Luana Miruna POP - coordonator - Dicționar Politici Sociale Apariția acestei lucrări a fost posibilă datorită suportului financiar acordat de către Institutul de Științe Umane din Viena, în cadrul programului SOCO, finanțat de Fondul Cancelariei Federale Austriece pentru Cooperare cu Europa Centrală și de Est, Banca Naționala a Austriei, Fundația Ford și Fundația Ștefan Bathory. Publicarea lucrării a fost, de asemenea, susținută financiar din grantul acordat de Banca Mondială Universității București pentru cercetare în domeniul politicilor sociale și antisărăcie. Acest dicționar este însă, în primul rând, rezultatul efortului a numeroși profesori, cercetători și practicieni în domeniul politicilor sociale, cărora aș dori să le mulțumesc pentru înțelegerea și răbdarea de care au dat dovadă de-a lungul celor doi ani scurși de la demararea acestui proiect. Aș dori să mulțumesc, de asemenea, colegilor mei Marian Preda, Mălina și Bogdan Voicu, care m-au ajutat și mi-au oferit suportul lor în rezolvarea multora dintre problemele administrative și de coordonare ce s-au ivit pe parcursul elaborării și finalizării acestei lucrări. Și nu în ultimul rând aș dori să mulțumesc conducerii Institutului de Cercetare a Calității Vieții care, prin suportul acordat, s-a dovedit a fi și de data aceasta un promotor al inițiativelor de relaționare a cercetării teoretice și empirice cu realitățile instituționale ale practicii în domeniul politicilor sociale. Luana Miruna POP Luana Miruna POP - coordonator - Dicționar Politici Sociale București, România Editor: Valeriu IOAN-FRANC Redactori: Aida SARCHIZIAN, Paula NEACSU Coperta si prezentarea grafica: Nicolae LOGIN, Luminița LOGIN Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin Editurii Expert. Reproducerea, fie si parțiala si pe orice suport, este interzisa fara acordul prealabil al editorului, fiind supusa prevederilor legii drepturilor de autor. ISBN 973-8177-44-8 Apărut 2002 Cuvânt înainte Apariția unui dicționar într-un anumit domeniu științific este semnul incontestabil al maturității respectivului domeniu. Fiecare nouă știință trece printr-o perioadă de pionerat când se produc inovații teoretice și metodologice și se elaborează o terminologie specifică. Multe inovări terminologice se produc separate unele de altele. Chiar și într-o perioadă în care comunicarea este mult facilitată de noile tehnologii ale informației nu se poate realiza o armonizare a diverselor contribuții dintr-un nou domeniu științific. Pe măsură ce o nouă disciplină științifică se dezvoltă și se instituționalizează, apare tot mai mult necesitatea standardizării, unificării limbajului folosit. O asemenea necesitate a devenit tot mai evidentă și în România. Numărul studenților, doctoranzilor și specialiștilor din domeniul politicilor sociale a crescut rapid, mai ales în ultimii 7-8 ani. Politicile sociale au devenit tot mai frecvent componente ale politicilor de guvernare sau sunt transpuse în reglementări juridice. Toate aceste noi situații au impus unificarea conceptuală și definirea riguroasă a acestora. Dicționarul de politici sociale este un răspuns firesc și necesar la evoluțiile sociale, politice și academice din România. El este un instrument de lucru de mare utilitate pentru toți cei care se ocupă de politicile sociale. Este o lucrare temerară, realizată în cea mai mare parte de un grup de tineri sociologi. Meritul lor este cu atât mai mare dacă ținem seama că este unul dintre primele dicționare din acest domeniu apărute în lume. Dicționarul de politici sociale se adresează atât specialiștilor din domeniul politicilor sociale și din cerectare , reprezentând și un bun instrument de lucru pentru studenții în științele sociale, cât și decidenților politici și administrației publice centrale și locale. Deși în ultimii zece ani au apărut o serie de lucrări importante în domeniul politicilor sociale, reprezentând atât o reflecție teoretică referitoare la aspecte particulare din domeniul politicilor sociale sectoriale, cât și o analiză pertinentă a realităților societății românești, lipsește încă ‘masa critică’ de publicații care să permită constituirea unui limbaj consensual în acest domeniu și să ofere un cadru unitar de abordare a problemelor sociale din diferite perspective. Dicționarul încearcă să compenseze acest deficit prin: prezentarea tuturor variațiilor conceptuale și terminologice în domeniul politicilor sociale, istoria și contextul apariției și utilizării acestora, știut fiind faptul că acest domeniu nu poate fi despărțit de mediul politic concret, în care sunt elaborate, negociate, înfăptuite deciziile cu impact asupra bunăstării sociale. Limbajul adoptat de către politicieni în cadrul discursurilor publice este inevitabil legat de limbajul ‘construit’ în domeniul științelor sociale. 5 Cuvânt înainte Reunirea termenilor reprezentativi în domenii ca: politologie, sociologia schimbării sociale, filosofie socială, demografie, economia bunăstării, administrație publică, asistență socială, și - nu în ultimul rând - politici sociale comparate și sectoriale. Dicționarul mai răspunde și la o nevoie ce începe să devină din ce în ce mai evidentă în mediul politic românesc: lipsa unor decizii ‘informate’ în domeniul protecției sociale. Coerența sistemului legislativ de protecție socială, dar și eficacitatea designului și implementării programelor sociale depind în egală măsură de experiența acumulată de guverne și de cunoașterea semnificației diferitelor măsuri deopotrivă pentru administrarea programelor sociale cât și pentru impactul acestora asupra bunăstării indivizilor și comunităților. Practica deciziei în domeniul protecției sociale la nivelul administrațiilor locale a lipsit cu desăvârșire o perioadă relativ lungă. Administrațiile locale, simplii executanți ai deciziilor luate la nivel central, în contextul în care politica socială se baza aproape integral pe programe de tip universalist-categorial sau asiguratoriu, reducându-se astfel spațiul discreționar chiar și în ceea ce privește implementarea acestor programe la nivel local, au reprezentat până în prezent structuri relativ atrofiate din punct de vedere funcțional. Rolul lor era unul mai degrabă de întărire a autorității politice centrale, în timp ce protecția socială se realiza aproape integral la nivelul unităților economice productive, întreprinderilor. Nu este deci de mirare că autoritățile administrative locale au resimțit cel mai puternic șocul de adaptare atât la noua realitate socială cât și la cea legislativă și instituțională. Nevoia de a asista activ procesele de dezcentralizare administrativă și financiară a administrațiilor locale trebuie adresată și prin creșterea gradului de cultură șî informare civică, politică și socială a decidenților politici și funcționarilor publici. Pe lângă caracterul său informativ și orientativ pentru procesul politic și administrativ, dicționarul încearcă să ofere în plus și o imagine asupra politicilor sociale - genezei, evoluției și configurației acestora - în ultimii zece ani. Prezentarea și evaluarea dinamicii protecției sociale în România, deși în opoziție cu caracterul eminamente referențial al unui dicționar, servește funcția informativă - atât de importantă pentru viitorii specialiști în domeniul politicilor sociale cât și pentru cei implicații în decizii sectoriale, cu implicații și consecințe pentru întregul sistem de protecție socială. Dicționarul se constituie deci atât ca o reflecție a teoriilor și practicilor de referință din domeniul politicilor sociale sau din domenii conexe, cu impact asupra bunăstării sociale, cât și ca o prezentare evaluativă și sintetică a politicilor sociale în România. Dicționarul se constituie și ca un ‘ghid practic’, gândit să ofere o informație utilă atât din punct de vedere conceptual cât și empiric, compensând lipsa cunoașterii teoretice în rândul practicienilor și politicienilor și lipsa 6 — Cuvânt înainte cunoașterii realităților politice și adminsitrative în domeniul protecției sociale a specialiștilor din cercetare și academia. La elaborarea acestui dicționar au luat parte cercetători, profesori, doctoranzi, și practicieni în domeniul politicilor sociale, practicii asistenței sociale, evaluării și managementului programelor și servicilor sociale. Numărul relativ mare - 28 - al autorilor este cauza unei oarecare heterogenități și incongruențe tematice și metodologice, dar și sursa pluralității perspectivelor din care sunt abordate bunăstarea și protecția socială. Mare parte a autorilor fac parte din ‘noua generație’, ce s-a format în această perioadă de schimbări rapide și spectaculoase, participarea lor dovedind o puternică nevoie resimțită pentru sistematizarea conceptuală și teoretică, dar și a istoriei sociale a ultimului deceniu. Prof.univ.dr. loan MIHAILESCU Rectorul Universității București 7 Structura instituționala SI A FINANȚĂRII PROTECȚIEI SOCIALE în România în tranziție* ¹ Acest capitol introductiv îsi propune sa ofere o imagine integrata a aranjamentelor instituționale si financiare ale programelor sociale pe perioada 1990-1999. Capitolul include, pentru fiecare componenta sectoriala a politicilor sociale, si o scurta evaluare a aranjamentelor instituționale si financiare si a schimbărilor survenite în cadrul acestor aranjamente în aceasta perioada. Astfel, în final, se vor putea formula, chiar daca în termeni generali, unele concluzii legate de deficitul instituțional, eșecurile organizationale si blocajele financiare de-a lungul acestei perioade. Fiecare componenta majora a protecției sociale - sistemul de asigurări sociale de pensii si invaliditate, sistemul de protecție sociala a șomerilor, asistenta sociala, sanatatea si educația - este tratata separat. Asistenta sociala a fost descompusa, pentru simplitatea prezentării si datorita specificității instituționale a acestui domeniu, după trei dimensiuni: protecția sociala a persoanelor cu handicap, protecția sociala a copiilor aflati în dificultate si asistenta sociala generala, incluzând aici si programe sociale categorial-universaliste, noncontributive. 1. Sistemul de asigurări sociale de vârstă, boală și invaliditate înainte de 2000... Structura legislației în domeniul asigurărilor sociale de pensii, în vigoare înainte de 2000, îsi avea originile în cea conceputa în 1945. în 1949 au fost desființate toate fondurile private de pensii, iar beneficiile către persoanele asigurate în sistemul de stat (este vorba numai despre angajati, excluzând deci agricultorii si lucratorii pe ¹ Nota metodologica: 1. Unele evaluări de ordin calitativ prezentate în acest capitol se bazeaza pe terenul realizat în cadrul unui proiect, de evaluare a serviciilor sociale furnizate la nivel local sau (co)finantate de la bugetele locale derulat în 1999, realizat de către Centrul de Studii Politice si Analiza Comparativa, la cererea Băncii Mondiale. 2. Toate sumele monetare prezentate în termeni reali au fost calculate utilizând coeficienții de inflație calculati la sfârșitul anului, comparativ cu sfârșitul anului precedent, nereprezentând deci coeficienți medii anuali de inflație. 3. Majoritatea datelor reprezentând cheltuieli ale consiliilor locale în domeniul asistentei sociale, educației si sanatatii, pentru anul 1999, nu reflecta execuția bugetara, ci modul în care bugetul era preconizat în ultimul semestru al anului. Unele date referitoare la execuția propriu-zisa a bugetului în 1999 indica faptul ca datele înscrise în proiectul de buget tind sa subestimeze atât veniturile, cât si cheltuielile. 9 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale cont propriu) au început sa fie plătite direct de la bugetul de stat. în decursul timpului o serie de categorii de muncitori au fost integrati în acest sistem de asigurări sociale, dar contribuțiile acestora se constituiau în fonduri sociale distincte, spre deosebire de sistemul de asigurări sociale de stat, în cadrul caruia contribuțiile se varsau la bugetul de stat. în 1966 a fost introdusa pensia suplimentara obligatorie pentru persoanele incluse în cadrul acestui sistem de asigurări sociale de stat, ce presupunea o contribuție directa din partea angajatilor, si nu a angajatorilor, ca în cazul pensiei obișnuite. Contribuțiile pentru pensia suplimentara se constituiau într-un fond social distinct. în 1989 toate categoriile profesionale erau acoperite, într-un fel sau altul, de asigurări sociale, dar cea mai mare pondere era deținuta de sistemul asigurărilor sociale de stat (Mărginean, 1999). După 1990, o serie de schimbări au fost operate în vederea integrării în cadrul asigurărilor sociale de stat a tuturor categoriilor excluse (dar integrate, până în acel moment, în cadrul altor sisteme de asigurări). Cele mai importante categorii profesionale aflate în aceasta situație erau agricultorii, muncitorii din cadrul cooperativelor de producție, scriitorii, personalul cleric, militarii si liber profesioniștii. în 1990 se revine la vechea organizare a contribuțiilor de asigurări sociale în cadrul unui fond social distinct: fondul de asigurări sociale. în 1998 atât fondul pentru pensia suplimentara, cât si fondul pentru pensiile agricultorilor sunt integrate în fondul de asigurări sociale. Contribuția la sistemul de asigurări sociale de stat Contribuția la sistemul de asigurări sociale de stat se realiza de către: - angajati: pentru pensia suplimentara, fiind dependenta de venitul mediu brut lunar în cazul salariatilor si lucratorilor pe cont propriu si constanta pentru lucratorii în agricultura; - angajatori: pentru pensia propriu-zisa, fiind dependenta de marimea fondului de salarii. începând cu 1992, nivelul contribuțiilor era următorul: - 3% din venitul mediu brut lunar al angajatilor, pentru pensia suplimentara (mărit la 5% în 1998); - între 25% si 35% din fondul de salarii pentru angajatori, în funcție de tipul de activitati prestate si de numărul de angajati; - 15% din salariul brut (ce nu poate fi mai mic decât salariul minim pe economie) pentru angajatorii de forța de munca domestica. Ultimele doua tipuri de contribuții includ si un procent de 2% destinat compensării creșterii prețului la medicamente, transferat către bugetul Ministerului Sanatatii, prin intermediul bugetului de stat. Până în 1998, când fondul de asigurări pentru agricultori a fost absorbit de către fondul de asigurări sociale, acesta s-a constituit pe baza unei contribuții de 8% din valoarea totala a producției agricole. 