cumscrierea ultimei. înainte de a trece la selectarea eșantionului, elementele popu- lației investigate sînt asamblate într-un cadru al e. De regulă, acesta ia forma unei liste de elemente ordonate în funcție de unul sau mai multe criterii. Ordonarea cea mai frecventă este de tipul stratificării, după criterii sociale, demografice, geografice sau organizaționale, pentru a asigura o selecție cît mai adecvată în eșantion și o analiză cît mai riguroasă atît a elementelor separate cît și a combinării lor în straturi. ♦ în funcție de tehnica de selecție a elementelor populației în eșantion, se dis- tinge între e. probabilistă și e. neprobabilistă. în e. probabilistă fiecare element al populației este selectat în mod independent de celelalte, toate avînd aceeași probabilitate de selecție, diferită de zero. E. neprobabilistă presupune utilizarea informațiilor oferite de cercetări prealabile sau de experți pentru a ghida se- lecția de eșantioane tipice sau reprezentative pentru o problemă teoretică sau factuală. De data aceasta nu se pot realiza scopuri speci- fice estimării și testării ipotezelor, întrucît nu sînt satisfăcute condițiile selecției prob- abiliste. în schimb, se facilitează culegerea unor date privitoare la relațiile dintre entități sociale sau la constituirea de grupări și orga- nizări formale sau informale, conduce la formularea de ge-neralizări empirice sau teo- retice cu ajutorul unor procedee specifice (analiza contextuală, analiza de rețea și cea a perechilor). ♦ Di-feritele modele de e. se asociază cu metode specifice de culegere a datelor. î n acest sens, se pot distinge trei ti- puri de combinații: a. experimentele presupun manipularea anumitor variabile in- dependente și controlul sau randomizarea tuturor variabilelor exterioare; totodată, ran- domizarea se referă și ia selecția sau alocarea probabilistă a subiecților pe grupuri și a grupurilor într-o ordine anume, putînd fi 215 EȘANTIONARE circumscrisă, din acest punct de vedere, do- meniului e.; b. anchetele și sondajele de opinie se bazează pe aplicarea modelelor de e. probabilistă; c. investigațiile sociale — ter- men utilizat pentru a individualiza abordările bazate pe e. neprobabilistă, dispunînd de un nivel scăzut al validității interne și externe, fără a fi însă lipsite de importanță pentru pro- gresul teoretic al cercetării sociologice. 4* E. probabilistă a cunoscut cea mai puternică dezvoltare tehnică și stă la baza aplicării di- feritelor tipuri de anchete sociologice. Se realizează în diferite variante. Cea mai simplă este e. simplă aleatoare (esa) aplicabilă în an- chetele de opinie, în analize exploratorii sau în cele care își propun identificarea unor fac- tori cu incidență asupra constituirii unor fenomene sau procese sociale. După delimi- tarea populației investigate și a cadrului de e., se formulează decizia privind dimensiunea n a eșantionului, avînd în vedere gradul de ete- rogenitate a populației și opțiunea pentru un anumit nivel de încredere în estimarea para- metrilor. Cu cît nivelul așteptat de precizie a estimației este mai mare, cu atît limita confi- denței este mai coborîtă și dimensiunea eșantionului crește. Pentru o populație nedi- ferențiată pe subclase sau straturi, dimensiunea optimă a unui esa este de circa 400 de elemente pentru un nivel de confi- dență de 95%. Cînd populația este diferențiată pe subclase iar eșantionul se așteaptă să le reprezinte, pentru precizarea dimensiunii optime a eșantionului se consi- deră subclasa sau stratul cu cele mai puține elemente, se menționează cîte elemente vor fi selectate din aceasta și apoi se selectează în mod proporțional elementele din celelalte subclase. Dimensiunea eșantionului total crește proporțional cu numărul subclaselor. Această tendință poate fi, totuși, evitată fie prin aplicarea altei tehnici de e, fie prin elimi- narea unor subclase sau prin fixarea arbitrară a dimensiunii subclasei minime în jur de 100. Pe baza cunoașterii dimensiunii n a eșantio- nului și Na populației se calculează fracția de eșantionare (f = n / N). Aceasta indică distanța cantitativă dintre două elemente succesiv se- lecționate de pe lista populației. în funcție de aceasta sau utilizînd un tabel de numere alea- toare, se procedează la selecția aleatoare a elementelor din populația listată. în esa fieca- re element este considerat prin el însuși, independent de celelalte și cu probabilități de selecție echivalentă cu a oricărui alt element. Aceasta înseamnă că entitățile sociale sînt atomizate iar în interpretarea rezultatelor cer- cetării nu pot fi formulate inferențe despre relații sau structuri sociale, ci numai despre indicatori sau variabile. ♦ O altă variantă a e. probabiliste este e. sistematică (es), aplica- bilă atunci cînd: elementele se succed în mod natural în spațiul sau timpul social, dispunem de o listare prealabilă a populației și am for- mulat decizia privind dimensiunea eșantionului. Etapele de parcurs sînt următoarele: se calculează intervalul de e. (v- N/n) care este inversul fracției de e., op- tîndu-se pentru numărul întreg cel mai apropiat de rezultatul fracției; se alege primul număr aleator (din tabelul cu numere aleatoa- re) a cărui mărime se situează în intervalul definit de v, acesta repre^entînd începutul aleator al selecției; în continuare, se aleg ace- le elemente care au numărul egal cu suma începutului aleator și a intervalului de e., o- prindu-ne cînd am atins dimensiunea prestabilită a eșantionului. De regulă, es se aplică atunci cînd dimensiunea eșantionului este mică iar elementele populației sînt unități sociale de tipul instituțiilor, grupurilor sau or- ganizațiilor. Atenție deosebită trebuie acordată satisfacerii cerinței de maximizare a variației caracteristicilor studiate, evitîndu-se efectele de linearitate sau periodicitate indu- se de dispunerea naturală a elementelor. Dacă nu dispunem de posibilități de întîmpi- nare a acestei cerințe, este preferabil să 216 EȘANTIONARE utilizăm e. grupărilor (eg) sau e. stratificată (est), în varianta mono sau multistadială. Apli- carea acestor tehnici se bazează pe faptul că elementele primare ale populației pot fi repar- tizate pe grupări sau zone geografice sau pe straturi sociale delimitate în funcție de un cri- teriu. Dacă aceasta este situația, atunci trebuie mai întîi să delimităm grupările, zone- le sau straturile și apoi să selectăm din fiecare elementele primare prin procedeul esa. Desi- gur că ne putem concentra atenția numai asupra grupărilor sau straturilor (în varianta monostadială) sau asupra primelor și asupra elementelor incluse în ele (varianta multista- dială). Est conduce la o mai mare precizie a e. și la aprofundarea studiului diferitelor stra- turi. Fracția de e. poate să fie aceeași pentru toate straturile (est proporțională cu dimensi- unea populației fiecărui strat) sau diferită de la un strat la altul (estdisproporționată). în ul- timul caz, probabilitatea includerii unui element în eșantion este specificată de fracția de e. asociată fiecărui strat. Cerința principală a stratificării este ca elementele dintr-un strat să fie omogene în raport cu criteriul utilizat, iar diferențele dintre straturi să fie maximizate. în termeni statistici, aceasta înseamnă a mini- miza varianța în cadrul straturilor și a maximiza varianța dintre straturi, ceea ce conduce la reduceri ale erorii standard. Stra- tificarea se poate realiza în procesul e. înainte de culegerea datelor sau în faza de prelucrare a datelor pe un esa. Preferabilă este prima al- ternativă. în est multistadială se disting rînd pe rînd noi unități primare de e. repartizate pe straturi, iar în fiecare nou stadiu se aplică o tehnică sau alta de selecție (simplă aleatoare, sistematică, cu probabilități proporționale mărimii etc.). Numărul stadiilor depinde de mărimea populației investigate, de numărul va- riabileior-criteriu propuse de problema cercetării. Eg presupune mai întîi identifica- rea grupărilor și/sau zonelor geografice după un criteriu. Acesta se poate referi la constitui- rea lor naturală (din diverse zone geografice se au în vedere unitățile productive sau cul- turale sau sociale) sau la o constituire generală de cercetare (de exemplu, di- ferențierea zonelor sau unităților în funcție de nivelul dezvoltării). La rîndul lor, zonele și unitățile pot fi din nou divizate după un alt cri- teriu de stratificare (de exemplu, unitățile productive sînt diferențiate după mărime, mo- dernitatea tehnologiei, eficiența economică etc.). într-un al treilea stadiu, se poate proce- da la e. echipelor de muncitori (considerate ca grupări) sau a muncitorilor diferențiați după nivelul calificării. Echipele sau muncitorii vor fi unitățile investigate. Eg este deci multista- dială și stratificată, dispune de un grad înalt de flexibilitate, este adaptabilă la o varietate de probleme, facilitează analiza relațiilor din- tre elementele repartizate pe diferite grupări sau straturi, valorifică avantajele esa. în ace- lași timp, este complicată tehnic, solicită la maximum experiența, priceperea și imagi- nația analistului. Opțiunea pentru un tip sau altul de e. trebuie să se bazeze pe spe- cificul și implicațiile problemei studiate, pe considerarea caracteristicilor populației de referință și pe criterii de eficiență practică și a estimării parametrilor. Totodată, trebuie să se urmărească reducerea erorilor de e., adică a diferențelor dintre estimatorii obținuți din ana- liza unui eșantion și parametrii populației. Uneori, chiar dacă un eșantion a fost bine se- lectat inițial, pot apare nonrăspunsuri care reduc dimensiunea eșantionului și măresc erorile de e. Această tendință poate fi contra- carată prin adăugarea de noi elemente în eșantion sau prin completarea nonrăspunsu- rilor de către analist pe baza comparării anumitor caracte-ristici importante ale ele- mentelor care au răspuns cu cele ale celor care nu au răspuns și prin opțiunea pentru o tendință similară probabilă de răspuns care înlocuiește nonrăspunsurile. într-un eșantion bine selectat abaterea estimatorului de la va- 217 ETICHETARE SOCIALĂ loarea parametrului este mică sau tinde către zero pe măsură ce crește dimensiunea eșan- tionului. Eroarea medie de e. este de obicei descrisă în termenii variației. V. predicție, probabilitate, statistică și sociologie, testarea ipotezelor. L.V. ETICHETARE SOCIALĂ teoria so- ciologică care explică devianța ca o consecință a definirii ei sociale, conform teo- remei lui W. I. Thomas, după care o situație este reală prin consecințele definirii ei ca reală. Teoria e.s. presupune, deci, că o acțiune umană este devianță nu atît datorită caracteristicilor ei intrinseci, ci ca urmare a reacției sociale pe care ea o trezește. Această reacție se produce în funcție de stratificarea socială și culturală a unei societăți, de siste- mul normelor și valorilor ei dominante, dar și de interacțiunea dintre autorii acțiunii sociale și cei care, prin poziția și interesele lor sociale, reacționează la această acțiune. Odată eti- chetată ca fiind devianță, o acțiune devine realmente devianță, deoarece consecințele sale sînt generate de etichetarea însăși, și nu de acțiune ca atare. De aceea, două acțiuni pot avea aceleași consecințe ca atare, dar dacă una dintre ele este etichetată ca fiind de- viantă, ea este devianță prin consecințele etichetării ei. Sociologul american H. S. Beck- er, care a întemeiat teoria e.s., a arătat concret cum un act definit sau etichetat ca in- fracțiune determină producerea unei infracțiuni deoarece individul are totdeauna tendința de a-și însuși consecințele definirii acțiunii sale de către ceilalți și de a se com- porta ca atare (Outsiders, 1963). De fapt, primul care a arătat că actul deviant (“crima”) este un produs social realizat prin e.s., a fost sociologul francez Paul Fauconnet (1874- 1938). Raționamentul lui este următorul: o “crimă” este o acțiune umană căreia i se poate asocia responsabilitate; cum responsabilita- tea constă în aptitudinea unui individ sau unui grup de a fi obiect al sancțiunii aplicate de către grupul social înglobant (societatea), rezultă că responsabilitatea este o relație so- cială, nu o aptitudine individuală; relația socială în care este concretizată responsabi- litatea este rezultat al unei definiții sociale sau al unei e., în termenii teoriei e.s.; de aceea, “cauza” unei “crime” nu trebuie căutată în me- canismul producerii ei ca atare, ci în mecanismul producerii ei sociale; la rîndul ei, pedeapsa nu este îndreptată atît asupra crimi- nalului, cît împotriva crimei, al cărei substitut social este criminalul (La Responsabilite, 1920). Este evident că teoria e.s. presupune instituționalizarea completă a reacțiilor so- ciale și transparența deplină a normativității sociale. în realitate, funcționarea normelor angajează, alături de mecanismele instituțio- nalizării, mecanismele sociale ale proceselor de negociere ale conflictelor și luptelor so- ciale, față de care teoria e.s. este nerelevantă. V. devianță, dramaturgie so- cială, etnometodologie, interacționism, responsabilitate. I.U. ETNIC 1. Grup etnic, grup cu tradiții cultu- rale comune și care are sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății înglobante. Membrii unui g.e. diferă de ceilalți membri ai societății prin anumite trăsături culturale spe- cifice: limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente. Esențial însă este sentimen- tul identității și autoperceperea lor ca fiind di-feriți de alți membri ai societății. Unii socio- logi consideră sentimentele e. ca o extensie a sentimentelor de rudenie. în uzajul politic contemporan, termenul de g.e. este frecvent utilizat pentru a descrie o minoritate cvasi- națională care trăiește în cadrul unui stat și care nu a atins statutul de națiune. G.e. se di- ferențiază de națiune prin mai multe caracteristici: în mod obișnuit au dimensiuni mici; se bazează în mod mult mai evident pe o moștenire comună; sînt mult mai persist- 218 ETNOCENTRISM ente în istoria umană în timp ce națiunile sînt circumscrise în timp și spațiu. G.e. sînt esențial exclusive și ascriptive, calitatea de membru al acestor grupuri se dobîndește nu- mai dacă indivizii au anumite trăsături înăscute. Națiunea este mai inclusivă și este definită cultural sau politic. G.e. pot fi concen- trate într-un anumit teritoriu (în care sînt majoritare din punct de vedere demografic) dar pot fi și dispersate într-un teritoriu foarte larg. De exemplu, comunități evreiești sau fa- milii de evrei se găsesc în majoritatea țărilor lumii. Indiferent de gradul de concentrare sau de dispersie.teritorială, evreii se manifestă și sînt percepuți peste tot ca un g.e. în Europa multe țări cuprind diverse g.e.: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (englezi, scoțieni, irlandezi), Elveția (francezi, germani, italieni), România (români, unguri, germani, romi). 2. Etnicitate, starea de a fi etnic sau de a aparține unui g.e. Prezervarea e. se poate realiza prin separatism sau prin pluralism cul- tural (formă de acomodare socială în care g.e. își păstrează tradițiile și trăsăturile cultu- rale distinctive și cooperează în mod pașnic și relativ egal în viața politică, economică și socială). Separatismul promovat de multe mișcări de independență etnică a eșuat în majoritatea cazurilor, în timp ce pluralismul cultural s-a dovedit a fi mult mai eficient. în unele societăți, unele ideologii elaborate din perspectiva majorității dominante consideră pluralismul cultural doar ca o fază tranzitorie, scopul final fiind integrarea. în perspectiva in- tegrării se pune accent pe egalitatea indivizilor, pe eliminarea preferințelor etnice, pe unificarea comportamentelor și, în final, pe distrugerea identității etnice. Politica de inte- grare a g.e. acționează prin eliminarea barierelor formale și a discriminărilor, evalua- rea și tratarea persoanelor în raport cu meritele individuale și absența eforturilor ofi- ciale de a prezerva identitatea etnică. Scopul final este o societate integrată în care membrii tuturor grupurilor etnice participă la viața so- cială în raport cu talentele și interesele lor. Separatismul și pluralismul cultural se con- centrează asupra grupurilor, în timp ce integraționismul se concentrează asupra indi- vizilor. 3. Identificare etnică, recunoașterea apartenenței la un g.e. manifestă în relațiile cu ceilalți și în percepția de sine. 4. Transpo- ziție etnică, schimbul de persoane între două culturi etnice în care fiecare este asimilată în cultura de origine a celeilalte. V. asimilare, in- tegrare socială, minoritate socială, națiune, naționalism. I.Mih. ETNOCENTRISM emiterea de judecăți de valoare asupra altor grupuri prin raportare la valorile și normele propriului grup. în mod obișnuit, e. se manifestă ca asumare a supe- riorității propriei culturi și apreciere a altor culturi ca bune sau rele, înalte sau minore, drepte sau greșite, în măsura în care se asea- mănă sau se diferențiază de cultura proprie. E. operează cu expresii ca “popor ales”, “națiune binecuvîntată”, “rasă superioară”, “adevărata credință”, “străini perfizi”, “necredin- cioși”, “popoare înapoiate”, “barbari”, “sălbatici”. Majoritatea grupurilor din cadrul unei societăți adoptă atitudini e. Th. Caplow a pus în evi- dență că numărul persoanelor care supraestimează grupul din care fac parte este de opt ori mai mare decît numărul persoane- lor care își subestimează propriul grup. E. este o reacție umană universală întîlnită în toate societățile și în toate grupurile. Dar nu toți oamenii sînt la fel de e. Diferențele indivi- duale au fost explicate prin variabilitatea modelelor de personalitate. în acest mod a procedat T.W. Adorno (The Authoritarian Personality, 1950) care afirmă că persoanele e. provin din cele mai puțin educate, mai izo- late social și mai dogmatice din punct de vedere religios, in concepția sa, e. se de- finește ca o loialitate intensă și necritică față de propriul grup etnic sau național asociată cu 219 ETNOGRAFIE desconsiderarea altor grupuri etnice sau naționale. Cercetările ulterioare nu au permis constatarea unei corelații evidente între tipu- rile de personalitate și trăsăturile socio- culturale ale indivizilor și nivelul e. lor. V. Rey- nolds et al. {The Sociobiology of Ethocentrism, 1987) resping ideea că e., e- goismul și rasismul ar fi “imperative genetice” ale naturii umane. Chiar dacă există o anu- mită componentă biologică aceasta nu este activată decît în anumite contexte societale și politice și este reprimată în altele. Analizele politologice afirmă că e. este o consecință a faptului că politica este o activitate de grup. Socializarea politică, care începe încă din fa- milie, produce o imagine discretă și distorsionată a celorlalți. Atitudinile astfel so- cializate pot fi manipulate de elitele politice în propriile lor scopuri. ♦ E. are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor și societăților. Grupurile e. par să supraviețuiască mai bine decît cele tolerante; primele favorizează sacri- ficiile și martirajul. E. întărește naționalismul și patriotismul și protejează identitatea etnică, în aceiași timp, e. alimentează rasismul, des- curajează schimbarea și blochează împrumuturile culturale. în anumite condiții, el promovează stabilitatea culturală; în alte con- diții el poate conduce la colapsul unei culturi și la stingerea unui grup. Intensitatea atitudi- nilor e. variază de la formele pașnice la cele megalomanice și beligerante. Atitudinile e. pot să treacă de la o generație la alta prin in- termediul socializării. Cea mai mare parte a transmisiei se face în mod informai, dar anu- mite elemente sînt infiltrate și în sistemul educațional sau sînt vehiculate prin mijloace- le de comunicare în masă. K. Booth (Strategy and Ethnocentrism, 1979) sugerează trei aplicații frecvente ale termenului de e. Prima ar fi o formă prescurtată de a desemna ten- dința universală a oamenilor de a percepe pe alții în raport cu propriul lor grup. A doua se referă la o metodologie falsificată, iar a treia se referă la “cantonarea” culturală (persoane- le și grupurile sînt atît de ancorate în e. lor încît sînt incapabile să intre în empatie cu al- tele și să vadă lumea și din perspectiva altora). Efectele negative ale e. pot fi reduse prin intensificare comunicării și interacțiunii dintre grupuri. V. etnic, națiune, naționalism, xenocentrism. I.Mih. ETNOGRAFIE (gr. ethnos, “popor” + graphein, “a descrie”), termen coexistent cu acela de “etnologie”, în unele țări din Europa e. fiind întrebuințat chiar cu precădere (cel puțin pînă în prezent). în limba germană și în zonele ei de influență, au apărut în devălmășie, alături de e. și etnologie, termenii Volkskunde și Vdlkerkunde, ambii datînd din a doua jumătate a secolului al XVIIl-lea. S-a venit însă cu observația (Han F. Vermeulen, 1992) că primul se aplică la studiul unui singur popor, iar al doilea la studiul mai multor po- poare sau al tuturora. Se înțelege, așadar, că Vdlkerkunde ar avea o mai mare deschidere comparativă, apropiindu-se de etnologie și de antropologie, în timp ce Volkskunde s-ar afla mai aproape de e. în viziune contemporană, e. reprezintă prima treaptă a antropologiei culturale — anume, treapta empirică, de re- coltare a datelor concrete și de ilustrare a enunțurilor cu pretenție de generalitate. în opinia lui C. Levi-Strauss (Anthropologie structurale, 1958), “etnografia, etnologia și antropologia nu reprezintă trei discipline sau trei concepții diferite despre aceleași studii. Ele sînt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiași cercetări”, iar preferința pentru unul sau altul din acești termeni exprimă atenția precumpănitoare pentru respectivul tip de cercetare. V. antropologie culturală, et- nologie. Gh.G. ETNOLOGIE (gr. ethnos, “popor”+ lo- gos, “cuvînt”, “vorbire”), știință ce constă în studiul formării și distribuirii popoarelor sau ti- 220 ETNOMETODOLOGIE purilor etnice și al caracteristicilor lor fizice și culturale. Pe treapta ei expozitivă, e. poate in- tegra și valorifica unele date ale antropologiei fizice, anume acelea care prezintă tipul fizic — subrasial, constituțional, somatic — al po- pulațiilor descrise. Problematica ei principală se axează însă pe studiul originii, răspîndirii în spațiu (difuziune) și transmiterii în timp (tra- diție) a artefactelor, credințelor și obiceiurilor din culturile populare. în antropologia socială clasică din Marea Britanie, e. era considerată o disciplină de tip istoric, urmare a faptului că operează cu metoda istorică, metodă prin care existența unui aspect particular într-o so- cietate particulară este explicată ca rezultat al unei succesiuni particulare de evenimente (A. R. Radcliffe-Brown). în Europa continentală, pînă la mijlocul secolului în curs, denumirea e. a ținut locul aceleia de antropologie cultu- rală. Chiar și astăzi, unii socotesc cele două denumiri ca fiind interschimbabile, după cum alții consideră la fel, între ei, termenii denomi- nativi e. și etnografie. Aceste echivalențe terminologice nu-și află o justificare deplină, dar ele au creat adevărate tradiții naționale de limbaj și de cercetare, de aceea lipsa unui consens terminologic general e greu de depășit. V. antropologie culturală, etnografie. Gh.G. ETNOMETODOLOGIE orientare în sociologia contemporană, care vizează stu- dierea metodelor, a strategiilor subiective (împărtășite) pe baza cărora membrii colecti- vităților umane acționează și interacționează în desfășurarea (producerea și reproduce- rea) contextelor și activităților cotidiene. E. s-a desprins din curentul mai larg al interacțio- nalismului simbolic, a avut ca sursă nemijlocită de inspirație etnoștiința (direcție — clar conturată în deceniul al șaptelea al se- colului nostru.în antropologia culturală), care se ocupă de modalitățile și conținuturile ideatice prin care grupurile etnice descriu și interpretează realitatea înconjurătoare, viața lor socio-culturală în general. Avînd ca exem- plu cercetările clasice de etnobotanică, etnomuzicologie, de relații și denumiri de ru- denie, reprezentanții etnoștiinței au ca program epistemic — utilizînd în principal o metodă de împrumut din lingvistică, analiza componențiaiă — descoperirea metodelor de organizare a materialului cognitiv la nivelul di- verselor colectivități culturale. Descrierile și teoriile etnologului (antropologului) nu vi- zează acum numai datele, faptele ce privesc grupul, ci și descrierile și “teoriile” grupului re- feritoare la acele fapte și date. Etnoștiința este deci “știința” grupurilor etnice, spre deo- sebire de etnologie, care este știința despre grupurile etnice. Accentul este pus în e. pe as- pectele de psihologie socială, pe reconstrucția metodelor prin care omul în ac- tivitatea sa zilnică descrie, explică și interpretează propria sa lume, subliniindu-se caracterul dinamic al acestor construcții. E., fiind fundată în particular pe fenomenologie (în special Schutz), este mult mai profund in- teresată în dezvăluirea sensurilor, semnificațiilor de bază pe care le profesează actorul uman în viața cotidiană. Urmărind asemenea scopuri, conceptele utilizate și da- tele obținute sînt mai nuanțate, dar și mai puțin controlabile. Datele sînt mai vagi deoa- rece intră în joc nu atît fundalul metafizic în sine (fenomenologic), cît faptul că se vizează o realitate variată și fluidă. H. Garfinkel, părin- tele e., îi dă acesteia, printre altele, definiția: “Eu folosesc termenul "etnometodologie" pentru a mă referi la investigarea pro- prietăților raționale ale expresiilor indexicale și ale altor acțiuni practice ca realizări contin- gente și în continuă devenire sau practici competent (abil) organizate ale vieții de zi cu zi" (Studies în Ethnolomethodology, 1967). Limbajul e. — în speță, cel al lui Garfinkel — este ezoteric, uneori metaforic, alambicat și relativ greu de pătruns. Evident este că e. ex- 221 ETNOMETODOLOGIE plorează deliberat palierul simbolic în versi- unile lui subiective, neinteresîndu-s£de datul obiectiv ca atare. Conceptele cheie ale orientării e. și, în parte, ale interacționismului simbolic în general, sînt: supozițiile luate ca de la sine înțelese, codurile interacțiunii, ex- presiile indexicale, tipificarea, reflexivitatea, intersubiectivitatea și procesualitatea (realita- tea în devenire). Condensat, tabloul comportamental uman preconizat de et- nometolologi s-ar prezenta astfel: oameni acționează interdependent (interacționează) pe baza unei strategii ce implică un sistem de coduri de acțiune bazat pe cîteva “axiome” de conduită, născute, cristalizate și sedimentate în practica rutinieră. Ele sînt, în cele mai multe cazuri, netransparente pentru actorii acțiunii, dar permanent profesate, luate ca subînțele- se printr-un acord tacit. Respectivele supoziții, împreună cu regulile mai de detaliu (coduri) nu sînt însă niște principii abstracte, imuabile, ci au o valoare indexicală, adică se adecvează contextului (partenerii interacțiunii țin seamă atent de biografia, statutul, cunoștințele, scopurile, intențiile reciproce). Expresiile indexicale verbale și nonverbale, deși potențial infinite, funcționează totuși în mod obișnuit ca niște clase limitate de răspunsuri, ca “tipificări”, potrivit persoanelor tipice și situațiilor standard. în dinamica prac- ticii de zi cu zi subiecții umani confruntă mereu sistemul axiomatic și codajul cu eve- nimente care îl confirmă sau care ies din model. Parametrii situațiilor rămînînd în limite normale,, oamenii, în general, ajustează prin raționalizări temeiul evenimentelor ce nu se înscriu de la început în supozițiile și codurile existente, forțîndu-le să se subordoneze coerenței de ansamblu. La nivelul cunoașterii comune operează deci reflexivitatea, ceea ce ar reprezenta corespondentul empiric al rațio- nalității științifice. Reflexivitatea vizează stra- tegiile cognitive angajate în practicile curente, inclusiv prezumția că pentru aceleași date in- divizi diferiți acordă aceleași înțelesuri (prin- cipiul intersubiectivității). Important este de reținut că pentru etnometodologi realitatea fundamentală este tocmai cea rezultată din desfășurarea supozițiilor, codurilor și reflexi- vității. Realul este construit mereu de actorii sociali în procesul interacțiunii la nivel simbo- lic. Miza etnometodologică pe emergența realului (social) din situații interacționale par- ticulare, sublinierea rolului contextului determinat și în același timp construit de su- biecți, nu înseamnă negarea existenței structurilor stabile. Garfinkel vorbește de in- varianța și independența structurilor (față de cohortele specifice de subiecți), dar el arată totodată că structurile nu au o existență aprio- ri, ci ființează și subzistă în măsura în care sînt create și recunoscute de oameni în deru- larea activităților practice. Există, așadar, o gramatică generativă a cotidianului, care este totdeauna locală. E. deplasează structurile în microsocial și în primul rînd pe planul subiec- tivității. Ea năzuiește la descrierea și explicarea unor microculturi și instituții con- crete. Metodologia e. constă în a provoca situații care scot indivizi din fluxul normal, ru- tinier, al vieții. Studenții, de exemplu, au fost solicitați să se poarte cu părinții lor, acasă, ca și cum ar fi fost oaspeți. în felul acesta, supo- zițiile acordului tacit din relația părinți-copii au fost determinate să iasă la lumină. Tot pentru a evidenția “luatul de la sine înțeles”, s-a re- curs la intervievarea intensivă pe teme ce presupun consensul microsocial sau intersu- biectiv: “de ce saluți?”, “ce înțelegi cînd spui că ești obosit?” etc. Răspunsurile subiecților la condițiile sau întrebările provocatoare sînt înregistrate pe peliculă, pe benzi de magne- tofon, sau în scris, obținîndu-se astfel un “document etnometodologic”, care va fi ana- lizat și interpretat într-o manieră cît mai comprehensivă. Unii cercetători pretind chiar că acela care abordează etnometodologic realitatea să fie în stare să poată reproduce 222 ETOLOGIE scene din fragmentul de viață studiat, jucînd, rînd pe rînct, rolul agenților acționali. Pre- tențiile unor reprezentanți ai e. de a o echivala unei sociologii propriu-zise sînt evident, abu- zive, pentru că ea nu ia în considerare factorii economici și politici, structurile sociale obiec- tive, lipsindu-i perspectiva macrosocială și istorică. De asemenea sînt problematice: gra- dul de universalitate al mecanismelor descrise de e., adică în ce măsură sînt ele a- fectate de etnocentrism, iar din punct de vedere metodologic, este de relevat insufi- ciența validității procedeelor puse în joc. Este vorba de faptul că, în acord cu normele de cercetare statuate în această orientare, se ajunge la indecibilitatea de principiu în legătură cu validitatea și autenticitatea enunțurilor, și anume: în concepția e., su- biecții își citesc reciproc codurile, valorile, normele, intențiile din documentele produse de ei în timpul interacțiunii (replici verbale, gesturi, secvențe de conduită și altele) prin reflexivitate. Reflexivitatea generată și condițio- nată de situația interacțională determină, la rîndul ei, desfășurarea interacțiunii; întrucît e. pretinde că utilizează și ea documentarea și reflexivitatea de același tip ca agentul coti- dian, înseamnă că această documentare (reflexivitate) este în funcție de interacțiunea specifică dintre subiect și cercetător. Se ajun- ge astfel la o documentare despre documentare, sau la o reflexivitate a reflexi- vității, potențial la o regresie la infinit. Dincolo de unele exagerări fenomenalist-subiecti- viste, prin sondarea concretă și rafinată a cîmpului conștiinței comune, în organizarea și funcționarea ei vie, în practica cotidiană, prin sublinierea de multe ori cu argumente statis- tice a importanței perspectivei actorilor, a opticii “de interior” în înțelegerea fenomenelor sociale și psiho-sociale, e. a reprezentat și re- prezintă o direcție fertilă. V. etichetare socială, interacționism simbolic, sociologie fenomenologică. I.P. ETOLOGIE 1. în concepția lui J. S. Mill, “știința care determină tipul de caracter pro- dus în conformitate cu legile psihologice generale, de către un anumit set de cir- cumstanțe, fizice și morale” (,4 System of Logic, Racionative and Inductive, 1856). E. se află, deci, la baza oricărei științe a societății, a economiei, moralei, pedagogiei, inclusiv a sociologiei. Legile de coprezență și de succe- siune pe care este chemată să le studieze aceasta din urmă pot fi, prin urmare, reduse la legile generale ale comportamentului, stu- diate de e., dar pentru a fi într-adevăr știință, sociologia trebuie să-și construiască propria metodă inductivă, adaptînd metodele din științele naturii la studiul obiectelor sociale. 2. în domeniul științelor biologice, e. este defi- nită drept studiu al comportamentelor animalelor în mediul lor natural de viață. Ea a fost fundamentată în al treilea deceniu al se- colului nostru de către naturaliștii O. Heinroth, C. O. Whitman și J. Huxley, fiecare evidențiind un aspect sau altul al comportamentului animal instinctiv, pe care l-au explicat ca o consecință a adaptării filogenetice a speciei. E. animală analizează raportul dintre ceea ce este moștenit și ceea ce este învățat în comporta- mentul animal, formele de comunicare, de organizare ierarhică, de manifestare a ins- tinctelor de teamă, dragoste, solidaritate, solitudine, abandon etc., precum și structurile comportamentelor de semnalizare socială, denumite de J. Huxley “ritualuri". Se poate spune că prin lucrările lui N. Tinbergen, K. von Frisch și K. Lorenz (pentru care autorii au pri- mit, în 1973, Premiul Nobel), e. animală a fost refundamentată, mizîndu-se în special pe ex- plicarea agresivității, emoțiilor, teritorialității și dominației în lumea animală, adică pe aspec- tele sociale ale comportamentelor animale. în acest fel, mai ales datorită lucrărilor lui K. Lo- renz, s-a ajuns la considerarea compor- tamentelor animale și umane ca două tipuri omoloage prin mecanismele lor genetice și 223 EUGENIE (SOCIALĂ) s-a propus o nouă accepțiune a e. 3. E. umană este definită fie ca o ramură sau un ca- pitol al e., care studiază biologia comportamentului uman, fie ca o știință de sine stătătoare, ca o formă interindisciplinară a cunoașterii comportamentului. în primul caz, e. umană studiază unele regularități ale comportamentelor umane care, avînd asemănări vizibile cu manifestări comporta- mentale ale animalelor, sînt explicate prin acțiunea mecanismelor biologice ale selecției adaptative. Ca știință de sine stătătoare, e. umană își propune să studieze măsura în care comportamentul omului este programat prin adaptarea filogenetică. Recurgînd ia mi- jloacele de cercetare ale biologiei, e. umană se bazează pe observarea comportamente- lor în situațiile naturale ale vieții și pe modul de abordare comparativ, încercînd să sinteti- zeze datele morfologiei, ecologiei, fiziologiei și biologiei evoluționare cu cele ale antropo- logiei sociale, psihologiei și, desigur, ale sociologiei. în acest fel, se încearcă revizui- rea unor paradigme sociologice consacrate (în mod deosebit a sociologismului), cu sco- pul de a preciza cît din natura umană este moștenit și cît este dobîndit, pentru a putea stabili limite mai precise de validitate atît pen- tru enunțurile biologice, cît mai ales pentru cele sociologice. în ambele ipostaze ale sale, e. umană promovează o formă mai avansată sau doar incipientă de reducționism biologic. De regulă, se confundă cauza și funcția com- portamentelor sociale, se neglijează rolul organizării sociale în determinarea comporta- mentelor umane, se reduce simbolul (social) la mecanismul natural a! acțiunii și se acordă puțină atenție analizei semnificației sociale specifice a comportamentelor umane. Cînd aceste manifestări ale reducționismului biolo- gic capătă întîietatea în argumentarea etologică, e. umană se transformă în Biolo- gism. Acesta reprezintă mai degrabă o formă de vulgarizare a științei, apărută ca urmare a extrapolării, de regulă lipsită de fundamente științifice, în studierea societății a rezultatelor obținute în cercetarea comportamentelor ani- male. Responsabili pentru asemenea extrapolări sînt atît unii oameni de știință, bio- logi și sociologi sau antropologi care susțin legitimitatea e. umane ca știință (K. Lorenz, I. Eibl-Eibesfeldt, L. Tiger, R. Fox, D. Freeman, P. van den Berghe), cît mai ales unii publiciști ca D. Morris și R. Ardrey, care au vulgarizat lucrările lui Lorenz invocîndu-le ca explicații suficiente ale unor importante aspecte ale vieții sociale, de la ritualuri de întîmpinare și pînă la organizarea și funcționarea partidelor politice. Manifestînd tendințe categorice de etnocentrism (Morris reduce societățile exis- tente la tipul occidental european, folosind drept criterii ale “succesului/supraviețuirii” unei activități, pe cele consacrate în această societate) și doar mascate de xenofobie și ra- sism, etologismul reiterează prejudecata evoluționismului unilinear, după care ceva este explicat doar în măsura în care se ajunge la explicarea rădăcinilor, a originilor sale. V. altruism, convergență, elite, etnocentrism, societate. LU. EUGENIE (SOCIALĂ) concept ce ex- primă acțiuni directe de ameliorare a exemplarelor rasei umane. Avîndu-și origi- nea în teoria evoluției speciilor (Darwin., 1859), e. este expusă în plan teoretic de către F. Galton și K. Pearson (la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20), drept “studiu al factorilor ce pot ameliora calitățile rasiale ale generații- lor viitoare, atît fizic cît și mental”. Studiul caracteristicilor indivizilor umani, al deviațiilor de la “normal”, al legilor natalității și al unui set de principii ce urmau să dirijeze căsătoriile și reproducerea speciei erau subiectele predi- lecte pentru promotorii e. Sub expresia de selecție a indivizilor valoroși din punct de ve- dere rasial, e. a fost încorporată de către ideologia nazistă. Aceasta a promovat ideea 224 EVENIMENT de inegalitate ta raselor umane, susținînd le- gitimitatea morală a unor tehnici de reglementare a actelor de reproducere a in- divizilor de rase “inferioare”. Totodată, se susținea necesitatea anihilării indivizilor cu calități indezirabile sau cu tare și promovarea exemplarelor ce ar putea asigura urmașilor o bună ereditate. în problema controlului ere- dității, s-a dezvoltat în ultimul timp ingineria genetică, legitimată din punct de vedere științific, dar nelipsită de controverse morale. V. demografie, ideologie, natalitate, nazism, rasism. I.A.P. EVALUARE 1. Determinare cu aproxi- mație (sinonim cu estimare) a unei anumite cantități. în acest sens, evaluarea poate re- prezenta o anticipare a operației de măsurare propriu-zisă sau o poate înlocui, atunci cînd nu este posibilă o măsurare suficient de exactă. 2. Determinarea de către o colectivi- tate a valorii unor evenimente, fenomene, procese sociale, prin raportarea stării de fapt la un set de criterii (standarde) cu rol de etalon și acordarea de calificative în funcție de gra- dul de concordanță cu acestea. în acest sens, e. se deosebește de măsurare; dacă aceasta din urmă se referă la determinarea caracteris- ticilor obiectului investigat, e. relevă calitatea acestuia, semnificația lui pentru factorii socia- li. Una este, de ex., să exprimi coeziunea unui grup (prin frecvența interacțiunilor și intensi- tatea lor) și altceva să e. calitatea acesteia. Calificativele rezultate în procesul de e. în cel de-al doilea sens (foarte bine, bine, sa- tisfăcător, nesatisfăcător) se distribuie pe un continuum de intensități (scale), alcătuind spații lineare ordonate de la o extremă a fa- vorabilității la o alta a nefavorabilității. 3. Exprimarea în unități valorice (bani, utilități sociale, beneficii) a valorii unor bunuri, acțiuni, soluții etc. Prin aceasta se încearcă să se aducă la un numitor comun semnifi- cațiile valorice ale unui fenomen oarecare. în acest sens, e. este implicată în analizele de eficacitate, eficiență, cost/beneficiu. V. cost/beneficiu, eficacitate, eficiență, măsurare în sociologie. I.M. EVALUAREA POSTULUI DE MUNCA tehnică aplicată în planificarea forței de muncă pentru compararea p.m. și aprecierea diferențiată a valorii contribuției lor la realizarea performanțelor organizației. E.p.m. are un rol fundamental în politicile de menținere în organizații a diferitelor persoane și în alocarea diferențiată a salariilor, pro- movărilor sau a altor beneficii. E.p.m. poate aplica metode analitice sau neanalitice. Me- todele analitice se centrează pe fiecare p.m. și identifică factori generatori de performanță prin e. cunoștințelor, responsabilității, efortu- lui (fizic/mental), condițiilor de muncă și a abilităților profesionale. Metodele neanalitice ordonează ierarhic toate p.m. și nu di- ferențiază factorii tipici generatori de performanță, ci doar evaluează rezultatele globale ale muncii. V. analiza postului de muncă, ocupație, planificarea forței de muncă. M.V. EVENIMENT (lat. evenio, “a ieși la lumină”, “a se întîmpla”) 1. în teoria probabilităților, e. elementar este echivalent cu “rezultat posibil” ai unui experiment aleator (experiment ale cărui rezultate nu pot fi prevăzute cu exacti- tate). 2. Moment cu semnificație deosebită într-o serie de întîmplări sau acțiuni sociale. în analiza e. se urmăresc: a. Frecvența e. de un anumit fel într-o perioadă și într-o populație, strat social, zonă teritorială. Astfel se disting e. unice, ireparabile, și e. reparabile, statis- tice. De exemplu: frecvența e. “căsătorie” = nupțialitate etc. b. Portanța, efectul, aria de in- fluență a e. Astfel se disting e. naționale, individuale, istorice-universale. După G. Bouthqul (Les structures sociologiques, I, 1968), e. pot fi: a. e. funcționale — e. care fac 225 EVOLUȚIE parte din funcțiile periodice ale unor procese, corespunzătoare stărilor de echilibru funcțio- nal (congresele periodice ale unui partid politic, alegerile pentru parlament etc.); b. e. istorice— e. care anunță procese parțial sau integral ireversibile (declanșarea unui război); c. e. semnificative sociologic, unice în felul lor în istorie, dar fără datare — invenții, structuri sociale noi etc. ♦ în analiza e. tre- buie separate: structura cauzală care produce necesitatea unui e. de cauzalitatea i- mediată sau conjuncturală care transformă — aleator — necesitatea în realitate. O tensi- une socială generată de oprimarea prelungită se poate transforma în revoltă, revoluție sau război civil pornind de la o cauză minoră și adesea în condiții de ilogicitate aparentă. 3. “Istoria evenimențială” (P. Lacombe) este is- toriografia care reproduce numai e. principale ale unei epoci (încoronări, abdicări, tratate etc.). Școala Analelor îi opune “istoriei eveni- mențiale” istoriografia structurilor și a duratelor lungi (istorice), medii (sociologice) și scurte (individuale). V. istorie sociale, prob- abilitate. A.T. EVOLUȚIE proces de schimbare a unui sistem, guvernat de legi obiective, și caracte- rizat prin trecerea de la stadii inferioare la stadii superioare. Spre deosebire de conceptul de progres social care definește “inferio- rul/superiorul” în termeni de criterii valorice, referitoare la condiția umană (progres înseamnă e. spre “mai bine”), conceptul de e. socială introduce criterii obiective ș\ de natură socială. Următoarele criterii au fost invocate pentru a determina sensul e. H. Spencer, un avocat activ și extrem de influent în cea de a doua jumătate a secolului XIX al ideii de e., atît în filozofie, cît și în științele sociale, inclu- siv în sociologie, a propus drept criteriu gradul de complexitate al unui sistem, gradul de di- ferențiere structurală și de specializare funcțională: e. reprezintă “o schimbare de la o omogenitate indefinită și incoerentă la o he- terogenitate definită și coerentă, prin continui diferențieri și integrări”. După o perioadă de violent antievoluționism în sociologia și antro- pologia culturală occidentale, evoluționismul revine în anii ‘50 în atenție. Sînt propuse două tipuri distincte de criterii. în primul rînd, reluînd criteriul complexității propus de Spencer, se constituie o orientare evoluționistă în sociolo- gia occidentală reprezentată de Talcott Parsons, M. Levy, Eisenstadt. în antropologie sînt propuse diferite instrumente de măsurare a gradului de complexitate: Indexul de Dezvoltare Socială (R. Naroll), Indexul de acumulare culturală (R.L. Carneiroși S.F.To- bias). R.M. Marsh propune un indice de diferențiere societală care se referă la numărul de “unități structural distincte și funcțional specializate” existente într-o socie- tate. Un exemplu de asemenea unități sînt rolurile sociale distincte. Un alt criteriu propus pentru a determina gradul de inferioritate/su- perioritate în e. societăților umane este tehnologia și eficiența sa. Leslie White, în anii ‘40, formulează așa numita “lege fundamen- tală a e.”: “Ceilalți factori rămînînd constanți, cultura se dezvoltă în măsura în care cantita- tea de energie produsă pe cap de locuitor pe an crește sau în măsura în care eficiența mi- jloacelor de utilizare a energiei crește”. Diferitelor niveluri de dezvoltare a tehnologiei le corespund tipuri de culturi, de societăți dis- tincte. Pe aceeași linie merg și M. D. Sahlins și E. R. Service, “e. reprezintă tendința ca unele sisteme adaptate să fie înlocuite de alte sisteme adaptate, ultimele fiind însă din punct de vedere termodinamic mai mari și mai efi- ciente decît primele”. D. Bell utilizează drept criterii ale e. societății umane productivitatea muncii și structura subsistemului economic derivată din aceasta. Astfel, în funcție de sectorul în care se produce cea mai rnare parte a produsului social și care angajează cea mai mare parte a forței de muncă, se pot 226 EXOD distinge trei mari tipuri de societăți strict suc- cesive: societăți preindustriale (sectorul primar — agricultura — este dominant), so- cietăți industriale (predomină sectorul secundar, industria) și societăți postindus- triale (predomină sectorul terțiar, serviciile). ♦ în teoria marxistă variabila fundamentală care condiționează gradul de dezvoltare al societății o reprezintă forțele de producție, tehnologie în ultimă instanță: nivelul de dezvoltare al forțelor de producție nu este res- ponsabil numai de gradul de complexitate al societății, dar și de tipul organizării ei: forțele de producție determină un anumit mod de or- ganizare socială a producției (relațiile de producție) și prin intermediul acestora un anu- mit tip de organizare a societății. ♦ Conceptul de e. a tins în sociologia occidentală să înlo- cuiască pe cel de progres social din mai multe rațiuni: a. aura de știențificitate cu care el a ve- nit din biologie; b. promisiunea unor criterii obiectiv-descriptive de stabilire a gradului de e., mai puțin susceptibile de controversele fi- lozofico-ideologice generate de criteriile progresului social, cît și de relativismul valoric ca o dificultate majoră a acestuia; c. reacție ideologică împotriva presupoziției că societa- tea umană merge inevitabil spre mai bine. ♦ Sînt cîteva probleme pe care ideea de e. le ri- dică în momentul de față. în primul rînd, problema predictibilitățiiprincipiale a e. Există unele teorii care consideră că principial e. nu este predictibilă. în forme modificate, această problemă reapare în legătură cu viitorul și cu posibilitatea de prognoză a lui. în al doilea rînd, problema unilinearității/multilinearității. Presupoziția unilinearității constă în consi- derarea e. ca fiind caracterizată de parcurgerea unor stadii mari absolut obligato- rii și, cel puțin pe ansamblu, inevitabile. Presupoziția multilinearității constă, dimpo- trivă, în afirmarea existenței unor căi multiple, paralele și alternative pe care diferitele comu- nități sociale, în funcție de o serie de condiții particulare, inclusiv propriile opțiuni, pot merge. E. nu constă deci într-o succesiune strictă de stadii clar definite și obligatorii, ci mai mult se prezintă ca un arbore puternic ra- mificat, cu “răscruci” și căi alternative posibile, dintre care unele pot rămîne doar posibilități abstracte. V. modernitate, post-modernitate, progres, schimbare socială. C.Z. EXISTENȚĂ SOCIALĂ concept utili- zat în sociologia marxistă în cuplul e.s./conștiință socială. Respingînd abordarea idealistă a vieții sociale care consideră ideile, concepțiile membrilor colectivității drept fac- torul determinant al organizării sociale, sociologia marxistă argumentează că în fapt e.s. ca totalitate a componentelor geografice, biologice, dar în mod special tehnologice, in- clusiv organizarea socială a producției, determină conștiința socială. Conștiința so- cială nu este decît existența devenită conștientă. V. conștiință, marxism în sociolo- gie. E.Z. EXOD fenomen migratoriu de mare am- ploare ce exprimă părăsirea în masă a unei arii teritoriale de către o populație. în sociolo- gie, se utilizează, mai cu seamă, noțiunea de e. rural, pentru a desemna migrația intensă de la sat la oraș, fenomen întîlnit în toate so- cietățile în perioada de industrializare. Interesul deosebit acordat de către cer- cetările sociologice concrete problemelor legate de e. rural este datorat, în principal, im- plicațiilor profunde pe care acest fenomen le are asupra structurilor socio-demografice ru- rale (scăderea și îmbătrînirea accentuată a populației, feminizarea și îmbătrînirea forței de muncă din agricultură etc.) și, în general, asupra întregii game de aspecte ale vieții în comunitățile sătești afectate de el. De aseme- nea, sînt studiate și problemele legate de integrarea noilor sosiți în viața urbană, modi- ficările intervenite în universul lor cultural și 227 EXOGAMIE moral, în obiceiuri, mentalități etc. I/. migrație. T. R. EXOGAMIE căsătorie realizată în afara unui grup familial sau local. Este forma cea mai răspîndită de căsătorie în societățile con- temporane în care, din punct de vedere teoretic, o persoană își poate alege partene- rul din orice zonă geografică. Dezvoltarea mijloacelor de comunicații și intensificarea mobilității au condus la extinderea ariilor de alegere a partenerului și scăderea ponderii căsătoriilor endogame. Cu toate acestea, cercetările de sociologia familiei au pus în e- vidență că proximitatea geografică continuă să acționeze ca un factor important în căsăto- rire. Universul exogamic (zona geografică extralocală din care membrii unei comunități își aleg partenerii de căsătorie) este depend- ent de mărimea comunității, intensitatea raporturilor economice și culturale ale comu- nității cu lumea exterioară, intensitatea mobilității geografice și profesionale, nivelul de compatibilitate dintre normele și valorile lo- cale și cele specifice altor comunități, nivelul de compatibilitate dintre modelele familiale locale și cele extralocale. V. căsătorie, endo- gamie, familie, hemogamie, rudenie. I.Mih. EXOGEN (gr. exo, “în afară” + genos, “origine”), ceea ce se află (originează) în ex- teriorul unui element sau sistem. în simetrie cu endogen, termenul s-a extins de la științele naturii și în descrierea, explicarea și interpre- tarea socio-umanului, cu deosebire atunci cînd e vorba de a localiza factori explicativi în interior sau exterior. Distincția dintre interior (endogen) și exterior (exogen) este, desigur, relativă și ea funcționează numai prin fixarea cadrului de referință. Trebuie remarcat că bi- noamele conceptuale “interior-exterior” (sau “intern-extern”) și “endogen-exogen” sînt în general echivalente semantic în disciplinele socioumane. V. endogen. P.l.. EXPECTANȚĂ (lat. expectare, “a privi înainte, a aștepta”), stare de așteptare sau de anticipare caracterizată prin estimarea de către o persoană a anumitor rezultate ale ac- tivității sociale, ale interacțiunilor sociale, ale propriei conduite sau ale comportamentelor altora semnificativi față de sine. De regulă, e. vizează gradul de succese sau insuccese și valoarea consecințelor atribuite acestora de către o persoană angajată în activitate sau în interacțiuni sociale. Cu cît probabilitatea su- biectivă a succesului este mai mare cu atît o persoană investește un efort mai intens pen- tru atingerea acestuia. Totodată, succesul trebuie anticipat ca avînd consecințe perso- nale pozitive. Probabilitatea succesului și orientarea pozitivă a consecințelor sînt rezul- tate ale proceselor de evaluare și autoevaluare și se află în raporturi multiplica- tive, una anulînd-o sau întărind-o pe cealaltă, în acest sens, e. are funcții motivatorii. E. poate fi specifică uneia sau mai multor sarcini; se poate referi la o stare de fapt sau la eva- luarea capacității unei persoane; poate fi îndelung stabilă sau tranzitorie. Nivelul e. de- pinde de sistemul de valori și experiența anterioară ale unei persoane, de practicile și criteriile de evaluare și autoevaluare, de ca- racteristicile mediului social și natural în care este integrată o persoană. V. motivație. M.V. EXPERIMENT SOCIOLOGIC (lat experimentum), metodă de cercetare a relațiilor cauzale dintre faptele, fenomenele și procesele sociale, care constă în măsurarea acțiunii variabilelor independente asupra va- riabilelor dependente, în condițiile în care acțiunea altor factori, nespecificați în ipoteză, este ținută sub control. în e.s. cercetătorul își propune să provoace producerea fenomene- lor sociale cu scopul de a le înregistra dinamica și de a le explica prin identificarea relațiilor cauză — efect. Ca observație provo- cată, în e.s. se urmărește ca factorii exteriori, 228 EXPERIMENT SOCIOLOGIC în afara celor manipulați de cercetător, să rămîne constanți, să nu influențeze situația experimentală. Controlul situației experimen- tale constituie nota definitorie a acestei metode de cunoaștere. Pentru a-și îndeplini funcția cognitivă, e.s. trebuie să se fondeze pe teorie. în afara teoriei, e.s. rămîne o acti- vitate sterilă. în orice e.s. se întîlnesc patru tipuri de variabile: explanatorii, variabile exte- rioare controlate, variabile exterioare necontrolate care introduc erori sistematice, variabile exterioare necontrolate care gene- rează erori aleatoare ce se compensează reciproc. Variabilele explanatorii se compun din variabile independente, reprezentînd fac- torii introduși în e.s. de către cercetător, și variabile dependente care iau valori diferite ca urmare a influenței asupra lor a variabilelor independente. Ansamblul persoanelor asu- pra cărora se exercită influenta variabilelor independente poartă numele de grup experi- mental. Pentru compararea efectelor introducerii variabilelor independente se utili- zează unui sau mai multe grupe de control, asupra cărora nu acționează variabilele inde- pendente. Momentul experimental se referă la măsurarea variabilelor dependente, de re- gulă, înainte și după introducerea variabilelor independente. Situația experimentală cu- prinde ansamblul persoanelor, obiectelor și condițiilor concrete în care se desfășoară e.s. Există mai multe tipuri de e.s.: natural, în care situația experimentală este însăși viața so- cială, și artificial, în care situația experimentală este creată de cercetător (J. St. Mill). De asemenea, se face distincție între e.s. proiectat, în care situația experimentală este planificată de cercetător și e.s. ex post facto, în care situația experimentală oferită de schimbările din viața socială servește ca ma- terial de analiză rațională a legăturilor dintre variabHe (F.S. Chapin). După criteriul tempo- ral, e..s. se ' te în: succesive și simultane (E. Syde^s Alte tipologii ale e.s. utili- zează criterii complexe. E. Greenwood (1945) a propus luarea în considerare a unui număr de patru tipuri de e.s.: proiectat simul- tan, proiectat succesiv, ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. Cel mai adesea se face, însă, distincție între e.s. de laborator și e.s. de teren. E.s. de laborator, desfășurat într-o situație socială artificială, permite izolarea variabilelor explanatorii și un bun control al situației experimentale. în e.s. de laborator pot fi proiectate experimente cru- ciale (lat. experimentum cruciș), hotărîtoare pentru testarea ipotezelor. E.s. de teren se desfășoară în situații sociale reale. în raport cu posibilitatea cercetătorului de a manipula variabilele, e.s. de teren pot fi: pasive, cînd alți factori decît cercetătorul determină introdu- cerea variabilelor independente, și active, în care cercetătorul are posibilitatea de a intro- duce variabilele independente în situația experimentală naturală (M. Duverger). Speci- ficul e.s. rezultă din: complexitatea obiectului de studiu, complexitatea relațiilor cauzale și datorită influenței situației experimentale asu- pra comportamentului subiecților incluși în cercetare. Subiecții din e.s. au caracteristici socio-demografice specifice. Generalizarea rezultatelor e.s. nu este, deci, permisă decît în limitele procedeelor de alcătuire a grupelor experimentale și de control și numai la popu- lația din care au fost selecționați subiecții de e.s.. Aceasta este problema validității externe a e.s.. Validitatea internă a e.s. constituie și ea, de asemenea, o problemă generată de complexitatea obiectului de studiu. Problema validității interne a e.s. este primordială pen- tru că în științele socioumane variabila independentă reprezintă foarte adesea o combinație de stimuli, cercetătorul trebuind să purifice variabila independentă pentru a stabili cu exactitate dacă între x (variabila in- dependentă) și y (variabila dependentă) există într-adevăr o legătură cauzaiă. în acest scop sînt proiectate e. piacebc. Dat fiind fap- 229 EXTENSIUNE UNIVERSITARĂ tul că în situațiile e. subiecții reacționează atît la variabilele independente, cît și la comenzile implicite, pe care le intuiesc, se recomandă utilizarea anchetei post-experiment și a expe- rimentului simulat pentru a se afla ce comenzi implicite au fost percepute (Martin T. Orne, 1969). La nivelul socialului, cauzalitatea nu este epuizată prin identificarea unui singur factor; totdeauna avem de a face cu un set complex de fenomene în care condițiile con- tribuitorii în prezența celor contingente și alternative determină probabilistic apariția fe- nomenelor, modificarea variabilei dependente (Achim Mihu, 1973). De aici decurge necesi- tatea proiectării e.s. cu mai multe variabile independente. Schema logică a acestor e.s. se bazează pe canonul diferenței, formulat de J. St. Mill, (1806-1873) în lucrarea A System of Logic (1843), iar prelucrarea rezultatelor din e.s. multivariate presupune utilizarea ana- lizei de varianță. în e.s., situația experimentală poate ea însăși să intervină ca o variabilă in- dependentă. Pentru a măsura influența situației experimentale asupra variabilei de- pendente se recomandă proiectarea unor experimente cu două și cu trei grupe de con- trol. Realizat în conformitate cu principiile metodologice deontologice, e.s. constituie o metodă principală de cercetare a relațiilor cauzale în sociologie. I/. cauzalitate socială, varianță. S.C. EXTENSIUNE UNIVERSITARĂ aso- ciație inițiată și condusă de V.L Bărbat (1879- 1931), avînd ca obiectiv transpunerea în viață a principiilor sociologiei culturii elaborate de el -și anume: raționalizarea societății, înlăturarea anarhiei sociale prin răspîndirea culturii și pri- menirea elitelor. Inițiativa sa, deși de inspirație occidentală, a fost adaptată la con- dițiile sociale din Transilvania. Timp de 6 ani cît a funcționat asociația (1924-1930), s-au ținut 1050 conferințe în 52 orașe din Transil- vania și s-au editat numeroase publicații de popularizare a științei, toate acestea țintind perfecționarea vieții economico-spirituale a poporului, sporirea toleranței și înțelegerii în- tre oameni (Extensiunea universitară, 1926). V. istoria sociologiei, sociologie. M.L. EXTERNALITĂȚI termen utilizat spre a desemna (A.C. Pigou, P. Samuelson, W. Nor- dhaus) una din principalele manifestări de nereușită ale pieței ca mecanism, la prima ve- dere atotcuprinzător și atoatereglator în economie: efecte colaterale din partea pro- ducției sau a consumului, pe care piața nu și le mai “internalizează”, nu le mai ia în mod spontan în primire spre a le amenda prin mij- locirea prețului. Exemple: ♦ Externalități generate de consum: a. Cetățeanul A, dorind protecție de priviri indiscrete, își construiește un gard înalt în jurul casei, ce împiedică raze- le soarelui să ajungă la ferestrele cetățeanului B. b. Șoferul ce virează în unghi drept pe o stradă cu trafic motorizat intens și numai două benzi de circulație, produce aglomerare de mașini. ♦ Externalități generate în sfera pro- ducției: c. Firma X își evacuează deșeurile într-un rîu, sporind astfel costurile de pro- ducție ale firmei Y situată în aval. d. Firma Z înființează o școală de programatori, ceea ce sporește disponibilul de asemenea specialiști pentru firma W (cu care nu are nici o relație). ♦ Externalități mixte, provenite din producție și resimțite în consum (sau viceversa): e. Zbo- rurile de noapte ale unor avioane cu reacție, zgomotoase, perturbă somnul rezidenților în vecinătatea aeroportului, afectîndu-le apoi rezultatele în muncă, f. De o invenție, răsplătită derizoriu la lansare, beneficiază ul- terior mase largi de consumatori (producători). Deci creez cuiva un prejudiciu și nu sînt sancționat sau împiedicat de a o face, facilitez cuiva un beneficiu și nu sînt re- compensat (în ambele cazuri “celălalt” îmi este indiferent, elementul interacțional lip- sește, dar efectul există — rău sau bun). în 230 EXURBAȚIE cazul e. în consum, nivelul de consumare a unui anumit bun sau serviciu are un efect di- rect (nu indirect, prin preț) asupra bunăstării unui alt consumator; în cazul e. în producție, activitățile productive ale unei firme afectează în mod direct activitățile productive ale altei firme. Fie că țin de producție, fie că țin de con- sum, e. au ca esență faptul că beneficiile sau costurile lor nu se reflectă în prețurile pieței, iar consumatorul sau producătorul care le ge- nerează nu se simt obligați să le ia în considerare. De aici ideea (veche) de a-i obli- ga să o facă atunci cînd își iau deciziile: mijlocul tradițional recomandat a fost impune- rea de taxe asupra activităților generatoare de pierderi de bunăstare ori sporuri de costuri, precum și acordarea de subvenții activităților apte de a spori bunăstarea ori de a scădea costurile de producție; în cazul altor e. (ve- cinătatea cu un abator, cu un aeroport) ținta măsurii luate este recomandabil a fi cel pre- judiciat: i se plătește o compensație directă, ori este degrevat parțial de o obligație. în practică, cel mai adesea e. ori este interzisă (fumatul în anumite compartimente de tren), ori e ignorată total (poluarea, îndeosebi), ca- zurile de corectare a ei odată produsă fiind rare, (după aprecierea lui Bannock, G. et al. The Penguin Dictionary of Economics, Pen- guin Books, 1972). V. economie de piață, utilitate. E.P. EXTERNALIZAREA FUNCȚIILOR LOCUINȚEI transferul unei activități repe- titive din locuință în dotările social-culturale. Acest transfer poate fi total sau, cel mai ade- sea, parțial. Semiprepararea hranei în unități de servicii pentru populație, îngrijirea și edu- carea copiilor preșcolari în creșe și grădinițe, tratarea bolnavilor în unități de spitalizare etc. sînt exemple de e.f.l. Principalii factori care contribuie la e.f.l. sînt: dezvoltarea rețelei de servicii pentru populație, reducerea funcției productive a gospodăriilorfamiliale, creșterea participării femeilor la viața social-economică etc. Procesul de e.f.l. este opus ca sens celui de internalizare a funcțiilor locuinței. în acest ultim caz se produce o deplasare a acti- vităților de locuire de la dotări spre locuință. în perioadele de criză economică și de dezorga- nizare socială (dar nu numai pe parcursul lor) se manifestă tendințe de restrîngere a vieții și serviciilor publice și, corespunzător, de inter- nalizare a unor funcțiuni ale locuinței. Tendințele majore de lungă durată sînt cele de specializare funcțională a spațiului și ame- najărilor pentru locuire (locuință principală, locuință secundară, dotări social-culturale, spații de agrement etc.), și de creștere a in- terdependenței dintre aceste spații. E.f.l. și internalizarea lor sînt cele două componente majore ale restructurării raportului funcțional dintre locuință și prelungirile ei. V. locuire, ur- banism. D.S. EXURBAȚIE proces complex de revărsare a populației, a cadrului construit și a noilor structuri urbane dincolo de vechiul pe- rimetru al unui oraș. V. conurbație, inurbație, urbanizare. I.F. FACTOR DE SINTEZĂ termen creat de Nicolae lorga, pentru a desemna acel ele- ment capabil să “coaguleze influențele, să le rețină și să le consolideze” într-o populație în decumd unei epoci istorice date. F.s. este o unitate culturală de substrat (o structură pro- fundă) și acționează ca un factor modelator al unor epoci istorice întregi. Ideea juridică ro- mană, de pildă, a avut un rol hotărîtor în fixarea direcției către constituirea popoarelor moderne și deci a înjghebării formațiunilor statale ale Europei. Analizînd cauza pentru care francezii s-au constituit mai repede ca națiune, N. lorga o află în faptul că tocmai această arie a intrat cel mai direct și mai pro- fund sub acțiunea factorului modelator al noii epoci istorice — evul mediu. N. lorga distinge între f.s. și forma în care trăiește acesta și de care se slujește ca vehicul temporar. Astfel “factorul de sinteză romană” (ordo romana) s-a folosit de Imperiu, ca vehicul și cadru de manifestare, dar și de “provincia ecleziastică” în Galia postromană. Vehiculul servește pen- tru generalizarea (expansiunea) unei “unități culturale” denumită f.s.. Imperiul roman a fost doar vehiculul unei unități mai profunde pe care a ajutat-o să se impună într-o anumită expresie istorică și apoi să se generalizeze. F.s. este asimilat de către lorga unei “unități culturale” de substrat. Referindu-se la “provincia ecleziastică” din Galia postromană el arată că acea provincie a fost cadrul în care “trăia icoana Galiei de odinioară”. în aria răsăriteană, lorga identifică această unitate de substrat în “Romaniile populare orientale”, cele care au pulsat, de-a lungul istoriei, în manifestările populațiilor care au trăit în aria vechei Tracii și a vechei llirii, ca cel mai puternic f.s. istorică. Harta vechii Dacii fusese conservată în cadrul Romaniilor populare, iar voevodatele și primele întemeieri statale n-au fost, la rîndul lor, decît tot expresia acelei “icoane de odinioară” a vechilor Romanii populare. Referindu-se la cazul Galiei, lorga arată că francii care locuiau pe malurile Rinu- lui nu alcătuiseră un stat aici, a cărui istorie s-o avem și astăzi, tocmai pentru că “pe aceste locuri ei nu găsiseră nici o organizare politică romană, ca să se modeleze după ea". Pînă la botezul catolic și lui Ludovic-Clovis, pînă atunci rege al francilor, Galia era o “provincie de pradă”, iar "funcțiile legitime ale dispărutei Rome" nu trecuseră “pe seama francilor”. De îndată însă ce biserica a reușit să treacă pe umerii lui Clovis ideea romană și icoana Galiei de odinioară, de atunci s-a petrecut și o formidabilă schimbare. Acel rege nu se mai raportează la acel teritoriu ca la 233 FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) unul ce putea sluji “întreținerii tovarășilor săi înarmați; în fața lui se așează o hartă, pe care trebuie s-o umple întreagă. Este harta provin- ciei romane devenită una dintre provinciile creștinătății occidentale. în afara ambiției sale personale, a poftelor sale de războinic, fran- cul trebuie să înlăture burgunzi și vizigoți, stabiliți de cîtăva vreme pe teritoriul acestei provincii, și s-o completeze sub ordinele și spre profitul bisericii catolice, al cărui apărător era, advocatus, cum se va spune mai tîrziu". (cf. N. lorga, Locul românilor în istoria univer- sală, 1987). F.s. a remodelat însă și personalitatea regelui franc, preschimbîndu-l în “advocatus”, apărător al uneia dintre provinciile creștinătății occidentale. La rîndul ei, "ideea juridică romană" va supraviețui, în Răsărit, în formula Romaniilor populare (ori- entale), de unde va răzbate în procesul de întemeiere statală al voevozilor, care vor așeza astfel un tip de ordine, tot apuseană (romană, de fapt), chiar la granița viitorului Bi- zanț otoman devenind astfel limesul noii ordini europene și zidul ei de apărare. între timp, ungurii primiseră, de sus în jos, ideea catolică și astfel se constituiseră ei ca stat cu funcție de magister militiae în aria Europei Orientale. Astfel s-a creat paradoxul acestei zone de a concentra, în același spațiu geopolitic, un stat ofensiv (pe suportul agen- tului maghiar) prin care catolicismul năzuie să-și extindă puterea și influențele în aria aceasta răsăriteană și un stat defensiv, de apărare a ordinii europene, în fața puhoiului răsăritean. Așa se face că statul român s-a aflat, de la întemeiere, între presiunea de la spate a statului de expansiune occidentală și din față a imperiului otoman, aflat și el în ex- pansiune, dar în direcție contrară. Statele românești s-au constituit și au supraviețuit în chip miraculos într-o zonă imposibilă, de în- tîlnire a expansiunii diverselor puteri apusene cu expansiunea imperiilor răsăritene. Timp de o mie de ani, stabilitatea românească a reușit să se mențină în condițiile presiunii acestui clește geo-politic oferind cea mai neobișnuită dovadă a puterii de conservare a unei unități etno-culturale de substrat prin care se afirma cel mai vechi f.s. europeană din această regiune a Europei. F.s. este un ti- par de viață relativ stabil și oarecum definitiv pe care-l îmbrățișează o populație dată și-l “purifică prin întrebuințare". în genere, imensa voință a unei populații pentru a su- praviețui și deci pentru a genera “ceva fix și definitiv" va trebui “să-și impună propriul tip, format în toată regula și, ca să zicem așa, pu- rificat prin întrebuințare”. Acest tip devine f.s., acționează ca factor modelator și dă conținu- tul și desemnarea unei epoci, pe care o vom denumi după numele său. Astfel epoca de acțiune și generalizare a “sintezei romane” în Dacia este denumită “epoca romanizării Daciei". V. magister militiae, civilizație, sin- cronism, substrat. LB. FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIE!) 1. în sens larg: grup social ai cărui membri sînt legați prin raporturi de vîrstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, coo- perează sub raport economic și au grijă de copii (Murdock, 1949). 2. în sens restrîns: grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia. ♦ Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbații și fe- meile de vîrstă matură și dintre aceștia și copii. Sistemele familiale pot fi foarte diferite de la o societate la alta, dar ele există peste tot. Sistemele familiale se diferențiază între ele după gradul de cuprindere a grupului fa- milial, forma de transmitere a moștenirii, modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri, modul de exercitare a autorității în cadrul f. în raport cu gradul de cuprindere, f. se poate limita la soț, soție și copiii lor minori (f. nu- cleară) sau poate cuprinde un număr mare de rude de sînge (f. extinsă). în prezent, în ma- 234 FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) joritatea societăților din lume, forma cea mai răspîndită de f. este cea nucleară. Fiecare in- divid face parte din douăf. nucleare: f. părinților săi sau f. de origine, în care el deține rolul de copil, și f. pe care și-o constituie prin propria căsătorie sau f. de procreație, în care el are rolul de soț sau soție. Antropologii (George Peter Murdock, Social Structures, 1949) au argumentat multă vreme că f. nu- cleară este universală. Ea permite realizarea a patru funcții fundamentale pentru viața so- cială umană: sexuală, economică, reproductivă și educațională. Fără realizarea primei și a celei de a treia funcții, societatea s-ar stinge, fără a doua viața ar înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfîrși. Imensa utilitate so- cială a f. nucleare îi conferă universalitate. Cercetările sociologice și antropologice mai recente manifestă rețineri față de ideea uni- versalității f. nucleare sau avansează chiar teorii contrare. Sînt invocate exemplele unor societăți tradiționale care nu au cunoscut această formă de organizare familială sau exemplele unor forme de conviețuire de tip comunitar. Contraargumentele la teoria lui Murdock nu sînt totuși suficient de consis- tente pentru a respinge ideea universalității f. nucleare sau, cel puțin, a considerării ei ca forma cea mai răspîndită de viață familială. ♦ Transmiterea moștenirii unei familii (proprie- tate, nume, status) se poate face în trei forme: patrilinear (pe linia tatălui), matrilinear (pe linia mamei) și bilinear (liniile paternă și ma- ternă au același rol). în majoritatea societăților europene sau de cultură euro- peană, transmiterea se face în sistemul bilinear (deși numele de familie se transmite, în majoritatea cazurilor, pe linie paternă). ♦ Stabilirea rezidenței unui nou cuplu familial se face în mod diferențiat de la o societate la alta, în sistemul patrilocal, noul cuplu își stabilește reședința în f. sau în comunitatea din care a provenit soțul. în sistemul matrilocal, noul cu- plu își stabilește reședința în f. sau în localitatea din care a provenit soția. în so- cietățile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului neolocal, fixarea reședinței se face în afara f. sau comunităților din care provin soții. în raport cu modul de ex- ercitare a autorității în cadrul f., sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare, în sistemul patriarhal, autoritatea în cadrul f. este deținută de bărbatul cel mai în vîrstă (f. extinsă) sau de soț (f. nucleară). în sistemul matriarhal, autoritatea este deținută de femeia cea mai în vîrstă sau de soție. E- xistența matriarhatului este un fapt foarte disputat în cercetarea antropologică. Majori- tatea cercetătorilor sînt totuși de acord că matriarhatul este un sistem familial relativ rar. în societățile europene sau de cultură euro- peană este foarte răspîndit sistemul egalitar, puterea și autoritatea fiind relativ egal dis- tribuite între soț și soție. ♦ în secolul al XlX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea în societățile europene sau de cultură euro- peană s-a generalizat sistemul f. nucleare în care soțul era principala sursă de venituri ale f. și exercita cea mai mare parte a autorității, soția era ocupată în principal în gospodărie și depindea din punct de vedere economic de soț, copiii minori erau îngrijiți în interiorul f., vîrstă partenerilor la căsătorie era relativ scăzută, numărul de copii era relativ mare și asigura înlocuirea generațiilor și creșterea demografică, rata divorțurilor era scăzută. Acest tip de f. s-a impus ca un model normativ unic, iar tot ce nu se încadra în acest model era considerat devianță (maternitatea soli- tară, divorțul, concubinajul). Începînd cu anii 1970, f. nucleară tradițională a înregistrat un regres rapid, în multe societăți ea nu mai reprezintă decît 7-10% din totalul grupurilor familiale. O cauză principală a acestui declin o reprezintă creșterea ponderii femeilor ocu- pate în activități permanente în afara f. Acest fenomen, caracteristic tuturor societăților dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este 235 FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) foarte controversat. Ca aspecte pozitive se enunță: creșterea independenței economice a femeilor și prin aceasta creșterea posi- bilităților de egalizare a pozițiilor de putere și autoritate în cadrul f.; creșterea posibilităților femeilor de a avea o carieră socială și pro- fesională proprie și, prin aceasta, creșterea gradului de satisfacție psiho-socială a fe- meilor; creșterea avuției naționale prin intermediul activități extrafamiliale a femeilor. Ca aspecte negative se enunță: diminuarea funcțiilor f., sărăcirea vieții de f., diminuarea îngrijirii copiilor în termeni de afecțiune, su- praveghere, îmbogățire cognitivă. Ocuparea femeilor în activități extrafamiliale poate con- duce la supraîncărcarea lor cu muncă: pe iîngă activitatea profesională ele trebuie să realizeze o bună parte din activitățile ce le exercitau în mod tradițional. Dobîndirea inde- pendenței economice poate conduce la conflicte de roluri în cadrul f. O situație ex- tremă o prezintă f. în care urmărirea unor cariere profesionale de către soți poate să conducă la separarea soților (în condițiile în care soții nu pot găsi în aceeași localitate lo- curi de muncă care să corespundă așteptărilor lor). Se constituie astfel f. mi- grantă: soții locuiesc în localități diferite și se vizitează periodic. Această formă de f. este mai răspîndită în S.U.A. (peste 700 000 famili în 1989) și în unele țări din Europa Occiden- tală. Consecințele ocupării femeilor în ac- tivități extrafamiliale nu sînt unilineare. Ele depind atît de factori interni L (raporturile din- tre soți, diviziunea rolurilor în cadrul f., gradul de satisfacție al femeii în activitățile extrafa- miliale), cît și de factori externi f. (gradul de extindere a serviciilor sociale pentru L, cali- tatea acestor servicii). F. este nu numai o unitate socio-afectivă ci și un grup în care au ioc iomsiiim și conf’îcte. Principaiels surse du '.eneiuni și coudiuta sîi ic gelozia și îndeosebi distrugerea comunicării maritale); diferențele în modelele de utilizare a banilor (banii pot să reprezinte și o sursă a puterii, dragostei, statusului social și un mijloc de dominare fa- milială); diferențe cu privire la modul creșterii copiilor; disatisfacția sexuală; diferențele de concepție privind diviziunea rolurilor; dife- rențele de concepție privind rolul raporturilor de rudenie. Alte surse principale de tensiuni și conflicte sînt violența și alcoolismul. Vio- lența familială se manifestă ca un abuz fizic la care este supus un membru al f. de către un alt membru. Cele mai frecvente forme de violență sînt cea manifestată de un soț îm- potriva celuilalt și cea manifestată de un părinte împotriva copiilor. Violentarea copiilor (inclusiv sexuală) se explică prin factori psi- hologici și sociali. Părinții care își violentează copiii au fost ei înșiși obiectul unor abuzuri în copilăria lor; nu-și pot controla comportamen- tele și au tendința de a proiecta asupra copiilor propriile lor frustrări. Violența se răspîndește de la un membru la altul al f. și de la o generație la alta. Satisfacerea maritală depinde în mare măsură de capacitatea partenerilor de a comunica și a-și ajusta reci- proc modalitățile de realizare a rolurilor maritale. Cuplurile care nu-și pot soluționa singure problemele, pot apela la specialiști (consilieri familiali) care ajută partenerii să învețe să-și definească problemele și să iden- tifice ceea ce îi împiedică să ie rezolve. Consilieratul familial are ca obiective amelio- rarea comunicării intrafamiliale, menținerea integrității f., creșterea capacității partenerilor de rezolvare a problemelor și facilitarea mani- festării individualității.în situațiile în care partenerii apreciază că tensiunile și con- flictele sînt insurmontabile, cuplu’ familial se dizolvă prin abandon sau prin divorț. Cer- ceiarile de sociologia 7 au pus în evidență o se':e socmtățilo FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) țările scandinavice; România prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor le- gale în Europa); creșterea vîrstei medii la căsătorie; creșterea ratei divorțurilor și recăsătoriilor; creșterea bunăstării medii a f. și creșterea contribuției femeilor la această bunăstare; creșterea ponderii femeilor căsătorite care desfășoară o activitate per- manentă extrafamilială; creșterea calității îngrijirii copiilor (prin contribuția părinților și a serviciilor sociale specializate); redistribuirea mai egalitară a puterii și autorității între soți; creșterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relații sexuale extramari- tale și creșterea toleranței sociale față de aceste comportamente; creșterea ponderii cuplurilor care folosesc mijloace contracep- tive; scăderea ratei natalității și a numărului mediu de copii pe f.; creșterea ponderii nașterilor în afara căsătoriilor legale; amînarea fertilității cuplului pînă la dema- rarea carierei profesionale. O tendință generalăîn majoritatea cuplurilor familiale din țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare constă și în schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul f., deși schimbările sînt considerate astăzi ca fiind mai puțin dramatice decît se credea în ani 70. Rolurile maritale sînt un set de atitudini și comportamente care se așteaptă de la soț (soție) în cadrul relațiilor maritale. Ele sînt determinate cultural și pre- zintă diferențe mari de la o societate la alta. Principalele roluri sînt: îngrijirea gospodăriei, aprovizionarea, partenariatul sexual, îngri- jirea și socializarea copiilor, organizarea timpului liber, menținerea relațiilor de ru- denie, funcționarea ca prieten terapeut și acordarea de sprijin. Rolurile sînt definite și reajustate în permanență prin comunicarea dintre parteneri. Comportamentul defensiv poate inhiba comunicarea și definirea rolu- rilor. Ca principale tendințe în schimbarea di- viziunii rolurilor, se constată o redistribuire cu tendințe egalitare a activității menajere, preluarea de către soț a unor activități ce erau în mod tradițional realizate de către soție, di- minuarea contribuției copiilor la realizarea unor activități menajere, schimbarea nor- melor sociale cu privire la diviziunea rolurilor în cadrul f. Schimbările sînt mai puțin evi- dente la nivelul menținerii relațiilor de rudenie. Deși a crescut mult ponderea f. de tip neolo- cal, copiii căsătoriți continuă să aibă un rol important în îngrijirea părinților vîrstnici. Chiar în societățile cu sisteme complexe de asigurări sociale și de sănătate (S.U.A., țări din Europa de Vest și de Nord) peste 80% din cheltuielile de îngrijire a părinților bolnavi sînt suportate de către copii. Se vorbește în acest caz de “generațiile sandwich” care trebuie să suporte în același timp cheltuielile tot mai mari pentru îngrijirea propriilor copii minori și chel- tuielile pentru îngrijirea părinților suferinzi. ♦ F., așa cum este înțeleasă în mod obișnuit, nu cuprinde întreaga populație a unei societăți. Începînd cu anii 1970 au început să se ex- tindă modele alternative de viață. Dintre acestea, mai răspîndite sînt celibatul, coabi- tarea consensuală, căsătoriile fără copii și menajele monoparentale. Cu o extindere re- lativ scăzută sînt cuplurile de homosexuali și asociațiile familiale de tip comunitar. Celibatul este un stil de viață întîlnit de-a lungul istoriilor tuturor societăților. în societățile tradiționale el era însă un mod de viață marginal, cu o frecvență relativ scăzută. Celibatul a început să se extindă rapid după 1970; în unele so- cietăți (Europa de Vest, S.U.A.), ponderea sa s-a dublat în decurs de 20 de ani. El este, tot mai frecvent, rezultatul unei opțiuni individu- ale decît rezultatul unor constrîngeri extraindividuale Celibatulnu este un fenomen omogen; el include atît persoane care nu în- trețin relații sexuale permanente, cît și persoane care au relații sexuale regulate cu alte persoane celibatare. în al doilea caz, este mai curînd vorba despre cupluri în care partenerii locuiesc în menaje separate. Tole- 237 FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) ranța socială față de acest stil de viață a cres- cut în toate societățile, în unele țări constituindu-se adevărate subculturi ale celi- batarilor. Celibatul este unul dintre factorii care determină scăderea natalității, fapt pen- tru .care, în majoritatea societăților, este descurajat prin politicile demografice și so- ciale (taxe pe celibat, impozite mai mari plătite de celibatari, restricții în obținerea de credite pentru locuințe sau în atribuirea de locuințe din fondurile publice sau chiar restricții în ur- marea unor cariere profesionale). Coabitarea consensuală este o formă de cuplu familial format din persoane de sex opus între care nu există relații de căsătorie. Din punct de ve- dere funcțional, cuplul consensual nu se deosebește mult de f. nucleară. El realizează majoritatea funcțiilor pe care le realizează o f. nucleară obișnuită și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite. Coabitarea consensuală nu are aceeași semnificație în toate situațiile. în unele cazuri, ea este doar o simplă coabitare premaritală, o etapă premergătoare căsăto- riei. Această alternativă prezintă o mare atractivitate pentru generațiile tinere din so- cietățile europene sau de cultură europeană. Ea este considerată ca o posibilitate de a crește șansele de alegere a unui partener potrivit. în alte cazuri, coabitarea consen- suală este un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată sau definitivă. La nivel statistic, se constată o corelație puternică între creșterea numărului cuplurilor consensuale și creșterea numărului cuplurilor fără copii. în mod tradițional, f. aveau copii, în- trucît și rațiunea socială a existenței f. era, principial, procrearea. F. fără copii erau puțin frecvente și, în mod obișnuit, erau fie obiectul compătimirii comunitare (cînd nu puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (cînd nu doreau să aibă copii). în a doua jumătate a secolului al XX-lea, numărul f. fără copii a început să crească rapid. în unele cazuri, este vorba de amînarea fertilității sau de infertilitate, în altele este vorba de o decizie definitivă de a nu avea copii. Argumentele invocate de cupluri pentru a nu avea copii sînt aproximativ aceleași în toate societățile: nepriceperea de a fi părinți, dorința de a practica un stil de viață care oferă mai multă libertate, spontaneitate, intimitate și timp liber comparativ cu stilul de viață al f. cu copii. Motivația principală constă în dorința de a urma o anumită carieră profesională, prezența copiilor fiind apreciată drept un ob- stacol în realizarea acestui obiectiv. Ponderea cea mai ridicată a f. fără copii este întîlnită la cuplurile urbane în care soția ur- mează o carieră profesională. La sfîrșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, cer- cetările au pus în evidență manifestările unui nou tradiționalism familial, de revalorizare so- cială a copiilor. Acest nou tradiționalism se manifestă mai ales în țările foarte dezvoltate din punct de vedere economic. în anii 1960- 1980, a crescut rapid ponderea menajelor monoparentale. Majoritatea acestor menaje sînt formate din mamă și copiii ei minori. Menajele monoparentale sînt în cea mai mare parte rezultatul divorțului și într-o mai mică măsură al decesului soțului sau al nașterilor în afara căsătoriei. Nivelul mediu de viață al menajelor monoparentale este mai scăzut decît al f. nucleare complete, iar gradul de satisfacție al părinților singuri privind viața familială este mai redus decît al cuplurilor. Menajele monoparentale doar cu tată dețin o pondere relativ scăzută în totalul menajelor monoparentale (circa 10% în Europa de Vest și S.U.A.). Dificultățile cu care se confruntă menajele monoparentale sînt mai mari decît în cazul f. nucleare complete. Organizarea vieții familiale în forme comunitare este foarte veche. O revigorare a comunelor s-a produs în anii 1960-1970, cînd în țările dezvoltate din punct de vedere economic au.apărut mii de comune. Durata de viață a comunelor este re- lativ scurtă, majoritatea lor destrămîndu-se 238 FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) după cîțiva ani de existență. Comunele sînt foarte diferite între ele. Unele sînt de tip anarhist, au puține reguli formale sau nu au asemenea reguli, se orientează după o con- cepție filosofică vagă, sînt deschise noilor sosiți și au o bază financiară slabă. Altele sînt riguros structurate, acceptă noi membri doar după o verificare strictă, au coduri normative stricte și o orientare filosofică fermă, au o bază economică puternică asigurată de un sistem de întreprinderi proprii. ♦ Sociologia L, ramură specializată a sociologiei care stu- diază f. ca o structură dinamică definită în raporturile sale cu mediul social global. Primele preocupări științifice de studiere a f. se regăsesc în Franța și Anglia la sfîrșitul se- colului al XVIII-lea. Prin lucrările lui Rene Villerme, Auguste Comte și Frederic Le Play s.f. dobîndește un statut distinct în cadrul so- ciologiei. Contribuțiile lui A. Comte sînt esențial teoretic-speculative, fără nici o fun- damentare pe analize empirice. Dimpotrivă, Le Play s-a sprijinit în principal pe anchete ex- tensive și pe monografii de f. (Les ouvriers europeens, 1855; L'Organisation de la familie suivant le vrai modele signale par l'histoire de toutes les races et de tous les temps, 1871). Tehnicile sale de studiu s-au bucurat de o largă apreciere și s-au răspîndit rapid în Europa și pe alte continente. Pe baza anali- zelor monografice, Le Play distinge trei tipuri de f.: a. patriarhală (toți fiii se căsătoresc și se stabilesc în gospodăria paternă); b. instabilă (copiii părăsesc f. parentală imediat ce devin independenți); c. tulpină (în care un singur copil rămîne cu părinții, se căsătorește și coabitează cu părinții și proprii săi copii). Pre- ocupările lui Le Play au fost continuate de numeroase generații de cercetători, el fiind fondatorul uneia dintre cele mai longevive școli sociologice. O contribuție interesantă, mai ales din punct de vedere metodologic, la dezvoltarea s.f. este adusă de Emile Durk- heim (cursul Introducere în sociologia familiei și lucrarea La familie conjugale). Analizele sale vizează îndeosebi formele arhaice de f., în care el pretinde că se originează toate for- mele moderne. S.f. dezvoltată de Durkheim a exercitat o influență indirectă asupra antro- pologiei sociale engleze și a sociologiei americane. Radcliffe-Brown și Talcott Par- sons se consideră continuatorii tradiției durkheimiste. Claude Levy-Strauss este con- tinuatorul lui Durkheim mai ales din punct de vedere al metodei. + în anii 1920-1940, s.f. se dezvoltă cu precădere în Statele Unite ale Americii sub forma unor analize structural- funcționale care consideră f. drept un sistem de poziții sociale și de roluri legate prin procese funcționale de celelalte instituții so- ciale. F. este tratată ca o construcție ideologică, ca o abstracție reificată, ceea ce implică o absență totală a variației modelelor familiale. Problematica principală se reduce la raporturile dintre organizarea familială și schimbarea socială, care la rîndu! ei este asimilată cu procesele de industrializare și ur- banizare. Eforturile teoretice ale acestor lucrări se fundamentează pe abstracții em- pirice și pe absența dimensiunii istorice. De la această caracterizare generală, fac excepție lucrările Școlii de la Chicago, îndeosebi The Polish Peasant in Europe and America (Thomas și Znaniecki, 1918-1929) și The Ne- gre Family in the United States (Frazier, 1933). După al doilea război mondial, cer- cetarea de s.f. din S.U.A. își diversifică domeniile de analiză și demersurile meto- dologice. Se conturează trei direcții principale de studiu: a. o orientare structurală interesată de raporturile dintre f. și societate; b. o orien- tare comportamentală centrată pe interacțiunile din cadrul f.; c. o orientare si- tuațională preocupată de acțiunile f. în situații date. După 1960, dimensiunea istorică este tot mai frecvent integrată în analizele de s.f. Neil Smelser (Social Change in the Industrial Revolution, 1959) și William Goode (World 239 FAMILIE (SOCIOLOGIA FAMILIEI) Revolution and Family Pattems, 1963) își fun- damentează analizele pe un bogat material istoric și etnologic. Cercetările contemporane se axează cu precădere pe problemele so- ciale ale f. cărora li se caută răspunsuri. ♦ Istoria s.f. pune în evidență o permanentă schimbare a principalelor teme de analiză și a principalelor răspunsuri date cu privire la si- tuația f. La mijlocul secolului al XlX-lea este frecvent răspîndită ideea crizei f. în Franța, aceasta este imputată individualismului revoluționar care își găsise expresia cea mai evidentă în Codul Civil. Temele critice princi- pale vizează slăbirea autorității paterne, slăbirea spiritului de obediență, ingerința statului în viață f. O temă frecventă este condiția morală precară a L, căreia i se propun remedii filantropice, moraliste sau ideologice (Engels). Tema crizei morale a f. este amplificată la începutul secolului al XX- lea, în condițiile extinderii pericolului bolilor venerice. în perioada dintre cele două războaie mondiale ideile asupra f. se înscriu în principal într-un context demografic malthusian. Se multiplică discursurile pro- nataliste și se promovează ideologia f. numeroase. în același timp, sub influența psi- hanalizei, apar numeroase analize care pun accentul pe pericolul intern care pîndește f., rezultat din presiunea intolerabilă a inter- dicțiilor familiale. Aceste teme au îmbrăcat o formă radicală în lucrările feministe sau inspi- rate din ideologia feministă. După al doilea război mondial, se afirmă tot mai frecvent tema statului providență care ar trebui să preia tot mai mult din funcțiile tradiționale ale f.: educarea copiilor, îngrijirea bolnavilor și persoanelor vîrstnice. Aceste afirmații pro- voacă rapid reacțiile integriștilor: preluarea funcțiilor f. de către stat golește f. de sensul principal al existenței ei. Începînd cu anii 1970, tema crizei f. este reluată în contextul dinamicii alarmante a noilor structuri fa- miliale: răspîndirea cuplurilor consensuale, extinderea celibatului, diminuarea descen- denței finale, reducerea duratei medii a căsătoriilor. în aceste contexte, se re- cunoaște tot mai frecvent necesitatea unor politici ale f. și intervenția celorlalte instituții sociale în funcționarea ei. ♦ Ca și în celelalte domenii ale cercetării sociologice, și în s.f. se confruntă trei perspective sociologice majore: a. Perspectiva funcționalistă care pune ac- cent pe proprietățile structurale și pe funcțiile sistemelor familiale. La fel ca celelalte in- stituții sociale, f. trebuie să realizeze anumite funcții. în ciuda marii diversități de tipuri de f., funcțiile acesteia pot fi reduse la următoarele tipuri: 1. reproducere (producerea unui număr suficient de copii pentru a asigura imortali- tatea unei comunități sau a unei societăți); 2. socializarea copiilor (transmiterea modelelor culturale dominante în societate către copii); 3. îngrijire, protecție și sprijin emoțional (îngri- jirea și protecția copiilor, bătrînilor și persoanelor bolnave, dragoste, securitate, sentiment de bunăstare); 4. conferirea unui status (prin intermediul relațiilor de rudenie și a altor relații de grup); 5. reglementarea com- portamentului sexual, b. Perspectiva conflictualistă concepe f. ca un sistem de reglementări conflictuale permanente. K. Marx și F. Engels prezintă f. ca o unitate so- cială ce reproduce la scară redusă conflictele interclasiale. Sigmund Freud și Georg Sim- mel au tratat f. tot dintr-o perspectivă conflictualistă. Randall Collins (1975) con- sideră că în raporturile de f., soțul se comportă ca un proprietar, ca un gangster, în timp ce femeia este o victimă permanentă. Căsătoria este un mijloc de apropiere sexu- ală. Jetse Sprey (1979) consideră conflictul ca o parte a tuturor sistemelor și in- teracțiunilor, inclusiv sistemele familiale și interacțiunile maritale. în concepția sa, mem- brii f. se confruntă cu două solicitări conflictuale: soții concurează între ei pentru autonomie, autoritate și privilegii și, în același 240 FANARIOTISM timp, cooperează pentru a putea supraviețui. c. Perspectiva interacționistâ afirmă că f. este o entitate dinamică în care oamenii își modelează continuu relațiile și construiesc o existență de grup (Peter L. Berger, Hansfried Kellner, Sheldon Stryker, Anne Statham). Din punctul de vedere al interacționismului sim- bolic, căsătoria implică modelarea de noi definiții încît două persoane cu biografii distincte și separate să poată coexista și să construiască o sub-lume a cuplului. Soții își restructurează definițiile despre ei înșiși, despre viața lor cotidiană, despre experiența lor trecută și despre viitor. Raporturile cu rudele, prietenii și colegii sînt redefinite în consens cu așteptările partenerului. Apar noi concepții asupra realității, astfel că fiecare își modelează acțiunile în raport cu celălalt. Ca rezultat, cuplul construiește o biografie comună, cu o memorie coordonată în comun. Nașterea copiilor impune o nouă remodelare a relațiilor dintre parteneri. V. abuz, căsătorie, coabitare consensuală, divorț, educație, en- dogamie, feminism, hemogamie, homo- sexualitate, matrilocal, matrilinear, mono- gamie, monoparental, neolocal, patrilinear, patrilocal, poliandrie, poliginie, sex (relații sexuale), socializare. I. Mih. FANARIOTISM termen larg utilizat, mai ales în publicistica sociologică interbelică, pentru a desemna regimuri care practică un sistem de “drepturi delegate”, cedate de către o “centrală” a puterii unui strat de beneficiari recrutați pe baze loialiste și ținuți astfel într-o puternică dependență de favorul “centrului”. Fanarioții au căpătat numele după denumirea cartierului în care locuiau în Constantinopol: Fanar. Ei erau “delegații" sultanului astfel că esența regimului fanariot a fost aceea a unei “suprastructuri delegate”, reprezentînd, în aria locală, voința și forța unei autorități cen- trale situată în altă parte. Domniile fanariote fac parte dintr-un curent al “acaparării grecești” care a ocupat scena balcanică timp de aproape 150 de ani (foarte intens fiind în secolul al XVIll-lea, denumit și “secolul fa- nariot”). în tot secolul al XVII-lea și al XVI11-lea asistăm în aria balcanică, la un amplu proces de mișcare demografică în cuprinsul căruia s-a desfășurat ceea ce sociologul și istoricul Al. Val. Georgescu a denumit “acapararea grecească”: o “dramatică diaspora gre- cească”, o migrație care cuprinde: “marile familii postbizantine, individualități grecizate de origine română, albaneză, levantină, o masă amestecată de elemente greco-bizan- tine”. Această “masă amestecată” a fost suportul demografic, social și politico-juridic, al regimurilor fanariote. Esența f. este, deci, în primul rînd, regimulprebendial. A doua trăsătură a f. constă în crearea unui strat larg, constituit prin recrutare loialistă, puternic de- pendent de “favorul centrului”. A treia caracteristică a f. constă în practicarea unui regim degradat și în confuzia funcțiilor cu beneficiile ș i a poziției publice cu privilegiul personal. în fine, a patra caracteristică a f. constă în totala desconsiderare a obligațiilor publice și a oricărei preocupări de raționa- lizare a muncii, a proprietății și a pieții. în locul preocupării pentru producție și pentru cum trebuie produs, se manifestă preocuparea pentru speculație (cu titluri, funcții, cu moneda, cu puterea), pentru cît se poate obține fără muncă, prin speculație ori prin acaparare. Esența f., așadar, este relația speculativă sau acaparatoare. O altă carac- teristică a f. este rețeaua clientelară. Structura socială îmbracă forma unei rețele de grupuri clientelare, legate de “șefi” pater- naliști și guvernate de legea recrutării și selecției loialistice. Nefiind interesat de pro- ducție, f. intră în clasa regimurilor parazitare, care consumă mult fără a produce nimic în compensație, nici o “înlesnire de civilizație”. Din punct de vedere politic, esența f. este su- prastructura delegată, aflată ori dispusă să se 241 FAPT SOCIAL așeze în slujba unui “centru” de putere re- gională sau mondială (un imperiu, o metropolă). Din punct de vedere cultural, f. se află în admirația modelelor străine și în dis- prețul modelelor locale. El este, deci, cosmopolitic și suburbial, imitînd necreativ cultura metropolei și instaurînd astfel o stare suburbială în cultură, o “suburbie culturală”, (cf. I. Bădescu, Sincronism european și cul- tură critică românească, 1984, p. 62-63 și de asemenea: Al.Val. Georgescu, Bizanțul și in- stituțiile româneștipînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, 1980). O altă caracteristică a f. constă în orientarea extrovertită, bine ilus- trată de predispoziția de a depozita rezervele acumulate în afară. Consulul Franței la Bu- curești, E. Gaudin (1795-96) remarcă acest profil al fanarioților: “Sub gospodarii greci, majoritatea funcțiilor publice, și anume cele mai bănoase, erau acordate grecilor, rude sau clienți (cliens) ai acestor principi. Acești slujbași greci, departe de a-și întrebuința veniturile în țară, ca slujbași pămînteni, nu se ocupau decît cu acumularea și depozitarea lor ca rezervă, pentru a le duce cu ei, în mo- mentul cînd domnia simbiotică a stăpînului lor avea să înceteze. Astfel, la întoarcerea în Fa- nar ei puteau să profite de aceste bogății foarte mari, care mai înainte le fuseseră străine, și să le etaleze” (s.n.) (cf. E. Gaudin, Du soulevement des nations chretiennes dans la Turquie europeenne, Paris, 1822, p. 53-54, 57). F. se asociază cu venalitatea ad- ministrației, lipsa simțului dreptății, arbitrarul, lipsa unei loialități mai adînci către țară, ire- sponsabilitatea în administrarea treburilor publice, setea de putere, intriga, cinismul, eristica, rangofilia, carierismul, speculativis- mul. Toate acestea sînt trăsături pe care E. Filipe Zallony, medic al unor principi fanarioți, le-a atașat profilului psiho-moral al fa- narioților. “Fanarioții, precizează el, au făcut din intrigă sufletul guvernului otoman. Intriga nu a găsit servitori mai fideli și mai devotați decît pe fanarioți (...) Dacă s-a întîmplat ca ei să părăsească steagul turcilor, al stăpînilor lor, niciodată n-au făcut-o împinși de iubire pentru națiunea grecească, ci numai de inter- esul lor propriu (...); dacă românii au dreptul să se plîngă contra hospodarilor fanarioți, tot atîta dreptate au și grecii de a se plînge în contra dragomanilor de la Constantinopole, în contra acestor fanarioți, care își dau titlu de principi și trăiesc numai în trîndăvie” (cf. Marc- Philippe Zallony, Essai sur Ies Fanariots, Marseille, 1824, tradus în românește de P. Balș, Despre fanarioți, 1909). F. este un feno- men care însoțește în mod fatal procesele de dezintegrare a imperiilor și de descentralizare a unor sisteme puternic centralizate. V. pre- bendă/prebendalism, selecție socială negativă, compensația muncii. I.B. FAPT SOCIAL datul ontologic ultim pe care Emile Durkheim îl ia drept temelie în încercarea sa de a edifica sociologia ca dis- ciplină științifică de sine stătătoare. în spiritul autarhist al epocii, Durkheim considera că f.s. alcătuiesc obiectul exclusiv al sociologiei, de neîmpărțit cu alte discipline. El dedică chiar primul capitol al lucrării sale de referință, Les regies de la methode sociologique (1895; ed. rom. 1924 și 1974), întrebării: “Ce este un fapt social?” Răspuns-definiție: Este f.s. orice mod de a acționa, declarat sau nu, în stare să exercite asupra individului o constrîngere ex- terioară; sau în plus, care este general pe întreg cuprinsul unei societăți date, avînd ~ totuși o existență proprie, independentă de * manifestările sale individuale. Explicit, f.s. este exterior individului în sensul că nu e nici de natură “organică” (biologică), nici indivi- dual (ceea ce l-ar plasa în perimetrul psihologiei). La fel de important pentru f.s. este caracterul său coercitiv. Constrîngerea constă în necesitatea ca individul să se con- formeze convențiilor și normelor sociale. Rîsul cu care e întîmpinat cineva, sau distanța 242 FASCISM la care e țiput, dacă nu se îmbracă după obiceiul locului, sînt expresii ale constrîngerii. De asemenea, mai spune Durkheim, nimeni anume nu mă obligă să vorbesc franțuzește cu compatrioții mei, ori să folosesc moneda legală în țara mea, dar nu am încotro. în aceeași manieră își fac simțită prezența fap- tele din domeniul dreptului, moralei, educației, precum și cele ce se manifestă prin curentele de opinie. în această înțelegere, se precizează, constrîngerea nu suprimă liber- tatea individuală, întrucît forța coercitivă a f.s. acționează precum aerul: individul nu o simte decît atunci cînd el se mișcă împotriva ei, adică atunci cînd încalcă normele sociale. O altă caracteristică a f.s. este generalitatea, însă aceasta doar însoțește celelalte carac- teristici, fiindcă există și fapte umane generale (a mînca, a dormi) care nu sînt so- ciale. Deci un f.s. are generalitate, dar nu pentru aceasta este el social, ci pentru că e supraindividual și coercitiv. Inspirat de Durk- heim, dar îndepărtîndu-se de el, Marcel Mauss a lansat conceptul de “f.s. total”. Prile- jul i l-a oferit analiza întreprinsă de el însuși asupra darului ca formă de schimb în so- cietățile arhaice (Essai sur le don, 1925). Toate aceste fenomene — scrie Mauss, referindu-se la haloul indus de schimbul de daruri — sînt în același timp juridice, economice, religioase și chiar estetice, mor- fologice etc. Ele angajează, deci, întregul sistem social, sau, în orice caz, tot spectrul categoriilor de instituții. în comparație cu Durkheim, Mauss se arată mai captat de ge- neralitatea f.s. decît de exterioritatea lui în raport cu individul, pe care, altminteri, o re- cunoaște. Generalitatea de astă dată are o semnificație mai curînd funcțională decît sta- tistică. Aceasta îi permite lui Mauss să inculce în noul concept, acela de “f.s. total”, un prin- cipiu euristic: f.s. nu e real decît integrat în sistem și deci nu poate fi studiat decît în raport cu sistemul. Acesta e chiar unul din postu- latele funcționalismului. V. coerciție, dar, sistem social, sociologie. Gh.G. FASCISM ideologie politică specifică se- colului XX, care a stat la baza mai multor partide și mișcări politice din Europa. în pe- rioada interbelică f. a ajuns ideologia oficială a mai multor state, avînd un rol important în declanșarea celui de al doilea război mondial. Termenul provine de la cuvîntul latin fascia (o legătură de nuiele în jurul securii purtată de lictori), care a fost utilizată ca emblemă a radi- calismului în Revoluția Franceză și tot în această manieră este adoptat de Benito Mus- solini și de către primul partid fascist, înființat de el în Italia la 23 martie 1919. Pentru Mus- solini, această emblemă invoca atît gloria fostului Imperiu Roman cît și ideea, funda- mentală pentru f., a luptătorilor de elită care au sarcina de a apăra magistraturile statului (lictorii în Roma). ♦ La nivel European, dis- tingem cel puțin cîteva caracteristici definitorii ale f.: a. naționalismul rasist extremist legat de expansiunea teritorială; b. intoleranță în general față de orice alte partide sau mișcări politice și în special față de comuniști; c. exis- tența unor partide de masă centrate în jurul unui lider puternic; d. încercarea de a mono- poliza toate sferele vieții sociale; e. glorificarea militarismului și cultul pentru virtuțile masculine; f. orientarea generală către clasa de mijloc. Desigur, au existat nu- meroase nuanțări ale acestor caracteristici la nivelul fiecărui stat sau partid f. De exemplu rasismul, în forma antisemitismului, a fost co- ordonata fundamentală a f. german, în timp ce în alte state sau pentru alte partide a con- stituit o problemă secundară. ♦ Comunismul și f. au fost principalele ideologii de masă ale acestui secol. Unii autori au încercat să ex- plice asemănările dintre ele, pornind de la ideea că f. a apărut ca o dizidență față de marxism. Paul Johnson (A Histoty of the Mo- dern World, 1983) prezintă șase puncte de 243 FEMINISM legătură între f. (cu referire la cel italian) și comunism (cu referire la modelul sovietic leni- nist): a. ambele ideologii se bazează pe partide puternic centralizate, înalt ierarhizate și superdisciplinate; b. ambele se opun bur- gheziei parlamentare și reformismului; c. proletariatul este pentru ambele incapabil să se organizeze singur; d. din acest motiv sînt necesari revoluționari de profesie; e. conștiința maselor nu poate fi ridicată decît de o astfel de elită revoluționară; f. singurul arbitru în plan politic este lupta de clasă organizată în forme violente. Deși ideea de dizidență pare ușor forțată, ea are acoperire parțială în isto- ria f. dat fiind faptul că mulți dintre liderii săi, inclusiv Mussolini, au fost inițial simpatizanți ai mișcărilor socialiste, chiar marxiste. Rup- tura între f. și mișcările de stînga s-a făcut după primul război mondial, în contexte dife- rite și pe fondul falimentului unor idei de bază ale mișcărilor de stînga de la începutul se- colului, cum ar fi internaționalismul și lupta împotriva războiului. Mai mult, în special pen- tru f. germani, comuniștii vor deveni principalii dușmani. ♦ Primul stat fascist a fost Italia, unde în urma Marșului asupra Romei (16 oct. 1922), Benito Mussolini ajunge la putere. El lansează ideea statului fascist corporatist, care se vrea o democrație autoritară, centrali- zată și organizată pe baze naționale. Fasciștii au vrut să guverneze Italia așa cum a fost gu- vernat vechiul Imperiu Roman, adică precis, corect, just, onest și mai ales eficient. ♦ F. nu a reprezentat însă doar o simplă ideologie, ci și un fenomen social major al acestui secol. El a avut milioane de aderenți și simpatizanți, în special tineri, foarte mulți studenți, care au crezut sincer în aceste idei; a fascinat, mai mult sau mai puțin, intelectuali de marcă cum ar fi: Benedetto Croce, Jean Cocteau, Luigi Pirandello, Giovani Gentile, T.S. Eliot, Char- les Maurras, Luis-Ferdinand Celine, Oswald Spengler, Martin Heidegger. ♦ Istoria, ca și în cazul comunismului mai tîrziu, a fost sin- gura capabilă să demonstreze caracterul dis- tructiv al f. Acesta a condus în final la declanșarea celui de al doilea război mondial, al cărui sfîrșit a însemnat și prăbușirea siste- melor fasciste din Europa. Ideologia f. caracterizează și astăzi unele mișcări sau partide politice, pentru care se utilizează de regulă denumirea de neofascism. Acesta diferă fundamental de f., deoarece pe de o parte îi lipsește caracterul de masă, adică atributul definitoriu fără de care f. nu ar fi putut juca rolul pe care l-a avut în perioada interbe- lică, iar pe de altă parte, cauzele care au dus la apariția f. nu mai acționează astăzi, cel puțin în aceeași manieră. Dintre aceste cauze amintim: dezastrul economic de după primul război mondial, existența unui climat general de nemulțumire pentru populația unor țări care s-au considerat înșelate în urma tratatu- lui de pace de la Versailles, lipsa unei experiențe parlamentare democratice auten- tice în statele-națiuni recent unificate (Italia și Germania), crizele economice și sociale ge- nerate de procesul de modernizare și de industrializare. Nu trebuie neglijat faptul că Italia și Germania fascistă au sprijinit direct mișcările și partidele f. din întreaga Europă. V. ideologie, genocid, național-socialism, rasism, război. A.B. FEMINISM (TEORII FEMINISTE, STUDII PRIVIND FEMEILE) mișcare protestatară susținută de femei și avînd ca obiective prin- cipale: a. atacul legal împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală (discrimi- nare în selecția profesională, în posibilitățile de carieră profesională, în admiterea în învățămîntul superior, în stabilirea drepturilor salariale, în ocuparea unor funcții publice); b. atacul împotriva socializării tradiționale în funcție de sex (eliminarea stereotipurilor pri- vind rolurile de sex conform cărora bărbatul este mai competent și mai competitiv decît fe- meia, eliminarea procedurilor tradiționale de 244 FEMINISM educare diferențiată a băieților și fetelor, eliminarea vocabularului sexist); c. atacul îm- potriva practicilor sexismului instituționalizat (accesul femeilor la cariere manageriale, desființarea organizațiilor, cluburilor și aso- ciațiilor rezervate doar bărbaților). în societățile vestice, mișcările feministe au o vechime de peste 300 ani. Ele s-au manifes- tat inițial prin publicarea unor lucrări în care se protesta împotriva considerării femeilor ca o categorie subordonată, ca o “minoritate”. Ul- terior, formele de protest s-au diversificat, un rol deosebit revenind aspectelor politice. în prezent, f. are extinderea cea mai mare în S.U.A. Principala fundamentare ideologică a f. contemporan a fost făcută de Betty Friedan (The Feminine Mystique, 1963). în anii 1950- 1980, mișcările feministe au insistat pe egalitatea formală a bărbaților și femeilor. în anii 1980, preocupările dominante ale acestor mișcări au fost elaborarea unei politici națio- nale de îngrijire a copiilor, legalizarea avorturilor, ameliorarea statutului economic al femeilor și asigurarea protecției mamelor care sînt angajate și într-o activitate pro- fesională (îngrijire prenatală, ajutoare de maternitate, asigurarea locului de muncă pe perioada natalității și a îngrijirii copiilor mici), în prezent, f. este preocupat de calitatea vieții femeilor, copiilor și familiilor. 4* TEORIILE FEMINISTE sînt strîns legate și originate în mișcările feministe. Mult timp ele au fost igno- rate sau marginalizate, chiar și atunci cînd erau formulate de către bărbați. T.f. își propun să ofere răspunsuri la două întrebări princi- pale: ce se poate spune despre situația femeii și de ce situația femeii este cea care este. La prima întrebare s-au dat trei răspunsuri: fe- meia este diferită de bărbat: ea nu este egală cu bărbatul; ea aparține unui grup opresat iar opresorii sînt bărbații sau un sistem social pa- triarhal construit de bărbați. Teoriile care susțin că femeia este diferită de bărbat ape- condiționările biosociale diferite, socializarea instituțională diferențiată și interrelaționarea psihosocială diferențiată. Teoriile care insistă pe inegalitatea dintre bărbați și femei op- erează fie cu argumente ale f. liberal (ine- galitatea provine din structurile inegale de șanse), fie ale f. marxist (inegalitatea dintre sexe este o parte a unui sistem clasial com- plex în care femeia este exploatată). Teoriile referitoare la opresarea femeii operează cu argumente psihanalitice (bărbatul are o nevoie înnăscută de a subjuga femeia pentru a-și putea realiza obiectivele psihosociale), cu argumente radicale (rădăcinile opresiunii sînt în sistemul patriarhal în care bărbatul a dovedit mai multă abilitate în folosirea forței pentru a subjuga pe alții) sau cu argumente socialiste (sînt folosiți termenii de patriarhat capitalist și dominare pentru a descrie un sistem complex de oprimare bazat pe or- ganizarea producției, a claselor, vîrstelor, etnicității și preferințelor sexuale). T.f. recente pretind că oferă o bază pentru revizuirea con- cepțiilor sociologice standard în șase aspecte: a. Formularea teoriilor sociologice trebuie să se întemeieze pe o sociologie a cunoașterii care să recunoască dependența cunoașterii de contextele sociale, parțiali- tatea oricărei cunoașteri și afectarea cunoașterii de către putere; b. Structurile macrosociale se bazează pe procese contro- late de dominatori care acționează pentru realizarea intereselor lor. Activitatea subor- donaților este invizibilă, subestimată sau ocultată de ideologii sociale. Femeia ocupă o poziție subordonată atît prin poziția sa de clasă cît și prin faptul că execută în principal munci invizibile (activități menajere, îngrijirea copiilor, servicii emoționale și sexuale) sau cu un prestigiu scăzut; c. Procesele microsociale din societate fac reale și vizibile structurile de subordonare si nareci moaște re a sau distorsi- unea < u ; bo. oc națilcr. Astfel, conTibuNci < . do* la ’oJjcȚa socială este 245 FENOMEN SOCIAL neglijată prin desconsiderarea importanței activității menajere și a îngrijirii copiilor; d. Aceste condiții induc în subiectivitatea femeii o permanentă “linie de demarcație” în care ea trebuie să navigheze. Această linie separă ideologia patriarhală și conștiința dobîndită de femei din reflecția asupra rolului lor în pro- ducția socială la nivel macro și microsocial. Femeile adoptă răspunsuri diferite la această linie de demarcație: represiune, obediență, rebeliune, proteste în cadrul unor organizații micro și macrosociale care urmăresc refor- marea sistemului; e. Ceea ce se afirmă despre femei este valabil pentru toți indivizii aflați în situații de subordonare; f. Vocabularul științelor sociale este elaborat din perspectiva bărbatului dominator. Este necesar să se creeze noi concepte care să nu mai explice lumea în termeni de subordonare, dezavan- taje și membri invizibili. ♦ După 1980, s-a conturat un domeniu nou de analiză științifică multidisclinară a situației femeilor în so- cietățile contemporane, desemnat în mod obișnuit cu expresia STUDII PRIVIND FE- MEILE (WOMEN STUDIES). Aceste preocupări, deși continuă să se manifeste în principal dintr-o perspectivă feministă, au o încărcătură ideologică mai redusă și se car- acterizează printr-un efort de obiectivitate, de desprindere de considerațiile radicale ale f. tradițional. Ele au pătruns în programele aca- demice ale multor universități prestigioase din lume. Majoritatea cercetătorilor din acest domeniu sînt femei, dar a crescut și numărul cercetătorilor bărbați preocupați de consti- tuirea unei “sociologii a femeii”. V. căsătorie, familie, sex (relații dintre sexe). I.Mih. FENOMEN SOCIAL 1. Relație, proces, mod de organizare, suficient de con- turate pentru a fi susceptibile de descriere și explicare științifică. De ex. o reglementare ju- ridică, proporția criminalității sau sinuciderilor într-o colectivitate, moda, o credință re- ligioasă, o normă sau o valoare morală. 2. Si- nonim cu fapt sociologic, ceea ce este înregistrat la nivelul experienței, cu mijloacele naturale sau special constituite ale observa- torului, exprimînd în consecință caracteristici “observabile”, concrete, individuale, “feno- menale”, de la care știința trebuie să pornească pentru a identifica caracteristicile generale, esențiale, necesare, legice. V. fapt social, interacțiune, relație socială. S.M. FERTILITATE fenomen demografic ex- primînd intensitatea nașterilor în cadrul unei populații, luîndu-se în considerare numai sub- populația care participă efectiv la producerea nașterilor (cuplurile sau femeile în vîrstă de procreare). Cel mai simplu indice de f. este rata de f. generală, dată de formula: / = .......' 1000 Pi 5 - 49 unde numărătorul fracției înseamnă numărul de născuți vii, în decursul unui an, iar numi- torul populația feminină între 15 și 49 ani. Un asemenea indice poate fi calculat pentru orice interval de vîrstă, inclusiv un an, luînd la numărător doar numărul copiilor născuți de femeile de vîrstă respectivă, rezultînd astfel rate specifice de f. Însumînd ratele specifice de f. dintr-un an și împărțind totalul la 1000, se obține indicele sintetic de f., care arată numărul mediu de copii ce i-ar putea naște o femeie care, în absența mortalității, ar par- curge intervalul de vîrstă 15-49 ani, fiind afectată, la fiecare vîrstă, de aceeași intensi- tate a f. ce se manifestă în momentul studiat la vîrstele respective. în populațiile actuale, indicele sintetic de f. acoperă o gamă largă de valori, mergînd de la mai puțin de 2 copii, în țările europene cu f. cea mai scăzută, la peste 6 copii în cele cu f. mare. Indicele sintetic în- mulțit cu proporția fetelor la naștere dă indicele brut de reproducere a populației (FI), adică numărul mediu de fete născute de o fe- 246 FEUDALISM meie. Toți acești indici sînt de moment, adică redau f. populației într-un an calendaristic sau în cîțiva ani consecutivi; o serie de indici simi- lari descriu f. atunci cînd se urmărește istoria unei generații. F. este fenomenul demografic căruia i se acordă cea mai mare importanță, datorită faptului că vizează elementul cel mai dinamic al mișcării populației (nașterile) și pentru că, prin complexitatea sa, ridică probleme deosebit de dificile de descriere și, mai ales, de explicație. Scăderea f. populației țărilor dezvoltate, diferențele de f. între populații aflate la nivele similare de dezvol- tare economică, înțîrziereascăderiif. în multe țări în curs de dezvoltare, previziunea pe ter- men mediu și lung a tendințelor de evoluție a f. etc. sînt încă probleme deschise a căror soluționare reclamă abordări interdiscipli- nare. Referitor la prima problemă menționată, pentru explicarea căreia s-au depus cele mai mari eforturi, se poate aprecia că procesul de scădere a f. este rezultatul acțiunii conjugate a mai multor factori, care pot fi grupați astfel: factori macrosociali care au făcut ca o des- cendență numeroasă să nu mai fie necesară și profitabilă nici pentru familie, nici pentru so- cietate; conștientizarea faptului că familiile pot să-și controleze f.; îndepărtarea treptată a opreliștilor (religioase, morale, juridice etc.) aflate în fața acestui control; perfecționarea mijloacelor practice de prevenire a nașterilor, a căror eficiență permite astăzi, în principiu, un control aproape complet al f. V. demo- grafie, familie, populație. T.R. FEUDALISM sistem de organizare so- cială, economică și politică, dominant în Europa occidentală între secolele IX-XV. Ter- menul este însă foarte controversat, neexistînd o unitate de păreri asupra conținu- tului său, ca și asupra ariei de răspîndire și a perioadei istorice în care acest tip de socie- tate a existat. în general, se consideră că f. îi este caracteristic un tip de societate agrară, care funcționează în baza unei economii na- turale închise și a unui sistem special de dominație asupra pămîntului și a locuitorilor lui (în special țăranii, dar uneori și orășenii). Aservirea țăranilor, specifică f., se bazează pe un drept limitat al țăranilor de proprietate asupra mijloacelor de subzistență, ca și pe un sistem complex de obligații ale acestora față de proprietarul pămîntului, concretizate, de regulă, în prestarea unor zile de muncă și în plata unor impozite și dări în produse sau/și bani. ♦ Termenul provine de la cuvîntul feudă care reprezenta o suprafață de pămînt pe care, printr-o Învestitură specială, un vasal o primea de la un senior în schimbul unor serv- icii. ♦ Cea mai importantă instituție a f. este cea a vasalității care definește structura clasei nobiliare (seniori, vasali) și totodată profilul întregii societăți feudale. Relația senior- vasal nu trebuie înțeleasă într-un tipar modern (după modelul arendei), ca o su- prafață de pămînt primită pe o perioadă determinată în folosință, în schimbul cedării unei părți din veniturile realizate. Ea este o relație socială mult mai complexă în care as- pectele economice au devenit prioritare doar spre sfîrșitul evului mediu. Astfel, sistemul ob- ligațiilor este reciproc, deoarece nu numai vasalul este dator să presteze anumite servi- cii către senior, ci și acesta este obligat să își ajute vasalii, într-un fel este chiar responsabil pentru ei, relația fiind mai mult o “alianță” (ne- simetrică) decît o simplă relație de subor- donare. Funcțiile principale ale acestei instituții sociale au fost în primul rînd militare (sprijinul reciproc între senior și vasal avea, în primul rînd, un caracter militar). Totodată, relația de vasalitate permitea menținerea unității so- cietății feudale, dat fiind că, cel puțin în prima parte a evului mediu cînd învestitura fiefului (ceremonia care marca apariția relației de vasalitate) avea un caracter determinat, seniorii își mențineau prerogativele senioriale asupra unor segmente foarte largi din terito- 247 FEUDALISM riu. Acest lucru era valabil și pentru rege, cel mai mare dintre seniori și inițial singurul care nu era vasal (deși relația de vasalitate a apărut uneori și între suveranii unor state). Ideea fărîmițării societății feudale, apărută mai mult printr-o raportare oarecum artificială la statul modern, nu este decît expresia de- plinei autonomii a seniorului în cadrul propriei feude unde era singura autoritate militară și judecătorească, dar întotdeauna prin respec- tarea obligațiilor ce decurgeau din relația de vasalitate. Drepturile seniorului pe domeniul feudei nu erau discreționare, ele fiind precis reglementate de normele specifice instituției vasalității. ♦ Relația de vasalitate era mult mai complicată, diferențiindu-se foarte mult de la o societate la alta, dar și în aceeași so- cietate de-a lungul secolelor. în principiu, orice nobil (cu excepția regelui) era în același timp și senior și vasal sau numai vasal. ♦ Alte instituții care au jucat un rol deosebit în f. sînt: cavaleria, instituție cu caracter militar ai cărei membri erau nobili, în general neproprietari de feude (feuda se transmitea din tată în fiu dar era, teoretic, indivizibilă, și din acest motiv puteau exista și nobili fără feude) și biserica al cărei personal — clerul, ocupa un loc dis- tinct în societatea feudală, iar uneori ea era chiar proprietară de pămînt, intrînd în siste- mul relațiilorf. ♦ Există foarte multe probleme pe care le ridică analiza societății f. în primul rînd, instituția vasalității a îmbrăcat forme diferite în timp și a avut trăsături speci- fice în fiecare țară occidentală. Perioada în care a existat societatea f. nu este aceeași în concepția tuturor specialiștilor, unii extinzînd-o la nivelul întregului ev mediu (sec VII — XVII), alții susținînd că acest tip de relații nu au ex- istat în realitate decît o perioadă de trei sau patru secole. Celelalte trăsături amintite mai devreme pot fi și ele privite ca problematice. Economia nu este exclusiv naturală și nici închisă, în tot evul mediu existînd o producție destinată schimbului ca și o destul de di- namică circulație a banilor. Cea mai specială situație o oferă orașul medieval care, deși este marcat de instituțiile f., a dezvoltat o structură specifică, contrastantă adesea cu restul societății, atît politic, fiind germenele democratismului modern, cît și economic (noile relații sociale, specifice capitalismului, au apărut inițial în orașe). ♦ Ideea exploatării țăranilor trebuie să fie și ea nuanțată. Dealtfel este greu să concepem că o societate poate funcționa optim, aproape o mie de ani, pe baza exploatării muncii. Ideea societății tri- partite, alcătuită din trei categorii distincte, nobilii, clerul și țăranii (de fapt restul societății sau cei ce muncesc), între care există relații foarte strînse și un anume echilibru, fiecare avînd funcții specifice, la fel de vitale pentru existența societății, este în concepția lui Jac- ques Le Goff (Pour un autre Moyen Age, 1978, tr. rom. 1986) mult mai apropiată de re- alitate. Țăranii nici nu sînt practic diferențiați de feudă, apartinînd acesteia, fiind “legați” de ea în schimbul dreptului de a lucra pămîntul și al protecției oferite de nobili. Perspectiva asupririi ține mai mult de o tipologie a ex- ploatării lansată de marxism în secolul trecut (dar și de iluminism). Dealtfel, marxismul a transformat f. într-un stadiu obligatoriu al tre- cerii la capitalism și mulți istoriografi, nu neapărat marxiști, s-au simțit datori să-l caute în propriile societăți. ♦ Se consideră adesea că termenul f. se poate aplica oriunde există relații social politice și economice, asemănătoare cu cele din Europa occiden- tală medievală (pentru alte țări din Europa, din Orient și mai ales Japonia). Riscul unei ase- menea abordări este acela că o accepțiune atît de largă poate transforma termenul într-un si- nonim pentru epoca medievală. El este totuși utilizat în analiza altor societăți, în special ca un instrument teoretic cu ajutorul căruia, prin comparare cu societatea occidentală se pot studia instituțiile și evoluția altor tipuri de so- cietăți. A.B. ♦ Putem identifica astfel un f. 248 FEUDALISM oriental - asiatic, cu caracteristici care derivă din prelungirea “modului de producție asiatic”, fiind aplicabil unei zone întinse a umanității (societatea chineză, societatea indiano- musulmană, Califatul arab, Imperiul Marilor Selgiuchizi, Sultanatul Mameluc, Imperiul Otoman, Imperiul Mongol etc.) și avînd ca trăsături: preponderența proprietății de stat asupra pămîntului, lipsa proprietății de tip domenial, existența posesiunii condiționate în stadiul de beneficiu (posesiune netransmisi- bilă și neereditară) și nu de feudă (cu caracter succesoral); renta f. este o cotă-parte din renta centralizată de stat; absența unei aris- tocrații ereditare de neam și de funcții, a unei ierarhii feudo-vasalice și a imunității adminis- trative și juridice a “feudalilor”. în ceea ce privește statutul țărănimii, aceasta era liberă din punct de vedere juridic, fiind subordonată direct statului, ai cărui dregători percepeau dările și exercitau dreptul de judecată, spre deosebire de Apus, unde existența spîn- zurătorii în fața castelului simboliza dreptul de judecată al seniorului asupra țăranilor de pe domeniu. Statul nu concedează aici pămîntul “feudalilor” săi, ci doar venituri dintr-o anumită zonă (acestea fiind răspîndite în mai multe părți ale teritoriului pentru a nu permite “feu- dalului” să dobîndească o bază materială stabilă, care să-i permită să se opună puterii centrale; ca urmare, nu există o legătură sta- bilă și trainică între deținătorul direct al “feudei” și cultivatorii săi). Referitor la statutul orașului, se poate observa că în timp ce în Oc- cident acesta, în general, era subordonat unui senior de care căuta să se emancipeze (de aici, lupta comunală), în Orient orașele sînt subordonate direct puterii centrale ai căror reprezentanți sînt și dregătorii statului (M. Maxim, Particularitățile “feudalismului” orien- tal-asiatic, 1993). Primatul orașului asupra satului este o altă caracteristică a societăților orientale, lucru explicat de Max Weber prin aceea că “economia s-a dezvoltat suficient și cu o îndestulătoare circulație a banilor pentru a furniza principalul surplus necesar pentru dări, în comparație cu Occidentul evului mediu timpuriu, pe cît se pare mai puțin dez- voltat” (M. Weber, Religion of India). Orașele capitală, ca instrument și simbol al autorității centrale atotputernice, capătă o dezvoltare hipertrofică (în comparație cu Occidentul unde exista o dezvoltare relativ proporțională a capitalelor în raport cu orașele de “provin- cie” sau nici nu exista această distincție ca în cazul statelor de fărâmițare feudală din Ger- mania și Italia). Ca sistem de guvernare, în lumea oriental-asiatică era specifică guver- narea despotică, ce nu admitea instituții reprezentative de tipul parlamentului englez, stărilor generale franceze, Reichstagului ger- man, Seimului polonez, Cortesurilor spaniole etc. și bloca, în genere, inițiativa particulară, menținînd un control strict, printr-o rețea în- tinsă de agenți, asupra mișcării averilor, actelor și indivizilor. Drept rezultat, societățile orientale s-au caracterizat printr-o extrem de riguroasă evidență demofiscală, ceea ce a dat naștere unui enorm aparat birocratic. în plus, religiile orientale, prin caracterul lor fa- talist, au frînat spiritul întreprinzător al individului. Toate acestea au întîrziat apariția și dezvoltarea relațiilor capitaliste în lumea oriental-asiatică. F. occidental este consid- erat a fi un f. patrimonial (statul apărea în ipostaza de patrimoniu al suveranului) și per- sonal (întrucît relațiile personale suzeran-vasal, senior-țăran erau definitorii pentru acest tip de societate), în timp ce f. ori- ental-asiatic este considerat un f. de stat (avînd în vedere preeminența proprietății statului asupra pămîntului și asupra celorlalte forme de proprietate) și prebendial (de la pre- benda — compensarea prin slujbă, nu prin pămînt, a serviciilor aduse suveranului). ♦ Avînd ca punct de plecare elementele pre- ponderent romane, Imperiul Bizantin reprezintă o sinteză specifică, în care se inter- 249 FEUDALISM ferează caracteristici ale f. orientalo-asiatic cu cele ale f. occidental. Statul era, ca și în Orientul asiatic, puternic centralizat, iar împărații (basiieii) guvernau în maniera faraonilor sau a regilor Asiriei. Pămîntul aparținea statului, deci împăratului, pentru care avea o valoare pur fiscală. Milioanele de locuitori ai provinciilor aveau obligații fiscale, erau “tributarii” Constantinopolului. în guver- nare, împăratul era ajutat de o suită de înalți dregători și militari, care formau o aristocrație. Dacă în primele secole ale imperiului domi- nau sistemul “colonatului”, marea proprietate și chiar munca sclavilor, în secolul al Vll-lea acestea intră în declin în favoarea micii pro- prietăți țărănești libere. Astfel, înființarea themelora dus la sporirea numărului de țărani liberi (stratioții), care primeau loturi de pămînt în schimbul efectuării serviciului militar. Dar, începînd cu a doua jumătate a secolului al XI- lea, mica proprietate decade în favoarea marilor proprietari. Aristocrația a devenit foarte puternică, întreținînd armate pe chel- tuiala sa. Creșterea din ce în ce mai mare a datoriilor față de “fisc” a impus ca o mare parte a țărănimii să devină dependentă de marii proprietari. Marea proprietate funciară a ab- sorbit bunurile țăranilor și militarilor și a făcut din micii proprietari servii lor. Cu toate acestea, mai întîlnim țărani liberi și în secolul al XVl-ea, cînd Bizanțul se prăbușește sub loviturile otomanilor. ♦ Un caz de tranziție de la f. occidental la cel oriental și aflat, mai ales, sub semnul Bizanțului, îl reprezintă f. mol- domuntean. Clasa feudalilor exploata țărănimea aservită (rumâni, vecini) prin prele- varea rentei în produse, muncă, bani. Totodată, în Țara Românească și Moldova întîlnim în proporție de masă sate devălmașe libere, de moșneni sau răzeși. Singurul suze- ran era domnul, iar boierii nu se bucurau.de acest drept; ei nu puteau fi concurenți ai puterii statului. De asemenea, nu întîlnim nici “imunitatea” specifică f. apusean. înainte de toate, el este un “dominus”, stăpîn în adevăratul sens al cuvîntului peste viața și averile tuturor supușilor, inclusiv ale boierilor. Nimic nu putea sta în fața voinței domnești, nici chiar în perioada suzeranității otomane. Puterea domnească nu este limitată de nici un organism de guvernare, de tipul Parla- mentului englez. Dovadă a acestei autorități domnești supreme (dominium eminens) o constituie “darea calului”, percepută la tran- zacțiile funciare de către domn în calitatea sa de stăpîn absolut al pămîntului țării. Oaltă dovadă a acestei puteri o constituie și baterea de monedă, la care nu s-a încumetat vreo- dată nici un boier. Totodată, domnul numește pe șeful bisericii ortodoxe (mitropolitul) și este conducătorul suprem al oastei. Orașele, ca forme de comunități autonome, depindeau și ele de domnie. Instituția “domniei” a reprezentat o continuare a puterii imperiale bizantine. Dregătoriile boierești nu erau ereditare, iar latifundiile domnești, boierești sau ecleziastice au fost de fapt “o adunătură întîmplătoare de sate împrăștiate pe întreg teritoriul țării” (H.H. Stahl, Controverse de is- torie socială românească, 1969). în Țara Românească și Moldova întîlnim următoarele tipuri de sate aservite: sate boierești, sate sub stăpînire ecleziastică și chiar sate domnești. Nu rare sînt cazurile satelor parțial aservite. în Transilvania, peste structurile autohtone românești s-a suprapus, în urma cuceririi acesteia de către regatul maghiar, o structură feudală de import, dar care nu a reușit, în timp, să elimine cu totul structurile f. ante- rioare, cum este cazul instituției voievodatului și “țărilor” românești. în perspectiva evoluției istorice, f. apusean-european a fost cel care, mai ales prin structurile sale urbane și prin sistemul de guvernare, a favorizat apariția și dezvoltarea capitalismului. V. birocrație, capi- talism, orînduire tributală, prebendă, sat devălmaș, stat. I.F. 250 FILOSOFIE SOCIALĂ FILIAȚIE ’raportul de descendență dintre un copil și părinții săi. Se disting două forme: a. f. naturală poate fi maternă și, respectiv paternă. în funcție de forma legală sau ile- gitimă a familiei, f. poate fi rezultată din căsătorie sau din afara ei. în practica judi- ciară, recunoașterea f. materne se face prin: declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament, iar recunoașterea f. paterne se stabilește prin prezumția de pater- nitate, potrivit căreia soțul mamei este tatăl copilului, b. F. juridică desemnează primirea unui copil în familie cu obligațiile și drepturile copiilor naturali. V. familie. M.Vn. FILOSOFIE SOCIALĂ disciplină filo- sofică care are ca obiect societatea. Adesea este utilizat și termenul de f. a istoriei care se concentrează asupra sensului istoriei, a di- namicii societății umane. Sociologia a fost precedată de f.s. și s-a constituit ca reacție față de aceasta. Există mai multe diferențe în- tre f.s. și sociologie. Diferența cea mai larg acceptată este de metodă. Dacă sociologia a încercat să dezvolte o metodă de tip științific, fundată pe culegerea sistematică și contro- lată a faptelor, pe construirea unor teorii cît mai operaționale cu putință, supuse unui proces multiplu și continuu de testare, f.s. uti- lizează o metodă de prelucrare logic- deductivă a materialului oferit mai mult de in- tuiție și experiența comună; este ceea ce mulți desemnează prin termenul de metodă speculativă. Speculația este o metodă rațională adaptată pentru a trata probleme de complexitate ridicată, în condițiile unei cunoașteri încă rudimentare. Cum se ex- prima D.D. Roșea, f. utilizează în mod curent extrapolări și interpolări. Din acest motiv, me- toda speculativă poate oferi aproximări ale adevărului, într-o modalitate însă imposibil de testat. Din diferența de metodă decurge și o diferență de perspectivă. în general, sociolo- gia, datorită metodei sale de tip științific, a fost tentată să se orienteze spre explorarea unor probleme mai delimitate sau, chiar atunci cînd a abordat probleme complexe, le-a re- dus la aspectele lor mai simple, analizabile cu instrumentele de care dispune. F.s., datorită metodei sale speculative, s-a simțit mai în lar- gul ei tocmai în abordarea frontală a problemelor complexe ale societății și omului, dar într-o manieră mai aproximativă, fără date sistematice și lipsită de posibilități de testare a enunțurilor sale. Din acest motiv, consti- tuirea sociologiei nu a dus, după cum s-a crezut inițial (poziția pozitivistă este tipică aici), la eliminarea ca inutilă a f.s. ♦ în prezent se pare că există o complementari- tate specifică între sociologie și f.s., aceasta din urmă răspunzînd la nevoie omului și a colectivității de a aproxima răspunsuri la problemele lor complexe, imposibil de abor- dat încă cu metode riguroase de tip științific. Sociologia umanistă și critică sau psihologia umanistă sînt abordări tipice care utilizează masiv o metodologie speculativă. Din acest punct de vedere, diferența dintre sociologie și f.s. este adesea de grad și provizorie, depin- zînd de nivelul de dezvoltare a metodelor de cunoaștere. Există, de asemenea, o tendință tot mai pronunțată de influență reciprocă și chiar de fuziune. Dacă inițial metodologia de tip speculativ a f.s. reprezenta un pericol pen- tru cristalizarea spiritului științific al sociologiei (lucru valabil pentru toate științele, ilustrat de avertismentul lui Newton “fizică, ferește-te de metafizică”), la ora actuală soci- ologia tinde să utilizeze elemente ale metodologiei speculative, în abordarea problemelor extrem de complexe. O aseme- nea asimilare a metodologiei speculative are loc însă într-un mod specific: pe de o parte, se încearcă să se sporească caracterul riguros, sistematic al acestei metodologii (o speculație educată), încorporînd cunoștințele pe care cunoașterea științifică le-a produs, pe de altă parte, prin sporirea spiritului critic, asu- 251 FLUCTUAȚIE marea deschisă a caracterului provizoriu și fragil, orientarea spre lărgirea capacității de verificare. Totodată, f.s. asimilează inevitabil tot mai multe rezultate obținute de știință (ea nu se mai dezvoltă exclusiv pe baza intuițiilor cunoașterii comune, ci și în prelungirea datelor științei), căutînd totodată să-și disci- plineze metoda de gîndire, sub influența metodei științei. ♦ Pînă nu demult, era destul de curentă și o altă distincție între sociologie și f.s.. exprimată cu claritate de Max Weber. Acesta pornea de la diferența dintre scop și mijloc, dintre judecățile de valoare și cele de existență. Scopurile sînt formulări pe care ac- torii sociali le fac pornind de la sistemele lor de valori. Ele nu sînt obiecte legitime ale anal- izei științifice, ci doar ale filosof iei. Sociologia trebuie să le ia ca date, analizînd doar co- erența lor internă. Mijloacele de realizare a acestor obiective reprezintă sfera legitimă a analizei sociologice. O asemenea diferență este, în opinia celor mai mulți sociologi actu- ali, artificială. Opțiunile valorice și scopurile individuale și colective devin tot mai mult obiect legitim al analizei științifice. Datorită ori- entării sale spre probleme globale, cruciale, ale omului și societății, f.s. se împletește cu ideolo- gia, oferindu-i acesteia un fundament rațional. I/. ideologie, metodologia cercetării soci- ologice, sociologie, E.Z. FLUCTUAȚIE tip de mobilitate a forței de muncă, constînd în trecerea unei persoane de la o unitate economică la alta. în condițiile existenței unei piețe a forței de muncă, în baza legii cererii și ofertei, f. poate fi voluntară (inițiată de persoana în cauză) sau impusă (inițiată de unitate, inclusiv prin calea șoma- jului). F. este o mișcare individuală sau de grup, spontană, inter-unități (uneori se referă si la mișcările de la un ioc de muncă la altui în interioiul aceleiași unități economice, nu- mită f. internă). > Anaiiza f. are în vedere două stadii.....- unul potențial (latent) și aituî real (manifest). F. potențială apare prin con- stituirea dorinței unei persoane de a părăsi locul de muncă în scopul încadrării într-o altă unitate economică. Dorința de plecare poate avea intensități variabile, se poate manifesta pe perioade diferite de timp și se poate trans- forma sau nu în f. manifestă. Ea este și un indicator al moralului și integrării în muncă. F. reală se produce atunci cînd persoana în cauză părăsește locul de muncă, pentru a se încadra într-o altă unitate. Sociologia ana- lizează amploarea, ritmul și formele de manifestare ale f., caracteristicile celor care sînt cuprinși în acest proces, cauzele, cos- turile, posibilitățile de control ale f. Factorii determinanți ai f. forței de muncă sînt foarte diverși. Ei se regăsesc la nivel macrosocial (nivelul de dezvoltare al zonelor țării, modi- ficările acestui nivel), local (raportul dintre necesarul de forță de muncă și resursele exis- tente), în unitățile economice (profil, condiții de muncă, dinamica, stilul de organizare și conducere, nivelul veniturilor), în plan individ- ual (așteptări și aspirații ale personalului, atitudinea forței de muncă, sistemul de valori promovat, unele caracteristici profesionale etc.) Migrația externă se asociază adesea cu t, obținerea unui loc de muncă fiind o cauză a migrației într-o altă țară. Consecințele f. se diferențiază atît ca semnificație cît și în funcție de nivelul de structurare socială la care se si- tuează acestea. Deși este o mișcare spon- tană, f. nu este în totalitatea sa un proces negativ. Ea contribuie la satisfacerea, fie și parțial, a necesităților unor unități economice, uneori cu personal competent, alteori însă cu forța de muncă mai puțin aptă să desfășoare o activitate corespunzătoare, implicînd efor- turi suplimentare de calificare și integrare în muncă. De asemenea, prin t unele persoane își rezolvă o serie de probleme de ordin per- sonal, familiaJ sau profesional. Așa. sc explică și faptul că tinerii sînt în mai mare măsmă :m pileați în t Datorită costurilor relativ uAnom FORMAL ale f., se pune problema controlului și limitării ei la valori cît mai mici posibil, fără a afecta dreptul fiecărei persoane de a-și căuta un loc de muncă potrivit pregătirii și aspirațiilor sale. Problema f. se pune cu adevărat pentru si- tuațiile în care: nu i se poate asocia o motivație corespunzătoare, devenind chiar o obișnuință pentru unele persoane; existența unor carențe ale mediului de muncă, gener- atoare de f.; are efecte negative pentru individ și/sau pentru unitatea economică cu care încetează raporturile de muncă; la rîndul său nici unitatea economică nouă nu poate bene- ficia în mod corespunzător de pe urma încadrării efectuate, datorită modului defec- tuos în care decurge integrarea. Toate acestea ridică foarte mult nivelul costurilor in- dividuale și sociale ale f., ceea ce justifică pe deplin luarea unor măsuri de limitare. în cal- culul costurilor f. se includ zilele de muncă nelucrate; costul operațiilor administrative im- plicate de întocmirea formelor de încetare a contractului de muncă, respectivde încadrare în noua unitate; pierderile datorate nere- alizării pe o anumită perioadă a sarcinilor ce revin celui în cauză, atît din punct de vedere cantitativ cît și calitativ; eventualele cheltuieli cu pregătirea profesională etc. Există și si- tuații cînd întreprinderea veche înregistrează pierderi, iar cea nouă înregistrează beneficii. Uneori acest aspect este convenabil din punct de vedere social. în.scopul prevenirii f., se pot introduce anumite penalități în ceea ce privește salariul, sporul de vechime etc. Con- form legislației, încă în vigoare, sînt considerate f. desfacerea contractului de muncă la cererea celui încadrat sau din vina acestuia (motive disciplinare), spre a o deosebi de alte modalități de încetare a con- tractului de muncă, cum ar fi detașarea, transferul în interesul serviciului sau la cerere, urmate de încadrarea la o altă unitate. Cu toate acestea, din punct de vedere practic, transferul la cerere sau în interesul serviciului pot fi și sînt asimilabile. în perioada tranziției la economia de piață, f. se manifestă nu nu- mai prin trecerea de la o întreprindere la alta, dar și de la un sector economic la altul, res- pectiv între sectorul de stat (public) și cel particular. De asemenea, sporește în mod considerabil f. impusă, asociată cu șomajul. K migrație, mobilitate socială, motilitate. I.M. FLUXURI (socio-demografice), noțiune care se utilizează pentru a sugera mișcarea orientată a unui grup de persoane de la o poziție — socială sau geografică — la alta. în cadrul studiilor de mobilitate socială, se vorbește def. de mobilitate pentru a desemna trecerile indivizilor de la o poziție socială de origine la una de destinație. în cele de mobili- tate teritorială (migrație), f. indică mișcările spațiale efectuate de mase de persoane de la o arie geografică de plecare la una de sosire (de exemplu, f. de migrație interjudețene). în sociologia educației, se întrebuințează ex- presia de f. școlare pentru a desemna ansamblul indivizilor care intră sau care ies din sistemul școlar sau trec de la o treaptă a acestuia la alta. în demografie, termenul are întrebuințări multiple. într-un sens foarte gen- eral, f. reprezintă orice masă de evenimente demografice, generînd schimbări, treceri dintr-o stare în alta, în opoziție cu stocurile, care reflectă aspectul inerțial, static, de dat structural al unei populații. în sens mai re- strîns, termenul se aplică intrărilor și ieșirilor, atunci cînd populația e privită ca sistem. V. educație, mobilitate socială, motilitate. T.R. FORMAL sistem de organizare bazat pe prescrierea oficială a obiectivelor și regulilor de funcționare, pe stabilirea precisă a sar- cinilor, privilegiilor și obligațiilor. Termenul este folosit pentru a desemna faptul că există un sistem de reguli sau pentru a arăta că acțiunile unui grup se conformează unui ase- menea sistem. ♦ INFORMAL, organizare 253 FORMALIZARE ÎN SOCIOLOGIE bazată pe relații interpersonale, fără regle- mentări prescrise. Organizarea i. poate completa organizarea f. (soluționarea unor probleme ignorate de reglementările f., “umanizarea” relațiilor în cadrul marilor or- ganizații, asigurarea solidarității de grup) sau poate să o submineze (dezvoltarea unor rețele paralele de realizare a obiectivelor, dobîndirea de privilegii nelegale, formarea de raporturi clientelare). Studiile de sociologia organizațiilor și grupurilor indică faptul că or- ganizarea i. are, în mod obișnuit, efecte bivalente și că ea se manifestă în toate tipurile de organizații și în toate contextele societale. K birocrație, climat psihosocial, educație, grup social, organizație. I.Mih. FORMALIZARE ÎN SOCIOLOGIE 1. in sens larg, strategie de cercetare a feno- menelor sociale bazată pe utilizarea de tehnici matematice (statistice, probabiliste, algebrice sau din teoria jocurilor, teoria si- mulării, a grafelor etc.) pentru prelucrarea și interpretarea datelor empirice. Cele mai ex- tinse sînt aplicațiile statistice în prelucrarea și analiza datelor recoltate cu instrumentele de măsurare sociologică. Uneori, prin extensie, se diluează sensul propriu al f. pentru a se su- prapune cu cel al prelucrării matematice a datelor. 2. In sens restrîns, f. constă în apli- carea unor metode de analiză socială bazată pe utilizarea de limbaje simbolice (logice sau matematice) și de operații cu simbolurile in- troduse, făcînd abstracție în mod progresiv de conținutul de referință sau de domeniul de semnificație al simbolurilor respective. Relațiile dintre simboluri și semnificații în f. se constituie la trei niveluri: a. Introducerea unor structuri sintactice (semne și operații cu sem- nele) în cadrul domeniului semantic al unei teorii. De exemplu, după formularea unei teo- rii despre competiția în grup, folosim simboluri și operații din teoria matematică a jocurilor pentru a aproxima evoluția în timp a relațiilor, a competitorilor și a distribuției perfor- manțelor. între domeniul sintactic și cel semantic există o permanentă comunicare, astfel încît semnificațiile avansate de teorie sînt reinterpretate în funcție de rezultatele operării sintactice iar “calculul” sintactic este verificat de explicațiile și predicțiile avansate de teoria supusă f.; b. Operarea predomi- »nantă în planul limbajului simbolic păstrînd numai parțial raporturi cu domeniul semantic. Numai unele concepte vor fi deschise reinter- pretării sau numai unele simboluri — în funcție de necesități, vor avea raportare di- rectă la semnificațiile teoretice.De exemplu, se poate defini structura formală a acțiunii colective de elaborare a deciziilor într-o or- ganizație și păstrăm parțial legătura cu un caz empiric particular (luarea deciziilor privitoare la corelarea indicatorilor producției); c. Ope- rarea strictă în planul limbajului, abstracție făcînd de orice conținut particular. Aplicațiile f. în s. gravitează mai ales în zona definită de primul nivel. Există, totuși, o progresivitate a f. care este dependentă de metodele utilizate. Metoda limbajelor simbolice (logice sau matematice) este utilizată pentru precizarea problemei analizate sau pentru prezentarea într-o formă simbolică a unei teorii validate. Prin această metodă nu se aduce neapărat un plus de cunoaștere, ci un plus de precizie sau claritate datorită univocității relației dintre semn și semnificație. K.C. Land (1970) a pro- cedat la f. teoriei lui E. Durkheim despre cauzele diviziunii muncii în societate. Astfel, Durkheim a considerat că ritmul de schim- bare a densității Dfț} morale sau dinamice dintr-o societate depinde de nivelul existent al densității morale și de nivelul diviziunii Lțt) într-o perioadă de timp t. Ecuația următoare exprimă aceste relații într-o formă derivativă și funcțională: = f [D (f), L (0] 254 FORMAȚIUNE SOCIALĂ Funcția crește odată cu accentuarea diviziunii și descrește odată cu creșterea produsă în densitatea morală. Metoda axiomatică este una de construcție teoretică și nu de simplă exprimare a unei teorii formulate verbal. H.M. Blalock (1964) a aplicat această metodă în formularea de teorii sintetice formalizabile cu ajutorul modelului statistic al ecuațiilor struc- turale. Fiecărui postulat formulat verbal pe baza generalizărilor empirice deja testate îi corespunde o ecuație structurală care include coeficienți de determinare cauzală (analiza path sau de dependență). Testarea statistică a ecuațiilor coincide cu testarea empirică a postulatelor și deci a teoriei deductive sin- tetice. Deși în plan statistic operăm cu simboluri, rezultatele calculului dobîndesc sens numai prin raportarea lor la postulatele verbalizate ale teoriei. Metodele algoritmice au ca scop construirea de algoritmi, înțeleși ca ansambluri coerente de operații desfășurate conform condițiilor formulate într-o mulțime finită de reguli. Identificînd un tip de probleme, se definesc structural relațiile dintre componentele constante și se face ab- stracție de conținutul efectiv al fiecărei probleme. Aplicațiile cele mai extinse se întîl- nesc în sociologia organizării și conducerii cu privire la strategiile de decizie. în relație cu metodele algoritmice au fost dezvoltate si- mulări și modele mai ales de tip stochastic și bazate pe teoria jocurilor (T.J. Farars, 1969). Metodele grafice iau două forme: a. elabo- rarea de scheme bazate pe identificarea fenomenelor care se influențează sau in- teracționează și pe includerea lor într-un sistem de relații reprezentate prin vectori de relație; b. utilizarea teoriei matematice a graf urilor pentru a caracteriza rețelele de in- teracțiune și ponderile fiecărei relații în rețea. Prima se finalizează în diagrame sau în imagini formal-grafice, pe cînd a doua presu- pune și utilizarea unui simbolism matematic adecvat. Aplicațiile metodelor de f. în s. sînt deocamdată destul de restrînse. Cel mai ade- sea, ele sînt folosite ca instrumente de construcție teoretică paralele cu cele tradiționale (verbale), prezentîndu-se ca al- ternative echivalente și nu ca modalități efective de dezvoltare a cunoașterii soci- ologice. I/. cauzalitate, simulare, statistică și sociologie. M.V. FORMAȚIUNE SOCIALĂ concept al sociologiei marxiste care desemnează tipu- rile fundamentale ale organizării sociale (tipuri de societăți). Conform teoriei lui Marx, modul de producție reprezintă factorul în ul- timă instanță determinant al profilului unei societăți. Organizarea politică și juridică, structura de clasă, sistemul moral, ideologia sînt determinate de modul de producție, ca unitate ajorțelor și relațiilor de producție. Ideea fundamentală a lui Marx este că socie- tatea formează un sistem în care fiecare element component este determinat de și de- termină la rîndul său pe toate celelalte, dar, în ultimă instanță factorul economic este re- sponsabil de întregul profil al organizării sociale. La un anumit nivel și caracter al forțelor de producție (factorul dinamic și determinant) se constituie un anumit tip de organizare so- cială a producției (relațiile de producție, baza economică a societății) care la rîndul său de- termină o anumită structură de clasă, un anumit profil al sistemului instituțional supras- tructural și al ideologiei. Fiecare f.s. prezintă legile sale structurale, teoria sociologică tre- buind în primul rînd să pună în evidență logica specifică a fiecărei f.s. în parte. De aici, un principiu metodologic fundamental ai sociolo- giei marxiste: înțelegerea unui sistem al societății (a oricărui fenomen social particu- lar) nu poate să fie realizată decît prin încadrarea lui în sistemul societății globale, într-un tip de f.s. Mai multe f.s. sînt formulate în studiile marxiste: f.s. primitivă, sclavagistă, tributală, feudală, capitalistă, socialistă. 255 FORME SOCIALE Evoluția societății constă în trecerea de la un tip de f.s. la altul, prin restructurări profunde ale întregii vieți sociale (revoluții). Mecanis- mul schimbării unei f.s. cu o alta este: dezvoltarea forțelor de producție impune schimbarea relațiilor de producție, iar acestea produc schimbări în întreaga suprastructură. V. evoluție, marxism, societate. E.Z. FORME SOCIALE 1. în sociologia marxistă sînt configurații ale diferitelor com- ponente ale societății în funcție de structura de ansamblu a acesteia. Din acest punct de vedere, activitatea economică (producția, repartiția, schimbul) îmbracă diferite f.s. spe- cifice, corespunzătoare diferitelor structuri ale societăților. De asemenea, modul și stilul de viață al oamenilor, educația și cultura lor corespund unor instituții sau f. de organizare care pot fi interpretate ca f.s. în care sînt in- tegrate conținuturile variate ale activităților umane. Studierea acestor f.s. permite identi- ficarea tipurilor culturale specifice diferitelor grupări umane, civilizațiilor și epocilor isto- rice. F.s. reprezintă tipuri de organizare a societăților globale. Ele sînt denumite de Marx, printr-un concept aflat în strînsă legătură cu cel de formațiune socială, adică prin conceptul de f. istorice. Alți sociologi pre- feră studiul f.s. cu ajutorul unor tipologii dihotomice: comunitate/societate, societate tradițională/modernă, societăți egali- tare/inegalitare, cooperative/concurențiale etc. 2. Concept central al sociologiei formal- iste, elaborată de G. Simmel (1858-1918) și dezvoltată de L von Wiese (1876-1968) sub denumirea de relaționism (Beziehungslehre). Simmel definește sociologia ca o geometrie a f.s. Acestea sînt generale (imitația, com- petiția, ierarhia, cooperarea, alianța) sau sociale (stat, biserică, partid), în care se mani- festă activitatea umană (Soziologie, 1908). Deoarece activitatea umană este totdeauna motivată de interese, de pasiuni sau de sim- pla dorință de putere și întrucît omul acționează în cadrul unor interacțiuni care au o natură psihică, motivele acțiunii și in- teracțiunile psihice dintre indivizi formează conținutul activității umane. Ele sînt însă obiect de studiu al psihologiei sociale. Pe de altă parte, interacțiunile și motivele activității se manifestă totdeauna în cadrul unor con- figurații (generale sau sociale), care fac obiectul de studiu al sociologiei. Aceasta separă (însă numai în scopuri metodologice) f. și conținutul activității. F.s. nu sînt totuși, în concepția lui Simmel, doar o parte sau o com- ponentă a societății, ci societatea ca atare, ceea ce face dificilă considerarea sociologiei formaliste ca o știință a societății, cum pre- tinde Simmel, și validează critica sociologiei formaliste ca o concepție care separă f. de conținuturile activității sociale. în ciuda separării artificiale a f. și conținuturilor ac- tivităților sociale, sociologia formalistă a evidențiat o serie de caracteristici generate de unele f.s. de genul familiei, grupurilor mici și mijlocii, organizațiilor etc. De exemplu, se poate dovedi experimental că modificarea numărului membrilor unui grup determină modificarea structurii Iui, independent de conținutul activității grupului, ceea ce a și făcut ca sociologia formalistă a lui Simmel să fie dezvoltată astăzi mai ales în direcția cer- cetării conflictelor sociale, competiției, alianțelor, negocierilor etc. Pornind de la so- ciologia formalistă a lui Simmel, relaționismul lui L. von Wiese (System der allgemeinen Soziologie, 1924-1929) a redus f.s. la relațiile sociale considerate ca simple legături interu- mane prin a căror compunere și recompunere se produce structura societății și prin analiza cărora se construiește o teorie a relațiilor și a complexelor. Primele cuprind asocierea simplă (bazată pe instinct, sentiment sau in- terese), cooperarea (generată de diviziunea muncii) și opoziția (separare și diferențiere). Complexele sociale sînt relații sociale relativ 256 FUNCȚIE stabilizate, caracterizate printr-o anumită regularitate. Ele se deosebesc după durată, organizarea și consistența lor, von Wiese in- dentificînd “masa”, “grupul” și “colectivul abstract” (statul, biserica). Nu numai relațiile propriu-zise, ci și complexele sînt integrate însă în f.s. mai largi, denumite de L. von Wi- ese procese sociale, care constituie cadrul de manifestare, de mișcare și transformare a relațiilor și complexelor sociale. 3. în sens re- strîns, f.s. sînt simple modalități de relaționare, asociere a indivizilor într-un grup social, G. Gurvitch (1894-1965) identificîndu-le cu f. so- ciabilității și considerîndu-le cele mai simple date ale microsociologiei. în funcție de mărimea sentimentului apartenenței comune, a atracției reciproce a indivizilor și a presiunii exercitate de “întreg” (grup) asupra membrilor săi, Gurvitch distinge următoarele f.s. sau f. ale sociabilității: a. masa (apartenență și atracție reciprocă cu valori minime și presiune maximă); b. comunitatea (toate cele trei variabile au valori medii); c. comuniunea (apartenența și atracția sînt maxime, presiunea este minimă). Opoziția parțială a indivizilor cuprinde și ea trei f.s.: re- concilierea, îndepărtarea și asocierea mixtă (La vocation actuelle de la sociologie, 1957). V. formațiune socială, grup social, in- teracțiune, relație socială. I.U. FRUSTRARE (lat. frustarri, “a amăgi, a înșela”), stare afectivă negativă generată de apariția neașteptată a unui obstacol real sau imaginar în calea satisfacerii unei trebuințe, atingerii unui scop sau îndeplinirii unei dorințe. F. determină modificări neuro-vege- tative (accelerarea pulsului, hipertensiune arterială, hiperglicemie etc.) și psihice (scăderea sensibilității perceptive, regresie mintală, rigiditate comportamentală ș.a.). F. poate fi primară (cînd lipsește obiectul satis- facerii trebuinței) și secundară (cînd apare un obstacol ce blochează comportamentul ori- entat spre obiectul dorit). La adulți, f. pro- voacă reacții normale sau patologice în funcție de intensitatea motivației, structura personalității, toleranța la f., modul de so- cializare și modelele socio-culturale. F. se poate manifesta într-o formă mascată. Con- form ipotezei frustrare-agresivitate, propusă în 1939 de N.E. Miller, J. Dollard și L.W. Dood de la Universitatea Yale din S.U.A., la origi- nea comportamentelor agresive s-ar afla starea de f. F. duce la agresivitate mai ales cînd obstacolul este atribuit unei persoane considerată ostilă, cînd cultura sau subcul- tura în care a fost socializat respectivul individ impune un răspuns agresiv, cînd situația con- cretă are o puternică forță de incitație (T. Bogdan, 1983). Ipoteza frustrare-submisivi- tate-religiozitate, propusă și verificată în cercetările de sociologia religiei explică re- ligiozitatea prin incidența factorilor de f. asupra personalității de tip submisiv. V. agresivitate, motivație, socializare. S.C. FUNCȚIE (ANALIZA FUNCȚIONALĂ) 1. în matematică: dependență a unei variabile de altă (alte) variabilă: x = f(y), adică valoarea lui x depinde, este în funcție de valoarea lui y. Acest sens este utilizat în mod special în cercetările empirice, exprimînd starea de de- pendență a unei variabile de alte variabile. Teoretic, o asemenea dependență poate ex- prima o relație cauzală (“y este cauza lui x”) sau, în cadrul analizei de sistem, dependența unui element de starea celorlalte elemente (x, ca element al sistemului, este f. de starea celorlalte elemente ale sistemului), pornind de la presupoziția fundamentală că un sistem reprezintă o totalitate de elemente interde- pendente astfel încît modificarea unui element produce schimbări determinate în toate celelalte. 2. în științele care analizează sisteme finaliste (cu autoorganizare sau oisteme deschise), f. reprezintă contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei 257 FUNCȚIE cerințe a sistemului din care face parte, con- tribuția la menținerea și dezvoltarea acestuia, în legătură cu aceste sisteme s-a cristalizat o paradigmă a a.f. fundată pe următorul postu- lat: un sistem se autoorganizează în raport cu finalitățile sale; elementele din care este com- pus sînt constituite, selectate, menținute și modificate în raport cu cerințele derivate din finalitățile generale ale sistemului, mai precis în raport cu f. pe care o îndeplinesc în cadrul sistemului. O asemenea a.f. o găsim, nu în- tîmplător, în biologie. Unii critici au învinuit a.f. de "organicism", adică de transfer nejustificat al unui model din biologie în sociologie. în fapt, deși dezvoltarea biologiei a influențat funcționalismul sociologic, conceptul de f. în sociologie s-a dezvoltat prelucrînd o schemă funcționalistă mai generală, formulată în cunoașterea comună și în filozofia socială și inspirată mai mult de particularitățile activității umane, individuale și colective decît din cele ale organismului biologic. A.f. este caracteri- zată printr-o perspectivă holistă, acordînd, în grade diferite, preeminență sistemului în raport cu elementele sale. Un element este explicat prin f. pe care o îndeplinește. De ex- emplu, riturile de trecere, pe care antropologii le-au identificat în toate societățile, sînt expli- cate prin f. lor de a facilita trecerea indivizilor de la un statut social la altul (de la adoles- cență la maturitate, de ex.).Preeminența sistemului asupra elementului rezidă în faptul că sistemul în mod activ constituie elementele sale, sau, cînd acestea sînt deja constituite, le menține, dacă sînt funcționale, le elimină dacă nu sînt funcționale, sau le modifică în așa fel încît să îndeplinească f. utile. ♦ Se pot desprinde două tipuri de a.f. în raport cu tipul de sistem avut în vedere: a.f. globalistâ — societatea este luată ca sistem finalist, la ea reportîndu-se fiecare fenomen social și a.f. particularistă — este considerat ca unitate de analiză orice sistem social particular de in- teres pentru cercetător și care prezintă o orientare finalistă suficient de pregnantă, ca de ex. o organizație sau un colectiv de muncă. A.f. globalistă este asociată cu ceea ce de regulă în sociologie a fost desemnat prin funcționalism sau structural-funcționalism. E. Durkheim este considerat de mulți ca punînd bazele perspectivei funcționaliste. Multe analize întreprinse de el, de exemplu analiza religiei, se concentrează asupra evidențierii f. diferitelor elemente pentru asigurarea soli- darității sociale. în mod sistematic, această perspectivă a fost însă dezvoltată de antro- pologia socială britanică. Bronislav Mali- nowski pornește de la definirea culturii ca un instrument de satisfacere a nevoilor umane. Fiecare element al culturii are f. de a satisface o nevoie umană elementară (biosomatică) sau derivată (nevoile sistemelor sociale). Analiza propusă pornește, în consecință, de la o listă a nevoilor și caută să identifice instru- mentele culturale care le satisfac. A.R. Radcliffe-Brown abandonează teoria nevoilor, accentuînd societatea, iar nu indi- vidual, ca unitate de referință. F. este definită, în consecință, ca acea contribuție adusă de un element la menținerea, prezervarea so- cietății, a ordinii sociale. în sociologie, Talcott Parsons promovează, sub denumirea de structural- funcționalism un model influent în anii ‘50 și ‘60 de a.f. Punctul de pornire al oricărei ana-lize în concepția acestuia trebuie să fie sistemul social, cu cerințele sale funcționale. El formulează patru tipuri univer- sale de cerințe funcționale a căror satisfacere este indispensabilă funcționării oricărui sistem social (precondiții funcționale): re- alizarea scopului, adaptarea, menținerea modelului valoric și integrarea. în raport cu aceste cerințe funcționale fundamentale, se pot desprinde analitic subsistemele oricărui sistem social, definite prin orientarea spre satisfacerea acestora. (The Social System, 1951). Marion J. Levy a încercat să ofere o listă sistematică a cerințelor pe care orice tip 258 FUNCȚIE de societate le include pentru o bună funcțio- nare (The Structure of Society, 1952). A.f. globalistă, centrîndu-se asupra societății ca un sistem orientat finalist, implică cîteva pos- tulate fundamentale. Postulatul funcționa- lismului universal: nu există fenomen social care să nu aibă o f. (pozitivă) în cadrul so- cietății din care face parte. Argumentul este că dacă un fenomen nu îndeplinește o f. pozi- tivă, sistemul din care face parte nu îl va mai menține în existență, îl va elimina sau îl va modifica în așa fel încît el să îndeplinească o f. pozitivă. Complementar acestui postulat, se exclude principial posibilitatea “su- praviețuirilor”, a fenomenelor sociale care deși și-au pierdut f. se mențin în virtutea inerției. în asemenea cazuri, sistemul nu mai are nici un motiv de a le menține, fie le elimină, fie le modifică, dîndu-le o f. actuală. Acest model de a.f. a fost criticat pe cîteva temeiuri importante. în primul rînd, postularea faptului că societatea reprezintă un sistem finalist nu este corectă. Societatea tinde să devină un sistem finalist, dar la un moment, ea poate fi doar parțial un asemenea sistem, în mare măsură fiind un suprasistem, un sistem de in- teracțiune/interdependență în limbajul lui R. Boudon. De aici și fragilitatea presupoziției holiste că logica sistemului social global domină întreaga dinamică socială, deter- minînd absolut elementele componente. Presupoziția integrării absolute a societății este, în consecință și ea nerealistă. So- cietățile prezintă grade variabile de integrare, în calitate de rezultat al activității unor sisteme mai particulare din care este compusă și al efectelor interacțiunii acestora, societatea prezintă un anumit grad de incoerență struc- turală, cu elemente care pot fi disfuncționale pentru finalitățile sale. ♦ A.f. particularistă la a cărei formulare R.K. Merton a adus o con- tribuție importantă prin introducerea paradigmei sale a a.f. (Social Theory and So- cial Structure, 1957). Această perspectivă elimină criticile implicate de a.f. globalistă. Drept cadru de referință nu mai este luată so- cietatea, ci un sistem social oarecare caracterizat printre orientare finalistă. Prin aceasta, logica sistemului nu mai este abso- lută. Elementele sale nu mai sînt modelate exclusiv de sistemul cărora aparțin sau pe care le afectează, ci și de alte sisteme cu care sistemul în cauză se învecinează. Postulatul funcționalismului universal nu mai este obli- gatoriu: un element poate să nu aibă o f. pozitivă pentru sistemul în cauză, el fiind ge- nerat de alte sisteme. Elementul este, din acest motiv, relativ independent de sistem. La rîndul său, sistemul nu poate modifica, decît între anumite limite, un element oarecare, consecința fiind acceptarea ca inevitabilă a unui grad incomplet de integrare. Această perspectivă deschide posibilitatea analizei relației dintre diferitele sisteme care se în- vecinează, interferînd și modifieîndu-se reciproc, în afara relațiilor de strictă supra- și subordonare pe care a.f. globalistă le ac- ceptă. în fine, dacă celălalt model ducea inevitabil ta o orientare conservatoare, inte- gralistă, care avea dificultăți în a explica dinamica sistemelor, a.f particularistă poate să scoată în evidență tensiunile, con- tradicțiile, schimbarea. Paradigma a.f. include cîteva concepte fundamentale: sistem, element, cerință funcțională, alterna- tivă funcțională, funcție, context structural, posibil acționai, alternative funcționale. Siste- mul la care a.f. se raportează poate fi orice sistem mai complex sau mai simplu, orientat finalist și care exercită o presiune asupra tu- turor fenomenelor care îi afectează funcționarea: societate globală, întreprin- dere, familie, grup, persoană. Cerința funcțională reprezintă o condiție necesară pentru funcționarea respectivului sistem: cerința de integrare, de eliminare a devianței, de control, de sporire a resurselor etc. Si- nonimă cu necesitatea. Cerința funcțională 259 FUNCȚIE implică o orientare activă a respectivului sistem spre promovarea ei; declanșează o presiune asupra comportamentului partici- panților, asupra elementelor existente pentru a răspunde adecvat la aceasta. Cerința funcțională poate stimula constituirea unui comportament, poate presa pentru ex- cluderea altuia sau, în fine, pentru modificarea lui în așa fel încît să fie adecvat ei. Elementul funcțional reprezintă orice com- portament, proces, normă, valoare, sistem social care are semnificații funcționale, con- secințe pentru satisfacerea respectivei cerințe. Elementul poate aparține respectivu- lui sistem sau poate fi element al altuia, dar, afectînd sistemul luat în considerare, va fi in- fluențat de respectiva cerință funcțională. în măsura în care organizarea muncii este in- fluențată de cerințele vieții de familie, acele aspecte ale sale semnificative pentru familie, vor fi totodată elemente care trebuie raportate și la sistemul familiei. în a. f. particularistă ele- mentele nu sînt constituite neapărat de sistemul respectiv, ci pot avea o origine inde- pendentă. Ele însă afectează respectiva cerință funcțională și aceasta încearcă să exercite o influență modelatoare asupra lor. Geneza unui element nu poate fi deci expli- cată neapărat în contextul sistemului luat în considerare. Alternativele funcționale (substi- tutele funcționale) se referă la faptul că o cerință funcțională poate fi satisfăcută nu nu- mai de un singur element, ci de o clasă de elemente, alternative funcțional, care se pot substitui reciproc. Funcție (consecințe funcționale)’, un element poate avea o con- secință funcțională pozitivă (eufuncție), dacă satisface respectiva cerință funcțională, o consecință funcțională negativă (disfuncție) dacă împiedică satisfacerea ei sau, în fine, poate să fie neutru funcțional, nu afectează nici pozitiv, nici negativ respectiva cerință. Un element poate avea nu numai o singură con- secință funcțională, ci mai multe — un fascicol de consecințe funcționale, asupra aceleiași cerințe funcționale sau asupra unui sistem sau asupra mai multor sisteme. A.f. trebuie, în consecință, să evidențieze mulțimea con- secințelor funcționale asupra variatelor cerințe funcționale. Se poate distinge între: f. finale, sau constitutive — acele f. pentru care elementul a fost constituit și este menținut — și f. laterale sau secundare— efectele secun- dare ale unui element asupra variatelor cerințe funcționale ale respectivului sistem sau asupra altor sisteme. Contextul structural — fiecare element se constituie într-un spațiu funcțional determinat, adică este afectat de o mulțime de cerințe funcționale, atît a acelora din sistemul din care face parte, cît și a altor sisteme învecinate. Faptul că orice element se înscrie în cadrul unui sistem, fiind afectat de o mulțime de alte elemente cu care se în- vecinează și cu care intră în interacțiune, este de natură a-l modifica sensibil. Conceptul de context structural se referă tocmai la acest cadru concret în care fiecare element funcționează. Posibilul acționai se referă la totalitatea condițiilor în care un sistem oare- care își constituie elementele sale: capacități umane individuale de acțiune, capacități umane colective de acțiune (mobilizare colec- tivă, cooperare), instrumente materiale și social-instituționale de acțiune, cunoștințe. Toate aceste posibilități, care există obiectiv la un moment dat, oferă posibilul în care un sistem își “inventează” elementele sale funcționale. în a.f. există doi factori determi- nanți care trebuie iuați în considerare în explicarea funcțională a unui fenomen oare- care: a. spațiul funcțional complex în care acesta se constituie (cerințele funcțional con- stituitive, cît și cele “laterale”, contextul structural) și b. posibilul acționai. Modificări fie în spațiul funcțional, fie în posibilul acționai sînt de natură a genera schimbări în elemen- tele sistemului. A.f. deschide posibilitatea analizelor de eficiență. Din mulțimea alterna- 260 FUNDAMENTALISM tivelor funcționale care satisfac o cerință funcțională, unele îndeplinesc respectiva cerință mai eficient, altele mai puțin eficient. Alegerea între alternativele funcționale se face, în consecință, și după criteriul eficienței. A.f. este un instrument important al sociolo- giei constructive, aplicative, fiind esențială în proiectarea de sisteme sociale și în soluțion- area problemelor sociale. K alternativă, control social, eficacitate, eficiență, holism, sistem, structură. C.Z. FUNCȚIE DE CONSUM ca orice funcție, este formalizarea matematică a relației dintre două sau mai multe variabile, dintre care una (sau mai multe) inde- pendentă(e) și una dependentă. Variabila dependentă, rezultanta urmărită este consu- mul, nu în accepțiunea lui cotidiană de proces fizic de utilizare efectivă a unui bun sau servi- ciu, ci în aceea de cheltuială totală (a individului, dar, mai frecvent — pe ansamblul economiei) pentru bunurile și serviciile folosite într-o perioadă dată (de regulă, scurtă, și în general un an); în mod con- vențional, pentru nivelul macro se adaugă cheltuielile de apărare. Cheltuiala în cauză va include, așadar, nu numai bunurile și servici- ile zise “de consum”, ci și pe acelea zise “de investiții” (materii prime, materiale ș.a. nece- sare procesului de producție); acestei grupări ii corespund sintagmele de consum final și consum intermediar, sau în alți termeni — de consum neproductiv și consum productiv (sectoarele economiei constituite din ansam- blul activităților și circuitelor parcurse de produsele în cauza pînă ia utilizator sînt, re- spectiv, comerțul și aprovizionarea tehnico-materială, ce alcătuiesc împreună sfera circulației mărfurilor*). Variabila inde- pendentă, de care depinde în principal consumul, este venitul, reprezentat, în cazul individului, de venitul disponibil (suma dis- creționară), iar la nivel macro — de produsul național brut. în general, deci, f.c. este o schemă ce pune în relație consumul total cu nivelul venitului, sau cheltuielile totale de con- sum din economie cu venitul totalității consumatorilor. A fost definită pentru prima dată de J.M. Keynes (care, în cadrul modelu- lui determinării prin venituri, a formulat conceptul de “multiplicator”); în esență, Keynes susține că, pe măsură ce venitul crește, va crește și consumul, dar (exceptînd cazul țărilor foarte sărace) sporul de consum va fi mai mic decît sporul de venit, dată fiind depunerea unei părți tot mai importante din venitul suplimentar. Demersul teoretic ulterior a insistat asupra unor aspecte variate, mai im- portante fiind: ♦ măsurarea și cuantificarea efectelor generate în consum de variația veni- turilor — context în care s-a constatat că pe termen mai lung (de pildă cinci ani) intensi- tatea legăturii cauzale este mai pronunțată decît pe termen scurt, cînd pot interveni și fac- tori de conjunctură; ♦ identificarea celorlalți factori (pe lîngă venit) pe seama cărora se poate explica diferența de variație a consu- mului (accesibilitatea și costul creditului de consum, valoarea avuției/bogăției de care dispune consumatorul ș.a.), deci a altor vari- abile independente susceptibile de a intra în compunerea f.c.; ♦ sesizarea unor aspecte de evoluție a structurii consumului la creșterea veniturilor (Engel ș.a.), ce au stat la baza for- mulării unor legități ce întregesc teoria referitoare la comportamentul consumatoru- lui. V. analiză marginală, propensiune marginală spre consum/depunere. E.P. FUNDAMENTALISM credința că Biblia sau Coranul sînt absolut infailibile, deoarece reprezintă cuvîntul domnului. Ter- menul derivă de la o serie de scrieri, The Fundamentate, publicate în SL’A în 1909, prin care se încearcă o prezentare “neinter- pretată”, fidelă, a Bibliei. Prin extensie, f. este raportabil la orice doctrină care se 261 FUNDAMENTALISM menține strict în limitele unei concepții inițiale, privită ca singura adevărată, chiar dacă unele prescripții se dovedesc eronate sauînvechite(exemplu:f. islamic). F. trebuie înțeles nu numai prin considerarea domeni- ului de referință (religioasă, ideologică etc.), dar și prin consecințele în plan social corespunzătoare, unele din ele chiar vio- lente. V. ideologie, manipulare, persua- siune, religie. A.T. G GEMEINSCHAFT/GESELLSCHAFT concepte dezvoltate de sociologul german Ferdinand Tonnies pentru a desemna trece- rea de la comunitate la societate. Gemeinschaft este un tip ideal de sistem în care majoritatea relațiilor sînt personale și/sau tradiționale, bazate pe rudenie, infor- male, sentimentale și generale. Gesellschaft este un tip ideal de sistem social în care relațiile dintre oameni sînt impersonale, utili- tare, specializate și definite prin acorduri scrise (bazate pe contract). Primul termen este deseori ilustrat prin comunitățile rurale, iar cel de al doilea prin marile aglomerații ur- bane. V. comunitate, grup social, oraș. I.Mih. GENEALOGIE (gr. genea, “rasă”, “neam” și “logos”, “discurs”). 1. în sens ge- neral, g. este o afirmație, scrisă sau orală, referitoare la înaintașii, strămoșii unei per- soane, la descendența acesteia. 2. în antropologia culturală și în sociologie, g. constituie o componentă a sistemelor de ru- denie. Sînt relații g. acele relații în care indivizii sînt definiți social ca aparținînd ace- leiași categorii sau grup social, deoarece se consideră înrudiți, legați între ei prin consan- guitate sau/și prin alianțe de mariaj. Colectivități g. sînt familia extinsă, spița de neam, ginta (clanul), tribul, confederația de triburi. Relațiile g. constituie unul dintre prin- cipiile generale de orientare a acțiunii sociale și de organizare socială, ca și relațiile terito- riale sau relațiile etnice, cu care interferează deseori. Astfel considerate, relațiile g. nu im- plică totdeauna relații de rudenie reale ci sînt mai degrabă un criteriu de clasificare și orga- nizare a unor relații sociale complexe (economice, teritoriale, ceremoniale, militare etc.) după modelul relațiilor de rudenie. Relațiile g. reglementează unele relații biolo- gice, cum este cazul reglementării schimbului de parteneri între grupuri exogene, sau relațiile de descendență. Unele relații g. sînt însă fictive, simbolice, interpretări mentale date unor situații de cooperare sau/și conflicte sociale între indivizi sau grupuri neînrudiți e- fectiv între ei, dar care interacționează “ca și cum” arfi înrudiți, presupunînd că descind din strămoși comuni. în sociologia românească, H. H. Stahl a analizat fenomenul “genealo- gizării finale a corn unităților sătești devălmașe” arătînd cum, în anumite situații istorice concrete, membrii obștiilor sătești au recurs la elaborarea unor “spițe de neam” (sa- tele “umblătoare pe bătrîni”) deseori fictive, ca soluție de rezolvare a conflictelor legate de accesul la pămîntul arabil, la păduri, fînețe 263 GENERAȚIE ș.a., deci principalul mijloc de producție al co- munităților agrare. Extinderea modelului relațiilor g. la o populație numeroasă stă la baza formării diferitelor categorii și grupuri et- nice, ai căror membrii împărtășesc credința că sînt asemănători deoarece descind din strămoși comuni, aparținînd deci unui același “neam” extins. 3. Metoda genealogică, cons- tînd în reconstruirea relațiilor de rudenie în succesiunea generațiilor, este des utilizată în analiza proceselor istorice, demografice, po- litice. V. devălmășie, etnic, familie, gintă. G.N. GENERAȚIE 1. în antropologie, g. conține descendenții acelorași părinți, situați pe aceeași treaptă a descendenței. 2. în sens istoric, o g. este acea perioadă de timp dintre nașterea unor membrii ai societății și naște- rea descendenților lor direcți. 3. în sociologie, o g. conține toți acei indivizi născuți în aproxi- mativ aceeași perioadă de timp, indiferent dacă sînt legați sau nu prin legături de rude- nie. Apartenența la o g. poate fi fixată printr-o înregistrare genealogică sau nu. Antropologii consideră conștiința genealogiei ca avînd funcții multiple, de exemplu: întărirea poziției ascendenților față de descendenți, liant al so- lidarității sociale și forță de conservare a tradiției. în unele societăți relațiile dintre g. sînt reduse la schema relațiilor dintre rude (cei din generația părinților fiind considerați, în raporturile sociale directe, ca niște mătuși sau unchi). Pentru istorici și sociologi, terme- nul g. pare a-și unifica semnificațiile originar distincte, desemnînd atît comportamentul acelei g. prin condițiile particulare ale perioa- dei de timp a vieții lor (de ex. generația revoluției, generația anilor de război, cît și du- rata de timp, convenită la circa 30 de ani, dintre nașterea descendenților, perioadă ce desparte segmentele de viață ale contempo- ranilor. Schimbările valorice, de opțiuni și aspirații, atitudini și comportamente de la o g. la alta se pot asocia cu conflicte între g., care pot fi latente sau manifeste. Demografia isto- rică utilizează termenul g. (sau pe acela de “cohorte de vîrstă”) atunci cînd precizează segmentele de timp în analiza statisticilor po- pulației pe termen lung. Aceiași metodă mai este practicată în studiile longitudinale și de mobilitate socială intergenerațională. V. co- hortă, cultură, descendență, genealogie. I.A.P. GENOCID 1. Distrugerea deliberată și sistematică a unei întregi comunități, ori a unui grup etnic, rasial sau cultural, dintr-un anumit teritoriu. Exemple clasice de g. sînt considerate: omorîrea nativilor americani de către coloniștii europeni între secolele XVI- XIX; exterminarea triburilor africane de către europeni în secolul XIX; omorîrea de către naziști a mai multor milioane de evrei, ruși, ți- gani, între 1939-1945; exterminarea unui milion de armeni de către turci în 1930 etc. G. este de regulă rodul unei politici de extermi- nare; cei care recurg la el au întotdeauna o justificare, considerînd populația respectivă fie inferioară, fie periculoasă din punct de ve- dere fizic, moral, religios, politic sau economic. Din acest motiv, g. nu poate fi rezultatul unui conflict militar decît dacă în confruntarea colectivităților respective cel puțin una și-a propus în mod deliberat exter- minarea alteia. Astfel, eliminarea unor triburi sau popoare în antichitate, în urma unor războaie, nu poate fi considerată g. Dacă am considera pe o scală a toleranței relațiile po- sibile între două comunități, atunci g. reprezintă modelul de maximă intoleranță, după care avem în ordine modelele mai tole- rante: expulzarea, sclavia, segregația, asimilarea forțată. 2. în justiție, g. reprezintă un atentat împotriva unei colectivități în sco- pul distrugerii acesteia. La Nurnberg, au fost condamnați o parte a liderilor naziști, după al doilea război mondial pentru g. Această ac- cepțiune este mai largă, fiind vorba de orice 264 GEOGRAFIE POLITiCĂ tip de colectivitate. Pe de altă parte, cei acu- zați de g. sînt indivizi, membrii sau lideri ai unor organizații, și nu alte comunități umane. V. asimilare, fascism, nazism, segregație, sclavie. A.B. GEOGRAFIE POLITICĂ disciplină ivită ca ramură a geografiei — slujindu-se așadar de mijloacele acesteia — , dar înde- plinind o finalitate evident politică. întemeietor al g.p. este socotit Friedrich Ratzel (1844- 1904), care prin Anthropogeographie, oder Grundzuge derAnwendung derErdkunde auf die Geschichte, ea însăși o carte fundamen- tală, prefigura Politische Geographie (1897). Nu a fost nevoie să se forțeze drumul gîndirii spre a se ajunge de la g. la p.; geografia se ocupă de cele patru învelișuri ale planetei noastre: atmosfera, hidrosfera, litosfera și biosfera. în cadrul biosferei, specia umană deține un loc aparte, fiind elementul cel mai dinamic al întregii planete. Or, la scară plane- tară, viața umană se organizează în forme statale, la constituirea cărora teritoriul (cu gra- nițele, vecinătățile, clima, relieful și bogățiile naturale) intră drept o componentă indispen- sabilă. G.p. studiază tocmai condițiile geografice ale constituirii, dezvoltării și acti- vității statelor. Ratzel considera statul drept un veritabil “organism”. El intra astfel în rezo- nanță cu evoluționismul din biologie, declanșat de Darwin, dar și cu “filosofia vieții” (în 1883, adică la o diferență de timp neglija- bilă față de apariția Antropogeografiei lui Ratzel, Wilhelm Dilthey publica Introducere în științele spiritului, iar Friedrich Nietzsche pri- ma parte din Așa grăit-a Zarathustra). în de- plin acord cu accepțiunea biologică asupra organismului, Ratzel concepea statul ca o formă de viață, care se naște, crește și poate chiar să piară. Această evoluție ar fi determi- nată de împrejurările geografice, dar și de competiția dintre state pentru dobîndirea de privilegii asupra mediului natural. Inspirat de aceste teze, juristul și politologul suedez Ru- dolf Kjellen va aduce în scenă geopolitica (Der Staat als Lebensform, 1917 și Grundriss zu einem System der Politik, 1920). în viziu- nea lui Kjellen, geopolitica era prima din cele cinci dimensiuni ale statului, alături de ecopo- litică, demopolitică, sociopolitică și cratopolitică, fiecare avînd în vedere, respec- tiv: economia, poporul ca înfățișare și fire, structura socială și forma de guvernare. După primul război mondial, geopolitica a cunoscut o nefericită înflorire în Germania, unde, prin Karl Haushofer și prin alți geografi adunați în jurul său și al publicației ZeitschriftfurGeopo- Htik, ajunge “conștiința geografică a statului”, menită să justifice avînturile expansioniste, ale nazismului. Conceptele supralicitate ale momentului derivă în cea mai mare parte din conceptul de “spațiu”: “spațiu vital” (Lebens- raum), “simțul spațiului” (Raumsinn), “nevoia de spațiu”. (Raumnof), “popor fără spațiu” (Volk ohne Raum). Școala germană a com- promis în asemenea măsură domeniul geopoliticii, încît a făcut din el zona ulcerată a științei geografice. După 1945, numele însuși de “geopolitică” intră în eclipsă; specia- liștii, conștienți că domeniul acesta de studiu își are justificarea lui rațională, se întorc la de- numirea forțată de Ratzel — g.p. — și la argumentația (subtilă, dar fastidioasă în fond) că g.p. și geopolitica sînt discipline diferite. Categoriile de “mijloc” și “scop” sînt lămuri- toare în această privință; în Statele Unite, spre exemplificare, g.p. este considerată o știință socială și, ca atare, ea trebuie să se confrunte cu “schimbările globale”, fie că e vorba de revoluțiile populare din Europa de est, de războiul din Golf, de conflictele civile din statele africane, sau de restructurările po- litico-economice din localitățile occidentale (John O'Loughlin). Localizarea pe glob a cen- trelor de putere, dinamica echilibrului de forțe în perioada războiului rece și în cea imediat post-comunistă, valoarea strategică a anumi- 265 GEOGRAFIE SOCIALĂ tor zone geografice sau forme de relief, mo- dele spațiale ale conflictelor internaționale — iată (alte) probleme mai vechi și mai noi în ju- rul cărora s-au constituit veritabile școli naționale de g.p., mai ales în Anglia (H.J. Mackinder, R. Muir) și în S.U.A. (A.T. Mahan, R. Hartshorne, J. O’Loughlin); în Franța (J. Ancei, A. Demangeon) g.p. s-a conturat ca reacție la geopolitica germană; un examen critic al geopoliticii drept condiție a continuării preocupărilor în domeniu s-a întreprins chiar în Germania (mai recent, în anii ‘80: M. Fahl- busch, Mechtild Rbssler, dar mai ales Klaus Kost: Die Einflusse der Geopolitik aut For- schung und Theorie der Politischen Geographie von ihren Anfăngen bis 1945/In- fluențele geopoliticii asupra cercetării și teoriei în domeniul geografiei politice de la începuturile ei pînă în 1945-1988). în Româ- nia, studii de geopolitică — marcate de un spirit defensiv și constructiv — a scris în pe- rioada interbelică îndeosebi S. Mehedinți (România în marginea continentului — o problemă de geopolitică românească și eu- ropeană, Ce este Transilvania?, Dunărinți și dunăreni— unde vorbește de o solidaritate a statelor dunărene, care să pregătească pe cea a “Statelor-Unite din Europa adevărată”). Cu o deschidere a geopoliticii spre sociologie se încheie studiul teoretic O știință nouă — geopolitica, de Ion Conea, în Sociologie Ro- mânească, 1937. După 1945, preocupările de g.p. din țara noastră au fost reduse la tăcere, ele nefiind reluate nici în prezent, deși împrejurările istorice o cer, iar cele geografice ar favoriza originalitatea. V. centru /periferie (mondialism), determinism social, geografie socială, mediu, politică. Gh.G. GEOGRAFIE SOCIALĂ disciplină constituită la interferența dintre geografie și sociologie, avînd ca obiect de studiu “peisajul socio-geografic”, rezultat al interacțiunii dintre societate și mediul geografic. Mediul geogra- fic condiționează formarea și structurarea așezărilor, activităților și a modurilor de viață ale colectivităților, el însuși fiind modificat, transformat de activitățile umane, în special de cele economice. Printre cei dintîi care au utilizat denumirea de g.s. menționăm: Ed- mond Demolins (Les grandes routes des peuples. Essai de geographie sociale — Comment la route cree le type social); Ca- mille Vallaux Geographie sociale: La mer (1908) și Geographie sociale: Le sol et LEtat (1911) etc. La E. Durkheim g.s. împreună cu demografia formează “morfologia socială” V. morfologie socială. i.F. GERONTOCRAȚIE 1. Gen. Conduce- re de către bătrîni. 2. Pol. Sistem de conducere în care principalele funcții sînt deținute de către persoane vîrstnice. G. a fost larg practicată în Uniunea Sovietică în perio- ada stalinistă și brejnevistă și în majoritatea fostelor țări socialiste. Ea se manifestă îndeo- sebi în țările în care constituția și statutele instituțiilor nu prevăd limitarea în timp a exer- citării de către o persoană a unei funcții de conducere. G. reprezintă o limitare a demo- crației și generează sau accentuează conflictele dintre generații. V. conducere, sti- luri de conducere. I.Mih. GINTA (lat. gens, “persoane unite prin naștere sau descendență”), pornind de la funcțiile g. în organizarea Romei antice, în științele sociale denumește unitatea socială formată din descendenții unui strămoș co- mun, real sau mitic. în sens restrîns, g. reunește numai pe descendenții pe linie mas- culină (descendeță patrilineară). Antropologul L.H. Morgan a introdus terme- nul de “clan” pentru a denumi grupurile formate prin descendența matrilineară. în unele lucrări termenii de g. și clan sînt folosiți cu același înțeles, de grupuri de descendență unilineară (de ex. patri-clan sau multi-clan). 266 GÎNDIRISMUL Alteori g. și clanul denumesc și grupurile în care descendența este bilaterală, socotită deopotrivă după linia tatălui și cea a mamei. Pentru mai multă precizie, în antropologia culturală anglo-saxonă se folosește și terme- nul de “sib”pentru a denumi grupurile formate prin doscendență unilineară, g. și clanul de- numind comunitățile genealogice mai cuprinzătoare decît familia extinsă sau “neamul”, dar mai restrînse decît tribul. Ope- rînd cu sensul restrîns al termenului, se poate spune că membrii aceleiași familii aparțin unor g. diferite. Această clasificare genealo- gică atrage după sine diferențieri privind terminologia de rudenie, regulile de alegere a partenerului de mariaj (g. sînt de cele mai multe ori exogame), transmiterea patrimoniu- lui material sau spiritual (o rămășiță a dreptului g. o constituie, în societățile mo- derne, transmiterea numelui de familie după tată). G. reglementează în societățile arhaice numeroase relații sociale după modelul relațiilor de familie, îndeosebi după regulile de descendență. G. poate avea în societățile arhaice (“primitive”) totem și teritoriu propriu, marcînd astfel mai puternic “granița” față de alte grupuri sociale cu care interacționează. Prin extensie de sens g. denumește totalita- tea comunităților și formelor sociale organizate după principiul genealogic. Astfel, în teoria materialismului istoric “societatea gentilică” sau “orînduirea gentilică” denu- mește organizarea proprie comunei primitive. V. comunitate, descendență, familie, genea- logie, rudenie, totem, trib. G.N. GÎNDIRISMUL curent de idei în teoria culturii, filosofie, antropologie, estetică, poli- tologie, sociologie, promovat îndeosebi în revistele “Gîndirea” (1921-1944), “Sfarmă- Piatră” (1935-1942) și ziarul “Calendarul” (1932-1933), de Nichifor Crainic (1889-1972) și colaboratorii: N. Roșu, V. Băncilă, Em. Va- silescu, V. Horia, R. Dragnea, P. P. lonescu etc. în plan sociologic pot fi identificate cîteva concepte și idei relevante, a. “Pseudomorfo- za" spiritualității românești, avînd sensul de încorsetare a vieții specifice a poporului în forme străine, înfăptuită de reprezentanții “ti- tanismului ateist” prin aplicarea formulelor unei culturi avansate, ajunse în faza pozitivis- mului științific, în "mediul nostru de tinerețe primitivă", al cărui grai propriu era religia (N. Crainic, Puncte cardinale în haos, 1936). b. “Ortodoxia", definită ca o alternativă teoretică și ideologică la pozitivismul și materialismul de proveniență occidentală, împlinește funcția unui nou ideal istoric pentru generația tranșeelor din războiul întregirii neamului, umplînd golul de ideal lăsat de împlinirea de- zideratului unionist. Ortodoxia constituie esența sufletului românesc, conferind “temelii de reazim, de statornicie, continuitate”, “punctul cardinal” în lupta cu curentele “năvălitoare de peste hotare”, pentru salvarea energiilor țării “deznodate din solidaritatea et- nică” și risipite în nisipurile mișcătoare ale democrației, individualismului contractualist, parlamentarismului (N. Crainic, Ortodoxie și etnocrație, 1940). ♦ Dimensiunile constitu- tive ale ortodoxiei sînt etnicismul cultural și tradiționalismul autohton, c. Etnicismul cultu- ral implică, în viziunea g., ideea etnicului ca factor generator determinant al culturii (filiația de idei cu romantismul sec. XIX), înțeles ca “sînge și suflet”. N. Crainic a împărtășit con- cepția lui O. Spengler privind dispariția culturii în societățile evoluate și instaurarea “crizei ci- vilizatorice”. Cultura, în optica g., este “tehni- ca vieții sufletești” a unui neam, care îi conferă individualitate, exprimînd creativitate, dezin- teresare, gratuitate, spre deosebire de civilizație, care presupune scopuri practice, dominație, uniformizare. Soluția crizei insti- tuțiilor generate de reformele moderne este revenirea la stadiul “cultural” al existenței po- porului român, “reîncreștinînd” viața acestuia prin înlăturarea sciziunii dintre sufletul țăranu- 267 GROUPTHINK lui atașat ortodoxiei și sufletul păturii con- ducătoare influențate de ideile “individua-lismului democratic” promovate de revoluția franceză, d. Tradiționalismul au- tohton al gc exprimă o direcție de evoluție social-istorică organică de natură spirituală, esențială, în centrul căreia este credința reli- gioasă ortodoxă. Purtătorul social al tradiției ortodoxe este țăranul, al cărui “sentiment de solidaritate”, cristalizat în datini, poartă pece- tea ortodoxiei în spiritul românesc. “Sentimentul solidarist” al țăranilor este o al- ternativă la individualismul democratic al vremurilor moderne, e. Solidarismul național înlocuiește, în optica g., viziunea structurii so- ciale de clasă, a stratificării orizontale de clase suprapuse, cu concepția corporatistă etnocratică, bazată pe o stratificare "verti- cală" a societății ca o totalitate de funcții organice ale vieții colective. Corporatismul et- nocratic exprimă ideea de “societate creștină organizată în stat” bazată pe: economia diri- jată pe principiul proprietății individuale, principiul proporționalității numerice (după criteriul etnic), proclamarea spiritualismului creștin ca principiu de stat. Structura corpora- tivă a organizării proprietății individuale relevă încadrarea inițiativei individuale în sistemul corporatist, "corporațiile profesionale" sau “categoriile de muncă” îndeplinind funcțiile vi- tale ale organismului social. Scopul corporatismului etnocratic este restabilirea vechilor legături duhovnicești din epoca voie- vodală și reașezarea societății pe “propriile ei tradiții”. V. corporatism, etnic, poporanism, sămănătorism, sincronism. M.L GROUPTHINK (engl. “gîndire de grup”), proces de grup caracterizat printr-o tendință puternică de căutare a acordului între mem- brii, avînd efecte negative asupra eficienței deciziilor luate în grup. Termenul a fost intro- dus în vocabularul sociologic de Irving L. Janis (Victims of groupthink, 1972). T ermenul este greu traductibil deoarece a fost construit după modelul în care George Orwell, în roma- nul său 1984 a construit termeni ca doublethink sau crimethink. G. nu se referă, deci, la gîndirea grupului, ci la un proces de deteriorare a eficienței mentale, a judecăților morale și a analizei realității datorită presiunii pe care grupurile înalt coezive o exercită asu- pra membrilor lor. Lucrarea amintită constituie un studiu de caz al acțiunii militare de la Bay of Pigs (Cuba) din 17 aprilie 1961, în care administrația Kennedy a suferit un eșec total în încercarea de a răsturna de la putere pe Fidel Castro cu ajutorul a 1400 de exilați cubanezi, pregătiți de CIA și sprijiniți de armata americană. Janis a încercat să explice insuccesul acțiunii din Cuba prin greșelile de- cizionale ale grupului de experți (conduși chiar de J. Kennedy) care au planificat și con- dus operațiunile. Ei au fost victime ale g. da- torită preocupărilor excesive pentru căutarea acordului între ei, prin tendința de a se auto- cenzura, ca și prin aceea de a anihila atitudinile critice. G. mai este însoțit și de alte efecte cum ar fi: iluzia invulnerabilității, su- praîncrederea, credința în justețea cauzei, minimalizarea adversarului, tendință exage- rată de asumare a riscului etc. I. Janis a mai analizat activitatea unor grupuri de decizie și în alte crize politice în care administrația ame- ricană a fost implicată. Astfel, în 19 crize majore de după al doilea război mondial, lide- rii americani, după I. Janis (Groupthink: Psychological Studies of Policy Decisions and Fiascoes, 1982), au fost victime ale g. în 37% din cazuri. G. poate să apară în orice grup decizional, deci nu numai în viața poli- tică, ci și în industrie, marketing, organizații publice etc. Cercetările asupra g. au conturat mai multe tehnici de prevenire a apariției acestui proces de grup. Dintre acestea amin- tim: cunoașterea fenomenului g. de către membrii grupului, promovarea atitudinii cri- tice, imparțialitate totală a liderului, 268 GRUP SOCIAL introducerea unui “avocat al răului”, munca în echipe separate, consultarea unor experti din afara grupului, promovarea celei de a doua șanse prin revederea soluției finale. V. deci- zie, dinamica grupului, grup social. A.B. GRUP SOCIAL ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură și cu o cul- tură specifică rezultate din relațiile și procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său. Ca atare, este ireductibil la simpla însu- mare sau juxtapunere a indivizilor. Prin natura sa, societatea umană are o organizare gru- pală. Un individ aparține unuia sau mai multor g.s. Studiul sociologic sistematic al g. se poate spune că a fost mai întîi dezvoltat de școala de la Chicago (W.l. Thomas, R.E. Park, H. Mead), care considera g. ca faptul social primar. Ulterior, odată cu analiza orga- nizațiilor, în special a celor industriale, s-a extins și studiul g. de muncă. în psihologia so- cială, sub conducerea lui K. Lewin, a fost dezvoltată ideea dinamicii g. pentru a înțele- ge procesele de interacțiune și “regulile jocului de roluri” sociale (preluarea, învățarea și practicarea de roluri) sau pentru a studia modul în care g. se constituie ca un mediu de acțiune prin definirea așteptărilor, perfor- manțelor și nivelurilor de satisfacție ale membrilor săi. Literatura sociologică și cea psihologică despre g. s-a dezvoltat într-un mod complementar, astfel că se poate vorbi mai degrabă de psihosociologia g. $ Există mai multe criterii de clasificare a g. C.H. Coo- iey (Social organization, 1909) a distins între g. primare și g. secundare cu referire mai ales la tipurile de relații dintre indivizi (personale, afective, formale, contractuale), continuînd într-un fel distincția mai veche făcută de F. Tonnies între Gemeinschaft și Gesellschaft sau de alți teoreticieni între g. miciși g. mari. Un alt criteriu de diferențiere a g.s. este repre- zentat de tipul de normativitate implicată în organizarea lor, distingîndu-se între g. for- male, nonformale și informale. G. formale sînt instituționalizate, funcționează în conform- itate cu norme statuate în regulamente sau legi juridice și aparțin, de regulă, unor organi- zații. G. nonformale se constituie pentru rezolvarea unei anume sarcini sau sînt cen- trate pe realizarea unor obiective imediate (comitete, comisii etc.), după care se dizolvă, sînt mai flexibile și mai puțin normativizate. G. informate se constituie fie ca subgrupuri în ca- drul celor formale, fie în afara unor cadre instituționalizate pentru realizarea unor sco- puri specifice (g. de prieteni, de adolescenți sau pensionari, de petrecere a timpului liber etc.). în prima ipostază, g. informate răspund unor nevoi de exprimare mai liberă sau mai puțin constrîngătoare, mai ales cînd impune- rea normelor oficializate este de tip imperativ și nerecompensatoare. Orientarea predomi- nantă a analizei psihologice este către g. mici. Referirile analitice la g. mari se fac în antro- pologie, în lucrările clasice de psihologia colectivităților (W. Wundt, M. Lazarus, H. Steinthal, G. Le Bon etc.), în sociologia cla- sică a comunităților. (F. Tonnies, G. Simmel etc.) și mai ales în concepția marxistă. Dintre g. mari au fost studiate poporul, națiunea, masele populare și mai ales clasele sociale. ♦ G. mic este un ansamblu de persoane între care se stabilesc relații interindividuale di- recte și statornice în cadrul unor activități similare ce conduc la realizarea scopurilor re- lativ comune. Caracteristica fundamentală a g. mic este că în cadrul său se dezvoltă relații interpersonale directe, interacțiuni de tipul “față-în-față”, pe baza unor norme și a ac- tivării unor modele proprii de comportare. G. mici se disting între ele prin scopuri, activități și relații, putînd vorbi de: g. de muncă, g. șco- lare, g. de creativitate, g. politice etc. Orice g. mic se caracterizează printr-o structură, un mod de funcționare și prin generarea anumi- tor efecte și rezultate. Structura g. mic rezultă din asamblarea anumitor componente 269 GRUP SOCIAL (indivizi, relații interpersonale, norme și valori, scopuri, motivații și activități) implicate în dezvoltarea de procese (stratificare, condu- cere, comunicare, competiție/cooperare, distribuție a trăirilor afective individuale și in- terindividuale). în sens mai restrîns, structura g. se relevă prin tipurile de relații directe și re- lativ stabile dintre membrii săi. Varietatea și densitatea relațiilor interindividuale depind de numărul și însușirile persoanelor implicate și conduc la consacrarea anumitor proprietăți ale g. mici (mărime, coeziune, consens și conformitate, autonomie, permeabilitate, flexibilitate, stabilitate etc.). Numărul per- soanelor care compun g. mic variază între minimum 2 (sau 3, după unii autori) și maxi- mum 40 de membri. Limita maximă nu este întotdeauna precizată, dar implicit sau explicit se admite că dincolo de valoarea menționată este afectat caracterul direct al relațiilor. Mări- mea g. mic este o variabilă independentă, în sensul că influențează așteptările și orientările membrilor g., respectiv relațiile și procesele din g. Pe de o parte, cu cît g. este mai mare cu atît crește și numărul relațiilor posibile. Diversificarea relațiilor posibile este însoțită de diminuarea durabilității interacți- unilor și a intensității comunicării directe și de creșterea probabilității de apariție a unor subgrupuri și a unei rețele informale. Pe de altă parte, cu cît crește mărimea g. cu atît se multiplică resursele sale datorită sporirii con- tribuțiilor individuale la rezolvarea problemelor g. Fiecare individ aduce cu sine în g. cunoștințe, experiențe, interese, aspi- rații, însușiri de personalitate (tempera- mentale, caracteriale, aptitudinale) și se ca- recterizează printr-un status și un set de roluri sociale. Unii membri tind să se orienteze cu predominanță către normele, valorile și mo- delele de comportare ale g. de apartenență, iar alții către cele care sînt specifice altui g. luat ca referință. Creșterea numărului de membri care își aleg ca referință un alt g. decît cel de apartenență diminuează coeziunea, consensul și conformismul acestuia. Totuși, prin însăși apartenența sa la g., individul este supus influențelor, normelor și modelelor de comportare care sînt specifice acestuia. în acest sens, fiecare membru trece în g. prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală pînă la acela de conformare și de manifestare a unei compe- tențe interpersonale care oferă posibilități de utilizare a experienței de relaționare și inter- acțiune, de transpunere în rolul altuia și de asumare a unor roluri alternative în diverse contexte grupate sau sociale. Deși una și aceeași persoană poate să aparțină concomi- tent mai multor g., intensitatea participării la viața acestora nu este deloc uniformă, depin- zînd atît de interesele și opțiunile individuale, cît și de climatul sociomoral și cultural al dife- ritelor g. Aceasta ne conduce la relevarea coeziunii, consensului și conformității dintr-un g. Coeziunea unui g. este o “rezultantă a tu- turor forțelor care acționează asupra membrilor pentru a-i determina să rămînă în g.” (L. Festinger). Ea poate fi relevată printr- un set de indicatori referitori la: atracția interpersonală dintre membri, evaluarea g. ca întreg, gradul de identificare a membrilor cu g., dorința expresă de a rămîne în g. (D. Car- twright). Totodată, coeziunea este strîns legată de consens și conformitate. în timp ce consensul rezultă din similitudinea tacită sau conștientă a atitudinilor și opțiunilor perso- nale, conformitatea se manifestă prin comportamente de supunere, acceptare și urmare a prescripțiilor normative. Orice g. dispune de mecanisme de promovare a con- formismului individual fie prin sancțiuni negative, fie prin recompensări (S. Schachter, R. M. Emerson). Presiunea g. spre atingerea conformității membrilor săi poate avea efecte pozitive, în sensul că vine în întîmpinarea trebuințelor de afiliere, afecțiune, securitate sau recunoaștere so- 270 GRUP SOCIAL cială și face posibilă acțiunea g., dar și nega- tive, în direcția uniformizării, a îngustării perspectivelor și diminuării creativității, a ac- centuării supunerii necondiționate (R. Lippitt). Conformismul este generat nu numai de g., ci și de nevoia individuală de autoritate, care apare în condiții de lipsă a unor criterii de opțiune, de intoleranță față de incertitudine sau ambiguitate, de neangajare în abordarea dificultăților sau în căutarea de informații (J. Jackson, A. Rappaport). Coeziunea, consen- sul și conformitatea variază și în relația cu alte proprietăți ale g., cum ar fi: autonomia (cen- trarea pe sine, evoluția independentă a g.), permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membri), flexibilitatea (gradul de informalitate și de libertate în g.), intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a membrilor g.), participarea (investiția de timp, acțiuni și efort în activitățile g.) etc. Modul de constituire a fiecărei proprietăți și corelarea lor conferă g. un anumit specific ireductibil, de tot integrat sau de entitate distinctă. R. B. Cat- tell (1948) folosește termenul de sintalitate pentru a individualiza sau a caracteriza “per- sonalitatea” unui g. ca întreg. Sintalitatea este, pe de o parte, influențată de caracteris- ticile membrilor g. (inteligență, atitudini, însușiri individuale de personalitate) și de structura g., iar pe de altă parte dispune de o dinamică proprie. Această dinamică se relevă prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în g., respectiv în sinergia g., și prin interacți- unile dintre g. și subgrupuri sau dintre diverse g. Sinergia este utilizată de membrii g. atît pentru menținerea coeziunii, cît și pentru atin- gerea scopurilor propuse. Trăsăturile de sintalitate a g. și cele ale personalităților indi- viduale tind spre congruență pentru a asigura stabilitatea g. ♦ Structura unui g. se relevă nu numai prin elementele componente sau prin proprietățile care-i sînt specifice, ci și prin procesele de g. Acestea vizează orientările, funcțiile și distribuția relațiilor interindividuale din g. și iau forma stratificării, conducerii, co- municării, competiției/cooperării și repartiției trăirilor afective. Stratificarea constă în di- ferențierea membrilor unui g. după anumite criterii. Ea poate fi verticală atunci cînd mem- brii g. ocupă statusuri inegale, repartizate pe straturi, în termeni de putere, privilegii, obli- gații sau roluri sociale. Există și o diferențiere orizontală atunci cînd membrii g. sînt specia- lizați în executarea anumitor roluri sau funcții care nu implică vreo inegalitate. Stratificarea ierarhică influențează negativ coeziunea, pe cînd cea orizontală potențează reciprocitatea dependențelor. Stratificarea verticală accen- tuează preocuparea de respectare a normelor și de exercitare a presiunilor spre conformism pentru a împiedica efectele de degradare produse de tensiunile inegalității de status. în acest caz este probabil ca g. să dispună de o organizare formală, instituțio- nală, conformă cu normele existente, și de una informală, ascunsă, depărtată de norma- tivitatea statutară. Cu cît distanța dintre organizarea formală și cea informală este mai mare cu atît crește probabilitatea scăderii coeziunii g. (M.G. King, W.H. Groffen). Con- ducerea este procesul de organizare și de exercitare a influenței persoanei cu poziție de //oterasupra celorlalți membri ai g., în vederea realizării sarcinilor și armonizării relațiilor. Li- derul poale fi formal investit cu această poziție, poate fi ales de g. sau identificat prin aplicarea unui test sociometric. Există o varie- tate a stilurilor de conducere a g. Clasificarea acestora se face după diverse criterii, cum ar fi: instituirea autorității (democratic, autoritar și laissez-faire) (Lewin, Lippitt și White), orientarea dominantă (centrarea pe sarcină sau pe relațiile umane) (Katz și Kohn), rapor- tarea la norme în mod directiv și nondirectiv (Rogers, Show, Blum), considerarea afecti- vității (distanțat, bazat pe control și dirijare, sau permisiv, bazat pe apropiere psihologică 271 GRUP SOCIAL — Fiedler). Procesul de conducere este uneori considerat sinonim cu cel de in- fluențare (Tannenbaum, Weschler, Massarik) întrucît conducerea ar implica în mod necesar orientarea opțiunilor și acțiunilor membrilor g. în direcția dorită. Comunicarea este unul din cele mai studiate procese de g., atît datorită frecvenței relațiilor și interacțiuni- lor ce îi sînt specifice, cît și din cauza implicării sale în realizarea celorlalte procese de g. Relațiile de comunicare pot fi verbale (inter- mediate de limbajul natural) sau nonverbale (mimică, gesturi, etc.); pot dispune de un grad înalt de centralitate (întreaga rețea este diri- jată de o persoană ce deține o poziție de filtrare a tuturor mesajelor și orientare a relații- lor) sau de lateralitate (încurajarea comunicărilor interpersonale directe, nefil- trate și necentrate). Ordonarea relațiilor de comunicare în rețele poate să ia diferite forme (A. Bavelas): lineare, în cerc, fragmentate, re- ciproce etc. Eficiența comunicativă a unei rețele depinde de flexibilitatea și de adapta- rea la sarcina de îndeplinit, precum și de comunalitatea codurilor de structurare a infor- mației (H. Leavitt). Studiul comunicării în g.s- a concentrat nu numai asupra rețelelor și formelor de codificare a informației, ci și asu- pra modalităților de constituire a sensului unui enunț prin negocieri interpersonale sau asu- pra condițiilor de decodificare și recodificare a semnificațiilor vehiculate (H. Mead, H. Gar- finkel, B. Bernstein). Competiția și cooperarea sînt procese de g. studiate mai ales în relație cu eficiența sau productivitatea g, concomi- tent cu relevarea efectelor lor sociale. Astfel, s-a constatat că în timp ce competiția sporește eficiența productivă a g., ea este și o sursă de frustrare, anxietate sau de con- flicte nevrotice (K. Horney). Cooperarea, bazată pe coordonarea eforturilor individuale pentru atingerea unui scop comun și pe reci- procitatea interacțiunilor, mărește satisfacerea globală la nivel de g., dar are și efecte de uniformizare și, deci, de scădere re- lativă a satisfacției individuale (P. Kropotki, W.C. Aller, M. Crowford). Studiul cooperării s-a extins mult în ultima vreme, mai ales în ve- derea clasificării unor mecanisme ale creativității în g. și ale coordonării acțiunilor individuale pentru realizarea de bunuri colec- tive (J. Coleman). Se acordă atenție și modalităților de promovare a competiției sau cooperării în funcție de specificul sarcinilor și atingerea randamentelor maxime. Distribuția stărilor afective individuale și colective în g. a început să fie analizată ca un proces distinct sub impulsul dezvoltării sociometriei (J.L. Mo- reno), care s-a preocupat de efectele reciprocității și unilateralității preferințelor, neutralității sau indiferențelor afective. ♦ în afara structurii, am menționat alte două di- mensiuni inerente g.m. Una se referă la funcționarea acestuia, constînd în adecvarea proceselor de g. pentru realizarea, prin acti- vități specifice, a scopurilor propuse. Ea intervine ca o variabilă intermediară între structura și rezultatele sau productivitatea g. Pînă în prezent nu au fost formulați și analizați indicatori specifici ai funcționării g. Caracte- risticile ei sînt inferate, adică individualizarea proprietăților, proceselor și rezultatelor în ve- derea specificării profilului unui g. este un indiciu al funcționării. O altă dimensiune a g. este reprezentată de rezultate, repartizate pe trei arii distincte. Eficiența sau productivitatea (nivelul rezolvării sarcinilor în raport cu obiec- tivele propuse), dinamica g. ca întreg și efectele asupra membrilor. Eficiența g. este relevată de o analiză pragmatică în care se pune în evidență modul în care funcționarea proceselor de g. conduce la obținerea în ac- tivitate a unor performanțe. în același timp, trebuie avute în vedere și acele efecte psiho- sociale care se constituie ca bază pentru evoluția g. K. Lewin a inițiat în acest sens di- recția de analiză centrată pe dinamica g., integrată în ceea ce el a numit “teoria cîmpului” 272 GULERE ALBE / ALBASTRE (Field theory in social Science, 1951). Con- form acestei teorii, g. funcționează într-un “cîmp social” și își constituie o dinamică a sa ca urmare a forțelor interne și externe de di- ferite orientări și intensități. Prin contrabalansarea diverselor forțe poate rezulta un echilibru social cvasistaționar. Di- namica g. constă în trecerea succesivă a acestuia (locomoția g.) prin stări cvasistațio- nare care se constituie în timp și sînt orientate către realizarea țelurilor sau obiectivelor pro- puse. Dinamica este o caracteristică a g. ca întreg care rezultă atît din procesele interne, cît și din interferența cu mediul social mai larg. Ea este o condiție a eficienței g., dar și un pro- dus al structurării sale sociale. De aceea rezultatele g. nu pot fi considerate doar prin raportare la criterii de eficiență pragmatică, ci și în funcție de criterii psihosociale. ❖ Struc- tura, funcționarea și rezultatele, ca dimensiuni ale g., se află în raporturi recipro- ce de influențare. Astfel, o anumită structurare a elementelor constitutive și a pro- ceselor de g. generează un mod distinct de funcționare a g. care, la rîndul său, determină tipurile de interacțiuni și relații, de integrare și consens, de stratificare sau distribuire a ra- porturilor interindividuale dintre elementele structurii g. Structura și modul său de funcțio- nare influențează rezultatele g., iar acestea, retroactiv, determină schimbări în structură și funcționare. Deși există o astfel de constituire a raporturilor de determinare reciprocă, struc- tura și funcționarea constituie cadrele de desfășurare a activităților specializate ale g. iar aceste cadre sînt influențate, înainte de toate, de către membrii și interacțiunile sau relațiile lor. Variațiile din g. pot fi înțelese prin caracteristicile individuale și relaționale ale membrilor și apoi prin specificarea proceselor de g. V. coeziune, competiție, comunicare, conformism, conducere, cooperare, con- sens, dinamica grupului, formal, educație, inegalitate, stratificare socială. M.V. GULERE ALBE / ALBASTRE (engl. white/blue collar workei), concepte cu largă circulație în sociologia contemporană (în spe- cial anglo-saxonă), prin care se face distincție între ocupațiile manuale și cele non-manuale. în sistemele de stratificare caracteristice so- cietăților avansate din punct de vedere industrial există diferențieri semnificative în- tre cele două grupuri de ocupații, nu numai din punct de vedere al veniturilor, ci și sub aspec- tul prestigiului sau al unor avantaje legate de status (posibilități de promovare și cariere, securitate economică, condiții de lucru, inde- pendență în muncă și libertate de mișcare, asigurări sociale și pensii, durata concediilor etc.). G. albastre desemnează muncitorii manuali necalificați, semicalificați și calificați (muncitori agricoli, muncitori în fabrici, mine, construcții etc.). Ei constituie nucleul “istoric” al clasei muncitoare. Pentru cei mai mulți so- ciologi, G. albe reprezintă noua clasă de mijloc în societățile industriale avansate. Ea înglobează o categorie largă și eterogenă de ocupații tehnice, funcționărești, administra- tive, terțiare etc., caracterizate prin munci non-manuale și printr-o stratificare internă destul de accentuată: la nivelurile inferioare vînzători, dactilografe, desenatori, contabili etc., la cele medii tehnicieni, maiștri, suprave- ghetori ș.a., iar la nivelurile superioare toate categoriile de profesii considerate liberale (medici, profesori, avocați, arhitecți, precum și manageri de diferite ranguri). Sociologul american C.W. Mills, cel care a consacrat ter- menul (White Collar. The American Middle Classes, 1951), amintește printre factorii ma- crosociali care au impulsionat emergența acestor categorii masificarea și birocratizarea societății, precum și dezvoltarea sectorului terțiar, care a făcut ca un număr din ce în ce mai mare de oameni să nu mai lucreze direct cu obiecte, ci cu oameni sau/și simboluri. în acest fel s-a produs o mutație decisivă de la “îndemînarea în raport cu lucrurile” la ceea ce 273 GULERE ALBE / ALBASTRE constituie specificul noilor clase de mijloc sa- lariate: “îndemînarea în relațiile cu oamenii”, în celebra sa lucrare, Mills descrie profilul so- cial-psihologic al acestor categorii, poziția și destinul lor politic: “Oameni g. albe au pătruns pe tăcute în societatea modernă. Orice istorie ar fi avut, ea a fost una fără eve- nimente; orice interese comune au, ele nu pot duce la o unitate de grup; orice viitor ar avea, acesta nu va fi realizat de ei înșiși. în măsura în care au o aspirație, ea se referă la planurile medii, într-o vreme cînd acestea nu mai sînt accesibile, și de aceea se referă la un plan i- luzoriu, într-o societate imaginară. în interior sînt divizați, fragmentați; în exterior depind de forțe mai mari... Totuși, către aceste g. albe trebuie să ne îndreptăm atenția dacă vrem să descoperim caracteristica existenței sociale în secolul al XX- lea... Ele păstrează în modul cel mai revoltător multe din temele psihologi- ce caracteristice epocii noastre și, într-un fel sau altul, orice teorie generală cu privire la di- recția principală a evoluției sociale trebuie să țină seama de ele. Pentru că, mai mult decît alții, ele sînt o nouă formație de actori întru- chipînd rutinele principale ale acestui secol”, în genere, există un consens printre sociologi asupra faptului că, deși au în comun cu cla- sele muncitoare condiția de lucrători salariați, educația, aspirațiile, caracterul muncii pres- tate de g. albe și anumite privilegii asociate statusului social și apropie mai mult de clase- le dominante. Dacă există o relativă omogenitate a acestor categorii, ea rezidă nu atît în interese economice comune, cît în standardele educaționale și atitudinale, nive- lul de trai, stilurile de viață, formele de consum și loisir, idealurile morale și familiale etc. V. bi- rocrație, capitalism, clasă socială, categorie socio-profesională, stratificare socială. C.A. H HABITUDINE 1. H. comportamentală: model de comportare însușit ca atare sau for- mat în procesul de socializare ca urmare a repetării frecvente. Se prezintă sub forma de automatisme (de exemplu: salutul, formulele de adresare sau răspuns, prezentarea sinelui în situații stereotipe) ce facilitează integrarea, interacțiunea și relaționarea socială. Este si- nonimă cu obișnuința, considerată și ca “a doua natură a omului”. 