10 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Eligibilitate Vârsta limita pentru pensia integrala era, în 1989, de 57 de ani pentru femei si 62 de ani pentru barbati, iar perioada de contribuție în vederea obținerii unei pensii integrale era de 25 de ani pentru femei si 30 de ani pentru barbati. Pentru lucratorii în agricultura limita de vârsta era mai ridicata (60 de ani pentru femei, respectiv 65 de ani pentru barbati), iar perioada minima de contribuție pentru obținerea unei pensii integrale nu era specificata în ani calendaristici, ci în număr de norme de producție realizate. în 1990 limita de vârsta este redusa, cu scopul prevenirii exploziei șomajului, în condițiile inexistentei unui sistem de protecție a șomerilor. Tipuri de beneficii Sistemul de asigurări sociale includea pensii integrale, pensii de invaliditate, pensii pentru urmași, indemnizații de maternitate, beneficii de maternitate, plati pentru concediile medicale, tichete pentru unele resorturi de tratament balnear. Nivelul beneficiilor Beneficiile nu erau relationate cu contribuția de-a lungul întregii vieți de munca. Acestea se stabileau ca un procent din venitul mediu lunar asigurat, calculat pentru o perioada de cinci ani consecutivi (cei mai "buni" în termeni de venituri) din ultimii zece ani de activitate remunerata. Existau, de asemenea, mari diferente între pensiile acordate salariatilor si cele acordate agricultorilor. Deși pensiile acestora din urma se calculau la fel ca si cele ale salariatilor, veniturile monetare ale agricultorilor, în timpul regimului socialist, erau foarte scăzute, datorita faptului ca plata pentru munca prestata se realiza parțial în produse de consum. Acest sistem de calcul al nivelului beneficiilor de asigurări sociale a creat o serie de distorsiuni datorita modului impropriu de recorelare a pensiilor acordate după si înainte de 1990. Diferentele semnificative între pensiile unor indivizi cu istorie de munca si calificare similara, pensionati în perioade diferite (respectiv înainte si după 1990), au creat o serie de nemulțumiri în rândul populației de pensionari. începând cu 2000... în martie 2000 a fost adoptata noua lege a pensiilor (Legea nr. 19/2000), lege ce îsi propune o corelare mai buna între nivelul contribuției si cel al beneficiilor. Contribuții la fondul de asigurări sociale (FAS) în noua formula, nivelul contribuțiilor este dependent de condițiile de munca. Legea stipulează ca 1/3 din contribuție sa fie acoperita de către angajat, iar 2/3 de către angajator. Lucratorii pe cont propriu, agricultorii sau orice alta categorie profe- sionala ce desfasoara munca remunerata în alta forma decât în baza unui contract de munca sau a unei convenții civile si care câștiga cel puțin trei salarii medii pe an 11 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale sunt obligati sa îsi plateasca contribuția integral. Contribuțiile pentru șomeri sunt suportate integral din fondul de șomaj. Contribuțiile nu sunt impozabile. Contribuțiile se calculează ca un procent din: - pentru asigurati: venitul mediu brut lunar asigurat, ce nu poate fi mai mic decât 1/4 dintr-un salariu mediu brut pe economie, dar nu poate depăși mai mult de 3 salarii medii pe economie (acesta reprezentând nivelul maxim asigurat în cadrul sistemului de stat); - pentru angajatori: fondul total de salarii brute sau venitul lunar al asiguratului; - pentru șomeri: contribuția se raportează la nivelul actual al beneficiului de șomaj acordat (ajutor de șomaj, alocație de sprijin sau alocație de integrare profesionala). în sistemul public de asigurări, la calculul perioadei de contribuție se pot lua în considerare si unele perioade noncontributive (numite perioade asimilate), daca in- dividul s-a aflat într-una dintre cele trei situatii: - a beneficiat de orice fel de beneficiu de asigurări sociale; - a urmat studii universitare; - a fost recrutat în armata. Nivelul exact al contribuției este stabilit anual prin legea bugetului de asigurări sociale. Eligibilitate Datorita problemelor cu care s-a confruntat bugetul asigurărilor sociale în ultimii trei ani (e.g., deficit bugetar permanent), vârsta limita pentru obținerea unei pensii integrale a fost crescută la 60 de ani pentru femei si 65 de ani pentru barbati, urmând ca aceasta creștere sa se realizeze progresiv în următorii 13 ani. Perioadele de contribuție minima si integrala au fost mărite cu câte 5 ani (urmând ca aceasta creștere sa se realizeze în paralel cu creșterea vârstei de pensionare). Reduceri ale vârstei de pensionare si ale perioadei de contribuție integrala sunt acordate acelor categorii de persoane ce îsi desfasoara activitatea în condiții de munca cu risc ridicat sau speciale, dar si persoanelor nevazatoare sau cu handicap. Tipuri de beneficii Tipurile de beneficii nu s-au schimbat. Doar unele specificatii si criterii de eligibilitate au fost modificate prin noua lege. De exemplu, noua lege stipulează ca, în cazul concediilor medicale, indemnizațiile sa nu fie suportate pentru primele trei zile, urmând ca acestea sa fie acoperite de către angajator din ziua a patra până în ziua a 16-a, plata acestora fiind preluata ulterior, după aceasta perioada, de către fondul de asigurări sociale. în vechea legislație, asiguratul nu suporta nici un cost, fiind plătit din chiar prima zi a concediului medical. 12 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Nivelul pensiilor Nivelul pensiilor este calculat prin înmulțirea numărului mediu anual de puncte acumulate de către asigurat în decursul întregii sale perioade contributive cu valoarea actuala a unui punct în momentul pensionarii. Numărul mediu anual de puncte se calculează prin însumarea numărului de puncte acumulate în decursul istoriei de munca si prin împărțirea acestei sume la numărul de luni în decursul carora persoana a contribuit la fondul de asigurări sociale. Numărul anual de puncte se calculează ca medie a punctelor lunare, stabilite prin împărțirea venitului lunar mediu brut asigurat la salariul mediu lunar pe economie, stabilit de către Comisia Naționala pentru Statistica (actualul Institut National de Statistica si Studii Economice). Numărul anual mediu de puncte nu poate depăși 3 puncte. Valoarea minima a unui punct este de 45% din salariul mediu brut pe economie si este stabilita anual de către Casa Naționala de Pensii. Numărul de puncte medii lunare, respectiv anuale poate varia între 0,25 (corespunzând unui venit asigurat minim, i.e. 1/4 din salariul mediu brut pe economie) si 3 (corespunzând unui venit maxim asigurat, i.e. de 3 ori salariul mediu brut pe economie). Daca valoarea unui punct este stabilita la limita inferioara, i.e. 45% dintr-un salariu mediu brut pe economie, atunci pensiile vor varia între un minim de 11,25% si un maxim de 135% din salariul mediu brut pe economie. Pensiile pot fi cumulate cu alte venituri din activitati remunerate, independent de nivelul acestor venituri, daca persoana respectiva este: a) copil orfan, în timpul perioadei educaționale; b) nevazator; c) beneficiar de pensie integrala. Ce putem afirma despre sistemul de asigurări sociale în România în ultimii zece ani? în ultimii zece ani, numărul de pensionari a crescut continuu, ajungând în 1999 la 163,7% din numărul acestora în 1990. Creșterea numărului de pensionari agricultori era în 1997 cu 13% mai mare decât creșterea numărului de beneficiari de asigurări sociale de stat, fara agricultori. Cea mai mare creștere ca număr se poate observa în cazul unei categorii relativ reduse ca pondere: pensionarii de invaliditate. Numărul acestora a crescut cu mai mult de 100% între 1990 si 1998. Aceasta creștere a numărului total de pensionari este parțial determinata de scăderea, în 1990, a vârstei de pensionare, dar si a perioadei de contribuție integrala, în vederea prevenirii unei explozii a șomajului. Singurele categorii de pensionari ce scad ca număr sunt cea a pensionarilor de asistenta sociala (aceasta forma de pensie fiind desființată în 1977) si cea a invalizilor, văduvelor si orfanilor de război. 13 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Pe de alta parte, numărul salariatilor a scăzut cu 40% în raport cu 1990. în 1999, numărul de salariati reprezenta doar 58,6% din numărul acestora în 1990. Si numărul persoanelor ocupate în activitati economice a scăzut, dar aceasta scădere a fost mai puțin abrupta decât în cazul salariatilor. în 1999, numărul persoanelor ocupate reprezenta 83,2% din numărul acestora în 1990. Tabelul 1 - Numărul de pensionari, salariati si persoane ocupate. Ratele de dependenta 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 a. Nr. de pensionari de asigurări sociale, fara agricultori 2.570 3.018 3.201 3.253 3.439 3.600 3.740 3.875 4.020 b. Nr. pensionarilor agricultori 1.007 1.016 999 1.139 1.478 1.587 1.612 1.649 1.682 c. Nr. total de pensionari, inclusiv cei de asistenta sociala si invalizi, văduve si orfani de război 3.679 4.131 4.292 4.476 4.995 5.258 5.417 5.583 5.755 d. Numărul mediu anual de salariati 8.156 7.574 688 6.672 6.438 6.160 5.939 5.597 5.369 e. Numărul persoanelor ocupate la sfârșitul anului 10.840 10.786 10.458 10.062 10.011 9.493 9.379 9.023 8.813 Rate de dependenta a/d 0,32 0,40 0,46 0,49 0,53 0,58 0,63 0,69 0,75 c/d 0,45 0,55 0,62 0,67 0,78 0,85 0,91 1,00 1,07 c/e 0,34 0,38 0,41 0,44 0,50 0,55 0,58 0,62 0,65 Sursa: Anuarul statistic al României, CNS. Ratele de dependenta reflecta cele doua patternuri anterior menționate. Indiferent de modul în care rata de dependenta este calculata, aceasta creste continuu în decursul ultimilor zece ani. Daca luam în considerare în calculul acesteia numărul total de pensionari si numărul total de salariati, situația devine mai degraba dramatica. începând cu 1997, rata de dependenta depășește valoarea 1, i.e. numărul pensionarilor depășește numărul salariatilor. Daca luam în calcul doar numărul de pensionari de asigurări sociale, excluzând agricultorii (datorita beneficiilor foarte scăzute pe care aceștia le primesc) si pensionarii de asistenta sociala si invalizii, văduvele si orfanii de război (categorii foarte reduse numeric, în comparație cu numărul total al pensionarilor), dar continuam sa îi raportam la numărul de salariati (având în vedere ca 95% din fondul de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor acestora), rata de dependenta în 1998 devine aproximativ 150% fata de valoarea sa în 1990. Aceasta tendința este reflectata si în execuția fondului de asigurări sociale, începând cu 1995, acesta prezintă un deficit anual de aproximativ 3% din totalul veniturilor sale anuale. Ponderea cheltuielilor pentru plata pensiilor în totalul cheltuielilor realizate din fondul asigurărilor sociale creste de la 77,1% în 1990 la 88,2% în 1997. 14 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Nivelul beneficiilor de asigurări sociale descrește în termeni reali în ultimii ani. Pensia medie de asigurări sociale, excluzând agricultorii, reprezenta în 1997 37,8% din valoarea acesteia în 1990. Pensiile pentru agricultori au scăzut si ele, chiar mai mult în termeni reali, pensia medie în 1997 reprezentând 33% din valoarea sa în 1990. Si nivelul beneficiilor acordate celor doua categorii de pensionari - cei de asistenta sociala, respectiv invalizii, văduvele si orfanii de război - a scăzut în termeni reali, dar scăderea a fost mai redusa. Cea mai dramatica situație rămâne însă cea a agricultorilor: pe lângă faptul ca nivelul pensiilor pentru aceasta categorie a suferit cea mai puternica erodare, pensia medie de agricultor ajunsese în 1997 la 26,6% din pensia medie de asigurări sociale. Valoarea sa medie se plasa în 1997 atât sub salariul minim pe economie, cât si sub pragul de eligibilitate pentru ajutorul social, stipulat de Ministerul Muncii si Protecției Sociale pentru o familie formata dintr-o singura persoana (reprezentând cea mai mare valoare a acestui prag per capita). Chiar si în aceste condiții, cheltuielile realizate din fondul de asigurări sociale continua sa creasca în termeni reali, începând cu 1994, depășind nivelul acestora în 1991. Acest fapt reflecta încă o data presiunea ridicata exercitata de creșterea numărului de pensionari si scăderea numărului de salariati asupra bugetului de asigurări sociale în ultimii 5-6 ani. Tabelul 2 - Evoluția, în termeni reali, a nivelului diferitelor tipuri de pensii - % - 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 Nivelul pensiilor de asigu- rări sociale, fara agri- cultori, comparativ cu 1990 100 47,1 41,1 32,1 45,0 50,6 46,4 37,8 41,4 Nivelul pensiilor de agri- cultori, comparativ cu 1990 100 25,0 14,0 15,1 29,5 31,0 31,3 33,0 35,1 Pensia medie de asigurări sociale, fara agricultori, ca procent din salariul mediu net lunar 47,4 45,0 43,5 45,3 43,2 41,7 39,5 41,1 38,4 Pensia medie de agricultor ca procent din pensia medie de asigurări sociale, fara agricultori 30,5 16,2 10,4 14,3 20,0 18,7 20,5 26,6 25,8 Sursa: Anuarul statistic al României, CNS. 2. Protecția socială a șomerilor Datorita faptului ca șomajul nu a fost recunoscut oficial în regimul socialist (în timp ce șomajul mascat a crescut semnificativ în ultimii ani ai acestui regim), în 1990 nu exista nici o legislație care sa reglementeze problema șomajului si a protecției sociale a șomerilor. Una dintre primele masuri întreprinse, pentru a compensa într-o oarecare măsură acest deficit, a fost scăderea temporara a limitei vârstei de pensionare. Aceasta măsură a reușit sa amelioreze, pentru moment, problemele sociale generate de 15 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale acest fenomen mascat. în 1991 este adoptata prima lege ce organizează si reglementează protecția șomerilor. Legea nr. 1/1991 este încă în vigoare, fiind modificata însă în repetate rânduri în ultimii noua ani. Cine este responsabil de protecția sociala a șomerilor? Până în 1998 sistemul de protecție a șomerilor se afla în responsabilitatea Ministerului Muncii si Protecției Sociale (MMPS)¹ si a organizațiilor deconcentrate ale acestuia, Direcțiile de Munca si Protecție Sociala, în calitate de organizator si coordonator al tuturor programelor adresate șomerilor si prevenirii șomajului. în 1998 se înființează (în baza Legii nr. 145/1998) Agenția Naționala de Ocupare si Formare Profesionala, instituție tripartita, condusa de reprezentanti ai guvernului, sindicatelor si patronilor. Aranjamente financiare în 1991 se înființează un fond special, fondul de șomaj, constituit pe baza contribuțiilor angajatilor si angajatorilor, după cum urmeaza: - 4% (respectiv 5% începând cu 1996) din fondul de salarii, contribuție platibila de către angajator; - 1% din salariul brut de baza, plătit de către angajat. Beneficii si programe adresate șomerilor Beneficii monetare: - Ajutorul de șomaj, dependent de venitul anterior acordat lunar pe o perioada de 270 de zile (aproximativ 9 luni). Nivelul acestuia depinde atât de venitul anterior, cât si de lungimea perioadei de contribuție la fondul de șomaj, după cum urmeaza: => 50% din ultimul salariu, dar nu mai puțin de 75% din salariul minim pe economie, pentru o perioada de contribuție între 1 si 5 ani; => 55% din ultimul salariu, dar nu mai puțin de 80% din salariul minim pe economie, pentru o perioada de contribuție între 6 si 15 ani; => 60% din ultimul salariu, dar nu mai puțin de 85% din salariul minim pe economie, pentru o perioada de contribuție mai mare de 15 ani. - Alocația de integrare profesionala, acordata absolventilor de liceu, de alte forme de educație secundara sau universitate, pentru o perioada de 270 de zile, pe baza lunara. Acest tip de beneficiu a fost introdus în 1994, fiind plătit însă din 1991 sub forma ajutorului de șomaj. Nivelul acestui beneficiu se calculează prin raportare la salariul minim pe economie, după cum urmeaza: ¹ Actualul Minister al Muncii si Solidarității Sociale. 16 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale => 60% din salariul minim pe economie, pentru absolventii de liceu sau forme educaționale secundare; =^> 70% din salariul minim pe economie, pentru absolventi de universitate. - Alocația de sprijin, reprezentând un beneficiu de asistenta sociala, necorelat cu venitul anterior, acordat celor ce nu reusesc sa se integreze pe piața muncii după încetarea acordării ajutorului de șomaj. Alocația de sprijin se acorda pentru o perioada de 18 luni. Nivelul alocației de sprijin reprezintă 60% din salariul minim net pe economie. - Plățile compensatorii, acordate celor ce au devenit șomeri ca urmare a concedierilor în masa, în cadrul programelor de restructurare si/sau privatizare. Aceste plati au fost introduse în 1999 (prin OU nr. 98/1999), iar ele reflecta între 6 si 12 salarii medii ale agenției economice ce a făcut concedierile, numărul exact al acestor salarii fiind stabilit în funcție de numărul de ani lucrati de către individ. Suma poate fi crescută cu un salariu mediu daca județul în care s-a produs concedierea prezintă o rata a șomajului mai mare cu cel puțin 5% decât rata naționala a șomajului. Beneficiile sunt plătite în mod normal lunar, între 6 si 12 luni, în funcție de numărul de salarii medii acordate, dar pot fi plătite si în doua rate daca beneficiarul face dovada fie ca investește acest venit, fie ca îl folosește la organizarea unei activitati economice pe cont propriu. Acest tip de beneficiu a fost desființat datorita ineficacității sale ca forma de protecție sociala. Subvenții: - Se acorda, tot din fondul de șomaj, o serie de subvenții angajatorilor care angajeaza tineri absolventi de forme de educație secundara sau superioara; subvențiile sunt acordate pe o perioada de 9 luni si acopera o cota parte din salariul acestora, cu condiția însă ca angajatorul sa nu concedieze persoana în cauza cel puțin un an de la încetarea subvenționării. - O alta categorie de subvenții se refera la subvenționarea salariilor angajatilor într-o ramura naționala strategica a industriei, pe perioadele când acestea nu au comenzi. Credite: - Se pot acorda credite din fondul de șomaj, cu o dobânda de 50% în raport cu dobânzile practicate pe piața bancara, pentru acei șomeri ce doresc sa inițieze o activitate economica pe cont propriu, daca cel puțin 50% din numărul celor angajati în cadrul acestei întreprinderi sunt recrutati din rândul șomerilor. Programe active de combatere si prevenire a șomajului: - în aceasta categorie putem include organizarea cursurilor de calificare si recalificare profesionala, la cererea angajatorilor sau angajatilor sau bazate pe analiza pieței muncii. - Nici un alt program activ nu a fost adoptat până în prezent. 17 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Scurta evaluare a situației șomajului si a politicilor adresate șomerilor Indicatori de șomaj La sfârșitul lui 1991, când șomajul a fost recunoscut oficial, numărul total de șomeri înregistrati de către oficiile forței de munca se plasa în jurul a 330 de mii de persoane, corespunzător unei rate de 3% a șomajului. La sfârșitul anului 1999, numărul șomerilor era de trei ori mai mare, iar rata șomajului de 11,5%. Aceasta rata reprezintă în fapt cea mai mare rata a șomajului din ultimii zece ani. Un alt "vârf" al șomajului a fost atins în 1994, cu o rata de 10,9%. Aceasta rata reflecta efortul întreprins de guvern în 1994 pentru a iniția o reforma economica mai ampla, începând cu liberalizarea preturilor. Din nefericire, reforma a fost mai degraba abandonata, înainte de a putea sa-si arate efectele pozitive. Cea mai scăzută rata a șomajului - de 6,6% - se poate observa în anul electoral 1996, un an în care nivelul de trai al populației a fost, în mod direct sau indirect, puternic subvenționat de către stat. Deși rata șomajului calculata de Biroul International de Munca este mai scăzută (datorita unei metodologii diferite de identificare a șomerilor), aceasta reflecta, pentru anii în care a fost calculata, același pattern de evoluție a șomajului: o valoare mai scăzută în 1996 în comparație cu anii precedenti, dar si cu următorii doi ani. Șomajul în rândul femeilor a fost mai ridicat decât șomajul general de-a lungul ultimilor zece ani. Evoluția acestuia urmeaza aproximativ același pattern, având o valoare de vârf în 1993 si 1994, cu o rata a șomajului de 12,9%. Creșterea ratei șomajului în rândul femeilor este însă mai lina începând cu 1994, în comparație cu rata totala a șomajului. Daca luam în considerare ponderea femeilor în totalul populației de șomeri, trendul către egalizare este mai evident: daca în 1991 ponderea femeilor șomere era de 61% în totalul șomerilor, în 1997 aceasta descrește cu aproximativ 10%. Datele disponibile (între 1994 si 1997) sugerează ca șomajul în rândul tinerilor (i.e. a persoanelor cu vârsta mai mica de 25 de ani) constituie 40-50% din totalul șomajului. Cea mai mare pondere de persoane tinere în totalul populației de șomeri, de 50,9%, poate fi observata în anul cu cea mai redusa rata a șomajului: 1996. Acest fapt sugerează ca, spre deosebire de alte categorii de vârsta, șomajul în rândul tinerilor este cel mai stabil. Datele arata ca în 1994, anul cu cea mai ridicata rata a șomajului, un procent foarte mare de șomeri (comparativ cu alti ani) nu beneficiază de nici un ajutor monetar, în timp ce beneficiarii de ajutor de șomaj sau alocație de sprijin scad ca pondere în totalul populației de șomeri. Acest fapt pare sa sugereze ca cei concediati sau șomeri în 1991 sunt mai greu de integrat pe piața muncii decât valurile ulterioare de șomeri. Aceasta rămâne însă o simpla presupoziție, în lipsa unor date referitoare la cei ce nu beneficiază de nici un transfer monetar pentru șomeri (e.g., daca au beneficiat înainte sau nu). 18 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Procentul celor aflati în șomaj între 2 ani si 2 ani si trei luni (reprezentând perioada maxima de acordare a beneficiilor de șomaj) este practic singura informație referitoare la șomerii pe termen lung: ponderea acestora este mai mare în 1995 si 1996 (12%, respectiv 14%) si descrește în 1997 la 6,9%, o data cu creșterea șo- majului. Acest fapt pare sa sugereze, de asemenea, o relativa stabilitate a șomajului de lunga durata, în raport cu variatii semnificative pe piața muncii. Programe active de adresare a problematicii șomajului în afara organizării unor cursuri de calificare/recalificare profesionala, singurele programe ce pot fi incluse în categoria programelor active într-o anumita măsură sunt creditele acordate șomerilor pentru inițierea unei întreprinderi economice si subvențiile acordate angajatorilor în cazul angajarii tinerilor absolventi. Aceste ultime doua programe menționate sunt mai degraba problematice. Deși creditele sunt acordate șomerilor în vederea inițierii unei afaceri, nu exista un suport tehnic (cursuri, consiliere) acordat șomerilor în acest sens (în domeniul economiei, legislației etc.). Datele referitoare la numărul persoanelor beneficiare de astfel de credite sau la bugetul destinat acestui program sunt practic nedisponibile. Subvențiile nu s-au dovedit nici ele prea eficace. Datele arata ca totalul cheltuielilor cu acest program este foarte redus. Acest fapt sugerează ca subvențiile nu reprezintă o motivație eficace pentru angajatori sau macar un criteriu semnificativ în angajarea de personal. Cursurile de calificare si recalificare. Deși numărul persoanelor participante la aceste cursuri organizate de către Direcțiile de Munca si Protecție Sociala (până în 1999, în prezent de către Agențiile Județene de Ocupare si Formare a Forței de Munca) a crescut de-a lungul celor zece ani, numărul participantilor din rândul șomerilor a scăzut semnificativ, reprezentând în 1997 doar 63% din numărul acestora în 1991. Ponderea șomerilor în totalul populației de participanti la cursurile de calificare/recalificare a scăzut de la 82% în 1992 la 38,3% în 1997. Ponderea șomerilor integrati în astfel de cursuri, în totalul populației de șomeri, a ramas foarte redusa de-a lungul întregii perioade: 4% în 1991, ajungând la numai 2% în 1997. Aceste cifre indica o eficacitate foarte redusa a acestor programe în atenuarea șomajului existent. Nici rezultatele generale, referitoare la reușita de angajare în urma absolvirii cursurilor, nu justifica acest program: daca în 1991 34,5% din absolventii acestor cursuri reușeau sa îsi gaseasca un loc de munca, în 1997 numai 13,3% din totalul acestora erau angajati. Din nefericire, date care sa indice proporția absolventilor șomeri angajati nu exista. Dar chiar presupunând ca toti șomerii intrati în aceste programe au absolvit cursurile si toti cei angajati erau inițial șomeri, doar aproximativ 1% (variind de la 0,5% la 1,1%) din totalul șomerilor ar fi putut fi efectiv ajutati prin intermediul acestor programe. Dar aceste estimări reprezintă scenariul cel mai optimist. 19 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 3 - Câteva date referitoare la șomaj si protecția sociala a șomerilor - % - 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 Nr. total de șomeri înregistrati din totalul acestora în 1991 100,0 275,3 345,2 362,7 295,9 194,9 261,2 303,8 Nr. total de șomeri înregistrati care nu beneficiază de nici un ajutor monetar, comparativ cu 1991 100,0 120,9 138,3 217,7 313,7 274,1 315,5 324,6 Rata șomajului 3 8,2 10,4 10,9 9,5 6,6 8,9 10,4 Rata șomajului în rândul femeilor 4 10,3 12,9 12,9 11,4 7,5 9,3 10,5 Ponderea șomerilor sub 25 de ani în totalul șomerilor 43,8 50,3 46,1 44,6 Rata șomajului conform metodologiei BIM* 8 6,2 6,4 6,8 Procentul de șomeri înregistrati, participanti la cursurile de calificare/recalificare, din totalul participantilor 82 75,6 55,6 50,3 41,6 38,3 38,4 Procentul celor angajati în urma absolvirii cursurilor de calificare/recalificare 34,5 22 16,4 20,6 18,6 20,2 13,3 10,5 Ajutorul de șomaj mediu lunar ca procent din salariul minim net pe economie 63,6 64,8 71,3 102,7 97,4 112,9 135,8 103,8 Alocația de sprijin medie lunara ca procent din salariul minim net pe economie 43,8 41,1 41,2 60 60 53,2 47,1 Alocația de integrare profesionala medie lunara ca procent din salariul minim net pe economie 70,7 65 65 65 57,5 Procentul cheltuielilor cu programe/masuri active din totalul cheltuielilor din fondul de somai 2,8 1,5 1,1 1,4 0,8 1,0 0,7 1,2 *calculata pe baza Anchetei anuale a forței de munca - AMIGO - CNS. Sursa: Anuarul statistic al României, CNS. Cheltuielile pentru organizarea acestor cursuri au scăzut si ele în termeni reali comparativ cu 1991 până în 1995 (la aproximativ 50%), crescând apoi în 1997 la 110% din valoarea lor în 1991. Aceasta creștere în 1997 nu reflecta însă direct creșterea numărului de participanti la cursurile de calificare/recalificare, numărul acestora fiind în 1997 de aproximativ 5 ori mai mare decât cel din 1991. în totalul cheltuielilor destinate protecției șomerilor, cheltuielile pentru organizarea si desfasurarea cursurilor de calificare/recalificare dețin o pondere foarte scăzută, variind în jurul valorii de 1% (cu o valoare minima de 0,2% în 1992). Cheltuielile cu protecția sociala a șomerilor Cheltuielile totale cu protecția sociala a șomerilor au crescut de la 0,31% din PIB în 1991 la 1% în 1995, scăzând apoi la 0,7% în 1996 si crescând din nou la 1,28% în 1997. 20 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Fondul de șomaj, excedentar în primii șapte ani de la constituirea sa, a devenit în 1999 deficitar. Deși fonduri destinate acestor masuri si programe au fost disponibile fara o restrictionare, cel puțin în primii 5-6 ani de la înființarea sa, nici un alt program activ nu a fost initiat sau dezvoltat. Protecția șomerilor s-a limitat mai degraba la beneficii monetare, deci la o politica pasiva. Structura acestei categorii de cheltuieli arata ca toate programele de tip activ (incluzând aici si credite si subvenții) nu au depășit 3% din totalul cheltuielilor destinate problematicii șomajului în perioada 1991-1997. Peste 60% din cheltuieli (între 59% si 89%) reprezintă plățile beneficiilor monetare pentru șomeri. Un procent semnificativ din fondul de șomaj a fost utilizat pentru subvenționarea salariilor celor angajati în asa-numita ramura a industriei strategice naționale si în armata. Ca o concluzie finala, deși fondurile disponibile au depășit pentru mai mult de sase ani cheltuielile strict necesare de plata a diferitelor beneficii monetare, politicile sociale în domeniul șomajului au avut un caracter pasiv, eșuând în a scadea riscurile șomajului si a crea structuri motivationale efective de reintegrare a șomerilor pe plata muncii. Ajutorul de șomaj a scăzut ca nivel, în termeni reali, comparativ cu 1991; în 1999 valoarea sa reprezenta 85% din cea inițiala. Daca raportam ajutorul de șomaj la salariul minim, ajutorul de șomaj mediu lunar a ajuns sa reprezinte 100% din valoarea salariului minim numai în 1996. 