2. H. mentală: acțiune sau grup de acțiuni sau operații mentale auto- matizate prin repetare care facilitează realizarea unor performanțe intelectuale. De regulă, ia forma unor algoritmi cu care ope- rează inteligența în rezolvarea de probleme. Funcția dominantă a h. m. este facilitatoare, eliberînd conștiința de controlul unor acte ste- reotipe în vederea rezolvării unor probleme mai complexe. Uneori h. poate avea și efecte negative, în special atunci cînd este invocată în situații inadecvate, care solicită o reacție neautomatizată. V. integrare socială, inteli- gență, socializare. M.V. HABITUS (lat. habitus, “condiție, carac- ter") 1. Mod personal sau generic de a fi, de a gîndi, a acționa sau reacționa în conformi- tate cu valorile, normele sau principiile reprezentative sau dominante într-o cultură sau într-un sistem social. Produs al cultura- lizării sau socializării, în special al educației școlare, h. asigură atît integrarea socială, cît și reproducerea principiilor și valorilor domi- nante. 2. Concept central în teoria reproducției culturale și în cercetările de so- ciologia culturii și de etnologie dezvoltate de sociologul francez contemporan Pierre Bour- dieu. în concepția sa, h. este o formație durabilă, transpozabilă și exhausivă produsă prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cul- tural, adică a unui ansamblu de cunoștințe și valori selectate de clasa dominantă, în con- formitate cu propriile interese, din capitalul cultural al unei societăți și activat de munca pedagogică. H. se manifestă prin scheme de percepție, de gîndire, de apreciere și de acțiune, parțial sau integral identice la toți membrii unei clase sau categorii sociale, con- tribuind astfel la producția și reproducția integrării intelectuale și a integrării morale a acesteia. Identitatea extinsă a h. este o reali- zare, dar și o aspirație, în măsura în care exprimă gradul de realizare culturală sau de competență socială legitimă prin care un grup sau o clasă recunosc omul realizat. V. cultură, educație, socializare. L.V. 275 HANDICAP HANDICAP 1. Dezavantaj pe care îl are o anumită persoană, ca urmare a unei infir- mități (deficiențe) ori a unei incapacități. 2. Criteriu de apartenență la o categorie (handi- capați nevăzători, auditivi, motori, psihici etc.), reglementat prin măsuri medicale, psi- hologice, legislative și administrative particulare, cu un anumit dispozitiv instituțio- nal. 3. Avantaj pe care îl capătă concurenții mai slabi într-o competiție pentru a avea șanse egale. ♦ Etimologia termenului este britanică, ținînd de domeniul sportiv, desem- nînd la început reducerea voită a capacității unui concurent într-o întrecere, pentru a spori șansele adversarului și suspansul. Cate- goria persoanelor handicapate constituie o populație țintă pentru măsuri specifice de pro- tecție socială. ♦ Concepția tradițională privind persoanele handicapate viza ca notă specifică a noțiunii posibilitățile inferioare ale acestora de a acționa comparativ cu cele ale populației “normale”. în spiritul acestei con- cepții, imaginea persoanelor handicapate tindea a fi dominată de aspectele legate de “neputință” (absență a puterii economice, profesionale, sociale, intelectuale, relațio- nale, civice, afective etc.), declanșîndu-se anumite mecanisme de stigmatizare. Criticile acestei concepții tradiționale vizează arbitra- riul delimitării frontierei dintre normalitate și anormalitate, a Căutarea unei definiții a h. care să fie în același timp riguroasă și non- stigmatizantă a constituit obiectul preocupărilor unui mare număr de cer- cetători. Dintre aceștia, P. Wood a formulat propuneri de reconceptualizare, acceptate ul- terior prin consens de Organizația Mondială a Sănătății, înlocuind noțiunea de h., insuficient delimitat, prin trei termeni: a. infirmitatea sau deficiența, cuprinzînd orice pierdere, anoma- lie ori dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice ori psihologice, descriind perturbări la nivelul organismului (deficite ale membrelor, organelor sau altor structuri sau funcții); b. incapacitatea, înglobînd orice restricție, diminuare, lipsă ori pierdere (rezultînd dintr-o deficiență) a capa- cității de a efectua o activitate în condițiile considerate ca normale pentru o ființă umană; c. h., definit ca dezavantajul unei anu- mite persoane, ca urmare a unei deficiențe sau incapacități, care limitează sau împiedică satisfacerea totală ori parțială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea (funcție de sex, vîrstă, factori sociali și culturali). H. des- crie rolul social al persoanei cu deficiență sau incapacitate care o plasează ca dezavan- tajată comparativ cu alte persoane; dezavantajele apar și se manifestă în inter- acțiunea persoanei cu mediul social și cultural. în evaluarea h. se utilizează pro- centaje ale diminuării capacității fizice sau psihice, ori aie celei de cîștig; ele devin ope- raționale în aprecierea situațiilor sociale și economice ale persoanelor dezavantajate. H., atît ca obstacol în realizarea personală, ca incapacitate determinată, cît și ca excludere din limitele și practicile sociale, nu este numai efectul deficienței individuale obiective, ci, în aceeași măsură, efectul raporturilor sociale și al formelor de organizare handicapantă. El apare astfel ca un fapt social; în definirea sa se apelează tot mai mult ia criterii sociaie, abandonîndu-se modelul relativ simplist în care se compara o stare cu ceea ce se apre- cia drept normal. 4- în ultima perioadă, au apărut politici de respingere a etichetajului, considerîndu-se că terminologia h. (fizic, sen- zorial, psihic etc.) este peiorativă, punînd accentul pe incapacități și nu pe posibilitățile restante. & Datele referitoare la numărul per- soanelor h. și la procentajul lor în populația totală provin din mai multe surse: re- censăminte generale, recensăminte speciale, anchete epidemioiogice, sisteme de înregistrare și raportare administrativă. Fiabi- litatea acestora este redusă datorită definițiilor, modurilor de înregistrare, variații- 276 HINTERLAND lor sociale șl culturale care le fac puțin com- parabile. Procentajele din populația totală variază între 0,2% și 20%. Organizația Mon- dială a Sănătății, ca și o serie de țări operează cu evaluarea generală de 10% din populația totală. ♦ Întrucît h. este o funcție a relației dintre persoanele cu h. ori incapacități și me- diul lor, apărînd atunci cînd acestea se confruntă cu bariere culturale, fizice sau so- ciale care le împiedică accesul la diferitele sisteme ale societății disponibile altor cetățeni, se resimte nevoia unor prevederi speciale de politică și protecție socială. ❖ Problematica persoanelor h. constituie obiec- tul preocupărilor unor organisme interna- ționale; astfel, Adunarea Generală a Organi- zației Națiunilor Unite a adoptat un Program Mondial de Acțiune pentru deceniul 1982- 1992, în care sînt prevăzute trei obiective principale: prevenția, reabilitarea și egaliza- rea șanselor. 4- Situația persoanelor handicapate solicită intervenția colectivității, inițierea de măsuri legislative și de acțiune so- cială specifică, conectate cu alte dispozitive ale politicii sociale (locuri de muncă, servicii sociale, securitate socială etc.). ♦ Obiectivul general al acțiunii sociale în favoarea per- soanelor h. vizează tendința spre normalizare, spre realizarea gradului de auto- nomie cît mai ridicat posibil, preferîndu-se amenajarea cadrului normal de viață, față de crearea de instituții speciale. V. asistență so- cială, devianță, etichetare, normă, stigmat, politici sociale, protecție socială. L.M. HARETISM concepție privind înfăptuirea reformei societății românești, elaborată de omul de știință și omul politic Spiru Haret și concretizată, în primul deceniu al secolului nostru, într-un curent socio-cultural relativ dezvoltat în România. S. Haret considera câ orice măsura politică reformatoare nu se va dovedi eficientă în societatea modernă atîta timp cît de binefacerile ei nu se vor bucura toate straturile societății (ceea ce reprezintă idealul “civilizației integrale”) și cît timp la rea- lizarea ei practică nu vor participa efectiv toate clasele și categoriile sociale. Pentru ca această participare să fie reală, reforma so- cială trebuie pregătită printr-un amplu program cultural, educațional, social și eco- nomic, de care trebuia să beneficieze, date fiind condițiile istorice specifice ale României din această perioadă, în primul rînd țărăni- mea. Rolul promotor în realizarea acestui program nu îl vor avea însă, în primul rînd, oamenii politici, ci școala concepută ca insti- tuție educațională în sens larg, și învățătorii. Aceștia trebuie să elimine politicianismul rural și să se angajeze, împreună cu sătenii, în transformări economice (exploatarea științifică a pămîntului, încurajarea industriei casnice și a micii industrii, înființarea unor ins- tituții de credit, a cooperativelor etc.), sociale (asociere, cooperare), culturale (biblioteci, cămine culturale) și educaționale (instrucție generală și profesională), care să aducă țărănimea română în situația de a se putea în sfîrșit angaja în acțiunea socială reformatoare ca o forță socială autonomă principală. Ideea dominantă a h. “este de a face ca la realizarea reformei, factorul principal să fie țărănimea însăși, pe care o considera ca un corp activ, inteligent și conștient, în loc de a o trata ca pe un corp inert, pentru care numai statul trebuie să facă tot.” (Chestia socială, 1905). V. gîndi- rism, poporanism, sămănătorism. I.U. HINTERLAND 1. Țările dependente de metropolă, coloniile. 2, Zona de aprovizionare a unui oraș cu produse agricole, mai ales pe- risabile (legume, zarzavat, lapte, flori etc.), cu forță de muncă și locuri de agrement. Toto- dată, este și zona în care orașul își exercită influența nemijlocită. După distanța și intensi- tatea legăturilor putem distinge: h. imediat, care cuprinde localitățile aflate în centura pe- riurbană, în care aprovizionarea orășenilor se 277 HOLISM face zilnic, iar relațiile cu orașul sînt deosebit de intense; h. mediu— cuprinde zona de aprovizionare apropiată, relațiile cu orașul avînd o intensitate medie; h. depărtat— cu- prinde localitățile implicate într-o aprovizionare mai redusă a orașului, iar relațiile cu el au o intensitate mai scăzută. V. rural, urban. I.F. HOLISM presupoziție teoretico-metodolo- gică conform căreia sistemul are preeminență absolută asupra părților. Siste- mul are o logică absolută și un caracter determinant în raport cu părțile sale. El cons- tituie elementele sale în acord cu propria sa logică, le orientează, reglează, le schimbă. Se presupune, în consecință, existența unui grad ridicat de integrare a sistemelor. De re- gulă societatea globală este considerată ca sistem de referință, ea modelîndu-și, în spiri- tul logicii sale, toate elementele componente. Metodologic, h. implică necesitatea de a se porni de la sistem și de la logica acestuia, e- lementele putîndu-și găsi o explicație integrală într-o asemenea perspectivă. Con- secință: și individul uman, în calitate de element component fundamental al oricărui sistem social, trebuie considerat ca fiind inte- gral modelat de cerințele respectivului sistem. Moral și politic h. duce la subordonarea com- pletă a individului unei logici sociale globale, alienante. H. tinde să fie asociat cu o viziune conservatoare, accentuînd necesitatea in- tegrării cît mai complete a sistemelor. Opțiuni mai mult sau mai puțin explicit h. le găsim în structural-funcționalism. ♦ în opoziție cu h. individualismul metodologic afirmă o preemi- nență absolută a individului în raport cu sistemele sociale din care face parte. Indivi- dul uman este singurul sistem orientat efectiv și complet de finalități proprii. Societatea re- prezintă doar rezultanta acțiunilor umane, ea neavînd o logică autonomă și determinantă în raport cu membrii săi. J.S. Mill a fost unul din- tre cei mai activi promotori ai individualismului metodologic. în sociologia actuală, acesta este reprezentat de exemplu de G.C. Ho- mans care consideră că propozițiile generale ale sociologiei vor trebui să fie, ca formulare, individualiste, iar nu holiste; sociologia tre- buie să pornească de la legile generale pe care le oferă psihologia și să deducă din aces- tea proprietățile interacțiunii dintre indivizi. Un punct de vedere amplu elaborat în această perspectivă îl oferă R. Boudon: logica so- cietății trebuie să fie privită ca derivînd și fiind subordonată logicii acțiunii individuale: feno- menele sociale reprezintă mai mult efecte de agregare ale acțiunilor indivizilor umani. ♦ Critica care poate fi adusă atît h. cît și indivi- dualismului metodologic se referă la caracterul lor exclusivist. Societatea ar trebui considerată a reprezenta un sistem complex ierarhizat, cu logici distincte, relativ autonome la toate nivelele sale de organizare; și indivi- dul uman, dar și diferitele sisteme sociale pe care acesta le constituie, inclusiv societatea globală, au orientările lor finaliste proprii, cu tendințe de dezvoltare a unor logici auto- nome, în același timp interferînd și determinîndu-se reciproc. V. metodologia cercetării sociologice, sistem, sociologie. C.Z. HOMEOSTAZIE(gr. homeo, “asemă- nător”, statis, “imobilitate”) — concept introdus de biologul W.B. Cannon (The Wis- dom of the Body, 1992) pentru a desemna proprietatea sistemelor de a-și menține struc- tura, procesele și reacțiile în anumite limite, indiferent de schimbarea condițiilor externe, în cibernetică a fost preluat ca proprietate a sistemelor deschise de a-și menține parame- trii esențiali — în interacțiunea lor cu mediul — la nivele care nu amenință existența siste- mului. H. este posibilă datorită retroacțiunii (feed-back) care stabilizează sistemul în funcție de mediu. W. Buckley (Sociology and 278 HOMOSEXUALITATE Modern Systems Theory, 1967) consideră că sistemele sociale sînt evolutive datorită h. V. echilibru, sistem social. A.T. HOMOGAMIE căsătorie între persoane cu aceeași condiție socială. Ea poate fi de or- din geografic (endogamie), cultural și social, în societățile tradiționale, regula h. este strict observată, căsătoriile heterogame (între par- teneri cu caracteristici social-culturale diferite) fiind o excepție. Ca tendință ge- nerală, în toate societățile europene sau de cultură europeană, s-a constatat în a doua jumătate a secolului al XX-lea o diminuare a ponderii căsătoriilor homogame și o creștere a ponderii căsătoriilor heterogame. Această nouă tendință nu a anulat principiul h.; majo- ritatea căsătoriilor continuă să se stabilească între persoane care locuiesc în aceeași regi- une și între persoane care provin din același mediu social sau aparțin aceleiași categorii socio-profesionale. Cercetările de sociologia familiei au pus în evidență o mai mare stabi- litate a căsătoriilor homogame comparativ cu cele heterogame. V. căsătorie, familie, endo- gamie, divorț. I. Mih. HOMOSEXUALITATE preferință sexu- ală a unei persoane pentru un partener de același sex. H. poate fi practicată în forme ex- clusive sau în alternanță cu hetero- sexualitatea. în mod obișnuit, ea este res- pinsă sau puțin tolerată la nivel social. în perioada de după 1970, h. a început să se practice în mod deschis în multe țări care an- terior o reprimaseră, îndeosebi în țările dezvoltate din punct de vedere economic. Au început să se constituie cupluri de homo- sexuali care, deși marginalizate, sînt totuși tolerate (situație întîlnită în unele țări din Eu- ropa Occidentală. S.U.A. și Canada). Cercetările efectuate de Institutul Kinsey de Cercetări Sexuale contrazic unele dintre afir- mațiile comune cu privire la h. Adulții homosexuali nu se deosebesc de adulții het- erosexuali în ce privește starea de sănătate, sentimentul de fericire sau de nefericire. Ho- mosexualii care nu-și regretă orientarea lor sexuală și care au o viață sexuală regulată și o activitate normală nu sînt mai stresați din punct de vedere psihologic decît sînt per- soanele heterosexuale. Efectele negative ale h. se manifestă la persoanele care au un sen- timent de culpabilitate în raport cu opțiunea lor sexuală și care nu au o activitate socială normală. Cuplurile homosexuale sînt mai res- trictive în cazul femeilor (obligații de fidelitate) și mai permisive în cazul bărbaților. Diviziu- nea rolurilor în cuplurile homosexuale de femei se face în mod obișnuit pe principiul se- parației dintre partenera “soț” și partenera "soție”, în timp ce în cuplurile homosexuale de bărbați se face în raport cu calificările și pre- ferințele partenerilor. în societățile de religie creștină, h. este puternic respinsă de insti- tuțiile religioase. Noul catehism catolic (1992) continuă să o considere printre păcatele prin- cipale. Sub acest aspect, acțiunea bisericii este concordantă cu modelele comportamen- tale sexuale socializate de celelalte instituții sociale. Extinderea h. are consecințe socie- tale negative: conduce la scăderea natalității și la diminuarea capacității de reproducere a unei societăți; provoacă dezorientare norma- tivă și valorică, confuzii de roluri și conflicte dintre instituțiile sociale. V. familie, căsătorie, rudenie, sex (relații sexuale). LMih. IDEALIZARE 1. în sens larg, proces cognitiv asociat abstractizării, constînd în eliminarea unor însușiri accidentale sau feno- menale și în evidențierea exclusivă a caracteristicilor esențiale, generale sau reprezentative ale unui obiect. 2. în sens re- strîns, procedeu logic de reprezentare teoretică a unor obiecte sau procese în forma ccnstructeîor sau tipurilor ideale, detașate de proprietăți empirice neesențiale și avînd ca- racter referențial, în anumite condiții precis delimitate, pentru domeniul real din care au fost abstrase și pe care îl semnifică. Aplicat pe scară largă în științele naturii pentru a construi obiecte ideale (de exemplu: gaz ideal, unitate de măsură ideală, soluție ideală etc.), pro- cedeul i. tinde să fie extins si în științele sociale, în special în economie (“piață eco- nomică ideală”) și în sociologie (“tipuri ideale” după Max Weber), pentru a elabora con- structe analitice sau legi ce au atributul de ideal numai în sens strict epistemic (nu evalu- ativ). în cazul din urmă accentul este pus nu pe construcția de obiecte ideale, ci pe condițiile de funcționare “ideală" ale unui proces sau fenomen cu scopul de a distinge regularități specifice și obiectiv posibile. V. ccnstruct, tip ideal. M.V» IDEOLOGIE concept introdus în gîndirea modernă de Marx și Engels pentru a de- semna “conștiința reală” a unei colectivități, modul în care aceasta devine conștientă de ea însăși, de condițiile sale de existență și de direcțiile în care trebuie să-și desfășoare ac- tivitatea. I. prezintă două mari caracteristici: a. Este o formă prin care se manifestă interesele grupurilor sociale, ale colectivităților. O funcție esențială a i. este de a cristaliza, sub formă de concepție și program de acțiune, interesele obiective ale grupurilor și claselor sociale. în acest context, i. se definește în marxism drept o cunoaștere care are un caracter de clasă, în opoziție cu o cunoaștere care ar fi principial obiectivă, independentă de interesele acto- rilor sociali. Toate formele conștiinței sociale, cu excepția, în mare, a științei, (conștiința politică, juridică, morală religioasă și chiar cea filozofică și artistică), manifestînd într-o măsură mai mare sau mai mică un caracter de clasă, au un caracter ideologic în teoria marxistă; b. Este un mod preștiințific, “natu- ral" prin care colectivitatea, clasele și grupurile sociale devin conștiente de ele în- sele, în opoziție cu știința care reprezintă o conștiință constituită teoretic, cu mijloace specifice, sistematice, orientată explicativ. în acest sens “știința” societății, se deosebește 281 IERARHIE structural de “conștiința” de sine a colec- tivității. Antropologul social francez, Claude Levi-Strauss avertiza în acest context pe spe- cialist să nu se lase mistificat de indigen. Cu alte cuvinte, să nu confunde explicația pe care membrii unei colectivități o dau vieții lor sociale, cu explicația pe care el, ca om de știință, trebuie să o dea. Cu mult înainte de a deveni conștient de sine, la nivelul unei cunoașteri științifice, omul a devenit conștient de el însuși prin intermediul i. Marx și Engels adesea carecterizează i. ca o “conștiință falsă”, neadecvată, posibil chiar mistificată. “Ideologia este un proces pe care așa-numitul cugetător îl împlinește, ce-i drept, în chip conștient, dar fals conștient. Adevăratele forțe motrice care-l pun în mișcare îi rămîn necunoscute, altfel n-arfi un proces ideologic. Prin urmare, el își închipuie forțe motrice false, aparente.” (F. Engels, Scrisoare către Mehring, 1893). Caracterul neadecvat al i. în calitatea sa de cunoaștere, are două surse distincte: a. Orientarea sa de interese. Ex- primînd interesele claselor și grupurilor sociale aflate în competiție, i. nu numai că va exprima interesele particulare ale acestora, dar va căuta și să le justifice, să influențeze (manipuleze) restul colectivității, b. Carac- terul său de conștiință de sine “neștiințifică”. Procesul prin care colectivitatea își con- struiește cadrele vieții sale sociale este un proces relativ spontan. Conștiința ulterioară a acestui proces va prezenta în mod inevitabil un caracter cei puțin parțial inadecvat. Conștiința comună de sine este principia! parțială și neadecvată. Conștiința de sine a colectivității va fi probabil diferită de știința propriu-zisă, dar în măsura în care benefi- ciază de rezultatele acesteia va putea spori în adecvare. “Imaginația sociologică” propusă de W. Mills reprezintă o asemenea conștiință de sine a colectivității care și-a însușit sociolo- gia ca mod de gîndire. V. conștiință, imaginație sociologică, marxism. E.Z. IERARHIE 1 . în general, sistem de pri- orități, clasificare a unor obiecte în raport cu importanța acordată lor, cu preferințele. în conștiința comună, ideea de i. este asociată cu o dispunere spațială pe verticală: elemen- tul “de deasupra” este preferat celor “de dedesubt”. 2. I. socială — ierarhizarea per- soanelor din punct de vedere al prestigiului, autorității, influenței, puterii etc. Aici, imagi- nea dispunerii pe verticală se completează cu cea a unei piramide: spre vîrf, numărul de per- soane este tot mai mic, spre bază, el crește. I. socială este o componentă centrală a ideologiei și teoriei stratificării sociale. 3.1. în organizații (i. organizaționalâ) — sistem de conducere de tip “piramidal”, caracterizat prin: a. diviziune a procesului decizional în funcție de gradul de globalitate al deciziilor: la vîrful î. sînt luate deciziile globale, generale asupra activității organizației; acestea sînt transmise ca ordine la nivelele ierarhice in- ferioare, fiecare nivel L avînd responsa- bilitatea unor decizii mai particulare — re- alizarea unor componente ale deciziilor generale (subobiective); b. relații de autori- tate de sub-ordonare și supra-ordonare, putere, control și sancțiune a nivelelor ie- rarhice inferioare de către cele superioare, întreprinderea clasică oferă un exemplu tipic de i.: în vîrful i. directorul întreprinderii care ia deciziile generale cu privire la orientarea în- tregii activități; acestea sînt defalcate în decizii mai particulare și trimise nivelului ie- rarhic inferior — inginer șef, economist șef etc. Inginerul șef ia decizii în privința or- ganizării producerii produselor decise la nivelul conducerii întreprinderii și transmite sarcini particulare șefilor de secție care or- ganizează și conduc activitatea în cadrul secțiilor lor. Și așa pînă la baza i. unde se află cei care îndeplinesc funcții exclusiv de exe- cuție. ♦ I. organizaționalâ pare să aibă mai multe funcții: a. Instrument de soluționare a problemelor cu un grad extrem de ridicat de 282 IERARHIE complexitate. Problemele foarte complexe ale producerii unui produs, de exemplu, pen- tru care nici o persoană din întreprindere nu are competență și nu deține informațiile nece- sare, sînt descompuse în subprobleme (producție, marketing, cercetare etc.); acestea, la rîndul lor, sînt descompuse în sub- sub-probleme (producerea produsului este descompusă în producerea diferitelor suban- sambluri, pe secții, ateliere, formații de lucru și posturi de lucru). Fiecare membru al or- ganizației rezolvă o problemă particulară, relativ simplă, care permite un grad ridicat de profesionalism și utilizarea unei expertize ridi- cate; problemele particulare și soluțiile lor sînt asamblate apoi și coordonate în așa fel încît rezultă o activitate complexă unitară pe care nici o persoană nu ar putea să o imagineze. b. Instrument de coordonare a activității com- plexe, înalt divizate. Coordonarea activităților se face prin intermediul integrării activităților individuale prin instanțe ierarhice succesive. c. Structură organizată și eficientă de comu- nicație. Pentru a fi eficientă, comunicația în organizații trebuie să fie înalt controlată și economicoasă: trebuie să se stabilească cu precizie ce felde informație este trimisă și cui. I. reprezintă un sistem standardizat de comu- nicare a informațiilor, de cumulare treptată și prelucrare a informațiilor, în așa fel încît fie- care să dețină informația de care are nevoie, în forma în care are nevoie, d. Un sistem de motivare a performanței. I. reprezintă un com- plex sistem de control și de motivare a performanței, o componentă importantă a funcției fiecărui nivel ierarhic fiind motivarea performanțele nivelelor ierarhice din subor- dine, dispunînd pentru aceasta de un sistem de sancțiuni (stimulente și pedepse). ♦ Cer- cetările sociologice au scos în evidență faptul că, pe lîngă funcțiile sale, i. prezintă o serie de consecințe structurale negative, a. biro- crația reprezintă o tendință patologică structurală a i.; b. rigiditate, dificultate de adaptare flexibilă la situațiile variabile și în mod special la un mediu aflat în rapidă schim- bare; c. orientare spre scăderea perfor- manțelor la nivelul minimului definit; d. re- sponsabilitate globală scăzută, tendințe endemice spre departamentalizare și spre “spirit de corp”; mecanisme defensive puternice, e. stimularea unei excesive com- petiții interpersonale pentru obținerea/ menținerea pozițiilor în i.; f. diferențieri struc- turale în nivelul și tipul de motivație a performanței: spre vîrful i. motivația tinde să crească, fiind predominant de tip intrinsec, spre baza i., motivația tinde să scadă, pre- dominînd tipurile de motivații extrinseci; g. diferențieri structurale în același sens din punct de vedere al gradului de responsabili- tate, de satisfacție în muncă: spre vîrful i. satisfacția muncii crește, spre bază, tinde să scadă; h. alienarea crește spre baza i., scăzînd spre vîrf; i. se pare că reprezintă o sursă importantă de alienare; i. i. reprezintă în societatea actuală o importantă, dacă nu chiar cea mai importantă sursă a stratificării, inegalității sociale. Ea generează diferențe sociale marcate de-a lungul ei: diferențe de tip de muncă, de calificare, de prestigiu social și autoritate, de putere și influență, de acces la resursele economice și sociale ale colec- tivității. ♦ Datorită acestor efecte negative, în ultimele decenii se încearcă să se găsească soluții fie alternative la organizarea ierarhică, fie de minimizare a efectelor ei negative. Aceste încercări au loc pe următoarele di- recții: a. Democratizarea i. Față de i. autoritară al cărui caz tipic îl găsim în socie- tatea capitalistă clasică, caracterizată prin stiluri autoritare de conducere la toate nivelele i. și deci prin relații stricte de subor- donare și supraordonare, i. democratică se realizează prin două strategii distincte: de- mocratizarea la bază — stilurile de conducere de la toate nivelele i. adoptă practici de- mocratice, fiecare membru al organizației 283 IMAGINAȚIE SOCIOLOGICĂ participînd la procesul de conducere la nivelul grupului său, la locul său de muncă (o de- mocrație locală și limitată) — de ex. proiectul lui R. Likert al unei organizații bazate pe gru- puri de muncă parțial suprapuse; democrația la vîrf— participarea membrilor întreprinderii, în diferite forme și modalități, la conducerea de ansamblu a întreprinderii. Studiile soci- ologice au pus în evidență faptul că demo- cratizarea i. reprezintă o modalitate impor- tantă de reducere substanțială a efectelor negative asociate cu i. autoritară, b. Pro- movarea unor forme de organizare flexibilă, centrate pe adaptare inovativă la situație, “modele organice” care micșorează rigidi- tatea organizării i. a importanței reglemen- tărilor, normelor generale, a diferențierii stricte de atribuții, în favoarea unui proces de conducere și organizare centrat puternic pe realizarea creativă a obiectivelor, menținînd totodată principiul organizării ierarhice (T. Burns, J. W. Lorsch și P. R. Lawrence). Modelele organice implică importante ele- mente de democratizare a i. c. Descen- tralizare, atît pe funcții, cît și pe obiective, fără a elimina conducerea unitară; promovarea grupurilor de muncă autonome, d. Pro- movarea unor forme de conducere alternative în raport cu i., ca de exemplu, mo- dalitățile de conducere de tip rețea care accentuează comunicarea coordonarea și participarea democratică la conducere. V. bi- rocrație, conducere, control social, decizie, democrație industrială, diviziunea muncii, stil de conducere. C.Z. IMAGINAȚIE SOCIOLOGICĂ con cept introdus în sociologie de C. Wright Mills (The sociologica! imagination, 1959) pentru a se referi ia capacitatea individuală de a înțelege isteria socială, biografia personală și relațiile dintre ele în cadrul unei societăți date. Are o dimensiune personală relevată prin conștiința sinelui și a devenirii, una socială ra- cordată la “aspecte publice ale structurii so- ciale” și una istorică vizînd devenirea în timp a societății. Aspectele reflexive se asociază cu cele proiective, interpretative și creative, facilitînd corelarea informației despre sine și despre alții, despre istorie și societate pentru “a înțelege scena istorică mai cuprinzătoare în termenii semnificației sale pentru viața in- terioară și devenirea exterioară a unei varietăți de indivizi”. Corelarea istoriei sociale cu biografia individuală este realizată de i.s. pe baza înțelegerii structurii unei societăți, a locului acesteia în istorie, a mecanismelor schimbării și conservării sociale, concomitent cu analiza experiențelor vieții individuale, a semnificațiilor cu care se confruntă universul interior și exterior de viață. Ls. ar tinde să devină numitorul comun al vieții culturale din comunitățile actuale, întrucît este centrată pe om și pe devenirea sa în istorie și societate, focalizînd toate preocupările care concură la realizarea unui umanism al demnității și raționalității. V. inteligență, schimbare so- cială, sine. M.V. IMITAȚIE încercare de a reproduce, conștient sau inconștient, comportamente observate la alte persoane, precum și rezul- tatele acestei încercări, încununată sau nu de succes. în afară de G. Tarde, care a făcut din i. conținutul unei legi sociale universale, “legea repetiției” (Les lois de Hmitation, 1890, La iogique sociale, 1894, L’opposition uni- verselle, 1896), printre cei mai importanți teoreticieni care au abordat această pro- blemă pot fi amintiți J. M. Baldwin, G. H. Mead, G. W. Allport. L a constituit (alături de sugestie) unul din conceptele prin care psi- hologia socială a marcat trecerea de la accentul pus pe instinct la rolul învățării și cul- turii ca surse ale comportamentului uman. Ulterior au fost puse în circulație concepte mai cuprinzătoare și mai bogate în conținut: internalizare, socializare, aculturație. Di- 284 INCERTITUDINE fuzarea inter-individuală și preluarea compor- tamentelor constituie o secvență comună tuturor acestor procese, dar termenul de i. sugerează desfășurarea lor într-o manieră mai degrabă mecanică, ceea ce fără îndoială că ocultează natura reală, mult mai com- plexă, a proceselor psiho-sociale implicate în difuzarea/ preluarea modelelor compor- tamentale. Prin urmare, i. se referă la un proces comportamental relativ simplu ca pro- cedură și semnificație sociologică, dar a cărui > importanță apare de îndată ce este privit ca una dintre componentele de bază ale proce- selor complexe prin care individul dobîndește apartenență socială. De cele mai multe ori i. are la bază un nucleu motivațional: admirația, nevoia de identificare, dorința de a obține beneficii sau recompense etc., situații în care putem vorbi fie de i. emoțională, fie de i. rațională. V. aculturație, difuziune, învățare socială, socializare. C.A. IMPACT sumă a efectelor și conse- cințelor provocate de un fenomen social asupra mediului ecologic și social. Efectele pot fi manifeste sau latente, directe sau indi- recte, intenționate sau neintenționate, imediate sau pe termen lung, controlabile sau nu. Studii de i. s-au făcut în mod special cu privire la introducerea diferitelor tehnologii. în ultimul timp a devenit tot mai evident că punerea în aplicare a unor rezultate ale cer- cetării în știință și tehnologie conduce, în afara realizării obiectivelor propuse, și la o serie de consecințe secundare sau indirecte, adesea neintenționate, care pot prejudicia funcționarea altor sectoare ale societății. Analiza globală a sumei acestor efecte, ce subliniază atît i. pozitiv cît și cel negativ, s-a instituționalizat în diferite țări ale lumii sub de- numirea de studii de i. Presupozițiile ce fundamentează această categorie de cer- cetări sînt următoarele: a. în societățile complexe ale lumii de azi, dezvoltările științei și tehnologiei nu mai pot fi abordate unilateral ci trebuie privite sistemic, în raport cu toate sistemele de activitate afectate; b. analiza costurilor și beneficiilor introducerii acestor dezvoltări trebuie extinsă asupra întregii so- cietăți ținînd cont și de costurile contracarării efectelor neașteptate, neintenționate sau negative; c. tehnologiile din domenii noi se cer investigate înaintea introducerii și gene- ralizării lor întrucît nu există precedente de cunoaștere iar efectele lor nu pot fi tratate pe bază de similaritate cu ale altor tehnologii; d. organizarea implementării și controlului tehnologiilor devine, deci, o componentă de cea mai mare importanță pentru societate în ansamblul ei; e. însăși politica științei și a dez- voltării tehnologice trebuie orientată în sensul evaluării și selectării obiectivelor pentru ca societatea să beneficieze cît mai deplin de rezultatele respective fără a fi nevoie de ajustări și corective aduse efectelor dis- funcționale. Studiile de i. sînt înrudite cu cercetările previzionale și prospective, cu prognoza tehnologică, economică și socială, cu studiile tehnico-economice, cu cercetările de politică a științei, însă nu se identifică în mod specific cu niciunul din aceste demer- suri. Specificul lor constă în evaluarea originii, naturii și caracterului efectelor analizate și în identificarea și promovarea de măsuri pentru canalizarea dezvoltărilor din știință și tehnolo- gie în vederea obținerii de efecte pozitive și benefice pentru toate componentele sistemu- lui social. Este posibil ca studiile de i. să se extindă rapid la analiza tuturor schimbărilor sociale, politice, culturale. V. industrializare, predicție, prognoză. LA.P. ^CERTHTJmNE stare de nepredictibili- tate a evenimentelor, a. rezultatelor acțiunii umane; dificultate a procesului de decizie de a identifica soluția cea mai bună la problemă, în raport cu sursele sale, i. este de două tipuri: a. i. ontologică — provenită din limitele obiec- 285 INCREMENTALISM tive ale predictibilității proceselor și fenome- nelor, din intervenția factorilor întîmplători, accidentali — nedeterminarea parțială a proceselor și fenomenelor și b. i. cognitivă provenită din incompletitudinea și fragilitatea cunoștințelor noastre; ea decurge atît din lipsa unor cunoștințe și informații relevante, cît și din caracterul fragil, primitiv al unor cunoștințe și informații de care dispunem. în viața socială, în condițiile competiției dintre actori, există o sursă suplimentară de L: fie- care participant va încerca să facă intențiile și strategiile sale cît mai puțin predictibile, ca un instrument al concurenței și conflictului. în mod special, i. este o dimensiune fundamen- tală a procesului de decizie, multe modele ale deciziei raționale fiind formulate în funcție de strategiile de a trata i. încă o distincție impor- tantă: i. obiectivă reprezintă raportul dintre cantitatea și calitatea cunoștințelor de care un subiect dispune în mod efectiv și cantitatea și calitatea cunoștințelor care i-ar fi necesare pentru soluționarea unei probleme oarecare; i. subiectivă reprezintă percepția gradului de certitudine/i. pe care subiectul o are; asu- marea subiectivă a i. sale. Studiile din ultimul timp au pus în evidență faptul că i. subiectivă nu reprezintă neapărat o reflectare corectă a i. obiective. în anumite condiții, un nivel ridicat de i. obiectivă poate fi asociat cu un nivel ridi- cat de certitudine subiectivă. De ex. studiile asupra supraconfidenței și a factorilor care o determină. ♦ I. reprezintă o temă tot mai im- portantă în cercetările actuale. în primul rînd, studiile de psihologie și sociologie cognitivă au scos în evidență faptul că subiecții umani, individuali și colectivi, dezvoltă strategii de raționare distincte la diferite nivele de certitu- dine/i. în al doilea rînd, evidențierea efectelor i. asupra comportamentului individual și colectiv. Aceasta are o serie de consecințe funcționale — amînarea deciziei, motivarea dezvoltării de activități de cunoaștere —, dar și efecte disfuncționale — blocarea procesu- lui de decizie și amînarea lui indefinită (in- decizia), oscilația între alternative și faze ale procesului de decizie, anxietate, scăderea coeziunii sociale, scăderea motivației perfor- manței, dificultăți de realizare a consensului (i. generează dissens, consensul devenind problematic). în legătură cu i. și cu necesi- tatea resimțită de reducere a excesului paralizant al i. sînt investigate în ultimul timp o serie de mecanisme artificiale de absorbție a i. care generează strategii defensive, posibil patologice, de reacție la situații de i. accen- tuată și persistentă. V. competiții, conflict, consens, decizie. C.Z. INCREMENTALISM procedură de schimbare a unui sistem nu prin adoptarea unor modificări structurale globale, ci prin per- fecționări parțiale. Rezolvarea unor probleme particulare se speră a duce treptat la modi- ficări majore de structură. D. Braybrooke și C. E. Lindblom (1963), pornind de la o serie de observații ale lui Hayek și Popper, au căutat să argumenteze că ajustarea limitată și gra- duală a unui sistem este preferabilă schimbărilor globale și planificate. în mod special, i. este recomandat ca strategie a ac- tivității politice. La nivelul unei cunoașteri limitate, recurgerea la soluții globale poate duce la consecințe imprevizibile, chiar la catastrofe, în timp ce modificările limitate sînt mult mai controlabile. Totodată însă, este posibil ca efectele cumulate ale ajustărilor graduale să împingă sistemul în timp pe o cale indezirabilă. De asemenea, i. prezintă riscul unei orientări conservatoare, oferind perfecționări în cadrul aceluiași principiu structural, neducînd în mod necesar la schimbări de structură. I. reprezintă o aplicare a principiului raționalității limitate formulat de H.A. Simon: cînd o problemă prezintă un grad de complexitate mult mai ridicat decît ca- pacitățile decidentului, ea poate fi descompusă în probleme mai simple și acestea în probleme 286 INDICATOR SOCIAL și mai simpte pînă cînd ele devin soluțion- abile; cumularea soluțiilor sub-problemelor și sub-sub-problemelor duce la soluționarea problemei globale. în fapt, dinamica siste- melor sociale în cursul istoriei poate fi descrisă corect de principiu i. Aceasta nu în- seamnă că el reprezintă singura strategie eficace, în toate condițiile. O abordare poate deveni eficace peste un anumit nivel de cunoaștere a dinamicii sistemului. V. decizie, dezvoltare, incertitudine, schimbare socială. C.Z. INDICATOR SOCIAL instrument de măsurare a caracteristicilor specifice faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale. Scopul i.s. este de a facilita descrierea, evaluarea și anticiparea funcționării unui sistem social sau a unei componente a acestuia. Ei satisfac nevoia de a cunoaște starea prezentă și evoluția trecută, precum și de a dirija în mod sistematic și conștient dezvoltările viitoare. Ilustrativă în acest sens este utilizarea încă din antichitate a i. demografici, pentru ca sub influența școlii de gîndire din secolul al XVII- lea cunoscută sub numele de “aritmetică politică”, și mai ales odată cu dezvoltarea sta- tisticii și a preocupărilor moderne de introducere a raționalității în analiza eco- nomică, să fie extinși și intens utilizați i. economici. în deceniul al șaptelea din actualul secol a început să se manifeste o veritabilă “mișcare a i.s.” (R.A. Bauer, Socialindicators, 1966; B.M. Gross, Social systems account- ing, 1972), avînd drept scop elaborarea și utilizarea de i. incluși în așa-numita contabili- tate socială. Aprecierea generală era că i. economici și contabilitatea economică s-au preocupat mai ales de cantitatea, nu și de calitatea produselor muncii, de înregistrarea aspectelor economice sau productive, nu și a celor non-economice. I.s. și contabilitatea so- cială urmau să faciliteze înțelegerea funcționării globale a sistemelor sociale, să pună în evidență atît performanțele cantita- tive, cît și efectele secundare ale acestora, să coreleze scopurile, valorile și performanțele unui sistem social pentru descriere, evaluare și planificare socială. Sociologia a fost disci- plina care și-a asumat responsabilitatea formulării, fundamentării și utilizării i.s. ♦ Este necesar să distingem între i.s. și i. soci- ologici. Ultimii reprezintă operaționalizări ale conceptelor (variabilelor) sociologice, Între- prinse pentru nevoile cercetării empirice, fiind deci raportabili la termenii de dimensiune, variabilă și coeficient statistic. I.s. sînt măsurători instituționalizate (sau proiecte, propuneri de asemenea măsurători) utilizate de colectivitate pentru a caracteriza atît starea cît și dinamica socială ale unui sistem. Conducerea societății și urmărirea continuă în timp a variatelor procese sociale sau a efectelor social-umane ale diverselor decizii sau fenomene sociale nu se pot realiza decît pe baza unor măsurători sistematice ale prin- cipalelor caracteristici ale sistemului social, deci pe baza i.s. Distincția dintre i.s. și i. so- ciologici este totuși relativă, întrucît unii i. sociologici potfi asimilați și instituționalizați ca i.s. ♦ Se disting mai multe categorii de i.s.: absoluți sau relativi, unidimensionali sau mul- tidimensionali, de stare sau de evaluare, obiectivi sau subiectivi etc. De regulă, sînt utilizați nu i.s. absoluți (număr total de televi- zoare, de titluri de cărți publicate, de brevete, inovații etc.), ci i.s. relativi (număr de televi- zoare, de paturi de spital, doctori, titluri de cărți etc. raportat la o unitate de populație — 100, 1.000, 10.000 de locuitori). în structura unui i. relativ (sau de proporție) sînt incluse două componente: una se referă la variația unei caracteristici, iar cealaltă presupune raportarea la o valoare standard de referință (de regulă, constituită la nivelul populației). Ca atare, i. relativ rezultă fie prin divizare (numărul de telefoane la o mie de persoane), fie prin calculul mediei aritmetice (venitul 287 INDICATOR SOCIAL mediu pe persoană, cheltuieli medii pentru procurarea de bunuri culturale, performanța medie a unui grup de persoane etc.), astfel că valoarea sa nu depinde de dimensiunea con- textului în care s-a făcut măsurarea. Se mai face distincție între i. unidimensionali sau “simpli”, care iau în considerare o singură ca- racteristică, de regulă observabilă (venituri pe cap de locuitor, consumul alimentar, su- prafața medie locuibilă sau număr de camere pe persoane), și i. multidimensionali sau “complecși”, sintetici, care se constituie prin asamblarea unui număr de i. unidimensionali pentru a măsura o variabilă mai complexă (nivel de trai, calitatea vieții, gradul de de- mocratizare a unei societăți etc.). Pentru a măsura, de exemplu, intensitatea comunicării interpersonale într-o comunitate este nece- sar să se ia în considerare i. mai simpli cum ar fi: numărul de posturi telefonice la mia de locuitori, frecvența întîlnirilor, discuțiilor sau a altor schimburi de mesaje etc. Există i. de stare și i. de evaluare. I. de stare exprimă e- xistența sau gradul de variație a unei carac- teristici oarecare: venitul real pe cap de locui- tor, cantitatea de radioactivitate din mediu sau nivelul oxidului de carbon, numărul de săli de spectacol sau paturi de spital. Prin el însuși i. de stare nu ne indică dacă respectiva stare este bună sau rea, dezirabilă sau nu. Acest aspect îl oferă i. de evaluare. Aceștia raportează starea existentă la un criteriu de valoare (necesitățile umane sau ale diferitelor sisteme sociale), fapt care indică atitudinea față de respectiva stare. Nivelul radioac- tivității mediului nu spune nimic prin el însuși, ci doar raportarea la nivelul maxim admis pentru o viață normală ne indică dacă este prea ridicat sau nu. Fluctuația forței de muncă este un fenomen normal, între anumite limite, chiar necesar. Peste o limită ea devine un fenomen negativ. I. de evaluare are deci o structură complexă, cuprinzînd un i. de stare și un criteriu de valoare la care primul se raportează pentru a indica atitudinea pe care trebuie să o avem față de starea respectivă. Din punctul de vedere al metodologiei de măsurare, i. pot fi obiectivi sau subiectivi. I. obiectivism aceia care se fundează pe iden- tificarea unei stări sau a mărimii ei cu instrumente de măsură elaborate și aplicate de omul de știință (observator științific) într-o mhnieră controlată (grile de observare și es- timare, teste etc.) sau se referă la mărimi direct observabile a căror înregistrare nu poate fi distorsionată subiectiv (numărul de teatre, tirajul total al cărților, numărul pos- turilor de radioreceptoare, numărul de spectacole etc.). I. subiectivi sînt aceia care se bazează pe înregistrările făcute de subiecții naturali (observator natural) cu ajutorul instrumentelor comune de obser- vare. Cu alte cuvinte, acești i. au ca referințe percepțiile actorilor sociali cu privire la un gen sau altul de fenomene. De exemplu, una este frecvența crimelor așa cum este ea înregis- trată de către instituțiile specializate și alta percepția membrilor unei colectivități asupra stării de criminalitate. Chestionarul și interviul reprezintă, de cele mai multe ori, sursa de i. subiectivi, fundați pe percepția membrilor colectivității: cît de frecvent sînteți consultat în problemele conducerii colectivului dvs. de muncă (sau a întreprinderii)/ cît de des ați fost la cinematograf în ultimul an? etc. I. de stare și cei de evaluare pot fi astfel obiectivi (mij- loace sistematice de înregistrare a stării, raportarea acesteia la criterii de valoare fixate cu mijloace științifice) sau subiectivi (per- cepția pe care oamenii o au despre starea diferitelor fenomene social-umane sau despre valoarea acestora). I. de satisfacție reprezintă o clasă specială, des utilizată, de i.s. Ei pot fi considerați atît i. subiectivi de stare (percepția de către actorii reali a stării lor de satisfacție/insatisfacție), cît și i. subiectivi de evaluare (evaluare făcută de actorii reali, cu criteriile lor obișnuite de valoare, a di- 288 INDIVIDUALIZARE feritelor condiții de viață). ♦ în stadiul actual sînt folosite două tipuri mari de procedee pen- tru construcția i.s.: a. proceduri empirice: analiza factorială, scalarea Guttman sau analiza grupărilor ierarhice (clusters) sînt utilizate pen- tru a determina măsura în care diferitele date concrete pot fi asamblate într-un i. abstract; b. proceduri teoretice, care constau în opera- ționalizarea conceptelor teoretice, atenția concentrîndu-se asupra identificării unităților semnificative din spațiul logico-semantic aso- ciat respectivului concept. Problema meto- dologică principală a construcției i.s. prin am- bele proceduri rezidă în combinarea variabilelor subsumate aceluiași i. Soluțion- area acestei probleme se face prin aplicarea unui model aditiv, multiplicativ sau algoritmic. Modelul aditiv constă în însumarea valorilor ponderate ale variabilelor selectate: I = aiVi+a2V2+...+anVn (unde: I = indicatorul unității de referință; Vi = variabile care reprezintă un aspect al unității analizate; ai = ponderea variabilei conside- rate; n = numărul variabilelor combinate). Ponderile ai ale variabilelor reflectă impor- tanța diferențiată a acestora în condițiile în care scorurile sînt standardizate sau au de- viații standard egale. Modelul aditiv se bazează de fapt pe tehnica analizei regresiei multiple. în modelul multiplicativ se operează cu același tip de ecuație, cu excepția funda- mentală că însumarea este înlocuită de multiplicare pentru a maximiza variația totală a scorurilor și a potența semnificația interpre- tativă a rezultatelor. Modelul algoritmic constă în aplicarea unor formule statistico- matematice specifice pentru construirea i. Există și dificultăți importante în construirea și utilizarea i.s.: a. tendința de multiplicare a i. reciproc substituibili în plan semantic, dar di- feriți prin procedeul de construcție conduce la interpretări neuniforme sau la comparații ne- justificabile. Pentru a se evita această situație, este necesar ca orice comparație a două sisteme sau unități sociale și orice ge- neralizare interpretativă să se bazeze pe i. realmente echivalenți și substituibili; b. agre- garea i. mai simpli sau parțiali în i. mai complecși sau globali nu numai că nu este o operație simplă, dar se poate dovedi a fi, în anumite condiții, imposibilă din punct de ve- dere matematic. G. Păun (1977) a formulat în acest sens o “teoremă a imposibilității agregării i.”. V. clasificare multicriterialâ, măsurare, operaționalizare, sistem social, statistică și sociologie. L.V. INDIVIDUALIZARE proces de con- strucție, afirmare și consacrare a identității personale și a conștiinței acestei identități în diverse contexte sociale și în ontogeneză. în funcție de aria de manifestare, se distinge în- tre i. în societate și i. în ontogeneză. Condiția istorică fundamentală a i. în societate s-a dovedit a fi diviziunea muncii, care a generat treptat posibilitatea profesionalizării speciali- zate și a dobîndirii unei identități executive. Dincolo de această condiție, este însă nece- sar să se dezvolte o conștiință a unicității și distincției individuale și un stil de viață care să afirme individualitatea ireductibilă a fiecărei persoane ce tinde să se consacre ca perso- nalitate. I. în ontogeneză este progresivă și stadială și constă mai ales în dezvoltarea eu- lui și a inteligenței. într-un prim stadiu se produce abstragerea personală din lumea in- distinctă a lucrurilor înconjurătoare. Se trece apoi prin stadiul egocentric (1,5/2 — 7/8 ani) ca expresie a inconștienței propriei subiec- tivități individuale și a nediferențierii între ego și alter. Intervine, în sfîrșit, decentrarea indi- viduală, prin diferențiere, reciprocitate și cooperare în condiții de multiplicare a relațiilor sociale, ceea ce conduce la consacrarea pro- priei individualități (Jean Piaget). V. con- știință, diviziunea muncii, inteligență, liberal- ism, personalitate, sine. M.V. 289 INDUSTRIALIZARE INDUSTRIALIZARE proces de dez- voltare puternică a industriei într-o societate predominant agrară. Industrializarea unei țări (zone) are loc atunci cînd sporurile de populație activă din agricultură se reduc, ast- fel încît nu mai pot mări ponderea acestei ramuri în totalul celor activi (I. Blaga). Dezvol- tarea industrială nu se încheie odată cu finalizarea industrializării. Noi procese apar în prim plan, legate de modernizare, mini- aturizare, informatizare, automatizare etc., în contextul revoluției științifico-tehnice. România a intrat în faza industrializării la sfîrșitul secolului al XlX-lea (în urma țărilor din centrul, nordul și vestul Europei), realizînd progrese în prima jumătate a secolului XX. Totuși la nivelul anului 1950, proporția populației ocupate în industrie nu depășea 12 procente din totalul celor activi, agriculturii re- venindu-i 74%. Spre deosebire de industrializarea capitalistă orientată după principiile economiei de piață, industrializarea realizată în societățile socialiste (“industri- alizarea socialistă”) a fost orientată ideologic, cu accent pe industria grea și neglijarea pro- ducției bunurilor de consum. Rezultatul a constat într-o hiperdezvoltare industrială ex- tensivă și dezechilibrată, cu slab randament economic. în deceniul al nouălea populația ocupată în industria românească a devenit cea mai numeroasă — 38%, față de 28% în agricultură și 34% în celelalte sectoare. în continuare, după depășirea perioadei de re- gres a dezvoltării economice, se va produce, prin restructurare, o sporire a numărului populației ocupate în sfera serviciilor, pe seama reducerii numărului populației ocu- pate în celelalte două sectoare — industrie și agricultură — supuse și ele unor transformări de substanță în procesul trecerii la economia de piață, cu o eventuală sporire temporară a ponderii populației ocupate în agricultură. Z diviziunea muncii, industrie, stratificare socio- profesionalâ. i.M. INDUSTRIE (SOCIOLOGIE INDUS- TRIALĂ) ramură economică, sferă a diviziunii sociale a muncii, în cadrul căreia activitatea productivă se referă la extragerea obiectului muncii din natură și la prelucrarea materiilor prime, agricole și de altă origine, în vederea obținerii de mijloace de producție și de bunuri de consum. De regulă i. este asociată cu utilizarea unei tehnologii de tip mașinist. ♦ în comparație cu alte activități economice, i. îm- preună cu construcțiile alcătuiesc sectorul secundar (agricultura fiind sector primar, iar serviciile sectorul terțiar) al economiei. I. se distinge ca sector al activității economice, pe de o parte de agricultură, care are ca obiect de activitate pămîntul, iar pe de altă parte de servicii, care pun la dispoziția colectivității produsele industriei și agriculturii (comerț, transport), oferă condițiile activității industri- ale (serviciile financiare, științifice) sau produc bunuri non-materiale (educație, asis- tență sanitară, cultură etc.). în prezent se tinde spre o altă clasificare, de a se indica prin sectorul terțiar doar serviciile industriale (tehnico-materiale), față de celelalte care alcătuiesc sectorul cuaternar, învățămînt, cul- tură, știință, sănătate. Istoric, i. s- a născut din mica producție artizanală, caracterizată prin munca individuală sau la nivelul familiei și utilizarea unor instrumente simple, premași- niste. Secolul al XVIII-lea a marcat o schim- bare dramatică în istoria omenirii, ca urmare a introducerii mașinismului în economia unor țări europene în urma unor invenții tehnice re- marcabile. Anglia a constituit modelul exemplar al Revoluției industriale (1760- 1860), prin crearea și punerea în funcțiune de mașini tot mai perfecționate, dezvoltarea de noi procese tehnologice. Acest fapt a avut ca efect progrese economice rapide, cu o puternică creștere a productivității muncii și a producției, cu importante implicații de ordin social și cultural, s-a constituit o civilizație in- dustrial-urbană. Dată fiind importanța 290 INDUSTRIE activității industriale, a rolului i. în societatea modernă, cunoașterea sociologică a acestui domeniu a constituit și constituie o preocu- pare de prim ordin. Sociologia industrială (a i., a întreprinderii) este una din cele mai dez- voltate ramuri (specializări), cu încercări explicite de teoretizare a obiectului său începînd cu anul 1951 (D.C. Miller, W.H. Form, Industrial Sociology). Problematica dezvoltării industriale, studiul efectelor so- ciale ale industrializării, al modului de organizare și conducere a activității, a speci- ficului muncii industriale au fost și anterior obiect de cercetare pentru sociologie, alături de alte discipline — tehnice și sociale. ♦ Mo- mente importante ale fundamentării și construirii s.i. au fost numeroase; vom aminti aici doar experimentele din industria ameri- cană din anii 1930 ale lui Elton Mayo și reinterpretarea rezultatelor acestora, din de- ceniul cinci, prin care s-a pus în evidență rolul relațiilor sociale în activitatea industrială. ♦ în România prima lucrare dedicată obiectului noii discipline apare în anul 1974, autor Traian Herseni — “Sociologie industrială”, iar primul manual destinat pregătirii studenților apare în 1975 — autori S. Chelcea și A. Ni- colau “Elemente de sociologie industrială”. ♦ Există o multitudine de teme legate de i. care fac obiectul analizei sociologice, a. Com- plexul de factori științifici, economici, social-culturali responsabili de declanșarea procesului de industrializare în Europa se- colelor XVI-XVII și de menținerea dinamismului său în societatea actuală. Ne- cesitatea și căile industrializării în condițiile unui grad ridicat de industrializare în alte țări a reprezentat, de exemplu, pentru sociologia română, atît antebelică, cît și postbelică, o temă importantă de reflecție. Ea este actuală pentru țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, b. Efectele sociale ale industri- alizării. Angajarea sociologiei în procesul de dezvoltare social-economică din țara noastră a făcut ca teme cum ar fi integrarea indus- trială, atît a populației rurale, cît și a tineretului, dezvoltarea profesională, fluc- tuația, navetismul, impactul social al industrializării și urbanizării să reprezinte teme majore ale sociologiei românești chiar de la începutul relansării sale de după război. c. Fazele procesului de industrializare și efec- tele lor. în literatura sociologică s-a acordat o atenție specială celor două mari revoluții tehnologice: revoluția industrială și revoluția tehnico-științifică. Presupoziția majoră a acestor studii a fost că cele două stadii relativ distincte ale procesului de dezvoltare indus- trială au efecte structurale specifice asupra organizării întregii societăți, atît a organizării muncii, a conducerii întreprinderilor și econo- miei naționale, cît și asupra celorlalte sfere ale vieții sociale, a sistemului politic, familiei, timpului liber, orientării întregii societăți. Ca o prelungire a acestor preocupări, au fost inves- tigate pe larg consecințele social-umane ale diferitelor inovații tehnologice care afectează major întreaga organizare a sistemului pro- ductiv: automatizarea, informatizarea, microelectronica, d. Natura și influența fac- torului tehnologic. Asupra dinamicii tehnologiei există discuții foarte ascuțite. Unii specialiști sînt înclinați să considere tehnolo- gia ca avînd o logică proprie a evoluției sale, ea reprezentînd în consecință un parametru independent al dezvoltării sociale. Punctul de vedere opus argumentează că tehnologia poate fi considerată a fi mai degrabă un posi- bil de invenție, direcțiile efective ale dezvoltării fiind determinate de structurile so- ciale. Cercetările istorice au pus astfel în evidență faptul că sistemul actual de or- ganizare a muncii nu își are originea în imperative tehnico- economice abstracte, ci poate fi înțeles doar dacă se ia în considerare structura socială a producției, relațiile dintre diferitele grupuri sociale în procesul pro- ducției, în mod special salariați și patronat. în 291 INEGALITATE SOCIALĂ acest sens, un anumit mod de organizare a muncii, cristalizat la sfîrșitul secolului trecut și care este încă dominant, poate fi cei puțin parțial explicat ca un instrument al sporirii controlului patronatului asupra muncitorilor. Studiile actuale de evaluare a tehnologiilor (sau studii de impact) dezvoltă o perspectivă complementară. Atunci cînd este proiectată și adoptată o nouă tehnologie, trebuie să fie considerate nu numai performanțele ei tehnico-economice, ci totodată multiplele consecințe directe și indirecte ecologice, so- ciale, culturale, umane. Studiile de impact reprezintă un pas esențial spre proiectarea unor tehnologii cu un grad ridicat de adecvare social-umană: logica proceselor sociale și umane tinde să subordoneze logica tehnologică. în anii 70 s-a cristalizat un nou concept, asociat cu o nouă filozofie și o nouă practică tehnologică: tehnologii adecvate. în opoziție cu considerarea tehnologiei ca un dat universal, fără culoare socială, culturală și ecologică, putînd fi transferată neproblematic dintr-un context social în altul, noua abordare argumentează că tehnologiile sînt constituite într- un context ecologic, tehnic-economic și social-cultural concret și că transferul lor în alt context ar putea să nu fie eficace. De aici, o nouă idee: tehnologiile trebuie de la început proiectate în așa fel încît să fie adecvate con- textului concret în care urmează a fi utilizate. Tot mai mult, tehnologia tinde să apară nu ca un factor autonom, cu o logică proprie, ci ca un instrument important al dezvoltării social- economice, înglobînd în ea valorile sociale și umane, logica întregii organizări sociale, e. Munca, așa cum este ea determinată de un complex de factori, tehnologici, sociali și economici, reprezintă una dintre temele cen- trale ale sociologiei i. Începînd cu dinamica profesiilor ca rezultat al dezvoltării tehnologice, și sfîrșind cu efectele complexe ale organizării muncii asupra celui care o în- deplinește. f. în fine, s.i. este de regulă asociată cu analiza întreprinderii ca sistem social, a organizației în general, a organizației industriale în mod special. Cel mai adesea, atunci cînd se vorbește despre s.i. se are în vedere sociologia întreprinderii, mai larg, so- ciologia organizațiilor, g. Alte probleme ca: condițiile și consecințele mobilității profesio- nale; ocuparea și șomajul; stabilitatea, respectiv instabilitatea forței de muncă (fluc- tuația); integrarea socio-profesională; calitatea vieții de muncă; fenomenul navetis- mului industrial; orientarea și pregătirea profesională; recrutarea și selecția cadrelor; participarea la muncă; atitudini, motivații, comportamente, randament, satisfacții, crea- tivitate tehnco-științifică; organizarea și conducerea activității productive; participarea la luarea deciziilor; relațiile formale și infor- male. V. birocrație, fluctuație, impact, industrializare, mobilitate socială, muncă, or- ganizație. C.Z. și I.M. INEGALITATE SOCIALĂ noțiune ce evidențiază deosebirile între pozițiile ocupate de indivizi sau grupuri sociale pe o scară ie- rarhică, atașată unei caracteristici (variabile) sociale. I.s. poate fi privită ca un aspect par- ticular de diferențiere socială, specificul său constînd în aceea că presupune o comparație între elemente ierarhizabile. Expresia de i.s. se folosește, cu precădere, atunci cînd pozițiile pe scală se pot interpreta în termeni apreciativi de tipul favorabil/nefavorabil, dezi- rabil/nondizerabil etc., deci cînd există posibilitatea unei aprecieri valorizante social- mente instituită. Caracteristicile indivizilor umani, în raport cu care este posibil să se vor- bească despre i., sînt extrem de numeroase și diverse ca natură. De regulă, se face distincția între ierarhiile naturale și cele so- ciale. Primele rezultă pe baza unor factori înnăscuți, conducînd deci la i. de natură fizică, psihică etc.; celelalte sînt instituite și consacrate de către societate, prin instituții, 292 INEGALITATE SOCIALĂ norme (morale și juridice), valori etc. Doar în raport cu acestea din urmă se poate vorbi de i.s., numai că distincția dintre cele două cate- gorii de i. nu este atît de netă cum poate părea la prima vedere: o serie de ierarhii și i. “natu- rale” sînt, cel puțin parțial, determinate de factori sociali. ♦ Problematica i.s. este una clasică pentru sociologie, ea găsindu-și un loc de tratare privilegiat în sociologia stratificării și mobilității sociale, în sociologia educației, a culturii, a modului de trai etc. Teoretizările referitoare la apariția, existența, amploarea și rolul i.s. sînt și ele foarte variate, mergînd de la poziția care accentuează rolul lor destabi- lizator, generator de transformări sociale (legată mai ales de tradiția marxistă, care pune pe prim plan i. — generatoare de con- flicte — între clasele antagoniste) și pînă la cea care atribuie i.s. un rol stabilizator, con- siderîndu-!e necesare pentru funcționarea oricărui sistem social (legată, în special, de tradiția funcționalistă). O serie de aspecte privind i.s. au fost și sînt amplu dezbătute și în literatura filozofică, etică, politică etc., motiv pentru care abordarea lor de către sociologie este îngreunată de transferul de idei și me- tode din aceste discipline. Pentru tratarea lor științifică sînt deci necesare multe pre- cauțiuni, dintre care, desigur, cea mai ele- mentară este aceea a definirii exacte și ope- raționalizării factorului de ierarhizare, urmată de stabilirea indicilor de măsurare a i.s.. ♦ în general, o i.s. poate fi exprimată fie în termeni calitativi, fie cantitativi. în primul caz, caracte- ristica ce servește drept criteriu de comparație este evaluată pe o scală ordinală, ceea ce face ca însăși exprimarea existenței sau gradului de i. să se facă sub formă cali- tativă. în al doilea, evaluarea i.s. se poate realiza prin diferențe de valori (pentru scalele de intervale) sau prin raportarea celor două valori una la alta (pentru scalele de rapoarte). Deseori se pune problema construcției unui indice care să măsoare nivelul global de i. ce caracterizează o populație, în ansamblul său, în raport cu un factor de ierarhizare. Cel mai simplu procedeu, în acest caz, constă în a compara valoarea minimă în populație cu cea maximă sau, dacă se consideră că acestea nu sînt suficient de expresive, valoarea medie a primilor 10% dintre indivizii repartizați în or- dine pe scală cu valoarea medie a ultimilor 10% dintre ei. în viața socială, factorii gene- ratori de i. sînt, de regulă, legați unul de altul sau legați de alți factori sociali de structură. Din acest motiv, interesul sociologului se în- dreaptă nu atît spre descrierea și măsurarea unor i. în sine, ci spre descifrarea raporturilor dintre asemenea factori. Mai exact, dacă X este un factor ierarhizant și A un factor pe baza căruia o populație se clasifică în m gru- puri: Ai, Ap, ..., Am problema care se pune este aceea de a estima nivelul de i. între clasele lui A, în raport cu factorul X. De exem- plu, dacă Aj sînt grupuri socio-profesionale, ne putem întreba în ce măsură există, între ele, o i. în raport cu retribuția (factorul X). Me- todologic, problema se poate rezolva fie transformînd variabila X de așa manieră încît să ia o singură valoare la nivelul unui grup Ai (de exemplu, procentul indivizilor cu retribuție sub sau peste un prag), fie luînd în consider- are valorile indivizilor mijlocii din grupurile comparate. Este limpede că dacă și caracte- ristica A este una ierarhizantă, atunci este foarte probabil ca între A și X să se găsească o corelație statistică, ceea ce ilustrează legătura dintre cele două tipuri de i. Se poate ușor înțelege că, în vreme ce i. dintre indivizi trezesc mai puțin interesul sociologului, cele dintre grupuri — și mai ales cele care apar în sistemele de dublă sau multiplă clasificare — sînt mult mai relevante pentru preocupările lui. Un exemplu clasic de astfel de i.s., asiduu studiate de sociologia educației, este cel al i. de șanse în fața școlii. Aici factorul care gen- erează elementele de comparat este, de regulă, “originea socială” a copiilor, adică un 293 INFLAȚIE sistem de categorii sociale ierarhizate: Ai L. are două nivele: a. Un nivel negativ - eliberarea de factori perturbatori care împiedică realizarea finalităților proprii. Funcționarea autonomă a unui sistem poate fi stînjenită fie de dominația unui alt sistem (constrîngere), care îi limitează posibilitățile de acțiune impunîndu-i o orientare care nu îi este proprie, fie de procese perturbatoare in- duse din afară, limitări ale propriei funcționări (boală, accidente, criminalitate, insecuritate, criză economică, războaie etc.). în acest sens, eliberarea apare ca o aspirație pe care o găsim frecvent cristalizată fie la nivel indivi- dual, fie colectiv, b. Un nivel pozitiv — posibilitatea instrumentală de a realiza fina- litățile proprii. Eliminarea constrîngerii, minimizarea proceselor perturbatoare induse din exterior reprezintă doar o condiție a funcționării autonome; existența unor posibi- lități de realizare efectivă a acestor finalități reprezintă a doua condiție, implicînd exis- tența cunoștințelor, tehnicilor necesare. ♦ Relația dintre I. și necesitate (determinare, lege) reprezintă o temă crucială a determinis- mului social. Ea a fost formulată adesea ca o dilemă: ori comportamentul este liber și atun- ci nu poate fi vorba în nici un sens despre un determinism, ori comportamentul uman este determinat de cauze, este regizat de iegi obiective și atunci L, împreună cu consecința ei morală, responsabilitatea, este o simplă i- luzie. în reflecția etică găsim dezvoltată în mod frecvent prima ipoteză: I. absolută care exclude determinismul. Kant consideră, de exemplu, că omul este liber în mod absolut, atît negativ, cît și pozitiv. Negativ, în sensul că el se poate sustrage oricărei determinări em- pirice sau constrîngeri exterioare; el poate să nu facă ceea ce nu dorește. Pozitiv, ei poate să acționeze în conformitate cu iegea morală, cu imperativul categoric; nimic nu-l împiedică pe om să acționeze în sensul cerințelor mo- rale. Ideea L absolute a omului apare într-o modalitate dramatizată în filozofia existenția- listă. Comportamentul nu este determinat de nici un factor exterior, nici din trecut și nici din situația prezentă. Mai mult, nu există nici o lege mora’ă, dată de o instanță exterioară (dumnezeu) sau de una interioară (rațiunea): “individul este în situația sa singur și lipsit de 327 LIDER scuze” (J. P. Sartre). O poziție complet opusă o găsim formulată, de această dată, în prelungirea științelor umane, de către psiho- logul american B.F. Skinner țBeyond freedom and dignity, 1971). Posibilitatea psi- hologiei ca știință a comportamentului se fundează pe presupoziția unui determinism strict. A explica și a prevedea comportamen- tul nu este posibil decît dacă acesta este strict determinat, I. însemnînd indeterminare. Cu alte cuvinte, presupoziția I. stă într-o relație de excluziune cu posibilitatea științei. în tradiția gîndirii dialectice a fost formulată o soluție al- ternativă la problema relației l./necesitate: “I. este necesitatea înțeleasă”. Cu alte cuvinte, presupoziția I. nu exclude determinismul, ci ea reprezintă o modalitate specific umană de promovare a propriului determinism. Defini- rea I. ca posibilitate de a realiza propriile finalități exprimă tocmai o asemenea pers- pectivă. L. este posibilitatea, efortul unui sistem de a-și promova propriul determinism, determinismul interior, așa cum acesta este cristalizat sub formă de finalități. Comporta- mentul individual și colectiv este supus unui determinism multiplu, atît exterior, nespecific, cît și interior, specific. L. reprezintă deci o structură comportamentală care face posibilă sustragerea de sub presiunea determinărilor exterioare și promovarea determinismului in- terior. Din acest motiv, I. este legată de capacitatea de a mobiliza energiile interioare (voință, capacitate de mobilizare socială) pentru a promova finalitățile proprii. L. este vi- tal legată de cunoașterea necesității interioare, proprii (pentru a o promova) și a necesității exterioare (pentru a o putea con- tracara, controla). ♦ în sociologia actuală, tema I. este legată în mod special de modi- ficările profunde ale relației dintre individ și colectivitate, de tranziția de la formele tradițio- nale ale autorității la democrație și participare. V. constrîngere, democrație, determinism so- cial, funcție, participare, responsabilitate. E.Z. LIDER (engl. leader, “conducător”), per- soană care exercită puterea sau o mare influență în cadrul unor grupuri sociale de di- verse mărimi (societăți, națiuni, comunități, organizații, grupuri mici etc.) Atributul defini- toriu al I. este exercitarea funcției de conducere, luarea deciziilor. în sociologie se face distincție între I. formal, persoana de- semnată cu funcția de conducere pe cale instituțională (i. instituțional) și I. informai, res- pectiv persoana care exercită cea mai mare influență în cadrul grupului (I. neoficial). în sens sociometric, I. este persoana cu cel mai mare număr de preferințe exprimate de mem- brii grupului (I. sociometric). în foarte multe situații, realizarea de performanțe ridicate și a unui climat generator de satisfacție presupu- ne ca I. formal să coincidă cu I. informai. V. autoritate, grup social, sociometrie, stil de conducere. I.F. LOCUINȚA formă de adăpost uman ocu- pat de un microgrup (format de obicei din persoane înrudite între ele) sau de o per- soană și utilizat pentru satisfacerea unui complex de nevoi de menținere și dezvoltare a vieții biologice, psihologice și sociale. Prin- cipalele nevoi de locuire a căror satisfacere este condiționată de I. sînt cele de refacere a capacității de muncă, menținere și dezvoltare a stării de sănătate, creștere, educație și îngrijire a copiilor, menținerea coeziunii fami- liei și a integrării sociale (în grupuri de vecinătate, de interes și de prietenie), con- sum și producție culturală la nivel de individ și de familie. Cercetarea sociologică a I. anali- zează în principal calitatea socială a I., modurile de locuire, piața de I. și mobilitatea locativă, rolul I. în ansamblul proceselor de re- producție social-economică. Sociologia locuirii consideră I. ca un sistem definit prin structuri, fenomene și procese specifice, avînd atît componente arhitectural-construc- tive cît și sociale. în seria structurilor sociale 328 locuri CENTRALE asociate I. cele mai importante sînt cele de ocupare și utilizare a I., relațiile intrafamiliale și de vecinătate, relațiile de proprietate asu- pra I. și organizațiile de administrare a fondului locativ. Fenomenele sociale asupra cărora I. are o influență sînt mobilitatea loca- tivă, morbiditatea, consumul cultural, în primul rînd, și, în mai mică măsură, nupțiali- tatea și divorțialitatea, natalitatea etc. Procesele sociale majore asociate cu dinami- ca fondului locativ sînt de tipul externalizare versus internalizare a funcțiunilor ei, crește- rea sau reducerea densității de locuire. V. externalizarea funcțiilor locuinței, locuire. D.S. LOCUIRE ansamblul activităților de refa- cere și dezvoltare a capacității de muncă și a relațiilor sociale, condiționate de caracteristici ale cadrului construit sau amenajat dintr-un teritoriu dat. Cunoașterea și evaluarea I. se face în principal prin analiza condițiilor, ca- lității și modului de I. la nivelul unor unități de I. (locuință, clădire de locuit, vecinătate, an- samblu de locuit, cartier, localitate etc.). Condițiile de cadru construit ale I. sînt anali- zate în special de către urbanism. Sociologia analizează I. din perspectiva utilizatorilor ca- drului construit pentru I., urmărind identificarea, explicarea și prognozarea ce- rințelor, problemelor și modurilor de I. specifice diferitelor grupuri sociale. Modurile de I. sînt ordonări specifice, relativ recurente, ale comportamentelor umane în funcție de constrîngerile și oportunitățile specifice me- diului de I., resurselor disponibile pentru accesul la diferite condiții sau servicii și de orientările valorice ale agenților de I. Prin mod de I. se desemnează nu atît o sferă distinctă a modului de viață cît mai ales o perspectivă specifică asupra acestuia, caracterizată prin interes pentru cunoașterea dependenței din- tre diferitele ordonări ale componentelor vieții oamenilor și mediului lor de locuire. Calitatea I. desemnează gradul de satisfacere a ce- rințelor de I. prin condițiile de I. disponibile. Estimarea calității sociale a I. se face fie direct prin măsurarea unor efecte ale condițiilor de I. (stare de sănătate, satisfacție de I., mobili- tate locativă, calitatea relațiilor de vecinătate, consum de timp condiționat de calitatea ca- drului construit și a serviciilor sociale, inten- sitatea unor fenomene demografice etc.) fie indirect prin indicatori ai unor condiții ale con- fortului de I. (densitate de I., consumul de timp pentru procurare de bunuri și servicii etc.). Cercetarea sociologică a I. tinde să se cons- tituie într-o ramură specifică a sociologiei — sociologia I. Nucleul ei îl constituie sociologia locuinței dar îi sînt subsumate și o serie de alte probleme precum cele referitoare la cali- tatea dotărilor social-culturale și a serviciilor pentru populație, calitatea relațiilor de ve- cinătate, condiționarea socială și arhitectural-constructivă a consumului de timp, a comportamentelor deviante, a feno- menelor demografice etc. V. locuință, mediu construit. D.S. LOCURI CENTRALE localități urbane cu poziție centrală în cadrul unei regiuni. în teoria l.c. elaborată de Walter Christaller (1933), centralitatea este definită în termeni economici în legătură cu raportul dintre cen- trul orășenesc și mediul rural înconjurător. Funcția dominantă a centrului este de a asi- gura servicii pentru localitățile din regiune. Funcțiile sau activitățile de l.c. sînt acele ser- vicii sau activități urbane a căror eficiență este dependentă și de centralitatea orașului în care acestea sînt localizate. Cu cît orașul este mai mare sub aspectul numărului de locuitori, cu atît numărul de funcții de l.c. tinde să fie mai mare. Aria reală de difuziune a unui ser- viciu este dată de zona periferică cea mai mică la nivelul căreia este asigurat numărul de consumatori necesar pentru serviciul res- pectiv. în mod convențional, limita unei astfel 329 LOCURI CENTRALE de arii este situată la jumătatea distanței din- tre două unități competitive care asigură aceiași serviciu și sînt situate în centre apro- piate. Aria ideală de difuziune este circumscrisă de distanța maximă pe care un cumpărător consimte să o parcurgă pentru cumpărarea unui bun sau serviciu din centrul urban al regiunii. în condițiile în care cele două arii (reală și ideală) sînt egale, o struc- tură teritorială de piețe de tip hexagonal se conturează în jurul l.c. în concordanță cu structura de piețe, localitățile urbane tind să se repartizeze în teritoriu în formă hexago- nală (cu centre urbane de același rang funcțional repartizate în vîrfurile hexagonului și cu un centru urban de un rang superior lor în centrul hexagonului). Teoria l.c, explică modelele de localizare a serviciilor, adoptînd însă o serie de ipoteze simplificatoare: omo- genitatea regiunii sub aspectul resurselor solului, densității și modelelor de consum ale populației, sistemului de transporturi etc.; per- soane cu comportament economic rațional și cunoaștere perfectă a oportunităților din zonă; firme care iau decizii optime de locali- zare etc.Teoria i.c. propusă de Christalier completează pe cele elaborate de von Thunen asupra localizării întreprinderilor agri- cole (1826) și de Alfred Weber asupra localizării industriilor (1929) și este, la rîndul ei, dezvoltată de către August Losch (1940). Teoria l.c. s-a verificat în special pentru cazul regiunilor agricole, cu dezvoltare industrială redusă, cu situații apropiate de cele specifi- cate prin ipotezele simplificatoare ale teoriei, în practica de sistematizare, teoria i.c. a ins- pirat modele de dezvoltare a unor rețele urbane echilibrate. în analiza sociologică re- gională, modelul teoretic al i.c. poate fi folosit pentru înțelegerea interacțiunii sociale rurai- urban la nivelul unor sisteme de așezări umane. K difuziune, urbanism, urbanizare. D.S. 330 M MACROECONOMIE Ca obiect de stu- diu — este un nivel al economiei, iar ca teorie — o parte a teoriei economice, sau a econo- miei. Se constată desemnarea prin același termen a ceea ce se analizează și a ceea ce se spune despre obiectul analizei — econo- mie, adică (studiul privind) ansamblul activităților ce implică producția și schimbul de bunuri; într-o definire mai cuprinzătoare (Paul Samuelson, William Nordhaus, Eco- nomice), economia este studierea felului în care societățile aleg destinația resurselor pro- ductive limitate și cu mai multe posibilități de utilizare, spre a produce mărfuri diferite și a le distribui în rîndul unor grupuri diferite. Spre deosebire de microeconomic, preocupată de comportarea anumitor firme, persoane sau piețe, m. este analiza preocupată de compor- tarea economiei ca întreg, în ceea ce privește producția, venitul, nivelul de prețuri și de șomaj. Drept urmare, ea operează cu indica- tori macroeconomici precum venit național, economii (economisiri) globale, cheltuieli to- tale de consum, investiții totale, nivel agregat de ocupare a forței de muncă, cantitate de bani în circulație, nivel mediu de prețuri, sold al balanței de plăți. Demersul teoretic urmărește: a. să explice factorii ce determină o anumită mărime și un anumit ritm de evoluție ale indicatorilor agregați amintiți; b. să definească și să analizeze, pe cît posibil în profunzime, relația dintre aceste valori agre- gate; c. să determine condițiile în care sistemul se află în stare de echilibru static sau dinamic și caracteristicile acestor stări; d. să facă predicții despre consecințele unor schimbări în anumite valori-cheie. Demersul practic, bazat pe convingerea că nivelul per- formanței economice poate fi influențat, se prezintă sub forma de politică macroe- conomică, ce-și are instrumente și obiective general consacrate; instrumente: politica fis- cală, politica monetară, politica relațiilor externe, politicile de venituri; obiective: un nivel tot mai înalt al producției; un nivel ridicat de ocupare și scăzut de șomaj, asigurînd lo- curi de muncă bune cu plată înaltă celor ce vor să muncească; un nivel de prețuri stabil sau caracterizat printr-o creștere ușoară, cu prețuri și salarii determinate de piețe libere; relații economice externe marcate de o rată stabilă de schimb și de exporturi în măsură să echilibreze mai mult sau mai puțin importurile. Din perspectivă atît teoretică cît și practică, se consideră că m. modernă datează în mare măsură de la publicarea, în anul 1936, a lucrării lui John Maynard Keynes The General Theory of Employment, Interest and Money. 131 MACROSOCIOLOGIE într-o formulare de o concentrare extremă (Reuter’s Glossary of International Economic and Financial Terms, 1982) economia keynesianâ este un corpus de gîndire eco- nomică a lui Keynes și a continuatorilor săi, bazat pe analiza cauză-efect a variațiilor de cheltuieli și venituri agregate, și care, opus concepției că piața liberă este ultim reglator, consideră că performanța economică poate fi îmbunătățită prin intervenție guvernamentală. V. curba veniturilor, economie de piață. E.P. MACROSOCIOLOGIE sociologia so- cietăților globale; tip de sistem teoretic — în general cu ramificații istorice și comparative — care încearcă să stabilească dinamica și proprietățile marilor unități sociale (națiuni, comunități, culturi, societăți globale etc.). Adoptarea m. (sau holistică) are ca principiu ideea că marile structuri sociale sînt supuse legilor istorice, că aceste legi le sînt proprii și că evoluția lor nu poate fi înțeleasă numai prin analiza elementelor componente. Sociologia a debutat ca m., extinzîndu-și apoi discursul și spre nivele mai puțin globale ale vieții so- ciale. în secolul al XlX-lea există mai multe sisteme m. între care: sistemul de clasificare a societăților globale în funcție de fazele științelor, elaborat de A. Comte (faza teologică, metafizică și pozitivă); sistemul de clasificare a societății occidentale în funcție de gradul de autonomie a comunităților locale față de stat și societatea globală (A. de Toc- queville); sistemul de clasificare a societăților globale în funcție de modul de producție dominant, elaborat de K. Marx (societăți primitive, asiatice, antice, feudale și capita- liste) — cu specificarea că în opera lui K. Marx se găsește și o explicație a modului de trecere de la o formă globală a societății la alta, datorită mecanismelor vieții productive; împărțirea oricărei societăți în societate civilă și stat ca elemente componente ale unui an- samblu dinamic și evolutiv etc. M. și-a pierdut din prestigiu odată cu explozia sociologiei empirice în perioada interbelică, dar după 1970 se înregistrează un interes sporit față de studiile asupra societăților globale. Astfel D. Bell clasifică evoluția societăților globale în societate preindustrială, industrială și postin- dustrială în funcție de ponderea sectoarelor economice în producția totală a societății, in- diferent de sistemul organizării producției și repartiției. Evoluția societăților globale a fost comparată cu: a. ciclul vital organic — naștere, dezvoltare, declin; b. ciclul expan- sionist— naștere, răspîndire, dominație, înlocuire; c. ciclul revoluționar— naștere, dezvoltare, declin, înlocuire prin violență. G. Gurvitch (Vocation actuelle de la sociologie, 1950) enunță cîteva axiome ale m.: so- cietățile globale sînt ansambluri care determină aspectul specific al componen- telor; au o unitate structurală și o formă de evoluție specifică; sînt stratificate și repre- zintă mai mult decît suma părților, deci trebuie analizate cu mijloace specifice, adaptate glo- balității sau “totalității” lor. în general se distinge între m. (studiul marilor societăți la scară istorică și comparativă) și abordarea m. a unui anumit fenomen social (încadrarea fenomenului studiat în ansamblul social din care face parte). Astfel, abordarea macro a unui anumit tip de organizație sau comunitate (sat, oraș) se referă la rolul și funcțiile elemen- tului respectiv în cadrul societății globale. V. legi sociologice, metodologia cercetării soci- ologice, sociologie. A.T. MANIPULARE acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gîndească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsînd însă impresia libertății de gîndire și decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin m. nu se 332 MARGINALISM urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri Convenabile, recurgîndu-se la in- ducerea în'eroare cu argumente falsificate, cît și la apelul la palierele emoționale non-rațio- nale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămîn insesizabile primitorului aces- tuia. Din punct de vedere politic, m. reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități, nu prin mijloacele co- erciției, puterii, ci prin cele ideologice, prin inducere în eroare. Din acest motiv, recur- gerea la m. în situațiile de divergență de interese devine tot mai frecventă în socie- tatea actuală, m. reprezentînd un instrument mai puternic decît utilizarea forței. H. Mar- cuse este autorul unei ample analize a m., considerată a fi un instrument esențial al “so- cietății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care m. le ia în di- feritele sfere ale vieții sociale, începînd cu m. politică și sfîrșind cu cea economică orientată spre stimularea artificială a supraconsumului și a consumului compensatoriu. V. ideologie, influență, îndoctrinare, persuasiune. A.T. MARGINALISM 1. Teorie economică conform căreia valoarea unui bun este măsurată prin utilitatea ultimei unități dis- ponibile. M. a fost dezvoltat de trei școli diferite (austriacă, elvețiană și americană) la sfîrșitul secolului al XlX-lea. Ideea fundamen- tală a m. este că fiecare agent economic individual are o scară rațională de nevoi după care se călăuzește în acțiunile sale. în condițiile concurenței perfecte, utilitatea este măsura subiectivă a raportului dintre dis- ponibilități și eficiență. Paradoxul m. este că utilitățile totale ale produselor sînt egale, dar utilitățile finale nu (sau: satisfacerea oricărei nevoi este o necesitate, dar satisfacția obținută prin satisfacerea diferitelor nevoi este variabilă). Utilitatea finală a fost numită “gradul final de utilitate” (S. Jevons, Theoryof Political Economy, 1871), “utilitate marginală” (J.B. Clark, Philosophy of Value, 1881), “in- tensitatea ultimei necesități exprimate” (L. Walras, Economie politique pure, 1878), “dezirabilitate” (Ch. Gide, Histoire des doc- trines economiques, 1909), iar V. Pareto a numit-o “ofelimitate”. Costul marginal este costul ultimei piese produse într-o serie. De pildă, dacă costul total al producției pentru 3.000 de piese este 12.000 lei, iar pentru 4.000 de piese este 15.000 lei, costul mar- ginal al celei de-a patra mii este de (15.000 -12.000)/1.000 = 3 lei/bucată, în vreme ce costul mediu al pieselor este 15.000: 4.000 = 3,75 lei, iar costul marginal al primelor trei mii de piese este 12.000 : 3 000 = 4 lei. Întreprin- derea marginală este întreprinderea cea mai puțin favorizată, dar a cărei producție este ne- cesară satisfacerii cererii. Dacă se restrînge cererea, întreprinderile marginale sînt primele care dispar. 2. în sociologie m. are o influență din ce în ce mai mare, în vreme ce în economia politică ea este în scădere. Apli- carea teoriei m. în sociologie se bazează pe “concurența” dintre resursele limitate ale indi- vidului și necesitățile în continuă creștere. în sociologie m. se aplică în două cazuri. în evaluarea și prognoza necesităților colective într-un context dat se ține seamă că ne- cesitățile individuale cresc mai repede decît capacitatea individuală de a le satisface. în aceste condiții individul este obligat să facă o selecție a necesităților și o planificare a satis- facerii lor. Deci necesitățile nu se satisfac numai în funcție de costul lor, ci și de utilitatea lor marginală, respectiv de raportul dintre sa- tisfacție și resursele necesare satisfacerii necesității respective. Al doilea caz al aplicării m. se întîlnește în sociologia propagandei și comunicațiilor de masă. Capacitatea de per- suasiune a mesajului mass-media nu depinde numai de conținutul său, ci și de per- suasiunea mesajului marginal (cel mai prost transmis după standardele publicului). Dacă 333 MARGINALITATE sînt trei posturi TV și se transmite același me- saj, în forme diferite, selecție individuală elimină mesajele cele mai prost transmise (cele mai puțin satisfăcătoare estetic, distrac- tiv, informativ etc.) indiferent de conținutul ideatic al mesajelor. V. analiză marginală, comunicare, mass-media, sociologie eco- nomică. A.T. MARGINALITATE poziție socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupu- rilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaționale și comu- nicaționale ale colectivității. De regulă, m. se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață — condiții economice, re- zidențiale, ocupaționale, de educație și instrucție; printr-un deficit de posibilități de afirmare și de participare la viața colectivității. Sursa m. nu trebuie căutată în raritatea resur- selor, ci într-un anumit mod de organizare socială caracterizat prin accesul accentuat inegal la resurse, prin discriminarea unor per- soane sau grupuri sociale. M. are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea, ne- integrarea socială, dezorganizarea familiei; ca o reacție de compensare, ea se caracte- rizează prin reacții ostile față de normele și valorile societății globale, agresivitate și vio- lență, comportamente deviante. Grupurile marginale sînt de regulă compuse din săraci, șomeri, minorități etnice puternic discrimi- nate, handicapați, bolnavi psihic, delincvenți, persoane inadaptate. Situația de m. conține prin ea însăși un cerc vicios: persoanele și grupurile marginale, fiind lipsite de resurse minime economice, politice, educaționale, făcînd obiectul un?i discriminări constante, sînt lipsite de șansele reale de a depăși starea de m. Persoanele și grupurile m. tind, în con- secință, să accentueze izolarea și m., dezvoltînd norme, valori, comportamente și moduri de viață diferite de cele ale colec- tivității din care fac parte, fapt care fixează și mai mult plasarea lor la periferia societății, “stigmatizîndu-i”, obligîndu-i să abandoneze o “identitate normală”, alegînd pe cea de “de- viant”. Un caz particular de m. este starea de dezorientare și ambivalență în care se găsește un individ sau grup plasat în altă so- cietate decît cea de origine (cazul emigranților sau imigranților rurali) și care au de făcut față unor situații sociale inedite pen- tru care nu există definiții și instrumente culturale adecvate. Plasat într-un nou mediu social, cu norme, valori, exigențe, stiluri de viață diferite de cele ale mediului de origine, individul se confruntă cu dificultatea asimilării adecvate a acestora, ceea ce are drept con- secință absența integrării sale în societate, neacceptarea sa cu drepturi depline la resur- sele și valorile societății. Pentru a sintetiza trăsăturile unui asemenea individ aflat în “marginea” societății, R. Park a introdus, în 1928, în sociologie, noțiunea de “individ.mar- ginal”, dezvoltată de E. Stonequist în 1937. Din punct de vedere individual, m. corespunde unui conflict intrapsihic rezultat din frustrarea resimțită ca urmare a con- tradicției existente între procesul de socializare primară și cel de resorcializare, în- tre zestrea culturală deja asimilată și cea care caracterizează sistemul cultural-normativ al noii colectivități în care încearcă să se inte- greze o persoană. V. compensare, integrare socială, izolare socială, sărăcie. S.R. MARXISM (SOCIOLOGIA MARXISTĂ) Contribuția teoretică a lui Karl Marx (1818- 1883) se înscrie într-o pluralitate de sfere, începînd cu filozofia, continuînd cu sociolo- gia, economia politică și sfîrșind cu elaborarea unei ideologii care a stat, de mai bine de un secol, la baza mișcării comuniste. Diferitele componente ale gîndirii marxiste au cunoscut evoluții istorice distincte. Ipostaza m. ca sociologie a fost mult timp trecută cu vederea, diminuată, atît de către marxiști, cît 334 MARXISM și de către nemarxiști, în legătură cu ea e- xistînd încă multe confuzii. Nu este întîmplător faptul că unpunoscut sociolog ca Tom Botto- more își punea o întrebare de genul: “M. trebuie să fie considerat ca o teorie socio- logică printre altele sau un corp unic de gîndire, o lume intelectuală complet proprie, care constituie o alternativă radicală a soci- ologiei ca mijloc de a înțelege și orienta acțiunea umană în societate?” (Marxism and Sociology, 1978). ❖ încă din anii ‘20 s-a con- stituit în m. ideea că acesta trebuie considerat a fi mai degrabă o “filozofie critică” care ex- primă punctul de vedere asupra lumii al proletariatului revoluționar, “conștiința de clasă corectă a proletariatului”, decît o știință pozitivă a societății (G. Lukăcs, Istorie și conștiința de clasă, 1923). Școala de la Frankfurt, activă și în prezent, susține în esență o poziție similară: m. este o “filozofie critică” opusă “pozitivismului sociologic”. Nu este întîmplător faptul că în perioada stali- nistă sociologia era etichetată în principiu ca fiind o “știință burgheză”. Și de pe poziții ad- verse m., găsim adesea formulat un punct de vedere similar: m. nu este o teorie științifică, ci o “ideologie” care nu are nimic în comun cu sociologia ca știință a societății. O asemenea poziție pare însă să fi pierdut teren în ultimele decenii. Majoritatea sociologilor actuali con- sideră m. ca reprezentînd una dintre marile elaborări sociologice, o teorie de referință a sociologiei actuale. > Deși nu a elaborat lucrări teoretice sistematice în perimetrul so- ciologiei, K. Marx a adus contribuții importante la constituirea acestei discipline, în mod special, contribuția sociologică a lui Marx se consideră că se înscrie în următoarele domenii: acordarea fenome- nelor sociale a unui statut ontologic autonom, cu propria lui logică, obiect legitim al unei analize științifice specializate; articularea unei teoriia organizării și dinamicii so- cietăților, o macrosociologie; teoria alienării; elaborarea unor puncte de vedere distincte, imposibil de evitat în disputele actuale din analiza sociologică a principalelor sfere ale vieții sociale: politică, drept, morală, artă, re- ligie, știință, filozofie, schimbare socială, revoluție, familie, națiune, natura umană. ♦ Strategia explicativă propusă de Marx poate fi găsită în mod special în Ideologia germană (1845). Un prim element al acestei strategii se referă la rolul conștiinței (abordarea “materi- alistă” a societății). în explicarea fenomenelor sociale trebuie să pornim nu de la conștiința actorilor (individuali și colectivi), ci, dim- potrivă, trebuie să explicăm conștiința acestora prin condițiile lor de viață. Trebuie să se pornească de la “observația empirică a in- divizilor umani așa cum sînt în realitate, adică așa cum acționează, cum produc bunurile materiale, deci așa cum se comportă în ca- drul anumitor premise și condiții materiale independente de bunul lor plac”; fenomenele sociale trebuie explicate nu prin conștiința oamenilor, ci prin condițiile materiale, obiec- tive, de producere a lor, prin alte fenomene sociale, cum se va exprima E. Durkheim cu 50 de ani mai tîrziu. “Nu conștiința determină existența, ci existența socială a oamenilor de- termină conștiința lor socială”. Ideile trebuie explicate ele însele ca produse ale modului real de viață al actorilor. “Chiar și plăsmuirile nebuloase ale creierului oamenilor sînt sub- limări ale procesului lor de viață material, care se poate constata pe cale empirică, și este le- gat de premise materiale”. Prin această strategie, Marx operează o ruptură cu filozofia socială speculativă și promovează dezvol- tarea unei științe pozitive a vieții sociale. Semnificația fenomenelor sociale nu trebuie căutată în conștiința actorilor lor, ci în ele în- sele; este o semnificație obiectivă, practică, rezultantă a interdependențelor obiective. Cel de al doilea component al strategiei explica- tive marxiste se referă la descifrarea acestei interdependențe obiective. Societatea for- 335 MARXISM mează un sistem în care fiecare element, subsistem (economic, politic, juridic, moral, religios etc.) interacționează activ cu toate celelalte. Economicul reprezintă însă factorul determinant în ultimă instanță. Argumentarea rolului determinant al economicului repre- zintă caracteristica distinctă a sociologiei m. Modul de organizare socială a activității pro- ductive (modul de producție) este responsabil de profilul general al organizării sociale, de tipul de societate globală (formațiunea so- cială). (Prefață la contribuții la critica economiei politice— 1859). De aici și o me- todă specifică de analiză a tuturor celorlalte fenomene sociale, pe care o găsim actual- mente desemnată ca “metoda reducției structurale”: toate fenomenele sociale trebuie să fie analizate pornind de la structura eco- nomică a societății respective care, într-o măsură mai directă sau mai indirectă, este responsabilă de profilul său general. Sub- sistemele vieții sociale (politicul, dreptul, morala, religia) nu au o evoluție absolut autonomă, ci profilul lor structural este dat de configurația organizării economice a so- cietății respective. Acest principiu explicativ este formulat în teza că baza economică de- termină în ultimă instanță suprastructura. Economicul este determinant într-un dublu sens. în primul rînd, în calitatea sa de furnizor general de bunuri, de resurse pentru toate celelalte subsisteme, activități sociale. Chiar șitimpuLliber este în funcție de nivelul produc.- tivității muncii. Din acest punct de vedere, gradul general de dezvoltare a societății este în funcție de gradul de dezvoltare a activității productive. în al doilea rînd, modul de or- ganizare socială a producției determină, în ultimă instanță, organizarea întregii societăți, în acest sens, Marx a formulat două ipoteze fundamentale: a. Nivelul și caracterul forțelor de producție determină tipul relațiilor de pro- ducție. Forțele de producție, tehnologia în primul rînd, capacitățile productive de care o colectivitate dispune la un moment dat, nu reprezintă un element neutru social, ci unul activ. Ele determină un anumit mod de or- ganizare a producției (relații de producție). Acest lucru era exprimat metaforic de către Marx astfel: morii de apă îi corespund relații de producție feudale, în timp ce războiului de țesut, relații de producție burgheze (“legea” concordanței tipului relațiilor de producție cu nivelul și caracterul forțelor de producție), b. Organizarea socială a producției (relațiile de producție sau baza economică) determină, în ultimă instanță, toate celelalte sfere ale vieții sociale, suprastructura (sistemul politic, ju- ridic, morala, religia, etc.), inclusiv profilul general al societății (formațiunea socială). Din această teorie a organizării societății decurge o perspectivă asupra mecanismelor schimbării sociale. Presiunea necesităților colectivității generează un proces continuu de dezvoltare a forțelor de producție. La un anu- mit nivel al dezvoltării lor, acestea generează un anumit tip de relații de producție și, prin acestea, un anumit tip de organizare a so- cietății globale. Dezvoltarea în continuare duce la un moment dat la o contradicție între noul nivel și caracter al forțelor de producție și vechile relații de producție, contradicție care reprezintă sursa structurală a schimbării sociale: cristalizarea unor noi relații de pro- ducție și modificări corespunzătoare în întreaga organizare a societății. Acest proces de schimbare socială structurală este desem- nat prin conceptul de revoluție socială. Găsim de asemenea în lucrările lui Marx o serie de puncte de vedere distincte care au influențat profund gîndirea secolului XX: teoria asupra economiei capitaliste și a implicațiilor ei so- ciale (Capitalul 1 864-1876), o teorie a societății preindustriale bazate pe “modul de producție asiatic”. (Bazele criticii economiei politice, 1857-1858) stratificarea socială și structura de clasă a societății, inclusiv teoria luptei de clasă, a sistemului politic ca arenă a 336 masă luptei de clasă pentru controlul puterii politice și al revoluției sociale, conceptul de ideologie, unul dintre cele mai interesante concepte ale sociologiei capitaliste și postcapitaliste; for- mularea unei prognoze asupra dinamicii societății actuale (teoria societății socialiste și comuniste); sociologia artei, religiei, filozofiei, moralei, dreptului, familiei, națiunii; o influentă teorie a naturii umane și a alienării în care își găsesc sursa multe din criticile umaniste ale societății actuale (Manuscrise economico- filozofice, 1844). Teoria socială a lui Marx a fost preluată și dezvoltată în direcții specifice de V.L Lenin, G.V. Plehanov, A. Gramasci etc. Faptul că unii din urmașii lui Marx au fost implicați în practica regimurilor socialiste și-a pus amprenta asupra orientării gîndirii lor și asupra contextelor științifice și ideologice ale receptării operei lui Marx. ♦ M. a propus o teorie sociologică, dar și o practică social- politică în forma luptei de clasă și a proletariatului, o ideologie, dar și o utopie pe care istoria a sancționat-o drastic în țările Europei de Răsărit. Anti-m. este astăzi o opțiune tot mai generalizată. V. bază și su- prastructură, comunism, formațiune socială. C.Z. MASA ceea ce este opus elitei, ca parte pasivă și ca bază de recrutare a elitei, ca an- samblu de “publicuri” (la Etzioni). întreaga sociologie a elitei împărtășește teza că elita este făuritoare a istoriei, iar m. suportă actul guvernării, manipularea și violența elitei. Adepții clasici ai acestei poziții sînt V. Pareto, G. Moșea, R. Michels. Ideea subiacentă, im- plicit împărtășită de toți adepții acestei teorii, este aceea că, indiferent de modul în care s-a obținut puterea, ea este trecută în sarcina unei “elite guvernante”. Elita la A. Etzioni (The Active Society, 1971, p. 113) este purtătoarea “conștiinței active” a societății în raport cu “publicurile” (masa). M. (publicurile) devine “activă” dacă elita îi oferă “contexte” pentru in- terpretarea și folosirea informației societale. Prin urmare m. la Etzioni este ansamblul “publicurilor” constituite în raport cu tipurile “contextelor” propuse de către elite în ve- derea folosirii (interpretării) informației societale. într-un cadru distinct de abordare apare chestiunea la Ortega y Gasset în teoria sa despre “revolta maselor”. “Sufletul mediocru, știindu-se mediocru, are îndrăzneala, spune Ortega, de a afirma drep- turile mediocrității și de a le impune pretutindeni” (La Revolte des Masses, Paris, 1937). La Ortega y Gasset, deci, avem o de- finiție culturologică a elitei (ca fiind opusă “mediocrității m.”), dar și o definiție socio- logică a m, ca fiind acea “parte mediocră revoltată”. Mediocritatea și numărul devin su- portul unei reacții de mare amploare: “revolta m.”. Ed. Shills este cel care înalță conceptul la o carieră sociologică spectaculoasă în teo- ria sa despre geneza “societății de m.”: “pentru prima dată în istorie mari agregate de ființe umane, care trăiesc pe un teritoriu foarte întins, au putut să intre într-o societate relativ liberă fără a fi constrînși”. A doua trăsătură a “societății de m.” este faptul că, pentru prima dată, în cadrul ei, “centrul” societății (in- stituțiile și valorile de legitimare) este direct și strîns legat de “periferia” socială, adică de m. propriu-zisă. Fără a-și pierde identitatea, “centrul” social este direct legat de “periferia” socială (socotită în societățile tradiționale o populație marginală și marginalizată). în fine, a treia caracteristică a societății de m. este atașarea individului la întregul social (nu la un “segment” al acestuia) și dezvoltarea unui sentiment de “afinitate” cu semenii. Cea de-a patra caracteristică a societății de m. este ex- pansiunea și deci difuziunea “culturii primare” (jocurile, spectacolele sportive, adică ac- tivități cu un conținut simbolic redus) asupra întregii societăți (chiar dacă “stratificarea cul- turală” a acesteia menține “cultura superioară” sau “centrală”, “cultura 337 MASS-MEDIA mediocră”, reproductivă, neoriginală și “cul- tura primară”, săracă în conținuturi simbolice și bogată în conținuturi hedoniste. Creșterea “culturii mediocre” și “brute” în cadrul so- cietății, atașarea individului la întreg și agregarea unui mare număr de indivizi în mari ansambluri fără intervenția constrfngerii sînt principalele trăsături ale “societății de m.” So- cietatea de m. este, așadar, societatea al cărei regulator principal este m. Desigur că nu putem încheia această caracterologie a con- ceptului fără a pomeni contribuția sociologilor marxiști, în speță, a marxismului ciasic. în toate teoriile elitiste ale m. s-a operat cu teza distincției dintre o “minoritate” organizată și raționalizatoare și o “majoritate” dezorgani- zată din care se compune m. în viziunea marxistă, m. se organizează progresiv pe măsură ce trece de ia o compoziție de clasă difuză la o compoziție de clasă structurată, conștientă de sine și organizată (partide, or- ganizații, instituții). Dacă în teoria elitelor distincția dintre elită și m. pornea de la o ie- rarhie bazată pe merite și succes, în teoria marxistă a m. se pornește de la ideea unei ie- rarhii bazate pe bunuri (mijloace de producție, în primul rînd). La Marx m. au un rol hotărîtor în istorie, nu elitele. Istoria omenirii este o is- torie de clasă în care rolul hotărîtor a revenit m. nu elitelor, iar personalităților le revine un rol în măsura în care se situează pe poziția m. Conceptul marxist de m. este, cum vedem, un “elaborat sociologic” adecvat epocii industri- alismului clasic și producțiilor de m., care căuta “corective” la problema conflictelor într-o revoluție democratică și într-una socială (de socializare a mijloacelor de producție). Cum istoria merge, spune Marx, spre socializarea progresivă a muncii (axul afirmării m. în isto- rie) dar și spre concentrarea puterii și a mijloacelor de producție (a proprietății, în primul rînd), urmează că m. deposedate vor avea rolul decisiv în “rezolvarea” acestei con- tradicții, prin “revoluție proletară” (a m. proletarizate). Marx a edificat astfel o utopie eshatologică proletariană, conform căreia “m. proletară” este eliberatoarea întregii omeniri. Acest “eshaton proletar” al viziunii mesianice a lui Marx șterge deosebirile dintre neamuri și comunități, îneacă religiile într-un singur cult, acela al proletarului, și astfel iz- vodește modelul unei societăți total masificate, omogenizate, fără religii și fără neamuri, în care stăpînește egalitarismul total și, probabil, mediocritatea atotcuprinzătoare. V. elita puterii, gulerele albe, sociologie radi- cală, elită, circulația elitelor. !.B. MASS-MEDiA (SOCIOLOGIA MASS- MEDIA) (lat. massa “o cantitate mare de entități agregate”; medium, pl. media, mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat mai întîi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă; seturi de tehnici și me- tode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic. într-o perspectivă instituțională, m.m. sînt conside- rate instituții sociale, atît culturale cît și economice. ♦ Primul astfel de mijloc de comunicare în ordine istorică este tiparul mo- bil, apărut la mijlocul secolului al XV-lea. Se consideră însă că de m.m. putem vorbi abia de la mijlocul secolului al XlX-lea, adică din momentul în care m.m. au avut o audiență suficient de largă și eterogenă. Ziarele și cărțile publicate înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. în deceniul al pa- trulea al secolului trecut, prin apariția fenomenului “penny press” (ieftinirea presei), audiența s-a mărit în mod deosebit, dar mai ales și-a schimbat structura, devenind o audiență de masă. Ieftinirea presei, inclusiv a cărților, este principala cauză a acestui feno- men, dar trebuie să luăm în calcul, în același timp, și schimbarea de orientare, publicațiile adresîndu-se de acum încolo, în primul rînd, oamenilor obișnuiți. Dezvoltarea cea mai 338 MASS-MEDIA semnificativă s-a produs însă, în acest secol, prin apariția m.m. electronice. Prima jumătate de secol a fost marcată de apariția cinematografului și a radiodifuziunii iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii (descoperită încă din deceniul al treilea). Aceste trei tipuri de m.m. vor determina, da- torită impactului lor uriaș asupra societății, și începutul cercetărilor asupra m.m. Interesul pentru studierea m.m. nu a fost determinat atît de mărimea audienței noilor m., este adevărat mult mai mare decît a celor din se- colul trecut, cît mai ales datorită influenței lor indiscutabile asupra vieții sociale. Este sem- nificativ astfel faptul că nici o formațiune politică, mișcare socială sau culturală nu mai poate cîștiga astăzi aderanța unor segmente largi de populație fără a utiliza m.m., la. fel cum funcționarea economiilor moderne nu mai poate fi concepută în afara orientării con- sumului prin m.m. sau cum generarea și difuzarea culturii în societate în general nu se mai face independent de acest tip de instituții culturale. Este demn de remarcat și faptul că radio-ul și televiziunea sînt singurele mijloace care pot capta atenția națională. ♦ Sociolo- gia m.m., domeniu de cercetare în sociologie care urmărește să analizeze modul în care m.m. funcționează în societate, precum și efectele sociale ale comunicării prin inter- mediul acestor mijloace. în istoria cercetărilor s-au conturat două perspective complemen- tare. Una pune accentul pe comunicare, cealaltă pe mijloace. Prima pleacă de la distincția între mai multe tipuri de comuni- care, de cele mai multe ori trei: comunicare intrapersonală (internă sau de nivel indivi- dual), comunicare interpersonală (între indivizi) și comunicare de masă (de nivel so- cial). Aceasta din urmă se referă la comuni- carea realizată prin intermediul unor mijloace, adresîndu-se unei audiențe largi și de regulă eterogene. Comunicarea de masă presu- pune comunicatori profesioniști, specializați în transmiterea mesajelor prin intermediul di- feritelor m. ca și un sistem de control al comunicării, dat fiind că aceasta se reali- zează prin intermediul unor instituții care funcționează în baza unor norme. Cea mai cunoscută schemă de analiză a comunicării de masă este cea propusă de Harold D. Lasswell (The structure and Function of Comunication in Society, 1948). Ea stabilește cinci direcții de analiză în funcție de cinci în- trebări privitoare la procesul comunicațional: a. Cine?; b. Ce spune?; c. Pe ce canal?: d. Cui?; e. Cu ce efect? Lui a îi corespunde analiza controlului și vizează studiile asupra “condiționării” mesajelor, ca și asupra siste- mului normativ al instituției furnizoare de informații. Lui bîi corespunde analiza conținu- tului care vizează “descrierea obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului mani- fest al comunicațiilor, avînd ca scop interpretarea acestora” (B. Berelson); cse re- feră la studiul m. însăși, centrîndu-se pe probleme ce se referă la eficiența și rapor- turile dintre diferite tipuri de m., evoluția m., caracteristicile comucaționale ale fiecărei m. în parte, factori de bruiaj etc. Primul care a pus accentul prioritar pe acest gen de cer- cetări a fost M. McLuhan (Gutenberg Galaxy, 1962, tr. rom. 1975). întrebările dși ese referă la analiza audienței și a efectelor induse de m.m. Primul gen de analiză este vital unei bune funcționări a m., mai ales din rațiuni economice. Analiza efectelor este însă cea care a suscitat cel mai mult interesul spe- cialiștilor și totodată a generat și cele mai multe controverse în legătură cu consecințele produse de comunicarea mediatizată asupra societății. ^în a doua perspectivă se pune accentul pe mijloace și nu pe comunicare, dat fiind că elementul central al oricărui proces de comunicare de masă îl reprezintă m.m. Deși sînt privite în primul rînd ca instituții culturale, în unele cercetări sînt considerate și ca in- stituții economice, întrucît ele contribuie în 339 MASS-MEDIA proporție însemnată la crearea P.N.B. și au un rol bine definit în privința orientării consu- mului. Totodată nu trebuie neglijat nici faptul că cerințele economice ale funcționării m. afectează funcțiile sociale ale acestora. De exemplu, presiunea publicității asupra conți- nutului programelor poate eroda caracterul democratic al m., în special în cazul televizi- unii, deoarece anumite categorii ale populației, cum ar fi cei foarte săraci sau bătrînii, riscă să nu mai fie servite de către m.m. datorită faptului că ele nu sînt intere- sante pentru agenții economici care finan- țează prin publicitate, direct sau indirect, pro- gramele. Alături de perspectiva instituțională în s.m.m. mai întîlnim și una organizațională care tratează m.m. din perspectiva teoriei or- ganizațiilor. ♦ în ultimele decenii s-au con- turat și elaborat mai multe tipuri de abordări, teorii și probleme privitoare la m.m. Există însă două paradigme generale, care sînt practic prezente în toate cercetările. Prima poate fi numită “m. puternică1 și considera că m.m. au efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra struc- turilor și mecanismelor vieții sociale, ele fiind active în raport cu individul sau societatea, iar structurile sociale relativ pasive la influențele m. A doua paradigmă “m. slabă”consideră că influența m.m. în societate este relativ mică, că ele sînt subordonate și nu supraordonate societății, că nu determină opțiunile și com- portamentele indivizilor ci se orientează după acestea, în fine, rolul lor nu numai că nu este negativ, dar poate să fie chiar terapeutic în anumite circumstanțe. Un exemplu tipic de problemă abordată din perspectiva celor două paradigme este problema violenței. în primul caz se consideră că violența este pro- movată prin m.m., că ea afectează negativ socializarea copilului, care poate vedea pînă la 14.000 de morți violente la TV, numai în copilărie, și deci în general putem spune că m.m. contribuie la creșterea numărului com- portamentelor deviante, în special a de- lincvenței, sub toate formele ei. în a doua perspectivă se consideră că m.m. nu manipu- lează individul, ci că acesta utilizează așa cum dorește m.m. Violența este cerută, căci altfel nu ar fi prezentă în programe, ea există în m.m. pentru că există în societate. Cei care urmăresc acest tip de programe sînt pre- dispuși la violență și nu devin eventual delincvenți datorită televiziunii (sau cinemato- grafului). Mai mult, violența prezentată prin m.m. poate avea chiar o funcție terapeutică, în aceeași manieră ne putem raporta și la alte probleme cum ar fi socializarea sexuală tim- purie a copiilor, promovarea unor inegalități între sexe (ca exemplu, rolurile predominant casnice ale femeilor), inactivismul promovat de m., ca și problema rolului pe care ele îl joacă, în general, în societate m.m. fiind con- siderate fie o putere în stat, fie un subsistem subordonat celorlalte puteri. ♦ Cele două paradigme s-au conturat în istoria cer- cetărilor, în perioade diferite, pornind de la probleme deosebite. în perioada interbelică s-a conturat prima paradigmă, care a corespuns într-o oarecare măsură șocului produs la început de noile m., dar și contex- tului social care a generat fenomene de masă, considerate de multe ori și ca efecte ale utilizării m.m. Astfel, propaganda nazistă la radio ca și propaganda de război în pe- rioada 1939-1945 dusă de către ambele tabere la radio ca și prin jurnalele de front fil- mate au evut efecte sociale majore. Mobilizarea ca și formarea unei anumite ati- tudini la scară națională au fost deziderate, în general, eficient îndeplinite de către m.m. în perioada interbelică. Puterea m.m. a fost pro- bată chiar și în privința efectelor lor negative. Cel mai cunoscut exemplu este emisiunea ra- diofonică “Războiul lumilor”, realizată în 1938 de Orson Wells care a creat o panică națio- nală fără precedent în SUA. A doua paradigmă s-a conturat după al doilea război mondial, 340 MASS-MEDIA cînd noile cercetări au arătat că influența m.m. în societate este mult mai mică decît s-a considerat inițial. Și în favoarea acestei paradigme au existat numeroase argumente dintre care amintim slaba eficiență a propa- gandei anticomuniste desfășurată prin m. în anii ‘50 în SUA, cînd cercetările au arătat că programele nu au reușit să convingă populația de pericolul comunist și nici măcar să popularizeze personalități politice care s- au afirmat în această mișcare, dar și cazurile destul de numeroase ale victoriilor electorale ale unor personalități sau forțe politice îm- potriva cărora au militat majoritatea m. au constituit argumente puternice în acest sens. Cele mai semnificative cercetări care au pro- bat activismul recepției programelor m.m. au fost cele realizate în deceniul al cincilea de Lazarfeld, Berelson și Gaudet, privitoare la comportamentul de vot, în baza cărora La- zarfeld și Katz (Personal influence, 1955) au formulat legea comunicării în două trepte care demonstrează influența semnificativă a liderului de opinie în receptarea programelor difuzate prin m.m., lider care filtrează, prelu- crează și chiar reinterpretează mesajele furnizate de m. în anii 70, prin dezvoltarea foarte puternică a sistemelor private de televiziune, prin diversificarea acestora (ca- blu, satelit etc.), ca și prin apariția industriei video, rolul televiziunii în viața socială a fost din nou resimțit foarte puternic, ceea ce a dus la o revigorare în planul cercetărilor m., a paradigmei “m. puternică", deși nu în termenii interbelici. Cele două perspective sînt, desigur, complementare și nu pot fi studiate inde- pendent de evoluția societății. ♦ S.m-m. s-a focalizat și asupra altor probleme sem- nificative în plan politic, socio-economic sau cultural. S-au studiat astfel efectele, în gen- eral negative, produse de m.m. asupra organizării vieții politice, cum ar fi susținerea propagandei politice după modelul “star-sys- tem”, grija deosebită a politicienilor pentru aspectele exterioare, vizibile, dar lipsite de importanță, “cultul” general pentru imagine, fie a politicianului, fie a partidului, a unei or- ganizații, sau a întregii societăți, “cult” care face să fie neglijate, de regulă, tocmai proble- mele sociale majore. în această direcție, unii cercetători consideră că m.m. joacă astăzi rolul de “agendă a realității", ele dictînd ordi- nea priorității problemelor sociale, prin interesul pe care îl arată față de acestea. Se poate astfel deturna sensul real al evenimen- telor, moartea unui star-rock să fie prezentată ca un eveniment social major în timp ce un conflict militar sau descoperirea unui medica- ment să fie prezentate ca mai puțin, sau deloc, importante. în general, m.m. are tendința de a propune utopii și idealuri intan- gibile, de a crea falși eroi, neglijîndu-i astfel pe cei adevărați. ♦ Studii importante s-au reali- zat și asupra proceselor de tratare a informației difuzată prin m. Ele au arătat că m.m. propun o imagine a realității care este serios diferită de ceea ce există în realitate (chiar în cazul transmisiilor directe TV). Cel mai important factor care afectează imaginea realității difuzată de m. este principiul conflic- tului, în funcție de care este reconstruită imaginea difuzată prin m., lumea prezentată fiind cu mult mai conflictuală decît cea reală. Prelucrarea imaginii se produce însă și în funcție de cerințele economice, ideologice și culturale ale diverselor organizații m. care sînt întotdeauna componente ale unor sub- sisteme sociale. ♦ Un fenomen de maxim interes îl reprezintă mediatizarea evenimen- telor sociale. El constă în faptul că imaginea pe care o avem despre evenimentele sociale semnificative, trecute sau prezente, provine astăzi, aproape exclusiv, de la diferitele m. (televiziunea jucînd rolul central în acest proces). El ridică însă și numeroase probleme, iscînd totodată controverse foarte aprinse. Mai întîi, datorită faptului că există o “condițio- nare” ideologică în prezentarea 341 MATRILINEAR evenimentului, chiar și într-o transmisie di- rectă televizată, prin ceea ce se alege, prin cadrele utilizate, prin momentul ales pentru transmisie, prin comentariu etc. Astfel de critici, de exemplu, au fost aduse recent pos- turilor de televiziune TV5 din Franța și CNN din SUA pentru propaganda voalată făcută în transmisiile, (premiere mondiale), ale Revoluției din România (1989) (preluată și di- fuzată în Europa de la TVR) și ale Războiului din Golf (1991). Pe de altă parte, transmisiile directe ale unor asemenea evenimente tind să fie organizate după principiul spectacolului și chiar evenimentul în sine să fie structurat după același model, deoarece agenții sociali nu pot face abstracție de prezența m.m. ♦ Un capitol distinct al cercetărilor din s.m.m. se re- feră la modul în care cultura este difuzată sau/și generată prin m.m., la influențele funcționării m.m. asupra diferitelor compo- nente ale culturii, la rolul lor în raport cu cultura populară, cu cea de masă sau de con- sum, sau cu cea “savantă”. în acest punct s.m.m. se întîlnește cu alte discipline soci- ologice cum ar fi sociologia culturii, sociologia artei, sociologia economică etc. V. audiență, comunicare, presă, propagandă, public, pub- licitate, cultură. A.B. MATRILINEAR transmisie a rudeniei numai prin femei. în acest sistem, fiica rămîne împreună cu mama sa și cu fratele său. Ea își păstrează clanul, numele și bunurile pe care le transmite copiilor ei. Fratele este consi- derat drept tată al copiilor care vor avea același nume ca mama și unchiul lor. încă din secolul trecut, în antropologie există o dispută cu privire la evoluția sistemelor familiale. Teo- ria care a dominat multă vreme afirmă că a avut loc o trecere de la un sistem originar de filiație indistinctă spre un sistem matrilinear care a devenit mai tîrziu patrilinear. Această teorie evoluționistă nu a fost confirmată cu date certe. V. căsătorie, familie, patrilinear. LMih. MATRILOCAL reședință a noilor soți îm- preună sau în apropierea părinților soției. în comunitățile tradiționale, regula m. era apli- cată într-un număr relativ redus de cazuri, îndeosebi în situațiile în care soția era singura moștenitoare a părinților ei sau avea un statut economic mai ridicat decît al soțului. în aceste situații, se organiza un ritual special de accep- tare a soțului în grupul familiei și în comu- nitatea soției care putea să prevadă și preluarea de către soț a numelui de familie al soției. în prezent, căsătoria m. are în principal o motivație economică (deținerea unei lo- cuințe de către soție, deținerea de către soț a unui loc de muncă în localitatea de reședință a soției) sau de asistență familială (preluarea parțială de către părinții soției a îngrijirii copi- ilor atunci cînd ambii soți desfășoară activități permanente extrafamiliale). V. căsătorie, en- dogamie, familie, neolocal, patrilocal, rudenie. I.Mih. MĂSURARE SOCIALĂ stabilire a unei ordini de mărime (frecvență, intensitate etc.) prin atribuire de valori, în acord cu pro- prietățile obiectului social studiat. M.s. se dovedește a fi principalul element de sudură între nivelul teoretic și cel empiric al cunoașterii. Ea este precedată și pregătită de analiza conceptuală, dar mai ales de opera- ționalizare și cuantificare. Unii specialiști consideră uitimele două operații ca părți ale m. Rezultatul operaționalizării și cuantificării îi constituie indicatorii de cercetare direct ob- servabili și măsurabili. Acești indicatori, transpuși în instrumente de cercetare — chestionare, ghiduri de convorbire, fișe de ob- servație, scheme experimentale sau de analiză a conținutului, scale, teste etc. — per- mit efectuarea propriu-zisă a măsurătorilor (operație empirică). La rîndul său, m. prescrie modalitățile de prelucrare și de calcule statis- tico-matematice admise în manipularea informațiilor recoltate, în vederea analizei și 342 MĂSURARE SOCIALĂ interpretării lor. > Elementele componente ale m.s. sînt: obiectulde măsurat, etalonul de măsură și regulile de atribuire a valorilor. Obiectul de măsurat este alcătuit dintr-o mare diversitate de fapte, fenomene și procese so- ciale, începînd cu cele de natură macro- socială care privesc societatea globală și sfîrșind cu cele de natură microsocială referi- toare la acțiuni, comportamente, relații individuale și de grup. încă în 1928 L.L. Thur- stone (The Measurement of Values) atrăgea atenția asupra faptului că în m.s. nu trebuie să intervină postulate ale măsurătorilor fizice, întrucît ea nu se ocupă cu fenomene de această natură. Pentru a se surprinde în- treaga gamă de manifestări ale fenomenelor și proceselor sociale, trebuie avute în vedere atît determinările numerice, prin atribuirea de valori cantitative (accepțiunea restrînsă a m.), cît și cele nenumerice, cum ar fi ordinea, re- dată prin numerale, și chiar clasificările, redate prin nume sau simboluri. Etalonul de măsură reprezintă o mărime definită, cu care urmează a fi comparate aspectele cantitative (mărimile variabile) ce caracterizează feno- menele și procesele sociale în vederea determinării valorii lor. Distingem două tipuri de etaloane: etalonul natural, în care se de- finește o mărime naturală de măsură, cu semnificație de unitate, și etalonul concep- tual, alcătuit dintr-un set de criterii, standarde ce definesc o mărime relativă, o unitate con- vențională de măsură. Etalonul natural are o semnificație empirică reală, de aceeași natură ou aceea a obiectului măsurat, sau este definit pe baza unor relații intermediare, valorile atribuite sînt numere (întregi, rațio- nale, reale). Spre deosebire de alte domenii, în sociologie se operează cu un număr relativ restrîns de etaloane naturale. Cel mai adesea sociologul operează cu etaloane conceptu- ale. Ele au o semnificație relativă. Sînt elaborări teoretice mai mult sau mai puțin riguroase, fără a fi univoc determinate, dar corespund cel mai bine naturii fenomenelor sociale. Etaloanele se definesc în cadrul ope- rației de cuantificare. Semnificația lor poate rezulta din practica social-istorică, poate fi in- trodusă pe cale normativă, pe baza unor calcule statistice (valori medii, abatere stan- dard etc.) sau printr-o operație specifică de evaluare. De fiecare dată apare însă necesi- tatea validării modelului adoptat. + Regulile de atribuire a valorilor (numere, numerale sau simboluri) urmează îndeaproape natura obiectului studiat și caracteristicile etalonului utilizat în m. Acest fapt conduce la anumite niveluri de măsură. în literatura de speciali- tate sînt formulate patru niveluri de măsură: nominal (categorial), ordinal (care indică ordi- nea), de interval (redă intensitatea) și de proporții (de raport). Cele patru niveluri de măsură sînt redate în ordinea complexității, proprietățile nivelurilor inferioare fiind cuprinse în cele ale nivelurilor superioare; primele două alcătuiesc m. nenumerică (prin simboiuri-nume și numerale), celelalte două sînt specifice m. numerice. Anumitor carac- teristici cantitative ale fenomenelor sociale le este propriu numai un anumit nivel de măsură (uneori denumit și de tip scală, sau precizie a m.). Nivelul nominal este alcătuit dintr-un set de categorii. Atribuirea vaiorilor se face pe baza relației de egalitate/neegalitate. Această relație este simetrică (A=B, atunci și B=A) și tranzitivă (A=B, B--C atunci A=C). Valorile atribuite sînt simboluri, ele reprezintă simple nume investite cu funcția de clasifi- care. De aceea sînt foarte diverse, respectînd însă cerințele unei corecte clasificări (ex- haustivitate — toate elementele să fie clasificate, și exclusivitate — un element să fie repartizat la o singură categorie) și aplicînd criterii semnificative. Cu aceste valori de scală se pot efectua orice transformări care respectă clasificările. în schimb, manipularea statistico-matematică este limitată la frecvențe absolute și relative, modul dis- 343 MĂSURARE SOCIALĂ tribuției, coeficienți de contingențe (de aso- ciere). Nivelul ordinal corespunde situațiilor în care proprietățile se pot ierarhiza. Valorile atribuite reflectă relația de ordine “mai mare”, “mai mic”, indicîndu-se rangul pozițiilor ocu- pate pe o scală, fără a se putea preciza diferențele dintre ele. Relația de ordine este asimetrică (A>B, atunci BB și B>C, atunci A>C). în multe situații nu este satisfăcută însă relația de tranzivitate, de aceea se recomandă utilizarea nivelului ordonat și cel perfect ordo- nat (C.H. Coombs). Marea majoritate a fenomenelor sociale permit doar un nivel or- dinal de m. Metoda comparativă se bazează pe un astfel de nivel de măsură. Trans- formările permise ale valorilor de scale cuprind toate operațiile matematice: scădere, adunare, împărțire sau înmulțire cu o con- stantă, deoarece ele conservă relația de ordine. La manipularea informațiilor, pe lîngă operațiile specifice nivelului nominal, se adaugă calculul medianei distribuției, dife- renței interquartile, coeficienților de corelație a rangurilor. Nivelul de interval (cardinal) corespunde situațiilor în care obiectul * măsurat poate fi descris cantitativ (cuantifi- cat) prin valori numerice. Pentru aceasta se definește un etalon de măsură cu semnificația de unitate. Se obțin astfel valori egal dis- tanțate pe o scală de intensitate a pozițiilor exprimate, fără însă a dispune de un punct natural de pornire în atribuirea valorilor, adop- tîndu-se unul relativ (valoarea cea mai mică întîlnită, de exemplu). Nivelul de interval (sau de distanță) are în plus o serie de con- strîngeri, cum ar fi aceea că transformările permise cu valorile atribuite sînt limitate la adunarea sau scăderea unei constante (transformări liniare), pentru a se păstra relația originară. De această dată se cunoaște nu numai poziția pe scală, dar și cu cît diferă ea de alte poziții. Existînd o unitate de măsură, informația recoltată permite un evantai mult mai mare de operații și calcule, cum ar fi media distribuției și toată statistica dependentă de aceasta — abaterea medie, coeficienți de corelație, de regresie etc. în cer- cetarea socială, nivelul de interval este doar aproximat prin intermediul diferitelor tehnici de scalare a intensității opiniilor, atitudinilor, comportamentelor, fără a se dispune totuși de un model matematic care să ateste în mod riguros egalitatea distanțelor dintre punctele scalei, bazîndu-se mai mult pe caracteristici presupuse ale procesului discriminatoriu (scala de ierarhizare tip Likert, scala inter- valelor aparent egale — L. L. Thurstone). Nivelul de proporții prezintă cele mai multe re- stricții (ordine, distanță și origine naturală) și de aceea este dificil de atins în cercetarea so- cială. Atribuirea valorilor se bazează pe exis- tența unei unități de măsură și a unui punct natural de pornire ceea ce conduce la valori cantitative în sensul strict al termenului. Acest nivel de măsură este utilizat de către sociolog doar în acțiunea de numărare a entităților (cînd folosește deci etaloane naturale). Iden- tificarea unui eventual punct zero (în afara relației “absență” / “prezență”) nu se dovedește a fi un punct de pornire în atribuirea valorilor, ci mai degrabă punctul (neutru) de separare a sensurilor, a pozițiilor favorabile (pozitive) de cele nefavorabile (negative). Sociologul “operează” însă și cu o serie de fenomene care au proprietățile unei scale de proporții, fie acestea de natură tem- porală (vîrstă, vechime etc.), economică (venit, productivitate) sau chiar fizică (lungime, masă, volum etc.). Singura trans- formare admisă, pentru conservarea proporției, este multiplicarea, respectiv di- viderea cu o constantă. Pentru prelucrarea și analiza informației se poate apela la întregul aparat statistico-matematic disponibil. De reținut că problematica transformărilor și cal- culelor legate de nivelurile de măsură devine relevantă doar pentru măsurarea reprezenta- 344 MECANICĂ SOCIALĂ tivă (R.M. Dawes, Fundamentals of Attitude Measurement, 1972), cînd observațiile em- pirice servescda elaborarea instrumentului de măsurare, iar acesta, odată obținut, permite efectuarea unor alte observații empirice. ♦ Dacă nu se reușește stabilirea unei astfel de relații reciproce dintre valorile atribuite și relațiile empirice, avem de-a face cu o măsurare index. Aici valorile atribuite “su- portă” orice transformare, dar ea nu are o semnificație empirică, ci una abstractă. Analiza modelelor de m. poate fi efectuată și din alte perspective, cum ar fi aceea a dimen- siunilor (aspectelor) avute în vedere, distingîndu-se între modelele dimensionale și cele nedimensionale. Primul grup cuprinde m. unidimensională (specifică tehnicilor de scalare). Aceasta ia în considerare o singură caracteristică a obiectului studiat. ♦ M. mul- tidimensională vizează determinarea struc- turii complexe a fenomenelor și proceselor (deși extrem de necesară, această m. este încă puțin dezvoltată), iar relațiile dintre ele- mente se pot exprima prin modele de distanță sau prin modele spațiale, apelîndu-se în acest scop la calculul matriceal, analiză fac- torială etc. Modelele nedimensionale sînt în fapt cele mai răspîndite. Prin ele nu se spe- cifică dimensionalitatea, neputîndu-se deci testa ipoteze privind structura. Evaluarea măsurătorilor se referă în principal la determi- narea validității și a fidelității instrumentelor de lucru. Există mai multe tipuri de validitate. Validitatea de conținut (internă) exprimă gradul în care indicatorii măsoară ceea ce se presupune că măsoară. Atestarea se rea- lizează prin analiza omogenității (consistenței interne) a setului de indicatori, prin utilizarea modelelor cauzale sau prin comparația m. cu datele obținute de la un grup martor, fiecare metodă furnizînd rezultate care pot reflecta doar parțial gradul de validitate. O cerință esențială constă în cercetarea validității nu- mai pentru un set de indicatori considerați relevanți pentru domeniul cercetat și nu pen- tru o colecție mai mult sau mai puțin întîmplătoare. Validitatea predictivă (externă) se referă la gradul în care m. efectuate se asociază cu anumiți factori exteriori, caracte- ristici sociale, profesionale, de performanță, și la prognozarea evoluției viitoare a fenome- nelor cercetate. Validitatea de construct este dată de ponderea varianției comune a vari- abilei măsurate (Vc.o.) și a factorilor explicativi, raportată la totalul varianței vari- abilei respective v}=^~ ♦ Fidelitatea exprima gradul de încredere și de stabilitate ale m. efectuate: unde V este varianta adevarata și Vt— varianța totală observata. In cazurile concrete de cercetare valorile obser- vate sînt o combinare de date reale (adevărate) și de erori: Xo = Xa + Xe, ceea ce îndreptățește efortul de a elimina erorile. Utilizînd numai datele de observație, unde Vt este varianta totală obser- Vt vată (reală + erori), iar Ve reprezintă erorile. Gradul de stabilitate m. se cercetează prin mai multe modele: fidelitatea test-retest (a măsurătorilor repetate), procedeul formulelor paralele (două instrumente de cercetare cu valoare egală) și înjumătățirea instrumentelor de cercetare. V. scalare, statistică și sociolo- gie. I.M. MECANICĂ SOCIALĂ 1. Ramură a sociologiei “abstracte” (A. Portuondo y Bar- celo) sau “pure” (L.F. Ward) care analizează societatea considerînd elementele și grupu- rile sociale ca puncte și sisteme materiale supuse unor forțe (sociale) a căror in- teracțiune determină echilibrul și mișcările sociale, acestea din urmă fiind studiate prin analogie cu legile, metodele și principiile me- canicii raționale. Reprezentanții m.s. (L. Winiarski, A. Lotka, A. Groppali, V. Pareto, S. Haret etc.) consideră societatea ca un sistem analog oricărui alt sistem material, supus le- gilor mecanicii raționale și compus din 345 MEDICINĂ SOCIALĂ totalitatea indivizilor, care nu se pot sustrage legilor mecanice (în special legilor atracției și respingerii corpurilor, legii gravitației); forțele sociale rezultate din acțiunile și reacțiunile lor au un conținut preponderent psihic (forțe psi- hice). Conceptele m.s. pot fi elaborate prin analogie cu ale m. raționale: altruism și ego- ism versus atracție și respingere; asociație versus compunerea forțelor; cooperare/multi- plicare de forțe; război/comprimarea forțelor; organism social/echilibru de forțe etc. Sînt însă extrem de rare forțele sociale care pot fi analizate prin analogie pură cu forțele me- canice, ceea ce a și restrîns validitatea enunțurilor m.s. la cîteva propoziții sau modele sociodemografice. 2. în concepția matematicianului și sociologului Spiru Haret (1851 -1912), m.s. este “știința care va studia mișcările sociale”. Ea este doar o aplicare a m. în sociologie, deoarece termenul m. sugerează doar “analogia între prefacerile so- cietății omenești și schimbările de pozițiune ale corpurilor materiale” (Mecanica socială, 1910). în această accepțiune, care este rela- tiv distinctă de accepțiunea m.s. la sociologii mecaniciști în general, Haret distinge ms. de sociologia mecanică, care “tratează știința sociologiei după metoda mecanică”. Scopul m.s. constă, din acest punct de vedere, doar în aplicarea metodei științifice la cercetarea problemelor sociale. Distincțiile și delimitările propuse de Haret au avut menirea de a elimina unele accente ale mecanicismului concepției sale sociologice, care este mai de- grabă matemaf/c-mecanicistă. Mecanicismul, ca tip de reducționism aplicat în cercetarea fenomenelor sociale, rămîne totuși dominant și în concepția sa despre m.s. V. pozitivism, sociologie. I.U. MEDICINĂ SOCIALĂ (IGIENĂ SO- CIALĂ) ramură a științelor medicale care are ca principal obiect de studiu optimizarea me- todicii acțiunilor sanogenetice cu caracter profilactic de masă, analiza condiționării și im- plicației socioeconomice a stării de sănătate a colectivităților umane, precum și evaluarea necesităților de ocrotire a sănătății, în scopul elaborării unor măsuri de îmbunătățire a rețelei sanitare. Reunind multiple preocupări convergente cu cele ale sociologiei medicinei (igiena socială, organizarea sau administrația sanitară, epidemiologie și profilaxia.bolilor transmisibile, determinarea și optimizarea stării de sănătate a populație etc.), m.s. con- stituie un domeniu de activitate specializat, cu metode și tehnici proprii de cercetare. Carac- teristica ei principală constă în depășirea punctului de vedere tradițional al medicinei curative exercitată asupra indivizilor izolați și concentrarea, cu precădere, asupra ame- liorării mediului ambiant și identificării de noi resurse pentru protejarea sănătății colec- tivităților sociale. în acest sens, apariția m.s. coincide cu momentul în care progresele mi- crobiologiei, igienei și medicinei populației au făcut posibilă o analiză complexă a sano- genezei și patogenezei populației în cadrul căreia factorii sociali apar a fi la fel de impor- tanți ca și cei de natură fizică, chimică sau biologică. Preocupări incipiente în acest domeniu datează din secolul trecut, odată cu pătrunderea în vocabularul medical a unor termeni noi cum ar fi: boală socială, patologie socială, mediu social, terapie socială, care au contribuit la multiplicarea acțiunilor revendi- cative și a mișcărilor de reformă vizînd îmbu- nătățirea poiiticii sanitare. în țara noastră, medici iluștri, cum au fost C. Caracas, C. Is- trate, I. Felix, Șt. Stîncă, V. Babeș, L Canta- cuzino, G. Banu etc., au adus însemnate con- tribuții în evidențierea importanței “mediului sociai ca factor patologic”. în prezent, inițierea unor vaste investigații epidemiologice (analiza factorilor ce determină frecvența și distribuția bolilor în categorii specifice de populație) și a unor cercetări de amploare în scopul evaluării costului asistenței sanitare și 346 MEGALOPOLIS a consumului medical reprezintă principalul obiectiv al acestei discipline atît de înrudită cu sociologia, medicinei. Spre deosebire de aceasta, m.s. se apleacă însă cu precădere asupra studiului statistic, prin intermediul fixării unor indicatori care își propun atît evi- dențierea procesualității morbidității, cît și asigurarea unui control cît mai eficace asupra ei. V. politică socială, sociologie clinică, soci- ologia medicinii. S.R. MEDIU CONSTRUIT totalitatea con- strucțiilor și amenajărilor create de om pentru satisfacerea necesităților sale de producție și de locuire. Pentru fiecare dintre secvențele majore ale procesului de reproducție eco- nomică — producție, circulație, repartiție și consum — sînt realizate structuri construite specifice (clădiri industriale, agricole, admi- nistrative și de locuit, dotări social-culturale, infrastructură pentru transporturi etc.). La acestea se adaugă clădirile de locuit și amenajările social-culturale. Funcționalitatea socială a acestora este cercetată de sociolo- gia m.c. Obiectivul practic al acestei ramuri a sociologiei este de a contribui la realizarea unor construcții cu funcționalitate socială și economică optimă, la dezvoltarea unor struc- turi administrative și culturale care să permită utilizarea obiectelor construite cît mai eficient din punct de vedere social și uman; expli- carea și prognoza interacțiunilor complexe dintre om și mediu! său construit. Conceptele cheie cu care operează sociologia m.c. sînt fie specifice — mod de locuire, cerințe și nevoi de locuire, mobilitate locativă, funcțiuni ale lo- cuinței, calitatea și confortul de locuire, adaptabilitatea locuinței, vecinătate, satis- facție de locuire, eficiență socială a utilizării obiectivelor construite etc., — fie mai gene- rale — integrare socială, ciclu de viață familială, satisfacție și integrare în muncă etc. Dintre multiplele caracteristici ale obiectelor construite, sociologia m.c. reține în special pe cele cu influență directă asupra confortului și modului de utilizare a spațiului, mărimea obiectelor construite (suprafață, număr subunități, volum), partiu și mod de dimen- sionare a spațiilor funcționale, mod de echipare, mobilare și decorare, amplasare în raport cu alte obiecte construite, cu mediul natural și cu mediul social în care funcțio- nează, microclimat Interior, mod de grupare în teritoriu a obiectelor cu funcțiuni identice, complementare sau divergente.Principalele efecte ale m.c. sînt urmărite la nivelul stărilor fiziologice, psihologice, sociale și'demo- grafice, stări de oboseală, satisfacție, sănă- tate, coeziune familială, relații de vecinătate, mobilitate locativă, migrație, nupțialitate, di- vorțialitate, morbiditate, reușită și eșec, devianță etc.) și al activităților (de producție, de utilizare a timpului, de creștere și îngrijire a copiilor, de transformare a m.c. de către utilizatori etc.). Principalele variabile de con- trol în analiza efectelor sociale ale m.c. sînt asociate cu caracteristici sociale ale utilizato- rilor, calitatea serviciilor sociale, asigurarea obiectelor construite cu energia necesară funcționării lor, cu structurile organizaționale și normative care reglementează accesul la anumite obiecte construite și modul de utilizare a acestora. Date fiind natura și com- plexitatea relațiilor pe care le studiază, sociologia m.c. își desfășoară propriul de- mers de cercetare în context interdisciplinar, în colaborare cu urbanismul, arhitectura, medicina socială, demografia și economia. V. locuire, morfologie socială. D.S. MEGALOPOJJS (g r. megos, “mare”, polis, “oraș”) ansamblu urban gigant, rezultat al unor conurbații multiple și complexe, luînd forma unui oraș “continuu”, care s-a format atunci cînd interstițiile rurale dintre ariile metropolitane au fost înghițite de creșterea urbană. Geograful Jean Gottman a utilizat termenul de m. pentru a desemna ansamblul 347 MERITOCRAȚIE urbanizat care se întinde în partea de nord- est a S.U.A., pe coasta Oceanului Atlantic (Megalopolis or the Urbanisation of the North- eastern Seabord, 1957, M., 1961). Acest m. se întinde de-a lungul a 600 de mile, trecînd pe teritoriul a 10 state, 117 districte, cuprin- zînd 32 orașe cu peste 500.000 locuitori și concentrînd aproape o cincime din populația Statelor Unite. M. s-au format sau sînt în plin proces de dezvoltare și în alte țări, ca de e- xemplu în Japonia, în jurul golfului Osaka, sau gruparea de așezări din sud-estul Braziliei. M. reprezintă “stadiul de gigantism al conur- bațiilor” (J. Beaujeu-Garnier și G. Chabot, Geografia urbană, 1971). V. conurbație. I.F. MERITOCRAȚIE termen larg vehiculat prin deceniile șase-șapte în limbajele filosofic, sociologic și jurnalistic, desemnînd situația în care pozițiile sociale și recom- pensele asociate acestora (venit, putere, prestigiu, privilegii etc.) nu sînt moștenite, ci dobîndite de indivizi în funcție de calitățile și meritele lor personale. Discuțiile în legătură cu m. se înscriu în problematica mai largă a inegalității sociale, privită ca inegalitate a șan- selor de ascensiune socială și ca perpetuare, într-o formă sau alta, a influenței originii so- ciale (inegale) a indivizilor asupra statusurilor dobîndite în cursul vieții lor. M. este conside- rată un simptom al democratizării, permea- bilității și egalizării șanselor de ascensiune socială. La un moment dat, creșterea con- tinuă a indicilor de mobilitate socială, aparenta slăbire a mecanismelor de prescri- ere în favoarea celor de dobîndire a statusului social și condiționarea tot mai accentuată a nivelului acestuia de către nivelul de instrucție au creat iluzia că societățile industriale avan- sate ar intra într-o “eră a m.” (M. Young, The Rise of Meritocracy, 1961). Pentru sociologi, m, descrie un sistem social (ideal) care ar avea proprietatea ca influența originii sociale asupra statusului să se transmită în întregime prin intermediul educației (și nu pe alte căi: moștenire, privilegiu, cooptare etc.). G. Carlsson a denumit acest tip de sistem social “societate fără efecte întîrziate” (Social Mobi- lity and Class Structure, 1958), iar R. Boudon “societate meritocratică” (L’inegalite des chances, 1973). O asemenea abordare per- mite aplicarea unui tratament statistic pe baza unei definiții formalizate: un sistem social pe care se definesc trei caracteristici — origine, nivel școlar, status — este meritocratic dacă și numai dacă probabilitatea ca un individ ce se găsește la un nivel școlar Sj să atingă un status Ck este independentă de poziția de origine Ci. Pe de alte parte, pot fi efectuate comparații măsurabile între situațiile reale și cea ideală. Asemenea comparații au demon- strat că societățile dezvoltate nu pot fi asimi- late modelului meritocratic, ele plasîndu-se la distanțe mai mari sau mai mici față de acest model. V. egalitate, inegalitate, mobilitate so- cială. C.A. METODE DE FLEXIBILIZARE A MUNCII aplicate în politicile de angajare a personalului și de distribuire a sarcinilor pro- ductive pentru a facilita adaptarea organizațiilor la fluctuațiile crescînde ale pieței tot mai competitive. în locul unei creșteri continue a numărului de personal angajat pe termen nelimitat, se optează pentru consti- tuirea unui nucleu constant de personal cu angajare permanentă în jurul căruia se re- crutează alt personal, fie pe bază temporară fie cu program redus, în funcție de variațiile cererilor pieței pentru produsele organizației. Totodată, membrii personalului cu angajare permanentă trebuie să dispună de abilități profesionale polivalente pentru a trece cu ușurință de la un tip la altul de activitate. Prin- cipalele m.f.m. sînt următoarele: a. timp suplimentar de muncă efectuat de personalul angajat permanent, peste timpul zilnic sau săptămînal standard, și plătit mai bine; b. 348 METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE munca în “schimburi” prin împărțirea ciclului de 24 de ore în perioade compacte și or- ganizarea.de “schimburi” sau blocuri de personal (de exemplu: 3 schimburi x 18 ore, 2 schimburi x 8 ore, 2 schimburi x 12 ore); c. program flexibil care permite personalului să varieze intervalele orelor de muncă între anumiți parametri predefiniți; d. negocierea numărului anual de ore în locul celui săptămînal standardizat cu alocații salariale corespunzătoare, ceea ce facilitează variația timpului de muncă în funcție de solicitări; e. utilizarea de subcontractanți, adică încheierea de subcontracte cu alte firme în lo- cul angajării de personal suplimentar; f. angajarea de personal suplimentar prin con- tracte pe termen scurt (angajare temporară săptămînală, lunară, pe 3 luni etc.); g. anga- jare cu program redus (un număr săptămînal sau zilnic de ore) pe o bază permanentă; h. complementaritatea slujbei constă în anga- jarea a două persoane pentru a realiza sarcini relativ similare, salariul acordîndu-se în funcție de timpul de muncă; i, munca la domi- ciliu permite angajatului să îndeplinească acasă sarcinile alocate conform unor para- metri prestabiliți (se aplică tot mai mult datorită disponibilității terminalelor com- puterelor sau a altui echipament al firmei pentru folosință la domiciliu). M.f.m. fa- cilitează distribuirea sarcinilor de muncă într-un alt mod fără a duce la o scădere sem- nificativă a șomajului. Ele avantajează organizațiile și patronatul și o anumită categorie a personalului (cu calificare înaltă și polivalentă), pentru alții generînd o insecuritate mărită. V. îm- bogățirea muncii, legea lui Parkinson, orientare școlară și profesională. M.V. METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE analiză a metodelor și tehnicilor aplicate în realizarea și finalizarea cercetării sociale. Are un caracter predomi- nant normativ. Pe baza reflecției asupra experiențelor trecute de cercetare, for- mulează strategii de investigare, indică atît eventuale dificultăți și neajunsuri, cît și căi de obținere a unor rezultate valide din punct de vedere științific. M.c. este astfel expresia conștiinței critice, autoreflexive și construc- tive a unei discipline. Uneori m.c. este considerată ca ramură a filosofiei științei, dez- voltîndu-se în relație cu epistemologia. în această ipostază se admite că s-ar constitui o m. generală ale cărei scopuri transcend pe cele ale oricărei discipline pentru a se ocupa de problemele comune întregii cercetări științifice. Acesteia i-ar fi asociate m. particu- lare specializate disciplinar. Comunicarea permanentă dintre m. generală și m. particu- lare ar acționa ca un factor de convergențe a strategiilor de cercetare și ca o cale de accen- tuare a caracterului unitar și global al cunoașterii științifice. Deocamdată, însă, nu este constituită o m. generală a cercetării științifice, analizele concentrîndu-se la nivelul m. particulare de genul m.c.s. ♦ Clasele de elemente componente ale m.c.s. sînt: a. enunțurile teoretice fundamentale admise ca referințe pentru structura paradigmatică a unei teorii și convertite în principii meto- dologice de orientare a abordării realității sociale; b. metodele și tehnicile de culegere a datelor empirice (observația, experimentul, ancheta etc.); c. tehnicile și procedeele de prelucrare a datelor și informațiilor empirice, de ordonare, sistematizare și corelare a aces- tora pentru fundamentarea deciziilor privi- toare la semnificațiile lor teoretice; d. pro- cedeele de analiză, interpretare și construcție sau reconstrucție teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicații și predicții teoretice. Aceste elemente ale m.c.s. nu sînt, totuși, unitar și universal constituite, ci manifestă diferențieri importante. Principala sursă de variație este reprezentată de concepția teoretică luată ca referință. Întrucît în sociologie nu există încă 349 METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE o “paradigmă” unică, ci structuri teoretice al- ternative care uneori sînt concurente iar alteori complementare, fiecare teorie socio- logică majoră a tins să-și derive și să-și formuleze propria m. De exemplu: E. Durk- heim a formulat “regulile metodei sociologice” adecvate concepției sale despre societate; Max Weber a construit o metodologie de stu- diere a fenomenelor sociale în concordanță cu propria “sociologie interpretativă”; et- nometodologia a dezvoltat metode “etnografice” de analiză a comunicării și a semnificațiilor investite de actorii sociali în acțiunile lor etc. S-a ajuns astfel ca deose- birile principiale dintre abordări să fie mai pregnante decît asemănările și din această perspectivă încă nu se poate vorbi de o m. unică a c.s. în funcție de modul teoretic ge- neral aplicat în vederea explicării vieții sociale, se distinge între practica meto- dologică “obiectivă” și cea “interpretativă”. Prima urmărește să promoveze acea m. care este apropiată de modelul științelor naturii; faptele sau fenomenele sociale sînt explicate prin alte fapte sociale; cunoașterea socială trebuie să ajungă să ia forma explicațiilor și predicțiilor, a legilor și generalizărilor empirice detașate de eventualele implicații valorice pentru a asigura “obiectivitatea” discursului social. Deși unitară la nivelul celor mai gene- rale principii, practica metodologică “obiec- tivă” a evoluat de la operaționalism (după de- ceniul al patrulea al secolului nostru) la empirism (în a doua jumătate a acestui se- col), pentru ca ulterior să se consacre sub forma analizei structurale, analizei funcționa- le sau a analizei sistemice. Practica metodo- logică “interpretativă” a fost formulată in nuce de filosofia socială neokantiană, dezvoltată de “sociologia interpretativă” a lui Max Weber și continuată în cadrul interacționismului sim- bolic, sociologiei fenomenologice și etnometodologice. în aceste abordări se pune accentul pe specificul subiectiv ireduc- tibil al faptelor sociale, ceea ce implică ne- cesitatea concentrării analizelor asupra semnificațiilor investite și vehiculate de actorii sociali în interacțiunile și situațiile lor sociale, în condițiile diviziunii abordărilor meto- dologice, analistul social se confruntă, în realizarea și finalizarea unei cercetări, cu mai multe deschideri opționale atît la nivelul pos- tulării sau construcției teoretice, cît și la cel al elaborării proiectului unei investigații. Des- chiderile opționale îi apar într-o formă polari- zată: pozitivare sau interpretare a datelor; in- dividualism sau holism metodologic; obiec- tivitate sau implicare ideologică; filosofie sau .știință sociala. Aceste opțiuni sînt uneori con- siderate nu ca polare, ci complementare. ♦ în m.c.S. au fost dezvoltate ca metode princi- pale de culegere a datelor empirice: ancheta socială, analiza documentelor sociale, ob- servația și experimentul. Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici apli- cative, adică de operații integrate într-un mod particular de identificare, colectare și prelu- crare a datelor empirice. Diversitatea opțiunilor teoretico-metodologice se relevă și la nivelul definirii normelor și tehnicilor aplica- tive circumscrise uneia și aceleiași metode. Astfel, în fenomenologie și etnometodologie s-a manifestat preferință pentru aplicarea și dezvoltarea tehnicilor de observare participa- tivă, pe cînd în practicile metodologice “obiective” s-au extins tehnicile de elaborare a anchetelor sociale. Deși este posibil și ade- seori s-a înfăptuit transferul de tehnici de cercetare dintr-un mod de abordare în altul, trebuie avut în vedere că nu se realizează doar un simplu transfer tehnic, ci și modifi- carea presupozițiilor teoretice care le-au generat. Lipsa de control sistematic al efec- telor tacite sau implicite generate de nemodificarea presupozițiilor teoretice riscă să genereze distorsiuni la nivelul analizei datelor empirice. Tehnica de investigare tre- buie deci modificată sau adaptată contextului 350 MIGRAȚIE teoretic. Cunoașterea științifică și cunoașterea condițiilor și practicilor de pro- ducere a ei sînt aspecte corelate ale unuia și aceluiași proces de dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei necesare complemen- tarități se manifestă uneori prin transformarea m.c.s. într-o orientare eminamente critică și normativă, care formulează acele principii ideale de producere și reproducere ale cunoașterii sociologice pe care nimeni nu le poate aplica în mod consecvent, dar oricînd pot fi invocate în ipostaza de standarde sau instanțe critice. Astfel concepută, m.c.s. prezintă riscul generării unor efecte inhibi- toare, cînd menirea ei este tocmai aceea de a stimula imaginația cercetătoare creatoare. Rolurile de teoretician, cercetător și meto- dolog sînt coextensive profesiei de sociolog, tot așa cum sociologia ca știință include în însăși construcția ei atît teoria și practica cer- cetării empirice, cît și teoria producerii acestei teorii. V. sociologie. L.V. MIGRAȚIE fenomen ce constă în de- plasarea unor mulțimi de persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire. Dacă privim fenomenul raportîndu-ne la o populație dată — perspectivă adoptată, în principal, dede- mografie — atunci, adică în raport cu această populație, se poate vorbi de două forme de migrație: imigrație (ansamblul intrărilor) și emigrație (ansamblul ieșirilor). în fapt orice act migratoriu este, în același timp, o migrație și o emigrație. Sociologia studiază m. dintr-o perspectivă mai largă, interesîndu-se de indi- vizi în ambele ipostaze simultan; de asemenea, atenția ei se îndreaptă pre- cumpănitor asupra acelor mișcări teritoriale în care sînt antrenate mase mari de oameni, ce se constituie în fluxuri de m. în fine, inte- resul manifestat de sociolog pentru acest fenomen are la bază faptul că, în cea mai mare parte a cazurilor, o mobilitate teritorială este însoțită de sau generează o mobilitate socială, adică schimbarea statutului social al persoanelor migrante. ♦ Cu referire la un teri- toriu național, se face distincția între m. internă, atunci cînd deplasarea se face în in- teriorul țării respective, și m. externă sau internațională. După un alt criteriu, se vorbește de m. temporară, cînd deplasarea se efectuează pentru o perioadă determinată de timp, după care individul imigrant se în- toarce ia locul de origine (unde, de regulă, își păstrează locuința și familia), și m. definitivă, cînd migrantul nu se mai întoarce. Este desigur dificilă caracterizarea unui act migra- toriu ca fiind temporar sau definitiv, în momentul producerii lui. De aceea, de regulă, e necesară o reconstituire a migrațiilor, după o perioadă de timp dincolo de care acestea pot fi considerate ca definitive. în cazul m. in- terne, se distinge, prin amploarea sa, m. rural-urbană, fenomen caracteristic tuturor societăților aflate în faza de industrializare. Actualmente, în țările dezvoltate, se remarcă și un flux invers: dinspre urban spre rural. In- diferent de amploarea lui, acesta nu poate fi considerat ca fiind simetric celuilalt decît dintr-un punct de vedere pur formal, spațial. El are o cu totul altă cauzalitate și antrenează alte categorii de populație. în vreme ce, în primul caz, m. spre urban a fost determinată precumpănitor de oferta superioară (cantita- tiv și calitativ) de locuri de muncă la oraș, în cel de-al doilea, în m. sînt antrenați fie pen- sionarii, fie persoane active care, menți- nîndu-și locul de muncă la oraș, se retrag cu locuința spre periferiile acestuia sau în lo- calități “dormitor”, de unde accesul spre metropolă este facilitat de dezvoltarea rețelei de comunicații. Deci, dacă m. rural-urbană a fost însoțită de un transfer de forță de muncă din agricultură spre industrie, cea urban-rurală nu antrenează nici o schimbare semnificativă a structurii ocupaționale. Fenomenul acesta 351 MIGRAȚIE din urmă se produce în condițiile ridicării standardului de viață a oamenilor, ale mod- ernizării habitatului rural din micile orașe, ale dezvoltării mijloacelor de transport, individual și colectiv. Astfel, citadinii pot evada din mar- ile aglomerări urbane, fie la încheierea vieții active, fie în timpul acesteia, pe durata zilei sau săptămînii cînd nu lucrează. M. in- ternațională din zilele noastre se realizează sub cîteva forme mai importante: m. forței de muncă, m. membrilorfamiliilor lucrătorilor an- terior emigranți, m. forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie etc. Dacă, în ceea ce privește m. internă, nu intervin decît arareori opreliști de ordin juridic, m. internațională este, într-o măsură importantă, determinată de politicile materializate în reglementări specifice în raport cu emigrația și, mai ales, cu imigrația. Determinarea nu este însă totală căci, alături de m. legală — cea realizată prin respectarea normelor respective — se înregistrează și o m. clandestină, ale cărei dimensiuni sînt ade- sea greu de evaluat. Fenomenul de m. la scară planetară nu este unul nou, specific so- cietăților moderne sau contemporane, aserțiune care se poate argumenta amintind doar migrațiile de popoare din Evul Mediu sau comerțul cu sclavi. ♦ M. concentrează în jurul său un set foarte larg de fenomene sociale, motiv pentru care ea constituie obiect de stu- diu pentru mai multe discipline, precum demografia, geografia populației, economia, științele juridice, sociologia și altele. Cer- cetătorii din aceste domenii au încercat să elaboreze scheme și teorii explicative ale fenomenului, multe din acestea fiind inspirate de teoriile fizice asupra mișcării corpurilor. Astfel, încă în secolul trecut, Ravenstein propune un model “gravitațional”, ameliorat de către continuatorii săi; o altă schemă, tot de inspirație fizică, este modelul “pull-push”, adică al factorilor de atracție și respingere. Ceea ce caracterizează încercările actuale de explicare a m. este faptul că fenomenele macrosociale — factorii “determinanți” ai m. nu mai sînt considerați ca niște forțe fizice care acționează asupra unor atomi inerți — persoanele umane —, ci ca niște elemente structurale, de care indivizii umani, în calitate de actori conștienți și raționali, țin seama atunci cînd iau în considerare posibilitatea de a migra. Cu alte cuvinte, m. — ca fenomen — este imaginată ca fiind rezultatul unei multitu- dini de acțiuni individuale, ale agenților raționali, care evaluează costurile, beneficiile și riscurile (nu numai în termeni economici) implicate de un asemenea act, elemente care derivă, desigur, din caracteristicile sistemului. Cercetările recente scot în evidență și impor- tanța informației (cantitatea, acuratețea, costul ei etc.), ca element ce intervine în deciziile luate de către indivizi. ♦ O a doua componentă majoră a studiilor teoretice și empirice privind m. o constituie problematica efectelor sau consecințelor ei. Trei direcții de investigare s-au conturat aici: efectele m. asupra populației de origine, asupra popu- lației de destinație și asupra migranților înșiși. Fără a intra în detaliile acestor studii, să menționăm cîteva probleme abordate. De e- xemplu, o m. ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vîrstă tînără, poate provoca, în populația de origine, un deficit de forță de muncă și deci o slăbire a ac- tivităților, o scădere a natalității, o îmbătrînire demografică și alte fenomene negative. Dacă zona respectivă era inițial suprapopulată, m. poate, dimpotrivă, prin slăbirea presiunii de- mografice, să amelioreze situația celor rămași, mai cu seamă dacă migranții trimit celor rămași acasă bunuri materiale și bani. Situația populației din aria de primire poate fi și ea influențată în ambele sensuri. în pe- rioade de creștere economică, imigranții contribuie la completarea necesarului forței de muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroșarea rîndurilor șomerilor, fi- 352 MINORITĂȚI SOCIALE ind cei mai expuși la concediere, și determină un consum suplimentar de resurse. Populația locală poate reacționa — uneori violent — la prezența imigranților, contribuind la schim- barea măsurilor legislative referitoare la m. Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranților în comunitățile de primire. în cazul m. interne, accentul cade în- deosebi pe problema adaptării ruralilor la viața urbană și la munca industrială. în cazul celei externe, o atenție deosebită s-a acordat, printre altele, contactelor între două populații ale căror culturi sînt mult diferite, fapt ce ridică probleme deosebite de integrare. ♦ Firește, cauzalitatea, formele de manifestare și efec- tele m. variază extrem de mult, în timp și spațiu, fiind dependente de o serie de circum- stanțe istorice, economice, politice, culturale etc., ceea ce îngreunează sau face chiar im- posibilă elaborarea unei teorii generale sau a unor modele cu aplicabilitate universală în de- scrierea și explicarea fenomenului. V. acu/turație, fluxuri, locuire, mobilitate socială, motilitate. T.R. MINIM DEMOGRAFIC (sin. cu “minim de populație”), noțiune introdusă de demo- graful italian Livio Livi (Tratatto di demografia, 2 voi. 1940-1941 și art. Considerations theori- ques etpratiques surle concept de “minimum de population”, 1949), pentru a desemna efectivul necesar și suficient ce asigură unui grup uman perpetuarea biologică în regim ge- netic normal (= fără urmări patologice). Livi a dimensionat m.d. la limita de 500 indivizi (for- mula ar fi deci: m.d. > 500). Orice izolat uman aflat sub ori la această limită este sortit dis- pariției. Jean Sutter și Leon Tabah (art. Les notions d’isolat et de population minimum, 1951) consideră cele două noțiuni — izolat uman și m.d. — ca fiind inseparabile. V. izolat uman, măsurare socială, populație. Gh.G. MINORITĂȚI SOCIALE grupuri rasia- le, religioase, etnice, politice, mai mici ca număr și diferite de colectivitățile mai largi în care sînt cuprinse și care le controlează. Unii autori (L. Wirth) consideră că tratamentul dis- criminatoriu este o condiție necesară pentru ca un grup social să fie considerat o m.s. Ast- fel, femeile reprezintă deseori mai mult decît jumătate din populația unor țări, totuși ele for- mează o m.s. atunci cînd nu beneficiază de drepturi egale în domeniul ocupațiilor, al drep- turilor politice etc. în unele teorii sociale, m.s. sînt considerate drept categorii sociale “rezi- duale”, rezultat al procedurilor de constituire a “majorității” în societățile democratice (“tira- nia majorității” laTocqueville). M.s. ar fi, într-o astfel de interpretare, rezultatul unei “con- științe negative” (E.K. Francis), ele cuprinzînd cetățenii care nu-și pot promova interesele le- gitime deoarece sînt blocați de superioritatea numerică a majorității dominante. Sînt anali- zate în contextul stratificării sociale și al dinamicii societăților globale. Ele sînt grupuri sociale care diferă într-un anumit fel în raport cu normele și valorile sociale dominante, sînt subordonate în privința distribuirii puterii so- ciale (avuție, statut social, putere politică), rareori formînd mai mult de jumătate din populația societății în care se află. Analiza so- ciologică a m.s. nu se referă în primul rînd la trăsăturile intrinseci distinctive ale acestora (particularități somatice, trăsături etnice, credințe religioase etc.), ci identifică grupurile sociale în termenii poziției lor în structura so- cială. Este posibil astfel studiul comparativ al m.s. atît în cadrul aceleiași societăți, cît și în- tre societăți diferite. în cercetarea sociologică s-a acordat mai multă atenție m. etnosociale. Analiza problemelor sociale generate de si- tuația minorităților naționale în anumite societăți și perioade istorice (de ex. Imperiul austro-ungar în a doua jumătate a sec. XIX și primele decenii ale sec. XX; S.U.A., de la sfîrșitul secolului trecut pînă în prezent) a dus 353 MIȘCĂRI SOCIALE la acumularea unui bogat material documen- tar și teoretic pe baza căruia s-a ajuns la formularea unor teorii sociologice de mai largă circulație, privind relațiile dintre m.s. și majoritatea socială. Deoarece m.s. sînt rezul- tat al proceselor de stratificare socială, relațiile acestora cu majoritatea socială domi- nantă implică atît procese de formare și reproducere ale inegalităților și ale distanțelor sociale (izolare, segregare socială, margi- nalizare, discriminare) cît și de menținere a altora, ca expresie a combinării stratificării so- ciale cu pluralismul cultural propriu societăților cu grad înalt de diversificare so- cială și culturală. V. distanță sociaiă, etnic, inegalitate, grup, marginalitate, naționalitate, națiune, stratificare socială. G.N. MIȘCĂRI SOCIALE acțiuni sociale pro- vocate de grupuri mari de oameni care se manifestă deliberat și împreună, orientîndu-se după aceleași valori și ideologii și folosind aceleași metode, în vederea realizării unor scopuri comune sau similare. M.s. sînt procese sociale ample care conduc la crearea unor noi valori, noi forme de relații so- ciale, noi instituții sau a unor noi societăți. Ele pot să promoveze anumite schimbări sau pot să se opună schimbărilor produse de anumite forțe sociale. ♦ Factorii determinați ai m.s. sînt: a. obiectivi: perimarea istorică a unor forme de organizare socială, agravarea dis- parităților sociale și a deosebirilor de interese, blocarea structurală care împiedică anumite categorii sociale să-și satisfacă interesele, dezorganizarea socială datorată unor condiții interne sau externe, crizele economice, poli- tice sau culturale, deteriorarea condițiilor de viață; b. subiectivi: nemulțumirile sociale care apar din privarea relativă și din perceperea in- justiției, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, neliniște, nesiguranță, di- fuzarea și acceptarea unor noi valori sociale, contactele sociale dintre grupuri de indivizi nemulțumiți, apariția unor ideologii care justi- fică și direcționează m.s., apariția unor persoane sau grupuri care urmăresc în mod deliberat schimbarea socială. ♦ M.s. se clasifică: a. în funcție de sensul lor: m. care urmăresc producerea unei schimbări și m. de rezistență; b. în funcție de profunzimea schimbărilor urmărite: m. protestatare, m. re- formatoare și m. revoluționare; c. în funcție de posibilitățile de realizare a obiectivelor urmărite: m. cu obiective realizabile și m. utopice. Aceste trei criterii de clasificare se pot combina între ele permițînd o carac- terizare mai completă a tipurilor. M. protestatare, reformatoare și revoluționare urmăresc producerea unei schimbări și au obiective realizabile. M. utopice urmăresc și ele producerea unor schimbări, dar au obiec- tive nerealizabile. M. de rezistență se opun la schimbări și au obiective realizabile. în raport cu influența exercitată asupra dinamicii so- ciale, aceste tipuri pot fi ordonate astfel: m. utopice, m. de rezistență, m. protestatare, m. reformatoare și m. revoluționare. M. utopice propun un contramodel ideal la organizarea socială existentă. Unele modele utopice sînt creația unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic număr de indivizi care încearcă să transpună în realitate idealurile utopice. M. utopice au avut o răspîndire mai mare în se- colele XVIII și XIX. în a doua jumătate a se- colului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma grupărilor de hippies, a unor comune și a unor secte religioase. M. utopice nu reușesc să se impună ca modele de realizare a unei întregi societăți; ele eșuează atît datorită con- tradicțiilor interne, inconsistenței modelelor propuse, impractibilității idealurilor lor, cît și datorită conflictelor puternice cu majoritatea valorilor și normelor societății existente. M. de rezistență se opun schimbărilor sau încearcă să elimine schimbările intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistență la introducerea unor schimbări sau față de o schimbare deja 354 MOBILITATE SOCIALĂ introdusă; de rezistență față de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea socială sau față de o schimbare care conduce la re- gres social-sau la dezorganizare socială. M. protestatare exprimă o poziție, o atitudine, un refuz față de ceea ce este acceptat sau in- stituționalizat într-o societate. Ele pot fi întîlnite în multe domenii: moral, filosofic, re- ligios, politic. M. protestatare apar în jurul unor personalități marcante. Ele constau în declararea formală și publică a opoziției, os- tilității, refuzului în raport cu o anumită stare de lucruri și acționează după un sistem pro- priu de valori, dar care nu este impus celorlalți. Aceste m.s. nu urmăresc pro- gramatic reforme importante, nici revoluții. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele acționează asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor și asupra relațiilor dintre individ și colectivitate. M. reformatoare apar pe o stare de nemulțumire față de situația existentă și se manifestă atunci cînd grupurile care se găsesc în această situație pot acționa fără a suporta consecințele represiunii, cînd au posibilitatea să se exprime și să se mani- feste liber și cînd acțiunea lor nu vizează aspectele esențiale ale sistemului politic exis- tent. M. reformatoare urmăresc realizarea schimbărilor dorite pe cale legislativă sau prin schimbări în sistemul instituțional. Din această categorie fac parte m. de reformă a justiției, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizînd liberarizarea relațiilor sexuale. M. reformatoare trec prin mai multe etape: apariția stării de nemulțumire; conștien- tizarea situației și discutarea ei; apariția unor grupuri formale cu scop, în care se discută re- zolvarea problemelor; formularea ideologiei și instituționalizarea ei; folosirea organis- melor create pentru rezolvarea situațiilor definite în etapele anterioare; birocratizarea și, posibil, închistarea m. M. revoluționare sînt schimbări radicale ale sistemului social. Ele sînt determinate de adîncirea contradicțiilor structurale și funcționale din cadrul întregii so- cietăți. M. revoluționare își propun schim- barea ordinii existente și, în consecință, sînt supuse represiunii din partea forțelor care apără această ordine. Ele sînt orientate de ideologii clar formulate și sînt puternic in- stituționalizate (organizații, partide, publicații, statute). în cadrul lor, un rol important îl deține revoluția politică. Ele sînt, în același timp, dis- tructive și constructive: distrug vechile relații sociale, vechiul aparat de stat, înlătură anu- mite valori și norme sociale și instituie noi sisteme de valori și conduite, noi tipuri de relații sociale, noi forme de organizare so- cială, noi instituții sociale. Revoluția este un proces de schimbare de lungă durată, ritmul și intensitatea schimbărilor fiind diferite de la un subsistem social la altul. V. frustrare, inovație, revoluție, schimbare socială, utopie. I.Mih. MOBILITATE SOCIALĂ fenomen ce se constituie prin agregarea mișcărilor indi- vizilor sau familiilor între diversele poziții ale unui spațiu social, conceput ca un sistem de categorii sociale, ierarhice sau neierarhice, delimitate pe baza unui criteriu, simplu sau complex. Uneori definiția se restrînge prin postularea caracterului ierarhic al clasificării, concepîndu-se deci m.s. ca o mișcare în ca- drul unui sistem de stratificare. Alteori, definiția se lărgește prin luarea în considerare și a mișcărilor spațiale (mobilitatea teritorială) și/sau a schimbării locului de muncă (mobili- tatea sau fluctuația forței de muncă). O trecere în revista a studiilor — teoretice sau empirice — de m.s. arată că acestea pot fi situate, aproape întotdeauna, din punct de vedere al criteriului folosit, în una din urmă- toarele trei categorii: a. Cele care utilizează un criteriu de stratificare propriu-zis, deci cele care urmăresc mișcarea între straturi strict ierarhizate. Este ceea ce s-ar putea numi tradiția americană, dată fiind predominanța 355 MOBILITATE SOCIALĂ acestei modalități de a concepe m.s. în cadrul cercetărilor din S.U.A. O asemenea ier- arhizare este rezultatul folosirii, în calitate de criteriu, a statutului (statusului) social, consti- tuit fie exclusiv pe baza prestigiului, fie pe baza unui complex de variabile, care mai poate implica și alte elemente, b. Cele care utilizează drept criteriu de clasificare exclusiv ocupația indivizilor, ceea ce conduce la con- stituirea unui spațiu social format dintr-un număr oarecare de categorii socio-profesio- nale. Aceasta s-ar putea numi tradiția nemarxistă vest-europeană. în adevăr, nu este greu de observat că sociologii din țările Europei de Vest uzează mai rar noțiunea de status, iar atunci cînd o fac au tendința de a reduce această noțiune la cea de ocupație, considerînd că între ele există o corelație sufi- cient de strînsă pentru a putea identifica, într-o primă aproximație, mobilitatea pro- fesională cu m.s. Chiar dacă există o aseme- nea corelație, diferența față de poziția precedentă este cît se poate de importantă, cel puțin din două puncte de vadere. Mai întîi, pozițiile în spațiul social astfel construit pot fi delimitate pe baza unor criterii obiective iar clasificările pot fi — și sînt — utilizate și în alte tipuri de investigații inclusiv în cele care furnizează date pentru contabilitatea socială, în al doilea rînd, o astfel de clasificare nu rea- lizează — decît prin eventuale artificii exterioare — o structură ierarhică. într-adevăr, criteriul ocupațional nu presupune în sine ideea ier- arhizării, aceasta apărînd numai din asocierea scalei de ocupații cu cea de venit, putere, instrucție etc. Din punct de vedere al analizei formale a m.s., sistemul de poziții neierarhizate reprezintă un handicap serios în tratarea datelor, fapt pentru care sociologii europeni se străduiesc uneori să ierarhizeze ocupațiile, prin asocierile menționate, c. Cele care utilizează drept criteriu clasele sociale și păturile sau categoriile care ființează în orice societate alături de clase. Este, evident, cazul cercetătorilor marxiști sau apropiați de tradiția marxistă. în ciuda unei anumite superiorități, atît în privința obiectivități! și consistenței cri- teriilor de clasificare, cît și în cea a posibi- lităților de înțelegere și interpretare a fenome- nelor implicate în procesele mobilitare, această poziție are dezavantajul că nu real- izează decupaje fine și, prin urmare, chiar dacă evidențiază unele tendințe majore în m.s., nu poate da seamă de o serie de as- pecte particulare, la rîndul lor de mare importanță în societățile actuale. în legătură cu terminologia folosită în studiile de m.s. se cer cîteva precizări. Se face uneori distincția între mobilitatea orizontală și cea verticală. O atare distincție este posibilă numai în unele si- tuații particulare. De pildă, se vorbește de mobilitate orizontală, atunci cînd sistemul pozițiilor sociale nu este decît parțial ierarhi- zat, deci există poziții de același nivel între care au loc mișcări de persoane; sau cînd straturile cuprind mai multe poziții fiecare și mișcarea are loc de la una la alta fără ieșirea din interiorul stratului; sau cînd are loc o mișcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea statutului pro- fesional etc. în opoziție, mobilitatea verticală este mișcarea de la un strat la altul. La rîndul său, aceasta poate fi ascendentă sau de- scendentă, primul caz corespunzînd, evident, urcării pe treptele ierarhiei sociale iar al doilea, coborîrii. M.s. mai poate fi caracteri- zată și printr-o serie de termeni specifici, în legătură cu criteriul de clasificare utilizat. S-a amintit mai sus de mobilitatea ocupațională; în mod similar, se mai vorbește de una in- strucțională sau educațională, de mobilitate pe scara puterii, a veniturilor etc. O distincție fundamentală care se face în toate studiile de m.s. este cea între mobilitatea intragene- rațională și cea intergenerațională. Eveni- mentul mobilitar îl constituie, în primul caz, schimbarea poziției unui individ, pe scala aleasă, între două momente ale vieții sale; în 356 MOBILITATE SOCIALĂ al doilea, este vorba de diferența între poziția unui individ, la un moment dat, și cea afamiliei sale de origine, aceasta din urmă fiind carac- terizată, cel inai adesea, de poziția tatălui. ♦ Problema m.s. în toată amploarea și impor- tanța sa a fost relevată mai întîi de către P. Sorokin, în clasica sa lucrare Social Mobility, apărută în 1927, însă cercetări empirice am- ple și sistematice asupra acestui fenomen s-au efectuat abia în perioada postbelică. Cea mai bogată producție de lucrări soci- ologice, pe tema m.s. a constituit unul dintre centrele majore de preocupări din cîmpul so- ciologiei. Începînd cu mijlocul deceniului al optulea, interesul a mai scăzut și frecvența studiilor de m.s. s-a mai redus și ea. în pe- rioada fecundă amintită, contribuții importante la cercetarea m.s. și-au adus: americanii P. Baiu, O.D. Duncan, R. Bendix, S.M. Lipset, N. Rogoff, C. Jencks, englezul D. Glass, francezii D. Bertaux, R. Boudon, elvețianul R. Girod, germanii K.U. Mayerși W. Muler, suedezii G. Carlson și C.A. Anderson, danezul K. Svalastoga, italianul V. Capecchi și mulți alți. în țara noastră, literatura teoretico-metodologică referitoare la m.s. este destul de bogată, fiind reprezentată de studii elaborate — începînd cu a doua jumătate a deceniului șapte — de către: I. Aluaș, H. Cazacu, V. Constantinescu, O. Hoffman, I. Mărginean, T. Rotariu, A. Roth etc. în schimb, cercetările empirice sînt foarte puține, singurele studii mai consistente de această factură fiind cele ale colectivului Cen- trului de cercetări sociologice din București. Chiar dacă, pe plan mondial, interesul pentru problemele de m.s. pare astăzi mai redus decît în urmă cu 2-3 decenii, fenomenul con- stituie încă — și va mai constitui —-o zonă problematică de primă importanță pentru so- ciologie, nu numai pentru că ea este printre puținele arii în care legimitatea sociologiei nu este contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că realmente aspectele legate de acest fenomen sînt de mare interes și impor- tanță pentru societățile moderne. ♦ După cum se știe, în societățile precapitaliste, poziția socială a unui individ era, în imensa majoritate a cazurilor, prescrisă prin nașterea sa într-o familie de nobil, sclav sau iobag etc., mișcările sociale de la o generație la alta sau în cursul aceleiași generații fiind puține și de mică amploare. Această situație s-a menținut secole și milenii, fiind reflectată și sancționată prin legile și cutumele care consfințeau separarea societății în clase, stări sau caste. Victoria revoluțiilor burgheze a dus, peste tot, la înlăturarea acestor bariere juridice, iar dez- voltarea forțelor de producție și schimbările în structura socială generate de aceasta au deschis posibilitatea realizării unor ample modificări de poziție socială, fie în cursul vieții active a indivizilor, fie în raport cu familia de origine. Reprezentanții unor curente ideo- logice, mai ales din S.U.A., n-au întîrziat să facă apologia multiplelor posibilități ce se deschid indivizilor de a avansa pe scara so- cială. Pe de altă parte însă, era vizibil pentru oricine că șansele de a ajunge în vîrful unei ierarhii sociale se mențineau extrem de inegale pentru indivizii proveniți din straturi sociale diferite. Este probabil prea simplistă afirmația că atenția acordată de către sociolo- gie m.s. a fost rezultatul direct al acestor confruntări ideologice, însă este limpede fap- tul că nu se poate face abstracție de contextul cultural general în care s-au dezvoltat studiile de m.s. Oricum, una dintre primele sarcini ale acestora a constat în evaluarea nivelului, in- tensității m.s., deci în determinarea gradului de “permeabilitate" a structurilor diverselor societăți șr în testarea ipotezei, larg accep- tate, că aceasta se află în continuă creștere. Astfel, s-au încercat, mai întîi, comparații in- ternaționale, considerîndu-se că în țările mai avansate economic și în cele în care barierele feudale au căzut mai devreme, sau n-au existat deloc, nivelul m.s. ar trebui se fie mai ridicat; 357 MOBILITATE SOCIALĂ apoi, a devenit posibil să se facă studii com- parative, în timp, referitor la o aceeași țară și deci să se verifice direct ipoteza creșterii m.s. Nici unele, nici altele n-au putut oferi argu- mente decisive pentru confirmarea respectivei ipoteze, ceea ce, de fapt, demon- strează persistența unor inegalități de șanse sociale însemnate în țările capitaliste dezvol- tate. Un alt tip de studii îl constituie cele care s-au preocupat de structura fenomenului de m.s. S-a încercat evidențierea intensității schimburilor între diversele categorii sociale, direcțiile de mobilitate pentru indivizii plecați dintr-o categorie sau, invers, aria de recrutare a celor intrați într-o categorie. Acest din urmă gen de cercetări a vizat, în special, straturile din vîrful piramidei sociale — recrutarea “elitelor” — el avînd, de fapt, o tradiție mai veche decît cea a m.s. O a treia clasă de stu- dii o reprezintă cea în care m.s. apare ca factor dependent de alte fenomene, încer- cîndu-se astfel evaluarea influenței unor factori asupra m.s. în acest sens, o atenție privilegiată a fost acordată aprecierii rolului școlii în m.s. în fine, un al patrulea tip de probleme, cu o pondere totuși ceva mai mică decît celelalte, vizează efectele m.s. asupra altor factori — fenomene și procese sociale. Indiferent de chestiunile concrete abordate, cei care s-au ocupat de m.s. au plecat — cu mici excepții de la postulat valorizant că starea de “mai multă” mobilitate este prefe- rabilă celei de “mai multă” imobilitate, dat fiind că imobilitatea socială înseamnă inegalitate de șanse sociale adică o autoreproducere a structurilor, deci a inegalităților sociale. Or, dacă existența unor inegalități este mai ușor de “teoretizat” — prin invocarea unor factori naturali sau a unor necesități de funcționare a sistemului — existența inegalităților de șanse, adică autoreproducerea inegalităților sociale, are mult mai puțini adepți întru justi- ficare. ♦ Amploarea cercetărilor concrete de m.s., cît și unele rezultate neașteptate ale acestora, au dus la o serie de investigații și contribuții pe plan metodologic. Elementul central în analiza m.s. îl constituie tabelul de mobilitate, care, după cum se observă, cuprinde frecvențele indivizilor plasați simul- tan într-o categorie de pornire (origine) și în una de destinație. De regulă, tabelul se în- tocmește în felul următor. Tabelul de mobilitate Categorii de origine Categorii de destina ie Total Ci C2 Ci Cn Ci kn ki2 kij kin ki. c2 k2i k22 k2j k2n k2. Ci kii kj2_ kij kin kj. Cn kn1 kn2 knj knn kn. Total k.1 k.2 kj k.n N Se anchetează un eșantion reprezentativ din populație, de mărime N, la un moment dat, in- divizii fiind clasificați în n categorii sociale, în funcție de situația lor în momentul anchetei sau în alt moment al vieții lor (categoriile de destinație); în același timp, ei se grupează și în raport cu originea, deci cu punctul de pornire. Aceasta poate fi poziția tatălui, în cazul m. intergeneraționale, sau o poziție pro- prie, anterioară celei considerată de destinație, în cazul m. intrageneraționale. Oricum, important este că întotdeauna ta- belul de mobilitate este pătratic, indivizii de pe diagonala principală — frecvențele ki 1, k22, knn— formînd categoria celor imobili, iar ceilalți categoria mobililor. Dacă se introduce o relație de ordine între categorii, adică Ci Sensurile menționate sînt profund comple- mentare, m. ca epocă rezultînd din extinderea cu ritmuri și forme diverse a caracteristicilor m. în timp ce în culturile tradiționale aprecierea trecutului și valorizarea simbolurilor se realizau întrucît conțineau și perpetuau experiența ge- nerațiilor anterioare, în epoca m. cunoașterea nou produsă oferă baza inițierii de noi instituții și forme de organizare socială. Ruptura de tradiții n-a fost totuși niciunde și nicicînd totală și abruptă. în condiții social-istorice concrete, amalgamarea m. cu tradiția a fost regula și nu excepția, de aceea uneori se contestă exis- tența unei perioade a m., iar alteori se solicită reîntoarceri sociale la tradițiile istorice părăsite. M. are însă ca proprietate funda- mentală reflexivitatea (A. Giddens, Modernity and seif-identity, 1991), care nu se limitează 362 MONOGAMIE la reinterpretarea și clarificarea tradițiilor, ci caută să instituie mereu noi instituții și practici sociale pe baza noilor informații și cunoștințe. Altfel spus, m. se constituie pe baza cunoașterii rațional elaborate și evaluate. Re- flecția cognitivă și raționalitatea institutivă sînt fundamentele m. Principalele dimensiuni so- ciologice ale m. se consideră a fi următoarele: a. industrialismul — care a consacrat relațiile sociale specifice utilizării extinse a mașinilor în procesul de producție; b. dezvoltarea modului capitalist de viață bazat pe producția de mărfuri, implicînd piața competitivă și transformarea forței de muncă în marfă; c. constituirea statelor naționale ca entități so- cio-politice cu un teritoriu delimitat și capacități de monitorizare a activităților inte- grate și orientate de scopuri cît mai unitare și globale; d. raționalizarea activităților prin or- ganizări birocratice (Max Weber) și extensii instituționale permanente; e. separarea tim- pului de spațiu în vederea realizării de noi combinații funcționale, mult mai libere și mai imaginative, pentru a fi puse în serviciul unor activități novatoare și pentru a fi facilitată desprinderea de practici și obiceiuri locale, autarhice. Principala caracteristică actuală a m. este globalizarea sau mondializarea, în sensul apariției unei conștiințe planetare și a unor interdependențe universalizate. M. este permanent orientată către viitor și conectează individualitatea la mecanismele unui globalism în expansiune. în acest sens, se consideră că în prezent ne aflăm într-o perioadă a post-m. sau în stadiul de m. superioară. Studiul so- ciologic al m. este relevant pentru: analiza unor continuități și/sau discontinuități istorice, compararea instituțiilor sau culturilor, elabo- rarea unor proiecții ale devenirii individuale, comunitare sau globale. Din perspectiva se- colului XXI, problema m. este considerată ca fundamentală pentru sociologie. V. birocrație, cultură, națiune, post-modernitate, raționali- tate, tradiție. L.V. MODERNIZARE termen insuficient stan- dardizat, folosit cu sensuri foarte diferite în lucrările sociologice. 1. Ansamblul schim- bărilor și transformărilor care au avut loc la nivelul unui sistem sau subsistem social, prin care se realizează o racordare a caracteris- ticilor structurale și funcționale ale acestuia la nivelul atins de alt sistem sau subsistem so- cial a cărui stare este apreciată ca dezirabilă; modalitate de schimbare a subsistemelor mai puțin evoluate, cu posibilități reduse de auto- dinamism și care se restructurează sub impactul unor subsisteme mai evoluate. 2. Termen sinonim cu cel de dezvoltare. 3. Mi- jloc de realizare a dezvoltării. 4. Vîrf, punct culminant al dezvoltării. Procesele de m. au mai multe aspecte: m. tehnico-economică (introducerea de noi mijloace de muncă, noi tehnologii); m. structurii și utilizării forței de muncă (creșterea nivelului de școlarizare al populației active, apariția unor noi profesii, creșterea ponderii lucrătorilor cu o pregătire medie și superioară); m. diviziunii sociale a muncii (creșterea diferențierii ocupaționale și a specializării rolurilor); m. formelor de or- ganizare și de conducere la nivel micro- și macrosocial; m. politice (diviziunea puterii în- tre grupuri sociale tot mai largi, demo- cratizarea formelor de organizare și de con- ducere la nivelul instituțiilor și comunităților teritoriale). Din diverse combinări ale acestor forme rezultă un proces general de m. a so- cietății care cuprinde un ansamblu de trans- formări cantitative și calitative care au loc la toate nivelurile și în toate componentele siste- mului social. V. dezvoltare, modernitate, schimbare socială. I.Mih. MONOGAMIE căsătorie a unui soț cu o singură soție. Este forma cu frecvența cea mai mare în toate societățile. Creștinismul o consideră o formă naturală și binecuvîntată de Dumnezeu, interzicînd celelalte forme de căsătorie. Societățile europene sau de cul- 363 MONOGRAFIE SOCIOLOGICĂ tură europeană sînt exclusiv monogame; codurile civile recunosc doar această formă de uniune maritală. M. modernă se bazează pe drepturile sexuale exclusive ale soților, pe rezidența comună și pe independența eco- nomică a cuplului în raport cu familiile de origine ale soților și în raport cu rudele. Ca ur- mare a creșterii ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri întrețin relații sexuale extraconjugale și ca urmare a creșterii toleranței sociale față de aceste com- portamente, regula drepturilor sexuale exclusive ale soților nu mai reprezintă un cri- teriu suficient de discriminator în definirea m. La fel, rezidența comună este un criteriu care nu se mai aplică într-un număr relativ mare de cazuri. Aspectul definitoriu principal rămîne cel de drept (reglementarea faptului că o căsăto- rie nu se poate încheia în același timp decît între două persoane de sex opus). V. bigamie, căsătorie, familie, poliandrie, poliginie. I.Mih. MONOGRAFIE SOCIOLOGICĂ me- todă de studiere multilaterală și intensivă a unor unități sociale (sat, oraș, cartier, in- stituție, regiuni) practicată și de Școala sociologică de sub conducerea lui Dimitrie Guști: “Monografia ca atare nu este o desco- perire românească, dar sînt nenumărate feluri de a întreprinde monografii. Concepția sau sistemul de sociologie care le stă la bază hotărăște de aproape și felul lor de a fi. Unii se mulțumesc numai cu studiul familiei, dînd precădere, de pildă, bugetului; alții se mulțumesc cu studiul statistic, alții cu descri- erea relațiilor sociale ș.a.m.d. Noi am încercat de la început cercetarea sociologică a tuturor aspectelor (deci a totalului) și nu numai de- scriptiv, ci și explicativ, a unei forme fundamentale de viață socială, cum este la noi satul”. (D. Guști, Sociologie Românească, 1936). D. Guști concepea sociologia ca pe o sinteză concretă și creatoare a științelor so- ciale particulare, care nu putea lua naștere decît în cadrul unor cercetări operate în forma ‘‘echipelor interdisciplinare”, formă căreia acesta îi va da numele de m.s., afirmînd că “sociologia va fi monografică, ori nu va fi”. Rostul adînc al m.s. era de a institui o modali- tate de studiere pozitivist-științifică a vieții sociale, prin mijlocirea tuturor științelor so- ciale particulare, tinzînd toate la o sinteză sociologică (H.H. Stahl, 1990). în concepția lui D. Guști, viața socială nu poate fi cunos- cută decît prin manifestările (activitățile) ei concrete, care sînt economice, spirituale (cu caracter constituitiv) și prin cele moral-juridice și politico-administrative (cu caracter regle- mentativ). Dar viața socială nu poate fi înțeleasă decît dacă luăm în considerare și cadrele care o susțin și o condiționează: cos- mologic (geografic), biologic, psihologic și istoric. între toate aceste cadre și manifestări există o interacțiune, o interdependență și toate au aceeași însemnătate în descrierea și înțelegerea vieții sociale. Fiecare dintre ele au fost studiate de specialiști (geografi, economiști, medici, demografi, psihologi, is- torici, juriști, etnografi, folcloriști, politologi etc.) constituiți în echipe interdisciplinare, în sensul că “diverși cercetători, specializați în anumite probleme, trebuiau să formeze o sin- gură colectivitate de muncă, atacînd simultan aceeași problemă, controlîndu-și necontenit punctele de vedere, rezultatele și opiniile, procedînd deci, încă din faza analizei concep- tuale a problemei și a uneltelor de lucru, la pregătirea sintezei finale” (H.H. Stahl, 1972). în legătură cu cadrul cosmologic al unui sat (unități sociale), se studia: solul și bogățiile subsolului, hidrosfera, biosfera, rețele de dru- muri etc. Geografii întocmeau hărțile vetrei satului, ale terenurilor agricole, horticole, silvi- cole, izlazului și pășunilor, hărțile apelor, drumurilor, podurilor, iazurilor, rețelelor de irigație, ale construcțiilor umane, încadrau satul în hotarele sale și în hărțile regiunii și ale țării. în legătură cu cadrul biologic se studia 364 MONOGRAFIE SOCIOLOGICĂ populația (număr, sex, vîrstă, repartiție terito- rială, natalitatea, nupțialitatea, mortalitatea, migrațiile etc.). Demografii întocmeau tabele statistice, câlculau raporturile dintre sexe și vîrste, natalitatea, mortalitatea, iar pe baza lor, întocmeau diferite grafice (diagrame, his- tograme, cartograme ș.a.) și făceau calcule previzionale. Antropologii executau operații de antropometrie sau biometrie, urmăreau să stabilească grupele sanguine, să determine linia ereditară a unor boli sau deficiențe fizice sau mentale. Igieniștiideterminau igiena cor- porală, igiena locuinței, igiena comunală, igiena școlară, bolile contagioase; medicii stabileau starea de sănătate a populației, modul cum erau depistate și tratate bolile, cum se făceau tratamentele (la domiciliu, la dispensar, prin spitalizare etc.). Referitor la cadrul psihologic, specialiștii în psihologie măsurau fenomene specifice precum: inteli- gența, emotivitatea, memoria, trăsăturile de personalitate, aptitudinile, atitudinile etc. în legătură cu cadrul istoric, se studiau, în afară de memoria colectivă (prin interviuri, gene- alogii, biografii), diferite arhive (particulare sau publice), documente istorice în scopul re- constituirii trecutului satului, nu numai în ansamblu, ci și pentru fiecare activitate so- cială în parte: trecutul economic, juridic, politic, administrativ, cultural etc. Mani- festările economice ocupau și ele un loc important în cercetare. Se urmărea modul în care oamenii din satul respectiv își produceau sau își procurau cele necesare vieții materi- ale, cum se foloseau de ele, standardul de viață material. Odată cu recensămîntul populației, efectuat casă de casă, prin care se înregistrau principalele date demografice, se completa și o foaie economică specială, în care se treceau ocupația fiecărei persoane, averea mobilă și imobilă a familiei: locuința, numărul încăperilor, sistemul de încălzire și iluminare, mobilierul, dependințele (grajduri, cotețe, hambare, curți, grădinițe, grădini), te- renuri agricole, fînețe, uneltele agricole și vitele de muncă (bovine, cabaline, bufaline), alte animale și păsări de casă. Se evaluau, pe această bază, valoarea totală a averii pe gospodărie și, tot estimativ, producția medie anuală și veniturile obținute. Se fixau apoi, pe baza acestor materiale documentare, diferite eșantioane reprezentative pentru a studia amănunțit: producția medie la hectar (în natură și în bani), rentabilitatea creșterii ani- malelor domestice, situația industriei casnice și nevoile satisfăcute pe această cale, vînzările și cumpărăturile timp de un an (pe articole: ce se vinde, ce se cumpără, în ce proporții), bugetele de familie (veniturile și cheltuielile anuale, calculate în natură și în bani). în același mod se proceda cu celelalte întreprinderi: mori, ateliere meșteșugărești, cooperative de desfacere, bănci populare, administrarea pădurilor, utilizarea izlazurilor etc. Se înregistrau cu exactitate toți cei care foloseau munca străină în agricultură sau în celelalte întreprinderi, ca și cei care munceau la alții (cu ziua, sezonieri, anual) în sat sau în alte părți, parțial sau tot timpul, împreună cu avantajele sau dezavantajele economice ce decurgeau de aici. Se făceau studii speciale despre sărăcie și bogăție. Agrotehnicienii, zootehnicienii etc. din echipă studiau inventarul de muncă, modul cum era lucrat pămîntul și erau îngrijite vitele, ca și posibilitățile de ame- liorare în funcție de resursele locale și de sprijinul posibil din afară ș.a. De asemenea, se studiau din punct de vedere economic biserica, școlile, dispensarele comunale etc. Mani- festările spirituale erau studiate mai ales de etnografi, folcloriști și lingviști. Ei studiau con- cepțiile despre lume și viață, cunoștințele de agrotehnică, botanică, istorie, astronomie, artele decorative (țesături, podoabe de corp, ustensile de bucătărie, porți sculptate, troițe, zugrăveli etc.); folclorul coregrafic, literar și muzical, riturile și ceremoniile, unele cu puternic caracter magico-religios și mitologic, 365 MONOGRAFIE SOCIOLOGICĂ în care un loc important îl ocupau “riturile de trecere” etc. Studiul religiei se referea la tot complexul religios sătesc: biserică, preot, cîntăreți, credincioși, credințe și concepții re- ligioase, practici și manifestări de acest gen etc. în localitățile cu mai multe religii sau con- fesiuni, se studiau și raporturile (de co- existență pașnică sau de conflict) dintre ele. Tot în cadrul activităților spirituale se studia limba și particularitățile dialectale, regionale sau locale, ca și diferitele întrebuințări sociale ale acesteia. Se acorda o atenție deosebită acțiunilor instructiv-educative, așa cum se petreceau ele efectiv în familie, comunitate, școală, cămin cultural, bibliotecă sătească pentru toate vîrstele, dar mai ales pentru gene- rațiile tinere etc. La manifestările etico-ju- ridice, specialiștii cercetau toate normele și regulile morale și legale, care reglementau comportamentele oamenilor, unii în raport cu alții, ca și cele față de propria persoană, față de familie, rude, consăteni, față de treburile obștești, față de proprietate, instituții, tradiții. Se studiau, în același timp, devierile eventu- ale și sancțiunile sociale care urmau, sau diferitele acțiuni de prevenire, supraveghere, constrîngere, reeducare. în acest cadru s-au urmărit, mai ales pe baza arhivelor judiciare (de la judecătorii, tribunale) și gradul de procesivitate civilă, urmările și condamnările penale etc. De asemenea, s-a acordat o atenție deosebită aspectelor normative și a celor axiologice ale moralei, a existenței unor decalaje între norme și reguli, ca și gradul de toleranță a satului, a opiniei de masă, față de ele. Manifestările politico-administrative se refereau la politica și administrația internă a satului (partide și grupări locale, conflictele și luptele dintre ele, participarea oamenilor la treburile comunale, modul în care se face ad- ministrația locală, opinia și atitudinile sătenilor față de ea etc.) cît și politica și administrația la nivel național sau statal (raporturile cu par- tidele politice, cu alte organizații și mișcări sociale, cu diferitele nivele organizatorice și ierarhice ale statului și ale societății. Tot aici se înregistrau luptele dintre tendințele con- servatoare și cele înnoitoare în diferite domenii ale vieții sociale (Tr. Herseni, Soci- ologie, București, 1982). Eforturile cercetătorilor din cadrul acestor echipe in- terdisciplinare mergeau în direcția realizării “sintezei sociologice”, adică a reconstituirii satului ca întreg și a funcțiilor pe care le au componentele sale, lucru numai în parte re- alizat. Scopul final al cercetărilor monografice îl reprezenta constituirea Sociologiei Națiunii. ♦ Prima campanie a m.s. a avut loc în 1925, în satul Goicea Mare (Dolj), i-au urmat cele din Rușețu-Brăila (1926), Nerej-Vrancea (1927), Fundu-Moldovei (1928), Drăguș-Făgăraș (1929), Runcu (1930), Cornova-Orhei (1931) ș.a. Campanii cu caracter monografic s-au re- alizat în 626 de sate, orașe și regiuni. Pînă în anul 1938, cercetările monografice efectuate de membrii acestei școli s-au concentrat în mod preponderent asupra satului privit ca o unitate socială “în sine”. Începînd cu acel an, se constată în planul de activitate al școlii, conturarea unei noi etape, mai ales datorită strădaniilor lui A. Golopenția, H. H. Stahl și Tr. Herseni, care, convingîndu-se de neputința monografierii simultane a celor peste 15.000 de sate din țară, în scopul întemeierii Științei Naturii, au izbutit să orienteze cercetarea spre noi tipuri de m. ca cele sumare și cele cu caracter regional, preponderent centrate pe “probleme”. Această etapă, rămasă în mare parte în stadiu de proiect din cauza vicisitu- dinilor vremii, reprezintă o adevărată fază de “experimentare” a unor noi metode și tehnici de cercetare multi și inter-disciplinară. în acest sens au fost elaborate metode ca: Tipologia satelor și monografierea satelor reprezentative pentru fiecare tip (60 de sate românești cercetate de echipele studențești în vara anului 1938), anchetă sociologică condusă de Anton Golopenția și dr. D. C. 366 MORALĂ Georgescu, 4 voL, 1941-1943; Studiul inten- siv (monografie multilaterală) al unui sat “pilot” și monografierea sumară a celorlalte sate din regiune (H.H. Stahl, Nerej, un village d’une region archaique, 3 voi., 1939); Mono- grafierea sumară a satelor dintr-o zonă (A. Golopenția, M. Pop, Dîmbovnicul, o plasă în județul Argeș, în Sociologie românească, 1942). V. ekistică, istoria sociologiei, sociolo- gie românească. I.F. MONOPARENTAL cu un singur părinte; menaj parafamilial format dintr-un singur părinte și copiii minori. Menajele m. pot să apară prin: creșterea copiilor în afara căsăto- riei (fetele mamei); în urma divorțului sau abandonului familial de către un părinte; prin decesul unui părinte. Cercetările privind aceste menaje oferă rezultate contradictorii în multe aspecte. Ca aspecte comune, se susține că menajele m. se confruntă cu di- ficultăți economice și socializatoare mai mari decît familiile complete; copiii din menajele m. au o rată mai ridicată a morbidității, rezultate școlare mai modeste, mai puține realizări economice de lungă durată, prezintă o rată mai ridicată a comportamentelor deviante, iar familiile pe care le întemeiază au o stabilitate mai mică decît în cazul copiilor crescuți cu am- bii părinți. în cerceterile mai recente aceste concluzii sînt nuanțate, considerîndu-se că si- tuația copiilor cu un singur părinte depinde foarte mult de atitudinea acestuia față de copil și față de viață și de modul de funcționare a rețelelor de suport (rudenie, instituții de sprijin familial). Consecințele negative sînt dife- rențiate în raport cu sexul copiilor: băieții din menajele m. prezintă o rată mai mare a com- portamentelor deviante comparativ cu fetele, în schimb căsătoriile acestora au o stabilitate mai redusă decît a băieților. Toate cercetările sînt convergente în a susține că dificultățile menajelor m. sînt determinate de situația economică a părintelui: cu cît este mai accen- tuată starea de sărăcie, cu atît sînt mai nu- meroase și mai intense consecințele negative. V. devianță, divorț, familie. I.Mih. MORALĂ (SOCIOLOGIA M.) ansamblu de norme de reglementare a comportamen- tului, fundate pe valorile de bine/râu, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceri- tate, responsabilitate, larg împărtășite în cadrul unei colectivități, caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare și impuse atît de către propria conștiință (conștiința m.), cît și de presiunea atitudinilor celorlalți (opinia pub- lică). în m. sînt incluse și concepții despre ceea ce este moral/imoral, bine, rău. Morali- tatea se referă la gradul în care normele m. sînt respectate de către o persoană, grup, colectivitate. Moravurile reprezintă un con- cept cu o tentă mai generală, el referindu-se la m. ca ansamblu de norme și valori recunos- cute și impuse de către societate, la moralitate, ca grad de respectare a acestor norme în cadrul unei colectivități, cît și la o serie de practici, moduri de comportare spe- cifice respectivei comunități și care sînt mai mult sau mai puțin formulate explicit ca norme m., adesea ele fiind chiar opuse normelor și valorilor formal și general acceptate, dar sînt larg practicate. Pentru o asemenea din urmă situație putem da ca exemplu “bacșișul”, “corupția”. M. are trei funcții distincte: a. Ex- primă sub formă de norme de comportare condițiile de funcționare ale diferitelor sisteme sociale; din acest punct de vedere, m. repre- zintă exprimarea în limbajul comportamentului individual a cerințelor organizării sociale, b. Ex- primă sub formă de norme de comportare condițiile necesare funcționării și dezvoltării personalității umane: sînt multe norme și va- lori m. care nu exprimă o exigență socială, ci una umană orientînd relațiile interpersonale în așa fel încît ele să constituie un mediu fa- vorabil pentru persoana umană, c. Formulează proiecte de organizare a vieții, strategii de acțiune umană care să ducă la îm- 367 MORFOLOGIE plinire, realizare umană, la fericire. în această ipostază m. apare ca înțelepciune de viață. ♦ M. reprezintă un sistem stratificat de norme și valori: există o m. generală care reglemen- tează comportamentele și relațiile dintre oameni în toate sferele de viață, după cum și sisteme de valori și norme care reglemen- tează diferitele sfere ale vieții: m. muncii, m. familiei, m. politică. Pe lîngă acestea există și sisteme m. care reglementează activitățile profesionale specificate, desemnate de regulă prin termenul de deontologie: m. medi- cală, a omului de știință, a profesorului. ♦ Sociologia m. reprezintă o preocupare sistematică de analiză a m. ca fenomen so- cial. Putem desprinde următoarele mari teme de preocupare a sociologiei m.: a. Sistemele m. ca produse ale diferitelor tipuri de societăți (ex. m. renunțări, ca un produs tipic al unei so- cietăți stagnante, cu resurse limitate, caracterizată prin prezența unor puternici fac- tori adverși pentru viața umană) sau a diferitelor grupuri și clase sociale (morala bur- gheză, de ex.). b. Factorii sociali responsabili de gradul de respectare a normelor m. (starea de moralitate), c. Cercetări asupra di- namicii valorilor, normelor m., inclusiv ale comportamentului, ale moravurilor; de ex. evoluția m. relațiilor dintre sexe, a familiei etc. V. corupție, normă, valori. C.Z. MORFOLOGIE (gr. morphe, “formă” + lo- gos “studiu”). 