3. Asistenta socială în România Până în anul 2000, sistemul de asistenta sociala în România era organizat de-a lungul a trei dimensiuni: 1. protecția sociala a persoanelor cu handicap; 2. protecția copiilor aflati în dificultate; 3. programe si beneficii sociale generale, adresate unor categorii specifice, ca de exemplu, familii cu copii, vârstnici, indivizi cu mijloace de trai scăzute etc. Aceasta decompozitie are la baza aranjamentele instituționale existente: structuri instituționale diferite sunt responsabile pentru organizarea, finanțarea si desfasurarea protecției acestor trei categorii largi de populație. începând cu anul 2000, unele aranjamente au fost schimbate, în special în ceea ce privește protecția sociala a copiilor. Daca înainte de 2000 protecția sociala a copilului era segmentata în funcție de incidența acestora într-o categorie specifica, e.g., copii cu handicap, copii abandonati, copii în familii cu risc crescut de abandon, noile aranjamente instituționale permit o abordare integrata a protecției sociale a copiilor. Pentru simplificarea prezentării, analiza se va desfasura păstrând clasificarea anterioara; o secțiune speciala va fi destinata prezentării implicațiilor noii schimbări instituționale. 21 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Protecția sociala a persoanelor cu handicap Aranjamente instituționale si financiare Prima schimbare importanta în domeniul protecției sociale a persoanelor cu handicap a avut loc în 1990, când a luat naștere Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap (SSPH), prin HG nr. 1161/1990. Aceasta agenție guvernamentala, prin organizațiile sale județene, Inspectoratele Teritoriale de Stat pentru Persoanele cu Handicap (ITSPH), este responsabila de organizarea si furnizarea serviciilor si beneficiilor adresate atât persoanelor cu handicap institutionalizate, cât si celor neinstitutionalizate. SSPH-ul este si managerul actualului fond special de solidaritate sociala, destinat protecției persoanelor cu handicap. • în perioada 1992-1999 în 1992 a fost adoptata o noua lege (Legea nr. 53/1992) privind protecția sociala a persoanelor cu handicap. Aceasta lege este importanta deoarece specifica în termeni expliciti responsabilitățile în ceea ce privește instituțiile de protecție sociala pentru persoanele cu handicap, serviciile oferite în cadrul acestor instituții si, în același timp, legiferează constituirea unui fond social special - fondul de risc si accident - prin contribuția de 1% din fondul de salarii, aplicata angajatorilor si destinata finanțării beneficiilor si serviciilor în acest domeniu. Prin acest act legislativ, instituțiile de protecție speciala a persoanelor cu handicap sunt transferate SSPH-ului, ca responsabilitate "metodologica". Finanțarea acestora s-a realizat integral, până în 1995, din fondul de risc si accident, ulterior ele fiind cofinantate din bugetele locale¹. în 1999, finanțarea acestora a fost transferata integral către bugetele locale. Acest aranjament însă s-a dovedit deficitar, creând probleme pentru ambele part! implicate: primăriile si instituțiile de asistenta sociala. Acestea din urma s-au confruntat cu probleme serioase datorate subfinantarii, în timp ce primăriile pe teritoriul carora existau astfel de instituții s-au confruntat cu crize bugetare serioase, în special daca ținem cont de faptul ca majoritatea acestor instituții sunt plasate în mediul rural. Dualitatea responsabilității legate de aceste instituții a avut drept consecința majora imposibilitatea creării unei structuri motivationale adecvate pentru îmbunatatirea activitatilor si creșterea standardelor de viata în aceste instituții. Pe de-o parte, SSPH-ul elaborează norme si standarde pentru funcționarea acestor instituții (e.g., numărul personalului calificat, tipul de calificare, tipuri de activitati recuperatorii). Pe de alta parte însă, bugetele locale reduc la minimum cheltuielile acestora, stabilind salariile la nivelul minim posibil si reducând numărul angajatilor. Datorita nivelului scăzut al salariilor si condițiilor de munca precare, dar si datorita amplasării acestor instituții în mediul rural, recrutarea unui personal calificat devine o problema cruciala. ¹ Consiliile locale finanțau, până în 1999, cheltuielile legate de întreținerea clădirii si cheltuielile curente, în timp ce din fondul special se plateau toate cheltuielile legate de întreținerea celor asistati si salarizarea personalului. 22 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale în afara controlului "metodologic" asupra instituțiilor de asistenta sociala, protecția sociala a persoanelor cu handicap include si o serie de programe destinate persoanelor neinstitutionalizate (tabelul 4). Tabelul 4 - Beneficii si facilitati pentru persoanele cu handicap neinstitutionalizate Tipuri de beneficii, subvenții, gratuitati si servicii Nivelul beneficiilor destinate persoanelor cu handicap Alocația de stat pentru copiii cu handicap 100% fata de alocația pentru copii Alocația de plasament pentru copiii cu handicap plasati Echivalentul unui salariu minim brut pe în familii substitutive economie Asistent personal pentru persoane cu handicap grav Echivalentul unui salariu minim brut pentru un asistent social debutant cu studii medii Educație gratuita la domiciliu pentru copiii cu handicap nedeplasabili Gratuitati pentru medicamente sau orice alt echipament destinat persoanelor cu handicap, pentru orice persoana ce locuiește într-o familie cu un venit per capita mai mic decât valoarea unui salariu minim pe economie Scutirea de taxe vamale pentru cumpărarea unor echipamente speciale sau autovehicule adaptate Abonamente gratuite pentru radio si TV Abonament gratuit pentru telefon si un număr limitat de impulsuri, în funcție de gradul de handicap al persoanei Transport urban si interurban (limitat) gratuit Prioritate, subvenționare si creditare în vederea închirierii, construcției sau cumpărării de spatii locative de la stat Concedii de maternitate până la împlinirea vârstei de trei ani de către copiii cu handicap Concedii de boala prelungite pentru părinții cu copii cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani de către aceștia Pensionare anticipata Ajutor lunar pentru adultii cu handicap incapabili de Până în 1999: 50% din salariul minim brut pe munca economie, acordat numai în condițiile în care persoana nu beneficia de alte venituri, cu excepția pensiilor de urmaș. începând cu 1999: 195.270 lei (iunie 1999). Pensii sociale pentru nevazatori Până în 1999: echivalentul unui salariu minim brut pe economie, pentru cei cu handicap grav, si 50% pentru cei cu handicap mai puțin grav. începând cu 1999: 359.980 lei (iunie 1999) pentru handicap grav si 50% din aceasta suma pentru persoane cu handicap mai ușor. 23 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Aceste beneficii, subvenții, gratuitati sau servicii au fost finanțate, până în 2000, integral din bugetul fondului de risc si accident. • începând cu 1999... în 1999, legislația în domeniul protecției persoanelor cu handicap se modifica astfel încât sa permită creșterea eficacității. Până în 1999, comisia care certifica gradul de handicap se afla sub autoritatea Ministerului Muncii si Protecției Sociale si în afara oricărui control al SSPH-ului. Noul cadru legislativ adoptat în 1999 (OU nr. 102/1999) schimba componenta acestei comisii si îi creste gradul de autonomie. Denumirea instituțiilor de asistenta sociala se modifica, din asa-numitele "camine- spital" acestea se transforma în centre de recuperare si integrare sociala. Aceasta modificare reflecta intenția de schimbare a modului de organizare si funcționare a acestora, înlocuind o abordare de tip medical cu una de asistenta sociala recuperatorie, în vederea integrării sociale a acestei categorii de persoane. Cea mai importanta schimbare în ceea ce privește persoanele institutionalizate se refera la transferarea tuturor instituțiilor pentru copiii cu handicap în responsabilitatea Serviciilor Județene Specializate pentru Protecția Drepturilor Copilului. Finanțarea acestui domeniu al asistentei sociale se realizează, în conformitate cu noul act legislativ, din trei surse: • contribuțiile celor asistati, respectiv ale familiilor sau susținătorilor legali ai acestora; • bugetele locale; • fondul special de solidaritate sociala. Cofinantarea anumitor activitati de către bugetele locale si fondul de solidaritate se realizează în urma unei negocieri între primarii si ITSPH-uri, în baza unui contract. Vechiul fond de risc si accident este transformat în fondul special de solidaritate sociala, constituit în mod similar, prin contribuțiile angajatorilor; nivelul acestei contribuții creste însă de la 1% la 3%. în noul context legislativ, orice întreprindere cu cel puțin 100 de angajati este obligata sa angajeze cel puțin 4% din rândul persoanelor cu handicap. în caz contrar, angajatorul este penalizat prin plata suplimentara la fondul de solidaritate a unui salariu minim pe economie pentru fiecare poziție ce ar trebui sa fie ocupata de o persoana cu handicap. Beneficiile, serviciile si subvențiile nu s-au modificat în esența; ceea ce aduce nou aceasta lege este schimbarea sursei de finanțare a asistentilor personali ai persoanelor cu handicap: acestea devin salariati ai primăriei, fiind platiti din bugetele locale. O serie de cerințe suplimentare au fost impuse instituțiilor si serviciilor publice în vederea creșterii accesibilității acestora, dar si a integrării într-o viata normala a persoanelor cu handicap, cu privire la facilitati de ordin tehnic (lifturi, pante etc.). Impactul acestor reglementari suplimentare este minim în momentul de fata. 24 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Scurta evaluare a sistemului de protecție sociala a persoanelor cu handicap a. Evaluarea serviciilor si beneficiilor oferite Structurile teritoriale responsabile cu protecția sociala a persoanelor cu handicap sunt ITSPH-urile. La nivelul localităților, aceste atribuții sunt preluate de către primarii, atunci când activitatile sau beneficiile sunt cel puțin cofinantate din bugetele locale. ITSPH-urile sunt structuri mai degraba mici, având un număr foarte redus de angajati, atât în raport cu nevoile si activitatile specifice pe care le presupun, cât si comparativ cu orice alta structura teritoriala administrativa. Acest fapt are consecințe importante în domeniul protecției sociale efective a persoanelor cu handicap: - ITSPH-urile sunt situate în orașul reședința de județ, acesta fiind, cu foarte puține excepții, singurul loc în care oamenii se pot adresa pentru informatii privitoare la sistemul de protecție existent, pentru întocmirea cererilor si dosarelor necesare diferitelor forme de protecție sociala. Acest fapt reprezintă un inconvenient major pentru populație si în special pentru o populație cu probleme de sanatate. Lipsa unui personal suficient face ca aceasta problema sa nu poata fi rezolvata local. - Datorita multitudinii de activitati pe care le presupune funcționarea ITSPH-urilor - inclusiv colectarea locala a contribuțiilor la fondul special de solidaritate sociala, primirea si procesarea aplicațiilor pentru diferitele forme de protecție sociala instituționala sau sub forma unor beneficii si servicii - orice activitate suplimentara de tip "profesional", si nu administrativ-birocratic, ca de exemplu, creșterea performantelor instituțiilor de asistenta sociala, inițierea si monitorizarea unor programe coerente de recuperare si reintegrare a persoanelor cu handicap institutionalizate, monitorizarea activitatilor desfășurate de asistentii personali ai persoanelor neinstitutionalizate, devine o iluzie. Astfel de activitati se organizează totuși în unele județe, dar ele sunt insuficiente si puțin sistematice, chiar si acolo unde exista. Unele ITSPH-uri (e.g., Vaslui, Timiș, Hunedoara), prin efortul personal si munca voluntara a personalului, încearcă sa organizeze astfel de activitati si sa dea un sens acelora desfășurate în cadrul unor instituții de asistenta sociala, printr-o coordonare si monitorizare cât mai eficienta si printr-o abordare centrata pe rezolvarea problemelor particulare ale zonei/judetului. Comparativ însă cu alte structuri administrative, ITSPH-urile sunt dezavantajate prin numărul foarte redus al personalului si prin nivelul foarte scăzut al salariilor. ITSPH-urile au avut în responsabilitate coordonarea metodologica a instituțiilor pentru persoane cu handicap. începând însă cu 2000, numai instituțiile pentru adultii cu handicap au ramas în continuare în responsabilitatea acestora, respectiv a SSPH-ului, în timp ce toate acele instituții pentru copiii cu probleme au fost preluate de către Serviciul Public pentru Protecția Drepturilor Copilului. Serviciile furnizate în aceste instituții - terapie recuperatorie, monitorizare medi- cala, programe speciale de reintegrare profesionala si sociala - sunt mai degraba 25 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale punctuale, lipsite de sistematicitate si coerenta, acolo unde se desfasoara efectiv. Acest lucru se datoreaza în primul rând lipsei unui personal calificat angajat în aceste instituții. Atragerea unui personal calificat sau specializat este aproape o imposibilitate, cât timp salariile acestor categorii de angajati sunt dintre cele mai mici (fiind plătite de consiliile locale), instituțiile fiind plasate mai toate în mediul rural, bugetele alocate acestor instituții fiind mai degraba insuficiente până si în a asigura supraviețuirea acestora si a asistatilor. Numărul medicilor lucrând în aceste instituții nu depășește 50% din numărul de poziții considerate a fi minim necesare. Același lucru este valabil si pentru personalul medical calificat auxiliar, în medie, ponderea specialiștilor în totalul angajatilor din astfel de instituții nu depășește 8%¹. O inițiativa menita sa rezolve cel puțin problema "poziționării proaste" a acestor instituții a fost mutarea lor în orașe mai mari, unde personalul calificat ar fi mai ușor de atras. însă costurile legate de acest mod de soluționare sunt prea mari pentru a deveni o strategie fezabila pe termen scurt si mediu. în ciuda problemelor legate de lipsa personalului calificat atât la nivelul instituțiilor de asistenta sociala, cât si la nivelul ITSPH-urilor si de bugetele insuficiente destinate funcționarii acestor instituții în ultimii trei ani cel puțin, unele dintre ITSPH-uri depun eforturi vizibile pentru îmbunatatirea serviciilor de recuperare acordate în aceste instituții aflate în responsabilitatea lor (e.g., Vaslui, Timiș), concretizate prin: inițierea unor programe de monitorizare a activitatilor recuperatorii, prin crearea unor structuri motivationale pentru personalul angajat în astfel de instituții, pentru inițierea unor programe noi si prin promovarea inițiativelor venite din interiorul acestor instituții. Alte probleme referitoare la institutionalizarea personalelor cu handicap se refera la acoperire si echitate. în 1999, cele mai "aglomerate" instituții de asistenta sociala erau cele pentru copiii cu handicap. Listele de așteptare nu sunt foarte lungi. Bucurestiul reprezintă mai degraba o excepție în acest sens: la sfârșitul anului 1999, pe listele de așteptare se aflau 371 de persoane. în București, numărul persoanelor ce așteptau sa fie institutionalizate este mai mare decât în alte județe. Datorita acestui fapt, dar si datorita semnalelor legate de cazuri de abuzuri ale familiilor, Inspectoratul sectorului 5 a conceput un chestionar pe baza caruia fiecare aplicant cumulează un număr de puncte. Numărul de puncte este indicatorul ce Stabilește atât eligibilitatea, cât si gradul de prioritate al solicitantului. Chestionarul ia în considerare atât condițiile de locuit ale aplicantului, susținătorilor legali sau ale persoanei cu handicap, cât si relațiile persoanei cu susținătorii sai legali, certificatele medicale, vârsta si veniturile. “Cele mai multe abuzuri se observa în cazul vârstnicilor. Multi bătrâni trec locuințele personale pe numele copiilor, care le vând si apoi aplica pentru institutionalizarea bătrânilor (părinților). Aceasta procedura este legala, dar neetica, crescând foarte mult costurile suportate de comunitățile locale si presiunea asupra noilor instituții". (Inspectorul sef al ITSPH sector 5) ¹ Sursa datelor: SSPH. 26 - Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 5 - Numărul instituțiilor de asistenta sociala pentru persoane cu handicap, capacitatea instituționala, numărul persoanelor institutionalizate si numărul persoanelor așteptând sa fie institutionalizate La 31 decembrie 1998 La 31 martie 1999 Numărul instituțiilor de asistenta sociala pentru persoane 149 149 cu handicap sau vârstnici1, din care: - exclusiv pentru copii cu handicap 23 23 - pentru copii si adulti cu handicap (mixte) 7 7 - pentru bătrâni 31 31 Capacitate instituționala, din care: 21.567 21.567 - pentru copii 3.732 3.732 - pentru adulti 17.835 17.835 Numărul actual de persoane institutionalizate, din care: 21.101 21.010 - copii 3.493 3.479 - adulti 17.608 17.531 Numărul persoanelor așteptând sa fie institutionalizate, 2.034 1.873 din care: - copii 243 232 - adulti 1.791 1.641 ¹ Instituțiile pentru bătrâni (nu pensionari) cad în responsabilitatea SSPH-ului, având deci același statut si regim de finanțare cu cele destinate persoanelor cu handicap. Sursa: SSPH. Acoperirea ar putea deveni o problema si mai mare în condițiile în care consiliile locale nu mai sunt dispuse sa plateasca pentru asistenta sociala a persoanelor de pe teritoriul altor județe. Pe de alta parte, sunt județe (ca, de exemplu, Covasna) care nu au pe teritoriul lor instituții de asistenta sociala pentru persoane cu handicap. în plus, unele zone prezintă patologii speciale (e.g., comuna Zapodeni, județul Vaslui, unde sunt raportate multe cazuri de orbire datorita unor probleme legate de apa potabila) care duc la creșterea numărului de dizabilitati specifice, la care infrastructura instituționala nu are capacitatea structurala sa răspundă. Inechitatea de acces la serviciile de asistenta sociala a persoanelor cu handicap este determinata în fapt de capacitatea financiara diferențiala si de dorința de a susține financiar astfel de servicii ale administrațiilor locale (i.e. ale primăriilor). Analiza câtorva județe sugerează însă mai degraba lipsa unei legaturi evidente între costurile asociate întreținerii unei persoane în acest tip de instituție si puterea financiara a județului. Servicii pentru persoane cu handicap neinstitutionalizate. în toate județele numărul centrelor de zi ce oferă servicii de terapie si programe de integrare sociala persoanelor cu handicap este foarte mic. în unele cazuri, centrele sunt organizate de către fundatii private si preluate de consiliile locale (e.g., Lugoj, județul Timiș). Eforturile de organizare a unor programe de recuperare sau reintegrare sociala a acestor persoane lipsesc cu desăvârșire la nivelul agențiilor guvernamentale. 27 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Un serviciu deosebit de important adresat persoanelor cu handicap grav este plata si contractarea unor îngrijitori/asistenti personali. Până în 1999, aceasta categorie ocupationala, i.e. asistentii persoanelor cu handicap, se afla în responsabilitatea SSPH-ului, ei fiind susținuți financiar din fondul special de solidaritate sociala (fostul fond de risc si accident). ITSPH-urile întâmpinau probleme serioase legate de monitorizarea activitatilor acestor asistenti personali datorita personalului propriu foarte redus numeric, ce nu putea acoperi nevoile muncii în teren. Prin normele metodologice adoptate recent (HG nr. 626/2000), asistentul personal trebuie sa completeze, o data la trei luni, un raport de activitate si sa îl trimită atât primăriilor (ca angajatori si deci si ca susținători financiari ai acestora, începând cu 2000), cât si ITSPH-urilor. O problema importanta se refera, în acest context, la calificarea si modul de raportare ale asistentului personal. Majoritatea acestora fac parte din familiile persoanelor cu handicap, acceptând preluarea acestei responsabilități. O parte semnificativa dintre aceștia sunt persoane cu nivel educațional foarte scăzut, în timp ce majoritatea asistentilor nu au nici un fel de calificare speciala. Avantajul acestora însă consta în disponibilitatea permanenta în raport cu nevoile celui asistat, asigurând deci un serviciu de 24 de ore pe zi, în ciuda salariului calculat pentru prestarea unei munci de 8 ore pe zi. Pentru menținerea acestui avantaj atât de partea asistatului, cât si de partea familiei - în unele cazuri acest salariu reprezentând singurul venit din munca în familie - si pentru rezolvarea dilemei îngrijirii profesionale versus familiale, nou-adoptata hotărâre de guvern propune următoarea soluție: asistentii personali sunt obligati sa fi încheiat cel puțin nivelul școlar obligatoriu si sa urmeze niște cursuri de instruire/calificare organizate de către SSPH. în urma acestor cursuri, aceștia vor fi validati - obținând o licența de profesare - pentru o perioada de un an de zile. Aceasta soluție încearcă menținerea avantajelor îngrijirii în familie prin ajustarea capacitatilor celor ce asista efectiv persoanele cu handicap. Chiar daca nu este cea mai buna soluție, aceasta încearcă sa depaseasca problemele limitelor bugetare ale programelor de asistenta destinate persoanelor cu handicap. Creșterea capacitatilor de monitorizare a acestor activitati la nivelul instituțiilor responsabile si finanțatoare (i.e. ITSPH-urile si primăriile) poate, de asemenea, reduce problemele generate de existenta unor "asistenti fictivi", i.e. a acelor persoane ce pretind ca îngrijesc persoane cu handicap, obținând un contract de asistent, abuzând de incapacitatea de "replica" a celui în cauza. Tabelul 6 - Numărul asistentilor personali ai persoanelor cu handicap grav 1998 1999 (primul semestru al anului) Numărul mediu lunar al asistentilor personali ai copiilor cu handicap prav 22.197 22.344 Numărul mediu lunar al asistentilor pesonali ai adultilor cu handicap grav 53.696 56.724 Sursa: SSPH. 28 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale De exemplu, în unele județe nu exista nici un fel de ONG-uri sau fundatii private de profil (e.g., județul Tulcea, Vaslui). în alte județe, ca de exemplu, Hunedoara si Covasna, prezenta lor este mai vizibila, dar implicarea este mai degraba pasiva, i.e. donatii de mâncare sau echipamente speciale. în Timiș, numărul ONG-urilor implicate direct în activitati de asistenta sociala este mai mare: aici funcționează trei centre de zi pentru persoane cu handicap (pentru persoane cu sindrom Alzheimer, cu deficiente mentale). Doua ONG-uri ("Pentru tine" si “Speranța”) au initiat programe de achiziționare a unor locuințe protejate pentru tineri cu handicap, ce funcționează si în regim de centre de zi. Doua instituții private pentru bătrâni funcționează pe teritoriul județului Timiș, una susținuta de o fundație germana, cealalta, în Ciacova, de biserica catolica. în Ciacova, biserica catolica a organizat în plus si o cantina de asistenta sociala si în curând va pune la dispoziție si un număr de apartamente sociale pentru tinerii iesiti din instituțiile de asistenta sociala. O instituție privata pentru bătrâni funcționează si în comuna Sânzieni, județul Covasna. Sursa: Proiectul de evaluare a serviciilor sociale furnizate la nivel local, CEPSCA. Implicarea societății civile si a comunităților locale în domeniul protecției sociale a persoanelor cu handicap este foarte slaba. ONG-urile si fundațiile private acționând în acest spațiu sunt foarte puține comparativ cu alte zone ale asistentei sociale, ca de exemplu, copilul în dificultate. Mai active sunt diferitele tipuri de asociatii/organizatii ale persoanelor cu tipuri specifice de handicap. Unele dintre acestea beneficiază de suportul asociațiilor de profil ce activeaza la nivel internațional si care reusesc colectarea externa a unor fonduri destinate organizării si desfășurării unor programe recuperatorii specifice. Alte asociatii de acest tip sunt mai degraba orientate către protecția si susținerea drepturilor civile ale membrilor sai. La nivelul comunităților locale implicarea este si mai scăzută. Nici macar familiile din care provin persoanele cu handicap nu par a fi sensibile si cooperante în ceea ce privește îmbunatatirea/cresterea capacitatilor acestor categorii de persoane, punând accent în primul rând pe beneficii monetare si facilitati financiare. b. Evaluarea capacitatii si aranjamentelor financiare ale sistemului de protecție sociala a persoanelor cu handicap Limitările financiare/bugetare si unele aranjamente de finanțare reprezintă principalele surse ale ineficacității activitatilor de protecție sociala a persoanelor cu handicap institutionalizate si neinstitutionalizate. La nivelul agențiilor guvernamentale direct implicate, i.e. SSPH-ul si ITSPH-urile, aranjamentele financiare sunt relativ greoaie si centralizate. ITSPH-urile colectează, la nivel local (i.e. județean), contribuțiile pentru fondul special de solidaritate sociala de la agentii economici. Până în 1999, colectarea contribuțiilor era mult îngreunată de lipsa unor mijloace legale coercitive. începând cu 1999, obligația platii acestei contribuții este însoțita de masuri coercitive (prin OU nr. 102/1999). Chiar si în aceste condiții, marii agenti economici (în special regiile autonome si unele întreprinderi de stat) devin datornicii numărul unu în ceea 29 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale ce privește plata acestei contribuții. Numărul redus al personalului la nivelul ITSPH-urilor amplifica problema colectării acestui fond. Informațiile referitoare la numărul agentilor economici si la sumele datorate de aceștia sunt confidențiale si obținute, ca urmare, pe cai informale. După colectarea taxelor, banii sunt trimiși către SSPH si primiti înapoi în limitele necesităților locale si disponibilităților. Aceasta procedura nu este numai consumatoare de timp pentru angajatii agențiilor județene, dar duce si la întârzieri semnificative în plata anumitor servicii si beneficii, în general, plățile beneficiilor nu sunt întârziate mai mult de 1-2 săptămâni, dar în unele județe întârzierile cu plata salariilor asistentilor personali ai persoanelor cu handicap grav variaza între 2 si 4 luni¹. Un astfel de aranjament este puțin flexibil si implica un volum de munca foarte mare, nesustenabil la nivel județean. Un aranjament mai flexibil ar permite utilizarea fondurilor de către ITSPH-uri din fondurile colectate, sărind astfel peste procesul de centralizare/redistribuire a banilor, limitându-se deci doar la transferurile surplusurilor către nivelul central, respectiv la transferul, către nivelurile locale, al deficitului. Creșterea contribuției (de la 1% la 3% din fondul de salarii) în 1999 a dus la colectarea, în majoritatea județelor, a unor fonduri care asigura un procent foarte ridicat (daca nu integral) din necesitățile județului. în majoritatea județelor deci, cheltuielile sunt mai scăzute decât veniturile. Finanțarea instituțiilor de asistenta sociala pentru persoane cu handicap. începând cu 1999, toate aceste instituții au trecut în responsabilitatea financiara a consiliilor locale, SSPH-ul păstrând doar responsabilitatea "metodologica". Datorita problemelor serioase în finanțarea acestor instituții în 1999, în urma adoptării acestei schimbări, s-a introdus posibilitatea cofinantarii acestora din fondul special de solidaritate sociala, în baza unor contracte încheiate între ITSPH-uri si primarii. Tabelul 7 - Evoluția cheltuielilor județene si locale comparativ cu 1996 (1996=100%)-%- 1997 1998 1999 Cheltuieli totale 83,4 76,3 70,7 Cheltuieli de asistenta sociala, din care: 60,7 111,7 82,4 - instituții de asistenta sociala pentru bătrâni si pensionari 82,9 91,2 79,0 - instituții pentru persoane cu handicap 85,2 101,3 68,8 Nota: Datele pentru 1996, 1997 si 1998 reflecta execuția bugetara, în timp ce datele din 1999 doar proiectele bugetare (asa cum apareau in ultimul trimestru al anului). Sursa: Ministerul de Finanțe. Aceste date reflecta criza financiara cu care s-au confruntat instituțiile de asistenta sociala destinate persoanelor cu handicap. Deși atât totalul cheltuielilor, cât si cete de asistenta sociala scad în termeni reali începând cu 1996 (cu excepția anului 1998), cheltuielile cu instituțiile de asistenta sociala scad cel mai abrupt, deși în 1999 acestea au fost trecute integral în responsabilitatea financiara a primăriilor. în ¹ Datele se refera la 1999. 