1. M. socială, totalitatea structurilor demografice, construite și de mediu natural care condiționează desfășurarea vieții sociale și/sau încor- porează consecințele acesteia. în concepția lui E. Durkheim (Les Regles de la methode sociologique, 1895) faptele de m. socială sînt “substratul vieții sociale”, moduri de a fi, cris- talizări ale unor moduri de acțiune. Numărul populației, structurile de vîrstă și sex, lo- cuințele, drumurile, amenajările teritoriale sînt fapte de m. socială. Acestora el le opune fenomenele de “fiziologie socială”, care sînt moduri de a face, tipuri de activități (educaționale, lingvistice, religioase etc.). Faptele de m. socială sînt, în concepția lui Durkheim, componenta esențială a “mediului social intern”, alături de structurile de tip nor- mativ (dreptul, moravurile etc.). Principalele proprietăți prin care mediul social intern in- fluențează procesele sociale sînt volumul societății (numărul unităților sociale), “densi- tatea dinamică” (ansamblul relațiilor morale) și “densitatea materială” (locuitori pe unitate de suprafață, dezvoltarea mijloacelor de comunicație și transmisie). Gurvitch con- sideră “suprafața morfologică și ecologică” drept palierul cel mai vizibil al realității sociale. Structurile de m. socială sînt constituite prin acumulări succesive ale efectelor unor eveni- mente recurente de același tip (nașteri și decese pentru structura de vîrstă, construcții și demolări de locuințe pentru fondul locativ etc.) și prin procese de schimbare cu caracter nerepetitiv. Sînt caracterizate prin grad ridicat de inerție și de complexitate. în sens restrîns, în sociologia urbană, structurile de m. sînt re- duse la cele de cadru construit și amenajat, iar distribuția populației pe categorii sociale și demografice este considerată ca structură sociologică (H. Lefevre, La Revolution Ur- baine, 1970). 2. M. culturală, teorie care concepe culturile organicist, ca entități închise, evoluînd-după modelul biologic de la naștere la moarte. Sentimentul spațiului este considerat esențial în cadrul unei culturi. Pornind de la acest sentiment, sînt deosebite diferite tipuri de culturi: hamită și etiopă (Leo Frobenius), antică, occidentală, arabă, egip- teană, chineză, rusească (Oswald Spengler) etc. c. Metoda m., metodă de cunoaștere ori- entată spre identificarea formelor dominante sau secundare, primare sau derivate, opusă (în filosofia culturii) metodei fenomenologice care urmărește identificarea intenționalității, a esențelor deosebite de fenomene. V. mediu construit. D.S. 368 motilitate MORTALITATE fenomen demografic care exprimă, în esență, intensitatea dece- selor în ansamblul unei populații sau în anumite straturi ale acesteia. Cel mai cunos- cut indicator global de m. este rata brută de m., ce se obține raportînd numărul de- cedaților dintr-un an la populația medie și înmulțind cu 1000. Intervalul de variație al in- dicelui este, la ora de față, încadrabil aproximativ între 6 și 20%o, dar în trecut rata de mortalitate atingea curent valori de 35- 45%o, chiar în timpuri normale și valori și mai mari în perioade de epidemie, război sau alte calamități. Rata brută de m. nu este utilizabilă în comparații atunci cînd valorile sale sînt a- propiate, deoarece acestea sînt puternic afectate de structura pe vîrste a populației. Se calculează rate specifice de m. (pe vîrste), iar cu ajutorul acestora se poate ajunge la valori standardizate ale ratei de m. sau se poate construi instrumentul fundamental de analiză a m.: tabela de m. Cu ajutorul tabelei de m. se obține și cel mai bun indice sintetic al m.: speranța de viață la naștere (sau durata me- die a vieții). Aceasta arată numărul mediu de ani pe care îi are de trăit o persoană născută în anul de referință și care ar fi afectată la fie- care vîrstă de m. ce caracterizează vîrstă respectivă în populația dată, la momentul analizei. Actualmente, speranța de viață la naștere variază între 40 și 75 de ani, iar în cele mai vechi perioade ale omenirii, se apreciază că valoarea respectivă nu a depășit 20 de ani. Un alt indice foarte expresiv al m. este rata m. infantile, obținut prin raportarea decedaților de vîrstă sub un an la născuții vii din anul re- spectiv. în țările cele mai avansate valoarea indicelui este sub 10%o, în timp ce în unele țări din lumea a treia el depășește 100%o; în populațiile premoderne, el atingea frecvent valori de 200-250%o chiar în condiții obișnuite. Deși m. este fenomenul demografic cel mai legat da latura biologică a ființei umane, ea este puternic influențată de factorii sociali; la rîndul său, tendința de scădere a m. în populațiile moderne a avut consecințe nota- bile asupra multor laturi ale vieții sociale. V. natalitate. T. R. MOȘIERIME clasă socială formată din marii proprietari funciari și care folosea munca țăranilor fie direct, fie indirect (prin in- termediul arendașilor). în preajma anului 1907 existau în România 4.171 de proprietari mari, însumînd 3.787.192 hectare, iar 1.001.302 țărani stăpîneau 3.319.695 ha, acestora din urmă revenindu-le în medie cca. 3 ha. După reforma agrară din 1921, m. deținea aproximativ o treime din suprafața agricolă a țării. M. a fost desființată în țara noastră prin reforma agrară din anul 1945. V. feudalism, țărănime. I.F. MOTILITATE capacitate individual con- stituită de angajare și realizare a mișcării în spațiul social. Este o condiție a mobilității so- ciale, relevînd înclinația personală spre mișcare sau stabilizare. De regulă, carac- terizarea m. se face cu referire la locul de naștere, relevîndu-se intensitatea trăirilor afective de atașament personal față de acesta. Unui nivel scăzut al atașamentului afectiv față de locul de naștere îi corespunde un nivel ridicat de m. M. este influențată de lo- cul de naștere atît direct, prin creșterea probabilității de stabilizare în acest loc ca adult, cît și indirect, prin limitările sau avanta- jele asociate mediului social, cultural sau geografic de proveniență. Atașamentul psi- hologic față de locul de naștere precum și restricțiile culturale și economice locale di- minuează nivelul m. și, pe un plan mai larg, extensia mobilității sociale. Din contră, accen- tuarea m. se asociază cu angajarea în procese de migrare care conduc la creșterea distanței geografice față de locul de naștere și la accentuarea distanței sociale față de statusul parental de origine prin eliberarea de 369 MOTIVAȚIE obligații sau influențele locale și prospectarea unor noi oportunități sociale și ocupaționale. V. distanță socială, migrație, mobilitate so- cială. M.V. MOTIVAȚIE ansamblu de factori sau im- bolduri care declanșează, energizează, mențin (sau întrerup) și direcționează acțiunile sau comportamentele unei per- soane. Diferențele în abordarea teoretică a m. își au originea în concepția despre om și mediul său, în accentul pus pe importanța re- lativă a factorilor biologici (cum ar fi dispozițiile bioereditare), a factorilor intrinseci (interese, aspirații, așteptări etc.) sau a celor extrinseci (punitivi sau recompensatori), pre- cum și pe interacțiunea lor. Teoriile despre m. tind să se bazeze pe presupoziția că viața in- dividuală este animată de două categorii de forțe opuse care interacționează și motivează acțiunile sau comportamentele. Una gru- pează forțele generatoare de echilibru (homeostazie, stabilitate, consistență, balan- sare), iar cealaltă forțele care provoacă schimbarea și dezechilibrul (incertitudine, in- congruență, inconsistență). Multe teorii tind să se concentreze asupra ultimei categorii de forțe, pe care le consideră înnăscute (S. Freud, R.R. White), de natură fiziologică (D.E. Berlyne, R. Pribram) sau dobîndite (H.A. Murray). Mediul poate provoca o stare de incertitudine, de dezechilibru sau indis- poziție personală, ce nu poate fi tolerată întrucît ar produce tulburări accentuate. Omul ar deveni astfel motivat să acționeze pentru restabilirea echilibrului sau înlăturarea tensi- unii interne. Varietatea forțelor motivatorii este foarte mare: nevoi sau trebuințe, atracții, interese, convingeri, aspirații, intenții, tendințe, scopuri, idealuri etc. ♦ Nevoile sau trebuințele sînt stări interne de necesitate care se manifestă prin apariția unui dezechili- bru în sistemul organic sau de personalitate ce se cere înlăturat prin inițierea de acțiuni adecvate. Nevoile sînt fiziologice, psiho- logice, sociale, culturale etc. A. Maslow le-a ordonat ierarhic în cinci clase (nevoi fizio- logice, de securitate fizică și socială, de dragoste și apartenență, de recunoaștere și afirmare socială, de autoactualizare, de re- alizare și afirmare liberă și independentă a sinelui) și a demonstrat că numai după ce au fost satisfăcute nevoile dintr-o clasă infe- rioară intră în acțiune mecanismele declan- șatoare ale nevoilor din clasa ierarhic supe- rioară. Dinamica manifestării nevoilor se caracterizează prin variații personale, dar mai ales depinde de contextul specific mediului social, economic și cultural care instituie anu- mite praguri “legitime” de satisfacere a nevoilor. De asemenea, intervin relațiile din- tre nevoi și dintre persoane, putîndu-se identifica stări de involuție reciprocă sau de coevoluție (C. Mamali) a acțiunilor sau pra- gurilor de satisfacere a nevoilor persoanelor aflate în relație. Cercetările în domeniul calității vieții și de analiză a sistemelor sociale actuale au urmărit să catalogheze, în funcție de nivelul și perspectivele dezvoltării sociale și în vederea unei repartizări cît mai echitabile a bunurilor și oportunităților sociale, aria de cuprindere a nevoilor de bază sau fundamen- tale, repartizate pe sectoare și care interferează în mod hotărîtor cu realizarea unei vieți individuale și sociale normale și demne. Principalele sectoare ar fi: ali- mentația, locuințele, educația, cultura, serviciile și bunurile de consum, mediul socio- politic al relațiilor, participării și realizării personale. Chiar dacă pot fi adăugate și alte sectoare, problema nu este de a fi exhaustiv în vederea specificării cantitative a nevoilor fundamentale, ci de a stabili criteriile pe baza cărora se stabilește legitimitatea nevoilor într-o societate. ♦ în aria m. sînt incluse pe lîngă nevoi sau trebuințe și alte motive (aspirații, atitudini, așteptări, interese, scopuri, orientări etc.). Acestea sînt specifice atît pentru fiecare 370 MOTIVAȚIE tip de activitate, distingîndu-se între m. mun- cii, a învățării, a creației etc., cît și pentru fiecare persoană. Cea mai importantă carac- teristică â motivelor este intensitatea, rezultată din combinarea forțelor pozitive și negative, interne și externe. Pentru a o pune în evidență, se consideră că orice motiv are trei dimensiuni corelate: valența (valorizarea afectivă pozitivă, negativă sau neutrală a însușirilor unei acțiuni sau relații), expectanța (anticiparea succesului sau insuccesului acțiunii și a consecințelor asociate) și instru- mentalitatea (interinfluențarea rezultatelor). Atunci cînd cele trei dimensiuni sînt pozitiv orientate, convergente și intense, motivul însuși are o puternică forță de declanșare și energizare a activității personale. Totuși, ac- tivitățile complexe de muncă sau interacțiune socială rareori sînt declanșate și întreținute energetic de un singur motiv, ci de o con- stelație de motive diverse care se combină și se schimbă în timp, în funcție de: starea subiectivă personală, natura solicitărilor exte- rioare, intervenția unei conștiințe reflexive și selective care instituie ea însăși așa-zisele metamotive (derivate dintr-o constelație de motive deja cunoscută și testată practic în ac- tivitate). Diversitatea motivelor poate fi cuprinsă într-o tipologie elaborată în funcție de raporturile lor cu activitatea. Se distinge astfel între: m. intrinsecă (interioară), care iz- vorăște din natura activității însăși, privită ca scop, valoare și cadru de realizare personală, și m. extrinsecă (exterioară), care ia forma unei tensiuni subiective generate de factori din afara activității și se manifestă prin trăiri emoționale negative (aversiune față de sancțiuni, critică sau penalizări, teamă de eșec, de pierdere a prestigiului etc.) sau po- zitive (dobîndirea de beneficii sau utilități cum ar fi premii, promovare, influență, prestigiu etc.). M. intrinsecă este mai rezistentă în timp și la factori cu acțiune contrară, își creează propria bază generativă, are o puternică forță de declanșare și menținere a activității, duce la performanțe mai mari. M. extrinsecă acțio- nează pe termen scurt și solicită o perma- nentă împrospătare pentru a compensa efec- tele de autoerodare. M. intrinsecă și cea extrinsecă nu se exclud, ci se completează reciproc. ♦ M. nu este sinonimă cu moti- varea. în loc de a realiza o asociație simplă și directă între motive și acțiuni, sociologia se in- teresează de procesul continuu de motivare în care intervin diferite condiții sociale care fa- cilitează cristalizarea și acțiunea motivelor. Aceste condiții sînt, pe de o parte, generale, referindu-se fie la nivelul dezvoltării perso- nale, la concepția despre sine sau la nivelul și orientarea autoevaluării, fie la contextul so- cial în care este integrată o persoană, la cadrul structural în care se desfășoară activi- tatea vizată sau la cultura relațiilor și conștința valorilor dominante într-o comunitate sau într-un grup. Pe de altă parte, condițiile sînt specifice și situaționale, referindu-se la so- licitările și finalitățile concrete ale unei activități sau acțiuni. Aceste condiții intervin în diferite etape ale motivării, întărind sau di- minuînd intensitatea m., operînd o selecție și o consacrare a anumitor motive. Deși m. se constituie individual, ea este contextualizată cultural și cristalizată social. Rolul m. nu este numai acela de a declanșa, întreține și stimula participarea la o activitate, ci și de a conduce la anumite performanțe. Relația din- tre cantitatea și calitatea performanțelor și intensitatea m. nu este direct proporțională. Creșterea intensității m. (supramotivarea) conduce la accentuarea anxietății și la o în- gustare a cîmpului cognitiv (centrarea exclusivă pe elementele legate de realizarea scopului). Submotivarea diminuează anga- jarea în activitate și reduce nivelul performanțelor. între supramotivare și sub- motivare se situează optimul motivațional. Acesta este specific fiecărei activități și per- sonal constituit. Intensitatea m. se află în 371 MULȚIME raport invers proporțional cu gradul de dificul- tate a sarcinilor (R. Yerkes, J. Dodson). în provocarea și menținerea optimului mo- tivațional, trebuie avute în vedere nu numai intensitatea m., ci și tipurile de motive și relațiile dintre ele pe traiectul motivării. Soci- ologia se interesează de m. nu numai pentru a înțelege cauzele interne ale comportamen- telor sau acțiunilor, ci și pentru a analiza participarea și angajarea socială, a explica diferențierea performanțelor unor colectivități sociale, a specifica modul în care intervin di- ferite condiții sociale în procesul de motivare personală sau colectivă. V. consistența si- nelui, echilibru, eficiență, homeostazie, necesitate. M.V. MULȚIME grupare temporară de indivizi, aflăți în apropiere fizică, fie din întîmplare fie deliberat, în virtutea unui obiectiv sau interes comun. Existența unor interese, motive, obiective similare, care reclamă prezența unor indivizi în același loc și în același mo- ment, nu constituie însă condiții suficiente pentru crearea unor legături, interrelații, a unei structuri. Sociologic, noțiunea de m. acoperă o varietate de forme de grupare, ca- racterizate prin nediferențieri, lipsă de coe- ziune și organizare, reacție emoțională la si- tuațiile în care este implicată. Aceste caracteristici disting m. de orice colectivitate cu un anumit grad de organizare și de grupul social care posedă o organizare internă defi- nită de instituții, modele de acțiune și mecanisme de control. Lipsa acestor ele- mente face ca, odată satisfăcute sau schimbate condițiile care au condus la consti- tuirea m., aceasta să se dizolve. Ilustrativ este cazul m. întîmplătoare, caracterizată printr-un grad redus de interacțiune emo- țională și organizatorică. Existența ei este realmente momentană. Indivizii care compun această m. au în vedere un interes pasager. Ex. m. indivizilor care staționează în aștep- tarea autobuzului sau în fața casei de bilete a unui teatru sau care privește operația de translație a unei clădiri. M. al cărei compor- tament este direcționat prin medierea unor așteptări reglementate de modele tradiționale sau contractuale este o m. convențională. Ex. m. care nu are un obiectiv clar definit, dar care ajunge la un comportament colectiv ca ur- mare a stimulării mutuale a efectelor, este o m. expresivă. Ex. m. în situație de dans, jale, bucurie. Gama de reacții ce caracterizează m. se întinde de la extaz la agresivitate de- structivă, incluzînd surescitarea, angoasa, panica. în funcție de eficiența controlului so- cial și de tensiunile create de situațiile disfuncționale sau anomice, m. se comportă pasiv sau activ. M. activă este un instrument de rezolvare imediată a presiunii situaționale transferată în emoție colectivă. Activizarea este favorizată și de o serie de caracteristici, nevoia de conformitate, emotivitate, proximi- tate, anonimat, număr. în sociologie și psihologie socială, noțiunea de m. capătă consistență teoretică odată cu lucrările lui G. Tarde (Les lois de l’imitation, 1890; L’opinion etla foule, 1901) și de G. Le Bon (Psychologie des foules, 1895). Sociologia m. studiază condiționările sociale și culturale ale compor- tamentului m.; relația dintre frecvența și amplitudinea reacțiilor m. și tipul de or- ganizare politică, economică, socială; factorii și pîrghiile de trecere de la o grupare nedife- rențiată și cu o acțiune, de cele mai multe ori stihinică, la o colectivitate structurată; acțiunea mecanismelor sociale de difuziune și manipulare și dominanța unui profil psiho- social într-o formă determinată de organizare socială. V. acțiune colectivă, comportament colectiv, grup social. S.M. MUNCĂ (SOCIOLOGIA M.)1. Sens gene- ral, în filozofie, m. este activitatea de producere a bunurilor materiale și spirituale. 2. Sens restrîns, în societățile moderne, m. 372 MUNCĂ reprezintă activitatea de producere de bunuri și servicii recunoscute social și care repre- zintă o sursă de venit pentru cei care o prestează.,S.m. prezintă următoarele teme de interes major: a. motivația m. și modalități de creștere a performanțelor în m. b. Semni- ficația umană a m. (ce reprezintă m. pentru om ca activitate). Existe o largă literatură, începînd cu Marx și sfîrșind cu A. Maslow care, pornind de la complexele necesități ale omului, caută să pună în evidență semni- ficația umană a m. în acest context, omul fiind o ființă activă, orientată spre autorealizare personală și socială, m. reprezintă potențial o importantă sferă a realizării umane. în ea, omul își dezvoltă și confirmă capacitățile sale fizice și intelectuale (m. ca joc creativ al omu- lui cu natura), cît și realizarea sa ca ființă socială (activitate orientată spre colectivi- tate). O largă literatură empirică a explorat m. în calitate de sursă de satisfacție/insatis- facție. Există numeroase instrumente de măsurare a caracteristicilor intrinseci ale m. semnificative pentru om: condiții fizice, grad de oboseală, periculozitate, repetitivitate, varietate/monotonie, calificare cerută, inven- tivitate solicitată, autonomie și respon- sabilitate prilejuită. Aceste instrumente de măsură pot fi bazate fie pe observația spe- cialiștilor, fie pe estimarea, făcută de fiecare persoană, a caracteristicilor propriului post de m. Sînt explorate întrebări ca: este nevoia de muncă complexă, creativă, responsabilă, variată, o nevoie universală? care sînt factorii care fac ca această nevoie să varieze? care sînt efectele tipului de m. asupra stării de sănătate fizică și mentală a omului, asupra gradului său de satisfacție/insatisfacție, a dezvoltării personalității, și a comportamentu- lui în celelalte sfere ale vieții (familia, de exemplu)? în ce măsură m. este o sferă a dezvoltării personalității, dar și sursă de posi- bile manifestări patologice în această privință. Există astfel o serie de studii asupra m. ca modalitate de compensare pentru dificultățile din alte sfere ale vieții, cu efecte negative de lung termen chiar și asupra performanțelor în m. Este ceea ce în literatura anglo-saxonă este desemnat prin termenul de “workoholic” — m. ca un tip de drog. Ca o generalizare a acestor studii a apărut în ultimul timp proble- matica calității umane a m. sau a calității vieții de m. ca o sferă a calității vieții. Revoluția as- pirațiilor din anii ‘60 a produs un interes major pentru creșterea calității umane a m., sub toate aspectele, atît din punct de vedere fizic- elementare, cît și al conținutului său. în ultimele decenii s-au realizat investigații largi, în diferite țări, inclusiv în România, asupra calității umane a m., utilizînd în mod special indicatori de tipul: satisfacția cu m., calitatea percepută a m., alienarea. Interesul pentru efectele complexe ale stresului din ultimul timp a generat o mulțime de studii asupra sur- selor de stres din sfera m. și a efectelor sale asupra omului. în fine, tot în acest context, există studii complexe asupra șomajului: efectele sale asupra personalității umane, a stilului de viață, asupra vieții de familie, a par- ticipării social-politice. 3. Dinamica tipurilor de m. sub impactul diferiților factori tehnologici, social-politici și umani. Efectul evoluției tehnologice asupra m. reprezintă unul dintre cele mai dezvoltate domenii de investigare, atît empirică, cît și proiectivă. în primul rînd, studii asupra efectelor marilor modificări în tehnologia actuală — automatizare, informa- tizare, microelectronică, computerizare — asupra tipurilor de m.: generează ele m. mai înalt calificate, mai complexe, mai interesante sau nu? crează ele șomaj? afectează pozitiv sau negativ veniturile, și prin acestea, cali- tatea vieții? Una dintre ideile care s-au contu- rat cu claritate în ultimul timp în această privință se referă la estimarea că efectele di- recte ale tehnologiei asupra organizării m. par a fi fost exagerate. Aceste efecte par a fi me- diate de factori sociali, culturali și orga- 373 MUNCĂ nizaționali. Prima jumătate a secolului 20, cu rădăcini puternice în ultimele decenii ale se- colului trecut, a fost dominată de organizarea m. pe principiulm. simplificate, a cărei formu- lare teoretică se datorează lui F.W. Taylor (Principles ofScientifics Management, 1912). Conform acestui principiu, o m. simplă este principial mai eficientă decît o m. complexă. M. complexă a fost în consecință divizată, descompusă în m. mai simple: (un post de m. cuprinde adesea cîteva operații simple ușor de învățat și distribuite între mai mulți munci- tori). Acest principiu stă la baza liniei de asamblaj. Rezultatul acestui principiu a fost descalificarea accentuată a forței de m. M. devine frustrantă, plicticoasă, datorită mono- toniei și repetitivității, a pierderii imaginii de ansamblu. Mult timp a dominat punctul de vedere că acest principiu de organizare a m. reprezintă singura opțiune posibilă în stadiul mașinist de evoluție a tehnologiei. O serie de studii istorice au demonstrat însă faptul că in- troducerea la sfîrșitul secolului trecut a simplificării m. nu a reprezentat în primul rînd un mijloc de creștere a eficienței, ci mai de- grabă o cale de a crește controlul asupra salariaților. Mișcările muncitorești din acea perioadă erau puternice și datorită faptului că muncitorii înalți calificați, de care depindea în- treaga producție, reprezentau o fracțiune importantă a clasei muncitoare. Reor- ganizarea producției prin diminuarea sensibilă a ponderii muncitorilor înalt calificați și înlocuirea lor cu o masă de muncitori slab calificați sau semicalificați a avut ca efect ime- diat scăderea puterii social-politice a clasei muncitoare. Practicile manageriale sînt un alt factor care influențează organizarea m. și tipurile de posturi de m. Unele studii com- parative între întreprinderile conduse de manageri americani și cele conduse de ma- nageri japonezi sugerează existența unor diferențe și în modul de organizare a m. și a tipurilor de posturi de m. în condițiile aceleiași tehnologii. Sistemul de valori al comunității (aspirațiile, exigențele colectivității) par să fie și ele un factor foarte important. Revoluția as- pirațiilor din anii ‘60, creșterea intoleranței față de m. simplificate și necalificate, a ge- nerat un complex program de îmbogățire am. Principiul m. îmbogățite la nivelul actual al tehnologiei sugerează că este posibilă o or- ganizare alternativă a m., cel puțin tot atît de eficientă ca cea bazată pe principiul m. sim- plificate, caracterizată prin reconstituirea unor m. complexe, înalt calificate, care oferă oportunități ridicate de inițiativă, creativitate, autonomie și responsabilitate. Pe această linie este previzibilă creșterea interesului pen- tru “proiectarea” unor posturi de m. în acord nu numai cu cerințele procesului tehnologic, dar și cu exigențele omului, în contextul unei societăți dezvoltate economic și social-cul- tural. 4. Sociologia profesiilor analizează profesiile ca rezultat al unui complex de fac- tori tehnologici și social-culturali, dinamica acestora, sistemul de valori și poziția socială cu care sînt asociate. V. analiza postului de muncă, industrie, îmbogățirea muncii, or- ganizație, profesie. C.Z. N NATALITATE fenomen demografic ce exprimă, în esență, intensitatea nașterilor în cadrul unei populații privită în ansamblul său. Cel mai adesea, n. este exprimată cantitativ cu ajutorul unui indice numit rata brută de n„ notat cu n și calculat cu formula: N n = — x 1000 P~ unde N este numărul născuților vii, într-o anu- mită perioadă (de regulă, un an), iar P — populația medie în perioada respectivă. Va- lorile ratei au un interval mare de variație — practic, între 10%o și 60%o —, reflectînd com- portamentul populației în privința nașterilor. Tendința generală observată este aceea a scăderii n., proces amorsat în țările dezvol- tate în a doua jumătate a secolului trecut, iar în țările în curs de dezvoltare abia în zilele noastre, ceea ce face ca actualmente să e- xiste o enormă diversitate, pe plan mondial, în privința n. N. și indicii atașați ei exprimă comportamentul populației în raport cu nașterile într-un mod superficial, fapt pentru care în demografie atenția principală este în- dreptată — cînd e vorba de nașteri — asupra fertilității și indicatorilor atașați acesteia. V. fertilitate. T.R. NAȚIONALISM complex de idei și senti- mente orientate spre afirmarea de sine a unei națiuni sau grupări etnice. Axioma n. constă în faptul că omenirea subzistă prin entități mai mult sau mai puțin discrete numite “etnii” (în stadiul de împlinire politică: “națiuni”), de rase, vîrste istorice și dimensiuni diferite, dar, din punct de vedere moral, cu drepturi egale în fața istoriei. Unii autori exclud din n. senti- mentele, dar e îndoielnic că se poate reduce o asemenea mișcare socială la statutul de pură ideologie. Tensiunile și conflictele in- teretnice exprimă, dincolo de cauze, tocmai supraîncărcarea afectivă a grupurilor umane aflate în dispută, ceea ce generează un dezechilibru între rațiune și afectivitate și ob- nubilează calea soluțiilor adecvate. Spectrul de aspirații al n. include o mare varietate de motive, unele cu efecte faste, altele cu efecte nefaste: idealul de fraternitate, suveranitate în fața altor națiuni (de regulă mai mari și mai puternice), afirmarea identității specifice, căutarea “rădăcinilor”, nevoia de vatră, con- tinuitatea în timp, conștiință misionară în istorie, puritate etnică, făurirea “omului nou”, “civilizarea” altor popoare etc. Tocmai de aceea, este dificil de realizat o tipologie a mișcărilor naționaliste; unele preced starea de independență și o rîvnesc, altele îi succed, 375 NAȚIONALISM unele au un țel secesionist, altele revendică doar drepturi civile, încă altele au un caracter expansionist. Mai importante însă decît tipologia se arată a fi evaluările. Prin sine însuși, n. nu cade sub incidența eticii — el nu este nici bun nici rău înainte de a se preciza concret despre ce mișcare sau manifestare naționalistă este vorba. Pangermanismul și panslavismul, de pildă, se înscriu în rînduî mișcărilor naționaliste, dar tot sub imboldul n. se petrec și desprinderile din conglomeratele imperiale; n. face imperiile și tot el le desface. N. a însoțit rasismul, fascismul, comunismul, sau mișcările mesianice, dar el a însoțit așijderea formarea statelor naționale mo- derne (cu Franța și Anglia drept modele), destrămarea unor imperii contemporane (ce păreau la un moment dat a sfida timpul), sau planetarizarea istoriei (proces consfințit prin înființarea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite). Contrar evidenței istorice, factori extra-științifici (unii politicieni și jur- naliști în primul rînd) au țesut pe seama n. o imagine eminamente patologică, pentru care însă există termeni deja fixați, precum “șovinism”, sau “xenofobie”. La răspîndirea acestei imagini a contribuit în ultima vreme și declanșarea unor violente conflicte interet- nice, pe fondul destrămării unor state multinaționale (Uniunea Sovietică, Iu- goslavia). Cauzele tensiunilor respective trebuie căutate îndeosebi în strategiile impe- riale sau federale, care, prevalîndu-se de mobilitatea societății moderne, au încercat să eterogenizeze în chip forțat mari colectivități umane și să traseze granițe geopolitice arbi- trare între diverse grupuri etnice. Alte tensiuni se cer evaluate în funcție de contextul social- istoric în care survin. Altminteri, n. poate însufleți și proiecte constructive, precum acea obsedantă convingere nutrită și pusă în act de elita intelectualității românești interbelice, cum că după întregirea politică de la 1918 toate națiunile Pămîntului așteptau să vadă ce vrem să fim și ce loc vrem să ocupăm în cadrul istoriei universale. Asocierea cu alte ideologii nu poate servi ca test adecvat de validare sau invalidare a n.; un astfel de test pot în schimb alcătui principiile democrației. La el răspundea Nicolae lorga (Doctrina naționalistă, 1922), în numele unui “n. demo- cratic”: “cu oameni neliberi nu se întemeiază o țară, cu oameni neliberi nu se apără o țară și cu oameni neliberi nu progresează o țară”. Afirmînd acestea, istoricul român avea în vedere și minoritățile etnice. Prin Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, Revoluția Franceză venise ca o promisiune de regenerare a societății, între altele și prin așezarea acesteia pe baze deopotrivă națio- nale și democratice. Astăzi, statul național, consacrat de Revoluția Franceză și organizat de-atunci după principiile unei democrații moderne în continuă perfecționare, este con- fruntat cu solicitările minorităților etnice. S-a observat că, paradoxal, cu cît un regim e mai democratic, cu atît revendicările minorităților devin mai intense și cu atît mai serios ele tre- buie luate în seamă de puterea care guvernează (Anthony D. Smith: Naționalism in the Twentieth Century, 1979). Altfel spus, în regim de normală funcționare, democrația generează n., iar n. generează democrație. ♦ Concepțiile despre natura și destinul n. sînt marcate, în chip firesc, de concepțiile despre națiune. S-au conturat în această privință două poziții diferite. Pe de o parte, viziunea așa-zisă “modernistă”, cu antropologul bri- tanic Ernest Gellner ca reprezentant principal (Nations and Naționalism, 1983), înfățișează națiunea drept un produs al epocii moderne, generat de capitalism, birocrație și utilitarism. Conform acestei opinii, cultivată și de mar- xism, națiunea nu este coextensivă esenței umane, iar dacă astăzi ea colorează viața is- torică a întregii planete, faptul se datorează capacității n. de a răspunde unor situații și probleme ale contemporaneității. în această 376 naționalitate alternativă, națiunea și n. au apărut la sfîrșitul sec. al XVIll-lea, persistența lor fiind pusă sub semnul întrebării odată cu integrarea vieții so- ciale în cadre transnaționale și chiar la scară planetară. Pe de altă parte, s-a cristalizat și opinia că legăturile de limbă, religie, etnicitate și teritoriu sînt primordiale, de o vechime ur- cînd pînă în neolitic, și că, deci, comunitățile etnice sînt entități naturale și sedii perene ale experienței umane. Principalele probleme referitoare la națiune se regăsesc astfel în problematica etnicității. între etnie și națiune există o continuitate, diferențiată, desigur, de etapele istorice parcurse. Această viziune s-a numit “primordialistă” și are drept principal purtător de cuvînt pe Anthony D. Smith, pro- fesor la “London School of Economics and Political Science" (Theories of Naționalism, 1971; Naționalism in the Twentieth Century, 1979; The Ethnic Origins of Nations, 1986). Primordialiștii recunosc tendința de estom- pare a n. prin amploarea crescîndă a organizațiilor transnaționale în industrie, comerț, finanțe, comunicații, sau în planul alianțelor politice și militare, dar ei relevă în același timp o tendință paralelă de adîncire în idiomatic, mai ales în creația culturală (litera- tură, artă, muzică), dependentă de limbă și de sufletul etnic. N. se profilează, astfel, deopotrivă ca un “stil de imaginație politică” și un “stil de producție culturală” (Jonathan Spencer), cu mari disponibilități adaptative la situații istorice din cele mai diverse și, prin ur- mare, cu un viitor deschis. Cum încercările de generală condamnare a lui n-au făcut decît să-l reactiveze în forme nocive, mai curînd re- comandabilă e încercarea de a-l cîștiga de partea rațiunii. V. democrație, etnic, fascism, ideologie, naționalitate, națiune, rasism. Gh.G. NAȚIONALITATE 1. Concept politic derivat din conceptul de națiune. în unele ac- cepții, n. și națiunea sînt concepte identice, denumind comunitățile și grupurile etnice care își exprimă și își manifestă conștiința comună printr-o voință politică orientată spre dezvoltarea identității și solidarității de inte- rese a membrilor lor, prin mijloace politice și legal-juridice corespunzătoare acestor inte- rese. Conștiința de n. este afirmată și promovată prin cultivarea simbolurilor soli- darității colective: strămoși comuni, teritoriu, limbă, religie, literatură și alte producțiuni cul- turale, asociații și organizații proprii. N. care reușește, prin lupte politice, să își formeze state proprii, se constituie ca națiuni, state naționale, autodeterminate și recunoscute ca suverane de către alte state în virtutea “prin- cipiului n.” N. denumește, în acest caz, dimensiunea sau componenta etnică a națiunii și a statului național (V. Goldiș, Despre problema naționalităților). 2. în unele lucrări de politologie și sociologie, n. este echivalentă cu termenul de “minoritate națională”sau “minoritate etnică”, desemnînd acea grupare etnic omogenă care este parte a unei alte națiuni organizată statal (Gali Ernb, Dimensiunile conviețuirii, Studii despre națiune și naționalitate, 1978). Unii autori de- finesc n. ca “națiune imperfectă”; ea desem- nează acele colectivități etnice care n-au ajuns la stadiul formării unui stat național pro- priu. în cadrul unor state naționale multi- etnice, n. pot participa la exercitarea puterii politice în termeni egali cu alte n. și pot bene- ficia de o anumită autodeterminare relativă în unele unități administrativ-teritoriale identifi- cate cu grupul etnic respectiv sau de autonomie culturală în aspecte privind con- servarea limbii, a instruirii în limba proprie, a creației culturale etc. Spre deosebire de n., termenul de “minoritate națională” ar de- semna relațiile de inegalitate politică, de subordonare a unor grupuri etnice în raport cu etnia majoritară care controlează instituțiile de stat. “Minoritățile naționale”, ca termen, ar implica deci prezența relațiilor de discriminare 377 NAȚIUNE și ar exprima rezultatul “unei conștiințe nega- tive” (E.K. Francis, Interetnic Relations. An Essayin Sociological Theory, 1976). 3. într-un sens mai restrîns, n. denumește calitatea unui individ de a face parte dintr-o națiune or- ganizată în stat național, drepturile și obligațiile, reglementate juridic, decurgînd din această relație de apartenență. Spre deose- bire de “cetățenie”, care desemnează raporturile dintre individ și stat (fără referire la n. acestora), n. îmbină anumite norme ju- ri Jîce cu criterii vizînd caracterul social al personalității unui individ, trăsături de perso- nalitate și comportament care decurg din identitatea de grup, colectivă, a acestuia. N. se dobîndește prin naștere (copilul are n. părinților săi) sau se acordă printr-o proce- dură juridică specială, numită uneori “naturalizare”, stabilită de fiecare stat. Prin reglementarea juridică a n. posesorii acesteia (indivizi, dar și unele organizații comerciale, de servicii) sînt puși în relație cu procedurile diferite ale dreptului internațional. Un actor social cu importanță crescîndă în viața eco- nomică și socială internațională contem- porană îl reprezintă organizațiile “multinațion- ale”, organizații economice care își desfășoară activitatea pe teritoriul și cu resur- sele mai multor state naționale. Precizarea raporturilor dintre aceste organizații și in- stituțiile statelor naționale suscită numeroase controverse Juridice, politice, economice, care, din punct de vedere sociologic, prezintă interes pentru identificarea și clarificarea teoretică a înțelesurilor noi ale n. în lumea contemporană. V. etnic, minoritate socială, naționalism, națiune. G.N. NAȚIUNE grupare relativ numeroasă de persoane, delimitată teritorial și politic, ai cărei membri manifestă loialitate față de aceleași instituții și au sentimentul că aparțin aceleiași comunități. în mod obișnuit, n. se definește prin mai multe caracteristici cum ar fi teritorialitatea, populația, independența și guvernarea. Teritoriul este un element esențial în definirea n., orice n. trăind într-o zonă geografică specifică. Există și n. fără teritoriu, dar acestea formează o excepție (de exemplu, evreii și-au pierdut teritoriul în urmă cu două țnii de ani, dar au păstrat un puternic sentiment al apartenenței la aceeași n., încît âu putut să-și refacă în 1948 statul modern al Israelului). Apărarea teritoriului este sinonimă cu apărarea identității naționale. încălcarea teritorialității conduce la războaie. Unele din- tre n. actuale au un teritoriu rezultat din anexarea prin război a teritoriilor ocupate de alte n. în unele cazuri, este foarte greu de de- cis cui aparține un teritoriu; istoria poate fi un sprijin, dar nu întotdeauna (în cazul disputei istorice dintre palestinieni și evrei se constată că nici unii nu au fost primii ocupanți ai unui teritoriu neocupat anterior); limba și etnici- tatea sînt de multe ori de o slabă utilitate pentru a decide cărui stat ar aparține de drept un teritoriu (majoritatea alsacienilor sînt sau au fost germani după limbă, cultură și nume de familie; majoritatea vorbesc însă perfect franceza și se consideră francezi. Este greu de spus dacă Alsacia ar trebui să aparțină de drept Franței sau Germaniei). Orice n. ființează printr-o populație care trăiește într-un teritoriu. Această populație are un sentiment al identității și coeziunii și, în mod obișnuit, vorbește aceeași limbă. Dar nu întotdeauna este astfel: în Elveția, Belgia, Rusia sînt vor- bite mai multe limbi. Statele cu populații diverse din punct de vedere lingvistic și cul- tural sau în care identitățile sociale și eco- nomice sînt clar conturate și consacrate isto- ric prin diferențiere sînt numite state multinaționale. Aceste state sînt confruntate, în multe cazuri, cu mișcări separatiste, de afir- mare a unor n. independente. O n. se caracterizează de asemenea prin inde- pendență, adică prin capacitatea de a se autoguverna ca entitate suverană. în relațiile 378 NAVETISM internaționale acest fapt face obiectul unei re- cunoașteri diplomatice din partea altor țări și în special a marilor puteri. O n. poate fi inde- pendentă de drept dar nu și de fapt. Fostele țări socialiste din Europa Centrală și de Est erau suverane și independente din punct de vedere al dreptului internațional; în realitate, ele erau în multe aspecte dependente de Uni- unea Sovietică. N. independente se autoguvernează, au un guvern propriu. în anumite circumstanțe, unele guverne funcționează extrateritorial (guvernele în exil). Existența unui guvern nu înseamnă că acesta acționează în mod suveran în toate si- tuațiile: există guverne-marionetă sau aservite unor puteri străine. ♦ în definirea n. este dificil de stabilit o listă de trăsături carac- teristice obligatorii și necesare în toate situațiile. Realitatea este foarte diversă și se pretează puțin la generalizări rigide. Aceasta și pentru că n. sînt într-un permanent proces de construcție și de reconstrucție. ♦ Multe analize sociologice sînt convergente în a susține că o n. parcurge în construcția ei cinci stagii: a. identitatea: capacitatea unui grup de a gîndi despre sine ca aparținînd unei n. Acest lucru nu se realizează întotdeauna ușor: există cetățeni francezi care se autoidentifică ca fiind bretoni sau corsicani, cetățeni englezi care se prezintă ca scoțieni, englezi sau irlandezi, b. legitimitatea; c. penetrarea (capacitatea unei n. de a cuprinde toată populația; respectarea de întreaga populație a guvernului național. Dacă anu- mite zone se manifestă dezobedient, înseamnă că există probleme de penetrare); d. participarea (reprezentarea tuturor cate- goriilor de populație la activitatea de guvernare; categoriile nereprezentate se pot manifesta dezobedient și neloial); e. dis- tribuirea (distribuirea avuției naționale între toate categoriile de populație; neglijarea unor zone sau categorii de populație provoacă crize sociale și instabilitate politică). Toate n. sînt confruntate cu crize în una sau în mai multe dintre cele cinci dimensiuni. Situația cea mai dramatică o prezintă unele țări din Lumea a Treia care se confruntă concomitent cu crize de legitimare, identitate, penetrare, participare și distribuire. Chiar unele state europene se confruntă cu asemenea crize (Belgia, Spania, fosta Cehoslovacie). în fosta Iugoslavie, crizele au atins puncte atît de acute încît au provocat destrămarea statului și au declanșat războaie între n. care s-au declarat independente. ♦ în relațiile in- ternaționale se operează cu termenul de STAT NAȚIONAL pentru a desemna entitățile poli- tice dominante ale lumii contemporane. S.N. este un fenomen relativ recent, care s-a dez- voltat în Europa în secolele XVI-XIX, după colapsul Sfîntului Imperiu Roman și odată cu emergența statelor centralizate care au dobîndit o autoritate exclusivă și monopolistă într-un teritoriu definit. în secolul al XX-lea, acest proces a devenit universal, încît s.n. a ajuns să fie considerat unitatea politică “ideală” sau “normală”. în a două jumătate a secolului al XX-lea se dezvoltă organizațiile politice supranaționale. V. etnic, legitimitate, naționalism, minorități sociale, naționalitate, popor, stat. I.Mih. NAVETISM tip de mișcare teritorială a populației, constînd în deplasarea de la domi- ciliu la locul de muncă aflat într-o altă localitate. De regulă, frecvența pendulării în- tre domiciliu și locul de muncă este zilnică, dar naveta se poate desfășura și mai rar. în acest ultim caz, navetistul are și o locuință provi- zorie în localitatea în care este situată unitatea în care-și desfășoară activitatea. Spre deosebire de migrație, care implică schimbarea domiciliului (definitiv sau tempo- rar), naveta are loc în condițiile menținerii vechiului domiciliu. N. s-a dezvoltat mai ales în legătură cu apariția marilor obiective economice, care au atras forța de muncă din 379 NAZISM localitățile învecinate sau situate la mari dis- tanțe, atît pentru construcția obiectivelor respective cît și pentru activitatea productivă ulterioară. Dezvoltarea mijloacelor rapide de transport a permis mărirea considerabilă a distanțelor de navetă. Sociologia studiază n. ca fenomen social cu implicații deosebite, condițiile în care se desfășoară acestea, problematica integrării sociale, profesionale, comunitare și culturale, comportamente spe- cifice etc. în România circa o treime din forța de muncă este cuprinsă în fenomenul de n. în funcție de tipul localităților se disting mai multe categorii de n.: sat-oraș, sat-sat, oraș- sat, oraș-oraș. Se constituie și o anumită specializare în ceea ce privește caracteris- ticile forței de muncă. Astfel pe traseul sat-oraș se angajează în cea mai mare măsură muncitori locuitori ai satelor ce sînt în- cadrați în unități economice (industriale, de construcții etc.) din orașe. Așa cum este de așteptat, pe traseul sat-sat, se înscriu agricul- tori, iar pe celelalte trasee apar cu precădere intelectuali, cadre tehnice, profesori, cadre sanitare etc. Prima categorie de n. deține ponderea în ansamblul fenomenului. Pe lîngă aspectele pozitive, privind asigurarea cu forța de muncă necesară desfășurării activității în unitățile economice, menținerea gospodăriei personale de către navetiștii din rural și par- ticiparea la unele munci agricole, reducerea presiunii în ceea ce privește solicitările de lo- cuințe în orașe etc., n. comportă și unele aspecte negative. Datorită timpului însemnat consumat cu deplasarea, apare starea de oboseală, unii navetiști manifestă un interes mai scăzut pentru pregătirea și perfecțio- narea profesională, participă în mai mică măsură la activitățile culturale. Navetiștii proveniți din mediul rural acceptă condiții mai dificile de muncă, execută lucrări ce necesită un efort fizic mai mare etc. Un loc aparte, prin consecințele sale, îl deține n. oraș-sat, în care sînt angrenați intelectuali, prin aceea că ei nu contribuie suficient la dezvoltarea localității în care lucrează, satul nebeneficiind de servici- ile pe care aceștia le-ar putea aduce în planul vieții spirituale. Optimizarea navetei presu- pune eliminarea pe cît posibil a încrucișării traseelor (deplasări echivalente dar de sens contrar, ele apar mai ales pe traseele sat-sat și oraș-oraș), determinarea distanțelor con- venabile, în funcție de mijloacele de transport utilizate pentru a scurta cît mai mult timpul de deplasare, prin constituirea de izocrone (arii de navetă în interiorul cărora deplasarea re- clamă același interval de timp) convenabile. Totodată, se pune și problema eliminării n. pentru situațiile în care nu se justifică, crearea condițiilor optime pentru stabilirea în lo- calitățile rurale a intelectualilor navetiști, ca și stabilizarea unei părți a forței de muncă în lo- calitățile de domiciliu. V. migrație, mobilitate socială, motilitate. I.M. NAZISM (NAȚIONAL SOCIALISM) doc- trină și mișcare politică de tip fascist asociată cu partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani, înființat de Adolf Hitler în aprilie 1920 și care s-a aflat la conducerea Ger- maniei între ianuarie 1933 și mai 1945. Cele mai multe idei ale n.s. își au originea în gîndi- rea socială a secolului XIX, cînd s-au impus, mai ales în cultura germană, ideile voluntaris- mului, ale elitismului capabil să “ilumineze” masele, ca și teoriile privitoare la rolul perso- nalităților charismatice în istorie. Pentru Germania, secolul al XlX-lea este secolul mișcărilor naționale ce au condus prin trei războaie la unificarea, dar și la transformarea Germaniei într-o putere europeană. Cultul pentru valorile naționale ca și pentru milita- rism va rămîne fundamental și în secolul următor, caracterizînd politica n.s. Romantis- mul german a jucat și el un rol deosebit în cadrul ideologiei n.s. ca și în politica liderilor germani. Thomas Mann în eseul Brother Hitler (1939) l-a comparat chiar pe liderul ger- 380 NECESITATE man cu arhetipul artistului romantic. ♦ Deși au fost valorificate în ideologia n.s. și idei ale lui Friederich Nietzsche, Oswald Spengler sau Max Weber, cei mai importanți ideologi ai n.s. rămîn filosoful Cari Schmitt, un teoreti- cian al ordinii și al supremației statului, și istoricul Arthur Moeller van den Bruck, care a introdus ideea celui de al treilea “Reich” (im- periu), primul fiind Imperiul Romano-German, al doilea cel creat de Bismarck, iar în vremea sa Germania se afla în pragul formării celui de al treilea imperiu. Prin aceste trei imperii, în concepția lui van den Bruck, Germania a creat și va definitiva procesul de constituire a Europei moderne. ♦ N.s. a avut două coor- donate de bază: egalitarismul și anti- semitismul. Prima caracteristică este dată de orientarea socialistă inițială a partidului con- dus de Hitler (înainte de 1920 fiind un partid muncitoresc) și pe care s-a bazat totodată caracterul de masă al n.s. Antisemitismul, pe de altă parte, nu este o creație a n.s., fiind des întîlnit la începutul secolului ca și în secolul XIX în Europa. N.s. a transformat însă an- tisemitismul într-un principiu ideologic, după unii autori, printr-o dizidență față de marxism, înlocuind clasa socială cu rasa și păstrînd ideea că o categorie mare de indivizi este res- ponsabilă în exclusivitate de toate dis- funcționalitățile și problemele societății. La Marx era vorba de o anumită clasă socială (burghezia pentru epoca respectivă), iar la n.s. o anumită rasă (evreii). ♦ Un accent deosebit a fost pus în ideologia n.s. pe or- ganizarea eficientă a societății, în primul rînd a sferei politice, ca și pe mobilizarea maselor pentru îndeplinirea scopurilor și idealurilor n.s. A. Hitler a avut o contribuție deosebită în acest sens, revoluționînd metodele de propa- gandă, înțelegînd printre primii rolul deosebit al amplificării, al utilizării mijloacelor de comu- nicare în masă, ca și al altor tehnici de eficientizare a propagandei de masă. Exem- plul propagandei, despre care Hitler scrisese în Mein Kampfcă este în stare să te facă să pierzi sau să cîștigi un război, este ilustrativ, dacă ne gîndim la utilizarea radioului și a jur- nalelor de front sau la transformarea în “spectacole de sunet și lumină” a mitingurilor și a altor manifestații ale naziștilor. ♦ Ca și în cazul altor mișcări fasciste, n.s. a dispărut din viața politică a Europei odată cu sfîrșitul celui de al doilea război mondial. Mișcările politice ulterioare, apropiate ideologic de n.s., sînt considerate a fi neonaziste. V. fascism, geno- cid, ideologie, rasism, război. A.B. NECESITATE (sinonim cu nevoie, tre- buință), cerință impusă de funcționarea unui sistem (individ, grup, organizație, colectivi- tate). în modelul funcțional, necesitatea apare sub denumirea tehnică de “cerință funcțională” — ceea ce este necesar pentru funcționarea sistemului respectiv; la T. Par- sons — “precondiție funcțională”. Sînt n. biologice și n. social-umane. N. sociale sînt de două tipuri: a. n. (umane) ale membrilor colectivității, recunoscute social, însumate la nivelul colectivității și promovate prin activități colective: n. de consum, de timp liber, de dez- voltare umană, de locuință etc. și b. n. ale sistemelor sociale, exprimînd condițiile funcționării acestora: n. de tehnologie, de ma- terii prime, de piețe de desfacere, de disciplină socială, de motivare a perfor- manțelor, de integrare, de soluționare a conflictelor. Din punct de vedere sociologic, n. sociale ridică cîteva probleme distincte: a. Conștientizarea n., atît la nivel individual, cît și la nivel social. Pentru a putea fi satisfăcută prin acțiune, trebuie să fie conștientizată într-o formă sau alta. Există mai multe grade și forme de conștientizare a n.: 1. Conștien- tizare vagă, nespecifică, luînd forma mai mult a unei neliniști, insatisfacții, a sentimentului că “ceva lipsește”, “ceva trebuie făcut”, fără însă a se ști “de ce este nevoie” și nici “ce tre- buie făcut”. 2. Conștientizare prin instrument. 381 NECESITATE De cele mai multe ori, conștientizarea unei n. are loc indirect, pe baza experienței pozitive a unei soluții, instrument care s-a cristalizat în mod spontan și care a fost întărit în virtutea consecințelor sale pozitive, prin intermediul unui mecanism spontan-cibernetic: am nevoie de mîncare, de somn, de plimbare, să citesc o carte etc. fără a ști prea clar ce n. sa- tisfac aceste activități. O asemenea formă de conștientizare este posterioară selectării unei activități de satisfacere a respectivei n., neputînd duce la evaluarea instrumentelor de satisfacere a n. cu atît mai puțin la investi- garea posibilităților alternative de satisfacere a acestora. 3. Conștientizarea n. ca atare. Ea presupune înțelegerea organizării respecti- vului sistem. N. reprezintă o stare dinamică greu sesizabilă a sistemelor, definirea ei neputînd avea loc decît pe baza unui model teoretic al sistemelor în cauză (personalități, grupuri sociale, organizații, societăți), b. Re- cunoașterea socială a n. în vederea promo- vării lor. Dacă conștientizarea presupune comunicare și analiză ideologică și/sau științifică, recunoașterea socială a n. ca n. de satisfăcut implică mecanisme de propa- gandă, influență/convingere, negociere, c. Formularea n. ca obiective și identificarea strategiilor de acțiune în vederea realizării lor. d. Feed-backul asupra gradului de satisfa- cere a n. în vederea corectării activității sociale, e. Variația n. sociale, în cazul siste- melor sociale, schimbarea organizării acestora reprezintă o sursă a variației n. Fie- care mod de organizare are propriile sale cerințe pentru o funcționare eficientă. Există și o serie de tipuri foarte generale de n. sau cerințe funcționale care sînt caracteristice pentru orice sistem social: menținerea unui minim de integrare a părților, motivarea mem- brilor săi pentru a obține performanțe satisfăcătoare, rezolvarea conflictelor in- terne, control asupra mediului etc. Există o dublă sursă de variație a n. umane: 1. poziția indivizilor într-un sistem social este de natură a induce acestora n. specifice: de ex. poziția de capitalist induce n. maximizării profitului; poziția de om de știință implică n. de infor- mare, de comunicare, de obținere a condițiilor necesare cercetării științifice; sau n. de con- sum ostentativ din teoria lui Veblen pentru categoriile elitare; 2. persoana umană, fiind un sistem deschis, este caracterizată nu de un set fix de n., ci de unul dinamic, în evoluție, în acest context, Marx este autorul unei teorii asupra relației dintre n. și producție: ne- cesitățile orientează producția bunurilor necesare; la rîndul său, oferind noi bunuri, producția modifică n. umane, dezvoltîndu-le, creînd noi n. în legătură cu modelarea n. in- dividuale de către producție există în literatură, mai mult filozofică decît socio- logică, o teorie distinctă asupra posibilității ca, în anumite condiții, producția să manipuleze n. de consum în raport cu propria sa logică, creînd n. artificiale sau chiar false în opoziție cu n. autentic umane. Acest punct de vedere îl găsim în critica “consumerismului”, dar cu dezvoltări importante în analizele actuale. în ceea ce privește evoluția n. umane, teoria lui A. Maslow asupra personalității oferă o per- spectivă. Satisfacerea n. din clasele in- ferioare ale ierarhiei n. (de subzistență, de securitate, de dragoste și apartenență, de prestigiu și statut social) este de natură a de- bloca afirmarea n. superioare de autoactualizare, pe care el le numește metanevol. N. pot fi latente/manifeste. O n. se actualizează atunci cînd o condiție necesară funcționării sistemului respectiv devine pro- blematică: dacă am informații suficiente, nevoia de informații este latentă, nu este manifestă. Un alt caz: în teoria lui A. Maslow, atunci cînd n. fundamentale, mai importante în ierarhia n. nu sînt satisfăcute (n. de sub- zistență sau securitate), n. superioare, de pildă cele de autoactualizare, vor fi latente. O n. manifestă se caracterizează prin faptul că 382 NEGOCIERE acționează asupra sistemului orientînd efor- turile acestuia spre realizarea sa. în fine, atunci cînd condițiile satisfacerii sale nu sînt prezente, o nepoate tinde să treacă în latență, devenind manifestă de îndată ce apar condițiile favorabile satisfacerii sale. N. pot varia și din punctul de vedere al gradului. De regulă, se utilizează conceptul de nivel de as- pirații pentru a desemna o asemenea variație, în contextul preocupărilor pentru lichidarea subdezvoltării s-a conturat în anii ‘60 — 70 conceptul de n. umane fundamentale, care definesc o viață deplină decentă și demnă. în proiectul condus de J. Galtung asupra stilu- rilor alternative de viață, n. fundamentale sînt definite la nivelul unor stiluri de viață alterna- tive în raport cu stilul de viață consumerist generat de societatea de consum. V. funcție, motivație. C.Z. NEGOCIERE 1. In sociologie, proces in- teracțional care implică două sau mai multe entități sociale (persoane, grupuri, instituții, organizații, comunități), cu interese neomo- gene ca intensitate și orientare, în schimburi reciproce de informații, schimburi reglemen- tate de reguli implicite și/sau explicite, avînd menirea de a conduce la stabilirea unui acord, la transferul unor bunuri echivalente sau, în general, la adoptarea unei soluții reciproc ac- ceptabile pentru o problemă care le afectează interesele. Procesul de n. este de regulă opus utilizării forței, violenței sau constrîngerii pen- tru impunerea de norme, soluții sau puncte de vedere prestabilite. în cadrul său se pot dis- tinge trei faze: a. conștientizarea de către actori a problemei, a situației în care sînt im- plicați și a intereselor lor neomogene, adeseori divergente și competitive; b. impli- carea în schimburi de informații orientate de scopul comun și reglementate de anumite reguli (implicite sau explicite); c. specificarea soluției reciproc acceptabile. Forma generală pe care o ia procesul de n. este comunicarea. Conceptul de n. a fost consacrat în sociologie mai ales de orientarea interacționismului sim- bolic pentru a caracteriza tranzacțiile inter- individuale prin care se atașează obiectelor sau evenimentelor sociale semnificații sau caracteristici simbolice. Atunci cînd simbolu- rile sau semnificațiile pe care ie vehiculează membrii unui grup în interacțiunile lor sînt definite consensual, grupul dispune de stabili- tate, iar acțiunile individuale sînt convergente. Dacă simbolurile sînt vag definite sau semni- ficațiile nu sînt convergente, datorită apariției unor noi informații sau a schimbării perspec- tivei de interpretare, atunci se instituie în grup procese de n. simbolică pentru generarea consensului. N. se produce între persoane in- dividuale și pentru compatibilizarea modurilor diverse de instituire a sinelui. De data aceasta n. simbolică se finalizează în reguli care reglementează interacțiunile. O extensie in- teresantă și productivă a analizei n. interindividuale a fost realizată în teoriile schimbului reciproc (J.W. Thibaut, H.H. Kelley, The social psychology of groups, 1959; G.C. Homans, Social behavior: its ele- mentary forms, 1961), care explică diversele comportamente sociale în termenii recom- penselor și ai costurilor generate de interacțiuni. Angajarea în relații și conținu- turile interacțiunilor ar implica procese de n. sau de schimburi reciproce, explicabile cu ajutorul conceptelor de rezultat, recompensă, cost, profit, nivel de comparare. Pentru a se elucida mecanismul n. s-a făcut apel și la teo- ria matematică a jocurilor (A. Rapaport, Two person game theory, 1966; M. Olson, The logic of collective action, 1965). Din această perspectivă au fost analizate n. implicate în deciziile colective (cînd o colectivitate trebuie să aleagă dintre două sau mai multe alterna- tive, deși membrii săi au preferințe diferite) și în realizarea cooperării sau competiției bazate pe distribuții de interese neomogene. 2. în relațiile internaționale, n. este mijlocul de 383 NEOIOBĂGIE abordare a unui conflict de interese, ce apare între două sau mai multe țări, în cadrul unor convorbiri pașnice menite să ducă la o ame- liorare sau la o soluționare reciproc acceptabilă a diferendului. N. se deosebesc de formele juridice sau arbitrare de soluțio- nare a conflictelor și se realizează prin întîlniri, mediații, conferințe, concilieri, discuții etc. (M. Malița, Teoria și practica negocierilor, 1972). 3. N. contractelor colective de muncă încheiate între patroni și reprezentanții mun- citorilor ia forma “n. colective" înțeleasă ca metodă de rezolvare a conflictelor care im- plică două părți cu interese diferite față de rezultatele n., dar care decid împreună asu- pra procedeelor de analiză, condițiilor de angajare în muncă și nivelului de salarizare pe o perioadă determinată de timp. V. com- petiție, comunicare, conflict, consens, cooperare, grup social, interacțiune, in- teracționism simbolic, simbol, sine. M.V. NEOIOBĂGIE concept central al teoriei sociologice elaborate de Constantin Dobro- geanu-Gherea, privind particularitățile evoluției social-economice a țărilor “înapoiate” intrate în “orbita" sistemului capi- talist mondial. Această teorie a fost expusă, în principal, în cartea sa Neoiobăgia (1910), pe baza analizei situației României din a doua jumătate a secolului al XlX-lea pînă la răscoala țăranilor din 1907, acordînd o atenție specială sistemului agrar. Prin conceptul de n. autorul relevă existența unei incompati- bilități între instituțiile politice, juridico- sociale, împrumutate din Occident, și relațiile economice autohtone. Suprastructura poli- tico-socială, starea de drept, reprezenta numai o formă ce nu corespundea fondului economic, constituit de relațiile de producție iobăgiste, rezultate din modul cum a fost apli- cată reforma agrară din 1864, precum și din legislațiile anterioare, în special cele referi- toare la tocmelile agricole. Acestea au impus țăranilor cu pămînt puțin sau de proastă cali- tate, să intre în dependența marilor proprietari spre a lucra și moșiile acestora, pentru a pro- duce cît mai multe cereale destinate exportului. De asemenea, mai toți țăranii aveau nevoie de bani pentru biruri, pentru răscumpărarea clăcii și pentru alte necesități. Marii proprietari și arendașii dădeau bani în schimbul învoielilor agricole. Ca urmare s-au restabilit vechile relații iobăgiste (feudale), cu următoarele consecințe: a. fixarea locuitorului pe pămîntul proprietarului (semn distinctiv al iobăgiei, servajului); b. munca silită; c. relațiile de producție și exploatare aveau loc în forma obligațiilor naturale. Transformările liberalo- burgheze ale țărilor “rămase în urmă” sînt rezultatul intrării acestora în “orbita" țărilor capitaliste dezvoltate: “ele se mișcă în orbita acestor țări și întreaga lor viață, dezvoltare și mișcare socială e determinată de epoca isto- rică în care trăim, epoca burghezo-capitalistă. Și această determinațiune a vieții și mișcării sociale a țărilor înapoiate prin cele înaintate le este însăși condiția necesară de viață.” (Neoiobăgia, 1910). Aceste schimbări sînt determinate de faptul că Occidentul capitalist, în puternica lui expansiune, avea nevoie de piețe de desfacere a mărfurilor sale și, toto- dată, de produse agricole pentru necesarul intern. Ca urmare, țările slab dezvoltate trimit Occidentului cereale, materii prime și primesc în schimb mărfuri industriale și modele cultu- rale. Intrarea țărilor subdezvoltate în aceste relații cu țările capitaliste a determinat o trans- formare socială a lor, care cerea instituții liberalo-burgheze, dar are ca efect și consti- tuirea sistemului neoiobăgist în agricultură. Gherea afirmă că în aceste țări, ororile bar- bare ale servituții se completează cu ororile civilizate ale supramuncii. El numea “societăți globale” acele țări în care capitalismul a luat naștere și “societăți locale” pe acelea în care de abia pătrundea capitalismul. în sistemul social al neoiobăgiei, relațiile de dijmă și 384 NEOSINCRONISM corvezi continuau să supraviețuiască în sînul unui stat liberal burghez. Există deci o vio- lentă contradicție între baza feudală a societății și formele suprastructurii burgheze. V. capitalism, centru-periferie, feudalism. I.F. NEOLOCAL caracteristică a unui cuplu familial care își stabilește domiciliul în alte lo- calități decît cele în care locuiesc familiile de origine ale soților. în societățile în care au avut loc procese rapide de urbanizare și mișcări migratorii puternice, foarte multe familii rurale și majoritatea familiilor urbane au un caracter n. Căsătoriile n. conduc la o slăbire a legăturilor de rudenie și pot genera probleme de adaptare a cuplurilor la noile reședințe. Amplasarea masivă a unor cupluri n. în unele comunități poate provoca șocuri culturale în- tre populația locală și cea n. în situațiile în care amplasările n. depășesc capacitatea de asimilare a comunității locale, au loc procese de schimbare a modelelor culturale sau se declanșează chiar procese anomice. Proble- mele cu care se confruntă familiile n. sînt în raport și cu gradul de permisivitate sau de xenofobie al comunității în care se fixează reședința. în comunitățile xenofobe, familiile n. sînt marginalizate spațial și social. Cer- cetările comparative de sociologia familiei au pus în evidență că legăturile dintre familiile n. și familiile de origine ale soților sînt mai puternice în țările în care procesele de mobili- tate sînt mai recente și în cazul primei generații care adoptă un comportament n. V. căsătorie, endogamie, exogamie, matrilocal, patrilocal. I.Mih. NEOSINCRONISM o nouă perspectivă asupra fenomenelor de sincronizare, ce-și propune să țină seama de toate tipurile de raporturi temporale care există între culturi și societăți diferite: și de cele de katacronie (kata, “în urmă”, cronos, “timp”), și de cele de protocronie (anticipări), și de cele de metacronie (meta, “dincolo de”), nu numai de cele care provoacă egalizări (nivelări) de rit- muri și niveluri temporale (syncronie). Poziția n. este, față de sincronismul lovinescian, ceea ce este neoevoluționismul față de evoluționismul clasic, adică o reconstrucție a teoriei pentru a salva ideea generală. în sen- sul acesta, în noua perspectivă, teoria sincronizării nu mai este asimilată teoriilor dezvoltării, ci teoriilor schimbării. Faptul sin- cronizării poate induce și procese de dezvoltare, dar, totodată, poate declanșa am- ple procese de subdezvoltare, adică denivelări temporale (Katacronii), ceea ce se abate de la sensul lovinescian conform căruia sincronizarea aduce o dezvoltare nivelatoare a tuturor popoarelor. în acest sens, sin- cronizarea se dovedește a fi un factor de schimbare, în nici un caz o cauză unică a dez- voltării. O altă schimbare pe care o aduce n. în raport cu paradigma sincronismului lovi- nescian se referă la modul în care a fost con- ceput sistemul Europei. Pentru E. Lovinescu, Europa este un sistem monolit. Salvarea epistemologică a modelului analitic al sin- cronizării cere renunțarea la teza sistemului european monolitic. Europa reprezintă, în viz- iunea teoriei n., un sistem și o civilizație relativ unitare, dar acest sistem se arată alcătuit din “centre” și “periferii”, cînd este interpretat eco- nomic, și dintr-un pluralism al “centrelor”, cînd este interpretat ca sistem cultural. N., ca per- spectivă, cere să se facă distincție între stratul sincronizării economice și stratul sincronizării culturale. Economic, sincronismul a generat mult mai mult și mai frecvent “periferialism” (împingere în urmă: katacronii) decît “înain- tare în civilizație” (care nu este absentă, e adevărat). E. Lovinescu a luat în considerare numai acele fapte care au confirmat teza înaintării în civilizație pe măsura sincronizării cu Apusul, ignorîndînsă faptele periferializării economice (katacronismul), care i-ar fi infir- mat teza. O teorie validă a sincronizării 385 NEOSINCRONISM trebuie să țină seama de ambele procese, dintre care unul este cu semn pozitiv, dar altul este cu semn negativ. Difuziunea tehnologi- ilor, în viziunea sincronismului clasic, este un factor de dezvoltare. N. demonstrează însă că, în anumite condiții, transferul tehnologiilor poate acționa ca un “factor de subdezvoltare”. Absorbția “decalajelor vechi”, mijlocită de această “difuziune tehnologică”, este reală (pe un atare fenomen se bazează teza sin- cronistă), dar acestea lasă locul altora noi, mai adînci. La acest aspect al decalajelor a reacționat teoria costurilor aferente, iar critica adusă, de pe pozițiile acestei teorii, lui Zeletin, pe un asemenea fenomen se întemeiază. Cultural, Europa seamănă mai curînd cu “uni- versul” leibnizian decît cu sistemul lui Lovinescu. Culturile naționale au ceva din re- alitatea monadelor leibniziene. Fiecare monadă are în ea tot universul și infinitudinea, dar universul este, totuși, un plurarism de monade, nu una singură. Teza lui Lovinescu, a unei lumi omogene, cu un singur centru, tre- buie părăsită, spre a salva hipo-teza sociologică a sincronizărilor. Politic vorbind, modelul de sistem european al lui Lovinescu, își arată aceeași slăbiciune. Analizele de so- ciologie diplomatică arată că efectul de cîmp sociometric de termină o tendință de înțelegere a “celor mari” pe seama “celor mici”, așa încît sincronizarea nu lucrează în- totdeauna în favoarea tuturor și oricum nu nivelator, adică printr-o favorizare egala a tu- turor societăților. în fine, n. arată că sin- cronizarea nu aduce, decît extrem de rar, modele de rezolvare, ci, mai ales, noi cadre de punere a problemelor. Ca atare, fiecare societate trebuie să se mobilizeze, prin ea însăși, întru căutarea soluțiilor. Sincronizarea nu absolvă popoarele de căutarea creatoare a soluțiilor, ci creează doar cadrul unei noi originalități istorice în cîmpul de afirmare creatoare a acestor popoare. Sincronizarea nu aduce nici literatura națională, nici filosofia, nici științele naționale, nici instituțiile naționale. Ele trebuie create, într-un ritm ac- celerat, în laboratorul culturilor naționale, profitîndu-se de noul cadru istoric procurat grație sincronizării. Sincronizarea pregătește terenul, așadar, în mod necesar, pentru pro- tocronii, pentru noi modele de inserție tem- porală în istorie, dintre care unele vor fi selec- tate istoric și vor deveni “cap de serie” în noile serii istorice ale epocii moderne. Alte societăți însă vor “naviga” multă vreme sub linia timpu- lui, într-o katacronie primejdioasă. Acestea sînt adevăratele suburbii culturale ale istoriei. Cultural vorbind, societățile sînt confruntate cu fenomenul “suburbiei culturale” europene (cf. G. Ibrăileanu), un fenomen al imitațieitac- ile de modele create în altă parte. Acest fenomen a fost cercetat de C. Rădulescu- Motru, care l-a numit “pseudocultură” și l-a legat de “mimetismul cultural”. Așadar, sin- cronizarea masivă, adică prin imitație integrală, proprie legii lovinesciene a sincron- ismului, nu poate duce decît la fenomenul suburbiei culturale și de aceea atît soluția cît și teza lovinesciană trebuie reinterpretate. Întrucît nici o cultură nu imită integral și masiv o altă cultură, teza imitației integrale trebuie înlocuită cu teza protocroniilor, a katacroniilor și a sincroniilor culturale. în felul acesta teoria protocronismului își află locul său firesc în analiza comparativă a culturilor și în cer- cetarea fenomenelor de circulație culturală. Cu aceste precizări, perspectiva n. izbutește să reinterpreteze esența relației de interde- pendență. Aceasta nu are semnificație sin- tagmatică (de simplă aliniere a unei culturi la alta, de imitație a unui model într-o arie de di- fuziune), ci una paradigmatică: opera creată într-o cultură dobîndește o valoare euristică, de paradigmă sau model de rezolvare și nicidecum de soluție gata creată și integral transpozabilă în cadrul altei culturi. în actul sincronizării circulă modele de rezolvare, nu soluții, și astfel poate fi înțeleasă posibilitatea 386 nivel de trai protocroniilor, inclusiv în ariile “periferiei economice” a marilor metropole. N. oferă o schimbare de optică asupra “periferiei”. De vreme ce tocmai “periferiile” sînt confruntate în modul cel mai critic cu problemele mon- dializate (prezente atît în metropole, cît și în periferii) înseamnă că tocmai ele sînt candi- date la găsirea unor soluții cu valoarea paradigmatică cea mai mare. Deci, sin- cronizarea planetară a creat cadrul istoric al protocronismelor multiple, diferențiale. Nu- mai așa se poate înțelege una dintre tezele teoriei neoevoluționiste actuale, și anume teza “întreruperii filogenetice” a liniei progre- sului și a deplasării “centrelor evoluționare” spre “periferiile” vechilor civilizații. N. găsește, astfel, cadru de unificare a teoriei difuzioniste cu teoria neoevoluționistă și oferă o soluție pentru depășirea conjuncturii de “ceartă” cronicizată între cele două paradigme “evoluționistă și difuzionistă”. N. pune capăt unei tensiuni epistemologice pentru a lăsa lo- cul altora (cf. Ilie Bădescu, Timp și cultură. Trei teme de antropologie istorică, 1988). V. difuziune, evoluție, modernitate, centru-perif- erie, sincronism. I.B. NIHILISM orientarea metafizică, literară sau culturală fundată pe principiul negării tradițiilor, convențiilor sau dezvoltărilor exis- tente în vederea înlocuirii lor cu acelea care se vor a fi expresii “autentice” ale forțelor esențiale și primare ale ființei umane. în acest sens, premise ale n. pot fi identificate în unele doctrine religioase (în creștinism — noțiunea de “ultimele zile”), pentru ca o fundamentare metafizică să elaboreze Friedrich Nietzsche la sfîrșitul secolului al XlX-lea, cînd începe să apară și o literatură circumscrisă ideologiei n. (I.S. Turgheniev, Joseph Conrad). Pentru Nietzsche n. este consecința evoluției raționa-lismului, în special a celui tehnologic, luînd ipostaza de extremă a modernității, de expresie a voinței conștiente de sine a omului de a distruge trecutul pentru a controla viitorul prin manifestarea impulsurilor primare, ata- vice, eliberate de constrîngerile convențiilor raționaliste. în literatură, n. apare ca produs final al impulsurilor culturale orientate spre distrugerea convențiilor civilizatorii. Urmărind să evidențieze unele surse, posibilități sau tendințe ale dezintegrării unei societăți, n. nietzcheian avansează un punct de vedere apocaliptic cu tentă iraționalistă despre schimbarea socială. V. conformism, moderni- tate, schimbare socială. L.V. NIVEL DE TRAI (sinonim “standard de viață”), grad de satisfacere a necesităților umane, specific unei colectivități, grup social, localități sau persoane. N.t. este un concept care a variat sensibil ca extensie în raport cu contextul teoretic în care a fost utilizat. Funcția sa teoretică a fost, de la început, aceea de a oferi o măsură asupra condițiilor de viață ale persoanei umane. Se pot dis- tinge, în acest context, trei sensuri diferite ca extensie. 1. Un sens strict economic care in- dică eficiența umană a activității economice — cantitatea de bunuri și servicii economice de care o persoană, grup, colectivitate dis- pune. N.t. poate fi aici măsurat fie în unități monetare — veniturile reale disponibile pe cap de locuitor, fie în termeni naturali — con- sumul de diferite bunuri și servicii: cantitatea de calorii consumate, numărul de autotu- risme, televizoare, radiouri etc. Bugetul familiei reprezintă un instrument important al determinării n.t., al structurii consumului și nivelului său. Dacă se iau în considerare veni- turile, se poate realiza un indicator global al n.t.; dacă se consideră însă tipurile de bunuri și servicii consumate, varietatea lor calitativă face deocamdată imposibilă constituirea unui indicator unic, global. Întrucît în societățile ac- tuale există și cheltuieli sociale importante care se adaugă consumului din venituri indi- viduale, este nevoie, pentru a determina n.t. 387 NONCONFORMISM și de considerarea acestora, respectiv chel- tuielile sociale pe cap de locuitor, bunurile și serviciile obținute gratuit de către membrii colectivității. O limită esențială a acestui sens este că o mulțime de bunuri nu pot fi luate în considerare pentru că nu iau o formă eco- nomică. Este cazul consumului spiritual (cultură, învățămînt, etc.) de ex.. De aici ne- cesitatea unei prime extensii. 2. N.t. definit ca grad de satisfacere a necesităților materiale și spirituale, prin consumul de bunuri și servicii economice și noneconomice. Avantajul ei este că lărgește sfera luată în considerare: număr de spectacole vizionate, cărți citite, discuri difuzate, posibilități de petrecere a tim- pului liber, număr de paturi de spital și doctori la mia de locuitori, nivel școlar etc. Acest sens nu mai poate fi măsurat în termeni monetari pentru că unele din aceste bunuri și servicii nu au, cel puțin parțial, un caracter economic. Di- ficultatea acestei definiri este că nu mai poate fi determinat cu claritate efectul activității economice asupra vieții membrilor colec- tivității, fiind necesar un indicator care să reflecte direct eficiența umană a activității economice. în fine, nici acest sens nu ia în considerare o serie de condiții care afectează pozitiv sau negativ satisfacerea necesităților umane și care nu iau forma bunurilor și ser- viciilor: calitatea mediului natural, relațiile interpersonale, relațiile sociale, estetica mediului ambiant etc. 3. Un sens extins: gradul de satisfacere a tuturor necesităților umane, atît prin bunuri și servicii (economice sau noneconomice), cît și prin calitatea vari- atelor componente ale vieții. în acest sens, n.t. coincide cu conceptul mai recent de cali- tate a vieții. Sînt specialiști care consideră n.t. drept o măsură a calității vieții, nivel al acesteia. Alții consideră că un asemenea ar- tificiu terminologic nu este necesar: odată cu constituirea conceptului de calitate a vieții și a indicatorilor asociați acestuia, conceptul de n.t. nu mai are sens să fie utilizat într-o mo- dalitate extinsă, el putînd fi utilizat doar în sen- sul său strict economic — cantitate de bunuri și servicii puse la dispoziția colectivității de ac- tivitatea economică, gradul de satisfacere a nevoilor globale fiind indicat de indicatorii calității vieții. N. minim de t. se referă la n.t. considerat în cadrul unei societăți ca fiind limita inferioară a unei vieți decente. El este deci definit relativ la gradul de dezvoltare al unei colectivități, la particularitățile acesteia. V. calitatea vieții, sărăcie. C.Z. NONCONFORMISM atitudine și com- portament de opunere sau de negare din partea unor indivizi sau grupuri a opiniilor, normelor sau valorilor dominante în grupurile sau societățile de apartenență. Se manifestă prin elaborarea unor norme și valori alterna- tive, deci diferite, și prin conformarea comportamentală riguroasă față de acestea, transformîndu-se astfel în conformism. N. este de înțeles prin referire la anumite norme și valori. Ceea ce dintr-o perspectivă apare ca n., dintr-o alta este conformism pur. De regulă, instituționalizarea n. duce la confor- mism. V. anomie, conformism, devianță, delincvență, nihilism. I.F. NORMALITATE 1. Stare a unui sistem de conformitate cu un sistem de valori și norme pe care el însuși sau un subiect evalu- ator din exterior le-a formulat; opus anormalității, devianței. 2. Stare a unui sistem de conformitate cu o serie de parametrii funcționali considerați a fi normali, dezirabili, funcționare satisfăcătoare; opus patologiei, ineficienței. Cu referire la viața socială, con- ceptul de n. a fost inițial definit, așa cum și originea termenului o sugerează, prin rapor- tare la normele celui care evaluează n. O asemenea înțelegere apare în sociologie a fi tot mai nesatisfăcătoare. Pe de o parte, ea vizează un nivel relativ superficial al analizei — conformitatea cu normele unei colectivități 388 NORMĂ sau ale unui subiect evaluator. Pe de altă parte, ea nu este suficient de discriminantă, ridicînd o serie de dificultăți teoretice și meto- dologice. Câle două sensuri ale conceptului nu coincid decît în mod parțial. în unele cazuri conformarea la norme (conformism și rigidi- tate) apare ca un fapt patologic. Sînt de asemenea situații în care un sistem normal nu este posibil efectiv, sau dacă este posibil, el conține o mulțime de procese disfuncționale induse de activitatea de impunere a normelor, încît poate fi taxat mai mult ca patologic. Din acest motiv, în ultimul timp conceptul de n. este utilizat în științele sociale mai mult în sen- sul de funcționare normală, satisfăcătoare. Pornind de la definirea n. din psihiatrie, există tendința de a înțelege în general n. unui sistem social sau uman în următorii termeni: competență în a face față problemelor, atitu- dine realistă față de sine și față de mediu, capacitate de creștere și dezvoltare continuă, orientare flexibilă, creativă spre înțelegerea și soluționarea situațiilor concrete, în loc de a se recurge la scheme de înțelegere rigide, fixate în stadiile anterioare de dezvoltare. N. nu în- seamnă o stare de lipsă de probleme și dificultăți, ci abordarea realistă, eficace, flexibilă și creativă a acestora. V. anomie, normă. C.Z. NORMA model, regulă, prescripție care reglează comportamentul indivizilor, grupu- rilor, organizațiilor, colectivităților. N. sînt de tipuri diferite: interdicții (tipuri de compor- tamente care sînt interzise, practicarea lor antrenînd diferite pedepse), recomandări (comportamente considerate a fi dezirabile, a căror realizare este recompensată, indicații ale performanței minime acceptate ca de e- xemplu n. de muncă, ), moduri de a face un lucru — n. tehnice, modele de comportament în diferite situații. Activitatea normativă — ac- tivitate de elaborarea a n. și de impunere a lor. Sancțiunile comportamentului sînt de două tipuri: a. Pedepse (sancțiuni negative) — ad- ministrate fie de propria conștiință (păreri de rău, mustrare de conștiință, remușcare, re- gret), fie de alții — mustrări, reprobare, retragerea suportului uman, întreruperea comunicării și cooperării, marginalizare, amenințare sau acțiune agresivă violentă; pot fi aplicate de instituții și organisme (amenzi, retrogradări, sancțiuni administrative; sancțiunile juridice reprezintă un caz tipic); b. Recompense— laude, aprecieri, prestigiu, renume, stimă, considerare, atitudine supor- tivă, cooperare, recompense materiale de diferite feluri, promovare etc. Componentă principală a activității normative, este anali- zată în una din cele mai bune lucrări de sociologie publicată după război, Sociologia succesului de M. Ralea și T Hersini. ❖ N. au funcții variate, a. Exprimă și promovează cerințe funcționale ale unui sistem anume: “corectitudinea” reprezintă o cerință a relațiilor interpersonale; “disciplina și înde- plinirea sarcinilor” este o cerință esențială a sistemelor organizaționale. în acest sens fie- care sistem social-uman tinde să-și formu- leze setul său de n. și valori care să-i pro- moveze cerințele sale funcționale; acest set de n. și valori specific unei activități, unui sistem este desemnat prin termenul de sistem valorico-normativ. Și activitatea indi- viduală își elaborează propriile n.: pentru a realiza o carte, trebuie să mă documentez, să merg la bibliotecă, să renunț la o serie de ac- tivități care mi-ar împrăștia efortul, b. Expresie acțională a cunoștințelor acumulate. Multe norme au un caracter tehnic, nu obliga- toriu. Dacă vrei să obții rezultatul x, este nevoie să respecți n. a, b, c, aceste n. fiind ex- presia, sub formă de recomandări, a unei cunoașteri anterioare. Din acest punct de vedere, n. este o modalitate simplă de învățare și de transmitere a cunoștințelor utile acțiunii, c. Mod simplificat de decizie, de re- zolvare a unor probleme cu o ridicată 389 NORMĂ complexitate. în această ipostază, n. repre- zintă o rețetă generală de soluționare a unei clase de probleme. N. organizaționale sînt de acest tip. Membrii organizației nu trebuie să analizeze situațiile concrete, să se întrebe ce consecințe va avea un mod sau altul de soluționare a respectivelor probleme, ci doar să identifice tipul de problemă și să aplice soluția standard care corespunde acesteia, d. Modalitate simplă de exercitare a controlului. Dacă ar fi să controlezi modul în care fiecare rezolvă o situație particulară sau se comportă în fiecare caz în parte, evaluarea compor- tamentului ar fi cel mai adesea imposibilă, fiind o problemă deschisă, supusă contro- verselor și incertitudinilor. Elaborarea de n. de soluționare a unei clase de probleme face controlul relativ simplu: s-a aplicat corect sau nu respectiva n.? în acest sens, ca soluție la modul subiectiv, fluctuant, dominat adesea de interese personale de acțiune în or- ganizații, au fost promovate n. generale și impersonale a căror funcție este tocmai îm- piedicarea subiectivismului și arbitrariului. e. Crearea consensului și reducerea incertitu- dinii. Activitatea colectivă are nevoie de fixarea unor cadre comune (definirea obiec- tivelor, a situației de acțiune, a mijloacelor de adoptat). în condiții de incertitudine, stabilirea acestor cadre cognitiv-decizionale ale ac- tivității devin înalt problematice, mai ales sub aspectul consensului. Incertitudinea gene- rează dissens, diversitate cognitivă. în aceste condiții, elaborarea de n. sociale asigură un cadru cognitiv-acțional comun; reprezintă baza consensului. La nivel individual, n. este de natură a absorbi incertitudinea, înlocuind procesul incert de analiză cognitivă a situației și de formulare a unei soluții, prin procesul mai simplu și mai cert de aplicare a n. Studiile lui S. E. Achs și M. Sherif au scos în evidență faptul că grupurile sociale tind în mod spontan să genereze n. a căror funcție nu este neapărat a promova o cerință mai generală, ci a crea un cadru colectiv de gîndire și acțiune, bază a consensului. ♦ Ca parte a ac- tivității normative, normarea este activitatea de elaborare de n., de a crea un cadru nor- mativ al unei activități/sistem. Unele dintre cele mai importante studii sociologice în acest domeniu se referă la respectarea n.: confor- m ism/n onconformism de via n țâ/a c ti vi tâ ți/ sistem. Dacă la nivelul grupurilor s-au făcut studii sistematice asupra factorilor care gen- erează comportamentul conformist sau neconformist, cît și asupra relațiilor dintre grup și deviant, la nivelul colectivității aseme- nea studii sînt mult mai rare. Există în această privință două puncte de vedere. Punctul de vedere etic, ilustrat poate cel mai clar de I. Kant, consideră că n. pot fi respectate și ne- respectarea lor reprezintă un act cu o expli- cație strict individuală, frizînd mai mult pa- tologicul moral. în termenii sistemului, pro- blema respectării n. se pune sub forma nor- malității acestuia. în consecință, Kant consi- dera că este posibilă o societate complet nor- mală, morală. Această poziție decurge din teoria sa asupra libertății: libertatea are două sensuri, un sens negativ— omul poate să se sustragă oricărui determinism exterior — și un sens pozitiv— omul poate să promoveze întotdeauna, în orice condiții, comportamen- tul cerut de n. Punctul de vedere sociologic consideră comportamentul anormal nu ca ceva de blamat, ci ca un fapt de explicat. Stu- diile actuale de sociologie a n. au scos în evidență o serie de limite și de consecințe negative secundare ale activității normative: 1. Caracterul contradictoriu al sistemelor va- lorico-normative. O stare absolut normală (conformitate absolută cu normele) poate exista doar atunci cînd sistemul de n. este co- erent, non-contradictoriu. în fapt, datorită complexității organizării sociale, subsiste- mele care compun societatea globală prezintă adesea cerințe normative contradic- torii, punînd pe individ în situația de a fi 390 noua stîngă adesea deviant în raport cu o n. sau alta. 2. N. promovează o serie de cerințe reale ale sistemelor social-umane, dar nu toate cerințele care presează asupra compor- tamentului uman individual și colectiv își găsesc sau pot să-și găsească o expresie normativă. Din acest motiv, spațiul funcțional în care comportamentul se constituie este mai complex decît sistemul valorico-normativ care operează la un moment dat. Compor- tamentul neconform cu n. este un produs al acestor cerințe, necesități, presiuni care nu au fost exprimate într-o modalitate normativă. Dacă considerăm aceste două argumente, putem înțelege de ce un sistem real rareori este normal în sensul conformității complete cu normele existente. Mai mult, există argu- mente că un sistem normal ar putea fi chiar disfuncțional, patologic într-un sens mai pro- fund, diferit deci de optimul funcțional. 3. Activitatea normativă, utilizînd în mod sistematic sancțiunile, generează inevitabil comportamente defensive. Acestea, pe de o parte, limitează eficacitatea activității norma- tive însăși, iar pe de altă parte, generează procese disfuncționale, dezorganizatoare, in- clusiv tensiuni și conflicte sociale și interpersonale între instanțele care aplică și sancționează n. și colectivitatea căreia acestea îi sînt aplicate 4. N. stabilesc stan- darde minime de comportament și prin aceasta generează o tendință de regres a performanței la aceste standarde. 5. Tind să substituie comportamentele orientate de procese cognitive complexe, centrate pe soluționarea situațiilor concrete, cu o activi- tate cognitivă mai simplă, fundată pe identificarea unor clase generale de situații și aplicarea quasi- mecanică a soluțiilor nor- mate. Responsabilitatea pentru consecințele efective ale comportamentului, pentru cali- tatea soluțiilor adoptate este înlocuită cu responsabilitatea respectării n. în utilizarea excesivă a n. se originează o serie de patolo- gii specifice: rigiditate, îngustime a cîmpului cognitiv și moral, plafonare sistematică a ac- tivităților cognitive. Starea de anomie reprezintă o stare de criză a unui sistem valorico-normativ. V. anomie, consens, organizație, normalitate. C.Z. NOUA DREAPTĂ termen vehiculat mai ales de presă pentru a desemna un grup de gînditori care în anii 1970-1980 criticau ideile și metodele social-democrației în țările occidentale sau tipul de socialism din estul Europei. Ideologia promovată de ei s-ar putea situa între liberaliști și conservatori, împru- mutînd din ambele pentru a construi un amestec de ideologie și mitologie de natură să conducă la revitalizarea spirituală a Occi- dentului. Interesul pasager pentru o ase- menea opțiune s-a datorat mai mult spec- taculozității decît originalității ideilor propuse. Acestea, puțin biologizante, în bună măsură xenofobe sau antisemite, cu înclinații spre ex- trema dreaptă, au avut, totuși, rolul lor în spulberarea mitului că “idei inteligente se nasc numai la stînga”, și în reactualizarea unor teme ale liberalismului clasic. V. noua stîngă, N. L. NOUA STINGĂ termen generic pentru a desemna un grup de gînditori radicali care au încercat între anii 50 și 70 să revitalizeze gîndirea socialistă. N.s., legată de mișcările studențești din 1968, critica atît socialismul de tip sovietic cît și partidele comuniste din Europa occidentală. Mai degrabă o mișcare universitară, n.s. a repus în discuție ideea inevitabilității prăbușirii capitalismului așa cum era împărtășită de marxismul ortodox. Prin impactul său în mediile intelectuale, n.s. a reușit să modifice demersul socialist, im- punîndu-i teme referitoare la viața personală (în special problema sexuală), la schimbarea culturală sau la valoarea progresului material. V. comunism, marxism, noua dreaptă, social- democrație. N.L. 391 NUPȚIALITATE NUPȚIALITATE fenomen demografic ce exprimă, în esență, intensitatea căsători- ilor dintr-o populație sau în diferite subdiviziuni ale ei. Indicele cel mai simplu care îndeplinește această funcție este rata brută de n., obținut prin raportarea numărului de căsătorii încheiate într-un an la populația medie din anul respectiv. în populațiile în care instituția căsătoriei monogame este generali- zată, rata de n. variază aproximativ între 6- 13%o, valori mai mici sau mai mari decît aceste limite apărînd în circumstanțe istorice excepționale. Indicele este însă prea puțin ex- presiv pentru măsurarea intensității n., așa încît în demografie au fost elaborate instru- mente de analiză mult mai rafinate. Un interes deosebit se acordă studiului primelor căsăto- rii (n. celibatarilor), care, fiind evenimente nerepetabile, pot fi descrise cu ajutorul tabelei de n. N. este un fenomen foarte complex, fi- ind influențată de o multitudine de aspecte ale vieții sociale, din care cauză studierea ei presupune colaborarea demografilor cu specialiști din alte discipline, în speță cu cei ce lucrează în domeniul sociologiei familiei. V. familie. T.R. o OBEDIENȚA modificare a compor- tamentului prin care un individ răspunde prin supunere la un ordin venit de la o autoritate legitimă. în sens larg, supunere față de auto- ritate. Experiențele de socio-psihologie au pus în evidență că, marea majoritate a oamenilor nu rezistă la dispozițiile venite de la o autoritate chiar atunci cînd apreciază că aceasta nu are dreptate. O. se opune spiritu- lui critic care se manifestă prin punerea permanentă sub semnul întrebării a ordinelor venite de la o autoritate. Aceste două metode comportamentale se transmit, în principal, prin socializare. Societățile totalitare se bazează pe o. socializată prin intermediul tu- turor instituțiilor sociale. Pe baza experi- mentelor realizate, S. Milgram explică o. prin mai mulți factori: a. condițiile de socializare: interiorizarea supunerii (în primii 20 de viață, individul învață să se supună); sintonizare (in- trat într-o ierarhie, individul pierde o parte din autonomia sa și execută dispozițiile date de autoritate; el atribuie întreaga răspundere a actelor sale autorității, considerîndu-se doar un instrument al acesteia. Autoritatea devine sursă de recunoștință și judecător moral al in- dividului); b. factori de schimbare: legit- imitatea autorității (gradul de o. este direct proporțional cu nivelul de legitimitate re- cunoscut autorității); proximitatea autorității (cu cît un individ este mai aproape de autori- tatea de la care primește dispoziții, cu atît gradul de o. este mai mare); c. slăbiciunea rezistenței umane (majoritatea oamenilor se supun orbește la ordinele care le primesc și doar o minoritate opune rezistență. ♦ O. are consecințe la nivelul individului obedient, la nivelul autorității și al grupului. La nivel indi- vidual, un individ are mai multe șanse de a da un răspuns corect dacă se supune unei auto- rități dotată cu experiență decît dacă ar acționa conform înclinațiilor sale. Un subor- donat care se supune are mai multe șanse de a fi recompensat, în timp ce cel care nu se su- pune se expune la pedepse, la pierderea libertăților și a privilegiilor sau chiar a vieții. Un individ acționează mai corect atunci cînd nu se supune unei autorități lipsite de experiență. Din punctul de vedere al autorității, o. crește eficiența activității subordonaților, face să crească puterea autorității dar, în același timp, face responsabilă autoritatea de toate actele subordonaților, inclusiv de acțiunile in- corecte ale acestora. Din punctul de vedere al grupului, o. poate ajuta grupul să-și atingă obiectivele atunci cînd subordonații execută acțiuni corecte și poate împiedica atingerea obiectivelor atunci cînd subordonații 393 OBIECTIVITATE acționează incorect sau sînt incapabili de a distinge între ordinele adecvate și neadecvate. Este dificil de a face o afirmație categorică dacă o. este bună sau rea în sine. O asemenea apreciere implică judecăți de valoare care sînt dependente de contextele în care sînt formulate. Consecințele pozitive și negative ale o. sînt funcție de situație: tipul autorității și competența acesteia, capacitatea subordonaților de a acționa corect, natura ac- tivităților, obiectivelor grupului. V. conformism, devianță, legitimitate, lider. I.Mih. OBIECTIVITATE ideal al cunoașterii științifice de a realiza descrierea și explicația fenomenelor independent de opțiunile va- lorice și de particularitățile subiectului cunoscător (Max Weber o numește neutrali- tate etică sau axiologică). Distorsiuni su- biective ale înregistrării și explicării realității apar în cazul oricărei cunoașteri, inclusiv în cazul științelor naturii. Ele se datorează rolului activ al subiectului în cunoaștere, faptul că el utilizează structuri și instrumente proprii de captare a informațiilor despre realitate, care își pot pune amprenta asupra imaginii rezul- tate a lumii. Din acest motiv, în toate formele de cunoaștere idealul obiectivități! funcțio- nează. în cazul sociologiei, al științelor so- ciale și umane în general, distorsionarea subiectivă ce poate interveni în procesul cunoașterii se datorează la încă două situații suplimentare, a. Multe dintre datele pe care sociologia le utilizează nu reprezintă înre- gistrări făcute direct de către cercetător, cu instrumente special construite, ci percepții ale membrilor colectivității studiate asupra re- alității lor sociale (“observatori naturali”): date rezultate din interviuri, chestionare. în acest caz, cercetătorul poate fi indus în eroare de distorsiunile subiective ale percepției mem- brilor colectivității studiate, b. Presiunea structurii de interese și a sistemului de valori al colectivității, al clasei, grupului social din care cercetătorul face parte și care tinde să confere cunoașterii sale un caracter ideologic. O. reprezintă un proces, un ideal de care cunoașterea se apropie tendențial. So- ciologia face eforturi sistematice de a identifica variatele surse de distorsiune subiectivă și ideoiogică, încercînd să dezvolte controale interne, proceduri de contracarare a acestora care să asigure un caracter cît mai obiectiv cunoașterii. V. ideologie, metodolo- gia cercetării sociologice. C.Z. OBSERVARE PARTICIPATIVĂ me todă ce pretinde cercetătorului integrarea temporară în grupul uman cercetat. în socio- logie e cunoscută și sub numele de “co- participare” (ceea ce este un pleonasm). O.p. e însă o metodă definitorie pentru antropolo- gia culturală. Ea a fost impusă de profilarea antropologiei pe studiul “altor culturii Descin- zînd într-o cultură străină, de obicei exotică, antropologii au simțit nevoia decodificării ei din interior. Prima cerință sau treaptă a op. este învățarea limbii vernaculare, i.e. a limbii autohtonilor studiați. Orice cultură are un fond de idiomuri, exprimabile lingvistic. Țelul me- todei este detectarea acestui fond idiomatic, dar însușirea limbii este necesară și pentru realizarea comunicării directe între cercetător și autohtoni. într-o etapă înaintată a o.p., an- tropologul trebuie să-și asume pe cît posibil un “rol” în sistemul social al grupului. El tre- buie să participe la munci, la ritualuri, la întruniri, la conversații; și trebuie, desigur, să locuiască la o familie din cadrul grupului. Nu- mai așa el reușește să vadă lumea cu ochii celor studiați. O altă cerință a o.p. este șed- erea îndelungată în mijlocul grupului, perioada minimă fiind de un an. Explicația constă în caracterul ciclic al culturii, presu- punîndu-se, în consecință, că în răstimp de un an observatorul poate participa la princi- palele evenimente din ciclul anual și din ciclul vieții. Cerințelor de mai sus, care sînt de ordin 394 OBSERVAȚIE obiectiv, li se adaugă încă una, de ordin subiectiv: o.p. nu poate fi aplicată decît de cercetători cu personalitate adaptabilă. în uni- versitățilejn care antropologia culturală constituie obiect de învățămînt cu program consistent de predare, o parte din acest pro- gram este rezervată în chip special pentru testarea în teren a resurselor de adaptare ale studenților la cerințele obiective ale o.p. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că cercetarea antropologică de teren se reduce la obser- varea prin participare. Această metodă este completată de anchete, pe baza unor ches- tionare liber structurate. O.p. însă oferă avantajul de a se evita starea de artificialitate ce s-ar putea ivi în teren, între cercetător și lumea pe care el o cercetează, în cazul folosirii unor instrumente de impact cum este chestionarul sociologic. Istoricește, o.p. a fost aplicată mai întîi (dar fără vreo intenție meto- dologică) de Henry Schoolcraft, un admi- nistrator care a petrecut optsprezece ani (1822-1840) în mijlocul amerindienilor Chip- pewa, redactînd mai multe rapoarte asupra modului lor de viață (date arheologice, istorie, limbă, credințe, mituri, artă). Spontan sau la scară restrînsă vor mai fi aplicat-o și alții, dar metoda a fost teoretizată de antropologul bri- tanic (de origine poloneză) Bronislaw Malinowski, după ce el însuși o aplicase în clasicele lui cercetări din Polinezia, la populația Trobriand (B. Malinowski, Argo- nauts of the Western Pacific, 1922). V. antropologie culturală, cultură, metodologia cercetării sociologice, observație, teren. Gh.G. OBSERVAȚIE (ca metodă de investi- gare), perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor factorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare. Posibilitățile de utilizare a o. se diferențiază în funcție de obiectul observării, tehnica de înregistrare aplicată și poziția observatorului. Obiectul o. se precizează pe baza scopului teoretic urmărit, referindu-se la manifestări psihoso- ciale ale persoanelor, timpul de producere și locul sau contextul social al acestora. Atenția se orientează către diferitele fațete ale acțiunilor și interacțiunilor sociale: forma (schimburi de mesaje, deplasări în spațiul so- cial, caracteristici fizice ca indicii ale unor stări subiective), durata (repartiția în timpul subiec- tiv si obiectiv), frecvența de apariție și repetare, intensitatea, succesiunea. Obser- vatorul poate adopta trei roluri alternative în funcție de gradul de implicare în universul ob- servat: a. participant implicat emoțional și comportamental în situații sociale, înregis- trînd post-festum date și informații; b. cercetător exterior situațiilor sociale, culegînd informații cu ajutorul unei tehnici speciale; c. participant-cercetător parțial implicat în si- tuații sociale și dispunînd de posibilități de producere și înregistrare de informații. Tehnicile de o. sînt circumscrise de pro- cedeele și instrumentele de înregistrare a datelor. Practica de investigare a consacrat trei posibilități: a. înregistrarea datelor în procesul o.; b. folosirea unor aparate de în- registrare audio, video sau audio-video; c. înregistrarea post-festum a informațiilor. Din combinarea variantelor de roluri adoptate de analistul social cu posibilitățile de înregistrare a datelor rezultă trei tipuri de o.: structurată, nedistorsionantă și participativă. Aplicarea lor se face avînd în vedere: specificul domeniului investigat, disponibilitatea tehnicilor de o., gradul de pregătire metodologică a observa- torului, problema și modelul teoretico-ipotetic al investigației. ♦ în o. structurată observa- torul adoptă rolul de cercetător și utilizează următoarele tehnici de înregistrare a datelor: listele de control, scalele de evaluare, siste- mele de codificare a interacțiunilor și des- crierea narativă. Specifice o. structurate sînt 395 OBSERVAȚIE mai ales sistemele de codificare, care pot fi elaborate pentru aplicații particulare sau pen- tru o aplicare repetată în situații similare. Scopul lor este de a aduna informații privi- toare la conținutul, frecvența, orientarea și tipologia interacțiunilor, respectiv a atitu- dinilor și comportamentelor asociate relațiilor interpersonale și manifestate în grupurile de muncă și de conducere, în general în orice grup în care se constituie o rețea de comuni- care interactivă. într-o astfel de rețea se manifestă comportamente lingvistice (schim- buri de mesaje vocale, ritmicitatea rostirii, stilul vorbirii, gestică, expresii faciale, dis- punere spațială etc.). Problema tehnică a o. constă atît în surprinderea diversității, cît și a eventualelor clase de comportamente simi- lare. Rezolvarea acestei probleme se face prin definirea de categorii care subsumează tipuri de caracteristici similare. Precizarea categoriilor este dependentă de ipoteza cer- cetării. Alteori, în elaborarea unor tehnici cu aplicabilitate mai extinsă, categoriile se defi- nesc pe baza unei teorii de referință Așa a procedat R.F. Bales (Interaction process analysis, 1950) pentru a construi un sistem de categorii pentru analiza interacțiunilor psi- hosociale. Mai întîi a distins între două tipuri de acțiuni opuse: pozitive și negative, solici- tatoare (întrebări, cereri) și reactive (răs- punsuri așteptate sau primite și emise). Apoi a precizat categoriile care includ compor- tamente similare și le-a repartizat pe tipuri de acțiuni: solidaritate, descărcare, aprobare (acțiuni pozitive), sugestie, opinie, informație (solicitare sau răspuns), dezaprobare, creșterea tensiunii, agresivitate (acțiuni nega- tive). Pentru înregistrarea comportamentelor comunicative ale persoanelor implicate într-un grup de dezbatere sau discuție condus de un lider, putem considera următoarele categorii: a. privitoare la lider, oferă informații, for- mulează orientări, critică și își justifică autoritatea, formulează întrebări, acceptă sau utilizează informațiile participanților, apreciază și încurajează, acceptă reacții afective; b. privitoare la participanți: oferă in- formații, răspund la întrebări, inițiază o nouă direcție, formulează întrebări, dau expresie unor trăiri afective, critică și dezaprobă; c. liniște sau stare confuză. Principalele probleme ale definirii categoriilor de o. și ale operării cu ele se referă la numărul de cate- gorii incluse într-un sistem de codificare și la modul de alocare a comportamentelor con- crete pe categorii. în abordarea “moleculară” se formulează un număr cît mai mare de cate- gorii pentru a reduce ponderea inferențelor de alocare categorială a comportamentelor con- crete. în felul acesta, cresc precizia și fidelitatea sistemului de codificare, însă scade validitatea sa întrucît diversitatea unităților este foarte mare iar posibilitățile de integrare conceptuală mai reduse. în abor- darea “molară”, restrîngem numărul de cate- gorii, operăm cu clase mai cuprinzătoare de incluziune a comportamentelor concrete și atașăm sistemului de codificare o notă expli- cativă în care se indică: regulile de cores- pondență semantică dintre manifestările psiho-sociale și categorii, ilustrări ale regulilor și modul de codificare sau notare a o. De data aceasta, crește validitatea sistemului de codi- ficare în raport cu conceptul de referință, dar există riscul scăderii fidelității atunci cînd ob- servatorii nu respectă prescripții din nota explicativă sau dau inter pretări diferite carac- teristicilor observate. Eliminarea acestui ultim risc se poate realiza prin formarea și exer- sarea prealabilă a observatorului. Tehnica descrierii narative constă în înregistrarea scrisă a tuturor detaliilor manifestate ale evenimentelor care corespund obiectului și scopului o. Se aplică în studiile de caz cen- trate pe grupuri sau alte componente ale organizațiilor. De exemplu, în analiza stilurilor de conducere observatorul se ghidează după ipoteza și interesele investigației pentru a 396 OBȘTE nota enunțuri ale conducătorilor cu privire la organizarea și dirijarea muncii, la acordarea de recompense sau pedepse în raport cu așteptările privind performanțele, la consis- tența aplicării regulilor și procedeelor de interacțiune etc. Informațiile sînt culese avînd în vedere episoade sau perioade de timp în cele mai mici detalii și fără nici o interpretare sau judecată de valoare. Avantajul descrier- ilor constă în culegerea unei mari cantități de informație detaliată, pe cînd dezavantajul este legat de necesitatea simplificării și in- tegrării calitative a acesteia pentru a facilita formularea de generalizări. Totodată, trebuie avute în vedere efectele generate de prezența observatorului în contextul o., con- siderate ca reactive și distorsionante. Pentru a le înlătura se aplică o. nedistorsionantă și cea participativă, ♦ O. nedistorsionantă constă în utilizarea de aparate tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în des- fășurarea lor naturală. Aparatele tehnice sînt ascunse, observatorul este eliminat din scenele sociale și astfel sînt evitate și efectele reactive sistematice sau de conformare a subiecților la normele dezirabilității sociale. Se aplică nu numai pe situații sociale natu- rale, ci și de laborator (mai ales în jocurile de simulare). înregistrarea este precedată de o eșantionare a situațiilor sociale și a perioade- lor de timp și este urmată de codificare prin aplicarea tehnicii analizei conținutului. ♦ O. participativă presupune implicarea observa- torului în activitățile sociale ale actorilor propriu-ziși pentru a înțelege mecanismele lor constitutive și a le supune analizei teoretice ulterioare. S-au conturat două vari- ante de aplicare, în funcție de modul de înregistrare a datelor. Prima constă în impli- carea observatorului în situații și evenimente sociale pînă la identificarea cu actorii și în no- tarea post-festum a o. S-a aplicat în studiul grupurilor de muncă și al devianței. Se urmăresc cu precădere ierarhii și comunicări, tipuri de interacțiuni și distribuții spațiale și temporale ale acestora, activități și perfor- manțe, moduri de gratificare a performanțelor și de instituire a normelor pentru construirea integrării și conformării, stagnării și evoluției probabile. într-o a doua variantă, observatorul adoptă în grup atît rolul de participant, cît și pe cel de cercetător, putînd astfel utiliza și alte metode de investigare (interviuri informale, chestionare, teste, analiza documentelor so- ciale etc.). în această ipostază, o.p. este considerată ca analiză calitativă sau et- nografică, întrucît nu aplică sisteme precodificate de înregistrare a mesajelor em- pirice, ci pur si simplu este preocupată de culegerea datelor concrete pentru scopuri de- scriptive, de redare cît mai completă a situațiilor sociale în desfășurarea lor naturală. V. analiza conținutului, etnometodologie. ex- periment, observare participativă, scalare, simulare. L.V. OBȘTE formă de organizare socială a vechilor sate românești. Uneori termenul se întrebuințează cu referire la satul însuși, sau, încă mai particular, la populația satului. Baza o. ca formă de organizare socială o constituie stăpînirea și folosirea în comun a patrimoniu- lui funciar al satului (terenuri arabile, pășuni, păduri). în Transilvania, o. de pășune și pădure se numea “composesorat”. Din punct de vedere juridic, composesoratele au fost prezentate de losif Jivan (1936, 1940). O clasificare a lor — în genealogice și negene- alogice — pe baza unei cercetări în Țara Oltului a realizat Vasile V. Caramelea (1943, 1945). Despre o. din perspectiva istoriei a scris P.P. Panaitescu (Obștea țărănească din Țara Românească și Moldova, 1964). Cea mai complexă cercetare asupra o., îmbinînd tehnicile sociologice de teren și documen- tarea în arhivă cu metoda arheologiei sociale, a întreprins-o Henri H. Stahl (Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, 3 voi., 397 OCUPAȚIE 1958-1965). în cadrul o., fiecare ins avea dreptul nelimitat de a desțeleni dintr-o pădure atîta parte cîtă își dorea și putea să lucreze împreună cu familia lui; odată luat în stăpînire, locul era al său și putea fi transmis ca moștenire urmașilor. Avînd în vedere că populația unui sat era alcătuită din doar cîteva “cete de neam” (uneori din una singură), pro- prietățile formau un singur “trup de moșie”, a cărui structură oglindea structura de rudenie a satului. Membrii unei cete de neam se so- coteau scoborîtori dintr-un “moș“ sau “bătrîn”, considerat întemeietor al satului. Dreptul de stăpînire în perimetrul o. (calitatea de mem- bru al o., în fapt) nu era recunoscut(ă) decît dacă insul al cărui drept era pus la îndoială făcea prin arborele genealogic dovada că descindea dintr-unul din întemeietorii satului. O. avea în frunte sfatul bătrînilor, instituție consemnată sub denumirea “oamenii buni” sau “oamenii buni și bătrîni”. Sfatul bătrînilor rezolva disputele economice, intervenea în certurile de familie, veghea la respectarea bunei cuviințe, funcționa drept consiliu paro- hial, într-un cuvint asigura controlul social în interiorul comunității. Sub aspect juridic, o. dispunea de un cod nescris al dreptului cutu- miar (“obiceiul pămintului”). Una din regulile acestui cod era dreptul de preempțiune sau protimisis (“înainte cumpărare”) al comunității asupra individului: individul nu avea voie să vîndă din pămîntul său unui străin, care ar fi încercat să pătrundă astfel în comunitate; dacă totuși faptul se întîmpla, o. restituia cumpărătorului prețul plătit și dejuca planul de intruziune Scopul acestei reguli era acela de a limita fărîmițarea drepturilor de proprietate. O. funcționa astfel, ca un sistem relativ închis, la această caracteristică a sa contribuiau și alte reguli: privilegiul masculinității (transmi- terea drepturilor pe linie bărbătească) și căsătoria în interiorul grupului (endogamia). O. nu a rezistat totuși presiunii la care a fost supusă din partea marii proprietăți feudale. La mijlocul sec. al XlX-lea dispărea o. din Țara Vrancei, o confederație de tip arhaic, su- praviețuire unică la acea dată în Europa (H. H. Stahl). Existența acestei confederații arată că o. va fi subzistat nu doar la scara comu- nității sătești, ci și în uniuni de obști, adevărate formațiuni politice pro-statale, premergătoare statelor feudale românești. în sec. XX, o. va fi supraviețuit numai sporadic; în zilele noastre, la Șirnea (Bran) — caz ex- cepțional — , s-a putut descoperi și descrie (Gh. Geană, 1969) o o. pastorală, funcționînd după canoanele genului: teritoriu stăpînit în devălmășie, drepturile distribuite pe cote- părți (aici ideale), domeniul de proprietate măsurat în ocale și dramuri, expresia “frați de munte” ca formulă de adresare între obșteni ș.a. V. arhaic, arheologie socială, devălmă- șie, drept cutumiar, genealogie, rudenie, sat devălmaș. Gh.G. OCUPAȚIE tip de activitate socială adu- cătoare de venit, desfășurată de către o persoană într-una din ramurile economiei. O. se referă la producerea de bunuri materiale și spirituale, la efectuarea unor prestații de ser- vicii recunoscute și recompensate în cadrul societății, ceea ce îi asigură individului sursele de existență. Nu sînt incluse aici activitățile parazitare (furt, speculă etc.) aducătoare de venit care sînt practicate nu în folosul ci în de- trimentul societății și de asemenea nici activitățile casnice în folos personal, cele de tip hobby, de timp liber, cu caracter recreativ. Una și aceeași persoană poate practica mai multe o. în literatura sociologică se acordă un interes sporit analizei situațiilor persoanelor cu status ocupațional dublu, cum ar fi acela de muncitor-agricultor. Treptat, în decursul isto- riei, pe baza diviziunii sociale a muncii, s-a constituit o structură complexă de o., treeîndu-se de la activitățile primare, practic nediferențiate, prin care se asigura existența personală, la o muncă specializată. Pe 398 ONTOLOGIE REGIONALĂ măsura adîncirii diviziunii muncii s-a realizat o creștere tot mai substanțială a eficienței acesteia, ceea ce a condus la progresul mai rapid al societății, dar și la sporirea conside- rabilă a interdependențelor între producători, adică la o structură ocupațională complexă. în epoca contemporană, o. cunosc o dinamică deosebită, ca și un proces de profesiona- lizare, necesitînd o pregătire prealabilă. în cadrul ultimului recensămînt general al populației (1992), o. persoanelor a fost înre- gistrată în funcție de tipul de activitate (categorie socio-ocupațională) — muncitori, agricultori, funcționari, specialiști și cadre de conducere, pe 47 de categorii și 338 de grupe de o. V. categorie socio-profesională, divizi- unea muncii, muncă, profesie. I.M. OLIGARHIE conducerea unei organizații a unei comunități sau a societății ca întreg de către un grup mic de persoane. Robert Michels (Political Parties, 1967, prima pub. 1911) a formulat legea de fier a o., conform căreia cu cît o organizație devine mai mare și mai birocratizată cu atît crește și gradul de concentrare a puterii în mîinile unui număr re- dus de persoane. în societățile moderne apare o tensiune crescîndă între extensia bi- rocrației șl dezvoltarea democrației. Ultima solicită participarea directă la luarea deciziilor a unui număr tot mai mare de persoane, ceea ce nu-i posibil decît prin extinderea controlului birocratic în organizațiile politice (de exemplu, în partide) și prin concentrarea puterii de către un grup mic de conducători. Conducerea oli- garhică devine o consecință inevitabilă, logică, a naturii birocratice specifice organizațiilor mari.Dezvoltarea o. și manifestarea legii de fier a o. trebuie puse în relație cu distribuirea puterii și a controlului social (M. Crozier, 1964; R. Pahl, J. Winkler, 1974) în organizațiile biro- cratice și în diferite societăți sau culturi (W. Ouchi, 1981). V. birocrație, democrație, con- trol social, organizare, putere politică. M.V. OMOGENIZARE proces social de elimi- nare a unor diferențe structurale ale unor comunități, grupuri, straturi, activități sau practici sociale. O. constă în principal în: a. di- fuziunea și adoptarea în masă a unor com- portamente (o. vestimentației în lumea con- temporană); b. apariția unor determinanți care unifică sau standardizează statusurile sau rolurile sociale (salarizarea ca formă de recompensă a unui anumit tip de muncă în societățile industriale creează unele con- secințe generale, indiferent de alte cir- cumstanțe), Societățile industriale contempo- rane sînt percepute ca societăți în care procesele de o. sînt foarte accentuate (o. educațională, culturală, simbolică, in- stituțională etc.). în general, însă, într-o societate procesele de o. nu exclud anumite procese de diferențiere, respectiv în cadrul unor structuri care tind spre o. apar uneori tendințe accentuate de diversificare. Diversi- ficarea se poate realiza prin: a. menținerea sau resuscitarea tradiției; b. opoziția simplă față de procesele de o.; c. crearea unor tipuri noi, neomogene. Relația o.—diversificare este una dintre cele mai dinamice in lumea contem- porană. V. difuziune, stratificare socială. A.T ONTOLOGIE REGIONALĂ prima cer- cetare sistematică, de amploare, de sociolo- gie fenomenologică din sociologia românească, elaborată de Traian Herseni în teza de doctorat: Pealitatea Socială. încer- care de ontologie regională, I.S.R., 1935. O.r. are o dublă finalitate: una generală, de a funda ontologic sociologia ca disciplină prin analiza existențială a realității sociale (numai după ce existența societății e dovedită și nu- mai dacă e dovedită se poate constitui sociologia) și una particulară, urmărind dovedirea ontologică a valabilității teoriei gustiene a categoriilor constituitive, regula- tive, cadrelor vieții sociale și voinței sociale. Premisele o.r. sînt: conceptul lui Husserl de 399 ONTOLOGIE REGIONALĂ “ontologie regională”, definit ca expresie a “despărțămintelor existențiale” ale realității (natură, spirit, societate) care fundează teori- ile științelor particulare; “întorsătura existențială a filosofiei fenomenologice” înfăptuită de Heidegger, după care regiunile existențiale nu se deosebesc numai ca esență ci și ca existență; soluția teoretice adoptată de Simmel, Th. Litt de ocolire a apri- orismului kantian în sociologie (unitatea societății purcede de la elementele ei compo- nente, indivizii, care sînt sintetic-activi, spre deosebire de unitatea naturii care purcede de la rațiunea cunoscătoare). Problema de dovedit a o.r. este societatea ca existență. Metoda este aporetică, semnificînd căutarea logicii, a vieții proprii a problematicii. Prima condiție indispensabilă a o.r. este stabilirea datelor imediate ale trăirii în societate, din care decurg toate trăsăturile caracteristice ale societății ca existență. T. H. identifică 5 cate- gorii de date imediate ale trăirii în societate: conviețuire umană, acțiune și faptă, spirit obiectiv, ființă colectivă. Conviețuirea umană constituie datul fundamental al trăirii în socie- tate; ea semnifică a te găsi împreună, cuprins cu alții într-o unitate de raporturi funcționale, într-o comunitate, nu aiături, precum cartofii într-un sac. Existența conviețuirii este de natură polară, legătura dintre indivizi și socie- tate fiind esențială, ca fețe ale aceleași realități, dar fețe bine distincte, nu absorbite una în cealaltă. După conviețuire, a doua ca- racteristică a vieții sociale este acțiunea. Conviețuirea este viață, manifestare. Pentru că trăim împreună, implicit activăm împreună, primordială rămîne conviețuirea. Rezultatul acțiunii este fapta, adică scopul realizat, mo- mentul static. T. H. definește social orice fenomen care poartă vreo relație existențială cu societatea în înțeles de conviețuire umană și numai în măsura relației pe care o poartă (de pildă relații de împrumut, cumpărare, pro- ducere, comunicare etc.). Fapta unui individ trăiește în afara individului după ce a fost ex- teriorizată, putînd fi adoptată de ceilalți; numai existența celorlalți dă un sens și o viață neatîrnată faptelor indivizilor; numai grupul dă obiectivitate spiritului omenesc, producînd spiritul obiectiv (o lege desprinsă de legiuitori există dincolo de creatorii ei). Tocmai fiindcă sînt mai mulți împreună, fără să fie o simplă sumă, fapta poate trăi desprinsă de fiecare în parte, poate cîștiga obiectivitate, ceea ce nu s-ar putea întîmpla cu fiecare în parte. Socie- tatea există nu ca o nouă ființă, supra- individuală ci ca o nouă structură, un nou plan de existență al omului; planul existenței crea- toare de cultură. Datele realității odată stabilite urmează a doua condiție a o.r. și anume prelucrarea sistematică a acestor date ale trăirii imediate în societate prin coor- donarea unitară a “rezultatelor dovedite și verificate ce de-amănuntul”. Analiza exis- tențială a vieții sociale se oprește la forma care unifică indivizii și-i face societate, inte- resul primordial căzînd pe socialul pur, adică pe obiectivarea spiritului. Socialul pur este so- cialul în esență, obiectivitate. în vreme ce subiectivul este și psihologic și sociologic, iar absolutul este și sociologic și axiologic, obiec- tivitatea spirituală nu există în afară de so- cietate, ea este o funcțiune structurală, un mod de existență și nu o existență propriu- zisă. Societatea este o totalitate structurată, un plan, un mod de a fi, a cărei existență îi vine de la om care trăiește acest plan, se mode- lează în acest mod. T.H. definește obiec- tivitatea ca proprietatea unui fapt spiritual de a putea fi comunicat oricărui spirit în genere, comunicabilitatea spirituală. Omul intră în so- cietate numai cu viața lui spirituală bazată pe simțirea eului, corelativ al simțirii de noi, struc- tură definită individ. Individul este o parte a societății, deoarece este o funcțiune parțială — eul, dintr-o structură totală pe care o con- stituie grupul, noi. Actualizîndu-se prin trăirea și contactul cu ceilalți omul se descoperă din 400 OPERATOR DE INTERVIU ce în ce pe sine în decursul evoluției și se re- alizează în chip obiectiv, drumul omenirii înfăptuindu-sș de la subiectivitatea existenței sale individuale la obiectivitatea existenței sale sociale. în final omul e ceea ce a fost la început în virtualitățile sale, dar acum apare actualizat pe deplin. Semnificația ideală a vieții, analizată pe plan ontologic, relevă trei moduri de a fi ale spiritului: subiectiv, absolut, obiectiv. Acestea reprezintă planuri de exis- tență de esență diferită, nu constituie aspecte ale aceleiași realități ca la Hegel. Spiritul obiectiv constituie fapta spiritului subiectiv îm- bogățit prin ceea ce a fost găsit în spiritul absolut pe care-l găsește de-a-gata (adevărul, dreptatea, frumosul). T.H. pre- cizează că deși spiritul obiectiv este înfăptuirea spiritului subiectiv, totuși canoanele activității nu-i aparțin, societatea avînd semnificație ideală. Raporturile dintre realitate și ideal pot fi formulate în optica analizei existențiale în următorii termeni: normativitatea nu se găsește în ideal ci în realitatea însăși (omul nu poate fi constrîns din afară să fie bun, drept, societatea putînd controla doar faptele, nu cugetul); idealul trebuie să fie în concordanță cu posibilitățile de devenire ale realității. Analiza existenței ontologice a omului i-a per- mis, în final, autorului să cristalizeze sistemul “apriorismului existențial” care confirmă “apri- orismul sociologic” al lui D. Guști. A rezultat că primul dat al trăirii în societate — con- viețuirea omenească — ne situează pe un plan structural — funcțional. Conviețuirea cuprinde un principiu de conviețuire, un plan de construcție după care se orînduiesc părțile pentru a conviețui. Existența societății re- clamă un adaos peste viețuire si acest adaos este tocmai structura: “ordinea vieții îm- preună”, planul de orînduire a vieții în comun, “un sistem unitar de raporturi”, o totalitate de tipare în care se varsă viața pentru a putea să existe împreună cu alte vieți. “Societatea începe cu structura, iar structura este chiar principiul și posibilitatea conviețuirii”. Con- cluzia lui T. H. este că realitatea socială, întrucît se structurează, schimbă prin acest fapt modul de a fi al materialului uman; în structură lucrurile există altfel decît în afară de ea: realitatea “se funcționalizează”, lucrurile depind unul de altul, se determină reciproc ca existență. V. monografie, sociologie feno- menologică. M.L. OPERATOR DE INTERVIU persoa- nă calificată pentru intervievarea persoanelor în anchetele sociologice și sondajele de opinie publică. în cercetările sociologice, o.i. au sarcina de a găsi persoanele cuprinse în eșantion, de a obține acordul acestora pentru intervievare, de a pune întrebări conform ghidului de interviu sau chestionarului și de a înregistra răspunsurile (C. A. Moser, 1953). îndeplinirea cu succes a acestor acțiuni pre- supune recrutarea ca o.i. a acelor persoane care nu au caracteristici psihomorale și fizice contraindicate (deficiențe intelectuale sau morale, handicap fizic) și care acceptă să desfășoare această activitate corect, știind că ea solicită efort fizic și psihic și că este slab remunerată. O.i. se recrutează adesea din rîndul funcționarilor ieșiți la pensie, al cas- nicelor cu nivel de instrucție și de trai mediu, al persoanelor în căutarea unor activități tem- porare aducătoare de venituri suplimentare (de exemplu, studenți). Un bun o.i. trebuie să aibă un fizic plăcut, o mare capacitate de adaptare socială, să fie sănătos, onest, conștiincios, să fie obișnuit cu munca sistematică, să aibă o inteligență suplă, un nivel de cultură generală relativ ridicat și in- teres puternic pentru cunoașterea și rezolvarea problemelor sociale și de viață ale oamenilor. Formarea profesională a o.i. poate fi realizată fie prin experiența par- ticipării la mai multe anchete sociologice (la care se fac instructaje speciale), fie prin forme instituționalizate (cursuri speciale de scurtă 401 OPINIE durată sau cu o durată de 6-12 luni). Oricît de atent ar fi selecționați și oricît de sistematic ar fi formați, o.i. rămîn o potențială sursă de eroare în anchetele sociologice, inducînd așa numitul “efect de o.p.”. Dată fiind această si- tuație, se impune controlul activității o.i. atît prin verificarea protocoalelor de interviu și a chestionarelor completate cît și prin contra- anchete sau trimiterea de scrisori de verificare la adresele la care se presupune că s-au făcut interviurile. V. anchetă sociologică, chestionar, efectul de operator de interviu, in- terviu. S.C. OPINIE enunț care dă expresie opțiunii cognitive și afective a unei persoane, grup so- cial sau colectivitate pentru un anumit punct de vedere cu privire la un fapt sau eveniment, o relație sau interacțiune socială etc. O. este considerată uneori ca simplă manifestare (verbalizare) a unei atitudini latente. De aceea, poate fi utilizată pentru diagnosticarea unei predispoziții atitudinale. în funcție de aria mai extinsă sau mai restrînsă de referință, o. poate fi generală sau specifică. Cu cît domeniul de referință este mai cuprinzător, cu atît o. unei persoane este mai generală și mai convergentă cu alte o. Divergența o. tinde să se accentueze atunci cînd aria de referință este mai restrînsă, cunoștințele disponibile sînt insuficiente cantitativ sau calitativ, iar in- teresele personale sînt diverse. O. se bazează pe propria experiență, pe o cunoaștere incompletă a domeniului de referință, este motivată afectiv și dă expresie unor anumite interese personale sau colec- tive. Diversitatea o. dintr-o comunitate depinde de experiențele de viață, specificul obiectului de referință, distribuția intereselor individuale și colective, dar și de gradul de libertate a exprimării lor, acesta fiind influențat de modul de distribuire a puterii și de realizare a controlului social. V. atitudine, control so- cial, opinie publică. M.V. OPINIE PUBLICĂ ansamblu de cunoș- tințe, convingeri și trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un anumit domeniu de importanță socială majoră. Forma de manifestare și intensitatea ori- entării depind de gradul de cristalizare a o. individuale și colective, de intensitatea mo- tivațiilor asociate, de disponibilitatea canalelor de comunicare sau de toleranța so- cială față de posibilitățile de exprimare a o.. Exprimarea o.p. poate fi verbală (scrisă și/sau orală), iconică (afișe, manifeste etc.) și nonverbală (gesturi specifice, demonstrații etc.). Nu se poate vorbi de o.p. în general, ci numai cu referință la un domeniu de conținut anume, care constituie obiectul său. Se pot identifica manifestări și orientări ale o.p. față de: programe, personalități sau partide poli- tice, dezarmarea nucleară, privatizarea întreprinderilor, poluarea fonică sau/și chimică a unei localități, consumul unui pro- dus alimentar nou etc. Obiectul o.p. poate lua forme foarte diverse, constînd în: probleme, inițiative, idei, fapte sau evenimente sociale, economice, politice, culturale etc. de strictă actualitate și în raport cu care se manifestă activ sau sînt implicate profund interesele oamenilor. De regulă, distribuția intereselor este relativ neomogenă, motiv pentru care e- xistă controverse sau divergențe de o. în raport cu același obiect. în condiții de preexistență a acordului general și extins, ca în cazul unei legi, al unei valori sau al unui model tradițional de comportare, nu se poate vorbi de o.p., în- trucît consensul deja există. Cu cît obiectul o.p. este mai bine circumscris și formulat în termeni mai generali, cu atît crește posibili- tatea consensului și scade activismul o.p. Obiectul o.p. trebuie să fie real, actual, con- cret și să aibă implicații deosebite în planul realizării intereselor personale sau colective pentru a spori activismul și intensitatea mani- festărilor de o.p. Populația ale cărei interese 402 OPINIE PUBLICĂ sînt afectate de obiectul sau domeniul de conținut al o.p. constituie publicul. Variațiile domeniilor de conținut se asociază cu variații ale publicului, pentru că fiecare domeniu al o.p. își are publicul său. O persoană poate să aparțină concomitent mai multor publicuri sau să nu facă parte din nici unul. O persoană face parte din public atunci cînd o. sa este efectivă, adică se caracterizează prin: orientare spe- cifică, intensitate mare a trăirilor afective și militantism pentru realizarea unui obiectiv. O. este p. în măsura în care se ajunge la cu- plarea sau agregarea orientărilor sau o. efective ale unui număr suficient de mare de persoane. O.p. nu este suma o. individuale și nici o entitate supraindividuală, ci rezultă din activizarea atitudinilor și intereselor, a cunoștințelor și convingerilor în relațiile inter- personale în cadrul publicului. Agregarea o. individuale se realizează pînă la urmă astfel încît prevalează fie orientările convergente, fie cele divergente față de aceeași problemă. De exemplu, inițiativa de construcție a unui bun colectiv este prezentată ca răspunzînd unei necesități importante a membrilor unei comunități. Populația (sau publicul) nu este omogenă în aprecierea acestei necesități, unii considerînd că alta ar trebui să fie priori- tatea, alții manifestă orientări convergente cu inițiativa. O. diferite circumscriu aria și ori- entările specifice ale publicului interesat de problemă, apărînd o.p. în timp, ea se carac- terizează printr-o anumită dinamică. O.p. poate să aibă anumite orientări în stadiul inițial și altele în perioade succesive de timp, fiind, de regulă, destul de fluctuantă. Toto- dată, o.p. poate fi influențată, formată sau schimbată prin oferirea de informații selectate și direcționate spre orientarea dorită și prin multiplicarea canalelor de difuziune a in- formației. Mai întîi se produc schimbări ale atitudinilor, respectiv ale bazei cognitive și ale trăirilor afective, și apoi se influențează com- portamentele sau acțiunile efective. Pentru a produce schimbări consonante cu orientarea dorită, este necesară cunoașterea o.p. ♦ Cel mai frecvent instrument de investigare a o.p. este sondajul de opinie. Acesta este o vari- antă a metodei anchetei. Principalele etape ale elaborării și finalizării unui sondaj de o. sînt următoarele: specificarea domeniului de conținut sau a obiectului o.p.; precizarea pub- licului, respectiv a populației de referință: aplicarea tehnicilor de eșantionare în vederea desemnării persoanelor investigate; elabo- rarea întrebărilor sau enunțurilor incluse în chestionar; pilotarea chestionarului în ved- erea precizării validității și fidelității sale; culegerea datelor din eșantion; prelucrarea datelor în vederea formulării estimațiilor. Probleme specifice apar la nivelul eșan- tionării și al elaborării întrebărilor. Un sondaj de opinie conduce la rezultate cu atît mai utile cu cît estimațiile sale sînt mai corecte și corespund necesităților beneficiarilor. Pentru aceasta este necesar ca eșantionarea să se realizeze cît mai riguros din punct de vedere tehnic. Orientarea răspunsurilor la întrebările din chestionar poate să fie influențată de modul de formulare propriu-zisă a întrebă- rilor. Pentru creșterea validității și fidelității chestionarului, următoarele condiții de formu- lare a întrebărilor se cer respectate: utilizarea de cuvinte simple, obișnuite sau frecvent utili- zate; evitarea ambiguității prin specificarea clară a obiectului întrebării, înlăturarea ex- presiilor vagi și solicitarea experienței sau o. persoanei investigate; evitarea tenden- țiozității întrebării, generată de contextul în care este plasată în formularul de chestionar și de ordinea cuvintelor de un anumit tip, (de exemplu: solicitarea mai întîi a acordului și apoi a dezacordului, adăugarea de informații prealabile care orientează în mod disimulat răspunsul etc.); neincluderea întrebărilor prezumtive (care presupun că o persoană deține o opinie sau manifestă un compor- tament). întrebările din sondajul de o. sînt 403 OPTIM PARETIAN aproape exclusiv închise (cu variante presta- bilite de răspuns din care subiectul alege). Acest procedeu impune formularea exhaus- tivă a variantelor de răspuns. Culegerea da- telor concrete se poate face prin poștă, tele- fon sau prin interviu. Și în acest caz trebuie respectate reguli specifice, mai ales cînd se aplică procedeul intervievării, care crează o situație de interacțiune socială ce influen- țează orientarea răspunsurilor. Prelucrarea datelor obținute prin sondajul de o. este sta- tistică. Gradul de prelucrare depinde de interesele beneficiarilor, putîndu-se limita la repartiții de frecvențe absolute și relative sau extinde la analize multivariate. De asemenea, analiza poate să fie doar descriptivă sau să conducă la explicații și predicții, poate avea în vedere date transversale (obținute la un mo- ment dat) sau longitudinale (prin studii panel, de cohorte, de tendințe etc.). în studiul o.p. prezintă interes atît cunoașterea orientărilor specifice unui anumit moment, cît și a fluc- tuațiilor și tendințelor conturate în timp. Importanța sondajelor de o. a cunoscut o creștere progresivă atît ca frecvență de re- alizare, cît și prin varietatea domeniilor de interes aplicativ (electoral, promovarea unor inovații, radio-TV, “consumul” cultural, mar- keting, demografie, publicitate, modă etc.). Ilustrative pentru această tendință sînt: exis- tența unor instituții tradiționale de investigare a o.p. în multe țări (Institutul american de o.p. — Gallup, Institutul francez de o.p. — IFOP, Institutul de demoscopie din Germania, Insti- tutul britanic de o.p., iar în România — IRSOP, IMAS etc.) și creșterea acurateței tehnice de fundamentare a estimațiilor. Luarea și aplicarea deciziilor în multe instituții care promovează politici bazate pe și de- pendente de activarea intereselor oamenilor sînt precedate și de analize ale o.p.. V. atitu- dine, chestionar, democrație, electorat, opinie, persuasiune. M.V. OPTIM PARETIAN formulă matematică propusă de economistul și sociologul italian V. Pareto, pentru stabilirea nivelurilor echili- brului unui sistem social prin determinarea punctelor în care există un maximum de ofe- limitate pentru fiecare individ. Știind că: ofelimitatea este satisfacția pe care o dă unui individ consumul sau posesia unei cantități dintr-un bun economic, cantitate adăugată uneia consumate sau deținute deja de un in- divid; notînd ofelimitățile mărfii A cu Oia, ^2a,... pentru indivizii 1, 2, ..., iar variațiile ofelimității totale ale fiecărui individ cu oa>1, nfi>2, ..., se poate scrie că: dU= 0 = —— d Oi + —— d ct>2 + ( ®2a unde U = maximum de ofelimitate pentru o colectivitate, în economia politică, iar d = variațiile care se produc în funcție de drumul pe care se ajunge la punctul de echilibru. Această ecuație nu poate fi rezolvată, respec- tiv nu se poate asigura maximum de ofeli- mitate pentru toți indivizii într-un punct de echilibru al sistemului social, decît dacă o parte din ofelimitățile totale croi ,no2, ..., este pozitivă și cealaltă parte negativă (Manuel d’Economie Politique, 1906). Cu alte cuvinte, o.p. presupune mai multe niveluri, dar Pareto postulează că trecerea de la un nivel la altul al o. se face numai dacă se mențin constante raporturile dintre ofelimitățile maxime ale in- divizilor. Aceasta înseamnă că o societate poate atinge un o. corespunzător unor ofe- limități individuale mai mari dacă ea își sporește venitul net obținut prin creșterea producției. Pornind de aici unii economiști marxiști (LV. Sukhotin, A.N. Efimov) au crezut să realizarea o.p. este posibilă numai în condițiile economiei socialiste. în realitate, Pareto a arătat că o.p. presupune că rata sub- stituirii a două sau mai multe mărfuri sau factori de producție să rămînă neschimbată, ceea ce nu este posibil decît dacă toate 404 ORDINE SOCIALĂ unitățile economice își maximizează profi- turile (toate adoptă, deci, cele mai ieftine metode de producție), dacă fiecare agent economic este liber să-și stabilească strategia de acțiune și toți adoptă un compor- tament economic rațional, dacă se menține un echilibru relativ al cererilor și ofertelor pe piața liberă, iar toți agenții economici cunosc perfect nivelurile acestui echilibru, și dacă, în sfîrșit, sînt eliminate toate “externalitățile economice” (orice intervenție a factorilor noneconomici în derularea activității economice). Este evident că aceste condiții nu sînt integral satisfăcute de nici un sistem economic real. Mai mult decît atît, conform definirii și condițiilor o.p., schimbarea rapor- turilor dintre ofelimitățile indivizilor dintr-o societate constituie o alternare a o.p. Din această cauză, Pareto consideră că numai un anumit tip de economie capitalistă, adică o economie care se bazează integral pe liberul schimb și promovează raționalitatea strict economică a agentului social, poate satisface condițiile o.p. V. analiză marginală, margina- lism. I.U. ORAȘ formă de comunitate umană carac- terizată prin: a. volum demografic relativ mare; b. organizare socială bazată pe divizi- une ocupațională și specializare a serviciilor; c. reglementare instituțională, formală, a relațiilor sociale; d. importanța scăzută a rela- țiilor de rudenie; e. relații de intercunoaștere redusă (anonimat urban); f. comportamente eterogene; g. cultură eterogenă, cît mai diver- sificată. Dincolo de acestea, o. prezintă trăsături specifice în diferite societăți și regi- uni, în funcție de procesele economice și social-culturale care le-au însoțit istoria. Comunitățile urbane sînt analizate în antiteză cu cele rurale. în societățile preindustriale și chiar în fazele de început ale dezvoltării in- dustriei, diferențele între tipurile de comunități teritoriale erau puternice. în societățile mod- erne, în țările puternic dezvoltate, aceste di- ferențe se estompează, distincția sat-o. reducîndu-se tot mai mult la criterii ocupațio- nale. Apropierea celor două tipuri de comu- nități este facilitată de procesele de mobilitate socială, modernizare, comunicare. V. mod- ernizare, rural, urban, urbanizare. M.Vn. ORBITARE Legea orbitării țărilor îna- poiate în zona de influență a țărilor capitaliste dezvoltate a fost formulată de C.D. Gherea (1855-1920) în lucrările: Neoiobăgia (1920) și Asupra socialismului în țările înapoiate (1911). Autorul identifică două particularități esențiale ale evoluției țărilor înapoiate în perimetrul celor avansate: a. timpul în care se face evoluția țărilor înapoiate este mult mai scurt decît al celor înaintate; b. caracterul fun- damental schimbat al acestei evoluții: în țările înapoiate, semicapitaliste, contrar evoluției țărilor avansate, substratul economic se dez- voltă “în urmă” și sub influența noilor forme politice și juridico-sociale. Autorului acestei legități i s-a imputat (L. Pătrășcanu) că a ig- norat rolul factorului intern în evoluția socie- tății românești spre capitalism, îndeosebi al elementelor precapitaliste: atotputernicia capitalului comercial și cămătăresc la oraș, regimul iobag la sate, (L. Pătrășcanu anteda- tînd cu cinci decenii momentul începuturilor capitalismului în societatea românească). V. neoiobăgie, sincronism. M.L. ORDINE SOCIALĂ 1. într-o manieră generală și destul de vagă, o.s. desemnează ansamblul instituțiilor — și al relațiilor stabile dintre acestea — existent într-o societate dată. Asupra naturii o.s. există concepții di- ferite între care cel puțin două sînt dominante în sociologia contemporană. Prima dintre ele se întemeiază pe “postulatul integraționist” care presupune că societățile sînt sisteme in- tegrate funcțional, ținute în echilibru datorită unor mecanisme regulatoare cu acțiune re- 405 ORGANIGRAMĂ curentă. Este unul din principiile fundamen- tale ale sociologiei funcționaliste. Pentru T. Parsons, de pildă, o.s. se întemeiază pe un sistem congruent de norme sociale generale și unanim acceptabile într-o anumită socie- tate. în această perspectivă o.s. capătă un sens oarecum restrictiv, ea fiind generată ex- clusiv de acele modele de acțiune și interacțiune umană care sînt inspirate de aceste norme, întrunesc un consens social și deci sînt socialmente funcționale. Fenome- nele disfuncționale sînt interpretate ca simptome ale proceselor de “dezorganizare” socială. Cea de a doua concepție propune o “imagine coercitivă”, în care o.s. se bazează pe constrîngere și forță. Din această cauză ea tinde constant spre propria depășire ca ur- mare a acțiunii unor forțe interne, din a căror confruntare rezultă un proces neîntrerupt de schimbare. Conform teoriei marxiste — cea mai radicală dintre concepțiile conflictualiste — în societățile structurate pe baze de clasă, o.s. întruchipează sistemul instituțional isto- ricește constituit prin care se asigură dominația economică, politică, ideologică, culturală etc. a unor clase de către altele. 2. în limbajul curent, o.s. semnifică desfășurarea normală a vieții sociale, cu alte cuvinte lipsa “dezordinii” (tulburări, mani- festații, mișcări sociale revendicative sau contestatare etc.). 1/. control social, devianță, normă. C.A. ORGANIGRAMĂ reprezentare grafică a relațiilor oficiale (formale) care se referă la modul de organizare prevăzut în statutele de funcționare și în regulamentele de ordine in- terioară ale organizațiilor. O. cuprinde relațiile ierarhice, funcționale și de cooperare dintre compartimentele și persoanele participante la realizarea activității specifice organizației respective. Elaborarea o. se pune mai ales odată cu constituirea marilor unități economice și reprezintă o preocupare de prim ordin în cadrul studiilor referitoare la or- ganizarea și conducerea acestora. Sociologia privește problematica o. din per- spectiva faptului că orice organizație, fie ea de natură economică, culturală, politică etc., este înainte de toate o colectivitate umană specific structurată, participanții avînd diferite statusuri și roluri de îndeplinit în cadrul ac- tivităților ce se desfășoară. Rolul o. este acela de a prescrie toate legăturile necesare bunei desfășurări a activității comune și de a indica sarcinile și responsabilitățile fiecărui partici- pant și compartiment. Elaborarea o. unei anumite organizații presupune determinarea obiectivelor specifice, a dotărilor materiale și a resurselor umane, optimizarea relațiilor ie- rarhice, funcționale și de cooperare în des- fășurarea propriei activități. Optimizarea o. constă în determinarea acelei structuri care facilitează în cea mai mare măsură realizarea obiectivelor, deci eficacitatea sa în condițiile existente. V. analiza postului de muncă, biro- crație, eficacitate, organizație. I.M. ORGANIZAȚIE (SOCIOLOGIA O.) gru- puri de oameni care își organizează și coordonează activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiec- tive. întreprinderile economice, partidele politice, școlile, instituțiile de cercetare, ar- mata, spitalele sînt exemple de o. Secolul XX este, printre altele, secolul dezvoltării rapide a o. Prin ele însele o. prezintă o orientare structurală spre realizarea cît mai eficientă a finalităților lor, caracteristică pe care o găsim în mod special în cazul întreprinderilor economice. Acest fapt a conferit cercetăto- rilor de sociologie a o. mai mult o orientare aplicativă, constructivă. Găsim mai puține studii descriptiv-explicative și mai multe cen- trate pe întrebarea: cum ar trebui organizate o. pentru a se obține creșterea perfor- manțelor lor? Deși foarte diferite între ele din punctul de vedere al tipului de finalități 406 ORGANIZAȚIE urmărite și, în consecință, al procesului “tehnologic” utilizat, o. prezintă foarte multe aspecte comupe din punctul de vedere al for- mei lor socialei Din acest motiv, s-a constituit o sociologie a o. care tratează aspectele comune tuturor o. O. industriale reprezintă însă pe de o parte cazul cel mai investigat. Din acest motiv există o mare suprapunere între sociologia industrială și sociologia o. în fapt, se poate chiar considera că sociologia o. reprezintă o încercare de extindere pentru cazul oricărei o. a rezultatelor obținute din analiza întreprinderilor. ♦ Se pot distinge două mari domenii problematice ale sociolo- giei o.: analiza o. ca sistem social și relația dintre o. și societatea globală din care aceasta face parte. Datorită presiunilor spre perfecționare a performanței o., în situația unui mediu relativ stabil structurat, atenția a căzut firește pe analiza modalităților de or- ganizare a o. De abia în ultimii ani interesul pentru analiza relațiilor dintre societatea globală și o. a crescut, conturîndu-se tot mai clar necesitatea unor modificări macro-struc- turale ale modalităților de orientare, coordonare și stimulare a performanțelor o. ♦ O. ca sistem social. Putem identifica două abordări distincte, dar complementare, care își concentrează atenția asupra celor două aspecte ale o.: a. structurile organizaționale — respectiv modalitățile specifice ale or- ganizării activităților membrilor o. în așa fel încît să se realizeze performanțe cît mai ridi- cate și b. o. ca sisteme sociaî-umane, compuse din indivizi, cu motivațiile lor, care intră în relații interpersonale, forrnînd grupuri sociale. în analiza structurilor organizaționale putem desprinde mai multe faze. în primele decenii ale secolului XX s-a dezvoltat ma- nagementul științific clasic (Frederick Taylor, Henri Fayol, Luther Gulick, Lyndall Urwick) al cărui principal obiectiv a fost identificarea principiilor unei organizări eficiente, raționale a o. Problemele examinate erau de tipul: di- viziunea muncii și a responsabilităților, orga- nizarea ierarhică a conducerii activității, mo- dalitățile de realizare a controlului etc. Paralel cu această mișcare, în sociologie de această dată, se conturează influenta teorie a biro- crației a lui Max Weber (Wirtschaft und Gesellschaft, 1921). în fapt intenția lui We- ber, similară cu cea a întemeietorilor managementului științific clasic, era de a răspunde ia întrebarea: care sînt caracteris- ticile unei organizări raționale care să asigure realizarea scopurilor propuse? Soluțiile iden- tificate, fiind o generalizare a practicilor în curs de cristalizare, erau și ele în mare măsură similare: formularea de reguli gene- rale și impersonale, disciplină strictă în aplicarea regulilor și procedurilor, sistem ie- rarhic de diferențiere a autorității, cu competențe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe vechime și merit, salariu fix, diferențiat în raport cu poziția în o. Weber utiliza pentru a desemna acest mod rațional de organizare considerat de el a fi unica posibilitate de atingere efectivă a obiec- tivelor, termenul de birocrație. încă de la sfîrșitul anilor ‘30 a început să devină tot mai clar faptul că forma de organizare propusă atît de managementul științific clasic, cît și de We- ber este departe de a fi rațională și eficientă așa cum s-a crezut. Au fost puse în evidență consecințe secundare negative ale modelelor propuse, faptul că tendințele patologice de- semnate în mod curent prin termenul de birocrație reprezintă caracteristicile structural inevitabile, incluse în principiile fundamentale de organizare. Să notăm de exemplu influ- enta analiză a lui R. Merton (Bureaucratic Structure and Personality, 1940) care argu- menta că cerința de a impune reguli generale și impersonale generează inevitabil ritualism, orientare defensivă, rigiditate, dificultăți în a răspunde adaptat cerințelor publicului. Reluînd punctul de vedere cristalizat la începutul anilor ‘30 de către Elton Mayo, Her- 407 ORGANIZAȚIE bert A. Simon promovează o cu totul altă imagine a o., fundată pe de o parte pe con- siderarea proceselor sociale și psihologice care au loc în cadrul o., iar pe de altă parte pe principiul raționalității limitate, contribuție majoră pe care el a adus-o la înțelegerea raționalității sistemelor sociale complexe (Ad- ministrative Behavior, 1947). Despărțirea de birocrație ca ideal de organizare rațională este definitivată de influenta lucrare a lui Michel Crozier (Le Phenomene bureaucra- tique, 1964) care argumentează că birocrația, idealizată de managementul științific clasic, reprezintă mai degrabă o modalitate defen- sivă de organizare ca răspuns la un mediu extrem de complex. Birocrația este după so- ciologul francez, “o o. care nu-și poate corecta comportamentul învățînd din erorile sale”. Desigur, critica nu este suficientă. Din anii '60 încep să apară proiecte alternative de organizare. Tom Burns și G.M. Stalker (The Management of Innovation, 1961) introduc două modele distincte de organizare: modelul mecanicist, aproximativ modelul promovat de managementul științific clasic și de Weber, și modelul organic, caracterizat printr-o or- ganizare mai flexibilă, care se definește și se redefinește rapid în funcție de problemele de soluționat și de solicitări, care evită structurile rigide, fundate pe norme și reguli fixe, flexibilizează relațiile ierarhice scurtcir- cuitîndu-le atunci cînd este nevoie. Ideea este dezvoltată într-o influentă lucrare a lui P.R. Lawrence și J.W. Lorsch (Organization and Enviroment, 1967), în care se argumentează că în funcție de diferențele de mediu, atît o. cît și departamentele care le compun pe acestea trebuie să adopte structuri or- ganizaționale diferite. Căutarea unor structuri organizaționale flexibile, care să stimuleze inovativitatea și totodată obținerea de înalte performanțe reprezintă o temă centrală a so- ciologiei actuale a o. ♦ Paralel cu căutarea unor structuri organizaționale adecvate, soci- ologia o. și-a concentrat atenția asupra o. ca sistem social-uman. Studiile întreprinse la începutul anilor ‘30 la uzinele din Hawthorne sub conducerea lui Elton Mayo (The Human Problems of an Industrial Civilization, 1933) au scos în evidență încă o limită importantă a modelelor clasice de organizare: ele se fun- dau pe o imagine simplificată asupra omului (homo oeconomicus), utilizînd doar motiva- tori extrinseci (recompense și pedepse); în plus, ele ignorau complexele procese psi- hosociale care au loc în interiorul o. Noi teme intră în analiză. Atitudinea față de muncă, față de întreprindere sînt motivatori cel puțin la fel de puternici ca cei materiali. Grupul de muncă are un rol extrem de important și, în mod spe- cial, stilul de conducere. Mișcarea “relațiilor umane” a pus problema creării unui climat uman pozitiv, suportiv, condiție esențială a unei întreprinderi cu performanțe ridicate. Studiile de psihologie socială a grupurilor, inițiate în mod special de Kurt Lewin în anii ‘40-’50, au oferit un mediu favorabil de dez- voltare a unei asemenea abordări. Ceea ce se caută este promovarea unui nou mod de organizare social-umană a o., fundată pe principiile științelor sociale și umane care să ofere o motivare ridicată și o orientare activă, creativă. După război, orientarea relațiilor umane va fi amplificată și cunoscută mai ales sub denumirea “utilizare a resurselor umane ale întreprinderii” reprezentată de Rensis Li- kert (New Patterns of Management, 1961 și The Human Organization, 1967) sau Chris Argyris (Personality and Organization, 1957). în acest context se cristalizează ideea Dez- voltării Organizației (OD) ca proces controlat, orientat de specialiști, de transformare a o. existente într-un nou tip de o. fundat pe prin- cipiile științelor social-umane, care să utilizeze eficace resursele umane. Deși proiectul constituirii unui nou tip social-uman de o. a rămas o aspirație întrucîtva utopică, această orientare a contribuit major la schim- 408 ORIENTARE ȘCOLARĂ Șl PROFESIONALĂ barea organizațiilor. în locul ierarhiei autori- tare, fie ea și rațională, fundată pe norme și reguli generale, sînt promovate forme de- mocratice (^e conducere. Dacă inițial conducerea democratică era considerată mai mult ca participare la “locul de muncă”, o creștere a controlului fiecărui membru al o. asupra deciziilor care îi afectează activitatea, cît și asupra o. în ansamblul său (A. Tannen- baum, ed., Control in Organizations, 1968), în ultimul timp se promovează o participare în diferite forme a membrilor o. la conducere (democrația industrială). A devenit însă clar că, în ultimii ani, problema fundamentală este aceea a proprietății. în ultimii ani putem găsi diferite forme de participare a salariaților la proprietate, mergîndu-se pînă la întreprinderi aflate integral în proprietatea salariaților. în procesul tranziției la economia de piață între- prinderea românească se confruntă cu un complex proces nu numai tehnic-economic, ci totodată și social: privatizarea. în fine, în ul- timul deceniu preocupările sociologiei o. au tins să-și lărgească sfera preocupărilor spre mecanismele macrosociale ale orientării și reglării activității o., a celor industriale în mod special. Se pun probleme noi: cum să fie mo- tivată performanța o. în ansamblul lor? Ce mecanisme macrosociale să fie utilizate pen- tru orientarea activității o.? V. birocrație, democrație industrială, industrie, muncă. C.Z. ORIENTARE ȘCOLARĂ SI PRO- FESIONALA activitate individuală și so- cială de planificare a stadiilor și fundamentare a deciziilor care conduc o persoană la frecventarea unui tip de instituție școlară și la angajarea în practicarea unei profesii. Din perspectiva succesiunii temporale, o.s. an- ticipează și pregătește angajarea în profesie, întrucît ciclurile școlare terminale sînt organi- zate astfel încît conduc și la o formație p. certificată de diplome. Succesiunea este însă inversată atunci cînd avem în vedere că opțiunea p. este cea care determină decizia de frecventare a unei instituții școlare, ultima apărînd în ipostaza de condiție de realizare a celei dintîi. în practică nu se poate însă vorbi de universalizarea unei succesiuni anume, întrucît există multiple variații generate de factori individuali și sociali. Acești factori se referă la: dezvoltarea vocațională individuală, dinamica social-economică a profesiilor și or- ganizarea filierelor de școlarizare. O.s.p. își instituie o cale unitară și lineară a desfășurării atunci cînd există convergență între cele trei instanțe. Adeseori apar însă decalaje între ele, conducînd la incompatibilități între do- tarea individuală, pe de o parte, și filiera școlară de profesionalizare, tipul de profesie practicată sau cererile sociale de calificări, pe de altă parte. Evitarea acestor incompati- bilități presupune identificarea și analiza modului de acțiune a factorilor implicați, pen- tru ca pe această bază să se fundamenteze activitatea de o.s.p. Dezvoltarea vocațională este parte componentă a dezvoltării psihice individuale și se constituie ca produs al in- teracțiunii dintre sine și mediul de muncă. Are un caracter progresiv și se află în relație cu stadiile de viață. Tinde să atingă stadiul de maturizare în ani adolescenței, dar nu își încetează evoluția după aceasta, apărînd noi stadii cum ar fi cel al explorării (20-30 ani), al realizării (30-50 ani), al stabilizării (50-65 ani) și apoi al evaluării (după vîrstă de 65 de ani) (B.L. Neugarten, 1976). Interacțiunea dintre sine și mediu este analizată prin invocarea conceptelor de sarcini ale dezvoltării, roluri sociale și comportamente de întîmpinare (D.H. Blocher, R.S. Rapoza, 1981). Sarcinile dezvoltării și comportamentele de întîmpi- nare acționează ca solicitări față de sine în fiecare ciclu de viață, determinînd individul să acționeze astfel încît să răspundă cerințelor mediului social și să fie pregătit pentru tre- cerea într-un stadiu nou superior de 409 ORIENTARE ȘCOLARĂ Șl PROFESIONALĂ dezvoltare. Cercetarea a pus în evidență planificarea superficială a o.s.p. a adoles- cenților atît în opțiunea pentru o profesie, cît și în cea pentru o filieră de învățămînt secun- dar și superior. J.L. Bodden si L.E. James (1976) apreciază pe baza unor date experi- mentale că sarcina cognitivă de a face o alegere vocațională realistă și individualizată depășește nivelul de dezvoltare cognitivă a adolescenților. Opțiunea vocațională este puternic influențată de așteptările familiei și de informațiile obținute în interacțiunile cu alții semnificativi (covîrstnici, prieteni, rude, cunoștințe întîmplătoare). în general, proce- sul de dezvoltare vocațională în școala secundară și în facultate nu este dependent de condițiile anterioare ci de experiența trăită în perioadele respective. Ca atare, o.s.p. se confruntă în această perioadă cu stări de in- decizie și cu absența unor planuri stabile și temeinic cristalizate. Aceste stări sînt de apreciat ca normale și cu efecte benefice, pentru că produc asimilarea de valori, inte- rese și scopuri de lungă durată care elimină ambiguitatea planurilor sau indecizia și acce- lerează dezvoltarea vocațională. Totodată, aceasta presupune că o.s.p. trebuie să ofere: a. sprijin în dezvoltarea conștiinței de sine și autoevaluării; b. informații diverse despre avantajele unei opțiuni; c. oportunitățile de stabilire a unor relații semnificative cu alte persoane angajate în domeniu și cu diverse situații de muncă și de roluri sociale. O.s.p. este centrată pe dezvoltarea vocațională, dar nu în mod separat de mediul social, relațional, de muncă și învățare care contribuie la dez- voltarea personală integrală. O atenție specială ar trebui acordată informațiilor despre lumea muncii și a profesiilor ei mai ales despre continuitatea dezvoltării voca- ționale în condițiile de schimbare a profesiilor și a conținutului muncii, care solicită noi decizii în alte cicluri de viață. Statisticile din țările dezvoltate industrial pun în evidență faptul că în cursul vieții o persoană este pro- babil să-și schimbe profesia de circa trei ori iar ocupația de cel puțin șapte ori (J. Shipton, E.H. Steltenpohl, 1981). Alegerea profesiei și ocupației și pregătirea care contribuie la dez- voltarea vocațională solicită ca atît o.s.p., cît și planificarea devenirii personale să se desfășoare în permanență de-a lungul întregii vieți. De aici și organizarea unor rețele de o.s.p. și selecție profesională care sînt afiliate unităților productive și instituțiilor școlare. Planificarea dezvoltării vocaționale este un proces individual, modelat de mediul școlar, social și de muncă, care include perioada de anticipare și pe cea de implementare (V. Har- ren, 1976). Acestor perioade le corespund stadii progresive de dezvoltare, respectiv: ex- plorarea alternativelor școlare și profe- sionale, cristalizarea unor grupuri de alterna- tive asociate cu judecăți de valoare, alegerea și specificarea potențialului de acțiune (pen- tru perioada de anticipare) și angajarea, precizarea și efectuarea alegerii (pentru im- plementare). Alți autori adoptă o perspectivă decizională în care se identifică “tipuri de strategii” sau modalități specifice prin care este organizată informația despre sine și despre opțiunile vocaționale (D.A. Jepsen, 1974) și se deosebesc persoanele active de cele pasive, care doar se conformează deschiderilor de pe piața forței de muncă sau a profesiilor. în ultimul timp, s-a optat pentru un model etapizat de planificare a o.s.p. și a dezvoltării vocaționale individuale (S. Wal- worth, J. Goodman, 1975, 1981). Etapele considerate sînt următoarele: a. definirea sar- cinii sau conștientizarea situației de decizie sub acțiunea unor factori extrinseci (presi- unea familiei, cerințe instituționale, vîrsta) sau intrinseci (cristalizarea unor aspirații cognitive și profesionale, nevoia de independență, etc.); b. culegerea de informații despre sine (aptitudini și abilități, interese, valori, preferințe pentru stiluri de viață) și despre 410 ORÎNDUIRE TRIBUTALĂ lumea exterioară cu referire specială la opor- tunitățile ș. și p. Pentru primul tip de informații au fost elaborate teste, chestionare, liste de control și alte instrumente de diagnosticare psihologică. Pentru al doilea tip, cunoașterea prezentului social și a tendințelor evolutive trebuie centrată pe lumea muncii și a profesi- ilor în relație cu organizarea filierelor școlare, folosindu-se profesiograme, experiența di- rectă și studiul independent etc.; c. stabilirea unei ierarhii a propriilor valori în funcție de in- formația disponibilă; d. formularea deciziei, respectiv opțiunea și acțiunea pentru o fielieră ș. și p. presupun alegerea unei alternative și acțiunea de realizare a ei pe baza ierarhiei valorice stabilite și a probabilității subiective a rezultatelor și riscurilor ce îi sînt asociate. Efi- ciența o.s.p. este maximă în perioadele de tranziție, care corespund acelor stadii de viață cînd trebuie făcute opțiuni privitoare la propria devenire. Ele apar fie ca urmare a evoluției personale, fie datorită schimbărilor din mediul școlar, profesional sau social. Lipsa unui sistem instituțional de o.s.p. are efecte nega- tive în planul dezvoltării armonioase a unei persoane și în valorificarea socială optimă a talentelor. Selecția profesională este o funcție îndeplinită în unitățile productive de un depar- tament specializat în condiții de existență a mai multor candidați pentru aceeași poziție. Scopul este acela de a alege persoana care dispune de calificările și posibilitățile de adap- tare cele mai adecvate locului de muncă. Pentru aceasta au fost elaborate baterii de teste și alte probe psiho-sociale de analiză și predicție a compatibilității dintre profilul per- sonal și cerințele profesionale ale postului de muncă. V. analiza postului de muncă, fluxuri, ocupație, personalitate, profesie, sine. L.V. ORÎNDUIRE TRIBUTALĂ concept de sorginte marxistă, elaborat cu scopul de a evi- denția că trăsăturile “modului de producție asiatic” se întîlnesc nu numai în India, ci și în alte societăți oriental-asiatice, în alte zone ale lumii, precum America precolumbiană sau în unele spații europene care nu au cunoscut existența sclavagismului. în cadrul o.t. un grup nomad sau o aristocrație “funcțională” internă impune prin forță comunităților agrare să îi predea bunuri în cantități și la termene fixe (tributul) și să presteze o serie de munci gratuite. Grupurile nomade sau aristocrația “funcțională” se afle într-o situație “parazi- tară”, deoarece nu participă la procesele de producție. De pildă, “plusprodusele obținute de un sat devălmaș pot fi confiscate de un grup de nomazi cuceritori, cele două feno- mene, de o parte ”modul de producere” și de alta “modul de exploatare”, fiind perfect distincte, exploatarea tributală fiind caracteri- zată tocmai prin faptul că exploatatorul e parazitar, nefăcînd parte din modul de pro- ducere, ci folosind pur și simplu forța" (H.H. Stahl, Probleme confuze în istoria socială a României, 1992). Astfel de relații de ex- ploatare au fost impuse populației autohtone protoromânești și românești, din spațiul danubiano-carpato-pontic, de diferitele populații nomade, precum goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii etc. în for- mele mai dezvoltate ale o.t. întîlnim, pe de o parte, comunitățile agrare care dețineau mij- loacele de producție și produceau plusprodusul, pe de alta un despot și o aris- tocrație administrativă și militară, care mai ales prin intermediul statului, printr-o riguroasă organizare demofiscală, își însu- șesc plusprodusul sub formă de tribut. “Deci ceea ce se exploatează în formațiunile tribu- tale sînt comunitățile sătești, într-un sistem de dublă proprietate, una abstractă, dar reală, aparținînd uniunii tribale sau statului (mai mult prin caracterul de stăpînire decît de proprie- tate) și alta concretă, a comunităților producătoare” (H.H. Stahl, Teorii și ipoteze privind orînduirea tributală, 1980). Pe lîngă predarea tributului, membrii comunităților 411 ORÎNDUIRE TRIBUTALĂ agrare erau obligați să participe la executarea unor lucrări publice (să asigure buna funcțio- nare a sistemelor hidraulice sau a drumurilor, a fortificațiilor etc.), la realizarea unor edificii care urmăreau să proslăvească despotul sau divinitatea (ca în Mesopotamia, Egipt, “im- periile” incașe sau Maya etc.). în vederea însușirii tributului se constituie o pătură so- cială de perceptori, funcționari și militari totodată, atît în interiorul comunităților, cît și deasupra acestora, în jurul autorității cen- trale, care recurg și la măsuri de constrîngere violentă. Această categorie absoarbe și ea o parte a plusprodusului. Adesea, clasa “su- prapusă” este formată din războinici, veniți mai ales din stepă, bine pregătiți militar, care apoi se sedentarizează în centre urbane. Ea este organizată ierarhic-militar, acordînd șefului suprem drepturi nelimitate. O dată cu apariția organizării statale, șeful suprem con- tinuă să dețină aceleași drepturi de viață și de moarte nu numai în raport cu membrii clasei sale, ci, cu atît mai mult, și asupra celor în- vinși. El guvernează despotic, fiind considerat o personalitate “charismatică”, încărcată cu atributele divinității. Ca atare, el este și șeful suprem al castei sacerdotale. O dată creat un astfel de sistem social, grupul cuceritor, aflat la putere, poate să fie înlocuit cu un alt grup războinic, care utilizează în continuare siste- mul gata creat de predecesorii săi. Această substituire a unei clase “suprapuse” cu o alta era destul de frecventă (India și chiar în China). Populații nomade au format imperii organizate statal, continuînd să păstreze relațiile de tribut în regiunile cucerite. Este și cazul tătarilor care au reușit să cucerească China, impunînd acolo propriul lor împărat (Marele Han) și înlocuind clasa con- ducătoare. Hoarda de Aur se întindea în Asia și în Europa pînă la Carpați. în ultimul caz, în- tîlnim și situații în care cei cuceriți se aflau în diverse faze de formare a propriului lor stat, cum este cazul formelor de organizare cne- ziale și voievodale românești, iar relațiile de exploatare a lor erau tributale. în anumite cir- cumstanțe istorice, din o.t. apare un feudalism cu trăsături specifice. V. feudalism, formațiune socială, pătură superpusă, pre- bendă. LF. p PANEL (engl. panel, “listă a juraților, a medicilor de la asigurările sociale, a per- soanelor înscrise pentru consultație la un medic”), tip de cercetare longitudinală, care constă din investigarea repetată a acelorași persoane, măsurîndu-se cel puțin în două momente evoluția acelorași variabile (opinii- le, atitudinile, valorile, cunoștințele, interesele, comportamentele etc.). Cerceta- rea p. a fost utilizată inițial în studiul comportamentului electoral. în prezent, cer- cetarea p. are o sferă foarte largă: studiul opiniei publice, al eficienței propagandei, mass media, marketing, bugetele de familie ș.a.m.d. Metodologia cercetării p. a fost pre- zentată pentru prima dată în 1938 de Paul F. Lazarsfeld și Marjorie Fiske. Scopul cercetări- lor p. este acela de a evidenția schimbarea, dinamica fenomenelor și proceselor sociale. Pentru aceasta, în tabelele cu dublă intrare se calculează “indicele de schimbare t”, ca ra- port între schimbarea înregistrată și schimbarea maximă posibilă, “indicele de schimbare T”, pe baza calculării probabilității de trecere de la o opinie sau situație la alta, și “indicele de asociere”, care evaluează sta- bilitatea. în cercetările p. fixarea intervalului la care se repetă măsurarea prezintă o mare im- portanță: un interval prea mic sau unul prea mare, în cazul fenomenelor ciclice, pot masca evoluția, lăsînd impresia menținerii la același nivel a variabilei măsurate. Cercetarea p. pre- supune utilizarea așa-numitelor eșantioane fixe. Acceptarea de a face parte dintr-un eșantion care să fie investigat în repetate rînduri este mai redusă decît în cazul anche- telor unice: aproximativ 20 la sută din persoanele solicitate refuză de la început să facă parte dintr-un eșantion p. Pe parcurs, doar jumătate din cei care au acceptat inițial continuă să rămînă în eșantionul de cerce- tare. Mortalitatea eșantionului fix se datorează și unor factori obiectivi: schimba- rea domiciliului, dispariția fizică, îmbolnăvirile etc. Se pune, deci, cu acuitate problema re- prezentativității, întrucît persoanele care continuă să facă parte din eșantionul de cer- cetare au, foarte probabil, alte caracteristici psiho-morale și socio-profesionale decît per- soanele care au încetat să mai colaboreze în cercetare p. în plus, intervine și problema condiționării eșantionului fix, persoanele in- tervievate în repetate rînduri în legătură cu aceeași temă tind să conștientizeze mai pro- fund problemele puse în discuție, nemaifiind reprezentative pentru restul populației. Pen- tru eliminarea eventualelor distorsiuni se impune limitarea perioadei de participare în 413 PANICĂ eșantioanele fixe, înlocuirea periodică a unei părți din eșantion, precum și compararea rezultatelor cercetărilor p. cu rezultatele obținute în anchetele unice. V. anchetă socio- logică, cohortă, eșantionare. S.C. PANICA(gr panikos, “panică”), reacție comportamentală individuală, de grup sau colectivă generată de ivirea bruscă a unui pe- ricol deosebit de amenințător. Așa cum în mitologia greacă Pan, făptură jumătate om, jumătate țap, îngrozea nimfele, provocînd p., în situațiile limită (calamități naturale sau so- ciale) apar comportamente dezadaptative, iraționale. Frica îngrozitoare, teama dispro- porționată, șocul traumatic determină în situații de p. modificarea relațiilor interperso- nale, indivizii nemaifiind orientați spre grup, ci spre salvarea propriei vieți. în producerea p. trebuie făcută distincție între factorii favori- zanți (starea de epuizare fizică și psihică, penuria informațiilor oficiale, multiplicarea zvonurilor alarmiste) și factorii declanșatori ai p. (apariția și perceperea pericolului). Pe baza cercetărilor sociologice și psihologice de teren a situațiilor create de seismele de- vastatoare, de erupțiile vulcanice catastrofale sau de inundațiile și incendiile de mari pro- porții, s-a realizat un scenariu al compor- tamentelor în situații limită (M. Vorwerg, 1987), distingîndu-se cinci faze: frica elemen- tară ce paralizează comportamentul, condui- ta de fugă (de părăsire precipitată a locului si- nistrului), reactivarea relațiilor de colaborare pentru depășirea situației amenințătoare, participarea propriu-zisă la acțiunile comune de reorganizare a vieții sociale și, în fine, după înlăturarea pericolului imediat, apariția posi- bilă a unor crize psihice de scurtă sau de o mai lungă durată, caracterizate prin sindro- mul de repetiție și sindromul de dependență infantilă. V. comportament colectiv, zvon. S.C. PARADIGMĂ 1. Un set de concepte, propoziții, metode de investigație, cu un pro- nunțat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat. în acest sens, s-a consacrat cele- bra p. a analizei funcționale propusă de R.K. Marton (Social Theory and Social Structure, 1957). 2. Totalitatea realizărilor dintr-un do- meniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea științifică respectivă, care oferă modelul problemelor de cercetare și a soluții- lor explorate. Acest sens lansat de Thoman Kuhn (The Structure of Scientific Revolutions, 1962) a devenit de atunci foarte influent, el descriind structurile fundamentale ale practi- cii de la un moment dat din științele mature (aflate în faza paradigmatică), în contrast cu științele aflate încă în curs de maturizare (în faza preparadigmatică). V. teorie. C.Z. PARTICIPARE implicare (subiectivă, prin atitudini, aspirații, cunoștințe, convingeri, anticipări, angajări) și de integrare (obiectivă, prin acțiuni și interacțiuni) într-un sistem de relații sociale. P. este o valoare, în măsura în care satisface nevoia umană de implicare și integrare, asigură securitatea afectivă și de apartenență și un mod de a fi sau de identifi- care cu acel univers de viață care conferă sens și orientare existenței individuale și so- ciale. Sărăcia p., exprimată prin indeferen- tism, anomie, alienare sau apatie, este un simptom al lipsei de sens, al atomizării și izolării sociale, ca și indiciul stării de nereali- zare a nevoii de recunoaștere și apartenență. Se pot distinge mai multe forme de p. în funcție de gradul transparenței sociale, p. poate fi “vizibilă” (manifestă) sau “invizibilă” (latentă). P. “vizibilă” se relevă printr-o rețea de acțiuni, interacțiuni și relații sociale. Ei îi sînt specifice mecanisme de evidențiere a ac- tivismului social, asociate cu diverse sim- boluri, ritualuri, demonstrații etc. Uneori aceste mecanisme pun în lumină anumite 414 PARTID POLITIC comportamente și le ascund pe altele. De exemplu, sînt evidențiate ritualuri sau forme de fast ale p. și sînt ascunse căile de mobili- zare sau de activare, eventualele conflicte sau neînțelegeri între participanți. P. “invizi- bilă” sau latentă se caracterizează prin lipsa de evidențiere a comportării sau a activismu- lui pe scena vieții sociale și rezidă în intenții și dispoziții, analize și reflecții, comparări și di- ferențieri inițiate și practicate cel mai adesea individual. Se relevă mai ales în plan ideatic și atitudinal. Eventualele acțiuni și interacțiuni făcute vizibile sînt izolate și au doar rolul de tatonare sau confruntare a unor idei și atitu- dini. P. vizibilă poate fi expresia unei con- științe a angajării și integrării, dar poate fi ge- nerată și de însuși modul în care este organizată și funcționează structura de relații sociale căreia îi aparține un individ. Dacă există coincidență între orientarea (scopurile, interesele, motivațiile) persoanelor și deschi- derile sau oportunitățile oferite de structura socială, sau dacă o structură socială este ast- fel organizată încît funcționarea ei normală se bazează pe p. fiecărui individ, atunci p. vi- zibilă și cea invizibilă coincid, iar p. tinde către o intensitate maximă. Dacă, din contră, nu există o astfel de coincidență, în sensul că structurii sociale îi este specifică o diviziune verticală accentuată a muncii și un nivel înalt de ierarhizare a pozițiilor sociale, dacă fina- litățile activităților sociale sînt definite și impuse în mod rigid de un microgrup tehno- cratic sau elitist, este foarte probabil ca p. să scadă în intensitate, să apară fenomene de neparticipare, de marginalizare socială și de apatie. Comportamentele participative vizi- bile pot fi generate și prin constrîngeri sau mobilizare forțată. în acest caz, p. vizibilă nu se mai bazează pe scopuri și interese indivi- duale și pe convergența socială a acestora, ci pe necesitatea de realizare a unor scopuri in- duse forțat sau prin manipulare. Este o p. aparentă. în principiu, nu se poate vorbi ducît despre p. socială a indivizilor într-un grup mai mare sau mai mic confruntat cu o problemă sau o sarcină anume, studiindu- se astfel p. politică, în producție, socială, culturală etc. O atenție teoretică deosebită a fost acordată p. la elaborarea și aplicarea deciziilor colective în cadrul formelor democratice de conducere, în acest sens, au fost specificați factorii indi- viduali și sociali care stimulează sau diminuează p. unui număr cît mai mare de persoane la conducerea sistemelor sociale, la afirmarea democrației participative și a au- toconducerii. V. acțiune colectivă, democrație industrială, marginalitate. M.V. PARTID POLITIC organizație al cărui obiectiv final este cucerirea sau influențarea puterii guvernamentale, în vederea pro- movării intereselor politice, economice, ideologice, culturale etc. ale unor grupuri, cla- se sau fracțiuni de clasă, comunități locale, etnice, religioase. P.p. este o instituție speci- fică sistemului politic modern, structurată în forme apropiate de cele actuale în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Afirmarea p.p. este asociată cu extinderea democrației și cu creșterea interesului maselor pentru viața politică (sufragiul universal, sistemele parlamentare etc.) ♦ Există mai multe căi de apariție a p.p. Ele pot lua naștere în jurul unei personalități marcante sau sînt fondate cu o- cazia unui eveniment istoric crucial (de pildă, independența fostelor colonii). Cel mai ade- sea p.p. se constituie pentru a încarna o ideologie (socialism, comunism, fascism, naționalism etc.) Dacă societatea politică nu răspunde dinamicii sensibilităților politice ale populației, societatea civilă poate genera mișcări sociale purtătoare de noi valori. Așa cum indică unele evoluții relativ recente, din aceste mișcări se pot desprinde p.p. noi (vezi evoluția mișcărilor ecologiste din Europa oc- cidentală și a mișcărilor civice din Europa de est). De asemenea, trebuie semnalată, ten- 415 PARTID POLITIC dința apariției unor p. de reprezentare strict regională, care sînt prezente îndeosebi în competițiile electorale și în structurile de pu- tere locale. ♦ în cele mai timpurii referințe asupra p.p. (E. Burke, Th. Jefferson ș.a.), acesta apare ca o organizație care urmărește realizarea unor interese naționale generale. Tocqueville este printre primii la care întîlnim o abordare mai diferențiată și chiar schița unei tipologii a p.p. (De la democrație en Ameri- que, 1835). El distinge între marile p. dedicate unor nobile idei revoluționare, care “răsco- lesc” societatea în epocile de profunde schimbări sociale, și micile p. care nu fac decît să “agite” societatea prin intrigi și mașinațiuni egoiste în perioadele de relativă stagnare. Pentru M. Weber, funcția principală a p.p. este de a menține puterea în cadrul unui grup de tip corporatist, astfel încît con- ducătorii acestuia să poată distribui avantaje materiale sau simbolice membrilor activi ai grupului (Wirtshaft und Gesellshalt, 1920). Primul studiu sociologic modern asupra p.p., în special asupra structurilor interne de pute- re, aparține lui R. Michels (Zur Soziologie der Parteiwesens în der modernen Domokratie, 1911). Plecînd de la studiul social-demo- crației germane, sociologul italian arăta cum în interiorul unui p.p. a cărui vocație democra- tică este tradițională, prin forța lucrurilor se constituie treptat o pătură dominantă de poli- ticieni profesioniști, preocupată de menținerea propriilor poziții și rezistență la schimbare. în aceasta constă, pe scurt, cu- noscuta “lege de fier a oligarhiei” formulată de Michels. O tipologie clasică a p.p. a fost pusă în circulație de M. Duverger (Les partis politi- ques, 1958). în esență, distincția pe care o face sociologul francez între “p. de masă” și “p. de cadre” tinde să acopere p. cu deschi- dere spre largi categorii sociale pe de o parte, și p. burgheze pe de altă parte, din punctul de vedere al recrutării, structurilor organizatorice interne, ideologiei, strategiei de cucerire a pu- terii, disciplinei și gradului de participare a aderenților la viața de p. ♦ O serie de cer- cetători au fost preocupați de funcțiile p. în cadrul sistemului politic. Este în genere admis că p.p. au un rol esențial de mediere între so- cietatea civilă și stat, între categorii de interese, precum și în rezolvarea conflictelor dintre acestea. Sînt menționate trei stadii în exercitarea acestor funcții, fiecare presupu- nînd strategii și mijloace politice distincte: influențarea puterii, cucerirea puterii și exer- citarea puterii. R. K. Merton adăuga “funcția de propulsare socială” — pentru indivizii cărora le sînt refuzate o serie de cariere so- ciale “respectabile” datorită originii etnice sau apartenenței la clasele inferioare — și “funcția de tribun”, prin care anumite p. excluse de la putere încearcă să ofere un sentiment de pro- tecție categoriilor celor mai defavorizate. Rolul p. aflate la guvernare este extrem de important, întrucît ele definesc politicile statu- lui respectiv. De asemenea, funcțiile p. de opoziție sînt bine definite: a. ele trebuie să facă permanent cunoscute punctele de vede- re ale minorităților; b. ele trebuie să oblige guvernul să-și explice intențiile și acțiunile; c. ele trebuie să dovedească faptul că pot exista politici alternative la orice inițiativă a guvernu- lui. ♦ Sociologia p.p. include o serie de probleme conexe: obiectivele și ideologiile politice ale diferitelor p., baza socială a p. și modalitățile în care este mobilizat acest su- port, distribuirea puterii în structurile organi- zaționale ale p. Un domeniu important în teo- ria politică a reprezentării privește faptul că p. au nevoie să cîștige voturi în afara propriilor aderenți. Această necesitate electorală le poate constrînge la modificarea obiectivelor și la redefinirea politicilor pe care le promo- vează în diferite conjuncturi. Plecînd de la ar- gumentele lui Michels privind inevitabilitatea oligarhiei în p.p. și de la consecințele acestui fenomen — posibilitatea manipulării membri- lor de rînd și a “trădării” filozofiei politice a p. 416 PARTID POLITIC — analizele sociologice au acordat o atenție sporită corelării acestor “devieri” cu dinamica obiectivelor p. și a recrutării membrilor aces- tora. în adelași timp, ideile lui Michels au stimulat studierea elitelor din cadrul p.p. sub aspectele recrutării, funcționării și dinamicii acestora, precum și din punctul de vedere al culturii lor politice și al sistemelor de valori împărtășite. Cercetările sugerează că, de re- gulă, liderii p.p. aparțin acelorași medii, au interese și valori generale comune. Cu toate acestea, tendințele oligarhice nu se ins- talează în mod automat. între membrii elitei unui p. pot apărea diferențe de opțiuni poli- tice, valorice și filozofice. Acestea decompactează puterea elitei conducătoare, o slăbesc și reduc riscul unui clivaj ireductibil între lideri și membrii de rînd, în măsură în care primii trebuie să apeleze la p. pentru a cîștiga suport în sprijinul uneia sau alteia din- tre opțiuni. Pe de altă parte, se constată o anumită rezistență — manifestată uneori per- manent, alteori periodic — din partea membrilor în a ceda întreaga putere politică elitei de la vîrful p. Indiferent însă de gradul de actualizare al tendințelor oligarhice, p.p. sînt obligate să-și conserve aderența mem- brilor pentru a putea funcționa ca organizații electorale eficiente, ceea ce face ca elitele să nu poată ignora total obiectivele declarate ale p. și convingerile membrilor săi. Evident, acest lucru nu este valabil pentru societățile în care puterea se află concentrată în mîinile unui singur partid, precum în sistemele tota- litare de tip fascist sau comunist, în care nu există alegeri libere. ♦ Politologii care au stu- diat fenomenul p.p. par să fie de acord că pluralismul democratic cunoaște un număr li- mitat de variante. Mai precis au fost identificate doar patru sisteme care se dove- desc stabile și viabile democratic: bipartitismul pur (Anglia, SUA), sistemul cu două partide și jumătate (Germania), multi- partitismul cu un partid dominant (Japonia, Mexic) și multipartitismul pur (țările scandi- nave). Teoretic pot fi imaginate și alte tipuri de sisteme, dar s-a constatat în mod practic că acestea patru sînt configurații de echilibru, care funcționează pe perioade lungi și asi- gură o relativă stabilitate. ♦ O situație specială întîlnim în țările în curs de dezvol- tare. Unii autori consideră că sistemul monopartid poate avea un rol determinant în formarea identității naționale și în accelerarea dezvoltării economice. Altă dihotomie clasică este aceea dintre societățile de tip sovietic, în care monopolul politic și economic al partidu- lui-stat anulează posibilitatea oricărui proces electoral democratic, și societățile pluraliste occidentale, unde p.p. se află într-o compe- tiție liberă pentru cîștigarea suportului electoral. ♦ în sistemele politice occidentale a fost semnalată o tendință de polarizare a p. în funcție de ideologiile de stînga sau de dreapta, deși tipul de sistem electoral în funcțiune influențează atît numărul și ponderea diferitelor p. în viața politică, cît și regruparea lor în vederea menținerii balanței politice: re- prezentarea proporțională tinde să mențină în poziția de competitori principali mai multe p.p. care sînt nevoite să intre în coaliții de gu- vernare, în timp ce sistemele neproporționale favorizează, de regulă, competiția dintre două partide principale. Există concepția, mai cu seamă printre teoreticienii de orientare mar- xistă, că tipologia dreapta-stînga reflectă diviziunile de clase din societățile capitaliste. Cele mai importante contra-argumente față de această teză sînt următoarele: a. p.p. sînt adesea alianțe între o varietate de grupuri dis- tincte, fiecare dintre ele avînd multe interese specifice; b. experiența arată că aceste alianțe sînt instabile, ceea ce duce la desprin- derea periodică a unor grupuri care se plasează, aproape întotdeauna, pe o poziție de centru între orientările de dreapta și cele de stînga; c. p.p. au o relativă autonomie față de baza lor de clasă, ceea ce face să apară 417 PATERNALISM diferențe între “politica de partid” și “politica de guvernare”, respectiv între suportul de clasă al unui p. și capacitatea acestuia de a satisface aspirațiile bazei sale sociale în exer- cițiul guvernării. Nu degeaba s-a spus, despre unele partide, că “încep guvernarea în stînga și o termină la dreapta”. Aceste devieri ex- plică, în parte, de ce p.p. își pierd suportul electoral uneori foarte repede după ce au ajuns la guvernare. V. clasă, democrație, e- lectorat, fascism, oligarhie, nazism, putere, regim politic, stat. C.A. PATERNALISM (lat. pater familias: “ca- pul marii familii”), concepție după care relațiile dintre patron sau directorul unei întreprinderi și subordonați trebuie să aibă un caracter uman, constituindu-se după modelul relației dintre părinte și ceilalți membri ai familiei, în specia! cu copiii. P. poate fi și doar o dimen- siune a stilului de conducere cultivat de un șef în raport cu membrii din subordine. Șeful con- sideră că, în vederea realizării performanței, trebuie să se intereseze de problemele cu care se confruntă membrii grupului de muncă, să-i ajute la soluționarea lor. Astfel, șeful apare ca un părinte binevoitor, care, dacă este ascultat, poate să-i recompenseze în diferite moduri (prime, promovare etc.). în cazul BV, relația dintre șef și subordonați este analogă relației de dependență și inegalitate dintre copii și părinți. V. solidarism, stil de con- ducere. LF. PATRILINEAR transmisie a rudeniei numai prin tată. în acest sistem familial soția locuiește împreună cu soțul ei; copiii rămîn împreună cu tatăl lor care le transmite bunu- rile și numele. Acest sistem are o variantă patrilocală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta își are reședința împreună cu părinții lui sau în apropierea acestora) și o variantă matrilo- cală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta își are reședința împreună cu părinții soției sau în apropierea acestora). în colectivitățile tra- diționale din România, sistemul familial cu răspîndirea cea mai mare era cel p. și patri- local. în societățile contemporane, importanța reglementării p. s-a redus, trans- misia rudeniei operînd atît pe cale paternă cît și maternă. Regula p. continuă însă să fie mai importantă decît cea matrilineară (aspect re- glementat și în codurile civile). V. căsătorie, familie, matrilinear, matrilocal, patrilocal, ru- denie. i. Mih. PATRILOCAL reședință a noilor soți împreună sau în apropierea părinților soțului, în colectivitățile tradiționale acesta era siste- mul cel mai răspîndit de căsătorie. Acesta decurgea și din regulile de transmitere a moștenirii bunurilor, rudeniei și numelui. Băieții moșteneau pămîntul, iar băiatul cel mai mic moștenea și casa părintească. Am- plasarea locuințelor fiilor căsătoriți se făcea pe pămînturiîe părinților acestora, deci în co- munitatea sau în apropierea comunității în care aceștia își aveau reședința. în prezent, reglementarea p. și-a diminuat aria de cuprin- dere, crescînd ponderea căsătoriilor matrilocale și, îndeosebi, a celor neolocale. Familiile p. continuă însă să fie mai numeroa- se decît cele matrilocale. V. căsătorie, familie, matrilocal, neolocal. I. Mih. PĂTURĂ SUPERPUSĂ termen pro- pus de M. Eminescu pentru a desemna acele pături guvernante care se folosesc de “priso- sul” muncii sociale pentru consum propriu și pentru cheltuielile guvernării fără a oferi nimic în compensație. Pentru a reda sugestiv con- diția p.s., el folosește adeseori metafora “hotelului” în care membrii p.s. duc o viață de vacanță, rupți total de lumea înconjurătoare cu necazurile și problemele ei reale. “Hotelul patrioților de meserie” este metafora supre- mei înstrăinări a p.s. Efectul cel mai greu al consumului și cheltuielilor p.s. constă în dimi- 418 PĂTURĂ SUPERPUSĂ nuarea “sumei de puteri” mobilizate de o so- cietate (S) în “ciclurile muncii”. Această sumă (S) este “egală, zice poetul, cu valoarea re- producțiunii lucrătorului (r), plus un prisos” (p). Acest prisos, “perceput de organizația so- cială, contribuie a scade pe r”. Toți acești “termeni” se leagă între ei formînd o “ecuațiune socială” S = r + p. Dacă “p e cheltuit în mod im- productiv” omul va fi “nefericit”. Dacă acest “prisos” va fi tradus în “înlesniri de civilizație" aduse muncii, atunci ceea ce se consumă se află compensat prin reînnoirea sporită a pu- terii de muncă a societății. Cu fiecare ciclu de creștere a civilizației se reface ecuația socială și deci echilibrul în societate. Cînd, dimpo- trivă, acest prisos este consumat de pătura guvernantă fără nici o compensație, expri- mată într-un efort creator, rezultă un minus, un deficit, cu care se diminuează “suma de putere” (de muncă) a unei societăți. Așadar, o elită poate spori civilizația unei societăți și atunci ea însăși devine “clasă pozitivă" (clasă care sporește avuția și civilizația unui popor). Cînd, dimpotrivă, își va însuși “prisosul” spre a-l consuma fără nici o compensație, societa- tea intră în declin. Raportul unei pături guvernante la “întreg” (societate) poate fi po- zitiv și atunci acea pătură are regim de “clasă pozitivă”, sau negativ și atunci ea are un re- gim de p.s. în toată perioada celor trei ani (1880-1883) în care Eminescu a întreprins o elaborare progresiv-întregitoare a teoriei p.s., a folosit o serie de “surse" sau “izvoare” teoretice, cu scopul de a-și crea vad pentru o nouă înțelegere a fenomenului românesc, între acestea trebuie menționate teoriile des- pre “natura statului”, a lui J.S. Mill, despre poziția și rostul “intermediarilor” în cadrul me- canismului social (elaborată pe deplin de Mill), teoria protecționistă a lui List și Roscher, teoria lui Adam Smith, Leroy-Beaulieu despre muncă și buget, teoriile lui D. Ricardo, B.Ch.P. Dunoyer, P. Verri și E. de Sismondi, a lui Carey despre comerț, teoriile lui Galiani și Lavater (folosită pentru portretele oameni- lor politici de la noi) și nu în ultimul rînd, teoria “corelațiunii creșterii și descreșterii” și a “se- lecției” a lui Darwin, ca să nu mai pomenim orizontul teoriilor filosofice și antropologice în al căror sol erau plantate sus-pomenitele teo- rii. Prin teoria balanței comerciale, el examinează semnificația sociologică a uneia dintre corelațiile constant urmărite în analize- le sale și anume aceea dintre muncă și consum. în interpretarea balanței comerciale el face legături directe nu cu mersul unei eco- nomii, precum economistul, ci cu o “colectivitate politică”. “Pentru noi era ceva în- vederat, că, dacă un individ ce consumă mai mult decît produce se ruinează, o colectivitate de indivizi cată să se ruineze asemenea, făcînd același lucru. Cauzele acestei ruine sînt, în prima linie, cheltuielile improductive ale statului. Armata, diverse diurne și lefuri disproporționate cu munca și înțelegerea oamenilor întrebuințați, crearea unei clase de proletari ai condeiului cari direct sau indirect trăiesc din buget și o sumă de felurite chel- tuieli aduc o disproporție din ce în ce mai mare între ceea ce poporul produce și ceea ce ple- bea patrioților consumă” (Cf. Opere, voi. XI, p. 387). “Sub domnia roșie iese, din pămînt din iarbă verde, o foarte numeroasă clasă de paraziți improductivi cu trebuințe enorme, cari toate se satisfac direct sau indirect din punga contribuabilului ori din altă avere a statului” (Ibidem). Eminescu vine în atingere cu teoria suprastructurii în cadrul unei polemici binecu- noscute, cu doi dintre marxiștii români ai mișcării socialiste din România, frații Năde- jde. Polemica aceasta este o norocoasă ocazie pentru cercetătorul teoriilor lui Emi- nescu, întrucît, prin mijlocirea ei, poate urmări, fără silnicii de interpretări, punctele în care se întîlnesc cele două teorii ca și cele prin care se delimitează teoria eminesciană a p.s. de teoria marxistă a suprastructurii. în fo- cul polemicii cu frații Nădejde, Eminescu 419 PĂTURĂ SUPERPUSĂ respinge ideea celor doi “marxiști” români după care “organizarea bazată pe capital” (deci un tip de suprastructură) ar fi “cauza mi- zeriei”. Capitalul și organizarea bazată pe el generează exploatare, dar nu — mizerie, sub forma unei game întregi de procese ale de- gradării (declasare socială, degenerare etnică), sprijinite toate pe decăderea econo- mică. în Apus, organizarea bazată pe capital, adică suprastructura capitalistă (burghezia), n- a antrenat decăderea economică, ci dimpotrivă, progresul economic, și atunci, pre- cizează Eminescu, trebuie căutată adevărata cauză a declinului economic. Cauza mizeriei nu trebuie căutată în capital, ci în raportul din- tre dezvoltarea economică a unei țări și tipul organizațiilor și legilor ei. “La noi, susține E- minescu, mizeria e produsă în mod artificial prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare e- conomică a țării, organizație care costă "prea scump și nu produce nimic" (subl. ns.). Întru- cît capacitatea medie de producție nu creștea (căci p.s. nu acționa spre maximizarea mun- cii sociale, încălcînd legea compensației muncii), era firesc ca deficitul provocat prin creșterea artificială a consumului și a chel- tuielilor (necerute de mișcarea organică a societății) să fie plătit prin comprimarea mi- jloacelor de existență ale țărănimii. Aceasta aduce după sine o degradare a fondului bio- logic al societății (și deci a bazei etnice, căci țărănimea era principala purtătoare a fondului etnic). Fenomenul p.s. se manifestă ori de cîte ori o “elită” introduce un tip de organizare socială fără legătură cu structura socială or- ganică (“naturală”) a unei societăți, scumpind astfel enorm cheltuielile neproductive cerute de întreținerea clasei de postulanți și de ambițioși de rînd, care își obțin veniturile din funcții și beneficii de toate soiurile. în viziunea lui Eminescu, p.s. nu este o permanență, o fa- talitate istorică pentru o societate. Apăsarea ei slăbește organismul societății, îl anemiază, antrenînd o suită de fenomene istorice nega- tive — o adevărată serie istorică negativă, din care societatea nu va ieși decît odată cu înce- tarea fenomenului de p.s.: fie prin înlăturare (calea revoluționară), fie prin transformarea ei din “clasă dirigentă” neproductivă, în elita organică și creativă (care-și compensează consumul și cheltuielile printr-un efort îndrep- tat către maximizarea capacităților de producție ale societății) sau prin înlocuirea vechii pături cu alta mai capabilă păstrînd neatinsă organizarea socială politică (supras- tructura). Această ultimă cale reprezintă “circulația suprastructurală a p.s.”. P.s. din analizele lui Eminescu este generată nu de un mod de producție ci de un mod de exploatare a resurselor (munca și materiile prime) din “periferia” sistemului. Format la concepția de- terminismului evoluționist — organic al epocii sale, Eminescu va fi fost “tulburat’ să constate un "fenomen aberant": menținerea unei stări sociale necerute de către organismul social- economic. Dacă legile interne ale evoluției or- ganice normale a societății românești nu cereau și deci nu impuneau fenomenul p.s., atunci cum se explică faptul că un atare feno- men se produce totuși, devenind predominant și contribuind la declinul economic și la degra- darea etnică a societății? Ajuns în acest punct Eminescu a lărgit enorm cîmpul analizei, atît is- toricește cît și geograficește, cercetînd legile genezei și menținerii p.s. într-un cadru mai larg: de dizolvare a imperiilor și de constituire a noilor “periferii istorice”. într- un atare cadru, a ajuns la concluzia că, în anumite arii, istoria nu merge pe linia unei evoluții normale, firești (“naturale”, cerute, adică, de structurile in- terne și de legile generale ale evoluției societății omenești, adică ale trecerii de la “barbarie” spre “civilizație”), preluînd dimpo- trivă caracterul unei linii suburbiale. Stranii disparități și sistematice abateri față de legile evoluției se strîng într-un mănunchi de factori ai răului istoric. Eminescu scoate aceste fapte 420 PERSONALITATE aberante de sub statutul neobișnuitului, croind concepte și teorii pe baza cărora ajun- ge la depistarea legilor care guvernează suburbializarea istoriei, “periferializarea” so- cietăților în cadrul unei civilizații date. El înclină spre ideea că ori de cîte ori se întru- nesc condițiile suburbialității istorice, se produce, în mod necesar, abaterea societății de pe calea evolutivă instituindu-se linia de- clinului, a declasării sociale și a degenerării etnice. Conceptul care sintetizează cauzele acestei abateri este tocmai cel de p.s. V. com- pensația muncii, selecție socială negativă, elită, suprastructură, circulația elitelor. I. B. PERSONALITATE expresia socio-cul- turală a individualității umane. în limbajul comun, p. e sinonimul individualității puterni- ce, impunătoare prin creație sau prin autoritatea de lider. De acest sens s-au con- taminat filosofia istoriei (rolul p. versus rolul mulțimilor în istorie) și sociologia (teoria elite- lor). Principalele contribuții la dezvoltarea acestui concept le-a adus însă, cel puțin într-o primă etapă, psihologia. P. a fost definită drept “organizarea dinamică în cadrul indivi- dului a acelor sisteme psihofizice care determină gîndirea și comportamentul său caracteristic” (Gordon W. Allport), sau “agre- gatul organizat de procese și stări psihice aparținînd individului” (Ralph Linton), sau, încă, “ceea ce permite prezicerea modului de a acționa al unei persoane într-o situație dată” (Raymond B.Cattell). S-au detectat însă peste o sută de definiții ale p. Multitudinea de- finițiilor e însoțită de lipsa de consens și în privința clasificării teoriilor: Calvin S. Hali și Gardner Lindzey (Theories of Personality, 1957, ed. rev. 1970) descoperă treisprezece categorii de teorii, Duane SchuItz (Theories of Personality, 1976, 3rd ed. 1986) se oprește la opt categorii; dublul spectru de diversificare a modurilor de abordare vorbește de la sine despre complexitatea fenomenului. Terme- nul p. vine din lat. persona, “mască”, acest din urmă cuvînt referindu-se în chip expres la măștile purtate de actori în teatrul antic. Ele- vația conceptuală a p. s-a produs odată cu progresele înregistrate de psihologia științifică în anii ‘20 și ‘30 ai secolului al XX- lea. P. a păstrat din sensul termenului originar referința la aspectele exterioare și vizibile cu care cineva se înfățișează în public. Impor- tanța aspectelor exterioare în fasonarea conceptului se datorează contribuției aduse de behaviorism (Burrhus F. Skinner ș.a., pe urmele lui John B. Watson) la consacrarea psihologiei p. ca domeniu de cercetare în ca- drul psihologiei generale. Conceptul de p. e însă mult mai vast; el reprezintă o constelație de caracteristici, între care cele aparente alcătuiesc doar o parte. Determinarea aces- tor caracteristici ultime ale individualității umane (onestitate, supușenie, agresivitate, conformism etc.) a preocupat intens pe psiho- logi. Desemnarea drept “trăsături ” (engl. traits—G.W. Allport, R.B. Catteli), i.e. unități elementare în structura p., evocă eforturile si- milare depuse în analizele de morfologie culturală (“trăsătura”, de pildă, apare drept componenta ultimă aculturii la Clark Wissler). Numărul acestor trăsături e de ordinul miilor, fiecare individ întrunind relativ puține din ele și încă în dozaje variabile. De aici calitatea de unicat pe care o serie de teoreticieni au ac- centuat- o în contul p. Accentuarea unicității în teoriile despre p. generează însă o dificilă problemă epistemologică: dacă p. este unică, atunci ea nu poate fi studiată decît cu meto- dele idiografice ale artei sau istoriei, rămînînd deci inaccesibilă (sau, oricum, inadecvată) psihologiei în măsura în care aceasta aspiră la statutul de disciplină generalizatoare, no- motetică. Allport, cel care a aplicat psihologiei grila neokantiană nomotetic/idiografic, a găsit că soluția cea mai bună constă în a accepta poziția intermediară (duplicitară) a psihologiei (G.W. Allport: Pattern and Growth in Perso- 421 PERSONALITATE nality, 1961, ed. rom.: Structura și dezvoltarea personalității, 1991). Dilema își adăpostește propria-i soluție: p. este un fenomen univer- sal, dar se manifestă în forme individuale. Aceeași idee se află încorporată în afirmația lui Clyde Kluckhohn și Henry A. Murray (Per- sonality în Nature, Society and Culture, 1953) că orice om este în anumite privințe: a. asemănător cu toți ceilalți oameni, b. asemănător cu unii oameni și c. asemănător cu nici un alt om. O astfel de înțelegere des- chide calea extinderii conceptului de p. de la entitățile individuale la entitățile colective și, implicit, calea abordării p. nu numai din pers- pectiva psihologiei generale, dar și din aceea a altor discipline, îndeosebi din perspectiva psihologiei sociale și a antropologiei culturale. Deosebirea e, într-adevăr, consemnabilă: în vreme ce psihologia generală fixează cadrele cele mai largi de manifestare ap. — trăsături (precum cele deja menționate), niveluri (conștient, subconștient), compartimente (a- fectivitate, cogniție, voință) etc. —, psihologia socială analizează aceste manifestări în ca- dre sociale concrete (asociații, clase, instituții, comunități, etnii). Ea definește p. ca rezultat al interacțiunilor sociale (între indivizii înșiși, între indivizi și instituții). în acest caz, p. apare ca o aglutinare de roluri și aplicări de statute proprii unui sistem social. Antropologia cultu- rală a introdus în această viziune o conceptualizare nouă, derivată din cultură, care este conceptul său central. Antropologia vede în p. purtătorul ultim al culturii, un purtător marcat la rîndul său de sensurile, normele și valorile (altfel spus, de întregul conținut al) culturii în care el se naște și pe care o internalizează prin enculturație încă din leagăn. Un domeniu foarte important al antropologiei culturale și-a conturat ca obiect special tocmai interrelația personaiitate-cul- tură (Ralph Linton: The Cultural Background of Personality, 1945, ed. rom.: Fundamentul cultural al personalității, 1968; John J. Honig- mann: Culture and Personality, 1954; Idem: Personality in Culture, 1967; Anthony F.C. Wallace: Culture and Personality, 1961, ed. rev. 1970; etc.). La început, acest domeniu a fost desemnat cu o sintagmă descriptivă: “cul- tură și personalitate”; ulterior i s-a spus direct “antropologie psihologică” (Francis L.K. Hsu, ed.: Psychological Anthropology, 1961). Există un raport de inducție reciprocă între cele două concepte, motivat de faptul că amîndouă se nutresc din aceeași substanță: comportamentul uman; acesta reprezintă materialul primar, atît pentru analiza culturii, cît și pentru analiza p. De aceea, inducția din- tre ele poate trece ușor în reciprocă reducție; A.F.C. Wallace (op. cit.) a făcut această de- monstrație în mod peremtoriu; el a plecat de la cea mai frecvent utilizată definiție a culturii, enunțată de E.B. Tylor: “Cultura este acel complex ansamblu ce cuprinde datele cu- noașterii, arta, principiile morale, dreptul, obiceiul și oricare alte iscusințe și deprinderi dobîndite de om ca membru al societății”; ca următor pas, înlocuind în această definiție “cultura” cu “p.” și “om” cu “individ” se obține o deplin acceptabilă definiție a p. Consubs- tanțialitatea între p. și cultură face posibilă descrierea unei categorii de fenomene în ter- menii celeilalte și, avînd în vedere calchierea curentă dintre hotarele culturii și hotarele so- cietății, explică extinderea conceptului de p. de la entitățile individuale la entitățile colec- tive (comunități, etnii, națiuni). Această extindere se concretizează în cîteva con- cepte derivate: “p. de bază”, “p. modală”, ”caracter național”, introdus de Abram Kardi- ner (ed. by: Individual and His Society, 1939), conceptul p. de bază (engl. basic personality structure) valorifică similitudinea de trăsături psihice, caracterologice și comportamentale, împărtășite de membrii aceluiași grup uman ca urmare a experienței comune de viață (v. și Mikel Dufrenne: La personnalite de base. Un concept sociologique. 1953). P. de bază 422 PERSUASIUNE începe să se formeze în fragedă copilărie prin acțiunea “instituțiilor primare” ale societății (concept psihanalitic vizînd hrănirea, organi- zarea familială, obiceiurile de îngrijire a copiilor). Acestea produc o constelație de trăsături afective, cognitive, mentale, ce alcătuiesc tocmai p. de bază. Fiecare grup uman își configurează propria lui p. de bază. La scara națiunii, p. de bază îmbracă forma “caracterului național”. Trăsătura centrală statistic susținută, i.e. cu frecvența majoritară de distribuire într-o populație dată, a fost nu- mită “p. modală” (Cora DuBois: The People of Alor, 1944). P. de bază își află sublimarea în “instituțiile secundare”: artă, folclor, mitologie, religie. Astfel, investigarea acestor domenii cU instrumente și în scopuri de cunoaștere duce, programat sau nu, la dezvăluirea p. grupului respectiv, a profilului său spiritual, e- ventual a caracterului național. V. antropologie culturală, caracter național, cul- tură, enculturație, instituție, rol, sine, psihologie socială. Gh.G. PERSUASIUNE activitate de influențare a atitudinilor și comportamentelor unor per- soane în vederea producerii acelor schimbări care sînt concordante cu scopurile sau inte- resele agenției inițiatoare (persoane, grupuri, instituție sau organizație, politică, socială, cul- turală, comercială etc.). P. se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristi- cile de receptivitate și reactivitate ale persoanelor influențate. Este o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influențelor încît să ducă la adoptarea per- sonală a schimbării așteptate, fiind opusul impunerii sau forțării unei opțiuni. Efectele p. sînt dependente atît de factorii personali, cît și de cei referitori la modul de organizare a in- fluențelor. Factorii personali sînt sintetizați în ceea ce se numește persuabilitate, adică acea tendință individuală de a fi receptiv la in- fluențe și de a accepta schimbări în atitudini și comportamente. Persuabilitatea, spre deo- sebire de sugestibilitate, implică din partea individului conștiința acceptării și interiorizării mesajelor transmise în scopul influențării. Ea nu este uniform distribuită, ci variază de la o persoană la alta. Această variație se explică prin modul de structurare a sinelui sau a unor capacități și însușiri personale. într-o primă aproximare, s-a considerat că persuabilitatea și nivelul inteligenței sînt invers proporționale. C. Hovland, I. Janis și H. Kelley au formulat însă ipoteza că persoanele cu o inteligență1 superioară vor fi mai puternic influențate de acea p. care se bazează pe o argumentare lo- gică demonstrativă și mult mai puțin receptive fațe de p. care activează generalități și exem- ple irelevante. Persoanele cu o inteligență mai scăzute sînt mai receptive față de mesaje insistente și intens colorate, care au efecte de creștere a anxietății. Referitor la concepția despre sine: cu cît aceasta este mai bine structurată și implică o evaluare pozitivă și in- tensă a sinelui, cu atît persuabilitatea este mai redusă. W. McGuire a considerat însă că dacă în p. se distinge între receptarea unui mesaj și schimbarea în conduită, atunci se poate spune că persoanele cu o concepție structurată și pozitivă despre sine tind spre extensia receptării și reducerea schimbării. A- tunci cînd mesajul p. amenință structura concepției despre sine, probabilitatea respin- gerii influenței este maximă în cazul persoanelor care se autoevaluează pozitiv și scade odată cu diminuarea autoevaluării (A.R. Cohen). Unele corelații semnificative se stabilesc între tendința spre agresivitate, au- toritarism, centrarea pe sine, imaginație, pe de o parte, și persuabilitate, pe de alta (P. Se- cord, C. Backman). De regulă, persuabilitatea este mai mare atunci cînd există concordanță între mesajele nou transmise și cele deja sto- cate. Rezistența personală la schimbarea in- dusă de p. se manifestă prin: accentuarea selectivității mesajelor, dezvoltarea unor me- 423 PIAȚA MUNCII canisme de apărare sau de conservare a con- vingerilor anterioare, evitarea stărilor de tensiune, de anxietate sau amenințare gene- rate de noile mesaje, păstrarea stării existente de echilibru cognitiv și afectiv. Fac- torii referitori la modul de organizare a influențelor sînt cel mai adesea centrați pe procesul de comunicare, respectiv pe acele relații dintre sursă, mesaj, canal de transmi- tere, receptare și context social care o fac să fie persuasivă. Întrucît p. se realizează în pro- cesul de comunicare interpersonală și socială, efectele ei sînt determinate de organi- zarea comunicării. V. atitudine, comunicare, inteligență, influență, îndoctrinare, media, propagandă, sine. M.V. PIAȚA MUNCII una din principalele com- ponente ale economiei de piață alături de piața bunurilor și piața capitalului, referitoare — în speță — la forța de muncă. Forța de muncă se referă, în percepția cotidiană, la ca- pacitatea unui om de a munci. în înțelesul economic, ea reprezintă una din componen- tele forțelor de producție (alături de mijloacele de producție) sau resursele umane ale proce- sului de producție (care mai angrenează resurse materiale); îi corespunde salariul, ca element component în structura cheltuielilor (costurilor) de producție sau preț al forței de muncă. în practica statisticii economice, f.m. desemnează numărul populației apte de muncă, peste o anumită vîrstă (legal regle- mentată), care muncește sau caută de lucru; în acest sens, oferta de forță de muncă este disponibilul total de lucrători sau, în formă transformată și mai generală, de ore-om (de muncă) într-o economie, iar cererea de forță de muncă însumează locurile efective (ocu- pate) și potențiale (neocupate) din economia respectivă. P., în general, într-o formulare pragmatică, este cadrul de interacțiune a cumpărătorilor cu vînzătorii, prin care se sta- bilesc prețurile și cantitățile oricărei mărfi. într-o redare mai larg economică, este meca- nismul (sistemul) de confruntare a cererii cu oferta prin mijlocirea prețurilor și tarifelor, și de stabilire pe această cale a proporțiilor dintr-o economie. Unele p. comportă o strictă localizare fizică (în spațiu), altele își deru- lează relațiile prin mijloace de comunicații la distanță (telefon ș.c.l.) sau prelucrare pe cal- culator (prima variantă a generat și accepțiunea cotidiană a termenului p., de ce- lelalte se leagă noțiunea de bursă) aceasta după obiectul tranzacțiilor: bunuri (stocuri) și servicii de consum, mărfuri cu destinație pro- ductivă, capital, hîrtii de valoare sau, ca în cazul ce ne interesează aici, forță de muncă. Fată de cele 4 sfere ale economiei sau faze ale reproducției sociale delimitate de teoria clasică — producție, repartiție, schimb, con- sum — p. este, într-o interpretare mai restrictivă, asociată cu schimbul, iar într-una mai largă — cu întregul sistem economic (“e- conomie de p.”), în raport cu care apare ca o “mînă nevăzută” ce reglează ansamblul relațiilor economice. Acea p. pe care se ne- gociază și se stabilesc salariile și condițiile de angajare în muncă constituie piața forței de muncă sau p.m. Operează cu categorii pre- cum: resurse de muncă, populație activă, populație ocupată, șomeri, grad de ocupare. O bună funcționare a economiei, inclusiv a p.m., presupune utilizarea cît mai deplină a o- fertei de forță de muncă (și limitarea șomaju- lui); o utilizare integrală (la parametrii normali de intensitate și durată a timpului de muncă) corespunde unui produs național brut (PNB) potențial; față de PNB efectiv— rezultat al unui anumit nivel real de utilizare a forței de muncă, există un decalaj (“gross național pro- duct gap”) de regulă pozitiv (semnificînd subutilizarea potențialului de muncă); un de- calaj negativ caracterizează o “economie supraîncălzită”. V. economie de piață, orien- tare școlară și profesională, profesie. E.P. 424 PLANIFICARE FAMILIALĂ PLANIFICARE procesul de elaborare și urmărire a realizării unui plan. în acest caz, planul este un ansamblu de indicatori corelați care reprezintă obiectivele activității respec- tive într-un interval viitor de timp și mijloacele necesare înfăptuirii lor. Spre deosebire de proiectare, p. include măsuri și mijloace de urmărire a realizării planului. P. se clasifică după: a. domeniul de activitate (p. econo- mică, socială, urbană, a cercetării științifice etc.); b. nivelul la care funcționează (p. sec- torială, de ramură, națională, zonală, locală etc.); c. perioada la care se referă (p. pe ter- men scurt, mediu, lung); d. caracterul (orientativ, obligatoriu). 