30 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale 1999, nivelul acestor cheltuieli reprezenta 69% din nivelul celor din 1996, când din bugetele locale erau suportate numai cheltuielile de întreținere a clădirilor (excluzând hrana asistatilor si salariile angajatilor). Tabelul 8 - Cheltuieli cu asistenta sociala ca procent din totalul cheltuielilor consiliilor locale si județene - % - 1996 1997 1998 1999 Cheltuielile cu asistenta sociala, ca procent din totalul cheltuielilor bugetelor locale 6,3 4,6 9,3 7,4 Cheltuieli cu instituțiile de asistenta sociala pentru bătrâni si pensionari ca procent din totalul cheltuielilor de asistenta sociala de la bugetele locale 7,4 10,1 6,1 7,1 Cheltuielile cu instituțiile de asistenta sociala pentru persoane cu handicap ca procent din totalul cheltuielilor cu asistenta sociala de la bugetele locale 22,9 32,1 17,7 16,5 Nota: Datele pentru 1996, 1997 si 1998 reflecta execuția bugetara, în timp ce datele din 1999 doar proiectele bugetare (asa cum apareau în ultimul trimestru al anului). Sursa: Ministerul de Finanțe. Datele reflecta deci situația dramatica în care se afla aceste instituții: aceste cheltuieli acopera cu greu si cele mai elementare nevoi de supraviețuire a acestor instituții si a asistatilor institutionalizati. Cheltuielile cu asistenta sociala ca procent din totalul cheltuielilor de la bugetele locale sunt relativ scăzute (mai puțin de 10%). Ele au crescut doar în 1998, când, pentru prima oara, protecția sociala a copilului aflat în dificultate a fost integral transferata în responsabilitatea consiliilor județene. în 1999, cheltuielile cu asistenta sociala, ca procent din totalul cheltuielilor, scade din nou. Cea mai dramatica scădere, atât în termeni reali, cât si procentuali, se remarca la nivelul cheltuielilor destinate instituțiilor de asistenta sociala pentru persoanele cu handicap. în cele ce urmeaza sunt prezentate câteva date referitoare la cheltuielile generale cu protecția sociala a persoanelor cu handicap. Tabelul 9 - Evoluția cheltuielilor cu protecția sociala a persoanelor cu handicap pe surse de finanțare (respectiv niveluri administrative de finanțare) (1996=100%) 1997 1998 1999 Cheltuieli totale, 82,5% 104,8% 84,8% din care: Surse naționale: din fondul de risc si accident, actualul fond special de solidaritate sociala 81,9% 105,6% 88,1% Surse locale: bugetele județene si locale 85,2% 101,3% 68,8% Nota: Datele pentru 1996, 1997 si 1998 reflecta execuția bugetara, în timp ce datele din 1999 doar proiectele bugetare (asa cum apareau în ultimul trimestru al anului). Sursa: Ministerul de Finanțe. 31 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Datele arata ca cea mai abrupta scădere a cheltuielilor cu protecția sociala a persoanelor cu handicap are loc la nivelul bugetelor locale, deci în cele care se refera la instituțiile de asistenta sociala a acestei categorii de persoane (singurele finanțate din surse locale). Tabelul 10 - Ponderea surselor locale si naționale în totalul cheltuielilor cu protecția sociala a persoanelor cu handicap - % - 1996 1997 1998 1999 Ponderea cheltuielilor naționale cu protecția sociala a persoanelor cu handicap 83 83 83 86 Ponderea cheltuielilor de la bugetele locale cu protecția sociala a persoanelor cu handicap 17 17 17 14 Nota: Datele pentru 1996, 1997 si 1998 reflecta execuția bugetara, in timp ce datele din 1999 doar proiectele bugetare (asa cum apareau in ultimul trimestru al anului). Sursa: Ministerul de Finanțe. Cheltuielile cu instituțiile de asistenta sociala a persoanelor cu handicap reprezintă mai puțin de 20% din totalul cheltuielilor, acest procent scăzând în 1999 la doar 14%. în 1998, de exemplu, salariile asistentilor personali ai persoanelor cu handicap grav reprezentau 45,6% din totalul cheltuielilor de protecție sociala a persoanelor cu handicap realizate din fondul special de solidaritate sociala. Aceste cheltuieli au fost cu 40% mai mari, în termeni reali, decât cele pentru întreținerea si funcționarea instituțiilor de asistenta sociala a persoanelor cu handicap în 1999. Tabelul 11 - Cheltuielile totale cu protecția sociala a persoanelor cu handicap ca procent din PIB - % - 1996 1997 1998 1999 0,39 0,35 0,35 0,33 Sursa: Ministerul de Finanțe si Comisia Naționala pentru Statistica. Protecția sociala a copilului în dificultate în perioada 1990-1997 Până în 1997 nu a existat nici o instituție distincta responsabila de protecția, respectiv asistenta sociala a copilului în dificultate¹. Copiii ce întâmpinau probleme în cadrul familiei - majoritatea lor abandonati definitiv sau temporar - erau internati în instituții de asistenta sociala, protecția acestora reducându-se deci la institutionalizare. Responsabilitățile financiare si de organizare si management ale acestor instituții erau împărțite între câteva ministere de resort si administrațiile publice locale. ¹ în 1993 a luat ființa Comitetul National pentru Protecția Drepturilor Copilului. Comitetul avea insa responsabilități mai degraba de natura administrativa decât de natura profesionala si organizatorica. 32 — Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Instituțiile pentru copii abandonati erau diferențiate în doua mari categorii, în funcție de vârsta copiilor, după cum urmeaza: • instituțiile de asistenta sociala pentru copiii între 0 si 3 ani - asa-numitele "leagane pentru copii" - care se aflau în responsabilitatea Ministerului Sanatatii (MS); • instituțiile pentru preșcolari între 3 si 6 ani si cele pentru copii școlari (de peste 6 ani) - asa-numitele "case de copii" - care se aflau în responsabilitatea Ministerului Educației Naționale (MEN). Singurele instituții oferind adapost temporar în caz de urgenta copiilor, până la plasarea acestora în instituții sau în familii substitutive, se aflau în responsabilitatea administrațiilor publice județene. Numărul acestor asa-numite "centre de primire" era relativ mic (unul pentru fiecare județ). Copiii abandonati ce prezentau diferite forme de handicap se aflau în responsabilitatea Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap, fiind institutionalizati în unitati separate, adesea însă împreuna cu persoane adulte cu handicap, datorita locurilor reduse în astfel de instituții în raport cu numărul celor ce necesitau institutionalizarea. Responsabilitățile financiare în raport cu aceste instituții au fost divizate, până în 1995, între cele trei structuri administrative: Ministerul Sanatatii, Ministerul Educației Naționale si consiliile județene. în 1995, unele cheltuieli curente legate de întreținerea clădirilor în care erau plasate aceste instituții au fost transferate către bugetele locale. Copiii plasati în familii substitutive beneficiau de o alocație de plasament lunara, plătită de către Ministerul Muncii si Protecției Sociale (MMPS). Serviciile în domeniul prevenției abandonului sau al consilierii familiilor cu risc crescut de abandon lipseau cu desăvârșire. Nici servicii destinate intervenției în cazul abuzului copilului în familie sau al violentelor intrafamiliale nu existau în cadrul serviciilor publice. în perioada 1997-1999 în 1997 sunt operate o serie de schimbări în domeniul protecției sociale a copilului în dificultate, atât la nivel legislativ, cât si la nivel organizatoric. Responsabilitatea organizării si finanțării serviciilor adresate acestei categorii de copii este transferata integral structurilor administrative locale: consiliile județene (CJ). • Aranjamente instituționale 1. La nivel județean apar doua noi instituții: a ) Comisia Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului (CJPDC) - o structura specializata decizionala în cadrul protecției sociale a copiilor în dificultate, aflata sub autoritatea CJ. Comisia este formata din secretarul CJ (în calitate de președinte), directorul Direcției Județene de Munca si Protecție Sociala (în calitate de vicepreședinte), reprezentanti ai tuturor structurilor 33 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale guvernamentale teritoriale ale ministerelor de resort (finanțe, justiție, educație, sanatate etc.) si ai societății civile. Activitățile curente ale acestei Comisii se refera la decizii legate de institutionalizare/dezinstitutionalizare, plasament familial, masuri educative pentru copii si adolescenti delincventi, certificarea familiilor adoptive, certificarea asistentilor maternali, autorizațiile de funcționare a ONG-urilor activând în domeniul protecției copilului. b ) Direcția Județeană de Protecție a Drepturilor Copilului (DJPDC) - ca organism specializat executiv, aflat sub autoritatea CJPDC, subordonat însă din punct de vedere administrativ si financiar direct consiliului județean, prin intermediul unui colegiu director, compus din membrii CJ si responsabil în special de aspectele financiare ale activitatii DJPDC-ului. Principalele responsabilități ale DJPDC-urilor pot fi sintetizate după cum urmeaza: - coordonarea protecției sociale a copilului în dificultate la nivel județean; - aplicarea strategiei naționale în domeniul protecției drepturilor copilului; - documentarea cazurilor înaintate CJPDC: plasament familial, institutionalizare, masuri educative etc.; - sintetizarea si monitorizarea implementării deciziilor luate de Comisie; - organizarea activitatilorîn domeniul prevenției abandonului copiilor; - susținerea si promovarea oricărei forme de protecție a copilului în dificultate, inclusiv crearea de forme alternative la institutionalizare; - colaborarea cu ONG-urile si fundațiile private ce desfasoara activitati în acest domeniu. Noile aranjamente instituționale la nivel județean deschid posibilitatea reorganizării pe baze profesionale a activitatilor în acest domeniu, inclusiv în cadrul instituțiilor de asistenta sociala destinate acestei categorii de copii, lărgind preocupările în sfera acestora prin organizarea unor servicii de consiliere a familiilor si copiilor din familiile cu risc de abandon, de prevenție a abandonului. Deși legislația în domeniul protecției drepturilor copilului (HG nr. 205/1997) propune o structura organizatorica pentru DJPDC, acestea au libertate în organizarea propriilor structuri. Datorita relativei autonomii a acestor forme organizatorice în ceea ce privește organizarea si desfasurarea activitatilor, organizarea eficienta a protecției drepturilor copilului la nivel județean depinde în mare măsură de echipele de lucru si profesioniștii angajati în cadrul acestor structuri, de modul în care acestea reusesc sa directioneze si sa canalizeze inclusiv resursele financiare si inițiativele sectorului nonprofitîn acest domeniu. Instituțiile de asistenta sociala pentru copiii abandonati. Indiferent de vârsta copiilor aflati în aceste instituții, denumirea acestora s-a schimbat în "centre de plasament". Aceste instituții nu sunt autonome juridic, ele sunt considerate departamente ale DJPDC-urilor. 34 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale 2. La nivel național a luat naștere Departamentul pentru Protecția Drepturilor Copilului (DPDC), subordonat direct guvernului. Responsabilitățile principale ale acestei structuri guvernamentale se refera la elaborarea si dezvoltarea unor strategii naționale în acest domeniu, la monitorizarea activitatilor de protecție a copilului în dificultate la nivel național. Comitetul Român pentru Adopții se afla, începând cu vara anului 1997, sub autoritatea directa a acestui nou departament guvernamental. între CJPDC, respectiv DJPDC, si DPDC nu exista - la nivel legislativ-formal - o relație directa de subordonare; ele se afla în relație de colaborare, fiecare județ semnând convenții de parteneriat cu structura naționala. Implicarea cea mai mare a sectorului nonprofit, inclusiv în ceea ce privește finanțarea unor activitati de asistenta sociala, se poate observa în domeniul protecției copilului în dificultate. Acest grad crescut de implicare are cauze directe, pe de-o parte, puternica mediatizare a realităților legate de institutionalizarea copiilor în România, atât în interiorul tarii, dar în special în afara României, si, pe de alta parte, datorita interesului crescut pentru intermedierea adopțiilor Internationale din partea multor ONG-uri si fundatii. 3. Legislația adoptata în 1997 deschide posibilitatea organizării, la nivelul primăriilor, a unor servicii publice specializate de protecție a drepturilor copilului. Aceasta posibilitate, adesea nici macar conștientizata la nivelul acestor structuri publice administrative, nu a fost materializata de nici o primărie, în special datorita problemelor legate de bugetele locale si de creșterea numărului de obligatii financiare ale acestora. în fapt, rolul primăriilor în domeniul protecției copilului este mai degraba scăzut, limitându-se la efectuarea anchetelor sociale obligatorii, dar cu caracter strict consultativ pentru CJPDC-uri, în cazurile de institutionalizare/dezinstitutionalizare, plasament familial etc. Personalul implicat în realizarea acestor anchete sociale nu este nici specializat, nici format în vederea acestui tip de activitate. DJPDC-urile nu îsi permit, datorita restricțiilor bugetare, constituirea unei rețele teritoriale de specialist! care sa acopere în mod efectiv nevoile de pe întreg teritoriul județului. Unele județe totuși (e.g., Hunedoara, în 1998) au organizat o serie de cursuri adresate personalului implicat în activitatile legate de protecția drepturilor copilului din primarii, pentru instruirea si "echiparea" acestuia cu instrumentele de baza necesare desfășurării unor astfel de activitati. Inițiative sau programe în acest domeniu care sa se structureze la nivelul primăriilor lipsesc cu desăvârșire. Acest fapt nu este surprinzător daca ținem seama de continuul transfer de responsabilități financiare către bugetele locale în perioada 1998-2000. 