1. P. economică are următoarele etape: a. delimitarea funcției- obiectiv sau a criteriului optimizant al activității economice; b. evaluarea multilate- rală a resurselor: c. determinarea sistemului de ecuații între valorile de întrebuințare finale și resurse; d. elaborarea unui algoritm de apli- care a p. Lucrările necesare p. sînt în general următoarele: a. elaborarea prognozelor nor- mative în mai multe variante (macro- economice, pe ramuri, pe probleme de sinteză, în profil teritorial); b. elaborarea planurilor executorii (cincinale, anuale, trimestriale); c. desemnarea competențelor de aplicare a pla- nurilor și măsuri de verificare. 2. P. socială este un ansamblu de acțiuni orientate spre realizarea unei acțiuni sociale sau spre rezol- varea unor tensiuni sociale, a unor situații critice din prezent sau în perspectivă. P. so- cială se aplică unor situații ca: reducerea delincvenței urbane prin acțiuni concrete și planificate asupra zonelor cu incidența sporită adevianței (Chicago, 1955); creșterea gradului de integrare rasială în școlile elementare ame- ricane (Alabama, 1969); organizarea serviciilor publice și private pentru vîrsta a treia etc. 3. P. urbană este ansamblul măsurilor de dezvol- tare controlată a regimului construcțiilor și investițiilor în orașe. Primele încercări de p. urbană datează din antichitate, dar numai la sfîrșitul secolului al XlX-lea, odată cu apariția primelor probleme ale circulației motorizate și supraaglomerării urbane, au început să fie e- laborate liniile esențiale ale acestei activități, în prezent, p. urbană este rezultatul unui efort interdisciplinar, care antrenează arhitecți, so- ciologi, economiști, constructori, medici și reprezentanți ai puterii administrative locale. V. analiza cost/beneficiu, decizie, eficientă, indicator social, predicție, prognoză. A.T. PLANIFICARE FAMILIALĂ utilizarea metodelor de control al nașterilor pentru pro- gramarea sarcinilor în acord cu interesele părinților și copiilor. Serviciile pe care le cir- cumscrie p.f. vizează difuzarea de informații privind metodele de control al nașterilor, fur- nizarea de contraceptive, testarea sarcinilor, consilierea în caz de infertilitate, sprijinul pen- tru cuplurile care doresc copii să îi poată avea, educația sexuală, avortul și consilierea în caz de avort, sprijinul în pregătirea cupluri- lor pentru rolurile de părinți. ♦ Ideea p.f. a apărut în prima jumătate a secolului al XlX- lea în țările mai dezvoltate (Franța și Marea Britanie, apoi Statele Unite ale Americii); de atunci, dezbaterile continuă, pozițiile pro- și contra avînd numeroși adepți, la nivelul indi- vizilor, grupurilor, colectivităților și puterilor publice. ♦ Pînă la sfîrșitul secolului al XVIII- lea tehnicile de control al populației cunoscute din cele mai vechi timpuri erau avortul și coitus interruptus; de asemenea, unele metode mecanice și chimice se transmi- teau prin tradiție, în cadrul familiilor, de la o generație la alta. Se remarca lipsa cunoș- tințelor sistematice privind sistemul reproductiv uman, în condițiile unor restricții culturale care delimitau sexualitatea ca subiect “tabu”. ♦ A- titudinile față de populație și contracepție la începutul revoluției industriale erau reprezen- tate de preceptul biblic: “Fiți fecunzi, înmulțiți-vă și umpleți pămîntul”. Doar în ca- zuri speciale oamenii încercau în mod 425 PLANIFICARE FAMILIALĂ conștient să limiteze creșterea populației sau să respingă mărimea familiilor. în mod natu- ral, între populație și resurse se stabilea o anumită stare de echilibru. Progresele teh- nologice în domeniul producției de alimente și al igienei publice, înregistrate începînd cu sfîrșitul secolului al XVIII-iea, au redus rata mortalității infantile, rezultînd o creștere ra- pidă a populației. Au apărut concentrările urbane, creșterile acestora în mărime și den- sitate, care au fost însoțite de schimbări ale modurilor și stilurilor de viață. Sporul demo- grafic rapid a generat o anumită teamă față de excesul de populație, care se presupunea că ar putea depăși resursele planetei. Au devenit iot mai evidente consecințele sarcinilor nu- meroase asupra femeilor, copiilor și calității vieții familiilor, în speciai în aglomerațiile ur- bane afectate de sărăcie. Obiectivele controlului populației au ajuns a fi discutate în lucrările de economie politică. ♦ P.f. s-a afir- mat ca o veritabilă mișcare socială care a schimbat radical societatea, impunînd noi va- lori, cunoștințe și acțiuni. Obiectivul ei imediat era să facă disponibilă contracepția pentru toți indivizii. După cel de-al doilea război mon- dial, s-a conturat ca o parte a programului de rezolvare a problemelor majore recunoscute de societate. Astfel, au apărut programele de p.f., cu sprijinul direct sau indirect al guverne- lor. Principalele argumente care pledează în prezent în favoarea p.f. țin de: a. avantajele privind sănătatea. Fertilitatea neregulată, ne- planificată are efecte adverse asupra sănătății și bunăstării familiilor și colecti- vităților, în special asupra femeilor și copiilor. Sarcinile nedorite pot agrava unele condiții cronice preexistente, conducînd chiar și la de- cesul mamei. O natalitate ridicată se asociază, de regulă, cu o mortalitate infantilă ridicată. P.f. dispune de potențialul de a pre- veni o mare parte a deceselor mamelor și copiilor; b. avantajele economice și sociale, prin asigurarea corespondenței între resurse și populație. O creștere demografică rapidă complică eforturile de îmbunătățire a bunăstării economice și sociale; p.f. face po- sibilă participarea femeilor la viața economică și socială, c. drepturile fundamentale ale o- muiuL Prin accesul la serviciile de p.f., cuplurile și indivizii devin capabili să decidă li- ber și responsabil numărul copiilor și inten/alul dintre nașterile acestora. Pentru ca femeile să poată beneficia de dreptul la sănătate, să aibă șanse de a beneficia de e- ducație, formare profesională și încadrare în muncă, ele trebuie să fie capabile să-și con- troleze propria fertilitate. 4 Scopul pro- gramelor de p.f. este acela de a pune la dis- poziția cuplurilor Informații, mijloace contraceptive și servicii medicale cores- punzătoare. Principalele componente ale unui program de p.f. vizează: cunoașterea condițiilor, definirea obiectivelor; evaluarea cerințelor de personal (medical și para-medi- cal); evaluarea nevoilor și cerințelor popu- lației; organizarea și prestarea activităților, a serviciilor în teritoriu; supravegherea; cerce- tarea și evaluarea; informarea. < Cercetările bio-medicale au permis perfecționarea tehni- cilor contraceptive: metodele de p.f. naturală (a ritmului, a mucusului cervical, a tempera- turii și simpto-termală), barierele mecanice (prezervativul, diafragma, calota cervicală), barierele chimice (spermicide, burete contra- ceptiv), pilula, contraceptivele injectabile, implantele hormonale, dispozitivele intrau- terine. sterilizarea masculină (vasectomia), sterilizarea feminină. Fiecare metodă pre- zintă o eficiență (rata eșecurilor), riscuri pentru sănătate și avantaje pentru sănătate, asociate cu altă utilitate decît evitarea sarcinii 4 în prezent, peste 100 țări din lume au pro- grame naționale de p.f., pentru realizarea cărora sînt antrenate resurse importante. Tot- odată, există numeroase organizații non-guvernamentale care activează în acest domeniu. V. asistență socială, demografie, familie, natalitate, politici sociale. L.M. 426 PLASAMENT FAMILIAL PLANIFICAREA FORȚEI DE MUNCA strategie de recrutare, alocare, utilizare, perfecționare și reținere a resurselor umane într-o întreprindere (organizație). în varianta cea mai simplă, p.f.m. vizează iden- tificarea cererii unei organizații de resurse umane de muncă și specificarea mijloacelor de asigurare a unei oferte convergente cu ce- rerea. Această relație se constituie în funcție de: dinamica cererii sociale față de bunurile sau serviciile organizației; oferta socială de calificare profesională; orizontul de timp (ter- men scurt, mediu și lung). P.f.m. trebuie să asigure: a. recrutarea de personal cu califica- re adecvată și în număr suficient; b. menținerea personalului în organizații în con- diții de competitivitate salarială și de satisfacții: c. utilizarea optimă a personalului; d. perfecționarea continuă a calificărilor; e. specificarea practicilor de dezangajare a per- sonalului. P.f.m. începe cu analiza obiec- tivelor organizației, în special ale celor referi- toare la marketing și producție, dar se constituie într-o activitate strategică perma- nentă influențată de: intensitatea competiției pe piață, politicile sociale, dinamica salarizării, schimbările demografice și tehnologice, filiere- le de școlarizare și profesionalizare etc. V. analiza postului de muncă, evaluarea postului de muncă, metode de flexibilizare a muncii, ocupație, piața muncii. M.V. PLASAMENT FAMILIAL formă de ocrotire a minorilor ai căror părinți sînt dece- dați, necunoscuți sau în orice altă situație care duce la instituirea tutelei, dacă nu au bani sau alte mijloace materiale proprii și nu există persoane care au fost obligate sau care să poată fi obligate să-i întrețină. Cu încu- viințarea părinților sau a tutorelui, acești copii pot fi dați în p.f. unei familii care consimte la aceasta și care prezintă condițiile morale, ma- teriale și sanitare necesare. Familie? sau persoana care primește un minor în p.L îi asi- gură acestuia întreținerea, precum și celelalte condiții necesare creșterii și educației sale, potrivit celor hotărîte de părinți sau tutore. To- todată, în cazul în care minorii au părinți decedați, necunoscuți, cînd starea sănătății și dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală sînt primejduite, se poate proceda la încre- dințarea lor unei familii sau persoane, cu consimțămîntul acesteia (formă de ocrotire care nu necesită încuviințarea părinților sau tutorelui). ♦ în mod deosebit în a doua jumătate a secolului al XX-lea, numeroase studii au atestat importanța familiei și a relației părinți-copii în dezvoltarea copilului. în țările anglofone s-a dezvoltat sistemul “foster care”, menit să înlocuiască sau să suplimenteze relațiile “părinți-copii” în situațiile în care, în mod evident, copiii nu sînt îngrijiți sau nu pot fi îngrijiți în mod adecvat. Sistemul apare ca o alternativă a îngrijirii copiilor în instituții, des- pre care cercetările au demonstrat că are efecte negative serioase asupra dezvoltării copilului, datorită separării lui de familie. Ca- zurile în care se recurge la această formă de ocrotire sînt: copii neglijați sau expuși abuzu- rilor din partea părinților; incapacitatea familiilor de a face față problemelor cu care se confruntă; părinți cu deficiențe fizice și psihice etc. în fapt, este o încercare de a crea un me- diu mai pozitiv atît pentru copil, cît și pentru reabilitarea familiei. Numeroase cercetări, ca și activitatea practică au conturat diferite mo- dalități de sprijin al p.f,: proceduri de selectare și formare a părinților substituitivi; angajarea autorității publice și a organizațiilor non-gu- vernamentale; reduceri de impozite pentru cei care se oferă a primi copii în p.f.; antrena- rea părinților naturali în planificarea și realizarea activităților. Toate acestea implică o activitate susținută din partea serviciilor so- ciale specializate, angajate în urmărirea și asigurarea condițiilor de ocrotire a copilului. V. adopție, abuz, asistență socială, securitate socială, servicii sociale. L.M. 427 PLURALISM PLURALISM cuvîntul este utilizat în mai multe sensuri, două dintre ele fiind mai impor- tante pentru sociologie: p. cultural și p. politic. P. politic a apărut sub influența lui John Ne- ville Figgis și, mai tîrziu, a lui Harold Truman și Edward Shils. Toți acești autori au evi- dențiat rolul important pe care grupurile îl joacă în viața politică. în accepțiunea actuală prin p. politic se înțelege existența și acțiunea în plan politic a mai multor organizații (partide, asociații) care mobilizează cetățenii în apăra- rea intereselor lor specifice. P. politic poate duce la eternizarea luptei pentru putere, în condițiile în care coexistă ideologii dihotomi- ce, sau la moderație și compromis în societățile moderne, în, care fiecare individ este implicat în mai multe organizații și aso- ciații. “Prins într-o rețea de afilieri multiple, individul realizează treptat că unele dintre aceste interese pot intra în conflict și astfel își moderează cerințele” (Mattei Dogan și Domi- nique Pelassy, Cum să comparăm națiunile. Sociologia politică comparativă, 1993). Pe această bază, prin compromisuri succesive, se realizează stabilitatea politică, fără a afec- ta fundamental o sferă sau alta a intereselor sociale. P. politic nu se confundă deci cu plu- ripartitismul; în sensul său modern implică, pe lîngă existența mai multor partide politice, afi- lierea multiplă a fiecărui individ la organizații și asociații de natură diferită. P. cultural a apărut din studiul unor societăți divizate din punct de vedere etnic, rasial, religios și ideo- logic și presupune coexistența mai multor tipuri de cultură politică într-o societate con- siderată. Așa cum afirma Crawford Young, “elementele semnificative ale p. cultural ca- racterizează marea majoritate a statelor naționale; o entitate politică omogenă repre- zintă mai degrabă un caz deviant decît unul normal” (Culturalpluralism in the Third World, 1979). într-adevăr, din cercetările din sociolo- gie comparativă rezultă că nu există nici măcar o țară din cinci în care întreaga popu- lație să vorbească aceeași limbă și nici patru din cinci marcate de prezența mai multor co- munități verticale, conștiente de propria identitate. P. cultural se identifică cel mai ade- sea pe baza criteriului etnicității, dar cercetările sociologice recurg la acest termen și cînd este vorba de subculturile generațio- nale sau rasiale. La nivelul structurilor și proceselor politice și dincolo de imensa varie- tate a situațiilor, p. cultural poate favoriza fenomene specifice ca patronajul sau cliente- lismul politic, facționalismul sau administrația personalizată, datorită influenței pe care unii lideri minoritari pot să o aibă asupra comu- nității de apartenență. Aceste fenomene pot rezulta și din preeminența loialităților “comu- nale” sau locale asupra unor relații cetățenești mai omogene. V. democrație, partid politic, politică. N.L. POLEMOLOGIA SI SOCIOLOGIA PĂCII (gr., polemos, “război”, logos, “știință”), ramură a sociologiei care studiază cauzele și consecințele sociale ale războiului și păcii în calitatea lor de fapte sociale, de pro- prietăți ale sistemelor sociale. în concepția lui G. Bouthoul, creatorul termenului, p. este cer- cetarea științifică a războaielor ca fenomene sociale, a formelor, cauzelor, efectelor, mobi- lurilor, forțelor motrice și funcțiilor lor. (Trăite de Sociologie. Les Guerres. Elements de po- lemologie, 1951). Studiul războiului, din această perspectivă, este o premiză pentru definirea condițiilor păcii, ca posibilitate a cărei determinare nu se reduce doar la ab- sența violenței armate, cît la absența violenței în general, atît a celei directe cît și a celei structurale. în perspectiva lui G. Bouthoul, p. depășește tradiționala “știință a războiului” care definea numai arta și tehnica, derularea strategică și tactică. Abordările războiului ca fapt social, ca mijloc pentru atingerea unor obiective sociale și politice sînt conturate în gîndirea unor înaintași. K. von Clausewitz 428 POLIGINIE (Despre război, 1832-1834) consideră războiul ca un mijloc pentru continuarea unei politici. Politica nu este o variabilă inde- pendentă, ea mediază afirmarea intereselor conflictuale. D. Guști (Sociologia războiului, 1915) preciza că războiul ca realitate socială "este produsul simultan al unor nenumărate forțe materiale, morale, intelectuale și econo- mice... este mai mult decît numai o simplă chestiune de strategie, aprovizionări și arma- ment, căci el rezumă o întreagă epocă istorică: toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindesc într-însul!” P. contemporană își centrează in- teresul pe stabilirea corelațiilor între nivelul dezvoltării socio-economice, structurile politi- cului, structurile militare, caracteristicile aparatului statal și ale procesului decizional, forța opiniei publice și a liderilor politici, ele- mente de psihologie socială și individuală, conjuncturi. V. război. S.M. POLIANDRIE căsătorie a doi sau mai mulți bărbați cu o singură soție. Formă puțin răspîndită, cercetările antropologice rezu- mîndu-se la citarea doar a două societăți poliandre (Nayar și Toda din India) și a unor grupuri din Nepal. Pahari din Nepal practică o p. fraternă: o femeie se căsătorește cu fra- tele cel mai vîrstnic, iar frații mai mici pot avea relații sexuale cu ea. Ea consideră toți frații ca fiindu-i soți și nici unul nu poate revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toți frații ca fiindu-le tați și moștenesc în co- mun proprietatea deja comună a taților lor. Dacă familia se divizează, copiii sînt împărțiți între frații-tați, prin tragere la sorți, sau în funcție de rangul nașterii, sau cum decide mama. Etnologii și antropologii consideră p. drept un mijloc de a suprima partajul dintre frați, de a restrînge numărul moștenitorilor și de a suprima certurile ivite cu ocazia partaju- lui sau un mijloc de a suplini absența bărbaților (în societățile în care bărbații petrec o bună parte din viață în grupuri militare izo- late de femei sau participă la lungi procese de transhumanță). V. căsătorie, familie, mono- gamie, poliginie. I.Mih. POLI DE CREȘTERE 1 . Sector sau ra- mură (activitate, unitate) economică pentru care sînt specifice ritmuri rapide de creștere, stimulative și pentru alte ramuri (activități, unități) economice cu care interacționează (Fr. Perroux, 1955). 2. în urbanism p. de c. sau, în sens și mai larg, cei de dezvoltare, sînt localități sau arii avînd un potențial ridicat de influențare a creșterii sau dezvoltării din restul localităților aparținînd aceleiași zone social-e- conomice. Volumul și natura investițiilor care urmează a fi realizate în p. de c. constituie principalul factor de sporire a potențialului de creștere al unității teritoriale respective. Influența p. de c. se realizează prin procese de polarizare (de convergență) al căror obiect îl pot constitui activitățile economice sau cul- turale, deplasările de populație etc. V. centru/periferie, urbanism. D.S. POLIGINIE căsătorirea unui bărbat cu două sau mai multe soții. Această formă de căsătorie este considerată foarte atractivă, dar este practicată numai în unele societăți. în țările de religie creștină este condamnată de Biserică, fiind considerată o formă de păgî- nism. Islamul permite căsătoria cu maximum patru femei. P. este considerată, de către cei care o practică, o formă de prestigiu și de pro- fit, dar numai bărbații bogați își permit căsătoriile multiple, întrucît este necesar să se achite un preț al logodnicei. Din acest mo- tiv, chiar în societățile în care p. se bucură de un prestigiu ridicat, un număr mare de familii, îndeosebi din categoriile sărace, sînt mono- game. V. căsătorie, familie, monogamie, poliandrie. I.Mih. 429 POLITICĂ POLITICĂ procesul prin care un grup uman, cu opinii și interese inițial diferite, ajun- ge la decizii și opțiuni colective care se impun întregului grup și simbolizează o p. a acestuia în ansamblu. La nivel social global, statul este exponentul unei p. comune a întregii comu- nități pe care o reprezintă. Numai că atunci cînd vorbim despre p. unui stat, vorbim des- pre p. acestuia în raport cu alte state, ca expresie a afirmării suveranității sale. într-o societate pluralistă, în plan intern, nu putem vorbi numai despre p. statului, ci și despre p. altor entități politice: partide, grupuri, organi- zații sociale sau profesionale. în interiorul unei astfel de societăți avem, deci, de a face cu o multitudine de s; numai în statele totali- tare putem constata un caracter monolitic al p. interne, care ajunge astfel să “interzică” p. Această noțiune implică deliberarea, opțiu- nea, diferențierea atitudinilor, lupta sau consensul. Putem vorbi, astfel, despre o sus- pendare a exercițiului politic în regimurile totalitare, chiar dacă acestea clamează parti- ciparea sau adeziunea. P. presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea di- feră doar în ce privește mijloacele și nu obiectivele vizate. Cînd oamenii sînt spontan de acord privind modalitățile unei acțiuni sau, și mai mult, ajung la unanimitate în procesul decizional, fără însă a fi constrînși, atunci nu mai au nevoie de p.. Grupurile de prieteni sau comunitățile științifice pot constitui ilustrarea acestui ideal de consens apolitic. Dar și aces- tea se integrează în raporturi mai ample cu alte grupuri ori cu societatea în ansamblu și, prin forța împrejurărilor, intră sub incidența p.. Apolitismul este astfel o noțiune relativă. Se poate considera că există grupuri nonpolitice sau apolitice într-o societate dată, dar acest caracter este propriu vieții lor interne și nu im- plicării lor în raporturi mai largi care implică alte grupuri, cu alte opțiuni. P. are implicații asupra modalității în care se elaborează ori se adoptă o decizie. Ceea ce comportă trei ca- racteristici principale: persuasiunea (rațio- nală), negocierea și un mecanism de realizare efectivă a deciziei (execuție). P. ex- clude rezolvarea conflictelor prin forță, p. încetează atunci cînd intervin armele sau forța. Există, deci, similitudini între artă și p., nu numai în planul spiritual, ci și în cel al acți- unii. P. se asociază cu exercițiul puterii, care singurul poate asigura realizarea deciziilor. Chiar dacă este de neconceput fără o autori- tate intrinsecă, p. este inseparabilă de putere, puterea politică fiind tocmai mariajul dintre structurile deliberative ale unei societăți și bi- rocrația statală. Acest aspect coercitiv este deplîns de ideologiile liberale, anarhiste sau marxiste, care evocă o viitoare dispariție a p. în filosofia politică se face, începînd din anii '60, o distincție între politic (ansamblul relații- lor sociale necesare care ar constitui esența p.) și p. (modalitățile de a transforma necesa- rul în posibil sau chiar în imperativ). O asemenea distincție poate fi fertilă atît pentru cercetarea problematicii implicate de geneza p., cît și pentru a recupera un anumit teren al dezbaterii în jurul conceptului din zona strictă a ideologiilor. Anumite extensii ale termenului pot fi exagerate, cum este sloganul lansat de literatura feministă: “ceea ce este personal este politic”. Deși intenția a fost de a atrage atenția forurilor politice asupra unor probleme privind condiția femeii, acest slogan amintește de totalitarismul politic al partidului comunist care considera că totul privește par- tidul, inclusiv viața privată a membrilor săi. Fenomenul de politizare este real în so- cietățile actuale: tot mai multe probleme, care nu aveau altădată relevanța politică, intră, astăzi, sub incidența acesteia, dar întotdeau- na este o măsură și aceasta pare să fie importanța reală a unei probleme, altădată cu implicații doargrupale sau individuale, pentru supraviețuirea unui grup sau unei comunități umane, în ansamblu. V. conflict, ideologie, ne- gociere, persuasiune, regim politic, stat. N.L. 430 POLITICĂ SOCIALĂ POLITICĂ FISCALĂ principal instru- ment de management macroeconomic — alături de politica monetară, politicile de veni- turi și politica relațiilor economice externe — constînd în stabilirea de niveluri de impozitare și de cheltuieli în scop de a influența perfor- manța macroeconomică. Cheltuielile guvernamentale pentru bunuri și servicii (cumpărări de tancuri și cisterne, construcții de drumuri și diguri, salarii pentru judecători și ofițerii de armată etc.) determină, prin nive- lul la care sînt dimensionate, proporția între sectorul public și cel privat. în plus, cheltuielile guvernamentale afectează nivelul general al cheltuielilor și, implicit, nivelul PNB. Impozita- rea, cealaltă jumătate a p.f., joacă la rîndul ei un dublu rol: pe de o parte, impozitul reduce (și, indirect, redistribuie) veniturile disponibile ale populației, scăzînd cheltuielile sale de consum, cererea globală și PNB efectiv; pe de altă parte, impozitele alimentează cu re- surse financiare bugetul statului în vederea realizării principalelor lui funcții și implicit ajută la formarea prețurilor cu care se confruntă pe piață indivizii și firmele, influențîndu-le astfel imboldurile (motivația) și comportamentul ca agenți economici. V. macroeconomie, politica socială. E.P. POLITICĂ SOCIALĂ în sensul cel mai general, prin p.s. se au în vedere atitudinile, programele și acțiunile îndreptate spre rezol- varea diferitelor probleme sociale. P.s. cuprinde deopotrivă implicarea autorităților publice, acțiunile organizațiilor nonguverna- mentale și-ale persoanelor Individuale, reunind sectoarele public, privat și voluntar. Uneori există tendința de a limita p.s. la ceea ce întreprind autoritățile publice. Pe de altă parte, se atrage atenția asupra faptului că, fiind vorba de o politică publică, p.s. include atît ceea ce fac autoritățile, cît și ceea ce nu fac (fie ce se abțin, fie că ignoră) într-un anu- mit domeniu al vieții sociale. ♦ P.s. se definește în cadrul principiilor, valorilor și tra- dițiilor ce guvernează relațiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunități și instituții cu refe- rire la distribuția resurselor și nivelul bunăstării populației. < O altă strategie de definire a p.s. constă în enumerarea domenii- lor în atenție, cum ar fi securitatea (protecția) socială cu cele două componente de bază — asigurările și asistența; serviciile sociale pu- blice și personale; sănătatea; educația; locuința; delincvența; statusul social, partici- parea și distribuția puterii, mediul înconjurător, securitatea personală etc. în fapt, se oscilează între o accepție restrînsă, potrivit căreia p.s. privește numai instituțiile bunăstării sociale și o enumerare, care se vrea a fi exhuastivă, a problemelor sociale de interes. ♦ Combinînd cele două strategii de definiție a p.s. vom avea ca primă delimitare instituțiile oficiale ale bunăstării sociale, mai exact sistemul securității (protecției) sociale promovat de autoritatea publică, iar pe de altă parte asistăm la încercări de a reuni în cadrul p.s. factori și acțiuni diverse din sfera socia- lului. Dealtfel, delimitarea strictă a p.s. în raport cu alte politici publice (economice, de exemplu) este dificilă, dacă avem în vedere multiplele interferențe și intercondiționări (cel mai adesea mijloacele de realizare a unei p.s. sînt de natură economică). Diferite modele de p.s. se asociază cu anumite concepții, pu- tîndu-se distinge trei mari orientări, respectiv dreapta, stînga și centrul politic. ♦ Orientările de dreapta se sprijină pe laissez-faire, punînd accent pe maximizarea bunăstării ca efect al libertății. Distribuția veniturilor, a educației, a serviciilor medicale și sociale depinde de sis- temul productiv și puterea individuală de negociere în relațiile de piață. Statul inter- vine, pentru a-i proteja pe cei slabi și a-i înfrîna pe cei puternici, doar atunci cînd nive- lul de trai se situează sub minimul de subzistență sau este amenințată societatea. Potrivit concepțiilor de dreapta nu există o 431 POLITICĂ SOCIALĂ bază morală pentru sacrificarea distribuției ce rezultă din mecanismul pieții. Poziția unui in- divid pe piață reflectă productivitatea lui, p.s. este coercitivă. Distribuția bunăstării nu se poate realiza din perspectiva morală, deoare- ce aceasta ar fi neproductivă și afectează drepturile și libertățile individuale. Or, o bună societate trebuie să fie productivă și liberă. Prin urmare, de pe poziții de dreapta se va ar- gumenta necesitatea dimensionării la minim a cheltuielilor sociale, reducerea importanței sectorului public, inclusiv în domeniul social, impozite mici și neprogresive. ♦ La rîndul lor, orientările de stînga accentuează valorile e- galității și drepturile tuturor cetățenilor de a lua parte la activitățile politice, economice și so- ciale, ceea ce nu este posibil pentru cineva aflat în stare de sărăcie. în acord cu aceste orientări, statul este răspunzător pentru orga- nizarea relațiilor sociale, economice și politice pentru a-i permite fiecăruia să acceadă la un nivel de trai în acord cu demnitatea umană. P.s. cuprinzătoare nu este atît un element de generozitate cît unul al bunei funcționări a sis- temului social, factor de menținere a păcii sociale și cadrul activității economice. Așa zisa orientare de stînga reunește modele di- ferite de p.s., uneori aflate în opoziție, dacă avem în vedere concepțiile socialiste (comu- niste), social-democratice sau creștin sociale. ♦ Cît privește orientările de centru, ele acordă importanță atît libertății individuale, cît și pieței ca mijloc de distribuție socială. Res- ponsabilitatea guvernului (a statului) trece însă dincolo de a asigura doar nivelul de subzistență. Se are în vedere asigurarea unui minim social de trai, care să permită implica- rea activă a individului în societate. ♦ De-a lungul timpului s-a înregistrat o evoluție a p.s.: de la inițiativele caritabile izolate la programe sociale complexe. Sursele care au alimentat dezvoltarea politicilor și programelor sociale sînt de natură umanitară și pragmatică în încercarea de rezolvare a problemelor exis- tente și a asigura pacea în societate. Demo- crațiile occidentale au ajuns să aloce resurse importante pentru bunăstarea socială, aproa- pe indiferent de partidele care s-au succedat la putere. Factorii de acțiune în favoarea p.s. ample au fost și sînt sindicatele, partidele și statul, iar acțiunile sînt stimulate de compe- tiția electorală, de existența sectorului public (de stat) și realizarea prin intermediul insti- tuțiilor publice și administrative. Din punct de vedere istoric, se înregistrează o evoluție a p.s. de la modelul individualismului represiv, la modelul individualismului liberal și apoi la modelul universalist al statului bunăstării so- ciale, susținut de sindicate, social democrație, social creștinism, liberalismul moderat, alte forțe sociale și politice. ♦ Mo- delul individualismului represiv a fost caracteristic începuturilor industrialismului re- luat într-o anumită măsură de noua dreaptă. Modelul respectiv se bazează pe libertatea de acțiune a individului, dar și pe responsabilita- tea lui pentru eșec. Sărăcia este considerată deopotrivă un păcat și un act delincvent ce trebuie pedepsit (Ilustrarea modelului indivi- dualismului represiv este Legea săracilor din Marea Britanie, din 1834, cu Casele de muncă). ♦ Modelul individualismului liberal crează primele elemente ale statului bunăstării sociale. Sistemul de piață este con- siderat calea morală și justă de obținere a prosperității, dar apar și victime ale jocului pieții, ceea ce face necesară asigurarea de risc (accidente, șomaj, boală, pensii). ♦ Mo- delul universalist are în vedere o viziune largă asupra nevoilor umane, care sînt gîndite la ni- velul prosperității. Statul este răspunzător de bunăstarea cetățenilor săi, ceea ce impune o politică amplă de redistribuție a veniturilor. Anii ‘80 au înregistrat o critică puternică la adresa modelului universalist, al statului bunăstării, reproșîndu-se lipsa de perfor- manță, eficiența scăzută a programelor sociale, risipa de resurse, abuzul de protecție 432 POPOR și beneficierea de ajutoare nemeritate, critici făcute de pe pozițiile liberalismului conserva- tor, promotor al unui model rezidual de p.s., potrivit căruia cheltuielile sociale trebuie menținute lă un nivel scăzut pentru a încuraja efortul individual. Introducerea sectorului pri- vat în domeniul serviciilor sociale asociată cu atenția sporită față de eficiența programelor constituie direcții importante de reformă a p.s.. Dealtfel, distincția dintre modelele rezi- dual și universalist se face în ultimă instanță prin ponderea cheltuielilor sociale în PIB. Pentru modelul rezidual valoarea relativă a cheltuielilor se situează în jur de 20%, iar pen- tru modelul universalist se depășește 30%. în ultimele decenii Marea Britanie a trecut de la modelul universalist la cel rezidual, în timp ce Italia a parcurs traseul de la modelul rezidual la cel universalist, promovat de marea majo- ritate a țărilor occidentale. Uneori se face afirmația, nu lipsită de realism, potrivit căreia p.s. specifică modelului universalist s-a vrut și a reușit să fie o alternativă reformistă la mo- delul comunist de “rezolvare” a problemelor sociale. ♦ Nu trebuie pierdut din vedere fap- tul că modelul universalist de p.s. a fost adoptat în perioade de criză (așa a fost cazul modelului suedez al anilor ‘30, al celui britanic din timpul războiului (1942), sau al celui Ger- man, cu economia socială de piață din anii ‘50), dar ulterior s-a generalizat din intenția de a asigura o calitate a vieții înaltă pentru întrea- ga populație, ca efect al dezvoltării economice la care au ajuns țările occidentale. Pentru țările foste socialiste, aflate în tranziție la economia de piață, se pune problema adoptării unui model de p.s. în acord cu noile caracteristici ale societății, în care se înlo- cuiește proprietatea de stat cu proprietatea privată. % asistență socială, protecție socială, securitate socială, sărăcie. I.M. POPOR termenul și-a cîștigat o poziție în circuitul cult grație, mai ales, celebrei lucrări a lui Jules Michelet, Le Peuple, tipărită în 1846, una dintre cărțile fundamentale ale pașoptiștilor europeni. Pentru pașoptiști, p. este o persoană colectivă. Termenul va dobîndi o semnificație strategică în gîndirea pașoptistă a secolului al XlX-lea. “Originalita- tea lumii moderne, scrie Michelet (Histoire de la Pevolution), stă în aceea că, deși participă și mărește solidaritatea între p., întărește în același timp specificul fiecărui p. precizîndu-i naționalitatea. Pînă într-acolo încît fiecare dintre ele să ajungă o unitate desăvîrșită, să apară drept o persoană, un suflet aparte (...) Persoana e un lucru sfînt. Pe măsură ce o națiune capătă caracteristicile unei persoane și devine suflet, inviolabilitatea sa crește în aceeași proporție, crima de a viola persona- litatea națională devine cea mai mare dintre crime”. Aplicînd principiile sociologiei pure, F. Tonnies subînțelege prin termenul de p., ni- velul maxim de realizare a “voinței organice”. Ținînd seama de faptul că “voința organică” este expresia “unității vieții”, înseamnă că p. este chiar cadrul maximal de exprimare a acestei “unități”. Viața p. se bazează pe “con- cordie”, pe “cutume” (obiceiuri) și pe “conștiința religioasă”. Cadrele sale sînt viața familială, satul și burgul. Odată cu trecerea la modernitate, apar noi cadre ale sociabilității umane: viața marelui oraș, viața națională și viața cosmopolită. Sinteza acestora este "so- cietatea". P. cu tradițiile și conștiința lui religioasă trece în umbra națiunii și a vieții cosmopolite cu manifestațiile lor politice și cu explozia cunoștințelor. Prin urmare, Tonnies distinge între două tipuri: omul comunitar și omul societal. Unul se dezvoltă maximal în cadrul vieții familiale, tradiționale și religioase a p. celălalt în cadrul convențional, politic (sau statal) și intelectual al națiunilor și al Republi- cii Savante, cosmopolite. “Omul comunitar” are caracter pașnic, familial, conștiință religio- asă, sentimentele lui sînt modelate de obicei. Viața lui se desfășoară în familie, în sat sau 433 POPOR în burg. Subiectul social al acestor cadre de viață colectivă este p., ființa socială și Biseri- ca. Acestea sînt cointensive. La rîndul său, “omul societar este, caracterial, un om con- vențional (dominat și ghidat de convenție), sentimentele sale sînt modelate de politică (a- fectiv, deci, este un om politic), starea lui mentală este dominată de cunoștințe. Viața lui se desfășoară în marele oraș, în cadrul națiunii și în mediul cosmopolit al circulației in- formațiilor și opiniilor (cf. F. Tbnnies, “Gemeinschaft und Geseleshaft”). Pentru Durkheim, p. reprezintă comunitatea ai cărei membrii împărtășesc aceleași tradiții și ace- leași viziuni despre “geneza lumii, a societății și a principalelor practici sociale”. Aceste tra- diții pot funcționa sub formă difuză, într-un corp de cultură orală, conservat prin memoria colectivă nescrisă, sau sub forma unor texte care alcătuiesc împreună cartea sacră a unui p. O asemenea carte, bunăoară, cuprinde toate “scrierile istorice” ale Vechiului Testa- ment, care expun istoria p. evreu de la facerea lumii și pînă după captivitatea babilo- nică (Pentateuhul, adică cele cinci cărți ale lui Moisejisus Navi, Judecătorul, Rut, Samuel, Regii, Cronicile, Ezra, Neemia, Esterși Maca- beii). Atacul la tradițiile orale sau scrise repre- zintă, în ambele cazuri, atacuri contra sufletului unui p. Deci p. desemnează comu- nitatea de reguli și de sentimente, comunitatea ofenselor resimțite, comunitatea reprezentărilor, a experiențelor sociale și pro- fesionale (un fel de “comunitate tehnică” etc.). Odată cu despărțirea practicilor culturale de practicile producției s-a ivit și posibilitatea scindării comunității p. Apar două circuite ale culturii, — populară și savantă — astfel că o “elită” se poate separa de comunitatea tradiții- lor. Există, din acest punct de vedere, două tipuri de elite în lume: una care-și desfășoară activitatea în cadrul comunității culturale a propriului p. (elitele “organice”) și elitele care se îndepărtează de acest corp comunitar, ba chiar contestă comunitatea tradițiilor pînă la disprețuirea p. însuși ca ființă etnică. Nici un intelectual evreu, bunăoară, nu se întoarce contra Pentateuhului, adică împotriva comu- nității spirituale a p. evreu. Nici un intelectual rus nu se ridică împotriva comunității tradițiilor și folclorului rusesc, adică împotriva p. rus. P. reprezintă, în accepția lui Durkheim, “stările puternice și definite ale conștiinței colective”. Prin această conștiință comună, omul ia act de sine ca putere morală, ca instanță prin care se desăvîrșește opera divină în lume. Subiec- tul acestei conștiințe comune este ceea ce putem desemna cu termenul de p. El se ma- nifestă în conștiința individuală ca fenomen de conștiință comună și deci ca o comunitate ideală, suprapersonală, de natură cvasi-reli- gioasă. Chiar dacă este latentă ea are caracter real. Ea este reală (manifestă), în măsura în care indivizii participă la aceleași mituri, aceleași viziuni, aceleași sentimente, aceleași reprezentări. Prin această conștiință se definește sentimentul apartenenței etnice. Este posibilă obturarea funcționării acestei “comunități ideale” în conștiința individuală. Consecința acestei obturări este o gravă criză a identității etnoculturale și deci a sentimen- tului apartenenței, criză care se manifestă prin simptomatologiile deculturative moderne (de la nevrozele “sine-ității” la stările paranoi- de și anarhice). Decuparea celor care participă la un cerc de sentimente, repre- zentări și credințe comune constituie p., care este, deci, partea comună din conștiințele și simțirea noastră, suma similitudinilor noastre, acele stări prin care se exprimă comunitatea noastră ideală de sentimente, reprezentări și credințe. P. preschimbă indivizii fără legături între ei în semeni. Durkheim constată acest fenomen în analizele istorice ale subiectului dreptului penal, consemnînd că la cei vechi subiectul acestui drept și deci al conștiinței comune (justițiare) este p. El asimilează acest subiect unui tip social generic, pe care, 434 POPULISM din perspectiva teoriei solidarității sociale, îl putem asimila “solidarității mecanice” sau prin asemănare. în viziunea lui Durkheim nu trebuie să spunem că un “act ofensează conștiința comună pentru că este criminal, ci că este criminal pentru că ofensează conștiința comună”. (E. Durkheim, De la divi- sion du travailsocial, p. 48). Desigur că relația între pedeapsă și “crimă” de ofensare a “sen- timentului colectiv” nu este atît de clară și directă pe cît o presupune Durkheim. Ade- seori ofensele aduse acestor sentimente rămîn nepedepsite. V. caracter național, co- munitate, cultură, națiune, specific național. I.B. POPORANISM curent politico-ideologic și literar influent în societatea românească în perioada 1893-1914 datorită activității lui C. Stere și G. Ibrăileanu. Sociologia p. își are sursele în activitatea teoretică și ideologică (îndeosebi polemice cu socialiștii) a lui C. Ste- re (1865-1936). Denumirea p. are rațiuni polemice, exprimînd ideea de “program pen- tru popor" și nu “popor pentru program” (ca în cazul socialismului românesc). Principalele idei care caracterizează sociologia p. sînt următoarele: a. societatea este în esența ei “o cooperațiune”. Noțiunea de cooperație este considerată de Stere ca un principiu funda- mental al sociologiei, semnificînd acea “putere a maselor”, acel prisos de putere ne- reductibilă care hotărăște “izbînda” societății în lupta pentru existență, pentru progres; b. statul național este cadrul de integrare socială reală întrucît are bază socială largă; c. în țările agricole, țărănimea (chestiunea agrară) este “singura problemă proprie” ce se impune a fi rezolvată de societate conform cu tendințele sociale ale țărănimii, cu interesele ei și în sen- sul evoluției proprii a producției agricole; d. ridicarea condițiilor de viață ale țărănimii, care constituie majoritatea covîrșitoare a națiunii și care însumează toată forța ei vitală, presupu- ne, în optica p., dezvoltarea gospodăriilor țărănești familiale cu ajutorul unei puternice mișcări cooperatiste, dezvoltarea meseriilor și industriilor mici, extinderea condiționată a industriei mari (în măsura în care nu aduce prejudicii pentru viața economică); e. legitimi- tatea unui partid politic și a unui program politic în societatea românească este dată de idealul independenței naționale. Aici rezidă deosebirea esențială, după Stere, între p. (care-și integrează scopurile în cadrul vieții naționale, pentru poporul român) și socialism (care are idealuri internaționale); f. identifica- rea unor mecanisme sociale ale deteriorării relațiilor sociale, cum sînt procesele de înstrăinare, care se dezvoltă în cadrul civili- zației urbane capitaliste, pricinuite de fenomenele reificării esenței umane, stereo- tipiei muncii parcelare: “omul-ciocan”, “omul-roată”, “omul-spadă”, “omul-condei”, “omul-carte”. Țăranul se apropie cel mai mult de idealul omului armonios, el “muncește, simte, cugetă”. P. a formulat teoria ocolirii fa- zei capitaliste, a căii specifice de dezvoltare a societății românești. V. românism, sămănătorism, sincronism, țărănism. M.L POPULISM (în I. rusă narodnichestvo), termen care a fost utilizat inițial pentru a de- semna mișcarea intelectualilor din Rusia anilor 1850-1880 împotriva țarismului. Inte- lectuali precum A.I. Herzen (1812- 1870), N.G. Cernîșevski (1828-1889) ș.a., respin- gînd ideile liberalismului occidental, au încercat să se opună despotismului țarist, e- logiind tradițiile și “sufletul” poporului rus (ale țăranilor) pentru cultivarea căreia au militat prin scrierile lor. K. Marx și mai apoi V.l. Lenin au criticat p. (narodnicismul), reproșînd aces- tei ideologii faptul că vede în țărănime și în intelectualitate singurele forțe sociale capa- bile să instaureze socialismul prin dezvoltarea obștii țărănești. în prezent, prin analogie, p. desemnează mișcările și doctri- 435 PORNOGRAFIE nele care fac apel într-o manieră exclusivă, nediferențiată și aproape mistică la “popor” sau la “masele populare”. Ideologia p., sub di- ferite forme, este răspîndită în unele din fostele colonii și — adăugăm noi — în unele din țările foste comuniste. V. ideologie, popo- ranism. S.C. PORNOGRAFIE literatură, fotografii, picturi, filme etc. avînd caracter obscen, inde- cent, imoral și intenția de a provoca excitația sexuală. Subiectele abordate în materialele pornografice vizează, de regulă, organele sexuale, actul sexual, perversiunile sexuale. ♦ Existența p. datează de cîteva secole, apa- riția ei fiind legată de tratarea sexualității ca subiect tabu. Producția pornografică a cu- noscut o largă răspîndire în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, deși consecințele ei asupra moravurilor au fost frecvent semnalate de către specialiști (medi- ci, psihologi, sociologi). Numeroase state au adoptat diferite măsuri, inclusiv juridice, încercînd să interzică sau să restrîngă la maximum producția pornografică. ♦ Etiche- tarea ca p. a diferitelor materiale este dependentă de sistemele de norme și valori. Există unele țări asiatice (India, Japonia ș.a.) sau africane unde înfățișarea unor scene sexuale nu este considerată un fapt obscen. Ceea ce în alte părți ar fi tratat ca p. în astfel de țări reprezintă un element important al vieții sociale, culturale și religioase. Adresîndu-se în special tineretului, p. îi poate influența atitudi- nile și comportamentele, mai ales în lipsa unei educații sexuale adecvate, încă tratată cu re- zerve, făcînd loc atît prejudecăților și tabuurilor, cît și răspîndirii p. Impactul negativ al p. poate fi contracarat printr-o furnizare corectă a infor- mațiilor despre sexualitate, ca dimensiune normală a vieții umane. V. prostituție, tabu. L.M. POSIBIL ACȚIONAL concept utilizat în mod special în analiza funcțională și care desemnează totalitatea condițiilor fizice, u- mane și sociale în care actorii sociali își construiesc soluțiile la problemele lor. P.a. este compus din: a. posibilități uman-indivi- duale de acțiune — capacitățile fizice, psihice și cognitive ale persoanelor umane; b. posibi- litățile social-colective de acțiune — capacitatea de mobilizare a resurselor colective, de coordo- nare a grupurilor și comunităților; c. instrumentele materiale și social-instituționale de acțiune — tehnologie, instituții sociale, tra- diții, organizații sociale; d. cunoștințele relevante la respectiva acțiune. Sistemele so- cial-umane își construiesc elementele lor funcționale în cadrul unui p.a., dar care poate fi determinat în mod obiectiv. P.a.. reprezintă universul real al invenției umane. Alternative- le între care decidentul are de ales sînt potențial incluse în p.a.. V. funcție. C.Z. POST-MODERNITATE termen consi- derat uneori ca sinonim cu post-modernism sau societate post-industrială, iar alteori, și pro- babil cu mai multă acuratețe, ca referindu-se la stadiul cel mai înalt de dezvoltare a moder- nității, caracterizat prin afirmarea lipsei de certitudine a cunoașterii (relativism sau de- constructivism cognitiv); discreditarea principiilor evoluționiste aplicate în interpreta- rea istoriei și înlocuirea lor cu ideea că istoria este non-teleologică, astfel că nici un tip de “progres” nu poate fi susținut (permanentiza- rea schimbării, “sfîrșitul istoriei”, “pluralitatea istoriilor”); instituirea unei noi ordini sociale și politice în care vechile doctrine și/sau ideolo- gii au devenit desuete, iar altele noi (cum ar fi ecologismul) se cuplează cu mișcări social- politice adecvate, posibil generatoare de noi alternative de organizare (multiplicarea auto- rităților, erodarea puterii, mobilitatea super-extinsă în timp și spațiu). în timp ce p. este raportabilă la modernitate, ca temă emi- 436 POZITIVISM SOCIOLOGIC namente sociologică, post-modernismul se referă la stiluri și produse creatoare din litera- tură, pictură, sculptură sau arhitectură, în general din artă, avînd caracteristici și un nou mod de reflecție estetico-filosofică (J.F. Lyo- tard, The Post-Modern Condition, 1985; J. Habermas, The Philosophical Discourse of Modernity, 1987). Unele din trăsăturile pro- puse pentru caracterizarea p. sînt convergente cu cele ale nihilismului, invocîndu-se în acest sens filosofia lui F. Nietzsche. Totuși, în timp ce ideile lui Nietzsche sînt relevante mai ales cu privire la principiile promovate de iluminism, p. poate fi considerată ca meta-reflecție asu- pra reflexivității inerente modernității. în consecință, se poate susține că p. nu este o fază ulterioară modernității ci faza de radica- lizare autoreflexivă a acesteia (A. Giddens, The Consequences of Modernity, 1990). Ar rezulta astfel o epocă de tranziție socială do- minată de procesul de globalizare (planeta noastră a devenit, cum spune Mc. Luhan, un “sat global”) și de căutarea, uneori afirmarea tranșantă, a unor noi forme de organizare și conducere, noi instituții și moduri/stiluri de viață. P. este termenul care identifică această perioadă de tranziție socială globală. V. mișcări sociale, modernitate, nihilism, schim- bare socială. L.V. POZITIVISM SOCIOLOGICl.însens restrîns, termenul de p. se aplică lucrărilor ce- lor care s-au autointitulat pozitiviști sau au acceptat o astfel de etichetare. Din această perspectivă se disting două stadii distincte. Un prim stadiu a fost instituit în domeniul filo- sofici sociale de către A. Comte, care a lansat termenul de “filosofiepozitivă”odată cu cel de sociologie în prima jumătate a secolului al XlX-lea (Cours dephilosophiepositive, 1830- 1842). Cel de al doilea stadiu corespunde dezvoltării “p. logic” sau a neopozitivismului în deceniul al treilea din secolul XX de către re- prezentanții Cercului de la Viena (M. Schlick, H. Carnap, O. Neurath, Ph. Frank, H. Reichen- bach etc.). Dintre membrii Cercului de la Viena cel care s-a preocupat mai mult de apli- carea logicii pozitiviste în domeniul sociologiei a fost O. Neurath (Sociology and phisicalism, 1959; Foundations of the social Science, 1944). Influența sa directă asupra dezvoltării sociologiei ca atare a fost însă foarte redusă (A. Giddens, 1978). Mai de- grabă se poate spune că p. logic a impulsionat dezvoltarea metodologică în do- meniul sociologiei prin lucrări ale unor filosof ai științei (E. Nagel, C. G. Hempel) și mai ales prin fundamentarea unor noi practici de cer- cetare (P. F. Lazarsfeld, M. Rosenberg, The language of social research, 1955; H.L. Zet- terberg, On theory and verification in sociology, 1954). 2. în sens larg, termenul de p.s. este aplicat în mod difuz pentru a carac- teriza acele lucrări care într-un fel sau altul adoptă presupozițiile și principiile de abor- dare consacrate de p. filosofic. în general, sînt admise ca presupoziții filosofice de bază: a. asertarea fundamentului experiențial al oricărei cunoașteri, ceea ce corespunde “regu- lei fenomenalismului" din filosofia neopozitivistă; b. considerarea judecăților de valoare și nor- mative ca lipsite de conținut sau consistență empirică și deci incapabile de a fi validate prin testarea experiențială, ceea ce solicită elimi- narea lor din discursul științific și opțiunea pentru o construcție teoretică neutrală valoric, în virtutea admiterii acestor presupoziții, s-a tins către accentuarea importanței faptelor ca date primare ce trebuie culese în mod inde- pendent de orice teorie. S-a ajuns astfel la o orientare empiristă de culegere necritică de fapte, care nu duc la vreo teorie, și la impli- cația ideologică a fetișizării realității existente. Ca principii ale abordării pozitiviste au fost consacrate următoarele: a. Metodologia cer- cetării din științele naturii poate fi adaptată și utilizată în sociologie. Fenomenele sociale sau cele incluse în aria subiectivității umane 437 PREBENDĂ/ PREBENDALISM sînt considerate ca “obiecte” ce pot fi analiza- te în mod similar cu investigarea obiectelor naturale. Sociologul adoptă poziția de obser- vator al realității sociale, b. Produsul sau rezultatul final al investigației sociologice poate fi formulat în termeni similari celor din științele naturii, adică sub formă de legi sau de generalizări legice, iar cercetătorul social se consideră a fi un analist obiectiv, detașat, neimplicat în realitatea investigată, c. Socio- logia este o disciplină “tehnică”, incluzind acea cunoaștere care are o formă emina- mente sau predominant “instrumentală” și nu implică logic nici o valoare. în consonanță cu aceste principii s-au consacrat diverse “atitu- dini” pozitiviste care se orientează spre: “dezfilosofarea” discursului sociologic, apli- carea unor tehnici de testare a ipotezelor pentru consacrarea cunoașterii obiective și valide, formularea de generalizări empirice sau teoretice ce au sau pot avea statut de “legi”, elaborarea de modele logico-matema- tice ale fenomenelor sociale sau dezvoltarea de practici formalizabile, opțiunea pentru neu- tralitatea axiologică a discursului sociologic, accentuarea caracterului instrumental al cu- noașterii sociale pe calea elaborării și afirmării unei veritabile “inginerii sociale”. Ra- reori și poate nicicînd presupozițiile filosofice, principiile abordării și orientările atitudinale nu sînt în mod integral identificabile în una și aceeași lucrare sociologică. Mai frecvente în sociologie sînt atitudinile pozitiviste, care se caracterizează prin aderarea la un principiu sau altul și ignorarea sau contestarea celor- lalte. De exemplu, un sociolog poate opta pentru susținerea caracterului instrumental al cunoașterii sociale, fără ca aceasta să implice în mod necesar aderarea la principiul neutra- lității axiologice. Două consecințe importante rezultă de aici. Prima este că teorii sau prac- tici metodologice care se prezintă ca diferite dintr-un punct de vedere ajung să fie conver- gente sau identice din altul. Mai mult, în același demers de cercetare pot fi adoptate și practicate principii pozitiviste și nepozitiviste. A doua consecință este că termenul de p.s. a ajuns să aibă un grad înalt de ambiguitate semantică, astfel că aplicarea sa în caracte- rizarea unei analize sociale nu poate fi altfel decît eluzivă. Așa se face că în perioada ulti- melor două decenii atributul de “pozitivist” a fost invocat în sociologie aproape exclusiv în contexte critice cu scopul de a blama o abor- dare sau a contesta rezultatele unei analize, astfel că nici un sociolog nu și-l revendică astăzi. V. empirism, metodologia cercetării sociologice. L.V. PREBENDĂ/ PREBENDALISM “pre- bendă: dreptul unui slujitor domnesc (slujbaș) de a fi recompensat de la stat, pămînturile bi- sericii sau alte venituri publice”, spune H. Gertz în glosarul alcătuit pentru lucrarea lui Max Weber (The religion of China). Weber îi denumește pe acești beneficiari, “prebendia- ri”, iar sistemul politic bazat pe un “personal de prebendiari, prebendalism”. Sociologul german folosește acest termen în teoria sa despre imperii, cînd analizează cele două forme de dezintegrare ale unui imperiu: “feu- dalizarea, ca în Europa apuseană și prebendalizarea ca în China'1. "Puterea și ve- nitul au fost distribuite într-un caz lorzilor proprietari, autonomi, legați de o țărănime dată, iar în celălalt caz, unui strat imperial larg, semi-universalist în recrutare, deliberat menținut în afara legăturilor cu aria locală și, astfel, dependent de favorul centrului". Con- secințele sistemului prebendial duc într-o direcție distinctă atît de cea feudală cît și de cea capitalistă. Tot secolul al XVIll-!ea româ- nesc, denumit secolul fanariot, a stat sub regim prebendial. Instalarea regimului fana- riot s-a bazat pe un sistem prebendial de care domnul fanariot se putea servi pentru a-și re- compensa elementele loiale, locale, dar mai ales pe cele aduse cu el din Fanar — Cons- 438 PREBENDĂ/ PREBENDALISM tantinopol, odată cu înscăunarea. Dregătorul fanariot primea “venitul domnesc” sau p. din partea domnului fanariot. P. capătă fie forma donării unei părți din drepturile fiscale, fie forme directe. Sistemul prebendial a fost adoptat, între altele, și pentru că îngăduia conservarea unei pături mari de pseudoboieri în condițiile unei puternice centralizări de tip monarhic-fanariot. Un atare sistem se ba- zează pe “proprietatea (sau posesiunea) drepturilor fiscale”. Drepturile fiscale prezen- tau o mare mobilitate: puteau fi donate și retrase oricînd (sens prebendial al viitoarei a- rendășii), ceea ce n-ar fi permis drepturile patrimoniale. Autoritatea prebendială, în sis- temul prebendial, poate dispune de titluri după voință, utilizîndu-le ca p. pentru recom- pensarea elementelor loiale. Aceasta este esența arbitrariului fanariot, o formă degra- dată de regim paternalist. Regimul prebendial poate fi deci resuscitat ori de cîte ori se ma- nifestă dependențele clientelare ale unei pături față de autoritatea centrală (fie că este monarh, fie că este președinte, chestiunea e lipsită de deosebire). Acest regim a servit, în principatele române, în secolul al XVIIl-lea, la transformarea “statului boieresc” într-un “stat fiscal- centralizat”, ceea ce reprezintă, în vizi- unea lui Max Weber, tiparul "capitalismului oriental" (indiferent la raționalizarea muncii și a pieței). De același sistem s-a folosit statul comunist în expansiunea sa postbelică. Sis- temul prebendial dintotdeauna a relativizat patrimoniul pînă la a-l face un simplu titlu van- dabil (practica “negoțului cu Utluriie” era un proces obișnuit) și trădează un total dezinte- res față de raționalizarea proprietății, a muncii ori a pieței. Drepturile patrimoniale devin, în acest caz, o pîrghie de acces ia drepturile fis- cale. Ceea ce contează este, deci, nu cît se produce (ori cum se produce), ci cît se obține (sau acaparează) în sistemul “dărilor” sau prin speculații cu titlurile, cu puterea, cu monedele etc. Aceasta arată că regimul prebendial poate avea și orientare capitalistă nu doar “feudală”. O altă caracteristică a regimului prebendial este că întreține un mod tradițional de utilizare a veniturilor, adică unul orientat spre conser- varea puterii, nu spre creșterea economică, așa cum se întîmplă în economia capitalistă. Aproape toate veniturile domnești, în epoca fanariotă, erau folosite spre înduplecarea sul- tanului și a dregătorilor otomani sau erau scoase din țară spre a fi depuse în bănci străine de unde puteau fi utilizate de către domn cînd acesta era scos din domnie, în fa- voarea altuia. Aceasta arată de ce regimul fanariot a preferat un sistem prebendial, sub- minîndu-l pe cel boieresc-patrimonial, care nu i-ar fi îngăduit să dispună de enormele ve- nituri extorcate de la localnici. P., deci, este, din punct de vedere juridic, un drept delegat de către o autoritate centrală unei pături loia- liste spre folosință, care este menținută astfel într-o dependență foarte puternică față de “centru”. Acest “drept delegat” poate îmbrăca formă permanentă sau temporară (acordat în schimbul obligației serviciului către autorita- tea centrală, care, iarăși, poate fi permanentă sau temporară). Conținutul acestui “drept de- legat” poate fi un patrimoniu, un titlu, o funcție, poate avea natură fiscală (arendarea unor servicii fiscale centralizate) după cum poate fi un avantaj relativ, (de poziție, de putere), un privilegiu, o activitate comercială, o “autono- mie administrativă”, instituțională, locală, regională etc. Toate acestea reprezintă su- portul unei relații de loialitate și a arbitrariului autorității centrale care poate retrage, după cum voiește, aceste drepturi date în “folo- sință". Regimul prebendial poate fi utilizat oricînd (în orice epocă); el se bazează pe crearea unui sistem de beneficii, acordate și retrase- de către o autoritate centrală în funcție de loialitatea “beneficiarilor”, care devin astfel “prebendiali”. Esența relației prebendiale este raportul dintre “o centrală” (a unei puteri date) și un “strat” de persoane ori o rețea de grupuri 439 PRECIPITAREA ETAPELOR (inclusiv etnice) recrutate pe baze loialiste. Uneori un stat întreg se poate afla într-o relație prebendială cu o mare metropolă (un imperiu sau un alt stat); în schimbul serviciilor și loialității statului față de respectiva metro- polă el poate fi recompensat (în sistem prebendial) cu anumite avantaje, beneficii și privilegii. I/. fanariotism, feudalism, societate de status. I.B. PRECIPITAREA ETAPELOR feno- men general al evoluției economice, politice, culturale a țărilor rămase în urmă, semnificînd comprimarea fazelor de dezvoltare istorică și reducerea lor la “intervale surprinzător de scurte”, de ordinul deceniilor, față de “desfășurarea pe scara secolelor” a evoluției țărilor capitaliste avansate (Mihail Manoiles- cu, Rostul și destinul burgheziei românești, 1942). în mai puțin de un secol (1829-1918) evoluția României a “ars” trei etape ale capi- talismului, a trecut de la sistemul legislativ constînd din “vagi pravile și din obiceiul pămîntului la Constituția lui Carol I, care re- prezenta ultimul cuvînt al concepției individualiste și burgheze”, recapitulînd “în grabă” istoria civilizației occidentale (M. Ma- noilescu, Op. cit.). Procesul p.e. se caracterizează, în viziunea lui Manoilescu (1891-1950) atît prin comprimarea fazelor de evoluție, printr-un fel de sinteză istorică “en raccourci”, cît și printr-un decalaj. Aplicînd creator, la condițiile dezvoltării societății ro- mânești, teoria evoluționară uniformă, cu stadii fixe și similare ale evoluției oricărei so- cietăți care trece de la o economie agrariană la una capitalistă industrială, Ștefan Zeletin (1882- 1934) a formulat ideea generală a scurtării etapelor revoluției burgheze în cazul “burgheziilor întîrziate”. P.e. îmbracă două secvențe: a. o scurtare a duratei generale a revoluției burgheze române, care a străbătut în mai puțin de nouă decenii calea pe care burgheziile apusene au străbătut-o timp de cinci, șapte veacuri; b. este în natura burghe- ziilor întîrziate, arăta Zeletin, și acesta este și cazul României, de a sări peste “faze liberale” și a trece direct de la “mercantilism” la “impe- rialism” (Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, 1925). I/. poporanism, românism, sincronism. M. L. PREDECȚIE1. în sens larg, anticipare a producerii unui eveniment sau fenomen, a unei interacțiuni, acțiuni sau relații, pe baza cunoașterii disponibile. De aici rezultă sinoni- mia p. cu prevederea sau prezicerea. Alături de descriere și explicație, p. este o funcție principală a teoriei științifice. Enunțurile teore- tice universale sau cu valoare nomologică au cea mai puternică forță de p. în sociologie, p. este esențialmente probabilistă. 2. în cerceta- rea socială, tip de analiză sociologică prin care se urmărește să se specifice trăsăturile unui eveniment social (relație, interacțiune, performanță, comportament individual sau de grup etc.) pe baza informației existente și re- levante despre alte evenimente cu care este asociat. Exemple: cunoașterea aptitudinilor unei persoane facilitează elaborarea de p. despre performanțele dintr-o activitate; teste- le de inteligență prezic capacitatea trecută, prezentă și viitoare de a învăța și a rezolva probleme; apartenența la o organizație poli- tică prezice atitudinile față de un eveniment politic; poziția individuală într-o ierarhie so- cială prezice gradul de conformism social etc. în fiecare relație de acest gen apar două va- riabile. Prima concentrează informația utilizată pentru a face p. și este numită pre- dictor, iar a doua este considerată variabilă criteriu (sau dependentă). Tipul cel mai sim- plu de p. implică un predictor și un criteriu. Incertitudinea p. sociologice este cu atît mai mare cu cît relația dintre predictor și criteriu este mai puțin intensă și cu cît numărul pre- dictorilor este mai mic. Analiza statistică multivariată oferă posibilități instrumentale de 440 PREJUDICIU specificare a predictorilor multipli, cu ponderi diferite, pentru una sau mai multe variabile- criteriu (dependente), în condiții de stabilire și cunoaștere -ale nivelului incertitudinii. Toto- dată, incertitudinea p. este influențată invers* proporțional de acuratețea și precizia esti- mației parametrilor populației pe baza informațiilor culese din investigarea unui eșantion. Elaborarea de predicții multiple și cu un grad redus de incertitudine este unul din scopurile fundamentale ale cercetării sociolo- gice. V. incertitudine, probabilitate, statistică și sociologie. L.V. PREFERINȚA o orientare afectivă de tip selectiv față de unele persoane, obiecte sau situații. P. implică motive determinate, spriji- nite afectiv, uneori atitudini exprimate în termeni polarizați (atracție-respingere) rapor- tabile la anumite valori. în relațiile sociale, p. joacă un rol important. Grupurile în care relațiile interpersonale sînt bazate pe p. reci- proce sînt capabile de performanțe superioare. Dat fiind că p. în relațiile sociale este susținută de compatibilitate afectivă și de tendințe de similitudine atitudinală, cunoaște- rea p. este indispensabilă în organizarea și conducerea colectivităților de proporții redu- se. Plecînd de la această constatare, J.L. Moreno (1934) a pus la punct o tehnică de in- vestigare și evaluare a p. socio-relaționale (sociometria). Astfel s-a observat că în grupu- ri există substructuri preferențiale bazate pe p. reciproce între membri. Cu cît un grup are mai puține astfel de substructuri cu atît mem- brii săi sînt mai motivați în direcția acelorași obiective. Studiul gradului de fragmentare a grupurilor poate oferi sugestii utile pentru îmbunătățirea relațiilor interne, a căilor de creștere a performanțelor. P. față de diverse obiecte sociale se exprimă mai ales prin ati- tudini. V. atitudine, sociometrie. LÂ.P. PREJUDECATĂ judecată care nu are o justificare rațională și care, de obicei, este e- ronată; opinie în general peiorativă, mai mult sau mai puțin implicită, fără verificare sau control critic. P. se constituie la nivelul simțului comun și apare la un individ sau la un grup cu privire la altul. P. sînt asimilate în pro- cesul de socializare, de însușire a normelor, valorilor, modelelor de gîndire și de comporta- ment proprii grupurilor. în Novum Organonum, Francis Bacon numește p. idoli, cu efecte ne- gative asupra dezvoltării cunoașterii. Constituirea p. este favorizată de izolarea grupurilor și a persoanelor și, în mod special, de situațiile de conflict sau concurență. Ele exprimă adesea “perspectiva” distinctă a gru- purilor aflate în aceste situații. P. reprezintă o sursă importantă a conflictelor dintre grupu- rile etnice, rasiale, religioase. Spre exemplu, ostilitățile dintre albii și negrii din S.U.A. “Fiindcă nu înțeleg funcționarea predicției creatoare, numeroși americani de bună cre- dință perpetuează (adesea împotriva voinței lor) prejudecățile etnice și rasiale. Ei văd în aceste credințe nu prejudecăți sau idei pre- concepute, ci rezultate sigure ale propriei lor experiențe. Faptele înseși le-ar interzice orice altă concluzie” (R.K. Merton, Social Theory and Social Structure, 1949). Studiile lui Th. Adorno asupra persoanei autoritare (The Au- to ritarian Personality, 1950) au stabilit o relație strînsă între tipul de personalitate și p. Mai largi decît stereotipurile, pe care le includ, p. se înrudesc mai mult cu atitudinile, cu stu- diul cărora tind să se confunde. V. atitudine, etichetare, opinie, relații interpersonale, so- cializare. I. F. PREJUDICIU 1. in sens larg, orice atitu- dine, față de o persoană, care nu este justificată de fapte. în această accepțiune, p» poate avea atît un sens negativ cît și unu! po- zitiv. De exemplu, poți respecta în mod deosebit o persoană fără să o cunoști, doar 441 PRESĂ pe considerentul că are o anumită profesiune sau o anumită vîrstă. 2. în sens restrîns, p. presupune o raportare negativă la un anumit individ, doar pe baza simplei apartenențe a acestuia la un grup etnic, rasial sau cultural, căruia îi atribuim anumite caracteristici imagi- nare (stereotipuri). P. se distinge de discriminare, care reprezintă un “tratament” incorect aplicat unei persoane sau unui grup în baza unui p. sau a unor stereotipuri. în mod normal, discriminarea este o consecință a existenței unui p. R.K. Merton propune însă o imagine mai complexă a raportului p.—dis- criminare, construind o tipologie care cuprinde toate variantele posibile ale acestor combi- nații. Avem astfel patru tipuri de indivizi: bigotul adevărat, cel care prejudiciază și dis- criminează, bigotul precaut, care prejudiciază dar nu discriminează, liberalul slab, care nu prejudiciază dar discriminează pentru că îi este frică să se împotrivească colectivității și liberalul puternic care nici nu prejudiciază și nici nu discriminează. V. discriminare, distanța socială, relație interpersonală, stereotip, stig- mat. A. B. PRESA 1. în sens larg, desemnează orice suport social ce constituie un mijloc de difu- zare periodică a informațiilor și opiniilor. 2. în sens restrîns, termenul se referă la ansamblul publicațiilor periodice. în această accepțiune, nu includem în cadrul p. mijloacele de trans- mitere a informațiilor care nu utilizează tiparul și deci nu putem vorbi de p. audio-vizuală. Acest ultim termen a fost monetizat relativ re- cent printr-o schimbare de perspectivă asupra p., accentul mutîndu-se de pe sensul originar al cuvîntului (inițial p. desemna ceea ce era produs cu presa de tipărit), pe funcțiile sociale ale p., pornindu-se de la ideea că orice mijloc care preia informațiile și opiniile de la cetățeni (sau de la instituții) și ie face pu- blice trebuie inclus în cadrul p. ♦ Publicații cu un caracter periodic, ca mijloace de transmi- tere a unor informații, au apărut cu mult înain- tea tiparului. în Imperiul Roman (în vremea lui Cezar) existau celebrele “Acta diurna”, care pot fi considerate ca fiind cei mai îndepărtați strămoși ai cotidianelor de astăzi. De p., pro- priu-zis, nu putem vorbi decît după apariția tiparului și în special începînd cu secolul XVI. Pînă la mijlocul secolului XIX, p. se adresa unui public foarte restrîns, în special din sfera economică și politică, fiind totodată un feno- men exclusiv urban. După această dată, prin apariția fenomenului ”penny press" (ieftinirea p.) aceasta a căpătat un caracter de masă și din acest motiv ea mai este privită astăzi și ca o componentă a mass-mediei, alături de ra- dio, televiziune, cinematograf, afiș. în această perspectivă, în sociologia mass-mediei, sînt studiate prioritar raporturile p. cu celelalte mi- jloace de comunicare în masă și în special efectele produse asupra ei de către radio și televiziune. Jean Cazeneuve (Sociologie de la radio-television, 1965) consideră astfel că p., pierzînd monopolul informațiilor (datorită radioului și televiziunii) a trebuit să se adap- teze prin promovarea unor analize de detaliu, prin documentare suplimentară, prin apelul la specialiști, prin superspecializare, ca și prin tendința de a promova în mod deosebit an- chetele. ♦ Publicațiile pot fi clasificate uîilizînd mai multe criterii. în funcție de peri- odicitate, putem avea: a. publicații care apar la intervale fixe; zilnic, în una sau două ediții (cotidianeie), săptămînal (hebdomadare), bi- lunar, lunar, trimestrial, semestrial, anual; b. publicații periodice care nu sînt editate la in- tervale fixe. în funcție de conținut distingem publicații de informație, opinie, de senzație, i- lustrate, de inimă, de modă, recreative etc. în funcție de editor, avem publicații inde- pendente, guvernamentale, de partid sau ale unor organizații. în funcție de tiraj, distingem între publicațiile cu tiraje mari (în generai peste 100 000 de exemplare) și cele cu tiraje mici destinate fie unor elite, fie unor categorii 442 PRESTIGIU profesionale ori minorități culturale, etnice etc. în funcție de destinatar, publicațiile se pot adresa publicului larg, femeilor, tinerilor, co- piilor, unordiverse categorii de specialiști etc. în funcție de sistemul de difuzare, distingem între p. internațională, cea națională și cea lo- cală. în fine, mai putem clasifica p. în două categorii mari: publicații care sînt cumpărate de cititori și publicații gratuite. ♦ în virtutea faptului că marea majoritate a publicațiilor sînt produse spre a fi vîndute, ele pot fi privite și ca mărfuri. Din acest motiv ele trebuie să placă, să fie utile, să atragă potențialii cumpărători. în societățile bazate pe o econo- mie de piață, acestea sînt principalele cauze ale tratamentului informației, care se referă la totalitatea procedeelor prin care se filtrează sau/și prelucrează informațiile brute, în funcție de gradul de interes pentru cititori, co- respondența cu nevoile acestora, cu gradul de accesibilitate etc. în sistemele totalitare “condiționarea” informației se face prioritar din motive politice. Acestea sînt prezente și în societățile democratice, dar au un caracter secundar, fiind generate mai mult de o stra- tegie editorială. ♦ O sintagmă cu semnificații speciale în care apare termenul p. este liber- tatea p. care se referă la dreptul cetățenilor de a înființa publicații (sau de a publica) fără nici un fel de restricții. Juridic, problema l.p. a apărut pentru prima dată în forma unui amen- dament la Constituția americană (1791), care interzicea Congresului elaborarea oricărui gen de lege care ar putea încălca libertatea cuvîntului și a p. în țările foste comuniste, în urma schimbărilor politice de la sfîrșitul anilor ‘80, l.p. a fost printre primele drepturi cîștigate și poate cel mai important. Au apărut însă și unele aspecte negative, datorită absenței unei infrastructuri specifice unei p. moderne, lipsei profesioniștilor, datorită unui nivel deon- tologic adesea precar ca și lipsei de experiență a publicului, neobișnuit cu alt stil de p. In mare parte aceste aspecte au po- tențat o problemă mai veche legată de utilita- tea sau inutilitatea unei legi a p. (care există de altfel în unele state). în mod normal, într-o societate democratică, caracterul unei ase- menea legi nu poate fi decît redundant, deoarece într-o formă restrictivă ea nu poate interzice nimic altceva decît ceea ce este deja interzis prin alte legi. în formă pozitivă ea nu poate decît garanta libertatea p. După al doi- lea război mondial, au apărut, în special în SUA, mai multe teorii privitoare la responsa- bilitatea p., fundamentate de principiul că orice libertate presupune și obligații, ele concreti- zîndu-se adesea în adevărate campanii politice. Instituțiile juridice americane au respins promovarea unor asemenea legi pe motivul că în primul amendament la Constituția SUA nu se vorbește de responsabilitate, ci doar de li- bertatea p., orice lege a responsabilității p. erodînd din principiu libertatea acesteia. (Un- da J. Busby, Mass Communication in a New Age, 1988). ♦ Indiferent de sistemul politic, p. a constituit întotdeauna un important ins- trument ideologic ca și un mijloc strategic de promovare a dezinformării. V. audiență, co- municare, dezinformare, mass-media, zvon. A.B. PRESTIGIU (lat. prestigiae“practicile ilu- zorii ale unui magician”), caracteristică variabilă de tip evaluativ și cultural a pozițiilor (statusurilor) sociale distribuită neuniform și ierarhic în structura socială pe straturi sau ca- tegorii sociale. P. poate fi atribuit social prin simpla moștenire a unor tradiții și prin ocupa- rea unor poziții (statusuri) sociale sau poate fi dobîndit personal prin realizarea cu succes a unor activități cu rezonanță socială. De fie- care dată p. este constituit social ca rezultat al unui proces de evaluare cognitivă și afec- tivă de către comunitate a contribuției aduse de o persoană sau un grup la realizarea unei activități. P. este astfel fie o recompensă sim- bolică investită de comunitate, adăugînd un 443 PRETESTARE plus de putere sau o nouă dimensiune sta- tusului individual, fie o sancționare a incapacității de finalizare a unei activități sau a ocupării unei poziții marginale în comuni- tate. P. variază de-a lungul unui continuum de la inferior la superior sau/și de la pozitiv la ne- gativ, recunoașterea sa putînd fi generalizată în întreaga comunitate sau restrînsă la un grup de cunoscători. P. are o dinamică în timp, solicitînd o permanentă reconfirmare, care, cînd nu se produce, are efecte de ero- dare. Valorile diferențiate se asociază cu diverse ierarhii ale p., iar schimbările din sis- temul de valori generează variații ale p. Factorul care produce cea mai obișnuită ierarhie a p. individual și social este ocupația, astfel că există o coincidență remarcabilă în- tre structura ocupațională a unei comunități și distribuția culturală a p. pe grupuri și per- soane. V. cultură, ierarhie, ocupație, structură socială, stratificare socială. M.V. PRETESTARE etapă a cercetării socio- logice concrete constînd în verificarea (testarea) calității instrumentelor de cercetare elaborate pentru culegerea informațiilor: chestionare, planuri de convorbire, ghiduri de interviu, fișe de observație etc., în vederea definitivării lor. P. se realizează înaintea efec- tuării cercetării propriu-zise. Ea poate fi prezentată și ca o subetapă a unei etape mai generale de elaborare a instrumentelor de lu- cru (elaborare inițiată, testare, definitivare), sau ca o subetapă a cercetării pilot, care la rîndul ei este concepută ca o repetiție în mic a cercetării ce urmează să se desfășoare. Ce- rințele p. impun ca ea să se efectueze la categoria de populație ce alcătuiește univer- sul cercetării, în condițiile similare celor ce vor caracteriza studiul propriu-zis, și pe un număr suficient de mare de cazuri. P. furnizează in- form ații în legătură cu faptul dacă instrumentele de cercetare cuprind elemente relevante, dacă itemii sînt clar formulați și adecvat înțeleși de către populație, dacă suc- cesiunea lor în cadrul instrumentului este optimă etc. V. anchetă sociologică, chestio- nar, interviu, observație. I.M. PRIVILEGIU 1. 1n Roma antică, privile- gium desemna un drept sau o lege excepțională care se referea la un singur in- divid. 2. în dreptul feudal, p. erau drepturi acordate unor grupuri prin care acestea erau scutite de unele obligații, primeau însemne onorifice sau compensații. P. feudale se acor- dau prin origine (nobili), funcții (intendenți regali, judecători) sau apartenență (corpo- rații, bresle). 3. în sociologia contemporană, p. desemnează: a. favorizarea unor per- soane sau grupuri sociale în raport cu o regulă generală (exemplu: originea socială favorizează succesul școlar); b. o situație so- cială de excepție, de preeminență sau chiar de dominație în raport cu alte situații sociale (exemplu: funcțiile înalte se bucură de p. pu- terii. Pentru Max Weber p. înseamnă situația de monopol asupra unei poziții sociaie). V. e- tichetare socială, prestigiu. A.T. PROBABILITATE 1. Sens apriori. Dacă vom considera rezultatele unui experiment sau ale unei anchete sociale (scorurile la un test sau răspunsurile la întrebări) ca eveni- mente și vom caracteriza fiecare eveniment prin succes (f = producerea lui în direcția care ne interesează) sau prin eșec (e = rezultate care nu se conformează așteptărilor), atunci p. (P) a producerii evenimentului A în direcția care ne interesează este: P(A)=lim—L n->o (f + e) Aceasta înseamnă că atunci cînd rezultatele producerii evenimentului sînt la fel de probabile (au aceeași șansă de a se produce), sînt reci- proc independente și apar de un număr de ori 444 probabilitate ce tinde către infinit, raportul dintre numărul rezultatelor favorabile și numărul total al rezultatelor tinde către p. ca o limită. Acest procedeu de calculare a p. este aprioric în sensul că p. este dată sau că putem determi- na p. unor evenimente înainte de a efectua investigația empirică. El este aplicat în teoria matematică a p., care măsoară șansele unor rezultate posibile în situații incerte. Domeniul cel mai răspîndit de aplicare a acestui sens în sociologie este legat de operarea cu modele- le statistice ale eșantionării, ale testării ipotezelor și ale elaborării inferențelor statis- tice. P. distribuției datelor pe un parametru este dată și nu ne rămîne decît să o con- fruntăm cu p. rezultată din investigații. Totodată, o considerabilă extensie cunoaște elaborarea de modele probabiliste ale feno- menelor și proceselor sociale pe baza tehnicilor și presupozițiilor specifice teoriei matematice a p. 2. Sens aposteriori. Acesta este de tip empiric, considerîndu-se că într-o serie de observații (teste, chestionare, expe- rimente) p. este exprimată prin raportul dintre numărul de apariții ale unui eveniment și numărul de încercări. P. este considerată em- piric prin aplicarea unor probe de măsurare, prin înregistrarea numărului de ori în care se produce un tip de evenimente și apoi prin cal- cularea raportului dintre numărul de apariții și numărul de încercări pentru a specifica p. de producere a tipului respectiv de eveniment. Se obțin astfel frecvențe relative care facili- tează interpretarea p. bazîndu-se pe satisfacerea presupoziției că a fost examinat un număr suficient de mare de cazuri. în ge- neral, se consideră că sensul aprioric al p. este constitutiv sau fundamental, pe cînd cel aposterioric este operațional. Complementa- ritatea lor este necesară pentru dezvoltarea de aplicații ale teoriei p. în sociologie. 3. în so- ciologie, ca și în alte științe sociale, considerarea evenimentelor ca pe deplin inde- pendente este simplificatoare. Cel mai adesea evenimentele sînt mai mult sau mai puțin in- ter- dependente. Totodată, cunoștințele prealabile despre un eveniment sau pur și simplu producerea unui eveniment in- fluențează p. producerii unui alt eveniment sau a aceluiași eveniment în instanțe ulterioare. Aceste două constatări ne conduc la consi- derarea p. condiționale. Dacă dispunem de cunoașterea p. evenimentului B, respectiv P(B), atunci p. condițională a evenimentului A este: p(A/B) = ^^l p(B) adică p. lui A dat fiind B este egală cu raportul dintre produsul p. lui A și a lui B și p. lui B. Da- torită cunoașterii prealabile a lui B s-a schimbat numitorul fracției inițiale de calcu- lare a p. Atunci cînd sînt date p. condiționale și necondiționale sau cînd p. psihologice sau subiective au înlocuit frecventele relative, se poate aplica teorema lui Bayes sintetizată în ecuația: P(Hk|D)= kl £P(D|Hk) P(Hk) k unde: Hk = ipoteza care specifică o anumită valoare a unui parametru al populației; D = date rezultate din investigarea eșantionului; P(Hk | D) = p. ca ipoteza Hk să fie adevărată considerînd datele din eșantion. Conform teoremei lui Bayes, această p. rezultă din fracția în care numărătorul este produsul a două p.: prima P (D | Hk) este p. datelor D con- diționate de ipoteza Hkcare specifică o anumită valoare a parametrului considerat; a doua P(Hk) este p. necondițională a ipotezei Hk, numită și p. anterioară, adică statuată î- nainte de eșantionare. Considerînd un set k de ipoteze, p. asociate fiecărei ipoteze speci- fică o distribuție a valorilor parametrului numită distribuție anterioară, întrucît este sta- bilită de analist înainte de colectarea datelor. 445 PROBLEMĂ SOCIALĂ Ea se mai numește și p. subiectivă. Numitorul fracției reprezintă p. necondițională a datelor culese și acționează ce o constantă normali- zatoare a p. de la numărător. Pe baza teoremei lui Bayes, informația prezentă în da- tele culese este combinată cu informația anterioară despre parametrul studiat pentru a obține p. posterioare P(Hk/D). Distribuția p. posterioare se obține prin actualizarea distri- buției p. anterioare cu ajutorul datelor obținute prin investigarea eșantionului. P. bayesiene stau la baza elaborării unei alte tehnici statistice de testare a ipotezelor și de elaborare a inferențelor despre parametrii po- pulației. în statistica clasică valoarea parametrului este necunoscută și fixă. în sta- tistica bayesiană p. este interpretată ca o măsură a incertitudinii unei persoane despre producerea unui eveniment sau despre obținerea anumitor date, astfel că investiga- torul poate formula enunțuri probabile despre valoarea unui parametru. De exemplu, pe baza cunoașterii anterioare se poate spune cu o p. de 0,95 că un parametru va avea o va- loare numerică situată între A și B. Aceasta înseamnă că se atribuie o p. subiectivă (con- dițională) valorilor necunoscute ale parametrului. Mai departe, aceasta va fi con- fruntată cu p. rezultate din datele investigației. ♦ Rezultatele finale ale statisti- cii bayesiene și clasice nu diferă. Modul de gîndire este însă deosebit. Dacă p. măsoară incertitudinea și cineva este incert despre va- loarea reală a parametrului, atunci trebuie operat cu un model bayesian. Dacă p. este măsurată cu frecvente relative iar valoarea parametrului este fixă, în sensul că enunțurile p. se referă la rezultatele eșantionului, atunci trebuie operat cu modelul statistic clasic. Chi- ar dacă deocamdată aplicațiile p. bayesiene sînt restrînse în sociologie, posibilitățile de extensie sînt multiple și fructuoase. V. eșan- tionare, statistică și sociologie, testarea ipotezelor. L.V. PROBLEMĂ SOCIALĂ caracteristică, situație apărută în dinamica unui sistem so- cial, care afectează negativ funcționarea sa și necesită intervenția pentru corectarea (modi- ficarea) eliminarea sa. Unul dintre subiectele clasice ale sociologiei. La originea multor lucrări de sociologie ale secolului al XlX-lea stau p.s. tipice epocii respective: sărăcie, cri- minalitate, creșterea demografică, revolte muncitorești, morbiditatea infantilă etc. Totuși, la un moment dat, p.s. păreau a fi abandonate ca temă de cercetare, deoarece apăruse tendința de a-i considera pe sociolo- gi preocupați numai de p.s., ca adversari ai “establishment”-ului. (L. Horowitz, Professing Sociology, Studies in the Life Cycle of Social Sciences, 1972). Definirea p.s. depinde de un număr mare de condiții teoretice și metodolo- gice. Astfel, R.K. Merton definește p.s. ca o discrepanță semnificativă între normele so- ciale și realitatea socială de fapt (R.K. Merton, R.A. Nisbet, Contemporary Social Problems, 1961). Alți autori separă p.s. pozitive de p.s. negative. Acestea din urmă sînt disfuncții ale sistemelor sociale. P.s. pozitive reprezintă stări, caracteristici dezirabile pentru a căror realizare sistemul face un efort, rezultatul fiind perfecționarea, dezvoltarea. Ex. de p.s. pozi- tive: industrializarea unei regiuni, informatizarea învățamîntului, dezvoltarea și modernizarea culturală ș.a. ♦ Există mai multe tipuri de cauze ale p.s. a. Ele derivă în principal din procesele de dezorganizare so- cială, criză, schimbare sau dezvoltare; b. p.s. care derivă din devianța personală, fiind ge- nerate de proporția “normală” de indivizi devianți prezentă într-o anumite societate; c. p.s. sînt procese, situații, structuri sociale pentru care nu există în societate mijloace e- ficiente de control sau care depășesc aceste mijloace (de exemplu, o rată a omuciderilor de 1/100.000 anual este considerată contro- labilă și inevitabilă, dar o rată de 1/1.000 anual este o p.s. (H.A. Hornstein, B. Bunker, 446 PRODUS INTERN BRUT Social Inten/ention, 1971); d. p.s. apar ca ur- mare a existenței valorilor conflictuale în societățile contemporane, valori imanente și în ultimă instanță dezirabile, și care, în anu- mite condiții, obțin adeziunea unor mase mari de oameni creindu-se astfel o p.s., prima fază a unui eventual conflict social direct (R. Dy- nes. A. Clark, S. Dinitz, I. Ishino, Social Problems, Dissensus and Deviation in an In- dustrial Society, 1964). Printre p.s. clasice se enumeră: criminalitatea, devianța juvenilă, tulburările psihice de masă, drogurile, sinuci- derile, prostituția, creșterea demografică excesivă, tensiuni interetnice, dezorganiza- rea familiei, conflicte de muncă, p.s. generate de prezența armatei și poliției în viața coti- diană, dezorganizarea comunitară, traficul urban, criza de locuințe și alte p. metropoli- tane, dezastrele naturale sau economice.! n ultimele două decenii, s-au adăugat alte p.s.: poluarea, SIDA, marile migrații internaționale, inegalitatea economică și socială între marile regiuni ale globului, alimentația, energia și formele noi de violență (civilă, organizată, terorismul). Nu toate p.s. sînt și p. sociologi- ce. Odată conștientizată și transmisă spre cercetare sociologilor, deci transformată în p. sociologică, o p.s. ridică trei grupuri mari de dificultăți: a. cauzele apariției și răspîndirii p.s.; b. anvergura p.s. și costurile sociale (to- tale și sectoriale) provocate de prezența sa; c. costurile și duratele preliminate pentru re- zolvarea p.s. în cazul p.s. “tradiționale” (sărăcia, alcoolismul, drogurile etc.) există un sistem instituțional de prevenire, combatere, control și măsurare a nivelelor și costurilor so- ciale respective. în rezolvarea p.s., în societățile contemporane, se apelează din ce în ce mai frecvent la acțiuni combinate — ins- tituționale și particulare, preventive și/sau punitive. Astfel, în cazul unui dezastru natural (inundație, cutremur) se dezvoltă un sistem instituțional și unul informai da ajutoare a per- soanelor afectate, adeseori cu participare internațională. Din punct de vedere genetic p.s. pot fi: a. funcționale — p.s. care apar în virtutea funcționării evolutive a unui sistem social: industrializarea generează exod care produce supraaglomerare urbană, ceea ce duce la o p.s. a locuințelor; b. structurale — p.s. care apar ca urmare a declinului unei structuri, forme, configurații sociale determi- nate: declinul modelului familial de fertilitate înaltă (cu mulți copii) este ireversibil, dar scăderea populației poate fi contracarată prin scăderea mortalității sau prin creșterea imi- grației; c. accidentale — p.s. care apar ca urmare a unor dezastre economice (șomajul în perioadele de criză) sau naturale (epidemii- le, foametea, poluarea etc.). în evoluția unei p.s. se pot pune în evidență următoarele faze: a. faza de incubație; b. faza de conștientizare; c. faza de conflict și încercare de soluționare; d. declinul p.s. respective. Cele mai multe fe- nomene care la un moment dat devin p.s. nu dispar (declinul fertilității poate fi amînat, dar nu oprit; criminalitatea poate fi redusă, dar nu eliminată etc.), ci se transformă — în anumite condiții — în probleme controlate. V. crimina- litate, delincvențâ, patologie socială. A.T. PRODUS INTERN BRUT-PIB-în abrevierea românească sau GDP în cea en- gleză (“gross domestic product”) constituie o măsură a fluxului total de bunuri produse și servicii prestate într-o economie de-a lungul unei perioade determinate de timp, de regulă un an, într- un proces (de fapt, o multitudine) demarat prin intrări(input- uri = bunuri și ser- vicii folosite în producție), încheiat prin ieșiri (output-ur\) și comportînd uneori utilizarea de produse intermediare (= care în intervalul de timp ales trec prin mai multe cicluri de pro- ducție, destinate fiind mai degrabă unui consum intermediar, adică spre a obține alte produse, decît spre a trece direct în consumul final ca atare). PIB reprezintă o agregare a rezultatelor finale ale angrenării diferiților fac- 447 PRODUS INTERN BRUT tori de producție. (După Marshall, factori de producție sînt lucrurile de care e nevoie spre a face o marfă. în terminologia modernă, re- ferirea la ei se face prin amintitul “input” care, în mare, include: pămîntul, munca și capitalul (este însă în general recunoscut că gruparea nu e inatacabilă, dată fiind posibilitatea sub- clasificării fiecărui input în mai multe componente). De reținut că produsele ce fac obiectul consumului intermediar nu se adună (se cuprind numai bunurile folosite pentru consumul final al populației sau bunu- rile de investiții). Și aceasta pentru că valorile bunurilor intermediare sînt deja cuprinse im- plicit în prețurile bunurilor finale. + Calificativul "brut"semnalează faptul că nu s- a făcut “curățarea” datelor de cheltuielile pe bunuri destinate înlocuirii unor părți (uzate sau depășite) ale bazei tehnico-materiale; prin scăderea cheltuielilor de înlocuire s-ar obține produs intern net (“net domestic pro- duct”; NDP). ♦ Calificativul "intern" semnalizează faptul că nu s-a cuprins venitul rezultat din investiții efectuate și proprietăți deținute de autohtoni în afara granițelor, și nu s-a scăzut venitul creat în țară, dar ce revine unor străini aflați în afară; prin aplicarea aces- tor două operații asupra PIB se obține produsul național brut în abreviere româ- nească — PNB, iar în cea englezească — GNP (”gross național product”). ♦ Aspectele trecute în revistă conturează conținutul teore- tic al PIB sau PNB. O valoare bănească aso- ciată acestor conținuturi ne plasează pe terenul PIB-ului real sau al PNB-ului real. ♦ O altă problemă majoră de conținut al acestor indicatori macroeconomici este cuprinderea sau nu a subsidiilor și impozitelor indirecte. Impozitele indirecte (aplicate asupra cheltuie- lilor sau “pe cumpărări”) ca și cele directe (aplicate asupra veniturilor sau averii) consti- tuie forme de prelevare la dispoziția statului (guvernului, bugetului) a unor sume; sumele sînt destinate, între altele, a contribui la redis- tribuirea veniturilor prin transferuri (plăți fără contrapartidă făcute către persoane aflate în nevoie) sau la restructuarea producției prin acoperirea parțială a costurilor în unele sec- toare aflate în dificultate (practica acordării de subsidii sau subvenții, opusă practicii de im- pozitare). Dacă interesează costurile efective ale producției, fără subvențiile care — în mod artificial — le ușurează și fără impozitele care — în final — le încarcă, se va opera cu indi- catori ce reflectă costul factorilor de producție sau "la preț de cost". Dacă, dimpotrivă, nu se procedează la eliminarea din calcul a sub- vențiilor (prin adăugare) și a impozitelor indi- recte (prin scădere), indicatorii apar “la prețul pieței”. în sensul acestor precizări, se ope- rează cu PIB și PNB la prețulpiețiisau cu PIB și PNB la preț de cost, acestea din urmă “curățate” fiind de efectul impozitelor indirecte și eventualelor subvenții (PIB/PNBp. piață mi- nus impozite indirecte plus subvenții = PIB/PNBp.cost). ♦ Operația de “curățare” a PIB sau PNB, reale, de efectele inflației în anul respectiv transformă valoarea inițială — PIB nominal sau PNB nominal— într-una ce reflectă rezultatul procesului productiv pur, propriu-zis: PIB (sau PNB) real efectiv, di- ferența eliminată se cheamă deflator. ♦ în practica și teoria economiilor (ex)socialiste, agregarea indicatorilor macroeconomici pre- zentați aici cuprinde doar acea subdiviziune a producției considerată a reprezenta “munca productivă” (lăsînd la o parte rezultatele “muncii neproductive” — în linii mari, servicii- le), cu sau fără scăderea cheltuielilor materiale, conducînd, respectiv, la concepte de "venit național"și "produs social total", care nu intră ca atare în sistemul internațional de indicatori (ai O.N.U., UNESCO și altor orga- nisme; acestea operează cu PIB și PNB). V. economie de piață, macroeconomie, politică fiscală. E.P. 448 PROFESIE PROFESIE tip de activitate socială ce se exercită pe baza unei pregătiri profesionale, a unei calificam. P. desemnează complexul de cunoștințe teoretice și deprinderi practice dobîndite de către o persoană prin pregătire și se exprimă prin meseria sau/și specialita- tea însușite. Constituirea p. a avut loc în cadrul procesului amplu și de durată de pro- fesionalizare a muncii. Pentru o perioadă considerabilă din istoria omenirii s-a menținut o distincție netă între activitățile intelectuale și cele fizice (manuale). Doar primului grup i s-a aplicat denumirea de profesie — ca ocupație ce necesită înalte cunoștințe de specialitate, în prezent, ca urmare a dezvoltării forțelor de producțte, a creșterii complexității muncii și a cerințelor impuse de revoluția științifico-teh- nică, profesionalizarea muncii a devenit generală. Cvasitotalitatea ocupanților solicită și se exercită pe baza unei calificări, ceea ce conferă individului anumite drepturi dar și asumarea unor responsabilități specifice muncii ce o desfășoară. Conținutul p., ce- rințele practicării acestora, beneficiile rezultate sînt expuse în așa numitele profe- siograme. în economia românească peste 95% din activitățile de muncă necesită o cali- ficare (fac excepție numai activitățile de manipulare a produselor, încărcare, descărcare, transport manual). Recensămîn- tul populației din anul 1992 a înregistrat profesia persoanelor luîndu-se în considerare 4 nivele de pregătire, cu formele lor specifice, în cazul a 45 categorii și 359 grupe de profesii: muncitori, — calificați prin licee de speciali- tate, școli medii tehnice, școli profesionale, ucenicie, cursuri, practică la locul de muncă; maiștri; absolvenți de școli postliceale; absol- venți ai învățămîntului superior. Ca urmare a sporirii complexității muncii în condițiile revo- luției științifico- tehnice, se asistă la solicitări tot mai mari în domeniul pregătirii forței de muncă, trecerea de la situația în care predo- rpinau formele de calificare realizate de către unitățile productive (ucenicie, practică la locul de muncă), la situația în care predomină sau devin exclusive formele de calificare în cadrul sistemului de învățămînt, cu o creștere a numărului anilor de studiu. în ultimele decenii a sporit proporția muncitorilor pregătiți prin forme de calificare în cadrul învățămîntului li- ceal și profesional. ♦ Diversele analize și calcule demonstrează contribuția deosebită a calificării profesionale, a învățămîntului la creșterea productivității muncii (se înregis- trează o creștere de cîteva procente a productivității muncii pentru fiecare an de pregătire). Deși orientată în raport cu ce- rințele pentru etapa viitoare, calificarea realizată în tinerețe nu încheie procesul formării profesionale. Cea de a doua compo- nentă a acestui proces o constituie perfecțio- narea, destinată să faciliteze individului adaptarea la schimbările din domeniul său de activitate. Se estimează la 15 ani intervalul de schimbare a conținutului unei profesii. Per- fecționarea profesională se realizează prin studiul individual, reciclare, policalificare și re- calificare. ❖ Perspectiva sociologică asupra profesiilor se corelează cu aceea a altor științe preocupate de acest domeniu: econo- mie, ergonomie-, psihologie, pedagogie. în ceea ce o privește, sociologia este interesată de studiul caracteristicilor sociale ale p. și ocupațiilor, de analiza influenței activității de muncă, în raport cu alte sfere de preocupări ale oamenilor, asupra personalității și conștiinței lor; sînt cercetate aspecte referi- toare la constituirea aspirațiilor, idealurilor și intereselor profesionale; orientarea, recruta- rea și selecția profesională; cerințele, conținutul și eficiența pregătirii; dinamica ocu- pațiilor și profesiilor; caracteristicile mobilității profesionale; implicațiile sociale ale schimbărilor din conținutul muncii și al profe- siilor. V. educație, fluxuri, mobilitate socială, ocupație, prestigiu. I.M. 449 PROFEȚII CARE SE AUTOREALI-ZEAZĂ PROFEȚII CARE SE AUTOREALI- ZEAZA estimări, predicții care ajung să se realizeze în principal datorită faptului că au fost emise; idei care se caracterizează prin aceea că, prevăzînd o anume situație, deter- mină sau contribuie substanțial la însăși crearea acesteia. Expresia p.c.s.a. și “teoria” ce o acompaniază este legată de numele lui R.K. Merton {The Seif Fulfilling Prophecy, 1959). El oferă ca exemplu cazul unui zvon fantezist (fără bază reală) despre iminența fa- limentului unei bănci, zvon care, împingînd pe majoritatea depunătorilor să-și retragă banii, duce realmente la falimentul băncii. Sociolo- gul american interpretează prin prisma p.c.s.a. și fenomene mai complexe, ca de ex. relațiile interetnice din S.U.A.: albii îi percep pe negri “pe bază de fapte” ca neinstruiți, ui- tînd sau neglijînd că ei sînt astfel tocmai datorită unor prejudecăți și practici ale albilor, profesării unei anticipații autorealizante. Practica cotidiană ca și studii experimentale riguroase arată cît de mult contează în proce- sele socializante și educaționale incorporarea în imaginea de sine a copiilor și tinerilor a unor aprecieri, estimări din partea celorlalți (îndeosebi a persoanelor semnifica- tive), care devin forțe motivaționale ce orientează eforturile indivizilor spre realizarea în fapt a acestor aprecieri și estimări. S-a constatat, de pildă, că dacă unor elevi medio- cri ca performanțe școlare li s-a comunicat de către persoanele percepute cu un înalt pres- tigiu (cercetători psihologi) că au obținut cele mai bune rezultate din clasă la testele de in- teligență — testele nu fuseseră de fapt corectate —, ei și-au îmbunătățit sensibil si- tuația la învățătură. Termenul de “profeție” din expresia p.c.s.a. nu are, deci, nici o conotație neștiințifică — el poate fi înlocuit, de altfel, cu cel de “predicție”; o anume idee, estimare, previziune, se (auto) împlinește, accentuînd realizarea unei posibilități, dintr-un potențial mai vast, numai în anumite condiții și eventual pe un termen scurt. Rezultă că nu orice fel de bancă va da faliment datorită unui zvon ne- fondat — sau în tot cazul dacă uneia i s-a intîmplat așa celelalte vor lua măsuri de pro- tecție —, sau nu orice copil va putea ajunge la orice performanțe estimate și comunicate lui de cei din jur. V. etichetare socială, inter- acționism, zvon. P.l. PROFILAXIE SOCIALĂ ansamblu de măsuri și procedee psihopedagogice, psiho- sociale, psihiatrice, juridice, medicale etc. capabile să prevină, să combată sau să împiedice apariția simptomelor de inadaptare sau de alienare a altor patologii sociale. Por- nind de la cunoașterea și analiza cauzelor multiple ale integrării deficitare în viața so- cială, ale socializării inadecvate, ale relațiilor umane nesatisfăcătoare sau disfuncționale etc. p. își propune să descopere și să funda- menteze strategii eficiente de prevenire a acțiunilor nocive ale mediului social. P. este în același timp o atitudine, un punct de vedere, o stare de spirit, dar și un demers sistematic și metodic de factură interdisciplinară ce po- larizează eforturile convergente a numeroși specialiști: sociologi, pedagogi, psihologi, juriști, medici etc. Scopurile și problematica sa sînt sensibil asemănătoare cu cele ale igie- nei mentale. Deosebirea dintre cele două domenii ale practicii sociale rezidă în spațiul mai larg de cuprindere și în arsenalul meto- dologic mai diversificat al p. în timp ce igiena mentală are în vedere protecția împotriva psi- hozelor, nevrozelor și a altor forme de alienare patologică, p., alături de acest obiec- tiv, vizează și prevenirea sau combaterea comportamentelor socialmente indizerabile, a interacțiunilor morbide dintre indivizi sau dintre indivizi și mediul lor social. P. urmărește trei obiective distincte: a. reduce- rea incidenței inadaptării sociale prin intermediul măsurilor educative la nivelul in- dividului și colectivității; b. reducerea 450 PROGNOZĂ SOCIALĂ frecvenței inadaptării sociale grație depistării precoce a subiecților cu risc de eșec adaptiv- integrativ și intervenției recuperatorii prompte, prin mijloacele psihoterapie!, socio- terapiei sau metodelor de reeducare; c. reducerea consecințelor inadaptării sociale prin limitarea deteriorărilor comportamentale și atitudinale ale subiecților handicapați cu ajutorul unui complex de măsuri psihologice, sociale și medicale de natură să asigure rein- serția lor într-o colectivitate activă. V. asistență socială, handicap, medicină so- cială, devianță. T.D. PROGNOZĂ SOCIALĂ evaluare ba- zată pe determinarea științifică a probabilității evoluției cantitative și calitative a unor proce- se, domenii de activitate, sfere ale vieții într-un anumit interval de timp aparținînd vii- torului. Spre deosebire de p. economice sau tehnologice (sectoriale), p.s. este orientată spre problemele complexe ale socialului. Sis- temul integrat care este societatea posedă structuri cu un înalt grad de organizare: științi- fico-tehnice, economice, politice, educaționale, culturale ș.a. Evoluția în timp a acestora pune probleme speciale studiului dezvoltării lor. în mod curent, analiza prin p.s. se centrează pe anumite variabile considerate “dependente” (precum: populația, instituțiile, migrația terito- rială, structurile profesionale, mobilitatea socială etc.) a căror evoluție și variație depind de alte variabile considerate “independente” (sistemul economic, deciziile politice strategi- ce, diviziunea muncii, evoluția situației internaționale etc.). Acțiunea acestora din urmă asupra primelor se studiază prin diferite metode, investigîndu-se starea lor în funcție de obiectivele evoluției și dezvoltării sistemu- lui social respectiv. Elementele definitorii ale p.s. sînt următoarele: a. orizontul de timp pentru care se elaborează previziunea (scurt — 5 ani, mediu 6 pînă la 15 ani, lung — peste 15 ani); b. gradul de elaborare științifică a aparatului cercetării (în afară de metodologia specifică nivelului de complexitate a analizei, de regulă interdisciplinară, sistemică și înalt formalizată, se impune asocierea diverselor stări viitoare posibile cu anumite valori utili- tare și cu determinări volitive, decizionale, care asigură orientarea viitorului în sensul do- rit); c. caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă — orientată spre obiec- tive clare; explorativă — analizînd tendințele posibile în viitor plecînd de la starea prezentă a proceselor avute în vedere; morfologică — cercetînd sistemele viitoare plecînd de la ana- liza părților lor componente; sintetică — investigînd viitorul dinspre întreg spre subsis- temele sale); d. domeniul analizei (aici sînt posibile prognoze micro sau macroscopice, fie centrate pe sfere sau sectoare de activitate — de exemplu, învățămînt sau evoluția popu- lației, fie localizate asupra întregului sistem social). ♦ Metodele utilizate în cadrul p.s. nu sînt, în sine, specifice doar subiectelor pur so- ciale. Ele sînt folosite și în p. economică sau tehnologică. Rezultatele aplicării lor, însă, de- pind în mare măsură de informațiile introduse, care trebuie să surprindă natura socială a elementelor realității. Metodele spe- cifice p.s. sînt imposibil de raportat la o tipologie oarecare, ele se clasifică doar în funcție de caracterul orientării și natura p. Sînt acreditate în prezent șase mari grupuri de metode, opțiunea pentru unele sau altele fiind la dispoziția cercetătorului în funcție de obiec- tivele sale, a. Metode de extrapolare — prin care se urmărește identificarea stărilor de conservare sau variație ale condițiilor ce au imprimat o anumită formă de evoluție a unui fenomen sau proces. Supoziția de bază a acestei familii de metode este că aceleași condiții generează aceleași efecte. Aplicarea metodelor necesită serii dinamice de date pri- vind evoluția procesului studiat pe termen cît mai îndelungat. Pe această bază apare trece- rea de la postdicție (caracterizarea evoluției 451 PROGNOZĂ SOCIALĂ fenomenelor trecute) la predicție (caracteri- zarea stărilor viitoare). Extrapolarea se aplică în forme diferite. în extrapolarea prin serii di- namice se calculează tendința centrală a valorilor seriei de date, variațiile (ciclice) în ju- rul tendinței, variațiile întîmplătoare și ponderea lor față de variațiile sistematice. Acest tip de extrapolare constă în calculul ten- dințelor viitoare, a variațiilor ciclice și a ponderii elementelor întîmplătoare. Extrapo- larea fenomenologică pornește de la evidențierea caracteristicilor globale ale feno- menului (considerate ca independente între ele) și procedează la asamblarea lor pe baza unor ipoteze și legături asociative. Rezultate- le acestei, metode arată forma evoluției fenomenelor sau proceselor în funcție de di- namica particulară a caracteristicilor asociate (de exemplu: variație de tip exponențial sau logistic, monoton crescătoare sau liniară). Prin extrapolarea vectorială se studiază dina- mica sistemelor formate din mai mulți factori aflați în interdependență. Se identifică para- metrii semnificativi prin evoluția sistemului, nivelul și conținutul interacțiunilor dintre facto- ri. Previziunea stărilor viitoare devine posibilă prin corelarea reciprocă a parametrilor defini- torii și simularea diferitelor variante de evoluție a sistemului. Extrapolarea cu ajutorul curbei înfășurătoare surprinde rezultantele unor procese complexe formate din mai multe elemente/evenimente care intervin succesiv în evoluția de ansamblu a proceselor și le mo- difică semnificativ, b. Metodele morfologice au ca idee centrală descompunerea unei pro- bleme de rezolvat (în cazul în speță: o evoluție viitoare) în elemente componente și reasamblarea lor pe baza unor criterii deter- minate. Treptele de parcurs în cadrul unei asemenea metode sînt: se stabilește natura și enunțul problemei de analizat; se enunță to- talitatea factorilor și parametrilor de care depinde analiza evoluției viitoare a conținutu- lui fenomenului sau procesului analizat; se descompun factorii și parametrii în elemente și valori ireductibile și independente, alcătuin- du-se un tabel conținînd toate elementele și valorile identificate; se construiesc apoi lanțuri de legături între diferitele elemente și parametri, fiecare lanț în parte constituind o po- sibilă evoluție a rezolvării problemei. Tabloul astfel conturat devine o cutie morfologică cu n dimensiuni (n = numărul parametrilor dis- tincți). Soluțiile obținute sînt fie posibile, fie contradictorii și imposibile, după cum se apre- ciază în funcție de natura problemei și de natura relațiilor interne dintre parametrii ana- lizați. c. Metoda scenariilor constă în analiza evoluției unui sistem complex, plecînd de la tendințele și condiționările prezente ale siste- mului ca și de la suma acțiunilor mediului extern al acestuia. Prima etapă a construcției unui scenariu constă în conturarea morfolo- giei sistemului (prin cunoașterea limitelor și condiționărilor interne, ca și a influențelor me- diului extern). Orice scenariu pornește, evident, de la starea actuală a sistemului (t0) și își fixează pentru analiză un moment anu- me de timp (tn). Pentru investigarea transformărilor în această perioadă se poate opta pentru unul dintre mai multe tipuri de scenarii (normative, explorative, tendențiale, contrastate etc.) De asemenea, este de dorit să se enunțe unele judecăți privind dezirabi- litatea stării actuale a sistemului ca și opțiunea valorică aleasă pentru a defini evo- luția către tn. în faza următoare se definesc variabilele (endogene și exogene) care in- fluențează dinamica sistemului analizat. în al treilea moment se elaborează premisele mo- delului analizei pe baza ipotezelor prin care se pot defini căile ce fac posibilă atingerea unor stări sau a altora. Aceste stări viitoare ale sistemului sînt determinate de judecăți de va- loare privind dezirabilitatea stărilor și de unele principii normative față de care se poate sub- ordona evoluția viitoare a sistemului. Etapa a patra constă în elaborarea modelului propriu- 452 PROGNOZĂ SOCIALĂ zis al evoluției în timp a sistemului. în cons- trucția modelului apar unele restricții ce țin de validitatea formală a relațiilor dintre compo- nente, recursivitatea acestora, evitarea erorilor diferitelor aproximări (prin trenduri fe- nomenologice sau prin extrapolări, de exemplu). Ultima etapă conține activitatea de redactare a scenariului, după tipul ales în prealabil și pe perioada de timp concepută inițial, d. Metoda arborilor de pertinență — identifică, plecînd de la un obiectiv fixat, stra- tegii de atingere a acestuia, mijloace și dificultăți ale acțiunilor selectate. Utilizînd teh- nici din teoria grafurilor, se construiesc arborescențe ce leagă diverse aspecte defi- nitorii ale sistemului al cărui obiectiv (obiective) se analizează. Arborele are o rădăcină identificată cu obiectivul urmărit, de aici pleacă mai multe ramificații menite să fur- nizeze opțiuni raționale de ordonare, organizare și ierarhizare a informațiilor privind stările sistemului analizat. Arborii de perti- nență orizontali evidențiază ierarhiile obiectivelor (intermediare față de obiectivul fi- nal), mijloacelor și resurselor necesare de alocat pentru finalitatea dorită. Arborii verticali pun în evidență resurse, mijloace, activități și acțiuni caracteristice subetapelor definite prin arborii orizontali. O dată constituiți arborii, se alocă fiecărui subetaj și fiecărui etaj aparte ci- fre de merit, cifre de pertinență, factori de pondere, coeficienți de importanță. Astfel de scoruri și note fac să apară mai clare semni- ficațiile fiecărui element sau set de acțiuni-obiective în cadrul opțiunilor strategi- ce identificate. De regulă, arborii de pertinență se utilizează consecutiv cu elabo- rarea de scenarii, prin care s-au conturat obiective ca și modele de relație dintre mijloa- ce-resurse-obiective. Pentru atribuirea notelor și valorilor de pertinență sînt necesari experți în domeniile respective, e. Metoda construcției strategiilor previzionale urmează, în linii mari, același demers ca în cazul meto- dei arborilor de pertinență cu o singură mare deosebire: dacă în cazul arborilor soluția pro- blemei ca și caracterul drumului către ea sînt strict deterministe, strategiile previzionale sau arborii de decizie au un caracter prob- abilist. în fiecare punct al acestor arbori se alocă șanse și probabilități pentru fiecare va- riantă posibilă precum: costuri-beneficii, timp, valori ș.a. De-a lungul arborilor de decizie pot avea loc reîntoarceri la nivele inițiale, ca și scurtcircuitarea unor nivele de complexitate intermediară, trecerea prin toate nivelele ne- fiind obligatorie. Și pentru această metodă, în vederea alocării probabilităților asociabile al- ternativelor decizionale, sînt necesari experți. f. Metodele euristice de stimulare a creati- vității experților și cercetătorilor sînt de o mare varietate, incluzînd tehnici ce solicită imagi- nația și puterea de anticipație a experților în felurite probleme asociate evoluțiilor în dis- cuție, ca și a cercetătorilor în problemele viitorului. De exemplu, brainstormingul ca și alte tehnici de creativitate se sprijină pe ședințe repetate de grup (5-12 persoane) pentru producerea ideilor. Grupurile de dis- cuție a ideilor sînt conduse de un moderator care, cunoscînd bine problema în discuție, îi stimulează și îi determină pe participanți să cerceteze toate ideile legate de tematica în discuție, de găsirea unor soluții și căi noi pen- tru abordarea unor domenii incerte. O altă modalitate este cea a disecării unor probleme generale în teme particulare, studiindu-se apoi, pe etape, soluțiile practice. O tehnică consacrată și larg utilizată este ancheta prin metoda Delphi. Prin ea se urmărește a obține părerea unor experți asupra apariției și desfășurării unor evenimente viitoare sau a schimbărilor în unele domenii precise. Grupul de experți este investigat pe baza unui ches- tionar, în cîteva runde succesive (3 pînă la 6). în prima rundă se lansează un set de întrebări legate de subiectul investigației ca, de exem- plu, listarea unor evenimente posibile într-un 453 PROGRES SOCIAL cîmp dat. Lista poate fi ante-elaborată de către echipa de investigație sau lăsată pentru a fi elaborată de experți. Răspunsurile sînt apoi prelucrate în funcție de opiniile acestora, de frecvența și intensitatea lor. în a doua rundă, se prezintă experților lista prelucrată a evenimentelor și se cere alocarea sau esti- marea probabilității (sau datei) apariției lor precum și importanța (ierarhizarea acestora). Răspunsurile experților se analizează și se prelucrează din nou, calculîndu-se valorile centrale (probabilitățile cele mai comune și importanța fiecărui eveniment probabil) și apoi lista respectivă este adusă, din nou, la cunoștința participanților a căror opinie s-a si- tuat departe de medie sau de consensul general, dacă el a survenit, sînt rugați să-și fundamenteze (argumenteze) și, eventual, revizuiască părerile pentru a obține acel con- sens dorit. Participanții pot primi informații suplimentare dacă resimt această nevoie. De asemenea, ei pot cunoaște, dacă doresc, cît de diferită este opinia lor față de a celorlalți. După acest demers se prelucrează din nou răspunsurile și acestea se aduc la cunoștința experților participanți. în a patra rundă (ultima în cazul anchetei în care stabilirea consensu- lui necesită un interval minim de timp), dacă opiniile sînt convergente, răspunsurile se sin- tetizează în raport cu schema inițială și se raportează la tematica studiată. Raportul este de asemenea făcut cunoscut participanților a căror expertiză a fost utilizată în cercetarea subiectului urmărit. O altă tehnică de investi- gare a apariției unor evenimente viitoare, înrudită cu ancheta de tip Delphi, este metoda impactului încrucișat. Evenimentele propuse analizei sînt de data aceasta interdependente între ele. Datele de intrare ale anchetei sînt e- venimentele asociate cu probabilitățile corespunzătoare de apariție ale fiecăruia, precum și cu probabilitatea ca unul (fiecare pe rînd) din evenimente să influențeze produce- rea celorlalte. Datele de ieșire sînt constituite din probabilitățile finale ale evenimentelor co- relate. Pentru obținerea unor astfel de valori sînt necesare atîtea runde de anchetă cît să se stabilească consensul între experții parti- cipanți la ea. Cu cît lista de evenimente este mai mare cu atît crește și utilitatea alcătuirii unor scenarii care să nuanțeze interacțiunea și consecințele evenimentelor respective. V. planificare, predicție, probabilitate, viitorolo- gie. I.A.P. PROGRES SOCIAL evoluție necesară a omenirii spre mai bine. Conceptul de p.s. se fundează pe două presupoziții fundamentale: a. dinamica în timp a omenirii este guvernată de legi obiective, dincolo de intențiile și chiar opțiunile particulare ale oamenilor care trăiesc într-o societate la un moment dat și b. această evoluție necesară este spre “mai bine”: societatea tinde să ofere condiții tot mai bune pentru viața umană. Este o viziune op- timistă asupra sensului istoriei. Ideea a fost elaborată sistematic în secolele XVII- XVIII, fiind deosebit de influentă în epocă. Ideea de p. a fost legată inițial de o nouă viziune evo- lutivă a rațiunii (cunoașterii) și tehnologiei. Experiența dezvoltării științelor naturii a înlo- cuit viziunea statică asupra rațiunii, specifică filozofiei antice, cu o viziune istorică evoluțio- nistă, cumulativistă: cunoașterea reprezintă un proces de creștere, de dezvoltare continuă în timp de la necunoscut la cunoscut. Revo- luția industrială, pe de altă parte, generată și întreținută de dezvoltarea rapidă a capitalis- mului, oferă un alt model al unui proces de dezvoltare rapidă în timp: tehnologia. Evi- dența dezvoltării cunoașterii științifice și a utilizării ei în activitățile productive, ca tehno- logie, au oferit modelele intuitive pentru elaborarea ideii de p. Sub impulsul cunoaște- rii și tehnologiei, societatea era considerată a se afla ea însăși într-un proces continuu de dezvoltare, tinzînd spre o stare tot mai bună pentru condiția umană. Să observăm deci că 454 PROHIBIȚIA INCESTULUI p., spre deosebire de evoluție este definit prin criterii valorice, referitoare la condiția umană: “mai bine pentru om”. Sociologia încă de la început a manifestat o atitudine negativă față de conceptul de progres, refuzîndu-i statutul științific și considerîndu-l un concept tipic fi- lozofic sau ideologic. De regulă, el a fost înlocuit cu cel de evoluție. Următoarele critici au fost formulate la adresa p.s. în calitate de concept științific, a. Referitor la criterii s-au adus două critici. 1) p.s. se fundează pe ju- decăți de valuare și, conform viziunii pozitiviste, judecățile de valoare principial nu pot face obiectul științei, fiind expresia unor opțiuni subiective, a unor credințe care nu au statut de fapte legitime pentru o analiză științifică. 2) Relativismul cultural — estimările pe care oamenii le fac asupra a ceea ce este bine și rău nu numai că sînt pur subiective, dar și înalt variabile; ele diferă de la colectivitate la colectivitate, de la o epocă la alta. Întrucît nu există niște standarde universale ale bine- lui, devine imposibil a judeca dacă o societate sau o etapă istorică este “mai bună” decît o alta. Aceste tipuri de critici încep să fie tot mai mult abandonate. în primul rînd, opoziția netă între judecățile de existență și cele de valoare tinde să fie depășită, valorile devenind tot mai mult obiectiv legitim al analizei științifice. în al doilea rînd, se produce o tendință de redefi- nire a criteriului: în locul “mai binelui” vag și interpretabil subiectiv și cultural destul de di- ferit, se dezvoltă tot mai mult criterii obiective ale gradului de dezvoltare, din punctul de ve- dere al omului. Tematica calității vieții, cu sistemul de indicatori care sînt în proces de cristalizare, promite o determinare operațio- nală și obiectivă a “mai binelui” uman. Calitatea vieții poate deveni un criteriu ope- rațional, obiectiv al progresului social, b. Referitor la forțele care asigură progresul, la mecanismul acestuia. Progresul ar fi real dacă dinamica societății ar fi regizată de proiectele elaborate conștient. Or nu acesta este cazul. Direcția evoluției istorice a fost pînă acum diferită de obiectivele, aspirațiile colectivității. O asemenea obiecție este și ea eliminată de dezvoltarea teoriei sociologice: societatea merge spre “mai bine”, nu regizată de intenții și proiecte conștient constituite ci de presiunea necesităților reale ale colecti- vității. Pentru acceptarea p.s. nu este deci nevoie neapărat de presupoziția dezvoltării conștiente a societății. V. calitatea vieții, evo- luție, interacționism, post-modernitate. C.Z. PROHIBIȚIA INCESTULUI (engl./n cest taboo), interdicția relațiilor sexuale și a căsătoriei între indivizi marcați de un foarte apropiat grad de rudenie (tată-fiică, mamă- fiu, frate-soră). P.i. este o regulă universală, ea acționînd în toate societățile umane, chiar și în cele mai arhaice, făcînd deci parte din fondul primar de norme culturale care au consfințit antropogeneza. S-au semnalat, e drept, cîteva societăți (Inca, Hawaii, Egipt) în care a operat regula căsătoriei între frate și soră, dar această regulă se restrîngea numai la familiile regale. Motivația era de ordin reli- gios: faraonul, de pildă, fiind considerat de origine divină, nu se cădea a se căsători cu o muritoare de rînd. Acestea sînt însă excepțiile care întăresc regula, fiindcă incestul era inter- zis și, eventual, foarte aspru sancționat în restul populației, toleranța restrînsă și parțială a incestului funcționînd ca un privilegiu în plus acordat aristocrației dinastice. Universalita- tea p.i. a provocat imaginația explicativă a specialiștilor în științele comportamentale. S-au sintetizat (Carol M. Ember and Melvin Ember: CulturalAnthropology, 1981) cinci ex- plicații posibile: a. teoria familiarității (Edward Westermarck): conviețuirea încă din copilărie împiedică atracția sexuală reciprocă și instau- rează treptat între membrii aceleiași familii indiferența sexuală; b. teoria psihoanalitică (S. Freud): oroarea de incest survine ca o reacție de apărare la interdicția manifestării în 455 PROIECTAREA POSTULUI DE MUNCĂ familie a impulsului sexual, care, reprimat, nu dispare, ci se refugiază în subconștient; c. teoria dezagregării familiei (B. Malinowski): competiția sexuală intra-familială, dacă ar fi admisă, ar crea o asemenea tensiune, încît ar duce la destrămarea familiei și, de aici, la dis- funcționalitatea sistemului social; d. teoria cooperării (Edward B. Tylor, Leslie A. White), complementară teoriei dezagregării: pentru a realiza bunăstarea, membrii unui grup uman — în cazul de față membrii grupului familial — trebuie să elimine dintre ei suspiciunea și os- tilitatea și să coopereze, p.i., îndeplinind tocmai această funcție; e. teoria efectelor pa- tologice: geneticienii au constatat că reproducerea prin încrucișarea indivizilor înrudiți (engl. inbreeding), are efecte patolo- gice asupra descendenților. Dincolo de orice teorie asupra faptului în sine, rămîne de elu- cidat cum au ajuns primii oameni să conștientizeze necesitatea p.i. și să o includă în fondul de norme explicite. V. antropoge- neză, cultură, familie. Gh.G. PROIECTAREA POSTULUI DE MUNCA tehnică de definire a p.m. incluse în rețeaua și ierarhia de personal ale unei or- ganizații cu scopul de a preciza structura tehnico-organizatorică a muncii și profilul ocupațional al persoanelor care realizează munca. Au fost consacrate mai multe abordări ale p.p.m.: a. managementul științific: omul este subordonat mașinilor și metodelor, executînd sarcinile în mod ritmic conform cerințelor fluxului de producție; b. sistemul socio-tehnic: adaptarea p.m. pentru a satisface atît nevoile tehnice cît și pe cele umane; c. îmbogățirea muncii: activarea per- manentă și conștientă de noi motive și surse de satisfacții în muncă; d. grupuri autonome de muncă: echipe de lucru care dețin respon- sabilitatea planificării, controlului și execuției muncii; e.: calitatea vieții de muncă: accen- tuarea integralității muncii, a activităților complementare variate pentru a activa noi surse de motivație a muncii. Eficiența acestor abordări variază în funcție de contextul orga- nizațional și social-global, precum și de tipul de muncă, persoană sau grup. V. motivație, muncă, ocupație, planificarea forței de muncă. M.V. PROMOVARE acțiune dirijată instituțio- nal prin care se realizează trecerea unor indivizi sau categorii sociale de la o condiție socioprofesională la alta superioară, de la un anumit statut la un altul mai ridicat (sau con- siderat ca atare). P. presupune existența unor criterii, exigențe — mergînd de la unele foarte difuze — în virtutea cărora ea se efectuează. Așteptările legate de p. sînt un vector moti- vațional foarte important în viața indivizilor și colectivităților umane. Sociologia își aduce contribuția la elaborarea unor criterii în se- lecția indivizilor pentru p. în diferite sectoare de activitate. Ea studiază mecanismele și e- fectele p., ca fenomen major în viața socială de ansamblu. V. motivație. P.I. PROPAGANDĂ activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspîndire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologii, în scopul influențării, schimbării, formării unor con- cepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente. P. se realizează astfel încît să conducă la realizarea scopurilor și intere- selor grupului pe care îl servește, neexistînd o p. neutrală valoric sau obiectivă. Cel mai adesea, p. se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare și urmărește realizarea unor scopuri de mani- pulare. Există însă și forme de p. (economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală etc.) di- ferențiate după conținut și prin raportare la profilul grupării sociale care o inițiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive. 456 PROSTITUȚIE Cînd se constituie ca sistem, p. dispune de: a. o structură instituțională specializată; b. o ideologie și o tablă de valori aflate în cores- pondență qu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă; c. mijloace și me- tode de transmitere a mesajelor. Structura instituțională include aparatul de conducere ierarhică, precum și centre de organizare, studiu, proiectare și difuziune ale mesajelor. Ideologia, tabla de valori, ca și interesele și obiectivele sînt luate ca referință pentru pro- gramarea și realizarea p. în sociologia p. o atenție deosebită este acordată mijloacelor și metodelor de transmitere. în acest sens au fost consacrate mai multe metode de p. Una constă într-o astfel de organizare a mesajelor încît să provoace trăiri și adeziuni afective, mai ales de tip emoțional. Mai întîi se indică consecințele negative ale unei opțiuni perso- nale provocate de o agenție anume (afectare a intereselor, amenințare a poziției indivi- duale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante etc.) pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea de fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectivă. “P. fapte- lor” (R. K. Merton, P. Lazarsfeld) este centrată pe transmiterea de fapte cît mai con- crete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte ge- nerale, ci pe cele personalizate și care dispun de potențialitatea descoperirii unei surprize de către receptor. îndemnurile directe, lozin- cile, apelurile zgomotoase la urmarea unei căi sînt înlocuite de o astfel de selecție și prezen- tare a faptelor care provoacă opțiunea personală pentru acea cale prezentată ca cea mai bună dintre cele posibile. în felul acesta se lasă impresia autonomiei personale în lua- rea deciziei. P. bazată pe comunicarea persuasivă presupune aplicarea regulilor re- torice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional și care se bazează pe persuabilitatea mem- brilor audienței. O distincție importantă se face între p. tactică (proiectată pe termen scurt pentru obținerea unor efecte imediate) și p. strategică (pe termen lung, destinată formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază și concepțiilor proprii indivizilor și so- cietății). V. atitudine, comunicare, difuziune, ideologie, influența socială, manipulare, mass-media, persuasiune. M.V. PROSTITUȚIE procurarea de către o fe- meie a mijloacelor de existență prin întreținere de relații sexuale cu mai mulți bărbați. Prin extensie, se constituie ca feno- men social. P. a existat în toate țările civilizate, din cele mai vechi timpuri, și a fost întotdeauna subiect de reglementare prin obiceiuri sau lege, punînd probleme grave pentru moralita- tea, sănătatea și ordinea publică. La origini, p. apare a fi legată de venerația religioasă orga- nizată pe lîngă temple, fiind nu numai tolerată, ci și încurajată. La babilonieni, fenicieni și in- dieni, fetele ofereau virginitatea lor drept omagiu zeilor. în plus, în Babilon prostituatele erau organizate în grupuri conduse de o preo- teasă. La evrei p. în sine nu era interzisă, ci încredințată doar femeilor străine. în Egipt, tații erau cei care trăiau exclusiv din vînzarea farmecelor fiicelor lor, iar la perși au fost înființate primele bordeluri. ♦ Necesitatea re- glementării p. rezidă în impactul pe care aceasta îl are asupra moralității și sănătății publice; primele reglementări datează din timpul lui Solon, în Grecia antică, stabilind amplasarea caselor speciale în anumite cartie- re și monopolul de stat asupra lor. Prostituatele erau obligate la portul unei îmbrăcăminți dis- tincte, fiindu-le interzisă participarea la serviciile religioase. Pe lîngă acestea existau curtezanele cultivate și frecventate de notabi- 457 PROTECȚIE SOCIALĂ lități. La romani, au apărut și mai multe regle- mentări: pe lîngă îmbrăcămintea distinctivă, exista un sistem de înregistrare a prostituate- lor la poliție, plasarea lor sub un control social strict. Creștinismul a adoptat o atitudine mai caritabilă față de prostituate. în Evul Mediu, activitatea prostituatelor a continuat să fie re- glementată, fiindu-le rezervate doar anumite străzi sau cartiere. în epoca modernă s-au aplicat două sisteme față de p.: a. sistemul de reglementare care o consideră ca pe un rău necesar și inevitabil; b. sistemul aboliționist, care pretinde suprimarea p. Opțiunea pentru una sau alta dintre poziții apare controver- sată. ♦ Cercetările au relevat cele mai importante motive extrinseci care determină o femeie să practice p. în timpurile moderne: a. dificultățile în găsirea unui loc de muncă; b. condițiile proaste de muncă, insuficient plătită; c. tratamentul agresiv al fetelor acasă; d. promiscuitatea și modul de viață indecent specifice aglomerațiilor afectate de sărăcie; e. agregarea unor mari mase de oameni în comunități și unități de producție, unde există un control social redus privind moralitatea ti- nerilor; f. exemplul de lux, autoindulgență oferit de clasele bogate; g. pornografia și dis- tracțiile care aduc atingeri bunelor moravuri. ♦ P. pune probleme dificile în caz de repre- siune și pînă acum nici o măsură nu a putut duce la eradicarea ei. Mișcările feministe abordează problematica p. în termenii ega- lității între sexe. în fapt, p. este larg răspîndită, iar elementele ei au fost tratate într-o con- venție internațională adoptată de O.N.U. în 1949, a cărei rezoluție cerea, în afară de măsuri represive și sanitare, o reformă pro- fundă a moralității. V. abuz, pornografie. L.M. PROTECȚIE SOCIALĂ ansamblu de politici, măsuri, instituții, organisme care asi- gură sprijinul persoanelor și grupurilor aflate în dificultate și care nu pot să realizeze prin efort propriu condiții normale, minime de viață. Prin sistemul de p.s. se caută posibi- lități de redistribuire a resurselor materiale și umane ale colectivității către acele persoane și grupuri aflate în dificultate în vederea eli- minării decalajelor mari dintre aceștia și populația majoritară. P.s. are ca obiectiv nu crearea unei stări cronice de dependență a celor în nevoie, ci reintegrarea lor în viața nor- mală prin stimularea forțelor active, a creșterii capacităților lor de a face față acestor proble- me, a scăderii perioadelor de criză prin mobilizarea eforturilor proprii. în sens ge- neral, p.s. reprezintă un set de măsuri orientat spre asigurarea unui anumit nivel de bunăstare și securitate socială pentru întrea- ga populație și în mod special pentru anumite grupuri sociale. De asemenea, p.s. poate să aibă în vedere satisfacerea unor nevoi colec- tive care nu se pot realiza corespunzător prin efort propriu prin intermediul pieței libere (ex. sprijinirea sistemului de educație și învățămînt pentru toți, promovarea culturii, asigurarea unui grad corespunzător de sănătate publică, protecția mediului etc.) ♦ P.s. poate să fie pla- sată la niveluri distincte; a. la nivelul întregii colectivități (ex. protejarea veniturilor popu- lației de inflație, asigurarea unui nivel minim de consum, unor venituri minime pe familie, protejarea populației în cazuri de calamități naturale sau sociale, protecția față de crimi- nalitate, violențe, conflicte etnice, îmbolnăviri în masă, protecția la locul de muncă, protecția drepturilor asupra proprietății, protecția împo- triva corupției, alienării politice, împotriva drogurilor și abuzurilor, etc.): b. la nivelul di- feritelor categorii (copii, vîrstnici, handicapați, șomeri etc.); c. la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de starea in- dividului la un moment dat.) Sistemul economic, fundat pe piața liberă, nu e capabil prin el însuși să asigure un venit satisfăcător pentru toată populația, avînd în vedere toate riscurile care apar sau pot să apară în ciclul vieții. Eșecul pieței libere de a asigura resurse economice 458 PROTECȚIE SOCIALĂ corespunzătoare pentru întreaga colectivitate a făcut necesar ca în toate țările dezvoltate să apară un sistem de p.s. care să asigure spri- jinul și ocrotirea indivizilor în toate situațiile în care ei nu mai dispun de resurse materiale și nu mai sînt capabili să-și obțină prin eforturi proprii mijloacele necesare unui trai decent, normal. Aceste situații pot fi foarte diferite. Ele se referă la bătrînețe, boală, accident, handi- cap, șomaj, moartea membrilor activi economici din familie etc. Pentru a asigura o p.s. în toate aceste situații de risc pentru per- soane sau grupuri în nevoie, sînt utilizate în principal două tipuri (modalități) de sprijin: a. sistemul asigurărilor sociale și b. sistemul asistenței sociale. Fondurile asigurărilor so- ciale se obțin prin contribuții sistematice ale populației active care se întorc apoi la cei care au contribuit, dar acum sînt în nevoie, în funcție de contribuția lor, sub formă de pensii, ajutor de șomaj, ajutor de boală și îngrijire me- dicală etc. în cazul asigurărilor sociale, prestația este în funcție de contribuție, b. Sis- temul asistenței sociale funcționează pe baza unui alt principiu. Din fonduri bugetare de stat sau din fonduri obținute voluntar de la indivizi sau de la comunitate sînt sprijinite acele per- soane, grupuri în dificultate, defavorizate, vulnerabile în funcție de necesitățile lor. în acest caz, prestația se face în funcție de ne- voie, nu de vreo contribuție personală anterioară, bazîndu-se pe principiul solida- rității. în cadrul acestui sistem de asistență socială cei în nevoie sînt ajutați să aibă un mod de viată decent, să se încadreze social, să-și recupereze capacitatea de funcționare normală în urma unui ajutor financiar, mate- rial, social. Ajutorul aici are în vedere o perioadă limitată de timp pînă cînd persoane- le cu nevoi speciale își găsesc resurse materiale, psihologice, sociale de a putea să- și desfășoare o viață normală, autosuficientă. Sfera sistemului p.s. este mai largă decît cea a asistenței sociale. ♦ Un instrument impor- tant al politicii de p.s. îl reprezintă sistemul se- curității sociale. Aceasta, prin intermediul unor instituții și activități, asigură un larg pro- gram de ajutor pentru cei bătrîni, bolnavi, cu disabilități, șomeri, văduve, copii abandonați care nu beneficiază de un venit cores- punzător. Resursele financiare ale acestui program de sprijin vin din contribuțiile celor angajați, activi, fonduri ale asigurării de stat precum și din sistemul de taxe și fonduri spe- ciale. în ultimul timp, tot mai frecvent este utilizat în acest cadru termenul de “rețea de securitate, (siguranță) socială” (safety net) ca un component de bază al securității sociale. Acest termen se referă la un set de măsuri pu- blice și private orientate spre asigurarea unui nivel minim decent de trai pentru toți membrii colectivității, împiedicîndu-se astfel instalarea sărăciei. în această rețea de securitate so- cială sînt incluse măsuri speciale ce vizează politici sociale active ca: salarii minime, pensii minime, ajutor de șomaj corespunzător, asi- gurarea unui venit minim pe familie, beneficii minime pentru familii cu mulți copii, alocații pentru copii, ajutor pentru handicapați care să le permită un nivel minim decent de viață, ca- pabile să situeze aceste persoane, grupuri defavorizate social și uman deasupra pragu- lui de sărăcie, oficial stabilit. La acestea se mai adaugă ajutorul financiar înalt focalizat pe persoane, bazat pe testarea mijloacelor de trai ale familiilor cu venituri scăzute, care se plasează sub pragul sărăciei oficial stabilit, în ciuda beneficiilor obținute prin sistemele mai generale (“means tested benefits”). Califica- rea pentru un asemenea sprijin se bazează pe analiza veniturilorfamiliei. Aceste beneficii pot fi monetare (în bani) sau în natură (bunuri și servicii) ♦ După revoluția din decembrie 1989, în România s-a fixat ca un obiectiv ma- jor al reformei socio-economice a perioadei de tranziție și realizarea unei reforme globale a sistemului de p.s. Problemele p.s. în pre- zent în România sînt gestionate în principal 459 PROTOCRONISM de cîteva ministere, comisii, instituții locale și naționale, organizații: Ministerul muncii și pro- tecției sociale, Ministerul sănătății, Ministerul învățămîntului, Secretariatul de stat pentru handicapați, Comisia națională pentru adopții, Ministerul justiției etc. în acest con- text, apare cerința elaborării unei concepții generale care să stea la baza dezvoltării sis- temului de p.s. pe termen scurt și termen lung, de fixare a unor măsuri și strategii coerente care să aibă în vedere: un program legislativ de perspectivă; un program de dezvoltare a sistemului administrativ; stabili- rea unor priorități în sfera p.s.; analiza tuturor resurselor economice oferite în protecția dife- ritelor grupuri; copii, vîrstnici, handicapați, șomeri, săraci etc.; trecerea de la măsuri pa- sive la măsuri active; evaluarea periodică a programelor de p.s. V. asistență socială, po- litică socială. E.Z. PROTOCRONISM termen creat de Edgar Papu pentru a desemna anticipările culturale și condiția oricărei culturi de a crea în chip autonom, nu numai de a imita (recep- ta) alte culturi. “Atît imitația, principiul sincronismului, cît și anticipația, notă a proto- cronismului pot exista împreună într-o cultură. Fenomenul sincronismului este vala- bil la noi dar a fost considerat a fi singurul. Pe lîngă el mai există și celălalt fenomen al pro- tocronismului de care mă ocup în cartea mea” (Edgar Papu, Din clasicii noștri, 1967). Sin- cronismul și p. sînt două fețe ale aceleiași culturi, ele coexistînd în orice cultură. Pentru concepțiile deterministe (cum ar fi marxismul, de pildă), ideea protocroniilor este greu ac- ceptabilă, căci presupune o anume indeterminare (autonomie) a culturilor. P. nu respinge ideea interdependenței culturilor (ideea sincronismului cultural) doar că o com- pletează cu ideea protocroniilor culturale. P. susține că unele evenimente posedă caracte- ristici structurale noiș\ anticipatoare. Acestea sînt protocroniile (proto = înainte, cronos = timp). împreună cu ele se cuvin menționate și alte tipuri sau specii de diferențieri temporale ale culturii: sincroniile culturale, (syn = împreună, cronos = timp), catacroniile (cata = în urmă, cronos = timp), pancroniile (A. Mari- no), anticronii (S. Marcus), etc. Sincroniile se exprimă sub forma raporturilor temporale ni- velatoare (dintre culturi). Protocroniile se manifestă sub forma fenomenelor de antici- pare iar catacroniile delimitează fenomene (raporturi temporale) de întîrziere (decalaje culturale). Un cercetător al culturii va sesiza că există epoci în care predomină sincroniile, epoci în care domină protocroniile și epoci în care predomină catacroniile. De exemplu, în ultimii 40 de ani, în tot Răsăritul Europei au predominat mai multe subtipuri de catacronii. între acestea, proletcultul a fost o catacronie generalizată. El a împins în urmă sud-estul european. Secolul al XVIIl-lea românesc este al catacronismului fanariot. Este impor- tant să identificăm subtipurile de protocronii sau de catacronii culturale în sine, căci, prin morfologia lor, ele induc fie stagnări, rămîneri în urmă, sau în cazul protocroniilor, acce- lerări, înaintări semnificative. De pildă, proletcultul va induce întotdeauna într-o cul- tură procese stagnante. Tot astfel fana- riotismul. Tiparul fanariot n-a apărut din vreo influență spațială, ci pur și simplu prin di- ferențiere temporală. El s-a desprins din tiparul bizantin ca o formulă degradată a acestuia. Este un post-bizantinism foarte tîr- ziu, fără legături cu specificul “local” și total rupt de noul imperativ al istoriei. în schimb By- zance apres Byzance are caracterul unei protocronii sud-est europene. Este una dintre cele dintîi renașteri bizantine și se instalează în seria mare a renașterii răsăritene, care cu- prinde resurecții ale Bizanțului spiritual. Edgar Papu a descoperit protocronii în arii culturale diverse. Astfel, cercetînd arta plas- tică a renașterii germane identifică un 460 PROTOCRONISM expresionism înaintea expresionismului mo- dern, iar în aria portugheză, un baroc portughez înaintea barocului spaniol. Mircea Eliade fade constatarea că evreii au fost pri- mul popor antic care a valorizat religios timpul istoric. Această protocronie este cea mai te- ribilă invenție a culturii ebraice din care a ieșit teofania ebraică, valorificată de către culturile Europei prin creștinism (“Evreii au fost primii care au descoperit semnificația istoriei ca e- pifanie a lui Dumnezeu și această concepție fu reluată și amplificată de creștinism”, Le my- the de l’eternel retour..., 1969). Solomon Marcus descoperă protocronii românești sen- zaționale în cartea sa Din gîndirea matematică românească, 1975. Gabriel Su- dan are o prioritate de 50 de ani în ceea ce privește descoperirea funcției recursive ne- primitiv recursivă și totuși aceasta este peste tot în lume atribuită lui Akerman. Exemplele pot continua. ♦ Vechiul comparatism care ignora protocroniile luase în considerare mai ales elemente comune și eventual acele di- ferențieri culturale datorate influențelor spațiale sau “locale” și ignorase oarecum di- versitățile sau noutățile procurate prin diferențieri temporale sau “epocale” (N. Pe- trescu). în felul acesta s-a produs o diviziune, care s-a adîncit pînă la conflict, între două pa- radigme: difuzionistă și evoluționistă. P. își propune să șteargă această diviziune (sau cel puțin caracterul ei conflictual) și să recupere- ze o “rămînere în urmă” (catacronie) în teoria comparativă a culturilor, datorată cultivării unilaterale a paradigmei difuzioniste și deci a raporturilor de sincronizare. Edgar Papu încadrează în clasa protocroniilor anticipările capabile să genereze diferențieri “epocale”, să imprime timpului caracteristici structurale noi, ba chiar să statornicească configurații temporale durabile (“epoci”). Același interval de timp (măsurat în ani, decenii, secole etc.) poate comprima temporalități prefigurative (protocronii), dar și temporalități des-figura- tive (catacronii) ori con-figurative sau nivela- toare (sincronii). Protocroniile sînt acele evenimente purtătoare de caracteristici struc- turale noi, capabile să modeleze configurația viitoare a unei epoci, adică să prefigureze e- poca. Edgar Papu a dovedit că o cultură, cum este cea românească, este sediul unor “pro- tocronii europene”. Atît a fost de puternică prejudecata occidentalo-centristă, care în mintea intelectualilor români legase orice ino- vație și deci anticipare de aria Occidentală, încît ideea sa a fost imediat respinsă. ♦ Prin- cipala sursă a rezistenței la ideea de p. este una de natură paradigmatică, în măsura în care p. presupune renunțarea la ideea deter- minismului integral și integrator al culturii, admițînd chiar că există în orice cultură e- nergii autonome care se pot sustrage determinărilor, preluînd inițiativa schimbării (inovației) pe cont propriu. P. a trebuit să lupte contra unei mari comodități gnoseologice, fiind nevoit să frîngă inerții care țin de struc- turile profunde ale mentalității moderne. Concepția protocronistă a profesorului Edgar Papu a fost prima delimitare serioasă de pa- radigma determinismului materialist în cadrul culturilor răsăritene aflate sub imperialismul dominator al acestei paradigme. ♦ în măsura în care p. caută cu tot dinadinsul locul ino- vației, îl găsește la nivelul “forțelor spirituale interne” ale unei culturi și astfel afirmă rolul inovator al tradiției. în felul acesta, p. desco- peră realizări culturale cu valoare de anticipație acolo unde sincronismul nu știa, nu putea ști că există, în fondul intern al unei culturi. P. nu exclude posibilitățile ca răspun- sul unei culturi la probleme universale să vină, prin imitație, de la alte culturi, cum susține sin- cronismul. Neexcluzînd această posibilitate, p. își propune să analizeze acele cazuri în care răspunsul se naște în interiorul culturii “locale”, “în zona unui specific de gîndire și simțire din care emană inițiativele protocroni- ce" (Paul Anghel). Reafirmînd paralelismul 461 PROTOCRONISM culturilor, p. respinge etnocentrismul cultural, credința că există o cultură universală față de care toate celelalte sînt culturi particulare, comprehensibile prin raportare la ea. ♦ Sta- bilind precedența, anticipările (Edgar Papu aduce dovezi că Dimitrie Cantemir prin inoro- gul său este un anticipator al psihologiei romantice, tot astfel cum Stolnicul Cantacuzi- no și Cantemir au anticipat ideea de “corsi e ricorsi”, — ideea creșterii și descreșterii impe- riilor —, cu care va lucra un G. Vico), p. stabilește importanța ideii de paradigmă sau de “familie de spirite” pe care o folosește co- relativ cu ideea de serie cronologică, de precedență (anticipație).în sensul acesta ideea de “familie de spirite” permite să deter- minăm un indice de preponderență axiologică a unui motiv, a unei viziuni, a unor atitudini, a unor determinante stilistice etc. (cum ar fi de pildă tema și portretul lui hombre secrete atei B. Gracian, pe care, cum dovedește prof. E. Papu, l-au anticipat învățăturile lui Neagoe Basarab). însă atît preponderența axiologică cît și anticiparea pot fi stabilite doar dacă in- cludem cele două figuri și opere în aceeași “familie de spirite”. Metoda p. ne cere deci să stabilim întîi, prin grupare paradigmatică (nu pur și simplu sintagmatică), operele și figurile care fac parte din aceeași “familie de spirite” și de experiențe creatoare. Gruparea para- digmatică permite clasificarea unor opere neclasificabile ca întreguri, dar ierarhizabile în raport cu una sau mai multe dimensiuni co- mune. în felul acesta, opere incomparabile ca întreg devin comparabile ca “indici de con- centrare axiologică” a unei trăsături, teme, motiv etc. După stabilirea “familiei de spirite”, a unor “paradigme culturale” deci, se poate trece la stabilirea anticipării, a priorităților. Prin urmare, p. nu este o metodă de cercetare a originalității, ci una de cercetare compara- tivă cu scopul determinării anticipărilor, adică a diferențierilor culturale datorate factorului temporal și nicidecum vreunei influențe spațiale venite dinspre alte culturi. ♦ P. sta- bilește în orice cultură două filoane sau surse de diferențiere: spațiale și temporale (epo- cale), datorate deci factorilor de spațiu (gradul de extensie a circulației culturale, bunăoară) și factorilor de timp (intensitatea actului de creație în acest caz, nu mai poate fi atribuit cir- culației, ci unui moment anume, care, prin particularitățile lui inclusiv psihologice, face posibilă inovația). în plus, p. susține că orice cultură este sediul celor două tipuri de di- ferențieri, astfel că toate culturile sînt socotite a fi și creatoare nu numai importatoare. ♦ P. reclamă o foarte bună cunoaștere a geografiei culturale înlăuntrul căreia se pot determina pro- tocroniile. Pe de altă parte, studierea proto- croniilor este singura cale care permite cercetarea împingerilor înapoi sau a catacro- niilor. Numai după ce am stabilit protocroniile putem cerceta ce s-a întîmplat cu ele în timp, dacă împrejurările au fost favorabile ori ba, dacă au permis ori au împiedicat difuzarea lor. Cazul culturii române este unul din cele mai neobișnuite în Europa, fiindcă sînt cel puțin cîteva intervale de anticipări epocale ale culturii române în context european și, totuși, ceea ce a urmat a împiedicat valorizarea acestor inovații pe plan mai general, eu- ropean. Epoca voievodală, cu acel “Byzance apres Bizance” (descoperit de Nicolae lorga) este un caz strălucit de protocronie. Intervalul dintre domniile lui Mihai Viteazul și D. Cante- mir este un al doilea moment de concentrare protocronică retezat de interregnul fanariot. Putem consemna apoi intervalul 1870-1940, urmat de un alt dezastru catacronic, chiar in- tervalul 1964-1974, cu prelungiri pînă prin 1984, este un interval de scurtă renaștere pe cale de a fi contestat chiar în zilele noastre. Ideea protocroniilor, izvodită de E. Papu în acest interval, este un argument protocronie al culturii române postbelice. ♦ Epocile pro- tocronice (diferențieri “epocale”) pot fi urmate de mari dezlănțuiri de forțe catacronice care 462 PSIHANALIZĂ măsoară nu numai rezistența la inovație, dar și ceva mai mult. Catacronismul este un "in- dice de refracție" culturală a ceea ce M. Eliade numise “Teroarea istoriei”. Pe cît de benefic lucrează timpul în cadrul “protocronii- lor", pe atît de malefic lucrează el în cadrul catacroniilor, adică a acelor perioade de ne- fericită dezlănțuire a forțelor catacronismului capabile prin ele însele să împingă o cultură și o societate înapoi cu perioade mai mari sau mai mici. V. sincronism, substrat, neosincro- nism, analiza comparativă. I.B. PROVOCARE/RĂSPUNS cuplu ter- minologic inventat de A. Toynbee pentru a desemna paradigma creșterii și declinului unei civilizații. Relația p./r. reprezintă forma pe care o îmbracă influența mediului asupra unei civilizații. Societățile se grupează în aceeași specie dacă sînt supuse acelorași «forțe» fiind confruntate cu o succesiune de probleme p. la care trebuie să “răspundă” într-un fel sau altul. “Unele eșuează, pe cînd altele reușesc să afle o soluție și la rîndul lor, unele soluții sînt imperfecte și banale în raport cu problemele implicate, pe cînd altele sînt originale și fertile în posibilități de progres ul- terior”. (A. Toynbee, A studyofHistory, 1962). Compararea comportamentelor particulare ale diverselor “societăți” individuale, desprin- derea similitudinilor, ne îngăduie să delimităm societatea mai largă în care ele se încadrează. în raport cu această societate mai largă, soluțiile succesive, adevărate “serii de evenimente”, sînt opera unor “minorități creatoare” care prin chiar fertilitatea previzi- unilor lor exercită o “forță imitativă” (“mimesis”) asupra celorlalți din interiorul so- cietății ca și asupra “proletariatelor externe”. De calitatea r. depinde supraviețuirea sau de- clinul unei civilizații în întregul ei. Relație p./r. este, deci, principalul mecanism care asigură supraviețuirea unei civilizații. Dacă cel de-al doilea termen al relației se blochează, civili- zația intră în criză. O civilizație care eșuează în mod repetat în rezolvarea noilor solicitări ale mediului se află în situația de a prelua ace- lași model de răspuns la solicitări mereu diferite și astfel intră într-un proces de dezin- tegrare. Societatea cade pradă “discordiilor”. “Minoritatea creatoare”, nemaijucîndu-și rolul de elită capabilă să răspundă creator la soli- citările mediului p., se transformă într-o “minoritate dominantă”, care-și va asigura poziția prin forța “statului universal”. Așa, bunăoară, dezintegrarea civilizației elene a cunoscut, după un “timp al discordiilor”, emer- gența “statului universal” al Imperiului Roman. Sciziunile în raport cu “minoritatea dominantă” dau naștere “proletariatului in- tern” (care se opune minorității dominante), proletariat din care, prin emergență, se va naște “biserica universală”. La rîndul său, “pro- letariatul extern" eliberat de “mimesis”-ul stîrnit altădată de fosta “minoritate creatoare”, va reacționa la același “timp al discordiilor” prin “Barbarian Wdlkerwarderung” (migrația po- poarelor războinice barbare). Aceste două “instituții” slujesc istoricului ca “semne” — indi- catori (tokens) pentru a cerceta înrudirea (afilierea) dintre “vechea” și “noua" societate (ce se va fi ivit dintre ruinele vechii civilizații, dispărute între timp). Termenul toynbee-an a făcut carieră în politologie în strînsă legătură cu teoria elitelor. îl vom regăsi, de asemenea, în lucrările lui J.J.S. Schreiber (Sfidarea mon- dială, 1982) într-o formulă terminologică nouă: “sfidare”, care nu este altceva decît p. la care trebuie să răspundă creator o civili- zație pentru a supraviețui. în accepțiunea lui Schreiber, problemele pe care istoria le ridică în fața omului, prin caracterul lor dificil, capătă semnificația unei “sfidări” aruncate omului. V. cultură, civilizație, circulația elitelor. I.B. PSIHANALIZĂ Pentru gîndirea socială modernă, p. este, în egală măsură, o teorie a structurii și dezvoltării personalității umane și 463 PSIHANALIZĂ o metodă de psihoterapie elaborată pentru tratamentul nevrozelor. Este cunoscută și sub denumirea de “psihologie abisală”. Momentul de naștere a p. se consideră anul 1895 cînd Sigmund Freud și Joseph Breuer publică, la Viena, Studii asupra isteriei. Teza centrală a acestei lucrări susține că isteria este rezulta- tul reprimării conștiente a energiei unui proces mental însoțit de procese afective in- tense, energie convertită și exprimată ulterior într-un moment nedeterminat, prin mani- festări corporale stridente. Recuperarea în cazul acestor maladii se făcea, la vremea res- pectivă, sub hipnoză și consta în eliberarea afectelor reprimate și canalizarea lor pe o cale normală, conștientă. Întrucît metoda hipno- zei, ca principală cale a terapiei, s-a dovedit a fi limitată, Freud propune înlocuirea ei cu li- bera asociere de idei ca posibilitate de sondare a etajului neconștient al psihicului. Prin aceasta se descoperă rolul de rezervor al inconștientului în cazul proceselor psihice inhibate sau reprimate și se pune în circuitul medical termenul de p. ca metodă particulară de tratament a dezordinilor psihice. 1. Ca teo- rie a structurii și dezvoltării personalității, p. consideră că viața mentală poate fi abordată din trei puncte de vedere distincte: dinamic, e- conomic și topografic. Dinamica psihismului uman derivă din jocul unor forțe pe care S. Freud le identifică cu instinctele. Procesele mentale se sprijină pe proeminența, inhibiția sau combinarea forțelor instinctuale. Instinc- tele au o natură organică, se caracterizează prin persistență, mare forță energetică și sînt reprezentate mental de imagini cu încărcătură afectivă (cathexis). Două grupe de instincte sînt considerate ca fundamentale: cele de conservare ale eu-lui și cele orientate către relațiile cu obiectele externe, inclusiv sociale. De notat că instinctele sociale sînt reduse de către p. la combinații, în măsuri diferite, între instinctele individuale. La baza formării ins- tinctelor sociale se află perechea de instincte ce aparțin naturii profunde, biologice a omu- lui: instinctul “eros” al hedonismului sexual și instinctul “thanatos” al distrugerii și disoluției constituției vitale. Manifestările instinctuale ale “eresului”, primind expresii prin jocul ce- lorlalte instincte, au fost sintetizate de Freud prin termenul “libido”.Rezonanța mentală a ins- tinctelor, avînd încărcături afective diferite, depinde de configurația cathexis-ului creat, deci de energia ce însoțește fiecare expresie a manifestărilor instinctuale. Menirea psihi- cului este de a ține sub control cantitatea excitației căreia îi este subiect. Modalitatea de control se află în sfera principiului “plăcere- suferință”, suferința fiind determinată de creșterea excitației nervoase, plăcerea de re- ducerea ei. Principiul plăcerii suferă modificări prin intermediul dezvoltării indivi- duale, fiind dominat în timp de principiul realității prin care aparatul mental învață să-și amîne plăcerea satisfacerii instinctelor și să tolereze, temporar, suferința insatisfacerii lor. Ca topografie, Freud privește sistemul psihic drept un complex dominat de două influențe: instinctele primare și lumea externă. Acestea sînt cele două straturi fundamentale între care se formează, în cursul existenței, eul in- dividual. Astfel văzută, configurația psihică se relevă în următorul mod: “sine”-le este rezer- vorul instinctelor și impulsurilor instinctuale, segmentul primar ontogenetic al omului; dea- supra sa se clădește “eul”, un strat superficial al sinelui, modificat permanent sub influența lumii externe; “supraeul” este expresia con- centrată a interdicțiilor sociale și rețetarul inhibiției impulsurilor nedezirabile. Relațiile dintre aceste trei straturi sînt constituentele vieții psihice, iar conflictele dintre rolurile și manifestările lor constituie baza tulburărilor nevrotice. Pentru “sine” conștiința nu există, manifestările sale fiind pe de-a întregul in- conștiente. Conștiința este funcția stratului “eu”, responsabil prin intermediul supraeului de percepția lumii externe. 2. Ca metodă de 464 PSIHANALIZĂ psihoterapie, p. și-a propus tratarea dezordi- nilor nevrotice. Teoria p. a nevrozelor este centrată pe trei concepte fundamentale, a. Reprimarea (refularea) — operație a vieții psi- hice ce exercită funcții de cenzurare a expresiilor instinctuale. Acestea au tendința de a rămîne inconștiente, eforturilor psihana- listului de a le readuce în sfera conștiinței opunîndu-i-se o rezistență considerabilă. Im- pulsurile reprimate prin cenzura conștientă constituie o forță psihică puternică, ame- nințătoare. Ruperea echilibrului între forța cu care trebuie ținută în inconștient tendința re- primată și energia cu care aceasta tinde să apară în viața psihică este generatoarea ne- vrozelor. b. Instinctele sexuale — constituie categoria cea mai reprimată, din motive so- ciale și culturale. Teoria p. infirmă credința după care viața socială începe o dată cu pu- bertatea. Ea probează existența unor stadii ale sexualității încă din perioada infantilă tim- purie. Constituirea și fixarea libidoului are ioc treptat, printr-un mecanism complicat, și orice reprimare în orice stadiu al evoluției lui con- duce la formarea unor reacții inconștiente, potențatoare ulterior de nevroze. în acest do- meniu, notează Freud, cenzura poate greși cel mai ușor, fixarea infantilă a libidoului de- terminînd forma nevrozei de mai tîrziu. Exemplul notoriu în acest context este com- plexul lui Oedip. Acest complex conține conflictul dintre atașamentul erotic față de părintele de sex opus și ambivalența (cultu- rală) a preferințelor afective față de ambii. Complexul lui Oedip este rezultatul nere- zolvării acestui conflict și al sentimentului (ce apare la maturitate) că rezolvarea sa este im- posibilă. Exacerbarea consecințelor neputinței de rezolvare, întărită și de sancți- unile sociale, reprezintă sursa cea mai importantă a nevrozelor. Pe de altă parte, constată Freud, reacțiile împotriva cerințelor instinctuale ale acestui complex sînt sursa cea mai prețioasă a evoluției umane și cea mai importantă achiziție din punct de vedere social a speciei. în procesul de depășire a complexului respectiv își are originea instanța cenzurii sociale care este “supraeul”. c. Transferul— particularitate definitorie a tul- burărilor nevrotice, constînd în practica pacienților de a “revărsa” asupra terapeuților o încărcătură mare și ambivalență (atît nega- tivă, pînă la ostilitate, cît și pozitivă) de afecte. Stările emoționale respective nu își au origi- nea în relațiile pacient-analist, ci sînt derivate din conflicte nerezolvate cu părinții (la vremea tinereții). Transferul este considerat de Freud ca o probă a gradului de dependență și ima- turitate a bolnavului. în planul p., transferul este o stare negativă pe care terapia trebuie să o elimine pentru a reda pacientului capa- citatea de depășire a rezistentei sale interne. Prin extensie, înlăturarea transferului este o reeducare, o corecție a educației primare. ♦ între Interpretarea viselor (1907), Psihopato- logia vieții cotidiene (1913) și Trei eseuri asupra psihanalizei (1 927), Freud și-a dezvoltat atît aparatul conceptual al teoriei sale, cît și aparatul practic terapeutic.In- fluența teoriilor sale asupra lumii medicale, cît și asupra diverselor cercuri profesionale a fost enormă. încă de la început, însă, datorită unor concepte controversate în teorie, au apărut unele dizidențe față de modul în care Freud înțelesese să abordeze biologia ins- tinctuală în psihologia umană. F. Adler, de exemplu, acordă mai mare importanță ins- tinctului ca putere, specific genului uman, decît instinctului sexual, definitoriu regnului animal; sau C.G. Jung care acordă prioritate “inconștientului colectiv”, structurat de arheti- puri, asupra inconștientului individual. însă nici una din aceste divergențe timpurii nu mo- difică esențial aparatul de bază al concepției p. P. a influențat în mare măsură evoluția psi- hologiei, filosofiei, sociologiei, antropologiei. Dezvoltările contemporane ale p. au adus în cîmpul teoriilor științifice și al cercetărilor con- 465 PSIHIATRIE SOCIALĂ crete teme noi precum: rolul anxietății (frica fără obiect) și al măsurilor de apărare utilizate de individul uman în luptă cu instinctele, stu- diul psihologic al patologiei organice, importanța relativă a copilăriei, adolescenței și pubertății în geneza nevrozelor, originea “genetică” sau “culturală” a tulburărilor men- tale, studiul influențelor inconștientului asupra activităților creative și a relațiilor so- ciale. O serie de teoreticieni ai p. au contribuit la translarea procedurilor specifice acesteia dinspre psihicul individual spre mediul său cultural. Spre exemplu: K. Horney lansează ideea că fiecare tip de societate (cultură) con- duce la tipul său specific de matrice a nevrozelor (evidențe în acest sens fuseseră furnizate de antropologul B. Malinowski care a arătat că societăților primitive din Melanesia le este străin complexul lui Oedip); J.L. More- no, prin punerea la punct a unei tehnici numite “psihodramă”, deplasează analiza și trata- mentul afecțiunilor psihice de pe canapeaua tradițională a analistului pe o scenă socială, pacientul fiind motivat să interpreteze, sub observație, roluri sociale a căror definiție o re- simte. După cel de-al doilea război mondial, p. și teoriile ei s-au extins considerabil asupra explicării profilului și vieții societăților în an- samblu. Erich Fromm, Th. Adorno și H. Marcuse au elaborat teorii de esență psihana- litică pentru a investiga principalele simptome ale civilizației contemporane. H. Marcuse scrie (Eros and Civilization, 1965) că so- cietățile trebuie să se reîntoarcă la om nu prin satisfacerea plăcerilor, ci a nevoilor lui reale. Așa numita “societate de consum”, ca formă contemporană de alienare, nu îl eliberează pe om ci, după cum crede autorul, îl constrînge să-și reprime toate nevoile ca și mijloacele de a și le satisface. P. s-a dezvoltat în ultimele trei decenii ca tehnică de consiliere a celor ale căror încercări de identificare cu principalii agenți de cenzură (profesori, părinți, preoți etc.) au eșuat. în Europa un nou curent în p. este dezvoltat de francezul J. Lacan. Acesta, sub influența structuralismului, își concen- trează atenția asupra faptului că inconștientul este o structură și că problema funcționării “sănătoase” a lui pentru psihic este cea a lim- bajului. Metoda sa constă în adecvarea celor două limbaje diferite: a conștientului și a in- conștientului. Criticîndu-I pe Freud pentru opacitate, Lacan îl acuză că nu a sesizat evi- dența după care cenzura psihică nu aparține individului ci, prin intermediul instituțiilor și simbolurilor sociale (instituționalizate sau nu), societății. Lacan reconsideră (Ecrits ///, 1976) tezele lui Jung în privința inconștientului co- lectiv și a structurii sale prin arhetipuri. Disocierea de Freud se adîncește cînd se dis- tinge între “nevoi” și “trebuințe”. După el, obiectul dezirabil nu valorează nimic în sine, el este schimbător în funcție de dorință, subli- niindu-se că aceasta este capcana “societății de consum” în umbra căreia trăiesc majorita- tea indivizilor. Oamenii trăiesc mai curînd în lumea nevoilor decît în cea a trebuințelor, iar metoda de succes în rezolvarea problemelor contemporane este a face să fie identificate nevoile cu trebuințele. V. ego, inteligență, per- sonalitate, psihodramă, sine, sociometrie, sociodramă. I.A.P. PSIHIATRIE SOCIALĂ (Sociopsihia- trie), disciplină medicală cu caracter clinico- terapeutic, care adoptă o perspectivă socială (nu, în mod obligatoriu, sociologică) în studie- rea bolilor psihice, respingînd punctul de vedere biologic (organic) și propunînd ca re- ferință etiologică relația dintre psihopatologia umană și factorii sociali. Fundamentarea ei a fost posibilă în condițiile în care, alături de ca- tegoriile nosologice tradiționale (debilități mentale, nevroze, psihopatii etc.), psihiatria a fost nevoită să ia în considerare o serie de tul- burări specifice, aflate la granița între normal și patologic (sindrome de tip border-line, adică intermediare). Dintre acestea se pot 466 PSIHIATRIE SOCIALĂ menționa: deficiențele de adaptare compor- tamentală, organizările mixte ale personalității (de pildă, cea situată între ne- vrotic și psihotic), comportamentele marginale sau deviante etc., care își au, de cele mai multe ori, originea în structurile defi- citare ale mediului social, constituind o tulburare “a relației persoanei cu lumea”. Se consideră, în acest sens, că răspîndirea ma- sivă a bolilor psihice în societatea contemporană (spre deosebire de secolul tre- cut cînd predominau bolile infecțioase) este un efect, mai mult sau mai puțin direct, ai con- secințelor nocive generate de multiplele schimbări cu caracter adaptiv datorate proce- selor de modernizare ale societăților contemporane (industrializare, urbanizare, migrație etc.). Pentru acest motiv, psihiatria nu se mai poate limita la maniera tradițională de definire a bolii psihice ca “absență a nor- malității” , ci trebuie să ia în considerare întreg contextul vieții sociale care provoacă sau fa- cilitează degradarea personalității. Îndreptîndu-și atenția spre “patologia so- cială”, p.s. este în măsură să ofere următoarele criterii de evaluare a sănătății psihice: a. gradul în care comportamentul so- cial al unui individ reușește să ofere un răspuns semnificativ unei situații date; b. coerența logică a viziunii despre lume și înțe- legerea legităților exterioare; c. gradul de autonomie și independență personală; d. ca- pacitatea de a elabora decizii și soluționa probleme; e. aptitudinea de a face față difi- cultăților și evenimentelor personale, familiale și sociale; I. tendința de auto-actua- lizare și autorealizare a personalității etc. în raport cu aceste criterii, p.s. consideră că nu există nici o dimensiune ideală (sau integrală) a normalității, după cum nu poate exista nici o structură ideală de personalitate sau un tip ideal de societate. în fapt, realizarea plenară a personalității reprezintă un proiect ame- nințat permanent de eșec, manifestîndu-se ca aspirație și nu ca fapt împlinit. în general, abstracție făcînd de teoriile și metodologia fo- losită, obiectivele p.s. apar similare, în cea mai mare parte, cu cele ale sociologiei bolilor psihice (sociologiei psihiatrice), ramură re- centă a sociologiei, care are ca obiect principal de studiu “sociogeneza” acestor boli (R. Bastide, 1965) și analiza acelor factori so- cio-culturali ce au o legătură, mai mult sau mai puțin directă, cu “etiologia și tratamentul medical, cu efectele, profilaxia și controlul so- cial, cu importanța socială a tulburărilor comportamentale, afective și spirituale” (H. W. Dunham, 1976). Spre deosebire însă de psihiatru, angajat pe linia tradițională a cer- cetărilor clinice a cazurilor individuale, sociologul consideră cazul clinic drept o con- secință a unui comportament social care încalcă norma ieșind din repertoriul rolurilor prescrise. în concepția lui T. Parsons (1957), de pildă, boala psihică este privită ca de- vianță, ca incapacitate funcțională de a învăța sau accepta modelele normative, ca tip de comportament problematic care provoacă tulburări echilibrului sistemului social. Repli- cînd acestei concepții, care pune accentul pe identificarea normalității cu conformitatea, continuatorii lui Parsons au subliniat că orice societate oferă o marje pentru manifestarea creativității individuale, motiv pentru care un comportament deviant poate reprezenta o al- ternativă la ordinea prescrisă sau chiar o formă de protest, mai mult sau mai puțin activ, contra rînduielilor sociale existente. Con- cepția conform căreia patologia socială este în cea mai mare parte responsabilă de apa- riția patologiei mentale, susținută de noile curente ale sociologiei fenomenologice și in- terpretative (etnometodologie, interacționism simbolic etc.) au adus în centrul atenției pro- blema caracterului totalitar și represiv al instituției psihiatrice (E. Goffman, 1961) care, prin “stigmatizarea” (etichetarea) bolnavului, creează și întreține ea însăși mecanismele 467 PSIHODRAMA devianței psihice. Această concepție a gene- rat o vastă mișcare de conștiință în rîndul psihiatrilor, facilitînd excesele “orientării an- tipsihiatrice” care, denunțînd mecanismele de control social exercitate asupra bolnavului psihic, ajunge să considere boala psihică drept “normalitate”. Indiferent de obiectivele specifice urmărite și de denumirile sub care este cunoscută (p.s., sociopsihiatrie, etnopsi- hiatrie, psihiatrie transculturală, sociologie psihiatrică etc.), direcția socială din psihiatria contemporană încearcă să articuleze mode- lul “medicalist” al bolii cu determinanții ei sociali, considerînd că suportul etiologic al bolilor psihice trebuie căutat, cu prioritate, în contextele sociale și culturale, în mediul de viață al indivizilor. V. control social, devianță (sociologia d.), etichetare, sociologia medici- nei, (sociologia sănătății). S.R. PSIHODRAMA una din cele mai popu- lare tehnici de cercetare, diagnostic și psihoterapie ale sociometriei, de certă inspi- rație psihanalitică, urmărind exteriorizarea conflictelor ascunse ale subiectului prin inter- mediul jocului dramatic. în concepția autorului ei, L.J. Moreno, manifestarea liberă a senti- mentelor și atitudinilor conduce la deblocarea spontaneității și, în același timp, la mărirea conștientizării de sine grație feed-backului re- glator ce se produce în mod inevitabil pe parcursul improvizației scenice. Tehnica pre- supune interpretarea de către subiect a propriului rol sau a unui alt rol apropiat de preocupările sale, în prezența unei asistențe formată din persoane cu dificultăți asemănătoare și avînd drept parteneri fie per- soane din mediul său social fie terapeuți (ego-auxiliari). Jocul dramatic este “regizat” de un specialist psihodramaturg care schițează scenariul, împarte rolurile și stimulează emer- gența spontaneității la protagoniști. De regulă improvizația scenică se încheie cu o discuție de analiză a jocului ce urmărește surprinde- rea "beneficiilor" psihologice ale fiecărui par- ticipant. P. este utilizată deopotrivă în tratamentul nevroticilor, ca instrument de for- mare și dezvoltare psihologică, ca metodă de psihodiagnostic și ca mijloc de selecție profe- sională. V. dinamica grupului, psihiatrie socială, psihanaliză, sociometrie, socio- dramă. T.D. PSIHOLOGIE SOCIALĂ (PSIHOSO- CIOLOGIE), domeniu interdisciplinar de cu- noaștere științifică a interacțiunii comporta- mentelor și proceselor psihice umane. P.s. stu- diază cum se desfășoară și cu ce rezultate se finalizează interacțiunea comportamentelor individuale și de grup, cum influențează com- portamentul unei persoane conduita altei persoane sau acțiunea grupului; cum modi- fică prezența altora propria activitate; care sînt mecanismele psihice ale relațiilor inter- personale și intergrupale; ce rezultă în plan spiritual din traiul laolaltă al oamenilor, din acțiunea lor comună; ce efecte au asupra per- sonalității comportamentele, din trecut ale altora; cum influențează interacțiunea com- portamentală prezentă conduita viitoare a oamenilor și grupurilor umane. P.s. studiază, de asemenea, stările și procesele psihice co- lective, situația de grup, personalitatea sub raportul condiționării socio-culturale. Floyd H. Allport (n. 1890), care a condus primul pro- gram de doctorat în p.s. (la Universitatea Syracusa, S.U.A.) și care a publicat prima lu- crare de p.s. bazată pe date experimentale (Social Psychology, 1924), consideră că p.s. are ca obiect: “studiul relațiilor reale sau ima- ginare dintre persoane într-un context social dat, în măsura în care aceste relații afec- tează persoanele implicate în situațiile respective” (apud, Gustave-Nicolas Fischer, Les Concepts Fondamentaux de la Psycho- logie Sociale, 1987, p.13). Din definiția propusă de Floyd H. Allport, “apreciat, pe drept, ca fondator al psihologiei sociale ca 468 PSIHOLOGIE SOCIALĂ disciplină științifică” (International Encyclope- dia of the Social Science, voi. I, David L. Silles, ed.f 1968, p,. 271), rezultă că p.s. se centrează: pe relațiile interpersonale, punînd accentul pe contextul social—aspect devenit astăzi fundamental prin preocuparea de stu- diere a reprezentărilor sociale. Alte definiții mai recente subliniază faptul că p.s. studiază sistematic interacțiunile umane și fundamen- tele psihologice ale acestora. (K.J. Gergen, M.M. Gergen, Social Psychology, 1981). Ca domeniu interdisciplinar, p.s. integrează con- tribuțiile teoretice și metodologice nu numai ale psihologiei și sociologiei, ci și ale altor științe despre om, natură și societate (antro- pologie fizică, antropologie socială și culturală, demografie, drept, economie, eco- logie, etologie, etnografie, istorie, folclor, geografie umană, lingvistică, pedagogie, po- litologie ș.a.), oferind totodată spre reflecție celorlalte științe socio-umane rezultatele cer- cetărilor din propriul domeniu, concepte, teorii și metode de investigare. P.s. este în prezent unul din cele mai dinamice domenii ale științelor socio-umane, reunind pe plan mon- dial eforturile unui mare număr de specialiști, grupați în asociații științifice naționale și inter- naționale și editînd reviste de specialitate (de exemplu: British Journal of Social Psycholo- gy, European Journal of Social Psychology, Human Relations, Journal of Applied Social Psychology, Journal of Personality and Social Psychology, Journal of Experimental Social Psychology, Social Behavior, Social Psycho- logy Quarterly). Ca disciplină academică, p.s. s-a structurat într-un corp de cunoștințe teo- retico-metodologice (p.s. generală) și mai multe subdomenii de specialitate (p.s. de ra- mură: psihosociologie organizațiilor, clinică, industrială, judiciară, a religiei, a opiniei pu- blice și comunicației în masă etc.). ♦ P.s. are o îndelungată preistorie, dar o relativ scurtă istorie. Deși reflecțiile psiho-sociologice nu lipsesc din scrierile gînditorilor și filozofilor din cele mai vechi timpuri, constituirea p.s. ca do- meniu de cunoaștere datează din cea de-a doua jumătate a sec. alXIX-lea. Pentru autorii francezi, fondatorii p.s. ar fi Gabriel Tarde (1843-1904) cu atît de controversatele sale legi ale imitației (Les Lois de l’imitation, 1890) și Gustave le Bon (1841-1931) cu preo- cupările sale de studiere a psihologiei mulțimilor (Psychologie des Foules, 1895). Autorii germani consideră că apariția p.s. a fost pregătită de activitatea etnologilor Theo- dor Waitz (1821-1864) și Adolf Bastian (1826-1905), care au studiat mentalitatea și specificul diferitelor popoare, și desăvîrșită de Wilhelm M. Wundt (1832- 1920), care a pub- licat zece volume de psihologia popoarelor (Volkerpsychologie, 1900-1920), vastă lu- crare de istorie comparată a culturii, în care sînt analizate limba, arta, miturile, religia, obi- ceiurile, normele juridice etc. în vederea cunoașterii “sufletului poporului”. în literatura anglo-saxonă de specialitate se susține cel mai adesea că, deși p.s. are origini îndepărtate, ea a fost lansată în 1908 prin pu- blicarea lucrărilor Social Psychology. An Outline and Source Book de E.A. Ross și In- troduction to Social Psychology de W. McDougall. Psihologul englez W. McDougall (1871-1938) și sociologul american Edward A. Ross (1866-1951) sînt primii care au pub- licat lucrări cu titlul de p.s. Anterior, în 1897, termenul de p.s. fusese utilizat de Jamas Mark Baldwin ca subtitlu al studiului Social and Ethical Interpretation în Mental Deve- lopment. în constituirea și afirmarea p.s. ca disciplină științifică relativ autonomă, un rol important l-a jucat aplicarea experimentului în acest domeniu. Primul studiu de p.s. expe- rimentală a fost realizat de Norman Triplett și publicat în American Journal of Psychology (nr. 9, 1897). De-a lungul evoluției ei, în p.s. s-au conturat numeroase orientări teoretice: behavioristă, biologistă, cognitivistă, cultura- listă, dinamică, topologică, gestaltistă, 469 PSIHOLOGIE SOCIALĂ marxistă, pragmatist-funcționalistă, psihana- litică, simbolică, sociometrică, structuralistă (Dicționar de psihologie socială, București, 1981). De asemenea s-au propus numeroase ipoteze explicative și teorii: neobehavioristă (N.E. Miller2 J.C. Dollard), sociobehavioristă (A. Bandura), a conduitei sociale elementare (G.C. Homans), a rezultatelor interacțiunii (J.W. Thibault, H.H. Kelley), a interacțiunii ba- zată pe autoritate (J.J. Adams, A.K. Rommey), a echilibrului (F. Heider), a sime- triei (Th. Newcomb), a disonanței cognitive (L. Festinger), a congruenței cognitive (C.E. Osgood, P.N. Tannenbaum), psihanalistă a funcționării grupului (W.R. Bion), a dezvoltării grupului (W.G. Bennis, N.A. Shepard), tridi- mensională a conduitei interpersonale (C.W. Schultz), psihanalitică a atitudinilor sociale (I. Sarnoff), a comparării sociale (L. Festinger), a realizării de grup (R.N. StogdilI), a rolului so- cial (R. Linton), a grupului de referință (R.K. Merton), a schimbării atitudinale (C. Hovland), a reactanței (J.W. Brehm), a com- plianței (H. Kelman), a minorităților active (S. Moscovici), a inoculării (W.J. McGuire), a tratării centrale și periferice a informațiilor (R.E. Petty, J.T. Cacioppo), a implicării (S. Chaiken) ș.a. (P. Golu, Orientări și tendințe în psihologia socială contemporană, Bu- curești, 1988). Regrupînd diversele teorii, Gustave-Nicolas Fischer (1987) apreciază că în prezent principalele orientări în p.s. sînt: behaviorismul, cognitivismul, fenomenologia și interacționismul simbolic. ♦ în țara noastră p.s. a avut o evoluție contradictorie, cu mo- mente de sincronizare europeană și nord-americană, dar și cu perioade de declin, de ideologizare forțată. Rămîne, totuși, re- marcabil efortul p.s. românești de a se racorda la specificul național, de a studia rea- litățile concrete, implicîndu-se în rezolvarea problemelor sociale, contribuind la progresul cultural-științific și economico-social al Ro- mâniei, analizînd fenomenele psihosociale din timpul regimului totalitar și emergența per- sonalității democratice în noul context social, în faza premergătoare afirmării p.s. ca știință (sec. XVI-XIX), cărțile de comportare, croni- cile, însemnările de călătorie și scrierile lui Dimitrie Cantemir oferă reflecții psihosociologi- ce originale (A. Neculau, începuturile unei viziuni psihosociale asupra manifestărilor u- manela vechii cărturari români, 1984). Cărțile de comportare (Carte românească de învățătură, 1646; îndreptarea legii, 1652; O- glinda arătată omului înțelept, 1807; Omu de lume, 1819; Adunare de pilde, 1826 ș.a.), în mod deosebit învățăturile lui Neagoe Basa- rab către fiul său Theodosie (Sec. al XVI-lea), care constituie un adevărat “manual de psiho- logie normativă pentru cei chemați să conducă pe alții” (T. Herseni, 1963), cuprinde numeroase teme de p.s. Așa cum remarcau T. Herseni și N. Radu (1962), “psihologia ro- mânească originală nu a început cu psihologia individuală, ci cu cea socială”. Aportul cronicarilor (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) la dezvoltarea p.s. românești nu este deloc neglijabil: în cronici sînt realizate portrete psihosociologice ale domnitorilor, ti- pologii de personalitate, sînt discutate raporturile dintre caracteristicile înnăscute și cele dobîndite, dintre norma socială și acțiune ș.a.m.d. însemnările de călătorie (Descrierea Chinei, de Nicolae Milescu, 1677; Peregrinul Transilvan, de I. Codru Drăgușeanu, 1833- 1844) prilejuiesc observații și analize psihosociologice comparative, însoțindu-se în direcția elaborării unor modele de învățare socială. în fine, Descrierea Moldovei (1714) de Dimitrie Cantemir, ca și celelalte scrieri ale marelui domnitor și învățat moldovean, mar- chează o contribuție însemnată la cristalizarea reflecției psihosociologice în țara noastră. La sfîrșitul sec. al XlX-lea și începu- tul sec. al XX-lea se poate vorbi de etapa primelor fundamente teoretice ale p.s. româ- 470 PSIHOLOGIE SOCIALĂ nești. în această perioadă, istoricul A. D. Xe- nopol descrie caracteristicile psihice ale românilor (Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, 1806) asemănător orientării de stu- diere de psihologie a popoarelor ilustrată de W. Wundt. în 1848, C. Dimitrescu-lași (1849- 1923) publică mai multe studii ale p.s., reunite postum în volumul Studii de psihologie so- cială (1923). Nicolae Vaschide (1874-1907) a tipărit la Paris studiul Psihologia socială. Le- gile psihologice ale imitației (1900), în care se raportează critic la concepția lui G. Tarde (studiul a fost tradus și publicat un an mai tîr- ziu și în Noua Revistă Română, nr. 35-36). P.s. românească îi datorează lui Dumitru Drăghicescu (1875-1945) programul primului curs universitar de p.s. Lecția de deschidere a fost ținută la 12 nov. 1905 la Universitatea din București. D. Drăghicescu a publicat în 1907 Le probleme de la conscience. Etude psychosociologique și Din psihologia poporu- lui român. Tot în această primă etapă de dezvoltare a p.s. românești se înscrie și acti- vitatea lui C. Rădulescu-Motru (1868-1957), care și-a continuat opera de-a lungul mai mul- tor faze de evoluție a psihologiei în țara noastră. Opera vastă a lui C. Rădulescu-Mo- tru cuprinde și lucrări de p.s. precum: “Cultura română și politicianismul” (1904), “Sufletul neamului nostru” (1940), “Psihologia indus- triașului” (1911), “Psihologia ciocoismului” (1911). Concepția despre necesitatea ca psi- hologia să studieze “omul în societate” și-a expus-o încă din anul 1898 în lucrarea “Pro- blemele psihologiei”. Cea de a doua etapă în dezvoltarea p.s. în România, perioada inter- belică, se caracterizează, după cum apreciază Ana Tucicov-Bogdan, prin: a. cer- cetarea sistematică a fenomenelor psihologice autohtone; b. adecvarea metode- lor și tehnicilor de cercetare la specificul fenomenelor psihosociale; c. apariția prime- lor lucrări ale p.s. propriu-zise, dintre care menționăm: Inteligența socială și psihologia conducătorului, de Gr. Popa (1935), Psiholo- gia reclamei, de D. Tudoran (1935), Opinia publică, de C. Sudețeanu (1935), Adaptarea socială, de FI. Ștefănescu-Goangă, Al. Roșea, S. Cupcea (1938), Contribuții la psi- hologia onestității, de Z. Barbu (1940), Psihologia atitudinilor sociale, cu privire spe- cială la români, de A. Chircev (1941), Conducerea la copii, de G.M. Marica (1942), Elevul conducător, de L. Bologa (1943). în pe- rioada interbelică p.s. academică înregistrează un deosebit avînt. La Universi- tatea din București, C. Rădulescu-Motru predă o suită de teme de p.s. în cadrul cur- sului de psihologie generală. Acest curs, publicat în 1923, cuprindea atît teme de psi- hologie individuală, cît și teme de psihologie colectivă, cu subdiviziuni de: p.s., psihologie etnică și psihologie de clasă. La Universitatea din lași, Mihai Ralea (1896-1964) predă în anii 1923-1938 un “Curs de psihologie so- cială” conținînd următoarele teme mari: structura socială a fenomenelor psihice u- mane, influența grupului asupra individului, psihologia interindividuală sau interpsiholo- gia, influența individului asupra grupului social, patologia vieții sociale. Aportul lui Mi- hai Ralea la dezvoltarea p.s. în România se caracterizează, după cel de-al doilea război mondial, prin publicarea, împreună cu Traian Herseni, a lucrării “Introducere în psihologia socială” (1966). La Universitatea din Cluj, FI. Ștefănescu-Goangă (1881-1958) a predat cursul de “Psihologie socială”, tratînd teme precum: obiectul p.s., ereditatea socială, gru- pele sociale primare și secundare, mulțimea și opinia publică, socializarea, cooperarea ș.a. După încheierea celui de-al doilea război mondial și pînă la reforma învățămîntului din 1948 sînt continuate preocupările de p.s.: Mi- hai Ralea expune în 1944/1945 la Facultatea de litere și filosofie (Universitatea București) un “Curs de psihologie” și publică lucrarea “Explicarea omului” (1946). în 1947/48, Al. 471 PSIHOLOGIE UMANISTĂ Roșea predă la Universitatea din Cluj un “Curs de psihologie socială experimentală” tratînd, între altele, temele: metodele p.s., in- fluența grupului asupra activităților mintale, motivația socială, atitudinile, prejudecățile, conducerea, rolul mediului social în formarea personalității. Perioada 1948-1965 reprezintă faza de declin a p.s. românești, cînd psihoso- ciologiei, ca și sociologiei, nu i se mai recunoaște statutul de știință. După această perioadă asistăm la relansarea cercetărilor de p.s. concretă, la publicarea unor lucrări de sinteză în domeniu, a unor monografii și ma- nuale universitare. P.s. a fost reintrodusă în sistemul învățămîntului superior și la Institutul de psihologie al Academiei Române a fost înființată o secție de p.s. Relativa izolare de comunitatea internațională a psihosociologi- lor, ideologizarea forțată, desființarea abuzivă a Institutului de Psihologie (1982), re- ducerea numărului de specialiști au creeat un decalaj între p.s. din România și cea din țările dezvoltate. Schimbările sociale după decem- brie 1989 au generat speranța reducerii acestui decalaj și sincronizării cu evoluția p.s. pe plan mondial. V. antropologie culturală, antropologie socială, demografie, ecologie, etnologie, politologie, psihiatrie socială, so- ciologie. S.C. PSIHOLOGIE UMANISTĂ curent în psihologie constituit în anii ‘50 în S.U.A. și apoi răspîndit rapid în anii ‘60 și 70 în Europa, cu puternice influențe în sociologie, psiholo- gie socială, antropologie socială și culturală. Dintre personalitățile care au contribuit la con- turarea noii orientări se pot cita: Abraham H. Maslow, Cari R. Rogers, Clark E. Moustakas, G. Murphy, Henry Muray, Charlotte Buhler, James F.T. Bugental, Rollo May, Anthony J. Sutich, John Cohen, Albert Wellek, Kurt Goldstein. După anii '50 apar o serie de lucrări fundamentale care vor influența întreaga mișcare: A. Maslow — Motivation and Perso- nality, 1954, Toward a Psychology of Being, 1962, Becoming, 1955; Ch. Buhler— Values in Psychotherapy, 1962; CL Moustakas — The Seif, 1956; Cari Rogers — Client-Cen- tred Therapy, 1951. în 1961 apare o revistă specializată Journal of Humanistic Psycholo- gy, iar în 1962 se constituie Asociația americană pentru psihologie umanistă, care se transformă mai tîrziu într-o organizație in- ternațională. ❖ P.u. s-a constituit ca o reacție de profundă insatisfacție în mod special față de psihologia tradițională, dar și față de științele social-umane în general. Psihologia tradițională, conform criticii p.u., nu ia în con- siderare complexitatea psihicului uman și problemele vitale pentru om în calitatea sa de ființă superioară, cum sînt fericirea, idealul, sensul vieții, afirmarea umană, dezvoltarea umană, alienare, autenticitate umană, cooperare etc. științele sociale, la rîndul lor, au reprezentat o încercare de explicare în sine a fenomenelor sociale, făcînd abstracție de semnificația lor pentru om. Datorită inexis- tenței unei cunoașteri sistematice a acestei problematici, crucială pentru ființa umană, știința nu a putut oferi instrumentele necesare împlinirii și soluționării lor. ♦ Critica freudis- mului. Deși a avut meritul de a reprezenta prima abordare calitativă a psihicului uman, dezvoltînd tehnici de terapie psihologică, iar nu biochimică, freudismul a dezvoltat o ima- gine deformată a ființei umane. în primul rînd, accentuînd în mod corect apartenența omului la regnul animal, importanța corpului și a ne- voilor biologice, el a redus complexitatea ființei umane la biologic, punînd în centrul existenței umane instinctul sexual. în al doilea rînd, freudismul a privit omul ca o ființă funda- mental bolnavă, accentuînd activitatea de tratament al patologiilor umane, l-au fost complet străine preocupările de dezvoltare umană propriu-zisă. El a avut însă meritul de a fi dezvoltat un tip de terapie fundată pe ideea de reconstrucție a normalității psihice, 472 PSIHOLOGIE UMANISTĂ unde pacientul este cel care joacă un roi activ. Psihanalistul furnizează doar oportunități pentru autocunoașterea de sine și, pe această bază, a regîndirii propriei vieți psihi- ce. Critica behaviorismului. Obsedat de interpretarea comportamentului uman ca un răspuns strict determinat la un stimul, beha- viorismul și-a concentrat atenția în mod exclusiv asupra comportamentului “obiectiv”, subiectivitatea umană fiind considerată a fi un epifenomen, o umbră de tip platonic a realității comportamentale, fiind deci lipsită de autono- mie ontologică. Ca urmare a atitudinii programatic antisubiective, personalitatea umană este privită dintr-o perspectivă ato- mistă și reducționist-mecanicistă. P.u. a respins imaginea omului mașină. Existența umană nu poate fi integral determinată de factori exteriori, ea nu este un sistem pasiv, lipsit de intenționalitate și inițiativă ci, dimpo- trivă, unul activ, cu o semnificantă libertate de a se autodefini, autodezvolta, autodepăși, ca personalitate distinctă și responsabilă de cur- sul vieții sale. Surse filosofice. Accentuînd rolul subiectivității în înțelegerea ființei u- mane, p.u. a încercat să valorifice o serie de orientări filozofice în care subiectivitatea era pusă ca obiect primar al analizei: fenomeno- logia și existențialismul. Fenomenolo- gia oferea un program de analiză sistematică a conștiinței ca realitate independentă. La rîndul său, existențialismul, respingînd abor- darea abstractă, universalistă și excesiv de raționalistă a filozofiei clasice, accentua ne- cesitatea considerării unicitățiitim\e\ umane și necesitatea înțelegerii acesteia în situația concretă. O influență însemnată în crista- lizarea p.u. a avut-o dinamica grupului (Kurt Lewin). Grupul social reprezintă mediul fun- damental de existență a omului, prin care acesta se cunoaște și se definește. Există o logică a grupului social cu patologii și po- tențialități specifice. Mai ales la nivelul terapiei, metodele de grup au fost masiv pre- luate. Dinamica grupului deschide perspecti- va înțelegerii unor componente superioare ale personalității umane și mai ales a locului pe care-l ocupă “relația cu celălalt”. ♦ Mode- lul uman propus de p.u. prezintă următoarele caracteristici: persoana umană este privită ca o totalitate', ea reprezintă un sistem deschis orientat spre creștere, autodezvoltare; omul este atît comportamentul său elementar de natură biologică, cît și comportamentul supe- rior, specific uman, ireductibil la biologic. Analiza trebuie să se deplaseze de la partea anormală, bolnavă, a omului, la cea sănătoasă; terapia proceselor patologice tre- buie completată cu promovarea forțelor pozitive, orientate spre creștere umană. Uni- citatea existenței umane: omul nu trebuie considerat ca un caz particular al unei realități generice, ci ca o ființă unică ce trebuie înțe- leasă în ea însăși. Psihologia este în mod necesar o știință nomotetică, dar fiecare per- soană reprezintă o combinație unică de elemente și legi generale, imposibil de redus la o schemă generală. P.u. este centrată pe imperativul “aici și acum”. Omul “în general” este înlocuit astfel cu “omul în situație”, cu problemele lui multiple de zi cu zi, ce se de- gajă “aici și acum”. Individul reprezintă în el însuși un întreg armonios, care trebuie înțeles în unicitatea sa. Omul este o valoare în sine, prin simpla sa existență; respectul pentru demnitatea umană este un principiu funda- mental: respectul necondiționat pentru sine și pentru orice altă ființă umană în calitatea sa de existență singulară, unică și ireductibilă. Persoana umană trebuie considerată a fi li- beră și în consecință deplin responsabilă pentru propria sa viață: sarcina specialistului este, în consecință, nu de a-l orienta pe om în direcția unui model uman anume, ci de a-i oferi posibilitatea, autodezvoltării, în direcția pe care singur, în mod liber și responsabil, o alege; spontaneitatea, ca formă fundamen- tală a creativității, este modul de constituire a 473 PSIHOLOGIE UMANISTĂ persoanei umane unice; terapia non-directivă propusă de C. Rogers este o consecință lo- gică a acestui principiu. Terapeutul trebuie să fie un “consilier”, “reflector” al gîndirii subiec- tive care nu își impune propriile sale scheme de gîndire și simțire. Maturitatea reprezintă o precondiție esențială a libertății și realizării de sine: persoanele mature devin conștiente de ele însele, capabile să reflecteze asupra ex- perienței lor de viață, mai stabile, cu un accentuat simț al identității de sine; maturita- tea oferă fundamentul autonomiei: persoana matură nu mai este dirijată de motive in- conștiente, de conflictele copilăriei sau de variate stereotipuri, este mai independentă de influențele exterioare și deci mai capabilă de autodezvoltare liberă și conștientă; since- ritatea și umorul sînt condiții ale creșterii autentice: eliberarea de orice prejudecată și iluzie, cruzime chiar față de orice schemă im- pusă de propria experiență sau de către alții, umorul ca expresie a detașării de sine și de situațiile vieții, ca modalitate a unui relativism constructiv uman. Persoanele mature sînt mai “alocentrice”, mai orientate spre ceilalți, capabile să-i înțeleagă, să dezvolte sentimente de simpatie, dragoste, cooperare, sinceritate și deschidere în raport cu ei; sinceritatea și des- chiderea în relațiile interpersonale pot să funcționeze ca un stimulent al dezvoltării u- mane doar în condițiile unei atitudini reciproce, fundamental pozitive în contextul unei morale bazate pe imperativul co- dezvoltării; ca o normă de bază ce guvernează relațiile cu ceilalți este principiul reciprocității; competența interpersonală re- prezintă o condiție esențială a co-dezvoltării; doar dezvoltarea unei societăți eupsihice (Maslow) poate oferi cadrul efectivei dezvoltări umane. Terapia trebuie să fie orientată nu numai spre vindecare, ci și spre creștere umană: terapeutul trebuie să sprijine persoana umană pentru a-și “construi” pro- pria viață, relațiile lui cu ceilalți. P.u. propune nu numai o teorie a omului, ci și o nouă filosofie a vieții de zi cu zi, un “weltanschaung”. ♦ P.u. propune înlocuirea ideii de “boală mentală” cu cea de “problemă umană”. Prin aceasta se e- limină obsesia psihologiei clasice pentru dereglările psihologice și care de fapt para-li- zează atitudinea activă, constructivă, a pacientului față de el însuși. Definind boala mentală ca o patologie a vieții umane în an- samblul ei, iar nu ca o dereglare de origine strict bio-fiziologică, individuală, p.u. pune bazele unor noi modele terapeutice. Ceea ce este caracteristic, în mod special, acestor me- tode este lipsa unei opoziții între terapie și dezvoltare umană. Terapia apare mai de- grabă ca un element component al creșterii umane, ea însăși putîndu-se realiza eficient doar în contextul mai general al afirmării au- tentice, de sine. O primă consecință o reprezintă democratizarea relației dintre tera- peut și pacient (Karen Horney). Cari Rogers a pus această idee la baza unui sistem tera- peutic de mare influență, semnificativ intitulat “terapie centrată pe client”. Este promovată o terapie de tip empatic. Acest gen de terapie trebuie să transcendă modul cognitiv- anali- tic, fondîndu-se pe capacitatea umană de a-l apropia și înțelege pe celălalt. "Terapia uma- nistă" nu acordă o importanță prea mare trecutului pacientului ca sursă de autolămu- rire a sa. Chiar dacă rădăcinile proceselor psihice actuale se găsesc în evenimentele din trecut, acestea, pentru a fi forțe active, trebuie să fie elemente constituente ale experienței prezente. De aceea, accentul este pus nu ca în psihologia freudistă pe explorarea trecutu- lui, ci pe construcția prezentului “aici și acum”. ♦ Un merit important al p.u. constă în desco- perirea posibilităților terapeutice ale grupului în vindecarea și creșterea individului uman. Cari Rogers afirma că descoperirea tehnologiei de grup este echivalentă ca importanță cu descoperirea energiei nucleare. în momentul actual sînt utilizate variate forme de terapie de 474 PSIHOTERAPIE grup ca: T-Grupul (grupul de învățare — "Training group”), grupul de întîlnire (“En- counter —* Group”), grupul de formare și educare a senzitivității (“Sensitivity Group”), grupul centrat tematic (“Theme-Centred- Group”, sau “Tavistock-Group”, dezvoltat în Anglia), grupul de confruntare (“Confronta- tion — Group”). ♦ Un punct esențial al programului propus de p.u. îl constituie uma- nizarea educației. Următoarele direcții sînt avute în vedere: a. accentul pus pe latura for- mativă iar nu pe însușirea mecanică, b. accent pe autodezvoltare prin cunoaștere și asimilare, iar nu pe instruire din exterior; reac- tualizarea îndemnului socratic “cunoaște-te pe tine însuți”; se subliniază nu numai moti- vația interioară a învățării, ci și implicarea activă în programarea procesului de învățare; c. accent pe creativitate, pe spirit critic împo- triva tiparelor rigide și a impunerii autorității în educație; d. umanizarea tuturor disciplinelor prin reintegrarea lor ca elemente compo- nente ale unei viziuni umane, prin evidențierea semnificațiilor lor pentru om prin epurarea tuturor formelor opresive din proce- sul de educare; e. accentuarea motivației interne, crearea unor condiții prin care învățarea să se transforme dintr-o activitate obligatorie într-o muncă cu satisfacții majore pentru individ. Se depășește astfel polaritatea dintre învățare și joc, datorie și plăcere. ♦ P.u. a avut influențe importante în toate dis- ciplinele sociale, oferind un model uman de referință. în mod special putem cita puternica influență în diferitele programe de reformă umană și socială a organizațiilor (R. Lickert, Mac Gregor, Cris Argyris). în mod special teo- ria ierarhiei nevoilor a lui Abraham Maslow este deosebit de influentă în abordarea moti- vației performanței și promovarea diferitelor programe de umanizare a muncii. Studiile apărute în perimetrul p.u., din punct de vedere metodologic, prezintă adesea o caracteristică mai degrabă speculativ-filosofică. Deși există o experiență clinică bogată, acumulată în orientările p.u., datorită lipsei unor instru- mente sistematice de descriere obiectivă și unanim acceptată a faptelor la care se referă, teoriile formulate aici sînt mai degrabă impre- sionante intuitiv decît verificabile. Mijloace “mai tari” de culegere a faptelor și de verifica- re a teoriilor lipsesc într-o mare măsură. Din această cauză, p.u. ocupă un loc special în mișcarea științifică contemporană. Ea este privită de către unii teoreticieni, care au dezvoltat o amplă metodologie de tipul celei din științele naturii, cu multă suspiciune. V. îmbogățirea muncii, motivație. E.Z PSIHOTERAPIE termen utilizat pentru prima dată în 1872 de Daniel Hack Tuke în lu- crarea Remarques sur l’influence de l’esprit surle corps pentru a desemna “magnetismul animal”, sugestia și hipnoza. Prima definiție a p. apare însă în 1889 la von Eeden într-o for- mulare ce-și păstrează și astăzi actualitatea: “orice metodă care utilizează mijloace psiho- logice pentru a combate boala prin intermediul funcțiilor psihice”. în pofida aces- tor evocări tardive, p. are o (pre)istorie milenară ale cărei rădăcini se regăsesc în practicile arhaice de intervenție asupra sufe- rinței fizice și sufletești: magia, șamanismul, ritualurile, medicina sacerdotală, etc. Abia la jumătatea secolului al XlX-lea, odată cu intro- ducerea hipnozei și procedurilor sugestive (Charchot la Salpetriere, Bernheim la Nancy) și a “tratamentului moral” (Pinel la Bicetre, Reil la Halle) în clinica psihiatrică, p. devine o metodă de bază în tratamentul tulburărilor psihotice și nevrotice. Sub influența lui Pierre Janet și mai ales a lui Freud, după 1900 p. a cunoscut o dezvoltare înfloritoare. Astăzi sub această denumire sînt reunite metode și pro- ceduri foarte diverse de intervenție psihică asupra psihismului, bazate pe recunoașterea originii psihice sau psihosociale a nebuniei sau a altor manifestări psihice deviate de la axa nor- 475 PSIHOTERAPIE malității. Dintre numeroasele accepțiuni ale termenului reținem: a. ansamblu de metode de tratament ale tulburărilor psiho-comporta- mentale și adaptative, utilizînd mijloace elaborate în scopul exercitării unei influențe favorabile, sistematice și metodice asupra unui individ sau a unui grup. Este accepțiu- nea “tradițională” a termenului, conform căreia p. este concepută prin analogie cu mo- delul clasic al consultației medicale al cărei țel este “vindecarea”, înlăturarea “durerii”, ame- liorarea “suferinței”; b. aspect major al relației medic-bolnav, vizînd calitatea actului medi- cal, prescripțiile terapeutice, modalitățile de comunicare etc. ce conferă sau nu eficacita- tea demersului terapeutic. Se vorbește în acest sens de boli iatrogene sau induse prin atitudinile alarmiste, de suspiciune, neîncre- dere, abandon ale medicului față de bolnav; c. terapie pentru “normali”. Este accepțiunea cea mai recentă a termenului în cadrul căreia p. este înțeleasă ca instrument de dezvoltare a personalității în direcția maturității, compe- tenței și autorealizării. Obiectivele operaționale sînt, în acest caz, mărirea insight-ului, mărirea auto-acceptării, strategii mai eficiente pentru înfrîngerea dificultăților, amplificarea forței eului, consolidare generală. Protagoniștii ac- tului terapeutic, în această ultimă accepțiune, nu mai sînt “medicul” și “pacientul”, ci specia- listul psihoterapeut și “subiectul”. în centrul oricărei p., indiferent de variantele sale parti- culare (hipnoză, persuasiune, susținere, explorare, raționalizare etc.), se află comuni- carea interumană, trăită în relația duală sau în grup, prin intermediul căreia se realizează influențarea subiectului în raport cu intenția terapeutică a metodei (suprimarea, modifica- rea, sau atenuarea simptomelor psihopatologice, învățarea unor noi “patternuri” adaptive, înflorirea personalității etc.). Există la ora actuală un număr imens de forme și va- riante de p., estimat la peste 200 (J.O. Porchaska, J.K., Narcoss, 1983). Diversita- tea și eterogenitatea orientărilor p. contem- porane nu este întîmplătoare. Ea este rezultatul multitudinii de scopuri, mijloace, concepții teoretice, niveluri de adresabilitate, formule organizatorice. De aceea și sistema- tizările actuale ale p. sînt departe de a fi atotcuprinzătoare, fiecare factor de diversi- tate putînd constitui un criteriu independent de diferențiere și clasificare. De regulă, se face distincție între: a. p. individuală și p. co- lectivă. Aceasta din urmă, spre deosebire de prima, care se desfășoară în cadrul unei relații de tipul “face to face”, își propune să va- lorifice acțiunea factorilor sociali și psihosociali în procesualitatea formării și dezvoltării persoanei umane. Metodele, teh- nicile, variantele p. de grup sînt numeroase, majoritatea dintre ele fiind rezultatul adaptării terapeuticii individuale la formatul de grup. b. Se mai disting p. raționale, dinamice și p. comportamentale. Criteriul avut în vedere, în acest caz, este pîrghia instrumentală (tehnica, procedeul, “trucul”) utilizată de psihoterapeut pentru a acționa la nivelul proceselor conștiente (p. raționale) sau inconștiente (p. dinamice) sau pentru a antrena formarea unor noi strategii comportamentale (p. com- portamentale). în categoria p. raționale sînt incluse: “anamneza personală” a lui Jung, p. non-directivă a lui C. Rogers, p. prin consilie- re (counselling), p. de direcție, p. existențialiste, și metodele mai noi, p. rațio- nal-emotivă (Albert Ellis), p. realității (William Galsser). Dintre p. dinamice menționăm: psi- hanaliza clasică și variantele sale moderne (simplificările-Stekal; amplificările-M. Klein, Lacom; modificările- Sulliman, Horney etc.), hipnoza, sugestia în stare de veghe (P. Janet, Charchot, Bernheim), analiza tranzacțională (Eric Berne), p. prin strigăt primai (Arthur Jo- nan). P. comportamentale sînt reprezentate prin: p. de desensibilizare, p. de aversiune, metodele de relaxare (antrenamentul autogen- Schultz; relaxarea musculară progresivă- 476 PUBLICITATE Jacobson), biofeedback-ul (Kamija), p. com- portamentală, bazată pe principiile reflexologiei (Pavlov) și ale condiționării ope- rante (Skinner) și pe teoriile învățării, c. Se distinge și' între p. directive, în cadrul cărora practicianul este principalul agent al schimbării subiectului (sugestia, hipnoza, te- rapiile de reeducare și susținere, p. rațional-emotivă, p. realității, psihanaliza și variantele sale, p. comportamentale, etc.) și p. non-directive care plasează responsabili- tatea procesului terapeutic la subiect, rolul psinoterapeutului fiind de facilitator, de “cata- lizator” al schimbării acestuia (p. non directivă, p. existențialistă, gestalt-terapia (Fr. Perls), analiza tranzacțională, grupul de întîlnire, etc.). d. Distincție între p. de restruc- turare, care se adresează “nevoilor” de deficit ale subiectului, fiind utilizate în tratamentul nevrozelor, sociopatiilor și al unora dintre tul- burările psihotice, și p. de dezvoltare orientate spre “motivațiile de creștere”, care sînt utilizate din ce în ce mai frecvent în sfera normalității psihice ca mijloc de ridicare a ca- lității umane a vieții. V. psihologia umanistă, socioterapie. T.D. PUBLIC (lat. publicus, derivat de la forma străveche populus, “popor”), în opoziție cu “privat”, desemnează în ideologia liberalis- mului occidental al sec. al XVII-lea “domeniul de stat”, spre deosebire de “spațiul privat”, li- bertatea de conștiință și credință asigurată în cadrul societății civile. Distincția între spațiul p. și spațiul privat nu este simplă: există spațiu p. al societății politice și spațiu privat al societății civile (familie, proprietate privată, piață etc.), precum și spațiu privat al subiec- tivității individuale (Dictionnaire de la sociologie, sub red. lui R. Boudon, Ph. Besnard, M. Cherkaouir, B- P. Lecuyer, 1989, p. 160). în sociologia opiniei publice și a co- municației în masă, prin p. se înțelege “un aspect funcțional, o activitate de moment a oamenilor care trăiesc laolaltă” (M. Ralea, T. Herseni, Sociologia succesului, 1962, p. 339). Fiecare opinie are p. ei, adică un grup de persoane afectate de o problemă socială, față de care adoptă o poziție pro sau contra, exprimată cu diferite grade de intensitate (Bernard Hennessy, Public Opinion, 1981, p. 5). Dacă inițial termenul de p. desemna popo- rul (avînd ca echivalent în limba română termenul “lume”), în timp s-au diferențiat p. lo- cale (determinate spațial) și p. mondial (întreaga omenire), p. participant (la acțiune) și p. receptor (al unei informații). După Geor- ges Gurvitch (1894-1965), p., ca grup uman, format din indivizi aflați la distanță unii de alții, se caracterizează prin atitudini și opinii comu- ne și prin continuitatea ideilor și valorilor sociale. (La Vocation actuelle de la sociolo- gie, 1950, p. 135). Așa cum sublinia și I. Drăgan (Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda, București, 1980, p. 82), structura p. este derivată din structura so- cială, se caracterizează printr-o accentuată mobilitate și printr-o durată în timp relativ limi- tată. V. audiență, opinie publică. S.C. PUBLICITATE (lat.publicare/ctfr.publi- cite, “răspîndire în public”), ansamblu de tehnici de comunicare în masă cu scopul de a informa publicul despre calitățile unor pro- duse sau servicii și de a-l influența în sensul achiziționării acestor produse (bunuri mate- riale și spirituale) și al acceptării respectivelor servicii (din sfera economică, de timp liber, din domeniul ocrotirii sănătății, turismului ș.a.m.d.). Deși p., ca fenomen social, a apărut în societățile preindustriale, abia odată cu dezvoltarea economiei capitaliste, cu dis- pariția contactului direct dintre producător și cumpărător, se poate vorbi de p. în sensul ac- tual al termenului. P. este indispensabilă în orice sistem economic. Ea este dezirabilă nu- mai în condițiile în care: atrage atenția asupra calităților reale ale produselor și serviciilor; 477 PUTERE produsele și serviciile, direct sau indirect, sînt socialmente necesare; ajută la reglarea pro- ducției (T. Sau vet, Dictionnaire economique et social, 1975, p. 377). Începînd cu Charles Fourier, o serie de filosofi, sociologi și econo- miști, precum Herbert Marcuse, Vance Packard, John K. Galbraith, W.H. Whyte, Ludwig von Bertalanffy, Kurt SchiIling, Aldous Huxley, Erich Fromm ș.a. au criticat efectele p., mai ales generarea unor false trebuințe și manipularea comportamentului maselor (Helmut Schoeck, Kleines Soziologisches Worterbuch, 1969, p. 357). Analiza sociolo- gică a p. are în vedere scopul acestei acțiuni de influențare a opiniilor, atitudinilor și com- portamentelor de achiziționare de mărfuri și de recurgere la anumite servicii. Așa-numita "formulă AIDA" (atenție, interes, dorință, achi- ziție) rezumă problematica psihosociologică a p. (Ernst F. Salcher, Psychologische Marktforschung, 197g, p. 233). Tehnicile de p. se bazează pe producerea unui șoc psihic, în care sînt utilizate reclame comerciale fluo- rescente mobile, afișe în culori percutante, slogane comerciale (formule concise, ușor de memorat, menite să declanșeze comporta- mentul de achiziție). Adesea, pentru incitarea la cumpărarea anumitor bunuri, în acțiunile p. se face apel la pulsiunile și dorințele ne- conștientizate ale oamenilor, ajungîndu-se la ceea ce ziaristul și sociologul american Vance Packard denunța într-o lucrare publi- cată în 1957 ca “persuasiune clandestină”. în acest sens, s- a dezbătut aprins și se discută și în prezent despre manipularea prin “pub in- visible” (condiționare subliminală). Semnalul de alarmă a fost tras în urma unui experiment desfășurat la New Jersey (SUA) în 1956: în timpul rulării filmului P/cn/c s-au proiectat ima- gini ultrarapide (1/3000 de secundă) conținînd sloganul “Consumați Coca-colal”. Fără a conștientiza percepția mesajului, spectatorii, după terminarea spectacolului de cinema, s-au îndreptat într-un mare număr spre barul din apropiere unde au consumat cu precădere Coca-cola, deși aveau la dispoziție la același preț și alte băuturi răcoritoare. Ex- perimentul a durat șase săptămîni și vînzarea de Coca-cola a înregistrat creșteri subs- tanțiale. Alte experimente de condiționare subliminală făcute în SUA, Marea Britanie sau Franța în cadrul emisiunilor radio sau tv. au condus la rezultate contradictorii. Oficial, utilizarea condiționării subliminale în p. a fost interzisă, ceea ce nu înseamnă că s-a elimi- nat efectiv posibilitatea de a se practica această modalitate de manipulare a consu- matorilor (N. F. Dixon, Subliminal perception: the nature of a controversy, 1971). în p. dis- punem de trei modalități: cuvinte, imagini, numere (Jacques Durând, 1962). Făcînd bi- lanțul cercetărilor privind utilizarea numerelor în p., psihosociologul francez David Victoroff aprecia că în acest domeniu “numărul cons- tituie un element la fel de important ca și imaginea” (La publicite et le nombre, în Re- vue Frangaise de Sociologie, nr.l. 1978, p. 157). Studierea limbajului p., alegerea argu- mentelor pentru p., investigarea sociologică empirică a canalului p., ca și studiul efectelor sociale ale p. constituie principalele direcții de cercetare sociologică a p. V. comunicare, in- fluență socială, public. S.C. PUTERE 1. Capacitatea cuiva de a-și im- pune voința în cadrul unei relații sociale, în ciuda oricărei rezistențe întîmpinate și indi- ferent de factorii care determină această capacitate (M. Weber, Wirtschaft und Ges- sellschalf, 1920). P. este o dimensiune a anumitor relații de interdependență socială, ceea ce face din ea un concept relațional. Nu se poate afirma despre o persoană sau un grup că “are p.” fără a se specifica în relație cu cine și ce anume îi conferă acest atribut. P. este mai degrabă un proces decît o entitate sau o structură fixă. ♦ Definiția weberiană nu se referă în mod deliberat la resursele care 478 PUTERE pot face posibil exercițiul p. în ultimă instanță, orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alții au ne- voie și doresc poate fi considerat ca o resursă de p. Cercetările sociologice au avut în vede- re diferite asemenea resurse: capitalul, venitul, prestigiul conferit de status, cu- noașterea, îndemînările deosebite și rare, virtuțile magice, charisma ș.a. Ceea ce funcționează socialmente ca o resursă de p. depinde de tipul de societate: de pildă, în so- cietățile arhaice controlul ritualurilor magice poate constitui o sursă de p., în timp ce capi- talul are o importanță preponderentă în societățile capitaliste moderne. Distincția lui Weber între clase, grupuri de status și partide se referă la tipuri diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul anumitor resurse de p.: cele economice în cazul claselor, pres- tigiul în cazul grupurilor de status și accesul la aparatul politico-administrativ în cazul par- tidelor. Distribuția diferitelor resurse de p. tinde să fie organizată și instituționalizată în structuri de dominație relativ stabile pentru fiecare tip de societate. Un element important în acest proces de instituționalizare îl consti- tuie apariția fenomenului legitimității. Problematica legitimității, care va deveni cen- trală în conceptualizarea weberiană a p., a fost sesizată încă de J. J. Rousseau: “Cel care stăpînește nu este niciodată destul de puter- nic pentru a rămîne mereu stăpîn dacă nu transformă forța în drept și supunerea în da- torie” (Du contrat social, 1762). P. acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată devine autoritate. Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate: a. charismatică, întemeiată pe “sanctitatea, eroismul sau ca- racterul exemplar al unei persoane și pe modelul normativ revelat sau impus de această persoană”; b. tradițională, avînd la bază “credința înrădăcinată în supremația tradițiilor imemoriale și în acele persoane cărora aceste tradiții le conferă legitimitate”; c. rațional-legală, bazată pe “credința în lega- litatea reglementărilor impuse și în dreptul celor plasați în poziții de autoritate prin ase- menea reguli de a emite ordine”. Birocrația încarnează în mod exemplar tipul de autori- tate rațional-legală, iar ceea ce Weber denumește patriarhalism, patrimonialism și feudalism au fost sisteme sociale în care a funcționat predominant autoritatea tradiției. Charisma este o forță revoluționară care a ge- nerat mișcări sociale de-a lungul istoriei, dar care degenerează în mod inevitabil prin “ruti- nizare” de îndată ce dispare liderul charismatic. ♦ Gîndirea modernă a fost cap- tivată de p. politică, forma cea mai spectaculoasă și, în același timp, omnipre- zentă a p., precum și de cadrul în care aceasta se manifestă în societățile moderne: statul. Față de p. politică, sociologia și-a manifestat interesul în cîteva direcții principale. în primul rînd, ea a considerat statul o instituție politică la fel ca oricare alta, iar instituțiile politice le-a integrat, ca o categorie distinctă, instituțiilor sociale în general. în al doilea rînd, sociologia a acordat o atenție particulară aspectelor in- formale, funcțiilor latente și disfuncțiilor instituțiilor prin care se exercită p. politică. Ceea ce a atras după sine nu numai preocu- parea pentru relațiile dintre instituțiile politice și celelalte tipuri de instituții, dar și o mare deschidere în raport cu aspectele legate de bazele sociale ale p. în al treilea rînd, socio- logia actuală tinde să confere o accepțiune foarte largă termenului de “politic”. Din ce în ce mai mult se consideră că universului politic îi aparțin, fără deosebire, toate fenomenele care implică relații de p., autoritate, conduce- re etc. în această perspectivă, p. apare ca o relație socială foarte generală, ale cărei me- canisme sînt, dacă nu identice, cel puțin asemănătoare în cadrul unor instituții atît de diferite precum statul, organizația econo- mică, partidul politic, sindicatul, biserica sau familia. ♦ în linii generale, două orientări fun- 479 PUTERE damentale au marcat atît sociologia politică, cît și politologia în legătură cu bazele și funcționarea p.: consensualismul și conflic- tualismul. Există și o a treia tradiție, deloc ne- glijabilă, care a subliniat coexistența consensului și a conflictului în manifestările p. Pentru Tocqueville, exercitarea p. într-un sis- tem democratic implică un echilibru între forțele conflictului și cele ale consensului (De la democrație en Amerique, 1835). Mai re- cent, un sociolog de talia lui S.M. Lipset adopta o poziție similară, considerînd că de- mocrația este un mecanism destinat adoptării deciziilor la nivel societal cu minimum de forță și maximum de consens, în condițiile exis- tenței unor grupuri cu interese conflictuale (Political Sociology, în R. K. Merton et al., eds., Sociology today, 1959). ♦ Teoriile con- sensului au pus accent pe faptul că pa politică este cea care permite coordonarea acti- vităților de interes general, asigurarea ordinii și a continuității sociale. Exercitarea p. repre- zintă un instrument esențial prin care oricare comunitate își gestionează supraviețuirea. Sociologia marcată de această orientare a fost interesată de funcționarea p. (condiții, forme, tipologii etc.) și mai puțin de meca- nismele erodării și transformării sale. Concepțiile conflictualiste au scos în evidență caracterul eminamente coercitiv al p. politice, impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizării pro-’ priilor interese. Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este “conceptul de sumă nulă” (T. Parsons) sau teza “caracterului limi- tat” al p. (R.S. Lynd): într-o societate dată există o cantitate limitată de p., astfel că orice extindere a p. unui grup se face în detrimentul altuia. Pe această linie, teoria marxistă cla- sică a subliniat funcția principală de dominație de clasă a instituțiilor politice — statul în pri- mul rînd — caracterul lor istoric, precum și fundamentele economice ale distribuirii p. în societate. Reducționismul economic marxist a fost ulterior nuanțat și oarecum relaxat. A. Gramsci a analizat rolul instituțiilor culturale în impunerea ''hegemoniei" clasei conducătoare. Acestea contribuie, prin mijloacele lor speci- fice, la obținerea consensului maselor, ceea ce duce le coborîrea pragului de coerciție directă necesară pentru menținerea dominației. în aceeași ordine de idei, L. Althusser a argu- mentat teza funcționării “aparatelor ideologice ale statului” în sensul inculcării “respectului indivizilor față de diviziunea teh- nico-socială a muncii”, prin intermediul căreia este reprodusă structura de dominație exis- tentă în societate. Th. Adorno a remarcat “totala reificare” a conștiinței sociale, cu e- fecte dezastruoase asupra formării unei gîndiri critice independente. ♦ Constatînd fe- nomenul extinderii birocrației în societățile industrializate, C.W. Mills a preluat ideea we- beriană a legăturii dintre birocratizarea și profesionalizarea aparatului politico-adminis- trativ, criticînd efectele nefaste ale acestei tendințe: clivajul crescînd dintre instituții și pu- blic, opacizarea legăturilor dintre conducători și conduși, deteriorarea democrației și forma- rea unei “elite a p.” Acest cerc restrîns al vîrfurilor decizionale din sectoarele politice, e- conomice și militare hotărăște destinul unei întregi societăți (The Power Elite, 1951). ♦ E- voluția sociologiei contemporane, îndeosebi studiile de sociologia organizațională, au adus în prim plan problematica p. în sens larg (conducere, autoritate etc.) și în contexte di- ferite de acela al instituțiilor politice propriu- zise. Pentru foarte mulți sociologi a devenit e- vident faptul că însuși procesul funcțional al cooperării dintre grupurile angrenate în ma- rile organizații industriale generează conflicte de autoritate, fricțiuni, alienare. în acest sens, P. Druker a analizat motivele pentru care ma- nagementul nu poate constitui o conducere deplin legitimă, deopotrivă în interiorul orga- nizației și la nivel societal (The New Socieîy, 1950). R. Dahrendorf considera că separarea 480 PUTERE proprietății legale asupra mijloacelor de pro- ducție de controlul direct al acestora crează noi raporturi de p. și noi tipuri de autoritate în societățile capitaliste avansate (vezi și A. Berle, G. Means, The Modern Corporation and the Private Property, 1933; J. Burnham, The Managerial Revolution, 1941; J.R. Gal- braith, The New Industrial State, 1967). Sociologul german merge însă mai departe, susținînd că structura de autoritate a so- cietății globale și a subansamblelor sale (organizații, instituții etc.) constituie, în pre- zent, elementul structural al formării claselor și a conflictului de clasă (Soziale Klassen und Klasskonflict in der Industriegesellshaft, 1957). ♦ 2. P. economica: posibilitățile d e acțiune și rezistența de care dispune o per- soană, un grup sau o organizație (bancară, industrială etc.) în promovarea propriilor inte- rese, și care își au originea în avere, rezerve financiare, pachete de acțiuni, dimensiunile ac- tivității desfășurate, poziția de monopol etc. ♦ 3. P. militară: capacitatea de acțiune armată a unui stat, asigurată de potențialul său militar (soldați, cadre, armament, logis- tică). ♦ 4. P. de cumpărare: capacitatea unei populații de a-și procura bunuri și servicii, de- terminată de raportul dintre venituri și prețuri. Dificultățile de a ține seama de stilurile de viață și de evoluția lor face ca estimarea aces- teia să nu fie valabilă decît pentru grupuri omogene și pe perioade scurte de timp. ♦ 5. Separarea puterilor, principiu formulat de Montesquieu (l’Esprit des Lois, 1748) și aflat la originea doctrinelor constituționale liberale, care prescriu independența p. legislative (parlament), executive (guvern) și ju- decătorești, concomitent cu asigurarea unor mecanisme de echilibrare a lor. V. autoritate, birocrație, control social, clasă, democrație, elite, partid politic, regim politic. C.A. R RANDOM-DIGIT DIALING procedeu de eșantionare în anchetele prin interviu tele- fonic, elaborat de R.M. Groves și R.L. Kahn (Surveys by Telephone, 1978). Procedeul constă din eșantionarea numerelor de tele- fon, urmînd apoi selectarea persoanelor care au acces la respectivele posturi telefonice în vederea intervievării lor. Sînt stabilite mai întîi zonele geografice pe baza stratificării lor după anumite criterii în funcție de tema an- chetei. Fiecare zonă are un anumit prefix telefonic. Se face apoi selecția aleatoare a numerelor de telefon și a persoanelor pe baza tabelelor de selecție elaborate de Leslie Kish (1949). V. eșantionare, interviu. S.C. RANDOMIZARE tehnică aplicată în ex- perimente constînd în selecția și alocarea aleatoare a subiecților în grupuri de experi- mentare, a grupurilor într-o ordine specifică și a variabilelor într-o schemă controlabilă. Sco- pul aplicării este ca subiecții și variabilele implicate să aibă probabilități egale de se- lecție sau alocare în procesul de observare sau experimentare. Conceptul a fost introdus în statistică de Ronald Fisher (The design of experimente, 1951) pe baza teoriei proba- bilității. Întrucît experimentarea presupune controlul tuturor factorilor care influențează rezultatul final, r. oferă posibilitatea operării în condiții de probabilitate prin reducerea stărilor de incertitudine și eliminarea efectelor siste- matice ale unor factori “exteriori”. Această posibilitate se referă atît la subiecți cît și la va- riabilele independente. Cînd grupurile sînt natural constituite, pentru a fi implicate în ex- perimentare trebuie verificată echivalența lor pe variabilele independente. în cazul consti- tuirii ad-hoc a grupurilor, se utilizează procedee aleatoare sau probabiliste de se- lecție a subiecților în grupuri. Procedeul este similar cu cel aplicat în eșantionarea simplă aleatoare. Mai întîi se listează populația de re- ferință, menținîndu-se caracteristicile fiecărui subiect pe variabilele independente ale cer- cetării. Apoi se selecționează subiecții cu ajutorul unui tabel de numere aleatoare. Există două procedee. Unul constă în selec- tarea directă a subiecților în grupuri, după care se verifică “echivalența” grupurilor pe va- riabilele independente. Aceasta înseamnă a compara frecvența așteptată (calculată pe baza datelor despre populație) cu frecvența obținută după selecția aleatoare. Dacă aces- tea coincid sau sînt foarte apropiate, grupurile sînt “echivalente” și reprezentative pentru po- pulația de referință. Cînd lucrăm cu două grupuri, stabilim la întîmplare care este con- 483 RAPORT DE CERCETARE siderat ca experimental și care de control. Dacă sînt mai mult de două grupuri, se folo- sesc tabele cu permutări aleatoare pentru repartizarea lor pe categorii ale variabilelor in- dependente, rezultînd modele experimentale constituite exclusiv după criterii probabiliste. Al doilea procedeu de selectare a subiecților constă mai întîi în obținerea unui eșantion simplu aleator, după care se trece la alocarea aleatoare a fiecărei persoane pe grupuri sau “blocuri” experimentale. în felul acesta, r. maximizează varianța dintre grupuri și o mi- nimizează pe cea din interiorul fiecărui grup, controlînd efectele induse de factori extraex- perimentali. I/. experiment, eșantionare, statistică și sociologie. L.V. RAPORT DE CERCETARE text ela- borat în urma și pe baza prelucrării, analizei și interpretării informațiilor recoltate în cer- cetările sociologice concrete, avînd ca scop prezentarea sistematică a rezultatelor obținu- te. R.c. se particularizează în funcție de destinatar, care poate fi: comunitatea științifică, organizații sau instituții sociale, pu- blicul larg. ♦ R.c. destinat comunității științifice cuprinde o tratare aprofundată a as- pectelor teoretice și metodologice ale cercetării efectuate, sînt expuse pe larg obiectivele și ipotezele de lucru, concepția asupra domeniului studiat, schema operațio- nală și gradul de reprezentativitate, modalitățile de culegere și prelucrare a infor- mațiilor, rezultate la care s-a ajuns, semnificațiile acestora, se fac corelații cu alte cercetări similare, se analizează confirmarea sau infirmarea ipotezelor proprii, ale rezulta- telor obținute anterior în studierea aceleiași probleme, sînt relevate eventualele erori de cercetare, direcții noi de studiu pentru viitor etc. în această calitate, r.c. poate servi și la elaborarea ulterioară a unor articole, studii și lucrări de sinteză. Spre deosebire de r.c., acestea din urmă sînt adesea selective, în ceea ce privește problematica abordată, își propun să construiască o teorie explicativă mai generală, luînd, de regulă, în considerare rezultatele mai multor cercetări. ♦ R.c. re- dactat pentru un beneficiar care a comandat lucrarea va conține mai puține elemente de ordin metodologic. în schimb, se concen- trează asupra aspectelor practice, susceptibile de a fi avute în vedere pentru per- fecționarea activității în domeniul studiat, în care scop sînt propuse anumite soluții la pro- blemele evidențiate. > R.c. destinat publicului larg, se concentrează asupra expu- nerii principalelor rezultate, constituindu-se o teorie explicativă aptă să contribuie la orien- tarea cititorului și eventual să-l ajute în activitatea pe care o desfășoară. V. chestio- nar, interviu. I.M. RASA concept de origine engleză al cărui sens originar se referea la o întrecere sau la un concurs de viteză (sens păstrat și astăzi în limba engleză); într-o accepțiune particulară se utiliza pentru apa care curgea rapid printr-un canal îngust. Pornind de aici, sub influență franceză, în epoca modernă, termenul va fi utilizat pentru a denumi o mulțime de indivizi care se trag dintr-un izvor comun, deci au o descendență comună în linie directă. ♦ 1. în biologie, termenul este utilizat pentru prima dată, într-un sens științific, r. fiind considerată o subdiviziune a speciei. Există trei categorii de factori în funcție de care pot fi definite r.: a. geografici— se are în vedere zona geogra- fică (ex. elefant african); b. ecologici, prin raportarea la natura ecosistemului în care trăiesc exemplarele unei specii (ex. porumbel de scorbură); c. morfologici, diferențierile din- tre subdiviziunile unei specii se fac din perspectiva particularităților morfologice (ex. barză neagră). Acești factori sînt interdepen- denți și sînt considerați împreună în definirea r. 2. în biologia umană se consideră că există o singură specie, Homo Sapiens, apărută cu 484 RASISM cel puțin 300.000 de ani în urmă, avînd astăzi trei r. principale (sau subspecii): caucaziană, mongoloidă și negroidă. Unii autori identifică și alte r. principale (ex. amerindiană). în trecut însă au existat multe altele. R. principale pot fi descompuse la rîndul lorîn subrase (sau pur și simplu r.). 3. în sociologie, termenul a căpătat o accepțiune prioritar socială, în spe- cial în secolul XIX, sub influența evoluțio- nismului. Conținutul social și termenului este dat de definirea grupurilor r. prioritar în baza unor caracteristici culturale și doar secundar din considerente biologice. Criteriile “biologi- ce” de identificare a r. sînt întotdeauna vizibile și relevante cultural într-o anumită comuni- tate, de regulă însă sînt foarte puțin semnificative biologic. De exemplu, culoarea pielii, un criteriu de identificare a r. aproape unanim acceptat, nu este o caracteristică morfologică majoră, în raport cu altele care, deși sînt definitorii, nu sînt iuate în calcul, în definirea socială a r. De altfel, variabilitatea acestei caracteristici (culoarea pielii) în inte- riorul unei r. este atît de mare încît ea devine foarte puțin operantă. Se consideră că di- ferențele dintre r. au o bază genetică, în sensul unei tendințe de variabilitate pentru un anumit grup de gene. Diferențierile genetice dintre r. nu se traduc obligatoriu în caracteris- tici “vizibile” și sînt uneori contrare opiniilor tradiționale. De exemplu, din punct de vedere genetic r. caucaziană este mai apropiată de cea negroidă decît de cea mongoloidă. ♦ Di- mensiunea socială a r. este întărită și de utilizarea stereotip uri io rin definirea acestora (de exemplu negrii sînt considerați leneși, hi- persexuali, murdari, buni cîntăreți, buni atleți; asiaticii înțelepți, obedienți, loiali). Stereotipu- rile joacă un rol deosebit în raportarea la r., ele fiind valorificate adeseori ideologic, r. de- venind astfel, pentru unii autori, un concept ideologic, ajungîndu-se astfel la rasism. ♦ în ultimele decenii lucrările dedicate problema- ticii r. au devenit mai rare deoarece mulți specialiști consideră problematică utilizarea termenului, iar alții pun la îndoială chiar exis- tența r., preferînd să utilizeze alți termeni, cum ar fi de exemplu cel de etnie. Un posibil argument este dat de faptul că variabilitatea genetică dintre r. este comparabilă (uneori chiar mai mică) cu cea existentă în interiorul acestora. Pe de altă parte, nu există r. pure și nici limite precise de demarcație între ele. Clasificarea r. este dificilă și datorită faptului că nu există un singur criteriu de clasificare ci o multitudine de criterii relativ autonome (ex. o anumită configurație a feței poate fi asociată cu mai multe tipuri de culoare a pielii). Ierarhi- zarea r., o preocupare majoră în secolul trecut și în prima parte a acestuia, este și ea privită astăzi cu mult scepticism. Argumentul principal, diferențele între coeficienții de inte- ligență ai diferitelor r., poate fi relativ ușor atacat deoarece instrumentele sînt construite în funcție de valorile și normele unei anumite culturi și au fidelitate și validitate scăzută a- tunci cînd sînt utilizate în afara acesteia. Nu trebuie exagerată nici tendința de a uniformi- za r. Diferențierea dintre ele este firească datorită necesităților de adaptare la condiții, în primul rînd ecologice dar și socio-culturale, distincte. V. etnic, fascism, nazism, rasism. A.B. RASISM proces de discriminare, ca și cre- dințele și ideologiile conform cărora rasele omenești pot fi clasificate de la inferior ia su- perior, în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care ele sînt înzes- trate. Conceptul central, rasa, are însă o dimensiune socială și nu biologică, deoarece caracteristicile prin care sînt identificate rase- le nu sînt, de regulă, relevante din punct de vedere biologic (de exemplu, culoarea pielii, este biologic puțin importantă în definirea ra- selor față de multe alte caracteristici anatomice, care, nefiind atît de vizibile, nu sînt luate în calcul). ♦ Ca doctrină, r. este 485 RASISM creația exclusivă a epocii moderne. în antichi- tate, religia era unicul criteriu de discriminare, cei care aveau o altă religie erau priviți nedi- ferențiat. Creștinismul a continuat aceeași tradiție, un bun creștin putînd fi oricine primea botezul sfînt. Ideea creștinării lumii, funda- mentală pentru această religie, nu s-ar fi putut împăca în nici un fel cu r. După Robert A. Nis- bet (Prejudices, 1982) r. își are originea în reformă și în iluminism. Reforma a spart uni- tatea creștinismului și a distrus ideea genezei unice, legînd totodată grupul religios de etnie. Iluminismul a adus ideea evoluției și implicit a dezvoltării inegale a etniilor și a raselor. De- sigur, o contribuție însemnată la constituirea r. au avut-o și descoperirile și contactele cu alte tipuri de societăți umane (considerate pri- mitive) în secolul XVIII și mai ales XIX. ♦ R. are însă și explicații economice, justificînd anumite practici politice cum ar fi exploatarea colonială, agresiunea împotriva altor națiuni, oprimarea unor grupuri minoritare, sclavia (modernă). Presupozițiile de bază ale r. după Michael Banton (The Idea of Pace, 1977) sînt : a. variațiile comportamentale și de obiceiuri între indivizii ce aparțin unor culturi diferite pot fi explicate ca expresii ale unortipuri biologice diferite; b. în baza acestor caracteristici se consideră superioritatea europenilor, în parti- cular a arienilor, față de orice alte categorii; c. contradicțiile între națiuni sau indivizi au la bază caracteristici biologice înnăscute. Ro- bert Miles (Racism, 1989) consideră că r. trebuie înțeles numai ca “ideologie” care se bazează pe un proces de categorizare în care fiecare clasă este definită de asociația unor caracteristici biologice (genetice) și a unora sociale, de regulă negative, ce permit ierarhi- zarea grupurilor și aplicarea unor tratamente diferențiate. ♦ O formă de bază a r. în secolul trecut ca și în prima parte a acestuia a con- stituit-o antisemitismul. El s-a legat, în cultura germană mai ales, de concepțiile și teoriile despre sufletul neamului, suflet care se află într-o strînsă relație cu teritoriul în care se află neamul. De aici s-a născut ideea spațiului vi- tal ca și aceea potrivit căreia evreii sînt un neam ce și-a pierdut sufletul deoarece ei nu mai au un teritoriu propriu. Antisemitismul va deveni o mișcare politică reală doar în secolul XX, mai ales în perioada conducerii naziste, în secolul XIX el fiind mai mult o mișcare cul- turală sau așa cum spune P. Johnson (A History ol the Modem World, 1983) o formă a romantismului. Dintre autorii reprezentativi menționăm pe: Wilhelm Heinrich Riehl, Theo- dor Fritsch; Eugen Diederichs, Houston Stewart Chamberlain. Național-Socialismul va transforma antisemitismul într-o compo- nentă de bază a ideologiei naziste, care va conduce la crime abominabile împotriva e- vreilor, dar și a altor grupuri etnice, în special în timpul celui de al doilea război mondial. An- tisemitismul a existat și în afara spațiului german, în special în Franța, unde, după afa- cerea “Dreyfus”, s-au impus tot mai mult teoriile conspirației. După Charles Maur ras, conspirația venea atît din partea evreilor, cît și a protestanților, a francmasonilor, dar și a ateilor sau străinilor. ♦ Procesele de discrimi- nare îndreptate împotriva negrilor constituie o altă formă importantă a r., pe care o regăsim în epoca modernă, în special în istoria S.U.A. în acest caz nu s-a ajuns niciodată la genocid, descriminarea a îmbrăcat formele mai slabe ale sclaviei (pînă la mijlocul secolului trecut) și ale segregării (inclusiv în prezent). Politica de discriminare a negrilor a fost menținută o- ficial în S.U.A. în cea mai mare parte a acestui secol în baza'principiului “separați dar egali” (din 1896 pînă în anii ‘60). Neoficial, politica segregaționistă se menține în diverse instituții și în prezent. Nu trebuie neglijat însă faptul că negrii, ca și alte grupuri rasiale sau etnice, promovează anumite forme de segregare vo- luntară datorită, în special, conștiinței unei identități proprii. ♦ R. este prezent și astăzi ca politică de discriminare în multe state din 486 RĂZBOI Africa, unde imediat după obținerea inde- pendenței s-a practicat la nivel guverna- mental o pojitică r. față de europeni sau arabi, în sens larg, putem vorbi însă de r. sau de e- lemente de ideologie r. în politica majorității statelor din Orientul Apropiat, așa cum putem vorbi și de un r. antiasiatic, de unul intertribal (în Africa), sau, după unii autori, chiar de unul antiamerican. V. fascism, genocid, național- socialism, rasă, război, sclavie, segregare. A.B. RĂZBOI tip de interacțiune socială între două sau mai multe comunități, desfășurat în forma unui conflict violent, de regulă armat, și în baza unor norme strict determinate. R. este practic un fenomen universal. Elementele sale definitorii cunosc însă o mare variabili- tate în funcție de modelul cultural și epoca isterică la care ne raportăm. Diversitatea formelor ca și a concepțiilor despre r. nu coate f; înțeleasă fără o analiză a normelor care î! reglementează. Acestea, de regulă, nu au un caracter universal și din acest motiv normele pe care le considerăm adesea ca ii!nd definitorii pentru r. nu aparțin de fapt decît celui modern. Astfel, norma distrugerii fizice a adversarului sau aceea potrivit căreia țintele legitime sînt atît grupurile militare cît și cele nemilitare (populație civilă) caracteri- zează în principal epoca modernă, care a promovat r. total și a transformat astfel drep- tul de a participa la război într-o obligație a tuturor cetățenilor care sînt mobilizați fie pen- tru luptă, fie pentru muncă. în alte societăți însă, cei ce pot participa la r. au un statut spe- cial, acesta constituindu-se mai degrabă într-un privilegiu și nu într-o obligație, iar numărul lorputîndfi foarte mic, comparativ cu populația totală. Din acest motiv, înaintea e- pocii moderne, r. au avut dimensiuni mult mai mici (uneori chiar cîteva sute de participanți), iar caracterul lor distructiv a fost adeseori in- signifiant. De exemplu, în r. medievale din Europa Occidentală nu au murit mai mult de doi la sută din beligeranți, față de patruzeci la sută în primul r. mondial. Un alt aspect impor- tant este acela că baza predominant economică a r. modern nu este nici ea o ca- racteristică universală, în istorie existînd multe tipuri de cauze generatoare de r., prin- tre care cele religioase trebuiesc menționate în primul rînd (cruciadele oferă un exemplu relevant). ♦ Există multe alte norme care re- glementează r., care stabilesc în fiecare societate cine are dreptul de a purta arme, de a lupta, cine eventual este obligat să participe la r., cînd se desfășoară lupta, între ce ore, în ce zile, pentru cît timp, cu ce mijloace legi- time, dar și norme privind desfășurarea propriu-zisă, care stabilesc cine și cum tre- buie se atace, obiectivele legitime, modul de încetare a luptei etc. 4 în analiza rolului pe care r. îl joacă în diverse tipuri de societăți este util să folosim un indicator care să ne i- lustreze proporția specialiștilor în r» (militarii) într-o societate dată. Un astfel de indicator este raportul militari-civili care este un raport între numărul militarilor și populația totală. Cu cît acest raport este mai mare, cu atît mai mult vorbim de caracterul militar al respectivei so- cietăți (între militari se includ, de regulă, și formațiunile paramilitare). & Astăzi, atitudi- nea față de r. este în general negativă, dar nu a fost aceeași de-a lungul istoriei. Gîndirea i- luminismului a fost de fapt cea care a pus pentru prima dată r. într-o lumină nefavora- bilă, considerînd că acesta constituie o piedică majoră în calea progresului. Această raportare negativă a fost accentuată și mai mult în acest secol, datorită experienței celor două r. mondiale și îndeosebi atrocităților co- mise în ultimul. Cu toate că a fost descon- siderat în epoca modernă, r. este în mare parte creatorul acesteia. Statele naționale moderne au apărut și și-au stabilit granițele pe cîmpul de luptă. R. ca și pregătirea sau amenințarea cu r. au jucat însă un rol vital de- 487 RECENSĂMÎNT a lungul întregii istorii a umanității. Robert A. Nisbet (Prejudices, 1982) consideră că funcțiile r. au fost în istorie predominant pozi- tive. Astfel, r. satisface nevoia de comuni- care, asigurînd realizarea interacțiunii între culturi și prin aceasta progresul social. în cea mai mare parte a istoriei el a constituit cea mai importantă formă de interacțiune culturală, stimulînd dezvoltarea tehnicii, a științei și a e- conomiei, erodînd totodată caracterul conservator specific oricărei societăți izolate. Din antichitate și pînă în prezent cele mai multe creații tehnice și științifice au avut, cel puțin inițial, un caracter militar, începînd cu cele mai simple sisteme mecanice și ajungînd pînă la mașina de cusut (utilizată inițial pentru confecționarea de uniforme militare), tele- graf, telefon, radio, dar și la industria de televiziune, de calculatoare sau cea nucleară. Standardizarea ca și producția de serie se leagă inițial tot de producția de armament. R. contribuie la dezvoltarea economiei, facilitînd afacerile și în general dezvoltarea econo- mică. Pentru Nisbet democrația este, totodată, copilul r. (primele reforme democra- tice în Atena nu sînt altceva decît reforme militare). Garnizoana a fost deci prima școală a democrației, atît în societățile vechi, de tipul celor care sînt numite democrații militare, cît și în cele moderne, unde democrația s-a im- pus, cel mai adesea, prin r. Prima formă de egalitarism este cea existentă între militarii ce luptă sub același steag. Desigur, astăzi, ca- racterul de masă ca și potențialul superdistructiv al r. depreciază multe din funcțiile benefice pe care r. le-a avut, indiscu- tabil, în istorie. Pe de altă parte, r. nu mai reprezintă o formă fundamentală de comuni- care interculturală. Problematica r. este și mai complicată dacă luăm în calcul întreaga diversitate de forme de beligerantă întîlnite astăzi. Pe de o parte, există r. civil care este un conflict armat între grupuri politice organi- zate, care urmăresc să cîștige capacitatea cie control politic al statului. Cel mai cunoscut exemplu este r.c. din Spania (1936-1939). în practică, uneori, el este greu de distins față de lovitura de statoare implică mai puțini partici- panți, în general militari de profesie, și se reduce la o singură acțiune militară, sau față de revoluție, care are un caracter violent, dar mai puțin unul militar. Această distincție este puțin operantă dacă ținem cont de faptul că unele revoluții au fost r.c. (Revoluția engleză, 1642-1649), iar unele r.c. sau chiar r. au fost considerate, prin consecințele lor, revoluții (r. de independență și cel de secesiune din SUA, fiind considerate adesea, prima și a doua re- voluție americană). Alte forme de beligerantă specifice epocii moderne sînt r. total și r. rece. Primul este o formă modernă de beligeranță în care întreaga populație poate fi subiect al mobilizării (ca soldați sau ca muncitori), dar și țintă legitimă în r., cîmpul de luptă fiind extins la nivelul întregului teritoriu al statelor belige- rante, putîndu-se utiliza, totodată, orice alt teritoriu neutru. R. rece este un conflict des- chis între două superputeri în absența unor acțiuni militare reciproce, directe, între ele. R.r. dintre SUA și URSS, după unii autori între cele două lagăre: comunist și capitalist, desfășurat între 1945-1955 (1985 sau 1989 după alți autori) este cel mai reprezentativ exemplu. ♦ Cu toate aspectele uneori pozi- tive ale r., astăzi, datorită capacităților militare uriașe și caracterului global și super-distructiv al r.t., o posibilă conflagrație mondială ar pune în pericol întreaga civilizație umană și, din această cauză, eforturile depuse pentru menținerea păcii constituie principala coordo- nată a politicii internaționale a majorității statelor. V. conflict, polemologie, politică, re- voluție, stat. A.B. RECENSĂMÎNT înregistrare statistică exhaustivă a populației (a locuințelor, a ani- malelor etc.) efectuată de către autoritatea de stat. Practicat din cele mai vechi timpuri; la 488 RECENSĂMÎNT început sub formă de numărare a populației în scopuri militare sau/și financiare, r., în ac- cepțiunea actuală, se organizează din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Pentru Româ- nia se reține anul 1838, ca debut al r. moderne. De atunci au mai avut loc alte zece r. ale populației, cel mai recent fiind cel din 7 ianuarie 1992. (Pentru constituirea seriilor de date statistice sînt semnificative r. din 1931, 1956, 1966, 1977, 1992). ♦ De-a lungul tim- pului s-a perfecționat continuu metodologia de realizare a r. Un moment important l-a constituit Congresul internațional de statistică din anul 1872, cînd s-au elaborat primele norme internaționale de efectuare a r. ge- neral al populației. în acest secol, r. li s-a imprimat un caracter sistematic, multe țări avînd înregistrări la fiecare 10 ani, culegîndu- se date în legătură cu principalele caracteristici demografice, rezidențiale, pro- fesionale, sociale și culturale ale populației. Efectuarea unui r. general al populației im- plică o amplă mobilizare de forțe umane și materiale. ♦ R. se organizează de către o instituție specializată (comisie) desemnată de autoritatea statală. Realizarea r. presupune elaborarea instrumentelor de înregistrare (a chestionarelor), multiplicarea lor într-un număr corespunzător, instruirea persoanelor participante în calitate de organizatori și re- cenzori, informarea populației în legătură cu acțiunea întreprinsă. Culegerea informațiilor are loc prin deplasarea recenzorului la domi- ciliul fiecărei persoane în vederea com- pletării, pe bază de declarație, a chestionaru- lui. Prin dezvoltarea tehnicii moderne de calcul sporește rapiditatea în prelucrarea in- formației. Pentru asigurarea clarității înregistrărilor, se definește momentul criticai r., în legătură cu care se fac toate operațiile, fără a se lua în considerație modificările inter- venite între acest moment și cei al completării chestionarului (în anul 1992 a fost ora 0 din 7 ianuarie). Datele de o servesc informării și adoptării unor decizii în procesul conducerii sociale. Pentru sociolog, datele cuprinse în publicațiile ce conțin rezultatele r. sînt esențiale în înțelegerea unor procese macro- sociale, pe care, cu mijloacele individuale de cercetare, nu le poate procura. Totodată, da- tele de r. servesc sociologului pentru a-și fundamenta propria activitate de cercetare, adesea propunîndu-și să aprofundeze — pe calea studiului intensiv — unele aspecte rele- vate de r. ♦ R. general al populației din anul 1992 a cuprins un număr mare de indicatori, cum ar fi: locul nașterii persoanei recenzate, anul stabilirii în localitate (dacă și-a schimbat domiciliul), sexul, data nașterii, starea civilă, numărul copiilor născuți vii și numărul copiilor născuți în viață — pentru femeile în vîrstă de peste 15 ani, naționalitatea, limba maternă, felul școlii absolvite, profesia, sursa principală de existență, sectorul social-economic al lo- cului de muncă, ocupația, categoria socială. ♦ Analiza comparativă a datelor de re- censămînt permite urmărirea în dinamică a fenomenelor pentru care există informații și adoptarea unor eventuale măsuri de corecție, dacă evoluția într-un domeniu sau altul nu este cea convenabilă. Prin sistemul de cule- gere curentă și stocare a unor informații, unele date de r. sînt aduse la zi, astfel că pen- tru anumite aspecte se dispune de o documentare adecvată în orice moment. Cu toate acestea, r. generai al populației își păstrează în continuare importanța. Pe lîngă înregistrările generale, se organizează și r. parțiale, iimitate la o anumită zonă, localitate, unitate social-economică, sau la o anumită categorie de populație. Asemenea înre- gistrări sînt întreprinse și de către sociolog, ca etapă preliminară într-o cercetare sau pentru procurarea informației necesare constituirii eșantioanelor reprezentative ale studiilor in- tensive. Conform rezultatelor recensă- mîntului din 1992. populația totală a României era de 22.760.449 persoane, constituite în 489 REGIM POLITIC 7.317.563 gospodării. Din totalul populației: 49,1% sînt bărbați, iar 50,9% sînt femei; 54,4% locuiesc în urban, iar 45,6% locuiesc în rural; 89,4% sînt români, 7,1% sînt maghi- ari, 1,8% sînt romi (se apreciază a fi o subestimare însemnată datorită nedeclarării de către unii romi (țigani) a naționalității lor), 0,5% sînt germani, 0,3% sînt ucraineni; 0,2% sînt ruși-lipoveni; cîte 0,1% reprezintă turcii, sîrbii, tătarii, slovacii, iar sub 0,1 % au înregis- trat fiecare din următoarele naționalități: bulgari, evrei, croați, cehi, polonezi, greci, ar- meni; 86,8% sînt ortodocși, 5% sînt romano- catolici, 3,5% sînt reformați, cîte 1% sînt gre- co-catolici, respectiv penticostali, 0,5% sînt baptiști, cîte 0,3% sînt adventiști, respectiv, uniteiieni, 0,2% reprezintă fiecare din aderenții cultelor: musulman, creștin după e- vanghelie, evanghelic de confesiune auguslină, iar cîte 0,1 % sînt creștini de nt vechi, ortodocși de stil vechi, presbiterieni, 0.2% s au declara' atei. v. ancheta sqcîo'c- ■nea, analiza secundară, cnest'ionar. LnO 'VELV c.oocrei în care âevoi ea% «o sistem pontic considera:, a c i u a t ••i c i ! a,z e a i n a c; । u nea. p o i:t i o a p r o - j i 4 sa r i ^'cțiiior dintre guvernând și juunnnj, implică forma de guvernare, sta- tuarea rolurilor actorilor politici și tipul de răspuns ai masai de guvernați. între cp. și sis- temul politic nu există o relație univocă — este posibilă schimbarea r.p. fără a afecta siste- mul în ansamblu (vezi Franța în 1958). în același timp, istoria recentă ne-a dovedit po- sibilitatea schimbării sistemului politic, r., fie și provizoriu, rămînînd în cea mai mare măsură același, cum s-a întîmplat în țările foste comu- niste. ❖ în istorie, s-a succedat o multitudine de r.p.; chiar și în zilele noastre, analiștii descoperă sau propun o largă diferențiere a acestora. Prima tipologie a r.p., foarte impor- tantă prin influența exercitată, a fost realizată de Aristotel. El a folosit drept criteriu de di- ferențiere numărul celor care exercită pute- rea. Primul r.p. propus de Stagirit este regalitatea, în care unul singur posedă pute- rea și care, datorită acestei personalizări, eșuează în tiranie. Al doilea este aristocrația: mai mulți posedă puterea și, prin acest fapt, constituie o oligarhie, devenind asupritorii ce- lorlalți. Al treilea este caracterizat prin posedarea și exercitarea puterii de către o multitudine, constituind astfel o democrație. Acesta din urmă ar fi r.p. ideal, dar realitatea îl dezvăluie ca cel mai rău. Tipologia cea mai uzuală astăzi împarte r.p. în trei categorii: de- mocrațiile pluraliste, caracterizate prin stratificare socială accentuată, pluralism poli- tic și o societate civilă activă; autoritarismul, care izolează societatea civilă și exercită în mod autoritar puterea; totalitarismul însem- nîncl desf iințarea societății civile și exercitarea unei puternice presiuni politice pentru înregimentarea maseior. O asemenea tipologie este însă imprecisă și. de aceea, ae- satisfăcăloare pentru o analiză nuanțată și cuprinzătoare a r.p. Din această cauză mulți sociolog. Ducif tipobg i .nai sofisticate de n atu ii să tL ’ r laîir are* cercetării. Joii chi- ar visează .m.ci.omio care, aidoma unui tabel al iui Menocieev, să poată cuprîrme sis- tematic toate r.p. trecute, prezente sau viitoare. Evoluția r.p. cunoaște, astăzi, un fapt inedit — tranziția din țările excomuniste din Europa centrală și de est. Obiectivul acestei tranziții îl constituie conversiunea sistemului politic la valorile democrației pluraliste. V. criză, putere. N.L. REGRESIE metodă statistică folosită pen- tru a estima sau prognoza schimbările dintr-o variabilă în funcție de schimbările din altă va- riabilă sau dintr-un set de alte variabile. Variabila ale cărei valori se estimează prin analiza de r. este denumită dependentă sau endogenă, iar cea în funcție de care se face estimarea este denumită independentă sau 490 REGRESIE exogenă. Dacă notăm pe prima cu y iar pe cea de-a doua cu x, atunci relația lor, în măsura în care este una de tip liniar, poate fi exprimată prin ecuația y’ = a + b x, denumită ecuație de r. Prin y’se desemnează valoarea așteptată a lui y în funcție de x. Elementul cel mai important al acestei ecuații este b, coefi- cientul de r. a variabilei y asupra variabilei x sau r. lui yîn funcție de x. Prin el se exprimă regula de corespondență dintre schimbările în xși cele în y. Valoarea sa indică numărul de unități cu care se schimbă (crește sau des- crește) în medie variabila dependentă pentru o schimbare cu o unitate a variabilei inde- pendente. a este denumit termen liber al r. și este folosit mai mult ca element de calcul cu sens matematic, decît ca instrument pentru interpretarea relației dintre variabile, a și b poartă numele de parametrii ai ecuației de r. Spre deosebire de xși ycare iau valori diferite și sînt observabile, parametrii au caracter constant pentru o aceiași populație și sînt neobservabili, determinîndu-se pe bază de calcul. Legătura dintre două variabile xși y este liniară dacă efectul în yal schimbării lui x cu o unitate dată este același, indiferent de nivelul la care se produce schimbarea în această ultimă variabilă. Norul de puncte care corespunde, în reprezentare grafică, distri- buțiilor unităților de analiză, în funcție de cele două variabile considerate ca axe rectangu- lare, tinde să se ordoneze în jurul unei drepte dacă relația este de tip liniar. Aceasta poartă numele de dreaptă de r. și are ca expresie matematică ecuația de r. Trasarea ei în funcție de parametrii ecuației de r. se face ast- fel încît suma pătratelor distanțelor de la unitățile de analiză la dreapta de r. este mi- nimă. Dacă relația dintre x și y nu este liniară, atunci în locul r. liniare se folosește r. neli- neară. Prin transformarea variabilelor (prin logaritmare, inversare etc.) o relație neliniară poate fi convertită în una liniară, analizabilă prin r. liniară. Dacă, spre exemplu, consi- derăm relația dintre divorțialitate în urban (măsurată prin numărul divorțurilor la 1000 lo- cuitori) și imigrarea cumulată din rural în urban (locuitori din urban născuți în rural, la 1000 locuitori) la nivelul județelor țării (în 1977), atunci relația sintetică dintre cele două variabile este exprimată prin ecuația de r.: di- vorțialitatea = 0,16 + 0,19 imigrarea. Deci, pentru o creștere cu o unitate a ratei de imi- grare se realizează în medie, o creștere a ratei de divorțialitate cu 0,19 unități. Trecerea de la o grupă de județe cu rata de imigrare în orașe de 10%o la grupa celor cu rata respec- tivă de 11%o, spre exemplu, este de așteptat să fie însoțită de o creștere a ratei de divorția- litate cu 0,19. Prin intermediul coeficientului respectiv se obține, în plan general, o estima- re a efectului pe care mobilitatea socio-teritorială o are asupra integrării familiei în comunitățile de la locul de sosire a mi- granților. Coeficientul menționat trebuie interpretat în sensul că migrația și toți factorii socio- culturali care îi sînt asociați tind să aibă asupra divorțialității un impact estimat ca sens și intensitate prin valoarea sa. Dacă sen- sul coeficientului de r. este negativ, rezultă că pentru creșterea cu o unitate pe variabila in- dependentă se realizează, în medie, o reducere cu b unități la nivelul variabilei de- pendente. Nu există limite fixe între care variază coeficientul de r. Pe baza ecuației de r. se calculează valorile estimate y'ale varia- bilei dependente. (Pentru estimare poate fi folosită o singură variabilă independentă sau un set de astfel de variabile. în primul caz se lucrează cu r. simplă, iar în al doilea caz cu r. multiplă.) Diferențele între seria de valori ob- servate ale variabilei dependente și cele estimate în baza ecuației de r. sînt denumite valori reziduale. Cu cît acestea sînt mai mici, cu atît modelul de r. este mai adecvat datelor la care se aplică. Pentru un județ în care imi- grarea a fost de 11%o valoarea estimată a divorțialității, folosind ecuația de r., este de 491 REGRESIE 2,25%o. Dacă nivelul observat al divorțialității în același județ a fost de 2%o, atunci diferența 2 - 2,25 = 0,25 indică valoarea reziduală în cazul respectiv. Variația totală a variabilei de- pendente este dată de suma pătratelor diferențelor dintre valorile respectivei varia- bile și media seriei. Această variație poate fi descompusă în variație explicată (calculată ca sumă a pătratelor diferențelor dintre valo- rile estimate ale variabilei dependente și media acesteia) și variația neexplicatâ (calcu- lată ca sumă a pătratelor valorilor reziduale). Variația explicată este un element folosit pen- tru a determina cît de adecvat este modelul r. pentru datele la care se aplică. Această funcție o îndeplinește coeficientul de determi- nare calculat ca raport între variația explicată și variația totală. Valoarea sa este cuprinsă între 0 și 1. Cu cît această valoare este mai mare cu atît variabila independentă aleasă expl’că mai mult din variația totală a variabilei dependente. Termenul “explică” are, în con- text statistic, sensul de “asociat cu”, “dă seamă de”. Dacă r. este simplă, coeficientul corespunzător poartă numele de coeficient de determinație simplă, și se noteaze cu r2. Cu cît ponderea din variația variabilei de- pendente explicată de variabila independentă este mai mare, cu atît r2 are o valoare mai apropiată de 1. Extrăgînd radicalul din coefi- cientul de determinație se obține coeficientul de corelație simplă (Bravais-Pearson). Inter- valul în limitele căruia variază acest coeficient este de ia -1 la +1. Semnul (+) indică o relație de directă proporționalitate între variabilele puse în relație. Creșterea unuia din ele este însoțită de creșterea celeilalte. Semnul (-) in- dică, dimpotrivă, o variație invers propor- țională, creșterea unei variabile este însoțită de descreșterea celeilalte. Cu cît valoarea coeficientului este mai apropiată de ± 1 cu atît asocierea dintre cele două variabile este mai intensă. în schimb, apropierea sa de 0 semnifică existența unui raport de inde- pendență între variabile — schimbările lor nu sînt covariante. în exemplul ales, coeficientul de corelație dintre migrație și divorțialitate este de 0,58 iar cel de determinație de 0,582 = 0,34. Rezultă că aproximativ o treime (= 0,34 x 100) din variația totală a variabilei di- vorțialitate este explicată prin variația migrație!. Restul de (1- 0,34 ) x 100 = 66% este explicat de alte variabile independente. Analiza fiind ia nivel de total orașe pe județe, interpretarea trebuie făcută luînd în conside- rație variația teritorială a divorțialității și nu pe cea individuală. Dacă unitatea de analiză nu mai este județul ci individul (caracterizat prin stătu sul matrimonial și prin cel rezidențial) a- tunci se va modifica și valoarea corelației și respectiv a determinație! simple. Migrația rural- urban explică 34% din variația interjudețeană a divorțialității. Variația interindividuală a comportamentului de divorț este explicată în baza unui model de analiză diferit. în cazul r. multiple, ecuația de r. are forma: / = a + blXl 4 P2X2 + ...+ biX +...4- bnXn, unde y — valoarea așteptată a variabile! de- pendente, Xi—variabila independentă i, iar bi coeficientul de r. parțială a lui y asupra lui Xj. Valoarea coeficientului de r. parțială bi indică numărul de unități cu care se modifică y prin schimbarea variabilei independente x cu o unitate, în condițiile ținerii sub control a valorii celorlalte variabile independente. Modelul de r. multiplă permite efectuarea unui experi- ment mental, estimînd ce s-ar întîmpla cu variația variabilei ydacă asupra ei ar acționa numai variația variabilei Xi iar celelalte varia- bile independente ar avea aceeași valoare la nivelul tuturor unităților de analiză. Exemplu: pentru a estima nivelul natalității (NAT) (copiii născuți vii la 1000 locuitori) într-un oraș mare (cu peste 100.000 de locuitori) din România, folosim ca predictori rata imigrării în oraș (IM), număr de televizoare la 1000 locuitori (TV), localizarea orașului în Transilvania, Banat sau Crișana-Maramureș (TRANS) și localiza- 492 REGRESIE rea orașului în Moldova (MOLD). (Datele sînt la nivelul anului 1985, pentru 21 orașe). Ulti- mele două variabile sînt scalate cu 1 pentru cazul apartenenței orașului la respectiva zonă și cu 0 pentru neapartenență. Orașul lași, spre exemplu, va primi nota 1 pentru va- riabila MOLD și 0 pentru variabila TRANS. în schimb, la Cluj vom acorda nota 0 pentru MOLD și 1 pentru TRANS. Astfel de variabile dihotomice notate cu 0 și 1 poartă numele de variabile fictive (dummy variables). Ipoteza care stă la baza acestui model este că nata- litatea variază atît în funcție de structura de vîrstă a populației (semnificată în acest caz prin IM) cît și de structuri culturale moderne (TV) sau tradiționale, asociate cu regiunea is- torică de apartenență (TRANS și MOLD). Ecuația de r. multiplă corespunzătoare aces- tui model este: NAT = 15,24 + 0,33 IM + 1,08 MOLD - 1,10 TRANS —0,01 TV Creșterea cu o unitate pe scala ratei de imi- grare exprimate în promile este însoțită în medie de o creștere a ratei de natalitate cu 0,33 unități în condițiile ținerii sub control a ce- lorlalte variabile independente. Creșterea cu o unitate pe scala indicatorului TV implică o reducere medie a ratei de natalitate de 0,01. Trecerea de la orașe din afara Moldovei la orașe moldovenești tinde să fie însoțită, în medie, de o creștere a ratei de natalitate cu 1,08. în schimb, prin deplasarea analizei de la orașe extracarpatice la orașe intracarpatice se înregistrează, în medie, o reducere a NAT cu 1,10 unități. (Estimările făcute sînt valabile în ipoteza respectării condiției ceteris pari- bus). într-un model de r. în care se folosesc variabile fictive există totdeauna o categorie de unități de analiză de referință. Acestea sînt cele pentru care se înregistrează valoarea 0 pentru toate variabilele fictive incluse în ecuație. în exemplul dat, această situație re- vine orașelor notate cu 0 pentru MOLD și pentru TRANS, respectiv celor localizate în Muntenia, Oltenia sau Dobrogea. Termenul liber al r. (a) este valoarea așteptată pentru y în ipoteza că toate variabilele independente ar avea valoarea 0. Corespunzător, termenul a într-un model de r. cu variabile fictive indică valoarea așteptată a variabilei dependente în cazul unităților din categoria de referință. Deci, valoarea așteptată a NAT, în ipoteza va- lorii 0 pentru IM și TV, este de 15,24%o pentru orașele mari din Muntenia, Oltenia și Dobro- gea, de 16,32%o pentru cele din Moldova și de 14,14%o pentru cele din Transilvania, Banat și Crișana-Maramureș. Coeficientul de determi- nație multiplă, notat cu R2, exprimă, în mod analog cu cel de determinație simplă, cît la sută din variația variabilei dependente este explicată de predictori. Prin extragerea radi- calului din R2 se obține coeficientul de corelație multiplă, notat cu R. Acesta mai poate fi calculat și interpretat și ca valoare a corelației simple dintre seria valorilor obser- vate ale variabilei y și seria valorilor estimate prin modelul de r. al aceleiași variabile. Core- lația multiplă poate fi calculată și pornind de la coeficienții de corelație simplă (ry). Pentru cazul a două variabile independente notate cu / și /și o variabilă dependentă k, corelația multiplă dintre kși i, / poate fi exprimată prin: Dacă dorim să măsurăm corelația dintre va- riabilele k și i ținînd sub control influența pe care o altă variabilă ar putea să o aibă asupra lor, se poate calcula coeficientul corelației parțiale. în funcție de numărul de variabile ținute sub control, acesta poate fi de ordinul 1, 2, 3 etc. (Corelația simplă de 2 variabile este denumită și corelație de ordinul zero, în sensul că nu implică nici o variabilă ținută sub control). Corelația parțială de ordinul unu din- tre variabilele / și /, ținînd sub control pe k, se notează ry.k. în mod similar, indicii variabilelor de control în corelații parțiale de ordinul 2, 3 493 REGReS'E ș.a.m.d. sa notează ca și indicele j, respectiv după punctul care marchează cele două va- riabile corelate. Pentru cazul corelației parțiale de ordinul unu, . ____Jjj- rik' rik__ 11 ^/(1 - /i) (i - /^) nj.k poate fi interpretată și ca medie ponderată a corelațiilor ry calculate pentru fiecare din grupele de unități care au aceeași valoare k. Pătratul coeficientului de corelație parțială este echivalent cu coeficientul de deter- minație parțială. Acesta indică ponderea din variația variabilei dependente explicată de o variabilă independentă dată în condițiile con- trolării influenței celorlalte variabile independente din model. Suma coeficienților de destinație parțială din aceeași ecuație de r. este egală cu valoarea coeficientului de de- terminație multiplă. în r. natalității, cei patru predictori explică împreună 88% din variația acesteia. Prin extragerea radicalului din F? se obține coeficientul de corelație multiplă p= a/o,88 =0,94. Coeficienții de determinație parțială, în același exemplu, au valorile 0,60 pentru IM, 0,14 pentru TV, 0,08 pentru MOLD și 0,06 pentru TRANS. Sosirile în localități au deci rolul hotărîtor în explicarea variației între orașe a ratei de natalitate. Atît pentru coefi- cienții de r. cît și pentru cei de corelație se determină semnificația lor statistică. în baza testelor de semnificație (f sau F) se acceptă sau se resping, cu o probabilitate de eroare aleasă, ipoteza că valoarea coeficienților re- spectivi este egală cu 0 (ipoteză de nul) în populația din care a fost selectat eșantionul. Valoarea critică a coeficientului de corelație simplă (pragul deasupra căruia acesta se consideră a fi semnificativ diferit de 0) se de- termină cu ajutorul formulei: t rcritic — I---v V/v-2 + r unde A/— volumul eșantionului, iar t— este dată în tabela cu valori ale variabilei t (Stu- dent), pentru o probabilitate căre se alege egală cu 0,05 sau mai mică decît 0,05. în cazul unui eșantion de peste 120 unități și pentru probabilitatea de eroare de 0,05, test bilateral, t=1,96, iar valoarea coeficientului de corelație este: 1,96 ^critic = / ■ ? = 8 Vl20-2 + 1,962 Dacă valoarea calculată a coeficientului de corelație pentru un astfel de eșantion este egală sau mai mare decît 0,18, atunci se respinge ipoteza de nul și se acceptă alterna- tiva ei care, susține că respectivul coeficient este semnificativ diferit de 0. Pentru testarea semnificației coeficientului de regresie simplă poate fi folosit testul Fcalculat ca raport între variația explicată și variația neexplicată împărțită la numărul de unități analizate mi- nus 2. Dacă F calculat este mai mare decît F teoretic (identificabil în tabelele speciale pen- tru o probabilitate dată și pentru 1 și N- 2 grade de libertate, unde N— număr unități de analiză) atunci se respinge ipoteza de nul. Valorile coeficienților de corelație sau de re- gresie calculate pentru un eșantion dat aproximează pe cele din populația de selecție dar nu sînt identice cu acestea decît în mod accidental. Pentru a estima mărimea lor la nivelul acestei populați se calculează inter- vale de încredere care dau, cu probabilități de eroare determinate, limitele între care se în- scriu valorile lor. Coeficienții de corelație și de r. sînt prezentați de obicei însoțiți de nivelul lor de semnificație (probabilitatea cu care se respinge sau se acceptă ipoteza de nul). în cazul coeficienților de r. parțială este indicată și precizarea erorii standard sau a valorii tes- tului tcorespunzător lor. Pentru ca parametrii ecuației de r. calculați pe baza unui eșantion să estimeze nedistorsionat parametrii din populația de bază, datele pe care se aplică 494 REGRESIE modele de r. trebuie să satisfacă o serie de condiții: liniaritatea dintre variabile, caracterul normal al repartiției unităților de analiză în funcție de valorile variabilelor folosite (nor- malitatea repartiției b\— sau multi-dimen- sionale), egalitatea dispersiilor variabilei de- pendente pentru combinații date de valori ale variabilelor independente (postulatul ho- moscedasticității), independența valorilor reziduale între ele, absența erorilor de măsurare a variabilelor, specificarea corectă a modelului de r. și absența coliniarității sau a multicoliniarității între variabilele inde- pendente. Toate aceste condiții nu pot fi respectate decît într-o situație ideală. Cea mai frecventă este situația de nerespectare a lor. în general se apreciază că metoda ana- lizei de r. este suficient de “robustă”, în sensul de capabilă să lucreze și atunci cînd unele dintre condițiile ei de aplicare nu sînt respec- tate. Consecințele cele mai grave le are nerespectarea condițiilor de specificare corectă și nonmulticoliniaritate. Specificarea corectă implică: includerea în ecuația de re- gresie a tuturor variabilelor independente relevante din punct de vedere teoretic pentru predicția sau explicarea variabilei depen- dente; neincluderea unor variabile indepen- dente nerelevante; alegerea formei funcțion- ale corecte a ecuației de r. (model liniar dacă relația este liniară și neliniar în cazul nelinia- rității). Coliniaritatea se înregistrează în situațiile în care două dintre variabilele inde- pendente sînt foarte puternic corelate între ele iar corelația lor medie cu variabila depen- dentă este de asemenea de nivel ridicat. Multicoliniaritatea semnifică un pattern de in- tercorelare de același tip între mai mult de două variabile independente. Există teste pentru identificarea multicoliniarității (Hai- tovsky, Farrar și Glauber). Eficacitatea lor este, însă, controversată. în seria condițiilor de aplicare a r. obișnuite bazate pe metoda celor mai mici pătrate trebuie incluse și cele referitoare la modelul de măsurare a vari- abilelor. Variabila dependentă trebuie să fie una cantitativă, de tip politomic. în cazul vari- abilelor dependente calitative, de tip diho- tomic, se folosește r. logistică. Atît pentru analiza de r. cît și pentru cea de corelație este util să fie identificate unitățile “aberante” din punct de vedere statistic (cele care au pe o variabilă dată, valoarea normalizată cu trans- formarea z, mai mare de ± 3,16) și cele pentru care valorile reziduale (normalizate cu același test z) sînt foarte mari. Excluderea valorilor aberante duce la reducerea coefi- cientului de corelație dacă abaterile față de medie au același sens față de medie pentru ambele variabile corelate. Dacă sensul lor este diferit atunci prin eliminarea unităților respective se obține o mărire a coeficientului de corelație. Prin eliminarea unităților cu va- lori reziduale mari în analiza de r. se obține o sporire a valorii coeficientului de corelație. Valorile coeficienților de r. sînt, de asemenea, modificate prin excluderea unităților cu valori aberante sau cu reziduuri mari. Dacă analiza se face pentru întreaga populație și nu pe un eșantion, atunci este indicată calcularea coe- ficienților de r. și de corelație atît cu valorile aberante cît și fără ele. în analiza de tip expli- cativ se urmărește și determinarea impor- tanței variabilelor independente în raport cu o variabilă dependentă dată. Coeficienții de r. parțială sînt adecvați unui astfel de scop nu- mai atunci cînd toate variabilele indepen- dente sînt exprimate în aceiași unitate de măsură. Dacă variabilele respective sînt măsurate în unități diferite (ani, procente, lei etc.) atunci este mai indicată folosirea coefi- cienților beta denumiți și coeficienți de regresie standardizați. Aceștia se obțin prin înmulțirea coeficienților de r. (simplă sau parțială) cu raportul dintre abaterea standard a variabilei independente și abaterea stand- ard a celei dependente. Corespunzător, prin coeficientul beta, se determină cu cîte abateri 495 REGRESIE standard se modifică variabila dependentă pentru schimbarea cu o abatere standard a variabilei independente de referință, în condițiile ținerii sub control a celorlalte vari- abile independente. Coeficienții de elasticitate sînt o altă modalitate de sporire a gradului de comparabilitate a coeficienților de r.. Ei se obțin prin înmulțirea coeficienților de r. parțială cu raportul dintre media variabilei independente și media variabilei dependente. Un astfel de coeficient măsoară cu cîte pro- cente este de așteptat să se modifice, în medie, variabila dependentă pentru o modifi- care cu un procent a variabilei independente de referință, în condițiile ținerii sub control a celorlalte variabile independente. în general, este mai indicată folosirea coeficienților de r. nestandardizați decît a celor de elasticitate și beta pentru a face comparații ale acelorași relații în eșantioane diferite. Coeficienții beta și cei de elasticitate sînt mai indicați atunci cînd se urmărește descrierea relațiilor dintr- un eșantion dat. Ei sînt utilizați în special pentru a compara importanța unor variabile independente, măsurate cu unități diferite, în raport cu o variabilă dependentă dată, în ca- drul aceluiași eșantion. Dacă variabilele independente diferă mai mult din punct de vedere al dispersiilor decît al mediilor lor, atunci este de preferat folosirea coeficienților de elasticitate. în situația în care mediile sînt mai diferite decît dispersiile, este reco- mandabilă utilizarea coeficienților beta. în exemplul r. natalității asupra imigrării și a unor indicatori semnificativi din punct de vedere cultural, fiecăreia din variabilele inde- pendente îi corespund următorii coeficienți: r. parțială nestandardi zată beta elasticitate determinație parțială IM 0,33 0,69 0,29 0,60 TV -0,01 -0,21 -0,27 0,14 TRANS -1,10 -0,18 -0,03 0,06 MOLD 1,08 0,15 0,02 0,08 Atît coeficienții beta, cît și cei de elasticitate și de determinație parțială indică aceeași ie- rarhie de importanță a variabilelor. Influența maximă asupra natalității în orașele mari o exercită structurile pe vîrstă asociate cu imi- grarea în localitate. Orientările valorice moderne asociate cu mijloacele de comuni- care de masă contribuie la reducerea fertilității, cu o intensitate mai mică decît cea a migrației. Orientările valorice de tip tra- dițional asociate cu regiunea istorică de apartenență a orașului au cea mai redusă in- fluență asupra natalității. Localizarea orașului în arcul intracarpatic favorizează reducerea fertilității. Amplasarea sa în Moldova con- tribuie, dimpotrivă, la creșterea valorilor acestui indicator. Pentru analiza intensității legăturii dintre două seturi de variabile cu va- lori determinate pentru același set de date se folosește corelația canonică. Aceasta poate fi considerată ca o extensie a corelației multiple și a celei simple. Care este, spre exemplu, in- tensitatea relației dintre gradul de urbanizare și migrație la nivelul țării? Dacă măsurarea lor se face prin cîte un indicator (pondere a populației urbane și rata de imigrare), atunci răspunsul poate fi dat prin calcularea core- lației simple. Dacă urbanizarea se măsoară nu numai prin ponderea de populație urbană ci și prin mărimea medie a orașului din județ, atunci intensitatea relației respective poate fi măsurată prin coeficientul de corelație mul- tiplă. în cazul în care migrația este carac- terizată atît prin rata de imigrare cît și prin cea de emigrare, relația ei cu urbanizarea (esti- mată tot prin doi indicatori) nu mai poate fi măsurată decît prin corelația canonică. Pen- tru determinarea acesteia, fiecare din cele două seturi de variabile este transformat în cîte o variabilă canonică. Variabilele canonice au forma unor funcții liniare. Ele se calculează ca sumă de produse între variabilele inițiale ale setului de date de referință și ponderile specifice astfel alese încît corelația dintre 496 RELATIVISM CULTURAL două variabile canonice să fie maximă. După ce se determină primul coeficient de corelație canonică pentru prima pereche de variabile canonice, se construiește pe același set de date o a doua pereche de variabile canonice cu coeficienți diferiți de ponderare față de cei din prima pereche. Corespunzător se cal- culează următorul coeficient de corelație canonică, de mărime mult inferioară primului. Operația continuă derivînd astfel de coefi- cienți pînă la un prag de semnificație ales. Numărul maxim de coeficienți de corelație canonică pentru aceleași date este egal cu numărul minim de variabile pe care le conține unul din cele două seturi de variabile puse în relație. Semnificația fiecărei perechi de vari- abile canonice poate fi înțeleasă într-un mod similar cu cel practicat pentru interpretarea factorilor în analiza factorială. Ponderile spe- cifice unei variabile canonice pot fi însă afectate considerabil de efectul de multi- coliniaritate întîlnit și în cazul analizei de r.. Din acest motiv, este preferabil ca interpre- tarea variabilelor canonice să fie făcută în funcție de ceea ce se cheamă coeficienți de structură (egali cu corelațiile simple dintre variabila canonică și fiecare din variabilele inițiale). Analiza de corelație canonică este aplicată încă pe scară redusă în științele so- ciale. Acest fapt se datorește atît familiarizării reduse a utilizatorilor potențiali cu calculul matriceal implicat în realizarea ei, cît și regulilor de interpretare (relativ slab structu- rate) care îi sînt asociate. Extinderea calculului automat și perfecționarea analizei de corelație canonică vor contribui probabil la extinderea ariei de aplicare a acestei metode în științele sociale. Noțiuni derivate precum cea de corelație canonică parțială (Cooley și Lohnes) sugerează mari posibilități de apli- care a metodei. V. analiză factorială, clasificare multicriterială, eșantionare, statis- tică și sociologie, testarea ipotezelor statistice. D.S. RELATIVISM CULTURAL principiu teoretic cu finalitate practică, impus de antro- pologia culturală modernă în interpretarea culturilor lumii și a relațiilor dintre ele. Con- form r.c., valorile unei culturi trebuie judecate în contextul și funcționalitatea lor imanentă, iar nu după criteriile altei culturi. Unui euro- pean de pildă, îi poate apărea drept bizar sentimentul de venerație pe care îl au hindușii față de vacă, animal considerat sacru în India și protejat prin interdicția de a fi tăiat pentru hrană. Pe de altă parte, la fel de bizar a putut părea unui vizitator al civilizației de tip euro- pean obiceiul nostru de a introduce zilnic în gură un smoc de păr sub formă de periuță și a ne freca dinții cu acest instrument. Alte e- xemple pot atinge zona cea mai sensibilă a codului moral. Ceea ce într-un loc e socotit o nelegiuire, în alt loc reprezintă un obicei (B. Malinowski, Crime and Custom in Savage Society, 1926). Spre exemplu, în unele so- cietăți arhaice se practică în mod curent, ca un obicei, abandonarea bătrînilor în locuri pustii, fapt incompatibil, în societățile de tip european, cu morala creștină. O examinare atentă a împrejurărilor în care se desfășoară acest act relevă însă posibilitățile extrem de reduse de procurare a mijloacelor de subzis- tență în societățile care îl practică. Principiul r.c. respinge etnocentrismul, adică punerea apriorică a obiceiurilor diferite de ale vorbi- torului (ego) sub etichete ca “bine” sau “rău”, “civilizat” sau “înapoiat” etc. Întîi de toate tre- buie cercetat de ce oamenii obișnuiesc să se comporte așa și nu altfel. Percepțiile și judecățile culturale sînt dependente (funcții) de un anumit sistem cultural, care este dat și sub formă de tradiție. R.c. promovează ca norme necesare în relațiile dintre culturi com- prehensiunea și toleranța. R.c. nu trebuie deci confundat cu scepticismul ori nihilismul. Criteriul relativității nu înseamnă, într-adevăr, relativitatea oricărui criteriu. în orice sistem de moralitate există un număr limitat de valori 497 RELAȚII INTERPERSONALE universale, cum ar fi noțiunile de “adevăr”, “frumos”, “bine”. Criteriile după care se sta- bilește ce intră în conținutul acestor valori nu sînt absolute, ci variază de la o cultură la alta. Totuși, comunicarea între două sau mai multe culturi este posibilă datorită: a. fondului de valori universale; b. fondului de valori care, fără a fi universale, sînt parțial împărtășite în comun; și c. posibilității de comprehensiune și de explicare a valorilor care alcătuiesc partea de diferențiere a culturilor respective. R.c. nu împiedică, ci, dimpotrivă, înlesnește comuni- carea între culturi. V. antropologie culturală, emic/etic, etnocentrism, valori. Gh.G. RELAȚII INTERPERSONALE tip de relații sociale caracterizate prin faptul că sînt stabilite între persoane (nu grupuri, instituții, colectivități) și sînt regizate într-o măsură semnificativă de logica necesităților umane individuale. Multe necesități individuale sînt satisfăcute în relațiile dintre persoane: suport psihologic, dragoste, stimă, reducere a incer- titudinii și anxietății, afiliere, securitate, statut, prestigiu. Omul este o ființă socială și în sen- sul că “are nevoie de celălalt om”. Dinamica acestor necesități orientează și reglează relațiile dintre persoane. Sînt relații constituite în primul rînd pentru satisfacerea necesităților de sociabilitate: relațiile de prietenie, “dis- tracția” în comun, relațiile de dragoste. Și în relațiile sociale (relațiile de muncă, politice) componenta interpersonală este puternică. Logica r.i. se poate suprapune sau interfera cu logica relației sociale, distorsionînd-o pe aceasta sau facilitînd-o. ♦ R.i. s-au dovedit a fi importante atît din punctul de vedere al in- dividului uman (psihologic), cît și al funcțio- nării societății (sociologic). Psihologic, nor- malitatea psihologică și dezvoltarea umană nu reprezintă o stare strict individuală, ci se realizează în contextul r.i. Acestea pot fi un mediu patogen (inhibiții, dependență, ma- nipulare, exploatare și utilizare a celuilalt, agresivitate, închidere, neîncredere, ostilitate și concurență, într-un cuvînt alienare interper- sonală) sau dimpotrivă un mediu suportiv pentru manifestarea sănătoasă a person- alității umane, pentru dezvoltarea umană (suport psihologic, stimulare, deschidere, sin- ceritate, feedback pozitiv). Un mediu inter- personal pozitiv, suportiv, bazat pe acceptare reciprocă, stimă, sinceritate, feed-back pozi- tiv reprezintă o condiție esențială a dezvoltării personale. Pentru aceasta este necesar, pe de o parte, să se promoveze un nou tip de r.i., bazate pe noi valori, iar pe de altă parte o or- ganizare socială care să elimine ostilitatea și dominarea. Din acest punct de vedere, antro- pologul american Ruth Benedict introduce conceptul de societate sinergică: o societate care asigură condițiile sociale și instituționale ce fac posibilă fuzionarea “egoismului” și “al- truismului”; atunci cînd o persoană urmărește satisfacții personale, automat ajută pe ceilalți, iar cînd acționează altruist obține totodată recompense și satisfacții pentru sine însuși. Din perspectiva r.i. s-a formulat una dintre cele mai interesante critici ale alienării, dezu- manizării produse de anumite tipuri de organizare socială. în opoziție s-a cristalizat proiectul unei societăți astfel organizate încît să permită dezvoltarea egală, democratică a tuturor membrilor săi, denumit de A. Maslow societate eupsihică. Social: organizarea sistemelor sociale care nu ține seama de ne- cesitățile umane complexe, recurgînd la metode de coerciție, nu poate atinge nivele ridicate de eficiență. Funcționarea normală și eficientă a societății nu poate avea loc (și în acest sens s-au acumulat argumente impor- tante), decît în condițiile în care oferă un mediu social suportiv, pozitiv pentru membrii săi. încă din anii ‘30, cercetările conduse de Elton Mayo au dus la elaborarea teoriei “relațiilor umane” (The Human Problems of Industrial Civilization, 1933), cu mare impact asupra organizării întreprinderilor. Teza cen- 498 RELAȚII INTERPERSONALE trală a “relațiilor umane” este că necesitățile complexe ale oamenilor (stimă, respect, mediu uman suportiv, pozitiv, starea de sa- tisfacție) reprezintă o importantă sursă motivațională a performanței. Umanizarea relațiilor de muncă este o cale de a obține per- formanțe ridicate. De aici s-a dezvoltat o întreagă orientare în sociologia organiza- țională fundată pe ideea utilizării “resurselor umane ale întreprinderii”. O organizație efi- cientă, creativă, flexibilă se fundează pe r.i. deschise, stimulative, în care fiecare membru participă activ, dezvoltîndu-și și afirmîndu-și propriile capacități (Rensis Likert, New Pat- terns of Management, 1961). Ignorarea individului uman reprezinte o sursă impor- tantă de perturbări și ineficientă. în lucrările sale, Chris Argyris (Interpersonal Compe- tence and Organizational Effectiveness, 1962 și Integrating the Individual and Organization, 1964) propune un nou tip de organizație care să asigure maximizarea satisfacerii ne- cesităților sociale ale personalității umane ca sursă a eficienței organizației, bazat pe com- petența interpersonală. ♦ Reconstituirea r.i. după o logică umană pozitivă reprezintă obiectul diferitelor tehnici de grup dezvoltate în ultimele decenii, dintre care cele mai cunoscute sînt T-Grupulși Grupul de întîlnire. Cari Rogers, întemeietorul acestuia din urmă, aprecia că descoperirile teoretice și tehnice legate de utilizarea grupului sînt echivalente ca importanță cu descoperirea energiei nu- cleare. Toate formele de învățare de grup se centrează pe principiul că r.i. pot să repre- zinte frîne sau dimpotrivă facilitatori ai dez- voltării personale, cooperării și colaborării. Unele tehnici de învățare în grup (T-Grupul) încearcă să sporească capacitatea de înțelegere de sine și a celorlalți, a proceselor interpersonale, de grup, pentru a mări capaci- tatea acțiunii sociale; alte tehnici (Grupul de întîlnire) sînt orientate mai mult spre dezvol- tarea personalității, prin eliminarea inhibițiilor sociale, prin crearea unor r.i. reciproc supor- tive. Psihologia umanistă a adus contribuții importante la reconsiderarea rJ. și sociale din perspectiva necesităților umane. R.i. au in- trat în atenție și datorită unei dileme organizatorice a societății actuale. în proble- ma interferenței celor două logici, a activi- tăților sociale, colective, și a r.i. purtătoare ale logicii individului uman, se înfruntă două strategii distincte: a. Promovarea unor relații sociale depersonalizate (“strategie me- canicistă”). Pentru a exclude subiectivismul, promovarea intereselor personale, compor- tamentul uman în contextul diferitelor activi- tăți sociale trebuie să fie supus unor norme riguroase, generale și impersonale, care să-l reglementeze strict din perspectiva logicii sistemului social. Relațiile sociale devin strict funcționale, impersonale, rezultat al înde- plinirii stricte și exclusive a cerințelor rolurilor sociale. Această strategie a fost criticată din două puncte de vedere distincte: 1. Con- secințe umane distructive. Persoana umană este pulverizată într-o mulțime de roluri ce ex- primă o logică exterioară, propria sa logică rămînînd cronic subdezvoltată. Este o strategie frustrantă pentru indivizi pentru că blochează autodezvoltarea și satisfacerea necesităților umane în relațiile sociale. Are deci un efect dezumanizant. 2. Consecințe sociale negative: Subdezvoltarea personală, frustrarea necesităților umane de ordin social generează inevitabil rigiditate, dificultăți în comunicare și cooperare; frustrarea ne- cesităților umane are consecințe dezor- ganizatoare, perturbatoare pentru activitățile sociale propriu-zise. b, Promovarea unei strategii expresive sau “organice”: găsirea unor modalități de îmbinare armonioasă a logicii sociale cu logica umană, în cadrul unor relații care să promoveze eficient atît fi- nalitățile sociale, cît și cele personale. Activitățile sociale, umanizate, în care omul își exprimă și actualizează capacitățile sale, 499 RELAȚIE SOCIALĂ personalitatea sa de ansamblu, sînt de fapt înalt eficiente și din punct de vedere social. Doar o societate umanizată este o societate care funcționează eficace. I/. dinamica gru- pului, grup social, interacțiune, comunicare, psihologie umanistă. E.Z. RELAȚIE SOCIALĂ (lat. relatio, “duce- re repetată”), legătură, conexiune, raport în- tre unități sociale, indiferent de structura acestora. în ordine istorică, E. de Roberty (1843-1915) este primul sociolog care a pus la baza teoriei sale ideea că fenomenele so- ciale sau supraorganice sînt manifestarea interacțiunii intercerebrale, așa cum fenome- nele organice sînt rezultatul interacțiunii inter și intracelulare, iar fenomenele fizico-chimice sînt produsul interacțiunii inter și intramolecu- lare. {La Sociologie, 1876). Din această axiomă, numită de E. de Roberty, ipoteza biosocială, se deduce că r. reciproce între “mentalul” individual generează forme so- ciale (de gîndire, reprezentare și acțiune) care devin independente de indivizii propriu- ziși. De aceea E. de Roberty susține că fenomenele sociale nu pot fi explicate prin cauze psihologice ci, exact invers, psihologia individuală are determinanții principali în sfera biosocială. Este premisa de la care va pleca și S. Freud — influențat de neopoziti- vismul\u'\ E. de Roberty: în analiza psiho- patologiei lumii contemporane. Continuatori ai lui E. de Roberty: A. Espinas, E. Durkheim și D. Drăghicescu {Du role de l’individu dans le determinisme social, 1906). Acesta din urmă stabilește o corelație teoretică directă între intensitatea r. intermentale și facultatea de inovare a unei societăți (sau: densitatea comunicării stimulează creativitatea). Ch.H. Cooley continuă linia Roberty, plecînd însă de la premise diferite în analiza r.s. din grupurile primare și secundare. Astfel Ch.H. Cooley numește r. primare relații care implică perso- nalitatea integrală a persoanei (r. mamă- copil, soț-soție, ș.a.m.d.) și r. secundare cele care sînt strict limitate la un exercițiu social parțial (r. vînzător-cumpărător etc.) (Ch.H. Cooley, Human Nature and the Social Order, 1902). Relevarea importanței interacțiunii pentru constituirea fenomenelor sociale a generat o lărgire și o specializare a concep- tului de r.s. Ca majoritatea conceptelor sociologice r.s. are o semnificație paradig- matică, respectiv definiția conceptului depinde de modelul teoretic în care este for- mulată. în studiul r.s., școala formală ger- mană este cea care a imprimat notele defini- torii acestui concept. G. Simmel (1858-1918) este principalul inițiator al acestei școli de so- ciologie relațională {Beziehungs Soziologie). Simmel consideră că există un număr de r.s. care trebuie studiate în forma lor, indiferent de contextul social-istoricîn care apar, iar aceste r.s. (dominație, subordonare, rudenie, comu- nicare etc.) constituie nucleul domeniului de studiu al sociologiei (Sociologie, 1908). Pe aceeași linie, F. Tonnies consideră că există două tipuri principale de forme sociale — comunitatea și societatea — născute din aglutinarea a două forme fundamentale de r.s., similare cu r.s. de solidaritate mecanică și solidaritate organică propuse mai tîrziu de E. Durkheim. Principalul teoretician al Școlii formale este Leopold von Wiese, care dez- voltă sistematic concepția lui G. Simmel. L. von Wiese clasifică r.s. în: a. r. interindividu- ale și b. r. între grupuri. R. interindividuale sînt: a. îndreptate spre altul (contact, ap- ropiere, adaptare, combinare și uniune); b. r. în comparație cu altul (concurență, opoziție și conflict); c. r. mixte, în parte de orientare spre, în parte de distanțare de altul. R. între grupuri sînt de fapt procese sociale constituite, supraindividuale, care nu pot fi reduse la r. in- terindividuale. Acestea au mai multe forme: a. procese de diferențiere (mobilitatea socială, dominația, stratificarea, selecția, individua- lizarea); b. procese de integrare (unifor- 500 RELIGIE mizarea, stabilizarea, socializarea); c. procese de destrucție socială (exploatarea, favoritismul, corupția, radicalizarea etc.); d. procesele de modificare și construcție (in- stituționalizarea, profesionalizarea etc.). Fiecare din aceste grupe se împarte în mai multe subgrupe care conduc împreună la un tablou cuprinzînd circa 650 de tipuri de r.s. (L. von Wiese, Allgemeine Soziologie, 1924). în perioada interbelică, școala formală a pierdut din importanță, datorită în primul rînd carac- terului său prea abstract. O parte din ideile acestei școli au fost preluate în psihologia grupurilor mici (r. face to face) și în analiza so ciologică structurală. După 1960, studiul r.s. la nivel interindividual a fost resuscitat prin curentul interacționismului simbolic, dar de data aceasta nu ca formă a generării de so- cial, ci ca modalitate de trăire socială. V. agent social, dinamica grupului, interacțiune, grup social, rețea. Â.T. RELIGIE (SOCIOLOGIA R.), tip de com- portament uman (credințe și ritualuri) referitor la ființe, forțe, puteri supranaturale. în sociolo- gie fenomenul religios este abordat dintr-o perspectivă specifică. Nu intră în competența sociologiei să se pronunțe asupra valorii in- trinseci a unei credințe religioase sau a alteia și nici a r. ca atare. Ea analizează r. ca feno- men social în interacțiunea sa. multiplă cu celelalte fenomene sociale, semnificația so- cială a r. Funcțiile religiei. Ca orice fenomen social și r. poate fi explicată printr-o serie de funcții pe care le îndeplinește într-un context social determinat. Mai multe asemenea funcții au fost invocate. Funcția cognitivă. încă din antichitate r. a fost explicată ca o încercare de explicare a lumii, în condițiile lip- sei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific r. este forma sa preteoretică, mitologică. Ea are o marcată ori- entare antropomorfică, proiectînd caracte- risticile existenței umane, prima existență la care cunoașterea umană a avut acces, pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale exis- tenței umane. în această perspectivă, antro- pologul social englez E.B. Tylor (Primitive Cul- ture, 1871) oferă o primă teorie sistematică, fundată pe o mare cantitate de date. Carac- teristic r., consideră Tylor, este ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții. Funcția acțională. R. reprezintă o formă de extensie a capacității umane limitate de acțiune. James Frazer (The Golden Bough, 1911-1915) argumen- tează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale prin con- troiui forțelor supranaturale). R. a apărut cînd omul a descoperit că magia este ineficace. în loc să încerce să controleze forțele supranatu- rale prin descîntece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul forțelor supranaturale, subordonîndu-se aces- tora. Funcția de reducere a anxietății. Bronislaw Malinowski (Magic Science and Reiigion and Other Essays., 1948) argumen- tează că magia și r. sînt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control. R. reprezintă o “sacralizare a crizelor vieții umane”. Ea nu este o încercare de explicare a lumii, ci un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități. Funcții so- ciale. Emil Durkheim (Les formes elementaires de la vie reiigieuse, 1912) argu- mentează că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor săi, menținînd astfel solidaritatea societății. Dumnezeul clanului nu este altceva decît clanul însuși. în r., “societatea se sacra- lizează pe ea însăși”. A.R. Radcliffe-Brown (The Andaman Islanders, 1922), spre deose- bire de Malinowski, argumentează că r. are în primul rînd o funcție socială, contribuind le 501 RELIGIE menținerea ordinii sociale. Riturile religioase cel mai adesea nu sînt redactoare de incerti- tudine și anxietate ci, dimpotrivă, generatoare de anxietate în jurul^evenimentelor impor- tante sociale, asigurînd astfel o integrare socială mai eficace a individului. Pe aceeași linie se înscriu și interpretările ecologiste ale r. Cercetările din antropologia culturală indică faptul că numeroase tabuuri și prescripții re- ligioase trebuie interpretate ca modalități de adaptare a colectivităților umane la ecosiste- mul din care fac parte: interzicerea consumului cărnii de vacă în r. hindusă, de exemplu, este o soluție adaptativă eficace la condițiile ecosistemului comunităților indiene, în general, teoriile r. elaborate de antropologii sociali și culturali au în vedere societățile arhaice. Societățile complexe actuale pun însă probleme relativ diferite. O explicație dis- tinctă asupra r. în societățile stratificate social o găsim în lucrările lui K. Marx și F. Engels. Pe de o parte, r. reprezintă un protest îm- potriva lumii alienante, dar un protest neputincios (r. îndeplinește în acest sens o funcție compensatorie, făcînd tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea de după moarte), pe de altă parte, tocmai pentru că ea reprezintă o formă efi- cace de compensare iluzorie a unei vieți inacceptabile, reprezintă un puternic instru- ment utilizat de clasele dominante pentru a menține organizarea socială care le favori- zează (Con tri butii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere, 1844). Faimoasa ex- presie “r. este opium pentru popor” trebuie înțeleasă în acest context: marxismul con- sideră r. ca un mijloc de reacție com- pensatorie, iar nu unul activ, practic, transfor- mator, la o stare social-umană insatis- făcătoare. F. Engels adaugă încă o idee: creșterea complexității sociale, trecerea de la societățile arhaice la societățile fundate pe proprietatea privată, deși este asociată cu o creștere sensibilă a controlului uman asupra naturii, este caracterizată prin declanșarea unor complexe forțe și procese sociale nein- teligibile și incontrolabile care se întorc adesea împotriva omului. R. devine o reacție umană compensatorie tot mai marcat legată de această nouă sursă de anxietate (Anti- Duhring, 1878). Studiile actuale indică faptul că r. reprezintă un instrument important al constituirii și prezervării identității unor comu- nități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință r. Ea a reprezentat foarte adesea un liant al vieții sociale, un instrument spiritual și in- stituțional al creșterii coeziunii sociale și al mobilizării resurselor în vederea unei mai bune adaptări la mediul schimbat sau al dez- voltării sociale. De exemplu, mișcările religioase care au facilitat transformarea comunităților arhaice intrate în criză și adap- tarea lor la noul context social: mișcări nativiste (R. Linton) sau mișcări revitaliste (A.F.C. Wallace). Uneori diferențele dintre opțiunile religioase pot să accentueze tensi- unile și conflictele din sînul unei comunități. ♦ Sociografia religiilor. Un efort considerabil a fost investit în descrierea sistematică a siste- melor religioase: doctrine, rituri și practici, instituții religioase. ♦ Relația dintre r. și procesele social-politice. Max Weber oferă o analiză celebră asupra influenței eticii religio- ase (protestantismul) asupra genezei capitalismului (Etica protestantă și spiritul capitalismului). ♦ Evoluția religiilor. în cadrul evoluționismului secolului XIX se pot găsi multe teorii privind evoluția r. E. B. Tylor ar- gumenta următoarea secvență : animism, politeism, monoteism. Leslie White (The Evo- lution of Culture, 1959) argumentează ideea că există o relație strînsă între evoluția so- cietății și evoluția r. Populațiile de vînători și culegători au zei zoomorfi, sau zei reprezen- tînd fenomene naturale, în timp ce populațiile producătoare de hrană, agricole, dezvoltă un panteon de zei antropomorfi. în statele impe- 502 RESOCIALIZARE riale, expansive, zeii servesc ca instrumente sacre ale imperialismului. în ultimul timp, multe studii sînt dedicate factorilor care in- fluențează starea de religiozitate și de revigorare a unor mișcări religioase, cum sînt mișcările fundamentaliste. V. biserică, cult. E.Z. RELIGIE CASNICĂ formă de r. arhaică existentă la toate popoarele indoeuropene, în special între mileniile lll-l Î.C. R.c. se concen- trează exclusiv pe familie, conducătorul acesteia fiind și șeful cultului, iar strămoșii, și într-un fel, focul din vatra sacră sînt singurele divinități recunoscute de acest cult. Fiecare familie are propria sa r.c., în sensul că divinitățile (străbunii) pot fi recunoscute doar de descendenții lor direcți pe cale exclusiv ternă. Din acest motiv, elementele specifice cultului, cum ar fi rugăciunile, invocațiile, obiecteie sacre, au un caracter casnic, tiind relativ diferite pentru diversele familii. Statutul de membru ai cultului este comun cu cei de membru al X milei și poate fi obținut prin naștere, căsătorie sau adopțiune. Fustei de Couhnges (La cite antique, 1864, ir.rom. 1984) consideră că religia a stat la baza formării tuturor instituțiilor sociale, sa funda- mentînd întreaga viață socială, morala, dreptul, relațiile de rudenie, de proprietate, ca și întreaga structură politică a societății Alături de r.c. a coexistat permanent o religie cosmică, probabil mai veche, bazată pe divinizarea unor elemente naturale. La Mir- cea Eliade, r.c. este opusă r. publice, care se află de regulă sub administrația statului și este împărtășită de toți cetățenii. R.c. și-a di- minuat influența în viața socială în momentul în care forme superioare de organizare, în special cele de tip statal, au redus importanța familiei în societate. Deși trăsăturile sale car- acteristice se vor altera permanent în antichitate, r.c. nu a dispărut decît în momen- tul în care s-au impus r. monoteiste. Creștinismul, cel puțin în Europa, este r. care, către sfîrșitul antichității, a eliminat și ultimele elemente ale r.c. V. biserică, mit, religie, to- tem. A.B. REPRESIUNE 1. în psihanaliză, proces psihic, conștient și voluntar, prin care se re- nunță la satisfacerea unei dorințe, judecată ca fiind în dezacord cu propria persoană morală. Proces diferit de refulare, acesta fiind un fenomen inconștient de autoapărare și evi- tare a insatisfacției. 2. în sociologia politică, ansamblu de acțiuni voluntare, organizate, atent planificate și aplicate, îndreptate spre limitarea posibilităților de formare și afirmare ale intereselor și acțiunilor unei persoane, grup sau organizație rivală. Uneori folosit in- distinct cu reprimare, deși r. nu include și acțiuni de eliminare fizică așa cum se întîmplă în cazul leprimării. V. îndoctrinare, manipu- lare, persuasiune. AX RESOCIALIZARE proces de reoden- tare și integrare în viața socială a indivizilor care au promovat comportamente marginale sau deviante. R. este un mijloc de control so- cial aplicat în instituții specializate și în grupuri împreună cu uncie sancțiuni punitive asupra ceior care au încălcat normele și valorile so- cialmente dezirabile. R. urmărește reorien- tarea și remodeiarea personalității individului deviant, reeducarea lui în consens cu nor- mele de conduită acceptate de societate. în procesul de r. un rol important revine mediului familial care, prin mijloace specifice, poate asigura individului noi raporturi sociale, noi forme de comportament, ruperea cu faptele delincvente săvîrșite și orientarea spre scopuri dorite și permise de societate. Finali- tatea procesului de r. constă în recuperarea și reintegrarea în societate a delincvenților, asimilarea de către aceștia a unor norme, va- lori și atitudini acceptate. O atenție deosebită în r. se acordă minorilor delincvenți pentru 503 RESPONSABILITATE care au fost proiectate și aplicate acțiuni și obiective de r. prin instituțiile specializate. V. control social, devianță, socializare. M.Vn. RESPONSABILITATE acceptarea și/ sau suportarea consecințelor (morale, so- ciale, juridice, financiare etc.) ale acțiunilor concepute și realizate. între r. și răspundere există o diferență de extensie a definiției. în evaluarea r., se pot avea în vedere intențiile unei acțiuni și/sau consecințele vizibile. Răspunderea implică: a. r. sau calitatea sancționării acțiunilor și consecințelor lor; b. cerințele și așteptările legate de un rol, din- colo de autoritatea formală; c. codul perfor- manței profesionale comunitare, legale; d. loialitatea față de o autoritate personală sau instituțională. P. Fauconnet (La re- sponsabilite. Etude de sociologie, 1920) considera că r. a evoluat de la forma obiec- tivă, dominantă în societățile arhaice, la cea subiectivă, caracterizînd societățile moderne, în societățile marcate de conformism, con- strîngerea exercitată de instanțele socia- lizatoare și de control determină consolidarea unei morale eteronome și expiatoare și a unei r. obiective. în societățile moderne, caracteri- zate prin diferențiere socială și solidaritatea de tip organic, se pune accentul pe coope- rare, care presupune autonomia părților și o morală a respectului, stînd la baza r. subiec- tive (intenționale). R. și sancțiunea sînt disociate în acest caz. Cele două forme de r. coexistă, cu ponderi diferite, în toate tipurile de societăți, dar accentul s-a mutat, în cursul istoriei, de la r. obiectivă, colectivă și trans- misibilă la r. subiectivă, individualizată și interiorizată. V. actor social, acțiune socială, autonomie, sancțiune. S.M. RESURSE instrumente, capacități, ma- terii, energii, fonduri financiare de care o activitate social-umană are nevoie pentru a se realiza. Există r. psihologice (capacități psihice și intelectuale, motivație), r. sociale (motivație a grupului sau colectivității, capaci- tate de acțiune comună etc.), r. economice etc. Fiecare activitate are r. sale specifice; e- xistă însă și r. comune mai multor activități (energia umană, resursele economice, ma- terii prime). O întreprindere are nevoie de mijloace financiare (capital), de materii prime, tehnologie, personal calificat. Persoana umană are nevoie de timp liber pentru dezvol- tarea sa, de cunoștințe etc. R. economice (banii) reprezintă o r. abstractă, fiind un in- strument de obținere a celor mai multe dintre r. de care o activitate oarecare are nevoie. Lipsa de r. reprezintă o condiție cu influență negativă puternică asupra desfășurării ac- tivităților. Pentru că r. sînt de cele mai multe ori limitate, sistemele sînt inevitabil interesate în utilizarea economicoasă a lor: protejarea r. disponibile, utilizarea lor cît mai eficientă. Pentru că multe dintre r. sînt nu numai limi- tate, dar și comune mai multor sisteme, competiția pentru r. reprezintă un tip impor- tant de relație între sisteme. V. competiție, economie de piață. C.Z. REȚEA 1.R.de comunicare, structură de reglementare a comunicării care definește în mod clar modalitățile de circulație a mesajelor între membrii grupului, stabilind totodată poziția acestora în procesul comunicațional. ♦ Studiul r.c. a început în anii *50, cele mai importante rezultate fiind obținute la Group Networks Laboratory at Massachusetts Insti- tute of Technology. în aceste cercetări, r.c. au fost privite ca unul din modurile fundamentale în care pot fi interconectați membrii unui grup. Aceste prime cercetări ale lui A. Bavelas, D. Barrett și J. H. Leavitt au avut un caracter pur experimental, r. fiind construite în laborator. Treptat însă, r.c. au început să fie studiate și în contexte sociale reale, fiind analizate inde- pendent de orice ait tip de interacțiuni. Astăzi, analiza r. se prezintă ca un domeniu distinct 504 REVOLUȚIE de cercetare care urmărește să studieze efi- ciența r.c. în funcție de caracteristicile grupurilor în care apar, de natura sarcinilor și activităților ca și a contextelor sociale în care se situează grupurile. ♦ R. de c. pot fi clasi- ficate în mai multe tipuri, în funcție de restricțiile de comunicare existente în grup. Putem avea astfel, r. tip roată, cerc, y, cerc barat etc. toate aceste tipuri definind anumite traiectorii posibile ale circulației mesajelor în interiorul grupului. Aceste tipuri de r. au anu- mite caracteristici de eficiență, ce sînt corelate cu tipul sarcinii și al activității desfășurate de grup, ca și cu caracteristicile acestuia. Contribuții deosebite la dezvoltarea tipologiei r.c. ca și la analiza caracteristicilor acestora au fost aduse în deceniile șapte și opt, îndeosebi prin lucrările lui Marvin E. Shaw. Fig. 1. Tipuri de rețele de comunicare între cinci persoane 2. In sociologia mass-media, r. de televiziune, mod de organizare contemporană a televizi- unilor în țările dezvoltate. R.t. cuprinde mai multe posturi de televiziune legate între ele și conectate la un cap de r. (post central). Toate stațiile dintr-o r. sînt autonome. Legăturile dintre stații au la bază contracte care regle- mentează schimbul de programe ca și cedarea anumitor timpi de emisie, eventual și a unor venituri realizate din publicitate. V. comunicare, dinamica grupului, grup social, mass-media. A.B. REVOLUȚIE 1. în general, orice schim- bare spectaculoasă, de structură a unei sfere importante a vieții sociale. Se poate cita r. în tehnologie — r. industrială sau r. microelec- tronică; r. în comportamentul sexual; r. în știință, de ex. r. care a avut loc în secolul al XVII-lea în fizică și care a stat la baza dez- voltării întregii științe moderne. 2. în sistemul social-politic, schimbare profundă în modul de organizare a unei societăți inițiată de regulă prin schimbări în sistemul puterii poli- tice. în acest sens, sensul cel mai răspîndit al termenului de r. este: schimbare mai mult sau mai puțin violentă, de către mase largi ale populației, a vechilor elite politice, avînd drept consecință profunde schimbări în or- ganizarea întregii societăți. Din acest punct de vedere, r. se deosebesc de “loviturile de palat” care, realizate de grupuri restrînse de oameni politici, transferă puterea politică de la un grup la altul, fără a se produce schimbări semnificative în organizarea societății. Ele se deosebesc și de răscoale sau revolte care reprezintă mișcări sociale cu caracter violent, dar care nu au ca urmare producerea de schimbări majore în societate. în literatură, cazuri tipice de r. sînt considerate: R. franceză din 1789, R. rusă din 1917 sau R. chineză după cel de al doilea război mondial. Schimbarea politică violentă nu pare însă a fi o condiție absolut necesară, deși ea reprez- intă cel mai adesea mecanismul de declanșare a schimbărilor sociale de struc- tură. Este de exemplu cazul r. engleze care prezintă mai degrabă imaginea unui proces gradual de schimbări social-economice în so- cietatea medievală engleză, sau cazul “r. de sus” care, în contrast cu “r. de jos” (Barrington Moore) în care clasa politică conducătoare (sau o parte a ei) introduce schimbări radicale în societate. Exemplul cel mai discutat este cel al Restaurării Meiji din 1868 în Japonia: o secțiune a clasei feudale conducătoare a in- trodus schimbări radicale în structura socială 505 REZIDUURI și politică a Japoniei, fapt care a condus la un proces rapid de dezvoltare a capitalismului in- dustrial și la schimbări profunde în structura statului. ♦ Teoria marxistă prezintă un punct distinct în ceea ce privește r., acest concept avînd un rol cheie în această teorie. în acord cu teoria marxistă, r. reprezintă procesul de schimbare a organizării social-economice și politice a societății, marcînd trecerea de la o formațiune socială (orînduire) la alta. O ase- menea tranziție se realizează, de regulă, prin lupta de clasă: lupta dintre clasa purtătoare a unui nou mod de organizare socială și clasa vital interesată în menținerea vechii or- ganizări sociale. în mod special, în textele marxiste sînt analizate două cazuri: r. bur- gheză care a realizat tranziția de la societatea feudală la societatea capitalistă și r. socialistă care urma să producă schimbarea societății capitaliste într-un nou tio de societate, socie- tatea socialistă. Teoria marxistă a r. a stai ia baza ideologiei partidelor comuniste și a in- staurării regimurilor socialiste. Lenin este autorul unei cunoscute definiri a “situației revoluționare” — situație care poate produce o revoluție: societatea este în pragul unei revoluții atunci cînd: a. clasele oprimate nu mai sînt dispuse să accepte situația de opri- mare în care se află și b. clasele dominante nu mai sînt capabile să exercite dominarea cu instrumentele sociale și politice de care dis- pun. Tot mai influentă, în ultimul timp, este analiza clasică a lui Alexis de Tocqueville a revoluției franceze: The Old Regime and the French Revolution (1856). în analiza r. din știință, un impact deosebit l-a avut opera lui Thomas Kuhn (The Structure of Sc:entific Revolutions, 1962). V. evoluție, marxism. C.Z. REZIDUURI termen sociologic inventat de sociologul italian Vilfredo Pareto (1848- 1923), în strînsă legătură cu derivațiile, pentru a explica structura și formele activității umane. Deoarece orice acțiune umană con- cretă poate fi descompusă, în scopuri anali- tice, într-o parte constantă și alta variabilă, prima, denumită r., a fost considerată de Pareto, prin analogie cu lingvistica, “rădăcina” acțiunii umane, în timp ce partea variabilă (derivația) este doar o formă prin care se încearcă raționalizarea “rădăcinii”. Dacă această raționalizare corespunde stand- ardelor logico-experimentale ale științei, acțiunea este logico-experimentală (pe scurt, acțiune logică). Altfel, acțiunea este non- logico-experimentală (non-logică, dar nu non-rațională și cu atît mai puțin irațională). în al doilea rînd, deoarece orice acțiune umană presupune un actor și, în ultimă instanță, este reductibilă la o acțiune individuală (Pareto este, în opinia lui Boudon, un întemeietor al individualismului metodologic în sociologie), ceea ce exprimă constant un individ care acționează ține de natura umană generică, in consecință, la. baza r. se află elementele naturii umane (instincte, predispoziții afec- tive, sentimente, stări de spirit sau afective), iar în măsura în care aceste elemente sînt ex- pîimaîe prmtr-un raționament non- logico-experimental (derivație) ele se identi- fică cu r. R.. nu se ciasi;ioă totuși în funcție de derivații, ci în funcție de frecvența și orien- tarea lor față de prezent sau trecut, de expri- marea egoismului sau altruismului, de încrederea actorului în știință sau în tradiție, de orientarea actorului față de sine sau față de colectivitate, de înclinația lui sexuală in- stinctivă, “morală” sau “moralizatoare” etc. Astfel, Pareto distinge clasa r. combinații, care constituie partea constantă a acțiunilor ce urmăresc obținerea unor avantaje (de regulă, materiale) prin folosirea hazardată a unor raporturi neobișnuite între mijloace și scop; clasa r. persistenței, partea constantă a acțiunilor care vizează menținerea modelelor culturale existente sau resurecția unora abandonate; clasa r. integrității, generate de orientarea actorului spre sine și opusă clasei r. sociabilității, care disciplinează compor- 506 RISC tamentele și cultivă sentimentele altruiste, de milă, generozitate, altruism, egalitate și as- cetism; clasa r. exteriorizării, prin care actorul încearcă să abiliteze socialmente propriile in- stincte și credințe; în sfîrșit, r. sexuale constituie partea constantă a unei abundente literaturi moralizatoare care nu poate, totuși, diminua, după Pareto, forța instinctului sexual în raporturile dintre bărbați și femei. Deși toate acțiunile sociale sînt, la urma urmei, combinații între toate aceste șase clase de r., Pareto explică stratificarea socială ce o con- secință a proeminenței unei clase sau alteia de r., ajungînd la o explicație psihologist- nominalistă a claselor sociale (G. Gurvitch). Totodată, deși nu acordă decît o mică impor- tanță tipului de derivație în legătură cu care funcționează un r., sociologul italian re- cunoaște că societatea nu este posibilă fără aceste fenomene pseudologice de rațion- alizare, care fac totuși ca un act să fie socializat, iar o acțiune să fie eficace social- mente. în fapt, cuplul r.-derivații are, în sociologia lui Pereto, un rol asemănător cate- goriilor marxiste de interese economice și ideologice, sociologul italian extinzînd sfera acestor categorii pentru a cuprinde astfel o arie mai largă de mobiluri și finalități ale ac- tivității umane. V. acțiune socială, acțiune colectivă, socializare, stratificare socială. I.U. RISC probabilitatea de producere a unui eveniment sau curs de acțiune, de regulă ne- dorite pentru subiect. R. este o expresie fie a nedeterminării structurale a realității (carac- terul probabilist obiectiv al evenimentelor), fie al incertitudinii, al insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele reale. R. unor evenimente: r. de a se îmbolnăvi de cancer al fumătorilor, r. de a fi victimă a unei agresiuni, a unui accident etc. Acest tip de r. se sta- bilește pe baza analizei incidenței statistice a respectivului eveniment, în raport cu o condiție anumită: a fi fumător, a locui într-un mare oraș etc. Asemenea analize se fac curent în legătură cu mulțimile de eveni- mente/consecințe indezirabile asociate probabilistic cu diferitele caracteristici ale gru- purilor sociale, în funcție de comportamentul și de poziția lor în cadrul societății. R. unei decizii: în situații de decizie, decidentul se află în fața mai multor alternative, între care tre- buie să aleagă. Cel mai adesea, el nu știe cu precizie: a. probabilitatea de reușită în cazul unei operațiuni sau alta și b. probabilitatea în- tîmplării, în cazul unei opțiuni sau altei, a unor consecințe sau reacții indezirabile. Optînd pentru o alternativă, decidentul își asumă un r. în ceea ce privește întîmplarea unor eveni- mente indezirabile, rezultate ale respectivei decizii. Estimarea r. reprezintă un grup de tehnici dezvoltate pentru determinarea pro- babilității ca diferite cursuri de acțiune (decizii) să producă cîștiguri sau pierderi; mai general, probabilitatea consecințelor alterna- tive ale unui eveniment. în funcție de cunoștințele disponibile, estimarea r. poate lua diferite forme: estimarea mărimii cîștigurilor și pierderilor probabile asociate cu o anumită decizie, probabilitatea producerii unui eveniment dezirabil sau indezirabil sau pur și simplu imaginarea unui scenariu referi- tor la cel mai prost posibil curs de evenimente, fără a se putea preciza probabilitatea în- tîmplării sale. Pentru estimarea r. se pot folosi date cu privire la frecvența întîmplării unui fenomen sau estimării subiective asupra probabilității acestuia. Din acest mod de a de- fini problema r. în procesul luării deciziei (al managementului), s-au dezvoltat o serie de teme de cercetare. Estimarea subiectivă a probabilităților, analiza mecanismelor cogni- tive ale estimării subiective a probabilității unor evenimente. Percepția r.: factorii psi- hologici și sociali ai selectării, considerării unor r. și a subestimării altora. Asumarea r.: disponibilitatea unui decident de a opta pen- tru decizii cu r. ridicat; factorii psihologici și 507 RIT sociali care determină o asemenea dis- ponibilitate. V. decizie, incertitudine. C.Z RIT acțiune sau o serie de acțiuni (compor- tamente) formale sau convenționale ordonate într-o desfășurare stereotipă cu ca- racteristici ceremoniale, specifice mai ales societăților primitive, autarhice sau tradițio- nale. Uneori au caracter magic sau religios, alteori îndeplinesc funcții sociale diverse, vizînd cu precădere practici inițiatice, inte- grarea sau reintegrarea individuală în grup, recunoașterea unei poziții dobîndite, sem- nalarea unei valori sau persoane, conco- mitent cu menținerea și întărirea modelelor de comportare, valorilor și semnificațiilor so- ciale, în general a culturii comunității. Se disting mai multe tipuri: a. r. de naștere sînt ceremonii magice practicate în comunitățile primitive la nașterea unui copil pentru prote- jarea acestuia de spiritele rele și pentru a-i da forță și energie ; b. r. de purificare sînt asoci- ate precedentelor, împreună cu alte tabuuri, pentru a elibera mama și copilul de “întinarea” provocată de graviditate și naștere; c. r. de inițiere aveau în societățile tradiționale menirea de a pregăti copiii pentru accesul la statutul de adult. în vremurile mai recente apar sub formă de ceremonii care pregătesc accesul unei persoane într-o sectă, într-o so- cietate secretă sau într-o asociație fondată pe anumite reguli; d. r. puberale iau forma cere- moniilor prin care se sancționează tranziția de ia copilărie la maturitate implicînd tabuuri, izo- lare temporară, probe fizice, instrucție morală, investirea cu anumite semne distinc- tive pentru noul status; e. r. de trecere sînt asociate ciclurilor mari de viață, perioadelor de criză sau tranzițiilor. V. cultură, integrare socială, ritual, socializare. L.V. RITUAL ansamblu de acțiuni sau com- portamente integrate într-o succesiune strictă, manifestate individual și/sau colectiv în situații, asociindu-și sau producînd semni- ficații care depășesc cadrul situațional de aplicare. In societățile tradiționale, r. nu era altceva decît forma socială de aplicare a unui rit, pe cînd în vremurile mai recente r. se desprinde de rituri, mai ales de funcția magică și sancționatoare a acestora, pentru a se in- stitui ca modalitate de conferire a unor semnificații simbolice unor evenimente sau situații sociale. Organizarea și ordinea so- cială presupun instituirea și practicarea unor r. investite cu funcții simbolice de identificare, conservare sau diferențiere, asigurînd inte- riorizarea, respectul și continuitatea valorilor de referință. Prin r. se stabilesc raporturi între organizație și individ, se asigură socializarea conformă cu universul valoric și normativ al unei ordini sociale, se generează și se menține respectul față de un mod de or- ganizare, se consolidează influența unei ordini valorice. în funcție de aria constitutivă, se distinge între r. de conservare și r. de dife- rențiere. Primele funcționează într-o comu- nitate sau organizație cu scopul de a-i conferi identitate, distincție, continuitate, integrare și unitate valorică. Se manifestă în adunări și ceremonii de diferite feluri (primirea într-o or- ganizație, acordarea de premii sau pedepse, celebrarea unei aniversări etc.). Uneori pre- supun utilizarea unei costumații specifice, a unor insigne, steaguri, lozinci sau alte în- semne. R. de diferențiere sînt instituite pentru a deosebi grupurile (de vîrstă, sex, funcție so- cială etc.) din aceeași comunitate sau organizație în vederea stabilirii unor raporturi de respect. Ca simboluri ale ordinii expresive, r. instituie punți de legătură între comportarea cotidiană și sistemul valoric referențial, asigurînd continuitatea, ordinea și controlul social. V. antropologie, control social, cultură, rit, socializare. L.V. ROL SOCIAL model de comportare aso- ciat unei poziții sociale sau unui status, 508 ROL SOCIAL punerea în act a drepturilor și datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor și grupu- rilor într-un sistem social. Deși i se atribuie lui Ralph Linton (1893-1953) meritul de a fi utili- zat primul termenul de rol în accepțiunea sociologică modernă (The Study of Man, 1936), în scrierile filosofice acest termen a cir- culat încă de la sfirșitul sec. XlX-lea. Raymond Boudon și Franpois Bourricaud (Dictionnaire critique de la sociologie, 1982, p. 471) aprecieză că termenul de r.s. a fost folosit cu sensul său sociologic încă în 1882 de filosoful german Fr. Nietzsche (1844- 1900). Sociologul american George Herbert Mead (1863-1931), accentuînd importanța îndeplinirii r.s., considera că învățarea lor duce la formarea personalității și asigură funcționarea colectivităților umane (Mind, seif and society, 1934). Ca aspect dinamic al statusului, r.s. exprimă atît un comportament efectiv, cît și o prescripție normativă. Din acest din urmă punct de vedere, r.s. repre- zintă ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individul care ocupă o poziție socială determinată, un status social (Jean Stoetzel, La Psychologie sociale, 1963). S-a propus chiar utilizarea ter- menului de r. pentru a desemna aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status și termenul de conduită de r. pentru compor- tamentul efectiv al persoanelor sau grupurilor cu statusuri sociale determinate. Corelativ statusurilor sociale, fiecărei persoane îi sînt proprii la un moment dat mai multe r.s., care pot fi congruente sau incongruente. Ele alcătuiesc setul de r. specific unei persoane (R. K. Merton, The Role-Set. Problems in So- ciologica! Theory, 1957). Incongruența r.s. poate genera conflicte inter-rol. La rîndul lor, conflictele inter-rol pot fi produse de discre- panța dintre trăsăturile de personalitate ale purtătorului de r.s. și prescripțiile r.s., de in- capacitatea individului de a satisface exigențele r.s.. Asemenea statusurilor, r.s. pot fi impuse (atribuite) și dobîndite (achiziționate). Din punct de vedere al clarității, există multiple diferențieri între r.s. cele profesionale sînt mai clare, așteptările celorlalți mai precise; cele legate de vîrstă sînt mai puțin clare. Acest lucru are repercursiuni în planul integrării sociale și socio-profesion- ale. Pe de altă parte, nu toate prescripțiile r.s. au aceeași importanță pentru conduită: unele sînt esențiale și obligatorii, altele sînt benevole și, în fine, o serie de prescripții in- troduc interdicții comportamentale (T. Parsons, The Social System, 1951). între r.s. și personalitate există o strînsă interdepen- dență: nu numai r.s. influențează perso- nalitatea, dar și aceasta, prin interpretarea r.s., contribuie la modificarea prescripțiilor de rol. Totodată, există o marjă de libertate în in- terpretarea r.s. (J. Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, 1976). Noțiunea de r.s. este frecvent utilizată în analizele mi- crosociologice, dar și în studiile de macro- sociologie. în structurile organizaționale biro- cratice individul este supus unor presiuni sociale care îl obligă să-și dezvolte anumite trăsături de personalitate, precum: prudența, spiritul de disciplină, supunerea necondiționată față de reguli (R. K. Merton, Social Theory and Social Structure, 1957). La nivelul analizelor macrosociologice s-a propus o tipologizare a r.s., urmărindu-se schimbarea caracteristicilor acestora prin tre- cerea de la societățile tradiționale la cele industriale. Odată cu evoluția societății a sporit complexitatea setului de r.s. proprii fiecărei persoane și s-a mărit ponderea r.s. universaliste, specifice, neutre afectiv, dobîndite. Societățile tradiționale erau carac- terizate prin predominarea r.s. particulariste, difuze, încărcate afectiv și impuse (legate de vîrstă, sex, relații de rudenie). V. atribuire, etichetare, norme, status. S.C. 509 ROMÂNISM ROMÂNISM “soluția” pe care C. Rădu- lescu-Motru (1868-1957) o concepe pentru punerea în valoare a spiritualității poporului român în condițiile europenizării sale, confer- ind o menire istorică țării în concertul țărilor europene. R. sincronizează cerințele vremii cu valorificarea însușirilor etnice, și etice, punînd de acord exigențele vieții românești cu cele europene. Esența r. este văzută de C. Rădulescu-Motru în: “disciplină severă în cuget și fapte”, credința în statornicia pămîn- tului și neamului românesc, “promi- siune solemnă” de întărire a comunității familiale și sătești (satul fiind considerat o “fortăreață a neamului”), politica de selecționare a valorilor “dreaptă, pînă la cruzime”, “distrugerea putre- gaiului” în vederea reconstrucției sănătoase, justa echilibrare între invenție și tradiție. Agenții sociali ai r. sînt “oamenii de vocație”, oamenii cei mai bine dotați, capabili de creație conștientă și originală. Școlii îi revine menirea regenerării spirituale a locuitorilor rurali, fiind în măsură să restabilească unitatea funcțională a satului, ruptă în prezent de poli- ticianism (Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, 1939). V. poporanism, sămănătorism, sincronism. M.L. RUDENIE apropiere biologică sau spiri- tuală socialmente recunoscută între indivizi umani. R. biologică poate fi considerată con- sangvină (bazată pe legături “de sînge”), sau afină (prin căsătorie). R. spirituală (nășia, frăția de cruce etc.) este o relație de tip con- vențional, dar ea poate reglementa atît raporturi sociale, cît și raporturi biologice (de exemplu, interzicerea căsătoriei între o per- soană din linia nașilor cu o persoană — de sex opus, desigur — din linia finilor). Carac- terul socialmente recunoscut al relațiilor de r. merită subliniere: nu numai că trăsătura lor esențială e mai curînd socială decît biologică (Alan Barnard, Anthony Good: Research Practices in the Study of Kinship, 1984), dar r. reflectă adesea viziunea despre lume a unui grup uman (Kinship and Cosmo/ogy: Constructing Metaphors and Models, nr. spe- cial al revistei australiene de antropologie “Mankind”, dec. 1989). De asemenea,-r. poate servi drept paradigmă a ceea ce în- seamnă consacrarea culturală a unor relații originare naturale, biologice. De pildă, relația de reproducere este universal biologică și, totuși, în unele societăți un copil spune “tată” unei singure persoane, pe cînd în alte so- cietăți copilul folosește acel termen pentru mai multe persoane. Un alt exemplu edifica- tor arată că în unele societăți de pe glob rudele sînt recunoscute ca atare numai pe linie masculină (descendență patrilineală), iar în alte societăți numai pe linie feminină (de- scendență matrilineală). în comunitățile arhaice, rețeaua de r. deține o importanță capitală, ea suprapunîndu-se cvasi-integral cu structura socială a grupului uman respec- tiv. Este un motiv în plus pentru care sistemele de r. reprezintă o temă centrală de studiu în antropologia culturală. S-a spus, într- adevăr, (Robin Fox, Kinship and Mar- riage, 1967) că r. reprezintă pentru antropologie ceea ce logica reprezintă pentru filosofie, iar nudul pentru artă; și la fel ca logica formală ori desenarea unei figuri, ea — r. — este în același timp și simplă și dificilă. V. antropologie culturală, familie, obște, structură socială. Gh. G. RUTINA reiterarea de activități sau seg- mente de activități sociale, care se desfășoară constant în același fel, după un model bine definit. Opus r., dar nu total, este creativitatea. în orice societate există și ac- tivități rutiniere și inovație (creativitate); o societate în care creativitatea este absolută, iar r. inexistentă este de neimaginat. Raportul dintre r. și creativitate, ponderea lor, diferă de la o societate la alta și cunoaște o evoluție is- 510 RUTINĂ torică. în societățile simple, primitive, cvasi- izolate, r. este foarte accentuată, mentali- tatea și comportamentul indivizilor avînd un înalt grad de standardizare, iar schimbările în timp sînt puține, în vreme ce în societățile complexe, puternic diferențiate cultural prin stiluri de viață, creativitatea este considerată o valoare și practicată ca atare, inclusiv în ju- cărea de roluri sociale. Totuși, și în societățile complexe se cristalizează, atît la nivelul in- stituțional cît și al cotidianului, o serie de practici rutiniere, care au și funcții pozitive, contribuind la structurarea sistemelor și sub- sistemelor socioumane, la previzibilitatea conduitelor grupale și individuale. V. etnome- todologie, rit, ritual, rol social, tradiție. P.l. s SACRU/PROFAN 1. Distincție utilizată într-un mod particular în sociologie de E. Dur- kheim (Les formes elementaires de la vie religieuse, 1912). Pentru el s. apare numai în societate și constă într-un grup de lucruri, cre- dințe și ritualuri care sînt respectate și adorate (sacre), fiind distincte de toate celelalte as- pecte ale vieții sociale, care sînt profane. Divizarea lumii în două zone distincte, una a fenomenelor s. și alta a celor p., constituie esența oricărei religii. Forța s. nu este alta decît forța societății care este anonimă și im- personală, impunîndu-se individului ca o realitate calitativ superioară. Prin venerarea obiectelor s. (ca și a imaginii acestora) indivi- zii, în ultimă instanță, nu își venerează decît propria societate. 2. La Mircea Eliade (Le sa- cre et le Profane, 1965, tr. rom. Sacrul și profanul, 1991) s. ține de natura umană și nu de societate, manifestarea s. fundamentînd ontologic lumea, asigurînd totodată atributul realității spațiului, timpului și naturii. Geneza s. este explicată prin natura religioasă a omu- lui, iar în relația s./p. singura evoluție este cea de la s. la p. prin desacralizare. Distincția s./p. este astfel mai puțin importantă, la fel ca și la Rudolf Otto de la a cărui lucrare (Das Heilige, 1917, tr. rom. Sacrul, 1992) M. Eliade a plecat în propria teorie a s. Pentru R. Otto este im- portantă nu distincția s./p. ci analiza compo- nentelor raționale și iraționale din cadrul s., ca și a numinosului, adică a esenței s., a părții pure golite de conținutul etic al categoriei de s. V. religie, secularizare. A.B. SANCȚIUNE modalitate utilizată în relațiile sociale în vederea stimulării, impune- rii, descurajării sau prevenirii unor comportamente individuale sau de grup în ra- port cu criterii morale sau juridice explicite. S. pot fi pozitive sau negative. S. pozitive sînt ad- ministrate în cazul în care se urmărește întărirea anumitor comportamente (s. pre- miale, recompense). S. negative se prescriu atunci cînd se dorește respectarea unor norme, reguli sau legi în raport cu care sfera comportamentelor individuale este indizera- bil de largă (s. de corecție sau punitive). Radcliffe Brown distinge între s. organizate, prin care societatea își organizează mijloace- le de control social (justiția și fiscalitatea) și s. difuze prin care, în relații sociale mai mult sau mai puțin formalizate, se transmit expresii de aprobare sau dezaprobare. V. criminalitate, devianțâ, prestigiu. I.A.P. SAT DEVĂLMAȘ tip de comunitate teri- torială specific pentru societatea medievală 513 SATISFACȚIE românească. După H.H. Stahl, s.d. este o “asociație de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpînit în comun, în care colec- tivitatea ca atare are drepturi anterioare și superioare drepturilor gospodăriilor alcătui- toare, drepturi exercitate printr-un organ de conducere numit obște”. S.d. a cunoscut două tipuri și anume: s.d. de tip arhaic și cel al s.d. umblător pe bătrîni. S.d. arhaic este „un sat cu obște democratic egalitară, vag co- lorată gerontocratic, cu o populație omogenă alcătuită exclusiv din băștinași, formînd o sin- gură ceată, închisă nebăștinașilor, folosind trupul de moșie în «devălmășie absolută» prin «stăpîniri locurești» și, excepțional, pe «sumă de stînjeni», pe baza unei economii naturale, dominată de «folosirea» prin muncă directă a pămîntului, în tehnicile primitive ale defrișărilor și desțelenirilor permanente”. Stăpînirea colectivă se întindea asupra a tot ce era creat de natură (pădure, pășune, cîmp, apă etc.), iar stăpînirea gospodărească se exercita asupra a tot ce fusese obținut prin muncă: curăturile, prisăcile, grădinile de zar- zavat, heleșteul săpat de mîna omului, viile plantate, livezile cu pomi roditori și, în primul rînd, casa construită de fiecare familie. Apoi, obștea avea dreptul de a distribui colectiv terenurile lotizate. S.d. umblător pe bătrîni este un sat cu o obște înlăuntrul căreia s-au produs diferențieri de avere, cu drepturi ine- galitare, expresie a unei populații scindate în cete multiple și categorii sociale diverse, cei bogați începînd să domine asupra celorlalți membri cu interese antagonice, puternic in- vadată de nebăștinași și acaparatori locali, care-și întemeiau drepturile nu pe băștinășie, ci pe contracte, ducînd o aprigă luptă socială pentru acapararea „veniturilor” și a fondului vălmaș, pe baza unei economii de schimb și a unor tehnici de lucru ce permiteau exploa- tarea an de an a acelorași terenuri. în obște deveneau tot mai accentuate relațiile de ex- ploatare, distribuțiile egalitare se făceau tot mai rar, pînă ce dispăreau cu totul în favoarea proprietății private. A doua etapă va dăinui în cazul obștilor libere pînă în secolul al XX-lea. ♦ Obștea era adunarea tuturor capilor de fa- milie dintr-un sat, în care se ținea seama de glasul fiecărui participant, ascultate fiind mai ales cele ale „oamenilor buni și bătrîni”, „oameni cu bărbi albe”, cu mai multă expe- riență. Obștea avea, după H.H. Stahl, următoarele drepturi și îndatoriri: a. amestec în organizarea proceselor de producție; b. amestec în viața publică și privată a satului; c. amestec în crearea și aplicarea obiceiului pămîntului; d. amestec în reglementarea relațiilor intercomunitare; e. drept de monopol sau măcar de supraveghere a relațiilor comerciale cu exteriorul; f. drept de preempțiune împotriva vînzărilor funciare; g. îndatoriri și drepturi în privința relațiilor cu sta- tul; h. dreptul de a reprezenta comunitatea; i. delegarea munda și tarilor satului. în cazul aservirii s.d., aceste drepturi ale obștei vor fi preluate de „seniorul” feudal. Din punct de ve- dere geografic, se pot distinge s.d. de munte, de deal și de cîmpie. De asemenea, ele se împart în s.d. libere (moșnenești sau răzeșești), s.d. aservite (boierești, mînăstirești, domnești) și s.d. libere (se găseau în proporție de masă în zonele de munte și deal, iar cele aservite în cîmpie). S.d. libere sînt excepționale și specifice doar țării noastre, singura țară europeană unde au dăinuit pînă în vremurile noastre, putînd fi stu- diate la fața locului. (H.H. Sthal, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, 3 voi, 1958-1965; Teorii și ipoteze privind sociolo- gia orînduirii tributale, 1980). V. devălmășie, feudalism, gemeinschaft, solidaritate, tra- diție. I.F. SATISFACȚIE stare subiectivă rezultată din împlinirea necesităților, lipsa de tensiuni, de anxietate; se fundează pe aprecierea po- zitivă a modului de desfășurare a vieții în 514 SATISFACȚIE general sati a unei sfere particulare a aces- teia. S. exprimă rezultatul evaluării făcute în mod continuu de subiect condițiilor sale de viață, a gradului în care acestea sînt la nivelul așteptărilor. S. este înrudită cu conceptul de fericire, dar există unele deosebiri între cele două. S. se referă la gradul în care diferitele condiții de viață, luate separat și/sau împreună, corespund cu așteptările subiectu- lui. Ea este deci legată în mod clar de nivelul de aspirații, avînd, așa cum s-a observat ade- sea, un caracter mai mult adaptiv. în funcție de condiții și posibilități, subiectul își sta- bilește un anumit nivel de aspirații, de așteptări, și în raport cu acesta evaluează condițiile sale de viață. S. are, din acest motiv, un caracter oarecum minim — stabilește mi- nimul de acceptibilitate, și totodată are un caracter motivator: dacă un aspect al vieții este nesatisfăcător, această evaluare moti- vează acțiunea de îmbunătățire a lui. Fericirea are un caracter mai global și “maxi- mal” descriind experiențe “de vîrf”, caracterizate prin reacție afectivă intensă; este un sentiment de deplinătate, de realizare globală cu viața, referindu-se la aspectele esențiale ale vieții. Ea este legată într-o măsură mai mică de nivelul de aspirații, ex- primînd satisfacerea unor așteptări maximale. Pot fi satisfăcut cu locuința, dar ra- reori aceasta, în ea însăși, îmi poate oferi fericirea. Fericirea intervine în momente de vîrf ale vieții, în legătură cu experiența unor realizări de excepție. Relevant pentru această distincție este faptul determinat în cadrul a numeroase cercetări că persoanele în vîrstă se estimează a fi mai satisfăcute cu viața decît tinerii (aceștia, aflați într-un proces de cristalizare a propriei lor vieți, de adaptare, tind să prezinte un nivel de aspirație mai ridi- cat care le motivează efortul de afirmare, experimentînd din această cauză tensiuni și insatisfacții mai accentuate). în schimb, tinerii declară mult mai frecvent experimentarea de momente de fericire decît persoanele în vîrstă. Caracterul adaptiv al s. reiese și din analiza distribuției valorilor de s.: în condiții normale, grupurile, colectivitățile manifestă în legătură cu diferitele componente ale vieții lor, cît și în legătură cu viața în ansamblu, valori statistice ce se plasează ușor pe panta pozi- tivă a continuumului insatisfacție/satisfacție. ♦ în cercetările sociologice actuale, indicato- rii de s. sînt extrem de des. utilizați. Indicatorii de s. sînt de două tipuri: a. Indicatori construiți pe baza estimărilor subiecților a gradului lor de satisfacție: chestionare cu întrebări de tipul “Cît de satisfăcut sînteți cu...?”, b. Indicatori construiți prin identificarea consecințelor comportamentale ale s./insatisfacției: cumpărarea unui produs, frecventarea unui tip de spectacol în raport cu altul reprezintă un indiciu al gradului se satisfacție/insatisfacție cu respectivul produs sau spectacol; declara- rea intenției de a nu schimba profesia, chiar dacă s-ar ivi ocazia, este, de exemplu, un in- dicator al s. cu respectiva profesie. Popu- laritatea indicatorilor de s. se explică prin in- teresul accentuat al sociologiei în ultimul timp pentru înregistrarea reacțiilor umane la dife- ritele sisteme sociale (pentru sociologia industrială s. în muncă reprezintă o sursă a motivației performanței sau cel puțin un factor de stabilitate al sistemului organizațional), cît și pentru înregistrarea efectelor asupra omu- lui a diferitelor condiții și activități sociale. în acest din urmă caz, indicatorii de s. sînt utili- zați frecvent ca indicatori ai calității vieții. Deoarece cunoaștem încă puține lucruri des- pre modul în care diferitele componente al vieții afectează pe individ (pentru aceasta ar trebui să avem o înțelegere empirică clară a sistemului de nevoi și aspirații umane), indi- catorii des. ne dau o informație, deși oarecum indirectă, dar totuși importantă, asupra efec- tului pe care aceste componente ale vieții îl au asupra indivizilor concreți. Utilizarea indica- torilor des. are deci, pe de o parte, o finalitate 515 SĂMĂNĂTORISM umanistă — un instrument de estimare a e- fectelor, eficacității umane a activităților sociale —, cît și una dinamică, s. umană fiind o resursă cu importante efecte pozitive sau negative asupra activităților sociale. ♦ S. are o structură complexă, ea depinzînd atît de starea efectivă a condițiilor, componentelor vieții (descrisă prin indicatori de stare), cît și structura sistemului de necesități ale individu- lui și de nivelul său de aspirație (indicatori ai criteriilor de evaluare, ai necesităților). Studii- le empirice au scos în evidență faptul că, de exemplu, aceeași situație generează grade diferite de s. în funcție de variația nivelului de aspirații. Astfel, în unele cercetări, nivelul de școlaritate (o sursă importantă a nivelului de aspirații) exercită o influență negativă asupra gradului de s. cu diferite aspecte ale vieții, deși se poate presupune că nivele ridicate de școlaritate sînt asociate în general cu condiții mai bune de viață. V. indicator social. C.Z. SĂMĂNĂTORISM curent cultural in- fluent în societatea românească în ultimii cinci ani ai secolului trecut și primul deceniu al sec. XX, datorită publicațiilor literare “Sămănătorul”, de unde a împrumutat și nu- mele, “Luceafărul”, “Făt-Frumos”, “Ramuri” și colaborării unor personalități de prestigiu ca N. lorga, Al. Vlahuță, G. Coșbuc, M. Sadovea- nu. A.C. Popovici, D. Anghel, Șt.O. losif, I.A. Bassarabescu. Contribuția la cristalizarea identității sociologice a curentului a avut-o Ni- colae lorga, care a condus revista “Sămănătorul” între 1903-1906. Pot fi identi- ficate cinci presupoziții sociologice ale s. a. Postulatul “ideii generatoare” a societății, a “justificației umane" a acesteia. Ceea ce înte- meiază societatea și instituțiile sale nu este nici numărul membrilor, nici forma de organi- zare socială, ci “ideea directoare”, “generatoare”, a rosturilor societății, adică “justificația” sa. Aceste idei reflectă nevoile în continuă prefacere ale organismului viu al so- cietății; ele sînt înțelese ca idealuri ce devin principii constitutive ale societății, alcătuind “seva” din care trăiește colectivitatea. Apli- cată la societatea românească, “ideea directoare”, “justificația” sa devine cultura națională, singura în măsură să asigure orga- nicitatea evoluției sale. b. Formularea problemei sociale a generației de la 1880 în termenii “golului” de ideal național, ignorării “legii românești”, politicianismului, a “formelor fără fond”. Evaluarea critică de către sămănătoriști a “formelor” civilizației mo- derne, îndeosebi a efectelor generate de pătrunderea capitalismului în agricultură, a luat forma incriminării tiraniei invizibile a “ad- ministrației de birouri”, fără contact cu realitățile, a transformării proprietății în “trecătoare plasare de capital”, a ruinării mi- cilor producători rurali și amestecul politicianismului în școală, biserică, magistra- tură etc. Noile “întocmeli”, “abstracția oarbă” a politicianismului au asfixiat centrele natu- rale de viață — satele, biserica, școala, mahalalele orașelor — încurajînd speculanții și aventurierii străini de neam și de moralitate. c. Necesitatea dezvoltării organice a societății românești ca solidaritate națională, înte- meiată pe tradiție. Alternativa la existența “fictivă”, de “împrumut”, concretizată în “goana după interese materiale” este consi- derată de N. lorga organicitatea idealului nostru național, “legea românească”. Aceas- ta s-a format pe încetul, “a trăit o mie de ani fără nici o școală, fără nici o ierarhie, fără nici o legătură cu lumea ortodoxă”. Ideea evoluției organice a poporului român nu implică re- nunțarea la legile și instituțiile moderne ci presupune, în viziunea s. la lorga, reînte- meierea “rațiunii minții”, a “întocmelilor” generației pasoptiște și ale celei următoare pe idealul național al organicității dezvoltării naționale, prin “moralizarea” vieții politice conform tradiției “omeniei” românești. “Simțul inimii”, păstrat de bătrînii buni ai satelor, tre- 516 SĂRĂCIE buie să controleze “rațiunea minții” politicieni- lor, instituțiilor publice, d. Identificarea păturii rurale ca tipul social purtător de valoare ge- neratoare (“product suprem sufletesc al vieții poporului român”), ca depozitar cultural al limbii și spiritualității românești. Țărănimea este considerată unica realitate românească, “numeroasă”, “muncitoare”, suport al viitoru- lui, îndeosebi în forma cooperativelor țărănești, e. Regenerarea culturală ca reme- diu al însănătoșirii vieții publice, prin reconstruirea tradiției românești autentice înscrise în literatura, arta, cîntecele și datinile poporului, pentru a servi ca modele de înte- meiere și legitimare a “întocmelilor” moderne. V. poporanism, românism, sincronism, țăran. M.L. SĂRĂCIE situație caracterizată prin lipsa (insuficiența) mijloacelor materiale necesare vieții. S. are forme și grade diferite de severi- tate în funcție de natura lipsurilor privind mijloacele de subzistență ce afectează per- soane, familii, colectivități, grupuri sociale sau chiar societăți în ansamblul lor. între factorii răspunzători de amploarea s. se rețin în pri- mul rînd: nivelul de dezvoltare economică, situația pieței forței de muncă, gradul de ocu- pare și șomajul, caracteristicile locurilor de muncă, tipul de control asupra resurselor ma- teriale, inflația, modul de distribuție și de redistribuție a veniturilor, caracteristici demo- grafice, sociale și culturale, stilul de viață. Analiza s. conduce la distincția dintre s. indi- viduală și s. colectivă sau generalizată. Ultimul tip se regăsește în societățile slab dezvoltate, ca urmare a insuficienței resurse- lor, a controlului acestora de către un grup dominator și a unui sistem defectuos de dis- tribuție a veniturilor. în aceste condiții, s. îmbracă adesea forme agravante cum ar fi subnutriția și foametea. Diverse catastrofe naturale, precum și politici eronate (printre care și voluntarismul economic promovat de regimurile comuniste) sau acțiuni distructive (războaiele) pot aduce o societate relativ prosperă în stare de s. generalizată sau să adîncească și mai mult situația critică deja existentă. S. din societățile dezvoltate este de tipul celei individuale sau așa-numitelor pungi de s., ce afectează o parte mai mare sau mai mică de populație. S. individualizată cu- noaște, la rîndul său, forme deosebit de variate cum ar fi: cele din perioadele de criză economică, altele datorate dependenței înde- lungate a unei persoane (boală, handicap etc.), legate de ciclul vieții (sînt afectați mai ales copiii și persoanele vîrstnice), cele spe- cifice zonelor aflate în recesiune sau cartierelor mărginașe (mahalalele), și termi- nînd, poate, cu formele de s. culturală, ale stilului de viață. Un element deosebit de im- portant pentru determinarea s. îl reprezintă linia (pragul) acesteia, definită prin suma de bani necesară cumpărării bunurilor și servicii- lor considerate a asigura nivelul de viață convenit la un moment dat. Persoanele (fami- liile) care nu dispun de veniturile necesare acoperirii costurilor respective sînt conside- rate sărace. Standardele utilizate pentru trasarea pragului s. sînt influențate de nivelul general al costului vieții, dar și de specificul politicii sociale adoptate în țările dezvoltate, care au înscris combaterea s. printre progra- mele prioritare, atît ca atitudine umanitară în rezolvarea problemelor, cît și ca mijloc de obținere a păcii sociale (cu toate acestea războiul împotriva s. nu s-a încheiat. Progra- mele sociale îi ajută pe săraci, dar nu elimină s. din societate). Interesul manifestat pentru cunoașterea s. a condus la elaborarea unor definiții mai precise bazate pe identificarea nevoilor umane ce trebuie satisfăcute. Rezo- luția 2626 a Adunării generale a ONU definește săracii drept “acei oameni care nu se bucură de nivelul de trai minim compatibil cu demnitatea umană”. Banca Mondială a stabilit pragul s. pentru țările lumii a treia la 517 SCALARE 370 dolari pe an pentru o persoană. în schimb, țările dezvoltate adoptă un prag al s. fie ca o proporție din valoarea venitului mediu sau median, respectiv între 30% și 50%, fie pe baza unor calcule riguroase privind stocul unui coș de produse și servicii considerate a fi necesare ființei umane. Dacă în unele stu- dii se iau în considerare doar nevoile de subzistență fizică — hrană (pentru o anumită normă calorică și pentru diferite componente nutritive), îmbrăcăminte, combustibil și ener- gie, igienă personală, chirie — în alte situații se argumentează asupra constituirii unui prag al sărăciei la nivelul minimului de trai, care, pe lîngă produsele și serviciile subzistenței fizi- ce, are în vedere și anumite cerințe de ordin social și cultural. Primul nivel, situat evident și el deasupra pragului fiziologic de supra- viețuire, poate fi orientativ pentru asistența publică a persoanelor inactive. Cel de al doi- lea nivel, minimal de trai decent, are rolul de a menține sentimentul apartenenței la comu- nitate, precum și acela de a permite participarea socială, inclusiv favorizarea efor- tului individual pentru depășirea situației critice în care se află o persoană la un mo- ment dat. Acel nivel al minimului de trai decent poate fi orientativ pentru determinarea cuantumului indemnizației minime de șomaj, al salariului minim și al venitului neimpozabil, în alte calcule ale pragului s., se pornește de la suma reprezentînd cheltuielile de hrană, se înmulțește cu un factor (de regulă 3, avîndu-se în vedere estimările pe baza Legii Engel, po- trivit căreia cheltuielile cu alimentația nu ar trebui să depășească 30% din bugetul fami- liei). Trecerea de la nivelul gospodăriilor familiale, caracterizate prin structuri demo- grafice și ocupaționale multiple, la cel individual se realizează cu ajutorul unor scale de echivalență avînd drept bază o persoană adultă activă. Cercetările asupra nivelului de trai pot conduce la determinarea s. absolute, cînd o persoană nu dispune de veniturile ne- cesare asigurării minimului de subzistență, precum și a s. relative, cînd nivelul de trai se situează deasupra minimului de subzistență, dar nu sînt satisfăcute nevoile sociale și cul- turale care să permită participarea individului la viața comunitară. Continuînd seria deli- mitărilor, se face distincția dintre s. primară, atunci cînd veniturile disponibile ale unei per- soane (familii) sînt mai mici decît costul bunurilor și serviciilor considerate necesare, sau s. secundară, cînd veniturile, deși deasu- pra minimului, sînt cheltuite în mod neadecvat, rămînînd nesatisfăcute nevoile fundamentale. Pe de altă parte, utilizarea unor modalități complementare de cercetare dă posibilitatea să se compare determinările experților cu percepția populației. Dacă în unele cazuri există concordanță între rezulta- tul analizei experților și autoaprecierea populației privind nivelul de trai, este de așteptat însă ca unele persoane ce trăiesc în s. să nu se considere sărace, după cum sînt și persoane care deși au un nivel de trai relativ înalt să se considere totuși sărace, și prin ur- mare frustrate. Atitudinea populației față de s. a înregistrat o evoluție de la acte caritabile in- dividuale la programe publice guverna- mentale sau nonguvernamentaie prin care s-a declarat un adevărat război împotriva s. V. asistență socia/ă, politică socială, securitate socială. I.M. SCALARE modalitate de măsurare reali- zată prin redarea intensității de manifestare a unor fenomene sociale și psihosociale, prin ordonarea pe un continuum sau un spațiu li- near gradat (scală), ce se întinde de la extrema favorabilă (pozitivă) la extrema nefa- vorabilă (negativă). Din punct de vedere teoretic, scala prescrie o procedură de ope- raționalizare a unui concept și un model de cuantificare a domeniului studiat. Tehnic, ea este un spațiu unidimensional de-a lungul căruia sînt marcate gradele de intensitate, 518 SCALARE prin simboluri, expresii sau valori numerice, desemnîndîtot atîtea poziții distincte. ♦ Aria de aplicabilitate a s. se dovedește a fi extinsă, anume de cîte ori fenomenele ce constituie obiectul măsurării au una sau mai multe pro- prietăți ce se pot ordona în funcție de gradul de intensitate. Ele aparțin fie universului su- biectiv al vieții sociale (așa zise fenomene calitative sau atribute): opinii, judecăți, aspi- rații. motivații, convingeri, satisfacții; fie sferei acțiunilor și comportamentelor umane. ♦ Prin s. se realizează cel puțin un nivel ordinal de măsură (eventual parțial ordonat), depășindu-se nivelul nominal, al tipologiilor, pentru a se obține o diferențiere de grad, (e- vident atunci cînd domeniul cercetat comportă astfel de diferențieri). Neajunsul principal al unor tehnici de s. se referă la fap- tul că ele exprimă mai degrabă forma (modalitatea de opinare), nu conținutul opinii- lor. Deși acest lucru permite o anumită standardizare în domeniul măsurării, aceeași scală putînd fi utilizată în studierea unor feno- mene relativ diferite, se atrage totuși atenția că algoritmul s. ar fi preferabil să nu fie ela- borat independent de conținutul a ceea ce se cercetează. ❖ Potrivit unei accepții restrînse, s. ar include numai procedeele în care: a. obiectele sînt plasate pe scală conform unei metodologii constante; b. există un model al legilor de repartizare; c. sînt elaborate criterii obiective de apreciere a gradului de cores- pondență dintre model și materialul observat; d. ordinea de scală rezultă din datele culese. Prin urmare, se descoperă un continuu latent existent în datele de observație. în acest fel însă, s-ar exclude o serie de tehnici de s. mai puțin riguroase, dar care se dovedesc utile în activitatea de cunoaștere a unor fenomene sociale și psihosociale. Accepțiunea extinsă a s. cuprinde toate tehnicile de plasare (simbo- lică sau reală) a unor obiecte pe un continuum. ♦ Ansamblul scalelor întîlnite în cercetarea socială pot fi grupate în două mari clase, în funcție de structura lor: scale simple — alcătuite dintr-un singur item ale cărui com- ponente se distribuie pe un continuum; scale compuse formate dintr-un set de itemi ce se referă la aceeași proprietate (dimensiune, va- riabilă) a fenomenului analizat. Acestor clase le corespund mai multe tipuri în funcție de do- meniul de aplicabilitate, precum și o multitudine de forme particulare de cons- trucție. ♦ Scalele simple cele mai răspîndite sînt ierarhizările și notările (evaluările). Scale- le de ierarhizare sînt alcătuite din variantele de răspuns la diferite întrebări de opinie, ori de cîte ori se poate introduce o diferențiere de grad, exprimînd o anumită intensitate (ierarhie). Ele descriu comportamentul verbal al subiecților investigați, modelînd felul de a opina, de a emite judecăți, de a aprecia. Se surprinde intensitatea cu care oamenii sînt de acord sau în dezacord, acceptă sau resping o idee etc. ♦ Scalele de notare (sau de eva- luare) sînt alcătuite din judecăți, aprecieri, evaluări emise pe baza unor criterii explicite, privitoare la acțiunile și performanțele indivi- zilor și grupurilor umane, la calitățile persoanelor, obiectelor, acțiunilor, ideilor, obiectivelor etc. Dacă în cazul scalelor de ierarhizare a variantelor de răspuns la în- trebările de opinie, procesul apreciativ ține exclusiv de persoanele investigate, la scalele de notare acest proces este controlat printr-un set de criterii obligatorii, notarea se realizează de către subiecții investigați sau de către un grup de experți (judecători, arbitri). Scalele de notare sînt și domeniul de apariție a multor erori. Deși se urmărește obținerea unor ju- decăți obiective, notarea poate fi dependentă de subiectivitatea celor ce o efectuează, în care caz pot rezulta opinii, poziții individuale și nu aprecieri cu valoare de generalitate. Pentru prevenirea erorilor și obținerea unor notații obiective se impune o definiție cît mai exactă a scalei, a punctelor sale de referință și a criteriilor de notare, instruirea adecvată a 519 SCALARE judecătorilor și controlul activității lor, cu- noscut fiind faptul că apar diferențieri între oameni. Unele erori de notare aucaracter sis- tematic, cum ar fi efectul halo, eroarea generozității (sau contrarul ei), a poziției me- diane (prin evitarea extremelor), a contrastului etc. ♦ Formele scalelor simple se pot prezenta ca serii de categorii verbale ordonate — scale itemizate; ca spații gradate, în care se utilizează un număr impar de puncte și cărora le pot fi asociate și expresii verbale — scale grafice (corespunzătoare unui nivel de măsură de interval), sau ca serii ordonate ale unor caracteristici ale fenome- nelor sociale și psihosociale. ♦ Scalele compuse. Itemii care intră în construcția lor (adesea scale simple de ierarhizare sau de notare) alcătuiesc un chestionar și reprezintă indicatorii prin care a fost operaționalizată o anumită variabilă (atitudine, comportament). Elaborarea scalei — a instrumentului de măsură, poate avea loc anterior aplicării sale sau cele două activități (elaborare și aplicare) se efectuează printr-o singură culegere a in- formațiilor. Prin, elaborare se urmărește obținerea unui set de propoziții ordonate în funcție de intensitatea pe care o exprimă. Ul- terior, fiecărei propoziții i se atribuie o valoare de scală. Aplicarea urmărește măsurarea dis- tribuției caracteristicii respective în rîndul ppopulației, fiecărei persoane i se poate de- termina o valoare (poziție pe scală) în funcție de datele de observare. Scalele compuse di- feră după domeniul de aplicabilitate, metoda de construcție, modelul de răspuns, nivelul de măsură etc. Gruparea lor în trei mari tipuri permite o prezentare sintetică a multitudinii scalelor existente: diferențiale, sumative și cumulative (D.R. Heise). Fiecărui tip îi cores- punde un anumit model al relațiilor dintre indicatorii empirici: scalele diferențiale ex- primă o relație nonmonotonă (valorile indicatorilor se schimbă secvențial de-a lun- gul continuumului), cele sumative redau modelul liniar (mișcarea de-a lungul continuu- mului crește sau descrește valoarea indicatorului), iar scalele cumulative reflectă modele puternic ierarhizate, atunci cînd valo- rile dobîndite de un indicator se mențin prin trecerea de la un indicator la altul. ♦ Scalele diferențiate sînt aplicabile situațiilor de tipul preferință/respingere. Au fost inițiate de către L.L. Thurstone, (al cărui nume îl poartă), prin elaborarea (1927) a scalelor comparației în perechi, a intervalelor aparent egale și a inter- valelor succesive (determinate ulterior). în construcția scalelor se cere subiecților ju- decători să emită o judecată privind poziția unor propoziții, expresii pe o scală, un spațiu definit anterior, iar în măsurare se cere su- biecților investigați să-și exprime opinia, prin acceptarea sau respingerea propozițiilor in- cluse în instrumente de măsurare. Domeniul de aplicabilitate al scalelor diferențiale îl re- prezintă variabilele psihosociale, cînd situația poate fi analizată în termeni de similaritate/di- similaritate, preferință/respingere, cum ar fi importanța unor evenimente, acțiuni, valori, gravitatea unor delicte etc. ♦ Scalele suma- tive (inițiate de către R. Likert, 1931) sînt cele mai răspîndite, ele cuprind valori sintetice (scoruri) pentru seturi de indicatori ce exprimă o anumită variabilă (caracteristică, dimensiu- ne socială, atitudine, comportament, trăsătură de personalitate). în scala sumativă toți indicatorii au aceeași importanță din punct de vedere al puterii de a reflecta proprietățile fenomenului studiat, ceeace permite elabora- rea indicatorilor generali (scoruri). Scala se realizează printr-o singură culegere de infor- mații, subiecților li se cere să-și exprime gradul de acord/dezacord cu fiecare indicator introdus în scală (sînt utilizate ierarhizările cu 5 grade de intensitate, tip Likert). După o pro- cedură de verificare a unidimensionalității, se determină scorurile pentru fiecare subiect, prin însumarea valorilor de răspuns la fiecare item. în lipsa unidimensionalității rezultă 520 SCHIMBARE SOCIALĂ măsurători index, simple scoruri, a căror uti- litate poate fi valoarea predictivă asupra comportamentului uman. ♦ Scalele cumula- tive (inițiate de către E. Bogardus — 1925, prin scala distanței sociale și L. Guttman — 1941, prin analiza de scalogramă) prezintă avantajul că, în condițiile existenței unei serii ierarhizate, furnizează o singură valoare de scală, din care se poate deduce poziția indi- viduală, exprimată prin itemul acceptat cu valoarea cea mai mare. Coeficientul de repro- ductibilitate (CR = 1--------r^eron------ nr.sub x nr.itemi este acceptabil dacă este mai mare de 0,95, și superior reproductibilității teoretice (CRt), desemnînd modele cumulative (unidimensio- nale). V. măsurare. I.M. 4 SCHIMB operație prin care un agent indi- vidual sau colectiv cedează unui alt agent un bun sau un serviciu, primind un echivalent. S. poate fi direct sau indirect, egal sau inegal, voluntar sau involuntar, a. S. social este ope- rația de transfer de bunuri, servicii, poziții sau simboluri sociale de la un agent la altul, ca ur- mare a acțiunii legilor sociale sau unei înțelegeri explicite. Pentru Peter M. Blau, principalul teoretician al s. social, acesta este o acțiune voluntară, niciodată bazată pe coer- ciție, prin care se crează obligații viitoare de s. motivat de rezultatele așteptate ale ope- rației respective. S. social stă la baza unei teorii despre putere, autoritate și structurare socială. (Peter M. Blau, Exchange andpower in social life, 1964). b. S. cultural este o ope- rație de comunicare și, uneori, de transfer de bunuri, servicii și valori culturale de la un agent la altul, c. S. economic este o operație de transfer în cadrul relațiilor de s., formă prin- cipală a relațiilor economice într-o societate. d. S. economic inegal— element de bază al teoriei transferurilor de capital și plusvaloare fără compensație completă; formă de mani- festare a procesului de prelevare a pluspro- dusului de la o zonă, mediu social, țară sau grup social la altul. V. economie, interacțiune, negociere. A.T. SCHIMBARE SOCIALĂ constă în tre- cerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altă stare diferită calitativ și/sau cantitativ. Speci- fic s. este faptul că ea însăși este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerată ca atare, și în același timp vizează diferențele dintre două stări succesive ale sistemului. în general, sociologia abordează s. la două ni- veluri distincte: a. s. (macrosocială) a socie- tății globale, făcîndu-se referiri la creștere, e- voluție, dezvoltare, progres, regres; b. s. (microsocială) a anumitor subsisteme sau componente ale societății. Cele două niveluri nu sînt în mod necesar și consecvent puse în relație, unele teorii sociologice concentrîndu- se asupra s. macrosociale iar altele asupra celei microsociale. ♦ începuturile moderne ale teoriei despre s.s., în general, și despre progres, în special, sînt de identificat în “cear- ta” dintre antici și moderni din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Gînditorii secolului al XVIIl-lea (in special A. de Saint-Pierre, A.R.J. de Turgot, M.-J. de Condorcet, A. Ferguson) consideră s.s. ca uniformă, lentă, graduală, continuă și universală. Secolul XIX, dominat de ideea de evoluție, consacră nu numai so- ciologia ca știință independentă, ci și s.s. ca una din temele ei dominante. Urmîndu-i pe M.-J. Condorcet și A. Ferguson, A. Comte consideră că în locul “filosofiei superficiale” a acelor istorici care se limitează la adunarea de date puse pe un tablou al succesiunilor, este necesar să fie avută în vedere legea de bază a istoriei relevată de trecerea progresivă a cunoașterii prin stadiile: teologic, metafizic și pozitiv (Cours de philosophie positive, 1830-1842). Toate popoarele au avut aceeași istorie și au trecut prin aceleași stadii progre- 521 SCHIMBARE SOCIALĂ sive. Depinzînd de natura permanentă a u- manității, progresul societății, după Comte, trebuie să fie același în toate timpurile, di- ferențele fiind doar de ritm. Istoria nu este ciclică, ci progresivă și implacabilă în urmarea stadiilor. S.s. este produsul forțelor interne ale societății, rezultă din natura umană uni- versală, este continuă, normală și uniformă în spațiu și timp. Diferențele care apar sînt e- fecte ale unor cauze accidentale și pasagere. Pentru a ilustra acest tip de s. nu trebuie făcut uz de metoda comparativă a biologilor, care distinge serii statice și coexistente de orga- nisme utilizînd criteriul complexității organice, ci de acea metodă istorică prin care se pun în evidență seriile consecutive. în tentativa sa, Comte preia necritic concepția despre s. do- minantă în secolul XVIII (uniformă, gra- duală...) și o aplică în analiza sociologică a dezvoltării sociale. De altfel, muiți sociologi din secolul XIX au insistat asupra specificului metodei istorice, dar nu și asupra postulatelor de caracterizare a s.s. H. Spencer, de exem- plu, deși s-a depărtat de unele principii deterministe ale lui Comte, a preluat aproape integral conceptul precedent de s. Pentru Spencer, natura esențială a evoluției “în sine” constă în procesul de diferențiere, de apariție a eterogenului din omogen. Date fiind “nive- lurile de corespondență” din natură, se consideră "istoria tuturor organismelor" (in- clusiv a societății) ca fiind generată de “legea procesului organic” ca lege universală a pro- gresului. S. este universală și uniformă în întreaga natură, deci și în societate, urmînd calea de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la nediferențiat în formă și funcție la diferențiat. Evoluționismul biologic al lui Ch. Darwin își găsește un corespondent în cel din societate, fără a se considera ca esențiale diferențele dintre regnuri sau cele din același regn. Progresul, dezvoltarea și e- voluția sînt luate ca sinonime cu s. (The study of sociology, 1874; Progress, its law and cause, 1899). Legile generale ale s.s. nu lasă loc pentru considerarea diferențelor. E. Durk- heim a urmat în mare parte acest evo- luționism spencerian, plasînd diferitele so- cietăți pe un “arbore genealogic” (Sociologie. Regulile metodei sociologice, trad. în ro- mână, 1924). Diferențierea propusă de Durkheim, între solidaritatea mecanică și cea organică, produsă de accentuarea diviziunii muncii, nu este menită să indice varietatea vieții sociale ci o lege aplicabilă “organismelor ca și societăților” și care guvernează întreaga lume. Deși Durkheim s-a preocupat în princi- pal de geneza și conservarea ordinii sociale, pentru el, ca și pentru Comte și Spencer, s.s. este privită ca naturală, implacabilă, urmînd o lege evolutivă, lentă, graduală și continuă. Ritmul poate varia, dar succesiunea este fixă și unidirecționată, conducînd la o îmbună- tățire inerentă. S.s. este globală sau inte- grală, în sensul că odată cu societatea se schimbă toate componentele. Un alt teoreti- cian al s.s. a fost K Marx. Preocupîndu-se de stadiile dezvoltării sociale, el e analizat struc- tura modului de producție și a distins tipuri de formațiuni sociale cărora le corespund forme distincte de proprietate, producție și structură de clasă. Lupta de clasă se află la baza tuturor transformărilor sociale (“istoria tuturor so- cietăților de pînă acum este istoria luptelor de clasă”). Teoretizarea revoluției ca tip de mișcare socială generatoare de s. se reali- zează pentru prima dată în termeni so- ciologici. Și tot pentru prima dată, în locul uni- formității s. se prezintă variațiile și diferențele sincronice și diacronice, punîndu-se accentul pe participarea agenților istorici umani în mo- delarea procesualității s. Evoluționismul doctrinelor sociologice din secolul XIX a fost adesea pus sub semnul influenței lui Ch. Dar- win (The Origin of species, 1859), ceea ce constituie temei de argumentare pentru so- ciobiologii contemporani în favoarea unei necesare și accentuate convergențe a socio- 522 SCHIMBARE SOCIALĂ logiei și biologiei. în ciuda unei concomitențe istorice, evoluționismul darwinist și cel socio- logic au avut problematici distincte și moduri de abordare diferite (F.J. Taggart, 1925; K. Boch, 1955, 1978). în deceniul al patrulea al secolului nostru evoluționismul este conside- rat ca desuet, fără a fi fost înlocuit de o teorie a s.s. Funcționalismul a jucat un rol important în această înlăturare, T. Parsons sintetizînd un punct de vedere pesimist în legătură cu po- sibilitatea unei teorii a s.s.:, ...o teorie generală a proceselor de schimbare în siste- mul social nu este posibilă în stadiul actual de dezvoltare a cunoașterii" (The Social System, 1951). O astfel de teorie ar presupune o cu- noaștere aprofundată a legilor sistemului social al a s. acestuia, ceea ce încă nu există, în virtutea acestei perspective, funcționalis- mul structural s-a dezvoltat ca o teorie a ordinii sociale, a regulilor de menținere sau conservare a sistemului, s.s. apărînd mai de- grabă ca un fenomen de patologie socială. După perioada de dominare a funcționalis- mului a urmat una în care teoriile sociologice au fost resistematizate în funcție de accentul pus pe ordinea și conservarea socială sau pe conflict și s.s. (A. Gouidner, 1971). Se produ- ce, totodată, o resurecție a evoluționismului și o preocupare insistentă față de analiza s. (S.N. Eisenstadt, 1970; L.A. Sklair, 1970; H.R. Sarringer, 1965) în condiții de partici- pare a agenților social-istorici, de diversificare a formelor și ritmurilor pe care le ia sau a sec- toarelor în care se produce. Analiza sociologică vizează descrierea, explicarea și predicția s. unui sistem social ca întreg sau/și în interiorul sistemului a diferitelor compo- nente. Cele două niveluri ale analizei nu sînt neapărat coincidente. în mod tradițional au fost dezvoltate teoriile macrosociale ale s.s., numai în ultimele decenii propunîndu-se teorii cu orientare microsocială. Această situație este explicabilă și printr-o caracteristică a s.s.: rareori, dacă vreodată, există coinci- dență între direcțiile și ritmurile de s. ale dife- ritelor componente ale sistemului social.De exemplu, într-un sistem social se poate schimba distribuția relațiilor de putere fără ca aceasta să conducă în mod necesar la s. în tehnologia sau în organizarea producției; sau se poate schimba structura tehnico-econo- mică a producției fără să se producă s. corespunzătoare în cultură; sau sistemul ca întreg să fie înscris pe o cale de s. concomi- tent cu conservarea unor componente tradiționale. ♦ Cercetarea s. se orientează către diferite aspecte sau probleme. O primă problemă se referă la detectarea factorilor care generează s. Aceștia sînt consi derați ca endogeni sau exogeni în raport cu dome- niul analizat. Ignorarea factorilor generatori este specifică unei concepții care admite ima- nența s. uniforme și continue în timp. S. deja înfăptuite conduc la noi s. și astfel se menține o evoluție autodirijată sau autotelică. Teoriile clasice (evoluționiste) despre s. se înscriu, de regulă, pe o astfel de linie. Modelul factorial al s.s. identifică factori exogeni sau endogeni sau și unii și alții investindu-i cu putere gen- eratoare. în acest sens, au fost invocați factori macrostructurali, de genul condițiilor natu- rale, factorilor producției (unelte, forță de muncă, metode de muncă), relațiilor de pro- ducție, mișcărilor sociale (luptei de clasă) etc., sau factori microstructurali organizați într-un context. Acesta are efecte structurale asupra elementelor care îi sînt subsumate. De exemplu, organizarea și orientarea relații- lor dintr-un grup sau ale altor componente ale grupului generează acel context care are e- fecte asupra fiecărui individ (M. Sherif, The psychology of social norms, 1936). Chiar dacă sociologia actuală tinde să renunțe la ideea existenței unei cauze unice și univer- sale a s.s., ea nu a încetat să se preocupe de identificarea factorilor generatori de s. endo- genă sau exogenă și să caracterizeze tipurile și formele principale, precum și procesele pe 523 SCHIMBARE SOCIALĂ care s. le implică. în s. exogenă se identifică un factor sau mai mulți care sînt exteriori sis- temului considerat și care produc stări specifice de dezvoltare în interiorul lui. De exemplu, pentru a explica dezvoltarea capita- lismului occidental Max Weber a considerat că reforma protestantă a creat o etică a spiri- tului întreprinzător, eliberat de constrîngerile tradiționale, ceea ce ar fi stimulat investițiile și acumulările capitaliste. în sociologia rurală, H. Mendras (La fin des paysans, 1967) ex- plică modul în care introducerea unei inovații în sistemul de viață și producție rurală atrage după sine o veritabilă transformare în lanț a respectivului sistem. S. endogene pot fi evo- lutive, constînd în modificări ale regulilor de funcționare ca urmare a unor combinații spe- cifice ale elementelor componente ale sistemului, sau reproductive, atunci cînd se menține cadrul structural al sistemului dar se introduc variații în funcționarea sa efectivă (K. Marx distinge între reproducția simplă și cea lărgită și include procesele reproductive nu în aria stagnării ci în cea a s.). în general, rareori și numai cu riscul unor simplificări se poate dis-tinge: s. endogenă de cea exogenă, cele mai multe s. fiind concomitent endogene și exogene. Numai într-o variantă structuralistă strictă s. apare ca produs exclusiv al meca- nismelor structurale interne, viitorul fiind deja prefigurat de starea prezentă a structurii. O altă problemă se referă la modul specific de identificare a s.s. în general, s. se poate referi la: procesul de tranziție de la o stare la alta a sistemului; diferențele dintre două stări suc- cesive ale unui sistem; regularitatea procesului de s.; mecanismele de producere a s. Există două concepții oarecum diferite despre s., după cum se pune accentul pe ca- racterul său determinant, legic, sau pe caracterul său probabilist. Teoriile clasice despre s. operează cu principii deterministe, de tipul succesiunii inexorabile a fazelor de dezvoltare a unei societăți (A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim etc.). Dacă astfel de legi ar fi temeinic fundamentate, atunci s. ar putea fi planificată și sistemul social ar fi astfel perfecționat încît să se accelereze progresul spre un ideal prestabilit. S.s. depinde însă de o varietate de factori endogeni și exogeni, ast- fel că tranzițiile și procesele iau un curs probabilist. Există o variabilitate a ritmurilor de s. a diferitelor componente ale unui sistem social și o dialectică a continuității și discon- tinuității lor. Controlul probabilității s. și creșterea acesteia se pot realiza prin facilita- rea și multiplicarea inovațiilor tehnice, științifice și organizatorice. ♦ Un alt factor generator de s.s. este reprezentat de mișcă- rile sociale, ca expresii ale aspirațiilor comune ale oamenilor de a realiza un același scop cu mijloace similare. La baza oricărei mișcări so- ciale se află discrepanța dintre nevoi și mijloacele disponibile de satisfacere. O astfel de stare generează tensiuni subiective și relaționale care tind să se generalizeze pînă la a cuprinde grupuri mari de oameni (J. Szczepănski, 1970), să devină tot mai orga- nizate și să solicite producerea unei s. în funcție de tipul de s. vizat, se disting mișcările protestatare, reformatoare și revoluționare. Mișcările protestatare sînt inițiate de grupuri mari de oameni, se manifestă prin nemulțu- mire și protest, prin contestarea unor regularități sociale statornicite, dar nu sînt ghidate de o concepție clară despre tipul de s. ce ar urma să se producă (P. Bourdieu, Les heritiers, 1969). Mișcările reformatoare vi- zează s. sectoriale în cadrul sistemului social existent (emanciparea femeilor, blocarea poluării, protecția animalelor etc.). Instituțio- nalizarea acestor mișcări se asociază și cu o regresiune a militantismului pentru s. Mișcă- rile revoluționare se deosebesc prin scop și metodă de precedentele. Scopul lor este de a schimbe organizarea sistemului social ca atare, de a produce o s.s. și politică radicală, iar mijloacele folosite sînt atît pașnice, cît și 524 SCLAVIE violente, folosesc o strategie și o tactică spe- cifice, programate de un grup de avangardă (partid politic). în mod tradițional, cele mai im- portante revoluții sînt considerate a fi cele care duc la s. puterii politice într-o societate. Mai recent, atenție sporită se acordă și s. teh- nologice, spirituale, culturale etc., mai ales că, pe lîngă s. macrostructurale, în orice sis- tem social au loc multiple s. de amploare variabilă. în metodologia cercetării sociale s-au dezvoltat diferite tehnici de analiză a s.s. precum și modele, unele formalizate, ale s. (J.S. Coleman, Models of change and res- ponse uncertainty, 1964; The mathematical model of change, 1968; G.W. Bohrnstedt, Ob- servations on the measurement of change, 1969). Analiza longitudinală, realizată în dife- rite variante (panel, cohorte etc.) și finalizată în modele cauzale sau interacționale, facili- tează studiul microstructural, bazat pe date empirice, al s. V. conflict, cauzalitate, dezvol- tare, evoluție, modernitate, modernizare, post-modernitate, progres, revoluție. L.V. SCHISMA divizare a creștinismului în Bi- serica de Apus și cea de Răsărit, începută în secolul al IV-lea. Cauzele acestei divizări sînt multiple: tradiții culturale diferite, necunoaște- rea reciprocă a limbilor și a literaturilor teologice, divergențe de ordin doctrinar sau e- cleziastic. Ruptura a fost produsă de adăugarea lui filioque la crezul de la Niceea și Constantinopol care devenea: “Duhul pur- cede de la Tatăl și de la Fiul”. Această adăugare reprezenta două concepții diferite despre divinitate: trinitarismul apusean în care Duhul Sfînt este garant al unității divine și concepția răsăriteană în care Dumnezeu- Tatăl este izvorul, principiul și cauza Trinității. Ruptura completă între cele două biserici se produce în secolele XI-XIII. în anul 1054 pa- triarhul Cerularie al Constantinopolului este excomunicat prin hotărîrea papei Leon al IX- lea; în anul 1204 armatele cruciadei a IV-a atacă și jefuiesc Constantinopolul. După 1261 sînt reluate tratativele ecleziastice cu Roma în vederea reunificării bisericilor. La Consiliul de la Florența (1438-1439) repre- zentanții Bisericii de Răsărit au acceptat condițiile impuse de Roma, dar unirea a fost invalidată de clerul și de credincioșii orto- docși. Ideea unirii celor două biserici a fost reluată în a doua jumătate a secolului al XX- lea de către ecumenism. V. biserică, ecu- menism. I.Mih. SCLAVIE tip de dominație asupra unor persoane care nu au proprietăți sau drepturi și care sînt considerate, de regulă, obiect al proprietății, controlîndu-li-se toate aspectele vieții de către cei care exercită această domi- nație. S., ca instituție, presupune atît statusul de sclav cît și pe cel de stăpîn. Definirea aces- tora ca și a relației dintre ele este proble- matică dată fiind variabilitatea deosebită a e- lementelor ce caracterizează acest tip de instituție. ♦ Distingem două modele distincte: s. economică sau lucrativă și s. neecono- mică. Modelul economic se referă la situația în care sclavii sînt utilizați prioritar în acti- vitățile productive. Trebuie subliniat însă faptul că nici o societate nu s-a bazat exclusiv pe munca sclavilor și că doar trei societăți au avut în istorie un model pur economic de s.; în antichitate, Grecia și Roma, iar în epoca modernă, America (sclavia neagră pînă la mij- locul secolului XIX). Au existat însă diferențe între modelul grec și cel roman, (s. fiind mult mai importantă economic la romani) ca și în interiorul Greciei, care a menținut permanent mai multe modele corespunzătoare celor mai importante cetăți. Modelul neeconomic este mult mai des întîlnit și nu presupune că sclavii nu ar avea utilitate economică, ci doar faptul că ei nu sînt utilizați în cele mai importante sectoare productive. Ei pot fi un indicator de prestigiu ca în societățile africane, “obiecte” de lux sau membrii inferiori ai familiei. Dis- 525 SECTĂ tincția între cele două modele este desigur gradată, existînd și alte societăți în istorie care au înclinat mult spre modelul economic (în general societățile dezvoltate, cum ar fi E- giptul și China în antichitate). ♦ O. Patterson (Slavery and Social Death: a Comparative Study, 1982) identifică trei trăsături univer- sale ale scalviei: a. stăpînul are dreptul nelimitat de a utiliza sau a amenința cu vio- lența; b. sclavul este genealogic izolat, negăsindu-i-se orice drept prin naștere; c. sclavul nu are onoare. Există însă numeroase probleme în legătură cu aceste caracteristici și în general în identificarea elementelor de- finitorii ale acestei instituții. S. nu este în mod obligatoriu menținută genealogic, statusul de sclav este dobîndit prioritar prin naștere, dar poate fi obținut și ca urmare a unei sancțiuni (China antică), prin război sau comerț (în Gre- cia antică, de exemplu, tatăl își putea vinde copilul ca sclav). Ideea de proprietate asupra sclavilor este în general evitată dat fiind conținutul foarte diferit al acesteia în diverse culturi și epoci. Este acceptată mai degrabă ideea că sclavii nu posedă nici un fel de bunuri și nu se pot bucura de nici un fel de drepturi. Nu trebuie să ne gîndim totuși că stăpînul avea libertate absolută asupra sclavilor. Le- gile cetății, normele morale sau ale familiei limitau în antichitate, destul de mult, drepturile stăpînului. Faptul că acesta din urmă avea dreptul să-și omoare sclavii nu este foarte re- levant deoarece același drept avea tatăl în Grecia sau Roma și asupra soției sau copiilor. ♦ într-o societate determinată sclavii sînt identificabili prin faptul că au statusurile cele mai proaste față de alte categorii. Variațiile în- tre diverse societăți, în care a existat această instituție, sînt foarte mari, așa cum sînt și cele privitoare la modurile în care se poate face sau nu eliberarea acestora. Cele mai cu- noscute modalități de eliberare sînt: răscumpărarea, adopțiunea, mariajul (sau concubinajul cu stăpînul), ca urmare a morții stăpînului, a unor decizii politice sau a unor fapte de eroism în război. ♦ Dificultatea ma- joră în analiza s. este dată de faptul că modelele cele mai cunoscute și studiate, cel grec și cel roman în antichitate și cel american la începutul epocii moderne, sînt mai mult ex- cepții ale acestui tip de dominație, dar în baza cărora se analizează sau doar se etichetează toate celelalte modele specifice antichității, parțial epocii medievale ca și unora dintre so- cietățile arhaice studiate în ultimele două secole. V. clasă, ideologie, instituție, rasism, război, relație socială, segregație, structură socială. A.B. SECTA grupare religioasă de dimensiuni mici care respinge majoritatea stilurilor de viață și valorilor societății dominante. Membrii s. consideră celelalte interpretări religioase ca fiind eronate și apreciază societatea glo- bală ca fiind decadentă sau diavolească. sînt adesea expresia unei dizidențe sociale. Unele se pot transforma, prin expansiune, în culte sau denominări. S. urmăresc să răspundă unor nevoi individuale sau unor ne- voi de grup ce sînt resimțite ca privări impuse de către societate sau de către sistemul reli- gios dominant. Ele se manifestă ca anti-biserici, insistă pe spontaneitatea aderării și resping în fazele inițiale orice insti- tuționalizare. Charisma preotului sau profetului are un rol esențial. Ele se mani- festă, de asemenea, “împotriva lumii” întrucît apar din frustrările impuse de societate și funcționează ca modalități de răspuns la acestea prin refugiul în valorile religioase. S. oferă membrilor lor mijlocul de a depăși sen- timentele de frustrare prin înlocuirea lor cu sentimentul perfecționării religioase și al pri- vilegiului de salvare în lumea de apoi. Ele urmăresc constituirea unor comunități ale ce- lor puri și perfecți, calități ce sînt rezervate doar membrilor de calitate care vor fi aleși pentru a sta alături de Dumnezeu. Membrii s. 526 SECURITATE SOCIALĂ se compară qu ceilalți în raport nu cu valorile seculare ci cu statutul lor religios mai ridicat. S. se dezvoltă îndeosebi în perioadele de schimbări sociale rapide în care sentimentele de frustrare sînt mai frecvente. Au fost reper- toriate peste 350 de s., de o mare diversitate, ceea ce face foarte dificilă clasificarea lor. ♦ în mod obișnuit, se disting cîteva “familii de s.”: a. anabaptiste (Biserica Fraților, Biserica Fraților Uniți după Evanghelie, Frații Hutterie- ni); b. mișcările de deșteptare (Adunarea Fraților, darbiștii, biserica apostolică, Societa- tea prietenilor sau quakerii, Armata Salvării, Mișcarea Penticostală); c. milenariste (ad- ventiști de ziua a șaptea, Martorii lui lehova, Prietenii Omului); d. mormonii; e. vindecătorii (scientiștii și antoniștii). V. biserică, culte, de- nominări, religie. LMih. SECULARIZARE proces caracteristic în special epocii modeme, care constă în ten- dința de diminuare a rolului religiei în viața socială. Sub raport instituțional, datorităs. re- ligia tinde să nu mai constituie o instituție dominantă în societatea modernă, dat fiind că ea își pierde influența asupra politicii și admi- nistrației statelor, ca și asupra altor instituții sociale. Dintre acestea, cele mai importante sînt cele ale controlului social, biserica mo- dernă pierzînd dreptul de a-și organiza tribu- nale, închisori, efective militare etc. S. este exprimată și de scăderea rolului religiei în so- cializarea indivizilor prin pierderea controlului asupra educației formale. Un alt factor al s. este scăderea numărului de membrii ai bise- ricilor și creșterea numărului de atei. Ateismul a cîștigat teren deoarece, în plan ideatic, con- cepțiile, teoriile și ideile religioase tind, sau par să tindă, în epoca modernă, să fie înlo- cuite de cele științifice. Afirmarea indivi- dualismului, a valorilor liberale, subordonarea normelor sociale celor economice ca și presi- unea societății moderne pentru controlarea și organizarea timpului liber al indivizilor, cons- tituie cîteva din elementele care stau la baza s. Acestfenomen este mult mai complex și nu trebuie înțeles ca un simplu atribut al modern- izării. Pe de o parte, presiuni ale statului pentru laicizarea unor instituții sociale au existat și în evul mediu, concretizate în luptele dintre “puterea temporală” și cea “spirituală”, iar pe de altă parte, religia joacă un rol impor- tant și în societatea contemporană. Asistăm astfel la apariția unor noi mișcări și organizații religioase, la creșterea numărului de membrii ai unor biserici, dar și la implicarea tot mai ac- centuată a religiei în mișcările sociale și naționale din prezent. Exemplele mișcărilor sociale din Estul Europei, în special Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, războiul civil din fosta Iugoslavie, ca și al conflictelor din Orien- tul Apropiat, sînt concludente în acest sens. V. religie, sacru/profan. A.B. SECURITATE SOCIALĂ sistem de legi, instituții și activități destinate asistării persoanelor afectate de anumite riscuri la care este expusă, în principiu, întreaga popu- lație (șomaj, sărăcie, accidente de muncă, boli profesionale sau de altă natură, invalidi- tate, maternitate, văduvie, bătrînețe etc.) și prin care se alocă resurse în aceste scopuri cu titlu de drepturi prevăzute de lege și nu ca ajutor filantropic. Istoric primele măsuri de protecție socială (a muncitorilor în special) au fost de tip restrictiv: limitarea muncii femeilor și a copiilor, reducerea timpului de lucru ș.a. Cele dintîi măsuri pozitive s-au datorat iniția- tivei private, fie sub forma unor ajutoare naturale (societăți de prevedere ale muncito- rilor), fie sub o formă paternalistă în cazul unor întreprinderi mari și prospere care au alocat resurse pentru ajutorarea propriilor sa- lariați. în prima jumătate a secolului nostru, și în mod deosebit după cel de-al doilea război mondial, se constată: a. o sistematizare doc- trinară mai pronunțată în domeniul s.s. (principii, teorii, obiective); b. instituirea unei 527 SEGREGARE legislații cu un mai accentuat caracter pozitiv; c. o socializare lărgită atît în privința sferelor de aplicare cît și sub aspectul finanțării. Sis- temele actuale de finanțare au ca principale surse vărsămintele întreprinderilor, contri- buțiilor individuale ale populației și alocațiile bugetare. în principiu, se are în vedere o re- distribuire a veniturilor între categoriile active și cele inactive, între populația sănătoasă și cea afectată de anumite maladii sau incapa- cități fizice, între celibatari și cei care au de întreținut familii numeroase, între diferitele ni- veluri ierarhice și de venituri (în anumite limite), între sectoare economice (de regulă între industrie și comerț, pe de o parte, și agri- cultură, pe de alta) etc. I/. asistență socială, protecție socială, servicii sociale. C.A. SEGREGARE (lat se, “aparte” și grex, grecis, “mulțime”; segregatio, “a se așeza aparte”). 1. Separare rezidențială a per- soanelor cu caracteristici rasiale, etnice, culturale sau ocupaționale similare, care tind să se așeze și să locuiască în acele zone ale unei comunități ocupate deja de alte per- soane (grupuri) avînd respectivele caracteristici particulare. Prin s. se mențin și se întăresc manifestările atitudinale și com- portamentale care îi aseamănă pe membrii grupurilor rezidențiale și în același timp îi deo- sebesc de membrii altor grupuri. S. marchează “granița” topografică sau/și sim- bolică în relațiile dintre “noi” (in-group) și “ei" (out-group). Termenul de s. a fost introdus în această accepție de către R.E. Park și E.W. Burgess țlntroduction in the Science ofSocio- logy, 1924), în contextul teoriei ecologiei sociale urbane. în teoriile ecologice ale gru- purilor etnice, relativ recente (F. Barth, M. Hechtner), conceptul de s. este asociat con- ceptelor de “nișă ecologică", “diviziune culturală a muncii”, “graniță culturală”. Se su- bliniază dimensiunea simbolică a s. care uneori are, alteori nu are o proiecție topogra- fică corespunzătoare. 2. într-o altă accepție, s. denumește acele situații de separare geo- grafică și de folosire separată a diferitelor resurse și servicii sociale care sînt impuse cu forța unor grupuri cu statut subordonat, domi- nat. Cu acest sens s. este folosită în analiza relațiilor majoritate-minoritate, în relațiile in- ter-etnice, în teoriile conflictului social. Situații de s. forțată sînt ilustrate în ghetourile evreilor din Europa medievală, de “slums”-urile negri- lor în diferite regiuni ale SUA, de politica de apartheid practicată în Africa de Sud. 3. Prin extensie, s. dobîndește în unele lucrări ace- lași înțeles ca și discriminarea, denumind diferitele practici mai mult sau mai puțin insti- tuționalizate prin care se limitează accesul unor grupuri sociale la resursele de venit, sta- tut, prestigiu social, reproducîndu-se inega- litățile dintre grupurile dominante și mino- ritățile etnosociale. V discriminare, minorități sociale. G.N. SELECȚIE SOCIALĂ NEGATIVĂ concept creat de Eminescu dintr-o intenție declarată de a propune propriul său corectiv teoriei darwiniste a luptei pentru existență și deci a selecției naturale. Teoria darwinistă ne spune că lupta pentru supraviețuire sacrifică elementele cele mai slabe și le selectează pe cele superioare, mai bine adaptate. “Selecția naturală”, în viziunea lui Darwin, este un pro- ces cu semn pozitiv pentru că cei ce supraviețuiesc (prin selecție naturală) sînt cei mai buni, mai bine adaptați. Eminescu face, însă, constatarea că uneori mediul social fa- vorizează, selectează elemente negative, inși malonești, lingușitori, vicleni etc. Procesul prin care aceste elemente “ajung a exploata și stăpîni elementele sănătoase și puternice” ale unei societăți este denumit de Eminescu s.s.n. Superioritatea prin aptitudine, muncă și știință este înlocuită cu “dominația” prin vicle- nie, lingușire, hoție, parazitism, minciună etc. “Naturile viguroase vor căta a întipări mediului 528 SELECȚIE SOCIALĂ NEGATIVĂ caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca cea- ra unui mediu nedemn chiar, încît slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu de exis- tență”. (M. Eminescu, Scrieri politice, 1931, p. 99). Această “adaptabilitate cu un mediu nesănătos, nedemn” este o consecință, dar și o condiție a s.s.n. Rezultatul acestei s.n. este “pătura superpusă”. “într-un mediu social și național corupt prin influență și dominație străină vor fi promovate în ierarhia socială e- lementele care se adaptează pasiv, ușor și repede mediului social corupt”. Pe de altă parte, "înmulțirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiași sume de pro- ducători" provoacă “declasarea socială”, care devine apoi mediu al s.n., căci “oamenii de- clasați” reprezintă “instrumentele cele mai bune, pentru că sînt cele mai coruptibile" de care se poate servi o dominație “pentru a ex- ploata țara, populațiile ei autohtone” (Ibidem, p. 62-63). Teoria s.s.n. este o contribuție ori- ginală, a lui Eminescu, la cercetarea procesului prin care o “pătură superpusă” poate schimba întregul sistem de stratificare al unei societăți (cf. I. Ungureanu, Paradig- mele cunoașterii societății, 1990, p. 156). Ceea ce face posibilă s.s.n. este fenomenul — propriu mai cu seamă societăților moderne — de relaxare a legăturii dintre "titlurile deținute de membrii unei “elite” și “capa- citățile” sau “competențele" lor efective (“indicii de excelență”, cu termenul lui Pareto). Așa se face că în elită se aglomerează inși fără merite și fără capacități. Procesul care conduce la un asemenea rezultat este numit de Eminescu s.s.n. “Cu totul altfel stau rapor- turile la noi / decît în Apus n.n. /, scrie Eminescu. Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de organizații (...). Fără muncă, fără merit, mii și mii de indivizi (...) se superpun poporului ro- mânesc...” (M. Eminescu, Opere IV, 1938- 1939). Pareto nu admite acest fenomen decît cu caracter de excepție. Eminescu demon- strează că, în România, dimpotrivă, excepția devine regulă: “.. .am dovedit că deasupra po- porului român istoric (...) s-a superpus o pătură (...) în rîndul celor ce-o compun (...) nu se poate naște un autor de exemplu, un om de știință sau de litere, un om care sa com- penseze prin știință sau talent munca națională ce-l susține (...). în toate ramurile vieții intelectuale și ale statului, în toate încheieturile organice ale națiunii s-au încui- bat paraziți; tocmai centrele organice sînt cuiburile în care se prăsesc și se înmulțesc” (M. Eminescu, ibidem). Pareto face ipoteza (variabilă pentru cazul normal) că între “eti- chetă" și gradul de excelențe a celui care-o deține ca titlu, ca funcție ori ca poziție, există o relație statistic necesară și încadrează toate abaterile în clasa excepțiilor nesemnificative. Să ne imaginăm însă o societate în care nu funcționează corelația dintre titlu și compe- tență (capacitățile cerute de titlu). în acest caz, legea circulației sociale nu se va bloca, dar ceea ce va circula va fi nu excedentul unei capacități ci deficitul ei. Eminescu numește acest proces s.s.n. Pareto analizează cazul în care s.s. este un joc de “sumă pozitivă" și ignoră cazul acelui joc al selecției prin care ceea ce se adună în “elită” dă un rezultat de “sumă negativă". în acest caz, elita este un loc de acumulare a deficitului social și acest de- ficit se rezolvă pe seama "parazitismului social”, deci în contul și pe seama muncii ne- compensate a societății. Ideea teoretică a s.n. și a unei elite cu semnul minus nu-și pierde valabilitatea cînd părăsim cazul empi- ric al societății românești. Ea este cu adevărat o idee teoretică, nu pur și simplu o “generali- zare empirică”, și ca atare își păstrează valoarea teoretică independent de situația empirică prin care s-a ilustrat. Ce este o elită cu semnul minus? Aceea în care se adună cei ai căror indici dă capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruți de titlurile ocupate (“etichetele”corespunzătoare locului 529 SEMICULTURĂ deținut într-o “clasă”a societății). Elita, în sen- sul sociologiei paretiene, îi cuprinde pe cei care au indicii maximi de capacitate. Din acest punct de vedere vom constata că acest concept al lui Pareto este un “concept teore- tic”, redă un caz limită. Oricum, elita reprezintă o “clasă pozitivă”, la Pareto, adică acea “clasă” care grupează cele mai înalte capacități în raport cu titlurile (“etichetele”) co- respunzătoare. Putem să ne imaginăm însă și cazul opus, al unei “clase superioare și ne- gative”, care grupează altminteri spus, indivizii cu indicii de capacitate cei mai scăzuți. Cazul ar fi acela în care, de exemplu, în elita medicilor s-ar afla nu medicul cu indi- cele cel mai ridicat de capacitate ci acela care are indicele cel mai scăzut de capacitate. Prin urmare, într-o societate nu circulă doar indicii ci și “etichetele” astfel că la adăpostul unei e- tichete pot circula nu “capacități” ci “nulități” și în felul acesta, în locul capacităților, în elită se acumulează nulitățile. Și aceasta pentru că orice titlu are un indice de excelență care va- riază de la un minim la un maxim. în viziunea lui Pareto, o elită este o mărime sociologică de valoare pozitivă. Dar această mărime poate avea o valoare negativă dacă în elită se grupează indivizi cu indici minimi de capaci- tate profesională în raport cu nivelul la care se situează titlurile (etichetele) deținute. Aceasta este o “clasă negativă”. De unde putem dedu- ce aceasta? O elită înseamnă combinarea dintre un număr de titluri Pj și un număr Ni de indivizi cu indicii (nivelurile) cei mai ridicați pentru capacitățile cerute de acele titluri. Deci: (XPimax • Nimax) / numărul total al membrilor elitei) Dar pot fi cazuri în care mărimile să fie aso- ciate prin relație invers proporțională: deci nivelurile profesionale care cer competențele cele mai înalte să fie ocupate de indivizi cu ca- pacitățile cele mai scăzute. Deci: (XPjmin ’ Njmin) / N Este cazul în care avem un deficit de capa- cități profesionale în populația care ocupă (deține) locurile într-o elită. Cînd numărul ce- lor care dețin “eticheta” unei clase fără a avea calitățile corespunzătoare acesteia îl depă- șește pe al celor care posedă eticheta ei au calități corespunzătoare ei, vorbim despre “clasă negativă”. Pareto asimilează conceptul său de elită acelor cazuri în care “locurile” sau “eticheta” cu indice maxim de capacitate sînt ocupate de indivizi cu indici maximi de capa- citate (este primul caz). Cazul al doilea descrie acele situatii în care elitele capătă profil de “clasă negativă” (clasă în care se acumulează un deficit de capacități și compe- tențe: adică “locurile” din elită sau eticheta sînt ocupate (deținute) de inși cu capacități mediocre). Prin urmare, este corect să vorbim despre “clase pozitive” și “clase negative”, așa cum și procedează Eminescu în sociolo- gia sa. Cît privește elitele, acestea sînt “clase teoretice” întrucît prezumăm că ele trebuie să fie constituite din indivizi cu indici maximi de capacitate. în realitate însă aceste elite “teo- retice”, ca ansamblu de “locuri” (titluri) cu indici "teoretici” superiori, pot fi ocupate de inși cu indici inferiori de capacitate (“clase ne- gative”). Procesul prin care o “elită”, ca ansamblu de titluri cu indici maximi de exce- lență, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (“clasă negativă”) poartă numele de s.s.n., V. circulația elitelor, compensația muncii, pătură superpusă. II.B. SEMICULTURĂ concept folosit de C. Rădulescu-Motru (1868-1957) pentru a de- semna lipsa armoniei între elementele sufletești ale unui popor, prezența unor “osci- lații și ciocniri”, absența unei unități sufletești, dar care nu lăsa impresia unui “rău întocmit”, ci a “ceva nedesăvîrșit”. S. nu are acea notă de falsitate pe care o întîlnim la pseudocul- tură, ci ”stă la jumătatea drumului" ce duce la cultura desăvîrșită. Orice popor care nu este 530 SERVICII SOCIALE strivit de condiții istorice, geografice, antropo- logice nenorocite poate atinge starea de s.. Popoarele semiculte oferă un mediu sănătos indivizilor și permite ivirea unor “indivizi extra- ordinari” din eforturile cărora a rezultat cultura (Cultura română și politicianismul, 1904). V. cultură, pseudocultură. M.L. SERENDIPITATE (Serendip, “numele antic al țării Sri Lanka”), termen lansat de Ho- race Walpole în 1754 într-o scrisoare către Horace Mann pentru a desemna “facultatea sau șansa de a găsi o evidență neprevăzută pentru anumite idei sau (pentru a se referi) la identificarea surprinzătoare a noi obiecte sau relații care nu erau în mod special căutate”. în sociologie, s. este un procedeu metodic de observare colaterală a acelor manifestări, fe- nomene sau evenimente care sînt sau par neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice în contextul unui proiect de cerce- tare. Accentul este pus pe posibilitățile de descoperire, din întîmplare sau datorită pers- picacității, a unor rezultate importante care nu erau inițial căutate. De aceea se numesc rezultate sau descoperiri serendipitale. Apli- carea exclusivă a algoritmului de testare a ipotezelor are asociat riscul de îngustare a cîmpului investigativ, a curiozității de a obser- va alte manifestări sau de a culege alte date decît cele pe care ipoteza inițială le solicită. S. îndeamnă la manifestarea activă și extinsă a curiozității investigative provocate de apariția unor inconsistențe în date sau a unor deviații de la normalitatea aparentă. în felul acesta se adună noi date și informații, se fac noi in- ferențe și chiar se reformulează ipotezele inițiale sau se adaugă altele noi, extinzîndu-se sau schimbîndu-se cadrul teoretic inițial. V. imaginație sociologică, testarea ipotezelor statistice. L.V. SERIE termen invocat de A.D. Xenopol (Les principes fondamentaux de l’histoire, 1899, La theorie de l’histoire, 1908) pentru a legitima din punct de vedere logic științele is- torice, care au ca obiect fenomenele individuale, particulare și unice ce nu pot fi subsumate, prin generalizare, legilor cauzale. S. constă în înlănțuirea cauzală în timp (se- rialitate) a fenomenelor individuale, particulare, unice, adică a faptelor de succe- siune, fiind factorul logic constitutiv al științelor istorice. Ea îndeplinește rolul de “or- ganizator științific”, de sistematizator al istoriei, similar cu rolul pe care-l are noțiunea de lege în constituirea științelor teoretice care au ca obiect faptele de repetiție. S. este con- siderată de Xenopol o soluție teoretică superioară conceptului de valoare istorică (W. Dilthey, W. Windelband, H. Rickert) pen- tru legitimarea științifică a disciplinelor istorice. Descoperirea s. rezultă din cerceta- rea minuțioasă a faptelor succesive, tot așa cum descoperirea legilor rezultă din studiul faptelor coexistente dar de repetiție. în toate s. istorice își fac prezența trei factori: forța e- voluției, acțiunea mediului și puterea indivi- dualității. S. pot fi paralele sau succesive. V. cauzalitate, lege, sociologie. M.L. SERVICII SOCIALE 1. Totalitatea ser- viciilor oferite de către stat populației în mod gratuit sau la un tarif redus. Prin s.s. se dis- tribuie o parte considerabilă a fondurilor de consum social. Cuprinderea și importanța acestora diferă de la o societate la alta, de la o etapă istorică la alta etc. Principalele dome- nii în care în forme și în grade diferite se dezvoltă s.s. sînt: ocrotirea sănătății, învățămîntul, activitățile cultural-artistice, e- ducația fizică și sportul, transportul în comun etc. Gradul de dezvoltare a s.s. este direct proporțional cu nivelul economic de dezvol- tare a societății și cu importanta acordată în politica de stat problemelor de asigurare a condițiilor de viață a populației și reducerii ine- galităților sociale. 2. în sens larg, s.s. desemnează totalitatea serviciilor pe care o 531 SEX (RELAȚII ÎNTRE SEXE) comunitate (localitate, asociație etc.) le asi- gură total sau parțial, pentru toți membrii ei sau pentru segmente particulare care mani- festă o nevoie sporită de astfel de servicii. în această accepțiune, în sfera s.s. sînt incluse și serviciile oferite de comunitățile locale sau de către asociații membrilor lor. Cercetarea sociologică a s.s. este interesată în special de accesibilitatea diferitelor categorii sociale la s.s., calitatea generală și specifică a acestor servicii, modul în care sînt organizate, conse- cințele sociale ale funcționalității lor eficiente sau deficitare, dinamica nevoilor de s.s. în ra- port cu caracteristici ale populației și ale societății globale, raportul dintre grupurile marginale și s.s. V. asistență socială, calita- tea vieții, sociologie economică. D.S. SEX (RELAȚII ÎNTRE SEXE) Identi- tatea sexuală este o componentă esențială a personalității umane. Toate societățile folo- sesc diferențele anatomice dintre bărbat și femeie pentru a defini anumite roluri de s. Acestea sînt ansambluri de obligații și îndato- riri atribuite în raport cu s. Atribuirea începe în prima perioadă a vieții copilului; acesta învață să fie bărbat sau femeie și își păstrează iden- titatea întreaga viață. în raport cu rolurile de s., se așteaptă ca tradițional femeia să fie pa- sivă, blîndă, îndurătoare, dependentă, iar bărbatul să fie activ, independent, capabil de autocontrol, dominant și chiar agresiv. El ar asigura securitatea economică a familiei, ar proteja membrii familiei împotriva pericolelor exterioare, ar lua decizii importante și ar fi principalul deținător al autorității. Rolul tra- dițional al femeii este centrat pe casă și familie; prestigiul soției este derivat, în mod obișnuit, din prestigiul soțului. Rolurile de s. sînt mai precis prescrise în cazul bărbaților. Fetele tinere pot adopta unele comporta- mente considerate tradițional a fi asociate bărbatului (să îmbrace pantaloni, să practice un sport de performanță), dar bărbatului nu i se permite să se îmbrace cu rochii, să se far- deze sau să poarte bijuterii). ♦ Dacă diferențele dintre s. sînt evidente și puternic înrădăcinate în fiecare societate, în schimb este mai dificil de explicat căror factori se da- torează ele. în acest domeniu se confruntă două explicații: una care apreciază că factorii biologici sînt esențiali și a doua care insistă pe rolul factorilor culturali. Explicația biologică pornește de la deosebirile genitale dintre bărbat și femeie. Din aceste deosebiri decurg unele consecințe: secrețiile hormonale la bărbați permit dezvoltarea musculară și con- feră o forță fizică mai mare; dar aparatul genetic masculin este mai puțin protejat împotriva unor maladii; bărbatul se maturi- zează mai greu decît femeia; rata mortalității este mai mare la bărbați; durata medie a vieții este mai mare la femei. Cercetările psiholo- gice au pus în evidență faptul că diferențele dintre s. se manifestă din primii ani de viață, ceea ce a permis formularea ideii că ele sînt determinate biologic. în replică cu aceste teorii, au fost formulate teoriile influențelor culturale care argumentează că diferențele foarte tim- purii se pot datora și faptului că socializarea diferențială a s. începe practic de la naștere. Dacă diferențele între s. ar fi determinate doar biologic, înseamnă că ele ar trebui să fie similare în toate culturile. Or, în realitate, în- tîlnim o mare varietate de seturi de roluri în raport cu s. De aici se deduce concluzia că factorul determinant este cultura. Rolurile de s. se dobîndesc prin socializare: individul învață atitudinile și comportamentele care se așteaptă de la cel care aparține unei categorii de s. Socializarea se face în raport cu anu- mite stereotipii sexuale: băieții sînt îmbrăcați în albastru și fetele în roz; camerele lor sînt decorate diferit; jocurile și jucăriile sînt dife- rite. Un rol esențial revine limbajului: copiii învață cu ajutorul cuvintelor să facă di- ferențele dintre s. și, în același timp, învață că bărbatul este plasat mereu înainte (inclusiv în 532 SEX (RELAȚII ÎNTRE SEXE) învățarea gramaticii: întîi apare “el” și pe urmă “ea”). Socializarea băieților este mai dificilă decît a fetelor și se face, de multe ori, în ter- meni negativi (se menționează ce nu are voie să facă: să nu plîngă, să nu fie fricos, să nu se joace cu păpuși). Întrucît socializarea este făcută în principal de către mamă, fetele învață mai ușor rolul s., putînd utiliza și iden- tificarea cu părintele. Diferențierea rolurilor de s. devine și mai evidentă în perioada adoles- cenței: fata devine interesată să atragă băieții și învață că poate realiza acest lucru manifes- tîndu-și “feminitatea”. Școala accentuează stereotipiile sexuale; multe texte pentru copii sînt construite pe diferențierea tradițională e rolurilor de s. Consilierii școlari și profesionali acționează în aceeași direcție: orientează fe- tele spre ocupații “feminine” și băieții spre ocupații “masculine”. Mijloacele de comuni- care în masă întăresc stereotipiile sexuale (chiar și în cele mai recente producții cinema- tografice și TV, pretins nonconformiste bărbatul este prezentat ca fiind puternic, cu- rajos, întreprinzător, iar femeia ca fiind simpatică, grațioasă, atractivă, dacă nu chiar un obiect sexual pentru bărbați). ♦ în majo- ritatea societăților, rolurile bărbaților și femeilor nu sînt numai diferite dar sînt și ine- gale. Din punct de vedere psihologic, bărbatul este educat să fie dominant, să aibă rolul prin- cipal în luarea deciziilor, în timp ce femeia este educată să fie supusă și obedientă. Ine- galitățile dintre sexe sînt înrădăcinate în structurarea și funcționarea tuturor instituțiilor sociale: educație, muncă, exercitarea puterii. Femeile sînt supuse unui sexism instituționa- Hzat (stereotipii sexuale, prejudicii și discriminări). Deși discriminările tradiționale în accesul la o carieră educațională au fost le- gal înlăturate în majoritatea țărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare, în realitate continuă să funcționeze anumite discriminări. Chiar părinții încurajează mai mult băieții să urmeze o carieră școlară superioară. Dacă numărul bacalaureaților este aproximativ egal pe cele două s., în schimb numărul absolvenților (bărbați) de învățămînt superior este mai mare decît numărul absolventelor, iar numărul bărbaților cu titlul de doctor este de cîteva ori mai mare decît numărul femeilor care obțin acest titlu. Majoritatea femeilor urmează stu- dii umaniste sau care conduc la o carieră didactică în învățămîntul preuniversitar, în timp ce majoritatea bărbaților urmează studii inginerești, manageriale sau care conduc la o carieră științifică. în domeniul muncii s-au înregistrat schimbări semnificative. Pînă la jumătatea secolului al XX-lea, numărul femei- lor care aveau o activitate permanentă extrafamilială era redus. După 1950, ponde- rea femeilor cu o ocupație extrafamilială permanentă a crescut rapid, ceea ce a făcut să crească și ponderea lor în totalul forței de muncă. Sub acest aspect, situația este foarte diferită de la o țară la alta. Gradul de ocupare cel mai ridicat se întîlnește în țările socialiste și în fostele țări socialiste din Europa. Expli- cațiile acestor diferențe sînt atît de natură economică (salariile relativ scăzute ale bărbaților obligă femeile să caute un loc de muncă) cît și politică (promovarea politică a e- galității femeilor cu bărbații). Deși accesul la muncă este mai puțin discriminatoriu sau ne- discriminatoriu, femeile continuă să fie plătite mai puțin decît bărbații. în unele situații este vorba de o discriminare absolută: deși bărba- tul și femeia îndeplinesc aceleași condiții de calificare, competență profesionale sau vechime, ei primesc salarii diferite. Această procedură se conformează și stereotipiilor sexuale conform cărora bărbatul trebuie să primească un salariu mai mare întrucît el are de întreținut o familie. în alte situații, este vor- ba de o discriminare relativă provenită din faptul că femeile ocupă mai ales funcții sub- alterne și au o experiență profesională mai scurtă. Multe ocupații sînt dimensionate “masculin” sau predominant “masculin” (ma- 533 SEX (RELAȚII ÎNTRE SEXE) joritatea profesorilor universitari, a polițiștilor și inginerilor sînt bărbați), în timp ce altele sînt dimensionate “feminin” sau predominant “fe- minin” (majoritatea persoanelor care lucrează în învățămîntul preuniversitar, în librării, în activități de secretariat sînt femei). Această dimensionare în raport cu s. implică și o anumită inegalitate: femeile secretare sînt subordonate unui șef bărbat, asistentele me- dicale sînt subordonate unui doctor bărbat. în unele profesii considerate esențial masculine (judecători, avocați, arhitecți, medici) s-a constatat în anii 1970-1980 o creștere a pon- derii femeilor, fără a se ajunge însă la egalizarea ponderii bărbaților. Profesiile pre- dominant feminine oferă puține posibilități de avansare în ierarhia organizațională. Compa- niile sînt reticente în a accepta femei tinere în posturi de conducere, pe considerentul că peste un anumit timp femeia își va întrerupe activitatea pentru a naște și a-și îngriji copiii. După încheierea fertilității, femeia este consi- derată prea bătrînă pentru a ocupa un post de conducere important. Unul dintre domeniile cu cele mai puternice manifestări ale sexis- mului instituționalizat este politica care este considerată în majoritatea societăților ca fiind o activitate rezervată bărbaților. Numărul fe- meilor care ocupă funcții de șefi de state, șefi de guverne, miniștri sau prefecți este foarte redus. în conformitate cu stereotipiile sexiste, se apreciază că este “nefeminin” ca femeile să se implice într-o activitate “murdară” cum este politica. în unele societăți, sexismul în politică a început să se diminueze. în S.U.A., Franța, Germania, guvernele cuprind cel puțin 2-3 femei cu rang de ministru. Prin aceasta se răspunde presiunilor exercitate de mișcările feministe și, în același timp, se ia în considerare faptul că femeile reprezintă o categorie electorală extrem de importantă. ♦ Deosebiri între rolurile bărbaților și femeilor există în fiecare societate, dar ele devin o problemă socială atunci cînd un număr sem- nificativ de oameni obiectează împotriva sexismului instituționalizat. Răspunsurile date de cercetările sociologice la problemele ce de- curg din diferențierile de s. diferă în raport cu perspectiva teoretică utilizată. Perspectiva funcționalistă consideră că problemele legate de rolurile de s. decurg din schimbările so- ciale care au avut loc în societate. în mod tradițional, diferențele între rolurile de s. erau bazate pe diferențierile biologice: femeia se ocupa cu gospodăria și cu copiii, iar bărbatul asigura suportul economic. Revoluția indus- trială a perturbat aceste aranjamente tradiționale. Realitatea economică s-a schim- bat însă mult mai rapid comparativ cu atitudinile și mentalitățile. Soluția propusă de funcționaliști la această problemă este de a asigura o mai mare conformitate a atitudinilor și așteptărilor cu actualele condiții. Unii autori argumentează chiar o reîntoarcere la trecutul stabil și consideră că o egalitate a s. este dis- funcțională. Diviziunea tradițională a muncii între bărbați și femei este considerată că a fost mai eficientă întrucît ea permitea sociali- zarea unor roluri de s. specializate în cadrul unor familii stabile. Alți funcționaliști argu- mentează necesitatea unei redefiniri a rolurilor de s. prin luarea în considerare a schimbărilor economice, politice și sociale și a unei restructurări a instituțiilor sociale pen- tru a elimina sexismul care le este implicit. Perspectiva confiictuaiistâ consideră că dis- criminarea femeilor este unul dintre aspectele opresiunii universale. Bărbații și-au folosit forța pentru a domina femeile și au creat in- stituții prin care să-și perpetueze puterea și autoritatea. Schimbările economice și politice au permis femeilor să cîștige mai multă pute- re și autoritate. Ele devin tot mai conștiente de discriminările la care sînt supuse și se mobi- lizează să înlăture sexismul instituționalizat. Pentru perspectiva funcționalistă, acțiunea so- cială constituie calea de urmat pentru a instaura justiția în raporturile dintre s. Pers- 534 SEX (RELAȚII ÎNTRE SEXE) pectiva psihosociologică consideră că deo- sebirile dintre rolurile de s. sînt puternic atașate personalității și sînt rezultatul socia- lizării diferențiate. Perspectiva biosocială consideră deosebirile dintre s. ca fiind con- diționate biologic; în acest caz, nimic nu mai este de făcut, realitatea trebuie acceptată așa cum este. Perspectivele behavioriste și inter- acționiste argumentează că inegalitățile dintre s. pot fi eliminate prin modificarea pro- cesului de socializare. ♦ RAPORTURI ÎNTRE SEXE. Analiza științifică a comporta- mentelor sexuale și a r.s. este dificil de realizat întrucît se confruntă cu numeroase tabuuri, jumătăți de adevăr sau considerații false.O idee puternic înrădăcinată în conștiința colectivă și care influențează și cer- cetarea științifică constă în aprecierea unui anumit tip de comportament sexual ca fiind normal și în eticheterea celorlalte tipuri de comportamente ca fiind anormale. Cer- cetările antropologice au pus în evidență că orice tip de comportament sexual a fost sau este practicat într-o societate în care a fost sau este considerat normal. Sociologia r.s. este în mare parte tributară concepției creștine asupra sexualității. Creștinismul tim- puriu a acceptat relațiile sexuale numai între soți și numai în scopul reproducerii. Absti- nența era considerată un ideal pentru bunul creștin, iar preocuparea pentru sexualitate era văzută ca ceva diavolesc. Unele culte pro- testante sau neoprotestante au reafirmat reprimarea dorinței sexuale. în general, se poate constata în istoria sexualității din so- cietățile vestice o alternanță a perioadelor de represiune cu cele de permisivitate în relațiile sexuale. De asemenea, se poate observa o permanentă distanță între morala sexuală și comportamentele sexuale efective. ♦ în toate societățile sexualitatea este asociată cu iubi- rea. Filosofii antici au arătat că iubirea nu este la fel în toate situațiile. Din acest motiv, grecii utilizau trei expresii diferite: eros care desem- na iubirea romantică sau sexuală; agape care desemna iubirea altruistă și philos care de- semna iubirea fraternă. în psihologia con- temporană este larg utilizată clasificarea lui Jophn Alan Lee (Colours of Love, 1974) ba- zată pe un model circular cu șase tipuri: a. iubirea romantică (atracția este irațională și are o puternică componentă erotică); b. iubi- rea maniacă (emoție intensă și pasiune, dorință puternică de posesiune); c. iubire e- goistă (preocuparea este de a implica emo- țional partenerul cît mai mult posibil, evitîndu- se dependența emoțională față de acesta); d. iubirea pragmatică (evaluarea atentă a părților bune și rele ale partenerului, fără pa- siune, într-o manieră competitivă); e. iubirea camaraderească (prietenie de lungă durată, bazată pe loialitate și încredere, pasiunile sînt reduse); f. iubirea altruistă (preocuparea pen- tru nevoile partenerului, fără pretenție de recompensă). Aceste tipuri sînt inegal distri- buite în raport cu s., vîrsta, apartenența etnică. ♦ Analizele sociologice și antropolo- gice au pus în evidență faptul că r.s. s-au modificat de-a lungul istoriei. O schimbare vi- zibilă în r.s. s-a produs la sfîrșitul secolului al XlX-lea și în secolul al XX-lea. Aceste schimbări au fost considerate de unii analiști drept o “revoluție sexuală”. La o analiză mai obiectivă se constată însă că această “revo- luție” constă mai curînd în faptul că tinerii sînt mai deschiși în a discuta problemele lor sexuale și că schimbările sînt mai puțin sem- nificative la nivelul comportamentelor efective. O altă schimbare constă în faptul că problemele sexuale sînt frecvent prezente în mijloacele de comunicare în masă. Datele științifice privind sexualitatea în societățile contemporane au început să devină tot mai numeroase, deși multe dintre ele au fost obținute prin utilizarea unor metodologii dis- cutabile (insuficientă reprezentativitate, ponderea mare a nonrăspunsurilor). Cer- cetările sînt convergente în a susține că au 535 SEX (RELAȚII ÎNTRE SEXE) avut loc: o creștere a ponderii persoanelor cu o experiență sexuală premaritală, o scădere a vîrstei medii la prima experiență sexuală, o creștere a ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relații sexuale extramari- tale, o extindere a practicării sexualității orale, o descreștere a practicii prostituției, o intensi- ficare a utilizării mijloacelor contraceptive, o creștere a utilizării materialelor erotice și, în general, o creștere a liberalismului sexual. Schimbările sînt mai evidente la nivelul tine- rilor și persoanelor cu un nivel ridicat de instrucție. La nivelul cunoștinței publice, schimbarea cea mai evidentă este liberalis- mul sexual al femeilor: exprimarea publică a problemelor lor sexuale, exprimarea dreptului la satisfacție sexuală. Aceste schimbări nu au dus însă la eliminarea sexismului instituționa- lizat. Un aspect controversat al liberalismului sexual îl constituie practicarea deschisă a ho- mosexualității. Nu se poate afirma cu certitudine că a avut loc o creștere a practici- lor homosexuale; datele pentru perioadele anterioare sînt aproape inexistente sau nu pot fi utilizate pentru o comparație validă. Singu- rul lucru evident este faptul că homosexualii nu-și mai ascund opțiunea sexuală. Explicația științifică a homosexualității este într-o fază incipientă, teoriile existente putînd fi conside- rate mai curînd ipoteze. Unele explicații afirmă că homosexualitatea este ereditară; altele identifică originile acestui tip de com- portament în familie (homosexuali au avut o mamă dominatoare și posesivă și un tată neafectiv și ostil). Teoriile sociologice apre- ciază că homosexualitatea se învață și este determinată de contextele societale. Crește- rea numărului cazurilor îmbolnăvirilor de SIDA a frînat temporar practicarea homo- sexualității, îndeosebi a celei de grup, încadrarea legală a acestui comportament sexual este foarte diferită de la o societate la alta: în unele țări, reprimarea este foarte pu- ternică, mergînd pînă la condamnarea la închisoare pe viață; în alte țări, homosexuali- tatea a fost legalizată sau practicarea ei este tolerată. Reprimarea se concentrează aproa- pe exclusiv asupra homosexualități masculine, în timp ce homosexualitatea femi- nină (lesbianismul) este, în mod obișnuit, ignorată. ♦ Un declin evident a înregistrat practicarea prostituției, fapt datorat atît libera- lismului sexual cît și a creșterii numărului de locuri de muncă pentru femei.în țările din Europa de Est, practicarea prostituției s-a in- tensificat după 1990. Situația este explicabilă prin starea generală de criză din aceste so- cietăți și prin faptul că anterior fusese sever reprimată. Din punct de vedere legal, prosti- tuția este ilegală în majoritatea societăților, dar în multe locuri este tolerată pe consi- derentul că răspunde unor nevoi sociale și că interzicerea ei ar provoca probleme mult mai grave. ♦ Liberalismul sexual a fost asociat și cu extinderea pornografiei. Definirea obsce- nității este o problemă foarte dificilă și se face în mod foarte diferit de la o societate la alta și chiar în cadrul aceleiași societăți de la un grup la altul. Deosebirea care se face în ultima vre- me între materiale erotice și materiale pornografice este imprecisă și subiect de in- terpretări diferite. Interdicția pornografiei se confruntă peste tot cu aspecte legate de drep- turile și libertățile individului. Cercetările privind impactul social al pornografiei sînt di- vergente: unele consideră că pornografia contribuie la creșterea ratei violurilor; altele susțin că nu există o corelație semnificativă între expunerea la pornografie și rata violuri- lor. Cenzurarea pornografiei poate răspunde la imperativele moralei publice, dar poate fi fo- losită și ca un mijloc de reprimare a unor creații artistice. ♦ Problemele sociale și juri- dice ale r.s. sînt extrem de complicate. în trecut exista un consens relativ asupra sexua- lități normale și anormale, iar legile erau, în bună parte, în concordanță cu așteptările so- ciale. în prezent, nu mai există o concordanță 536 SIMBOL între comportamentele sexuale efective, așteptările sociale și reglementările legale. în S.U.A., de exemplu, legile prevăd pedepse foarte severe (pînă la 20 de ani închisoare) pentru cuplurile care practică sexualitatea orală. Cercetările indică însă că această prac- tică sexuală este utilizată de peste jumătate din numărul cuplurilor americane. Consensul asupra ceea ce nu este permis în raporturile sexuale se reduce la cîteva aspecte: condam- narea violurilor, interzicerea contactelor sexuale în locurile publice, interzicerea folo- sirii copiilor pentru practici sexuale. Răspunsurile date problemelor sociale ale r.s. se diferențiază în raport cu perspectiva teoretică adoptată. Funcționalistă consideră că prostituția este inevitabilă și benefică pen- tru societate (crează locuri de muncă pentru cei cu calificare slabă, permite persoanelor care nu doresc sau nu pot să aibă relații sexuale permanente să-și satisfacă nece- sitățile sexuale, evitînd astfel utilizarea violenței). Tot din perspectiva funcționalistă se argumentează și restrîngerea raporturilor sexuale premaritale și extramaritale pe moti- vul că s-ar asigura integritatea sistemului de rudenie, s-ar evita confuziile în ce privește pa- ternitatea și s-ar facilita transmisia moștenirii spre copii. Restricțiile sexuale sînt funcționale întrucît permit utilizarea energiei în scopuri sociale mai utile. Pornografia ar trebui elimi- nată întrucît încurajează sexualitatea pre- maritală și extramaritală. Homosexualitatea ar trebui interzisă pentru că ea nu îndeplinește nici o funcție socială utilă. Din perspectiva conflic- tualistă, pornografia, homosexualitatea și prostituția sînt forme ale luptelor sociale și do- menii ale discriminării. Reprimarea lor se dovedește în cele din urmă disfuncțională, în- trucît conduce la crearea unei “piețe negre” a obiectelor și serviciilor interzise și la încuraja- rea crimei organizate pentru asigurarea controlului acestei piețe foarte profitabile. Adepții conflictuaiismului insistă pentru mai multă permisivitate din partea societății în a- titudinea față de comportamentele sexuale și încurajează lupta organizată pentru recu- noașterea drepturilor “minorităților sexuale”. V. căsătorie, discriminare, familie, feminism, homosexualitate, pornogralie, prostituție. I.Mih. SIMBOL(gr. symbolon “semn de recu- noaștere”), ceva (orice) care social reprezintă, evocă, semnifică altceva decît este. De exem- plu, în poemul lui Edgar E. Poe “Never more”, corbul apare ca pasăre a morții, a pierderii ire- parabile. Ceasul și semaforul simbolizează ordinea din lumea orașelor. Există o simbolis- tică a culorilor. “în sistemul actual — scria CI. Levi Strauss —, semnul roșu evocă prime- jdia, violența, sîngele, iar verdele speranța, calmul și desfășurarea placidă a unui proces natural, ca acela al vegetației... Dacă opoziția roșu/verde este inversată, conținutul ei se- mantic este decalat în mod perceptibil, pentru că roșul rămîne roșu, iar verdele rămîne verde, nu numai în calitate de stimuli senzo- riali dotați fiecare cu o valoare proprie, ci pentru că ele sînt suporturi ale unui simbolism tradițional”. S. este o componentă fundamen- tală a oricărei culturi. Oamenii sînt singurele ființe care au capacitatea de a crea și a utiliza s. într-adevăr, s. au transformat strămoșii an- tropoizi în oameni și i-au făcut ființe sociale. Alte organisme pot comunica semnificații prin gesturi, sunete, atingere și emanații chimice, dar într-o mare măsură semnificațiile (înțele- surile) acestor semnale sînt programate genetic. Actele noastre sociale implică o acti- vitate simbolică (limbă, gesturi), o transfor- mare constantă a rolurilor, respectiv a actori- lor, fiecare din ei devenind într-un anumit sens “un altul generalizat”. Interacționismul simbo- lic a evidențiat înrîurirea reciprocă a indivizilor prin s., semnificații și interpretări. Limba (vor- bită și scrisă) este cea mai importantă 537 SIMPLEXIA VALORILOR componentă a simbolismului social. Ea este “vehiculul” spiritului și cel mai însemnat mijloc de comunicare și de socializare. După E. Sa- pir, formele scrise sînt s. secundare ale s. vorbite, adică “s. de s.”