35 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale • Aranjamente financiare în cadrul noului sistem de protecție sociala a copilului în dificultate Instituțiile de asistenta sociala pentru copiii aflati în dificultate au fost transferate, din punct de vedere financiar, integral în responsabilitatea consiliului județean, începând cu 1998. Datorita faptului ca aceste instituții nu au autonomie juridica, ele sunt obligate sa raporteze si sa deconteze trimestrial cheltuielile făcute, iar banii neutilizati sunt returnati DJPDC-ului. în unele județe, anumite produse (e.g., mâncare, îmbrăcăminte) sunt achiziționate direct de către DJPDC, pentru "evitarea abuzurilor". Alocațiile de plasament acordate familiilor ce au în plasament copii continua sa fie plătite din bugetul de stat, de către MMPS. Diferitele ONG-uri si fundatii private suporta financiar o serie de cheltuieli sau activitati realizate de către DJPDC-uri, inclusiv salariile asistentilor maternali, angajati ai DJPDC-urilor. Protecția sociala a copilului în dificultate beneficiază, comparativ cu alte domenii ale asistentei sau protecției sociale, de cele mai ridicate fonduri extrabugetare, fie intermediate de programe internaționale, fie datorate implicării sectorului nonprofit. Deoarece multe din aceste resurse extrabugetare iau forma unor produse sau servicii, este greu de estimat contribuția reala a acestora la finanțarea activitatilor de protecție a copilului în dificultate. începând cu 2000... în 1999, îngrijorările legate de criza financiara a protecției copilului în dificultate, accentuata după adoptarea noii legislații din 1997, au dus la modificarea acesteia, atât în ceea ce privește organizarea sistemului (prin extinderea protecției sociale a copilului în dificultate si la unele categorii de copii anterior aflati în responsabilitatea Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap sau a Ministerului Sanatatii), cât si finanțarea sa. • Aranjamentele instituționale modificate La nivel național, DPDC a fost reorganizata si denumita Agenția Naționala pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC). Agenția a preluat responsabilitățile fostului departament, dar si responsabilitățile unora dintre ministerele de resort în domeniul protecției copiilor cu handicap (ne)institutionalizati (de la Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, dar si de la Ministerul Educației Naționale) si a celor cu probleme medicale grave - distrofii, boli terminale - de la Ministerul Sanatatii. Astfel, la nivel județean, toate aceste unitati - instituțiile de asistenta sociala a copiilor cu handicap, secțiile de spital pentru copii distrofici si infectati cu HIV/SIDA, școlile internat pentru copii cu handicap - sunt preluate de către fostele DJPDC-uri, actualele Servicii Publice Specializate de Protecție a Drepturilor Copilului (prin HG nr. 117/1999). 36 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale • Noile aranjamente financiare Daca aranajamentele instituționale au suferit schimbări relativ minore, la nivelul aranjamentelor financiare schimbările au fost ceva mai radicale. în 1998, respectiv 1999, instituțiile de asistenta sociala pentru copiii în dificultate au fost finanțate de la bugetele consiliilor județene, deci din veniturile proprii ale acestora. Noua legislație schimba finanțarea acestora, stipulând un mecanism de finanțare având patru surse principale: a) fondul special de solidaritate sociala - utilizat pentru cofinantarea cheltuielilor asociate instituțiilor de asistenta sociala pentru copii cu handicap nou transferate în responsabilitatea serviciilor publice specializate la nivel județean (acestea fiind finanțate în 1999 integral de bugetele locale ale primăriilor); b) bugetul consiliului județean - continua sa rămână sursa principala de finanțare a protecției sociale a copilului în dificultate; c) bugetul propriu al Agenției Naționale pentru PDC (alocat de la bugetul de stat) - atât pentru finanțarea programelor strategice de interes național în domeniul protecției copilului, cât si pentru finanțarea diferitelor activitati sau beneficii neacoperite din alte surse financiare; d) bugetele locale ale primăriilor. în 1999, primăriile plateau integral cheltuielile legate de instituțiile de asistenta sociala pentru vârstnici si persoane cu handicap. în prezent, acestea continua sa aiba obligatii financiare fata de aceste instituții, dar o parte semnificativa a cheltuielilor este preluata, prin intermediul unui contract de cofinantare, de către Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, din fondul special de solidaritate sociala. O data "ușurate" de o parte a acestor cheltuieli, bugetelor locale le-au fost impuse noi obligatii financiare: - în primul rând, primăriile trebuie sa plateasca o contribuție obligatorie către consiliul județean, pentru bugetul alocat protecției sociale a copilului în dificultate, pentru fiecare copil - abandonat sau cu handicap - aflat în instituții de asistenta sociala si provenind de pe teritoriul respectivei unitati administrative, în vederea întreținerii acestuia. Aceasta contribuție este obligatorie, având prioritate în raport cu orice alta cheltuiala bugetara. Contribuția ia forma unei plati lunare, iar nivelul acesteia nu poate fi mai mic de 25% din cheltuielile lunare de întreținere a unui copil într-o instituție de asistenta sociala (prin OU nr. 192/1999); - în al doilea rând, începând cu 2000, toti asistentii (îngrijitorii) personali ai persoanelor cu handicap (adulti si copii) devin angajati ai primăriilor si salariile acestora trebuie suportate din bugetele locale; e) o ultima sursa de finanțare este tot bugetul de stat, dar de data aceasta mediat de către MMPS, în ceea ce privește plata alocațiilor de plasament si a alocațiilor pentru copiii în dificultate. Sintetizând, în momentul de fata se afla în responsabilitatea serviciilor publice specializate la nivel județean (SPSPDC): 37 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale 1. Instituțiile de asistenta sociala: - centre de plasament (cofinantate de primarii prin contribuția obligatorie); - instituții de asistenta sociala pentru copiii cu handicap (cofinantate de către primarii, din bugetele locale, si de către SSPH, din fondul special de solidaritate sociala); - centrele de primire în regim de urgenta (finanțate de CJ); - secțiile de spital pentru copii distrofici, cu probleme neuro-psiho-motorii sau infectati cu HIV/SIDA (cofinantate din bugetele locale si fondul special de solidaritate sociala); - școlile internat pentru copiii cu nevoi speciale (cofinantate tot din bugetele locale si fondul special de solidaritate sociala); - centrele mama-copil; - centrele de consiliere familiala; - alte centre de zi. 2. Alte activitati de protecție a copilului în dificultate, necesitând un buget propriu, ca de exemplu, rețeaua de asistenti maternali. Evaluarea sistemului de protecție sociala a copiilor aflati în dificultate (1997-2000) A. Evaluarea activitatilor în domeniul asistentei sociale a copiilor în dificultate SPSPDC-urile la nivel județean (fostele DJPDC) au avut, comparativ cu alte structuri administrative publice, un grad relativ crescut de libertate în organizarea si desfasurarea activitatilor, având astfel posibilitatea unei abordări efective si eficiente a problemelor în acest domeniu. • Centrele de plasament înainte de 1997, aceste instituții se aflau în responsabilitatea mai multor ministere de resort (educație, sanatate). Acest fapt a influențat în mod decisiv organizarea acestora. Instituțiile pentru copii între 0 si 3 ani au suferit de o organizare marcata de accentuarea aspectelor de protecție medicala, fiind similare mai degraba unor secții de spital decât unor centre de asistenta sociala a unor copii lipsiti de mediul lor familial. Instituțiile pentru preșcolari si școlari, aflate până în 1997 în responsabilitatea MEN, au accentuat activitatile educaționale, fiind mai degraba similare unor internate școlare decât unor cămine substitutive. Copiii nu erau integrati în unitati educaționale normale, școlarizarea lor realizându-se în interiorul acestor instituții de asistenta sociala. Acest fapt a afectat în mod direct si potențialul de integrare sociala a copiilor din instituții. în plus, modul de organizare a acestor instituții nu permitea accesul si implicarea copiilor într-o serie de activitati "normale" pentru o gospodărie, cum ar fi gătitul, pregătitul mesei, curățenia. Aceasta realitate a avut si ea, la rândul ei, consecințe asupra abilitatilor sociale ale copiilor institutionalizati, creându-le un handicap suplimentar. Copiii erau separati 38 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale în instituții diferite, în funcție de categoria de vârsta din care faceau parte, fiind transferati o data ce se încadrau în următoarea categorie de vârsta. Acest mod de organizare a creat, suplimentar, un mod artificial de viata pentru copii, datorita lipsei din "gospodărie" a "fraților" mai mici sau mai mari, datorita schimbărilor succesive a mediului si stilului de viata. A trai într-un cămin, o gospodărie, si a relationa cu copii si adulti din afara mediului lor de rezidenta au reprezentat aspecte necunoscute pentru copiii din instituții până în 1997, ducând la grave probleme legate de integrarea lor în lumea sociala înconjurătoare o data cu parasirea instituției. Unele SPSPDC-uri (e.g., județul Timiș, Hunedoara) au operat o reorganizare radicala atât la nivelul mediului de viata al copiilor în instituții, cât si la nivelul activitatilor desfășurate în cadrul acestora, încercând sa le ofere acestora un mediu de viata similar celui familial. Criteriul vârsta a fost desființat în structurarea si organizarea instituțiilor, copiii trăind în aceeași instituție de la vârsta la care au fost institutionalizati până la parasirea acesteia. în unele cazuri, instituțiile au fost reorganizate după modelul "microgospodariilor" (e.g., județul Timiș), permițând copiilor si implicare în anumite activitati de tip gospodăresc. Au fost create, de asemenea, încăperi speciale destinate petrecerii timpului cu părinții naturali, daca aceștia mai continuau sa păstreze contactul cu copiii, pentru a consolida cât mai mult aceste reiatii. Alte județe au încercat introducerea unor module speciale de activitati destinate creșterii potențialului copiilor de a se integra si de a relationa social. Școlarizarea se desfasoara în prezent, pentru majoritatea copiilor din instituții, în scoli normale, în afara instituției de rezidenta. Pe lângă constrângerile bugetare ce limitează posibilitățile de îmbunătățire a vieții acestor copii chiar si pentru cele mai creative SPSPDC, problema fundamentala cu care se confrunta aceste instituții este cea a personalului angajat. Personalul existent are o formare preponderent medicala, respectiv educaționala, în cazul în care acesta are o pregătire speciala. Mentalitatile personalului existent, dar si problemele de natura financiara cu care acesta s-a confruntat (buget prea mic pentru a asigura chiar si cele mai elementare aspecte ale unei vieți în colectivitate, dar si salarii foarte scăzute pentru propria munca prestata) constituie o frâna majora în regândirea mediului de viata al copiilor în aceste instituții. Unele SPSPDC, chiar daca puține, au organizat o serie de cursuri de formare a angajatilor din cadrul acestor instituții, pentru a-i sensibiliza la o realitate complexa, ce necesita o abordare mai comprehensiva si coerenta. Si mai puține au fost acele servicii publice specializate care si-au pus problema si în termenii nevoii de asigurare pentru copiii din instituții nu numai a unui mediu de viata mai plin din punct de vedere social si afectiv, dar si a nevoii de creștere a capacitatilor acestora de integrare sociala când părăsesc instituțiile. Unele județe au încercat introducerea unor activitati pentru copiii peste 14 ani care sa îi faca sa deprindă anumite abilitati profesionale speciale, ca de exemplu, munca în cadrul fermelor (proprii sau în afara instituției); stimularea contactelor si relațiilor în afara instituției a reprezentat, de asemenea, un mod de a creste sansele de integrare normala a copiilor iesiti din instituții si lipsiti de orice bunuri sau bani în vederea construirii unei vieți independente. în unele cazuri, ONG-urile suporta financiar cheltuielile 39 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale asociate achiziționării unor asa-numite apartamente protejate, în care copiii iesiti din instituții pot sta pentru o perioada de timp, cu condiția de a suporta singuri cheltuielile legate de întreținerea apartamentului. Aceasta reprezintă însă mai degraba o soluție costisitoare, nefezabila încă în contextul bugetelor publice limitate. • Activitati de dezinstitutionalizare Dezinstitutionalizarea a început sa devină, după 1997, mai mult sau mai puțin formal, un obiectiv pentru toate SPSPDC-urile. Aceasta problema a fost abordata în mai multe moduri: a) Prin încercarea de a plasa copiii în familiile de origine sau în familii substitutive. în primul rând, trebuie menționat faptul ca nu toti copiii institutionalizati sunt abandonati din punct de vedere juridic. Multe familii, datorita constrângerilor financiare sau lipsei unei locuințe, îsi plaseaza copiii în instituții ca o soluție temporara la problemele cu care se confrunta, continuând sa păstreze legaturi cu aceștia si preîntâmpinând astfel declararea judecătoreasca a abandonului. Sectorul 5 București pare a reprezenta un caz special în acest sens. în 1999, aproximativ 70% dintre copiii institutionalizati nu erau declarati legal ca abandonati. Majoritatea lor paraseau instituțiile la sfârsit de săptămână, petrecându-l în familie. în timpul vacantelor si în special pe perioada sărbătorilor de iarna, majoritatea centrelor de plasament aproape se goleau. Sursa: Interviu cu directorul SPSPDC sector 5, București, ianuarie 2000. în aceste condiții, efortul de reintegrare a copiilor în familiile naturale se poate dovedi eficace. Cum am aratat anterior, unele SPSPDC au creat unele facilitati pentru părinți, chiar în cadrul instituțiilor, în vederea întăririi legaturilor cu copiii. în Covasna, acest efort s-a concretizat în încercarea de a muta copiii în instituții cât mai apropiate de locul de rezidenta a părinților naturali sau a familiei lărgite, întărind astfel legaturile copiilor nu numai cu părinții, dar si cu alte rude sau alti membri ai familiei extinse. Au existat în câteva cazuri si unele tentative de a oferi suport financiar familiilor naturale, sub forma unor beneficii lunare, pentru a prelua copiii (e.g., sectorul 5 București). Astfel de soluții însă s-au dovedit a fi nu numai foarte costisitoare si nesustenabile de către bugetele publice, dar si ineficace si, in extremis, si imorale. Pentru astfel de soluții nu exista nici o garanție ca familia va continua sa păstreze copilul după încetarea platii beneficiului. Susținerea