. Expresiile faciale (mi- mica) joacă și ele rolul de s. sociale. Prin intermediul lor vizualizăm bucuria, dezgustul, surpriza, tristețea, mînia, indiferența etc. Gesturile se referă la mișcările corpului prin care se poate exprima o idee, un sentiment etc., sau pentru a da mai multă expresivitate vorbirii. Spre deosebire de s. verbale, s. non- verbale sînt mult mai abundent folosite în interacțiunile sociale. Bazat pe experimente, Albert Mehrabian a stabilit că impactul total al unui mesaj este în proporție de 7% verbal, 38% vocal și 55% facial. Un alt specialist, Raymond L. BirdwhistelI sugerează că nu mai mult de 30 pînă la 35% din semnificațiile unei conversații sau ale unei interacțiuni sînt trans- mise prin intermediul cuvintelor. Obiecte ca steagurile, statuile, picturile, icoanele, unifor- mele, de asemenea servesc ca s. sociale. Filosoful german E. Cassirer arăta că “omul nu mai trăiește într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta... sînt componente ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod nemijlocit, el nu o mai poate privi față în față... Atît de mult s-a învelit pe sine cu forme lingvis- tice, cu s. mitologice sau cu rituri religioase, încît nu poate vedea sau cunoaște nimic decît prin mijlocirea acestui mediu artificial”. Cultu- ra constă — după acesta — în s. și se transmite prin comunicarea s. Omul nu este numai animal rațional este deopotrivă emoțional și rațional, mai precis un animai symbolicum, un utilizator de simboluri. V. limbă, interacționism simbolic, cultură. I.F. SfMPLEXIA VALORILOR neologism derivat din lat. simplex, “unitar”, și aplicat în sociologia axiologică creată de Eugeniu Spe- ranția (1888-1972). El desemnează “factorul unificator”, “nucleul de valori” care conferă identitate grupurilor sociale. Termenii sinonimi: țesătura conținuturilor (valorilor) circulante, nu- cleul imponderabil al valorilor, complex spiritual interpsihic, factorul ideal (Introducere în socio- logie, II, Principiile fundamentale ale sociologiei, 1939). Elementele constitutive ale s.v. sînt: ideile, credințele, idealurile, mo- durile de apreciere care circulă în grupurile sociale. Sursa valorilor circulante sînt elitele, masa populației fiind depozitarea acestora. S.v. influențează afinitatea și gradul de coe- ziune al grupurilor prin: modul cum oglindesc unele caractere psihologice sau antropologi- ce ale grupului, selecția și supraviețuirea conținuturilor valorilor, influența reciprocă a conținuturilor circulante și a “totalului” lor. 17 sociologie românească, valoare. M.L. SIMULARE tehnică cvasiexperimentală de cercetare care constă în substituirea unui sistem cu un model în vederea studierii feno- menelor, relațiilor și proceselor cu un grad înalt de complexitate. S. nu se reduce la imi- tarea sau reproducerea sistemelor reaie, ci introduce simplificări strategice în compoziția lor pentru a accentua caracteristici sau relații reprezentative. între modelul de s. și sistemul de referință apare astfel o distanțare numită “decala) al s.” (R.P. Abelson, 1968). Mărimea decalajului depinde de amploarea simpli- ficărilor introduse și de gradul de cunoaștere prealabilă a sistemului supus s. De altfel, s. presupune un anumit nivel prealabil de cu- noaștere a sistemului real. Forma însăși a s. depinde de acest nivel. în acest sens, se dis- ting trei tipuri de s.: a. Iconică: se bazează pe cunoașterea comună, descriptivă sau pre- teoretică și ia forma jocurilor de s. în care sînt reprezentate prin analogie relații sau procese specifice unor grupuri, organizații sau comu- nități. Este forma cea mai răspîndită de practicare a s. în științele sociale, în general, 538 SINCRONISM și în sociologie în special, constînd în implica- rea de persoane care joacă anumite roluri, identifică probleme și aplică strategii de soluționare prin interacțiuni reglementate de anumite reguli. Domeniul de aplicare a jocu- rilor de s. este destui de vast: dinamica grupurilor sociale, raporturi între partide, or- ganizații sau categorii sociale, analiza ierarhiilor organizaționale și a relațiilor inter- grupale, analiza practicilor de elaborare a deciziilor etc. Tehnica de elaborare și aplicare a jocurilor de s. este oarecum standardizată, presupunînd doar adaptări în funcție de obiectivele urmărite și de conținuturile speci- fice sistemului simulat (H.W. Smith, 1975). b. S. simbolică este aplicată mai ales în studiul sociologic al relațiilor internaționale și al relațiilor dintre organizații sau dintre comu- nități în condiții de densitate mare a interacțiunilor. Se realizează în formă analo- gică sau omologică, în funcție de distanța dintre sistemul real și modelul de s. în forma analogică entitățile reale sînt substituite cu al- tele mai ușor manipulabile și controlabile, dar care se comportă ca și cînd ar fi reale. Forma omologică operează cu entități și variabile care numai în aparență sînt similare cu refe- rințele reale (H. Guetzkow, 1963; M. Inbar, C.S. Stoll, 1972). Specifică pentru s. simbo- lică este intervenția nu numai a actorilor, ci și a calculatorului ca instrument de oferire a in- formațiilor necesare actorilor implicați în jocurile de s. sau ca instrument de continuare a s. inițiate în variantă iconică și dezvoltată apoi în plan formal pentru scopuri prospective și evaluative (J.S. Coleman, 1964). c. S. for- malizată: sistemul simulat este formalizat logic sau matematic, transpozabil ca model în limbajul calculatorului și studiat în mod inter- activ în variantă stochastică sau deterministă. Se aplică pentru studierea unor procese psi- hologice individuale, rețele de comunicare interumană, procese decizionale, sisteme so- ciale cu grad înalt de organizare. Presupune o cunoaștere aprofundată a sistemului pentru a-l reprezenta printr-un model formalizat și o bancă de date și informații care să ofere baza empirică a s. Scopurile s. formalizate sînt pre- dominant predictive și evaluative (H.S. Perloff, L.Wingo, 1968). ♦ S. este și mai ales tinde să devină una din cele mai puternice tehnici de cercetare cvasiexperimentală în sociologie. Criteriul principal de validitate a aplicării constă în realizarea izomorfismului dintre variabilele sistemului real și cele impli- cate în construcția modelului. în timp ce validitatea internă rezultă din raționalitatea modelului, validitatea externă este încă pro- blematică. După unele aprecieri, s. este nu numai o metodă de analiză, ci chiar o direcție nouă și productivă de dezvoltare a cercetării sistemelor complexe (F.M. Borodkin, B.D. Mirkin, 1977; A.Gheorghe, 1979). V. experi- ment, formalizare în sociologie, idealizare, inteligență, interacțiune, model. L.V. SINCRONISM termen propus de Eugen Lovinescu pentru a explica “sensul dezvoltării popoarelor” și formația “civilizației române moderne”. în viziunea lui E. Lovinescu, “există un spirit al veacului numit de Tacitus, Saeculum, adică o totalitate de condiții mate- riale și morale configuratoare ale vieții popoarelor europene într-o epocă dată”. Sin- cronizarea se referă, într-o primă accepțiune, la acțiunea nivelatoare pe care acest spirit al veacului o exercită asupra structurilor men- tale ale societăților (europene), impunîndu-le astfel o direcție unică și ritmuri comune de e- voluție. Acest “spirit” al veacului se desprinde din gradul de evoluție intelectuală ca și din si- tuația economică a epocii și îmbracă forma unei "invenții". Aceasta se difuzează apoi, prin imitație socială, în toate societățile. Difu- ziunea acestei “invenții” prin “contagiune mentală” reprezintă conținutul legii s. Proce- sul de sincronizare are, deci, într-o a doua accepție, înțelesul unui proces de difuziune, 539 SINCRONISM prin contagiune mentală, a formelor și ideilor moderne în cuprinsul societăților tradiționale, “trezindu-le” astfel din “somnul” tradiției. E. Lovinescu preia ideea de contagiune mentală de la sociologul francez G. Tarde, care o în- trebuințase pentru studiul relațiilor dintre indivizi, și o aplică relațiilor dintre societăți. în raportul cu legea imitației a lui G. Tarde, Lo- vinescu aduce unele corecturi pe baza teoriei lui G. Le Bon. Spre deosebire de legea imi- tației, legea s. se referă la rolul influențelor ideologice asupra dezvoltării civilizațiilor (ca- racterul anticipator al influențelor ideologice), în al doilea rînd, legea s. ne previne că in- fluența nivelatoare a ideologiei nu se transmite dinlăuntru în afară, ca în viziunea lui Tarde, ci invers, din exterior spre interior, adică de la forme la fond, sau mai exact, de la forme ideo- logice la structuri sufletești. E. Lovinescu găsește ilustrare legii sale în acțiunea crea- toare a ideologiei apusene. (“Prin acțiunea creatoare a ideologiei apusene și prin in- fluența capitalismului, societatea noastră și-a schimbat revoluționar structura; pe temelii agrare s-a ridicat civilizația burgheză. Pornind din stratele adînci ale sufletului, literatura n-a putut ține pasul revoluției formelor sociale', (...) ea a luat o atitudine critică față de revo- luția socială”). Sincronizarea, deci, în al treilea rînd este un proces de evoluție de la forme la fond. Propagarea formelor noi se realizează, cum am precizat, prin contagiune, de sus în jos, adică de la forme spre fond. Pro- pagarea aceasta a fost actul prin care “axa vieții noastre politice și culturale s-a schimbat din Răsărit în Apus; de ea se leagă viitoarea formă revoluționară a societății românești” (E. Lovinescu. Istoria civilizației române mo- derne, 1972). Concluzia lui Lovinescu este că, în situația noastră, evoluția de la forme la fond este singura normală. Prin urmare, într-o a patra accepțiune, sincronizarea constă în schimbarea axului de gravitație a unei culturi sub presiunea aceluiași spirit al veacului. Sensul difuzionist al ideii este încă mai con- turat aici. Spiritul veacului este situat într-o anumită arie — în cazul analizat de Lovines- cu, în Europa apuseană — de unde se transmite în țările întîrziate, care astfel se ma- nifestă o vreme ca “periferii” sau “suburbii” ale “centrului” apusean. Acest interval de trans- mitere a formelor de la centru la periferie prin difuziune, reprezintă primul moment al legii s. și anume momentul “determinațiunii”. Al doi- lea moment al acțiunii legii este cel al dezvoltăriiinter-dependente a societăților sin- cronizate. Acest moment aproximează mai adecvat etimologia termenului (din gr. syn, “împreună”, cronos, “timp”). Teoria s. susține că orice societate este influențată în evoluția ei de evoluția altor societăți, dar “nu este co- rect să interpretăm influența ca determinare", după cum, pe de altă parte, ipoteza "evoluției uniliniare pe care o susține teoria s. a fost in- firmată atît de știința modernă cît și de evoluția societăților". (I. Ungureanu). Totodată, cum ideea de sincronizare se asimilează cu ideea de nivelare, înseamnă că rezultatul sincro- nizării nu este o nouă ordine ci o dezordine generalizată, fiindcă nivelarea este entropică (I. Ungureanu). Prin urmare, prin sincroniza- re, interpretată în acest sens, obținem și efecte de involuție, nu doar de evoluție. Dacă s. nu-și poate rezerva statutul de lege socio- logică, în schimb, credem că ideea de sincronizare poate fi utilizată ca “ipoteză so- ciologică” (Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, 1991). “în fapt, dacă pri- vim sincronizarea ca un proces secular, atunci orice sistem socio-cultural este sincro- nic, iar legea s. nu ne mai spune nimic, fiindcă rămîne doar o banalitate. Dacă duratele sin- cronizării sînt reduse la ani, luni sau zile, vom găsi puține fenomene socioculturale care e- voluează după legea s.” (Ibidem). Teoria s. poate fi deci utilizată numai ca teorie a pe- rioadelor de sincronizare și numai dacă “obiectele” sincronizării sînt delimitate spațio- 540 SINE temporal. în plus, trebuie să ținem seama de faptul că unele “procese de sincronizare” pot genera efecte de rămînere în urmă, încît o teorie extinsă a sincronizării trebuie să țină seama și de cata-cronii (Kata, “în urmă”, cro- nos, “timp”), nu numai de sincronii. Acest aspect sancționează teza după care, în orice condiții, faptul de sincronizare induce dezvol- tare, progres, înaintare în civilizație. Ca atare, o teorie a fenomenelor de sincronizare tre- buie se țină seama de toate tipurile de raporturi temporale, și de cele catacronice și de cele de proto-cronie (proto, “înainte”, cro- nos, “timp”) și de cele de metacronie {meta, “alături de, dincolo de”), adică de deplasarea laterală a liniei evoluționare. V. difuziune, e- voluție, modernitate, neosincronism, protocronism, schimbare socială. I.B. SINE integrare a gîndurilor, sentimentelor, aspirațiilor și proceselor biologice într-o exis- tență umană individuală cu caracteristici de funcționare armonioasă; ansamblu de proce- se organizatorice (stereotipuri perceptive, seturi de acțiuni, mecanisme de apărare) care prezintă personalitatea individuală ca un sistem coerent și integrat în relație cu alții; structură relativ stabilă de cunoștințe, valori, atitudini, convingeri, modele de comportare și relaționare socială constituită de-a lungul is- toriei vieții individuale ca urmare a perceperii, analizei conștiente și interiorizării propriilor experiențe și ale altora și care conferă unei persoane o identitate proprie. în acest ultim sens, s. este o construcție personală în con- texte socio-culturale specifice, funcții edificatoare importante avînd limbajul, proiecția și identificarea, succesul și insucce- sul personal, retroacțiunea (feed-back) socială. Se pot distinge două componente funcționale ale s., avînd în vedere două funcții diferite ale individului ca ființă socială; funcția de a acționa asupra mediului (s. subiect sau inițiator de acțiuni) și funcția de a recepta acțiuni (s. obiect sau receptor) (J.S. Coleman, Foundations of social theory, 1990). Această distincție are implicații în analiza organizațiilor și a corporațiilor, în abordarea socială a unor probleme juridice etc. S. rezultă din confrun- tarea a ceea ce crede eul despre propria constituție și ceea ce cred alții despre mani- festările eului pe scena vieții. De aceea G.H. Mead (Mind, seif and society, 1934) a susținut că s. trebuie pus în relație cu “altul generali- zat” (ca sinteză individual produsă de manifestări, trăsături, atitudini, modele de comportare apărute în interacțiunile diverse cu alții) și cu “altul semnificativ” (feed-back in- formațional dinspre cei investiți de o persoană cu o poziție privilegiată în raporturile de inter- acțiune). în afară de s. (nediferențiat sau) glo- bal, care conferă identitate unei persoane, se poate remarca și un s. diferențiat pe rolurile sociale atribuite sau asumate de o persoană în relație cu alții, ultimul fiind o particularizare a primului. Din percepereași analiza propriilor experiențe rezultă o structură cognitivă care transcende aspectele concrete ale diverselor acțiuni și interacțiuni ce solicită o persoană și are menirea de a organiza și corela abilitățile, ideile, obiceiurile și sentimentele unei per- soane în forma concepției despre s.. Aceasta are grade diferite de consistență (P. Lecky, 1945). O dimensiune importantă a concepției despre s. este evaluarea s., respectiv gradul în care o persoană apreciază sau dezaprobă ceea ce percepe ca aparținînd propriului s. Aceasta se constituie și evoluează în relație cu controlul s., care este un set de abilități prin care o persoană se autocontrolează și controlează mediul social sau fizic încon- jurător, depinzînd de nivelul autocunoașterii și al cunoașterii mediului ambiant, de modul de impunere a regulilor sociale și a mediului fizic, de gradul de încurajare socială a inde- pendenței și inițiativei sau a dependenței și conformismului, de orientarea s. spre apărare sau spre expansiune (dominare). De 541 SINGURĂTATE regulă, în sociologia orientată pozitivist (“obiectivă) nu-i loc pentru s., întrucît ar fi un concept prea vag și indeterminabil, pe cînd în sociologia "interpretativă" (interacționismul simbolic, etnometodologie, fenomenologia socială) sau “umanistă” s. deține o poziție ex- plicativă centrală. V. consistența sinelui, ego, inteligență, personalitate, psihologie uma- nistă. L.V. SINGURĂTATE stare psihologică legată de unele experiențe subiective de viață pe baza cărora individul are sentimentul se- parării lui de ceilalți, se simte, se percepe izolat; s. se definește în raport de o nevoie specific umană: nevoia de celălalt. Relația cu celălalt are o serie de funcții esențiale pentru normalitatea eului: securitate, împlinire a ce- rințelor biologice (hrană, adăpost, reproducere), funcții suportiv-psihologice și culturale (identitatea de sine prin comparare cu celălalt, reducerea fricii și anxietății, forma- rea sentimentelor de dragoste, prietenie, acceptare reciprocă, auto-evaluarea și eva- luarea etc.); în s. individul experimentează lipsa de comunicare; se simte dezrădăcinat de mediul socio-cultural în care trăiește; simte lipsa suportului afectiv-emoțional, a identi- ficării cu grupul, comunitatea (lipsa sentimentului de apartenență); conștienti- zează pînă la dramatizare nevoia de celălalt. ♦ Cercetări și experimente legate de procese și fenomene ale însingurării din perspectivă psihologică, sociologică, psihosociologică, antropologică au apărut în anii ‘60-’70 în S.U.A. și Europa, (Weiss, 1973, Moustakas, 1972) ele dobîndind o mare popularitate în anii *80 (Rubenstein și Shaver, 1982, Peplau și Perlman, 1982). Starea de s. a fost drama- tizată în filosofia existențialistă care i-a acordat un loc deosebit în ontologia umanu- lui; o preocupare distinctă s-a conturat în legătură cu s. și din perspectiva interesului public, a unor instituții. ♦ S. se diferențiază prin forme, surse, intensitate și durată. în ra- port de surse, avem următoarele forme ale s.: s. prin izolare forțată (accidente); s. prin izo- lare dorită, căutată (exprimă cerința autonomiei eului, a identității de sine, a regăsirii autenticității eului, de protecție împo- triva unor relații exterioare care pot să fragmenteze, să distorsioneze, să dezagrege logica vieții interioare); s. prin izolare în închi- sori și instituții (orfelinate, spitale, case de bătrîni, instituții pentru handicapați etc.); s. ca rezultat al alienării în relațiile sociale (s. în pre- zența celorlalți: prieteni, familie, colegi); s. ca stare predominant emoțional-afectivă (despărțirea de cel iubit, de copii, de părinți). Deși unii cercetători au considerat ca o măsură a s. numărul, cantitatea de relații cu ceilalți, s-a observat că s. nu e numai în funcție strict de cantitatea acestora, ci de semnificația pe care fiecare persoană o acordă situațiilor respective. Este vorba aici de intensitatea, gradul s. perceput de per- soana în cauză. Starea de s. acoperă o arie largă de procese psihice, începînd cu stări trecătoare, de scurtă durată, de insatisfacție vagă, plictiseală în prezența celorlalți, trecînd prin sentimentul cronic, acut, de izolare psi- hică, lipsă de comunicare, neîncredere în ceilalți (patologii ale s.) și ajungînd la forma cea mai severă a s. care poate conduce la si- nucidere. ♦ Deși o sursă importantă a s. se găsește în dezechilibrul relațiilor interperso- nale, s. poate fi și un efect social structural. Există situații sociale de risc pentru unele gru- puri (adolescenți, tineri, divorțați, văduve, handicapați sau grupuri marginalizate social și economic cum sînt săracii, minorități etni- ce) care prin limitarea oportunităților de integrare sînt expuși mai mult decît alții la însingurare. Efectele s. sînt diferite de la un individ la altul în funcție de vîrstă, sex, situație concretă de viață și de aceea terapia pentru patologiile s. este individualizată. V. izolare, motivație, psihoterapie, socioterapie, sine. E.Z. 542 SISTEM SOCIAL SINUCIDERE suprimare intenționată a propriei viețr. Prin raportarea mai multor cazu- ri de s. la o populație dată se obține o măsură a intensității fenomenului de s. la nivel social. Durkheim (La Suicide, 1897) distinge patru ti- puri de s. — anomică, egoistă, altruistă și fatalistă. Primul tip de s. este favorizat de si- tuațiile anomice, caracterizate prin dezintegrarea structurilor normative ei valo- rice, prin definirea neclară a scopurilor individuale, prin conflict între mijloace și sco- puri etc. în situațiile în care orientările valorice dominante sînt de tip individualist, cu inter- acțiuni reduse între individ și grup, sînt favorizate s., de tip egoist. în s. altruistă, mo- tivația o constituie dorința de a face bine altora (acte de eroism etc.). S. fatalistă, menționată în treacăt numai de către Durk- heim, se produce ca reacție la norme prea restrictive care blochează orice perspectivă individuală (s. scalvilor). Fenomenul de s. a fost pus în relație cu comunitatea rezidențială (mai intens la orașe decît la sate), convinge- rile religioase (mai intens la protestanți decît la catolici, la libercugetători decît la credin- cioși), mobilitatea socială (favorizat de mobilitatea descendentă), stabilitatea vieții de familie (s. mai frecventă la femeile di- vorțate decît la cele căsătorite), imitație sau contagiune socială, vîrstă (s. crește ca frecvență o dată cu numărul de ani), sex (s. mai frecventă la bărbați decît la femei, ca act împlinit, dar ca tentativă de s. fiind mai frecventă la femei), categoria socială, peri- oada de criză economică, de război etc. Geografia s. are o mare stabilitate în timp, țări precum Ungaria menținînd rate foarte ridicate (numărul de s. la 100 000 de locuitori fiind de 32 în anii '30 ai acestui secol și de 46,6 în 1980). Rate foarte reduse ale s. se înregis- trează în Italia (8,5 în anii 1931 -1938 și 5,9 în 1971-1978). Sau, pe arii și mai întinse, Euro- pa centrală continuă să aibă rate de s. mai mari decît cea meridională. (Pentru o analiză complexă vezi J-C. Chesnais, Histoire de la violence en Occident de 1800 ă nos jours, 1981). în psihologie și medicină se folosește frecvent, ca sinonim cu s., termenul de suicid, calchiat după francezul suicide. V. abuz, asis- tență socială, calitatea vieții, sex, violență, devianță. D.S. SISTEM SOCIAL în general prin s. se înțelege o mulțime de obiecte care acțio- nează între ele atît de intens încît stările lor sînt interdependente, modificarea unuia du- cînd la modificări determinate în toate celelalte prin natura sa, viața socială prezintă caracteristica de s. la toate nivelele sale de organizare: grupul de muncă, familia, între- prinderea, localitatea, societatea globală, umanitatea. Unitatea cea mai simplă care prezintă caracteristica de s. a vieții social-u- mane este activitatea care reprezintă un s. de comportamente, de acțiuni, astfel organizat și orientat încît să realizeze o anumită finalitate: cititul unei cărți, producerea unui produs, construirea unei case. Ceea ce distinge un s.s. de un s. uman individual este participarea mai multor persoane la respectiva activitate. Dacă cititul unei cărți de către o persoană re- prezintă un s. uman, ridicarea unei case de către un grup de constructori reprezintă un s.s. S.s., ca de altfel și celelalte tipuri de s., se caracterizează printr-o stare de echili- bru intern care poate fi static sau dinamic. Echilibrul static reprezintă o configurație de stări a elementelor s. care sînt reciproc com- patibile, prezentînd deci o mare stabilitate. în acest sens, un s. poate avea mai multe con- figurații, stări interne posibile, fiecare prezentînd un grad ridicat de stabilitate. S. di- namice sînt caracterizate prin faptul că schimbările interne sînt continui, fără a se ajunge laforme de echilibru înalt stabile. Echi- librul reprezintă mai mult un proces continuu de echilibrare și reechilibrare. Un exemplu foarte simplu de asemenea s. dinamic îl oferă 543 SISTEM SOCIAL analiza dinamicii s. mondial întreprinsă de co- lectivul condus de D. H. Meadows (Limits of Growth, 1972) care ia în considerare 5 para- metri fundamentali care se influențează continuu unul pe celălalt: producția indus- trială, producția agrară, resursele naturale, populația și poluarea. S.s. are o anumită evo- luție datorită dinamicii acestor 5 parametri. O distincție foarte utilă metodologic este între s.finaliste și s.de interacțiune sau supras. S. finaliste se caracterizează prin faptul că în- treaga lor organizare (structurare) și dinamică este determinată de realizarea unei finalități. Fabricarea unui tip de produse de- termină organizarea internă a unei întreprinderi; dezvoltarea cunoașterii deter- mină modul de organizare a activităților de cercetare științifică la nivelul activității unui cercetător sau a unui institut de cercetători. Un s. finalisteste compus dintr-o mulțime de acțiuni astfel constituite încît ansamblul lor să ducă la realizarea respectivei finalități. De re- gulă, s. finalistetind să-și exprime organizarea într-un amplu s. de statute și roluri. Statutele și rolurile formează un s. pentru că fiecare are funcția sa, completîndu-se reciproc astfel încît să asigure realizarea unor finalități spe- cifice. Ex. statutele/rolurile medicului și pacientului formează un s. a cărui finalitate este vindecarea pacientului. S. de interde- pendență nu sînt finaliste, ci sînt compuse din mai multe subs., de regulă finaliste, care in- teracționează, tinzînd să realizeze un anumit echilibru care reprezintă o rezultantă a aces- tor interacțiuni. Din faptul că reprezintă un s. rezultat din interdependența mai multor s. orientate finalist, ele pot fi numite suprasiste- me (sisteme din sisteme). R. Boudon dă un exemplu foarte simplu de s. de interacțiune: cozile la 2 case de bilete învecinate vor tinde să fie egale. Starea de egalitate reprezintă nu o finalitate a s. celor două cozi, ci rezultanta finalității fiecărei persoane de a-și minimiza așteptarea. Analiza s. se realizează în funcție de tipul de s. avut în vedere. Analiza s. fina- liste se realizează și ea în mai multe variante. a. Analiză funcțională apriorică: se pornește de la finalitatea generală sau de la cerințele funcționale fundamentale ale oricărui s. sau ale tipului de s. avut în vedere și se caută să se identifice tipul de elemente care realizează aceste cerințe funcționale. Este cazul teoriei lui T. Parsons. Acesta consideră că orice s. trebuie să realizeze 4 precondiții funcționale: realizarea scopului, adaptarea, menținerea modelului latent și integrarea. Pornind de la aceste imperative funcționale fundamentale, se pot detecta în organizarea unui s. real ace- le subs. care au funcția de a le realiza (Social System, 1951). Același tip de analiză se rea- lizează adesea și în legătură cu între- prinderea. Finalitatea ei generală este stabi- lită; de asemenea principalele tipuri de cerințe funcționale și de subs.: producție, marketing, cercetare și dezvoltare, personal etc. b. Ana- liza funcțională “aposteriorică” pornește invers, de la descrierea amănunțită a orga- nizării s. — statute și roluri, norme de acțiune — și se încearcă să pună în evidență funcția pe care fiecare element identificat anterior o îndeplinește. Analiza s. de interdependență generează alte tipuri de abordare, a. Detec- tarea efectelor interacțiunii dinamice dintre elemente, prin intermediul unui s. de ecuații. Este cazul analizei de s. dezvoltată de J. W. Forrester, b. Pornind de la analiza orientărilor s. finaliste componente (indivizii umani în ul- timă instanță) se pot formula legile de compunere și agregare a acestora și care for- mează substanța s. de interacțiune. Ex. analizele lui R. Boudon (La logique du social, 197-9, Les effets pervers, 1977). S. finaliste conțin următoarele mari tipuri de elemente: a. actorii — indivizi, grupuri sau chiar colecti- vități; b. acțiunile, comportamentele acestora care reprezintă substanța sistemului propriu- zis (s. este o mulțime de acțiuni); c. relațiile de interdependență dintre elementele compo- 544 SOCIAL-DEMOCRAȚIE nente ale sistemului. ❖ Este necesar a se opera distincția dintre s. și structură. Structu- ra reprezintă modul de organizare internă a unui s. Un s. poate avea o structură sau alta. O întreprindere de exemplu poate fi fundată pe o structură ierarhic-autoritară sau pe o structură ierarhic-democratică, sau pe o altă formă alternativă de conducere. Toate aceste structuri sînt alternativ funcționale. Adesea, un s. poate avea simultan mai multe structuri alternative: starea lui internă, sub presiunea diferiților participanți, poate oscila între o structură sau alta (principiulplurarității struc- turale). De exemplu, o întreprindere poate tinde să aibă o ierarhie autoritară generată de comportamentul directorului și a altor partici- panți care promovează un comportament autoritar, îl acceptă și solicită, în timp ce alți participanți tind să promoveze o structură de- mocratică, s. rezultat fiind o oscilație și o tensiune între cele două tendințe structurale. O problemă tot mai importantă a analizei este relația dintre s care pot fi: relații de sub- și su- praordonare (SJsubs.), sau relații de vecinătate, de influență reciprocă, de compe- tiție sau de cooperare. Teoria matematică a jocurilor reprezintă un instrument foarte util de analiză a relațiilor dintre sistemele aflate în competiție/cooperare. V. funcție, structură. C.Z. SOCIAL-DEMOCRAȚIE Deși la înce- puturile sale legată de marxism, s.d. este astăzi foarte diferită. Originile sale trebuie căutate în discuțiile generate de fondarea partidului social-democrat german în 1875 ca urmare a unui acord între Lassalle și marxiștii ortodocși. “Programul de la Gotha”, care de- finea orientările acestui partid, avea să fie violent criticat de Marx. Această critică este încă și astăzi actuală pentru a marca deose- birile radicale dintre s.d. și marxism. în viziunea s.d., socialismul este un obiectiv po- sibil de realizat prin evoluția societății capitaliste, prin reforme treptate care să asi- gure un grad tot mai înalt de echitate socială. Bernstein, unul dintre cei mai importanți teo- reticieni ai s.d. apăra ideea că dezvoltarea capitalismului nu duce automat la socialism, care este mai degrabă un ideal de atins prin dezvoltare, civilizație și democrație și nu im- pus printr-un partid de avangardă, cu scopuri și structuri clandestine. Revoluția nu mai este necesară într-o asemenea accepțiune, pentru că cei doi piloni teoretici (adică pauperizarea generală și polarizarea) pe care se sprijină această idee nu mai există. în consecință, lupta pentru socialism este, în mod necesar, graduală și ia, în principal, calea reformelor. Pe plan politic, ar fi vorba de realizarea unei veritabile democrații, iar pe plan economic, obiectivul l-ar constitui aproprierea de către muncitori a mijloacelor de producție prin acțiune politică și sindicală. Varianta engleză, fabianismul, este influențată de teoreticienii “noului liberalism”, Hobhouse și Wallas. în timp ce vechiul liberalism își fixa drept scop suprimarea constrîngerilor și limitărilor în do- meniul comercial și în societatea civilă, “noul liberalism” urmărește realizarea unei mai mari justiții sociale și o repartiție a bunurilor e- conomice de natură să asigure fiecăruia cea mai mare libertate. Mijlocul îl constituie inter- venția statului în economie. Concepția s.d. avea să primească un sprijin teoretic impor- tant prin lucrările lui Keynes și Burnham, preluate de social-democrați atît pentru a de- monstra inexactitatea analizei marxiste, cît și pentru a determina evoluții noi în economiile țărilor din Europa occidentală. După cel de-al doilea război mondial, influența partidelor so- cial-democrate a crescut foarte mult. Acestea și-au întărit legăturile și influența în cadrul In- ternaționalei Socialiste, unele din ele parvenind în mai multe rînduri la guvernare. S.d. a avut un rol stimulator în dezvoltarea postbelică a societăților europene, prin carac- terul său de model cultural alternativ. 545 SOCIALITATE Atenuarea conflictelor sociale, apariția insti- tuțiilor de mediere, întărirea caracterului pluralist al democrațiilor europene sînt strîns legate de această doctrină și mișcare politică. Autoprotejîndu-se față de influența unor opțiuni voluntariste de origine comunistă sau “socialdemocratică”, s.d. definește socialis- mul în termeni ca redistribuire sau egalitate crescîndă prin intermediul unei economii mixte. V. conservatism, ideologie, liberalism, politică, putere. N.L. SOCIALITATE 1. Concept fundamental al sociologiei, prin care se răspunde întrebării dominante în mai toate concepțiile și teoriile sociologiei: cum este posibilă ordinea so- cială? (“problema hobbesiană a ordinii”). S. este considerată drept premisa constitutivă a societății și este explicată fie ca o consecință a naturii umane (omul este o ființă socială), fie ca o consecință a înțelegerii sau acordului rațional stabilite între oameni (contract so- cial). în primul caz, natura umană este analizată ca un complex de instincte, încli- nații, sentimente, stări de spirit etc., care determină individul uman să se asocieze cu ceilalți sau, dimpotrivă, să concureze cu aceștia, ceea ce permite definirea s. ca in- stinct social. în al doilea caz, s. este explicată ca un produs al rațiunii și este definită, prin ur- mare, ca o normă sau valoare socială. în ambele situații, s poate fi însă considerată ca formă a inter-existenței oamenilor, a exis- tenței sociale, mai precis, a ordinii sociale. în analiza s. trebuie să avem în vedere următoa- rele: a. determinanții economici ai s. acțio- nează totdeauna în strînsă legătură cu cei noneconomici (biologici, bioecologici, demo- grafici, culturali și spirituali în general); b. s. se constituie în tipuri sau forme corespunzătoare structurilor economice ale societății (coopera- tiv/competitive, participativ/coordonatoare, egalitare/inegalitare) și/sau structurilor care rezultă din interacțiunea variabilelor economi- ce și noneconomice ale societății; c. orice formă sau tip de s. are o determinare istorică, în sensul că se schimbă odată cu modificarea propriilor determinanți și, în general, în sensul că se transformă corespunzător condițiilor (împrejurărilor) de loc și de timp ale existenței umane. 2. Sinonim al sociabilității, care de- finește caracteristica omului de a fi ființă socială, respectiv de a trăi în societate, de a se integra în aceasta prin procesul de socia- lizare) sau pur și simplu de a se asocia cu alte ființe umane. între s. și sociabilitate sînt însă diferențe, determinate de faptul că sociabilita- tea cuprinde doar manifestările “pozitive” (G. Simmel) ale s. (altruism, cooperare, grega- rism, întrajutorare etc.). Prin urmare, socia- bilitatea poate fi definită, prin raportare la s., doar ca o formă sau ca un tip al acesteia. Dar chiar și atunci cînd în cadrul formelor socia- bilității sînt incluse și asociațiile umane realizate prin “opoziție”, trebuie să distingem cele două concepte, fiindcă s., ca premisă constitutivă a societății, este și premisa socia- bilității. V. contract social, socializare, societate. LU. SOCIALIZARE 1. Extinderea numărului de agenți individuali care exercită control sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate. în acest sens, se are în vedere s. producției și a muncii sau s. mijloacelor de producție. Că urmare a adîncirii diviziunii muncii, a combinării unor funcții specializate de munci și a concentrării lor în unități productive, se produce s. muncii și producției. 2. Proces psihosocial de trans- mitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în ve- derea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. în acest sens, s. este un pro- ces interactiv de comunicare, presupunînd dubla considerare a dezvoltării individuale și a influențelor sociale, respectiv modul perso- 546 SOCIALIZAREA NAȚIUNILOR nai de receptare și interpretare a mesajelor sociale și dinamica variabilă a intensității și conținutului influențelorsociale. S. presupune învățarea socială ca mecanism fundamental de realizare, finalizîndu-se în asimilarea indi- vizilor în grupuri. Studiul sociologic al s. se bazează pe distingerea și corelarea de varia- bile care se referă la: caracteristici individuale (vîrstă, sex. maturizare, dezvoltare, inteli- gență etc.); agenți ai s. (cultură, națiune, organizații, familie, grupuri, clase sociale, școală); metode și forme de transmitere (lim- baj, mecanism de control, ritualuri, practici de creștere a copiilor și de integrare socială, forme de imitație, de identificare, substituire, inhibiție sau întărire); structuri de atitudini, va- lori, acțiuni și comportamente (roluri și statuturi sociale, moralitatea relațiilor sociale, etica muncii, orientări politico-civice, perfor- manțe, altruism, integrare, conformare etc.). Enumerarea variabilelor, care nu se vrea ex- haustivă, a ținut cont de frecvența apariției lor în contexte analitice ale s. Prin combinații teo- retice multiple se pot caracteriza sau indivi- dualiza tipuri diverse de s. în general, ținînd cont de finalitatea urmărită sau de efectele deja produse, se distinge între s. adaptivă sau integrativă și s. anticipatoare. Prima condu- ce la configurarea acelor caracteristici sau capacități personale care facilitează integra- rea, participarea și realizarea socială a unor activități într-un cadru instituțional dat. S. an- ticipatoare constă în asimilarea acelor norme, valori și modele de comportate care facili- tează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituțional sau organizațional viitor. Uneori s. anticipatoare poate conduce, în plan perso- nal, la situații de conflict valoric sau normativ. Intensitatea s. este maximă în copilărie sau în perioadele de tranziție de la un stadiu de viață la altul. Cu o intensitate mai redusă s. se rea- lizează de-a lungul întregii vieți a unei persoane. Din păcate, au fost realizate mai ales studii transversale ale s. și prea puține de tip longitudinal, care ar fi mult mai relevante. Corelate cu s. sînt procesele de desocializare și de resocializare (s. secundară). Desociali- zarea presupune izolarea fizică și socială a unei persoane sau depărtarea ei de contex- tele sau persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacțiune și i- au sprijinit statusu- rile adoptate, în vederea eliminării modelelor de comportare și de interacțiune anterior însușite. Resocializarea este concomitentă cu desocializarea și constă în orientarea învățării și controlului social către asimilarea și manifestarea de comportamente indivi- duale compatibile cu tabla de valori și atitudini a noului sistem integrator. Eficacitatea reso- cializării depinde nu numai de receptivitatea individuală, ci și de intensitatea controlului so- cial exercitat de noua agenție de s. și de gradul de eliminare a factorilor gratificatori an- te riori. I/. asimilare, comunicare, control social, învățare socială. L.V. SOCIALIZAREA NAȚIUNILOR scop final al sociologiei comparate elaborate de Ni- colae Petrescu (1886-1954), semnificînd încrederea obstinată a autorului în destinul te- rapeutic (și menirea reformatoare) al spiritului sociologiei sale, avînd următorul conținut: conduita națională trebuie să înceteze să ge- nereze tensiuni și conflicte devenind socială prin admiterea faptului că orice grup social aparține, ca parte, întregului. S.n. presupune eliminarea din conștiința indivizilor și grupuri- lor a doctrinei false a individualității absolute a statelor naționale, grupurilor etnice și cree- rea conștiinței comune a identității naturii umane. S.n. se întemeiază pe trei rațiuni: a. națiunile manifestă o identitate în structura lor psihologică; b. interesele lor individuale și i- mediate necesită cooperare; c. idealurile lor culturale pot fi deplin realizate doar în cadrul societății umane (care depășește granițele lo- cale și naționale). V. comparație, conflict, națiune. M.L. o 547 SOCIETATE SOCIETATE Mod organizat de existență în sfera fenomenelor vieții. Dacă s. presupu- ne existența comunitară a unor indivizi articulați în ansambluri mai mult ori mai puțin persistente, atunci ea este proprie nu numai lumii umane, dar, în grade diferite, și multor specii din lumea animală. Etologia și sociolo- gia au confirmat, într-adevăr, că chiar și la nivelul speciilor inferioare viețuitoarele își or- ganizează comportamentul în forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numește familie, proprietate, ierarhie, terito- riu comun, întrajutorare, altruism. Prezența comportamentului social la viețuitoare infe- rioare speciei umane l-a determinat pe Rene Maunier (Introduction ă la sociologie, 1938) să considere că alături de studiul s. umane, sociologia ar trebui să-și integreze și tabloul societăților de animale. Analogia între viața socială a oamenilor și viața socială a animale- lor a fost observată încă din antichitate (s-a vorbit atunci, de pildă, de “republici de furni- ci”), însă abia în secolele XVIII-XIX această analogie devine obiect de observație spe- cială, îndeosebi din partea biologilor, culminînd cu lucrarea lui Alfred Espinas, So- cietes animales (1877, teză de doctorat, cf. Maunier, Op. cit.). Sociologii, prin Durkheim în primul rînd, s-au arătat dintru început re- fractari la asemenea analogii, restrîngînd caracterul vieții animale la instincte și reflexe. Nici antropologia culturală n-a fost străină de o asemenea reacție. Teoria supraorganicistă a culturii (A. L. Kroeber, The Superorganic, 1917) aducea în prim-planul discuției două idei directoare: întîi, cultura este supra-indivi- duală, determinismul ei nu se reazemă în chip esențial pe indivizii umani; apoi, cultura deține slabe și imprevizibile legături cu substratul biologic al existenței umane. Posibilitatea de a studia comportamentul uman și cel zoologic într-o perspectivă unificatoare părea, deci, compromisă la începutul sec. al XX-lea. Sem- nificația acestor prime reacții nefavorabile venite dinspre sociologie și antropologia cul- turală ne apare, peste timp, mai limpede: în cazul lumii animale, socialitatea nu intră în di- ferența specifică; în cazul omului, această includere are loc (firește, cu necesitate). Altfel spus, socialitatea este un fenomen secundar pentru cunoașterea biologică (unde anato- mia, fiziologia și structura genetică a organismelor reprezintă teme specifice de studiu); în schimb, la om socialitatea ține de atributele esențiale și nu întîmplător denumi- rea generică de “științe sociale” se aplică adesea disciplinelor mai îndreptățite, poate, a se numi “antropologice”, sau “socio-umane”. Altminteri, nu e mai puțin adevărat (iar socio- logii și culturologii s-au convins de aceasta ulterior) că, totuși, s. umană nu poate fi înțe- leasă complet fără a se ține seama de substratul biologic al indivizilor ce intră în componența ei. Dacă, de exemplu, luăm s. ca grup uman, prima ei ipostază e cea demo- grafică; s. e întîi de toate o populație, cu toate atributele acesteia, inclusiv cu tendința fi- rească de a se reproduce biologic. însăși criteriile de “sex” (dupi o uzanță mai nouă “gen”) și “vîrstă”, care generează importante configurații ale structurii unei s. (= ale struc- turii sociale) sînt în fapt criterii naturale, biologice; consacrarea și efectele lor (ceea ce, e drept, nu înseamnă puțin lucru) repre- zintă procese sociale, dar criteriile ca atare sînt naturale. Devine o dată în plus explicabil de ce sociologii folosesc frecvent în locul ter- menului s. expresia 'Viață socială”. Traian Herseni (Sociologie. Teoria generală a vieții sociale, 1982) definea sociologia drept “știința formelor colective de viață ome- nească”, anunțîndu-și explicit predilecția pentru substituirea, de cîte ori se potrivește, a termenului s. cu expresia “viață socială". Anthony Giddens (The Constitution of Socie- ty, 1986) relevă două categorii de sensuri ale conceptului de s. O primă categorie subsu- mează cristalizări specifice de relații între 548 SOCIETATE CIVILĂ indivizii umani și între instituții (s. capitalistă, s. rurală, s. plurală etc.). @BODY-CONT = A doua categorie vizează caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobîndesc relațiile sociale relativ hotărnicite (s. germană, s. româ- nească, s. europeană etc.); tot în această categorie de sensuri se integrează și comu- nitățile mici, care sînt reprezentative pentru o zonă determinată (avînd deci valoare de eșantion) și care servesc drept baze de cer- cetări etnografice (s. Nuer, s. Tikopia, sau — dacă formula aceasta s-ar fi fixat și în limbajul românesc de specialitate — s. Nereju. s. Drăguș etc.); în fine, în aceeași categorie se- cundă pot fi introduse, de asemenea, asociațiile profesionale (de pildă: Societatea de Antropologie din Paris, Asociația Eu- ropeană a Antropologilor-Sociali, Asociația Sociologilor din România). Chiar și cu aceste precizări, conceptul ca atare de s. rămîne vag și expus obiecțiilor. în 1989, Grupul de Dez- bateri în Teoria Antropologică / GDAT de pe lîngă Universitatea din Manchester a luat în discuție moțiunea cu titlul The Concept of So- ciety in Theoretically Obsolete / Conceptul de societate este teoretic perimat (discuții publi- cate în 1990). Mariiyn Strathern, care a și propus moțiunea, contestă utilitatea acestui concept, prezentîndu-l ca o reificare a unei abstracții și avansînd ca posibil substitut al s. socialitatea însăși. S-a făcut observația (Eli- zabeth Tonkin) că s., ca orice alt concept, operează mai bine în unele cazuri empirice decît în altele. S-a mai relevat, de asemenea, (Tim Ingold) că atitudinile față de acest con- cept exprimă două moduri de a gîndi: gîndire relaționistă, pe de o parte, gîndire atrasă de entități pe de alta. în general, contestațiile la adresa conceptului de s sînt ecouri tîrzii ale structuralismului, pornite în special din con- cepția lui Edmond Leach. Chestiunea este încă în discuție (Kuper, ConceptuaUzing So- ciety 1992). Ce-i drept, prin sine însuși conceptul de s. nu încapsulează o față euris- tică deosebită. Folosit destul de des în lim- bajul comun (“Joc de s.’:, “om de s.”, “s. omenească” etc.), ei nu-și realizează ope- raționalitatea analitică decît sub forma altor concepte — să le zicem “izotropice” — pre- cum: “sistem social”, “structură socială”, “comunitate” (fie mică, fie complexă). Lucru- rile nu stau însă altfel în privința unor concepte din alte discipline științifice. Con- ceptul de “cultură” în antropologie, de ex., nu este operațional prin sine însuși, ci prin inter- mediul unor concepte derivate, precum: “categoriile universale ale culturii”, “cultură materială”, “cultură spirituală” etc. V. antropo- logie culturală, comunitate, cultură, sistem social, sociobiologie, sociologie, structură so- cială. Gh.G. SOCIETATE CIVILĂ La început, ter- menul desemna acea parte a societății diferită de organizațiile militare sau congre- gaționale și era sinonim cu termenul de “societate politică”. Pe măsură ce sfera poli- tică a societății s-a particularizat tot mai mult, termenul a început să denumească acele aranjamente, coduri și instituții sociale și eco- nomice, altele decît cele statale. Acest termen provine din latină (civilis societas). Principalele sale semnificații le datorăm lui Ci- cero. în accepția lui, sînt subsumate aici nu numai statul sau indivizii, ci și condițiile de viață ale unei comunități politice civilizate, su- ficient de dezvoltată pentru a cuprinde orașe cu legi proprii, relații sociale cu deliciile și li- bertățile unei “vieți civile” și unei economii de piață. Aici se originează aspirațiile “comune- lor” sau “burgh-urilor” medievale, reprezentate de clasa care avea să le poarte numele — burghezia și să le includă într-o ideologie. Pentru John Locke, “societatea ci- vilă sau politică” se opune autorității paternale și stării de natură și este un factor de progres, generator de confort și de ordine bazată pe lege. Hegel și Marx aveau să inverseze acest 549 SOCIETATE DE MASĂ raport moral implicit, promovînd o perspec- tivă în care societatea civilă apare ca o stare atinsă prin mercantilism, egoism și avariție, în care omului îi lipsește căldura și coeziunea morală a societăților primare. Acum, prin s.c. se înțelege o ordine socială și economică care se transformă conform propriilor reguli, independent de cerințele etice ale asociațiilor legaliste sau politice. Termenul se referă la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale con- temporane, a căror importanță a crescut atît de mult încît se discută dacă există un acord între s.c. și stat. în societățile pluraliste, s.c. a obținut un loc foarte important, constituind una dintre formele cele mai importante de apărare a indivizilor și grupurilor umane în fața expansiunii statale și furnizînd mijloacele de influențare a deciziilor politice. Cel mai e- ficient și care a devenit o componentă a sistemului politic este grupul de presiune sau lobby, cum este numit în Statele Unite. Grupul de presiune este forma specifică prin care se articulează, se agregă și se exprimă varieta- tea intereselor dintr-o societate pluralistă. Presiunea este exercitată atît asupra partide- lor politice, cît și asupra instituțiilor de putere — parlamente și guverne, mai nou chiar asu- pra instituțiilor Comunității Europene prin forme extrem de variate și specifice de la țară la țară. Cele mai active, pe acest canal al in- fluențării sociale, sînt astăzi minoritățile etnice, culturale sau religioase, unele dintre ele devenind adevărate centre de polarizare politică sau de putere. V. putere, stat. N.L. SOCIETATE DE MASĂ societate în care grupurile primare, informale și relațiile bazate pe comunitate și tradiții au fost înlo- cuite cu relații contractuale, utilitare și cu grupuri secundare și formale. Este etapa fi- nală în trecerea de la gemeinschaft la geseflschaft. S.m. se caracterizează prin anonimitate, grupări de tip asociativ, econo- mie diversă, mobilitate, specializare și di- ferențiere extreme, solidaritate organică, complicație a vieții sociale, specializarea ro- lurilor și statusurilor, statusuri parțiale și dobîndite dependente de educație, mare di- versitate de roluri, distanțare față de rol, conflicte interroluri, relații pe bază de roluri fragmentate, putere bazată pe valori extralo- cale, funcții manifeste, multiplicarea grupurilor de segregare și conflict, organizare pe baza sistemului de vot, viață socială con- centrată pe ocupație, textură relaționară slabă, opțiuni individuale în afara normelor și valorilor tradiționale, alienare și redundanță socială scăzută. Este un tip ideal care nu se regăsește ca atare nicăieri dar ale cărui trăsături sînt tot mai vizibile în toate societățile moderne. Comportamentele în s.m. sînt neorganizate, nestructurate și neconcor- dante; ele pot lua forma zvonurilor, modei, pasiunilor, foliilor, isteriei colective, panicii. Multe teorii sociologice susțin că majoritatea trăsăturilor negative ale s.m. nu sînt inerente dezvoltării societale moderne ci decurg din e- fectele intenționate sau perverse ale unor politici economice și sociale. V. comporta- ment colectiv, gemainschaft- gesellschaft, masă. I.Mih. SOCIETATE DE PIAȚĂ termen de esență weberiană, utilizat pentru a desemna starea unei societăți care depinde într-un grad semnifictiv de o “situație de clasă” (opusă unei “situații de status”). “S.p. este acel tip de societate care se orientează obiec- tiv, în conformitate cu interesul pentru bunurile de schimb, și numai pentru acestea”, într-o atare societate: a. predomină "legalita- tea rațională, în particular, invariabilitatea promisiunii făcute” și aceasta “reprezintă substanța eticii pieții”; b. “piața este în opoziție completă cu toate acele comunalizări, care presupun o fraternizare”; c. schimbul liber se petrece (...) în afara comunității de vecinătate 550 SOCIETATE DE STATUS și a oricăror legături personale"; a. “comerțul” capătă caracterul unui “schimb mut”, adică se desfășoară fără "contacte personale" (cf. Max Weber, EconomieetSociete, 1971,11, p. 634- 35). Teoria s.p. ne spune, de exemplu, că și muncitorul și capitalistul (reprezentanții celor două “clase economice”: “posesoară” și “pro- ducătoare”) sînt “interesați”, înainte de orice altceva, de realizarea schimbului și de rațio- nalizarea lui, cei doi fiind total “liberi” în fața relației de schimb unul să-și vîndă forța de muncă la un preț cît mai ridicat (achiziționarea de venituri), celălalt să folosească forța de muncă pentru a-și spori posesiunea. Același interes îi trimite pe piață și îi îndeamnă să raționalizeze la maximum relația (chiar dacă aceasta îi și opune pe unul celuilalt). Este clar deci că “situația de clasă este, în ultimă in- stanță, o situație de piață”, ceea ce înseamnă că “șansele se viață” ale oamenilor depind aici de pozițiile lor pe “piața capitalistă” și față de ea. Situația de clasă se definește prin poziția indivizilor față de proprietate și de con- dițiile de viață materială. Proprietatea și condițiile de viață economică sînt deci princi- palele criterii ale conduitelor sociale în s.p. Activitatea socială “vizează” aici un scop rațional, prestabilit pe baza criteriilor pieții (ale maximei și raționalei adecvări a mijloacelor la scopuri). Dacă societățile de status se di- ferențiază pe stări sau grupuri de status, s.p. se diferențiază, cel puțin în primă instanță, în clase economice care se transformă în clase sociale, din care se pot naște eventual și grupări de status. Observăm deci că, deși, ti- pologic, cele două societăți sînt principial opuse, polarizate, în plan istoric concret, ele nu se exclud obligatoriu, ba chiar pot deriva unele din altele. Astfel, dintr-o puternică s.p. se poate naște o societate de status cu un foarte pronunțat sentiment a! diferențierii de status (după “prestigiu” și “privilegiu” de sta- tus). Clasele economice sînt deci principala realitate a societății de clasă și Max Weber le împarte în “clasa posesorilor” (pentru care proprietatea este definitivă ) și “clasa pro- ducătorilor” (pentru care definitorii sînt “veniturile economice”, adică accesul la bu- nurile și serviciile existente pe piață). Teoria s.p. permite analiza claselor economice, a transformării lor în “clase sociale” sau în “caste”, mijlocește analiza mobilității sociale, a “comunalizării” și a “societizării”. Situația de clasă este, în ultimă instanță, o situație de piață, în sensul că “șansele de viață ale indi- vizilor” pot fi reglementate de piața de mărfuri, de piața forței de muncă și de întreprinderea capitalistă. Acest aspect este esențial pentru definirea “societății de piață” (cf. și Ion Ungu- rean u, Paradigme ale cunoașterii societății, 1991, p.i 41). V. clasă socială, economie de piață, societate de status. I. B. SOCIETATE DE STATUS concept creat de sociologul german Max Weber pen- tru a desemna acel tip de societăți în care predomină ceea ce el numește “situație de status”. “în contrast cu situația de clasă, de- terminată pur economic, scrie Weber, dorim să desemnăm ca situație de status orice com- ponentă tipică a vieții oamenilor care este determinată de o estimare socială a prestigiu- lui, specifică, pozitivă sau negativă (...). Prestigiul de status (status honour) se sprijină întotdeauna pe d^.anță și excludere”. în s.s averea este subordonată prestigiului și nu in- teresului de capitalizare a venitului ca în “societatea de piață”. Deci “prestigiul” este cel care întemeiază “stările”, situația sau “grupu- rile de status”, pe cînd “factorul” care crează clasele este interesul economic, și anume acele “interese implicate în existența pieței (...). Ordinea de status înseamnă exact inver- sul” (Max Weber, Economy and Society, 1968, voi. 2, p. 926-38). Criteriul situației de status, așadar, nu este cel economic (poziția oamenilor față de piața bunurilor, condițiile e- conomice ale clasei, în genere), ci privilegiul, 551 SOCIOB1OLOGIE respectiv “pretenția considerației sociale”, “prestigiul” sau “onoarea de status”. Acest prestigiu se dobîndește grație unui mod de viață, printr-un tip de educație ori ca prestigiu al unei “profesii”. Curiozitatea este că acest prestigiu se răsfrînge asupra întregii familii și chiar se moștenește, astfel că nu poate fi pier- dut, dar, în schimb, poate fi “uzurpat”. Societățile sînt confruntate adeseori cu mișcări uzurpatoare, astfel că, după o aseme- nea mișcare, mai devreme ori mai tîrziu, urmează o reacție legitimistă la uzurpare. în sensul acesta, există mișcări sociale care pot fi asimilate integral la tipul reacțiilor legitimiste contra unei uzurpări de status. Desigur nu toate revoluțiile sînt mișcări de reacție. S.s. este constituită în temeiul unor postulate și principii opuse “regulilor pieții”, dar ea însăși nu acționează obligatoriu contra “pieții”. O so- cietate de “clase” poate evolua spre o s.s., dacă clasele sociale se transformă în “grupări de status”. S.s. înflorește pe terenul econo- miei de consum liturgico-monopoliste, feudale sau patrimonial stratificate, în timp ce clasele producătoare apar pe solul unei eco- nomii de piață. S.s. aliniază resurse și preocupări pe linia unui consum care pare irațional din punct de vedere economic. Din acest punct de vedere s-ar putea susține că s.s. se interesează mai mult de consum și mai puțin de raționalizarea pieții, ori că acțio- nează chiar pe o direcție care blochează afirmarea “pieței libere”. Pe de altă parte, ju- decind după anumite aspecte ale societății americane, opoziția dintre cele două tipuri de situații — de status și de clasă — s-ar dezvol- ta mai degrabă în direcția complementarității ior decît în aceea a excluderii lor. Astfel, din punct de vedere economic, diferența dintre clasa de mijloc (“guiere albe”) și clasa munci- toare (“bluzele albastre”), în America este aproape nulă. Ele nu se deosebesc prin "con- dițiile de existență”, ci prin “stiiui de viață”, care stabilește diferențe de status extraordi- nare între cele două grupări (cf. Ion Ungurea- nu, Paradigme ale cunoașterii societății, 1991, 143). Prin urmare, stratificarea de sta- tus nu poate fi confundată cu diferențierea de clasă și nu se află într-o opoziție radicală cu “e- tica pieții”. Grupul “gulerelor albe” va acționa, bunăoară, ca “grup de status” în relațiile cu “bluzele albastre”, dar, totodată, se va mani- festa ca grup cu orientare rațională în fina- litate (raționalizare instrumentală) în relațiile sale cu “patronul”. Pe de altă parte, e bine să reținem precizarea, de esență weberiană, că atunci cînd “bazele achiziționării și distribuției bunurilor sînt stabile, înflorește stratificarea de status. Orice repercursiune tehnologică și orice transformare economică amenință însă stratificarea de status și împinge în față cla- sele. Epocile și țările în care situația de clasă are o semnificație preponderentă sînt, de obi- cei, cele în care s-au produs asemenea transformări tehnologice sau economice” (C. W. Mills (ed.) From Max Weber: Essays in So- ciology, Oxford, 1946, p. 195). V. clasă socială, gulere albe/albastre, societate de piață. I. B. SOCIOBIOLOGiE domeniu de studiu al bazei biologice a comportamentelor sociale, animale și umane, utilizînd legile evoiuției bio- logice ca fundament explicativ. Ca disciplină de studiu relativ constituită, s. apare la jumătatea deceniului al optulea al secolului nostru, odată cu publicarea de către Edward O. Wilson, profesor de entomologie la Univer- sitatea Harvard (S.U.A.), a lucrării Socio- biology: the new syntesis (Harvard University Press, 1975). După cincisprezece ani de la tipărirea “noii sinteze” asupra evoluției — în fond, o încercare de actualizare pe baza ge- neticii moleculare a vechilor principii ale darwinismului social— nu se poate stabili cu suficientă precizie nici aria de preocupări a nici direcțiile ei de evoluție: uneori se face dis- tincție între s. animală și s. umană, între s. 552 SOCIODRAMĂ wilsoniană șLs. newilsoniană. însuși inițiato- rul s, își nuanțează și își lărgește continuu concepția. Inițial, E.O. Wilson și-a axat cer- cetările pe comportamentul insectelor sociale, iar, în explicarea apariției anumitor instituții sociale și comportamente umane, s-a situat pe pozițiile darwinismului social. în con- cepția sa, evoluția prin selecție naturală s-ar afla la baza comportamentelor sociale. Nu se mai invocă supraviețuirea indivizilor care pre- zintă anumite avantaje în lupta pentru existență, ci se afirmă că “aptitudinea darwi- niană” sporită a unor gene determină propagarea lor mai intensă. Organismul ar avea ca principală funcție reproducerea ge- nelor, constituind doar un suport temporar pentru ele. Anumite gene obțin de la gene- rația care supraviețuiește o reprezentare superioară altor gene. Lupta pentru existență nu se mai duce între indivizi, ci între gene. La data apariției s., poziția ideologică a lui E.O. Wilson a fost calificată drept rasism, rnulți oameni de știință (biologi, geneticieni, socio- logi, antropologi, psihologi etc.) și filosofi constituindu-se în asociații de luptă împotriva s. (Sociobiology Study Group, S.U.A., Science of Ideology Group of British Society for Social Responsability in Science, Marea Sritanie). S-a reproșat s. că “reunește mende- lismul vulgar, darwinismul vulgar și reduc- ționismul vulgar în sprijinul statuquo-ului social" (R. C. Lewontin, S. Rose, L. J. Kamin, Nous ne sommes pas programes, La Decouvert, Paris, 1985, p. 331). Publicarea eseurilor lui E.O. Wilson Despre natura umană (On Hu- mun Nature, 1978) a dezvăluit și mai pregnant limitele teoretice și metodologice ale s. Conceptele cu care operează s. (apti- tudine darwiniană, aptitudine darwiniană globală, egoismul și altruismul genelor, inte- resul reproductiv, interesul genetic ș.a.m.d.) nu sînt riguros definite, lăsîndu-se posibilita- tea unor interpretări contradictorii. Explicalii'e sînt, adesea, conradiciori: supraviețuiesc genele cu aptitudine darwiniană ridicată, deci indivizi apți, care sînt apți tocmai pentru că su- praviețuiesc (Pierre Thuillier, 1979).După E.O. Wilson comportamentele sociale precum: pa- triotismul, agresivitatea, confor- mismul etc., ca și instituțiile și fenomenele sociale: familia, statul, diviziunea socială a muncii, războaiele etc. au o determinare naturală, sînt progra- mate genetic. în scrierile mai noi ale lui E. O. Wilson se încearcă o nuanțare a determinis- mului biologic, fără a se renunța la principiile de bază ale darwinismului social. Astfel, în lu- crarea Genes, Mind and Culture: the Coevo- lutionary Process (1981), scrisă împreună cu Charles Lumsden, “părintele" s. încearcă să explice evoluția societății pe baza coevoluției gene-cultură formulînd “legea celor 1000 de ani", timpul necesar pentru ca în lupta dintre gene să învingă gena avantajoasă. E. O. Wil- son consideră că folosindu-se ingineria genetică și realizîndu-se buna gestiune a ge- nelor, în viitor, vor putea fi depășite multe din problemele sociale: difuzarea tehnicii și teh- nologiilor moderne, protecția împotriva bolilor, dezorganizarea socială ș.a. Deși mai nuanțat, determinismul biologic rămîne poziția de fond a s. wilsoniene. Aceasta rezultă și din lucrarea Biophilia (1984), în care E. O. Wilson analizează raportul dintre mediul natural, emoțiile biofilice (programarea gene- tică a omului de a se atașa la ceea ce e viu), spirit și cuitură. V. darwinism social. S.C. SOCIODRAMĂ procedeu bazat pe “jo- cul de rol” imaginat de Moreno, avînd drept scop analiza și/sau ameliorarea relațiilor in- terpersonale din cadrul unui microgrup real sau constituit în mod artificial. Adevăratul său subiect nu este individul, cu problemele sale personale, ca în cazul psihodramei, ci o co- ’activitate umană ai cărei membri aparțin aceluiași mediu socio-cultural. Principiul me- todei este următorul: participanților la ședința de s. li se propune un subiect dramatic ce re- 553 SOCIOGRAFIE levă un incident sau o situație de conflict iden- tice sau asemănătoare celor din viața reală a grupului studiat. Un conducător al jocului, psi- holog sau psihoterapeut, distribuie apoi rolurile în conformitate cu statutul privat al fiecărui actor, urmărindu-se reconstituirea at- mosferei naturale de tensiuni și conflicte ale colectivității respective, fără a se limita însă li- bertatea de creație și interpretare scenică a participanților. Retrăirea în comun a situațiilor stresante și încordate din viața reală a grupu- lui va prilejui conștientizarea motivațiilor ascunse, a prejudecăților, a traumelor refu- late etc., concomitent cu eliberarea emoțională a participanților. Se crează astfel premisele unei schimbări atitudinale, com- portamentale și valorice intra și intergrupale. La fel ca și psihodrama, s. se practică astăzi în numeroase veriante și este utilizat în di- verse domenii ale practicii sociale: psihiatrie, formare și selecție profesională, învățămînt, educația adulților etc., nu numai ca procedeu socioterapeutic, ci și ca mijloc de antrena- ment psihosocial, ca formă privilegiată de învățare socială, etc. V. sociometrie, sociote- rapie. T.D. SOCIOGRAFIE 1. Nivel și ramură ale cunoașterii sociologice, constînd în culege- rea de date brute privind obiectele, fenomenele, relațiile și procesele sociale, în descrierea pe cît posibil obiectivă a acestora, în măsurarea lor și în realizarea unor statistici (tabele, grafice etc.) ale fenomenelor sociale observate, toate acestea realizate fără a se avea în vedere (cel puțin explicit) o anumită poziție teoretică sau de principiu, ci doar în baza unei obiectivități definite, de regulă, prin normele observației din științele naturii. Ca ni- vel al sociologiei, s. trebuie delimitată de sociologia generală, abstractă sau pură, preocupată de cercetarea logicii societății, și de sociologia concretă, aplicată sau practică, care cercetează modul în care funcționează, într-o societate determinată, logica generală a societății. Dacă sociologia abstractă poate fi elaborată pe o cale mai degrabă deductivă, cea concretă este prin excelență inductivă. în consecință, s. este strîns legată de sociologia concretă, căreia îi furnizează o parte impor- tantă a materialului ei empiric, dar nu se confundă cu sociologia concretă, deoarece scopul ei principal nu este explicativ, ci des- criptiv, iar în acest scop este considerată ca o primă treaptă a cunoașterii sociologice. 2. Modalitate reducționistă de a înțelege, defini și practica cercetarea sociologică și chiar so- ciologia în general, ca simplă descriere constatativă a unor fragmente ale realității so- ciale concrete, sociologul respingînd, în perspectiva pe care o presupune această mo- dalitate, nu numai orice judecată de valoare, dar și judecățile de realitate a căror generali- tate nu ar fi validată strict empiric. De aceea se poate spune că unele dintre cercetările so- ciologice empiriste nu reușesc să depă- șească nivelul pur descriptiv și constatativ al s. iar concepția după care sociologia în an- samblul ei ar trebui definită restrictiv ca o știință descriptivă și constatativă, fără pre- tenția de a formula legi și de a elabora explicații științifice cauzale, este denumită adesea și prin termenul de sociografism. V. legi sociologice, metodologia cercetării socio- logice, sociologie, statistică și sociologie. I.U. SOCIOLINGVISTICĂ studiu interdisci- plinar al relaților dintre structura limbii și structura socială. Termenul de S. este folosit pentru prima dată de Haver C. Currie (1953) într-o analiză a raportului dintre vorbire și sta- tus social. O dezvoltare rapidă a cercetărilor din domeniu se produce începînd cu deceniul al șaselea al secolului nostru, mai întîi în S.U.A., unde apar și primele antologii de stu- dii editate de William Bright (Sociolinguistics, 1966) și Stanley Lieberson (Explorations in sociolinguistics, 1966). în S.U.A. S. se des- 554 SOCIOLINGVISTICĂ prinde din antropologia culturală care dispu- nea deja de'tradiția consacrată de Fr. Boas (1911) și E. Sapir (1921) de studiere a limbii comunităților indigene de indieni în relație cu formele lor culturale de viață. în Europa, dia- lectologia și parțial lingvistica istorică abordau și probleme ale diferențierii limbii în funcție de unii factori sociali (generație, cultură, profesi- une etc.), iar în cadrul școlii sociologice franceze au fost analizate aspecte ale rapor- turilor dintre evoluția limbii și a societății (A. Meiliet, 1921; J. Vendryes, 1921; A. Seche- haye, 1921). Totuși, s. se constituie ca o disciplină distinctă mai ales sub influența inițială a cercetărilor din S.U.A., de unde se extinde și în țările europene. W. Bright (1966) definește s. ca analiză a covariației sistema- tice a structurii limbii și a structurii sociale, punînd accentul pe sursele sociale ale diver- sității lingvistice. Abordarea interacționistă consideră variațiile în modul de folosire a lim- bii ca indici ale structurii sociale, aceasta din urmă fiind totodată un element determinant al selecției formelor lingvistice utilizate în comu- nicare. S. este înscrisă în seria de cercetări dezvoltate în cadrul etnolingvisticii și psiholin- gvisticii, diferențele dintre ele manifestîndu-se mai mult în privința preocupărilor și modurilor dominante de abordare decît în cea a conținu- tului. Același lucru se poate spune și despre eventualele diferențe dintre s. și sociologia limbii sau a limbajului. Se pare totuși că în re- ferințele lingviștilor este preferată denumirea de s. pe cînd sociologii o preferă pe cea de sociologie a limbii sau a limbajului. Sociologii se preocupă mai ales de efectele structurii so- ciale asupra utilizării limbajului, considerînd de regulă că organizarea ierarhică a catego- riilor sociale (în special structura de clasă) determină distribuția socială a semnificațiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limbă și procedeele interpretative generate de acestea. De exemplu, sociologul B.B. Bernstein (Class, codes and control, 1975) adoptă ca premisă punctul de vedere al gra- maticii structurale, după care sistemul de reguli gramaticale ale limbajului poate genera o mare varietate de coduri ale vorbirii, și con- sideră că este important de știut care cod al vorbirii este utilizat de o anumită grupare so- cială. Codul sociolingvistic al vorbiri este o calitate a relaților sociale și este, totodată, de- terminat de structura socială, pentru ca la rîndul său să poată contribui la schimbarea structurii de relații care l-a generat. Lingviștii sînt preocupați mai ales de problemele diver- sității (sau omogenității) lingvistice produse de structura socială și de modul în care lim- bajul reflectă și influențează structura socială, depărtîndu-se astfel de imaginea structurii uniforme, monolitice, a limbilor, acreditată de lingvistica formalizantă (L. lonescu- Ruxăndoiu, D. Chițoran, Sociolingvistica. Orientări actuale, 1975). în virtutea acestei di- ferențieri de abordare, sociologia limbajului tinde să fie integrată în proiectul mai amplu al unei “sociologii a transmiterii culturale”, în care limbajul este numai unul din instrumen- tele implicate în mecanismele producerii, transmiterii și reproducerii culturale (B. Bernstein, 1975; P. Bourdieu, 1970, 1981), pe cînd s. s-ar încadra, cu specificul său, în seria abordărilor psiholingvistice, extralin- gvistice etc. ale variațiilor de utilizare a limbii. Alteori în sociologie analiza limbajului este in- tegral subsumată abordării interacțiunilor sociale considerate drept cadre de vehiculare a semnificațiilor și interpretărilor variabile si- tuațional, fără a se formula concluzii explicite despre structurarea socială a limbajului, ci nu- mai despre mecanismele interacționale ale vieții sociale. Acest mod de abordare coin- cide, fie și parțial, cu cercetările de microsociolingvistică orientate către analiza interacțiunilor verbale și a rețelelor de comu- nicare dependente de rol-status-urile persoanelor implicate în situație (J. Fischman, 1968). Asemenea cercetări se desfășoară cu 555 SOCIOLOGIA CUNOAȘTERII privire la o comunitate lingvistică, adică într-o colectivitate umană care folosește un corpus comun de semne verbale prin interacțiuni co- municative frecvente și directe și care se deosebește de alte colectivități în privința folo- siri limbii. Cercetările care sînt oriontate către desprinderera unor regularități ce transcend cadrul unei comunități lingvistice și pun în e- viden.ță relații constante între folosirea limbii (oricare ar fi ea) și situații sau instituții sociale cu un caracter accentuat de permanență aparțin macro-s. D^glosia (Ch. A. Ferguson, 1959) și bilingvismul atrag cele mai multe cer- cetări de macro-s. în cadrul aceleiași comunități lingvistice se analizează reperto- riul verbal specific a cărui structură este dependentă de nivelul dezvoltării socioeco- nomice și culturale a colectivității, dar și varietățile individuale (i^olecte}, regionale (diaiectel și globale (sociolecte). Atunci cînd accentul este pus pe varietățile determinate de contextul situației de comunicare, sînt avu- te în vedere atît registrele discursivității (tehnice sau nontehnice, orale sau scrise, co- locviale sau formale), cît și dependențele de setul de status-roluri particularizat individual (M. Halliday, A. Mclntosh, P. Strevens). Tota- litatea rolurilor de comunicare identificate într-o comunitate constituie matricea comu- nicării (J. Gumperz, 1971), căreia îi cores- punde o matrice a codurilor. în această pri- vință, se consideră că o limbă utilizată constituie ea însăși un cod lingvistic. Atunci cînd se disting moduri variabile de utilizare a limbii în funcție de structura socială (ocupațio- nală, profesională sau de clasă) a unei societăți, rezultă diferite coduri sociolingvis- tice. B. Berstein (1975) definește codul sociolingvistic prin “probabilitatea de a prezi- ce pentru un anumit vorbitor care elemente sintactice vor fi utilizate pentru a organiza înțelesul” și distinge între codul elaborat (probabilitatea de predicție redusă datorită capacității vorbitorului de a alege dintr-un e- vantai de alternative) și codul restrîns (prob- abilitate mare de predicție). Analiza diferențierii codurilor s-a asociat cu studiul ba- rierelor lingvistice dintr-o comunitate, adică a dificultăților ce apar în procesul de comunica- re ca urmare a pozițiilor diferite ocupate în structura socială ș* necoincidenței parțiale dintre sistemele de semne verbale utilizate. Accentul este pus pe diferențierea accesului și a înțelegerii limbajelor de specialitate și a competenței lingvistice (capacitatea de stăpî- nire a limbii), respectiv a performanței (utilizarea acestei capacități în verbalizarea mesajelor). Un aii domeniu al S. este delimitat de analiza schimbării lingvistice în funcție de unele procese care au loc în structura socială (în special mobilitatea) sau în procesul de dezvoltare economică, tehnologică și cultu- rală. Stratificarea socială este pusă în corespondență cu o stratificare stilistică a fo- losirii limbii, iar mobilitatea produce schimbări nu numai în pozițiile sociale, oi și în stilurile de vorbire (W. Labov. 1966). O direcție produc- tivă de cecetare s-a dovedit aceea în care se reconstruiesc structuri sociale sau faze isto- rice ale unor comunități prin intermediul analizei lingvistice a terminologiei mai vechi sau mai noi folosite pentru caracterizarea fa- miliei, a grupurilor sociale sau a ierarhiei din interiorul lor (G. Devoto, 1968). Considerînd cultura ca mediatoare între structurile sociale și cele lingvistice, s-a procedat și la analiza semiotică a raporturilor dintre limbaj, ca sis- tem sintactic, și cultură și ideologie, ca sisteme semantice (U. Eco, 1968). Se deschi- de astfel posibilitatea extinderii analizelor semiotice ala comportamentelor și relațiilor sociale, ceea ce a.r avea efecte pozitive atît asupra dezvoltării lingvistice, cît și a sociolo- giei. V. cod, cultură, educație, interacționism. L.V. SOCIOLOGIA CUNOAȘTERII direc- ție teoretică în sociologie, al cărei program 556 SOCIOLOGIA MEDICîNEI constă în analiza contribuției factorilor sociali la producerea, structurarea, validarea, difu- zarea (eventual distorsionarea) cunoștințelor umane. Peter Hamilton (Knowledge and So- cial Structure, 1974) situează premisele s.c. în epoca luminilor (Vico, Montesquieu), care au generat, între altele, epistemologiile empi- riste (Hume). Acestea au postulat evaluarea cunoștințelor umane în funcție de experiența socială a celor care le livrează (gînditori, oameni de știință). Concis, s.c. radiografiază dependența ideilor de cadrul lor social. Ei îi re- vine, astfel, chemarea de a releva geneza ideologiilor, ca ansambluri de idei asociate anumitor grupări sau clase sociaie. Marxis- mul, cu teza sa despre funcția și stratificarea de clasă a ideilor, s-a plasat în miezul proble- matic al s.c. Marxismul însă, prezentîndu-se ca ideologie atașată proletariatului, a confis- cat adevărul și justețea în propria-i favoare. El a substituit relativismul și pluralitatea valorilor din interiorul unei societăți cu propriul mono- pol asupra autenticității. Materialismul istoric a putut fi, astfel, prezentat ca singura filosofie științifică, sociologia marxistă ca singura so- ciologie științifică (sau cu adevărat științifică) etc. în mod similar a putut fi acaparat și sensul istoriei: evoluția umanității pînă la revoluția socialistă ar fi doar pre-istorie, istoria auten- tică ar începe doar odată cu eliberarea proletariatului. Obiectiv vorbind, diferențierea cunoștințelor, ideilor și valorilor în funcție de structura socială e un fapt, iar s.c. e chemată, tocmai, să-l conceptualizeze. Emile Durk- heim, Max Scheler, Max Weber, Georg Lukăcs, Școala de la Frankturt au adus con- tribuții importante în această direcție. în aceeași perspectivă poate fi apreciată și co- relația stabilită în antropologia culturală între cultură și structura socială. Cel care s-a străduit să ridice s.c. la rangul de disciplină științifică a fost însă Karl Mannheim (Ideolo- gie und Utopie, 1929). Mannheim circumscrie explicit sfera de preocupări a s.c. la universul ideologiilor și al utopiilor. Ideologiile sînt sis- teme de idei care oferă imaginea unei ordini sociale existente, în timp ce utopiile sînt cons- trucții ce propun o ordine socială viitoare; și utopiile sînt în fapt tot ideologii, dar încă neac- tualizate; atît ideologice in actu cît și utopiile sînt, desigur, reflectări interesate ale grupuri- lor generatoare. Mannheim acceptă, totuși, posibilitatea ca în societate să existe și indi- vizi liberi prin ideile lor de apartenență la vreo clasă socială. Grupați într-o entitate de tip in- telectual tocmai după acest criteriu al libertății, ei ar putea profesa un fel de supra- ideologie, o sinteză a marilor ideologii (pînă în acel moment antagonice) ale timpului: fascism, comunism, liberalism, conservato- rism. Mannheim a investit deci în s.c. o speranță salvatoare, sortită să rămînă, după cum se vede, ea însăși o utopie. Faptul nu in- validează însă virtuțiile analitice ale s.c. și putința ei de a conceptualiza relația dintre structura socială și datele cunoașterii. V. ideologie, marxism, structură socială. Gh.G. SOCIOLOGIA MEDICÎNEI (sociolo- gia sănătății), sociologie de ramură relativ recentă (deceniul 5), apărută ca urmare a progresului înregistrat de știința medicală, din punct de vedere tehnic și organizațional, și a penetrației cunoașterii sociologice în perime- trul științelor medicale. Orientarea către social în medicină are îndelungate tradiții, fiind determinată de multiple necesități prac- tice vizînd optimizarea și umanizarea actului medical. în acest sens, reconsiderarea pato- logiei umane din perspectiva interacțiunii factorilor biologici cu cei sociali și a influenței mediului social ca importantă variabilă etiolo- gică, aprecierea stării de sănătate a populației ca indicator de bază al bunăstării sociale, concentrarea activității profilactice și preventive asupra grupurilor și colectivităților și considerarea raportului între medic și pa- cient ca o relație instituțională au contribuit în 557 SOCIOLOGIA MEDICINEI cea mai mare măsură la depășirea punctului de vedere al medicinei curative, strict biologi- ce. Pentru sociologie, abordarea problematicii medicale a însemnat extinderea domeniului său de cercetare în direcția studierii unor as- pecte specifice legate de descifrarea rolurilor profesionale și a mecanismelor organizațio- nale ale medicinei ca instituție, de aplicare în practică a idealului social al sănătății ca stare “normală”. Această convergență de preo- cupări a avut drept primă consecință înlocuirea definiției negative e sănătății (“ab- sență a bolii sau a infirmității”) cu una pozitivă (“condiție de bunăstare, psihică și socială” — O.M.S.), care extinde semnificația actului me- dical dincolo de limitele sale terapeutice tradiționale, pentru a îngloba în sfera preo- cupărilor sale planificarea și optimizarea condițiilor de sanogeneză. Apropiată ca obiect de studiu de preocupările medicinei (i- gienei) sociale, dar deosebită de aceasta în ceea ce privește metodele folosite și fina- litățile urmărite, s.m. își propune să evalueze influența principalilor factori (de natură poli- tică, tehnică, economică, demografică, juridică, culturală, organizațională etc.) care contribuie la promovarea sănătății colecti- vităților umane, studiindu-i nu atît diferențiat, cît mai ales din punct de vedere al depen- dențelor lor funcționale de întreg contextul social. Orientată, cu prioritate, încă de la înce- putul constituirii ei, către studiul instituțiilor de îngrijire a sănătății și al profesioniștilor lumii medicale, s.m. cunoaște o mare răspîndire în S.U.A., unde cercetarea organizațiilor repre- zintă un adevărat “punct strategic” (R. K. Merton). Din punct de vedere teoretic, contri- buții mai importante au adus T. Parsons (1957), R. K. Merton (1957), P. Kendall (1957), H. E. Freeman, S. Levine și L. G. Ree- der (1963), D. Mechanic (1968), M. Field (1969), E. Freidson (1970). Inițial, principale- le preocupări teoretice ale s.m. au fost inspirate de schema “clasică” a sociologului american T. Parsons care, punînd problema ordinei sociale în termenii establishment-M, a integrării conformiste în cadrul societății, ca- lifica boala ca o formă de comportament deviant, iar sănătatea ca un comportament normal. Următorul sistem categorial de- finește de pildă, cele mai semnificative drepturi și obligații ale rolului de pacient în schema lui Parsons: scutirea de obligațiile ro- lului social normal, absolvirea de respon- sabilitate pentru incapacitatea funcțională in- dusă de boală, obligația de însănătoșire, datoria de a căuta ajutor calificat și a coopera cu instituțiile competente. La rîndul său, rolul medicului trebuie să implice: competență teh- nică, universalism, specificitate funcțională, neutralitate afectivă și orientarea către colec- tivitate. Sub influența noilor preocupări, apărute într-o serie de țări din Europa, în do- meniul reformării și optimizării sistemului medico-sanitar, tezele lui Parsons au fost abandonate, înregistrîndu-se o marcată ten- dință de trecere, în domeniul analizei, de la o perspectivă microsociologică la una macro- sociologică, de la un cadru de referință psihosocial (evaluarea rolului și a comporta- mentului), la o analiză instituțională (cercetarea organizațiilor medicale, a decizii- lor în materie de sănătate etc.). în consecință, s.m. se orientează, cu precădere, în prezent spre următoarele domenii de cercetare: a. distribuția socială a bolilor; b. etiologia socială și ecologia îmbolnăvirii; c. influențele exerci- tate de factorii sociali care intervin în procesul terapeutic; d. umanizarea actului medical; e. medicina ca instituție de control social; f. spi- talul ca organizație; g. sociologia învățămîntului medical ș.a. Pentru sociolog, abordarea acestei vaste problematici implică o opțiune de principiu, concretizată în alege- rea pe care trebuie s-o facă între studiul teoretic al instituției medicale în relație directă cu ansamblul sistemului social și participarea sa la activitatea practică de prevenție și trata- 558 SOCIOLOGIA TURISMULUI ment al bolih activitate rezervată, de obicei, numai medicului. Conform celor mai mulți au- tori, contribuțiile sociologiei la practica medicală sînt atît indirecte (de pildă, adapta- rea și aplicarea analizelor lui Weber sau Gouldner la birocrația spitalicească), cît și di- recte (concretizate în cercetările efectuate în domeniul sănătății și bolii). Majoritatea studii- lor în acest domeniu sînt descriptive (analiza funcționării instituțiilor de îngrijire), cîteva sînt explicative (analiza etiologică a bolilor) și foarte puține au un caracter predictiv (măsura în care anumiți factori predispun la apariția unor boli, previziunea gradului de răspîndire a unui medicament în anumite grupuri sociale etc.). S.m. se ocupă nu atît de boli, cît de gru- purile de bolnavi, de relațiile lor cu corpul medical, de mecanismele de definire (diag- nosticare) care contribuie la reacțiile, comportamentele și rolurile acestor grupuri, influențate de factorii de natură socială și cul- turală. V. medicină socială. S.R. SOCIOLOGBA TURISMULUI socio- logie de ramură care cercetează t. ca feno- men social. Elementul central al definirii t. este călătoria, concepută ca o deplasare pro- vizorie în afara localității de reședință. Dar, pentru a deveni un fenomen social, este ne- cesar ca deplasările dintre localitățile de domiciliu și zonele de interes turistic să cape- te amploare, iar motivația călătoriei să fie determinată de factori și procese sociale. De aceea, migrația turistică nu poate apare decît odată cu perfecționarea mijloacelor moderne de deplasare: transportul feroviar, aerian și în special rutier (automobilul și autocarul). M. Boyer subliniază faptul că t. este una din con- secințele dezvoltării civilizației industriale, nu numai datorită unei tehnologii capabile să de- plaseze într-un timp scurt mase largi de oameni, dar și apariției unor nevoi de natură socială și culturală care pot fi satisfăcute prin călătoria turistică. Fenomenul turistic a fost cercetat mai întîi exclusiv din perspectiva e- conomică (investiții, beneficii obținute din sumele cheltuite de turiști, aport de devize etc.). Primele referiri la aspectele sociale ale t. se întîlnesc în anii 1930. într-un studiu apărut în Elveția, R. Glucksmann se des- prinde de punctul de vedere economic, numind t. “un fenomen social”. Lucrările con- sacrate în întregime analizei sociologice apar în perioada postbelică: M. F. Lanfant Socio- logie du tourisme (1978), R. Lanquar Socio- logie du tourisme etdes voyages^ 985). Prin- cipalele teme abordate de s.t. decurg din însuși modul în care este analizată natura t. Dincolo de multiplele accepții date termenilor de t. și turist, se desprind două mari curente de gîndire. Primul dintre acestea consideră t. ca o activitate exclusivă a timpului liber. Așadar, călătoria turistică se practică numai în timpul vacanțelor, concediilor, sfîrșitului de săptămînă și are o motivație specifică loisiru- lui. Răspunsurile la noile probleme ridicate de practicarea t., căutarea celor mai adecvate metode de cercetare a unor activități cu o pondere din ce în ce mai mare în ansamblul preocupărilor de timp liber, eforturile de clari- ficare teoretică și conceptuală au determinat o delimitare a s.t., ca ramură distinctă de s. timpului liber. Din această perspectivă, J.R. Aramberri abordează cîteva teme semnifica- tive pentru cadrul teoretic al s.t.: relația dintre timpul continuu (timpul de muncă) și discon- tinuitatea temporală în care se desfășoară t., opoziția dintre activitățile și valorile profesio- nale pe de o parte și, pe de altă parte practicarea t. care, prin natura sa, este legat de consumul superfluu, de creativitate-, de joc, de libertate. Al doilea mare curent de gîndire în cadrul s.t. plasează fenomenul turistic într- o perspectivă mult mai largă, înglobînd toate mișcările de persoane, indiferent de motivația părăsirii provizorii a localității de reședință. în această accepție, sub incidența s.t. intră și călătoriile de interes familial, cele care 559 SOCIOLOGIA TURISMULUI urmăresc scopuri economice sau comerciale (turism de afaceri) sau ocazionate de diverse reuniuni internaționale (turism de congrese). Temele cercetate de s.t. sînt astfel sub- stanțial îmbogățite, permițînd o analiză globală a mișcărilor de persoane, cu efecte nu numai asupra turiștilor, dar și asupra popu- lației din zonele receptoare. Pentru înțelege- rea unitară a fenomenului t., K. Przeclawski stabilește mai multe tipologii: o tipologie a turiștilor, una a populației locale (populația gazdă) și o tipologie a politicilor de primire. Obiectul s.t. este studiul migrației turistice din perspectiva ambelor comunități umane impli- cate în această mișcare: comunitatea din rîndul căreia se recrutează turiști și populația locală din zona receptoare. în consecință, di- recțiile de cercetare se structurează pe trei domenii, a. Analiza factorilor și proceselor care au determinat apariția t. ca fenomen de masă: industrializarea și urbanizarea, crește- rea veniturilor și a timpului liber, progresele tehnologice în domeniul transportului și al co- municațiilor, atingerea unui anumit standard al nivelului de instrucție și educație, diversifi- carea nevoilor bio-fiziologice, psihologice, și culturale, ca urmare a traiului într-un mediu intens urbanizat. Din acest motiv t. este per- ceput ca un fenomen asimetric: fluxurile turistice sînt orientate dinspre zonele urbani- zate către arealele rurale, dinspre țările bogate către țările slab dezvoltate, dinspre Nord către Sud. b. La nivelul populației gazdă se cercetează structurile economice, sociale și culturale apte să asigure o activitate cores- punzătoare în vederea primirii de turiști, valorile naturale, arhitectonice, artistice și cul- turale care se constituie în atracții turistice (potențialul turistic al unei zone). După A. S. Travis, esența t. trebuie căutată în cultura po- pulației primitoare, în atitudinile și valorile specifice gazdelor, c. A treia direcție de cer- cetare se referă la studiul impactului t. atît asupra comunității generatoare de turiști, cît și asupra populației gazdă, în cadrul așa-nu- mitei teorii a întîlnirii dintre cele două culturi, în care agentul de legătură este turistul. K. Przeclawski subliniază faptul că turistul este totodată receptor și emițător de mesaje, iar populația locală este un mediu care recepțio- nează mesaje relevante. Din această perspectivă mai multe studii și cercetări au pus în evidență schimbările intervenite în co- munitățile locale, ca urmare a introducerii t.: procese de transformare a unor comunități închise în comunități deschise, schimbări în orientările valorice și în stilul de viață ale membrilor societății gazdă, reînnoirea intere- sului pentru moștenirea istorică și arhitecturală. Sînt cercetate, de asemenea, schimbările intervenite în structura socială a populației gazdă, datorită implementării în zonă a echipamentelor turistice. Intervin mo- dificări în structura forței de muncă și, implicit, în sistemul de instrucție și educație, rolurile și relațiile în cadrul familiei se schimbă uneori în mod spectaculos, se înregistrează o creștere a mobilității sociale și profesionale etc. Mai mult decît atît, P. Rambaud cercetează pro- cesele de urbanizare ale unei localități rurale, ca urmare a apariției t. în zonă. în același con- text sînt analizate și efectele negative înregistrate la nivelul populației locale. J. Ja- fari, cercetînd mai multe țări receptoare de turiști, scoate în evidență costurile sociale ale t.: cultura locală și chiar unele ceremonii reli- gioase devin marfă pentru consumul turiștilor; arhitectura locală este poluată datorită cons- trucțiilor de interes turistic conectate la lanțurile internaționale de hoteluri; apariția xe- nofobiei, ca urmare a modului în care turiștii privesc “ciudățeniile” modului de viață local- nic, lipsei de respect pentru lăcașurile sacre; creșterea delincvenței și a prostituției etc. To- todată, populația generatoare de turiști suferă ea însăși transformări, în urma contactului cu alte lumi și alte civilizații existente în zonele în care se află obiectivele turistice. în acest do- 560 SOCIOLOGIE meniu sînt cercetate în special unele modi- ficări în cultura și orizontul de cunoaștere ale populației, feorientări în privința modului în care sînt gîndite și apreciate alte culturi, o re- considerare a propriilor valori. în ultimul timp, sînt tot mai mult cercetate efectele nedorite ale t. de masă care micșorează șansele de contact dintre cele două culturi. S-a pus în e- vidență fenomenul de alienare provocat de industria t. care, pe de o parte, creează adevărate enclave în zonele receptoare, con- tactul cu populația locală făcîndu-se aproape exclusiv prin intermediul personalului presta- tor de servicii, iar, pe de altă parte, oferă produse turistice standard, neconforme cu dorința de libertate și creativitate manifestată de turiști. ♦ Metodele s.L nu diferă în esență de cele utilizate în alte ramuri de cercetare so- ciologică. Deosebit de frecventă este metoda observației coparticipative în cadrul grupurilor de turiști. Principalii indicatori folosiți în an- chetele sociologice sînt nivelul veniturilor, categoria socioprofesională, nivelul de ins- trucție, structura familiei, gradul de urbanizare, condițiile de viață și de muncă, durata concediului sau vacanței și, bi- neînțeles vîrstă, care operează distincții foarte clare referitoare la motivații și distincții turistice. O altă serie de indicatori se referă la comportamentul turistic propriuzis: frecvența plecărilor în vacanță, preferințele în materie de destinație turistică, tipuri de t. practicate, forme de cazare preferate, mijloace de trans- port folosite etc. în țara noastră, preocupările de sociologie a t. datează din anii 1970, odată cu apariția unei puternice baze materiale care a dus la dezvoltarea t național și internațio- nal. Un interes special a fost acordat sondajelor de opinie aplicate turiștilor români și străini aflați în stațiunile balneare, montane sau de litoral. Pe baza datelor culese s-au pu- tut stabili unele tipologii de turiști, structurate pe motivații de călătorie, zone și obiective frecventate, preferințe pentru anumite servicii turistice etc. O altă direcție a cercetărilor s-a orientat către studii de caz în anumite loca- lități sau zone, cu un bogat potențial turistic, dar nevalorificat. De asemenea, s-au efectuat cercetări în rîndul populației generatoare de turiști — cu preponderență în zone intens ur- banizate — care au permis o cunoaștere a comportamentului turistic, a modului în care sînt receptate valorile specifice t, a sumelor alocate din bugetul familiei pentru practicarea t. etc. V. aculturație, cultură, mobilitate so- cială, migrație. D.M. SOCIOLOGIE (lat. socius, “social” și gr. logos, “știință”), în sensul cel mai general, știință a socialului. Pentru a delimita însă cu mai multă precizie specificul abordării s. este necesar a se lua. în considerare constituirea și dinamica în timp a s., relațiile ei cu celelalte științe sociale. S. s-a constituit ca știință inde- pendentă în anii ‘30-’40 ai secolului XIX, inițial mai mult sub forma unor proiecte epistemo- logice, fiind reprezentată de cîțiva mari gînditori. De abia spre sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului XX s-a constituit o co- munitate disciplinară propriu-zisă, S. fiind recunoscută instituțional prin introducerea ei ca disciplină de învățămînt. ♦ Două mari con- diții au influențat constituirea s. ca știință, a. Condiții epistemologice. Dezvoltarea specta- culoasă a științelor naturii în secolele XVI l-XVI 11 a generat un model exemplar de știință carac- terizat prin cîteva presupoziții fundamentale: 1. obiectul științei îl reprezintă fenomenele reale dintr-un domeniu de referință oarecare; 2. principiul determinismului: constituirea și dinamica fenomenelor din domeniul de refe- rință sînt guvernate de legi care urmează a fi descoperite de către știință; 3. funcția des- criptiv-explicativă a științei: orice știință trebuie să ofere atît o descriere a fenomene- lor reale, cît și o explicare/predicție a lor; 4. structura teoretico-metodologică a științei: orice știință este compusă din teorii cu funcții 561 SOCIOLOGIE explicativ-predictive și o metodologie de des- criere și prelucrare a faptelor, de construire a teoriilor și de testare a acestora. Exista, deci, deja un model de științificitate considerat a fi valabil pentru orice știință. Se poate conside- ra, în consecință, că procesul de constituire a s. ca știință a început odată cu formularea unui program general de a aplica metodele de cercetare științifică, dezvoltate în științele na- turii, la analiza fenomenelor sociale. în cazul s., mai era nevoie de încă ceva: de eliberarea de modul tradițional, filozofic- speculativ, de a privi realitatea socială. Realitatea socială, spre deosebire de cea naturală, era conside- rată a reprezenta o existență derivată, lipsită de o logică intrinsecă. Socialul era tratat ca o simplă obiectivare, mai mult sau mai puțin distorsionată, a ideilor, prejudecăților, proiec- telor, iluziilor, aspirațiilor membrilor colec- tivității. Era nevoie, deci, de a considera feno- menele sociale ca fapte, avînd un statut existențial-ontologic autonom, obiectiv, fiind guvernate de legi obiective. Un asemenea proiect a fost formulat de Auguste Comte care introduce totodată în 1838 și termenul de “so- ciologie” (Cours de phi/osophie positive, 1830-1842) ca studiu pozitiv al faptelor so- ciale, urmînd să evidențieze ansamblul legilor fundamentale proprii acestora și care nu pot fi derivate pur deductiv din studiul individului uman. Noua știință trebuia să se fundeze pe observație, subordonînd teoria științifică fap- telor. Unei asemenea exigențe, cu mai mult de cinci decenii mai tîrziu, E. Durkheim avea să-i dea o formulare celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate ca “lucruri”, avînd un sens intrinsec, autonom, pe care știința ur- mează a-l pune în evidență (Regles de ia methode sociologique, 1894). Programul for- mulat de Comte exprima mai mult o intenție epistemologică, neconținînd vreo indicație mai precisă asupra modului în care noua dis- ciplină urma să procedeze. Analize efectiv s., exemplare, nu pot fi găsite în lucrările aces- tuia. Un program similar a fost formulat de K. Marx cu cîțiva ani mai tîrziu, mai precis la începutul anilor 1840, pornind însă de la un context filozofic specific. Punctul de pornire al abordării științifice a fenomenelor sociale tre- buie să fie o opțiune materialistă: nu conștiința determină modul real în care oamenii își organizează viața lor socială, ci mai degrabă aceasta este o “reflectare” a vieții lor reale, materiale. Semnificația feno- menelor sociale nu trebuie căutată în conștiința autorilor lor, ci în ele însele, fiind produsele unui determinism obiectiv, similar cu cel care guvernează și natura. Fenomene- le sociale trebuie explicate prin ele însele, prin interdependența lor obiectivă. E. Durkheim avea să formuleze acest principiu epistemo- logic fundamental pentru s. astfel: “faptele sociale nu trebuie să fie explicate prin conștiința autorilor lor, ci prin alte fapte so- ciale”. Prin aceasta, sociologia s-a constituit încă de la început ca o abordare descriptiv- explicativă a realității sociale, așa cum este ea în mod obiectiv, în opoziție cu abordările speculativ-normative. Filosof ia tradițională avea o orientare precumpănitor normativă. Ea era interesată mai mult de modul în care realitatea socială “ar trebui” să fie, în loc de a explica cum “este” ea în mod efectiv. înte- meierea s. trebuia să răstoarne relația nor- ma tiv/expiicativ. Perspectiva descriptiv-expli- cativă trebuie să întemeieze perspectiva normativă, dacă aceasta nu vrea să fie uto- pică, ci științifică. Dezvoltarea modelului de științificitate în s. a dus la o discreditare rapidă a discursivității gîndirii filozofico-speculative, mult prea vagi și necontrolate. Paralei cu acest model de științificitate, în s. a evoluat și un model alternativ, fundat pe ideea că sensul ultim al fenomenelor sociale este nu obiectiv, ci subiectiv, conferit de intențiile, aspirațiile, proiectele actorilor sociali. în consecință, me- toda specifică sociologiei nu poate fi cea explicativă, utilizată de către științele naturii, 562 SOCIOLOGIE ci comprehenșivâ. Avîndu-și sursa în diverse curente filozofice (filozofia germană a istoriei din a doua jumătate a secolului trecut, feno- menologia, existențialismul) acest curent îl găsim și în s. actuală în diferite variante: in- teracționism simbolic, etnometodologie, sociologie fenomenologică. Deși aceste abordări au adus contribuții importante în înțelegerea mecanismelor subiective ale vieții sociale, acest model alternativ de științifici- tate, deși destul de influent în diferite perioade, nu a reușit să devină niciodată do- minant. b. Condiții social-structurale. S. nu putea apare decît într-o societate care, elibe- rată de tutela structurilor fixate de tradiție sau de o conducere de tip autocrat, se orientează spre punerea pe baze raționale a organizării sale, caută să soluționeze problemele sale prin mijloace non-represive, fundate pe cu- noaștere. Formula lansată de A. Comte “savoir pour prevoir pour pouvoir” sintetiza această opțiune socială activă a s. înțelege- rea non-ideologică a socialului se leagă organic de necesitatea reconstrucției sale raționale. Nu este întîmplător faptul că demo- crația antică greacă, cu orientarea sa spre construirea colectivă, rațională a formelor de organizare social-politică, anticipează cu aproape două milenii și jumătate nașterea s., în mod special prin analizele lui Aristotel. în societatea actuală, s. s-a dezvoltat rapid, So- cietatea capitalistă din Europa și SUA prezintă un cadru extrem de favorabil dezvoltării s. în cea de a doua jumătate a secolului trecut și în special în secolul XX. S. este legată de in- trarea societății capitaliste într-o fază de dezvoltare rapidă și de maturizare structu- rală. Aici, în prima fază s. și-a concentrat atenția asupra problemelor sociale. Ea era chemată să contribuie prin informații, cunoștințe și soluții practice la rezolvarea pro- blemelor sociale complexe care nu puteau fi soluționate prin mecanismele pieței economi- ce: sărăcie, urbanizare, integrare a imigranților, dezvoltare a sistemului de învățămînt, sănătate, lupta împotriva crimina- lității. Edward Shils remarcă astfel că în secolul XIX dezvoltarea studiilor sociologice manifestase o accentuată preferință pentru săraci, marginalizați, imigranți, prostituate, femei părăsite, mame necăsătorite, copii ile- gitimi, delincvenți. La aceasta se adăuga soluționarea non-represivă a conflictelor so- ciale. Scopul ultim era ridicarea gradului de integrare socială, dezvoltarea unor tehnici non-violente de rezolvare a conflictelor so- ciale, îmbunătățirea condițiilor de viață a grupurilor marginale, în așa fel încît să scadă tendințele sociale disruptive. De abia din anii ‘30 ai secolului XX s. trece într-o nouă etapă prin dezvoltarea instrumentelor practice de perfecționare a unor subsisteme importante ale funcționării societății capitaliste: s. indus- trială a contribuit eficace la creșterea perfor- manțelor întreprinderii prin utilizarea mai rațio- nală și mai eficientă a resurselor sale umane; s. politică s-a dezvoltat în mod special ca răspuns la necesitatea de cunoștințe specia- lizate ale sistemului politic: analiza comportamentului electoratului, de exemplu. Perspectiva țărilor în curs de dezvoltare de la sfîrșitul secolului trecut și pînă astăzi a oferit un cadru social distinct dezvoltării s. Este i- lustrativ din acest punct de vedere dezvol- tarea rapidă a s. românești în perioada inter- belică. Ea s-a concentrat asupra căilor prin care o societate relativ înapoiată ar putea, în condițiile existenței unui sistem capitalist dezvoltat pe plan mondial, să realizeze un proces rapid de dezvoltare socială și econo- mică. Aici s. s-a constituit cu vocația reformei sociale. Apărută ca un instrument al per- fecționării sociale, s. nu întîmplător a manifestat de la început o predilecție specială pentru prezent și pentru societatea din care sociologul face parte. Deși vocația s. este de a fi o știință universală a societății, studiile is- torice și cele comparative ocupă încă un loc 563 SOCIOLOGIE modest în practica s. actuale. S. românească a fost, în acest sens, definită de D. Guști ca “știință a națiunii”, avînd ca funcție cunoaște- rea realității sociale în vederea sprijinirii unor schimbări sociale și economice care să asi- gure o dezvoltare susținută — un instrument al reformei sociale. Țările lumii a treia oferă o imagine similară (America latină, de ex.): s. încearcă să identifice mijloacele dezvoltării sociale, angajîndu-se adesea în lupta împo- triva forțelor economice și politice respon- sabile de perpetuarea subdezvoltării. Spe- cificul sociologiei în raport cu celelalte științe sociale. Pe măsura dezvoltării unei multitudini de științe sociale care se ocupă cu diferite as- pecte ale realității sociale (istoria și economia ca științe cu îndelungată tradiție, demografia, poiitologia, științele juridice etc.) s-a pus tot mai acut problema determinării specificului s. Definirea ei ca știință a realității sociale pur și simplu este clar că nu mai este satisfăcătoare în condițiile în care în legătura cu fiecare sferă particulară a vieții sociale există tendința dezvoltării, oarecum în afara s. și în paralel cu aceasta, de discipline specializate. în această perspectivă se pot desprinde două mari poziții în definirea s. a. O definiție în sens restrîns: există o distincție principială, absolută între s. și celelalte științe sociale. S. reprezintă o știință a formelor sociale ale activității umane, conținuturile variate ale acestora reprezen- tînd obiectul diferitelor științe sociale particulare — științele economice, poiitologia, criminologia etc. S. se ocupă deci cu carac- teristicile generale, abstracte ale comportamentului social, ale relațiilor sociale, grupurilor, colectivităților. Ar putea fi deci nu- mită o știință a socialului, iar nu a realității sociale, care face obiectul și altor discipline, în acest context, s. reprezintă totodată o me- todologie generală a investigării fenomenelor care compun societatea, în calitatea lor de fe- nomene sociale, iar nu economice, politice, juridice, b. O definiție în sens larg: distincția dintre s. și celelalte științe sociale este rela- tivă și istorică. S. este atît o știință a socialu- lui, ca formă generală de existență a vieții umane, cît și o știință a societății globale, a or- ganizării și dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală și a relațiilor lor atît cu sistemul social global, cît și cu celelalte subsisteme ale acestuia. Con- form acestei definiții, s. reprezintă o disciplină științifică multiplu structurată, din care putem desprinde următoarele nivele distincte: 1. O teorie generală a socialului, (teorie a orga- nizării sociale). O găsim în diferite denumiri ca de exemplu: teoria sistemului social, a acțiunii sociale, teoria abstractă a organizării sociale, legica socialului. Se face abstracție de conținutul concret a! diferitelor fenomene so- ciale (economic, politic, juridic) analizîndu-se doar caracteristicile lor de a fi sociale. 2. O teorie a societății globale — macrosocioiogia. Este o teorie a tipurilor de societate, a marilor tipuri de organizare a societăților globale, cu importante implicații pentru înțelegerea fiecărui fenomen social particular, a fiecărui subsistem. 3. Sociologii de ramură (sociolo- gia industrială, sociologia familiei, sociologia economică, a artei etc.) reprezintă teorii ale diferitelor componente, subsisteme ale so- cietății globale, atît ca fenomene sociale, cît și subsisteme ale societății globale, analizînd influențele reciproce dintre acestea. De re- gulă, sociologiile de ramură tind să fie dublate de discipline care se concentrează pe logica particulară a subsistemelor respective (eco- nomia politică, poiitologia). între sociologiile de ramură și disciplinele sociale referitoare la aceleași subsisteme există o evidentă com- plementaritate. Datorită acestei situații specifice, deși s. este o disciplină distinctă, cu sistemul său conceptual și metodologia sa proprie, analiza variatelor probleme, procese, fenomene sociale impune o abordare multi- disciplinară. Tocmai datorită poziției sale, s. este adesea în situația de a coordona și inte- 564 SOCIOLOGIE gra eforturile multidisciplinare, fără însă a se elimina cercetarea sociologică autonomă, cu logica ei. în 'literatura franceză, găsim, pe această linie, definirea s. ca avînd drept obiect al analizei “fenomenele sociale totale” (Mauss), adică ansambluri ireductibile care integrează toate activitățile sociale particu- lare — economice, politice, juridice, religioase. Un moment crucial în dezvoltarea s. ca știință l-a constituit trecerea de la utili- zarea datelor preluate din surse exterioare (statisticile oficiale produse de administrația statală sau observațiile captate la nivelul simțului comun de către sociologul însuși), ia producerea prin mijloace proprii a datelor ne cesare. Un loc special îl ocupă datele obținute prin interviu și chestionar, pe eșantioane re- prezentative (sampla survey). Utilizarea interviurilor în mod sistematic a început în An- glia încă la sfîrșitul secolului XIX, dar de abia după cel de al doilea război mondial s-a pro- dus o adevărată revoluție în metodologia culegerii și prelucrării datelor. ♦ Unitate și di- versitate în sociologie. Spre deosebire de științele naturii, s. prezintă imaginea unei dis- cipline cu un grad ridicat de diversitate. Există o tendință puternică de constituire a unui lim- baj teoretic și a unei metodologii de cercetare relativ unitare care reprezintă premisele unei viitoare paradigme unificate a s., comple- mentar însă există și o largă diversitate de abordări, de teorii, de teme. Diversitatea în s, actuală are două surse distincte: a. Sursa cognitivă. în limbajul lui T. Kuhn, s. se află încă în faza preparadigmatică: ea este carac- terizată printr-o mulțime de teorii competitive, care se exclud, dar se și completează reci- proc, aflate mai mult în relații de complementaritate. Incapacitatea construirii unor teori) sintetice, care să cuprindă plurali- tatea perspectivelor, face ca existența multitudinii de abordări complementare să fie cronică. Relațiile complexe dintre diferitele ni- vele ale s. sînt producătoare de o diversitate specifică. Analiza unor fenomene sociale par- ticulare implică de regulă aut o teorie generală a organizării sociale, cît și o teorie e sistemului social global, o macrosociologie. Teoriile de la alte nivele implicate în orice abordare pot fi explicite sau tacite. Diver- gențele dintre diferitele abordări își pot avea sursa și în teoriile de la alte nivele, pe care se fundează respectivele analize. Holismul sau individualismul metodologic sînt exemple de teorii sociologice mai generale care, implicate în analize mai particulare, generează di- ferențieri specifice, b. Sursa socială. Dezvoltată în contexte sociale diferite, inevi- tabil s., ca știință a realității sociale, va prezenta o mare diversitate. Se pot des- prinde diferențieri în cadrul s. și pe alte axe. Astfel, pe axa teoretic/empiric, în contrast cu s. teoretică care construiește modele teore- tice, după o metodă ipotetico-deductivă, pornind nu de la o bază de date sistematic cu- lese, ci mas mult de la caracteristici abstracte ale socialului, s. empirică este orientată spre descrierea sistematică a realității sociale, spre acumularea de date referitoare la o prob- lemă socială sau alta. Monografiile empirice sau sondajele de opinie publică sînt tipice pentru acest gen de s. Distincția este rela- tivă, între aceste două tipuri limită existînd o mulțime de variante intermediare. Mai impor- tantă este diferențierea pe axa explicativ/ aplicativ (constructiv). S. aplicativă sau cons- tructivă numită de mulți și inginerie socială, în analogie cu diferențierea științe teoretice ale naturii/inginerie, științe tehnice, reprezintă o disciplină orientată activ spre rezolvarea pro- biemeîor sociale, spre elaborarea, implementarea și evaluarea variatelor pro- grame de schimbare/dezvoltare socială, într-o oarecare măsură, s. aplicativă caută să convertească cunoștințele acumulate de s. explicativă în instrumente de transformare socială. S. aplicativă este însă mai mult și adesea altceva decît “aplicația’’ unor 565 SOCIOLOGIE CLINICĂ cunoștințe deja acumulate. Cel mai adesea, ea însăși reprezintă o sursă importantă de noi cunoștințe empirice și teoretice. Datorită fap- tului că de cele mai multe ori în momentul angajării s. în realizarea unui proces de schimbare socială, aceasta nu dispune decît parțial de cunoștințele necesare, o sarcină importantă a aplicării o reprezintă produce- rea, în paralel, a cunoștințelor necesare. Termenul de acțiune-cercetare se referă tocmai la o asemenea particularitate: aplica- rea s. în soluționarea unei probleme sociale pornește de la o bază de cunoștințe de regulă insuficientă; în cursul acțiunii care aplică aceste cunoștințe, se produce secundar, dar orientat, atît o verificare a cunoștințelor acu- mulate, cît și o îmbogățire, completare a acestora cu noi cunoștințe. Aplicarea (acțiu- nea) reprezintă totodată și o activitate de cercetare. S. oferă activității practice: cunoștințe teoretice despre mecanismele funcționării vieții sociale, despre consecințele directe sau indirecte, intenționate și nein- tenționate ale diferitelor procese sociale, sau intervenții; informații empirice despre realita- tea socială; predicții asupra dinamicii sistemelor sociale, a diferitelor tendințe; diagnoza problemelor sociale și soluții la acestea; evaluarea variatelor programe de schimbare socială, un feed-back continuu asupra eficienței diferitelor activități sociale. Rolul practic al sociologului s-a cristalizat în societatea actuală în contextul mecanismelor democratice. Departe de a fi un tehnocrat, so- ciologul și-a dezvoltat expertiza mai mult ca secondant-consultant al practicianului, o- ferind totodată cunoștințele sale specializate întregii colectivități, sprijinind prin aceasta participarea democratică. ♦ S. universitară. Pătrunderea s. în universități ca materie de studiu și, ulterior, ca.direcție de profesionali- zare s-a petrecut relativ tîrziu. Ca o direcție de specializare universitară, susținută de un de- partament orientat totodată spre promovarea cercetării, apare pentru prima dată în S.U.A. în 1892 la Universitatea din Chicago. Ca obiect de predare, dar fără a constitui încă un departament, este introdusă la Paris în 1906, unde Durkheim devine profesor de s. în 1913. Prima catedră de s. ia ființă în Anglia în 1907 la London School of Economics. în Germania de abia după primul război mondial s. pătrun- de în universități, fiind însă suspendată de regimul nazist. în țările scandinave ea este in- trodusă de abia după cel de al doilea război mondial. V. istoria sociologiei, metodologia cercetării sociologice, sociologie româ- nească. C.Z. SOCIOLOGIE CLINICĂ domeniu cu caracter multidisciplinar care are ca obiect analiza și evaluarea critică a problemelor so- ciale, în scopul intervenției practice pentru ameliorarea sau soluționarea lor. Noțiunea de s.c. a fost elaborată în anul 1930 de către patologul american Milton C. Winternitz, de- can al Școlii de Medicină a Universității Yale, care a propus crearea unui departament spe- cial de s.c., dedicat activității de terapie “socială” (socioterapie) în medicină, avînd ca obiective principale recuperarea și reinserția socială a bolnavului. în anul 1931, sociologul american Louis Wirth aduce propunerea lui Winternitz în dezbaterea sociologilor, publi- cînd, în “American Journal of Sociology” (nr. 37(1), 1931, p. 49-66), un articol în care ca- racterizează noua disciplină ca fiind una dintre “domeniile principale ale sociologiei”. Ulterior, s.c. a devenit o orientare distinctă în sociologia problemelor sociale, care își pro- pune trei obiective principale; a. analiza “clinică” a unei stări colective cu caracter cri- tic, concretizată într-un “diagnostic” pus de experți, care consideră această stare ce un aspect problematic al vieții sociale; b. cerce- tarea cauzelor și condițiilor care determină această stare, evaluarea opiniilor publicului, a politicilor și practicilor sociale existente cu pri- 566 SOCIOLOGIE CLINICĂ vire la ameliorarea și eradicarea ei; c. acti- vi- tatea de intervenție practică vizînd furnizarea unor soluții operaționale. în prezent, s.c. im- plică utilizarea perspectivei analitice (interpretarea cu caracter clinico-operațional) în majoritatea ariilor problematice ale vieții so- ciale printre care incidența colectivă a bolilor, starea de infracționalitate, “vîrstă a treia” (bătrînețea), divorțurile, avorturile, copiii abandonați etc. Sociologii clinicieni activează în diverse sectoare sociale, în calitate de so- cioterapeuți, moderatori de conflicte, spe- cialiști în dezvoltarea organizațională, admi- nistratori sociali, practicieni în domeniul politicii sociale etc. Fiecare dintre ei este spe- cializat în unul sau două nivele de intervenție (individuală sau socială), avînd capacitatea de a efectua analize, dezvolta metodologii și tehnici operaționale, de a iniția acțiuni cu ca- racter practic în scopul soluționării proble- melor sociale cu care se confruntă. Ceea ce distinge activitatea sociologului clinician de cea a altor profesioniști care lucrează în do- meniul asistenței sau politicii sociale este utilizarea, cu prioritate, a observației partici- pante, ceea ce are drept consecință adoptarea unei perspective din “interior” asu- pra problemei sociale, identificabile cu punctul de vedere al populațiilor sau grupuri- lor implicate. în ansamblul lor, evaluările diagnostice utilizate în s.c. îmbină teoria sis- temelor cu orientările sociologiei feno- menologice, considerînd problema socială ca o “situație de viață” trăită în mod dramatic de participanți și ale cărei resorturi nu pot fi cla- rificate decît din perspectiva unei abordări integrale, sistemice și funcționale, care conectează aspecte problematice înrudite. Pentru acest motiv, interpretările teoretice în acest domeniu au un caracter eclectic, fiind un rezultat al împrumuturilor și transferurilor conceptuale din alte discipline și orientări teo- retice: de exemplu, teoria conflictului și beheviorismul, interacționismul simbolic și structural-funcționalismul, etnometodologia și teoria sistemelor etc. Contribuțiile princi- pale pe care le aduce s.c. rezolvării sau ameliorării problemelor sociale sînt următoa- rele: a. analiza teoretică — elaborarea unei evaluări complexe și integrale a problemei pe baza sintetizării principalelor modele teore- tice existente în disciplinele care se ocupă de aria studiată (psihologie, sociologie, demo- grafie, medicină, criminologie etc.); b. cerce- tarea practică — dobîndirea unor date și in- formații despre populația studiată, inves- tigarea opiniilor sale și ale experților cu privire la diferitele căi de rezolvare a problemei, con- fruntarea acestor opinii cu eficacitatea măsurilor oficiale de politică socială, inventa- rul măsurilor de asistență socială etc.; c. intervenția operațională prin sprijinul efectiv acordat indivizilor sau grupurilor în schimba- rea situației lor de viață. Deși principala tehnică utilizată în s.c. este studiul de caz, totuși aplicarea perspectivei sistemice ex- tinde analiza și intervenția practică la nivelul unor întregi grupuri, organizații sau comu- nități locale. Scopul fundamental al s.c. este, de fapt, declanșarea unei activități de inter- venție oportună, înainte ca efectele unor probleme sociale să afecteze întreaga comu- nitate, iar această acțiune se desfășoară în baza unei decizii elaborate ca urmare a con- fruntării condițiilor obiective care generează starea socială problematică cu modul ei de percepere de către populația implicată. Așa cum subliniază Jonathan Freedman, sociolo- gul clinician “încearcă să înțeleagă natura factorilor societali care împiedică individul sau colectivitățile de a activa eficace”, iar, în acest scop, el “trebuie să fie capabil să treacă dincolo de modul de formulare de către client a problemei, pentru a lua în considerare ten- dințele sociale cu caracter mai larg”. V. asistență socială, politică socială. S.R. 567 SOCIOLOGIE ECONOMICĂ SOCIOLOGIE ECONOMICĂ Spre deosebire de alte ramuri ale s., s.e. este o dis- ciplină tematică. S, rurală, urbană, orga- nizațională, a familiei, a grupurilor mici stu- diază unități sociale. S.e. studiază fenomene sociale aparținînd unui domeniu tematic (eco- nomic) la fel ca și s. artei, dreptului, educației sau religiei. Dificultatea de a defini s.e. provine din faptul că “variabila economică” apare aproape în toate sistemele teoretice și cercetările empirice din s. Din acest punct de vedere specializările, în s.e. sînt mai degrabă efectul unei diviziuni a muncii științifice decît efecte ale particularităților domeniului tematic studiat. Astfel, sistemele teoretice din s. pot fi clasificate ca: sisteme în care variabilele economice sînt independente, generatoare de forme și relații sociale (K. Marx, W. Som- bart, V. Pareto, M. Weber, T. Parsons); b. sisteme în care variabilele economice sînt de- pendente, economia fiind produsă de structuri sociale (sociologismul lui E. Durk- heim), biologice (organicismul) sau geoclimatice (antropogeografismul). în același timp, sistemele teoretice ale econo- miei politice pot avea ca premise: a. propria structură productivă — K. Marx (Capitalul, I, cartea II, cap. XX); b. comportamentul individ- ual a! oamenilor — marginalismul; c. structurile sociale supraindividuale (ca or- ganizațiile, clasele), înclinațiile psihosociale — J.M. Keynes. Prin urmare se pot distinge: partea economică a unui fenomen social și partea socială a unui fenomen economic, as- pecte care apar ca diferențiate din perspectiva cercetătorului. Exemplu pentru primul caz: studiul relațiilor dintre organizarea producției și structura socială generată de aceasta în cazul satelor devălrnașe (H.H. S tah I, Contribuții la studiul satelor devălrnașe, 3 voi, 1958-1965). Exemplu pentru al doilea caz: E. Durkheim, De la division du travailso- cial, 1893, care studiază aspectele contractuale ale fenomenelor economice. De altfel, chiar de la originile s. s-au înregistrat di- ficultăți de delimitare între s. și economie politică, după cum apare și din controversa dintre A. Comte (s. înglobează economia politică) și J.S. Mill (s. și economia politică au același statut epistemologic). în consecință s.e. este studiul condițiilor istorice și sociale în care funcționează legile economice. O clasificare a ramurilor s.e. poate fi făcută după structura procesului economic. Astfel există: a. s. producției — studiul comportamentului, relațiilor și organizațiilor formate în cursul pro- ducției de bunuri economice, avînd ca discipline foarte dezvoltate s. muncii (industri- ale, agricole, intelectuale); b. s. schimbului și repartiției economice — care studiază com- portamentele și valorile orientative ale acti- vităților de schimb, repartiție și circulație; c. s. consumului — studiul comportamentelor și aspirațiilor de consum de bunuri materiale și culturale și de servicii (turistice, comerciale, artistice etc.). ♦ Relațiile dintre economie și societate pot fi analizate în context istoric sau contemporan. Astfel există studii de s.e. a so- cietăților primitive (R. Thunrnwald, B. Malinovski, M.J. Herskovitc ș.a.), antice, feu- dale, capitaliste, asiatice etc. în fiecare caz în parte relațiile societate-economie se pot desfășura pe trei nivele analitice. La nivel macrosocial, s.e. studiază raporturile dintre tipul și structura societății și subsistemul său economic (T. Parsons, N.J. Smelser, Econ- omy and Society, 1956). La nivel mediu, s.e. studiază relațiile dintre diferitele componente ale societății — sectoare (politic, social, cul- tural), instituții (stat, armată, biserică), grupuri și organizații (familie, bresle), straturi sociale — și elementele corespunzătoare ale econo- miei (producție, reparație, circulație, consum). La nivel individual s.e. studiază comportamentele și valorile după care se ghidează într-o epocă dată membrii unei so- cietăți în raport cu sistemul economic (comportamentul de capitalizare, econo- 568 SOCIOLOGIE FENOMENOLOGICĂ mizare, achiziționare, raționalitatea muncii in- dividuale, locul muncii și consumului în viața individuală etc.) K economie, muncă, or- ganizație, servicii sociale. A.T. SOCIOLOGIE FENOMENOLOGICĂ concepție sociologică ale cărei baze filosofice au fost puse încă din 1932, de către Alfred Schutz (Der sinnhafte Aufbau dersoz- ialen Welt), dar care a fost dezvoltată în Anglia și S.U.A. mai ales în anii ‘60 și 70. A. Schutz și-a propus să depășească unele limite sau neclarități ale sociologiei lui Max Weber utilizînd metoda reducției feno- menologice, propusă de filosoful E. Husserl. Astfel, deoarece Weber nu a făcut o distincție clară între înțelegere și semnificație subiec- tivă pe de o parte, și cunoaștere și înțelegere obiectivă, pe de altă parte, Schutz consideră pe bună dreptate că acestea din urmă pot fi interpretate, în accepțiunea weberiană, ca referindu-se la “lucruri de la sine înțelese” sau “luate ca atare”, ceea ce înseamnă că sem- nificația și cunoașterea obiectivă a realității sociale sînt neproblematice. Fenomenologia ne învață, dimpotrivă, că toate valorile cultu- rale sînt asimilate de individ prin socializare, iar statutul lor științific nu poate fi stabilit fără a fi “chestionate”, supuse reducției feno- menologice sau “puse între paranteze”. Procedînd în acest fel, Schutz ajunge la con- cluzia că, în realitate, cunoașterea obiectivă a obiectelor sociale și culturale este tot- deauna o cunoaștere derivată sau de gradul al iI-lea, deoarece ea se bazează pe interpre- tarea cunoașterii de gradul I, realizată de indivizi care acționează și interacționează în viața lor cotidiană. Ca și filosofi, înțeleg prin “chestionarea” culturii “întoarcerea la lu- cruri”, respectiv identificarea structurilor profunde ale conștiinței umane, deoarece orice “lucru” există în măsura în care face obiect al unei intenții conștiente. S.f, nu mai caută însă aceste structuri în ego-ul transce- dental, cum făcea Husserl, ci în intersubiec- tivitatea umană. Aceasta constă dintr-un ansamblu de interpretări intersubiective ale semnificațiilor acțiunilor individului și ale celor cu care el interacționează. Interpretările inter- subiective sînt structurate, prin procesul de socializare, în ceea ce Schutz a numit tipi- ficații, forme de descriere, clasificare și ordonare a obiectelor sociale, care compun un fel de sociologie spontană, cu funcții prag- matice nemijlocite, utilizată de actorul social pentru a clarifica contextul interacțiunii lui cu ceilalți. Obiectivitatea tipificațiilor nu este, deci, garantată de la sine, dar sociologul nu trebuie să-și facă iluzii crezînd că poate avea acces direct la semnificațiile subiective ale actorilor, ocolind tipificațiile. Dimpotrivă, șansa obiectivității cunoașterii sociologice constă în construirea unor tipuri sociologice rezultate din interpretarea tipificațiilor cu ajutorul unor procedee logice ale cunoașterii obiective, dar urmărind permanent ca tipi- ficațiile să se regăsească în tipuri, ceea ce este posibil numai dacă sociologul revine mereu la interpretarea semni- ficațiilor subiective primare. Prin urmare, în s.f. tipurile nu mai sînt, ca în sociologia weberiană, con- structe raționale obținute prin idealizarea logică, ci un fel de substitute ale obiectelor analizate (Schutz ie numește “păpuși”), a căror validitate științifică se măsoară nu atît prin consistența lor logică, cît prin adecvarea față de tipificații. în măsura în care un tip este adecvat față de un ansamblu de tipificații, adică în măsura în care există o corespon- dență empirică între conceptele elaborate de profani (tipificații) și cele ale sociologiei științifice (tipuri), el explică realitatea socială ca o realitate construită de către actori, iar structurile sociale apar ca momente ale proceselor interacțiunii subiective a actorilor. Caracteristice abordării sociologice feno- menologice sînt analizele microsociologice ale grupurilor, organizațiilor sau ale unor 569 SOCIOLOGIE FENOMENOLOGICĂ procese sociale cum sînt: comunicarea și in- tercomunicarea umană, geneză și evoluția sistemului de credințe și valori, cunoașterea socială comună, integrarea microsocială, ali- enarea, identitatea socială, devianța etc. în cercetarea acestora, sociologii fenomenologi introduc însă puncte de vedere care îi dife- rențiază în raport cu schema teoretică de principiu pe care o acceptă în comun. De aceea, putem delimita mai multe variante ale s.f., între care au loc adesea dispute teoretice, metodologice și ideologice. ♦ Există, astfel, o direcție a s.f. care este preocupată de analiza construcției sociale a realității (Th. Luckmann, P. Berger) prin procesele de obiectivare, ex- teriorizare (instituționalizare) și interiorizare a activităților sociale realizate în lumea vieții co- tidiene a oamenilor. Inspirată atît de filosofia fenomenologică, cît și de sociologia durkhe- imistă și weberiană, această variantă a s.f. demonstrează că, în ciuda subiectivității ei, realitatea socială conține un sistem de con- strîngeri și de control social prin care anumite grupuri sociale reușesc să se impună în struc- tura societății, devenind dominante din punct de vedere politic ca urmare a monopolizării universului “sacru” al lumii vieții oamenilor (valori ultime, norme generalizate, legitimări culturale etc.). Varianta dramaturgiei sociale, reprezentată de sociologul emerican E. Goff- man, insistă mai mult asupra procedurilor de creare și abilitare a vizibilității sociale, prin care structurile sociale pot fi mobilizate în di- recția vizată de interesele actorilor, cele mai multe dintre aceste proceduri fiind similare celor folosite de actorii dramatici în tentativa lor de a convinge publicul că realitatea este ea însăși o lume a aparențelor. Cînd aceste pro- ceduri sînt analizate din perspectiva eficienței lor în viața cotidiană a oamenilor, s.f. se con- cretizează într-o abordare sociologică care s-a desprins treptat de fenomenologie, denu- mită etnometodologie sau neopraxiologie (H. Garfinkel). O variantă încă mai îndepărtată a s.f. este sociologia reflexivă Gouldner), care, mizînd pe caracterul reflexiv al cunoașterii sociologice, respectiv pe legătura dialectică dintre tipificații și tipuri sociologice, își propune să-i ofere subiectului cunoașterii sociologice instrumentele științifice necesare pentru a-și putea integra propria cunoaștere în cultura de ansamblu a unei anumite so- cietăți, contribuind astfel la dezvoltarea culturală a omului și la umanizarea societății, în sfîrșit, deoarece acceptă principiul recipro- cității perspectivelor, propus de A. Schutz, respectiv obligativitatea cercetării sociale de a privi realitatea atît ca acțiune, cît și ca Act, atît din perspectiva actorului, cît și din aceea a constrîngerilor sociale la care se supune acesta, interacționismul simbolic este și el considerat uneori ca o variantă a s.f. ♦ în general, toate variantele s.f. s-au constituit ca abordări sociologice antipozitiviste, opuse mai ales sociologiei structuralist-funcționa- liste, celei empirice și tuturor concepțiilor sociologice care preferau să analizeze socie- tatea preponderent din perspectiva sistemului social, neglijînd, într-un fel sau al- tul, subiectivitatea specific umană pe care o presupune orice acțiune socială. De aceea s.f. urmărește să evidențieze procesualitatea vieții sociale, rolul inițiativei și al acțiunii umane în producerea realității sociale, impor- tanța vieții de zi cu zi a oamenilor pentru înțelegerea științifică a societății și reorien- tarea sociologiei ca știință spre analiza problematicii concrete a vieții oamenilor în contextele imediate ale activității lor. S.f. are meritul de a fi reabilitat statutul cunoașterii subiective în știința și viața socială, dar prin procedeele de analiză și interpretare pe care le propune și le utilizează ea nu reușește tot- deauna să depășească limitele abordării psihologice (uneori psihologiste) a societății, integrarea analizei microsociologice (preferată în s.f.) cu analiza macrosoci- ologică (la care sociologii fenomenologi își 570 SOCIOLOGIE ISTORICĂ propun să ajungă) rămînînd încă problema- tică și dificilă. V. dramaturgia socială, etnometodologie, interacționism simbolic, pozitivism. I.U. SOCIOLOGIE ISTORICĂ 1 . Ramură a sociologiei, specializată în cunoașterea di- mesiunii temporale a fenomenelor sociale. Spre deosebire de istorie, care analizează timpul istoric ca structură a desfășurării vieții sociale, s.i. este preocupată de evidențierea relațiilor dintre elementele structurale ale unor sisteme sociale globale sau de relevarea multiplicității formelor timpului social. în primul caz, s.i. apare ca o componentă a cer- cetării sociologice comparate, tendința actuală fiind aceea de a se trece de la com- pararea sincronică a societăților (care utilizează condiția ceteris paribus), la com- pararea longitudinală, diacronică a acestora, bazată pe folosirea condiției ceteris non-pari- bus, așa cum fac, în lucrările lor, S.N. Eisenstadt, S.M. Lipset, G. Almond. Pentru relevarea multiplicității formelor timpului so- cial, R.K. Merton (Socially expected durations, 1984) a propus conceptul de așteptări sociale față de durate, reelaborînd astfel idei mai vechi ale lui P.A. Sorokin (So- ciocullural Causality, Space, Time, 1943), G. Gurvitch (The Spectrum of Social Time, 1948), E. Moore (Man, Time and Society, 1963), care nu reușeau totuși să delimiteze temporalitatea socială a fenomenelor de con- textele istorice în care acestea se dezvoltă, ceea ce a făcut ca studiile asupra timpului so- cial să fie considerate fie ca o anexă a cercetărilor istorice, fie doar ca un capitol al sociologiei schimbărilor sociale. Asociind semnificația timpului cu structurile sociale, Merton propune o viziune despre s.i. ca ra- mură a sociologiei, relativ independentă de cercetarea istorică, cel puțin în măsura în care duratele sociale apar ca niște consecințe ale interacțiunii dintre durata efectivă a unui fenomen social și durata prevăzută pentru re- alizarea lui. în această interacțiune, important nu este timpul istoric, ci complexul de așteptări ale oamenilor față de scurgerea tim- pului cronologic. De exemplu, durata rezidenței într-o comunitate are importante consecințe asupra măsurii în care individul se implică în viața organizată a comunității, dar aceste consecințe devin independente de du- rata efectivă a rezidenței, fiind determinate de anumite termene fixate socialmente pentru realizarea integrării, asimilării etc. unui individ sau grup în respectiva comunitate. Aseme- nea termene există pentru derularea oricărui fenomen social, adică, în terminologia lui Merton, orice fenomen social are o scadență, ceea ce face posibilă studierea compor- tamentelor anticipatorii în viața socială ca fenomene istorice sui generis, de care nu se ocupă istoria, inclusiv istoria socială, ca ra- mură sau știință independentă a istoriei. 2. Sintagmă folosită pentru denumirea — numai rareori explicită — a unei anumite viziuni despre studiul istoriei și al sociologiei sau despre raporturile dintre aceste două științe sociale. Respingînd toate delimitările di- hotomice propuse pentru stabilirea raporturilor dintre sociologie și istorie (prezent/trecut, nomologic/ideografic, reali- tate inconștientă/ conștientă, fenomene generale, colective, repetabile/fenomene in- dividuale, singulare, nerepetabile etc.) fondatorii școlii de istorie a revistei Annales, M. Bloch și L. Lefebvre, ca și continuatorii lor, între care cel mai cunoscut este istoricul francez F. Braudel, consideră că există o sin- gură știință a societăților globale, trecute și prezente, ca și a fenomenului uman în toată complexitatea lui. Această știință este istoria, înțeleasă ca “dialectică a duratei” pe toate palierele timpului istoric (scurt, mediu, lung), fiacăruia dintre aceste paliere fiindu-i aso- ciată o sociologie, dar și o istorie eveni- mențială, conjucturală și structurală. Or, soci- 571 SOCIOLOGIE POLITICĂ ologia se confundă cu istoria structurală, sin- gura diferență dintre ele fiind aceea că istoria este preocupată de studierea timpului uni- form al vieții sociale, pe cînd sociologia concepe timpul social pur și simplu ca o di- mensiune a realității sociale, imaginîndu-și viața ca un mecanism ce poate fi oprit pentru a i se proiecta o imagine statică, relativ imo- bilă (F. Braudel, Histoire et sociologie: la iong duree, 1958). Studiile elaborate din această perspectivă a identității istoriei și sociologiei ca discipline științifice reprezintă ceea ce se înțelege astăzi îndeobște prin s.i. Ideea acestei identități este însă mai veche, iar cel care a formulat-o între primii a fost gînditotul român A. D. Xenopol. El definea istoria nu ca o știință socială particulară, ci ca “un mod de concepțiune asupra lumii”, respectiv ca “modul succesiunii”, diferit de cel al repetiției. Dacă acesta din urmă este definitoriu pentru sociologia statică, în cadrul modului succesi- unii este de asemenea posibilă o sociologie, denumită de Xenopol “dinamică” și identifi- cată cu istoria propriuzisă. în consecință, s.i. este, în concepția lui Xenopol, o disciplină aflată la întretăierea istoriei și sociologiei (La theorie de l’histoire, 1908). 3. Sinonim al isto- riei sociale, dacă aceasta nu este considerată ca o disciplină relativ autonomă, ca “sursă de inspirație” pentru istoria economică și politică și mai ales dacă nu urmărește doar o descri- ere a evoluției sociale, ci elaborarea unei teorii a acestei evoluții (J. Topolski, Metodolo- gia historii, 1973). O concepție mai elaborată despre istoria socială ca s.i. a propus Ștefan Zeletin (Istoria socială, 1927). El crede că is- toria nu poate fi știință decît dacă studiază cauzalitatea genetică a fenomenelor istorice. Cum cauzele oricărui fenomen istoric nu pot fi găsite decît în societate, rezultă că istoria nu este știință decît ca istorie sociologizată sau ca sociologie istorică ori pur și simplu ca isto- rie socială. Aceasta se deosebește de istoria tradițională sau cronologică fiindcă nu mai studiază fenomenele individuale, ci curentele sau procesele care apar ca produs colectiv al societății; nu este o istorie a creatorilor per- sonali ai faptelor istorice, ci una cu desăvîrșire anonimă; nu se ocupă de faptele istorice unice, ci numai de cele reversibile, care rea- par ori de cîte ori sînt create condițiile sociale pentru apariția lor. V. istorie socială, sociolo- gie. I.U. SOCIOLOGIE POLITICĂ Deși un domeniu hibrid prin excelență, s.p. este una dintre cele mai dezvoltate și mai mature dis- cipline de ramură ale sociologiei. La acest nivel au adus-o, în principal, cercetările com- parative. Totuși, discuțiile în jurul obiectului său de studiu nu au încetat, fiind influențate, mai ales, de controversele eterne privind de- finirea științei politice. întrebări ca: știință autonomă sau sociologie particulară?; știință a statului sau știința statului în totalitatea sa?; știință a puterii?, continuă să rămînă deschise. Unii incearcă să tranșeze definitiv problema: știința politică este s.p. (J.P. Cot și J.P. Mounier, Pour une sociologie politique, 1975). Dincolo de asemenea poziții nete, obiectul s.p. s-a prefigurat ca fiind studiul proceselor sociale care determină comporta- mentele politice sau, în sens mai larg, studiu' politicului ca domeniu specific al socialului. Natura acestui obiect pare să fie adecvat sur- prinsă de Pierre Birnbaum: “Pionjînd în istorie, societățile sînt eminamente conflictu- ale, politicul nefiind altceva decît locul de exprimare și eventual de mediere a opozițiilor sociale... Semn de conflict, politicul nu s-ar putea complet explicita doar prin cauzele pe care le exprimă, ci constituie, ei însuși, o ac- tivitate specifică care se derulează într-un anume loc”. (Sociologie de l’Etat, 1979. p. 7). Locul privilegiat pe care îl ocupă politicul în cadrul societăților moderne afectează și dis- ciplinele care au ca obiect de studiu acest domeniu. Astfel specialiștii în dreptul pubiic — 572 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ constituționaliștii și “internaționaliștii” — ocupă un loc aparte printre juriști. Divorțul pare și mai accentuat în știința economică: economia publică sau națională se organ- izează într-o disciplină distinctă a gestiunii — economia întreprinderii. Din acest punct de vedere, sociologia se situează la jumătatea drumului între unitatea relativă a dreptului și frontierele care trec prin economie (Daniel- Louis Seiler, Politique comparative, 1982). Autonomia relativă a s.p. nu rezidă numai în natura obiectului său, ci și în faptul că este, după expresia lui Cot și Mounier, “fiica inces- tuoasă a istoriei și dreptuiui”. (Op. cit., p. 11). Unii deplîng această origine “nefericită”, dar cei mai mulți subliniază avantajele unei atari condiții, care permit sociologiei politice re- alizarea unor sinteze, pe baza cercetării comparative, care implică cele mai impor- tante domenii ale vieții sociale contemporane. Îmbinînd trei opțiuni metodologice — socio- logică, istorică și comparativă — s.p. a devenit locul privilegiat al unui aport creativ demn de toată atenția. Această disciplină s-a delimitat net de politologie, care, la rîndu-i, s-a specializat, studiind structurile și funcționarea specifică a unui sistem politic. în același timp, domeniul său de studiu s-a extins și nuanțat continuu, provocînd apariția unor subdisci- pline ca sociologia revoluției, a mutațiilor, a dependenței, a relațiilor internaționale, soci- ologia electorală, generațională etc. în ce le privește, acestea se autonomizează con- tinuu, dobîndind un statut de sine stătător. Avem de a face, de fapt, cu o tendință gen- erală în științele sociale. De la fragmentarea inițială generată de necesitatea de spe- cializare, s-a trecut la noi recombinări și încrucișări prin hibridare și constituirea de noi discipline științifice. S.p. s-a eliberat astăzi de dihotomiile ideologice care au dominat multă vreme dezbaterile în acest domeniu, ca și de generalizările teoretice hazardate inspirate de marxism. De altfel, încă Max Weber, al cărui aport în s.p. inspiră și astăzi noi curente, se prezenta ostentativ ca un “antimetafi- zician”. în acest mod, sublinia Julien Freund, “el intenționa să-și manifeste aversiunea față de vastele sinteze romantice care pretindeau că explică sistematic lumea, viața și socie- tatea, plecînd de la un unic element sau concept. De aici ostilitatea sa față de filosofiile istoriei, cele ale lui Hegel, Marx sau Comte, prin care se încerca o explicație completă și holistă a realității”. (Max Weber, 1969, p. 14). în același timp însă, “nici un sociolog sau spe- cialist în științe politice implicat în cercetarea comparativă nu poate evita să devină, la un moment dat, un teoretician; dar și unul și altul trebuie să reziste tentației de a ajunge pri- zonierul "marii explicații", prea cuprin- zătoare pentru a nu stîrni îndoieli. Tentația de a imagina cadre teoretice capabile să-și integreze, ca într-un splendid puzzle, toate descoperirile și datele acumulate din firimituri este mare. într-adevăr, dezvoltarea tehnicilor statistice, astăzi excesiv de simple prin apariția computerului, au făcut și mai pre- santă nevoia de scheme logice articulate. Rafinarea acestor instrumente teoretice și conceptuale este problema noastră princi- pală, dacă nu vrem ca progresul colectării de date să eșueze într-un vid grandios". (Mattei Dogan și Dominique Pelassy, Cum să com- parăm națiunile. Sociologia politică comparativă, 1993, p. 34). V. ideologie, poli- tică, putere, stat. N.L SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ an- samblul doctrinelor, concepțiilor, teoriilor, tez- elor și cercetărilor sociologice elaborate de oamenii de știință români. Deoarece consti- tuirea sociologiei ca știință s-a făcut prin delimitarea unei problematici specifice sau particulare de studiu, în raport cu aceea a al- tor științe sociale, cu ideologiile și cu filosofia, iar problematica specifică studiului sociologic este circumscrisă formelor particulare de 573 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ constituire a societăților moderne, sociologia are, prin natura preocupărilor ei științifice, o dimensiune națională. Constituirea sociologi- lor naționale, ca și evoluția acestora, trebuie analizate, la rîndul lor, în raport cu ansamblul social și cultural în care sociologiile naționale s-au integrat de la început sau pe parcursul dezvoltării lor. De alttel, tocmai prin această integrare s-au putut constitui sociologii naționale în adevăratul sens al cuvîntului. Ele au formulat, în strînsă legătură cu proble- matica generală constitutivă a sociologiei, o problematică particulară constitutivă. Dacă orice știintă urmărește să realizeze o recon- strucție rațională a problematicii sale de studiu, sociologia poate fi definită drept o formă de cunoaștere rațională a lumii, care urmărește “desvrăjirea" (Weber) sau “demis- tificarea” (Marx) lumii sociale prin explicarea științifică a acesteia. în consecință, s.r. s-a constituit din încercările de a explica, de a re- construi rațional, cu ajutorul schemelor teoretice elaborate de știința sociologică gen- erală, structurile specifice ale unei societăți naționale, ale societății românești. Or, avînd în vedere că s.r. este o componentă impor- tantă a culturii noastre naționale, constituirea ei ca știință nu s-a putut tace decît atunci cînd cultura națională a căpătat trăsăturile carac- teristice modernității, de fapt, atunci cînd ea a asimilat schemele de evaluare rațională/științifică a lumii în general și a celei sociale în special. Aceasta s-a întîmplat și în țara noastră, ca și în alte țări, odată cu destră- marea structurilor social-economice și poli- tice ale feudalismului și apariția elementelor specifice structurilor capitalismului. Modul în care s-au produs aceste transformări, mo- mentele lor semnificative și consecințele transformărilor sociale produse în societatea românească sînt tot atîtea indicii sau criterii istorice după care vom distinge aspectele specifice ale constituirii și evoluției s.r. Pe de altă parte, datorită diversității schemelor de raționalitate, asimilate în cultura noastră națională în vederea evaluării științifice a lumii sociale (ideologii, doctrine, concepții filosofice, politice etc.), adică diversității a ceea ce numim astăzi “prezumții metafizice ale sociologiei’’, vom putea distinge nu una, ci mai multe forme de constituire a s.r. Și cum aceste scheme reprezintă puncte de vedere din care a fost abordată problematica spe- cifică a modernizării societății românești, în condițiile realizării și dezvoltării unității ei naționale și ale independenței de stat, princi- palele puncte de vedere care au stat la baza constituirii s.r. pot fi identificate pornind de la următoarele forme sau tipuri ale raționalității sociale, toate fiind constitutive pentru această sociologie: a. raționalitatea teoretică, definită printr-un ansamblu de valori derivate din “rațiunea umană” ca entitate filosofică sau “teoretică”; b. raționalitatea practică, înfățișată ca o formă de concretizare în socie- tate a unor anumite clase sociale, scopuri considerate singurele legitime istoric și care nu pot fi realizate decît prin acțiunea revoluționară a maselor sau a claselor sociale res- pective, prin practica socială revoluționară; c. raționalitatea instrumentală, care semnifică evaluarea raporturilor dintre mijloacele și scopurile activității sociale din punctul de ved- ere al eficienței, al adecvării logice a mijloacelor existente la un ansamblu de scopuri date, predeterminate; d. raționali- tatea substanțială, care judecă această adecvare nu din punctul de vedere al efi- cienței sau al logicii adecvării, ci al reprezentativității scopurilor sociale față de valorile ultime sau substanțiale ale istoriei unui grup social, de regulă, ale istoriei unui popor sau a unei națiuni. Acestor tipuri de raționalitate socială le corespund patru serii constitutive ale s.r. a. Abordarea societății românești din punctul de vedere al raționa- lității teoretice constă în considerarea unor valori general-umane, cum sînt egalitatea și 574 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ libertatea, ori a unora general-sociale (demo- crația, progresul), toate subsumate rațiunii, ca facultate cognitivă a omului, drept scopuri și norme ale modernizării societății românești și în raport cu care trebuie judecate și orien- tate și procesele dezvoltării ei naționale. Seria raționalității teoretice începe cu încercarea pe care a făcut-o I. Heliade Rădulescu de a ex- plica sociabilitatea ca valoare ultimă a societății moderne și ca premieră a dezvoltării sociale naționale (Equilibru între antithesi sau Spiritul și Materia, 1859-1869). Heliade ana- lizează structurile sociale din perspectiva funcțiilor și consecințelor lor pentru dezvolta- rea sociabilității omenești, elaborînd astfel o teorie originală despre structura și mobilitatea socială: teoria “ciocoiei” și a “boieriei”. Această teorie va fi reluată, într-un fel, de Va- sile Conta (Teoria ondulației universale, 1976), prin concepția acestuia despre socia- bilitatea altruistă și sociabilitatea organică, ca forme de conservare a “undelor sociale”, de C. Dimitrescu-lași, care considera sociabi- litatea ca o formă de “moralizare” a științei (Cele două morale, 1907), și va deveni, în vi- ziunea lui Dumitru Drăghicescu, teoria democratizării geniului și a aristocratizării ma- selor (Du role de Tindividu dans le determinisme social, 1904). Esențială în această serie a s.r. este tensiunea dintre for- ma generic-umană a sociabilității și forma ei particular-națională, tensiunea exprimată sin- tetic, în gîndirea soci al-po I iti că a lui S. Bărnuțiu, prin considerarea raporturilor dintre statul juridic și statul național. Constituirea statului român unitar va duce la construcția seriei raționalității teoretice a s.r., dominantă fiind, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ideea europenizării ca strategie a modernizării societății românești. Această idee este susținută prin elaborarea unor sche- me sociologice noi: dinamismul cultural și expansiunea universitară, la V.l. Bărbat (Di- namism cultural, 1928, Extensiunea univer- sitară, 1926), integralismul sociologic și pa- ralelismul socio-instituțional la P. Andrei (Sociologie generală, 1936), diferențierile e- pocale, locale și naționale (N. Petrescu, The Interpretation of National Differentiations, 1929), teoria sincronismului, elaborată de E. Lovinescu (Istoria civilizației române mo- derne, 1924-1926), structura socială a cunoașterii (Alexandu Claudian, Cercetări fi- losofice și sociologice, 1935), simplexia valorilor (E. Speranția, Tradiția și rolul ei so- cial, 1929) etc. b. Seria raționalității practice consideră că valorile ultime ale societății nu sînt derivate ale rațiunii, ci un produs istoric al acțiunii maselor sau claselor sociale. Astfel, N. Bălcescu interpretează sociabilitatea ca o formă istorică a revoluțiilor sociale naționale, nu ca o entitate generic-umană; primii gîndi- tori socialiști vor fundamenta ideea de sociabilitate pe dezvoltarea istorică revoluțio- nară a colectivismului și pe eliminarea exploatării de clasă ca premise ale eman- cipării naționale (dr. Russe, N. Codreanu, Ștefan Stâncă, P. Mușoiu, Raicu lonescu- Rion), iar C. Dobrogeanu-Gherea va elabora teoria neoiobăgiei pentru a explica modul concret în care evoluția ideilor și a trans- formărilor socialiste este condiționată de complexul istoric național, pe de o parte, și de cel internațional, pe de altă parte (Neo- iobăgia. Studiu economic-sociologic al problemei noastre agrare, 1910). Se poate spune că tensiunea dintre urmărirea idealuri- lor naționale și relațiile istorice naționale a constituit principala temă a sociologiei rațio- nalității practice în România, un loc central în dezbaterea teoretică prijeluită de această tensiune avînd și contribuțiile lui Vasile Goldiș la fundamentarea materialist-istorică a socio- logiei națiunii (Despre problema naționa- lităților, 1912). c. Elementul specific constitui- rii seriei raționalității instrumentale a fost analiza societății românești din perspectiva mijloacelor sale de a se moderniza an- 575 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ gajîndu-se pe calea dezvoltării capitaliste. Sociologii din această serie au considerat că această angajare este singura în măsură să consolideze dezvoltarea noastră națională in- dependentă și că, dată fiind forța capitalului de a universaliza lumea, structurile noastre sociale, marcate de specificitate istorică, tre- buie explicate prin raportare la schema generală de evoluție a capitalismului, ca faze (uneori doar incipiente) ale acestei evo- luții.Ideea a fost susținută sistematic, în perioada interbelică, de Ștefan Zeletin (Bur- ghezia română. Originea și rolul ei istoric, 1925), dar ea are o istorie mult mai lungă, care începe cu viziunea sociologică a lui I. Ghica despre “misiunea românilor”, continuă cu intuițiile sociologice post-iluministe ale lui C.A. Rosetti, capătă o configurație doctrinară la I.C. Brătianu (primul gînditor român care fo- losește explicit termenul de sociologie în articolul program publicat în “Republica Ro- mână”, nr. 1 din 1851) și devine, la A.D. Xenopol (La theorie de l’histoire, 1908), o schemă de evaluare a raționalității istoriei. H. Sanielevici o va susține atît prin elaborarea unei teorii despre diferențierea socială a rase- lor și importanța acesteia pentru cultura națională, cît și prin pledoaria lui pentru des- chiderea economiei românești față de capitalul străin și de formele de organizare so- cială capitaliste (Cercetări critice și filosofice, 1916, Poporanismul reacționar, 1921). Re- prezentanții seriei raționalității instrumentale a s.r. devin treptat susținătorii unor scheme sociologice explicative de inspirație pozitivist- evoluționistă, cum este cazul lui Spiru Haret (Mecanica socială, 1910), al lui G.D. Scraba (Sociologie, 1914, La dialectique historique, 1922) sau H. Fundățeanu (Principii de socio- logie generală, 1925). Ei acordă, în general, stării de spirit naționale o funcție strict utilitară reprezentativă fiind, în acest sens, concepția lui G. Barițiu despre funcțiile sociale naționale ale opiniei publice. Uneori, ca în cazul socio- logiei corporatiste a lui M. Manoilescu, opinia publică este însă înlocuită cu un corp social conducător (elită), care trebuie să-și asume misiunea istorică de a mobiliza masele în di- recția reprezentată de mișcarea unității sociale-tip, care este națiunea (Postul și des- tinul burgheziei românești, 1942). Alteori, opiniei publice îi este substituit un concept so- ciologic împrumutat mai ales din gîndirea social-politică și juridică franceză (solidarita- tea), care este interpretat ca o creație juridică (M. Djuvara), politică (LN. Angelescu), so- cială sau cooperatistă (N. Ghiulea, Gr. Mladenatz). în sfîrșit, abordarea instrumenta- listă a raționalității sociale nu putea să nu conducă la elaborarea unei viziuni instrumen- tale despre sociologia însăși, ceea ce s-a întîmplat în perioada interbelică, cînd s.r. a fost teoretizată și a început să fie considerată — sub direcția teoretică și organizatorică a lui Dimitrie Guști — ca o știință în slujba națiunii, respectiv, a realizării unui amplu program de reforme sociale prin știință și cultură națio- nală, într-o viziune apropiată de ceea ce numim astăzi inginerie socială (H.H. Stahl). Această orientare a s.r. a condus de fapt la cea mai înfloritoare perioadă a evoluției sale, Guști formînd o școală de sociologie care s-a bucurat de un mare prestigiu atît pe plan in- tern, cît și internațional, și ridicînd pe o treaptă calitativă nouă o lungă tradiție românească a cercetării sociale monografice. Totodată, prin sistemul său teoretic integralist, în care cen- trală era ideea (legea) paralelismului sociologic, Guști a atras în cadrul școlii mo- nografice de la București, al Institutului Social Român și al revistelor de sociologie conduse de el, numeroși oameni de știință din dome- niul istoriei, economiei, agronomiei, medicinei etc., punînd bazele unei strategii originale de cercetare interdisciplinară (D. Guști, La Science de la realite sociale, 1941). d. Reprezentanții seriei raționalității sub- stanțiale a sociologiei românești și-au 576 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ elaborat lucrările în mare măsură ca o reacție critică la schemele raționalității instrumentale. Centrală a fostldeea că modernizarea socială trebuie subordonată idealurilor naționale, luînd în considerare acele elemente ale struc- turii sociale care și-au dovedit viabilitatea istorică sau, în orice caz, realizînd doar acele schimbări sociale care sînt în stare să dezvolte structurile sociale, economice, cultu- rale și politice prin care s-a păstrat ființa națională a poporului. Dacă M. Kogălniceanu începe seria raționalității instrumentale a s.r., iar Titu Maiorescu a creat cadrul cultural, po- litic și ideologic care a susținut-o, cel care a fundamentat-o este Mihail Eminescu, care a elaborat, de altfel, un complex teoretic origi- nal privind pătura superpusă, compensația prin muncă și dezvoltarea organic-națională a societății românești moderne. Unele idei so- ciologice ale lui Eminescu au fost reelaborate în lucrările de istorie ale lui N. lorga privind statul modern și cultura națională. C. Stere (Social-democrație sau poporanism, 1907- 1908) a elaborat o teorie sociologică originală despre democrația națională, A.C. Popovici a întreprins o critică sociologică pertinentă a ci- vilizației moderne (Naționalism sau demo- crație, 1910), iar V.N. Madgearu (Agraria- nism, capitalism, imperialism, 1936) a analizat perspectivele dezvoltării capitaliste a țării noastre din punctul de vedere al evoluției capitalismului în Europa răsăriteană. La înce- putul secolului al XX-lea au apărut și primele încercări de a deturna semnificația seriei raționalității substanțiale a s.r. într-o direcție politică și ideologică reacționară, A.C. Cuza, mai întîi, apoi N. Roșu, N. Crainic și Traian Brăileanu promovînd o sociologie în care nați- unea, ca valoare ultimă sau substanțială a unei societăți, este considerată ca o realitate în sine, cu scopuri doctrinare specifice ideo- logiei de dreapta, elitiste, antisemite, mistico-religioase, biologiste etc. Trăsăturile s.r. de la începuturile ei și pînă la instaurarea orînduirii socialiste în țara noastră, sînt, în esență următoarele: a. s.r. s-a constituit ca o știință a societății românești, ale cărei evoluții, structuri și transformări a încercat să le ex- plice utilizînd scheme teoretice originale sau adaptate original; ea nu este, deci, rezultatul unui fenomen de “împrumut cultural”, ci un produs autohton, rezultat din preocuparea de a evalua științific raționalitatea realizării idea- lurilor diferite ale dezvoltării sociale; b. în această preocupare două aspecte au fost centrale: pe de o parte, cercetarea socială concretă sau empirică a realităților naționale, mai ales prin promovarea studiilor monogra- fice; pe de altă parte, angajarea ideologică și politică directă a celor mai mulți dintre repre- zentanții s.r. din această perioadă; c. carac- terul public al s., marcat de prezența ei în pu- blicațiile culturale ale perioadei, cît și de angajarea sociologilor, individual sau insti- tuțional, în activitățile social-politice de interes național; d. orientarea preponderent demo- cratică a s.r., promovarea unei atitudini favorabile schimbării sociale pe plan național; e. continuitatea serială, manifestată prin gru- parea principalilor reprezentanți ai s.r. în jurul unor idei-forță, elaborate și reelaborate în funcție de schimbarea contextelor social-isto- rice și politice naționale. în continuitatea serială a s.r. a survenit, ca urmare a politicii anticulturale a anilor ‘50, o perioadă în care tradițiile sociologice naționale au fost ignorate sau blamate, pe fondul promovării instituțio- nale, cu ajutorul mijloacelor politice, a unei atitudini de discreditare a sociologiei ca știință și de negare a importanței ei. Deși conduce- rea comunistă a țării a încercat, după 1965, o reluare a cercetării sociologice în țara noas- tră, subordonarea politică și ideologică cvasi completă a sociologiei nu a permis, de fapt, dezvoltarea ei. De altfel, după numai un de- ceniu au fost luate măsuri de lichidare a învățămîntului sociologic specializat și pentru înregimentarea ideologică și politică 577 SOCIOLOGIE RURALĂ ceaușistă a întregii activități de cercetare so- ciologică. Deși au continuat să apară lucrări sociologice interesante, iar unele valoroase, s.r. s-a caracterizat, în această perioadă, prin stagnare și, într-o anumită măsură, prin falsi- ficarea politico-ideologică a enunțurilor ei științifice, cu scopuri propagandistice evi- dente. O analiză cantitativă a producției s.r. din perioada 1944-1980 (volume, studii și ar- ticole publicate, rapoarte de cercetare nepublicate, teze de doctorat susținute) a sta- bilit următoarea distribuție a acesteia; a. analiza teoretică și empirică a comunităților rurale și urbane, a unităților economice și a proceselor de urbanizare, modernizare, in- dustrializare și transformare colectivistă a agriculturii; b. analiza teoretico-conceptuală a sistemului social, funcționalității, dinamicii și structurii acestuia; c. investigarea probleme- lor integrării sociale, ale educației, învățămîntului și ale tineretului; d. studii de- mografice și sociodemografice realizate în cadrul anchetelor sociale privind structura po- pulației și modificările ei, migrația și mobilitatea socială, distribuția populației Ro- mâniei după indicatori sociali importanți pentru politica și planificarea dezvoltării eco- nomico-sociale a țării; e. evaluarea critică a teoriilor sociologice în cadrul cercetărilor de istoria sociologiei românești și universale; 6. analiza sociologică a dinamicii fenomenului cultural. Alte categorii tematice cu o pondere semnificativă în cadrul producției sociologice românești în perioada 1944-1980 sînt: sănătatea publică și sociologia medicinei; e- pistemologie socială, metodologia și tehnicile de cercetare sociologică; psihosociologie, in- divid, grup, colectivitate socială; familia și locuința; opinia publică și propaganda; socio- logie politică (politică, stat, partid, democrație; .conducerea științifică a societății; sociologia mass-media; timpul liber și utilizarea lui; etno- grafie și folclor; sistemul normativ și juridic; sociologia religiei, a sportului, militară etc.). în ultimul deceniu, nu s-au produs modificări semnificative în distribuția temelor cercetării sociologice românești, dar se poate remarca o creștere a interesului pentru fundamenta- rea epistemologică a sociologiei, pentru dezvoltarea abordării socio-istorice și socio- antropologice și pentru o mai largă deschidere spre analiza fenomenului politic cu mijloacele sociologiei. De asemenea, anii ‘80 au marcat o orientare prospectivă mai ca- tegorică a s.r. și apariția unor domenii noi ale acesteia: calitatea vieții și stilurile de viață, modernizarea socială și organizarea științifică a producției și a muncii, comporta- mente socioprofesionale și culturale determinate de procesele revoluției științifice și tehnice contemporane. Constrîngerile poli- tice și ideologice caracteristice dictaturii ceaușiste au împiedicat afirmarea acestor di- recții noi ale s.r. și au întîrziat cu decenii evoluția acesteia. V. istoria sociologiei, mo- dernitate, sociologie. I.U. SOCIOLOGIE RURALĂ ramură a so- ciologiei care studiază originea, evoluția, structurile sociale și relațiile teritoriale ale sa- telor. Evoluția s.r. — în sensul de cercetare directă, la teren a satelor — a fost precedată de studii ale altor discipline (economie poli- tică, geografie, agronomie). Astfel, din perspectivă economică, structurile rurale au fost studiate în Europa încă de fiziocrați, teo- reticieni care considerau că sursa avuției naționale este pămîntul, respectiv munca agricolă. Din perspectivă statistică, problema definiri satului a apărut odată cu primele re- censăminte moderne, datorită dificultăților de identificare și localizare ale fiecărei unităti ru- rale în parte. Evoluția s.r. este diferită în Europa și în SUA. în SUA — multă vreme so- cietatea cea mai urbanizată din lume — studiul s.r. a fost impulsionat de marile pro- bleme economice și sociale generate de o urbanizare specifică și de existența unei 578 SOCIOLOGIE RURALĂ rețele de așezări mici, diferite ca aspect și structură de satele europene. Spre sfîrșitul secolului al XÎX-lea și începutul secolului al XX- lea s-au înregistrat profunde anomalii pe piața alimentară din SUA (supraproducții în unele zone și foamete în altele; ani cu recolte mari, dar fără cumpărători și ani cu subpro- ducții acute; depopularea unor întinse regiuni în special în sud prin migrația forței de muncă de culoare spre orașele din nord în prima ge- nerație după abolirea sclaviei; dispariția fermierilor mici și mijlocii și creșterea pături- lor sărace rurale și urbane ș.a.m.d.). Aceste probleme au dus la adoptarea unei politici gu- vernamentale de cercetare și acțiune în mediul rural, politică inaugurată de Th. Roo- sevelt, care a creat în 1908 “Country Life Commission” cu scopul precis de a studia: a. tehnologia agricolă; b. economia agrară; c. structurile sociale și înclinațiile psihologice ale fermierilor; d. rețelele de așezări rurale și mijloacele de transport; e. mijloacele de echi- librare socială a vieții rurale și de reașezare a rolului satului și agriculturii în contextul național. în 1919 W. Wilson a înființat la Mi- nisterul Agriculturii “Divizia pentru populație și viață rurală” care a impulsionat cercetările de sociologie și economie rurală, ajungîndu-se după marea criză din 1929-1933 la un sistem etatic de finanțare și intervenție în mediul ru- ral. în 1925 în SUA s.r. se preda în 500 de institute, în timp ce în Europa numărul cursu- rilor de s.r. nu depășea 20. De altfel, societatea americană este una dintre puținele societăți industrializate și urbanizate din lume în care imaginea asupra muncii agricole și vieții la țară este pozitivă (“mitul fermierului”, “nostalgia fermei” ș.a.m.d.). între tratatele de s.r. care au avut cea mai mare influență în SUA în perioada interbelică menționăm cele semnate de A. Dunn (1920), E.N. Bennt (1924), Ch.l. Galpin (1924), J.M. Gillette (1925), H.B. Hawtorn (1926). Pentru această perioadă lucrarea clasică este P.A. Sorokin, Principles of Rural-Urban Sociology (1929). ♦ în Europa, satul era studiat de mai bine de un secol, dar în special din punct de vedere etnografic și geografic. Spre sfîrșitul secolului al XlX-lea, “problema agrară” era una dintre problemele politice și economice de prim or- din în Europa, fie datorită pronunțatului exod rural al șomajului agricol din Europa occiden- tală, fie datorită marilor schimbări produse de penetrarea relațiilor de producție capitaliste în societățile rurale tradiționale din Europa de răsărit (Rusia, România, Peninsula Balca- nică). Studiile de s.r. se multiplică, fără a ajunge însă la răspîndirea și impactul celor de sociologie urbană și industrială. Apare și o pu- ternică mișcare cooperatistă, în special în mediul rural din Germania, Țările de Jos și Austro-Ungaria. După primul război mondial, în majoritatea țărilor din răsăritul Europei au loc reforme agrare care limitează puterea ma- rii proprietăți și modifică aspectul economic al mediului rural. Numai în România după refor- ma agrară din 1921 apar zeci de sate noi, cu proprietari individuali și cu loturi de pămînt acordate de stat, cu sau fără răscumpărare. în perioada de după cel de-al doilea război mondial s.r. se dezvoltă pe toate continente- le, în raport direct cu problemele sociale, economice, politice, financiare, tehnologice ridicate de tranziția demografică rurală, deru- ralizare și urbanizare, revoluția mijloacelor de transport, evoluția rapidă a tehnologiei agri- cole, irigațiilor, geneticii etc. în prezent s.r. este o disciplină diversificată avînd mai multe specializări: a. studiul factorilor sociali ai eco- nomiei agricole; b. analiza structurilor sociale specifice mediului rural; c. analiza regională a rețelelor de așezări rurale; d. studiul instituții- lor specifice mediului rural; e. monografiile rurale sau zonale. S.r. — ca și sociologia ur- bană — are un profund caracter concret, și instrumental. Caracterul concret al s.r. constă în faptul că studiile respective sînt în general centrate pe unități sociale bine defi- 579 SOCIOLOGIE RURALĂ nite, reduse ca dimensiuni, ușor de delimitat și de comparat cu altele. Caracterul instru- mental al s.r. rezultă din faptul că studiile de teren în domeniu au aproape întotdeauna o virtuală utilitate practică pentru creșterea ca- lității vieții rurale, sporirea productivității agricole, modernizarea instituțiilor, evaluarea tendințelor viitoare, schimbarea sau conser- varea unor valori specifice. Mediul rural este cel în care cercetarea sociologică copartici- pativă este cea mai frecventă. > în s.r. există mai multe modele de cercetare: a. modelul tradiționalist consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind “adevăratul” păstrător al spiritu- lui, specificității și originalității unei societăți sau unei culturi, iar cercetările conduse după acest model caută să releve valorile, compor- tamentele și simbolurile rurale tradiționale; b. modelul meliorist consideră mediul rural ca fiind forma genetică a societății moderne, dar insuficient evoluat și care trebuie adus la ni- velele structurilor urbane; cercetările care adoptă acest model urmăresc în general măsurarea decalajelor urban/rural (venituri, educație, confort, productivitate etc.) și caută mijloace de reducere a acestora; c. modelul ecologic relevă specificitatea, particularitățile și avantajele modului de viață rural contem- poran, modificat în urma transformărilor din timpul revoluției industriale și RTS; d. modelul cronoregresiv, utilizat în general în monogra- fiile de așezări rurale, dar și în studiile tematice (evoluția unei meserii rurale, unei structuri, instituții sau tradiții) — își propune să releve evoluția istorică a unui sat plecînd de la aspectul său contemporan și indicînd cauzele schimbărilor succesive. Pentru acest model de cercetare satul este o proiecție a is- toriei pe teren (cf. J.L. Durand-Drouhin, L.M. Szwergrub, I. Mihăilescu — RuralCommunity Studies in Europe, 3 voi, 1981-1985). ♦ în țara noastră s.r. are o bogată tradiție, recu- noscută și pe plan internațional. înainte de primul război mondial studiile de s.r. sînt re- lativ nesistematice, punînd accentul pe eco- nomia rurală, etnologie și “problema țărănească”, respectiv ansamblul analizelor socio-economice privitoare la structura, rolul și statutul țărănimii și proprietății agricole în societate, economie și politică. Totuși, chiar și în această perioadă se înregistrează cer- cetări specifice de s.r., în general pornindu-se de la o comandă de stat sau de la o inițiativă academică. Astfel primele analize regionale (I. lonescu de la Brad, Agricultura română din județul Dorohoi, 1866, Mehedinți, 1868, Putna, 1869) sînt efectuate pe baza unei or- donanțe domnești din 28.11.1864 care cerea tuturor inspectorilor agricoli să întocmească descrierea unui judej. în 1877 Ministerul ins- trucțiunii publice adoptă o dispoziție prin care se cerea învățătorilor să redacteze monogra- fii de sate și ca urmare B.P. Hașdeu redectează, transmite și recoltează două chestionare, unul privind obiceiurile juridice ale poporului român (1877) și altul lingvistic (1884). Mai sociologic este primul, axat pe as- pectele sociale și economice ale satului moldovenesc, muntenesc și oltenesc. Răspunsurile la ambele chestionare însu- mează peste 20.000 de pagini, aflate la BAR, parțial prelucrate (I. Mușlea, Ov. Bîrlea, Tipo- logia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele luiB.P. Hașdeu, 1970). în 1876 Societatea Română de Geografie începe acțiunile în vederea realizării monografiilor județene, elaborate în intervalul 1887-1896 (32 de monografii) și apoi Marele Dicționar Geografic al României, 5 voi. (1898-1902), toate cuprinzînd date sistematice și concrete despre așezările rurale. în 1903 Ministerul de interne condus de V. Lascăr inaugurează un “Program al monografiei unei comune rurale” care va sta la baza a peste 60 de monografii rurale publicate, iar Ministerul Domeniilor cere elaborarea unor monografii ale “moșii- lor” statului și Coroanei, din care se desprind atît elemente științifice privind viața rurală, 580 SOCIOLOGISM munca agricolă și neagricolă din sate, cît și propuneri de'îmbunătățire. în Transilvania și Banat societatea “Astra” — Sibiu inițiază pri- mele monografii românești despre sate și comune cu populație românească. Tot în această perioadă apar primele nomenclatoa- re de sate și primele proiecte de geografie socială a satului românesc (Nestor V.A. Ure- chia, 1902). în paralel, “problema țără- nească” a făcut să apară o literatură sociolo- gică de foarte bună calitate analitică și cu propuneri de intervenție în lumea rurală bine argumentate. în special după publicarea rezultatelor recensămîntului general din 1899 (L. Colescu) lucrările care tratează “problema țărănească” devin mai consistente din punct de vedere științific și mai adecvate ca argu- mentare. Printre autori de lucrări privind “problema țărănească” înainte de primul război mondial menționăm: P. Rosetti, C. Do- brogeanu-Gherea. C. Stere, C.C. Arion, S. Haret, Vasile M. Kogăiniceanu, N. lorga, G.D. Creangă, C. Garoflid. După primul război mondial se continuă elaborarea monografiilor de sate, atît în linie tradițională, cît și conform noilor prescripții metodice elaborate în cadrul Școlii monografice de la București. Studiile de s.r. privind structura socială, instituțiile rurale (în special cooperativele țărănești), factorii sociali și culturali ai producției, consumului și acumulării agricole și rurale, starea alimen- tației, sănătății, educației, construcțiilor și culturii în mediul rural cunosc o dezvoltare fără precedent. Școala Monografică se impu- ne după 1930 în Europa ca una dintre cele mai originale, mai dinamice și mai compe- tente școli de s.r., în așa fel încît Congresul Mondial de Sociologie din 1939 urma să fie ținut la București. Modelul cercetărilor Școlii monografice era de tip tradiționalist cu un pu- ternic accent pe implantarea unor cunoștințe și instituții noi, moderne, în mediul rural cu scopul ridicării calității vieții locuitorilor. în această perioadă prestigiul, s.r. crește mult, atît în mediile academice, cît și în mass-me- dia și administrație publică, în condițiile în care circa 80% din populația țării era rurală și circa 75% agricolă. Constituită în jurul perso- nalității prof. Dimitrie Guști, Școala Mono- grafică a permis un număr mare de expe- riențe sociale, științifice și culturale, cu rol stimulator pentru ansamblul societății româ- nești din acea perioadă. Primul curs tipărit de s.r. apare în 1940 (T. Herseni), al doilea în 1948 (G.M. Marica), iar după 1966 apar cur- suri de s.r. la București (Institutul de agronomie, 1974) și lași (1977). După 1966 s.r. este inclusă ca materie de învățămînt — împreună cu sociologia urbană — în mai multe institute și universități. După 1966 cer- cetările de s.r. adoptă în general modelul meliorist, în noile condiții determinate de exis- tența economiei planificate, centralizate și cooperativizate din agricultură. Temele prin- cipale ale cercetărilor din domeniu sînt în această perioadă: structurile sociale în me- diul rural, navetisrnul rural-urban și migrația spre orașe, factorii sociali ai economiei rurale și calitatea vieții în mediul rural. Monografiile de sate și comune cunosc un ritm înalt de apariție (circa 200 în perioada 1968-1989), relevînd creșterea interesului pentru definirea identității locale. Mediul rural rămîne în conti- nuare un mediu social important în țara noastră (11 milioane de persoane rezidente în 1985, tot atîtea ca și în 1930 la actualul contur al țării). V. comunitate, monografie so- ciologică, recensămînt, sat devălmaș. A.T. SOCIOLOGISM 1. în sens restrins, ter- men prin care este caracterizată concepția sociologică a lui E. Durkheim (1858-1917) și a numeroșilor săi discipoli (Marcel Mauss, Henri Hubert, Frangois Simiand, Maurice Halbwachs, Paul Lapie, Paul Fauconnet, Georges Davy, Robert Hertz) din cadrul Școlii sociologice franceze. Durkheim refundamen- tează sociologic categoriile filosofiei 581 SOCIOMETRIE kantiene, fiind de acord cu I. Kant în privința existenței unor structuri a priori ale conștiinței, dar respingînd localizarea acestor structuri în conștiința individuală. Substratul ordinii lumii este constituit, după Durkheim, de ansamblul reprezentărilor colective, o sinteză a repre- zentărilor psihice individuale sau un fel de “conștiință a conștiințelor”, care, ca sinteză, își pierde caracterul psihic și devine o realitate sui generis, supraorganică. Deoarece această realitate este preexistentă conștiinței indivizilor, pentru a înțelege ordinea lumii, tre- buie să explicăm structura clasificării ei de către o colectivitate socială, iar pentru înțele- gerea acestei structuri trebuie să explicăm regulile sau principiile organizării sociale a co- lectivității respective. De exemplu, pentru a explica statutul, funcțiile și evoluția credințelor religioase, Durkheim descrie și explică forme- le de clasificare corespunzătoare a două tipuri de organizare socială, bazate pe princi- piul solidarității mecanice, respectiv organice, a căror evoluție poate fi urmărită analizînd e- voluția instituțiilor juridice penale și civile. în general, orice fapt social își are cauza, după Durkheim, totdeauna într-un fapt social. Această afirmație a fost adesea considerată drept principiu al s. și la ea se raportează cea mai mare parte a criticii sociologiei lui E. Durk- heim. Dacă această critică îi reproșează sociologului francez postularea unei structuri relativ omogene a lumii, adică a unui tip de or- dine socială, ea este o critică întemeiată. Dacă i se reproșează lui Durkheim reducțio- nismul în explicarea cauzalității fenomenelor sociale, critica este neîntemeiată, fiindcă atît Durkheim, cît și discipolii săi au considerat acțiunea cauzală a tuturor faptelor din socie- tate, dar au arătat că acestea devin agenți cauzali ai faptelor sociale numai în măsura în care se manifestă ca fapte sociale. De exem- plu, salariul este un agent cauzal social în măsura în care este considerat din perspec- tiva funcțiilor sale în sistemul normativ al vieții sociale, respectiv în raport cu nivelul și modul de trai. 2. în sens larg, s. este sinonim, după Petre Andrei (Sociologie generală, 1936), conceptului de totalitate, adică raportării oricărui fenomen social la “totul” sau ansam- blul social; în această accepțiune, s. cuprinde toate teoriile despre societate care nu o con- cep pe aceasta doar ca o sumă de indivizi, care caută cauzele sociale în afara acțiunii in- divizilor și care concep societatea ca o realitate exterioară indivizilor, constrîngătoa- re în raport cu ei. 3. S. vulgar, concepția care explică motivațiile, mecanismele, structura și finalitățile oricărei creații spirituale și îndeo- sebi ale creațiilor literar-artistice, prin reducerea mecanică a acestora la caracteris- ticile și tipurile structurilor sociale: creația spirituală este, în accepțiunea s. vulgar, un simplu epifenomen al structurilor sociale. V. cauzalitate, fapt social, sociologie. I.U. SOCIOMETRIE (lat. socius, “ființă so- cială”, “social”, lat. metrum “măsurătoare”). în accepțiunea originară, indicată prin însăși e- timologia cuvîntului, s. înseamnă măsurarea fenomenelor sociale (prin intermediul meto- delor statistice). în înțelesul său uzual și actual însă, s. desemnează concepția teore- tică și sistemul metodologic creat și impus în sociologie și psihosociologie de L.J. Moreno, în jurul anilor 30, odată cu apariția lucrării Who shall survive?. Doctrina moreniană pornește de la o viziune psihologizantă asu- pra societății, de factură bergsoniană, în centrul căreia se află noțiunile de spontanei- tate și creativitate pe baza cărora este fundamentat un ansamblu de tehnici și proce- dee de diagnostic și de analiză a relațiilor interpersonale din cadrul grupurilor mici. în opinia lui Moreno, “realitatea socială” este rezultatul interacțiunii între două paliere dis- tincte ale socialului și anume: “societatea externă” sau “macrostructura”, reprezentată prin totalitatea structurilor sociale instituționa- 582 SOCIOTERAPIE lizate și oficiale, bazate pe reguli și norme de funcționare dă tip birocratic, cum ar fi statul, biserica, școala, armate etc. și “matricea so- ciometrică” sau “microstructura” considerată factorul determinant al întregii dezvoltări so- ciale formată din multitudinea relațiilor preferențial afective de atracție-respingere- indiferență, ce se stabilesc în mod spontan la nivelul microgrupurilor și au un caracter neo- ficial și informai. Acest din urmă palier, spre deosebire de primul care este direct observa- bil prin însuși caracterul său instituționalizat, este ascuns, invizibil, implicit. Pentru a putea fi evidențiat este necesară analiza sociome- trică ce poate ti realizată cu ajutorul unor tehnici speciale, între care testul sociometric ocupă locul privilegiat. între “societatea ex- ternă” și “matricea sociometrică” tind să se stabilească raporturi contradictorii de opoziție și conflict, justificate de Moreno prin natura di- ferită a celor două straturi sociale: pe de o parte, “societatea externă”, lipsită de flexibili- tate, încearcă să impună structuri formale și rigide; pe de altă parte, constelațiile afective ale “microstructurii” tind să propulseze mani- festări spontane și novatoare. Armonizarea relațiilor între cele două paliere ale “realității sociale” nu este posibilă, socotește Moreno, decît prin înfăptuirea “revoluției și recons- trucției sociometrice”, al cărei țel este crearea unei societăți în care macrostructura să coin- cidă cu microstructura. Imaginea universului social creată de Moreno precum și proiectul său al “revoluției sociometrice” sînt, de la bun început, superficiale și utopice. Pe de altă parte însă, s. are meritul de a fi introdus în cîmpul investigației sociologice fenomenele interindividuale și procesele afective și de a fi creat o metodologie viabilă de diagnostic și de ameliorare a acestorfenomene și procese ale grupului mic. De altfel, singurele concepții moreniene preluare în literatura de speciali- tate pentru valoarea lor explicativă și operațională sînt cele care definesc geneza, extensiunea și intensitatea raporturilor psiho- afective din cadrul microgrupurilor. Acestea sînt: teleelementul, atomul social, molecula socială, socioidul. Teleelementul, caracteri- zat de Moreno drept “cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul”, este o caracteristică a afectivității umane ce face posibilă legătura intersubiectivă, de tipul atracție-respingere-indiferență dintre oame- ni, dintre ei și rolurile lor, dintre ei și anumite obiecte. Ansamblul rețelelor “tele” ce se cris- talizează în jurul unei persoane constituie atomul social ce poate fi mai bogat sau mai rarefiat în funcție de “unitățile de sentiment” pozitive, negative sau neutre îndreptate spre persoana respectivă. Interrelaționarea atomi- lor sociali generează molecula socială, care la rîndul său este unitatea constitutivă a so- cioidului (o constelație de molecule sociale). Descifrarea tuturor acestor configurații afec- tiv-preferențiale se poate realiza cu ajutorul metodelor sociometrice de "măsurare aici și acum" a structurilor informale din interiorul grupurilor, și anume: testul sociometric, psi- hodrama, sociodrama, matricea socio- metrică. Arsenalul metodologiei sociometrice include, alături de procedee de cunoaștere a vieții afective a grupurilor, și procedee de ameliorare și reconstrucție psiho-socială a relațiilor interpersonale nefuncționale sau in- dezirabie, și anume psihodrama și sociodrama. V. psihodrama, relații interper- sonale, sociodrama, test sociometric. T.D. SOCIOTERAPIE termen introdus în vo- cabularul psihiatriei în perioada 1940-1950 și preluat ulterior în literatura sociologică și psi- hosociologică. Sub această denumire sînt reunite metode psihologice și pedagogice foarte diverse, vizînd socializarea, reeduca- rea sau dezvoltarea individului și care au în comun utilizarea forțelor interactive ale gru- pului social ca factori operaționali ai actului terapeutic. Accepțiunile acordate termenului 583 SOCIOTERAPIE S. sînt numeroase și diferite de la un autor la altul și de la o situație la alta, mergînd de la formulări foarte generale, cum ar fi “terapie de mediu” (Sivadon), “terapie” prin “eu,social” (Baldwin), sinonim cu psihoterapia de grup etc. și pînă la definiții foarte înguste ce reduc s. la una sau alta din variantele sale particu- lare (ergoterapia, terapeutica instituțională, terapia familiei etc.). în marea lor diversitate însă, toate aceste accepțiuni au în comun ac- centul pus pe rolul decisiv al dimensiunii sociale în procesualitatea terapiei și dezvoltării persoanei umane. Este cunoscut faptul că sistemele de interrelații nesa- tisfăcătoare, bazate pe tensiuni, conflicte, ridiculizare etc., induc comportamente nevro- tice, anxietate, frustrație, sentimente de culpabilitate, incapacitate de adaptare la locul de muncă etc. Dimpotrivă, un climat uman po- zitiv și flexibil va favoriza echilibrul psiho- comportamental, încredere în sine, dispoziția afectivă tonică, și, pe această bază, o inte- grare eficientă a individului în muncă, în familie, în viața socială. Ori, tocmai această “funcție vitală" a relațiilor sociale în formarea și dezvoltarea omului stă la baza tuturor con- cepțiilor sociologice și psiho-pedagogice care utilizează dinamismul interacțional al grupului ca mijloc de schimbare socială și umană. în acest context se înscrie și s. care, asemeni tu- turor celorlalte strategii colective psiho- terapeutice sau formative, își propune “să re- constituie”, prin mijloacele sale specifice, procesul de formare și dezvoltare a individu- lui. La fel ca și psihoterapia de grup cu care adesori este confundată, s. va căuta să selec- teze și să actualizeze din multitudinea influențelor pe care oamenii le pot exercita unii asupra altora conștient sau inconștient, deliberat sau nu, pe acelea ce pot avea efecte favorabile asupra recuperării, socializării sau evoluției subiectului (subiecților) supus tera- piei. Acest fapt se poate realiza fie în cadrul comunității terapeutice omogene din punct de vedere al tulburărilor psihice sau adaptive, al preocupărilor profesionale, al aptitudinilor, in- tereselor etc., fie prin modificarea artificială a unor grupuri sociale deja existente. (Ultima dintre cele două modalități de realizare a s. este indicată de H. Pieron în Dictionnaire de pedagogie, 1968, prin însăși definiția s.: “mo- dificarea artificială a unui mediu social în scopul de a permite adaptarea la mediu a de- ficientului mental”). Nota distinctivă a s. în ra- port cu celelalte metode colective o constituie faptul că ea este aproape întotdeauna cen- trată pe o anumită formă de activitate (muncă, sport, dans, artă, activități culturale etc.), identică sau similară cu activitatea grupurilor reale de muncă și viață. Chiar și atunci cînd se desfășoară într- un mediu artificial — de re- gulă clinica psihiatrică — activitățile asociate s. au un caracter organizat, uneori instituțio- nalizat, au continuitate, finalitate și utilitate socială. Principalul lor scop este să-l trans- forme pe subiectul handicapat într-un om funcțional și eficient pentru sine și pentru so- cietatea în care trăiește. Din acest punct de vedere s. este cea mai complexă formă a te- rapiilor psihologice și psihosociale. Ea nu urmărește atingerea unor obiective fragmen- tare — conștientizarea traumelor refulate, înlăturarea simptomelor patologice sau ca- tharsis emoțional — ci revitalizarea întregului potențial bio-psiho-social al individului în ve- derea reintegrării sale sociale. Nu întîmplător școala ieșeană de psihiatrie, care a introdus în practica psihiatrică conceptul de “om total” definit și dezvoltat de P. Brânzei, asociază s. cu psihoterapia integratoare pentru a sublinia perspectiva holistă a s. De regulă, în cadrul s. sînt incluse activități socio-culturale desfășurate în cadrul unei organizații sociale mai mult sau mai puțin structurate ce permit ajustarea comportamentelor individuale la normele grupului, dezvoltarea expresiei în grup, asumarea unor roluri și responsabilități. Aceste organizații sînt reprezentate prin “clu- 584 SOLIDARISM buri” mai muft sau mai puțin specializate (sport, jocuri de societate, vizionări de filme, audiții muzicale etc.), cenacluri literare (axate pe stimularea creațiilor proprii sau pe dezba- teri critice asupra unor opere literare, întîlniri cu scriitori) sau prin “asociații” cu sau fără ca- racter permanent centrate pe organizarea de serbări, reuniuni. Ele sînt în general create și animate de bolnavi, cu concursul personalului sanitar, al unor animatori socioculturali sau chiar al unor foști bolnavi recuperați. Din ca- tegoria demersurilor socioterapeutice mai fac parte: ergoterapia, terapiile expresive — am- bele fiind variante ale terapiei ocupaționale — și terapia familiei. Ergoterapia desemnează tratamentul prin muncă în scopul readaptării profesionale, al educării capacității de efort, a! dezvoltării comportamentului social, al “valo- rizării” subiectului spitalizat prin (re)do- bîndirea sentimentului importanței și utilității sociale. Activitățile terapeutice, extrem de va- riate, mergînd de la producția artizanală și pînă la fabricația de serie, se desfășoară în cadrul unor grupuri constituite, de la un caz la altul, după criteriul omogenității sau comple- mentarității și comportă o organizare similară cu cea a colectivităților reale de muncă: repar- tiția echitabilă a beneficiilor, asumarea unor responsabilități și roluri sociale. Principalii agenți terapeutici ai ergoterapie! sînt învă- țarea, comunicarea interumană, obiectivarea subiectului prin crearea unui produs cu pro- priile sale mîini, creativitatea. Cu excepția activităților repetitive și monotone, ce pot avea chiar efecte negative asupra recuperării bolnavului, orice altă muncă are valențe so- cioterapeutice ce provin din înseși caracteristicile intrinseci ale unei munci avînd finalitate și utilitate socială. Prin semnificația sa majoră de principal proces între om și na- tură, om și om, munca este, fără îndoială, un instrument esențial de reconstrucție psiholo- gică și psihosocială. Terapiile expresive cuprind activități foarte diverse — muzică, artă, dans etc. — ce urmăresc recuperarea sau socializarea subiectului prin intermediul creației artistice. Se sprijină pe ipoteza că cea mai importantă trăsătură a ființei umane, creativitatea, poate constitui un factor de in- tervenție cu multiple valențe terapeutice: ocupaționale, proiective și recreative. Toate modalitățile creației artistice — pictura, sculp- tura, modelajul, creația literară — contribuie la reeducarea funcțională a subiectului dato- rită contactului fizic cu materialul brut și datorită mobilizării expresive a subiecților. în clinica psihiatrică majoritatea activităților creative se desfășoară în grupuri de dimensi- uni variabile centrate pe realizarea unei sarcini comune (pregătirea unei expoziții, e- fectuarea unor obiecte artizanale pentru a fi valorificate, reprezentații publice) în cadrul căreia terapeutul (monitorul) caută să stabi- lească o atmosferă securizantă, permisivă, favorabilă suprimării inhibițiilor, anxietății, mecanismelor de apărare. Durata și peri- odicitatea ședințelor este stabilită în funcție de caracteristicile specifice ale colectivității terapeutice unde se folosesc aceste metode. De reținut este faptul că o. este de dorit să nu fie redusă la una sau alta din variantele sale particulare, ci să se sprijine pe un program complex și unitar de activități variate și stimu- lative ce definesc întreaga cultură terapeutică a clinicii psihiatrice. I/. asistență socială, dina- mica grupului, psihologie umanistă, psihoterapie. T.D, SOLIDARISM concepție de tip contrac- tualist, formulată, mai întîi, de L. Bourgeois (Solidarite, 1896) și dezvoltată de unii juriști, economiști, sociologi (C. Bougle, G.L. Duprat etc.), după care omul, încă de la naștere, este “debitor” societății din care face parte, deoa- rece fără ajutorul acesteia ar pieri îndată după naștere. Individul primește totul de la socie- tate: ocrotire, îngrijire, întreținere, educație etc. Nu există un contract propriuzis între in- 585 SONDAJ DE OPINIE divid și colectivitate, dar fiecare individ își asumă o serie de obligații sociale de care, ajuns în deplinătatea facultăților sale, trebuie să se achite. Prin urmare, este firesc să i se ceară individului să-și plătească “datoriile” față de colectivitate. Fără îndeplinirea siste- mului de obligații ale membrilor săi, societatea nu ar mai putea exista. Limite: pro- clamă armonia socială în toate tipurile de societate; societatea “creditoare” și individul “debitor” implică existența unui contract “ta- cit”, acesta fiind în fond o ficțiune; societatea este abordată dintr-o perspectivă individua- listă. V. corporatism, societate. LF. SOLIDARITATE comunitate de intere- se, idei, credințe, sentimente, opinii, generatoare ale unui mod unitar de acțiune. Sociologul francez E. Durkheim utilizează în cartea sa De la division du travail social (1893) conceptele de s. mecanică și s. orga- nică pentru a surprinde deosebirile esențiale dintre societățile arhaice și cele moderne. S. mecanică se caracterizează prin faptul că membrii comunității se aseamănă între ei, trăiesc sentimente similare, aderă la aceleași valori și credințe, au voințe convergente. Există o conformitate a cunoștințelor indivi- duale la tipul de conștiință colectivă, diferențierile fiind estompate. S. mecanică este analoagă cu organizarea corpurilor anor- ganice. Ea se întîlnește în clanuri, triburi și în general în orice societate simplă. S. organică este produsul diviziunii sociale a muncii și ca- racterizează societățile “evoluate”. Unitatea coerentă a colectivității rezultă sau se ex- primă prin diferențiere socială. Indivizii nu mai sînt asemănători ci diferiți, iar consensul, coerența socială sînt asigurate prin diviziunea socială a muncii. Durkheim relevă faptul că in- dividualitatea întregului crește o dată cu cea a părților, societatea devine mai capabilă să se armonizeze cu ansamblul, în timp ce fie- care component are propriile sale mișcări. în cadrul ei, fiecare are propria sa personalitate, sfera conștiinței colective restrîngîndu-se în favoarea celei individuale. Durkheim denu- mește organică acea s. care este întemeiată pe diferențierea indivizilor, prin analogie cu organele ființelor vii, care exercită fiecare o funcție proprie, neasemănătoare între ele, toate fiind în aceeași măsură indispensabile vieții. V. coeziune, solidarism. I.F. SONDAJ DE OPINIE (fr. sondage d’opinion), metodă de cunoaștere a opiniei publice pe baza chestionarului și a eșan- tionării. Termenul de s.o. este echivalent celui de Public Opinion Polis (engl.) și a celui de “Demoskopie” (germană). Utilizarea altor termeni (gr. doxometrie, psephologie) pentru a desemna măsurarea opiniei publice nu s-a impus. Chiar dacă s.o. au apărut și s-au per- fecționat din punct de vedere tehnic pun utilizarea lor pentru a cunoaște opiniile alegătorilor, și pe această bază, pentru a pro- gnoza comportamentul electoral, aceasta nu înseamnă că domeniul de aplicare al s.o. se restrînge la studiul preelectoral. Mai mult chi- ar — așa cum remarca sociologul englez C.A. Moser țSurvey Methods in Social Investiga- tion, 1958) — nu este un lucru extraordinar să prevezi cu aproximație ceea ce într-un inter- val scurt de timp poți afla cu exactitate. Din acest punct de vedere, aplicarea s.o. pentru studierea comportamentului economic, cultu- ral, politic — participativ este fără îndoială mai fructuoasă. Sondajele preelectorale dau însă posibilitatea evaluării preciziei cu care s-au măsurat opiniile. Primele s.o. organizate sînt legate de numele lui George Gallup, care, în 1928, susține teza de doctorat în psihologie cu titlul: “O metodă obiectivă pentru determi- narea interesului cititorilor față de textele unui ziar.” Ideile susținute în această teză (nece- sitatea chestionării directe a publicului și posibilitatea studierii pe grupuri reprezenta- tive) este pusă în practică cu ocazia alegerilor 586 SONDAJ DE OPINIE generale din *1934. Un an mai tîrziu, în 1935, este înființat Institutul care va fi cunoscut în în- treaga lume sub numele de Gallup Poli (Institutul American de Opinie Publică). Insti- tutul și-a dobîndit o largă popularitate și un prestigiu deosebit cu ocazia alegerilor prezi- dențiale din 1936, cînd majoritatea observatorilor politici înclinau să creadă în eșecul alegerii lui Franklin D. Roosevelt. Ma- rea revistă “Literary Digest”, pe baza lansării a 10 milioane de buletine de vot (din care au fost recuperate aproape 2.000.000) anunțase ca sigură victoria lui London, contracandida- tul lui Roosevelt, care va obține în final doar 370 de voturi din totalul de 531. Institutul Gal- lup a chestionat doar 5.000 de persoane, s-a pronunțat în favoarea lui Roosevelt și sufra- giile obținute de acesta s-au apropiat cu o deviație de -6,8% de pronosticul dat de Insti- tut. Unii specialiști (Jean Stoetzel, Alain Girard, 1973) consideră că acest succes constituie actul de naștere al s.o.în perioa- da 1936-1987 Gallup Poli a efectuat peste 7.000 de sondaje de opinie a căror precizie a crescut continuu. Deviația rezultatelor sonda- jelor preelectorale Gallup față de rezultatul urnelor, pentru perioada amintită, a fost de 2,1%. în intervalul 1936-1950 deviația a fost 3,6%, în intervalul 1952-1970 de 1,7% și în in- tervalul 1972-1984 de 1,2% (cf. Gallup Poli accuracy record, The Gallup Report, 1985, p. 33). Deceniul patru al sec. XX marchează ins- tituționalizarea s.o. Concomitent cu son- dajele Gallup au fost inaugurate s. politice or- ganizate de Elmo Roper. Rezultatele acestor s. au început să fie publicate în revista trimes- trială Public Opinion Quarterly, care apare cu începere din 1937, sub influența lui Hadley Centrii. Tot în 1937, datorită activității lui P.F. Lazarfeldia ființă primul organism specializat de studiere a comunicațiilor în masă (“Bureau of Applied Social Research”). Latinele “dece- niului cercetării opiniei publice” se înființează sub conducerea prof. Hadley Cantril, Biroul de cercetări al opiniei publice la Princeton, iar un an mai tîrziu, în 1941, Central Național de cercetare a opiniei publice de pe lîngă Univer- sitatea din Denver. Perfecționarea s.o. este continuă. Chiar eșecul unor pronosticuri elec- torale a impulsionat perfecționarea s.o. Răsunătorul eșec al sondajului electoral din 1948, cînd s-a pronosticat victoria lui Dewy împotriva viitorului președinte Truman, a im- pus o examinare critică a metodelor de sondaje. Așa cum remarcau Jean Stoetzel și Alain Girard (Les sondages d’opinion publi- que, 1973), prăbușirea unui avion nu condamnă aviația și eșecul s.o. din 1948 n-a împiedicat dezvoltarea lor. în S.U.A. numărul organizațiilor de studiere a opiniei publice în 1971-1972 era de 107. Și în celelalte țări s.o. au înregistrat un avînt deosebit. în Franța, pri- mul Institut de opinie publică este creat în 1938. L’institut frangais d’opinion publique (IFOP) își reia activitatea chiar din prima zi a Eliberării (august 1944). Mai recent, în 1962, este creată o altă organizație de s.o., Societe frangaise d’enquetes par sondages (SOFRES) care împreună cu IFOP au proce- dat la efectuarea unors. preelectorale cu începere din 1965. în afara acestor două cen- tre de sondare a opiniei publice, o amplă aqtivitate de cunoaștere a audienței și opiniei radio- și telespectatorilor o desfășoară Oficiul radio și televiziunii franceze (ORTF). în Ma- rea Britanie, alături de Institutul de opinie publică (BIPO) creat în 1936, BBC-ul efec- tueeză s. pentru a cunoște audiența și aprecierile radio și telespectatorilor. în R. F. Germania, la Allensbach există din 1947 un Institut de demoscopie, specializat în s.o. în foate țările lumii există azi un interes real pen- tru s.o. După ce au fost create Asociația americană pentru studiul opiniei publice (1946) și Comisia europeană pentru studiile opiniei publice și ale piețelor (1947), în 1956 a luat ființă Asociația mondială pentru studiul opiniei publice (WAPOR) care are statut con- 587 SPECIFIC NAȚIONAL sultativ în UNESCO. în țara noastră, deși a existat un interes permanent a! cercetătoriior pentru studierea opiniei publice, nu a funcțio- nat decît în perioada 1967-1980 o instituție specializată în efectuarea s.o. (Oficiul de stu- dii și sondaje al Radioteleviziunii). După evenimentele din decembrie ;89 a luat ființă Institutul Român pentru Sondarea Opiniei Pu- blice — IRSOP (1990), care împreună cu Institutul de Științe Sociale Aplicate (INFAS) din Bonn, a realizat pentru prima dată în Ro- mânia prognozarea și analiza computerizată a alegerilor parlamentare și prezidențiale (P. Datculescu, K. Liepelt, Renașterea unei de- mocratii: Alegerile din România de la 20 mai 1990, IRSOP, 1991). Cu aceeași ocazie a e- fectuat sondaje preelectorale și Grupul pentru Dialog Social—GDS (P. Câmpeanu, Adriana Cambes și M. Berindei, România înainte și după 20 mai, 1991). în prezent desfășoară activitate de sondare a opiniei publice mai multe institute de cercetare private (IRSOP; CIS; SOCIOBIT; IMAS; SCOP; ISOGEP ș.a.), precum și institutele Academiei Româ- ne (de Sociologie, Cercetare a Calității Vieții, Psihologie) și catedrele de sociologie din Uni- versitățile de stat și particulare. Se duc tratative pentru înființarea unei filiale Gallup în România. V. audiență, chestionar, demosco- pie, efectul de operator, electorat, eșantionare, interviu, opinie publică, operator de interviu. S.C. SPĂLAREA CREIERULUI (engl. Bra- inwashing), acțiune conștientă de schimbare completă, manipulativă a întregului sistem de valori, atitudini, credințe ale unei persoane prin încercarea de îndoctrinare forțată de re- gulă, această îndoctrinare are în vedere însușirea unor noi concepții politice sau reli- gioase, crearea unei dependențe totale de un grup politic sau religios. ♦ Metodele utiliza- te în s.c. constau în: izolarea forțată a persoanei (închisoare, interdicție de a comu- nica cu cei din jur, deprivare totală de climat afectiv-emoțional) în urma căreia se simte acut nevoia de celălalt, torturi fizice și psihice, supunerea pe-'soanei unui stress foarte ridi- cai, presiunea psihologică a grupului, folosirea compromisului gradual (principiul “the foot in the door” care se sprijină pe logica primei concesii, pornind de la concesii mărunte, foarte mici, care apoi susțin și antre- nează un șir întreg de compromisuri din ce în ce mai mari; acestea conduc treptat la o con- vertire, la un mod nou de gîndire prin persuasiune psihologică). Metodele utilizate în s.c. combină forțarea cu manipularea și ac- ceptarea benevolă. Teoria s.c. s-a cristalizat ca rezultat al analizei experienței prizonierilor americani în închisorile chineze, capturați în timpul războiului din Coreea. Spe- cialiștii americani (Segal, 1954; Edgar Schein, 1956) au fost surprinși de eficacitatea îndoctrinării comuniste a sute de prizonieri americani din închisorile chineze (controlul total al gîndirii acestora de către cei care i-au capturat), concretizat în refuzul unora de a se mai întoarce în America și de interiorizarea sistemului de valori și credințe (ideologia co- munistă) de către o mare parte a altora. Tehnicile de s.c. descrise în literatura ameri- cană pot fi regăsite în “celebrul experiment” din închisoarea de la Pitești. Lucrările care descriu cutremurătoarea experiență trăită de studenții arestați la sfîrșitul anilor ‘40 de regi- mul comunist român reprezintă un material de excepție pentru înțelegerea eficacității, pe termen scurt, a metodelor de s.c. V. îndoctri- nare, manipulare, persuasiune, violență. E.Z. SPECIFIC NAȚIONAL “complex de determinate spirituale”, “calitate culturală” sintetică, “patrimoniu stilistic”, cîmp de pola- rități psihometrice, “matrice stilistică" în stare să facă inteligibil un anume “apriorism etnic”, distribuție discontinuă de la o societate la alta 588 SPECIFIC NAȚIONAL de trăsături (elemente) culturale, personali- tate de baza (modală, națională, socială), model cultural (național), ansamblu de sim- boluri, modele și instituții culturale distincte de la o societate la alta etc., toate acestea sînt concepte care pot fi utilizate competitiv și complementar pentru a defini s.n. Una dintre cele mai vechi abordări ale chestiunii o vom găsi la Montesquieu, Despre spiritul legilor. Cu numai cîțiva ani înainte, Cantemir încerca să definească “firea neamurilor” (“firea mol- dovenilor”). în genere, la cronicarii noștri problema “specificului” se pune sub expresia “spaimei de alunecare obștească în uitare”. în 1835-40 A. de Tocqueville face o tentativă de studiere a diferențelor naționale într-o lucrare sistematică (La democrație en Amerique). Antropologia culturală americană (M. Mead, R. Benedict) va impune definitiv conceptul (R. Benedict, Chrysanthemum and the Sword, 1946, în care studiază s.n. japonez). în 1955 G. Gover scrie Exploring Engiish Character. Contele Keysserling va consacra ample cer- cetări s.n. al popoarelor europene (Analyse spectrale de rEurope), american (Psyphana- lyse de l’Amerique) și a celor din America Latină. L. Blaga în lucrarea sa de filosofia cul- turii Trilogia culturii determină s.n. la nivelul “patrimoniului stilistic” al popoarelor interpre- tînd s.n. ca ansamblu de “potențe creatoare” exprimate în “funcții categoriale” sau “deter- minante stilistice” ale spiritului creator al unui popor. Ansamblul acestor determinante stilis- tice alcătuiesc “matricea sau cîmpul stilistic” al unui popor și reprezintă un “apriorism etnic” deci un “cîmp” de virtualități creatoare nese- cate care mențin spiritul creator al unui popor pe o anumită direcție creatoare pe lungi du- rate istorice. Aceste matrici stilistice imprimă oricărei culturi un specific ireductibil și face ca raportul dintre culturi să fie guvernat de legea “paralelismului culturilor” (formulat pe cazul ariilor mari de Spengler). în felul acesta L. Bla- ga dă o rezolvare nesperată chestiunii etnocentrismului cultural. Pe fundalul acestor matrici stilistice primare (proprii popoarelor și deci definitorii pentru s.n.), un popor este în stare să participe la toate experiențele stilis- tice ale omenirii, comune unui grup mai mare ori mai mic de popoare (romantism, clasi- cism, baroc etc.) aducînd în aceste experiențe un coeficient propriu (numit de Blaga, “coeficient etnic”) care ține tocmai de propria sa matrice stilistică. Conceptul de per- sonalități de bază introdus de A. Kardiner și Cora du Bois pune accentul pe dimensiunea psihologică a s.n. (cînd un grup de persoane trăind pe același teritoriu — cel național, e- ventual — a fost socializat în același mod, rezultă un tip de personalitate comun indivizi- lor aparținînd acelei societăți. A. Kardiner, The individual and his Society, 1939). Așadar s.n. nu trebuie interpretat ca fenomen de omogenitate culturală, care nu apare la nici una dintre societățile moderne. Poate că mai apropiat de un demers operațional de definire a s.n. este modelul de abordare propus de G. Călinescu. în concepția sa există într-o cul- tură o “specificitate totală și alta parțială”. Nicăieri nu poate fi găsit un “factor etnic pur”. “Specificul național fiind un element structural nu se capătă prin conformare la o ținută ca- nonică”. “Specificul nu e un dat care se capătă cu vremea (...), el e un cadou congenital. Și, fiindcă nu se capătă, nici nu se pierde (...). (Așadar) spaima că ne-am putea falsifica (prin imitație) trebuie să dispară”. Călinescu propune conceptul de ”zone de specificitate". “Specificitate totală" s-ar găsi într-un cerc de maximă intensitate a trăsăturilor definitorii pentru s.n. în jurul acestui cerc s-ar desfășura “zone de specificitate parțială”, cum ar fi cea tracică din care ies Caragiale și Macedonski. “Granițele unur popor”, așadar, “nu sînt ri- gide”, astfel că prin Caragiale, Macedonski, Bolintineanu, “lumea geto-carpatică face legătura cu familia obștească traco-getică și- și reamintește de structura ei antic balcanică”. 589 SPONTAN “Eminescu, Titu Maiorescu, Creangă, Coșbuc, Goga, Rebreanu, Blaga etc. (...) sînt consultabili pentru nota noastră specifică pri- mordială”, după cum Alecsandri ori Odobescu, “cu tinctură mai mult ori mai puțin grecească, sînt reprezentativi pentru ramura noastră meridională”. Concepția modernă de psihometrie culturală (reprezentată între alții de Cattel) pare a furniza o direcție de viitor pentru cercetările s.n. Toate aceste abordări luate separat reușesc să surprindă un aspect ori altul al fenomenului. Integrate într-un com- plex “multiparadigmatic” de cercetare ar putea oferi o perspectivă lămuritoare asupra unui fenomen atît de complex ce acesta al s.n. (care răbufnește violent în cîmpul cu- noașterii mai cu seamă în momentele de criză a conștiinței colective). O direcție cu totul ori- ginală a cercetărilor vom întîlni la istorici mari precum B.P. Hașdeu, N. lorga, V. Părvan, A.D. Xenopol; ori la filosofi și etnopsihologi precum T. Maiorescu, S. Mehedinți, C. Rădu- lescu-Motru (cu o foarte însemnată teorie a “românismului”), C. Noica; la sociologi pre- cum D. Guști, D. Drăghicescu, G. Ibrăileanu, la istorici ai culturilor precum M. Eliade. în vi- ziunea lui Xenopol (Cultura națională, 1868) caracterul etnocultural este alcătuit dintr-un cîmp de interese și trăsături caracteristice proprii culturii naționale, identificabile în limbă, drept, moravuri, literatură, tradiții și ar- tele frumoase. Nu toate ramurile unei culturi poartă semnul s.n.. Elementul central al s.n. este “conștiința de sine” (“cînd un popor a ajuns la conștiința de sine, cînd el a început a se dezvolta, atunci el nu piere pînă nu împlinește rolul său istoric pe pămînt”). în vi- ziunea lui M. Eminescu, afirmarea conștiinței de sine a unui popor parcurge trei etape spre deplina sa universalizare: "Momentul întîi po- poarele învață a cugeta, momentul al doilea, cugetă asupra sa însuși, al treilea, cugetă asupra lumii întregi și pentru lumea întreagă". N. lorga se află în consens cu B.P. Hașdeu în ceea ce privește utilizarea metodei stratului și substratului pentru a caracteriza mișcarea specificului etnocultural în istorie. S.n. se face inteligibil în lectura a ceea ce istoricul denu- mește “drama neamurilor în istorie”, deschizînd o direcție nouă în cercetarea acestui fenomen. V. Părvan se arată și el sensibil la fenomenul curios de “retragere” (ascundere) a sufletului colectiv “la popoarele prea chinuite de adversitățile istorice”. La acestea “se formează un fel de carapace spi- rituală în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă și inertă; în spe- cie: fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieți mai omenești, tradiționalismul, neîncre- derea (...), și necioplireaîn diferite manifestări individual-sociale...” Nicolae lorga va lega pe- ricolul acestor lunecări în mod explicit de politicianismul și demagogia “păturii supra- puse”. C. Rădulescu-Motru apreciază că Eu- ropa “cere de la popoarele sale o cît mai sinceră diferențiere a tipurilor naționale" în contextul afirmării “personalismului energe- tic” al fiecărui popor (Românismul, catehismul unei noi spiritualități, 1936). M. Vulcănescu (Dimensiunea românească a existenței, 1943), D. Drăghicescu (Din psiho- logia poporului român, 1907, S. Mehedinți (Vechimea poporului român, 1924) și alții vor dirija cercetările s.n. în tot atîtea direcții fertile care-și vor afla o sinteză nouă în direcția unei “sociologii a națiunii” pe care o propunea D. Guști în 1939 (Cunoaștere și acțiune în ser- viciul națiunii). V. caracter național, cultură, istorie socială, națiune, personalitate, popor, sociologie românească. I.B. SPONTAN mecanism de organizare, funcționare și schimbare a sistemelor social- umane opus mecanismului conștient. Comportamentul individual și colectiv nu se constituie decît într-o mică măsură conștient, 590 STAT ci prin mecanisme care doar parțial, și adesea eronat, sîntconștiente. Membrii colecti- vităților umane, prin acțiunea lor cumulată, adesea pe lungi perioade de timp, incluzînd contribuția a mai multe generații, constituie treptat organizarea complexă a unei societăți, fără ca nici un membru al colectivităților să fie conștient de semnificația și direcția procesu- lui de organizare. Economia, politica, morala, familia, limba ca instrument esențial al comu- nicării etc. sînt produse colective spontane, neconștiente. Ele s-au constituit mai mult printr-un mecanism spontan-cibernetic: ne- cesitățile resimțite difuz au dus la selectarea, pe baza experienței (prin feedback), a soluții- lor adecvate; construcția marilor sisteme de organizare socială s-a realizat “pas cu pas”, “cărămidă cu cărămidă”, prin cumulări și re- considerări continue ale relațiilor dintre elemente, rezultatul fiind sistemul extrem de complex de organizare pe care nici un individ nu l-a proiectat dinainte și cel mai adesea, după cristalizare, cei care acționează în inte- rior, nu sînt conștienți de semnificația sa. Conștiința ulterioară pe care colectivitatea o are asupra formelor sale de organizare nu poate fi o conștiință adecvată. Conceptul de ideologie exprimă tocmai o asemenea relație de complementaritate între procesele s. de constituire a organizării sociale și conștiința actorilor, inevitabil parțială și chiar distorsio- nată. Pe aceeași linie, C.Levi-Strauss avertiza pe antropolog să nu se lase mistificat de indigen, confundînd explicația pe care in- digenul (membrul colectivității analizate) o dă formelor sale de organizare, cu explicația pe care omul de știință trebuie să o formuleze. Mitul reprezintă o asemenea formă de conștientizare de sine a societăților arhaice care nu trebuie confundat cu logica obiectivă a organizării acestora. Există o tendință clară de trecere a societății umane de la me- canisme s. la mecanisme conștiente. Spre deosebire de mecanismele s. mecanismele conștiente se caracterizează prin următoare- le: a. formularea cu claritate a obiectivelor de realizat, pe baza diagnozei necesităților: b. explorarea posibilului acționai și identificarea posibilităților alternative de realizare a aces- tora; c. evaluarea alternativelor și alegerea soluției care pare a fi, pe baza cunoștințelor acumulate, cea mai bună. Mecanismele conștiente sînt moduri decizionale de organi- zare și funcționare a sistemelor sociale, spre deosebire de mecanismele s. care nu sînt, pe ansamblu, decizionale, ci reprezintă rezultan- ta neintenționată a acțiunilor indivizilor umani. Se consideră în mod general că mecanismele conștiente, decizionale sînt potențial supe- rioare celor s. Ele prezintă însă o fragilitate fundamentală: calitatea lor depinde critic de calitatea și cantitatea cunoștințelor existente. La un nivel de cunoaștere scăzut, meca- nismele conștiente, suspendînd în mare măsură mecanismele s. de reglare a acti- vității, pot fi semnificativ mai puțin eficiente decît acestea, evoluînd adesea în direcții pa- tologice: rigiditate, voluntarism, utopie. Avantajul mecanismelor s. stă tocmai în re- glarea lor materială, în conectarea directă a procesului la experiență. Ele tind însă să fie cronic suboptimale, fundîndu-se pe strategia satisfăcătorului (H.A. Simon). V. conștiință, decizie, ideologie. C.Z. STAT Termenul implică atît un fenomen is- toric foarte complex, cît și o noțiune care s-a cristalizat treptat, prin delimitări succesive, datorate reflecției filosofice și analizei științi- fice. Și astăzi, această noțiune are accepții diferite în funcție de o anumită perspectivă ideologică sau chiar de disciplina științifică ce o incorporează. în general, se exclud din ceea ce se numește s. formele primitive de organi- zare a societăților nomade, datorită faptului că acestea nu au o ordine bine definită. In orice accepțiune, existența s. presupune ra- porturi fixe între o comunitate și un teritoriu. 591 STAT Cel mai adesea, noțiunea de s. desemnază o comunitate politică, un corp politic, care a cunoscut de-a lungul istoriei forme foarte va- riate și care, prin mutațiile suferite, constituie unul dintre cele mai importante centre de in- teres pentru știința istorică. Totuși, în evoluția sa, s. și-a păstrat caracteristici universale: atît po//s-ul grec, cît și regnum-u\ medieval sau re- publicile moderne au anumite trăsături comune. în planul acțiunii, s. se impune oamenilor ca o necesitate. în primul rînd, prin s. se creează raporturi stabile între indivizi și bunurile pe care aceștia le posedă, adică o anumită unitate între oameni și societate, în sensul cel mai elementar al acestui termen. în al doilea rînd, această activitate presupune un anumit tip de ordine, o formă de guvernare și, deci, o anumită ierarhie. în sfîrșit, activita- tea care susține și instituie s. este mereu exclusivă și specifică, ceea ce înseamnă că se afirmă prin opoziție cu cei care nu sînt membrii acestei comunități politice. S. își re- cunoaște și protejează resortisanții. Această ultimă caracteristică are o importanță și mai mare în epoca modernă și este pusă în evi- dență de scopul activității care generează și întreține existența s. în mod concret, s. im- plică astăzi nu numai o luptă pentru a substitui ordinea anarhică, ci și pentru a promova o ordine adevărată, autentică și justă, pentru a deveni, deci, o ordine de drept. Importante sinteze filosofice și politice au fost consa- crate reflecției privind acest fenomen. Mai pertinente sînt considerate cele ale lui Platon, Aristotel, Hobbes sau Hegel. Cel mai impor- tant aport al acestora constă în delimitarea sferei conceptului de s. Rînd pe rînd, se de- monstrează deosebirile dintre s. și căminul domestic sau familie, dintre s. și puterea ecle- siastică, descifrîndu-se natura sa esențialmente politică. Statele totalitare din secolul XX pot fi considerate un recul din acest punct de vedere: societatea ca un an- samblu de activități spontane a fost reinte- grată în s., iar acesta subordonat unui partid, posibil de a fi comparat cu o mișcare religi- oasă al cărei lider devine un fel de părinte. Controversele în jurul noțiunii de s. continuă și astăzi. Accepția marxistă, după care statul este un instrument al dominației de clasă mai are o anumită influență, inclusiv în sociologie, în plus, liberalismul radical, cel al lui Heyek, de exemplu, susține că s. coercitiv se opune spontaneității esențiale a societății și deci, ti- pul de ordine promovat de s. (ordinea de comandă) ar trebui restrîns la maximum. Aceste accepțiuni restrictive par să eludeze faptul istoric că s. a însemnat reproducerea constantă a societății umane în forme care, oricît de imperfecte, au fost remodelate de ideile apărute din strădania de a-i defini natu- ra și modul concret de constituire. Anumiți istorici consideră, de asemenea, că noțiunea de s. desemnează un fenomen recent, tipic modern, născut odată cu Renașterea și Re- forma. într-adevăr, termenul desemna din secolul al XlV-lea pînă la sfîrșitul secolului al XVII-lea corpul politic în general (“statele ge- nerale”), dar aceasta nu privește întreg fenomenul, ci numai interpretarea lui mo- dernă. în această înțelegere modernă, s. are cîteva atribute esențiale: suveranitatea, ca- pacitatea de autodeterminare, unitatea de teritoriu, reprezentativitatea. Acestea, la rîndu-le antrenează dezbateri ample al căror sens principal este o mai bună definire a ra- porturilor dintre s. și societatea civilă, dintre public și privat, dintre majorități și minorități, în ultimă instanță, dintre individ ca unitate au- tonomă și comunitatea politică organizată. Democrațiile pluraliste constituie mediul cel mai fertil atît al evoluției formelor activității sta- tale, cît și al ideilor despre raporturile multiple în care s. se situează intr-o societate mo- dernă. I/. birocrație, putere, societate civilă, subsidiaritate. N.L. 592 STATICĂ SOCIALĂ STATICĂ SOCIALĂ perspectivă în stu- dierea societății prin care se încearcă descrierea, analiza și explicarea ordinii so- ciale; opusă perspectivei DINAMICII, căreia îi este specifică studierea evoluției, trans- formării, schimbării ordinii sociale constituite. Atît perspectiva sociologică statică, cît și cea dinamică au fost introduse de Auguste Comte (1798-1857), prin analogie cu anatomia și fi- ziologia omului. S.s. cuprinde, în viziunea lui Comte, studiul pozitiv, adică experimental și rațional, al interacțiunilor dintre părțile compo- nente ale unui sistem social, respectiv dintre forțele materiale, intelectuale și morale, co- respunzătoare triplei alcătuiri a naturii umane: activitate, inteligență, sentiment. Interacțiu- nea dintre cele trei forțe generează structura societății și elementele acesteia: limbajul, înțeles ca depozitar al cunoștințelor acumu- late în istoria umanității; proprietatea, înțeleasă ca raport sau funcție socială; fami- lia, adică unitatea anatomică sau structurală de bază. Elementele structurale ale societății sînt legate între ele prin religie, definită drept starea de armonie a individului și colectivității, la care se poate ajunge prin deplina coordo- nare a părților componente ale structurii sociale (Systeme de politique positive ou Trăite de sociologie instituant la Religion de l’Humanite, voi. 2,1852). Studiului s.s. îi este complementar cel al dinamicii sociale, care explică mișcarea evolutivă de la o stare teo- logică spre una pozitivă, trecînd printr-o etapă intermediară, critică și distructivă, stare meta- fizică. Această mișcare este subordonată acțiunii legii celor trei stări, care poate fi inter- pretate în moduri destul de diferite. Dacă o considerăm ca lege a evoluției ideilor și cre- dințelor religioase de la fetișism, politeism și monoteism, la religia abstractă a metafizicii și la cea concretă a umanității, legea celor trei stări este infirmată de cercetarea sociologică modernă. Dacă o privim doar ca un principiu metodologic al cercetării sociologice, care arată tendința forțelor materiale ale societății de a se exprima în acțiunea forțelor intelec- tuale și morale, legea celor trei stări este corectă. Ea ne arată că, în ciuda prepon- derenței lor sociale, forțele materiale ale societății sînt “puse în mișcare” de idei, cum spune Comte. într-adevăr, sociologul francez considera de fapt religia umanității ca o formă de socializare, deci de activare a ideilor. Or, în funcție de gradul și forma de activare sau de socializare a ideilor, putem distinge mai multe tipuri de unitate sau coeziune socială, întemeiate pe dominarea grupului religios în asociație cu grupul militar dintr-o societate, pe preponderența ideologiilor și a puterii legiuito- rilor sau pe asocierea dintre știintă și industrie. Chiar dacă nu este unanim accep- tată astăzi, ideea că sensul evoluției sociale îl reprezintă raționalizarea crescîndă a lumii este dominantă în sociologia și cultura mo- dernă, iar primul care a formulat-o, ca o consecință a legii celor trei stări, a fost A. Comte. Distincția dintre s.s. și d. a fost reluată și dezvoltată de sociologul american Pitirim A. Sorokimn anii dintre cele două războaie mon- diale (Social and Cultural Dymanics, 1937-1941). S.s. este, în concepția lui Soro- kin, studiul structuralității realității socio- culturale, iar structuralitatea, adică ceea ce Comte numea ordinea socială, este rezultatul interacțiunii dintre subiecții acestei realități (indivizii, relațiile dintre ei și grupuri de indivi- zi), pe de o parte, și sistemele subiectiv- semnificante (valori, norme, simboluri) și cau- zale (obiecte și procese fizico-chimice, biologice, etc., prin care se externalizează și se socializează ideile, valorile, normele), pe de altă parte. Analizînd mișcarea, procesele sociale, d.s. este știința uniformităților și a rit- murilor sociale, a duratelor și amplitudinii acestora, toate guvernate de legea imanenței schimbării, care arată că orice schimbare so- cială își are cauzele în structurile realității socioculturale. O Devenit relativ desuet după 593 STATISTICĂ Șl SOCIOLOGIE cel de-al doilea război mondial, în special da- torită constituirii și dezvoltării abordării structuraliste în sociologie și antropologie, conceptul de s.s. a fost treptat părăsit în teo- ria sociologică, mai ales datorită conotațiilor sale ideologice conservatoare. De un interes deosebit s-a bucurat perspectiva comple- mentară s.s./d.s., care a fost teoretizată din puncte de vedere noi, îndeosebi în anii 70. De exemplu, K.E. Boulding (A primeron So- cial Dymanics, 1970) a încercat să găsească o bază modernă legăturii dintre ordine și pro- gres social, considerînd că istoria poate fi studiată ca un sistem în măsura în care o înțe- legem ca interacțiune a proceselor dialectice sau conflictuale și nondialectice (evoluționa- re, cumulative, continue). Problema este, deci, de a găsi anumiți invarianți structurali (componente ale ordinii sociale) a căror evo- luție poate explica inclusiv schimbarea socială, K.E. Boulding alegînd trei asemenea invarianți (oamenii, producția economică și organizațiile), care ar forma “top saga evo- luției societale” în sensul că ne-ar putea ajuta să identificăm principalele structuri, forme sau faze ale evoluției societății, o premisă pentru formularea unor legi de tipul legii celor trei stări a lui A. Comte (Ecodynamics. A New Theory of Societal Evolution, 1978). V. evo- luție, modernitate, post-modernitate, ordine socială, schimbare socială. I.U. STATISTICĂ Șl SOCIOLOGIE Sta- tistica (st.) oferă sociologiei (s.) mijloace sau tehnici pentru ordonarea, serierea, sistemati- zarea, concentrarea sau corelarea datelor empirice. Analiza st. a datelor nu se substituie analizei teoretice, ci oferă o bază pentru tes- tarea, analiza și interpretarea propozițiilor ipotetice din s. sau pentru sistematizarea semnificațiilor inerente datelor sociale. Solici- tînd măsurarea proprietăților cantitative ale fenomenelor, relațiilor sau proceselor sociale, st. a contribuit la dezvoltarea așa-numitei s. cantitative, fără însă a elimina analiza calita- tivă sau interpretativă a datelor. H.M. Blalock (1972) distinge două funcții ale st. în s.: des- crierea și inducția. Din st. descriptivă se aplică tehnici de reducere sau de condensare a unei multitudini de date într-una sau maî multe unități sintetice pentru caracterizarea distribuției și variabilității datelor subsumate unei singure variabile (analiză univariată), în condiții de minimizare a distorsiunilor. Să pre- supunem că am elaborat un chestionar cu 20 de întrebări pentru a investiga opiniile și ati- tudinile ce caracterizează 400 de persoane cu privire la un set de probleme. După efec- tuarea chestionării obținem o mare cantitate de date diverse: pentru fiecare întrebare avem 400 de răspunsuri iar pentru întregul chestionar 8.000 de informații. Este destul de dificil ca în mod intuitiv să spunem ceva sin- tetic despre aceste date. Dacă vom considera fiecare întrebare ca individualizînd o varia- bilă, st. descriptivă ne oferă posibilități de sintetizare a informațiilor prin calcularea de coeficienți sau măsurători ale tendinței cen- trale (medie aritmetică, median, modul), ale repartiției datelor pe subclase (proporții, pro- cente, frecvențe, decile, quartile, percentile) sau ale dispersiei (abateri de la medie, aba- tere-standard, coeficient de variație). Desigur că prin sintetizare este pierdută o cantitate de informație sau rezultatele calculelor ne pot orienta spre o interpretare denaturată a date- lor reale. Există însă posibilități de control statistic al distorsiunilor și oricum limitele coe- ficienților statistici trebuie indicate cu claritate, evitînd tendința de elaborare a unor inter- pretări neconforme cu realitatea. Analiza din st. descriptivă centrată pe o singură variabilă poate fi extinsă pentru a explora relațiile dintre două (analiză bivariantă) sau mai muite varia- bile (analiză multivariată) și pentru a specifica modul în care anumite variabile (numite inde- pendente) explică variația altora (numite dependente). în exemplul considerat, nu este 594 STATISTICĂ Șl SOCIOLOGIE suficient să știm tendința centrală și variația a- titudinilor față de o problemă, ci s-ar dovedi mai profitabil teoretic și practic să detectăm factorii care generează și explică variația. în acest sens, cea mai largă aplicare în cerce- tarea sociologică o are analiza multivariată, întrucît orice fenomen sau proces social este multidimensional, presupune considerarea unui evantai de variabile și indicatori de ca- racterizare aflați ei înșiși în raporturi diverse, în timp ce st. descriptivă este limitată la ana- liza datelor culese prin investigarea unui eșantion, st. inductivă are funcția de a facilita elaborarea de inferențe despre întreaga po- pulație din care a fost extras eșantionul. Ea se bazează pe teoria matematică a probabilității și oferă posibilități de elaborare a genera- lizărilor despre o populație pe baza inves- tigării unui eșantion al acesteia și de formulare a unei legi generale întemeiate pe observații repetate. Pentru a aplica st. induc- tivă este necesar, mai întîi, ca investigația empirică să fie precedată de eșantionare, adică de acea tehnică prin care dintr-o popu- lație este extrasă, în anumite condiții, o parte (un eșantion) prin analiza căreia pot fi obținu- te informații generalizabile la nivelul întregii populații. Caracteristicile cantitative ale unei populații sînt individualizate de parametri, pe cînd cele ale unui eșantion de valori statistice. Parametrii sînt valori fixe referitoare la popu- lație și sînt, în general, necunoscuți.De exemplu, vîrsta medie a muncitorilor de la o mare uzină din oricare perioadă dată poate fi necunoscută, dar probabil că toți analiștii cu- rioși ar identifica aceeași mărime. Valorile statistice variază însă de la un eșantion la al- tul. Dacă am selecta aleator cinci eșantioane de muncitori din respectiva uzină și am calcu- la de fiecare dată vîrsta medie, este foarte probabil să obținem numere diferite. Spre deosebire de parametri, valorile statistice pentru un eșantion dat pot fi calculate și cu- noscute. Ceea ce nu știm este cît de reprezentativ este eșantionul în raport cu po- pulația și cît de apropiată este valoarea statistică obținută prin calcul de valoarea pa- rametrului corespunzător necunoscut. în ultimă instanță, interesul principal al cercetării se concentrează asupra populației, iar eșan- tionul îl investigăm numai pentru a ajunge la concluzii despre populație. Cu acestea am ajuns la specificarea celui de-al doilea dome- niu al st. inductive, referitor la elaborarea inferențelor statistice. Acesta este procesul prin care estimăm diferiți parametrii ai popu- lației pe baza valorilor statistice cunoscute, dar altfel irelevante, ale eșantionului. Proble- ma este una de testare a ipotezelor preformulate, de luare a deciziei privind va- loarea predictivă a estimatorilor statistici în raport cu parametrii populației. Rareori ne li- mităm în cercetarea sociologică numai la descrierea st. a unui set de date, fără a urmări să elaborăm inferențe sau să formulăm ge- neralizări teoretice. Se poate chiar spune că st. inductivă este modul reprezentativ de apli- care a st. în sociologie. Extinderea cea mai mare în cercetarea sociologică o are analiza st. multivariată aplicată în vederea elaborării de inferențe statistice, de fundamentare a ge- neralizărilor teoretice extinse la nivel de populație prin procedee inductive. în funcție de poziția deținută în analiză și în succesiu- nea timpului social, variabilele incluse în analiza multivariată se împart în două și uneori în trei categorii. Prima categorie include vari- abilele dependente sau criteriu a căror variație urmează a fi explicată. Pentru aceas- ta este necesar a detecta acei factori care, într-un fel sau altul, justifică, generează sau interferează cu variația variabilelor depen- dente. Acești factori sînt incluși în a doua categorie de variabile numite independente sau predictori. în succesiunea temporală, predictorii preced variabilele-criteriu. Dacă nu se poate identifica o succesiune temporală a categoriilor de variabile, atunci se specifică o 595 STATISTICĂ UNIVARIATĂ ordine logică fundamentată teoretic. în sfîrșit, o ultimă categorie include variabilele interme- diare, situate între precedentele și care sînt dependente în raport cu predictorii principali și independente în raport cu variabilele-crite- riu. Analiza statistică multivariată se poate concentra asupra gradului de similaritate a variabilelor din aceeași categorie (analiză in- tracategorială) sau asupra numărului și naturii relațiilor dintre două categorii (analiza intercategorială) sau asupra relațiilor dintre trei sau chiar mai multe categorii (analiză structurală în care este posibilă creșterea numărului de variabile intermediare). Fiecărui tip de analiză îi sînt specifice anumite tehnici statistice. Analiza intracategorială include: a. analiza contingenței, care se concentrează asupra variabilelor în care persoane, eveni- mente sau manifestări sociale asamblate în tabele de frecvențe sînt repartizate pe cate- gorii discrete în vederea testării indepen- denței lor calitative; b. analiza grupărilor (“clusters”), care conduce la clasificări ale va- riabilelor sau ale entității sociale (persoane, instituții, zone etc.) pe baza asemănărilor și deosebirilor, apropierilor sau distanțelor so- ciale; c. analiza factorială care reduce numărul variabilelor dintr-o categorie la cîțiva factori reprezentativi și necorelați statistic în- tre ei. Analiza intercategorială se realizează statistic prin: a. analiza de regresie în care va- riația specifică uneia sau mai multor variabile dependente este explicată de un set de varia- bile independente (predictori); b. corelația canonică pune în relație două seturi de varia- bile pentru a identifica diverse combinații, eventuale suprapuneri sau variabile redun- dante; c. analiza variației și covariației testează diferențele dintre mediile specifice variabilelor măsurate; d. analiza descrimi- nantă facilitează clasificarea entităților sociale eterogene; e. detectarea autonomă a interacțiunilor identifică efecte de interacțiune între predictori în vederea repartizării per- soanelor pe grupuri și subgupruri omogene în interior și diferențiate unele de altele. Tehni- cile de analiză structurală sînt atît instrumente statistice, cît și generatoare de teorii sociolo- gice: a. analiza “path” se bazează pe ecuații de regresie multiplă pentru a identifica și ca- racteriza relații cauzale între variabilele predictor, intermediare și criteriu în cadrul unor modele cauzale recursive și nerecur- sive; b. analiza relațiilor structurale lineare este aplicată în construcția de modele cau- zale care includ indicatori multipli ai unor variabile implicate în cauzare reciprocă. Da- tele utilizate în aceste anaiize se pot referi la persoane, la grupuri, instituții sau organizații și la persoane aparținînd acestora din urmă, în general, trebuie avut în vedere că analizele statistice nu sînt ele însele generatoare de teorie. Această situație are o implicație impor- tantă. Instrumentele de investigație empirică, tipurile de măsurători și tehnicile de analiză statistică sînt elaborate sau aplicate pornind de la un model teoretico-ipotetic formulat. Ni- mic nu poate suplini analiza teoretică propriu-zisă și imaginația interpretativă a cer- cetătorului. Adecvarea analizelor statistice vizate la modelul teoretico-ipotetic formulat nu este o operație amînată sau considerată doar în faza de prelucrare a datelor, ci aso- ciată proiectării globale inițiale a cercetării. Numai astfel se poate valorifica la maximum și imaginativ potențialul instrumental-tehnic al st. în s.. V. cauzalitate, clasificare multicrite- rialâ, eșantionare, predicție, probabilitate, regresie, testarea ipotezelor statistice. L.V. STATISTICĂ UNIVARIATĂ capitol al statisticii care prescrie modalitățile de ordo- nare, descriere și analiză a datelor culese în funcție de diverse criterii, aceste criterii fiind privite în mod independent unul de altul, adică fără a se evidenția relațiile dintre ele. Datele de tip statistic, sînt rezultate, într-un prim și cel mai elementar mod de sistematizare, sub for- 596 STATISTICĂ UNIVARIATĂ ma a ceea ce în statistică poartă denumirea de caracteristică sau serie statistică. Orice caracteristică presupune existența unei însușiri, trăsături etc., comună fiecărui individ din populația investigată, însușire ce prezintă diferite forme sau grade de manifestare. Ca- racteristicile se clasifică în două categorii: calitative, atunci cînd trăsătura se evaluează pe scale nominale sau ordinale, și cantitative (sau variabile statistice), atunci cînd trăsătura și demersul metodologic permit măsurarea în sensul propriu al termenului, deci cînd eva- luarea se face pe scale de intervale sau rapoarte. în primul caz, indivizii statistici se distribuie într-o mulțime de clase ale caracte- risticii, care sînt desemnate prin nume ce trimit, de regulă, spre semnificat; ca simboluri ale claselor se pot utiliza și numerele, numai că, pentru caracteristicile calitative, ele nu au nici o funcție de semnificație, exceptînd cazul scalelor ordinale, cînd numerele pot indica or- dinea claselor. în al doilea caz, fiecare individ primește o valoare numerică, cu funcția de măsură a manifestării însușirii, iar construcția concretă a caracteristicii e dependentă de mai mulți factori. Dacă însușirea se măsoară pe o scală restrînsă și ia numai valori discrete, atunci sub fiecare valoare dintr-un interval sau cînd valorile discrete sînt în număr foarte mare, se procedează la formarea de intervale de grupare, a căror mărime și al căror număr sînt dictate, în principal, de nevoile cercetării. Prin urmare, o caracteristică poate fi prezen- tată ca un tabel cu două linii (sau coloane), prima conținînd clasele, valorile sau interva- lele de valori, iar a doua frecvențele, adică numărul de indivizi prezenți în fiecare clasă, lată, spre ilustrare, cîteva tipuri de caracteris- tici, cu mențiunea că datele prezentate sînt fictive. Pornind de ia informația cuprinsă în ta- bele, se poate întreprinde o serie de calcule și analize suplimentare. Să presupunem că o caracteristică are s clase — notate Ai, A2, • • •, As — sau s valori — luate în ordine des- crescătoare și notate cu xi, x?, ..., xs — că numărul indivizilor subsumați unei clase sau valori este ki și că numărul total de indivizi este n. De la frecvențele absolute, ki, se ajun- ge la frecvențele relative, pj, prin împărțirea primelor la n: pi = ki/n. Frecvențele relative pot fi interpretate ca ponderi ale claselor în totalul populației sau ca probabilități cu care indivizii se plasează într-o clasă sau alta. Evident că frecvențele relative sînt valori pozitive su- bunitare și suma lor este egală cu unitatea, dat fiind că suma celor absolute este n. Tot un tip de frecvențe relative (dar nu la unitate, ci la 100) sînt procentele, care se obțin înmulțind cu 100 frecvențele relative la unitate. Calculul frecvențelor relative și al procentelor se face pentru a avea o imagine mai clară a modului de distribuire a indivizilor în clase și, mai ales, pentru a putea compara două sau mai multe serii statistice. Un pas mai departe în analiza univariată a variabilelor statistice constă în calcularea unor indicatori de diverse tipuri, dintre care cei mai cunoscuți sînt cei de poziție (sau ai tendinței centrale) și cei de dis- persie (sau împrăștiere). Primii încearcă să evidențieze, printr-o singură valoare, tendința întregului grup, situația mijlocie sau tipică. Cei din categoria a doua urmăresc să măsoare gradul de eterogenitate a populației, gradul de dispersare a indivizilor pe scala valorilor variabilei respective. Dintre indicatorii de poziție, cei mai cunoscuți și mai utilizați sînt: Media (aritmetică). Se obține împărțind suma valorilor individuale la efectivul populației sau a1 eșantionului. Pentru o variabilă X, se no- tează cu x și este egală cu n s ~ y Xi sau - y ki X;, n n i = n i - n în cazul cînd mai mulți indivizi iau o aceiași valoare. 597 STATISTICĂ UNIVARIATĂ Tabelul 1. O caracteristică de tip calitativ, obținută cu o scală nominală: distribuția pe facultăți a studenților dintr-un institut de învățămînt superior Facultăți Mecanică Electrotehnică Construcții Total Nr. studenți 1 000 500 700 2 200 Tabelul 2. O caracteristică de tip calitativ, obținută cu o scală ordinală: distribuția subiecților după răspunsurile la o întrebare de satisfacție Variante de răspuns Foarte puțin Puțin Relativ puțin Moderat Relativ mult Mult Foarte mult Total Nr. de subiecți 50 100 150 200 250 150 100 1 000 Tabelul 3. O caracteristică de tip cantitativ cu valori discrete: distribuția gospodăriilor unei localități, după numărul persoanelor care le compun Nr. de persoane în gospodărie 1 2 3 4 5 6 7 8+ Total Nr. de gospodării 50 100 150 100 75 50 25 25 575 Tabelul 4. O caracteristică de tip cantitativ cu intervale de grupare: distribuția notelor candidaților Note 1-1,99 2-2,99 3-3,99 4-4,99 5-5,99 6-6,99 7-7,99 8-8,99 9-10 _Toțal_ Nr. candidați 25 75 150 200 250 225 175 100 50 1 250 Tabelul 5. Frecvențele cumulate ale tabelului 4 Note sub 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 | Nr. de candidați 0 25 100 250 450 700 925 1 100 1 200 1 250 598 STATISTICĂ UNIVARIATĂ Media geometrică (G). Este dată de formula G = , respectiv G = cînd se lucrează cu frecvențe. Pentru calcule, se mai pot folosi și expresiile obținute prin lo- garitmare: lgG = -^lgxi sau IgG^-^kJgx, n M n i=1 Media armonică (H). Este valoarea a cărei in- versă este media aritmetică a inverselor valorilor lui X: 11-1 . 1 1 - — = — > — sau, cu frecvente, — = —> — H n m x, H n x. Mediana (Me). Este valoarea care, în cadrul seriei statistice, separă efectivul populației în două părți egale. Nu are o formulă atît de simplă cum este cea a mediei; mai mult, o va- loare mediană propriu-zisă nu există decît dacă numărul n este fără soț, cînd există, de fapt, un individ mijlociu (al lea) a cărui va- loare este mediana. Dacă n este par, se iau indivizii de rang și ~ + 1, cu valori, să zicem, Xj și Xi+i, iar mediana poate fi orice valoare din intervalul (Xi,Xi+i); de regulă se ia media arit- metică a celor două valori. Modul (valoarea modală sau dominanta). Se utilizează numai cînd se lucrează cu frec- vențe, fiind valoarea luată cu cea mai mare frecvență. Se poate vorbi și de valori modale relative atunci cînd frecvențele mai multor cla- se, neînvecinate, le întrec pe cele din imediata lor vecinătate; avem de a face atunci cu serii bimodale (cu două moduri) sau pluri- modale. ♦ Din multitudinea indicatorilor de împrăștiere, menționăm: Amplitudinea. Este cel mai simplu și mai puțin expresiv indicator de împrăștiere, reprezentînd diferența dintre valoarea maximă și cea minimă în seria sta- tistică. Abaterea interquartilă. Se pornește de la ideea că valorile extreme nu sînt caracte- ristice seriei și se elimină. Pentru aceasta, se împarte, prin valori, efectivul populației în mai multe părți egale. Valorile care realizează o diviziune în patru părți egale se numesc quar- tile (notate cu qi, q2 și qa, unde, evident, q2 = Me). în mod analog, se pot calcula decilele (valori care împart volumul în 10 părți egale), centilele (realizînd 100 de părți) ș.a.m.d. Aba- terea interquartilă este jumătate din lungimea intervalului (qi, qs) — interval ce conține 50% din indivizii studiați, adică este egală cu (q3 - qi). Abaterea medie. Se obține utilizînd o valoare fixă a (de regulă, din intervalul va- lorilor seriei), față de care se calculează abaterile fiecărei valori individuale; se elimină semnele și se calculează media abaterilor. Deci abaterea medie de la a este: 1 n A(a) = — ^|xz - a| sau, cu frecvențe -a|. n /=i Dacă a este tocmai media, avem abaterea medie de la medie sau, pur și simplu abaterea medie: sau Abaterea medie pătratică. Se procedează ca mai sus, numai că, pentru eliminarea semnu- lui diferențelor, acestea se ridică la pătrat, fiind apoi necesară extragerea radicalului. Deci vom avea o abatere medie pătratică de la a: H ” S(a) = J— Y (x,- - a)2 sau, cu frecvente, n $ S(a) = -XkifXi -a)2. yriM Cînd a=x, mărimea se numește abatere standard și se notează, de obicei, cu litera grecească o. 599 STATISTICĂ UNIVARIATĂ J1 n - -^(Xj-x)2 sau <^ = - X)2 V s TT Pătratul acestei mărimi, a2, se numește va- rianțâ. Cînd se lucrează pe eșantion, se folosește o formulă ușor modificată, media pătratelor obținîndu-se prin împărțirea la n-1, ceea ce asigură o mai bună estimație a aba- terii standard din populație; desigur, pentru eșantioane mari, este practic indiferent dacă se lucrează cu n-1 sau cu n. Pentru compa- rarea dispersiilor a două caracteristici măsurabile cu unități de măsură diferite, se folosește coeficientul de variație: v = cyx / x, care este un indicator “abstract”, adimensio- nal. El are o semnificație numai cînd variabila X se măsoară pe scală de rapoarte și media nu se află în vecinătatea lui zero. Seriile statistice pot fi prezentate și sub formă grafică. Dintre extrem de multele imagini gra- fice care pot fi atașate unui tabel de frecvențe vom menționa doar două: histograma și poli- gonul frecvențelor. Histograma se folosește în cazul caracteristicilor calitative sau al celor cantitative cu intervale de grupare. Pe o axă orizontală se fixează segmente corespunzînd claselor sau intervalelor, segmente pe care apoi se ridică dreptunghiuri cu înălțimea pro- porțională cu frecvențele corespunzătoare. Poligonul frecvențelor se utilizează numai pentru variabile și se construiește reprezen- tînd, într-un sistem de axe ortogonale, puncte cu abscisa x (valoarea discretă sau valoarea centrală a intervalului de grupare) și ordonata k (frecvența), puncte ce se unesc apoi din aproape în aproape cu segmente de linie dreaptă, rezultînd o imagine poligonală. Un interes deosebit îl prezintă liniile poligonale atașate tabelelor cu frecvențe cumulate. De pildă, cifrele din tabelul 4 pot fi scrise astfel încît să indice cîți candidați au obținut o medie sub (sau peste) o valoare dată (vezi tabelul 5). Pornind de la situația cînd o variablă poate lua, teoretic vorbind, orice valoare pe un inter- val (a, b) — ne putem închipui că prin înmulțirea și deci micșorarea intervalelor se va ajunge ca linia poligonală să “tindă” spre o curbă. Numai că o încercare practică ne ve arăta, după cîțiva pași, că frecvențele obișnuite vor scădea rapid, figura “prăbu- șindu-se” pe axa absciselor. Putem scăpa de acest inconvenient lucrînd cu frecvențe cu- mulate, pentru care graficul rămîne mereu crescător, tinzînd spre totalul populației. Ima- ginînd că am putea continua la nesfîrșit procedura de înjumătățire a intervalelor, poli- gonul frecvențelor cumulate va tinde la o curbă netedă, reprezentînd graficul unei funcții F(x) continuă, derivabilă și crescătoa- re, funcție ce poate fi interpretată ca imagine ideală a distribuției empirice a frecvențelor cu- mulate. Derivata acestei funcții — s-o notăm f(x) — va fi, la rîndul său, imaginea ideală a distribuției inițiale. Dacă reducem totul la uni- tate, atunci valoarea funcției F într-un punct oarecare x0 va da probabilitatea ca un individ să ia o valoare mai mică decît x0, iar diferența F(X2)- F(xi) probabilitatea ca o valoare să se afle între xi și X2. Aceleași probabilități sînt date de integralele £°f(x)dx și, respectiv, J*2 f(x)dx datorită relației dintre funcțiile f și F. Am schițat, în mod foarte simplificator dar intuitiv, calea pe care se poate ajunge de la distribuții empirice la distribuții ideale sau teoretice, marcînd într-un fel și diferența între statistica obișnuită și statistica matematică. în aceasta din urmă în loc de caracteristică se vorbește de variabilă aleatoare, iar frecvențelor le iau locul probabilitățile. Funcția F(x) se numește funcție de repartiție, în vreme ce pentru f(x) se folosesc mai multe denumiri: funcție de distri- 600 STATISTICĂ UNIVARIATĂ buție, densitate de repartiție, densitate de probabilitate, lege de distribuție etc. în statis- tica matematică sînt studiate o serie de legi de distribuție, dintre care unele au remarcabile aplicații în științele sociale. Legea normală. Este cea mai cunoscută pen- tru că are cele mai diverse aplicații în analizele de tip statistic, aplicații atît de natură practică — în sensul că multe distribuții em- pirice se apropie de una normală, inclusiv distribuția unor valori de eșantioane —, cît și teoretică, avînd, printre altele, și proprietatea că reprezintă o lege limită, spre care, în anu- mite condiții, tind aproape toate celelalte legi de distribuție. Expresia matematică a funcției eSte: 1 1/2<^ f(x) = —H=e ’2 unde e și ti sînt binecunoscutele constante matematice, x și a2 sînt, respectiv, media și abaterea standard a variabilei X. Graficul funcției este cunoscuta curbă sub formă de clopot (curba lui Gauss) care are cîteva pro- prietăți importante: (i) este simetrică și unimodală, media coincizînd cu modul și me- diana, fiind deci crescătoare în stînga și descrescătoare în dreapta acestei valori cen- trale; (ii) forma curbei, “mai plată” sau “mai ascuțită”, este determinată de valoarea mai mare sau mai mică a lui o; (iii) suprafața de- limitată de curbă, axa Ox și două verticale duse în puncte simetrice față de medie, la o distanță măsurată în abateri standard, sau, ceea ce este același lucru, probabilitatea ca un individ să ia o valoare cuprinsă într-un in- terval (x-z -o, x + z • cr) este identică pentru toate curbele normale. De exemplu, această probabilitate este egală cu 0,68 pentru z=1, cu 0,95 pentru z=2, cu 0,99 pentru z=2,6, cu 0,997 pentru z=3, cu 0,999 pentru z=3,3 etc. Prin schimbarea de variabilă z = (x - x)/c, funcția devine: f(z) = -±=e'^ purtînd denumirea de lege normală redusă și fiind caracterizată de proprietatea că media este zero și abaterea standard este unu. Legea binomială. Corespunde unei variabile aleatoare discrete la care se ajunge prin următorul raționament. Să presupunem că avem o populație formată din două tipuri de indivizi: A și B (de pildă, o urnă cu bile albe și negre). Fie p probabilitatea ca luînd la în- tîmplare un individ din populația aceasta să fie de tip A (bilă albă) și q probabilitatea com- plementară. Experiența de tip statistic constă în a alege de n ori, la întîmplare, cîte un indi- vid, înregistrînd tipul căruia îi aparține și reintroducîndu-l în populație înainte de a-l ex- trage pe următorul. Se poate întîmplă ca în cele n extrageri ale unei experiențe indivizii de tip A să iase de zero ori, o dată, de două ori,..., de n ori. Legea binomială dă probabilitățile de apariție pentru fiecare situație de mai sus. în general, probabilitatea ca să iasă k unități de tip A în cele n extrageri este: După cum se observă, probabilitatea este ter- menul general al dezvoltării binomului (p+q)n, de unde și denumirea legii. Legea /2 (hi pătrat). Este o lege de probabi- litate ce se obține prin însumarea pătratelor unui număr de variabile aleatoare normale re- duse independente: z2 = X*+X*+. + X„. Se utilizează cu precădere în problemele de apreciere a posibilității de a ajusta o serie de frecvențe empirice printr-o lege teoretică dată. Tabelele referitoare la distribuția x dau probabilitatea cu care valorile funcției depășesc anumite limite. V. statistică și socio- logie, testarea ipotezelor statistice. T.R. 601 STATUS SOCIO-ECONOMIC STATUS (lat. status), poziție ocupată de o persoană sau de un grup în societate. Această poziție are două dimensiuni: orizon- tală și verticală. Dimensiunea orizontală a s. se referă la rețeaua de contacte și de schim- buri reale sau posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la același nivel so- cial. Dimensiunea verticală vizează conta- ctele și schimburile cu persoanele situate în ierarhia socială într-o poziție superioară sau inferioară (Raymond Boudon, Franșois Bour- ricaud, Dictionnaire critique de la sociologie, 1981, p. 511). S. este definit astfel ca un an- samblu de relații egalitare și ierarhice pe care individul le are cu alți membrii din grupul din care face parte. Termenul de s. a fost utilizat inițial în filosofia socială, desemnînd dreptu- rile și datoriile unei persoane, puterea de care acesta dispune. Emile Durkheim (1858-1917) a analizat anomia prin dereglarea ierarhiei de s. (De la division du travail social, 1893). Max Weber (1864-1920) a dat termenului de s. înțelesul de prestigiu social (Wirtschalt und Gesellschaft, 1921). Din perspectiva antropo- logiei culturale, Ralph Linton (1893-1953) a utilizat termenul de s. cu înțelesul de colecție de drepturi și de datorii generate de locul ocu- pat de individ în societate (The Studyof Man, 1936). Talcott Parsons (1902-1979), atrăgînd atenția asupra caracterului complementar al s., face distincție — ca și R. Linton — între s. atribuite (legate de anumite calități ale indivi- dului: vîrstă, sex) și s. achiziționate, pentru care individul optează, face anumite eforturi (The Social System, 1951). S-a făcut dis- tincție, de asemenea, între s. actual, pus în evidență în situația socială concretă, și s. la- tent, neactualizat, dar posibil de evidențiat în alte situații sociale. Fiecare persoană posedă concomitent mai multe s. Ele pot fi grupate în trei categorii: s. biologic, s. familial și s. extra- familial (E. K. Wilson, 1966). Toate s. asociate unei persoane formează setul de s. în societățile moderne s. profesional apare ca un factor central în constelația s. parțiale care compun setul de s. ale persoanei. S. profesio- nale se divid în s. formale (oficiale, distribuite conform organigramei) și s. informale (dobîndite pe baza caracteristicilor psihice ale persoanei). S. parțiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, generînd în acest caz conflicte interstatus (de exemplu, conflicte între s. familial și s. profesional). Unele s. sînt generatoare de conflicte prin însăși natura lor. în sociologia organizațio- nală s-a relevat că pozițiile ierarhice inter- mediare determină conflicte intrastatus (de exemplu, s. profesional de maistru într-o în- treprindere industrială, cel de asistent universitar ș.a.m.d.). Cercetările sociologice concrete au arătat că modul în care persoana își percepe propriul s. intervine decisiv în depășirea conflictelor inter- și intra- status. De asemenea, s-au găsit corelații semnificative între cristalizarea s. și atitudinile politice (Ge- rhard E. Lenski, 1954), între s. și anumite boli psihice (R.W. Trumkin, 1955; R. Bastide, 1965), ca și între s. profesional formal și sa- tisfacția muncii (A.S. Tannenbaum, 1986). S. se exprimă printr-o serie de simboluri și de semne distinctive cum sînt medaliile și deco- rațiile, uniforma de serviciu, portul național etc.. Uneori termenul de s. este înlocuit prin simbolul său. Astfel sînt utilizați termenii de “blue collar” (gulere albastre) pentru a de- semna s. de muncitor manual și “white collar” (gulere albe) pentru s. de specialist fără funcții de conducere. C. Wright Mills (1917- 1962) desemna prin “white collar” pătura de mijloc a societății contemporane (White Col- lar. The american middle class, 1951). V. prestigiu, rol social. S.C. STATUS SOCIO-ECONOMIC pozi- ția socială a unei persoane sau grup uman în cadrul societății determinată de apartenența de clasă, poziția în sistemul de stratificare so- cială, ocupația, nivelul de pregătire, venitul, 602 STEREOTIP participarea la conducerea vieții social-eco- nomice și politice, stilul de viață, prestigiul social etc. Elementele componente ale s.s.- e. constituie.ele însele aspecte distincte, o parte dintre ele sînt atribuite (prin moștenire socială), altele sînt dobîndite (achiziționate în decursul existenței individului sau a grupului). ♦ S.s.-e. poate fi analizat ca un indicator ge- neral (sintetic), un indice constituit din agregarea valorilor elementelor componente, în calitate de statusuri particulare: de clasă, ocupație, educație, venit, etc. La rîndul său s.s.-e. apare și ca o varietate a statusurilor sociale multiple ce pot caracteriza o persoană sau un grup social, începînd cu cele “natu- rale”: bărbat, femeie; soț, soție; copil, părinte; și ajungînd la cele care definesc pozițiile eco- nomice, politice, culturale sau la cele psihosociale. ♦ Sistemul s.s.-e. este deose- bit de relevant pentru definirea unor trăsături ale structurii sociale, iar trecerea de la un sta- tus la altul semnifică o mobilitate socială (P. Sorokin), pe verticală (ascendent/descen- dent) sau pe orizontală. Pentru cercetarea sociologică este de un real interes cunoaște- rea modalităților de constituire a s.s.-e. la un moment dat, contribuția moștenirii sociale, față de rolul activității individului și capacita- tea lui de a ocupa diferite poziții în spațiul social: factorii de schimbare și dinamica s.s.- e.; mecanismele prin care se realizează acestea; implicațiile individuale și colective ale unui anumit s.s.-e.. ♦ în societate, an- samblul s.s.-e. alcătuiește o structură specifică, un spațiu social determinant. O im- portanță aparte o constituie modul de dispunere; în societăți puternic stratificate s.s: e. sînt ierarhizate, cu diferențieri de la o țară la alta; pe cînd într-o societate fără deca- laje și diferențieri marcante s.s.-e. tinde să se apropie, să aplatizeze structura de stratifica- re. Congruența s.s.-e. se referă la situația în care toato elementele componente au valori apropiate (joase, medii sau înalte), după cum incongruența redă o situație în care aceste valori sint foarte diferite. S.s.- e. de nivel scăzut ca și multe din incongruențe sînt gene- ratoare de frustrare, ele marcînd în mod negativ viața și activitatea persoanei; unele incongruențe pot fi însă și compensatorii. V. categorii socio-profesionale, status, stratifica- re sociala. I.M. STEREOTIP (gr. stereos, “solid”, “fix”, și îypos, “caracter”) credințe despre caracteris- tici psihologice și/sau comportamentale ale unor categorii de indivizi, grupuri sociale (de sex, vîrstă, etnice, religioase etc.); astfel de credințe sint fixate în imagini șablonizate, du- rabile, “preconcepute”, în sensul că nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a fenomenelor, ci pe moduri de gîndire aprio- rice, rutinizate, deseori arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate. Termen introdus în științele sociale de W. Lip- pman (Public Opinion, 1922), care acordă acestor “clișee din mintea noastră”, un rol de “economie a gîndirii”: în loc de opinii formate prin observație directă și judecată critică, re- curgem la scheme simplificatorii, gata formate, învățate în procesul socializării. S. reprezintă componenta emoțională a atitudi- nilor individuale și colective, în timp ce prejudecata reprezintă componenta cogni- tivă, iar discriminarea componenta acționată a acestor atitudini în relațiile dintre indivizi și grupuri sociale. în uzajul recent din științele sociale, s. și prejudecata desemnează îndeo- sebi atitudinile nefavorabile față de anumite categorii etnice sau rasiale. Cercetări empi- rice și încercări de generalizare analizează s. din perspectiva teoriilor socializării, a teoriei grupului de referință, a teoriei conflictului so- cial în relațiile interetnice etc. V. atitudine, etichetare, stigmat. G.N. STIGMAT orice atribut ori semn, fizic sau social, care devalorizează, identitatea unui 603 STIL DE CONDUCERE actor social pînă acolo încît el nu mai poate beneficia de întreaga acceptare a societății. E. Goffman a lansat în sociologie acest ter- men, cu referire la dramaturgia sociaiă (E. Goffman, Stigma. Notes on the management of spoiled identity, 1964). O deformație fizică ori o ocupație nedizerabilă social constituie exemple de s. Putem distinge între un s. vizi- bil și unul ascuns. în ultimul caz, individul care îl posedă este doar potențial descreditabil (ex. impotența). Individul are în această si- tuație o posibilitate mult mai mare de a manipula s. Tendința generală este de a limi- ta efectele negative ale stigmatizării, transformînd dezavantajele în avantaje, per- soanele raportîndu-se la propriul s. preponderent în situațiile în care el poate constitui un avantaj. O altă tendință este aceea ca indivizii cu un anumit s. să lupte pentru căpătarea unei identități normale. Aceste acțiuni sînt eficiente mai ales în si- tuațiile în care s. caracterizează grupuri mari de indivizi. Lupta pentru drepturi a homo- sexualilor sau a prostituatelor poate constitui un exemplu. V. discreditare, dramaturgie so- cială, etichetare, handicap, homosexualitate, prostituție. A.B. STIL DE CONDUCERE complex com- portamental, profil caracteristic activității unei persoane aflate într-o poziție de conducere a unui grup, organizații, colectivități. în mod special s-a dezvoltat în legătură cu conduce- rea directă (a grupului). Interesul major pentru stilul de conducere își are originea în preocupările de sociologie industrială, orien- tate spre creșterea performanțelor întreprinderilor. S.c. a apărut ca o variabilă strategică: el are, pe de o parte, o puternică acțiune cauzală asupra performanței, iar pe de altă parte este, între limite destul de largi, manipulabil, poate fi perfecționat. De aici, orientarea celor mai multe studii: care este s.c. cel mai bun și cum poate fi el difuzat larg în masa organizațiilor. Tematica s.c. pornește de la detașarea de abordarea psiho- logică. încercarea de a determina caracte- risticile profunde ale personalității șefului în vederea unei selecții mai bune a acestuia a demonstrat faptul că performanțele conduce- rii, deși depind într-o măsură importantă de tipul de personalitate, se datorează mult mai mult tipului de comportament adoptat, care poate fi învățat, schimbat. Pornind de la ideea că s.c. este într-o largă măsură responsabil de moralul grupului, de motivația perfor- manței, de atitudinea membrilor acestuia față de muncă și față de organizația în care lu- crează, s-au depus eforturi sistematice de a se identifica principalele s.c., de a se evalua eficiența acestora (care s.c. este mai bun) și de a se imagina modalități de formare a șefilor de la diferitele nivele ierarhice în spiritul s.c. considerat a fi cel mai bun. Există cîteva tipo- logii devenite clasice ale s.c. Tipologia lui Malpin și Winer: pe baza analizei factoriale a unui bogat eșantion de comportamente de conducere, sînt puși în evidență doi factori (di- mensiuni) fundamentale ale s.c. care se pot manifesta într-o mare varietate de caracteris- tici: considerație (atitudine pozitivă față de oameni, respect, stimă) și inițiere de structură (capacitatea de a formula cu claritate obiecti- vele de realizat și mijloacele adecvate, de a defini cu claritate situația). Acești doi factori sînt independenți, putînd da mai multe com- binații posibile. Stilul considerat a fi cel mai eficient este cel care prezintă valori ridicate la ambii factori. Tipologia lui K. Lewin, R. Lippitt și R. White care distinge s.c. în funcție de practicile de decizie considerate a fi determi- nante pentru întregul profil al conducătorului: autoritar (ia singur deciziile, fără a se consulta cu grupul), democrat (se consultă cu grupul sau antrenează grupul la un proces colectiv de decizie) și permisiv (laissez-faire — lasă grupul să se organizeze în mod spontan). Ti- pologia a fost reluată de R. Likert care 604 STIL DE VIAȚĂ propune 4 s.c.: autoritar opresiv (arbitrar, ca- pricios, agresiv), autoritar obiectiv (corect, principial, dar ia deciziile fără a consulta gru- pul), democrat consulta tiv( ia deciziile pe baza consultării sistematice a grupului) și democrat participativ (organizator al procesului colectiv de decizie; grupul ia deciziile). în privința per- formanțelor s.c., există două abordări: universalistă și situațională sau contextua- listă. Abordarea universalistă consideră că există un singur s.c. cel mai bun indiferent de condiții, cel puțin în ceea ce privește societa- tea actuală. Se pot desprinde, în acest sens, trei mari direcții de perfecționare a s.c.: a. sporirea centrării umane (mai multă grijă, considerație, respect, suport pentru persoana umană); b. utilizarea unortehnici de motivare, fundate pe cunoașterea personalității, orien- tate spre ridicarea spiritului de respon- sabilitate și a conștiinței profesionalismului, în locul mijloacelor coercitive; c. democratizarea conducerii, înlocuirea stilurilor autoritare cu stiluri democratice de conducere. S.c. demo- cratic, centrat pe om, acționează pozitiv nu numai asupra moralului, dar și asupra perfor- manțelor. Abordarea situațională (de ex. F. Fiedler) consideră că în diferite situații, s. de c. diferite sînt recomandabile. Factorii si- tuaționali care par să afecteze s.c. sînt: gradul de complexitate/incertitudine a sarcini- lor de realizat; atitudinea grupului față de obiectivele comune și față de șef, puterea acordată șefului de a sancționa. Perfecționa- rea s.c. reprezintă o componentă strategică în programul de utilizare mai eficientă a resur- selor umane ale organizațiilor. Au luat o amploare deosebită diferitele forme de per- fecționare/schimbare a s.c., începînd cu forme de perfecționare a capacității de cu- noaștere de sine și a celorlalți, de perfecționare a capacității de a comunica și interacționa eficace (T-Grupurile, de exem- plu) și sfîrșind cu diferite forme mai particulare de asimilare a unui stil anumit de conducere considerat a fi cel mai bun (ex. Grila manage- rială a lui Black și Mouton). V. birocrație, conducere, organizații, oligarhie. C.Z. STIL DE VIAȚA ca și modul de viață, se referă la totalitatea activităților care compun viața unei persoane, grup, colectivitate, dar dintr-o perspectivă nu descriptiv-explicativă, ci intern-structurală și normativă. S.v. este asociat cu încercarea de a evidenția unitatea structurală, profilul modului de viață, identifi- carea principiului organizator intern. Preluînd ideea de stil din artă, sociologia s.v. caută să identifice în pluralitatea manifestărilor concre- te ale vieții individuale din diferitele sfere, determinate de diferiți factori exteriori, un principiu unificator intern, generator de uni- tate în diversitate. Natura unui asemenea principiu organizator intern poate fi căutată în mai multe direcții: a. Un tip de personalitate asociat cu o anumită cultură și organizare so- cială. Este cazul celebrei analize a lui R. Benedici asupra stilului apolinic și dionisiac, i- lustrat prin două comunități indiene, Zuni și KwakiutL Stilul apolinic: seninătate, cumpătare, înțelepciune, lipsa violenței; “calea de mijloc” este principiul fundamental; refuzul individualismului și accentuarea co- lectivismului, cooperării în defavoarea concurenței și competiției; adeziunea la tra- diție, caracterul ceremonial al relațiilor, respingerea rivalității și a afirmării ostentative de sine, evitarea experiențelor disruptive și a manifestărilor agresive. Stilul dionisiac: pa- sional, individualist, accentuează afirmarea de sine, manifestă ostilitate față de ceilalți, ri- valitate, concurență; amatori de manifestări zgomotoase, violente, de experiențe limită; megalomanie, goană după statut social, aro- ganță față de ceilalți, comportamente tiranice. b. Un tip de personalitate cristalizat în condiții social-culturale mai puțin specificate, posibil patologic: este cazul celebrei analize a perso- nalității autoritare a lui Adorno care este 605 STRATIFICARE SOCIALĂ asociat cu un stil de viață specific, c. O stra- tegie de viață, pentru care individul optează și care orientează toate manifestările sale par- ticulare. Ascetismul, activistul social, cercetătorul științific, “trăirea clipei” etc sînt asemenea strategii de viață care generează s.v. Din acest punct de vedere, s.v. repre- zintă o opțiune. în ultimul timp se prefigurează o nouă direcție de cercetare: evaluarea stilu- rilor și modurilor de viață din punctul de vedere al calității vieții pe care ele o pot asi- gura. Se reia astfel o lungă tradiție a explorării strategiilor de viață capabile să maximizeze, în limitele unor condiții date, fericirea. Elibera- rea omului de servitutea necesităților elementare de supraviețuire, amplificarea oportunităților, pot relansa discuția antică asupra s.v. care să asigure împlinirea umană. în același timp, din punct de vedere sociologic este important a investiga posibili- tatea promovării acelor cadre sociale care să facă posibile s.v. dezirabile. K calitatea vieții, mod de viață. C.Z. STOC DE ÎNVĂȚĂMÎNT capitalul in- telectual acumulat de populația unei țări prin studii școlare și universitare. Definit operațio- nal, s.î. al unei țări la un moment dat reprezintă suma anilor de studii care au fost parcurși de întreaga populație școlarizată. Se poate stabili atît un s.t. brut prin simpla însu- mare a numărului de ani scoală ai fiecărei persoane, cît și un s.î. ponderat, în care anii de învățămînt corespunzători unor niveluri de instrucție superioară se ponderează, ținînd seama de diferențele calitative dintre un an de școală primară, de exemplu, și un an de învățămînt superior. Pe baza acestor indica- tori, care nu izolează influența volumului populației, poate fi calculat un indicator stand- ardizat (și deci comparabil): durata medie de școlarizare, obținut prin împărțirea s.î. la numărul populației (ia o anumită dată sau ca medie anuală). Cercetările recente arată că sporurile înregistrate de s.î. sînt însoțite de o creștere a eficienței economice a învățămîn- tului care, la rîndul său, devine un factor principal al ridicării eficienței populației ocu- pate. Cuantificarea și analiza s.î. s-au dovedit extrem de utile în condițiile în care mulți spe- cialiști includ printre factorii creșterii economice modificarea calitativă a forței de muncă atribuită învățămintului. V. educație, profesie. C.Â. STRATIFICARE SOCIALĂ dispunere ierarhică a unui set de grupuri, categorii, stra- turi sociale pe o scală constituită pe baza unuia sau mai multor criterii. în literatura so- ciologică, noțiunea de s.s. se folosește în mai multe sensuri, dintre care cel mai larg este acela care implică orice formă de diferențiere socială capabilă să decupeze în societate grupări aflate într-o relație de ordine totală sau parțială. Alteori, termenul de s.s. se aplică numai în cazul utilizării unor criterii spe- cifice de clasificare, ca, de pildă, cele legate de putere, venituri, ocupații, prestigiu social, nivel de instrucție etc. Luată în sensul său ge- neral, noțiunea de s.s. se identifică cu sau o include pe cea de structură socială] în acest din urmă caz, teoria s.s. fie că abordează în chip distinct problematica structurii de clasă a societății, fie că încearcă eliminarea de facto a acesteia din cîmpul cercetării sociologice, identificînd clasa cu stratul social, atunci cînd termenul de clasă mai este folosit. în mod clar această ultimă tendință se întîlnește în cadrul curentului funcționalist, unde s-au elaborat și cele mai explicite teorii referitoare la s.s. Nu- mitorul comun al tuturor concepțiilor funcțio- naliste îl reprezintă principiul conform căruia stratificarea, existentă în orice tip de socie- tate, își are temeiul în faptul că ea răspunde unei necesități sociale. Inițiatorii teoriei funcționaliste a s.s. sînt considerați K. Davis și W.E. Moore, care, într-un binecunoscut ar- ticol, publicat în 1945, au încercat să 606 STRATIFICARE SOCIALĂ elaboreze o schiță teoretico-explicativă a fe- nomenului de s.s. Ideea lor de pornire este aceea că orice societate trebuie să realizeze, într-un fel sau altul, distribuirea indivizilor în diversele poziții sociale și să-i determine să îndeplinească sarcinile aferente acestor poziții. Dar, datorită faptului că pozițiile so- ciale nu comportă îndatoriri egale și pretind competențe diferite unele situații fiind mai plăcute decît altele, unele sarcini mai ușor de îndeplinit etc., este nevoie, pentru a fi ocupate toate pozițiile, ca societatea să distribuie re- compense diferite, care se găsesc la originea inegalităților sociale și a s.s. După ei, recom- pensele se pot grupa în trei categorii: cele care furnizează mijloace de subzistență, cele care oferă mijloace pentru distracție, petrece- rea timpului liber etc. și cele care afectează relațiile individului cu ceilalți. Mărimea recom- pensei este dependentă de cei doi factori fundamentali: importanța socială a acti- vităților și dificultățile în recrutarea celor competenți în a le realiza. Chiar judecînd-o numai în cadrul paradigmei funcționaliste, teoria lui Davis și Moore are o serie de slăbi- ciuni, care au fost repede detectate și s-a încercat consolidarea ei. Mai bine elaborată apare teoria lui T. Parsons, care, pornind de la aceeași idee a necesității sociale la care răspunde stratificarea, consideră că sistemul de ierarhii este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăți. După Parsons, societatea își întemeiază judecățile de valoare relative la s.s. pe trei categorii de elemente: a. calitățile pe care individul le posedă prin naștere, b. realizările sau performanțele sale și c. ceea ce el dobîndește în viață (bogăție, compe- tență etc.). Pentru clasarea indivizilor, în funcție de aceste elemente, Parsons distinge patru categorii de valori: universalismul (ca- pacitatea de adaptare, raționalitatea, eficiența etc., deci ceea ce-i permite societății să se adapteze la condițiile de existență), sco- purile colective, integrarea (solidaritatea socială) și menținerea modelului cultural. în fiecare societate toate aceste patru tipuri au importanța lor, dar accentul se deplasează de la unul la altul. De pildă, în societățile vechi prevala menținerea modelului, pe cînd în cele industriale — universalismul. De exemplu, în SUA se bucură de un prestigiu mai ridicat cei care produc noutăți cognitive sau tehnice. Teoriile funcționaliste asupra s.s. suferă de o serie de vicii de formă și de fond. Mai întîi ele au pretenția de a fi teorii ale structurii sociale și, prin urmare, încearcă să elimine noțiunea de clasă sau s-o “dizolve” în cea de strat. Or, ierarhizarea stratiformă folosită de ei implică o configurație ierarhică graduală, deci cu tre- ceri de la unstrat la altul, prin demarcații pe o scală continuă. Acest lucru maschează opo- ziția de interese între clase și posibilitățile de conflict generate de ea. Mai mult, o astfel de continuitate implică și impune recunoașterea unui mare grad de convenționalitate în decu- parea straturilor sau a “claselor”, ceea ce duce, în fond, la negarea existenței obiective a acestora. Consecința imediată a acestei poziții este accentul pus pe caracterul funcțio- nal al fenomenelor sociale, doctrina fiind incapabilă să explice schimbarea socială, al cărei resort final se află tocmai în diferenție- rea socială. în sfîrșit — deși lista obiecților ar putea continua — atunci cînd este vorba de a specifica exact criteriile de stratificare, teo- riile funcționaliste le reduc la unul singur: prestigiul social, evaluat fie prin autoaprecie- re, fie prin aprecierea celorlalți; deci s.s. se identifică, practic, cu imaginea pe care oame- nii și-o fac despre ea. Desigur, gama teoriilor asupra s.s. nu se reduce doar la cele de na- tură funcționalistă, paieta de poziții fiind mult mai largă. Dintre personalitățile mai cu- noscute, cu contribuții în domeniu! teoretic sau metodologic, amintim pe americanii L. Warner, M. Tumin, P. Blau, O.D. Duncan. W. Mills, B. Barber, pe germanul R. Dahrendorf, pe francezii R. Aron, P. Bourdieu, C. Baude- 607 STRES lot, R. Establet etc. ♦ în sociologia marxistă problematica s.s. a fost abordată relativ dife- rit, în funcție de timp și loc. în perioada dogmatică, preocupările față de asemenea teme au fost practic inexistente, pe consi- derentul că structura clasială a societății ar fi suficientă pentru a da seamă de toate feno- menele legate de poziția socială a oamenilor, iar lipsa unei sociologii empirice nu a făcut decît să faciliteze asemenea interpretări. După reluarea cercetărilor concrete, sociolo- gia marxistă a oscilat mereu între dorința de a satisface nevoile de cunoaștere, pentru care era necesară elaborarea unor scheme de stratificare mult mai detaliate și mai ope- rante (empiric) decît cea clasială, și între dorința de a păstra distanța față de o noțiune ce părea, prin esența ei, neintegrabilă în sau ireconciliabilă cu teoria marxiste a claselor sociale. Cum necesitatea cercetărilor concre- te s-a impus pînă la urmă, au urmat de aici, logic, două poziții de principiu: una care susținea că orice încercare de s.s. trebuie operată numai prin raportarea explicită la cla- sele sociale (deci, practic, o stratificare doar în interiorul claselor sociale) și alta, mai re- centă, care recunoaștea relativa inde- pendență a ordinii de stratificare de structura de clasă, insistînd asupra diferenței de obiect, finalitate și semnificație între cele două genuri de studii. Datorită întîrzierii cu care a ajuns la abordarea concretă a problematicii s.s., so- ciologia marxistă nu are încă puse la punct scheme operaționale de studiu cu largă utili- zare în cercetarea empirică, ceea ce face ca și rezultatele ei, în domeniu, să fie mai mo- deste. Este de așteptat ca analiza s.s. din țara noastră să se racordeze rapid la standardele sociologice internaționale atît în plan metodo- logic, empiric, cît și teoretic. V. clasă socială, prestigiu, structură. T.R. STRES (engl. stress, “presiune, încărcare, apăsare, apărare, solicitare”), răspuns nes- pecific al organismului la orice solicitare. Hans Selye (1907-1982) a definit în 1935 pentru prima dată termenul de s. în accepți- unea sa biologică modernă. S., ca răspuns nespecific, global, este o caracteristică a ma- teriei vii, lipsa totală a s. fiind echivalentă cu moartea. Hans Splye a introdus distincția în- tre s. (stare de confort sau disconfort) și distres (termen din engleza medievală care semnifică “necaz, dificultate”, situație neplăcută) și a identificat trei stadii în proce- sualitatea s.: reacția de alarmă (primul răspuns al organismului, mobilizarea ge- nerală a forțelor de apărare a organismului), stadiul de rezistență, în care sînt activate me- canismele de autoreglare, și stadiul de epuizare, foarte asemănător reacției de alarmă, cînd, datorită prelungirii acțiunii agenților nocivi, adaptarea organismului ce- dează (H. Selye, Stress, 1950). Numeroase cercetări au analizat, în afara s. biologic, și alte tipuri de s.: psihic, psihosocial, organi- zațional, socio-cultural. S-a ajuns la concluzia că s. nu reprezintă numai o stare nervoasă, nu este totdeauna consecința unei acțiuni no- cive, că efectul s. persistă și după încetarea influenței stresorului, că s. nu trebuie evitat, ci menținut la un nivel optim. Rezistența la s. este variabilă de la individ la individ, tipul A de personalitate (caracterizat printr-o accen- tuată tendință de competitivitate) fiind mai rezistent la s. decît tipul B (situat la polul opus tipului A). Persoanele aparținînd tipului B re- simt ca s. ambiguitatea și conflictul de rol (H. Pitaru și colab., 1987). De asemenea, profe- siunea și stilul de viață influențează rezistența la s. Satisfacția muncii și vieții, relațiile inter- personale bogate și intense, dragostea împlinită, satisfacția raporturilor sexuale — așa cum remarca Kark Hecht (1987) — îl face pe om greu vulnerabil la distres. V. conflict, frustrare, motivație. S.C. 608 STRUCTURĂ STRUCTURĂ Se pot distinge două orientări în aplicarea termenului de s. în so- ciologie: una istorică, relevată în structuralism, și alta metodologică, manifes- tată în abordarea sau analiza structurală. Ele operează cu accepțiuni ale s. numai parțial si- milare. în sensul cel mai general, s. este o totalitate rezultată din relațiile de interdepen- dență dintre elementele componente. Consecința derivată din această accepțiune este că relația este mai importantă decît părțile. Implicația este în aceeași măsură va- labilă și pentru definirea sistemului, ceea ce face ca cei doi termeni să fie nu numai com- plementari, ci și identici prin sensurile care le sînt conferite. Uneori o noțiune este chiar de- finită prin cealaltă, așa cum procedează J. Pieget cînd spune că “s. este un sistem de transformări”, iar T. Parsons că sistemul so- cial rezidă în organizarea structurală și funcțională a societății. Alteori s. reprezintă aspectul invariabil al sistemului sau acesta din urmă include mai multe s. distincte (orga- nizațională, socio-profesională etc.), sistemul fiind global, iar s. — componente topologice ale acestuia. într-un sens mai restrîns, s. este rezultatul analizei (metodei) structurale și ia forma unui model abstract prin care se oferă posibilități de: a. integrare a elementelorîntr-o totalitate (sistem), astfel că proprietățile ele- mentelor depind parțial sau integral de totalitate; b. ordonare a relațiilor de interde- pendență dintre elemente într-o configurație care indică atît constanța, cît și amploarea și orientarea schimbărilor sau transformărilor; c. prezicere a constituției totalității atunci cînd unul sau mai multe elemente sînt supuse anumitor modificări (autoreglajul s.); d. ordo- nare inteligibilă a tuturor faptelor observate despre elemente și relațiile lor în cadrul tota- lității (sistemului). Aplicînd această accep- țiune, în loc ca analiza să se concentreze asu- pra descrierii instituțiilor sociale, este necesar să se demonstreze cum într-o societate insti- tuțiile sînt integrate într-un sistem ce dispune de o s. specifică, neîntîmplătoare și cu pro- prietăți generative sau autoreglatoare. L a nivel descriptiv poate apare o varietate de- concertantă de instituții prea puțin legate unele de altele, pe cînd analiza structurală ar evidenția cum diversele instituții nu sînt altce- va decît moduri particulare de soluționare a unei probleme generale referitoare la organi- zarea socială. ♦ Accepțiunea generală a termenului de s. a fost aplicată mai ales în analiza istorică a structuralismului sociologic. în această privință se disting două direcții: una extinsă și alta restrictivă. în varianta ex- tinsă se consideră că structuralismul sociologic s-ar fi afirmat în secolele XIX și XX sub influența modelelor biologice, matema- tice și mecanice ale realității. De exemplu, R.K. Merton consideră că “analiza structurală în sociologie implică o confluență de idei de- rivate în principal din Durkheim și Marx” (Structural analysis în sociology, 1976). Din punctul de vedere al lui T. Bottomore și R. Nis- bet (A history of sociological analysis, 1978) structuralismul sociologic a fost dezvoltat de G. Vico, A. Comte, K. Marx, E. Durkheim (și școala sa ramificată în atropologie prin M. Mauss, M. Halbwachs, A.R. Radcliffe-Brown sau în istoria socială mai ales prin L. Febvre, M. Bloch, F. Braudel din jurul revistei Annales: Economies, societes, civilisations). A. Comte ar părea să fie primul sociolog care operează relativ sistematic cu teze și presupoziții struc- turaliste, mai ales cînd admite că unul din principiile filosofiei pozitive este acela că un sistem poate fi format numai din unități care îi sînt similare și că societatea nu poate fi des- compusă în indivizi, tot așa cum o linie nu poate fi redusă la puncte iar o suprafața geometrică la linii. E. Durkheim ar anticipa în multe privințe structuralismul antropologic al lui C. Levi-Strauss atunci cînd se referă la ge- neza și manifestarea “categoriilor minții” (cauzarea, forța, spațiul, timpul), la analiza in- 609 STRUCTURĂ cestului și sinuciderii sau cînd plasează acte- le, credințele sau alte elemente ale vieții umane în contexte sociale mai cuprinzătoare relevate prin conexiuni și relații, statice sau di- namice, între faptele sociale.Tradiția ger- mană a structuralismului sociologic a fost consacrată prin concepția lui K. Marx și a lui F. Tonnies, G. Simmel, L. von Wiese. In- fluența lui Marx asupra structuralismului modern este relevată de conceperea faptelor de viață socială ca aspecte ale unui proces is- toric și de integrarea lor într-o totalitate de tipul modului de producție sau al formațiunii sociale. în tradiția structuralistă sînt uneori in- cluși și H. Spencer sau T. Parsons. Pentru Parsons s. este postulată pentru a prospecta ordinea funcțională a realității sociale, pentru a preciza rosturile funcționale constituite so- cial, astfel că analiza structurală este subor- donată analizei funcționale. Referindu-se la varianta extinsă a structuralismului sociolo- gic, R. Boudon (A quoi sert la notion de “structure”? Essai sur la signification de la no- tion de structure dans Ies Sciences humaines, 1968) considera că dacă obiectul supus cer- cetării este conceput ca o totalitate de elemente între care există relații de interde- pendență, atunci ne aflăm pe terenul purei evidențe, astfel că ar fi greu de găsit un so- ciolog care să nu fie structuralist. Istoria științei sociale s-ar suprapune în mare parte cu istoria structuralismului. S-ar produce ast- fel atît o extindere exagerată a ramificațiilor structuralismului, cît și o reificare a unor pos- tulate moderne, dezvoltate în lingvistica și antropologia structurală din necesități interne care le-au fost specifice, dar care au fost ex- tinse în alte domenii, cum ar fi al sociologiei, unde se ridică o problemă de legitimitate ex- plicativă și de evitare a tendințelor reificatoare. în variantă restrînsă, structuralis- mul este o orientare teoretică și metodologică care s-a dezvoltat în științele sociale mai ales în deceniul al șaptelea al secolului nostru, cu predilecție în Franța. El a fost mai întîi inițiat în lingvistică și antropologie și apoi extins în alte științe sociale, pentru ca J. Piaget să-i consacre o lucrare de sinteză (Le structura- lisme, 1968). Influențe în sociologie s-au dovedit a fi lucrările lui C. Levi-Strauss (An- thropologie structurale, 1958) și J. Piaget (Etudes socio-logiques, 1962). în varianta sa restrînsă și modernă, structuralismul se con- centrează asupra analizei structurale, promovează aplicarea unor tehnici și modele riguroase de cercetare a fenomenelor sociale și se caracterizează, mai ales în lucrările lui C. Levi-Strauss, M. Foucault și L. Athusser, prin antiumanism teoretic, antiistorism și an- tiempirism. în analiza sociologică, antiuma- nismul teoretic constă în ignorarea sau înlăturarea programatică a acțiunilor conștiente sau finaliste ale indivizilor și grupărilor sociale. Explicația sociologică este elaborată în termenii “cauzalității structurale”. Dacă se distinge între activitatea socială in- tențională și proprietățile neintenționale inerente relațiilor sociale (M. Godelier, Ratio- nality and inationality în economics, 1974), atunci la baza constituirii, funcționării și evo- luției sistemului social s-ar afla compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre structuri, dezvoltarea contradicțiilor structu- rale. Orientarea antiistoristă a structura- lismului se relevă fie prin predominanța sau chiar exclusivismul abordărilor sincronice centrate pe identificarea caracteristicilor structurale universale ale societății umane, fie printr-o poziție mai moderate de subordonare a istoriei față de analiza structurală a so- cietății, întrucît numai după ce am înțeles mecanismele constituitive ale socialului și ale schimbării sale structurale putem explica de- venirea istorică. Antiempirismul structuralis- mului modern se relevă prin operarea cu un concept teoretic de s., prin opțiunea progra- matică pentru acea dezvoltare a cercetării și cunoașterii sociale în care obiectul analizei 610 STRUCTURĂ este construit și reconstruit teoretic cu ajutorul acelor concepte care se referă la realități “as- cunse” și nu la datele concrete, direct accesibile pe care se fundează o abordare empiristă. Mutația fundamentală pe care o produce structuralismul modern rezidă tocmai în redefinirea s. ca model abstract și, pe această bază, în elaborarea unui tip dis- tinct de analiză structurală. Reconstrucția istorică a structuralismului sociologic s-a făcut pe baza perspectivei deschise de ana- lizele structurale recente și a constat în identificarea unor aplicații sau dezvoltări care oarecum se conformau noilor principii și pre- supoziții. De aici au rezultat și fluctuațiile destul de mari, de la un istoric al sociologiei la altul, în considerarea reprezentanților tra- diției structuraliste. Convergența dintre structuralism și analiza structurală s-a realizat numai în anii șaizeci-șaptezeci ai secolului XX. De data aceasta se operează cu o ac- cepțiune restrînsă a termenului de s. și se propune un tip distinct de metodologie a ana- lizei structurale. în această dezvoltare nu pot fi ignorate influențele exercitate de cercetările lingvistice inițiate de F. de Saussure și dezvol- tate în fonologie (Z. S. Harris) și în gramaticile structurale (N. Chomsky), de cercetările an- tropologice ale lui C. Levi-Strauss (care considera că prin aplicarea “metodei structu- rale” la nivel microsociologic va exista posibilitatea de a discerne “legile de s. cele mai generale”) și de psihologia gestaltistă (M. Wertheimer, W. Lohler, K. Koffka). ♦ Meto- dologia analizei structurale se fundează în sociologie pe anumite principii. în primul rînd, obiectivul analizei constă în construcția unității integrale a variațiilor elementelor core- late. Referința sa este totalitatea globală analizată din interior pentru a pune în evi- dență configurația rezultată din relațiile elementelor componente. în al doilea rînd, analiza structurală nu este empirică ci teore- tică, nu se aplică atît realității cît modelelor acestei realități. Realitatea analizată este considerată ca un sistem și este descrisă structural în termenii teoretici ai unei axioma- tici și ai teoremelor deduse din aceasta, introducînd astfel ordine explicativă în diver- sitatea manifestărilor fenomenale sau empirice. Analiza structurală presupune ela- borarea unei teorii explicative, adeseori formalizate, despre sistemul global, menite să dea seamă de manifestările aperent inex- plicabile, să dea coerență faptelor disparate și să releve interdependențele dintre elemente- le sistemului. în al treilea rînd, analiza structurală se concentrează asupra relațiilor, a formei, orientării și densității lor, abstracție făcînd în mod strategic de conținuturile va- riate vehiculate concret. A înțelege viața so- cială înseamnă a detecta mecanismele și codurile de funcționare ale s. relaționale și a evidenția caracterul lor determinant în raport cu elementele componente. Proprietățile componentelor sînt cele conferite de s. astfel că a înțelege viața individuală înseamnă a o integra în universul de relații care îi este spe- cifică și a o explica prin s. generativă. în al patrulea rînd, analiza structurală este preocu- pată să releve moduri constituitive și statornicite. Evoluția sau devenirea sînt e- fecte structurale, adică moduri de structurare a s. sau de autoregla] al unei s. Problema nu este de a reda succesiuni în timp, ci de a des- prinde moduri de articulare și de ierarhiazare ale s. într-o serie a permanențelor care uneori apar și alteori dispar. Urmînd aceste principii, analiza structurală s-ar finaliza în modele teo- retice formalizate ale totalității relațiilor statornicite într-un sistem. Numai că între ins- tituirea principială și aplicarea practică în cercetarea sociologică nu s-a stabilit o con- vergență deplină. De regulă, analiza structurală aplicată s-a conformat unuia sau unora dintre principiile menționate, rezultînd în plan metodologic mai multe variante prac- tice. ♦ într-o primă variantă sînt avute în 611 STRUCTURĂ SOCIALĂ vedere efectele contextuale, compoziționale, interacționale sau structurale ale unei tota- lități asupra elementelor componente individuale. De exemplu, P.M. Blau (1957) consideră că efectele structurale sînt conse- cințe ale influențelor exercitate de sistemul de relații dintr-un grup asupra comportamentelor individuale, iar P. Lazarfeld și H. Menzel (1961) au numit caracteristici structurale ale unei grupări umane pe acelea care rezultă din configurația relațiilor interindividuale. Con- form acestei variante aplicative a analizei structurale, fenomenul de explicat trebuie pla- sat într-un context structural pentru a releva efectele altor fenomene cu care se corelează asupra constituirii sale, pentru a stabili com- patibilitatea/incompatibilitatea sa cu alte elemente ale aceluiași sistem integrator sau pentru a identifica anumiți factori structurali supraordonați care ar fi responsabili de cons- tituția și manifestările unor fenomene particulare. într-o altă variantă explicativă ac- centul este pus pe identificarea s. unui sistem și pe explicarea dinamicii acestuia pe baza le- gilor de transformare ale s. A identifica structura unui sistem înseamnă a specifica e- lementele acestuia, stările lor particulare și relațiile în care sînt implicate pentru a detecta configurații, tipologii, forme de echilibru. Mulțimea configurațiilor posibile este deriva- bilă pe baza cunoașterii legilor de formare și transformare ale relațiilor din sistem. Acest procedeu a fost aplicat de C. Levi-Strauss în teoria s. parentale (Les structures elementai- res de la parente, 1949). Anterior, etnologii procedau la descrierea relațiilor parentale și se confruntau cu problema marii diversități a regulilor de interzicere a incestului. Levi- Strauss a depășit acest impas urmărind să demonstreze că sistemele de reguli observa- te în societățile arhaice sînt soluții particulare ale unei “probleme generale” privitoare la ne- cesitatea de a asigura o anumită repartiție a femeilor pe diferitele segmente constituitive ale societății. Una și aceeași problemă ge- nerală dispune de soluții particulare, nealeatoare și coerente în diferite contexte sau sisteme sociale. într-un alt plan, analiza dinamicii sistemelor pe baza specificării s. lor este pe larg aplicată în așa-numitele “modele mondialiste” dezvoltate de J. Forrester (World dynamics, 1974), D.H. Meadows și colectiv (The limits to growth, 1972) sau I. Wallerstein (The modern woridsystem, capi- talist agriculture and the origins of the European worid economy in the XVI-th cen- tury, 1979). ♦ în afara sensului consacrat de analiza structurală, termenul de s. este apli- cat și cu sensuri specifice în contexte sociologice destul de diverse, desemnînd: coerența și interdependența instituțiilor so- ciale (G.P. Murdock, Social structure, 1949); omogenitatea faptelor sociale incluse în ace- lași tip sau într-o clasă de elemente comune (s. unui tip sau a unei clase de fapte sociale; distribuția neîntîmplătoare a unei mulțimi de obiecte sociale pe mai multe poziții ca în cazul s. socio-profesionale care se referă la repar- tiția indivizilor dintr-o populație pe poziții socio-profesionale; configurația unei organi- zații sau a unui grup, respectiv s. relațiilor constituite). Contribuția principală a structura- lismului și analizei structurale în sociologie rezidă în accentuarea analizei relațiilor, a ca- racterului integrator al s. Neajunsul princial al analizei structurale, în ciuda dezvoltării unor aplicații metodologice interesante, rezidă în transformarea s. într-o entelehie, care s-ar dezvolta prin ea însăși, în forma unui proces de autorealizare, reducînd agenții istorici și sociali la rolul de simpli produși ai s. iar acți- unile lor sociale la manifestări epifenomenale ale legilor structurale. V. cauzalitate, empi- rism, formalizarea în sociologie, sistem. L.V. STRUCTURĂ SOCIALĂ ansamblul relațiilor relativ stabile ce caracterizează sis- temul social al unei societăți, alcătuit din comunitățile, colectivitățile, clasele, categorii- 612 STRUCTURĂ SOCIALĂ le și grupurile sociale existente la un moment dat. S.s. înglobează totalitatea relațiilor dintre și din interiorul diferitelor forme de conviețuire și activitate umană în cadru) societății aflată pe o enumită treaptă de dezvoltare social-e- conomică. S.s. este o realitate complexă, multidimensională, de aceea și definirea ei are un caracter descriptiv, de enumerare a e- lementelor componente. ♦ în determinarea s.s. se pornește de la identificarea compo- nentelor sistemului social. Se au în vedere: populația (cu distribuțiile caracteristice de sex, vîrstă etc.) ce conviețuiește în cadrul unei comunități umane globale, pentru so- cietățile contemporane este vorba de națiune (inclusiv minoritățile naționale) organizată într-o comunitate statală’, apoi familia — grup social comunitar specific; colectivitățile terito- riale — satul, orașul (adesea și ele consi- derate a fi comunități umane); clasele, cate- goriile și grupurile sociale; categoriile ocupa- ționale și profesionale sistemul de stratificare socială; pentru a include doar elementele asupra cărora există un grad înalt de acord în- tre specialiștii problemei. ♦ în funcție de dispunerea elementelor componente și a subdiviziunilor acestora pe orizontală și/sau pe verticala spațiului social, se pot delimita di- verse procese de stratificare mai mult sau mai puțin accentuate, unele din ele, cum ar fi ve- nitul și puterea afectînd în mod decisiv viața oamenilor. Pentru sociolog cunoașterea s.s. din anumite etape de evoluție ale societății prezintă o importanță deosebită. ♦ Studiul obiectiv și sistematic al s.s. (prin intermediul recensămintelor populației — viziunea glo- bală fiind indispensabilă — și al cercetărilor sociologice) furnizează explicații dintre cele mai consistente referitoare la activitatea oamenilor și la modul lor de viață istoricește determinat; la mărimea și caracteristicile dife- ritelor comunități umane, colectivități, clase, categorii, grupuri și straturi sociale; tendințele în evoluția lor viitoare; sesizarea mutațiilor in- tervenite în privința pozițiilor sociale ale indi- vizilor și grupurilor, ale statusului lor social, volumele de mobilitate și fluxurile acesteia, raportul dintre autoreproducere și transfer so- cial; a modului în care se înfăptuiesc principiile echității sociale și se asigură șan- sele de acces social, politic, profesional, cultural; sursele și distribuția prestigiului so- cial și a recompenselor; dispunerea stratificată sau relativ omogenă a elementelor ce alcătuiesc s.s., ca și a acesteia în ansam- blul său etc. ♦ S.s. rezultă din procesul interacțiunii oamenilor. Constituirea colecti- vităților sociale relativ stabile este condiționată de cristalizarea unei anumite structuri. în societate se întîlnesc și “grupuri” nestructurate, dar existența lor este de scurtă durată (mulțimea). Pentru a supraviețui și mai ales pentru a acționa ca entitate, orice grup uman are nevoie să dezvolte un minimum de structurare socială. Procesul cristalizării unei structuri specifice constituie deci o legitate pentru orice colectivitate și prin urmare și pen- tru societatea în întregul său. Pe lîngă s.s., în cadrul societății se constituie o serie de alte structuri corespunzătoare sistemelor econo- mic, cultural, politic, juridic, informațional și de comunicare etc. Odată constituită, s.s. nu rămîne neschimbată, ci evoluează sub acțiu- nea diverșilor factori determinanți de natură economică, demografică, culturală, politică — pentru a-i enumera pe cei mai semnificati- vi. ♦ Dacă analizăm diferențiat, pe elemente componente modul în care se instituie struc- turile caracteristice, succint ar fi de reținut: comunitățile umane (națiunea, familia, colec- tivitățile teritoriale) îsi au întemeierea în nevoia funciară a omului de a trăi împreună cu semenii săi, ceea ce îl determină să dezvolte forme specifice de viață colectivă (unități sociale); la rîndul lor clasele și catego- riile sociale; parțial sistemul de stratificare reflectă caracteristicile formelor de producție; iar categoriile ocupaționale și profesionale 613 STRUCTURĂ SOCIALĂ apar și evoluează în baza diviziunii sociale a muncii. ♦ Pe lîngă structurile funcționale, apar sau evoluează și forme de structurare socială disfuncționale, chiar parazitare. ♦ Supusă determinărilor multiple, s.s. dispune și de o anumită autonomie, avînd o legitate proprie de evoluție, caracterizînd un proces neîntrerupt de transmitere a ei, integrală sau într-o formă schimbată, de la o generație la alta. în perioada de relativă stabilitate a s.s., ca urmare a menținerii societății pe aceleași coordonate, predomină procesele de autore- producere socială de la o generație la alta. Atunci cînd societatea se află într-o etapă de tranziție de la un tip sau nivel de dezvoltare la altul predomină însă procesele de mobili- tate socială. în societatea modernă, școala tinde să devină în tot mai mare măsură mijlo- cul prin intermediul căruia sînt plasați indivizii în spațiul social, fără a putea totuși înlătura mecanismele de autoreproducere sau trans- fer, a căror determinare este mult mai pro- fundă. ♦ Avînd în vedere aceste elemente, se identifică diferite modele ale reproducerii structurii sociale: modelul tradițional (prein- dustrial), structura socială fiind relativ închisă, predomină procesele de autoreproducere, rareori indivizii își părăsesc grupul social de origine; modelul industrial, structura socială este deschisă, au loc transferuri mari de po- pulație din rural și agricultură spre urban și industrie, totodată se crează noi poziții so- ciale ceea ce stimulează și mobilitatea de schimb; societatea dezvoltată (postindus- trială), se suprapun schimbările structurale datorate schimbării rapide în condițiile revo- luției științifico-tehnice, expansiunii serviciilor etc., cu cele legate de mobilitatea ce antre- nează diversele categorii și grupuri de populație în mișcarea pe orizontală dar și pe verticala spațiului social în ambele sensuri. Caracteristica principală a structurii sociale a țărilor dezvoltate este dată de constituirea clasei mijlocii în care intră marea majoritate a populației, ceea ce reduce simțitor rolul struc- turii de clasă în favoarea categoriilor și grupurilor profesionale. ♦ Pentru unele so- cietăți, printre care și România, modelele clasice au fost însoțite, cel puțin pentru anu- mite perioade, de experiența comunistă, caracterizată de intervenții de ordin adminis- trativ în evoluția structurii sociale, unele procese fiind stopate, altele, dimpotrivă, fiind stimulate sau pur și simplu create artificial.♦ Analiza proceselor de autoreproducere și transfer social se efectuează în strînsă legătură cu caracterul de ansamblu al s.s. în anumite condiții, atît autoreproducerea cît și mobilitatea socială pot avea fie efecte pozitive fie efecte negative. Așa de exemplu, autore- producerea asigură conservarea unor anumite norme valoroase de grupe, inclusiv în planul tradițiilor, al exercitării unor profesii etc., și transmiterea lor de la o generație la alta. La rîndul ei, mobilitatea socială asigură o mai bună selecție a competențelor. Totodată însă autoreproducerea poate perpetua gru- purile sociale privilegiate sau pe cele defavorizate, ceea ce în ansamblu este un fe- nomen negativ în raport cu asigurarea șanselor de acces la poziții sociale superioa- re. De asemenea, și în privința mobilității se pot detașa și efecte negative, nefiind edifica- tor doar volumul mobilității. în fapt multe din deplasările care se produc, cu costuri sociale importante, nu se soldează cu beneficii nici pentru individ, nici pentru societate. ♦ S.s. a României a cunoscut mari schimbări în acest secol și este în continuare supusă unor evo- luții deosebit de dinamice. Pe anumite segmente, mai ales cel clasic, schimbările pot fi caracterizate de-a dreptul dramatice cu răsturnări și reveniri. în prima jumătate a se- colului XX, mai ales după primul război mondial, odată cu constituirea țării în gra- nițele sale firești, se urmează în continuare traiectul dezvoltării capitaliste, în care s-a in- trat din secolul anterior. Societatea româ- 614 STRUCTURĂ SOCIALĂ nească, structura ei socială rămîn însă pre- ponderent rurale și țărănești, cu evidente evoluții de dezvoltare industrial-urbană, res- pectiv de întărire a sistemului categorial specific stadiului capitalist. După cel de-al doilea război mondial, în perioada comunistă, pe fondul unei industrializări rapide, ritmul dezvoltării industrial-urbane se amplifică, pro- ducîndu-se și importante dezechilibre mai ales demografice și economice. Unele proce- se specifice structurii sociale și-au continuat trendul în consens cu evoluția societăților mo- derne. Raportul dintre populația urbană și cea rurală în anul 1989 era de 52-48%, față de 22- 78% în anul 1950. De asemenea, s-a schimbat radical raportul dintre proporția po- pulației ocupate în agricultură, respectiv în ramuri neagricole: de la 74-26%, la 28-72%. în aceeași perioadă s-au produs însă și mari destructurări și restructurări sociale. Schim- barea provine de la constituirea proprietății socialiste în toate sectoarele economice. Vechiul sistem al categoriilor sociale a fost complet destructurat, au dispărut categoriile legate de marea și mica proprietate. S-au for- mat și alte clase și grupuri sociale, cum ar fi clasa muncitoare și țărănimea cooperatistă, a căror existență era considerată a fi temporară în procesul formării “poporului unic muncitor”, scopul declarat fiind acela al realizării omoge- nizării sociale, prin apropierea între condițiile de viață și de muncă ale oamenilor. S-a obținut însă o egalizare în sărăcie, iar unele îndepliniri de ordin social au fost plătite cu îngrădirea libertăților cetățenești. ♦ După Revoluția din decembrie 1989 se creează condițiile celei de a doua restructurări clasiale de tip capitalist, prin privatizare și formarea e- conomiei de piață. Constituirea unei clase mijlocii majoritare va necesita însă o perioadă relativ mare de timp. în ce măsură va avea loc o tranziție fără convulsiile și conflictele sociale care au însoțit prima evoluție capitalistă de- pinde de o multitudine de factori începînd cu modalitățile de realizare a privatizării în bene- ficiul populației, combaterea tendințelor de monopol, încorporarea unei componente so- ciale majore în deciziile macroeconomice, punerea în practică a unui program eficient de protecție socială, ceea ce să recunoaștem nu va fi ușor, dar nici imposibil de obținut, în con- dițiile unei asanări morale și a concentrării pe marile probleme ale țării, ale diverselor gru- puri aflate în competiție socială și/sau politică. (I.M.) ♦ S.s., concept de sorginte sociolo- gică, este preluat și integrat de asemenea printre conceptele de bază ale antropologiei culturale, pentru forța sa euristică. S.s. de- semnează aici tabloul pozițiilor pe care le ocupă și rolurilor pe care le joacă indivizii u- mani în cadrul sistemului social. Reprezintă o concretizare la domeniul vieții sociale a con- ceptului general de “structură”. A cunoscut cea mai însemnată dezvoltare prin meritele unui șir de eminenți antropologi britanici, care au mizat totul cu acest concept, obnubilîndu-l pe cel de “cultură”. în fruntea lor, A.R. Rad- cliffe-Brown a împărțit studiul s.s. — dătător de seamă pentru antropologia socială însăși — în trei direcții: morfologie socială, fiziologie socială și studiul schimbării sociale. Nuanța biologistă a terminologiei are o adresă pre- cisă, Radcliffe-Brown aspirînd pentru antropologia socială la statutul de “știință na- turală a societății”. Morfologia socială comparativă tinde la o clasificare a tipurilor de sisteme structurale, după modelul clasificări- lor sistematice (a substanțelor, sau a plantelor și animalelor) din chimie și biologie. La rîndu-i, studiul fiziologic răspunde la în- trebări ca acestea: cum persistă sistemele structurale? care sînt mecanismele ce mențin o rețea de relații sociale și cum funcționează aceste mecanisme? (Răspunzînd la aceste întrebări, Radcliffe-Brown rezervă diviziunii sociale a muncii un loc important ca aspect al s.s.). în fine, studiul schimbării sociale 615 STRUCTURĂ SOCIALĂ urmărește progresul și evoluția unui sistem social: progresul însemnînd acel proces prin care ființele umane ajung să controleze din ce în ce mai bine mediul fizic, iar evoluția constînd în “procesul de emergență a unor noi forme de structură”. Discipolii lui Radcliffe- Brown au nuanțat aceste idei. E.E. Evans-Pritchard a pus accentul pe noțiunea de “grup uman”, înțelegînd prin s.s. “o com- binație organizată de grupuri”. După S.F. Nadei, la structura unei societăți se ajunge abstrăgînd dintr-o populație concretă și din comportamentul ei rețeaua de relații exis- tente între indivizii umani aflați în roluri interdependente. R. Firth vede esența s.s. în acele relații sociale de importanță critică pen- tru comportamentul membrilor societății și pentru forma acesteia. Indiferent de nuanțe, pentru toți cei enumerați s.s. există ca reali- tate: fie în faptele sociale, fie într-o ipostază derivată direct din acestea. Cu totul diferit tra- tează tema C. Levi-Strauss. După opinia antropologului francez, expresia s.s. nu are de-a face cu realitatea empirică, ci cu modele construite deasupra ei. Structura apare drept un procedeu conceptual construit de cer- cetător spre a-și înlesni mînuirea datelor empirice. Modelul ca atare rămîne un instru- ment speculativ. Valoarea lui stă în capacitatea de a genera ipoteze. Un model de acest soi constituie un procedeu auxiliar în explicație, fără nici o pretenție existențială. El există, în calitate de construcție logică, numai în mintea antropologului sau sociologului. Disputa ce a avut loc pe această temă între Radcliffe-Brown și Levi-Strauss a atins chiar un oarecare grad de acuitate și reprezintă reactualizarea în spațiul unei științe anume — antropologia — a clasicei controverse filoso- fice între empirism și raționalism. Problema este insolubilă în cadrul unei logici binare (ori/ori). Dacă s.s. ar fi o construcție pur men- tală, atunci de unde vine eficiența ei explicativă, valoarea ei operațională? Con- ceptul de s.s. poate fi privit într-adevăr și ca o abstracție, dar una cu ramificații salutare în straturile realului. Și în ce constă, explicit vor- bind, valoarea euristică a acestui concept în cadrul analizelor antropologice asupra culturii și asupra personalității? în primul rînd, s.s. este unul din factorii care dau seama de bogăția de elemente ce intră în componența unei anumite culturi. Spectrul general al unei culturi, precum și spectrul de variație a unui element în cadrul culturii respective depind într-o măsură importantă de gradul de di- ferențiere internă a societății în cauză. în consecință, elementele culturale — piese de port, gesturi, vorbe etc. — dețin adeseori funcția de însemne prin care obștea poate identifica ușor statutul social al unui membru al său. în al doilea rînd, s.s. dă seama de or- dinea interioară a unei culturi. Nu poate exista o cultură coerentă fără o s.s. relativ stabilă și unitară. Nu se poate vorbi de pattern cultural decît cu condiția ca indivizii umani să-și cu- noască și să-și recunoască reciproc rolurile în sistemul social. în ceea ce privește valoarea euristică a conceptului de s.s. în raport cu cel de personalitate, ea rezultă din condiția omu- lui de ființă socioculturală. Smuls (firește în chip ipotetic) din rețeaua socială, individul uman rămîne doar cu determinațiile ce le deține ca entitate fizică. Personalitatea este, în esență, ceea ce individul uman datorează societății și culturii. Chiar prin naștere (în mo- mentul în care primește un nume, sau este înscris într-un registru), insul uman se pla- sează fără voia și fără știrea lui într-o s.s.: într-un grup de rudenie, într-o categorie so- cială etc. Prin funcția sa ordonatoare exer- citată asupra culturii și personalității, s.s. con- tribuie la constituirea, dar mai ales la reglarea acelui continuum socio- psiho-cultural în care ființa umană își duce existența. V. antropolo- gie culturală, cultură, personalitate, rol, stratificare socială. Gh.G. 616 SUBSIDIARITATE SUBSIDIARITATE principiu conform căruia deciziile politice nu trebuie luate la un nivel mai înalt decît este nevoie. în acest sens, se vizează o organizare descentralizată a responsabilităților, încît să nu se încre- dințeze unei unități sociale mai largi ceea ce poate fi bine realizat la alta mai restrînsă. Dezbătut în principal în doctrinele partidelor creștine, principiul s-a dezvoltat datorită in- fluenței Bisericii Catolice, care consideră că ar fi greșit a se retrage individului și a se încre- dința comunității mai largi ceea ce întreprinderea privată și efortul personal pot realiza; de asemenea, ar fi injust și dăunător pentru ordinea corectă a încredința unei so- cietăți mai largi, funcții și servicii de rang mai înalt, care pot fi realizate de unități sociale mai mici, pe un plan mai redus. Conceput în acest mod, ajutorul acordat membrilor societății nu alterează legăturile lor directe. Principiul are deci o puternică fundare morală, în sensul re- cunoașterii normelor sociale dominante, ca și a unei forțe practice considerabile, bazîndu-se pe o anumită concepție despre societate, după care solidaritatea este determinată de proximitatea relațiilor sociale. Întrucît există moduri structurate ale relațiilor directe dintre oameni, intervențiile statului trebuie să acțio- neze în acest cadru social, fără a-i afecta caracterul pozitiv. Acțiunile și responsabi- litățile eșaloanelor superioare ale societății trebuie văzute ca subsidiare celor ale unităților inferioare. în această perspectivă, intervenția statului apare ca indizerabilă atun- ci cînd există alternative disponibile de preferat — mai apropiate de cei vizați — jus- tificabiIe prin apărarea libertății și independenței personale a individului. Astfel, în domeniul protecției sociale sînt de preferat prestațiile agenților situați la nivele apropiate individului față de cele generale, universale, ia nivel național; acestea din urmă sînt accep- tate doar cînd o serie de beneficii pentru cei îndreptățiți nu pot fi asigurate prin intermediul altor mijloace. Conform s. principalele com- ponente ale seturilor de nivele și servicii, în acord cu funcțiile și scopurile lor, trebuie să se contureze cît mai aproape de cei vizați. Fur- nizarea privată de sprijin este mai directă decît cea publică. S. este structurată nu nu- mai pe preferința individului față de comu- nitate, ci și pe favorizarea politicii locale față de cea națională. Principiul a ajuns la o rele- vanță deosebită în dezbaterile organizate la nivelul Comunităților Europene, fiind aplicat în reglementările diferitelor activități din do- meniile politic, economic, social (problema monetară, protecția consumatorului, acti- vitățile culturale, politica pescuitului, politica socială). în acest mod, se asigură distribuirea responsabilității între instituțiile comunității și statele membre. La nivelul politicii sociale eu- ropene, principiul are ca efect limitarea acțiunilor oricărui corp supranațional, decizii- le fiind luate la nivelul cel mai de jos posibil. V. organizație, politică socială, servicii so- ciale. L.M. SUBSTRAT termen izvodit de către B.P. Hașdeu pentru a desemna straturile lingvis- tice profunde ale unei comunități vorbitoare. Astfel, cel ce examinează limba română va descoperi în adîncurile ei istorice substratul civilizațiilor geto-dacice. N. lorga va folosi și el conceptul demonstrînd tot timpul că în studiul istoriei putem distinge s. de straturi etajate, de la carcasele imperiilor și pînă la diversele ads- traturi (influențe laterale). F. Braudel a siste- matizat și el modelul unei istorii cu trei etaje, la “parter” fiind “palierul” “vieții materiale”, deasupra, la “primul etaj”, cel al “economiilor” și peste ele, palierul “ierarhiilor capitaliste”, fiecare dintre etaje avîndu-și propria sa linie evoluționară și un timp cu durată variabilă. Gurvitch, sociolog francez, a propus și el un model în scară al determinismelor sociale, de la micro-determinisme la macro- determi- nisme, model care l-a influențat pe Braudel. 617 SUBURBANIZARE Pentru Braudel, numai formele mari (dimen- siunea mare) și durata lungă generează civilizații, formele mici n-au nici o însemnătate în acest proces, fiind ocolite de “săgeata tim- pului” cu bătaie lungă și neizbutind să fie decît cel mult “culturi”, forme strict vegetative de existență, în genul structurilor naturale. în vi- ziunea lui lorga, însă, etajul care, la Braudel, este al “vieții materiale”, nu este ocolit de du- rata lungă, avîndu-și propriile lui ierarhii și forme durabile. La Braudel, viața rurală ține de etajul “vieții materiale”, ori la lorga, acest “etaj” are capacitatea de a conserva forme majore de civilizație, cum se întîmplă cu ordo romana, care, în aria latinității orientale, este conservată tocmai de comunitățile țărănești, lorga n-are prejudecata braudeliană a situării “vieții materiale” doar la “parterul” istoriei. Barbarii cuceritori, de pildă, deși n-au trecut de “stilul” acestui “palier” al vieții materiale, se află totuși la un etaj suprapus față de popu- lațiile agricole, sedentare, peste care se așează o vreme. La rîndu-le, acestea pot fi moștenitoarele ierarhiilor romane, ale acelei ordo romana care ar fi trebuit, în “tabelul” lui Braudel, să fie la “etajul” superior al istoriei. Conceptul de s. intră în sistemele sociologice grație sociologului comparatist, N. Petrescu. Acesta îl utilizează din necesitatea de a expli- ca “diferențierile sociale” și deci densitatea societăților. S., în viziunea sa, este acea parte comună a “diferențierilor sociale”. Orice rea- litate socială este, deci, compusă dintr-o “parte constantă” și o “parte variabilă”, care deci cuprinde totalitatea “diferențierilor so- ciale”. Orice realitate socială are deci un as- pect vizibil, numit de N. Petrescu, suprafață, și un aspect profund, nevizibil, denumit s. “Suprafața este societatea umană considerată ca realizare a procesului de diferențiere...; su- prafața depinde de s. sau societatea umană se bazează pe natura urnanăîn sensul că una nu poate exista fără alta. Deci, manifestările particulare ale societății umane sînt în funcție de trăsăturile universale ale naturii umane. Ele există numai în relație cu natura umană”. (N. Petrescu. The interpretation of național differentiations, London, 1929). S. este deci tot una cu natura umană care, în accepția lui Petrescu, reprezintă “trăsăturile reale comu- ne ale vieții sociale a omului”. Pe de altă parte, s. este structura profundă a oricăror mani- festări sociale, diferențiate în realitatea lor. Sociologul trebuie deci să țină seama de exis- tența celor două niveluri (paliere) ale oricărei realități sociale: nivelul structurilor de profun- zime sau de s. și nivelul diferențierilor sociale sau de suprafață. Cum prin diferențieri so- ciale, N. Petrescu înțelege “instituțiile” de orice fel — obiceiuri, tradiții, credințe și idea- luri politice, teoriile economice, clasele sociale, interesele locale și naționale, legis- lația, concepțiile religioase etc. — , înseamnă că s. este partea lor comună și constantă, care în plus, reprezintă conținutul însuși al “naturii umane”. Orice analiză sociologică va fi încheiată cînd va fi cuprins deopotrivă și “su- prafața”, “structurile de profunzime” și “societățile”, adică ansamblul “diferențierilor sociale”. V. societate, natură umană, sociolo- gie comparată, structură, suprastructură, stratificare. I.B, SUBURBANIZARE 1. Proces de extin- dere a ariilor suburbane și de accentuare a caracteristicilor lor specifice. S. este o compo- nentă a restructurării raporturilor dintre rural și urban pe de o parte, și dintre centrul și peri- feria orașului pe de altă parte. Din punct de vedere demografic, s. presupune creșterea populației din ariile vecine orașului. în țările dezvoltate aceasta s-a produs în special prin exurbație, pe cînd în țările în curs de dezvol- tare s-a realizat în special prin imigrarea ruralilor. Cu cît procesul de s. a fost mai in- tens, cu atît mișcarea pendulară zilnică a populației între ariile centrale ale orașului și 618 SUCCES cele suburbane este mai intensă și se desfășoară pe distanțe mai mari. Sub aspect ecologic, s. implică extinderea limitelor vechiului oraș sau crearea de noi localități în apropierea centrului urban, transformarea unor localități rurale apropiate în arii subur- bane. S. poate avea ai o componentă instituțională, de transferare a unor întreprin- deri productive sau a unor instituții din aria centrală a orașului în cea periferică. în con- dițiile în care se realizează prin transformarea unor localități rurale, s. implică și o transfor- mare a unor modele comportamentale rurale, o modificare a modului de utilizare a terenu- rilor agricole (apariția de amenajări pentru agrement etc.), creșterea ponderii persoane- lor cu ocupare parțială în agricultură. Principalele tipuri de consecințe ale s. pot fi: construirea unor regiuni urbane, a unor arii suburbane cu funcții de locuire sau de pro- ducție și dezvoltarea unui mod de locuire suburban, diferențiat de cele urban și rural. 2. Mod de realizare a unei urbanizări dezechili- brate prin crearea unui mare număr de locuri de muncă în orașe, fără a dezvolta în egală măsură infrastructura pentru locuire (I. Sze- lenyi, 1983). în acest sens conceptul este complementar celui de “supraurbanizare” (B. Hoselitz, 1953, Davis și Hertz Golden, 1954) definit ca urbanizare fără industrializare sau ca urbanizare rapidă în condițiile în care unei e- migrări puternice din rural în urban nu îi corespunde o creștere corespunzătoare a numărului de locuri de muncă în orașe. 3. Ur- banizare de nivel mai redus sau necores- punzător dintr-o zonă în raport cu un standard de urbanizare considerat superior (la nivelul unei alte regiuni, la nivelul mediu al țării etc.) Semne ale s. astfel înțelese pot fi: mărimea redusă a orașelor, slaba dezvoltare a infra- structurii urbane, modele urbane de com- portament insuficient cristalizate etc. I/. urba- nism. D.S. SUCCES reușită, izbîndă, performanță obținută de către o persoană sau un grup și recunoscută ca atare de către colectivitate. S. are două componente: una individuală — rezultatul favorabil al unei acțiuni; obținut într-o competiție, într-un domeniu de activitate — și una socială — acceptarea și recompensarea de către grup sau societate a unor rezultate și performanțe. M. Ralea și T. Hariton (Socio- logia succesului, 1962) relevă faptul că s., mecanismele de apariție și consolidare a sa sînt strîns legate de valorile sociale. Din punct de vedere istoric, societățile umane, o dată cu evoluția lor, impun mecanisme sociale com- plementare pentru întărirea valorilor dominante în epoca respectivă. în orice tip de societate se pot regăsi, deopotrivă, sancțiuni penale ca și sancțiuni premiale. Ambele tipuri de sancțiuni sînt menite a face mai explicite valorile sociale impuse de tipul respectiv de organizare socială și de scopurile sale. Con- formarea în sensul dorit a performanțelor este condiția s. Dar acesta devine un bun public doar atunci cînd grupul dominant al societății dorește să promoveze acea valoare conținută în performanțele respective. Victoriile militare și cucerirea de teritorii în antichitate, stăpîni- rea de pămînt și de “suflete” sau construcția de monumente în perioada feudală, posesia materială și puterea politică în epoca mo- dernă sînt forme ale s. față de care, în timpurile respective, societățile au dezvoltat sisteme instituționale de încurajare, sprijin și consacrare. Grupurile sociale și, prin exten- sie, societățile posedă mecanisme speciale pentru selecția s. în funcție de locul și rolul acestuia în dinamica socială. Se pot distinge forme graduale ale s. după măsura creșterii recunoașterii sale publice: lauda (forma cea mai simplă), reputația, popularitatea, celebri- tatea și gloria. Această scară a s. nu este cumulativă și nu impune în mod necesar par- curgerea gradată a treptelor sale. După Ralea, Hariton, Hirsch etc., evoluția, pe scara 619 SUPRADETERMINARE s. este dependentă atît de mecanismele și va- lorile instituțiilor ce au creat-o cît și de recunoașterea în plan social a valorii expri- mate (valoarea publică). Este posibilă și o tipologie a s., din care se poate selecta: s. de tip ctitoria! întemeietorilor); s. de tip agonal (al învingătorilor în lupte, competiții); s. de tip charismatic (al calităților unei personalități); s. de tip reprezentativ (reușitele unui grup, ale unui partid, ale unei națiuni); s. de tip culminai (al performanțelor excepționale); s. de tip ori- ginal (al conduitelor și atitudinilor singulare). V. sancțiune, valoare. I.A.P. SUPRADETERMINARE 1. în analiza cantitativă a cauzalității, caracteristica mode- lelor cauzale de a fi valide pe planuri definite ale explicației. Sensul principal este că există întotdeauna un plan al explicației pe care o relație cauzală determinată apare ea însăși ca fiind supradeterminată. Exemplu: dacă se constată o relație cauzală puternică între ve- nit, funcția în organizație și satisfacție, acest model poate fi supradeterminat de grupele de vîrstă în interiorul cărora modelul funcțio- nează constant, dar nu identic, respectiv nu cu aceeași intensitate. 2. Louis Althusser (Lire Marx, 1968) separă cauzalitatea structu- rală de s. Cauzalitatea structurală este cauzalitatea unei structuri față de componen- tele sale, a unei structuri față de altă structură sau a ansamblului sistemului față de nivelele sale structurale. S. este combinația deter- minărilor cauzale structurale asupra unuia și aceluiași obiect. Astfel, pentru L. Althusser, clasele sînt supradeterminate, deoarece fie- care cauzalitate structurală în parte a celor trei nivele sociale (economic, politic, ideolo- gic) nu este suficientă pentru a explica componența și funcționarea claselor în istorie și societate. V. cauzalitate, determinism so- cial, structură. A.T. s 5 ȘOMAJ fenomen negativ al economiei care afectează o parte a populației active de- venită redundantă prin neasigurarea locurilor de muncă. Potrivit definiției date de Biroul In- ternațional al Muncii, șomer este oricine are mai mult de 15 ani și îndeplinește simultan următoarele condiții: este apt de muncă, nu muncește, este disponibil pentru o muncă salariată, caută loc de muncă. Din punct de vedere economic, ș. este apreciat ca ex- presie a unor dezechilibre: a. pe piața muncii, ș. apare atunci cînd oferta de forță de muncă este superioară cererii; b. pe piața bunurilor și serviciilor, ș. apare cînd producția este in- ferioară cererii. în consecință, ș. se formează pe baza a două mari procese: a. pierderea lo- curilor de muncă de către o parte a populației ocupate; b. creșterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generații a vîrstei le- gale pentru a se putea angaja. în funcție de cauzele care determină aceste procese, ș. cunoaște următoarele forme: ciclic sau con- junctural, structural și tehnologic. ♦ Ajutorul des. reprezintă un venit minim garantat pen- tru cei care se încadrează în categoria de ș. Mărimea acestui ajutor și durata pentru care se acordă diferă de la o țară la alta, în funcție de o serie de condiții concrete. Guvernele, organizațiile profesionale și sindicale sînt in- teresate să se diminueze volumul ș. Sociologia este interesată de cunoașterea fenomenului ș. sub aspectul ponderii dif- eritelor categorii de vîrstă, nivel de pregătire, sex, domeniu de activitate, zonă geografică etc. Totodată, prin ramurile ei specializate, sociologia studiază consecințele ș., aplică terapii individuale și de grup necesare depășirii acestora. V. economia de piață, servicii sociale M.Vn. TABU sistem de crezuri, norme, reguli și practici elaborate și întreținute de diferite co- munități, prin care se interzice efectuarea unoracțiuni. T. înseamnă restricție, prohibiție, interdicție, a cărei încălcare de către individ este grav sancționată de grup și care, de altfel, este indusă membrilor unei culturi în procesul de socializare, astfel încît ei înșiși să o resimtă ca o necesitate lăuntrică. Se consi- deră că t. este asociat pe de o parte cu respectul față de sacru, iar pe de altă parte cu frica și pericolul. Bogatul material etnografic cules pe această temă arată că t. are și as- pecte disfuncționale (traumatisme psihice) și funcționale (ordonare și reglementare a vieții sociale și expresie a valorilor general împărtășite). T. ocupă un loc central din acest unghi de vedere în societățile simple, arhaice, unde nu există legi juridice scrise. Anumite forme ale t. (t. incestului, de exemplu) au fost legiferate juridic în societățile complexe, mo- derne. V. cultură, incest, sacru. P.l. TAYLORISM teoria și practica potrivit căreia maximul de eficiență în utilizarea mașinilor și a forței de muncă se obține prin aplicarea principiului muncii simplificate, adică teza că munca simplificată este cu ne- cesitate mai eficientă decît cea complexă. Sistemul industrial a practicat și continuă să practice, în general, un asemenea principiu, munca complexă fiind descompusă în ope- rații cît mai simple, atribuite la muncitori diferiți. Muncitorul are astfel o sarcină delimi- tată, de obicei aceeași, și foarte simplă, deci și monotonă. Lucrul la bandă și liniile de a- samblare sînt un exemplu concludent pentru modelul taylorist. Astăzi există încercări, la care își aduce contribuția și sociologia indus trială, de a înlocui ideea și practica muncii simplificata cu aceea a muncii îmbogățite. T. se leagă de numele inginerului și economis- tului american F.W. Taylor (1856-1915), care și-a expus sistematic tezele în lucrarea Prin- ciples of Scientific Management (1912). Taylor nu a vizat numai raționalizarea rapor- tului om-mașină și a organizării locurilor de muncă, ci a tuturor compartimentelor și nive- lurilor întreprinderii, în vederea atingerii unei productivități maxime. Viziunea lui rămîne însă, din punct de vedere psihosocial, destul de simplistă pentru că avea la bază concepția despre om ca homo oeconomicus, aserțiu- nea că singura forță care îl motivează să muncească este obținerea cîștigului. Pe de altă parte, e de recunoscut că implementarea principiilor tayloriste în industrie, ceea ce a însemnat o revoluție pe planul eficienței și 623 TEHNOCRAȚIE productivității, a condus implicit și la o consid- erabilă creștere a calității vieții în general. I/. calitatea vieții, muncă. P.I. TEHNOCRAȚIE doctrină social-politică în care, admițîndu-se extinderea raționalității tehnico-științifice în organizarea și funcționa- rea societăților moderne, se susține rolul tehnicii ca factor primordial în viața socială și necesitatea exercitării puterii politice de către elitele tehnice. Termenul a fost lansat în 1919 de William Henry Smith care definea t. ca “o teorie de organizare socială și un sistem de organizare rațională a industriei”. Această opțiune a tins să se consolideze în S.U.A., pe fondul crizei economice din 1929-1933, în ju- rul lui Howard Scott care, împreună cu A.A. Berge jr. și G.C. Means, promovează ideea posibilității de soluționare a problemelor eco- nomico-sociale cu ajutorul unor modele de organizare bazate pe dezvoltările din știință și tehnică. La începutul deceniului al cincilea, unele idei dezvoltate în teoria socio-econo- mică a lui Thorstenn Veblen și în concepția lui L. Trotsky despre tendințele birocratice apărute în socialismul etatic de tip stalinist au fost reluate de către James Burnham (The managerial revolution, 1941) și Bruno Rezzi (La bureaucratisation du monde, 1939). J. Burnham apreciază că, în urma “revoluției manageriale” a sistemelor de conducere și organizare socială, ar apare un tip nou de so- cietate dominată de intelectualitatea tehnico-științifică, de conducătorii specialiști și nu de cei politici. T. a evoluat astfel de la centrarea pe problemele organizării optime a industriei la cele privitoare la conducerea și organizarea integrală a societății, la raportul dintre tehnică și politică, și mai ales la proble- matica puterii politice. J. Ellul, H. Schelski, G. Bouthoul și unii teoreticieni ai societății post- industriale (în primul rînd D. Bell) se orientează cu precădere către analiza puterii politice, apreciind că “puterea nu mai este altceva decît utilizarea unui sistem tehnic, iar politica nu mai este decît o tehnică printre al- tele” (J. Ellul, L’illusion politique, 1965). Societatea și activitatea de conducere și-ar pierde treptat caracterul politic și democratic, puterea tehnicienilor, în virtutea cunoștințelor și capacităților lor de rezolvare științifică a problemelor conducerii, fiind de necontestat și relativ nelimitată. T. și democrația devin astfel incompatibile. Principiile ideologice ale t. se bazează deci pe analiza raportului dintre tehnic și politic și consideră intelectualitatea ca o categorie omogenă în raport cu condu- cerea socială. în general, t. operează reducționist în abordarea raționalității sociale (economice sau politice) întrucît o consideră doar ca o raționalitate instrumentală vidată de alte scopuri și valori în afara celor cir- cumscrise eficienței. V. birocrație, ideologie, intelectualitate, raționalitate. L.V. TEHNOCULTURĂ termen propus de R. Berger, spre a desemna modelele cultu- rale artificiale croite după modelul tehnicii. “Cultura ai cărei moștenitori sîntem”, arată Berger, s-a stabilit din neolitic, după modelul agriculturii: “holde”, “semințe”, “seceriș”, totul bazîndu-se pe ideea că bunurile trebuie în- treținute în vederea unei moșteniri pe care trebuie s-o perpetuăm: o cultură-capital, ale cărei interese cumulative făceau din spiritul cultivat un spirit cultivator (R. Berger, Mutația semnelor, 1978). Acestui model de cultură tinde să i se substituie azi cel impus de teh- nică sub forma t. Spre aceeași concluzie tind și analizele unor evoluționiști precum D. Bell sau H. Kahn. T. deci are, în al doilea rînd, ac- cepția unui ciclu cultural întemeiat pe modelele și valorile tehnicii, distinct de ciclul agriculturii, cu care totuși poate coexista. Este de reținut, în acest sens, teza lui L. Mumford cu privire la geneza “megamașinii” încă în ci- vilizațiile Orientului antic. Megamașina însă, ca produs al îmbinării unor religii cu supra- 624 TEREN structuri militar-războinice, este o fațetă spe- cială a t., adică a “culturilor artificiale” care se îndepărtează de legile și modelul “agricultu- rii”, așa cum l-a teoretizat L. Berger. V. cultură, ciclu cultural. I.B. TEHNOLOGIE termen utilizat în mai multe accepțiuni cu semnificații relativ slab conturate. La modul general, t. se referă la aplicarea practică a cunoașterii prin interme- diul tehnicilor (ca ansambluri de instrumente, metode și norme) utilizate în activitățile pro- ductive. în mod obișnuit, dar nu și necesar, t. este privită în relație cu sectorul productiv al vieții sociale, așa cum uneori este analizată în corelație cu știința, deși nu se reduce la apli- carea cunoașterii științifice, deoarece t. nu se bazează exclusiv pe știință. Formele simple de mecanizare de la începutul epocii indus- triale, de exemplu, nu au avut nici o legătură directă cu știința. ♦ T. are trei dimensiuni: a. una materială, care se referă la ansamblul de unelte, instalații, mașini, aparate și dispozitive utilizate în anumite activități sociale (produc- tive prin excelență); b. normativă, care cuprinde normele de utilizare ca și rețetele de organizare asociate unei t.; c. socială, repre- zentată de corpul de abilități și comportamente individuale și colective, ca și de normele sociale generate de utilizarea unei anumite t. în general, orice t. a fost inițial privită în societate mai mult sau mai puțin ne- gativ. Acest tip de raportare este datorat dimensiunii sociale a t., care deși este cel mai puțin vizibilă, este responsabilă în cea mai mare măsură de “șocul” social al introducerii t., datorită presiunii acestora de a schimba abilitățile și comportamentele existente ca și normele sociale asociate vechilor t. ♦ între dimensiunea sau componenta materială a unei t. și cea socială există un anumit decalaj în timp, în sensul unei lipse de adaptare la o nouă t. Subliniind acest aspect, William Fel- ding Ogburn (On Culture and Social Change; Selected Papers, 1964) a elaborat teoria de- calajului cultural, potrivit căreia problemele și conflictele sociale sînt datorate, în principal, incapacității instituțiilor sociale de a ține pasul cu schimbările tehnologice. ♦ Impactul t. asupra vieții sociale comportă multe alte as- pecte, printre care cele legate de deteriorarea ecosistemului uman sînt deosebite. Mario Bunge (Știință și Filosofie, tr. rom 1984) con- sideră că aspectele negative ale funcționării t. în societate se datorează existenței unor principii morale, ce caracterizează și astăzi gîndirea umană, potrivit cărora: a. Omul este independent de natură; b. El are dreptul (da- toria chiar) de a supune natura spre binele individual sau social; c. El nu are nici o res- ponsabilitate față de natură; d. Scopul suprem al t. este să ajute la exploatarea maximă a resurselor naturale și umane; e. Tehnologii sînt eliberați de orice probleme morale legate de activitatea lor, acestea reve- nind exclusiv politicienilor. Reconsiderarea acestor principii este un demers esențial în e- fortul de eliminare a aspectelor sociale negative ale t. ♦ T. a mai fost pusă în relație și cu alienarea (începuturile le putem găsi la Marx), cu ideologia (Habermas), dar ei cu teo- riile modernizării și industrializării. Indiferent de perspectivele și pozițiile adoptate, t. rămîne definitorie în caracterizarea societății contemporane, aspectele sale negative fiind de regulă contextuale, legate de o incapaci- tate temporară de adaptare și nu au, în mod normal, un caracter structural. V. cultură, ins- tituție, știință. A.B. TEREN denumire generică pentru spațiul de desfășurare a cercetărilor concrete în une- le științe social-umane cum ar fi sociologia, antropologia; alte științe din această catego- rie — psihologia, lingvistica — pot fi de asemenea practicate în t., dar ele sînt în bună parte practicabile în laboratorul experimental, în cabinet, sau în bibliotecă. în limbajul inter- 625 TERITORIALITATE național de specialitate expresia curentă cu virtuți conceptuale pentru cercetarea de t. este engl. field work. T., chiar și pentru antro- pologie și sociologie, reprezintă însă numai o fază a cercetării: prima, de recoltare a mate- rialului empiric. După Traian Herseni (Sociologie, 1982), sociologia e cu prepon- derență “de cabinet” în operațiunile ei macrosociologice și nu e propriu-zis de t. decît în cercetările de tip microsociologic. O situație aparte în ceea ce privește atitudinea față de t. se desprinde din istoria antropolo- giei culturale. Socotind mijlocul sec. al XlX-lea drept momentul de cristalizare a an- tropologiei culturale ca disciplină științifică, aceasta a fost cultivată la început ca disci- plină “de cabinet”, sau ”de fotoliu": antropologul — persoană interesată de “alte culturi”, exotice și arhaice — ședea acasă în metropolă, materialul empiric fiindu-i recoltat de coloniști, misionari sau călători, adică de persoane neprofesioniste. Expediția britanică din 1898 în Strîmtorile Torres, condusă de Al- fred C. Haddon, este de aceea considerată ca o schimbare hotărîtoare în maniera de a prac- tica antropologia socială și culturală. Această manieră se va impune definitiv în deceniile 2- 3 ale sec. XX prin Bronislaw Malinowski și prin discipolii lui Franz Boas. Cercetarea de t. poate fi efectuată atît individual cît și în echipă interdisciplinară. în această a doua alterna- tivă — în echipe chiar foarte mari — a lucrat Școala monografică organizată de D. Guști. Complementar (iar nu opus) cercetării de bi- bliotecă, pretinzînd aptitudini și angajînd o mentalitate, t. reprezintă un stil de viață științifică. V. antropologie culturală, metodo- logia cercetării sociologice, sociologia românească. Gh.G. TERITORIALITATE caracteristică a grupurilor, ca și a indivizilor din interiorul acestora de a-și delimita teritorii și de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea. Termenul a fost preluat din eto- logie unde t. se întîlnește în comportamentul celor mai multe specii de animale superioare, în sociologie nu se pune însă accentul pe baza instinctuală, ci pe dimensiunea socială a acestui fenomen. Irwin Altman (The envi- ronment and social behavior, 1975) distinge trei tipuri de teritorii: a. primare, în care indi- vidul/grupul poate exercita un control total iar utilizarea este de lungă durată (dormitor, bi- rou, automobil); b. secundare, care sînt utilizate în mod regulat, dar controlul asupra lor nu se exercită decît în momentul utilizării (locul în bancă, o masă dintr-un bar frecventat periodic, locul de parcare); c. publice, care sînt utilizate întîmplător, numai dacă nu sînt ocupate de alți indivizi și asupra cărora nu există drept de control (un loc pe plajă, o ca- bină telefonică, o bancă într-un parc). în cadrul unor asemenea teritorii, indivizii sau grupurile au comportamente specifice, dintre care cele de apărare sînt cele mai importante (în special, în teritoriile primare și secundare). Asocierea unor comportamente, instituite în anumite tipuri de teritorii, tinde să se facă in- dependent de situația și contextul acționai particular. De exemplu, vorbim în șoaptă într-o bibliotecă chiar dacă nu există nici un cititor în momentul respectiv sau evităm să utilizăm un anumit teritoriu primar dacă știm că aparține altei persoane, chiar dacă aceasta nu este de față. Atît grupurile cit și indivizii “marchează” de regulă teritoriile. Pentru aceasta sînt utili- zați fie marcatori de graniță, pentru a delimita propriile teritorii, fie marcatori centrali, sem- nalînd zona cea mai importantă a unui teritoriu. Ca marcatori pot fi utilizate haine, plase, afișe, fotografii, țigări aprinse, desene obscene etc. T. a fost studiată în foarte multe cadre sociale: închisori, spitale, școli, dormi- toare, vapoare aflate în trafic pe distanțe lungi etc. în cazul indivizilor, cercetările asupra t. s- au concentrat asupra spațiului interpersonal, încercîndu-se să se delimiteze diferite zone 626 TERȚIARIZARE ale acestuia. Fiecare zonă are o dimensiune definită social și este caracteristică pentru anumite tipuri de activități. E.T. Hali (The hid- den dimension, 1966) distinge patru astfel de zone: a. zona intimă, (pînă la 45 cm); b. zona personală (45-120 cm); c. zona socială (1,2- 3,6 m); d. zona publică (peste 3,6 m). în fiecare zonă se pot desfășura anumite acti- vități, iar accesul în interiorul lor este strict reglementat. V. dinamica grupului, etiche- tare, grup, relație interpersonală. A.B. TERORISM utilizare a violenței în scopu- ri sociale sau politice de către indivizi, grupuri organizate sau state. Spre deosebire de ce- lelalte forme de violență, t. provoacă teamă, teroare sau chiar panică în rîndul populației și afectează persoane inocente sau “necomba- tante”. Prin t. se urmărește cîștigarea de concesii, obținerea publicității maxime pentru o anumită cauză, provocarea represiunii, dis- trugerea ordinii sociale sau destabilizarea instituțională, întărirea obedienței față de anumite grupuri de interese. Acordul asupra definirii termenului este relativ redus. în mod obișnuit, se distinge între t. de stat (de mari proporții, exercitat de agenții care dețin mono- polul coerciției și combinat cu anumite ideologii) și t. politic sau facțional (exercitat de actori non-statali, la nivel intern). în perio- ada 1970-1990, t. e cunoscut un proces de transnaționalizare și chiar de intercontinenta- lizare. El este paracticat de grupuri foarte diferite (etnice, religioase, politice) și se auto- justifică prin ideologii foarte diferite. în ciuda divergențelor dintre punctele de vedere ale statelor, se intensifică acțiunile de instituire a unor mecanisme internaționale de combatere a t. V. agresivitate, violență. I.Mih. TERȚIARIZARE extinderea activităților din sectorul terțiar (servicii), reflectată în creșterea populației ocupate în acest sector. Conform teoriei lui C. Clark, preluată cu mici modificări și de alți economiști (J. Fourastie, A. Sauvy ș.a), în societățile industriale există trei sectoare economice fundamentale: sec- torul primar, în care sînt incluse activități de bază precum agricultura, silvicultura, pescui- tul, vînătoarea și industria minieră; sectorul secundar, care cuprinde industriile pre- lucrătoare și construcțiile; sectorul terțiar, rezervat unor activități complementare prime- lor, a căror finalitate nu constă în producerea unor obiecte, ci furnizarea serviciilor indis- pensabile celorlalte tipuri de activități economice: transporturi și telecomunicații, comerț, asigurări, administrație, turism, învățămînt, sănătate ș.a. în prezent, această grupare este însușită și recomandată spre fo- losire de organismele specializate ale O.N.U. în societățile industriale dezvoltate s-a produs o expansiune spectaculoasă a activităților ca- racteristice sectorului terțiar, acesta ajungînd nu numai să egaleze, dar chiar să depășească sectorul secundar sub aspectul ponderii populației ocupate. Această situație este radical diferită în raport cu fazele timpurii ale industrializării, cînd activitățile secundare absorbeau cea mai mare parte a forței de muncă. Literatura sociologică utilizează mai mulți termeni pentru a desemna societățile in- dustriale dezvoltate care au atins un grad înalt de t.: “societăți de servicii”, “societăți post-in- dustriale”, “societăți de consum” ș.a. în general, se consideră că în procesul dezvoltării sînt satisfăcute aproximativ succe- siv mai întîi nevoile primare, apoi cele secundare și, în sfîrșit, nevoile terțiare, fieca- re dintre acestea devenind dominante (și presante) în etape distincte ale dezvoltării e- conomice-sociale. Sub aspect sociologic, modificarea structurii populației ocupate prin extinderea sectorului terțiar a fost pusă în legătură cu apariția unor mutații sociale, ati- tudinal-valorice și ideologice (restaurarea și diversificarea claselor de mijloc, creșterea ponderii și importanței “gulerelor albe”, con- 627 TEST PSIHOLOGIC formism social, conservatorism politic, răspîndirea ideologiei consumeriste etc.). V. clasă socială, gulere albe/albastre, ocupație, profesie, servicii. C.A. TEST PSIHOLOGIC (engl. test, “probă, încercare, analiză, examen”), probă stan- dardizată cu ajutorul căreia se determină poziția relativă a unei persoane în cadrul unei populații, în ceea ce privește una sau mai multe caracteristici psihice. Antropologul en- glez Sir Francis Galton (1822-1911) se pare că a fost primul care a utilizat t.p. pentru stu- dierea a ceea ce el numea “eminență” sau “înzestrarea intelectuală neobișnuită” (Fr. Galton, Inquiries into human faculty, 1883). Termenul de t.p. (“mental tests”) a fost folosit pentru prima dată în 1890 de J. McKeen Cat- tell (1860-1944) cu sensul de examinare psihologică a unei persoane. Primul t.p. pro- priu-zis a fost creat în 1905 de psihologul francez Alfred Binet (1857-1911), în colabo- rare cu dr. Simon, fiind cunoscut sub denumirea de “scara metrică a inteligenței”. Testul Binet-Simon a fost în numeroase rînduri revizuit și tradus: în 1916, L. Terman l-a adaptat pentru populația americană, sub denumirea de testul Stanford-Binet; în 1937 este din nou revizuit și utilizat în S.U.A. sub denumirea de “scara Terman-Merrill”. Această variantă a testului a fost revizuită, complectată și adaptată pentru populația ro- mânească în 1940 de Florian Ștefănescu- Goangă (1881-1958), întemeietorul primului Institut de psihologie experimentală, compa- rată și aplicată (1922) din țara noastră. T.p. au fost aplicate la scară de masă în S.U.A. în pe- rioada primului război mondial (Army- Alpha-Tests pentru măsurarea inteligenței re- cruților alfabetizați și Army-Beta-Tests pentru recruții analfabeți). Utilizarea t.p. a cunoscut o largă aplicativitate în țările dezvoltate indus- trial nu numai în cercetarea științifică, dar și în selecția și orientarea școlară și profesio- nală. După o perioadă de interdicție a folosirii t.p. în fosta U.R.S.S. (din 1936 pînă la dispa- riția dictaturii staliniste) și în alte țări foste socialiste (inclusiv în țara noastră), preocupa- rea pentru adaptarea și elaborarea de t.p. a fost reluată. în prezent, pe plan mondial, există o literatură de specialitate extrem de bogată și un număr de cîteva mii de t.p., cu multiple variante. T.p. pot fi clasificate după diferite criterii: tipul de informație obținută (teste de inteligență, aptitudini, personalitate, interese etc.); extinderea și profunzimea in- formațiilor (teste omogene, care măsoară o singură caracteristică psihică, și teste etero- gene, saturate de mai multe caracteristici psihice); tipul de prelucrare a informației (teste cu răspunsuri la alegere, libere și forțate); strategia solicitării răspunsurilor (teste verbale și nonverbale, teste cu timp prestabilit și teste la care viteza de rezolvare nu se ia în calcul pentru cotare); modul de ad- ministrare (teste individuale și teste colective); materialul utilizat (teste creion-hîr- tie și teste aparat sau teste pe calculatorul electronic) (Paul Popescu- Neveanu, Dicțio- nar de psihologie, 1978, p. 719; Dicționar enciclopedic de psihologie, voi. III, Universi- tatea București, 1979, p. 428). Cel mai frecvent se face distincție între: a. teste de in- teligență, care măsoară inteligența generală sau factorii speciali ai inteligenței; b. teste de performanțe vizînd capacitățile motorii, sen- zoriale sau intelectuale; c. teste de personalitate, urmărind măsurarea anumitor trăsături psihice, atitudini, interese etc. cu scopul determinării profilului caracterial și ti- pul de personalitate (James Drever, Werner D. FrohIich, Wdrterbuch zur Psychologie, 1970, p. 260). Dintre cele mai cunoscute t.p., utilizabile și în cercetările sociologice, amin- tim: Testul de dexteritate manuală, Inventarul multifazic de personalitate (MMPI), testul Lahy, testul Meili, testul PF 16, testul Ror- schach, testul Rosenzweig, testul tematic de 628 TESTAREA IPOTEZELOR STATISTICE apercepție (T.A.T.), testul Szondi, testul Wechsler, cu variantele WAIS și WISC (Anne Anastazi, Psychological Testing, ed. a Vl-a, 1988). Pentru a fi utilizabile, t.p. trebuie să co- respundă criteriilor de validitate, fidelitate și sensibilitate (să permită diferențierea indivizi- lor testați). Reetalonarea testelor elaborate în alte spații socio-culturale constituie o cerință obligatorie; de asemenea, respectarea ce- rințelor deontologiei psihologice. S.C. TEST SOCIOMETRIC instrument de bază al arsenalului metodologic al sociome- triei moreniene ce permite descrierea cantitativă și calitativă a structurii socio-afec- tive și a organizării informale a grupurilor primare așa cum sînt ele constituite “aici și acum” în situațiile reale de viață. Cu ajutorul t.s. pot fi evidențiate: a. configurația spontană a relațiilor preferențiale de atracție, respinge- re, indiferență, b. poziția ocupată de fiecare membru al grupului în raport cu ceilalți (iden- tificarea celor izolați, a celor populari), c. rețelele de comunicare ce se stabilesc în grup. d. eventualele tensiuni sau conflicte la- tente. e. sub-grupurile, clanurile formate din cei care se aleg între ei. într- un t.s. sînt for- mulate întrebări prin cere se solicită fiecărui membru al grupului restrîns să arate cu cine dorește și cu cine nu dorește să se asocieze într-o activitate precisă: muncă, sport etc. Pentru obținerea unei imagini cît mai com- plexe și cît mai autentice a configurației inter-relațiilor preferențiale, sociometrii reco- mandă utilizarea mai multor criterii de exprimare a preferințelor ce vor fi alese în funcție de natura și situația concretă a grupu- lui studiat (grup de copii, de adolescenți sau adulți) grup ce ființează în școală, în industrie, administrație etc. Pentru o “radiografiere” cît mai obiectivă a configurației relaționale a gru- pului restrîns, datele brute furnizate de t.s. se cer completate cu alte metode psihologice și interpretate cu prudență. V. sociometrie. T.D. TESTAREA IPOTEZELOR STA- TISTICE Atunci cînd o investigație de tip statistic se efectuează pe un eșantion, orice rezultat obținut are o valoare relativă, în sen- sul că datele respective nu numai că nu coincid cu cele referitoare la populație, dar nici măcar nu se poate ști cu certitudine care este diferența dintre cele două genuri de date, de vreme ce starea populației este, de regulă, necunoscută. Teoria matematică a pro-babi- lităților oferă însă proceduri pentru evaluarea rezultatelor studiilor selective, permițînd o es- timare, în termeni de proba- bilitate, a marjei maxime de eroare ce se poate comite prin uti- lizarea mărimilor din eșantion în locul celor care caracterizează populația. Așa, de exem- plu, dacă avem de estimat o valoare v din populație (de pildă, o medie), prin valoare v’ din eșantion, este posibil să se determine un interval (v’-A, v’+A), numit interval de confi- dența (sau de încredere) în care valoarea v se va plasa cu o probabilitate P, suficient de ri- dicată, numită nivel de încredere. Probabilitatea complementară p=1 - P, care ne indică deci ce șanse avem de a comite o eroare cînd afirmăm că mărimea v se află în intervalul de confidență, se numește prag de semnificație sau coeficient de risc. Prin urma- re, asupra populațiilor studiate selectiv nu se pot emite judecăți cu valoare de certitudine, ci se pot exprima niște supoziții care poartă de- numirea de ipoteze statistice. T.i.s. înseamnă supunerea ipote-zelor unor probe, numite teste statistice, operație în urma căreia ipote- za se respinge sau se acceptă. O asemenea decizie are întotdeauna la bază calculul inter- valului de confidență ce corespunde unui prag de semnificație ales. Pentru facilitarea operațiilor practice, prin testele statistice se indică, de regulă, numai procedura concretă de lucru — utilizatorul nefiind nevoit să refacă logica întregului demers —, procedură ce constă, în principiu, în calcularea unei valori specifice testului (notată cu z, t, F, /2etc.) cu 629 TESTAREA IPOTEZELOR STATISTICE ajutorul datelor de cercetare, valoare ce se compară apoi cu valorile “critice”, aflate într- un tabel, și se decide dacă ipoteza se respinge sau nu. Testele se pot clasifica în parametrice și neparametrice, primele re- ferindu-se la indicatori ai caracteristicilor cantitative (medie, coeficient de corelație, abatere standard etc.), iar cele din urmă fiind aplicabile caracteristicilor calitative (vizînd distribuții de frecvență, coeficienți de asociere etc.). Atunci cînd ipotezele privesc anumite valori ale ca-racteristicilor, se vorbește de teste de semnificație; cînd se pune problema de a evalua natura unei distribuții de frecvențe în ansamblul său, prin raportare la o distri- buție ideală — lege de probabilitate —, testul se numește de concordanță. Prezentăm mai jos, succint, cîteva teste statistice utilizate frecvent în studiile de sociologie. u Testul z. Se aplică în cazul eșantioanelor mari (n > 60), pentru testarea semnificației di- ferenței dintre două valori, dintre care cel puțin una este obținută pe eșantion. Proce- dura se bazează pe proprietatea că mulțimea valorilor v’, ale unei mărimi specifice, obținute prin cercetarea — ipotetică — a tuturor eșan- tioanelor de aceeași dimensiune, n, are o distribuție normală în jurul valorii reale, v, din populație. Calculînd abaterea standard a acestei distribuții — notată cu e și numită e- roare standard, deoarece arată cu cît se abate, în medie, o valoare oarecare de eșan- tion de la valoarea din populație —, se poate întotdeauna determina probabilitatea P ca valoarea din populație să aparțină unui inter- val de confidență (v’ - z.e; v’ + z.e), a cărui lungime este măsurată în erori standard; sau, altfel spus, probabilitatea ca v’-ze < v < v’+ze. Aceste inegalități conduc imediat la formula cunoscută a testului. Avînd de comparat două valori a și b, din care cel puțin una este deter- minată pe eșantion, se calculează mărimea z cu formula: , la~bl e mărime ce arată cîte erori standard cuprinde diferența a - b, luată fără semn, și care se compară cu valorile critice din tabel. în fapt, pentru testul z, se uzează doar de cîteva va- lori critice: 2; 2,6; 3; 3,3, pentru care pragurile de semnificație corespunzătoare sînt: 0,05; 0,01; 0,003 și, respectiv 0,001. Dacă, de e- xemplu, valoarea calculată a lui z este superioară lui 2,6, atunci se poate afirma că există peste 99% șanse ca diferența să fie semnificativă: se mai scrie: “diferența este semnificativă la nivelul p < 0,01". într-o altă exprimare, se spune că se respinge ipoteza nulă (adică ipoteza că cele două valori carac- terizează populații identice, deci că o valoare poate fi reprezentată prin cealaltă sau că di- ferența poate fi pusă pe seama fluctuațiilor de eșantionare), la pragul de semnificație de 0,01. în practica statistică se apreciază că dacă valoarea lui z este mai mică decît 2, deci coeficientul de risc depășește pragul de pro- babilitate de 0,05, ipoteza nulă nu poate fi respinsă, adică diferența nu este semnifica- tivă. Faptul nu înseamnă că ea este nesemnificativă, în sensul că valorile cores- punzătoare lui a și b în populație ar fi identice, ci pur și simplu că nu avem temeiuri suficiente se spunem că ele sînt diferite. Deci ipoteza nulă poate fi respinsă dar nu confirmată. Dată fiind multitudinea valorilor ce se cer comparate, în cadrul studiilor de sociologie empirică, testul zare numeroase aplicații practice. Procedura este mereu aceeași, nu- mai că, în funcție de natura valorilor comparate, expresia erorii standard se schimbă, lată cîteva situații: a. Comparația în- tre o medie de eșantion x’ și o valoare fixă a sau între o proporție de eșantion p’ și o pro- porție fixă q. Dacă selecția este repetată, formula erorii standard este e = ax / Vn , unde ax este abaterea standard a variabilei în po- 630 TESTAREA IPOTEZELOR STATISTICE pulație sau abaterea standard a proporției în populație, dată de formula: ap = 7p(1-p) • O bună estimație a acestor abateri standard în populație se obține folosind valorile cores- punzătoare din eșantion. De exemplu, să presupunem că pe un eșantion de 900 gos- podării rurale dintr-o zonă A s-a determinat mărimea medie a gospodăriei x’=3,40 mem- bri, cu o abatere standard =1,80. Se cere să se compare această medie cu media de 3,10 ce caracterizează ansamblul gospodării- lor dintr-o zonă R Se observă că: e = 1,80 / 7900 = 1,80 / 30 = 0,06 și că 3,49-3,10 0,30 c 0,06 0,06 Prin urmare, z > z0=3,3 pentru p=0,001, ceea ce înseamnă că diferența este semnificativă la nivelul de probabilitate p < 0,001, deci că există mai puțin de o șansă Ia mie ca să greșim atunci cînd spunem că în zona A fa- miliile sînt mai mari decît în B. b. Comparații între două medii, x’i și x’2 (sau două proporții p’1 și p’2) provenite din eșantioane diferite și independente. în formula lui z, la numărător va apare, evident, diferența celor două medii sau proporții iar la numitor eroarea standard a diferenței mediilor de eșantionare, dată de formula: e = J—L + —- , V "1 n2 unde oxi și ox2 sînt abaterile standard — ale variabilei sau ale proporției — în cele două populații, care și aici se pot înlocui cu cele din eșantionare. ♦ Testul t(a\ lui Student). Se folosește pentru aceleași scopuri ca și testul z, numai că se aplică la eșantioane mici, unde distribuția va- lorilor de eșantionare nu mai urmează o lege normală, abaterile de la aceasta fiind cu atît mai însemnate cu cît volumul eșantionului e mai redus. Mărimea t se calculează cu aceeași formulă ca și z, t = —I-, însă valo- rile critice ale lui t, corespunzăPoare unui prag de semnificație, sînt dependente și de numărul gradelor de libertate, y, care, de re- gulă, se obține astfel: y = n - 1. ♦ Testul F (Fisher-Snedecor). Se utilizează pentru a testa dacă variația unei variabile este mai mare într-o populație decît în alta, com- parația fiind făcută folosind două eșantioane mici, cîte unul din fiecare populație. Să notăm cu P = q2/q2 q2 varjanța în prjmu| eșantion și cu a2 varianța în cel de al doilea și să pre- supunem că prima din cele două valori este mai mare. (Evident, în cazul de față avem de comparat numai mărimi pozitive). Spre deo- sebire de cazurile precedente, aici nu se calculează diferența, ci raportul dintre valorile ce se compară. Deci, se calculează mărimea P = a? / șî se caută valoarea critică a lui F în tabel, corespunzător pragului de semnifi- cație dorit, numărului de grade de libertate al primului eșantion (yi = m - 1) și al celui de al doilea eșantion (72 = n2 - 1). Dacă F calculat este mai mare decît valoarea critică din tabel, se respinge ipoteza nulă, ipoteză conform căreia cele două eșantioane ar proveni din populații cu aceeași varianță. Evident, tabelele cu valorile critice ale lui F sînt mult mai complicate, ele fiind tridimensio- nale, căci surprind simultan pragul de semnificație precum și cele două serii de nu- mere pentru gradele de libertate. ♦ Testul x2 (hi pătrat). Este un test de con- cordanță, neparametrică, folosit pentru a testa gradul de “apropiere” dintre o distribuție empirică și una teoretică. Nefăcînd deci apel la valorile variabilei, el poate fi utilizat atît în cazul caracteristicilor cantitative cît și în cel al caracteristicilor calitative. Dacă prin proce- durile anterioare se testa semnificația diferenței dintre două valori, prin cea de față 631 TESTAREA TEORIILOR SOCIOLOGIGE se testează diferența dintre două structuri. E important de subliniat că testul x2 se aplică oricăror tipuri de frecvențe, indiferent de di- mensiunea tabelelor în care acestea apar. Astfel, pentru tabelele de contingență se poate testa semnificația asocierii, comparînd frecvențele empirice cu cele obținute în ipote- za de independență a factorilor. Mărimea x2 este dată de expresia unde s este numărul claselor de frecvență (al căsuțelor din tabel), ki — frecvențele empirice iar mi — frecvențele teoretice, care se deduc dintr-o ipoteză explicitată și din mărimea eșantionului, astfel încît suma lor să fie iden- tică cu cea a frecvențelor empirice și egală cu n. Numărul gradelor de libertate, y este egal cu s-l, dacă tabelul este unidimensional, cu (s-l) (t-l), dacă e bidimensional cu s linii și tco- loane etc. După calcularea mărimii x2, se caută în tabel valoarea critică xo(p), în funcție de numărul gradelor de libertate și de pragul de semnificație ales. Dacă valoarea calculată este mai mare decît cea din tabel — x2> Xo(p)— vom spune că ipoteza nulă se res- pinge, adică cele două distribuții comparate diferă semnificativ sau că distribuția empirică nu concordă cu cea teoretică. V. serendipi- tate, statistică și sociologie, testarea teoriilor sociologice. T.R. TESTAREA TEORIILOR SOCIO- LOGIGE probare prin diferite mijloace a adevărului unei teorii sociologice. Datorită complexității realității sociale, a gradului încă scăzut de elaborare a teoriilor sociologice, cît și a intervenției active a pozițiilor ideologice în procesul evaluării acestora, testarea aici are o serie de particularități în raport cu testarea în științele naturii. Se poate estima însă că, în general, procedurile și mecanismele testării sînt aceleași. în primul rînd, trebuie să notăm că, cel mai adesea, testarea unei teorii socio- logice, mai mult decît în alte științe, foarte rar duce la verdicte limită (acceptarea ca adevărată sau respingerea ca falsă); de re- gulă, ea duce la constituirea unei aprecieri mai relative și mai deschise: sporește verosi- militatea unei teorii, plauzibilitatea ei sau dimpotrivă neverosimilitatea, implauzibilita- tea acesteia. în al doilea fiind, trebuie să ținem seama de faptul că în sociologie de cele mai multe ori nu avem atît teorii complet concu- rente, alternative — teorii care se exclud complet reciproc, oferind explicații strict alter- native — , cît mai ales teorii complementare. Fiecare teorie dezvoltă o perspectivă asupra realității complexe, neexcluzînd în mod abso- lut alte perspective. Incompatibilitatea esteparțială, fiind dublată de complementari- tate. Adoptarea unei teorii nu presupune deci respingerea completă, principială a celorlalte teorii. Putem desprinde următoarele proce- duri de testare a teoriilor: a. Proceduri empirice — confruntarea teoriilor sociologice cu faptele. Există o gamă largă de teste em- pirice, cu valoarea de probare diferită începînd cu invocarea cazurilor empirice exemplare pe care teoria se construiește, fap- tele pe care aceasta pare a le explica, concordanța difuză, intuitivă cu experiența și sfîrșind cu confruntarea sistematică a pre- dicțiilor teoriei cu datele empirice. De asemenea o procedură de testare empirică o reprezintă și considerarea promisiunilor expli- cative ale teoriei, dacă aceasta va fi dezvoltată. Anomaliile empirice (faptele care nu par a fi explicate sau care chiar par să con- trazică teoria) sînt mult mai ușor tolerate în cazul sociologiei decît în cazul științelor natu- rii, atît datorită gradului mai puțin precis al teoriilor însele, al caracterului lor parțial, cît și datorită complexității, b. Proceduri teoretice. Se pot distinge aici trei tipuri de proceduri. în primul rînd compatibilitatea respectivei teorii cu alte teorii sau cu teorii mai generale (faptul 632 T-GRUP că este deductibilă dintr-o altă teorie). în al doilea rînd, existența alternativelor teoretice, a unor teoriiscompetitive este un semn parțial de inadecvate. Din acest motiv, critica aces- tora reprezintă o probă importantă a corectitudinii unei teorii. O altă procedură re- zide în analiza presupozițiilor teoretice tacite ale respectivei teorii. O teorie asupra organi- zațiilor care se fundează pe o opțiune holistă (organizația este un sistem a cărui logică mo- delează în mod absolut comportamentul indivizilor; tot ce se întîmplă în organizație este rezultatul cerințelor funcționale ale aces- teia) poate stîrni puternice rezerve sau critici de principiu din partea celor care resping în principiu holismul. Sau o teorie care por- nește de la teza că acțiunile umane nu sînt determinate de situația reală, ci de percepe- rea situației poate genera o atitudine negativă de principiu din partea unor sociologii care prezintă o opțiune de principiu pentru o me- todologie explicativă care accentuează rolul factorilor obiectivi, c. Proceduri metodologice: faptul că o teorie se formulează în limbajul cu- rent al sociologiei la un moment dat, utilizînd o metodologie atît teoretică, cît și empirică standard, reprezintă un argument important în favoarea sa. Dimpotrivă, dacă ea pare a se fi formulat într-un limbaj depășit, cu o meto- dologie învechită sau imprecisă, interesul pentru respectiva teorie poate fi scăzut, co- munitatea putînd să o ignore, d. Testare ideologică. Dacă se poate demonstra că o teorie implică o ideologie indizerabilă, respin- gerea ei devine probabilă. Dacă un sociolog radical detectează în teoria lui Parsons o opțiune conservatoare, acest lucru este sufi- cient pentru acesta să manifeste rezerve fundamentale în legătură cu teoria în cauză. Dacă un sociolog de stînga definește abor- darea sociologiei industriale ca fiind orientată de interesele patronatului, aceasta va fi privită cu suspiciune cu excepția situației în care so- ciologia industrială este considerată totodată ca un instrument de umanizare a muncii, in- diferent de motivele pentru care acest lucru se face. e. Testarea practică, prin experimen- tare. Imaginarea unor experimente controlate reprezintă o formă puternică a testării. Foarte adesea, din variate motive, experimentul so- ciologic ridică încă dificultăți insurmontabile. Mai frecventă este încercarea de a utiliza în activitatea socială reală diferite teorii, în sco- pul realizării unor obiective practice. Re- zultatele testării practice nu sînt nici ele abso- lute. Succesul practic reprezintă o confirmare mai solidă a unei teorii, în timp ce eșecul este un indicator mult mai slab al falsității acesteia. Rezultatele negative pot fi însă datorate fie in- tervenției unei mulțimi de factori de care teoria respectivă face, în mod normal, abstracție, fie datorită falsității altor teorii implicate în acțiu- nea practică. Reușita tinde deci să fie mai semnificativă decît nereușita. ♦ T.t.s., indi- ferent de procedurile utilizate, nu este decît rareori decisivă. Rezultatul testării, de regulă, poate fi: a. teoria este întărită, apare a fi mai plauzibilă; b. respingerea ei ca fiind falsă; c. opțiunea pentru o teorie alternativă care pare a fi mai bună, nu pentru că s-ar fi probat fal- sitatea teoriei în cauză, ci mai mult datorită acumulării insatisfacției față de ea; d. abando- narea respectivei teorii ca urmare a creșterii neîncrederii în respectiva teorie, acumulării dificultăților și criticilor, a sentimentului că “se bate pasul pe loc”, sau pur și simplu a depășirii limbajului în care a fost formulată, a discreditării metodologiei care o fundează. în acest caz, atenția cercetătorilor poate să se deplaseze fie spre un alt domeniu există în- tregi domenii tematice care sînt abandonate), fie spre o teorie complementară care nu o ex- clude într-un sens strict pe prima. V. com- plementaritate, serendipitate, testarea ipote- zelor statistice. C.Z. T-GRUP (eng. Training Group, “grup de învățare”), tehnică de învățare elaborată în 633 TIMP LIBER 1946 de un grup de psihologi sociali (K. Le- win, R. Lippitt) al cărui obiectiv este de a îmbogăți capacitatea participanților de a se înțelege pe ei înșiși, pe ceilalți, efectele com- portamentelor lor asupra celorlalți, procesele de grup: a forma capacități de comunicare și cooperare. T.g. reprezintă totodată un impor- tant mijloc de terapie atît individuală, cît și de grup: sînt identificate structurile patologice atît individuale, cît și de grup, care blochează comunicarea și cooperarea, cristalizîndu-se un nou mod de a înțelege, de a acționa și in- teracționa. Tehnica t.g. accentuează analiza proceselor de grup actuale ca sursă a învățării. Grupul este pus să acționeze ca grup, fiind mereu orientat spre analiza proprii- lor comportamente actuale. Valorile fundamentale promovate de către t.g. sînt: acceptare de sine și acceptarea celorlalți, e- galitate, participare, stil democratic, utilizarea științei, deschidere reciprocă și sinceritate, feed-back deschis și pozitiv. Noul mod de comportament individual și colectiv este susținut de noile norme de grup create în cur- sul interacțiunii. T.g. se fundează deci pe relațiile interpersonale caracterizate de o pro- fundă implicare personală, înalt expresive. Ca tehnică este frecvent utilizată pentru a for- ma cadrele de conducere și în scopuri de terapie individuală. V. grup, relații interperso- nale. E.Z. TIMP LIBER (fr. loisir), acea parte a tim- pului extraprofesional, care îndeplinește, după J. Dumazedier, trei funcții principale: odihnă, divertisment și dezvoltarea culturală a personalității. T.l. este o componentă defi- nitorie a civilizației contemporane, avînd o influență deosebită asupra dezvoltării econo- mico-sociale. T.l. se află într-o strînsă conexiune cu timpul de muncă care este prin- cipalul factor limitativ, dar nu singurul, diverse alte activități sociale sau comunitare avînd funcții limitative. Prin urmare, t.l. se constituie în afara și dincolo de obligațiile profesionale, familiale și sociale. în timp ce odihna este principalul remediu al oboselii, ea asigurînd refacerea fiziologică a forței de muncă, diver- tismentul are un rol important în recreere (plimbări, întîlniri cu prietenii, mersul la teatru sau cinema, grădinăritul, mersul la pescuit, la un meci de fotbal etc.). O altă funcție majoră a t.l. o reprezintă dezvoltarea personalității u- mane, creșterea “zestrei sale culturale". Un rol important în realizarea acestei funcții îl au mijloacele de comunicare în masă (presa, ra- dioul, T.V.). Un loc important în cadrul t.l. îl are concediul (vacanțele). Mărimea și modul de folosire-a t.l. diferă de la un tip de societate la altul, depinzînd de gradul de dezvoltare e- conomică, de la o categorie socio- profesională la alta. Bugetul de timp este prin- cipalul mijloc de studiere a timpului în general și a t.l. în particular cheltuit de o persoană (sau grup social). El presupune întocmirea unor formulare în care sînt consemnate toate activitățile (inclusiv somnul, repausul) pe care le desfășoară o persoană pe o perioadă de 24 de ore. V. muncă. I.F. TIP IDEAL construcție conceptuală pro- pusă de Max Weber cu scopul de a identifica și explica științific cauzele activităților sociale. Deoarece realitatea socială are totdeauna mai multe aspecte decît poate releva știința societății, realitatea cunoscută este totdeau- na reconstruită, în mod abstract, cu ajutorul conceptelor. Pentru ca această reconstrucție să fie riguroasă, sociologul trebuie să precize- ze totdeauna punctul sau punctele de vedere din care el studiază societatea și cărora le co- respund doar anumite aspecte ale realității sociale studiate. în consecință, punctele de vedere alese de cercetător și aspectele co- respunzătoare acestora din realitatea empirică sînt reconstruite, prin ordonarea ce- lor din urmă în funcție de cele dintîi, într-un tablou mental omogen, care reunește relații și 634 TRADIȚIE evenimente istorice specifice, accentuînd în mod unilateral unul sau mai multe puncte de vedere și legînd între ele fenomene care apar altfel izolate, difuze și discrete (Gesammelte Aufsâlze zur Wissenschaftslehre, 1922). Ac- centuarea unilaterală a punctului de vedere (care corespunde, de fapt, unei valori) con- feră t.i. un caracter utopic, dar utopia are aici un sens pur logic, neevaluativ. T.i. nu este, deci, opus dimensiunii empirice a realității so- ciale, ci, dimpotrivă, această dimensiune este permanent prezentă în construcția t.i. Spre deosebire, însă, de tipurile medii sau statis- tice, ca și de conceptele generice, t.i. nu se construiesc prin însumarea notelor comune sau generale ale fenomenelor, ci prin elabo- rarea rațională a ideii, definitorie pentru aceste fenomene. De pildă, capitalismul este un concept des folosit în teoriile sociologice, dar adesea acest concept nu este, după We- ber, riguros precizat, în sensul că nu permite delimitarea riguroasă a judecăților de realitate și a celor axiologice pe care el le implică. Pen- tru realizarea acestei delimitări se construiește un t.i., al capitalismului, făcînd o distincție clară între sistemul economic, doc- trina și teoria socială implicate în conceptul de capitalism, între capitalul financiar, comercial și industrial, ca ei între fazele evolutive sau is- torice ale capitalismului. Această distincție se face în funcție de punctul de vedere ales de cercetător (burghez, socialist, anarhist etc.), în așa fel încît construind t.i. al sistemului e- conomic capitalist industrial din secolul al XlX-lea și cunoscînd punctul de vedere din care am făcut această construcție, putem să facem “imputații cauzale” diferitelor fenome- ne implicate de realitatea socială capitalistă, comparîndu-le cu t.i. construit și măsurînd probabilitatea devierii lor de la t.i. rațional construit. Considerat ca un procedeu ge- neral al reconstrucției abstracte a realității empirice, t.i. este doar unul dintre instrumen- tele metodologice ale cunoașterii sociologice. El este o variantă a ceea ce J.C. McKinney (Constructive Typology and Social Theory, 1966) numește tip construit, “o selecție, o abstracție, combinație și uneori accentuare — intenționate și planificate — ale unui grup de criterii cu indicatori empirici, care servesc ca bază de comparare pentru cazurile empi- rice”. Weber însuși preciza că toate “legile” și construcțiile privind dezvoltarea istorică, pe care le-a elaborat marxismul, aparțin, de fapt, t.i. De aici s-a tras însă concluzia greșită că orice concept științific este un t. i. în realitate, t.i este o construcție mentală specifică doar acelor discipline științifice care studiază obiecte cu semnificație culturală. El este ab- solut necesar pentru aceste discipline datorită caracterului reflexiv al realității socio- culturale și faptului că, după Weber, nu se poate face o opțiune legitimă pentru o valoare fără ca, prin această opțiune, să nu punem în umbră valori la fel de legitime, dar care nu au semnificație culturală pentru punctul de vede- re stabilit inițial. Prin urmare, t.i. reprezintă constructe mentale care nu sînt nici adevărate, nici false. Valoarea lor constă în adecvarea la studierea unui aspect al realității studiate, iar măsura acestei adecvări poate fi stabilită ca măsură a regăsirii ideii despre acest aspect atît în realitatea empirică, cît și în t.i. construit. Nici t.i. și nici ideea pe care o semnifică el nu au validitate empirică, fără ele nu putem avea acces la măsurarea prob- abilității relațiilor cauzale implicate în realitatea empirică. V. idealizare, metodolo- gia cercetării sociologice, sociologie. I.U. TRADIȚIE (lat tradere, traditus, traditum (vb.), “a transmite", “a transfera”; traditio (subst.), trecere, transmitere, transfer, re- nunțare la ceva, predare, trădare, ceea ce este transmis din trecut în prezent, de la o ge- nerație la alta, prin viu grei, prin scris, prin imitație de gesturi etc. Construcții, tehnici de lucru, obiecte, limba, obiceiuri, moduri de a 635 TRADIȚIE acționa etc. pot constitui obiect al t. Se con- sideră că pentru ca un obicei, tip de comportament, obiect etc. să fie admis ca t. este necesară transmiterea, trecerea lui suc- cesivă la trei generații. T. se referă la durata în timp. Opus t. în acest sens, este moda, ceea ce se limitează la acțiunile, credințele etc. ale unei singure generații. Sociologia analizează t. ca o componentă de bază a vieții sociale, a sociabilității. Ea este prezentă în toate sferele și nivelele de organizare a so- cietății, în procesele de socializare și ma- nifestare a personalității actorilor sociali. T. in- dică un tip distinct de instituții sociale, obișnuințe și obiceiuri, moduri de a acționa, a simți și a gîndi care sînt “moștenite din trecut”. Ca forme prereflexive de acțiune și gîndire, t. sînt prezente în stereotipurile implicate în relațiile de cooperare și/sau conflict dintre grupuri sociale și membrii lor. T. servesc drept principiu de orientare al acțiunii sociale, îndeosebi în cazul indivizilor și grupurilor so- ciale care își formează identitatea și solidaritatea socială, conștiință de grup, prin raportare la trecut. Acesta este, de exemplu, cazul grupurilor etnice, formate și menținute prin raportare la strămoșii comuni, la trecutul istoric, la simboluri, obiceiuri, moduri de vor- bire etc. moștenite de la generațiile anterioare. în cazul acțiunilor, a comporta- mentelor individuale și de grup, ceea ce se transmite prin t. nu sînt aceste acțiuni ca atare, care se consumă odată cu îndeplinirea lor, ci modele sau imagini despre acțiuni sau/și persoane care au performat acțiunile, precum și credințe care recomandă, regle- mentează, permit sau inițiază reluarea, repetarea sau imitarea acțiunilor respective (E. Shills, Tradition, 1981). Referindu-se la trecut, t. nu reprezintă numai amintiri despre trecut; ele sînt continuarea trecutului în pre- zent și ca atare sînt la fel de actuale și constrîngătoare ca și relațiile date în expe- riența prezentului. T. este un "fenomen de durată, de statornicie a structurilor sociale, materiale și spirituale, precum și de repetiție a acțiunilor umane,... în cadrul proceselor so- ciale specifice oricărei conviețuiri sociale" (H.H. Sthal, Eseuri critice despre cultura po- pulară românească, 1983). în unele teorii sociologice t., ca formă prereflexivă de a acționa, a simți și a gîndi, este opusă raționa- lizării sau raționalității sociale. Astfel, Max Weber distinge trei tipuri de legitimare a au- torității sau a puterii sociale: autoritatea tradițională, autoritatea rațional-legală și au- toritatea charismatică. Autoritatea tradițio- nală pretinde legitimare prin referire la legătu- rile cu trecutul și își justifică acțiunile prin conformarea lor cu acțiunile precedente. Au- toritatea rațională sau raționalizarea acțiunilor presupune eliminarea deciziilor care nu pot fi justificate prin raportare la con- secințele lor anticipate, ele însele evaluate rațional pe baza unor legi empirice cu validi- tate generală. O formă sau un proces de raționalizare al societății în general, sau a unor sectoare particulare ale acesteia o re- prezintă modernizarea. Teoriile privind dezvoltarea economică și socială operează frecvent cu distincția dintre “societăți tradițio- nale” și “societăți moderne”, diferențiate și opuse după criterii variate. în unele teorii re- cente este criticată preferința acordată în sociologie modernizării și neglijarea sau “con- damnarea” (sub influența ideologiei iluministe) necritică a t. (E. Shills). O mai mare atenție este acordată în ultimele decenii analizei t. ca proces complex, care are nu nu- mai elemente reproductive, repetitive, ci și elemente de selectare a acțiunilor, credințelor etc. atribuite trecutului, de interpretare a acestora corespunzător valorilor și interese- lor de re-activare a t. Mecanismele t. ca proces social implică deci și elemente de va- riație, de recreere a trecutului corespunzător nevoilor prezentului, de “inventare a tradiții- lor” sau chiar de “modernizare a tradiției”. 636 TRANSLAȚIA DIFERENȚELOR Printr-o astfel de perspectivă se distinge în cadrul t. un “nucleu dur” format din elemente relativ constante, stabile, el însuși eterogen și supus schimbărilor, care stabilește însă o continuitate între momentele succesive ale aceleiași istorii. T. reprezintă unui dintre prin- cipalele elemente de constituire a culturii, ansamblul de tehnici, valori, obiceiuri trans- mise prin “ereditate socială” indivizilor și grupurilor sociale din fiecare generație, îmbogățite prin inovațiile acestora care, dacă se dovedesc utile și sînt preluate de gene- rațiile succesive, devin ele însele tradiții. V. acu/turație, cultură, instituție, modernitate, postmodernitate, socializare, tradiție orală. G.N. TRADIȚIE ORALA mecanism de trans- mitere prin viu grai a culturii. Prin extrapolare, a ajuns să semnifice un stil de existență cul- turală (oralitatea) și chiar conținutul vizat în cele două accepțiuni (un ansamblu închegat de datini). Tradiția este o condiție sine qua non pentru continuitatea și deci pentru exis- tența unei culturi, iar în ultimă instanță a unei comunități umane. Tradiția conferă legitimi- tate, întărind astfel identitatea unui grup, cu atît mai mult cu cît consistența tradiției este di- rect dependentă de stabilitatea și vechimea grupului respectiv. Tradiția poate fi de două feluri: orală și scrisă. T.o. este specifică so- cietăților fără scriere (iliterate), pînă într-acolo încît societățile în care oralitatea primează au fost numite “tradiționale”. Tradițională însă este în esența ei orice cultură, iar apariția scrierii nu suprimă oralitatea, ci sporește complexitatea tradiției în ansamblul ei, gene- rînd două mari categorii de probleme: transmiterea orală a compozițiilor scrise și, in- vers, fixarea în scris a producțiilor orale (pentru o prezentare mai complexă a relației dintre cele două tipuri de tradiție v. Jack Goo- dy: The Interface between the Written and the Oral, 1987). Cercetate intens de folcloriști, de etnologi și criticii literari, genurile din compo- nența t.o. au atras în ultima vreme atenția unor antropologi culturali de orientare isto- ristă. Ideea conducătoare este aceea de a reconstitui istoria unor comunități fără scriere pe baza t.o. (Jan Vansina, De la tradition orale. Essai de methode historique, 1961, E- lisabeth Tonkin: Narrating Our Past. The Social Construction of Oral History, 1992). O asemenea tentativă pune în valoare funcția t.o. de memorie colectivă a comunității. S-a spus, astfel, că poezia în regim de oralitate) poate îndeplini rolul îndeplinit de codul gene- tic în lumea animală sau de carte în societățile literate. O problemă care cere multă perspi- cacitate în abordare este cea referitoare la felul în care oralitatea structurează stilul de a gîndi al oamenilor (în acest caz comparația cu cultura scrisă devine din nou necesară). De interes accentuat sociologic sînt întrebările despre “purtătorii de cuvînt” ai comunității, prestigiul lor în sistemul de roluri, rețelele pe care circulă informația orală, care sînt împre- jurările în care ea poate fi distorsionată, cum pot (dacă pot) fi corectate acele distorsiuni, cum contribuie t.o. la homeostazia sistemului social. V. arhaic, cultură, enculturație, moder- nitate, post-modernitate, tradiție. Gh.G. TRANSLAȚIA DIFERENȚELOR prin- cipiu conducător al sociologiei comparate e- laborate de Nicolae Petrescu (1886-1954). Esența acestui principiu constă în înțelegerea diferențierilor sociale de epocă, loc, timp, grup etnic (naționale) în funcție de însuși pro- cesul social al diferențierii (aceasta din urmă are caracter dual, implicînd relația dintre: su- prafața — substratul vieții sociale, societate — natura umană, valorile naționale — valorile generale umane). T. se referă la diferențierile produse de un grup național, exprimînd aceste diferențieri (de limbă, obiceiuri, men- talitate) fie în termenii particulari ai unui grup național dat, fie în termenii generali ai naturii 637 TRANSPARENȚĂ SOCIALĂ umane. Există, astfel, două feluri de t., după cum sînt două feluri de termeni comuni la care pot fi raportate fenomenele comparate, Cînd comparația se face în concordanță cu un standard de judecată particular (local, de epocă, național-etnic), t. este inevitabil parțială; dacă extindem comparația, evaluînd diferențierile în termenii generali ai naturii u- mane, obținem o t. completă. T. parțială, deși colorată subiectiv, constituie un prim pas în direcția interpretării obiective. Singura cale de evitare a interpretării greșite este extinderea t. parțiale la una completă prin compararea și judecarea fenomenelor din punctul de vedere al cerințelor naturii umane. V. comparație, națiune, socializarea națiunilor. M.L. TRANSPARENȚĂ SOCIALĂ cali- tate sau caracteristică a interacțiunilor sociale de a fi sau de a fi făcute vizibile, de a se ma- nifesta în mod deschis pe scena vieții sociale. Expresie sinonimă cu cea de vizibilitate a comportamentului (R.K. Merton). T. relațiilor sociale este proporțională cu gradul lor de standardizare și repetabilitate, cu măsura conformării la o normativitate riguroasă și clară, cu stabilitatea și universalitatea criterii- lor de apreciere socială, cu intensitatea și libertatea circulației informațiilor etc. T.s. va- riază de-a lungul unui continuum, poate fi mai redusă sau mai extinsă, dar nicicînd nu atinge valori extreme. Variabilitatea t.s. este in- fluențată și de poziția internă sau externă a observatorului în raport cu un grup sau o co- munitate considerată. Ceea ce pentru un observator extern este opac, pentru un mem- bru al grupului poate fi pe deplin t. Relația inversă este la fel de posibilă. Cînd un grup sau o comunitate este amenințat(ă) din afară, este probabil să crească t. internă și opacita- tea externă ca mecanism de apărare. Lipsa de t. internă este un mecanism tipic de apărare care are drept consecințe îngreuna- rea cooperării și creșterea cantității de energie individuală investită în cunoașterea și anticiparea cursului probabil al relațiilor. Con- trolul social este o cale de reglare a intensității t.s. Puterea (politică) este mai mult înclinată spre opacizare, iar exercițiul democratic al puterii spre t.s. Totuși, în anumite condiții, o t. totală poate genera probleme sociale, mai ales cînd este indusă forțat și cînd nu sînt in- vocate rațiuni explicative. V. control social, grup social, interacțiune, normă socială. L.V. TRANZIȚIE termen intrat în limbajul științific după căderea sistemului socialist, pentru a desemna procesul de trecere de la sistemul socialist de organizare socială la un sistem de tip capitalist- occidental. T., în ge- neral, ca procese de trecere de la un mod de organizare socială la un altul, de schimbare socială structurală au existat frecvent în .isto- rie. Procesul general de t. nu a primit încă în sociologie o atenție specială. Nu există teorii suficient de elaborate în această privință. T. de la organizarea socialistă la cea capitalist- occidentală reprezintă un fenomen istoric cu totul nou, aflat de abia la începuturile sale, despre care nu există încă suficiente infor- mații acumulate și, în consecință, nici teorii satisfăcătoare. Ceea ce este evident pentru toți în momentul de față este că procesul de t. al țărilor foste socialiste este mult mai com- plex decît se credea inițial ridică o mulțime de necunoscute și se va întinde pe o perioadă de timp mai îndelungate decît se anticipa. în mod special, două direcții majore de schimbare se au în vedere: a. înlocuirea sistemului politic totalitar bazat pe un partid politic unic, cu un sistem politic democrat, de tip plupartidist; b. înlocuirea economiei de comandă, centrali- zate cu o economie de piață. în acest din urmă proces, privatizarea întreprinderilor are un rol cheie. în plus, pentru a se putea dezvol- ta economii competitive, moderne, este nevoie în același timp de o profundă restruc- turare economico-tehnologică, atît la nivelul 638 TRIB fiecărei întreprinderi, cît și al economiei națio- nale în ansamblu. C.Z. TRANZIȚIE DEMOGRAFICĂ peri- oadă istorică în care o populație aflată în proces de modernizare trece de la niveluri ri- dicate ale natalității și mortalității la niveluri scăzute. Teoria t.d. are ca punct de plecare constatarea empirică că între procesul de in- dustrializare și nivelul fertilității există o corelație inversă. T.d. este un proces legic, obligatoriu pentru toate populațiile afectate de un tip anumit de dezvoltare economică și so- cială. Această paradigmă cu paternitate multiplă (A. Landry, W. Thomson, F.W Notes- tein, K. Davis, A.J. Coaie, J.G. Caldwell. J.C. Chesnais) oferă un cadru pentru descrierea, explicarea și predicția proceselor de destruc- turare și restructurare care caracterizează evoluția principalelor componente ale mișcării demografice, în condițiile unei dezvoltări de tip industrial. Schema cea mai simplă propune trei stadii: pretranziționa! (po- pulații caracterizate prin nivele ridicate ale natalității și mortalității); tranzițional (scăde- rea mortalității și menținerea pentru un timp a unei natalități ridicate duce la unspor natural mare și la o rată rapidă de creștere — “explo- zia demografică”, după care natalitatea scade tendențial); și post-tranzițional (populații cu nivele scăzute ale natalității și mortalității). Variantele recente consideră că t.d. nu este numai a natalității și mortalității; lor li se adaugă tranziții ale structurii pe vîrste, ale fa- miliei, ale migrației, etc. V. fertilitate, industrializare, natalitate. S.M. TRIB (lat. tribus, din tres, trio, “trei”; unul din cele trei grupuri în care erau împărțiți inițial lo- cuitorii Romei antice), tip sau formă de comunitate umană; sistem de organizare so- cială în care colectivități relativ autonome (ginți, sate, grupuri nomade și/sau localizate) sînt reunite într-o comunitate mai cuprinzătoa- re, prin îmbinarea principiului teritorial și a ce- lui genealogic de definire a asemănării membrilor aceluiași t. și ai deosebirii față de membrii altor colectivități sociale. Trăsăturile distincte ale t. sînt teritoriul comun, limba co- mună, cultură (credințe, ceremonii, simboluri etc.) comună, conștiința unor legături genea- logice, reale și/sau fictive, comune. Unii autori (îndeosebi în literatura marxistă) consideră t. ca formă de comunitate premergătoare popo- rului și națiunii, t. deosebindu- se de acestea prin absența (sau slaba dezvoltare) a unei co- munități de viață economică și politică (absența statului, îndeosebi). în practica științifică actuală termenul de t. denumește realități sociale eterogene, cu mari variații de la regiuni geografice și perioade istorice dife- rite. în unele situații concret-istorice t. pot fi integrate în activități economice complexe, desfășurate pe spații largi, cuprinzînd popu- lații numeroase și dăinuind lungi perioade de timp. Sub aspectul organizării politice, unele triburi pot fi acefale, lipsite de instituții politice distincte; alte t. sau confederații de t. au con- ducere politică separată de restul societății, uneori centralizată (rege, consiliu tribal). O problemă sociologică de interes în analiza t. o constituie modul de rezolvare a tensiunilor dintre principiul genealogic și principiul terito- rial implicate în organizarea tribală. Cînd principiul teritorial predomină, formele sociale tind să se organizeze după modelul relațiilor politice, conducînd spre “societăți demotice” (E.K. Francis), sau “civitas” (L. White). Prin contrast, în “societățile etnice” (Francis), iden- titatea și solidaritatea socială sînt exprimate simbolic și legitimate în termeni genealogici. Distincția este operantă în analiza proceselor de formare a națiunilor și a statelor naționale în societățile post-coloniale contemporane, frecvent confruntate cu fenomenul “tribalis- mului”. Acest termen se. referă la tendințele de rezistență a diferitelor segmente (grupuri) ale societăților recent decolonizate față de 639 TRIUNGHIULARIZARE procesele de integrare într-un stat centralizat, dominat deseori de reprezentanții unor etnii particulare, identificate ca t. diferite față de promotorii propriului tribalism. Și în societățile dezvoltate, tensiuni și mișcări politice pot fi exprimate și legitimate prin glorificarea tribu- rilor ancestrale (de ex. glorificarea triburilor teutonice în ideologia național-socialismului german). V. națiune. G.N. TRIUNGHIULARIZARE tip de abor- dare în investigația socială constînd în aplicarea mai multor metode de cercetare pentru a obține date cît mai valide și fidele. Termenul este preluat din domeniul navigației sau al strategiei militare, unde un set de ope- rații și măsurători se aplică unor elemente corelate sau corelabile pentru stabilirea coor- donatelor unei poziții în spațiu. în sociologie, t. se poate aplica la mai multe niveluri: a. în același instrument de investigație (de exem- plu, chestionar sau interviu), prin includerea de itemuri sau întrebări și scale de măsurare, care se verifică reciproc; b. într-un proiect de cercetare, prin elaborarea și aplicarea de me- tode, instrumente sau tehnici alternative dar corelate de culegere a datelor empirice, (transversale și longitudinale, observație și chestionar etc.); c. în prelucrarea datelor, prin aplicarea de tehnici cantitative și/sau calita- tive pe același set de date pentru verificări reciproce. Se înțelege că de fiecare dată apli- cațiile vizează același domeniu investigat. Prin extensie, t. este esențială pentru aplica- rea principiului metodologic al comple- mentarității strategiilor de abordare a realității sociale (L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, 1982), referindu-se la: modelele teoretico-ipotetice, tipurile de date colectate într-o cercetare, investigatorii (analiștii socia- li) implicați, metodele de cercetare și prelu- crare a datelor. V. metodologia cercetării so- ciologice, sociologie, statistică și sociologie. L.V. ȚAP ISPĂȘITOR persoană sau grup social, caracterizate prin posibilități reduse de apărare, asupra cărora se revarsă agresiu- nea acumulată. în sociologie, ț.i. este considerat a fi o modalitate de manifestare a agresivității și, în consecință, este folosit ca indiciu al nivelului de agresivitate într-un grup sau colectivitate. Conform ipotezei frus- trare/agresivitate, frustrarea generează un nivel ridicat de agresivitate care, în condiții normale, este orientată împotriva sursei care a produs frustrarea. Dacă însă sursa repre- zintă o forță puternică, inhibînd agresivitatea, aceasta tinde să se elibereze orientîndu-se asupra unui obiect slab, lipsit de apărare. Cu cît frustrarea este mai puternică și tendințele agresive vor fi mai accentuate, cu atît indivi- dul, grupul, colectivitatea vor fi mai tentați să transforme alți indivizi, grupuri, colectivități în ț.i.. Agresivitatea față de grupurile etnice mi- noritare în regimurile fasciste a fost interpretată prin această teorie: regimurile fa- sciste, puternic frustrante, generează un nivel ridicat de agresivitate în cadrul colectivității; aceasta, neputîndu-se orienta spre sursa frustrării, este transferată asupra ț.i. Tehnica este utilizată și în condiții de laborator ca un indiciu al nivelului de, agresivitate. V. agresi- vitate, altruism, frustrare. C.Z. ȚARA cuvînt cu semnificația de pămînt ro- mânesc liber, în toată întinderea lui și cu tot sacrul ce se cuprinde în el (N. lorga). Solidar cu “stat” (unde accentul cade pe dimensiunea politică) și cu “patrie” (cu accent afectiv-va- loric), ț. aduce în prim plan o semnificație antropogeografică. între limbile de origine la- tină, româna este singura care deține pentru realitatea antropogeografică respectivă un termen încărcat de amintire etimologică: ț. vine din lat. terra, “pămînt”. Același etimon la- tin a dat și alte derivații: “țărînă”, “țarină”, “țăran”, acest din urmă cuvînt avînd un dublu înțeles: de “lucrător al pămîntului” și, totodată, de “om al locului”, “autohton”. Noțiunea cu- rentă de ț., care se suprapune în referirile cotidiene cu cea de stat sau de patrie, cu- noaște și altă ipostază, înfățișată ca o intensiune a celei dintîi. Ea apare în denumi- rea unor zone bine delimitate geografic (de obicei depresiuni intra- sau pericarpatice), si- tuate în interiorul ț. celei mari: Țara Bîrsei, Țara Loviștei, Țara Oașului, Țara Oltului, Țara Vrancei etc. în această ipostază inten- sională, ț. reprezintă un izolat zonal, în care izolarea se realizează sub mai multe aspecte, în principal geografic (relief depresionar), de- mografic (endogamie de zonă) și cultural (arie culturală distinctă). Istoricește, ț. s-au 641 ȚĂRAN format ca niște “ochiuri” de populație, situate în zonele depresionare și organizate probabil în obști (proces descris de Ion Simionescu, Ion Conea, Ion Chelcea). La ele se va fi gîndit N. lorga atunci cînd vorbea de “Romaniile po- pulare”, formațiuni de populație rămase pe teritoriul Daciei după retragerea armatelor ro- mane și constituind nucleele voievodatelor românești. Prin caracteristica lor de izolate mari, ț. au contribuit la conservarea și conti- nuitatea elementului autohton în spațiul carpato-pontic. De asemenea, ca eșantioane antropogeografice reprezentative pentru în- treaga populație și cultură românească, ele s-au dovedit foarte adecvate abordărilor mo- nografice din perspectiva etnografiei; astfel de monografii zonale au realizat Ion Conea (Țara Loviștei, 1934), Nicolae Dunăre, coord. (Țara Bîrsei, 2 voi. 1972-1974), Gh. Focșa (Țara Oașului. Studiu Etnografic, 1975), Ion Diaconu (Ținutul Vrancei. Etnografie, folclor, dialectologie, 4 volume 1969-1989) etc. V. /- zolat, obște, zonă. Gh.G. ȚARAN persoană care trăiește într-o co- munitate țărănească. Aceasta din urmă se definește prin: autonomie (independență re- lativă față de societatea globală); autosubzistență (nediferențiere a producției și consumului); raporturi de tip comunitar; relații pe bază de roluri multiple; conflicte in- trarol; economie simplă (predominant agricolă); slabă diviziune socială a muncii; so- lidaritate mecanică; suprapunerea familiei și gospodăriei; viață guvernată de legături inter- individuale; statusuri prescrise și totale; societate de status; educație dependentă de status; acceptare ridicată a rolurilor; textură relațională densă; putere bazată pe valori lo- cale; textură de roluri de slabă densitate; frecvența funcțiilor latente; relații de con- juncție și disjuncție; organizare pe baza unanimității; viață socială orientată local și re- gional; acceptarea normelor și soluționarea conflictelor prin consens; redundanță socială mare; nivel ridicat de intercunoaștere; domi- nația tradițiilor; medierea relațiilor cu exteriorul comunității. V. comunitate, sociolo- gie rurală. I.Mih. ȚĂRĂNISM curent de idei (sociologice și economice) și doctrină politică de partid dezvoltate în perioada dintre cele două războaie mondiale de personalități ca V. Madgearu, C. Stere, M. Ralea, M. Manoiles- cu, N. Cornățeanu, I. Mihalache, Gh. Zâne, Ernest Ene și, în anumite privințe, C. Rădu- lescu-Motru. Teza fundamentală a sociologiei țărăniste (de proveniență popora- nistă) este că evoluția societăților cu mediu social pregnant agrar-țărănesc urmează o cale proprie, necapitalistă, bazată pe forme de organizare economică de tip familial, care nu utilizează forța de muncă salariată și căreia îi corespunde o psihologie și o con- cepție specifică despre profit, salariu, rentă. Un concept central al sociologiei țărăniste este “proprietatea de muncă” a gospodăriilor familiale țărănești, definită prin atribute ca: trăinicie, rezistență, stabilitate și rentabilitate (V. Madgearu, Agrariarism, capitalism, impe- rialism. Contribuțiuni la stadiul evoluției sociale românești, 1936). Creditul, coope- rația și școala sînt considerate de sociologii țărăniști ca factori esențiali ai intensificării producției agricole țărănești, aceasta din urmă fiind condiția necesară a creării unei in- dustrii naționale cu adevărat creatoare. Aducînd corecții viziunii poporaniste asupra ocolirii capitalismului, V. Madgearu examina influența exercitată de dezvoltarea capitalis- mului asupra clasei țărănești în funcție de regimul agrar neoiobag și de structura ge- nerală economică. Alte contribuții sociologice ale acestui curent pot fi menționate următoa- rele: ideea interdependenței între suprapopulația agricolă relativă, densitatea rurală, nivelul de trai al gospodăriilor țărănești 642 ȚĂRĂNISM și structura socială a țării; teoria societății țărănești active, creatoare din punct de vede- re istoric, aflată la antipodul altor puncte de vedere (socialiste, liberale) care considerau masele țărănești inerte, pasive, conservatoa- re; ideea că modelul culturii popoarelor agri- cole se diferențiază de modelul culturii popoarelor cu orașe mari. IZ. poporanism, precipitarea etapelor, românism, sămănăto- rism, sincronism. M.L. u UMANISM discurs filozofic orientat spre promovarea omului, cu necesitățile sale, ca valoare ultimă, criteriu suprem de evaluare a realității sociale. Inițial u. a apărut în Re- naștere, desemnînd o reacție față de gîndirea medievală care subordona complet omul lui Dumnezeu. U. Renașterii repune omul în cen- trul preocupărilor ca valoare supremă. Fiecare societate tinde să producă propriul său u. ♦ Sociologia umanistă, orientare în sociologia actuală caracterizată prin evaluarea tuturor componentelor vieții sociale și a organizării societății în ansamblul său prin prisma valorilor fundamentale ale persoanei umane. Pe de o parte, găsim o critică uma- nistă (în raport cu valorile umane) a societății contemporane, iar pe de altă parte, proiectul reconstrucției sociale în perspectiva valorilor umane. Sociologia umanistă reprezintă o reacție împotriva sociologiei care acceptă ne- critic status-quo-ul raționalității și justificării formelor de organizare socială existente. Poate cel mai interesant produs al sociologiei umaniste este analiza consecințelor dezu- manizante, alienante ale societății actuale. Nu este întîmplător faptul că sociologia umanistă se împletește cu sociologia critică și sociologia radicală. Psihologia umanistă (Abraham Maslow, Cari Rogers, Charlote Buhler etc.) s-a constituit ca reacție la psiholo- gia standard caracterizată fie prin reduc- ționism (concentrarea asupra aspectelor psi- hice mai simple, mai ușor de abordat cu o metodă științifică, amînînd abordarea proble- melor complexe, dar definitorii pentru ființa umană). Psiholohia umanistă încearcă să abordeze frontal problemele complexe ale ființei umane, formulînd căi pentru con- struirea unei vieți pline de sens, prin depă- șirea alienărilor de tot felul și prin dezvoltarea persoanei umane pe aliniamentele sale au- tentice. V. personalitate, psihologie umanistă, sine. E.Z. UNITATE SOCIALĂ termen generic prin care se desemnează orice grupare, colectivitate sau comunitate umană, aso- ciație, organizație sau instituție socială. Existența fenomenologică a socialului se prezintă sub forme de unități și relații între ele, aducătoare de procese sociale — arată D. Guști (Problema sociologiei— 1940) U.s. reprezintă realități supraindividuale. Oricît de simple ar fi, ele alcătuiesc o grupare de indi- vizi; mai mult însă decît suma membrilor săi, sînt o totalitate de viață socială. Diferitele u.s. se află în interacțiune. Combinațiile, agre- garea lor dau naștere la unități tot mai 645 URBANISM complexe. Exemple de u.s.: familia, satul, orașul, comunitatea națională, de stat, echipa de muncă, întreprinderea, clasa de elevi, școala, partidele politice, asociațiile culturale, sportive, civice, grupurile de prieteni. Orice u.s. se caracterizează printr-o structură de relații între membrii care o alcătuiesc și îi sînt specifice anumite forme de manifestare fie în planul vieții comunitare, fie în planul activității economice, sociale, politice ideologice, cultu- rale etc. Ele devin obiect de studiu pentru sociologie, în calitate de elemente ce compun viața socială, părți constituitive ale socialului, avîndu-se în vedere cercetarea genezei, a structurii, a modului lor de ființare, a influen- țelor pe care le au în societate. V. organizație, instituție; grup social. I.M. URBANISM 1 . Ansamblul activităților de organizare a componentelor materiale (cadru natural, resurse economice, cadru construit, populație etc.) ale unităților teritoriale de lo- cuire (sat, comună, oraș, zonă, teritoriu național etc.) în scopul îmbunătățirii calității vieții. Principalele secvențe în acțiunile de u. sînt legate de cunoașterea și evaluarea si- tuației actuale (identificare de resurse, probleme, tendințe etc.), proiectarea soluțiilor de dezvoltare și implementarea acestora. 2. Cercetarea științifică avînd caracter interdis- cipiinar destinată activităților de u. 3. Activitate de proiectare care valorifică rezul- tatele cercetării de u. în vederea formulării propunerilor de dezvoltare la nivelul diferitelor unități teritoriale de locuire. în întocmirea documentațiilor de u. (a studiilor și schițelor de u., în special) cercetarea și proiectarea de u. sînt sau ar trebui să fie puternic corelate. Secvența finală a activităților de u. — imple- mentarea propunerilor formulate la nivel de proiectare — este realizată prin lucrări de amenajare complexă a teritoriului, distribuire â factorilor de producție în teritoriu, implan- tare industrială, participare locală etc. în funcție de unitatea teritorială pe care o vizează, u. poate fi: teritorial (zone, județe, teritoriu național etc.), de localități (sate, orașe) sau la nivel de ansamblu urbanistic, arie de localitate urbană sau rurală. în cadrul activității de u., sociologia este utilă atît în fun- damentarea proiectării cît și în identificarea resurselor și mecanismelor sociale de imple- mentare a proiectelor de u. și în evaluarea consecințelor sociale ale realizării soluțiilor de u. Cercetarea sociologică este singura în măsură să ofere o imagine cuprinzătoare a problemelor sociale din teritoriul de referință, cu dimensiunile lor mai mult sau mai puțin conștientizate de către populație (Identifi- carea sociologiei cu cercetarea de opinie și respingerea ei din acest motiv de către unii ur- baniști sau decidenți în materie de urbanism este nu numai nefondată, ci și dăunătoare din punct de vedere social, deoarece favorizează substituirea unei cunoașteri de tip științific cu opinia unei persoane. Confuzia dintre com- petența tehnică și cea de cunoaștere socială nu poate avea decît efecte negative pentru u.) Temele majore ale cercetării sociale pentru u. sînt mobilitatea socială și teritorială a populației, consumul de timp social în funcție de particularități ale cadrului construit și ale rețelei de servicii, configurația rețelelor de lo- calități constituite în sisteme de localități, gruparea unităților teritoriale cu profiluri so- cial-economice și culturale asemănătoare, participarea locală, structurile sociale și de- mografice, satisfacția comunitară, fenomene și procese demografice etc. Toate acestea, este util să fie abordate descriptiv și explica- tiv, static și dinamic, constatativ și evaluativ. în ansamblu, cercetările de morfologie so- cială sînt principala direcție de fundamentare sociologică a acțiunilor de u. V. ekisticâ, ecologie, locuință, locuire, morfologie socială, oraș. U.S. 646 UTOPIE URBANIZARE proces social global prin care se produce o transformare a structurilor sociale și profesionale, o restructurare a for- melor de existență rurală și a vechilor forme urbane după modele noi. Procesul de u. se realizează pe mai multe direcții: a. prin dez- voltarea orașelor existente ca urmare a construirii unor obiective industriale și a extin- derii rețelei de servicii; b. transformarea unor localități rurale în orașe, ca urmare a am- plasării unorîntreprinderi industriale în mediul rural, creșterii demografice, a lărgirii diviziunii activităților: c. prin pătrunderea unor caracte- ristici urbane în toate tipurile de colectivități (u. difuză). Procesele de u. au particularități de la o țară la alta, în funcție de caracteristicile economico- sociale, de politicile sociale și de procesele de modernizare, antrenînd con- secințe pozitive la nivel global. U. a dus la creșterea populației urbane în lume, atît ca volum cît și ca pondere în populația totală, în unele țări ajungînd să cuprindă cea mai mare parte a populației. Dezvoltarea masivă a orașelor, antrenarea unor procese dinamice pot duce însă și la frustarea indivizilor, la creș- terea frecvenței divorțurilor, delincvenței. 14 industrializare, modernizare, urbanism. M.Vn. UTOPIE (gr. au, “nu”, totuos “Ioc”, “Ioc care nu există”), termen inventat de Thomas Morus — prima dată este semnalat în scrisoarea sa către Erasmus din 12 noiem- brie 1516 — pentru a desemna o insulă imaginară unde domnește o nouă formă de guvernare. Termenul a pătruns apoi în cul- tură, diversificîndu-și înțelesurile Al. Ciorănescu (L’Avenir du passe, 1972) îi în- registrează cinci sensuri: a. Titlul operei lui Thomas Morus Utopia. Cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cît de utilă pe atît de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia, una din primele scrieri egalitariste ale Renașterii, dar ca formulă literară o continuare a Republicii lui Platon. b. Scrierile care prezintă analogii cu u. lui Thomas Morus, în principal descrieri ale unor călătorii la capătul cărora se găsește o insulă — sau un tărîm — unde domnește o societate altfel organizată decît cele cunos- cute. c. Proiect irealizabil, imposibil, lipsit de temei real. d. “Orientare care transcende re- alitatea și care, în același timp, rupe legăturile ordinii existente” (K. Mannheim, Ideologie und Utopie, 1921); în acest sens, u. este proiecția refuzului societății prezente și prezentarea critică a unei realități considerate înjositoare, paralel cu înfățișarea unei lumi mai drepte. K. Marx și F. Engels folosesc ter- menul de socialism u. în sensul ultim respectiv: o critică a ordinii existente și o pre- zentare idealistă a lumii viitoare, e. Metodă literară care constă în a imagina o situație fic- tivă care apoi să fie analizată pentru a obține o demonstrație sau o consecință dorită. Astfel parabola lui H de Saint-Simon (ce s-ar întîm- pla dacă ar dispărea nobilimea și clerul din Franța? dar dacă ar dispărea meșteșugarii, bancherii, industriașii și agricultorii?) și ro- manul lui Samuel Butler Erewhorn (ce s-ar întîmpla dacă o comunitate ar refuza folosirea mașinilor) sînt exemple ale folosirii metodei u. Pînă la Revoluția Franceză u. devenise un gen literar, o formă de critică a societății și o modalitate de a exprima indirect idei greu de promovat altfel. După Revoluția Franceză, u. se diversifică foarte mult, apărînd și anti-u. (descrieri ale unui dezastru viitor — o altă de- numire este u. negativă). în secolul al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, u. nu mai este examinată numai în relație cu prezentul și re- alitatea imediată, ci și în raporturile: u./știință (K. Marx, E. Renan); u./ideologie (G. Le Bon, K. Mannheim); u./mit (G. Sorel). Pînă la primul război mondial predominau u. industri- ale pozitive, amestec de critică a societății contemporane și imagine a unei lumi mai dez- voltate și mai civilizate, fie prin conservarea progresului tehnologic, fie prin renunțarea la 647 UTOPIE el. Se disting astfel u. paseiste, narodnic- poporaniste și u. tehnologice (J. Verne, H.G. Wells). M. Ralea consideră că orice sistem socialist cuprinde trei componente: o critică a societății actuale, un plan de organizare vii- toare și o tactică de aplicare în vederea cuceririi puterii politice, incluzînd astfel u. în structura oricărui proiect de organizare și schimbare a lumii. (Ideea de revoluție în doc- trinele socialiste, 1922). U. pot fi geografice (Platon, Morus), sau temporale (Mercier, Wells), în acest caz numindu-se uchronii. E. Bloch (Geist der Utopie, 1923) consideră spiritul u. ca fiind imanent structurii culturale europene, expresie a dorinței, voinței și nevoii de schimbare permanentă. U. fiind un mod de a vorbi despre viitor, A. Decoufle (L’an 2000, 1975) distinge șase moduri de a obține un dis- curs despre ceea ce poate fi: divinația, profeția, futurologia, prospectiva, science-fic- tion, și u. în prezent se poate considera că u. este o practică simbolică cu următoarele funcții: a. u. ca evaziune-speranță-uitare (lit- eratură u. pozitivă, optimistă); b. u. ca predicție (înveliș literar pentru scenarii posi- bile ale viitorului); c. u. ca puniție (pedeapsă pentru rău) și submoralitatea prezentului); d. u. ca plan, ghid, călăuză în acțiuni de trans- formare socială. V. acțiune socială, ideologie, modernitate, schimbare socială. A.T. V VALOARE aprecierea pe care un subiect o manifestă față de un obiect (lucru, idee, atri- but, relație), după criteriul socialmente împărtășit al satisfacerii unei nevoi sau unui ideal. 1. Se spune adesea despre ceva că are sau nu are v., că merită sau nu merită atenție. Ocurența deosebită în limbajul cotidian a cu- vîntului v., ori a unor expresii echivalente lui, dovedește importanța actului de evaluare în viața omului. Eugeniu Speranția caracteriza omul ca o ființă cu vocația v. (“axiotropism”). a. Conceptul de v. s-a folosit mai întîi în știința economiei. Karl Marx considera că v. unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă abstractă încorporată în ea și, în con- secință, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei. în economia de piață, un rol principal în stabilirea v. îl exer- cită raportul dintre cerere și ofertă, b. într-un sens particular se întrebuințează termenul v. în epistemologie, unde se vorbește de “încli- nația valoric orientată” (engl. value-oriented bias) a științelor sociale. Obiectivitatea științifică ar fi, în acest domeniu, afectată de imposibilitatea cercetătorului de a se des- prinde în judecățile lui științifice de influența sistemului de v. al grupului sau clasei sociale din care el însuși face parte. S-a demonstrat însă (Ernest Nagel, Abraham Kaplan etc.) că unor înclinații asemănătoare li se supune și cercetătorul din științele naturii și că, în pofida unor dificultăți incontestabile, judecățile obiective sînt posibile și în științele social- umane. De altfel, aceasta este chiar menirea distincției emic/etic operată în antropologia culturală: de a-l face pe cercetător să rupă cercul subiectivității, din care părea la un mo- ment dat să nu aibă ieșire, c. în filosofia culturii, studiul v. s-a dezvoltat pînă la condiția de disciplină de sine stătătoare, sub numele de “axiologie” (gr. axios, “care merită”, “care e demn de ceva”). Contribuții de seamă la întemeierea acestei discipline a adus, la înce- putul sec. XX, Școala de la Baden, prin Hein- rich Rickert (Zwei Wege der Erkenntnistheorie, 1909; Vom System der Werte, 1913 etc.) și Wil- helm Windelband (Prăludien. Aufsâtze und Reden, 1911; Einleitung in die Philosophîe, 1914; etc.). în viziunea acestora, v. umane — adevărul, frumosul, binele etc. — constituie un fel de repere absolute, de care fiecare po- por s-ar apropia prin intermediul culturii proprii, în decursul istoriei. Pe altă poziție s-a situat Petre Andrei (Filosofia valorii, scrisă: 1918, tipărită postum: 1945). La filosoful ro- mân, cultura este cea care integrează și orientează v. (nicidecum invers), cultura, la rîndul ei, exprimînd idealul națiunii. în ge- 649 VALOARE neral, abordările filosofice ale v. pun în evi- dență calitatea omului de ființă creatoare. De aceea, Eduard Spranger, Tudor Vianu ș.a. clasificau v., după tipurile de activitate umană, în v. economice, politice, artistice, morale etc.. Odată cu progresele sociologiei și antropologiei, axiologia și-a mutat accentul pe aspectul social-relațional al v. d. Fiind o relație cu o pregnantă dimensiune socială, v. s-a bucurat de o tratare amănunțită în științele comportamentale: în sociologie, în psihologia socială și mai ales în antropologia culturală. V. este o relație socială pentru că nu orice opțiune, dorință sau apreciere individuală se recomandă prin consistență, ci numai acelea care merg în consens cu opțiunile, dorințele, sau aprecierile de grup. Un sistem valoric angajează o comunitate umană și o tradiție. Acest fapt scoate v. de sub spectrul subiecti- vității arbitrare, fără a-i anula însă condiția de ipostază subiectivă a culturii. Există un ima- nent “nu știu ce” care face ca mai multe culturi, subzistînd în același areal ecologic și influențîndu-se între ele în egală măsură, să se deosebească, totuși, unele de altele. Pro- blema aceasta l-a preocupat pe antropologul Clyde Kluckhohn (A Comparative Study of Values in Five Cultures, 1951). Întrucît expli- cația funcționalistă (la nevoi asemănătoare — culturi asemănătoare) nu mai putea opera, deosebirile au fost puse de Kluckhohn pe seama unui latent complex de factori lăuntrici, constînd în opțiuni, preferințe, idealuri diferite. Așa s-a născut un amplu proiect de cercetare comparativă a v. Spre a fi deosebite de v. in- dividuale, cele de grup au fost numite “orientări valorice”. Acestea, la rîndul lor, se împart în orientări dominante (categorii mari de v.) și orientări variante (diferențiabile după etnie, clasă socială, rol etc.). Orientările valo- rice dominante reprezintă un pattern universal al orientărilor valorice umane. Flo- rence Kluckhohn a elaborat un asemenea pattern compus din cinci orientări; le pre- zentăm, consemnînd după fiecare, în paran- teză, și “soluțiile tip”: a. Predispoziții înnăscute (rău, nici bun nici rău, bun); b. Relația omului cu natura (omul supus naturii, omul integrat în natură); c. Dimensiunea tim- pului (orientare spre trecut, orientare spre prezent, orientare spre viitor); d. Tipul de per- sonalitate prețuit (care ființează, care ființează întru devenire, care înfăptuiește); și e. Modalitatea relației cu semenii (lineală, co- laterală, individualistă). Constituind o realitate latentă, lumea v. nu poate fi cunoscută decît în mică parte prin observarea tacită. în această împrejurare, devine necesară folosi- rea chestionarelor (psiho)sociologice. (Gh.G.) ♦ 2. în sociologie sînt analizate v. in- cluse, de regulă, într-un sistem de preferințe ale unei persoane, grup social sau comuni- tate. Atît pentru E. Durkheim, cît și pentru M. Weber, v. trebuie considerate de către socio- log ca fapte sociale cu un rol esențial în asigurarea unității sociale. V. colectivității sînt inculcate membrilor săi (însușite, împărtășite) și prin aceasta este asigurată în mare măsură ordinea socială, unitatea funcțională a societății. V. nu sînt deci, în această viziune, preferințe subiective indivi- duale, ci preferințe socializate, supra- individuale, care sînt transmise și promovate prin mecanisme sociale. V. se referă la stări sau moduri de acțiune considerate a fi dezi- rabile. Ele au un rol esențial în orientarea acțiunilor umane, în stabilirea obiectivelor și scopurilor de atins, a strategiilor, metodelor căilor de acțiune. Din acest motiv, în sociolo- gie v. sînt adesea invocate ca un important factor explicativ. în sociologia lui Max Weber, v. par adesea să reprezinte punctul de pornire ale explicației sociologice: opțiunile valorice pe care un actor social le face sînt responsa- bile de orientarea acțiunilor sale și deci pot fi invocate ca factori explicativi. Tradiția webe- riană a influențat în mod special abordarea sociologică americană, mai ales prin T. Par- 650 VARIANȚĂ (ANOVA) Șl COVARIANȚĂ (ANCOVA) sons. După cum remarcau însă R. Boudon și Bourricaud, recursul la v. constituie adesea pentru sociologi un deux ex machina; orice fe- nomen social este explicat prin v. actorilor. Deși v. au un rol explicativ foarte important, ele trebuie la rîndul lor să fie explicate. Ele re- prezintă expresia subiectivă, individuală și colectivă a modului de organizare a sisteme- lor social-umane, a condițiilor lor de funcționare. Nu putem astfel explica familia monogamă prin v. care stau la baza ei, ci prin particularitățile umane și sociale, inclusiv de- mografice, care au impus monogamia ca formă de organizare a familiei în cea mai mare parte a societății umane. V. unei per- soane, grup, colectivități tind să se constituie intr-un sistem ierarhizat de preferințe, alături de v. fiind incluse și preferințele între v. Prin însuși caracterul lor de dezirabilitate, v. tind să ia o formă normativă, să fie exprimate sub formă de norme de acțiune. Pentru a desem- na complexele de v. și norme care reglementează un sistem de activități se uti- lizează adesea termenul de sistem valorico-normativ. Există discuții în ceea ce privește coerența sistemului de v. al unei co- lectivități sociale. Sistemul de v. al unei persoane, grup sau colectivități, deși, în mod normal, tinde spre o creștere a coerenței sale interne, este fundamental contradictoriu, fapt care exprimă contradicțiile reale ale orga- nizării sociale, orientarea diferită a subsistemelor vieții sociale, a grupurilor și cla- selor sociale. Tematica v. apare în analiza situațiilor de opțiune: opțiunea între stiluri de viață la nivelul individualului sau opțiuni între sisteme politice, economice la nivel colectiv. Opțiunea între v. este expresia subiectivă a unui determinism pluralist în cele mai multe dintre situații, indivizii, grupurile, colectivitățile pot opta între mai multe căi de dezvoltare, e- valuarea dezirabilitătii lor fiind esențială. Datorită importanței v. în dinamica vieții so- ciale, sînt multe studii sociologice care au ca obiect identificarea configurațiilor de v., a di- namicii acestora în timp, cît și a variației lor în cadrul unei colectivități. în ce măsură, de exemplu, v. egalității caracterizează o colec- tivitate? Care este conținutul concret al acesteia? Pînă la ce limită egalitatea este considerată a fi dezirabilă? Și, în cazul aces- tui exemplu, problema de lămurit în ultimă instanță este: în ce condiții egalitatea devine mai mult sau mai puțin dezirabilă? V. antro- pologie culturală, atitudine, cultură, normă, tradiție orală. C.Z. VARIANTĂ (ANOVA) SI COVA- RIANȚĂ (ANCOVA) tehnici de analiză statistică a datelor avînd funcția principală de a compara mediile aritmetice a două sau mai multe eșantioane, grupuri independente de scoruri sau mulțimi de scoruri, obținute în două sau mai multe momente de măsurare, și de a testa diferențele dintre medii. Se aplică scorurilor obținute în investigații bazate pe: experimente în care subiecții sînt alocați alea- tor pe tipuri de tratamente (variabile independente) selectate de analist; studii comparative al căror scop este de a constata diferențele dintre populații natural constituite; anchete care urmăresc să descrie distribuția răspunsurilor dintr- o singură populație sau di- ferențele dintre răspunsurile subiecților repartizați pe subclase în aceeași populație; analize de tip pretest — posttest ale efectelor unor intervenții sociale; studii longitudinale în care datele sînt colectate prin aplicarea repe- tată a aceleeași scale pe același eșantion sau pe cohorte. Operarea cu o singură variabilă dependentă este specifică pentru ANOVA simplă, pe cînd implicarea a două sau mai multe variabile dependente conduce la ANO- VA multiplă (MANO VA). Aplicarea tehnicii statistice presupune: normalitatea distribuției datelor, eșantioane aleatoare independente, abateri echivalente la nivel de populație. Pen- tru a-i înțelege calea de utilizare în 651 VARIANȚĂ (ANOVA) Șl COVARIANȚĂ (ANCOVA) prelucrarea datelor, este necesar să se des- crie modelul general și să se prezinte testele de semnificație și modul de estimare a efec- telor. ♦ Tehnica ANOVA se bazează pe modele lineare care prezintă repartiția scoru- rilor unei variabile pe componente prespecificate. Să considerăm un exemplu i- potetic în care măsurăm intensitatea atitudinii față de economisirea de energie electrică în trei grupuri (gi, g2, ga) diferențiate ierarhic în funcție de nivelul de instruire tehnică preala- bilă a subiecților, astfel că g-i > g2 > ga (nivelul de instruire tehnică a subiecților din gi mai mare decît în g2 care-i mai mare decît ga). Fie- care subiect dintr-un grup se caracterizează printr-un scor pe scala de măsurare a inten- sității atitudinii. Pe această bază calculăm mediile separat pentru cele trei grupuri (sau eșantioane) și o medie globală (ignorînd apartenența de grup). Totodată, admitem că grupurile au un număr egal de subiecți. Din moment ce am presupus că populațiile din care au fost extrase eșantioanele au aceeași deviație standard, putem considera doi esti- matori independenți ai v. comune ce le este specifică. Un estimator este media ponderată a v. din cadrul fiecărui grup, pe cînd celălalt implică v. mediilor separate ale grupurilor considerate ele însele ca scoruri în raport cu media globală. Testul de semnificație aplicat în ANOVA solicită compararea acestor doi estimatori ai v. la nivel de populație, ipoteza nulă asertînd echivalența mediilor celor trei grupuri. Dacă testul relevă că grupurile au medii diferite, analistul poate estima di- ferențele dintre ele și respinge ipoteza nulă. Pentru aceasta se procedează la raportarea celui de al doilea estimator la primul. A admite ipoteza nulă înseamnă a obține un rezultat al raportului egal cu unitatea. Dacă mediile po- pulațiilor diferă, atunci al doilea estimator este mai mare decît primul, iar rezultatul fracției este mai mare decît unitatea și, prin testarea acestei mărimi fracționare, putem ajunge la respingerea ipotezei nule. ♦ La baza calcu- lului celor doi estimatori se află termenul de variație, care reprezintă suma deviațiilor pătrate față de medie. Variația totală față, de media globală pentru toate grupurile este: unde: N = numărul subiecților; Xi = scorurile individuale ale subiecților; X = media aritme- tică. Variația reprezintă deci o sumă pătrată nedivizată de numărul subiecților. Știm însă că subiecții sînt repartizați pe categorii, gru- puri sau eșantioane. Rezultă că putem face o distincție între două componente ale variației totale. Una se referă la variația din cadrul fiecărui grup (abaterile scorurilor individuale de la media grupului), iar cealaltă la variația dintre grupuri (deviațiile mediilor grupurilor de la media globală). Prima se mai numește și variație neexplicată, întrucît vizează fiecare grup în mod individual și nu ia în considerare efectele variabilei care categorizează grupu- rile. A doua este o variație explicată, întrucît se bazează pe considerarea diferențelor din- tre mediile grupurilor și ale acestora față de media globală, adică invocă în scopuri expli- cative variabila care diferențiază grupurile. Dacă grupurile luate separat sînt omogene (variația din cadrul grupului este nulă sau mică) iar diferențele dintre ele (variația dintre grupuri) sînt mari, atunci variabila care di- ferențiază grupurile explică o proporție apreciabilă din variația totală. în exemplul propus, dacă subiecții cu același nivel de in- struire au aceeași intensitate a atitudinii, iar atitudinile diferă în cele trei grupuri, atunci va- riația atitudinii față de economisirea de energie este explicabilă prin invocarea nive- lului de instruire tehnică prealabilă a subiecților. Cunoscînd nivelul de instruire teh- nică a unui subiect putem prezice cu o anume 652 VARIANȚĂ (ANOVA) Șl COVARIANȚĂ (ANCOVA) Categorii, grupuri sau eșantioane Total Ci C2 Ck Scoruri X11 X12 Xik X21 X22 X2k X31 X32 X3k Xni XN2 XNk Sume N i-1 OJ ><■ X i j Medii X X X X Nr. de subiecți Ni n2 Nk N j Fig. 1: Reprezentarea simbolică a datelor pentru ANOVA exactitate intensitatea atitudinii sale față de e- conomisirea de energie. Pentru a indica procedeul de calcul aplicat în ANOVA vom urma pașii formulați de H.M. Blalock (Social Statistics, 1972). Datele primare pentru ANO- VA sînt incluse într-un tabel de genul celui din fig. 1. Pe coloane sînt reprezentate scorurile fiecărui subiect (Xij) aparținînd unei categorii (Ci, C2,...,Ck). La baza fiecărei coloane sînt prezentate sumele scorurilor individuale, me- diile pe categorii și se indică numărul subiecților incluși. în coloana “total” se speci- fică suma tuturor scorurilor, media globală și numărul total de subiecți. Considerînd datele primare incluse în acest tabel se procedează la calculul estimatorilor v. Mai întîi se calcu- lează suma totală a pătratelor aplicînd formula: Suma totală a pătratelor = XIX Apoi se calculează v. dintre grupuri (catego- rii): Varianța dintre grupuri = ♦ Variația din grupuri este egală cu diferența dintre suma totală a pătratelor și variația din- tre grupuri. Estimatorii v. comune rezultă din împărțirea fiecărei valori obținute prin proce- deele de mai sus la gradele corespunzătoare de libertate, respectiv: pentru variația totală: (N-1); pentru variația dintre grupuri: (k-1), k fiind numărul de categorii (coloane); pentru variația din cadrul grupurilor: (N-K). Testul de semnificație este F și se obține împărțind va- riația dintre grupuri la variația din grupuri. Dacă rezultatul raportului este mai mare decît unitatea, pentru a decide asupra semnificației sale statistice și asupra puterii explicative a variabilei independente se consultă tabelele statistice specifice distribuției F. Dacă valoa- rea F obținută din calcul este mai mare decît valoarea critică din tabele pentru (k-1) și (N-k) grade de libertate și la un nivel ales de sem- nificație atunei ipoteza nulă este respinsă și se admite că variabila independentă explică variația sau că grupurile analizate diferă între ele. ♦ ANOVA poate fi extinsă la cazurile în 653 VARIANȚĂ (ANOVA) Șl COVARIANȚĂ (ANCOVA) care se operează cu două sau mai multe va- riabile independente. De regulă, dar nu exclusiv astfel de analize sînt aplicabile pe date experimentale întrucît acestea sînt obținute în condiții de control riguros al varia- bilelor. Vom considera mai întîi ANOVA cu două variabile independente. în exemplul propus anterior, să presupunem că am apli- cat trei procedee de informare a subiecților cu privire la efectele economisirii de energie și că aceste procedee (ale căror conținut și aplicare nu le detaliem aici) se diferențiază după cantitatea de informație activată astfel că pi > p2 > P3. Ne așteptam ca procedeele de informare să influențeze intensitatea atitu- dinii, în sensul că o creștere relativă (specificată) a cantității de informație condu- ce la o diferențiere semnificativă a intensității atitudinii față de economisirea de energie. î n tabelul din fig. 1 se adaugă o nouă variabilă independentă cu trei categorii reprezentate pe rînduri. Rezultă nouă celule în tabel, fie- care avînd un număr egal de subiecți Desigur că analiza se poște desfășura considerînd numai datele consemnate pe rînduri pentru a testa efectele noii variabile independente. Procedeul este același ca în cazul analizei pe coloane. Totuși, operînd cu două variabile in- dependente, sîntem interesați să le analizăm împreună. A introduce o nouă variabilă în analiză înseamnă a reduce variația neexpli- cată. Totodată, ne așteptăm ca să apară două tipuri de efecte ale variabilelor independente. Pe de o parte, sînt efectele induse separat de fiecare variabilă. Pe de altă parte, apar efecte ce trebuie puse în legătură cu combinarea sau cu interacțiunea celor două variabile. în exemplul nostru, aceasta înseamnă că pe lîngă diferențele produse în mod separat de nivelul prealabil de instruire tehnică și de can- titatea nouă de informații oferită, intervin și cele care rezultă din combinarea acestor va- riabile. Altfel spus, interacțiunea dintre nivelul prealabil de instruire tehnică și noua cantitate de informație se produce neuniform în rîndul subiecților, ceea ce este de așteptat să ducă la variații în intensitatea atitudinii față de eco- nomisirea de energie. Rezultă că variația totală este echivalentă cu suma variației din- tre coloane și dintre rînduri a interacțiunii și a variației din fiecare subclasă individualizată în celulele tabelului de categoriile celor două va- riabile. Calculul variației dintre rînduri este similar cu cel al variației dintre coloane. Ace- lași lucru s-ar putea spune și despre variația dintre subclase cu deosebirea ce se utili- zează în calcul sumele fiecărei subclase. Variația din subclase este egală cu diferența dintre variația totală și variația dintre subcla- se, iar interacțiunea rezultă din diferența care se face între variația dintre subclase și va- riația însumată pentru rînduri și coloane. Gradele de libertate, vor fi: (r-1) pentru va- riația dintre rînduri; (k-1) pentru variația dintre coloane; (n-1) pentru variația dintre subclase. (k-1) (r-1) pentru interacțiune; (N-n) pentru variația din subclase; (N-1) pentru variația to- tală. Trei estimatori ai v. vor fi utilizați: variația dintre coloane, cea dintre rînduri și interacți- unea. Testarea statistică a acestor estimatori se face tot cu ajutorul distribuției F în maniera prezentată. Probleme specifice se pun în legătură cu interpretarea rezultatelor statis- tice. Efectele variabilelor independente luate separat se numesc în statistică efecte princi- pale, iar cele induse de combinarea lor efecte de interacțiune. Efectele principale pot fi inter- pretate ca efecte medii ale unei variabile independente asupra nivelului variației speci- fice celeilalte Totuși, dacă interacțiunea lor este puternică, distincția dintre efectele prin- cipale și cele de interacțiune nu mai este ușor de exprimat în termeni teoretici. Astfel, în con- diții de interacțiune puternică a nivelului, prealabil de instruire tehnică și a cantității noi de informație este dificil din punct de vedere teoretic să fie ignorate diferențele reale apărute, numai pentru că sînt invocate efec- 654 VARIANȚĂ (ANOVA) Șl COVARIANȚĂ (ANCOVA) tele medii ale uneia sau alteia dintre variabile. Distincția dintre efectele principale și cele de interacțiune este aplicabilă doar în plan statis- tic, nu și în analiza teoretică. Terminologia statistică nu trebuie să fie tale quale transfe- rată în sociologie substituindu-se conceptelor teoretice specifice. în cazul nostru, cea ma, adecvată interpretare sociologică este că, a- tunci cînd rezultă din calcul o interacțiune statistică semnificativă, variabilele inde- pendente implicate să fie considerate ca avînd efecte comune asupra variabilei de- pendente, efecte care sînt prea complexe pentru a fi descrise de un model aditiv simplu. Efectele de interacțiune nu sînt diferite de e- fectele principale, ci exprimă același lucru în alți termeni statistici, indicînd totodată exis- tența unei relații mai complexe decît s-a anticipat. în situația în care interacțiunea nu este semnificativă statistic, cantitatea care-i corespunde este adăugată variației neexpli- cate (din subclase) iar rezultatul este luat ca numitor în fracția de calculare a lui F. în felul acesta, crește numărul gradelor de libertate asociate cu variația din subclase și va fi ne- voie de o valoare mai mică a lui F pentru stabilirea nivelului de semnificație statistică. ♦ ANOVA poate opera cu un număr teoretic nelimitat de variabile independente. Practic apar însă dificultăți greu de depășit, mai ales că trebuie respectată restricția existenței unui număr egal de subiecți în fiecare componentă a tabelului de clasare a datelor. Dacă avem un caz cu trei variabile independente (A, B, C), variația totală include: variațiile separate dintre categoriile lui A, ale lui B și ale lui C, va- riația indusă de interacțiunile (AxB), (AxC), (BxC), (AxBxC) ai variația neexplicată (din cadrul subclaselor). Analiza devine și mai complicată prin adăugarea unei alte variabile independente, sporind și numărul testelor F pentru fiecare ipoteză. ♦ în cercetarea expe- rimentală este posibil ca numărul subiecților în fiecare categorie să fie controlat prin pro- cedeul alocării aleatoare iar despre unele in- teracțiuni să se facă presupoziții simplificatoare, ceea ce reduce din complexi- tatea analizei. în cercetarea sociologică este important ca ANOVA să fie utilizată în con- dițiile în care se elimină restricția existenței unui număr egal de subiecți în fiecare catego- rie sau subclasă. Pentru aceasta se aplică un procedeu de calcul care constă în considera- rea mediilor specifice diferitelor subclase ca scoruri individuale. Sumele pătratelor și esti- matorii v. se calculează presupunînd că în fiecare celulă (subclasă) a tabelului există un singur caz reprezentat de un scor care este media aritmetică a scorurilor subiecților ce aparțin respectivei subclase. O dificultate apare atunci cînd există disproporții mari între numărul subiecților din diferite subclase, în- trucît variabilele de pe rînduri și de pe coloane vor fi intercorelate. Variația explicată de varia- bila de pe coloane va fi explicată și de variabila reprezentată pe rînduri, ceea ce va duce la o stare de ambiguitate, neputînd dis- tinge variabila căreia să i se acordă credit în explicarea v. comune. ♦ ANCOVA este o ex- tindere a ANOVA încorporînd în analiză una sau mai multe variabile sau scale care au fost deja măsurate sau aplicate și care oferă infor- mații relevante pentru noul stadiu de cercetare. Variabila sau scala adăugată se numește covariată. în cercetarea sociologică; ANCOVA se aplică atunci cînd variabilele an- terior măsurate definesc grupuri sau categorii discrete (precis delimitate) sau cînd o scală standardizată a condus la obținerea unor date importante pentru categorizarea su- biecților. Covarieta acționează ca o variabilă de control, în sensul că analizăm raportul din- tre o variabilă dependentă și una sau mai multe variabile independente, eliminînd sau ținînd constante efectele induse de o altă va- riabilă care ordonează subiecții sau entitățile analizate în anumite categorii importante. Astfel, putem avea în vedere diferențele din- 655 VECINĂTATE tre atitudinile subiecților față de economisirea de energie (variabila dependentă) în condiții de asimilare a unor cantități variabile de infor- mație despre energie (variabilă inde- pendentă) controlînd efectele induse de cate- gorizarea subiecților în funcție de nivelul anterior de pregătire tehnică (covariată sau variabilă de control). Comparația se va centra pe mediile scorurilor individuale repartizate pe categoriile covariatei. Calculele necesitate de ANCOVA sînt mai laborioase și nu le vom detalia aici. Utilizarea calculatorului este imi- nentă, mai ales în cercetarea sociologică a unor eșantioane mai mari. în general, ANO- VA și ANCOVA sînt strîns legate de analiza de regresie, fiind subsumate aceluiași model matematic. Spre deosebire de analize de re- gresie, ANCOVA facilitează nu numai identificarea efectelor principale ale variabile- lor independente, ci și specificarea eventualelor interacțiuni, ceea ce este foarte important pentru elaborarea de explicații teo- retice pertinente. V. clasificare multicriterială, statistică, statistică descriptivă, testarea ipo- tezei, regresie. L.V. VECINĂTATE 1. în sens larg, relație de apropiere între două sau mai multe elemente într-un cadru de referință dat. 2. Relația so- cială constituită între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Persoanele aflate în situația de v. adoptă unele față de altele comportamente condiționate de șansele spo- rite de intercunoaștere și interacțiune pe care le au (cooperare sau conflict, evitare etc.). Modelul tradițional al relației de v. de tip sătesc, caracterizat prin interecțiune intensă, tinde să fie înlocuit în noile ansambluri urbane prin relații de v. cu intensitate minimă, bazate pe raporturi de anonimat. Chiar în astfel de condiții relațiile de v. pot cîștiga în intensitate și încărcătură afectivă odată cu creșterea vechimii de locuire, în funcție de compoziția socială a populației învecinate și de modul în care este realizat cadrul construit pentru lo- cuire. 3. Grup social constituit, în special în mediile cu puternică orientare comunitară (sate tradiționale, comunități etnice), structu- rat în baza unor puternice relații de întra- jutorare și intercunoaștere, a unor proiecte comune de acțiune și a unor roluri specializa- te (precum “tatăl de vecinătate”, casierul etc. în unele comunități săsești din Transilvania). 4. Unitatea dev. (Clarance Perry, 1928-1930) este considerată în teoria și în practica de sis- tematizare drept unitate urbanistică de bază a zonei urbane de locuit. Realizarea unei ast- fel de unități implică asigurarea unui raport optim între locuințele, dotările de folosință zil- nică, amenajările și rețeaua stradală. Sînt urmărite în acest fel atît creșterea confortului de locuire cît și favorizarea unor relații de tip comunitar în cadrul unității de v. 5. în mate- matică, vecinătate a unui punct x, submulțime a unui spațiu topologic care conține o mulțime deschisă căreia îi aparține x. V. ekistică, lo- cuire. D.S. VICTIMOLOGIE ramură a criminolo- giei, de interes sociologic, avînd ca obiect de studiu caracteristicile victimei infracțiunii (per- soana sau grupul care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor sau a integrității sale corporale). Investigarea deta- liată, prin studii de caz, a circumstanțelor în care s-a produs agresiunea (locul, timpul și modalitatea de comitere a infracțiunii) și, mai ales, a datelor situaționale ale victimei (sexul, vîrsta, profesia, nivelul de educație, starea ci- vilă, condițiile materiale, starea psihică, raporturile întreținute cu infractorul: ocazio- nale sau frecvențe etc.) aduce multiple informații în sprijinul evaluării și explicației motivelor săvîrșirii anumitor categorii de in- fracțiuni care se produc cu o anumită frecvență (de pildă, crimele sau violurile). A- samblarea și corelarea acestor informații, sub forma unor “modele” sau tabele predictive cu 656 VIOL caracter victimologic, oferă un sprijin inesti- mabil pentru activitatea practică de prevenție, pentru concentrarea ei, cu precădere, asupra locurilor sau persoanelor celor mai expuse agresiunilor. Studiul victimologic al violurilor, de exemplu, a permis să se constate că acest tip de infracțiuni se produce, în majoritatea cazurilor, în condițiile unor relații prealabile în- tre infractor și victimă, ale încrederii excesive a victimei în “bunele intenții” ale agresorului, în ușurința cu care privește ea invitația aces- tuia în medii străine — de unde și ideea unei responsabilități împărțite între infractor și vic- timă. V. capătă în prezent din ce în ce mai multă pondere în analizele criminalistice, în studiile medicinei legale și în cercetările so- ciologice din domeniul delincvenței, mai ales prin așa-numitele anchete sociale cu privire la “victimizare”, care își propun estimarea numărului de infracțiuni contra persoanelor ori bunurilor acestora, neraportate sau tre- cute sub tăcere de victime datorită sentimentelor de rușine, teamă ori culpabili- tate împărțită cu agresorul. Datele culese prin intermediul acestor anchete permit evaluarea cantitativă și calitativă a tendințelor fenome- nului infracțional care nu sînt consemnate în statisticile oficiale. V. criminalitate (sociologia criminalității). S.R. VIITOROLOGIE analiză a manifestărilor unor evenimente mai mult sau mai puțin pre- vizibile ce se vor desfășura în viitor, într-o perioadă de timp determinată. Acest segment de timp care este viitorul a preocupat din- totdeauna oamenii. în antichitate, de exemplu, întîmplărilor și evenimentelor viitoa- re li se acordau o mare însemnătate, într-un fel de ele depinzînd acțiunile prezentului. Ce- lebrul oracol de la Delphi juca rolul unui îndrumător înainte de războaie, călătorii sau alte evenimente de importanță. în epoca ac- tuală, interdependența proceselor consti- tutive ale societăților și globalizarea relațiilor economice, sociale, militare au condus la apariția unui cîmp distinct de investigație în forma v. O. Flechtheim lansează în 1943 ter- menul de futurologie pentru a desemna suma preocupărilor cu caracter științific legate de investigarea viitorului. Accepții diferite ale in- tereselor de cercetare a viitorului, atît în conținut cît și în privința gradului de formali- zare și normativitate, sînt utilizate în paralel sub termeni precum prognoză, prospectivă, conjunctură. Demersul cercetării științifice a viitorului are drept specific un orizont net par- ticular față de alte științe. Cîmpul său de studiu se află într-o multiplă indeterminare. Datorită modificărilor bazelor epistemologice ale științelor moderne, viitorul este privit într-o manieră probabilistă, fiind aproximabil prin pluralismul posibilităților evenimențiale. Ast- fel s-a formulat sintagma “viitorilor posibili”, ca și dihotomia viitori dezirabiIi — viitori indezira- bili. Generarea de noi și noi metode din ce în ce mai formalizate de a surprinde în cîmpul probabilităților acele evenimente posibile și dezirabile a evidențiat existența unor tendințe față de care se pot circumscrie evoluțiile vii- toare. Parte din aceste evoluții se pot subsuma unor legități, parte nu, aceste din urmă fenomene fiind parțial controlabile. Din această perspectivă, unele sisteme sociale au adaptat ca sistem de control al macro- evenimentelor economice și sociale plani- ficarea. Ea se aplică unor perioade de timp determinate (cel mai frecvent 5 ani), avînd în vedere supoziția controlului punctiform al e- voluției și dezvoltării. Acest interval este o anticipare normativă a viitorului pe termen scurt. Mai există în studiul viitorului abordări pe termen mediu (6-15 ani) și pe termen lung și foarte lung (perioade de peste 16 ani) V. planificare, predicție, prognoză. I.A.P. VIOL raport sexual impus de o persoană de sex masculin unei persoane de sex femi- nin, prin constrîngerea acesteia sau profitînd 657 VIOLENȚĂ de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința. în majoritatea societăților este considerat o infracțiune gravă, deși din motive diferite. în legea talmudică se făcea distincție între seducție și v. incriminîndu-se în mod deosebit valoarea unei virgine. în une- le triburi africane, v. este aspru sancționat fiind considerat o violare a drepturilor de pro- prietate, femeia aparținînd ori tatălui, ori soțului. în unele societăți v. este permis multe popoare antice aveau obiceiul violării femeilor din teritoriile cucerite, iar printre unele triburi americane, v. de către 20 de bărbați sau mai mulți este prevăzut ca pedeapsa pe care un soț o aplică soției adultere. în legislația mo- dernă, v. constituie o atingere a persoanei, fiind tratat ca infracțiune contra moravurilor, pedepsită cu privarea de libertate. în același timp, există o serie de circumstanțe agra- vante: dacă fapta a fost săvîrșită de mai multe persoane, dacă victima a fost minoră, dacă autorul are legături particulare cu victima (care se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul acestuia), dacă s-a cau- zat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății dacă a avut ca urmare moar- tea sau sinuciderea victimei. în cazul în care partea vătămată este minoră, cu deficiență mintală sau cu lipsa discernămîntului privind consecințele fizice ale raportului sexual, con- simțămîntul nu este relevant. Tentativa se pedepsește. I/. abuz, avort. L.M. VIOLENȚA utilizarea forței și a constrînge- rii de către un individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii voinței asupra altora. Date fiind multiplele sale conotații în limbajul coti- dian sau științific, v. dobîndește semnificații particulare în funcție de contextul de referință în care își fixează sensul. 1. Din punct de ve- dere juridic, v. caracterizează folosirea forței fizice sau a autorității personale pentru a pro- duce un prejudiciu sau o vătămare integrității unei persoane (v. criminală, omucideri, loviri și răniri voluntare, violuri etc.). 2. în sociologia politică, a claselor și a relațiilor internaționale, v. semnifică un mijloc coercitiv utilizat pentru asigurarea dominației de clasă sau pentru dobîndirea unei poziții dominatoare concreti- zat sub forma războaielor de cucerire terorismului internațional ș.a. (v. colectivă sau instituționalizată); în acest sens, materia- lismul istoric, ca parte integrantă a ideologiilor comuniste, subliniază rolul v. în istorie, con- siderînd că ea este legată de urmărirea unor scopuri dependente de o serie de condiții obiective și subiective, de strategia care tre- buie adoptată în anumite împrejurări revoluționare etc. 3. în antropologia culturală, v. este echivalentă cu constrîngerea exerci- tată de o anumită comunitate culturală asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asu- pra altora, prin intermediul unor agenți represivi cu caracter economic, politic sau spiritual, în scopul adoptării modelului domi- nator. 4. în psihologie v. desemnează comportamentul agresiv manifestat, cel mai adesea, în urma unor frustrări (pentru Freud, de exemplu, “conflictul oedipian” este însoțit de dorința inconștientă a copilului de a omorî pe toți aceia care se opun realizării dorinței lui de afecțiune maternă), tendințe de frustrare și conduite (auto)agresive caracterizează și pe sinucigași, sinuciderea reprezentînd un tip de v. noncriminală, privată, care are ca scop su- primarea voluntară a vieții unei persoane. în sociologie, v. nu este considerată numai o re- sursă a puterii claselor sau grupurilor privilegiate, ci și un mijloc compensator la care recurg clasele și grupurile sociale defa- vorizate (atunci cînd promovarea intereselor lor nu se poate realiza pe căi “normale") sau marginalizate, constituite din indivizi lipsiți de resurse, neintegrați social ori socializați în mod deficitar (ca o reacție de compensare față de situația stigmatizantă și deci, deviantă în care se află). Absența accesului la mijloa- cele instituționalizate de realizare a scopurilor 658 VÎRSTĂ socialmente dezirabile constituie motivul pen- tru care acești indivizi recurg la mijloace ilicite, ilegitime, adeseori violente, prin intermediul cărora pot dbbîndi acces la “oportunități so- ciale”; v. este astfel, o consecință a margi- nalizării, a proceselor de dezorganizare so- cială, a anomiei și neintegrării sociale, manifestîndu-se prin comportamente agre- sive care încalcă legea sau codurile normative nescrise. V. este utilizată în socio- logie și în alte contexte interpretative în afară de cel menționat: v. maritală ori familială: an- samblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea partenerului sau a copi- lului; v. protestatară: acțiunile violente întreprinse de grupurile minoritare ca răspuns la prejudicii și discriminări etnice ori rasiale; v. socializată: dobîndirea tehnicilor care implică v. colectivă prin intermediul mass-media; v. simbolică: noțiune introdusă de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza autoritatea sau influența culturală exercitată de clasele dominante în scopul asigurării pu- terii; v. structurală termen utilizat de sociologul francez Madeleine Grawitz cu re- ferire la procesul de menținere în țările subdezvoltate a unor structuri economice care favorizează neo-colonialismul. V. acultu- rație, agresivitate, autoritate, coerciție, forță socială, frustrare, putere, război. S.R. VIRSTAtimpul scurs de la nașterea unei persoane pînă la un anumit moment de ob- servare. V. constituie o variabilă demografică foarte semnificativă în anchetele sociologice, în mod obișnuit se iau în considerare co- pilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea și bătrînețea. Trecerea de la un stadiu de v. la altul se face prin rituri de trecere, asupra cărora au atras atenția etnologul francez Ar- nold Van Gennep (1873-1957) și, la noi în țară, etnograful și sociologul Ion Chelcea (1902-1990). în funcție de v., în fiecare socie- tate se fixează: școlarizarea obligatorie, majoratul, satisfacerea serviciului militar, ad- miterea în cîmpul muncii și la concursul pentru ocuparea anumitor funcții, ieșirea la pensie. Așa cum se precizează în Diction- naire de sociologie (Paris, A. Colin, 1991) editat de Gilles Ferreol, trebuie făcută dis- tincția între “efectul de v.” (imbătrinirea biologică) și “efectul de generație” (influența contextului spațio-temporal). V. cohortă, ge- nerație, rit. S.C. X XENOCENTRISM preferință pentru idei și produse străine. Opusul etnocentris- mului. X. se poate manifesta în raport cu un alt grup din cadrul unei societăți sau în raport cu altă societate. El semnifică o stare de neadaptare socială, de refuz total sau parțial al simbolurilor, valorilor și normelor unui grup sau chiar ale unei societăți. Atitudinile xeno- centriste predispun indivizii la părăsirea grupului din care fac parte. V. etnocentrism. LMih. XENOCRAȚIE termen frecvent utilizat de către Eminescu în analizele sale politice de la “Timpul”, oficiosul Partidului conserva- tor. O pătură superpusă, observa el, poate funcționa în regim de “Xenocrație” (xenos = străin, cratos = putere), adică de “putere înstrăinată” în raport cu viața și interesul so- cietății locale. X. înseamnă, deci, la Eminescu, trei lucruri: a. putere înstrăinată de poporul asupra căruia o clasă își exercită dominația: b. putere locală subordonată unei puteri străine (“putere delegată”), cu scopul de a promova pe plan local interesele domi- nației străine; c. puterea exercitată de străini într-o țară ocupată nu cu forța armelor ci prin “strecurare” și “cucerire” progresivă de in- stituții, poziții și pîrghii în sînul societăților locale. V. elită, circulația elitelor, compensația muncii, pătură superpusă, selecție socială negativă. I. B. XENOFOBIE (gr. xenos, “străin” și phobos, “spaimă”, “teamă”), atitudine de teamă, respingere și/sau ură față de per- soanele străine de grupul etnic din care face parte subiectul; suspiciune, respingere față de comportamente, instituții, forme culturale (obiceiuri, limbă, idei etc.) considerate a fi străine în raport cu ceea ce este nativ, auto- hton. Definiția “străinului” ca persoană sau grup depinde de criteriile de identificare ope- rante în relațiile dintre grupuri sociale la un moment dat. Străini, ca obiect al atitudinilor x., pot fi persoanele aparținînd unor popoare sau entități politico-statale diferite de ale subiec- tului (de ex. cetățeni ai altor state) sau concetățeni de altă rase, naționalitate, etnie în cadrul aceleiași entități statale. X. este un fenomen individual și colectiv, o componentă a relațiilor inter-etnice, o formă particulară, extremă, de manifestare a prejudecăților și discriminărilor etnico-rasiale, a etnocentris- mului. Manifestările de x. au fost analizate în sociologie și în psihologia socială după modelele teoretice aplicate în studiul fenome- nelor de prejudecată și discriminare. Nume- 661 XENOFOBIE roase studii de acest fel au avut ca obiect fenomenele de antisemitism, formă frecventă de x. în continuarea analizelor inițiate de G. Simmel (1908) ai A. Schutz (The Stranger, 1944), cercetări particulare au documentat in- stituția socială complexă a “străinului” în societăți și condiții istorice diferite. Atitudinile față de cei identificați ca străini sînt ambiva- lențe, implicînd și recunoașterea contribuțiilor sociale pozitive, acordarea de privilegii, to- leranța față de diferențele culturale etc. Atitudinile x. apar frecvent în situații de schim- bare socială rapidă, de crize economice și politice, în perioade de război etc. în astfel de situații, străinilor le sînt atribuite uneori roluri specifice instituției sociale a “țapului ispășitor”. X. este analizată, de asemenea, în relație cu procesele de formare a entităților politice care se legitimează prin ideologia “naționalismului etnic” (E.K. Francis, In- terethnic relations. An essay in Sociological Theory, 1976). X. este asociată, în aceste si- tuații, cu manipularea politică a sentimentelor de nativism, etnocentrism, atașament față de tradițiile culturale autohtone. în ideologiile naționaliste extremiste, fasciste, x. este prezentată ca un important principiu de or- ganizare socială a statului etnocratic. Uneori, x. este corelată cu termenul de rasă, care, în limbajul și în conștiința comună se referă la grupuri sociale diferite între ele, sursa dife- rențelor fiind redusă la atribuirea unor strămoși comuni, deseori subiect de spec- ulații mitice. Confuziile și prejudecățile legate de această accepție a termenului de rasă sînt întreținute și amplificate de ideologiile rasiste. Conform acestor ideologii, diferențele de rasă, presupuse ca evidente și imutabile, stau la baza diferențelor culturale dintre grupurile sociale și sînt, ca urmare, aspectul esențial al sistemului de stratificare socială. Rasa de apartenență este considerată ca superioară tuturor celorlalte grupuri etnice, lingvistice, re- ligioase etc. socotite în bloc ca aparținînd unor rase inferioare, impure; această inferi- oritate “naturală” Justifică și presupune măsuri de protejare a raselor superioare prin izo- larea, segregarea și eventual exterminarea raselor inferioare. Inițiate de lucrările lui A. Gobineau și H.S. Chamberlain în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, ideologiile rasiste au primit o prioritate teoretică și o aplicare practică dusă pînă la genocid în politica națiorial- socialismului german. Repro- ducerea inegalităților economice, politice, de clasă socială dintre grupurile sociale constitu- tive majorității societăților contemporane, duce și la menținerea prejudecăților și a dis- criminărilor rasiale, la generarea conflictelor rasiale, ca formă specifică de manifestare a conflictelor sociale.Datorită conotațiilor nega- tive date de ideologiile rasiste conceptului de rasă, în sociologia contemporană există tendințe de evitare a folosirii acestui concept considerat de A. Montagu drept ”cel mai periculos mit” inventat de om. Pentru denu- mirea proceselor sociale prin care se condiționează alegerea partenerului de mariaj (cu consecințe asupra descendenței și a transmiterii anumitor caractere ereditare) sînt folosite conceptele de grup etnic, națion- alitate, clan, comunitate. V. discriminare, distanță socială, minorități sociale, prejude- cată, rasă, segregație, țap ispășitor. G.N. z ZONA parte dintr-un teritoriu delimitată pe baza unuia sau mai multor criterii. Noțiunea de z. capătă semnificații diferite în funcție de disciplina științifică la care se raportează. Ast- fel, putem distinge: z. geografică, delimitată prin caracteristici fizice precum: clima, solul, vegetația ș.a.; z. ecologică, caracterizată prin anumite calități referitoare la viața unei specii vegetale sau animale; ea poate circumscrie un ecosistem; z. etnografică, delimitată pe baza particularițăților comune privind portul, obiceiurile, uneltele, construcțiile etc.; z. eco- nomică, definită prin valorificarea superioară a unor resurse minerale (z. carboniferă, z. pe- trolieră etc.); z. administrativă (ex. județul). în interiorul unui oraș putem distinge z. funcțio- nale, după profilul dominant: z. administrativă, z. industrială, z. comercială, z. rezidențială (locuințe), z. culturală, z. de agre- ment. Centrele urbane, în funcție de mărimea lor, amploarea și diversitatea activităților, își creează z. de influență în regiune. De aseme- nea, z. poate circumscrie în teritoriu sisteme de așezări, cum sînt sistemele de conver- gență de gradul I, care cuprind așezările rurale și urbane locale, legate de un centru polarizator (la nivel județean); sisteme de convergență de gradul II, care înglobează sis- temele de convergență de gradul I pe o treaptă superioară, prin integrarea lorîn fluxu- rile regionale; sistemele de convergență de gradul III, care integrează sistemele de mai sus în marile circuite la nivel național. ♦ în ca- drul cercetărilor sociologice întreprinse în țara noastră, conceptul de z. a fost definit și utili- zat, mai ales, în legătură cu studierea proceselor urbanizării. De fapt, cele mai frecvente cercetări de tip zonal sînt cele refe- ritoare la urbanizarea zonelor înconjurătoare ale orașelor și la dezvoltarea așezărilor ur- bane nu ca simple orașe, ci ca regiuni urbanizate (D. Abraham, 1991). Cercetări zo- nale importante au fost făcute în legătură cu urbanizarea (Procesul de urbanizare în Ro- mânia. Zona Slatina-Olt, 1970; Le processus d’urbanisation en Roumanie, 1974). După Al. Bărbat, în delimitarea unui “ansamblu zonal”, se pot distinge două criterii principale: a. cri- teriul z. de influență urbană în teritoriu (sau al zonei de convergență urbană); b. criteriul ti- purilor zonale complexe. Primul criteriu pleacă de la ideea că fiecare așezare urbană își are “mediul său regional” (respectiv rural), “hinterlandul” său, spațiul său de influență și de predominare. Al doilea criteriu presupune clasificarea unui ansamblu teritorial în z. spe- cifice, putînd include compartimente diferite: unele urbane, altele în curs de urbanizare, unele de un ruralism pur, iar altele implantate cu mici centre industriale sau de tip urban. 663 ZVON “Nu nivelul atins sub aspectul urbanizării ar fi criteriul determinant al delimitării zonale, ci specificitatea și potențialitatea geografică, economică, demografică și spirituală a com- plexului teritorial dat. Putem avea în vedere aici o anumită poziție sau un caracter funcțio- nal specific al unui teritoriu, făcînd parte dintr-o întindere mai vastă, o specificitate di- namică în funcție de anumite variabile și valori caracteristice în dezvoltare, un anumit stadiu pe linia dezvoltării istorico-economice sau, privind prospectiv problemele, în funcție de perspectiva ce i se deschide complexului zo- nal, respectiv prin condițiile obiective ce-i sînt date sau prin factori interni și externi ce ar pu- tea interveni în dezvoltare” (Al. Bărbat, Cercetarea sociologică zonală, 1972). H.H. Stahl consideră că “din punct de vedere zonal ceea ce ne interesează nu este numai orașul și periurbanul său, ci zone cu mult mai largi, în speță, județele în totalitatea lor”. Aceasta aduce și o contribuție importantă la elabora- rea metodologiei cercetărilor interdisciplinare zonale (H.H. Stahl, Teoria și practica investi- gațiilor sociale, voi. II, 1975). V. ecologie (urbană), ekistică, monografie sociologică, oraș, sat, urbanizare. I.F. ZVON afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice co- rectitudinea. Z. sînt puse în circulație pentru că au o dublă funcție: de a explica și de a atenua anumite tensiuni emoționale. De exemplu, calomnierea unei persoane are ca efect atenuarea urii ce i se poartă. Circulația z. este dependentă de contextele societale (credibilitatea instituțiilor sociale, sistemul de organizare și circulație a informației formale, tipurile raporturilor de putere), de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor și grupurilor. Lucrările lui Allport și Postman (1965) au pus în evidență trei legi de transmitere a z.: a. le- gea sărăciei sau nivelării (pe măsură ce z. cir- culă, el tinde să devină mai scurt, mai ușor de înțeles și de relatat); b. legea accentuării (întărirea anumitor detalii, care dobîndesc un loc central în semnificația z.); c. legea asi- milării (conservarea și reorganizarea informațiilor în jurul unor motive centrale). Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare, prin anticipare și prin stereo- tipuri verbale. Z. tind să se ajusteze intereselor individuale, apartenenței sociale sau rasiale, prejudecăților personale ale celui care le transmite. Cercetările lui Allport și Postman au arătat că indivizii care propagă z. se confruntă cu dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elementele lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le restructureze și să le ajusteze modelului lor de înțelegere și intereselor lor proprii. Cercetările lui Kapferer (1987) au arătat că circulația z. se bazează pe trei con- diții esențiale: credibilitatea, aparența de adevăr și dezirabilitatea conținutului infor- mației. Circulația z. apare ca un sistem de canalizare a fricii și incertitudinii în fața unor situații ambigue. Circulația z. este corelată cu forme, cantitatea, calitatea și credibilitatea in- formației oficiale sau formale. Cu cît aceasta din urmă este mai săracă, incompletă sau puțin credibilă, cu atît se intensifică propaga- rea z. Din acest motiv, în societățile totalitare care monopolizează informația formală, z. au o mare răspîndire. Uneori ele sînt lansate de mijloace de propagandă ale statului totalitar pentru a provoca anumite atitudini și compor- tamente care ar fi mai greu de obținut prin utilizarea mijloacelor formale. Circulația z. se restrînge atunci cînd există posibilitatea veri- ficării rapide a adevărului unei informații. V. comunicare, influență socială, informație. I. Mih. INDICATORI » DEMOGRAFICI « » ECONOMICI « SOCIALI Șl SOCIOLOGICI INDICATORI DEMOGRAFICI Vladimir TREBIGI . POPULAȚIA. STĂRI Șl STRUCTURI Populația (P) este ansamblul sau colectivitatea de locuitori ocupînd un anumit teritoriu (S): cazul cel mai general este populația națională. Subpopulația (Px și P,) este o fracțiune din această populație, constituită după o caracteristică oarecare (demografică, socială, economică etc.) cum ar fi populația masculină și feminină, populația tînără, adultă și vîrstnică, populația activă și inactivă, populația urbană și rurală. Structura populației este o repartiție după o caracteristică oarecare (Z): structura pe sexe și vîrste, structura după stare civilă etc. Descrierea structurii se face cu mijloacele clasice ale statisticii: repartiție, medie, mediană, quartile, decile etc. Starea populației este situația ei numerică consemnată la un moment dat de timp, de obicei cu prilejul recensămîntului populației. Starea este modificată în permanență de mișcarea populației (naturală și migratorie). Raportul dintre starea populației și mișcarea ei este desemnată de raportul dintre stocuri ș\ fluxuri. Populație la recensămînt (Pc) Numărul populației la recensămîntul populației, pe baza înregistrării individuale și a prelucrării corespunzătoare. La recensămîntul populației și al locuințelor din 7 ianuarie 1992 numărul populației a fost de 22.760.449. Populație medie (P) Numărul populației la mijlocul perioadei, de obicei, la mijlocul anului, calculat fie ca medie aritmetică a numărului populației la începutul și sfîrșitul anului, fie prin luarea în considerare a mișcării populației în decursul anului. în publicațiile statistice figurează ca "populația la 1 iulie" a anului respectiv. Acesta este numărul populației folosit la calculul ratelor demografice (de mortalitate, natalitate, nupțialitate, divorțialitate etc.). în 1991 populația medie a României a fost de 23.185.084. INDICATORI DEMOGRAFICI Populație la un moment de timp (Pt, Pt+1) Număr estimat al populației la 1 ianuarie al fiecărui an: Pt+1 = Pt + A, în care P, - numărul populației la 1 ianuarie anul anterior, Pt+1 - numărul populației la 1 ianuarie al anului următor, iar A - creșterea totală (sporul total) a populației între cele două date, compusă din creșterea naturală și creșterea migratorie. în perioada intercensitară 5 ianuarie 1977 și 7 ianuarie 1992. populația României a crescut cu 1.200.539 persoane fața de 21.559.910, cît a fost numărul ei la 5 ianuarie 1977. în această creștere totală 1.977.202 a reprezentat creșterea naturală și - 776.663 creșterea migratorie (negativă). Pentru proiectările demografice se folosește numărul populației la 1 ianuarie și nu numărul la 1 iulie. Densitatea geografică (aritmetică) a populației (d) Numărul de locuitori ce revine pe unitate de suprafață, după formula: p d --------. La recensămîntul populației din 7 ianuarie 1992: [kw' \ 22.760.449 nc o . , 2 d ---................•-•--••• 95,8 locuitori pe km 237.500 km' Se folosesc și alți indici: densitatea fiziologică, densitatea agrară. înlocuindu-se valorile de la numărător și numitor. Populație după sex (Ps) Subpopulație rezultată din repartiția după caracteristica demografică "sex". Cele două subpopulații sînt: populația masculină (PM) și populația feminină (PF). în publicații, ele apar sub denumirea de "bărbați" și "femei". Rată de masculinitate Proporția persoanelor de sex masculin în populația totală: pM ------------- -100. La recensămîntul din 1992. rata a fost: pM pr 11.182.290 1T1 82.290^-Ti’. 578?159 11,182^90 100^.491% 22.760.449 Raport de masculinitate Raport rezultat din împărțirea numărului persoanelor de sex masculin la numărul persoanelor de sex feminin: PM .....100 PF La nivelul populației totale. în 1992 raportul a fost: 111 82 290 ............100-96.6 bărbați la 100 femei. 11.578.159 Se calculează pe ani de vîrstă. grupe cincinale de vîrstă. uneori pe grupe mai mari. în România, raportul de masculinitate este supraunitar pînă la vîrsta de aproximativ 40 de ani. după care devine subunitar. De exemplu, la vîrsta de 2 ani 668 INDICATORI DEMOGRAFICI raportul este: 100.103,1 175.992 în schimb la vîrsta de 80 ani: 32.044 48.299 100 = 66,3% Explicația acestei regularități este următoarea: la naștere raportul de masculinitate este de 106 M : 100 F; din cauza supramortalității masculine, valorile raportului se diminuează, ajungînd subunitare la vîrsta de 40-44 ani. Raportul de masculinitate după vîrstă se calculează și pentru diferite subpopulații: urbană și rurală. activă și inactivă, pe județe etc. Populație după vîrstă (Px) Subpopulații rezultate din repartiția după caracteristica demografică "vîrstă". Vîrsta se exprimă în ani, grupe cincinale și. uneori. în grupe mai mari. Vîrsta este întotdeauna un interval. De pildă, populația în vîrstă de 2 ani împliniți înseamnă de la 2 ani la 3 ani, fără să atingă limita superioară. Pentru diferite calcule se ia mijlocul intervalului de vîrstă - nPx, în care: x - vîrsta; n - intervalul (un an. cinci ani) - ani de vîrstă; ^x: - grupă cincinală; 5PX: - mijlocul intervalului; (x + 0.5) și (x + 2.5) ani. Numărul populației în vîrstă de 60-64 ani se notează cu; 5P60. - iar mijlocul intervalului de vîrstă este de 62,5 ani. în mod convențional, repartiția după vîrstă începe cu vîrsta de zero ani (0-1) și se oprește la 100 ani. cuprinzînd deci 100 clase de vîrstă. corespunzătoare unui număr de 100 generații. Populația la recensămîntul din 7 ianuarie 1992 cuprinde deci generațiile apărute în anii 1892-1991. Generațiile anterioare anului 1892 au efective foarte reduse. Populația totală se compune din efectivele pe ani de vîrstă: 100 P = V . Py x 0 sau din efectivele pe grupe cincinale: 95 99 p - v b PX . x 0 4 Repartiția populației după sex și vîrstă poartă denumirea de repartiție (sau structură) demografică fundamentală. Reprezentarea grafică a acestei repartiții este piramida vîrstelor. Cel mai util este ca repartiția populației să fie la 1 ianuarie al anului respectiv, deoarece în acest caz efectivele cohortelor pe vîrstă corespund exact cu generațiile (tabel nr.1). Vîrstă medie a populației ( x ) Media aritmetica ponderată a efectivelor populației repartizate după vîrstă (ani sau grupe cincinale); 100 I(x + 05),Px * ' ----------------------(anH' ZA X 0 669 INDICATORI DEMOGRAFICI x - 95 99 Z(* + 2,5)5Px x 0 4__________ 95 99 Z5Px x 0 4 (grupe cincinale) O simplificare utilă aduce folosirea frecvențelor relative în locul frecvențelor absolute: Pv Px = .100, de unde x 0 100 «=100. X - o La 1 iulie vîrstă medie a populației totale a fost de 34,8 ani (rotunjit). (Tabel nr.1) Vîrstă mediană a populației (X med ) Valoarea numerică a vîrstei care împarte în două efectivul populației. Se folosește formula simplificată de interpolare: ȚP, 2 -ZPx-1 + n X MED - X MED Pmed în care: xmed ~ intervalul de vîrstă în care se află mediana; n - mărimea intervalului (un an sau 5 ani); y px - - jumatatea efectivului populației totale; ^Px -1 - numărul cumulat al populației pînă la intervalul median; PMED ~ efectivul populației din intervalul care conține mediana. La 1 iulie 1991, vîrstă mediană a fost de 32,8 ani. Prin urmare 11.992.542 locuitori se găsesc sub această vîrstă, iar cealaltă jumătate (11.992.542) se găsește peste această valoare. Pentru o descriere mai amplă se folosesc quartilele, decilele și percentilele. Se folosesc formule de interpolare după modelul medianei. Exemplu. Quartila întîi (QJ se calculează astfel: Q, = 15 + 5 25 ~23,1 = 16,2 ani. 8,1 Un număr de 5.796.271 se află sub vîrstă de 16,2 ani, iar restul de 17.388.813 au o vîrstă superioară celei de 16,2 ani. în publicațiile demografice ale O.N.U. se acordă, în ultimii ani, preferință vîrstei mediane în locul vîrstei medii. Populația de vîrstă tînără (P0-i4ani) Segment de populație cuprins între 0 și 14 ani, deci incluzînd 15 clase de ani de vîrstă. 670 INDICATORI DEMOGRAFICI Populația de vîrstă adultă (P15.59) Segment de populație cuprins între 15 și 59 de ani, incluzînd 45 de clase de ani de vîrstă. Populația de vîrstă bătrînă (P60 și peste) Segment de populație cuprins între 60 de ani și peste, deci convențional 40 de clase. Limitele sînt convenționale: uneori se folosesc grupele 0-19 ani, 20-64 ani, 65 ani și peste. La recensămîntul din 1992 aceste trei grupe se prezintă astfel (în procente): Grupa de vîrstă Ambele sexe 0-14 ani 22,4 15-59 ani 60,8 60 ani și peste 16,8 TOTAL 100,0 Raport de dependență (după vîrstă) Raport, exprimat în procente, între numărul populației de vîrstă tînără și al populației de vîrstă bătrînă, pe de o parte, și numărul populației de vîrstă adultă: p -i- P ' 0 \4ani 60 ani și peste -ț qq p ' 60 ani și peste în locul numerelor absolute se pot folosi numerele relative: RDV = 22,4 + 16,8 60,8 •100 = 64% Deci 100 persoane de vîrstă adultă "suportă" 64 tineri și bătrîni. Se calculează separat pentru cele două grupe mari de vîrstă. RDV măsoară "presiunea" celor două subpopulații. Nu este identic cu raportul de dependență economică. Proporția populației vîrstnice (60 de ani și peste), vîrsta mediană și raportul de dependență sînt indici care descriu procesul de îmbătrînire demografică (v). Populație după stare civilă Subpopulații rezultate din repartiția statistică a populației totale după caracteristica “stare civilă": necăsătorit(ă), căsătorit(ă), văduv(ă), divorțat(ă). Criteriile sînt cele stabilite de legislația fiecărei țări. Repartiția este pe sexe și vîrstă. Se determină la recensămîntul populației. La recensămîntul din 1992 situația se prezenta astfel: Stare civilă Simbol Ambele sexe mii persoane % Necăsătorit Pc 8.871 38,9 Căsătorit pm 11.659 51,2 Văduv 1.657 7,3 Divorțat Pd 600 2,6 671 INDICATORI DEMOGRAFICI Pe baza repartiției populației după stare civilă, sex și vîrstă se calculează indici precum: vîrsta persoanelor celibatare la prima căsătorie (indicele lui J. Hajnal). frecvența celibatului definitiv, importanți în sociologia și demografia familiei și a nupțialității. • MIȘCAREA NATURALĂ A POPULAȚIEI Numărul populației (P) este modificat în permanentă datorită nașterilor (N) si deceselor (M). în așa fel încît P.,< = P. + (N-M). Convențional, mișcarea naturală nu cuprinde numai nasterile și decesele: sînt incluse de asemenea căsătoriile si divorțurile, data fiind incidența acestora asupra nașterilor și familiei. Pentru descrierea și analiza mișcării naturale sînt indispensabile noțiunile de evenimente (demografice): naștere, deces, căsătorie și divorț. Suma acestor evenimente pe o perioadă de timp (de obicei un an) reprezintă fluxurile de evenimente. Ele pot fi evenimente unice, nerepetabile (decesul) și repetabile (căsătoria, nașterea, divorțul). Atunci cînd masele de evenimente sînt analizate în raport cu populația, ele devin fenomene demografice (mortalitate, natalitate, fertilitate, nupțialitate. divorțialitate). Evenimentele se raportează întotdeauna la o populație sau o subpopulație supusă riscului respectiv (în sens probabilist). Optica în care se analizează aceste fluxuri de evenimente, poate fi transversală (v) și longitudinală (v). cu alti termeni, sincronică și diacronică. Cei mai importanți indici sînt: calendarul evenimentelor și intensitatea acestora. Sursa pentru cunoașterea mișcării naturale este statistica stării civile pe baza buletinelor de stare civilă. Decesele și mortalitatea populației. Evenimentul este decesul sau moartea (M). populația expusă riscului de moarte este întreaga populație (P). fenomenul demografic este mortalitatea (v). înțeleasă ca acțiune a mortii asupra populației (sau a subpopulațiilor). măsurată cu diferite rate (frecvențe relative). Cea mai corectă descriere a mortalității ne dă tabela de mortalitate. Rată brută de mortalitate (RBM sau m) Frecvența deceselor în populația totală, după formula: RBM - m = ~- 1000 P În 1991. numărul deceselor a fost de 251.760 iar numărul populației la 1 iulie 1991. de 23.185.084. de unde: RBM m . 23.185.084 10.9%o Acestei rate i se mai spune mortalitate generală. Se calculează separat pentru populația masculină și cea feminină. RBMm - mM RBMr --- mF 134.547 -----------1000 - 11.8%o 11.435.286 117 213 -----------1000 = 10.8%o 11.749.798 672 INDICATORI DEMOGRAFICI Rată de mortalitate după vîrstă (mx) Frecvența deceselor în populația repartizată după caracteristica "vîrstă": Mx ~ . ... x mx = —- • 1000, in care x - virsta (in am sau grupe cincinale). Px în 1991, decesele feminine la vîrstă de 10-14 ani au fost de 330, iar numărul populației de 10-14 ani la 1 iulie 1991 de 949.226 deci: m = -1000 = —1000 = 0,35%o 15P10 946.226 La vîrstă de 80-84 ani: m = -^§2. .1000 = ^173.. 1000 = 124,9%o 15^80 177.467 Mortalitatea este funcție de vîrstă și sex. în exemplul de mai sus mortalitatea la populația feminină de vîrstă de 80-84 ani este de 357 ori mai mare ca la grupa de vîrstă 10-14 ani. Rată standardizată de mortalitate (m*) Rată calculată în raport cu o populație standard (P*) (metoda directă) sau o rată din rate specifice standard de mortalitate. Rata se folosește pentru asigurarea comparabilității diacronice și sincronice (între țări, de exemplu). Operația este necesară - ca și în cazul altor fenomene demografice - pentru că rata generală este o medie aritmetică ponderată cu efectivele populației de vîrstă respectivă: M Mx m = — my =—- P Px de unde: m = ^mxPx IA Ponderile (Px) variază de la o populație la alta, de aceea se folosește populația standard. Rata de mortalitate infantilă (mo) Frecvența deceselor în vîrstă de 0 ani (decese infantile) în populația în vîrstă de 0 ani. Convențional, rata se calculează ca raport între numărul deceselor sub 1 an și numărul născuților-vii din aceeași perioadă: mQ = —2- • 1000 0 N în 1991, Mo = 6258, iar N = 275.275, 6.258 . ___ ___o/ r7?n —----------- 1000 = 22,7/>©. 0 275.275 Exprimînd influența unui număr mare de factori (sanitari, educaționali, economici, sociali etc.), rata de mortalitate infantilă este un indice al calității vieții populației sau subpopulațiilor respective. Rata se calculează pe total țară, pe mediile urban și rural, pe județe și provincii istorice. Analiza aprofundată a mortalității infantile cere detalierea ei în: mortalitate endogenă și mortalitate exogenă, mortalitate neonatală și postnatală, pe cauze de deces. 673 INDICATORI DEMOGRAFICI Rată de mortalitate pe cauze de deces Rată specifică de mortalitate rezultată din raportarea deceselor de o anumită cauză la numărul populației respective. în 1991, numărul decedaților din cauza bolilor cardiovasculare a fost de 152.607. Rata specifică de mortalitate datorată acestei cauze: 152.607 lnnn_RRO/ ------------------- I UUU — o,o/oo 12.185.084 Se calculează ca proporții la 100.000 persoane. Tabela de mortalitate Tabel conținînd seriile funcțiilor biometrice ce descriu mortalitatea ca funcție de vîrstă pentru o populație sau subpopulație, dintr-o anumită perioadă de timp. Principala serie de valori se referă la probabilitățile de deces (nqx) pe baza căreia se calculează celelalte funcții biometrice. Se elaborează și se publică, de obicei, de oficiile naționale de statistică. Poate fi completă (pe ani de vîrstă) și prescurtată (pe grupe de ani de vîrstă). Cea mai recentă tabelă de mortalitate publicată pentru România este pe anii 1988-1990, descriind deci mortalitatea pe acești trei ani. Funcțiile sînt: □ x - vîrsta exactă; □ l(x) - numărul supraviețuitorilor de vîrstă (x) dintr-o cohortă ipotetică de 100.000 născuți-vii; □ d(x) - probabilitatea de deces, adică probabilitatea ca o persoană de vîrstă (x) să decedeze înainte de a atinge vîrsta de (x+1); □ p(x) - probabilitatea de supraviețuire, complementul probabilității de deces: p(x) = 1 - q(x); □ L(x) - numărul mediu al supraviețuitorilor în intervalul de vîrstă (x) la (x+1), calculat ca ——; □ e(x) - speranța medie de viață la vîrsta (x), reprezentînd numărul pe care îl mai are de trăit o persoană de vîrstă (x) dacă ar trăi tot restul vieții în condițiile mortalității specifice perioadei pentru care s-a calculat (în cazul nostru anii 1988-1990). Pe baza tabelei de mortalitate se mai calculează și alte valori: T(x) - suma om - anilor trăiți de cohorta ipotetică respectivă; xMED - vîrsta mediană sau probabilă ; xM0D - viață modală sau normală. Pentru întocmirea tabelei de mortalitate, inputul informațional este: repartiția deceselor după vîrstă (nqx) și a populației după vîrstă (nPx); pe această bază se determină ratele specifice de mortalitate (nmx). Acestea se convertesc în probabilități de deces, după o formulă simplificată: în sfîrșit, valorile nqx se aplică la numărul supraviețuitorilor al căror efectiv inițial, l0 = 100.000 (rădăcina tabelei). Tabela de mortalitate se întocmește, în mod obișnuit, transversal (v), iar valorile ei sînt valabile pentru o cohortă (generație) ipotetică sau sintetică. Șirul valorilor L(x) reprezintă populația staționară, ca model matematic. Reproducem tabela de mortalitate a populației României (ambele sexe) pe anii 1988- 1990. 674 INDICATORI DEMOGRAFICI Vîrsta (x) Numărul supraviețuitorilor l(x) Numărul deceselor d(x) Probabilitatea de deces q(x) Numărul mediu al supraviețuitorilor L(x) Speranța de viață e(x) (0) (1) (2) (3) (4) (5) 0 ani 100.000 2.609 0,02609 98.695 69.56 50 ani 88.101 659 0.00741 87.774 25,97 90 ani 4.987 1.369 0,27444 4302 2,63 Să se observe că 100.000 de supraviețuitori (la naștere) au șansa (medie) să trăiască 69,56 ani; în schimb cei 88.101 supraviețuitori la 5 ani au șansa să mai trăiască 25,97 ani (deci 50 + 25,97 ani = 75,97 ani), iar cei 4987 de supraviețuitori ajunși la vîrsta de 90 ani păstrează șansa de a mai trăi 2,63 ani (deci 90 + 2,63 = 92,63 ani). Speranță de viață la naștere () Numărul mediu de ani de viață pe care îi are de trăit o persoană de la naștere pînă la vîrsta limită (co), considerînd că persoana va trăi în condițiile mortalității din perioada pehtru care s-a făcut tabela de mortalitate. Formula de calcul: eS = — = După tabela de mortalitate 1988-1990, speranța de viață la naștere a fost: ■ ambele sexe: 69,56 ani, ■ bărbați: 66,56 ani, ■ femei: 72,65 ani. Fiind vorba de valori transversale (pentru o cohortă ipotetică), sensul este următorul.un nou-născut în anii 1988-1990 are șansa de a trăi în medie 69,56 ani dacă pînă în anii 2088-2090 mortalitatea pe vîrste va fi cea observată în anii 1988-1990. Se înregistrează frecvente confuzii cu longevitatea speciei umane, considerată de biologi a fi de 115-120 ani, uneori, cu vîrsta medie a populației. I se mai spune durata medie a vieții; demografic i se mai spune viața medie, fiind calculată ca o medie aritmetică. Viață mediană sau viață probabilă (vMED) Durata de viață pe care un nou-născut are o șansă din două de a depăși, în condițiile tabelei de mortalitate respective. Se determină cu ajutorul formulei de interpolare: / -/o x • n 2 ^MED = X MED + J 1 x-n ~ 1 xn-î în care: xMED - începutul valorii intervalului de vîrstă în care se află mediana; = 100^00 = 50 000 2 2 675 INDICATORI DEMOGRAFICI - Ix+n - numărul supraviețuitorilor la începutul intervalului x + n, anterior intervalului corespunzător medianei; - Ix+n+i - numărul supraviețuitorilor din intervalul imediat posterior intervalului corespunzător medianei; - k - mărimea intervalului (1 an, 5 ani). în coloana (1) vîrstă mediană se află între 74 de ani (numărul supraviețuitorilor este de 52.366) și 75 ani (numărul supraviețuitorilor este de 49.472); Pînă la vîrstă de 74,82 ani supraviețuiește o jumătate din cohorta ipotetică; cealaltă jumătate se va stinge treptat după această vîrstă. Viață normală sau vîrstă modală la deces (VM0D) Vîrstă la bătrînețe care corespunde valorii modale a deceselor: V - y + v MOD ~ ^MOD + în coloana (2) numărul cel mai mare de decese se înregistrează la vîrstă de 80 de ani; 3.545; la 79 ani, numărul deceselor a fost de 3395, iar la vîrstă de 81 a fost de 3.459. "Normal" ar fi ca oamenii să ajungă la această vîrstă cînd se înregistrează cea mai mare frecvență a deceselor. Pentru populația României, pe baza tabelei de mortalitate 1988-1990, cele trei valori sînt următoarele (ambele sexe). Speranța de viață la naștere (durata medie a vieții sau viața medie): 69,45 ani. Viața probabilă (viața mediană): 74,82 ani. Viața normală (viața modală la deces): 80,64 ani. • CĂSĂTORIILE Șl NUPȚIALITATEA. DIVORȚURILE Șl DIVORȚIALITATEA Evenimentul este căsătoria (C), iar fenomenul demografic este nupțialitatea, frecvența căsătoriilor într-o populație sau subpopulație. Evenimentul este repetabil, de aceea se modifică atît căsătoria prin introducerea noțiunii de rang, cît și populația expusă riscului. Distingem deci căsătoria de rangul unu, sau prima căsătorie (C), înțelegîndu-se căsătoria din starea civilă necăsătorită și recăsătoria (C"), adică căsătoria din starea civilă de văduvă și divorțată. Pentru prima căsătorie, populația expusă riscului acestui eveniment este populația necăsătorită de vîrstă legală de căsătorie (în România, potrivit Codului Familiei vîrstă de 18 ani, pentru bărbați, și 16 ani, pentru femei). Populația expusă riscului de recăsătorie este populația cu starea civilă văduvă și divorțată. (Pv și Pd). Ratele de nupțialitate și de primonupțialitate, ca și tabelele de nupțialitate se întocmesc pe sexe și pe vîrste. Prima căsătorie marchează debutul primei secvențe a ciclului de viață familială (v), noțiune introdusă de sociologul american Pitirim A. Sorokin, dezvoltată de o serie de sociologi și demografi. Rată brută de nupțialitate (RBC sau c) Frecvența căsătoriilor în sînul unei populații: RBC = c = — -1000 P 676 INDICATORI DEMOGRAFICI în care: C - numărul total al căsătoriilor (inclusiv al recăsătoriilor); P - ndmărul populației la 1 iulie al anului respectiv. în 1991, s-au înregistrat 183.388 căsătorii; populația la 1 iulie 1991 a fost de 23.185.084. FISC = c= 183388_ = 7 9%o 23.185.084 Caracterul acestei rate este general și vag; pentru comparații globale internaționale ea este totuși folosită. Rată de primo-nupțialitate după vîrstă (cx) Frecvență a primelor căsătorii după vîrstă în populația totală de vîrstă respectivă, indiferent de starea civilă a populației. Normal, ar fi ca numărul primelor căsătorii să se raporteze numai la populația necăsătorită, respectîndu-se principiul populației expuse riscului primei căsătorii. Acest deziderat se realizează numai prin întocmirea tabelei de nupțialitate, ca tabelă probabilistă, asemănătoare cu tabela de mortalitate. Rată totală de primo-nupțialitate (RTC') Suma ratelor de primo-nupțialitate după vîrstă (^cx'Y Pe baza unui tabel special se calculează acest indice - care exprimă intensitatea primonupțialității - și vîrsta medie (mediană) - care exprimă calendarul fenomenului. Modul de calcul este prezentat în tabelul nr. 2. □ rate de primo-nupțialitate: 5^ 5Cx=^ 5rx □ rata totală de primo-nupțialitate: X 5Cx' “ 5(Ci5' +5 c20' +... +5C45') □ 173,74 = 60,13 + 86,69 + 17,89 + 4,92 + 2,19 + 1,15 + 0,77 Intervalul fiind cincinal, suma trebuie înmulțită cu 5: 173,74x5 = 868,7 Rata totală de primo-nupțialitate (868,7) înseamnă numărul mediu de prime căsătorii revenind la efectivul inițial de 1000 de persoane avînd starea civilă necăsătorită. Se exprimă și la unitate: 0,87 prime căsătorii la 1 persoană cu starea civilă necăsătorită. Cohorta este ipotetică sau sintetică, calculul este în optică transversală. Uneori, în demografie (în cea franceză, în special) rata totală de primo- nupțialitate este numită "indice sintetic al primo-nupțialității" sau "suma primelor căsătorii reduse". Vîrstă medie la prima căsătorie (xc ) Medie aritmetică ponderată a ratelor de primo-nupțialitate după vîrstă: y5Ux + 2,5) 3822,25 _ xC' = '------— = - = 21,99 ani « 22 ani 173,74 La bărbați acest indicator este de 25,2 ani. 677 INDICATORI DEMOGRAFICI Vîrstă mediană la prima căsătorie ( Xmed ) Vîrstă care împarte în două cohorta ipotetică de persoane necăsătorite (formula vîrstei mediane a populației). Xmed =20 + 5 86,87-60,13 86,69 = 21,54 ani La bărbați, vîrstă mediană este de 24,01 ani. Frecvență a celibatului definitiv Proporția, în procente a persoanelor rămase necăsătorite, la vîrstă de 50 de ani (convențional). Se determină pentru o generație reală, o cohortă ipotetică sau la un recensămînt al populației. în exemplul nostru, pentru populația feminină: (1 -0,8687) : 100 = 0.13 -100 = 13%. în condițiile nupțialității din 1991 circa 13% din femeile necăsătorite din cohortă vor rămîne necăsătorite iar 87% vor contracta o primă căsătorie. La recensămintele populației această proporție este de 3,5 - 4,0 %. Rată brută de divorțialitate (RBD) Frecvența divorțurilor într-o populație: «60 = 2.1000 p în 1991, s-au înregistrat 37.031 divorțuri, populația la 1 iulie 23.185.084. RBD = . 100 = 16%o 23.185.084 Caracterul acestei rate este general și vag. Se întrebuințează totuși în publicațiile statistice. Întrucît divorțul este evenimentul care afectează numai persoanele cu starea civilă căsătorită, calculul mai exact al ratelor de divorțialitate se face ținînd seama de populația expusă riscului de divorț. Rata de divorțialitate după vîrstă Frecvența divorțurilor în populația căsătorită, repartizată după vîrstă. Rata de divorțialitate după durata căsătoriei Frecvența divorțurilor raportată la efectivul unei promoții de căsătorii. Pentru descrierea și analiza divorțialității se întocmește tabela de divorțialitate, asemănătoare cu tabele de nupțialitate, avînd prototip tabela de mortalitate. Indici precum: numărul divorțurilor la 100 căsătorii în cursul perioadei (anuală), numărul copiilor minori rămași în urma desfacerii căsătoriei nu solicită metode de calcul speciale. • NAȘTERI, NATALITATE, FERTILITATE Evenimentul este nașterea-vie (N), produsul fiind născutul-viu (N). în publicațiile statistice din România se folosește "născutul-viu"; numărul născuților vii nu este identic cu numărul nașterilor-vii, din cauza nașterilor multiple. Populația expusă riscului de naștere este numai populația de vîrstă fertilă, considerată convențional ca populație în vîrstă de 15-49 ani, deci 35 cohorte de vîrstă corespunzînd unui număr de 35 generații. Nașterea-vie este un eveniment demografic respectabil. Vom distinge deci ranguri: 678 INDICATORI DEMOGRAFICI născutul viu de rangul 1 (NJ, de rangul 2 (N2), de rangul n (Nn). în mod corespunzător, se diferențiază populațiile expuse nașterii: femei care nu au avut nici o naștere (nulipare) au riscul evenimentului nașterii de rangul unu etc. Fenomenul demografic este natalitatea, noțiune generală și imprecisă, și cel de fertilitate, care se referă numai la femeile de vîrstă fertilă. Cum evenimentul de naștere-vie este legat, în măsură covîrșitoare, de evenimentul căsătoriei, se va face distincție între fertilitatea femeilor în general, și fertilitatea căsătoriilor, numită și fertilitate legitimă (conjugală sau matrimonială). Distingem și fertilitatea nelegitimă. Fertilitatea poate fi feminină și masculină; prioritate în demografie se acordă fertilității feminine; cînd nu se specifică expres, prin fertilitate se înțelege fertilitatea populației feminine. Rată brută de natalitate (RBN sau n) Frecvență a nașterilor-vii sau a născuților-vii în sînul populației totale: RBN = n = — 1000, P în care: N - numărul nașterilor-vii din perioada respectivă (de obicei, un an); P - numărul populației la 1 iulie al anului respectiv. în 1991, numărul născuților-vii 275.275, populația la 1 iulie 1991 a fost de 23.185.084. 275 275 RBN = n = —— • 1000 = 11,87 * 1,9%o 23.185.084 Rata are o utilizare universală, deși caracterul ei este vag și imprecis. Noțiunea de "populație expusă riscului de naștere" este absentă, populația de la numitor înglobînd bărbați și femei, copii și bătrîni etc. Se calculează pentru populația urbană și rurală, pe județe și provincii istorice. Generație în sens strict demografic, numărul de născuți-vii în decursul unei perioade determinate (de obice, un an). Distingem generație masculină și generație feminină. ■ Generație totală 1991 = 275.275 născuți vii; ■ Generația masculină 1991 = 140.941 ■ Generația feminină 1991 = 134.334 Se mai folosește expresia de grupe pe generații, de exemplu, generațiile 1967- 1971, cu efective mari, apărute după aplicarea decretului No. 770/1966 cu privire la regimul avorturilor. Aceste cinci generații, cu un efectiv de 2.336.799 născuți-vii erau cu 900.505 mai mare ca cele cinci generații ‘anterioare 1962-1966, adică cu 63% mai numeroase. Descrierea și analiza evenimentelor unei generații este de resortul analizei longitudinale (pe cohorte), metodă privilegiată în demografie. Raport de feminitate la naștere Proporția născuților-vii de sex feminin la naștere. Nm+Nf 140.941 + 134.334 Populație feminină de vîrstă fertilă (35Pf5) Numărul populației de sex feminin cuprinsă (convențional) între vîrstele de la 15 679 INDICATORI DEMOGRAFICI la 50 ani (exclusiv), considerate capabile de a aduce pe lume născuți-vii. Această populație are 35 de clase de vîrste, corespunzînd unui număr de 35 de generații. La 1 iulie 1991 numărul populației feminine de vîrstă fertilă a fost de 5.637.098, reprezentînd 48% din populația feminină totală și 24% din populația României. Expresia de "potențial reproductiv", folosită pentru populația de vîrstă fertilă, este imprecisă, iar cea de "contingente feminine fertile" ar trebui evitată. Cei 275.275 născuți-vii din anul 1991 au fost aduși pe lume de generațiile de femei din anii calendaristici 1942-1976, în vîrstă de 15-49 de ani, în anul 1991. Pentru calculele demogafice populația de vîrstă fertilă este repartizată pe ani de vîrstă: ^PJ și pe grupe cincinale (5PX). Cel mai adesea se folosește gruparea pe intervale cincinale, în număr de șapte: 15-19, 20-24, 25-29, 30- 34, 35-39, 40-44, 45-49. Proporție a născuților-vii nelegitimi Proporția, în procente, a născuților-vii avînd tată necunoscut. în România, acest indice este de 6-7% din numărul total al născuților vii. Rată generală de fertilitate (F) Frecvența născuților-vii la efectivul populației feminine de vîrstă fertilă: N F = —---1000 pF 35 M 5 în 1991, valoarea acestui indice a fost: 275 275 F = -1000 = 48,8%o 5.637.098 Indicele este vag, deoarece fertilitatea este funcție de vîrstă, încadrîndu-se într-un model ("pattern"), fiind maximă la vîrstele 20-29 ani, scăzînd apoi rapid. Rată de fertilitate după vîrstă (nfx) Frecvență a născuților-vii raportată la numărul femeilor de vîrstă respectivă: Jx=-^-1000 n ’x în care: n - intervalul de vîrstă (un an, mai obișnuit cinci ani). Pentru cazul cînd n = 5, vom avea șapte rate după vîrstă: 5fi5; 5*20; 5*25! 5*30; 5*35; s*^ 5*45! 6*501 (limita superioară a intervalului nu este inclusă). Rată totală de fertilitate (RTF) Suma ratelor de fertilitate după vîrstă: 49 RTF = £ n fx ; în cazul în care n = 5, x=15 formula revine: 45-49 RTF = 5 Xsf* x=15-19 Se exprimă în promile; în cazuri speciale, la unitate. Inputul informațional și modul de calcul al ratei totale de fertilitate se găsesc în tabelul Nr. 3. Se însumează ratele de fertilitate după vîrsta (5fx), iar rezultatul 311,9 se înmulțește cu 5 (mărimea intervalului). RTF = 5.311,9 = 1595,5 sau 1560 născuți-vii la 1000 femei de vîrstă fertilă. 680 INDICATORI DEMOGRAFICI Obișnuit, se exprimă la unitate: 1,6 copii revenind la o femeie de vîrstă fertilă. Calculul este în optică transversală, indicele este valabil pentru o cohortă ipotetică sau sintetică. Ca și la speranța de viață la naștere, determinată transversal, sensul exact al ratei totale de fertilitate este următorul: numărul mediu de copii pe care l-ar aduce pe lume o femeie care ar parcurge cei 35 ani de viață fertilă de acum înainte, avînd la fiecare vîrstă fertilitatea specifică din anul 1991. Este cu desăvîrșire falsă afirmația că 1,6 copii este numărul mediu de copii pe care i-a născut o femeie în vîrstă de 15-49 ani în România. Pentru acest indice se mai folosește expresia de indice sintetic sau conjunctural al fertilității. Indicele poate fi calculat separat pentru născuții-vii de sex feminin, aplicîndu-se proporția acestora la naștere la numărul total al născuților vii: RTF feminină = 1559,5 x 0,488 = 761,036 sau 0,76 copii de sex feminin revenind la o femeie în perioada fertilă. Termenul de "suma nașterilor reduse", preluat din demografia franceză, trebuie evitat. Vîrstă medie a mamelor la nașterea copiilor (x sau a ) Media aritmetică a vîrstelor ponderate cu ratele de fertilitarte după vîrstă: 45-49 ^(x + 2,5)5/x V _ o _ X-15-19______________________ Din tabelul Nr. 3 datele respective sînt: - - 7.799,45 x = a =------!— 311,9 = 25,0 ani Vîrstă medie exprimă calendarul, în timp ce rata totală de fertilitate măsoară intensitatea fertilității. Vîrstă mediană a mamelor lă nașterea copiilor lor ( Xmed ) Vîrstă pînă la care se nasc jumătate din copiii respectivi. Formula de interpolare este aceeași ca la calculul vîrstei mediane la prima căsătorie: c 155,95-49,8 X MED =20 + 5------------------- 131,1 = 24,0 ani Descendența finală (D50) a unei generații de femei Numărul mediu de copii pe care îi lasă în urma sa o generație reală de femei pînă la vîrstă limită de fertilitate, considerată convențional, 50 ani. Indicele este calculat în optică longitudinală (pe cohorte). Informația se obține cu prilejul recensămintelor populației (longitudinal retrospectiv) sau prin anchete speciale pe bază de eșantion. La recensămîntul din 1992, populația în vîrstă de 45-49 ani (generațiile 1942-1946), în număr de 595.300, au avut în total 1.384.311 născuți-vii, de unde descendența finală 1 384 311 :----1000 = 2.325 născuti-vii sau 2-3 copii. 50 595.300 ' Descendență finală a unei promoții de căsătorii Numărul mediu de copii realizat de o promoție de căsătorii pînă la durata convențională de 25 ani. După această durată a căsătoriei numărul născuților-vii este foarte redus (cazul României). 681 INDICATORI DEMOGRAFICI Rată a avorturilor Frecvența avorturilor într-o populație. Se poate calcula raportînd numărul avorturilor la populația totală, la populația feminină de vîrstă fertilă și la numărul născuților-vii din aceeași perioadă. Pentru anii 1990-1992, situația avorturilor în România a fost: Anii Născuți-vii Avorturi Rata avorturilor 1990 314.700 992.265 3.153 1991 275.300 866.934 3.149 1992 260.500 691.863 2.656 Se exprimă și la unitate: 3,2 avorturi la 1 născut-viu (1990), 2,7 avorturi la 1 născut viu (1992). • MIȘCAREA MIGRATORIE A POPULAȚIEI Cea de a doua parte a mișcării generale a populației este mișcarea migratorie. Distingem migrația internă, în cadrul aceleiași țări, între unități teritorial-administratrive, între sate și orașe și migrația internațională sau externă. Convențional, se consideră migrație numai cea însoțită de schimbarea domiciliului legal al persoanei respective. în acest caz, vom avea localitatea de origine (sau de plecare) și localitatea de destinație (sau de sosire). Masele de persoane în migrație constituie fluxuri migratorii. Sursa statistică de date asupra migrației sînt: statistica administrativă a schimbărilor de domiciliu și recensămintele populației. Acestea din urmă înregistrează două caracteristici: localitatea domiciliului actual al persoanei recenzate și localitatea de naștere, eventual localitățile în care persoana recenzată a avut domicilii succesive. Descrierea statistică a migrației interne și internaționale se face cu ajutorul ratelor, după asemănărea ratelor mișcării naturale a populației. (Vezi Mobilitate socială). Model migratoriu Modul matematic care descrie fluxurile migratorii între două localități, folosind noțiunea de atracție și de respingere ("push-and-pull"), între care se interpune distanța (spațială, culturală etc.). Acest model, de tip gravitațional, a fost elaborat și pentru România, de ing. I. Measnicov (1903-1984), care i-a găsit următoarea formulă: Y = pe^ în care : Y = numărul imigranților; cc și P - parametri ce trebuie estimați pe baza datelor empirice Metodă a mișcării naturale la determinarea mișcării migratorii Metodă indirectă prin care se stabilește volumul migrației, după formula: Pt+1 = Pt + (N - M) + (I - E), de unde: I - E = Pt+1 - Pt- (N - M) Soldul migratoriu este diferența dintre creșterea totală și creșterea naturală (sporul natural). După datele publicate de Ministerul de Interne în perioada 1 ianuarie 1990 - 31 decembrie 1992 au solicitat și li s-a aprobat stabilirea domiciliului în străinătate 222.670 de cetățeni străini. Dintre aceștia 121.512 (54,5 la sută) sînt de 682 INDICATORI DEMOGRAFICI naționalitate germană, 61.812 (27,7 la sută) au naționalitatea română, 32.983 (14,8 la sută) de naționalitate maghiară și 6.358 (3 la sută) alte naționalități. • REPRODUCEREA POPULAȚIEI Creșterea demografică Evoluția numărului populației sau dinamica demografică se caracterizează cu diferite rate care iau în considerare creșterea totală (Pt+1 - Pt) și cele două componente ale sale: creșterea naturală (Pt + (N - M)) și creșterea migratorie (Pt + (l - E)), în care: (N - M) este excedentul natural (sporul natural), iar (I - E) este soldul migratoriu. Prin urmare, creșterea totală Pt+1 - Pt = (N - M) + (I - E). Exemplu: Anul Numărul populației la 1 ianuarie Creșterea totală (P„-Po) Născuți-vii în cursul anului (N) Decedați în cursul anului (M) Excedentul natural (N-M) 1987 22.895.058 108.744 383.199 254.286 128.913 1988 23.003.802 107.719 380.043 253.370 126.673 1989 23.111.521 99.874 369.544 274.306 122.238 1990 23.211.395 - - - - Soldul migratoriu se determină prin metoda mișcării naturale. Anul Creșterea migratorie = totală-naturală totală naturală 1987 108.744 128.913 -20.169 1988 107.719 126.673 - 18.954 1989 99.874 122.238 - 22.364 Pe această bază se calculează diferitele rate. Rată a creșterii totale (r) Raportul dintre numărul populației la două momente succesive: r = ^—— 100 P. Rată a creșterii naturale (rnat) Raportul dintre excedentul natural și numărul populației la începutul perioadei: în mod obișnuit, pentru comparabilitate cu ratele de natalitate și de mortalitate, rata excedentului natural se calculează în raport cu numărul populației la 1 iulie și se exprimă în promile. 683 INDICATORI DEMOGRAFICI Rată a creșterii migratorii (rmjgr) Raportul dintre soldul migratoriuși numărul populației la începutul perioadei: Cele trei rate sînt: Anul Rate (%) Creșterea totală Creșterea naturală Creșterea migratorie 1987 0,47 0,56 -0,09 1988 0,47 0,55 -0,08 1989 0,43 0,53 -0,10 Rată medie anuală a creșterii populației (r) Media ratelor anuale de creștere, calculată de obicei ca medie geometrică: (1 + r)n , de unde: Se rezolvă prin logaritmare. 1988 _ 23.003.802 1987 " 22.895.058 1989 _ 23.111.521 1988 “ 23.003.802 1990 = 23.211.395 1989 " 23.111.521 •100 = 100,47 •100 = 100,47 •100 = 100,43 Rata medie anuală de creștere a populației. (1 + r) = Vi,0047 x 1,0047 x 1,0043 = ^1,01383 r = Vl,01383 -1 r + 1,0046 - 1 = 0,0046 sau 0,46% Se poate calcula și cu ajutorul funcției exponențiale. Rata medie anuală de creștere a populației este un indice universal: în publicațiile O.N.U. naționale, în proiectări demografice. Multă vreme avînd valoarea de 1,0-1,3%, în ultimii ani ea a devenit, în România, negativă. Pentru perioada intercensitară 1977-1992 creșterea se prezintă astfel: ■ Populația la 5 ianuarie 1977 ............ 21.559.910 ■ Populația la 7 ianuarie 1992 ................ 22.760.449 684 INDICATORI DEMOGRAFICI ■ Creșterea totală................................ 1.200.539 ■ Creșterea naturală (excedentul natural)......... 1.977.202 ■ Creșterea migratorie (soldul emigrației)........ - 776.663 ■ Rata creșterii totale........................... 105,6% ■ Rata medie anuală de creștere.................................... (t = 15): (1 + r)15 = 1,0567 r = ^1,0567 , „ , log 1,056 0,01345 ______________________ log(1 + r) = —— = 0,000897 r = 0,2% anual Diminuarea ratei medii anuale de creștere a populației României se datorează atît scăderii excedentului natural cît și emigrației nete negative. în cazul în care nu ar fi avut deloc emigrația, rata totală de creștere în perioada 1977-1992 ar fi fost de 9.2%, iar rata medie anuală ar fi reprezentat 0,6%. Perioadă de dublare a numărului populației Număr de ani necesari ca populația să-și dubleze efectivul în condițiile unei rate medii anuale de creștere a populației. Formula: (1 + r)' = 2, în care: r = rata medie anuală de creștere; 2 - dublul populației actuale; t - numărul de ani. Prin logaritmare: t log (1 + r) = log 2 iog 2 log(1 + r) Cu o rată medie anuală de 2%, rezultatul este: log 2 0,30103 t = —-— =------------------= 35 am log 1,02 0,00860 Cu rata medie anuală de creștere de 0,2%, numărul populației României s-ar putea dubla în 336 ani. Deci în anul 2328 populația ar ajunge la 45.530.898, dacă s-ar menține rata din anii 1977-1992. Asemenea calcule se fac în special pentru evidențierea creșterii populației mondiale și a regiunilor în curs de dezvoltare în condițiile ratelor ridicate din ultimii ani (2-3% anual). • REPRODUCEREA POPULAȚIEI Termen împrumutat din biologie, reproducerea (umană) se referă - stricto sensu - la procesul de reînnoire a generațiilor în sînul populațiilor, acestea fiind considerate ca ansambluri reînnoite, (în sens matematic). Un cuplu căsătorit aduce pe lume un număr de copii, se reproduce așadar; aceștia vor continua cuplul respectiv. O femeie lasă în urma ei copii, iar aceștia vor asigura continuarea femeii respective. în acest sens, expresia demografică, cea mai simplă este descendența finală (D50) a unei 685 INDICATORI DEMOGRAFICI generații de femei sau descendență finală a unei căsătorii (la o durată de circa 25 ani), în demografie, se ia în considerare, în mod obișnuit, numai reproducerea feminină. Dacă nu se ia în calcul efectul mortalității asupra descendenței atunci vorbim despre reproducerea brută] luarea în considerare a efectului mortalității ne conduce la noțiunea de reproducere netă. Pentru o populație dată, reproducerea poate fi măsurată numai prin crearea unui artificiu metodologic, adică prin construirea unei generații ipotetice sau sintetice, așa cum s-a procedat în calculul ratei totale de fertilitate (Tabel Nr. 3). Se va reține deci că operația este de tip transversal și că ratele demografice sînt valabile pentru o cohortă (generație) ipotetică Rată brută de reproducere (transversal sau de moment) Număr de fete pe care l-ar lăsa în urma sa o femeie între 15 și 49 de ani de viață, dacă în perioada viitoare ar avea fertilitatea pe vîrste, din perioada în care s-a făcut calculul. 49 RBR = R = (S^nfx x 15 în care: 6 - raportul de feminitate la naștere (0,488); 49 n fx - rata totală de fertilitate (exprimată la unitate). x 15 în 1991, rata totală de fertilitate a fost de 1,5595 copiii la o femeie în perioada fertilă (15-49 ani). Deci : RBR = R = 0,488 x 1,5595 = 0,76 fete. în condițiile fertilității din 1991 o femeii ar lăsa în urma ei 0,76 fete (76 fete la 100 femei) care să continue reproducerea ei în viitor. RBR poate fi unitară, subunitară și supraunitară, ducînd la noțiunile de reproducere lărgită, exactă și îngustată. Rată netă de reproducere (transversal sau de moment) Număr de fete pe care l-ar lăsa în urma sa o femeie între 15 și 49 ani de vîrstă, dacă în perioada viitoare ar avea fertilitatea și mortalitatea pe vîrste din perioada în care s-a făcut calculul. Se va recurge la tabela de mortalitate din care se vor extrage valorile coeficienților de supraviețuire (sx) de la naștere pînă la vîrsta respectivă. în locul coeficienților de supraviețuire poate fi luat numai coeficientul de supraviețuire a mamelor la nașterea copiilor lor. 95 914 In exemplul nostru :-----= 0,95914 25 100.000 49 RNR = R0 =d Xfx -s25 =0.488 -1,5595 0,95914 = 0,73 x 15 O femeie lasă în urma ei 0,73 fete (73 de fete la 100 femei), ținînd seama de fertilitatea și mortalitatea din perioada în care s-a făcut calculul. Valoarea de unu înseamnă înlocuirea exactă a generației: o fiică, reproduce pe mama. O valoare supraunitară înseamnă, reproducere pe scară lărgită, iar o valoare subunitară anunță declinul demografic. în România, în anii 1962-1966 și 1990-1992 valoarea acestui indice a fost subunitară. 686 INDICATORI DEMOGRAFICI Nivel necesar al fertilității pentru înlocuirea exactă a generațiilor Număr de copii și, respectiv, de fete care este necesar pentru înlocuirea exactă a generației mame de către generația fiică. Ținînd seama de raportul de masculinitate la naștere de 1,05-1,06 născuți-vii de sex masculin la 1 născut-viu de sex feminin, un cuplu căsătorit (o femeie) ar trebui să aducă pe lume 2,05-2,06 copii (1,06+1,0) pentru a-și asigura înlocuirea simplă în absența mortalității. Dacă luăm în considerare mortalitatea (și deci rata netă de reproducere să fie egală cu unu), numărul de copii ar trebui să fie de 2,14, din care: al fetelor de 1,04. Vom spune că 2,14 copii este pragul de înlocuire exactă a generațiilor în România. Lungime medie a unei generații (T) Termen exprimînd distanța între generația-mamă și generația-fiică, și care este vîrstă medie a mamelor la nașterea tuturor copiilor. în 1991, acest indice era de 25 ani. Prin urmare, într-un secol, în condițiile specifice din România, vom avea patru generații succesive. Pe plan internațional se acceptă valoarea de 30 ani, deci trei generații într-un secol. Indicele are o mare importanță în analizele demografice, psihologice și sociologice, deoarece fiecărei generații i se asociază anumite variabile psihologice, culturale etc. Rată intrinsecă a creșterii naturale (rata lui Lotka) Indice propus de actuarul și demograful american A.J. Lotka (1880-1949) în cadrul teoriei sale despre modelul matematic al populației stabile și care sintetizează "legea" de mortalitate și "legea" de fertilitate a populației observate, considerate ca neschimbate. Formula: logRNR T log e Cînd rata netă de reproducere este subunitară, rata lui Lotka este negativă. Multiplicator tranzițional al populației (M) Indice propus de demograful francez J.C. Chesnais pentru a măsura viteza de schimbare în cadrul tranziției demografice (v), luînd în considerare fazele principale ale acesteia și ratele medii anuale ale creșterii naturale. Noțiuni complementare sînt: H - înălțimea tranziției și D - decalajul de timp între începutul scăderii mortalității și începutul scăderii fertilității, adică: d = t„-t. Proiectare demografică Metoda de estimare prospectivă a numărului și structurii populației pentru orizont oarecare, adoptînd ipoteze cu privire la fertilitate, mortalitate și migrație. 687 INDICATORI DEMOGRAFICI Tabel nr. 1 Populația României (ambele sexe) la 1 iulie 1991 pe grupe de vîrste. Calculul vîrstei medii și mediane Grupa de vîrstă (x, x+4) Numărul populației (5Px)’ Mijlocul intervalului (x+2, 5) Frecvență relativă p =_£l.ioo □ X p rx 5PX (x+2,5) Frecvențe relative cumulate (0) (1) (2) (3) (4) (5) TOTAL 23.185.084 - - — - 0-4 ani 1.726.850 2,5 7,5 18,625 7,5 5-9 ani 1.661.376 7,5 7,2 53,775 14,7 10-14 ani 1.940.607 12,5 8,4 104,625 23,1 15-19 ani 1.885.563 17,5 8,1 142,275 31,2 20-24 ani 2.089.307 22,5 9,0 202,725 40,2 25-29 ani 1.344.003 27,5 5,8 159,500 46,0 30-34 ani 1.642.261 32,5 7,1 230,100 53,1 35-39 ani 1.741.026 37,5 7,5 281,625 60,6 40-44 ani 1.518.075 42,5 6,6 278,375 67,2 45-49 ani 1.196.851 47,5 5,2 245,100 72,4 50-54 ani 1.376.473 52,5 5,8 311,850 78,2 55-59 ani 1.353.912 57,5 5,8 335,800 84,0 60-64 ani 1.229.794 62,5 5,3 331,250 89,3 65-69 ani 1.020.811 67,5 4,3 295,650 93,6 70-74 ani 531.491 72,5 2,3 166,025 95,9 75-79 ani 500.051 77,5 2,2 167,400 98,1 80-84 ani 293.740 82,5 1,3 104,775 99,4 85 ani și peste 132.893 92,5 0,6 52,725 100,0 23.185.084 100,0 3.482,200 95-99 95-99 £ 5Px =23.185.084 £5PX= 100,0 £(x + 2,5)5 Px = 3.482,200 x=0-4 x=0-4 - Y(x + 2,5)5PX 3482,2 Vîrsta medie: x = ■ = 34,82 am Es^x 100 Vîrsta mediană: xmed =30 + 5 50,0 - 46,0 7,1 = 32,82 ani 688 INDICATORI DEMOGRAFICI Tabel nr. 2 FEMEI. 1991. Populația și căsătoriile pe grupe de vîrste A. Input informațional Grupa de vîrstă (x, x+4) Numărul populației UpS Numărul căsătoriilor 5CX Numărul primelor căsătorii 5^x' Căsătorii ale persoanelor văduve 5C/y Căsătorii ale persoanelor divorțate 5C/d 15-19 ani 921.746 55.422 55.422 — — 20-24 ani 1.024.860 51.531 88.845 185 2.501 25-29 ani 656.589 14.653 11.746 259 2.648 30-34 ani 806.277 7.508 3.970 369 3.169 35-39 ani 863.094 4.896 1.892 466 2.538 40-44 ani 757.219 3.009 869 522 1.618 45-49 ani 607.313 1.981 467 553 961 TOTAL 5.637.098 179.000 163.211 2.354 13.435 NOTĂ. S-au luat numai căsătoriile încheiate de persoane în vîrstă de 15-49 ani. Cele de 50 ani și peste reprezintă 4.388 (2,4% din totalul de 183.388). B. Tabel de calcul pentru rata totală de primo-nupțialitate, vîrsta medie și mediană la prima căsătorie Grupa de vîrstă (x, x+4) Mijlocul intervalului de vîrstă (x=2, 5) Rate de primo- nupțialitate 5cx'=5c’75Px -1000 Produsul 5cx’x(x + 2,5) 15-19 ani 17,5 60,13 1.052,275 20-24 ani 22,5 86,69 1.950,525 25-29 ani 27,5 17,89 491,975 30-34 ani 32,5 4,92 159,900 35-39 ani 37,5 2,19 82,125 40-44 ani 42,5 1,15 48,875 45-49 ani 47,5 0,77 36,575 TOTAL - 173,74 3.822,25 689 INDICATORI DEMOGRAFICI Tabel nr. 3. 1991. Numărul populației de vîrstă fertilă și numărul născuților-vii Grupa de vîrstă (x, x+4) Populația pe vîrstă (5^) Numărul născuților-vii Rate de fertilitate după vîrstă 5' x Produsul 5/x(x + 2,5) 15-19 ani 921.746 45.896 49,8 871,50 20-24 ani 1.024.860 134.340 131,1 2.949,75 25-29 ani 656.589 51.581 78,6 2.161,50 30-34 ani 806.277 27.607 34,2 1.111,50 35-39 ani 863.094 12.000 13,9 521,25 40-44 ani 757.219 3.032 4,0 170,00 45-49 ani 607.313 189 0,3 14,25 TOTAL 5.637.098 274.645 F 311,9 7.799,45 NOTĂ: Numărul născuților-vii de către femeile în vîrstă sub 15 ani a fost de 630 (0.2%). — - 7 799 45 Vîrstă medie: x = a = —--------!— = 25,0 ani 311,9 Vîrstă mediană = 24, 0 ani. 690 INDICATORI ECONOMICI Emilian POPESCU Produs intern brut, PIB în denumire românească sau GDP în cea engleză ("gross domestic product") cel mai important indicator macroeconomic ce constituie o măsură a fluxului total de bunuri produse și servicii prestate într-o economie de-a lungul unei perioade determinate de timp, de regulă un an. Totodată, reprezintă o agregare a rezultatelor finale ale angrenării diferiților "factori de producție", în cursul căruia se face abstracție de produsele intermediare (ce intră în mai multe cicluri de producție, servind la obținerea altor produse). Prescripțiile de informizare metodologică a calculelor, avute în vedere de diversele organisme internaționale, pendinte îndeosebi de ONU, întîmpină încă dificultăți de aplicare provenind din particularități ale sistemelor naționale de conturi și evidențe statistice. Calificativul "brut" marchează faptul că nu s-a făcut "curățirea" datelor de cheltuiente pe bunuri destinate întocmirii unor părți (uzate sau depășite) ale bazei tehnico-materiale, iar calificativul intern - că nu s-a cuprins venitul rezultat din investiții efectuate și proprietăți deținute de autohtoni în afara granițelor și nu s-a scăzut acel venit creat în țară dar ce revine unor străini aflați în afară. Urmare unor operațiuni de acest fel (și altora), din PIB derivă alți indicatori macroeconomici (V. și explicațiile la PIB. în succesiunea alfabetică a termenilor prezentului dicționar). Prin raportare la numărul populației (PIB/locuitor), servește comparațiilor internaționale despre gradul general de dezvoltare economică, iar în serie cronologică reflectă dinamismul acesteia în țara de analiză. Structura PIB, pe criteriile surselor de constituire, respectiv al destinațiilor sale, caracterizează gradul de modernitate a economiei (prin ponderea sectoarelor: primar, secundar și terțiar, ce contribuie la crearea lui) și tipul de dezvoltare și alocare a resurselor (pentru acumulare/investiții și consum imediat sau amînat - economisiri). în fine, prin raportare procentuală la PIB, se caracterizează mai exact ordinul de mărime al oricărui indicator de cuprindere macro (mezo) economică dintr-o țară. INDICATORI ECONOMICI România anului 1991 prezenta drept valoare adăugată un PIB pe locuitor de 1191 dolari SUA (calculat la prețurile curente și la rata curentă de schimb), provenit în proporții de 18,3% din agricultură, 48,6% din industrie și 33,1% din servicii. Conform aceleiași surse (World Economic Forum, IMD-Emerging Market Economics Report 1993, The World Competitiveness Series, Lausanne, march 1993), prin raportare la PIB, investițiile interne brute reprezentau 14,9%, economisirile interne brute (rezidenți + re-rezidenți) 30%, deficitul balanței comerciale 3,60% (cu export de 15,40% și import de 19,0%) deficitul bugetar 1,9%, datoria totală a guvernului 5,9%, cheltuieli militare 3,70%, subvențiile guvernamentale către întreprinderile private și publice 5,60% etc. Produs intern brut la preț de cost Exprimare a PIB în care interesează costurile efective, fără a ține cont de subvențiile care - în mod artificial - le ușurează și de impozitele care - în final - le încarcă. Pe aceeași bază, de reflectare strictă a costului factorilor de producție, se construiește și indicatorul - pereche "produs național brut la preț de cost", cu diferența semnalată anterior (P.N.B.). V. P.I.B. Produs intern brut la prețul pieței Se obține scăzînd din PIB la preț de cost valoarea subvențiilor și adăugînd valoarea impozitelor indirecte (= pe cheltuieli). Analog - "produs național brut la prețul pieței". V. P.I.B. Produs intern brut nominal Valoare a PIB "necurățată" de efectul inflației; analog - "produs național brut nominal". V. P.I.B. Produs intern brut real efectiv Diferența dintre P.I.B. nominal și partea acestuia rezultată ca efect al inflației, adică PIB-ul curățat de influența creșterii prețurilor în anul de raportare. Atributul "real" semnalează că nu e vorba de construcția teoretică a conceptului, ci de o valoare concretă a acestuia, din economia reală. Analog - "produs național brut real efectiv". V. P.I.B. Produs intern net Valoare a produsului intern brut diminuată cu cheltuielile pentru bunuri destinate înlocuirii unor părți (uzate sau depășite) ale bazei tehnico-materiale (în abrevierea englezească - NDP: "net domestic product"/ V. P.I.B. Produs național brut Indicator macroeconomic în care, alături de produsul intern brut (PIB), se cuprinde și venitul rezultat din investiții efectuate și proprietăți deținute de autohtoni în afara granițelor, și se elimină venitul creat în țară dar ce revine unor străini aflați în afară. în abreviere românească - PNB, iar în cea englezească - GNP (“gross național product”). Se exprimă în unități de monedă națională, iar pentru necesități de comparații internaționale, în unități de valută străină, mai frecvent în dolari. Raportat la un locuitor, servește - ca și PIB - drept indicator sintetic de nivel de trai, iar privit în dinamică (= indice) exprimă creșterea economică din țara respectivă. V. P.I.B. 692 INDICATORI ECONOMICI PNB potențial Nivelul maxim al produsului național brut ce poate fi realizat la un anumit nivel tehnologic dat și număr al populației, fără a spori și inflația, denumit uneori și producție în condiții de participare înaltă a forței de muncă. La nivel microeconomic, producția potențială presupune un grad scontat de utilizare a capacității de lucru. Deflator Diferența între PNB real și cel nominal, sau parte a PNB nominal datorată inflației. în subsidiar, deflatorul PNB semnifică și metoda sau instrumentul de "curățare" a PNB de creșterea datorată sporirilor de preț. V. inflație și PNB. Raportul capital-producție Indicator din teoria creșterii economice care exprimă valoarea stocului de capital ce revine la o unitate de PNB. Investiție netă Investiția brută minus deprecierea bunurilor utilizate drept capital (în speță, contravaloarea acoperirii uzurii respective); poate avea și valoare negativă dacă nu s-a investit îndeajuns, nici pentru a înlocui ce s-a uzat. Termen de recuperare a investiției Durata la finele căreia profitul cumulat egalează suma cheltuită într-o investiție. De regulă rata profitului crește după o anumită perioadă de la darea în funcțiune a obiectivului (o vreme se poate lucra chiar în pierdere); dacă, pentru simplitate, profitul anual este uniform - și egal, de pildă cu 50 de milioane, o investiție de 250 de milioane va fi recuperată în 5 ani. Mărimea disponibilului de resurse ale investitorului (întreprinzătorului) explică orientarea acestuia spre investiții pe termen scurt sau lung, respectiv cu durată mai mică sau mai mare de recuperare. Este considerat unul din indicatorii de eficiență a investițiilor. Rată a autofinanțării Fonduri de investiții provenite din venitul nedistribuit, ca proporție în totalul fondurilor de investiții aferente unei perioade contabile. Rată a dobînzii Prețul plătit spre a împrumuta bani pe o perioadă de timp, exprimat de regulă ca procentaj din suma solicitată (oferită). Dimensionarea ei ține cont de rata inflației în perioada respectivă, pentru ca depunerea sau acordarea împrumutului să aibă un caracter stimulativ. Grad de concentrare La nivelul unei ramuri economice, pondere ce revine totalității firmelor ce depășesc un anumit nivel de mărime (determinat), în producția ramurii în cauză. Se mai poate calcula ponderea primelor "n" firme în totalul capitalului investit, al profiturilor obținute, al suprafeței comerciale etc. Productivitate Termen care, în mod generic, raportează producția (ieșirile) la resursele 693 INDICATORI ECONOMICI (intrările) utilizate: cînd la numitor figurează resursele de muncă, se obține - de fapt exprimarea cea mai consacrată - productivitatea muncii: rezultatul cantitativ sau valoric al procesului, ce revine pe un lucrător, pe o unitate de timp (oră, zi, lună, an) sau pe om-oră, om-lună etc. Nivelul ei depinde atît de factorul uman - calificare, îndemînare - cît si de cel material - dotare tehnică a muncii, nivel tehnologic și organizatoric, reflectate și în intensitatea consumului de capital. Rată naturală de creștere (economică) Rata creșterii numerice a forței de muncă, plus rata de creștere a productivității muncii (2% + 3% = 5%, de exemplu). Grad de fluctuație a forței de muncă Proporția în care lucrătorii părăsesc o firmă în care au fost angajați într-un interval de timp de regulă un an. Cu cît fluctuația e mai mare, la același număr mediu de angajați, cu atît sporesc cheltuielile cu forța de muncă ale firmei în cauză, date fiind costurile formalităților suplimentare de angajare, ale calificării noilor veniți. Costuri fixe Cheltuieli pe care o firmă le face independent de volumul producției (ce poate fi chiar nul): plata dobînzilor pentru creditele contractate, achitarea salariilor directorilor, a asigurărilor ș.a. Denumite și cheltuieli constante. Costuri variabile Costuri totale minus costuri fixe, sau categoria de cheltuieli ce crește proporțional cu volumul producției (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.) Cost mediu Costul total raportat la cantitatea de bunuri produse. în cheltuiala ocazionată de producerea unor bunuri, față de costurile efective de producție se adaugă impozitele, și se scad eventualele subvenții din partea statului, afectîndu-se în mod corespunzător și valoarea unitară. Cost de oportunitate Valoarea celei mai bune a doua utilizări (destinații sau oportunități) a unui bun economic, sau valoarea alternativei sacrificate. Dacă, de pildă, cu același capital investit spre a obține 10 tone de cartofi s-ar fi putut obține (dar nu s-a procedat astfel) 5 televizoare, se spune că 5 televizoare este costul de oportunitate pentru cele 10 tone de cartofi. Se recurge la o asemenea exprimare îndeosebi în cazul unor valori ce nu constituie obiect de schimb pe piață (precum securitatea sau sănătatea mediului înconjurător - cf. P. Sanuelson, M. Nordhaus, Economics, Thirteen Edition, McGrow- Hill Book Company). Indicele costului vieții Procentaj ce aproximează modificarea relativă a totalității cheltuielilor necesare spre a trăi, de la perioadă - de bază, la alta - de raportare. Aproximarea provine din cuprinderea în calcul doar a unora dintre cheltuieli, considerate mai reprezentative și grupate într-un așa zis "coș de consum", variabil de la o țară la alta. în sensul precizării anterioare, metodologia lui de calcul se suprapune celei a indicelui prețurilor de 694 INDICATORI ECONOMICI consum, comportînd un preț mediu agregat după structura de prețuri a perioadei de bază sau a perioadei curente (indici Paasche sau Laspeyres). Calculele se fac pe cazuri distincte de gospodării (familii) cu un anumit număr de membri, mediu de rezidență și statut socio-profesional, o medie generală neavînd relevanță specială. Prin formularea "costul vieții familiei de salariați cu 4 persoane a crescut în luna mai cu 10% față de luna aprilie" se înțelege că respectiva familie, spre a-și menține nivelul de trai din luna precedentă cheltuie cu 10% mai mult. Cost marginal Modificarea costurilor totale de producție rezultată din creșterea cantității de produse cu o unitate. Poate fi "de moment" - cînd nu se modifică toți factorii de producție (input-urile), și "de durată" - cînd pot fi modificate toate intrările, inclusiv capitalul. V. analiză marginală. Productivitate marginală a muncii Variația de producție la schimbarea cu o unitate a cantității (forței) de muncă. V. analiză marginală. Propensiune marginală spre consum Proporția dintr-o ușoară creștere (marginală) de venit ce va fi destinată sporirii cheltuielilor de consum (restul se deduce că e destinat economisirii). Cum sporul de venit nu e alocat integral sporirii consumului imediat, valoarea p.m.c. este subunitară, diferența pînă la unitate reprezentînd-o un indicator complementar - propensiune marginală spre depunere. Matematic, valoarea p.m.c. e calculată prin coeficientul unghiular (pantă) al funcției de consum. Servește la predicții asupra variației consumului cînd se cunoaște variația venitului și se respectă menținerea condițiilor secundare ("caeteris paribus"). V. analiză marginală. Propensiune marginală spre depunere Din p.m.c. + p.m.d. = 1, conform celor de mai sus, rezultă p.m.d. = 1 - p.m.c, cuantificînd deci înclinația beneficiarului unui surplus de venit de a și-l depune (economisi) în vederea unei suplimentări ulterioare a consumului. Keynes a formulat ca pe o lege psihologică fundamentală constatarea, transpusă la nivel macroeconomic, că pe măsură ce venitul național crește, crește p.m.d. și scade p.m.c. (raportul 1/p.m.d. este denumit multiplicator). V. analiză marginală. Produs (efect) marginal (individual) al input-ului Sporul de producție rezultat din creșterea cu o unitate a cantității dintr-un input, la toate celelalte input-uri cantitățile menținîndu-se nemodificate. Specificația "individual" este menită a-l deosebi de produsul marginal social, ca efect asupra bunăstării sociale a unei mici schimbări la un input utilizat. V. analiză marginală. Venit marginal Variația de venit total rezultată prin schimbarea cu o unitate a producției vîndute de o firmă. în condiții de competiție perfectă și cînd prețul bunului nu variază odată cu cantitatea vîndută, v.m. este egal cu prețul unitar; dacă, în schimb, încercarea de a vinde o unitate suplimentară de produs obligă firma să reducă prețul la întreaga producție destinată vînzării (și, în sens mai general, în cazuri de competiție imperfectă), v.m. este mai mic decît prețul unitar inițial. V. analiză marginală. 695 INDICATORI ECONOMICI Venit disponibil Partea din plată pe care individul și-o ia acasă, sau acea parte din venitul național total aflată la dispoziția gospodăriilor, pentru consum sau depunere (economisire). Mai exact, este PNB minus total impozite, rezerve pentru afaceri și acoperirea depunerii capitalului, plus plata transferurilor guvernamentale sau de altă natură și a dobînzilor acordate de stat. Este parametrul-cheie în comportamentul economic al gospodăriilor populației și în stabilirea nivelului lor de trai. Venit pe o persoană ("Per capita income"), venitul total al unui grup raportat la numărul de persoane din acel grup. Poate fi vorba de un locuitor dintr-o țară sau dintr-o localitate ori de un membru al unei gospodării familiale. Este un indicator relativ deosebit de sugestiv în comparațiile de nivel de trai. Venit real Venit exprimat sub forma bunurilor și serviciilor reale ce pot fi obținute prin intermediul lui. Se poate calcula împărțind venitul bănesc la un set adecvat de prețuri. Analiștii abordează îndeosebi aspectul dinamicii sale; cînd prețurile cresc în medie mai puternic decît venitul nominal, venitul real scade (atributul "real" desemnează aici opusul lui "bănesc", și nu al lui "imaginar"). Cerere agregată Cheltuieli totale specificate sau dorite a fi efectuate pe ansamblul unei economii într-o perioadă dată, de regulă un an. Depind de nivelul agregat al prețurilor și sînt influențate de investițiile autohtone, de exporturile nete, masa de bani de pe piață etc. Ofertă agregată Valoarea totală a bunurilor și serviciilor pe care firmele dintr-o economie le produc ori sînt dispuse a le produce într-o perioadă dată, de regulă un an; depinde de resursele (input-urile) disponibile, de tehnologie și de nivelul de preț. Elasticitate într-un punct Răspuns al unei variabile la schimbarea altei variabile, în condiții în care se operează cu diferențe infinitesimale (notate, de regulă, cu dy/y și dx/x) a căror raportare echivalează cu calculul diferențial (derivată într-un punct). Z elasticitate. Elasticitate pe un arc Răspuns al unei variabile la schimbarea altei variabile, în condiții în care diferențele ce se raportează sînt mici și finite, corespunzînd unor intervale de variație (sau arcuri de curbă) și notate, de regulă cu Dy/[y! sau y2 sau (y^y): 2], respectiv Dx/[x1 sau x2 sau (x1+x2): 2 ]. V. elasticitate. Elasticitatea cererii în funcție de preț Variație procentuală a cererii (redată prin expresia ei solvabilă, cumpărări sau vînzări) la modificarea cu un procent a prețului unitar. Servește la anticiparea variației de cumpărări (dacă ne referim la o gospodărie a populației) cînd se cunoaște fluctuația de preț. V. elasticitate. 696 INDICATORI ECONOMICI Exemplu: modificarea de preț unitar de la 10 la 9 lei; modificare de cumpărări de la 500 la 540 unități de marfă; Ap = 9 - 10 = -1; Aq = 540 - 500 = 40; ep &q/q0 _ 40/500 &p!pq -Vio 8% -10% = -0,8. Elasticitatea cererii în funcție de venit Variație relativă a cumpărărilor de mărfuri sau a comenzilor de servicii față de modificarea veniturilor unei gospodării (indiferent de sursa de proveniență) într-o perioadă dată. împreună cu elasticitatea "la preț", elasticitatea "la venit" exprimă comportamentul clientelei la modificarea puterii de cumpărare. Exemplu: modificare de venit al unei gospodării de la 50 mii, la 60 mii lei lunar: modificare a cumpărării de la 100 la 130 unități de marfă în luna respectivă; Av = 60.000 - 50.000 = 10.000; Av/v0 = 10.000 / 50.000 = 20%; Aq = 130 - 100 = 30 Aq/q0 = 30 /100 = 30%; e=^- = — = 30% :20% = 1,5. V. elasticitate. Elasticitate încrucișată Măsură a influenței schimbării de preț la un produs asupra cererii pentru un alt produs. Raporturile se fac ca în exemplele anterioare, în expresie procentuală și au sens cînd cele două produse sînt cumva "înrudite" în consum, completîndu-se ori substituindu-se reciproc (unt cu margarină, benzină cu motoretă etc.) V. elasticitate. Elasticitate de substituție Măsură a ușurinței cu care se poate substitui un input/produs cu un altul fără a afecta output-ul/utilitatea. Valorile rezultate din calculele de elasticitate anterioare reflectă posibilitatea de a avea elasticități pozitive și negative, subunitare și supraunitare. Pentru interpretarea lor, v. elasticitate. Excedent bugetar (La nivel macroeconomic), suma cu care veniturile guvernului depășesc cheltuielile acestuia într-o perioadă dată de exercițiu financiar, fără ca la venituri să fie cuprinse eventualele împrumuturi. în expresie relativă, apare ca procentaj din PIB-ul perioadei respective. Deficit bugetar Suma cu care totalul cheltuielilor bugetului guvernamental depășește totalul veniturilor acestuia într-o perioadă dată de exercițiu financiar. De regulă este finanțat prin împrumuturi și se urmărește ca totalul lui să nu depășească un anumit procentaj - considerat rezonabil - din PIB. Povară fiscală Sumă de bani pe care un individ, o instituție sau un grup trebuie să o plătească sub formă de impozite; intră aici și costuri colaterale impozitării (plata unui contabil ce acordă consultații în materie, a formularelor de completat etc.). 697 INDICATORI SOCIALI SI SOCIOLOGICI 5 • LOCUIREA (loan MĂRGINEAN) I. Stocul de locuințe Număr de locuințe ce revin la mia de locuitori. Nr. total locuințe -------------:— x 1000 Nr. total populație Număr de camere ce revin la mia de locuitori. Nr. total camere ----------------x1000 Nr. total populație Număr de gospodării ce revin la o locuință. Nr. total gospodarii Nr. total locuințe Suprafața medie locuibilă ce revine pe o locuință (m2). Suprafață totală locuibilă Nr. total locuințe Suprafața medie locuibilă ce revine pe o persoană (m2). Suprafață totală locuibilă Nr. total populație INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Număr camere ce revin la o locuință. Nr. total camere Nr. total locuințe Număr mediu persoane pe o cameră de locuit. Nr. total populație Nr. total camere Indicele concentrării locuințelor în clădiri. Nr. total locuințe Nr. total clădiri de locuit Rata locuințelor locuite de proprietari. Nr. locuințe în care locuiesc proprietarii * Nr. total locuințe Rata locatarilor proprietari. Nr. locatari proprietari ai locuințelor * $$ Nr. total locatari Rata locuințelor individualizate. Nr. de locuințe separate . --------------------:----------x 100 Nr. total de locuințe Procentul de gospodării locuind în locuințe individualizate. Nr. gospodării cu locuință separată QQ Nr. total de gospodării Rata locuințelor colective. Nr. locuințe colective . -----------------1----------x100 Nr. total locuințe Rata locuințelor marginale (în spații impropii, construcții improvizate). Nr. locuințe marginale * Nr. total locuințe Procentul de populație locuind în locuințe marginale. Nr. populație din locuințe marginale * $$ Nr. total populație Populație fără locuință (persoane care dorm pe străzi, în gări) la mia de locuitori. Nr. persoane fără locuință Nr. total populație 700 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Rata locuințelor disponibile. Nr. locuințe neocupate Nr. total locuințe Mobilitatea rezidențială. Procentul din totalul gospodăriilor care și-au schimbat locuința în ultimul an. Nr. de gospodării care și - au schimbat locuința QQ Nr. total de gospodării Segregarea rezidențială. Nr. populație urbană din cartierele sărace . ——-— --------------------------------------xi 00 Nr. total populație urbană II. Dezvoltarea sectorului de locuințe Număr de locuințe construite anul trecut ce revin la 1000 locuitori. Nr. locuințe construite anul trecut „ ----------------------------------x 100 Nr. locuitori Procentul de creștere (descreștere) anuală a numărului de locuințe nou construite. Nr. locuințe construite în anul analizat -----------------:----------------------------------x-100 Nr. locuințe construite în anul anterior celui analizat Implicarea sectorului public în qonstrucția de locuințe. Nr. locuințe construite sub controlul și deținute de autoritățile publice * $$ Nr. total locuințe construite Rata creditelor pentru construcția de locuințe în interval de un an. Valoarea creditelor pentru construcția de locuințe Valoarea totală a creditelor anuale Rata creditelor în valoarea investițiilor pentru locuințe. Valoarea creditelor acordate ---------------------------------------------x 100 Valoarea totală a investițiilor pentru locuințe Rata subsidiilor pentru locuințe în cadrul bugetului de stat. Valoarea subsidiilor pentru locuințe * Mărimea bugetului de stat 701 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Rata subsidiilor pentru locuințele celor săraci (locuințe sociale) Valoarea subsidiilor pentru locuințele săracilor ---------------------------------:------------x 100 Valoarea totală a subsidiilor pentru locuințe Rata efortului investițional în construcția de locuințe. Valoarea investițiilor în construcțiile de locuințe ----------------1:----------------------------— x 100 Mărimea produsului intern brut Rata prețului locuinței față de veniturile gospodăriei. Prețul median al unei locuințe Venitul median al gospodăriei Rata chiriei față de venitul gospodăriei. Valoarea mediană a chiriei anuale Venitul mediu anual al gospodăriei Cheltuieli cu infrastructură ce revin pe o persoană în decurs de un an în mediu urban. Valoarea totală a cheltuielilor cu infrastructură Număr total de locuitori în urban Rata cheltuielilor pentru dezvoltarea așezărilor umane. Valoarea cheltuielilor pentru așezările umane * Mărimea produsului intern brut III. Condiții de locuit Rata populației urbane. Număr locuitoridin mediul urban ----------------------------------x 100 Număr total populație Rata de dominare. Număr locuitori din cea mai mare localitate a țării (zonă) * Număr total de populație pe țară (zonă) Durata medie necesară unei deplasări de la domiciliu la locul de muncă, (număr de km). Total km. parcuși la o deplasare Număr total populație ocupată 702 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Spații verzi ce revin la o persoană în mediul urban (m2). M2 spații verzi în mediu urban Număr total de locuitori în mediul urban Rata populației care trăiește în zone afectate de poluare. Număr populație din zone poluate Total populație Incidența îmbolnăvirilor datorate poluării mediului. Număr persoane cu afecțiuni datorate poluării Total populație Mortalitatea datorată poluării mediului. Număr decese datorate poluării -------------------------------x 1000 Total populație Depășirea normativelor maxime la agenții poluanți. Număr zile cu depășiri de normative maxime --------------------------------------------x 100 Total zile calendaristice Rata apelor uzate tratate pentru depoluare. M3 ape uzate tratate ---------------------x 100 Total ape uzate Rata cheltuielilor pentru depoluare. Cheltuieli pentru depoluare * Valoarea P.I.B. Rata locaîităților cu instalație de alimentare cu apă potabilă. Număr de localități cu instalație de apă potabilă . ------------------------:-----------------------------x । oo Număr total de localități Rata localităților cu instalație de canalizare publică. Număr de localități cu instalație de canalizare Număr total de localități Rata străzilor modernizate. Km. străzi modernizate ------------------------x 100 Total km. străzi Rata locuințelor cu instalații de apă potabilă Număr locuințe cu instalatii de apă Număr total de locuințe 703 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Rata locuințelor cu instalație electrică. Număr locuințe cu instalație electrică . Număr total de locuințe • MOBILITATE SOCIALĂ (loan MĂRGINEAN) Indicele mobilității sociale brute Procentul din populație care și-a schimbat poziția socială într-un anumit interval de timp (de regulă se iau în considerație intervale de timp relativ mari, pentru ca mobilitatea socială să fie posibilă, respectiv un deceniu, echivalentul unei generații estimat a fi de 30 de ani etc.) I.m.s. = x 100; unde M.S. este numărul de mobili sociali în intervalul P considerat și rezultă din comparația, printr-un tabel de mobilitate, a pozițiilor sociale avute, de către fiecare persoană la începutul și sfîrșitul perioadei analizate (se însumează toate valorile aflate în afara diagonalei principale), iar P este numărul de populație pentru care se calculează I.m.s. Similar se determină indicele mobilității ocupaționale l.m.o. = x 100 , al mobilității instrucției școlare (l.m.i.s = ^'^s' ^100} sau pentru alte caracteristici relevante ale populației. Indicele mobilității sociale structurale (forțate) Procentul din populație care își modifică poziția socială ca urmare a schimbării structurii sociale în perioada de referință (expansiunea unor categorii sociale sau apariția de noi categorii, asociate cu restrîngerea, în valori relative și/sau absolute, a altor categorii). M s s l.m.s.s.=—x1000 (M.s.s.) se determină prin scăderea numărului maxim de imobili - suma frecvențelor marginale cele mai mici ce corespund unei coloane și unei linii de același rang din tabela de mobilitate - din numărul de mobili sociali; M.s.s. = M.s. - N.max.i) Indicele mobilității sociale nete (circulatorii sau de schimb) Valoarea exprimată în procente pe care o reprezintă mobilitatea socială datorată schimbului dintre categoriile (pozițiile) sociale. I.m.s.n. = x -j qqq P (în acest caz M.s.n. = M.s. - M.s.s. iar I.m.s.n. = I.m.s. - I.m.s.s. și exprimă gradul de deschidere socială). Indicele mobilității sociale ascendente Procentul din populație care a trecut la o poziție socială superioară comparativ cu cea avută la începutul perioadei analizate. , M.s.a. I.m.s.a =-------------x 100 P 7Q4 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI indicele mobilității sociale descendente Procentul din populație care a trecut la o poziție socială inferioară comparativ cu cea avută la începutul perioadei de referință. , , M.s.d. l.m.s.d. =---------------x100 P Indicele mobilității sociale orizontale (Mai puțin semnificativ în analiza pozițiilor sociale, care sînt concepute adesea ierarhizat, dar cu relevanță mai mare pentru alte tipuri de mobilitate, cum ar fi cea ocupațională, cînd trecerea de la o ocupație (profesie) la alta nu determină și schimbarea statutului social). Procentul din populația care realizează o schimbare între poziții sociale relativ echivalente. , M.s.o. l .m.s.o. =-----x 100 P Indicele mobilității sociale intrageneraționale Procentul din populația aceleiași generații care și-a schimbat poziția socială într- un interval de timp. , M.s.i. l.m.s.i. =-------------x 100 Indicele mobilității sociale intergeneraționale Procentul din populația aceleiași generații care și-a schimbat poziția socială, comparativ cu generația (generațiile) anterioară(e). , M.s.g. l .m.s.g. =---— x100 y P Se iau în considerare fie momente echivalente pentru cele două generații (pozițiile sociale din momentul începerii (încheierii) activității profesionale pentru fiecare generație, sau la vîrsta de n ani a antecesorilor și succesorilor), fie același moment pentru ambele generații (cum ar fi pozițiile sociale ale celor două generații în momentul cînd copiii (succesorii) își încep activitatea profesională. Evident de fiecare dată se pune problema existenței în viață a generație antecesoare pentru momentele considerate în analiză. indicele de imobilitate socială Procentul din populație care nu și-a schimbat poziția socială în intervalul de timp analizat. (Im.s. se determină prin însumarea valorilor din diagonala principală constituită din intersecția unei poziții sociale cu ea însăși pentru cele două momente analizate. Expresia lui Jasuda permite calcularea l.im.s. prin raportarea diferenței dintre numărul efectiv de imobili (N.e.i. = l.m.s.) și numărul minim de imobili (N.min.L), rezultat din însumarea frecvențelor teoretice ale diagonalei principale, la diferența dintre numărul maxim posibil de imobili, calculat prin însumarea celor mai mici frecvențe 705 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI marginale ce corespund unei coloane și unei linii din cadrul matricei, și același număr minim de imobili. ^e.i. mm.i. N maxi. “ min.i. y (rezultă o proporție echivalentă cu valoarea procentului prin care se exprimă l.im.s.). Migrație Indicele migrației totale (brute) Valoarea pe care o reprezintă migrația (mișcarea, mobilitatea geografică a populației), cu referire la un teritoriu, la mia de locuitori, într-un anumit interval de timp (de regulă un an). M l.m. = — x1000; unde M este numărul total al migranților (intrări + ieșiri) în intervalul de timp considerat, iar P este numărul de populație din teritoriul analizat (localitate, județ, provincie, zonă. țară, continent etc.). Indicele imigrației Valoarea (exprimată în promile) pe care o reprezintă imigrările (intrările) de populație într-un teritoriu, într-un interval de timp. I.i m. = — x1000 P Indicele emigrației Valoarea (exprimată în promile) pe care o reprezintă emigrările (ieșirile) de populație dintr-un teritoriu, într-un interval de timp. /.em. = —-x1000 P Indicele migrației nete Sporul migratoriu (determinat ca diferență algebrică dintre numărul intrărilor și cel al ieșirilor de populație), înregistrat într-un interval de timp, dintr-un anumit teritoriu, raportat la mia de locuitori. I .m.n. = ----- x 1000; cînd I > E se înregistrează o imigrație netă, iar cînd E > I se înregistrează o emigrație netă. Indicele de stabilitate a populației Procentul din populația unui teritoriu care s-a născut și trăiește și în prezent (momentul cercetării) pe acel teritoriu. 5 l .s. = — x100; unde S reprezintă numărul populației originare din teritoriul considerat, iar P numărul total de locuitori. (Uneori l.s. este exprimat în promile). 706 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Diferența 100 - l.s. reprezintă procentul populației actuale a teritoriului respectiv născută în afara limitelor acestuia. Locuitorii unui teritoriu (localități) proveniți din alte zone alcătuiesc migrația pe durata vieții. Indicele migrației pe durata vieții, exprimat în promile, are următoarea formulă de calcul: /.m.v + -^x1000 P Indicele migrației interne Valoarea pe care o reprezintă migrația populației, într-o perioadă de timp, ce se realizează în interiorul teritoriului național, la mia de locuitori. = —x1000 P Migrația internă se determină pentru anumite subdiviziuni administrative sau zonale ale teritoriului național, precum și pentru mediile rezidențiale, înregistrîndu-se o multitudine de tipuri, cum ar fi: intra și inter județene, intra și inter zonale, intra și inter medii rezidențiale. Indicele migrației externe (internaționale) Valoarea pe care o reprezintă migrația ce traversează frontierele unei țări, într- un interval de timp, raportată la mia de locuitori. I.m.e. = -^-x1000 P Uneori denumirea de migrație externă se utilizează și pentru o parte a migrației interne, din interiorul granițelor naționale (pentru a distinge, de exemplu migrația interjudețeană de cea intrajudețeană, cînd prima va alcătui migrația externă, iar cea de a doua migrația internă). Pe de altă parte, denumirea de migrație internațională este utilizată mai ales atunci cînd se analizează fluxurile migrației spre o țară sau un grup de țări, fie Ja-nivel continental (migrația Est-Vest), fie la nivel intercontinental (țări sărace- țări bogate). Indicele migrației definitive Valoarea pe care o reprezintă migrația definitivă (determinată pe baza schimbării domiciliului sau a unei durate a deplasării mai mare de un an, fără a se include refugiații), raportată la mia de locuitori din teritoriu pentru care se calculează l.m.d. l .m.d. = t^x1000 P O parte așa numitei migrații definitive se poate dovedi a fi pînă la urmă altfel.’ Prin urmare se calculează un indice al migrației de revenire. M.r l.m.r.=----------x1000 P Indicele migrației temporare Valoarea pe care o reprezintă deplasările temporare, cu o durată de la o lună la un an, ce se realizează într-un interval de timp, raportată la mia de locuitori. 707 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI l.m.t. = — x1000 P Indicele mișcării navetiste (pendulatorii) Valoarea pe care o reprezintă deplasările din localitățile de domiciliu la locurile de muncă aflate în alte localități, raportate la mia de locuitori (eventual la 1000 de persoane active) dintr-un teritoriu pentru care se determină l.m.n., , M.n. l.m.n. =------------x 1000 P Indicele migrației sezoniere Valoarea pe care o reprezintă deplasările sezoniere, legate de activitatea profesion'ală, dintr-o localitate în alta, într-un interval de timp, raportată la mia de locuitori din teritoriul analizat. I .m.sz. = ^^x1000 P • FORȚA DE MUNCĂ (loan MĂRGINEAN) Indicele resurselor de muncă Partea (exprimată în procente) din populația aptă de muncă la un moment dat. m l .r.m. = ' x 100 ; unde R.m. reprezintă resursele de muncă determinate prin luarea în considerare a tuturor persoanelor de vîrstă activă (între 16 ani și limitele de vîrstă pentru pensionare, care sînt diferite pentru cele două sexe, ca și pe ramuri de activitate), la care se adaugă numărul persoanelor avînd vîrsta peste limitele de pensionare care desfășoară o activitate aducătoare de venit, dar se scade numărul persoanelor de vîrstă activă (pentru România 16-55 ani femeile și 16-60 bărbații) avînd incapacitate definitivă de muncă (pensionate sau nu); P reprezintă numărul de populație (fie la nivel național, fie la nivel de zonă sau localitate). Indicele de activitate al populației Procentul din populația totală care desfășoară o activitate economică și socială utilă aducătoare de venit A /.a. = _ x100; unde A este numărul de persoane active (ocupate efectiv sau aflate în căutare de locuri de muncă). Indicele de activitate se determină distinct și pentru totalul populației de vîrstă activă (P.v.a.) sau numai pentru populația de vîrstă activă aptă de muncă (P.v.a.a.) , A.v.a. , , A.v.a. . . . I .a.v.a.=---x 100;/.a.v.a.a. =-------; unde A.v.a. reprezintă numărul de P.v.a. P.v.a.a. persoane de vîrstă activă ocupate sau în căutare de locuri de muncă. Un alt indice de activitate se referă la populația activă civilă (P.a.c.). 708 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI ” A c l .a.c. = —— ; unde A.c. este numărul de populație activă civilă de vîrstă activă * P.a.c. ocupată efectiv sau aflată în căutare de locuri de muncă. Indicele ocupării efective Procentul din populație care, la un moment dat, desfășoară o activitate economică și socială aducătoare de venit. /.o. = -^x100; unde O este numărul de persoane care dispun de un loc de muncă în momentul de referință. Un mod similar determinării numărului populației active și ai indicilor de activitate, tot astfel se determină și numărul populației ocupate și indicii ocupării efective pentru: populația de vîrstă activă, populația de vîrstă activă aptă de muncă, respectiv populația activă civilă. Indici de structură ai populației ocupate. a. Populația ocupată pe sectoare, ramuri economice (agricultură, industrie, servicii etc.). Procentul din populația ocupată care își desfășoară activitatea într-unul din sectoarele, respectiv ramurile economice. Pentru indicele populație ocupată în agricultură P a /.p.a. =x 100 ; unde P.a. este numărul de persoane ce lucrează în agricultură, iar P.o este numărul total de populație ocupată. b. Caracteristici sociale, demografice, profesionale etc. ale populației ocupate. Procentul din populația ocupată ce posedă o anumită caracteristică. Se pot determina indici de calificare, de feminizare, îmbătrînire etc. Cel mai simplu indice de calificare are forma: Q l.c. =------------; unde C reprezintă numărul de persoane ocupate ce posedă o P.o. calificare. Indicele șomajului Procentul din populația activă aflată la un moment dat în căutare de locuri de muncă. 3 /.s. = —L—x 100 ; unde S reprezintă numărul persoanelor de vîrstă activă care P.a. urmăresc să ocupe un loc de muncă; P.a. reprezintă numărul populației active (ocupate efectiv sau în căutare de locuri de muncă). De largă utilitate sînt și diferiții indici de structură ai șomajului, cum ar fi sectoarele și ramurile de proveniență, caracteristicile profesionale și demografice sau durata șomajului, respectiv șomajul pe termen scurt sau pe termen lung. O formă de exprimare a indicilor de structură este valoarea procentuală a unei caracteristici. 709 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Indicele mișcării totale (brute) a forței de muncă Valoarea (exprimată în procente) pe care o reprezintă mișcarea de personal (membrii) într-o organizație de muncă, într-un anumit interval de timp (de regulă un an). I .m.f.m. = x 100 ; unde M.f.m. reprezintă mișcarea forței de muncă determinată prin însumarea intrărilor (încadrărilor) și plecărilor de personal, P este numărul de membri ai organizației (P se determină fie prin luarea în considerare numai a efectivului existent la începutul perioadei analizate, fie prin însumarea la acest efectiv a numărului de persoane intrate pe parcursul perioadei, fie printr-o valoare medie, cum ar fi media simplă a efectivului de la începutul și sfîrșitul perioadei analizate, P + P p z P = 1 2 , sau numărul mediu de personal, P = —-; P.z. = efectiv zilnic, n = număr de zile. Indicele plecărilor de personal Valoarea (exprimată în procente) pe care o reprezintă plecările de personal, într- un interval de timp, din organizație. PI l .p.l. = — x100 P Indicele intrărilor de personal Procentul pe care îl reprezintă intrările de personal, într-un interval de timp, în organizație /./. = —x 100 p Indicele (rata) intrări-plecări Procentul de intrări în organizație destinată să înlocuiască plecările (indicele de înlocuire al plecărilor) PI l.i. pL =-țx^QQ Indicele fluctuației (totală) Valoarea (exprimată în procente) a mișcărilor forței de muncă, într-un interval de timp, între diferitele organizații (unități), raportată la totalul membrilor organizației pentru care se calculează LL l.f. = ^xîOQ', unde F este numărul de fluctuanți determinat prin luarea în considerare a plecărilor din organizație urmată de ocuparea unui loc de muncă (imediat sau mai tîrziu), sau cel puțin ca intenție inițială, într-o altă organizație, ca și a numărului de intrări în organizația pentru care se calculează l.f., pentru un anumit interval de timp. Determinarea l.f. este supusă influenței modului de definire a fluctuației. Dacă în anumite lucrări de specialitate nici nu se face distincție în funcție de natura plecărilor din organizație, practica administrativă din fostele țări socialiste a impus o accepție foarte limitativă, fluctuația fiind considerată un fenomen negativ. în ceea ce ne privește am adoptat punctul de vedere cel mai răspîndit după care fluctuația este doar o parte a 710 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI mișcării forței de muncă și reprezintă fluxurile de personal dintre organizații (unități) de muncă, după cum mobilitatea privește diferitele activități desfășurate (poziții deținute), iar migrația se referă la deplasările geografice. Indicele specific de fluctuație Valoarea procentuală a plecărilor prin fluctuație înregistrată într-o organizație în intervalul de timp considerat. F s /.Ts. = -^x100; unde F.s. sau (P.f.) este numărul plecărilor prin fluctuație, iar Peste numărul de membri ai organizației pentru care se calculează Lf.s. Indici parțiali de fluctuație Valoarea pe care o are o anumită formă de fluctuație: voluntară sau involuntară; prin demisie, șomaj, plecări din motive disciplinare etc. a. Indicele fluctuației voluntare Fv l .f.v. = x 100 ; unde F.v. este numărul de fluctuanți din proprie inițiativă ce se înregistrează într-un anumit interval de timp. b. Indicele fluctuației involuntare F iv l .f.iv. = —— x100 ; unde F.iv. reprezintă plecările din organizație inițiate de către aceasta din urmă (patron, conducător) c. Indicele fluctuației prin șomaj F s Lf.s. = —-x100 P Indicele (rata) fluctuației în totalul plecărilor Valoarea pe care o reprezintă plecările prin fluctuație în totalul plecărilor din organizație, într-un interval de timp. P f Lp.f. = -^-xî00 ; unde P.f. (sau F.s.) este numărul de plecări prin fluctuație, iar PI. este numărul total de plecări. Indicele (rata) formelor de fluctuație în totalul plecărilor Valorile procentuale pe care le dețin formele de fluctuație în totalul plecărilor. a. Indicele (rata) fluctuației voluntare în totalul plecărilor. I .p.v = -^^x100 PI. b. Indicele (rata) fluctuației involuntară în totalul plecărilor Lp.iv. = ^x100 PI. c. Indicele (rata) șomajului în totalul plecărilor F.s. I .p.s. = —-x 100 PI. 711 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Indici de structură ai fluctuației a. Proporția formelor de fluctuație în total fluctuație Fv Rata fluctuației voluntare ------------ F.s. F iv Rata fluctuației involuntare ---------- F.s. Rata fluctuației prin cauză disciplinară F.s. F s Rata fluctuației prin șomaj —— fs. b. Indici privind caracteristici sociale, profesionale, demografice ale fluctuanților pe total și pe forme de fluctuație Proporția tinerilor în total fluctuație T f s Proporția tinerilor în totalul fluctuației prin șomaj —— F.s. Fluctuația în rîndul noilor încadrati — ’ / Indici de descriere ai procesului de fluctuație a. Durata medie a rămînerii în organizație a fluctuanților (timpul total în organizație înregistrat de fluctuanti raportat la numărul lor). XIL F.s. b. Ritmul (lunar, anual) fluctuației (fluctuația înregistrată pe fiecare interval considerat raportat la fluctuația totală). fi. F.s. • SĂRĂCIE Șl INEGALITATE A VENITURILOR (Viorel GHEORGHE) Prag (linie) a sărăciei Nivelul de venit care împarte familiile de o anumită mărime, dintr-un anume loc și timp, în sărace și non-sărace. Minim social Nivel al venitului personal sau al familiei considerat necesar pentru ca o persoană sau familie să aibă, într-o societate dată, o existență fără privațiuni majore. Prag (linie) a sărăciei relative Nivelul de venit care asigură satisfacerea nevoilor minime acceptate social. în țările industrializate, linia sărăciei relative este în general mai ridicată decît linia sărăciei absolute. Oamenii trăind în sărăcie relativă suportă anumite privațiuni comparativ cu 712 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI membrii npn-săraci ai societății. De obicei, liniile sărăciei relative sînt exprimate ca fiind între 40-50% din venitul mediu sau median. Minim de subzistență Venitul minim necesar pentru asigurarea subzistenței într-o societate dată. Este de obicei asociat cu linia sărăciei absolute și implică privațiuni majore. Prag (linie) a sărăciei absolute Nivelul de venit care asigură acoperirea la minimum atît a necesităților unei alimentații adecvate din punct de vedere nutrițional, cît și a celorlalte nevoi de bază. Prag subiectiv al sărăciei Nivelul de venit care reflectă evaluarea dată de populație nevoilor minime. Este estimat cu ajutorul unui model matematic care explică variația evaluărilor făcute de populație. Rata sărăciei Denumită uneori și incidența sărăciei. Se exprimă procentual ca raport între numărul celor aflați în stare de sărăcie (care dispun de venituri mai mici sau egale cu pragul de sărăcie) și numărul total al populației. Q R = —x 100 , unde: N S - numărul celor aflați în stare de sărăcie N - numărul total al populației Prăpastia sărăciei (Engl. Poverty gap) - suma totală a diferențelor dintre pragul de sărăcie (PS) și veniturile celor aflați în stare de sărăcie, sau suma totală a veniturilor care ar trebui transferate celor săraci pentru a-i aduce la nivelul PS. în unele țări (de ex.: SUA) P. este exprimată ca pondere a sumei totale în Produsul Național Brut. Dacă Pi = (PS - yj reprezintă diferența de venit pentru individul T, P va fi dată de relația: q P^^PS-y,) /-1 Indicele Sen Exprimat prin formula: , ^(PS-Vs) / = r'--------------, unde s V R - rata sărăciei V - venitul mediu dintr-o societate Vs - venitul mediu al celor aflați sub pragul de sărăcie PS - pragul de sărăcie reprezintă procentul din venitul total al populației care ar trebui transferat săracilor astfel încît veniturile acestora să fie aduse la nivelul PS. 713 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Indicele Fishlow Definit prin formula: exprimă prăpastia sărăciei ca procent din veniturile celor non-săraci, în ideea eliminării sărăciei prin transferuri directe de venituri de la aceștia. Coeficientul Gini Denumit după inventatorul său, statisticianul italian Corrado Gini. Reprezintă raportul dintre aria aflată între curba Lorenz și linia egalității perfecte și aria întregului triunghi format de linia egalității perfectă și axele x,y. Ca măsură a inegalității veniturilor C.G. variază între 0 (egalitate absolută) și 1 (inegalitate absolută); cu cît valoarea sa este mai mare, cu atît inegalitatea este mai pronunțată. Propus de Gini, în anul 1912, după formula: G = — , unde 2a 1 nn , a =-------EEk -*/ n(n-l)^1 'I în cazul distribuției continue: A = f(x)f(y)dxdy 0 o Xj - venitul unității "i" n - numărul total de unități p - venitul mediu (aritmetic) al distribuției X. A este media aritmetică a n(n-1) diferențe considerate ca valori absolute, iar 2p este valoarea maximum posibilă a lui A, care se obține cînd o unitate primește întregul venit. Valoarea minimă a lui A este zero, care se obține cînd toate unitățile primesc același venit. Ulterior, în anul 1914, Gini a propus o măsurătoare a inegalității care este egală cu 1 minus de 2 ori aria aflată sub curba Lorenz: G = }-2\F^x)f(x)dx 0 Dacă se are în vedere venitul total al gospodăriei, formula de calcul a C.G. este: 1 N N , g= ^y^-y,^2 iar dacă se ia în considerare venitul pe membru de gospodărie (fiecare gospodărie avînd o pondere egală) C.G. devine: /-1 / -1 I n Yj - venitul gospodăriei "i" n, - numărul de persoane în gospodăria "i" N - numărul de gospodării 714 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Y - venitul mediu al gospodăriei Abaterea medie relativă (Engl. Relative Mean Deviation) - Abaterea medie ca măsură a inegalității a fost propusă de Von Bortkiewicz în 1898 (rezultatele sale au fost publicate în 1930), iar a.m.r. a fost introdusă mai tîrziu de Bresciani-Turroni. Proprietățile statistice ale acestei măsurători au fost investigate de Pietra. A.m.r. este definită: R = — • — Y |x, - a| , unde 2// ' Â|’ x, - venitul unității "i" (i = 1,2, ..., n). Dacă fiecare unitate primește același venit, R = 0. Cînd o unitate primește întregul venit, R devine (n-1)/n, care tinde către 1 pe măsură ce n se apropie de infinit. Indicele Kuznets Media diferențelor absolute între Ap și Aq, unde q = L(p) este proporția din venitul total corespunzătoare procentului inferior "p" de populație. Pe măsură ce Ap se apropie de zero, i.K. poate fi exprimat: LK. se poate estima prin calcularea abaterii medii absolute a cotelor de venit ale fiecărui grup de 5-centile de populație din 5 procente. Media aritmetică a celor 20 abateri absolute variază de la zero, în cazul egalității perfecte, la 9,5 în cazul maximei inegalități. Pentru a standardiza măsurătoarea să varieze între 0 și 1, se procedează la împărțirea cu 9,5, formula devenind: K =-----------— , unde 20 • 9,5 d - abaterea absolută a cotei de venit pentru fiecare grup de 5-centile din 5 procente. Indicele Schultz Se bazează pe compararea pantei curbei Lorenz în puncte diferite, fiind exprimat prin: P.U s= | [i-c(p)kp o unde pp=F(p). I.S. este aria dintre curba L'(p) și linia dreaptă p=1 în regiunea 0 < p < pp. Indicii lui Elteto și Frigyes , Un set de 3 indici ai inegalității propuși de E. și F. în anul 1968, definiți astfel: // //2 ^2 u = —; v = Ai !h A unde: V = E( x) 715 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Ai = E(x/x //) //r f/z2 ) - media veniturilor celor cu un venit mai mic (mai mare) decît p. I.E.F. pot fi exprimați de asemenea în termenii curbei Lorenz, astfel: Pp . Pp . M = ^UP^1 Deși I.E.F. variază de la 1 la infinit, este posibil să fie transformați astfel încît să varieze de la 0 la 1: , . 1 . . 1 . . 1 u = 1 — ; v =1 — ; = 1-- Indicele lungimii curbei Lorenz Propus de Kakwani în anul 1980 și definit astfel: fie "I" - lungimea curbei Lorenz; dacă fiecare individ primește același nivel al venitului, "I" este egal cu V2 , care reprezintă lungimea liniei egalității perfecte; dacă un individ primește întregul venit, T este egal cu 2 în limita în care numărul de unități se apropie de infinit. Astfel "I" ia valori în intervalul V2 < / < 2 i.l.c.L. poate fi prin urmare definit: L =-----care ia valori între 0 si 1; dacă x este venitul corespunzător 2-V2 punctului (p,q) de pe curba Lorenz, formula devine: L = ---— L/'2 + x2fWdx-42 (2-V2)LAo de: Coeficientul de variație a veniturilor Este definit prin formula: CV = — , unde o - abaterea standard a distribuției. în cazul distribuției continue, o este dată cr2 = j(x-/z)2/(x)dx o Limita inferioară a C.V. este zero, iar limita superioară este Jn-î , care se obține cînd un individ primește întregul venit. Abaterea standard a logaritmilor de venit (Engl. standard deviation of logarithms of income) - este exprimată prin formula: ^log = \(\ogx-\ogG)zf(x)dx , unde G - media geometrică 716 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Lihnita inferioară pentru a.s.Lv. este zero, ceea ce presupune o egalitate perfectă;- limita superioară este dificil de obținut deoarece log de "zero" venit nu este finit. în acest caz, inegalitatea maximă presupune că toți indivizii primesc o unitate monetară de venit și că cel mai bogat individ ia restul; aceasta dă limita superioară la -1 logG , care tinde către infinit pe măsură ce n ia valori mai mari. Indicii Theil Au la bază noțiunea de entropie din teoria informației. Indicele Theil (T) este definit prin: 1 n v v n T = —log— , unde n/z = ^Yi = este venitul total. n, 1 ki ii / 1 Entropia H(y) asociată părților de venit (y/Y, ...., yn/Y) este: Cu cît sînt mai apropiate părțile de venit (y/Y) comparativ cu părțile de populație (1/n), cu atît mai mare este H(y); cînd fiecare (y/Y) egalizează (1/n), H(y) atinge valoarea maximă, log n. Dacă o parte de venit tinde către unitate și toate celelalte tind către zero, H(y) tinde către valoarea sa minimă, zero. Astfel, entropia unei distribuții a veniturilor, H(y) poate fi privită ca o măsurătoare a inegalității veniturilor, scăzînd H(y) din valoarea sa maximă log n. (Diferența dintre valoarea maximă a entropiei, log n, și valoarea existentă a acesteia este, în teoria informației, denumită redundanță). LT.(T) poate fi scris ca: n (v /Y) 7776/7(7-) = logn- H(y) = £(y, /y)log^— /--1 (’/n) Cînd există egalitate perfectă I.T.(T) ia valorea zero; în cazul maximei inegalități I.T.(T) ia valoarea maximă de log n. Indicele Theil (L) este analog cu I.T.(T), dar inversează rolurile părților de venit (y/Y) și părților de populație (1/n), avînd formula: n (Mn} Theil(L) = E (1/n) log/—- Deoarece Y = np, I.T.(L) mai poate fi scris: Theil (L) = — Y log — n /=i Yi Indicele Dalton Este definit prin pierderea prepozițională de bunăstare rezultată din inegalitatea veniturilor. Bunăstarea agregată este maximă cînd toate veniturile sînt egale, pierderea proporțională de bunăstare rezultată din inegalitatea veniturilor este: D = 1~Eu(x,)/nu(//) /=1 I .D. va lua valoarea zero, cînd toate veniturile sînt egale. în cazul inegalității maxime, cînd un individ primește toate veniturile, I.D. devine: 717 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI . (n - 1)u(o) + .. , „ , _ D = 1-------------- ' , care va fi egal cu 1 daca, si numai dacă Mp) (n - 1)u(0) + u(np) = 0. O modificare posibilă a lui I.D. este: n D* = ———-------------------------—- , care este egal cu 1 cînd un individ primește nu(p) -(n- l)u(o) - u(n^i) toate veniturile. Aigner și Heins (1967) au folosit 3 forme funcționale ale lui u(x): a. a(1-e xla) b. Olog(— + 1) O Indicele Atkinson Bazat explicit pe o evaluare a bunăstării sociale a distribuției veniturilor. I.A. este construit prin calcularea venitului echivalent egal distribuit (engl. equally distributed equivalent income). Acesta este definit drept nivelul de venit/individ care, dacă ar fi egal distribuit, ar da același nivel al bunăstării sociale ca și distribuția existentă. LA. este definit drept diferența dintre venitul echivalent egal distribuit și venitul mediu (p) al distribuției, în termeni proporționali. Formal, venitul echivalent egal distribuit (Vegd) este definit prin: n nU(Vegd) = , care este nivelul bunăstării sociale asociat cu distribuția /=i existentă y, iar I.A. ia forma: A = A-(Vegdl^ LA. ia valori între zero (egalitate maximă) și unitate (inegalitate maximă). • INDICATORI Al STĂRII DE SĂNĂTATE (Andrei NOVAK) Rata de morbiditate (Incidența morbidității; indicele de incidență). Indicator care măsoară frecvența cazurilor de îmbolnăvire nou înregistrate într-un anumit teritoriu și o anumită perioadă (lună, trimestru, an) de către dispensarele medicale teritoriale și de întreprindere și raportate la numărul mediu al populației. Bolile cronice pot apare doar prima oară caz nou, la depistare în timp ce bolile acute care se vindecă și reapar ulterior ca o nouă îmbolnăvire, se consideră iar cazuri noi (ex: gripa). La depistarea nouă a mai multor boli la aceeași persoană se trec toate bolile respective. Se calculează un indice (rată) de morbiditate totală și indici de morbiditate specifică (pe sexe, grupe de vîrstă, etc.), ultimii fiind necesar de calculat mai ales în bolile care afectează cu precădere anumite grupe de vîrstă. 718 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI lt = ^-x 1.000; Is = nL >x 100.000 P Px unde: bn - bolile nou depistate P - număr mediu locuitori c, x - cazuri nou depistate prin anumite boli și vîrstă P* - număr mediu de locuitori de o anumită vîrstă în România, cazurile noi de îmbolnăvire raportate la mia de locuitori au fost 541 (1960); 725 (1970); 846 (1981); 863 (1989) și 736 în anul 1990. Morbiditatea spitalizată (Mișcarea bolnavilor din spitale pe cauze de boală). Se calculează utilizînd frecvența spitalizării:. = b(a +i) x 100 sa(j 1 000 P unde: Fs - frecvența spitalizării b(a+i) - numărul bolnavilor aflați în spital la începutul perioadei de referință + bolnavii nou spitalizați în perioada respectivă. P - numărul mediu de locuitori în România, numărul bolnavilor spitalizați raportat la mia de locuitori a fost de 195 (1974); 181 (1980); 184 (1985); 177 (1989) și 161 în 1990. în ce privește durata medie de spitalizare, exprimată prin numărul zilelor de spitalizare ce revin la numărul de bolnavi, acesta a fost în România în perioada 1970-1991 de 11,1 -11,8 zile. Accesul la serviciile de sănătate Ponderea populației care poate ajunge în mai puțin de o oră în centrele de sănătate locală (dispensarul medical teritorial), pe jos sau utilizînd mijloacele locale de transport. Morbiditatea succesivă Reflectă îmbolnăvirile care s-au succedat la aceleași contingente de persoane și constă atît din studiul cazurilor noi, depistate în cursul unui an cît și din studiul agravărilor bolilor cronice depistate anterior. Studiul "longitudinal" (succesiv în timp) al morbidității permite (P. Mureșan, 1989): - găsirea legăturilor de cauzalitate în apariția, agravarea complicațiilor, asocierea și concomitența mai frecventă a bolilor; cunoașterea acelor categorii de persoane care rămîn sănătoase an de an, pentru a constata condițiile social-economice și însușirile biologice care favorizează menținerea sănătății/ lor; cunoașterea eficacității activității rețelei sanitare în prevenirea morbidității sau a cronicizării bolilor, precum și în asanarea surselor de contagiune; urmărirea dinamicii morbidității pe cauze, sexe, grupe de vîrstă și compararea regiunilor (zonelor, localităților) cu structuri diferite ale populației. Morbiditatea pe contingente Raportul dintre persoanele bolnave dintr-o colectivitate și numărul de boli ce revin unui bolnav (pe medii, vîrste, sexe, ș.a.) 719 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Morbiditatea cu incapacitate temporară de muncă (i.t.m.) Morbiditatea specifică personalului muncitor reflectînd imposibilitatea de exercitare a unei activități, ca urmare a unei boli sau a unui accident, pentru care, după legislațiile naționale, se acordă concediu medical. Se utilizează trei indicatori: - frecventa i.t.m. F = x 100 Ps unde: C(i) - numărul de certificate inițiale P(s) - numărul mediu al personalului muncitor, cu drept de asigurare socială - gravitatea i.t.m. Gr = unde: Z(i+c) - numărul zilelor de concediu medical (inițial + continuare) Gr r - durata i.t.m. D = — Rata de prevalentă (Prevalența morbidității, frecvența globală; proporția bolnavilor). Raport între numărul total al bolnavilor (cazuri noi și vechi) de o anumită boală și numărul mediu al populației. Cuprinde totalitatea bolilor care există fie la un anumit moment "critic" (de obicei ultima zi a trimestrului, semestrului sau anului respectiv), fie într-o anumită perioadă (trimestru, an). în primul caz este vorba de prevalența de moment iar în cel de al doilea caz este vorba de prevalența de perioadă. în mod firesc prevalența este studiată în bolile cronice, de lungă durată, în timp de bolile acute sînt studiate prin prisma incidenței. Prevalența se calculează separat pe boli și are următoarele formule: Pr = bn+bv x10Q P unde: bn, bv - boli nou depistate, boli cunoscute anterior (vechi) P - numărul mediu de locuitori Pr - rata de prevalență totală ^WlWxioo H*) unde: bn(x), bv(x) - boli nou depistate și boli cunoscute anterior corespunzătoare anumitor vîrste (x). P(x) - numărul mediu al locuitorilor de o anumită vîrstă (x) • Pr(x) - rata de prevalență specifică unei anumite (grupe de) vîrste (x) Asigurarea populației cu medici Raportul dintre numărul medicilor dintr-o (localitate, județ, țară) și cel al populației respective: Med. = 10.000 asig. p unde: Med - numărul medicilor P - numărul mediu al populației. 720 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI îrr România acest indicator a fost de 12,7 (1960); 14,8 (1980) și 18-18,2 în anii 1988-1991. în practica statistică se utilizează și indicatorul ce reflectă aglomerarea adică, inversul indicatorului de asigurare. I agi. Med. = Med în țara noastră nivelul acestui indicator a fost 788 (1960); 678 (1980); 567 (1985) și 551-555 în anii 1988-1991 în timp ce nivelul mediu european1 a fost de 369 (adică de 1,5 ori mai bun decît cel înregistrat în țara noastră). între cei doi indicatori există relațiile: laglMed. = 10.000 lasigMed. , 10.000 sau Lqin Med. =------- 9~ laglMed Asigurarea populației cu personal mediu sanitar Raportul dintre numărul personalului mediu sanitar și cel al populației. P m s P.m.s. = -=^-x10.000 asig. p unde: P.m.s - numărul personalului mediu sanitar P - numărul mediu al populației. în România numărul personalului mediu sanitar ce revenea la zece mii de locuitori a fost: 33 în 1960; 50 în 1970; 60 în 1980 și 54 în 1991. Indicatorul de aglomerare se calculează astfel: Lnl P.m.s. =------------- a9' P.m.s. În România revenea unui cadru mediu sanitar 303 locuitori în 1960, 201 în 1970, 167 în 1980 și 184 în 1991 ultimul nivel fiind aproximativ egal nivelului mediu european (181). Relațiile dintre cei doi indicatori sînt: , o 10.000 , „ 10.000 P.m.s. =----------------------- sau /_ P.m.s. =-------------- 9 l^gP.m.s. as^ lagiP.m.s. Asigurarea populației cu farmaciști Raportul dintre numărul farmaciștilor și cel al populației: , Farm . lasia Farm = - x 1 0.000 P unde: Farm - numărul farmaciștilor P - numărul mediu al populației. în România numărul farmaciștilor ce revin la zece mii de locuitori a fost: 2,6 (în 1960); 2,9 (în 1980) și 2,7 în 1990. Indicatorul de aglomerare se calculează astfel: 1 Nivelul mediu european privind asigurarea populației cu medici, stomatologi, farmaciști și personal mediu sanitar a fost calculat de autor pe baza datelor provenite din 20, 18, 14 și respectiv 15 țări europene și are un caracter orientativ. 721 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI / r- P Ln, Farm =-------------- agl Farm În România reveneau unui farmacist 3836 locuitori în 1960, 3441 locuitori în 1980 și 3692 locuitori în 1990, în timp ce nivelul mediu european era de 2369 locuitori adică de 1,56 ori mai bun decît cel din țara noastră. Relațiile dintre cei doi indicatori sînt: laglFarm = 10.000 'asig.Farm sau lasig Farm = 10.000 laglFarm Asigurarea populației cu medici stomatologi Raportul dintre numărul medicilor stomatologi și cel al populației: laslQ Med.St = Me^St- x i o.OOO asi9- p unde: Med.St. - numărul medicilor stomatologi. P - numărul mediu al populației. în România acest indicator a fost de 0,9 (1960); 2,0 (1970); 3,2 (1980); 3,1 (1987-1989) și 2,8-2,9 în anii 1990-1991. Indicatorul care reflectă aglomerarea se calculează după formula: lagl Med.St. = P Med.St. în țara noastră nivelul acestui indicator a fost de 11.316 (în 1960); 4997 (în 1970); 3159 (în 1980) și 3400-3600 în anii 1990 și 1991. Nivelul mediu european a fost de 1740 persoane ce reveneau unui medic stomatolog adică o aglomerare de două ori mai redusă decît cea specifică țării noastre. Relațiile dintre cei doi indicatori sînt: lagl Med.St. = 10.000 lasia Med.St. dbiy. sau lasig Med.St. = 10.000 laglMed.St. Indicatorul de asigurare cu resurse umane (I.A.R.U.) Este un indicator care caracterizează sintetic asigurarea cu mai multe categorii de resurse umane a diferitelor entități (județe, țări) și ierarhizarea acestora. Se utilizează următorul algoritm de calcul (A. Novak, 1992): - pentru fiecare județ se calculează numărul locuitorilor ce revin fiecărei categorii de resurse (ex.: medici, farmaciști ș.a.) atît pentru anul de bază cît și pentru cel actual; - se calculează valorile medii (x1 ... xn ) valabile ambelor șiruri de date (anul de bază și anul actual) ale fiecărei resurse; - se calculează dispersiile (D2) și apoi abaterile medii pătratice (D) corespunzătoare variabilelor (resurselor) respective: p2 = IA*! - X)2 s. D = n - se calculează pentru fiecare județ, fiecare an și fiecare variabilă (resursă) valorile: Z^~X! D 722 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI - se însumează la nivelul fiecărui județ (țară) și pentru fiecare din cei doi ani de referință valorile Z (se poate utiliza fie medie aritmetică neponderată fie prin acordarea diferitelor ponderi fiecărei valori Z); - se împart valorile astfel obținute la numărul variabilelor (resurselor) cuprinse în model obținîndu-se pentru fiecare județ (țară) cîte două valori: IAR0 și IAR1 corespunzătoare celor doi ani analizați; - se ierarhizează județele (țările), descrescător, în funcție de valorile lui lAR^ - prin diferența IAR1 - IAR0 se obține progresul (sau regresul) înregistrat de fiecare județ (țară) în perioada analizată (cuprinsă între cei doi ani). • INDICATORI DE CARACTERIZARE A SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÎNT (Lazăr VLĂSCEANU) Rata de școlarizare Procentul copiilor înrolați în clasa întîi a școlii primare din totalul copiilor care au atins vîrstă școlarizării (6/7 ani). Funcția acestui indicator este de a ilustra eventuale disparități în privința accesului în învățămînt (între cei din mediul rural și urban, între băieți și fete, între cei care provin din familii cu venituri și facilități culturale diferite etc). R.s. poate fi exprimată în mai multe forme: 1. R.s. aparentă se obține prin împărțirea numărului total de copii înscriși în clasa I la numărul total de copii care au atins vîrstă oficială a școlarizării, rezultatul fiind exprimat în procente. 2. R.s. specifică vîrstei se obține prin împărțirea numărului total de copii înscriși în diferite nivele de școlaritate (nu numai clasa I, dar și clasa a ll-a, a lll-a etc.) la numărul total de copii înregistrați demografic pe vîrste corespunzătoare. Acest indicator poate fi exprimat și prin considerarea unor cohorte, adică a copiilor de o anumită vîrstă (să zicem: de 7 ani, de 11 ani, de 15 ani etc.) care ar trebui să se afle într-o anumita treaptă de școlarizare. 3. R.s. globală se diferențiază pe trepte de școlaritate și se obține prin împărțirea numărului total de elevi înscriși într-un nivel al învățămîntului (primar, gimnazial etc.) la numărul total de copii care au demografic vîrstă corespunzătoare nivelului considerat. De exemplu, pentru școala primară: R s globală - Nr''nscr'Ș' 'n §coa^a primară * Nr. total de copii de vîrstă 7-11 ani R.s. netă consideră la numărătorul fracției de mai sus numai elevii de școală primară care au vîrstă corespunzătoare vîrstei oficiale de încadrare în nivelul respectiv de învățămînt (7-11 ani). 4. R. de tranziție măsoară proporția celor care, după finalizarea unui nivel (ciclu) de școlaritate, trec în nivelul (ciclul) următor (de exemplu: din școala primară în gimnaziu, sau din gimnaziu în liceu). Se calculează prin împărțirea numărului total al elevilor înscriși în clasa de început a ciclului următor de școlaritate la numărul total de absolvenți ai treptei anterioare de școlaritate, luîndu-se ca referință un anumit an școlar. Eficiența internă a sistemului de învățămînt Rezidă din capacitatea acestuia de a oferi posibilități de școlaritate unui număr cît mai mare de elevi care s-au înscris în școală în anul t., într-o perioadă cît mai scurtă de timp, cu cheltuieli minime de resurse umane și financiare. în general, e.i. se evaluează prin urmărirea unui flux de elevi pe diverse trepte de școlaritate ale sistemului de învățămînt. Dacă lăsăm de-o parte aspectele financiare, atunci următorii 723 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI indicatori sînt utilizați: 1. Pentru analiza fluxurilor de elevi: Rata de promovare este raportul dintre numărul de elevi care intră în clasa (c+1) în anul școlar precedent t (raport exprimat procentual); Rata repetenției pentru clasa c în anul școlar t este raportul dintre numărul de repetenți din anul școlar t+1 corespunzători clasei c și numărul total de elevi înscriși în clasa c în anul școlar t (exprimat procentual); Rata abandonurilor școlare pentru clasa c este raportul procentual dintre numărul copiilor care au abandonat clasa c în intervalul de la t la t+1 și numărul total al elevilor înregistrați în anul școlar t în clasa c (indicatorul poate avea în vedere nu numai o clasă, ci un întreg ciclu școlar). 2. Coeficientul de eficiență aplicat la o cohortă (grup de persoane de aceeași vîrstă demografică/școlară) este raportul dintre numărul teoretic de elevi/ani care ar fi necesar unei persoane să absolve un ciclu de învățămînt dacă nu ar exista repetenție sau abandon școlar și numărul efectiv de elevi/ani specific unei cohorte. 3. Indicatori globali numai în învățămîntul superior: a) Număr de studenți per 100.000 locuitori; b) Distribuția procentuală a studenților pe domenii de studiu (clasificate conform cu International Standard Classification of Education - ISCED - în: educație, formarea profesorilor și teologie; discipline umaniste; drept și științe sociale; economie casnică; comunicații de masă și documentare; servicii și comerț; științe naturale; inginerie și agronomie; științe medicale); c) Rata globală de școlaritate terțiară (superioară), respectiv numărul total de studenți exprimat în procente din populația a cărei vîrstă este cuprinsă în intervalul de cinci ani care urmează vîrstei standard de absolvire a liceului (populația în vîrstă de 18-19 ani + 5 ani): d) Școlaritate universitară - numărul total de studenți (respectiv procentul) înscriși în universități sau instituții echivalente cu acestea raportat la numărul total de studenți înscriși în instituțiile de învățămînt superior. Cheltuieli publice cu învățămîntul Sînt evaluate, de regulă, prin indicatorii: a) Cheltuielile publice cu educația - procentul din Produsul Național Total (PNT) alocat funcționării învățămîntului; sau procentul din buget alocat învățămîntului; b) Rata medie anuală de creștere a cheltuielilor publice cu educația se bazează pe estimarea cheltuielilor publice totale în prețuri constante (datele sînt diferențiate prin utilizarea deflatorului implicit al PNT) și se calculează prin compatibilizarea liniilor tendențiale cu valorile logaritmice ale datelor despre cheltuieli repartizate pe fiecare an. Calitatea serviciilor educaționale și utilizarea resurselor Sînt măsurate cu diverși indicatori referitori la: personalul didactic, spațiul de învățămînt, echipamentul pedagogic sau resursele de învățare disponibile elevilor. Trebuie menționat că se procedează la o evaluare indirectă și comparativă a calității. Indicatori privind calitatea personalului didactic: a) Nivelul calificării: distribuția procentuală a personalului didactic în funcție de nivelul ultimului ciclu școlar absolvit; b) Vechimea în învățămînt: distribuția procentuală a personalului didactic în funcție de numărul de ani de activitate pedagogică efectivă la catedră; c) Sex: distribuția personalului didactic în funcție de apartenența de sex; d) Numărul mediu de clase de elevi pe profesor este raportul dintre produsul numărului săptămînal de lecții și numărului de clase, pe de o parte, și numărul lecțiilor săptămînale ale unui profesor, pe de altă parte; e) Raportul profesori - elevi rezultă din împărțirea numărului total de elevi la numărul total de profesori. într-o altă variantă: 724 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI „. , .. , Nr.total elevi Nr. total clase Rap.profeson/elevi =-----------------------x-------------------- Nr.total clase Nr. total profesori Indicatori pentru spațiul de învățămînt: a) Suprafața de spațiu de învățămînt ce revine unui elev este raportul dintre suprafața totală a spațiului disponibil de învățămînt și numărul total de elevi; b) Intensitatea de utilizare a spațiului de învățămînt este raportul dintre numărul total de clase de elevi și numărul total de săli de clasă. De aici rezultă și numărul de schimburi în utilizarea aceleeași săli de clasă de către grupuri diferite de elevi; c) Rata utilizării temporale a spațiului de învățămînt rezultă din raportul dintre numărul de lecții efectiv ținute într-o clasă și numărul de lecții care teoretic ar fi posibil de ținut în aceeași clasă; d) Rata utilizării suprafeței disponibile rezultă din raportul dintre numărul de elevi care efectiv utilizează o sală de clasă și suprafața disponibilă utilizării; e) Rata utilizării globale este rezultatul produsului dintre rata utilizării temporale și rata utilizării suprafeței disponibile. O serie de alți indicatori se referă la: disponibilitatea laboratoarelor pe discipline de învățămînt, mobilarea spațiului de învățămînt, calitatea construcțiilor, condiții de încălzire și iluminat, spații , de joacă și recreere etc. Indicatorii referitori la echipamentul pedagogic și resursele de învățare: a) Disponibilitatea echipamentului: total echipament distribuit pe itemi (retroproiectare, aparate de proiecție, calculatoare etc.); numărul mediu de elevi ce revin la un item de echipament (de exemplu: număr mediu de elevi pe calculator); b) Numărul total de biblioteci școlare, număr de biblioteci (volume) pe unități (sau tipuri de unități) școlare, număr total de mediateci (eventual diferențiate pe tipuri). Pentru fiecare indicator se detaliază și gradul de utilizare (efectivă și/sau estimativă); c) Numărul total de manuale pe discipline și elevi; e) Numărul total de materiale auxiliare de învățare (culegeri de exerciții și probleme, antologii de texte etc.) pe discipline și elevi. • CULTURA Șl ARTA (Andrei NOVAK) Volume în biblioteci Raport între numărul volumelor (cărți, broșuri, colecții de ziare) existente în biblioteci și numărul populației (județ, țară) ., . „ Numărul volumelor Nr. voi./loc =------------------------ Populație în România acest raport a fost de; 1,4 (1950); 5,7 (1970); 7,5 (1989) și 7,4 în 1991. Ultimul nivel este superior celui înregistrat ca medie (5,9) pentru cele 27 țări europene industrializate, în anii 1986-1988. (Cîteva exemple: Suedia 12,9; Islanda 11,2; Finlanda 10,7 pe de o parte și: Italia 0,6; Spania și Grecia 1,3; Franța 1,7 pe de altă parte). Frecventarea anuală a cinematografelor Raport între numărul persoanelor care au frecventat în cursul unui an (spectatori) sălile de cinematograf și numărul populației (județ, țară). „ Numărul total al spectatorilor Sp.cinema/loc =------------------------------------- Populație 725 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI în România valorile acestui indicator au fost: 3,3 (în 1950); 9,8 (în 1970); 8,8 (în 1989); 4,4 în 1990 și 2,9 în 1991. Pe plan european, nivelul mediu al acestui indicator a fost - pentru anii 1987-1989 - de 2,7 spectatori la un locuitor. (Cîteva exemple: România 8,8; Bulgaria 7,6; Islanda 4,7 și Cehoslovacia 4,5 pe de o parte și Malta 0,9; Olanda 1,1; Austria și Luxemburg 1,4 pe de altă parte). Frecventarea anuală a teatrului, operei, filarmonicii ș.a. Raport între numărul persoanelor care au frecventat în cursul unui an (spectatori), spectacole oferite de teatru, operă, filarmonică, orchestra populară, ș.a. și numărul populației (județ, țară). o x x „ Numărul total al spectatorilor Sp.teatru/loc =--------------------------------------- Populație în România acest indicator a avut nivelurile: 0,35 (în 1950); 0,6 (în 1970); 0,77 (în 1989); 0,30 (în 1990) și 0,20 (în 1991). Frecventarea anuală a muzeelor Raport între numărul persoanelor care au frecventat muzeele în cursul unui an și numărul populației: Frecv.muzeelor = Numărul vizitatorilor Populație în România acest indicator a avut valorile: 0,1 (în 1950); 0,43 (în 1970); 0,79 (în 1989); 0,45 (în 1990) și 0,35 în (1991) în timp ce nivelul mediu european, valabil pentru anii 1986-1989, a fost de 0,86 vizitatori/locuitori. (Cîteva exemple: Danemarca și Bulgaria 1,7; Austria 1,6; Ungaria 1,5 pe de o parte și Italia 0,1; Franța, Luxemburg și Irlanda 0,2; Grecia și Portugalia 0,3 pe de altă parte). Abonamente T.V. ce revin la mia de locuitori Raport între numărul abonamentelor TV și numărul populației: .... Numărul abonamentelor TV . ___ Ab./loc =---------------------------------x 1.000 Populație în România acest indicator a avut nivelurile: 73 (în 1970), 160 (în 1989), 157 (în 1990) și 155 (în 1991). Aparate T.V. ce revin la mia de locuitori Raport între numărul aparatelor T.V. existente la un moment dat în dotarea populației și numărul populației: A , Numărul aparatelor TV aflate în dotarea populației „ Ap. TV/1000 loc. =------------------------------------------------— -----:— x 1.000 Populație în România în anul 1989 reveneau 194 televizoare la mia de locuitori în timp de nivelul mediu european a fost de 358. (Cîteva exemple: Germania 566, Danemarca 528, Finlanda 488 și Olanda 485 pe de o parte și Albania 83, Portugalia 176, România 194, Grecia 195, Iugoslavia 197 pe de altă parte). Dotarea populației cu aparate TV se cunoaște prin efectuarea anchetelor privind înzestrarea populației cu bunuri de valoare relativ mare și de folosire îndelungată. 726 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI Abonamente radio ce revin la mia de locuitori Raport între numărul abonamentelor radio și numărul populației: ... . . , Numărul Abonamentelor radio Ab/mia de loc. =--------------------------------x 100 Populație Valorile acestui indicator au fost pentru România: 19 (în 1950); 152 (în 1970); 133 (în 1989); 129 (în 1990) și 122 (în 1991). Aparate radio ce revin la mia de locuitori Raport între numărul aparatelor de radio existente la un moment dat în dotarea populației și numărul populației. Aceste informații se pot obține prin efectuarea anchetelor privind înzestrarea populației cu bunuri de valoare relativ mare și de folosire îndelungată. „ Nr. aparatelor radio aflate în dotarea populației , Ap.radio/mia de loc. =------------------------------------------:— x 1000 Populație în anul 1989 în România reveneau 195 aparate de radio la mia de locuitori în timp ce nivelul mediu european a fost de 643 aparate/mia de locuitori. (Cîteva exemple: Marea Britanie 1145; Danemarca 1012; Finlanda 998 și Olanda 902 pe de o parte și Albania 172; România 195; Portugalia 216 și Iugoslavia 245 pe de altă parte). Titluri cărți editate de editurile de stat ce revin la suta de mii de locuitori Raport între numărul titlurilor și broșurilor editate în cursul anului și numărul populației: Tc./suta de mii loc. = Numărul titlurilor editate ----------------------------x 100.000 Populație în România s-au tipărit 18 titluri la suta de mii de locuitori în 1950, 19 în 1970, 9 în 1989, 6 în 1990 și 5,6 în 1991. Actuala organizare statistică nu permite cunoașterea activității editurilor particulare. Titluri de ziare și reviste ce revin la suta de mii de locuitori Raport între numărul titlurilor - ziare și reviste - apărute într-un an și numărul populației. x , .. . Nr. titlurilor ziarelor și revistelor apărute Tz, r/suta de mu loc. =--------------------------------------------------x 100.000 Populație în România au revenit 1,6 titluri la suta de mii de locuitori în 1950, 3,4 în 1970; 2,1 în 1989; 6,2 în 1990 și 5,8 în 1991. 727 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI • INDICATORII LIBERTĂȚII Șl DEZVOLTĂRII UMANE (Lazăr VLĂSCEANU) Indicatorul Libertății Umane (I.L.U.) Indicator bazat pe evaluarea binară a gradului de respectare/nerespectare a drepturilor umane fundamentale, rezultat din însumarea datelor corespunzătoare pentru 40 de subindicatori: Dreptul: de a circula liber în propria țară; de a părăsi și reveni oricînd în propria țară; de a se reuni și asocia pașnic; de a asimila idei șL primi informații; de a observa încălcările drepturilor umane; de a practica limba maternă; Absența: muncii forțate și a muncii copiilor; autorizării de muncă obligatorie; execuțiilor extra-judiciare; torturii și constrîngerilor; pedepsei cu moartea; pedepselor corporale grave; detenției ilegale; apartenenței obligatorii la un partid sau la o organizație; religiei sau ideologiei de stat ca materie obligatorie de învățămînt; controlului artelor; cenzurii politice a presei; cenzurii scrisorilor sau a ascultării telefonice; Garantarea: opoziției politice pașnice; alegerilor pluripartite prin vot universal direct; egalității politice și juridice a femeilor; egalității sociale și economice a femeilor; independenței presei; independenței în publicarea de cărți; independenței rețelelor de radio și televiziune; independenței tribunalelor; independenței asociațiilor sindicale; Dreptul recunoscut prin lege: la o naționalitate; al prezumției de nevinovăție pînă la probarea culpabilității; la asistență juridică în caz de nevoie și la propriul avocat; la proces public; la proces rapid; la protecție contra perchezițiilor prin mandat al poliției; la protecție contra prelevării arbitrare de bunuri individuale; Dreptul individual la: căsătorie inter-rasială, inter- religioasă sau civilă; egalitate între sexe în timpul vieții matrimoniale și la divorț; practica homosexualității între adulții care cad de acord; practica oricărei religii; stabilirea numărului propriilor copii. Fiecare evaluare corespunzătoare unui subindicator trebuie bazată pe informații cît mai exacte, eliminînd, pe cît posibil, subiectivitatea (vezi: Human Development Report, 1991, New York, UNPD, 1991). Ca alternativă pentru I.L.U. se folosește și indicatorul composit Humana (elaborat și aplicat de Ch. Humana, World Guide to Human Rights, New York, 1986), care include 40 de subindicatori elaborați pe baza considerării documentelor internaționale despre drepturile omului, fiecare asociat cu o scală evaluativă cu trei trepte. Spre deosebire de I.L.U., indicatorul composit Humana e mai sensibil la evaluările subiective, întrucît primul are asociate scale dihotomice (apartenență/neapartenență, respectare/ nerespectare, reglementare legală/lipsă de reglementare sau ignorare/îngrădire versus promovare/acceptare), iar al doilea - scale cu trei trepte de diferențiere apreciativă. I.L.U. se aplică pentru evaluarea comunităților umane de diverse dimensiuni și, în funcție de rezultate, pentru ierarhizări. Indicatorul dezvoltării umane (IDU) Măsură sintetică a gradului de dezvoltare umană, propusă de specialiștii ONU în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru analiza comparativă a țărilor și/sau regiunilor și pentru oferirea de informații globale și specifice în vederea elaborării și ameliorării politicilor de d.u.. Pe baza culegerii de informații, a prelucrării datelor și analizei/interpretării lor se elaborează de către PNUD (prin echipe de specialiști) un raport anual numit Human Development Report. Primul raport a fost elaborat în anul 1990 și de atunci operația a fost continuată (raportul pe anul 1992 fiind deja disponibil). Demonstrația tinde să consacre ideea că nu lipsa resurselor financiare 728 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI conduce la devalorizarea vieții umane (individuale, naționale sau globale), ci modul de structurare a bugetelor naționale și a politicilor de dezvoltare economică, socială sau culturală, care relevă o stare de "atonie politică" cu consecințe nefaste asupra valorificării imensului potențial de resurse disponibile. D.u. este înțeleasă ca expresie a procesului de extindere a posibilităților care se oferă realizării individuale. Accentul este pus pe acele posibilități sau condiții care, împreună, oferă șansa atingerii unui nivel decent de viață prin: creșterea longevității sau speranței medii de viață (adică o viață cît mai lungă în condiții de sănătate); ameliorarea permanentă a condițiilor de acces la asimilarea cunoștințelor de bază necesare construcției vieții individuale într-o societate în care informația are funcții foarte importante; asigurarea condițiilor de acces la bunurile materiale și culturale specifice vremii. De aici rezultă că I.D.U., ca măsură sintetică, se bazează pe trei variabile: speranța de viață, nivelul școlarizării și școlarității, venitul individual. Definite, pentru rațiuni comparative, la nivelul mondial, fiecare din aceste variabile variază de-a lungul unui continuum de la niveluri minime acceptabile pînă la niveluri maxime (ad-hoc definite). Pentru prima variabilă, longevitatea se măsoară, chiar dacă imperfect, după speranța medie de viață. în cea de-a doua variabilă, numită generic acces la cunoștințe, se au în vedere două elemente: alfabetizarea adu Iți durata medie curentă a școlarități (în ani). Acestea sînt combinate și ponderate pentru a stabili o măsură sintetică a realizărilor din domeniul învățămîntului Ponderea se stabilește în funcție de calcule în formula: școlarizarea = a-| alfabetizare + a2 ani de școlaritate, unde a-| și a2 reprezintă ponderările în ecuație (în 1991: a-|=2/3 iar a2 = 1/3). în sfîrșit, venitul reprezintă valoarea produsului intern brut (PIB) pe persoană în expresie logaritmică (pentru a ilustra efectul progresiv descrescător al venitului asupra dezvoltării umane). Totodată, se alocă un coeficient nul de ponderare pentru venitul care se situează sub pragul de sărăcie. Datele sînt culese pentru fiecare țară prin raportare la nivelul maxim dezirabil al fiecăreia din cele trei variabile. în obținerea valorilor I.D.U. pentru fiecare țară, se au în vedere două premise: toate cele trei variabile trebuie să aibă ponderi egale ca importanță, iar valoarea sintetică trebuie obținută prin raportare la un nivel standard maximal. Implicația este că o viață decentă nu se reduce în nici un caz la simpla existență sau supraviețuire fizică, asociindu-se în mod necesar cu condiții adecvate de sănătate, instruire școlară, practicarea unei activități utile adecvat salarizate. Totodată poziția unei țări într-o ierarhie globală a gradului de d.u. se poate obține prin măsurarea gradului de depărtare/apropiere de valoarea maximă pe fiecare variabilă și prin obținerea unei măsurări medii neponderate (nediferențiate pe variabile). Validitatea acestei opțiuni a fost multiplu verificată (prin calcularea coeficienților Spearman de corelație și prin aplicarea metodei Borda de clasificare) și se consideră a fi metodologic acceptabilă. în analiza d.u. se aplică fie I.D.U., ca indicator complex sau "composit", pentru a oferi o măsură sintetică la nivel de țară și a facilita astfel comparații între țări, fie variabilele integrate în I.D.U. considerate separat, fie alți indicatori economici sau sociali care aprofundează analiza în domeniile: demografic, educațional și economic. în urma aplicării succesive a I.D.U. în ultimii trei ani, concluzia generală persistă: "lipsa voinței/angajării politice, și nu resursele financiare, este adesea cauza reală a neglijării dezvoltării umane" (UNDP, Human Development Report 1992, New York, 1992). 729 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI - • INDICATORI SUBIECTIVI Al CALITĂȚII VIEȚII (Elena ZAMFIR) Indicatorii calității percepute a vieții Exprimă estimarea pe care subiecții înșiși o dau stării diferitelor sectoare/sfere, componente sau condiții ale vieții lor. Sînt frecvent utilizați în studiile de calitate a vieții. Doar în puține cazuri starea diferitelor componente ale vieții este strict și ușor observabilă din exterior: starea relațiilor dintre soți, dintre părinți și copii, dintre colegi, starea vieții politice, a unei persoane. în plus, starea unei componente a vieții depinde nu numai de ceea ce se poate observa din exterior, ci și de așteptările, nivelul de aspirații ale subiectului însuși. Din acest motiv sînt utilizați adesea "observatorii naturali", adică membrii populației studiate, care sînt solicitați să estimeze starea diferitelor componente ale vieții lor. Forma întrebărilor din interviu/chestionar care ne dă o asemenea informație este de regulă următoarea: "Sănătatea, locuința, asistența medicală etc. este foarte bună... foarte proastă". Există conflicte cu șeful, cu colegii, cu vecinii etc. într-o foarte mică măsură... într-o foarte mare măsură". Scalele cele mai frecvent utilizate sînt cu 5 trepte (tip Likert), dar pot fi și cu 7, rareori cu 10, cu 4, 3 sau chiar 2. Există două tipuri de i.c.p.v.: a. i.c.p.v. sectoriali sau particulari - sînt estimările date de subiecți diferitelor sfere, componente, condiții particulare ale vieții lor: c.p. a vieții de familie sau a vieții de muncă sau a vieții politice; c.p. a relațiilor cu colegii, cu șeful, cu copiii. b. i.c.p.v. globali: calitatea percepută a vieții în globalitatea ei. Acești indicatori se obțin prin combinarea i.c.p.v. sectoriali ai principalelor sfere ale vieții (familie, muncă, timp liber, propria persoană, politică etc.). I.c.p.v. nu trebuie considerați a fi strict indicatori ai stării vieții; ei cuprind structural în ei înșiși și o anumită evaluarea pe care subiecții înșiși o fac inevitabil respectivei stări. Cu alte cuvinte estimarea stării nu este independentă de evaluarea ei. V. calitatea vieții, indicatori sociali, măsurare. E.Z. Indicatori de satisfacție cu viața înregistrări ai gradului de satisfacție/insatisfacție a unei populații, fie cu viața în general (i. globali de s.v.), fie cu sfere/componente/ condiții ale vieții (i. sectoriali de s.v.): satisfacția cu familia, cu profesia, localitatea, colegii de muncă, prietenii, timpul liber etc. Gradul de satisfacție/insatisfacție poate fi estimat pe două căi: a. Direct: persoanele în cauză sînt solicitate să estimeze gradul lor de satisfacție/insatisfacție cu viața în general, sau cu diferitele sfere/componente/condiții, utilizînd scale care pot avea 10, 7, 5, 4, 3 sau 2 valori. b. Indirect: prin consecințele satisfacției/insatisfacției: se înregistrează de exemplu dorința/lipsa de dorință (intenția) a persoanei respective de a păstra locul de muncă, profesia, localitatea, locuința (satisfacție) sau de a le schimba (insatisfacție). I. globali de s.v. pot fi specificați sau nespecificați. I. specificați de s.v. sînt rezultatul combinării i.s.v. sectoriali sau parțiali: satisfacția cu viața în general este astfel estimată prin considerarea satisfacției cu principalele sfere componente ale vieții - familie, muncă etc. I. nespecificați de s.v. sînt obținuți prin solicitarea subiectului să 730 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI estimeze în general gradul său de satisfacție/insatisfacție cu viața. Cei mai frecvenți i. nespecificați de s.v. sînt de următoarele tipuri: o întrebare cu privire la satisfacția cu viața; media a două întrebări similare de satisfacție cu viața, plasate însă în poziții diferite în cadrul unui chestionar, metodă care s-a probat a da un indicator mai bun; combinarea mai multor întrebări diferite legate de satisfacție globală cu viața: cît de satisfăcut/mulțumit cu viața este respectiva persoană, frecvența momentelor de profundă satisfacție, bucurie, a necazurilor, îngrijorărilor. Cercetările au indicat faptul că gradul de satisfacție depinde atît de calitatea condițiilor de viață, cît și de tipul și nivelul de aspirații al subiectului. I. s.v. sînt foarte des utilizați pentru a măsura calitatea vieții. 1/. calitatea vieții, satisfacție. E.Z. Indicator de fericire înregistrare a gradului de plinătate, exaltare, bucurie accentuată, fericire/nefericire, disperare, nenorocire al unei populații. I.f. este utilizat în sistemul indicatorilor subiectivi ai calității vieții. Prin natura sa exprimă o stare psihologică globală "limită", "de vîrf" (A. Maslow). I. f. se construiește de regulă utilizînd o întrebare adresată subiecților cu privire la experiența, de regulă într-o anumită perioadă specificată a vieții, a unor momente de profundă fericire, bucurie, deplinătate sau de nenorocire, disperare sau din combinarea mai multor întrebări referitoare la diferitele forme de manifestare ale fericirii sau nefericirii - stare de exaltare, bucuria unei reușite ieșite din comun, tentația de a spune clipei "oprește-te" (Faust), "a te simți în al noulea cer". Disperare, sentimentul cronic de inutilitate, de eșec. Uneori sînt utilizați indicatori separați de fericire și de nefericire. Studiile au indicat că între indicatorul de fericire și cel de nefericire deși există o corelație negativă semnificativă, aceasta nu are valori atît de ridicate cum ne-am fi așteptat. Acest lucru sugerează că stările de fericire și nefericire nu sînt absolut exclusive, ci adesea se succed unele altora, la intervale scurte de timp, putînd chiar coexista într-o anumită măsură. Sînt autori care argumentează că i.f. nu coincide cu indicatorul de satisfacție a vieții, deși inevitabil vor fi înalt corelați. Motivul este că ei se referă la stări psihologice distincte: satisfacția exprimă mai mult o stare psihologică de acceptare a vieții, considerarea ei ca acceptabilă în raport cu aspirațiile și posibilitățile. Fericirea se referă la stări psihologice mult mai intense: sentimentul de plinătate, de exaltare, trăiri "de vîrf", bucurie profundă, sau nenorocire, disperare, avînd o coloratură emoțională mult mai puternică decît satisfacția. Pentru a ilustra o asemenea posibilă diferență, voi cita rezultatele unei cercetări care a pus în evidență că vîrsnicii tind să fie mai satisfăcuți decît tinerii; tinerii, în schimb, tind să fie mai fericiți decît vîrstnicii. V. calitatea vieții, i.s.v., satisfacție. E.Z. Indicator de alienare Operaționalizînd conceptul de alienare schițat de Hegel, elaborat de Marx și preluat în sociologia contemporană, M. Seeman (On the Personal Consequences of Alienation in Work, 1959) formulează 5 dimensiuni: lipsă de putere, lipsă de sens, anomie, izolare socială și înstrăinare de sine. Pornind de la această conceptualizare, D.G. Dean (Alienation: Its Meaning and Measurement, 1961) a dezvoltat un instrument de măsură a alienării care, în diferite forme, este utilizat frecvent în cercetările empirice asupra calității vieții și asupra atitudinii față de muncă. V. alienare. E.Z. 731 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI • RELAȚII DE GRUP (Sociometrie) (Septimiu CHELCEA) Indicele statusului sociometric Arată poziția ocupată de o persoană în cadrul grupului și se calculează după formula: / = n A/ -1 unde: n = numărul alegerilor primite de respectiva persoană N = numărul membrilor grupului L.D. Zeieeny propune o formulă de calcul mai adecvată îuîndu-se în considerare atît poziția individului în grup, cît și stabilitatea acestei poziții. l = ~l + D = ^~ N-1 unde: / = N-A N-A determină poziția persoanei în grup D = —— arată stabilitatea poziției (statusului sociometric) i = intensitatea alegerilor Formula propusă de L. D. Zeieeny se aplică în cazurile în care alegerile sociometrice sînt ponderate, acordîndu-se de exemplu: 3 puncte pentru prima alegere, 2 puncte pentru a doua alegere și un punct pentru cea de a treia alegere. Pentru respingeri se acordă ponderi negative. Indicele expansivității sociometrice Permite determinarea cantitativă a orientării individului spre membrii grupului prin luarea în calcul atît a expansivitătii pozitive, cît si a expansivitătii negative. I = (E+)+(E) unde: (E+) = expansivitatea pozitivă, calculată după formula E^ = în care: n = numărul de alegeri emise N = numărul membrilor grupului (E.) = expansivitatea negativă, calculată după formula E = în care n = numărul de respingeri emise N = numărul membrilor grupului Indicele expansivității sociometrice măsoară și gradul de integrare a individului în grup. Cu cît valoarea indicelui este mai mare, cu atît individul este mai bine integrat în grup. Indicele sensibilității raționale Exprimă capacitatea individului de a evalua poziția sa în cadrul grupului. Se calculează după formula: 732 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI unde: Aa = numărul așteptărilor de a fi ales de membrii grupului Ap = numărul alegerilor primite din partea membrilor grupului Indicele sensibilității raționale exprimă acuratețea percepției relațiilor sociometrice cu privire la propria persoană. Indicele relațiilor simetrice Poate fi calculat după mai multe formule, exprimînd toate calitățile relațiilor interpersonale în cadrul grupului: WV-1) 2 Această formulă se aplică în cazul în care testul sociometrie are alegerile nelimitate. Cînd alegerile sînt limitate se aplică formula: t kzN ~~2~ sau: _3N_2(N.1)+1 2 unde: N = numărul membrilor grupului k = numărul alegerilor permise Indicele asocierii persoanelor în cadrul grupului Se calculează fie după formula: /V(/V-1) 2 " cînd alegerile nu sînt limitate, fie după formula: k(N-^ 2 ' cînd alegerile sînt limitate. în aceste formule: n = numărul relațiilor simetrice (alegerilor reciproce) observate N = numărul membrilor grupului k = numărul alegerilor permise Cu cît valoarea indicelui asocierii este mai mare, cu atît relațiile în grup sînt mai bune. Indicele integrării în grup Se măsoară raportînd numărul persoanelor care au primit alegeri la numărul persoanelor care nu au primit nici o alegere (persoane izolate). 733 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI unde: la = numărul persoanelor care au primit alegeri li = numărul persoanelor care nu au primit nici o alegere Valoarea mai ridicată a indicelui exprimă o mai bună integrare a grupului. Indicele coerenței grupului Exprimă, de asemenea, calitatea relațiilor sociometrice la nivelul grupului: ! Rq Up R = numărul alegerilor reciproce U = numărul alegerilor unilaterale k p=^ k = numărul alegerilor permise N = numărul membrilor grupului q = 1 -p Acest indice a fost propus de J.N. Criswell și se aplică în cazul testului sociometric cu alegeri limitate. Cu cît valoarea indicelui este mai mare, cu atît grupul este mai coesiv. Indicele interesului pentru propriul grup Arată gradul de integrare a individului în grup. kxN unde: n = numărul de alegeri emise pentru membrii grupului N = numărul membrilor grupului k = numărul de alegeri permise Acest indice ajută la evaluarea gradului de integrare a individului în grupul din care face parte. Indicele interesului pentru alte grupuri Exprimă tendința individului de a se orienta spre alte grupuri (grupuri de referință), slaba lui integrare în propriul grup (grupul de apartenență). k(N-N^ unde: n = numărul alegerilor pentru membrii altor grupuri k = numărul alegerilor permise N = numărul total al populației = numărul membrilor propriului grup Indicele atracției propriului grup Se calculează prin raportarea totalului alegerilor primite de la alte grupuri la totalul alegerilor primite de la propriul grup. 734 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI "1 unde: n = numărul alegerilor primite de la alți membri a altor grupuri = numărul alegerilor primite de la membrii propriului grup Indicele concordanței Se calculează după formula: I _ Ar xi = N-1 unde: Ar = numărul alegerilor reciproce i = numărul indiferentelor N = numărul membrilor grupului Indicele concordanței a fost introdus în tehnicile sociometrice de M.L. Northway. Indicele conștientizării relațiilor sociometrice Exprimă capacitatea indivizilor de a percepe cu acuratețe relațiile de atracție, respingere și indiferență din cadrul grupului z _ A + R, - 2X “ 2kN unde: A, = numărul alegerilor identice în sociograma reală și în sociograma imaginară (percepția sociometrică, după R. Tagiuri) R, = numărul respingerilor identice în sociograma reală și în sociograma imaginară (percepția sociometriei, după R. Tagiuri) X = numărul alegerilor din sociograma reală cărora le corespund respingeri în sociograma imaginară . k = numărul alegerilor permise N = numărul membrilor grupului Indicele conștientizării relațiilor sociometrice a fost propus de S. Chelcea (1968) și exprimă gradul de integrare a membrilor grupului. Cu cît valoarea indicelui este mai mare cu atît conștientizarea relațiilor interpersonale în grup este mai mare, exprimînd centrarea indivizilor asupra propriului grup (grup de apartenență). • INDICATORI UTILIZAȚI ÎN CERCETAREA EMPIRICĂ (Septimiu CHELCEA) SONDAJ DE OPINIE indicele opiniei majoritare Se calculează după formula: 100 735 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI unde: (p+) = procentul răspunsurilor la o întrebare de opinie (p_) = procentul răspunsurilor negative la aceeași întrebare (Po) - procentul celor "fără opinie" la respectiva întrebare. Indicele opiniei majoritare a fost propus de sociologul german Peter R. Hofstătter (1966). Indicele actualității întrebărilor într-un sondaj de opinie Se calculează după formula: I= J(P+)x(P.) Po unde: (p+) = procentul răspunsurilor pozitive la o întrebare de opinie (p.) = procentul răspunsurilor negative la aceeași întrebare (po) = procentul celor "fără opinie" la respectiva întrebare Pentru ca o întrebare să aibă un grad sporit de actualitate trebuie îndeplinite două condiții: 1) (p+) x (p_) să fie maxim, adică să se apropie de valoarea I---?° I 2) (p0) să fie minim Indicele actualității unei întrebări în sondajele de opinie publică a fost introdus de sociologul german Peter R. Hofstătter (1966) pentru a determina "orizontul" unei persoane sau al unui grup, adică numărul de întrebări care sînt actuale, la care se răspunde afirmativ sau negativ. ANALIZA CONȚINUTULUI Indicele de evaluare a atitudinii în cadrul analizei conținutului A fost introdus de Ch. E. Osgood (1959). Fiecare propoziție transcrisă într-o formă canonică (pentru a pune în evidență obiectul atitudinii, predicatul și complementul) este evaluată numeric (produsul dintre valoarea predicatului și valoarea complementului). Valorile predicatelor și complementelor variază între -3 și +3, astfel că fiecare propoziție poate fi evaluată pozitiv sau negativ. Făcînd media tuturor evaluărilor obținem indicele de evaluare. z _ 3 N unde: Vp = valoarea predicatului Vc = valoarea complementului N = numărul propozițiilor în practica analizei evaluative a conținutului se mai utilizează și o altă formulă de calculare a indicelui de evaluare, propusă tot de Ch.E. Osgood. 736 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI t T "3L vp unde: Vp = valoarea predicatului Vc = valoarea complementului. Indicele tendinței Reflectă intensitatea și direcția atitudinii (pro, contra) în analiza conținutului comunicării. unde: F = numărul unităților de înregistrare favorabilă (pro) D = numărul unităților de înregistrare defavorabile (contra) L = numărul de unități de înregistrare în legătură cu tema dată. Pe baza acestei formule de calcul nu poate fi determinat și gradul de interes pentru tema analizată. S-a propus o altă formulă. unde: F = numărul unităților de înregistrare favorabile (pro) D = numărul unităților de înregistrare defavorabile (contra) T = numărul total de unități de investigare. Pentru calcularea tendințelor, în analiza conținutului poate fi utilizată și o formulă mai sofisticată care ia în calcul atît numărul unităților de înregistrare în legătură cu tema, cît și numărul total de unități de înregistrare. ^-FxD FxD-D2 lTt Ut Formulele de calculare a indicilor tendinței au fost propuse de Irving L. Janis și Rymond Foder (1965), care au utilizat denumirea de "coeficient de dezechilibru". Indicele reliabilității (fidelității) intercodificatori Exprimă acordul dintre doi analiști în codificarea unităților de înregistrare. 2M ” N^+N2 unde: M = numărul codificărilor similare N1 = numărul codificărilor primului analist N2 = numărul codificării celui de al doilea analist Indicele astfel calculat nu ia în considerație probabilitatea de acord intercodificatori datorată hazardului (E.M. Bennett, 1954). Pentru rectificare, W.A. Scott (1955) presupune o altă formulă de calcul: unde: 737 INDICATORI SOCIALI Șl SOCIOLOGICI No = numărul cazurilor de acord observate (în procente) Np = numărul cazurilor de acord datorat hazardului (în procente) Indicele reabilității (fidelității) compozite Măsoară corelația intercodificatori, cînd numărul lor este mai mare de doi. y _ N * Mc ” l + M^N-î) unde: N = numărul analiștilor care fac codificarea Mc = media cazurilor de acord intercodificatori observate D. Kaplan (1949), M. Spiegelman (1953), G.N. Stempel (1855), W.S. Robinson (1957) au propus și alte modalități de măsurare a reabilității (fidelității) în analiza conținutului pentru a ne asigura că repetînd codificarea la diferite intervale de timp sau codificînd separat doi sau mai mulți codificatori ajung la rezultate asemănătoare. ANCHETA PANEL Indicele t Evidențiază schimbarea în cazul anchetelor panel cu două momente de măsurare (t și tj a unei variabile cu două valori. t _ schimbarea înregistrată schimbarea maximă posibilă Schimbarea maximă în tabelele panel simple, fără schimbare netă (totalurile marginale ale tabelului cu dublă intrare indică schimbarea netă), este dată de dublarea celei mai mici valori marginale la tv Valoarea ridicată a indicelui t exprimă o schimbare puternică a opiniilor sau situațiilor obiective. Indicele T Arată probabilitatea trecerii de la opiniile negative la opiniile pozitive (și invers) într-un tabel panel simplu, fără schimbare netă. Măsurarea unei variabile dihotomizate la t si t1 conduce la construirea unui tabel cu patru cîmpuri A, B, C, D. A+B C+D ti t + — + A B — C D Indicele T poate lua valori cuprinse între 0 și 2, cînd schimbarea este maximă (cf. Renate Mayntz, 1969). 738 INDEX A Abandon istoric /11 Abatere interquartilică VC Statistică uni- variată Abatere medie l/. Statistică univariată Abatere medie patratică V. Statistică uni- variată Abordarea macro V. Macrosociologie Abuz/12 Accident /14 Acomodare V. Interacțiune socială Activitate V. Acțiune Activitate normativă V. Normă Actor social V. Agent social Acționalism /14 Acțiune /14 Acțiune afirmativă V. Asistență socială Acțiune-cercetare V. Sociologie Acțiune colectivă /16 Acțiune istorică V. Acțiune socială Acțiune logică V. Reziduuri Acțiune non-logică V. Acțiune socială și Reziduuri Acțiune socială /17 Aculturație /18 Acumulare primitivă a capitalului V. Capi- talism Ad-hocrație /18 Adolescență /19 Adopție /19 Adulter/20 Afinitate/20 Agendă a realității V. Mass-media Agent istoric V. Agent social Agent social / 21 Agresivitate / 21 Ajutor de șomaj V. Șomaj Alegeri electorale V. Electorat Alienare / 22 Alocație / 24 Alternativă / 24 Altruism /24 Altul generalizat 1/. Interacționism și Sine Altul semnificativ V. Sine Amplitudine V Statistică univariată și Clasificare Analiza de caz / 25 Analiza cluster V. Clasificare multicrite- rială Analiza comparativă V. Comparație Analiza componențială V. Etnometodolo- gie Analiza conținutului / 26 Analiza cost/beneficiu / 28 Analiza demografică V. Demografie Analiza de dependență V. Cauzalitate so- cială Analiza dinamicii sistemelor V. Structură Analiza discriminantă V. Clasificare mul- ticriterială Analiza factorială / 29 Analiza funcțională V. Funcție Analiza funcțională aprioric/aposteriorică 739 INDEX V. Sistem social Analiza grupărilor V. Statistică și sociolo- gie Analiza de indiferență V. Curba de indi- ferență Analiza intercategorială V. Statistică și sociologie Analiza intracategorială V. Statistică și sociologie Analiza longitudinală V. Cohortă Analiză marginală / 32 Analiza “path” V. Statistică și sociologie Analiza rețelelor V. Rețea Analiza postului de muncă / 34 Analiza secundară / 34 Analiza structurală V. Structură Analiza structurilor latente / 35 Analiza transculturală / 35 Anamneză / 36 Anchetă sociologică / 36 ANCOVA V. Varianță Anomie / 37 Anormalitate V. Normalitate ANOVA V. Varianță Antisemitism V. Rasism Antropogeneză / 37 Antropologie/39 Antropologie culturală / 41 Antropologie fizică V. Antropologie Antropologie psihologică V. Personalitate Antropologie socială / 44 Anxietate / 44 Apolinic și dionisiac V. Stil de viață Apolitism V. Politică Arhaic/45 Arheologie socială / 45 Aristocrație V. Regim politic Aritmetică politico-socială V. Educație Asimilare / 45 Asistență socială / 46 Asociație / 51 Aspirație / 51 Așteptări sociale față de durate V. Socio- logie istorică Ateism V. Secularizare Atitudine / 52 Atitudine pozitivă V. Pozitivism sociologic Atribuire / 56 Atribut/57 Audiență / 57 Autarhie / 58 Autoactualizare / 59 Autoconsum V. Economie de piață Autocorelație V. Econometrie Autoritarism Autoritate / 59 Autosubzistență / 60 Avort / 61 Avunculat/63 Axiologie V. Valoare B Balanță cognitivă / 65 Balanță motivațională / 66 Bancă de date / 66 Bandă/67 Bază economică V. Bază și suprastruc- tură Bază și suprastructură / 67 Bigamie / 68 Biografie socială / 68 Bipartitism V. Partid politic Birocrație / 71 Biserică / 75 Bit V. Informație Boieribil V. Boierie Boierie / 76 Brainstorming / 76 Buget/77 Buget de timp V. Timp liber Bugetul familiei V. Nivel de trai Burghezie V. Clasă socială Burghezie întîrziată V. Precipitarea etapelor Bun/78 Cadre sociale V. Monografie sociologică Calitatea vieții / 79 Calitatea vieții de muncă V. Munca Campanie electorală V. Electorat Canonul diferenței V. Experiment socio- logic Capital / 80 Capitalism / 81 740 INDEX Caracter național / 84 Carierism / 86 Castă / 86 Categorie socio-ocupațională / 87 Cauzalitate socială / 91 Căsătorie / 91 Celibat V. Familie Centile V. Statistică univariată Centru-periferie / 93 Cercetare sociologică zonală V. Zonă Cerință funcțională V. Necesitate Cetățenie / 94 Cete de neam V. Obște Charismă / 95 Chestionar / 95 Ciclu cultural V. Tehnocultură Ciocoism / 96 Circulația elitelor / 97 Circulația mărfurilor V. Funcție de con- sum Circulație socială V. Circulația elitelor Civilizație / 99 Clan V. Gintă Clasă negativă V. Selecție socială nega- tivă Clasă politică V. Elitism Clasă socială / 99 Clasa de status V. Putere Clasificare /103 Clasificare multicriterială /104 Clientelism politic /110 Climat psiho-social /111 Coabitare consensuală /111 Cod/111 Coeficient beta V. Regresie Coeficient de corelație V. Regresie Coeficient de corelație parțială V. Re- gresie Coeficient de determinație V. Regresie Coeficient de determinație multiplă V. Re- gresie Coeficient de determinație parțială V. Re- gresie Coeficient de elasticitate V. Regresie Coeficient Gini V. Distribuția veniturilor Coeficient de inteligență V. Inteligență Coeficient de ponderare V. Clasificare multicriterială Coeficient de reproductibilitate V. Scalare Coeficient de structură V. Regresie Coeficientul de variație V. Statistică uni- variată Coerciție /112 Coevoluție /112 Coeziune /112 Cohortă /113 Colectiv V. Colectivitate Colectivism /114 Colectivitate /114 Coliniaritate V. Regresie Comerț V. Funcție de consum Comparație /114 Compensare /117 Compensația muncii /118 Competență /119 Competiție /120 Competiție pentru resurse V. Resurse Competiție perfectă/imperfectă V. Econo- mie de piață Complementaritate /120 Complexe sociale V. Forme sociale Comportament colectiv /121 Comportament de optimizare V. Analiza marginală Comportament prosocial /121 Composesorat V. Obște Comprehensiune /122 Compromis /122 Comunalitate V. Analiza factorială Comunicare /123 Comunism /125 Comunitate/127 Comunitate lingvistică V. Sociolingvistică Concurență V. Comportament colectiv Conducere V., Grup social Configurație/128 Conflict / 128 Conflict de clasă V. Clasă socială Conformare /130 Consangvinitate /130 Consens /130 Conservatism /131 Consilier familial V. Familie Consistența sinelui /131 Construct /132 Consum final V. Funcție de consum Consum intermediar V. Funcție de con- sum 741 INDEX Consum neproductiv V. Funcție de con- sum Consum ostentativ V. Alienare Consum productiv V. Funcție de consum Conștiință /132 Conștiință de clasă V. Clasă socială și Conștiință Conștiință falsă V. Ideologie Conștiință socială V. Conștiință și Exis- tență socială Contabilitate socială V. Indicator social Contagiune V. Difuziune Contagiune mentală /134 Context structural l/. Funcție Contract social /135 Contracultură /136 Contradicții sociale /137 Control social /137 Controlor de zonă /139 Conurbatie/140 Convergență /140 Convingere l/. Consens Cooperare /140 Corelație canonică V. Regresie Corporatism /141 Corporație V. Corporatism Corupție/141 Cost marginal V. Analiză marginală Cost social /142 Creativitate V. Rutină Credință /142 Criminalitate /143 Criteriu de valoare V. Indicator social Criza secularizării V. Criză politică Criză /144 Criză politică /145 Cuantificare /145 Cult/146 Cultul personalității V. Cult Cultură/147 Cultură de masă V. Cultură Cultură politică /151 Cultură populară V. Popor Cultură reală/ideală V. Cultură Cuplu V. Familie Cuplu consensual V. Căsătorie Curba lui Gauss V. Statistică univariată Curba lui Lorenz V. Distribuția veniturilor Curba veniturilor /151 Curbă de consum V. Funcție de consum Curbă de indiferență /153 Curent sociologic V. Istoria sociologiei D Dar/155 Darwinism social /155 Decalaj al PNB V. Piața muncii Decile V. Statistică univariată Decizie / 156 Deflatorul PNB V. Inflație Deflație V. Inflație Delincvență V. Criminalitate Democrație /157 Democrație la bază V. Ierarhie Democrație consociativă /158 Democrație creștină /159 Democrație la vîrf V. Ierarhie Demografie /160 Demoscopie /162 Denominare /163 Deontologie V. Morală Derivații V. Reziduuri Descendență /163 Descoperire /163 Determinism social /163 Devălmășie /164 Devianță /165 Dezinformare /167 Diagnoză /168 Dialectică /168 Dictatura proletariatului V. Dictatură Dictatură /168 Diferențiator semantic /169 Diferențiere socială V. Inegalitate socială Difuzarea responsabilității V. Compor- tament prosocial Difuziune /169 Dilema prizonierului /172 Dilemă socială /172 Dinamica grupului /173 Dinamică socială V. Statică socială Dioceză V. Biserică Disciplina muncii /174 Discriminare /175 Disfuncție V. Funcție Disoluția cuplului V. Divorț 742 INDEX Dispersie 14 Statistică univariată Dissens V. Consens Distanță socială /175 Distribuția veniturilor /175 Diversificare V. Omogenizare Diviziunea muncii /177 Diviziunea socială a muncii V. Diviziunea muncii Divorț /179 Divorțialitate /181 Documente sociale 7181 Dogmatism /181 Dragoste V. Căsătorie Dramaturgie socială 7183 Drept /184 Drept cutumiar 7185 Drepturile omului /185 Drog 7 187 Durată medie de școlarizare V. Stoc de învățămînt Echilibru social 7 189 Echitate 7189 Eclectism sociologic 7189 Ecologie /190 Econometrie /193 Economism 7193 Ecologie umană V. Ecologie Ecologie urbană V. Ecologie Economia bunăstării 7193 Economie V. Macroeconomie Economie fictivă V. Economie subterană Economie keynesiană V. Macroecono- mie Economie de piață /194 Economie planificată și centralizată V. Economie de piață Economie secundară V. Economie sub- terană Economie subterană 7195 Ecumenism 7197 Educație 7198 Efecte de agregare 7 202 Efecte contextuale V. Structură Efecte emergente V. Agent social Efecte de interacțiune V. Varianță Efecte perverse V. Efecte de agregare Efecte principale V. Varianță Efecte secundare V. Efecte de agregare Efectul bumerang V. Comportament prosocial Efectul Halo 7 203 Efectul listei 7 203 Efectul de operator 7 203 Efectul pierderii de vreme V. Efectul Ringelmann Efectul de poziție / 204 Efectul Ringelmann 7 204 Efectul zapping V. Audiență Eficacitate / 205 Eficiență 7 205 Egalitate 7 205 Ego / 207 Ekistică 7 207 Elasticitate / 208 Electorat / 209 Elita puterii V. Elite Elită / 211 Elite “vulpiVelite “lei” V. Circulația elitelor și Elite Elitism/212 Emic/etic 7 213 Emigrație V. Migrație Empatie 7 213 Enculturație 7 214 Endogamie / 214 Endogen 7 215 Enfuncție V. Funcție Entropie V. Informație Ergoterapie V. Socioterapie Eroare standard V. Testarea ipotezelor statistice Erori compensatorii V. Compensare Estimare V. Evaluare Eșantionare / 215 Etalon de măsură V. Măsurare socială Etichetare socială 7 218 Etnic 7 219 Etnicism cultural V. Gîndirism Etnicitate V. Etnic Etnocentrism 7 219 Etnografie / 220 Etnologie/221 Etnometodologie 7 221 Etologie 7 223 Eugenie socială 7 225 743 INDEX Evaluare / 225 Evaluarea postului de muncă / 225 Eveniment / 226 Evoluție / 226 Existență socială / 227 Exod / 228 Exogamie/228 Exogen / 228 Expectanță / 228 Experiment sociologic / 229 Extensiune universitară / 230 Externalități / 230 Externalizarea funcțiilor locuinței / 231 Exurbație / 232 F Factor de sinteză / 233 Factori de producție V. Produs Intern Brut Familie/234 Fanariotism / 241 Fapt social / 242 Fapt social total V. Fapt social Fapt sociologic V. Fenomen social Fascism / 243 Feminism / 244 Feminitate V. Sex Fenomen social / 246 Fenomenul de orbire V. Efectul Halo Fericire V. Calitatea vieții și Satisfacție Fertilitate / 246 Feudalism / 247 Fidelitate V. Măsurare socială Filiație / 251 Filosofia istoriei V. Filosofie socială Filosofie pozitivă V. Pozitivism sociologic Filosofie socială / 251 Fluctuația forței de muncă V. Mobilitate socială Fluctuație / 252 Fluxuri / 253 Foaie economică V. Monografie socio- logică Formal / 253 Formalizare în sociologie / 254 Formațiune socială / 255 Forme comunitare V. Familie Forme sociale/256 Forță de muncă V. Piața muncii Forțe de producție V. Marxism Frecvență cumulată V. Statistică uni- variată Frustrare / 257 Funcție / 257 Funcție de consum / 261 Funcțiile guvernului V. Distribuția veni- turilor Funcționalism tehnologic V. Educație Fundamentalism / 262 Futurologie V. Viitorologie G Gemeinschaft/Gesellschaft / 263 Genealogie / 263 Generație / 264 Genocid / 264 Geografie politică / 265 Geografie socială / 266 Geopolitică V. Geografie politică Gerontocrație / 266 Gintă/266 Gîndirism /267 Grade de libertate V. Testarea ipotezelor statistice Groupthink / 268 Grup autonom de muncă V. îmbogățirea muncii Grup etnic V. Etnic Grup formal/nonformal V. Grup social Grup de întîlnire V. Relații interpersonale Grup de presiune V. Societate civilă Grup primar V. Grup social Grup secundar V. Grup social Grup social / 269 Gulere albe / 273 Gulere albastre/albe V. Status Guvernare V. Națiune H Habitudine/275 Habitus / 275 Handicap / 276 Haretism / 277 Harta de indiferență V. Curba de indi- ferență Heterogamie V. Căsătorie 744 INDEX Hinterland / 277 Hiperempirism dialectic V. Dialectică Hiperinflație V. Inflație Histogramă V. Statistică univariată Holism / 278 Homeostazie / 278 Homogamie / 279 Homomorfism V. Model Homosexualitate / 279 Hotelul patrioților de meserie V. Pătură superpusă Id V. Ego Idealizare / 281 Identificare etnică V. Etnic Ideologia “naționalismului etnic” V. Xeno- fobie Ideologie / 281 Ideologie populistă V. Populism Ierarhie/282 Igienă mentală V. Profilaxie socială Igienă socială V. Medicină socială Imaginație sociologică / 284 Imigrație V. Migrație Imitație / 284 Impact / 285 Imperialism V. Capitalism Impozit direct/indirect V. Produs Intern Brut Incapacitate V. Handicap Incertitudine / 285 Incest V. Antropogeneză Incompetență calificată V. Birocrație Incrementalism / 286 Independență națională V. Națiune Index de acumulare culturală V. Evoluție Index de dezvoltare socială V. Evoluție Indicator social / 287 Indicatori macroeconomici V. Macroe- conomie și PIB Indicatori sociologici V. Indicator social Indice brut de reproducere a populației V. Fertilitate Indice de diferențiere societală V. Evoluție Indice de schimbare T V. Panel Indice sintetic de fertilitate V. Fertilitate Individ marginal V. Marginalism Individualism metodologic V. Holism Individualizare / 289 Industrializare / 290 Industrie / 290 Inegalitate socială / 292 Infirmitate V. Handicap Inflație / 294 Influență socială / 294 Informai V. Formal Informație / 296 Inginerie socială / 296 Inovație / 296 Insecuritate / 297 Instinctul combinațiilor V. Circulația eli- telor Instituția de levirat V. Bigamie Instituția suroratului V. Bigamie Instituția vasalității V. Feudalism Instituție / 298 Instituție totală / 299 Instrumentalitate V. Motivație Integralism sociologic / 300 Integrare socială / 300 Inteligență / 301 Interacționism / 302 Interacționism simbolic V. Interacționism Interacțiune socială / 305 Interes / 305 Interiorizare / 306 Internalizarea funcțiilor locuinței V. Exter- nalizarea funcțiilor locuinței Interval de confidență V. Testarea ipote- zelor statistice Interviu / 306 lnurbație/308 Invazie V. Ecologie Ipoteza frustrare-agresivitate V. Țap ispășitor Ipoteza relativității lingvistice / 308 Ipoteză nulă V. Testarea ipotezelor statis- tice Istoria sociologiei / 309 Istorie evenimențială V. Eveniment Istorie socială V. Sociologie istorică Iubire V. Sex Izolare socială / 312 Izolat uman / 313 745 INDEX Izolaționism V. Izolare socială Izomorfism V. Model Îmbătrînire demografică / 315 îmbogățirea muncii / 316 împoporare/316 înclinația valoric orientată V. Valoare îndoctrinare / 316 înstrăinare V. Alienare întreprindere marginală V. Marginalism înțelepciune de viață V. Morală învățare socială / 316 învățare societală V. Învățare socială J Juventologie / 319 Katacronie V. Neosincronism Laissez-faire / 321 Lege de distribuție V Statistică univariată Legea accentuării V. Zvon Legea asimilării V. Zvon Legea binominală V. Statistică univariată Legea celor 1000 de ani V. Sociobiologie Legea comunicării în două trepte V. Massmedia și Comunicare Legea concordanței forțelor de producție cu relațiile de producție V. Marxism Legea lui Engel / 321 Legea de fier a oligarhiei V. Birocrație și Oligarhie și Partid politic Legea x2 (hi pătrat) Legea normală V. Statistică univariată Legea normală redusă V. Statistică uni- variată Legea paralelismului sociologic / 321 Legea lui Pareto V. Curba veniturilor Legea lui Parkinson / 322 Legea presei V. Presă Legea sărăciei sau nivelării V. Zvon Legi sociologice / 322 Legitimitate / 325 Liberalism / 326 Liberalism sexual V. Sex Libertate / 327 Libertatea presei V. Presă Libido V. Psihanaliză Lider / 328 Limite de clasă V. Clasificare Lobby V. Societate civilă Locuință/328 Locuire / 329 Locuri centrale / 329 Lovitură de stat V. Război M Macroeconomie / 331 Macrosociologie / 332 Manipulare / 332 MANOVA V. Varianță Marcatori V. Teritorialitate Marginalism / 333 Marginalitate / 334 Marxism / 334 Masă / 337 Mass-media/338 Matriarhal V. Familie Matrilinear / 342 Matrilocal / 342 Maxim ard V. Analiză marginală Măsurare socială / 342 Mecanică socială / 345 Mediană V Statistică univariată Mediatizarea fenomenelor sociale V. Massmedia Medicină socială / 346 Medie aritmetică V. Statistică univariată Medie armonică V. Statistică univariată Medie geometrică Mediu construit / 347 Megalopolis / 347 Menaj monoparental V. Familie Meritocreție / 348 Metacronie V. Neosincronism Metoda algoritmică V. Formalizare Metoda arborilor de pertinență V. Prog- noză socială Metoda axiomatică V. Formalizare Metoda cercetării de la distanță V. Carac- ter național 746 INDEX Metoda comparativă l/. Comparație Metoda construcției strategiilor previzio- nale V. Prognoza socială Metoda genealogică V. Genealogie Metoda limbajelor simbolice V. For- malizare Metoda poloneză V. Biografie socială Metoda reducției structurale V. Marxism Metoda scenariilor V. Prognoză socială Metoda triplei biografii V. Biografie so- cială Metode euristice V. Prognoză socială Metode de extrapolare V. Prognoză so- cială Metode de flexibilizare a muncii / 348 Metode grafice V. Formalizare Metode morfologice V. Prognoză socială Metodologia cercetării sociologice / 349 Microeconomie V. Macroeconomie Migrație / 351 Minim demografic / 353 Minim de populație V. Minim demografic Minim de trai V. Sărăcie Minimard V. Analiză marginală Minorități naționale V. Minorități sociale Minorități sociale / 359 Mișcarea “relațiilor umane” V. Or- ganizație Mișcări protestatare V. Mișcări sociale Mișcări reformatoare V. Mișcări sociale Mișcări revoluționare V. Mișcări sociale Mișcări de rezistență K Mișcări sociale Mișcări utopice V. Mișcări sociale Mișcări sociale / 354 Mobilitate socială / 355 Mod V. Statistică univariată Mod de producție V. Marxism Mod de viață / 359 Modă/360 Model / 361 Model de comportament al consumatoru- lui V. Curbă de indiferență Model gravitațional /362 Modele alternative de viață V. Familie Modelul cercurilor concentrice V. Ecolo- gie Modelul individualismului liberal V. Poli- tică socială Modelul individualismului represiv V. Poli- tică socială Modelul nucleelor multiple V. Ecologie Modelul rezidual V. Politică socială Modelul sectorial V. Ecologie Modelul universalist V. Politică socială Modernitate/362 Modernizare / 363 Moment critic al recensămîntului V. Re- censămînt Monogamie/364 Monografie sociologică / 364 Monoparental / 367 Monopol V. Economie de piață Morală / 367 Moravuri V. Morală Morfologie / 368 Mortalitate / 369 Moșierime / 369 Motilitate / 369 Motivare V. Motivație Motivație / 370 Multicolinearitate V. Econometrie Multipartitism V. Partid politic Mulțime/372 Muncă/373 N Natalitate/375 Național-socialism V. Nazism Naționalism / 375 Naționalitate / 377 Națiune / 378 Navetism / 379 Nazism / 380 Necesitate / 381 Negociere / 383 Neoconservatism V. Conservatism Neofascism V. Fascism Neoiobăgie/384 Neoliberalism V. Liberalism Neolocal / 385 Neonazism V. Nazism Neopozitivism V. Pozitivism sociologic Neosincronism / 385 Nevoi V. Motivație și Necesitate Nihilism/387 Nișă ecologică V. Segregare Nivel de interval V. Măsurare socială 747 INDEX Nivel de încredere V. Testarea ipotezelor statistice Nivel de măsurare V. Măsurare socială Nivel nominal V. Măsurare socială Nivel ordinal V. Măsurare socială Nivel de proporții V. Măsurare socială Nivel de trai / 387 Nonconformism ! 388 Normalitate / 388 Normare V. Normă Normă / 389 Noua dreaptă / 391 Noua stîngă / 391 Nupțialitate / 392 o Obediență / 393 Obiectivitate / 394 Observare participativă / 394 Observație / 395 Observație provocată V. Experiment so- ciologic Obște / 397 Ocupație / 398 Ofelimitate V. Marginalism și Optim paretian Oligarhie / 399 Oligopol V. Economie de piață Om asociativ V. Ad-hocrație Om comunitar V. Popor Om societal V. Popor Om total V. Comunism Omogenizare / 399 Ontologie regională / 399 Operator de interviu / 401 Opinie/402 Opinie publică / 402 Opoziție V. Interacțiune socială Optim paretian / 404 Oraș / 405 Orbitare / 405 Ordine socială / 406 Organigramă / 406 Organizație / 406 Orientare școlară și profesională / 409 Orientări valorice V. Valoare Orînduire tributală / 411 Ortodoxie V. Gîndirism Panel / 413 Panică / 414 Paradigma analizei funcționale V. Para- digmă Paradigmă / 414 Paradigmă sociologică V. Istoria sociolo- giei Parametru V. Statistică și sociologie Participare / 414 Partid de cadre V. Partid politic Partid de masă V. Partid politic Partid politic / 415 Paternalism / 418 Patriarhal V. Familie Patrilinear/418 Patriloca! / 418 “Păpuși” V. Sociologie fenomenologică Pătură superpusă / 418 Persistența agregatelor V. Circulația elitelor Personalitate / 421 Personalitate de bâză V. Caracter național și Personalitate Personalitate modală V. Personalitate Persuabilitate V. Persuasiune Persuasiune / 423 Persuasiune clandestină V. Publicitate Piața muncii / 424 Piață V. Piața muncii Piață cenușie V. Economie subterană Piață liberă V. Economie de piață Piață neagră V. Economie subterană Plan V. Planificare Planificare / 425 Planificare familială / 425 Planificarea forței de muncă / 427 Plasament familial / 427 Pluralism / 428 Polemologie / 428 Poli de creștere / 429 Poliandrie / 429 Poligamie V. Căsătorie Poliginie / 430 Poligon de frecvențe Politică / 430 Politică fiscală / 431 Politică socială / 431 748 INDEX Politici devenituri I/. Distribuția veniturilor Politizare V. Politică Politologie V. Sociologie politică Popor/433 Poporanism / 435 Populism / 436 Pornografie / 436 Posibil acționai / 436 Post-modernitate / 437 Postulatul funcționalismului universal V. Funcție Postulatul integraționist V. Organizație Pozitivism sociologic / 437 Practică metodologică obiectivă/interpre- tativă V. Metodologia cercetării socio- logice Prag de semnificație V. Testarea ipote- zelor statistice Prebendă / 438 Precipitarea etapelor / 440 Precondiție funcțională V. Necesitate Predicție / 440 Preferință / 441 Prejudecată / 441 Prejudiciu / 442 Presă / 442 Presiune inflaționistă V. Inflație Prestigiu / 444 Pretestare / 444 Principiul complementarității strategiilor V. Triunghiularizare Principiul conflictului V. Mass-media Principiul muncii simplificate V. îmbogă- țirea muncii și Munca Principiul pluralității structurale V. Sistem social Principiul raționalității limitate V. Incre- mental ism și Organizație Principiul “separați daregali” V. Pasism Privilegiu / 444 Probabilitate / 445 Problema bunurilor publice V. Dilemă so- cială Problema hobbesiană a ordinii V. Sociali- tate Problema “țărănească” V. Sociologie ru- rală Problemă socială / 446 Proceduri de votare V. Electorat Procese de grup V. Dinamica grupului și Grup social Productivitate marginală a muncii V. Ana- liză marginală Produs intern brut (P.I.B.) / 448 Produs marginal social V. Analiză mar- ginală Produse intermediare V. Produs Intern Brut Profesie / 449 Profesiograme V. Profesie Profeții care se autorealizează / 450 Profilaxie socială / 450 Prognoză socială / 451 Program electoral V. Electorat Programul de la Gotha V. Social-de- moc rație Progres social / 455 Prohibiția incestului / 456 Proiectare V. Planificare Proiectarea postului de muncă /45G Proletariat V. Clasă socială Promovare / 457 Propagandă / 457 Propagandă a faptelor V. Propagandă Propensiune spre consum V. Analiză marginală Prostituție / 458 Protecție socială / 458 Protocronism / 460 Provocare-răspuns / 463 Pseudomorfoză V. Gîndirism Psihanaliză / 464 Psihiatrie socială / 467 Psihodramă /468 Psihologie socială / 469 Psihologie umanistă / 472 Psihoterapie / 476 Public/477 Publicitate / 478 Putere / 479 Q Quartile V. Statistică univariată R Random-Digit-Dialing / 483 749 INDEX Randomizare / 483 Raport de cercetare / 484 Raporturi între sexe I/. Sex Rasă / 484 Rasism / 485 Rată brută de divorțialitate V. Divorțiali- tate Rată brută de mortalitate V. Mortalitate Rată brută de natalitate V. Natalitate Rată brută de nupțialitate V. Nupțialitate Rată marginală V. Analiză marginală Ratings V. Audiență Rația militari-civili V. Război Război / 487 Război civil V. Război Război rece V. Război Război total V. Război Recensămînt / 489 Recompensă V. Normă Redistribuția veniturilor V. Distribuția veniturilor Reducție fenomenologică V. Sociologie fenomenologică Regalitate V. Regim politic Regim politic / 490 Regresie / 490 Relativism cultural / 497 Relație clientelară V. Clientelism politic Relație socială / 500 Relații interpersonale / 498 Relații primare/secundare V. Relație so- cială Relații între sexe V. Sex Relaționism V. Forme sociale Religie / 501 Religie casnică / 503 Religie cosmică V. Religie casnică Represiune / 503 Reproducerea structurii sociale V. Struc- tură socială Resocializare / 503 Responsabilitate / 504 Responsabilitatea presei V. Presă Resurse / 504 Resurse economice V. Cost social Rețea / 504 Rețea de securitate V. Protecție socială Revoluție / 505 Reziduuri/506 Reziduuri sexuale V. Reziduuri Reziduurile combinațiilor V. Reziduuri Reziduurile exteriorizării V. Reziduuri Reziduurile integrității V. Reziduuri Reziduurile sociabilității V. Reziduuri Risc / 507 Rit / 508 Ritual / 508 Ritual de conservare V. Ritual Ritual de diferențiere V. Ritual Rol social / 509 Romanii populare V. Țară Românism / 510 Rudenie / 510 Rutină / 511 s Sacru / profan / 513 Saeculum V. Sincronism Sancțiune/513 Sat devălmaș / 513 Satisfacție / 514 Sămănătorism / 516 Sărăcie / 517 Scalare / 518 Scara metrică a inteligenței 1/. Test psi- hologic Scenariu V. Alternativă Schimb / 521 Schimbare socială / 521 Schismă / 525 Sclavie / 525 Sectă / 526 Sectoare economice V. Terțiarizare Sector particular informai V. Economie subterană Secularizare / 527 Securitate socială / 527 Segregare / 528 Selecție socială negativă / 528 Semicultură / 530 Serendipitate / 531 Serie / 531 Serie cronologică V. Protocronism Serie statistică V. Statistică univariată Servicii sociale / 531 Sex / 532 750 INDEX Sexism instituționalizat Sfatul bătrînilor l/. Obște Share V. Audiență Simbioză V. Ecologie Simbol/ 537 Simplexia valorilor / 538 Simulare / 538 Sincronism / 539 Sine / 541 Singurătate / 542 Sinucidere / 543 Sistem electoral V. Electorat Sistem de prețuri V. Economie de piață Sistem social / 543 Sistem valorico-normativ V. Valori Sisteme de convergență V. Zonă Situație de status V. Societate de status Snobism V. Modă Sociabilitate V. Socialitate Social-democrație / 545 Socialism V. Comunism Socialism utopic V. Utopie Socialitate / 546 Socializare / 546 Socializarea națiunilor / 547 Societate / 548 Societate civilă / 549 Societate eupsihică V. Relații interper- sonale Societate globală V. Neoevoluționism Societate informațională V. Informație Societate locală V. Neoevoluționism Societate de masă / 550 Societate meritocratică V. -Meritocrație Societate de piață / 550 Societate post industrială V. Post-moder- nitate Societate sinergică V. Relații interperson- ale Societate de status / 551 Sociobiologie / 552 Sociodramă / 553 Sociografie / 554 Sociografism V. Sociografie Sociolingvistică / 554 Sociologia criminalității V. Criminalitate Sociologia cunoașterii / 557 Sociologia devianței V, Devianță Sociologia dreptului V. Drept Sociologia educației V. Educație Sociologia familiei V. Familie Sociologia locuirii V. Locuire Sociologia mass-media V. Mass-media Sociologia medicinei / 557 Sociologia mediului construit V. Mediu construit Sociologia moralei V. Morală Sociologia muncii V. Muncă Sociologia organizațiilor V. Organizație Sociologia partidului politic V. rtidpoli- tic Sociologia păcii V. Polemologie Sociologia profesiilor V. Muncă Sociologia religiei V. Religie Sociologia turismului / 559 Sociologie / 561 Sociologie clinică / 566 Sociologie economică / 568 Sociologie empirică/teoretică V. Sociolo- gie Sociologie fenomenologică / 569 Sociologie industrială V. Industrie Sociologie istorică / 571 Sociologie marxistă V. Marxism Sociologie politică / 572 Sociologie românească / 573 Sociologie rurală / 578 Sociologie umanistă V. Umanism Sociologie universitară V. Sociologie Sociologii de ramură V. Sociologie Sociologism / 581 Sociometrie / 582 Sociopsihiatrie V. Psihiatrie socială Sociotehnică V. Inginerie socială Socioterapie / 583 Solidarism / 585 Solidarism național V. Gîndirism Solidaritate / 586 Sondaj de opinie / 586 Spațiu funcțional V. Funcție Spațiu interpersonal V. Teritorialitate Spațiu public V. Public Spălarea creierului / 588 Specific național / 589 Speranță de viață la naștere V. Mortali- tate Spontan / 591 Stagflație V. Inflație 751 INDEX Standard de viață U Nivel de trai Stat / 591 Stat național V. Națiune Statică socială / 593 Statistică și sociologie / 594 Statistică univariată / 596 Status / 602 Status socio-economic / 603 Stereotip / 603 Stigmat / 604 Stil de conducere / 604 Stil de viață / 605 Stoc de învățămînt / 606 Stratificare socială / 606 Stress / 608 Structura pieței V. Economie de piață Structuralism sociologic V. Structură Structură / 609 Structură socială / 613 Studii de impact V. Impact Studii privind femeile V. Feminism Studiul populației V. Demografie Subdezvoltare V. Capitalism Subsidiaritate / 617 Subsidii V. Produs Intern Brut Substrat/617 Suburbanizare / 618 Subvenții V. Produs Intern Brut Subzistență fizică V. Sărăcie Succes/ 619 Succesiune V. Ecologie Sugestibilitate V Contagiune mentală și Persuasiune Suicid V. Sinucidere Super-ego V. Ego Supraconfidență l/. Incertitudine Supradeterminare / 620 Suprastructura V. Bază și suprastructură Școală monografică V. Sociologie rurală Școală sociologică V. Istoria sociologiei Șomaj / 621 Știință politică V. Sociologie politică T Tabel de contingență V. Clasificare multi- criterială Tabel de mobilitate I/. Mobilitate socială Tabela de mortalitate V. Mortalitate Tabela de nupțialitate V. Nupțialitate Tabu / 623 Taylorism / 623 Tehnocrație / 624 Tehnocultură / 624 Tehnologie / 625 Teorema lui Bayes V. Probabilitate Teorema imposibilității agregării V. Indi- cator social Teorema lui Olson V. Acțiune colectivă Teorema lui Thomas V. Etichetare so- cială și Interacționism Teoria cercurilor culturale V. Difuziune Teoria cîmpului V. Dinamica grupului Teoria decalajului cultural V. Tehnologie Teoria minimalistă V. Clasă socială Teoria ologenezei culturale V. Difuziune Teorie sociologică V. Istoria sociologiei Teorii ale conspirației V. Rasism Teorii feministe V. Feminism Terapie non-directivă V. Psihologie umanistă Teren /625 Teritorialitate / 626 Teritoriu V. Națiune Terorism / 627 Terțiarizare / 627 Test psihologic / 628 Test sociometric / 629 Testare ideologică V. Testarea teoriilor sociologice Testare practică prin experimentare V. Testarea teoriilor sociologice Testarea ipotezelor statistice / 629 Testarea teoriilor sociologice / 632 Testul F V. Testarea ipotezelor statistice Testul “grohotișului” V. Analiza factorială Testul %2 (hi pătrat) V. Testarea ipotezelor statistice Testul t V. Testarea ipotezelor statistice Testul z V. Testarea ipotezelor statistice T-grup / 634 Timp liber / 634 Timp de muncă l/. Timp liber Tip ideal / 634 Tipificații V. Sociologie fenomenologică 752 INDEX Tipologizare V. Clasificare multicriterială Tipuri V. Sociologie fenomenologică Totalitarism V. Regim politic Tradiție / 636 Tradiție orală / 637 Tradiționalism autohton V. Gîndirism Translația diferențelor sociale / 637 Transmitere culturală V. Difuziune și En- culturație Transparență socială 1638 Transpoziție etnică V. Etnic Tranziție/638 Tranziție demografică / 639 Tratamentul informației V. Presă Trebuință V. Necesitate Trib/639 Tribalism V. Trib Triunghiularizare / 640 Trup de moșie V. Obște Ț Țap ispășitor / 641 Țară / 642 Țăran / 642 Țărănism / u Umanism / 645 Umanizarea muncii V. Psihologie uman- istă Unicitate V. Analiză factorială Unitate socială / 645 Unitate de vecinătate V. Vecinătate Urbanism / 646 Urbanizare / 647 Utilitate marginală V. Analiză marginală și Marginalism Utilitate ordinală V. Curba de indiferență Utopie / 647 Valență V. Motivație Validitate V. Măsurare socială Valoare / 649 Variabilă aleatoare V. Statistică uni- variată Variabilă dependentă V. Experiment so- ciologic Variabilă endogenă/exogenă V. Cauzali- tate socială Variabilă independentă V. Experiment sociologic Variabilă reziduală V. Cauzalitate socială Variabilă statistică V. Statistică și sociolo- gie Variabilă strategică V. Stil de conducere Variabile intermediare V. Statistică și so- ciologie Varianță și covarianță / 651 Variație explicată/neexplicată V. Re- gresie Vecinătate / 656 Victimologie / 656 Viitorologie /657 Viol / 658 Violență / 658 Violență maritală V. Violență Violență protestatară V. Violență Violență structurală V. Violență Vizibilitate a comportamentului V. Tran- sparență socială Vîrstă / 659 Volatilitate electorală V. Electorat Xenocentrism / 661 Xenocrație / 661 Xenofobie / 661 Zonă / 663 Zvon / 664 nm wsrrnrnjiui Lipim UlBiiAR dtp ilJjLLU Tiparul executat la S.C. ROMCARTEXIM S.A. Tel. 211.30.16: Fax: 211.27.52 București