familiilor cu risc de abandon în a-si creste capacitatile de obținere a unui venit este o strategie mult mai importanta decât creșterea, în mod artificial, a bugetului acestora prin plata susținuta a unui beneficiu. b) O alta modalitate a constituit-o încercarea de a crea si dezvolta structuri rezidențiale alternative, de tip familial. Costurile de creare si mai ales de susținere a acestora, cel puțin în prima faza, sunt relativ ridicate si au fost suportate, acolo unde astfel de inițiative s-au materializat, din fonduri extrabugetare. Fondurile extrabugetare nu au permis si nici nu vor permite crearea unei infrastructuri extinse a acestor forme rezidențiale de tip familial. în 40 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale final, problema județelor, atunci când abordeaza dezinstitutionalizarea prin crearea unor structuri rezidențiale alternative, se rezuma la colectarea si mobilizarea eficienta a resurselor financiare disponibile în sectorul nonprofit. c) O alta tendința observabila în modul de "atacare" a obiectivului dezinstitutionalizarii este crearea asa-numitelor "rețele de asistenti maternali profesioniști" (poate datorita faptului ca aceasta forma a devenit din punct de vedere legal o posibilitate foarte recent). Persoane doritoare de a deveni asistenti maternali profesioniști trebuie sa-si dovedească abilitatea si dorința de a creste un copil si trebuie sa treaca un test în urma participării la un modul de cursuri de formare. Aceste persoane devin angajati ai SPSPDC o data ce li se încredințează unul sau mai multi copii din instituții de asistenta sociala, fiind platiti de către acesta. O astfel de alternativa este extrem de costisitoare si, din nou, nefezabila în condițiile unui buget public, chiar daca aceasta soluție duce, în timp, la scăderea numărului de angajati în cadrul instituțiilor. în momentul de fata, multe județe au adoptat cu entuziasm aceasta soluție, unele dintre aceste județe chiar fara sa mai organizeze cursuri si atestând "automat" persoanele doritoare, extinzându-si semnificativ rețeaua de asistenti maternali. Acest lucru însă a fost posibil datorita susținerii din fonduri extrabugetare a salariilor destinate asistentilor maternali. Majoritatea județelor au semnat convenții cu ONG-uri sau fundatii în vederea sponsorizării acestor cheltuieli pentru perioade mai lungi de timp. d) O alta modalitate posibila de susținere a efortului de dezinstitutionalizare este promovarea si facilitarea adopțiilor. Numărul adopțiilor a crescut semnificativ în ultimii ani, în special datorita implicării active a ONG-urilor si fundațiilor private (intermedierea unor adopții, în special a celor Internationale, fiind una dintre formele de "câștig" profitabile pentru ONG-uri). Adopția se dovedește a fi o soluție efectiva în special pentru copiii cu vârste foarte mici, preferati în mod evident copiilor preșcolari si în special celor de vârsta școlara. • Activitati de prevenire a abandonului Activitatile în acest domeniu sunt mai degraba sporadice si lipsite de eficacitate. Lipsa unor rețele extinse de specialiști (i.e. asistenti sociali, psihologi sau sociologi) în cadrul SPSPDC-urilor are ca efect incapacitatea structurala de creare, susținere si dezvoltare a unor astfel de activitati. în majoritatea județelor exista cel puțin un centru de consiliere, majoritatea acestora fiind însă organizate si finanțate de către sectorul nonprofit, cu sau fara implicarea structurilor publice. Numărul lor redus are drept consecința directa lipsa de eficacitate a acestora în prevenirea în masa a abandonului. O tendința observabila la nivelul SPSPDC-urilor la nivel județean este organizarea unor asa-numite "centre mama-copil". Aceste centre, înființate fie în cadrul centrelor de plasament, fie în cadrul secțiilor de maternitate ale spitalelor, oferă acoperiș, hrana, asistenta medicala si consiliere cuplurilor mama-copil, în cazurile acelor mame (în special al mamelor tinere) cu risc crescut de abandon. Serviciile oferite unui cuplu mama-copil se pot întinde pe durata a sase luni, în decursul carora se încearcă convingerea mamei, a familiei acesteia, a tatalui sau a altor rude de a-si asuma, într-o forma sau alta, creșterea copilului, dând în același timp 41 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale si posibilitatea mamei de a-si întări legătură cu copilul si de a dezvolta un atașament afectiv fata de acesta. Aceste centre, datorita costurilor enorme pe care le presupun, nu pot găzdui mai mult de 8 cupluri mama-copil (în medie) concomitent (adesea numărul acestora fiind si mai mic). Soluția centrelor de acest tip a fost îmbratisata cu același entuziasm ca si crearea rețelelor de asistenti maternali, în mare parte datorita finanțării extrabugetare a acestora. Costurile legate de susținerea acestor centre sunt foarte ridicate, reprezentând mai degraba soluții ineficiente de prevenire a abandonului. însasi eficacitatea lor poate fi pusa sub semnul întrebării, atât timp cât monitorizarea ulterioara externării mamei este mai degraba o practica inexistenta în momentul de fata. Puține astfel de centre sau SPSPDC-uri îsi pun problema evaluării acestei activitati, si mai puține chiar adopta strategii de evaluare a acestora. în unele județe au fost organizate unele centre de zi pentru supravegherea si consilierea copiilor proveniti din familii cu risc crescut de abandon. Astfel de centre însă sunt si mai puține, iar finanțarea lor se realizează aproape exclusiv din surse extrabugetare. • Copiii străzii Unele SPSPDC încearcă sa se adreseze, prin activitatile pe care le organizează, si acestui segment care, chiar daca nu foarte numeros, este adesea lipsit de orice forma de protecție sociala sistematica. Inițiativele în acest sens la nivelul serviciilor publice specializate sunt mai degraba rare si sporadice. Exista totuși si unele județe care sunt interesate în abordarea acestei problematici. Județul Timiș, de exemplu, întreprinde în acest sens doua tipuri de activitati: pe de-o parte, constituirea si dezvoltarea unor centre de resurse pentru acești copii, în vederea oferirii unui spațiu de exprimare, informare, manifestare, dar si a consilierii profesionale, pe de alta parte, formarea unor asistenti sociali cu abilitati speciale (specialiștii străini denumesc aceasta categorie a asistentilor sociali "asistenti sociali stradali") de a lucra cu acești copii direct "în strada", având ca efect posibilitatea monitorizării acestora, dar si a acordării unui ajutor direct. Multe din centrele de zi organizate de către ONG-uri si adresate copiilor străzii s-au dovedit, în ultimii ani, mai degraba ineficiente, oferind soluții iluzorii mai degraba decât soluții efective la problemele acestor copii. Programele destinate acestui segment trebuie sa poata oferi problemei o soluție sustenabila, pe termen lung. Alte activitati, în special în domeniul abuzului copilului sau al delincventei juvenile, sunt mai degraba sporadice si rare. • Concluzii generale Prevenția abandonului, ca si dezinstitutionalizarea par a fi mai eficace în ultimii trei ani, datorita centralizării preocupărilor în acest domeniu la nivelul unei singure instituții specializate, la nivel județean. Totuși activitatile întreprinse în acest sens sunt mai degraba ineficiente si foarte costisitoare, nesistematice si, ca urmare, prea puțin eficace. Majoritatea acestor soluții au fost adoptate datorita "modernității lor" si datorita facilitatilor financiare create de către sectorul nonprofit. O consecința mai degraba neintentionala a descentralizării financiare a sistemului de protecție a copilului în dificultate este accentuarea diferentelor între județele 42 — Structura instituționala si a finanțării protecției sociale sarace si cele mai înstărite. Fiecare județ încearcă sa "scape" de copiii ce nu provin de pe teritoriul lor, astfel încât județele cu ratele cele mai ridicate de sărăcie si fertilitate mare, deci cu o pondere a abandonului mai mare, sunt puse în fata situației de a rezolva, din bugetele județelor (mai sarace), problema unui număr foarte mare de copii abandonati sau a unui număr mare de familii cu risc crescut de abandon. Implicarea financiara a sectorului nonprofit a fost, într-o prima faza, o buna modalitate de compensare a acestor diferente crescânde între județele cu bani mai multi si probleme mai mici si județele sarace si cu probleme mari. B. Evaluarea potențialului financiar si a evoluției cheltuielilor în domeniul protecției copilului în dificultate Centralizarea protecției sociale în acest domeniu la un nivel intermediar - i.e. cel județean - pare sa fi crescut eficacitatea acesteia, dar rezultatele activitatilor sunt încă "sarace". Acest fapt poate fi explicat, în parte, prin criza financiara a sistemu- lui de protecție în 1999¹. Tabelul 12 - Cheltuielile consiliilor județene cu protecția copilului în dificultate - mii lei - 1998 1999 1998/99 Lei curenti Lei curenti Lei constanti Rata creșterii 1998 procentuale Cheltuieli cu protecția copilului la nivelul consiliilor județene 625.194 654.917 423.648 -32,2 Venituri totale ale consiliilor județene 5.678.000 7.310.000 4.728.637 -16,7 Sursa: Ministerul de Finanțe. Tabelul 13 - Distribuția ratei creșterii procentuale a cheltuielilor pentru protecția sociala a copilului în dificultate pentru toate consiliile județene -1998/1999 Schimbare procentuala 1999 fata de 1998 <-50 -41 -31 -21 -11 <0 0 11 21 31 41 >50 -50 -40 -30 -20 -10 10 20 30 40 50 Număr de consilii județene 9 8 5 6 6 4 1 1 --- --- 1 --- Procentul consiliilor județene 22 20 12 15 15 10 2 2 --- --- 2 --- Sursa: Ministerul de Finanțe. Datele arata ca totalul cheltuielilor județene pentru protecția copilului în 1999 a cunoscut o rata de scădere de 32,2% comparativ cu 1998. Este, de asemenea, semnificativ faptul ca, din 41 de județe, 38 au experimentat o creștere negativa a cheltuielilor în acest domeniu, în timp ce peste jumătate dintre județe au cunoscut ¹ Pentru detalii asupra finanțării protecției sociale a copilului, vezi raportul Urban Institute Washington pentru USAID - martie 2000. 43 — Structura instituționala si a finanțării protecției sociale o scădere mai mare de 30%. Numai 3 județe din 41 si-au crescut efortul financiar în acest domeniu, în termeni reali. Aceste județe au fost Constanta (cu 48%!), Prahova (cu 14%) si Dâmbovita (cu 3%). Unele analize statistice arata ca nivelul cheltuielilor cu protecția copilului în dificultate în 1998, respectiv 1999, au determinări diferite. în 1998, nivelul acestora a fost determinat în principal de trei factori: numărul centrelor de plasament în județ, capacitatea medie a acestor centre si veniturile totale ale consiliilor județene¹. Relația între nivelul cheltuielilor cu protecția copilului si veniturile totale nu este însă una lineara, ci logaritmica, ceea ce înseamnă ca nivelul acestor cheltuieli a crescut o data cu veniturile consiliilor județene, dar mai puțin în cazul veniturilor județene mari. în 1999, nivelul cheltuielilor cu protecția copilului la nivelul județelor este explicat mai degraba de veniturile consiliului județean¹ ² decât de alti factori asociati infrastructurii sistemului de protecție a copilului în dificultate. Numărul centrelor de plasament, capacitatea lor medie sau numărul efectiv de copii aflati în instituții nu aduc un surplus semnificativ în explicarea nivelului cheltuielilor cu protecția copilului. Nici nivelul acestor cheltuieli în anul 1998 nu determina sau influențează în mod semnificativ nivelul acestora în 1999. Rata creșterii procentuale a cheltuielilor cu protecția sociala a copilului în 1999 fata de 1998 poate fi explicata în principal³ prin doi factori: nivelul cheltuielilor în 1998 si creșterea procentuala a veniturilor totale județene în 1999 fata de 1998. Pe scurt, în 1999, finanțarea protecției sociale a copilului în dificultate nu a tinut seama de nivelul acesteia în anul precedent sau de nevoile de baza ale instituțiilor sau numărul copiilor institutionalizati. Nivelul finanțării a fost mai degraba dependent de veniturile totale ale consiliilor județene, care, în medie, au scăzut în termeni reali în 1999. Unele rapoarte (e.g., Raportul PHARE ad hoc asupra situației protecției sociale a copilului în România, având ca autor Consortiumul Omas, no. A/RO/SOC/99003, 1999) considera ca scăderea cheltuielilor cu protecția sociala a copilului în 1999 se datoreaza impactului negativ al Legii privind finanțele publice locale (1998) asupra veniturilor consiliilor județene. Tabelul 14 - Cheltuieli ale statului si ale administrațiilor locale pentru protecția copilului în dificultate ca procent din PIB - % - Cheltuieli cu serviciile de protecție a copiilor 1996 1997 1998 1999 1998/1999 Total 0,16 0,15 0,22 0,16 (26,2) Stat 0,14 0,02 0,04 0,02 (30,5) Local 0,02 0,13 0,19 0,14 (25,5) Sursa: Raportul Urban Institute Washington pentru USAID privind analiza finanțării la nivel local a serviciilor de protecție a copilului, martie 2000. ¹ Aceste trei variabile explica 76% din variabilitatea totala a cheltuielilor județene pentru protecția copilului în dificultate. ² Aceasta variabila da seama de 41 % din variabilitatea cheltuielilor județene cu protecția copilului în dificultate. ³ Cele doua variabile determina 75%> din variabilitatea ratei de creștere a cheltuielilor pentru protecția copilului la nivel de județ. 44 -------------------------------------------------------------------------------------------- Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 14 oferă o imagine de ansamblu asupra cheltuielilor totale cu protecția sociala a copilului în dificultate în ultimii patru ani, incluzând aici si protecția copiilor cu handicap, institutionalizati sau nu. Datele arata ca totalul cheltuielilor cu protecția copilului a scăzut în 1999 ca procent din PIB la nivelul acestora în 1997, i.e. ultimul an înainte de descentralizarea financiara si reorganizarea sistemului de protecție a copilului. Cheltuielile, ca procent din PIB, au scăzut în 1999 atât la nivel local, cât si ca total, cu o rata de aproape 25% comparativ cu anul precedent. Ce putem spune în legătură cu finanțarea protecției sociale a copilului în dificultate în anul 2000? Deși anul 2000 s-a încheiat, aceasta secțiune se bazeaza integral pe argumente de tip "probabilist", si nu pe date reale în legătură cu situația finanțării sistemului în anul 2000. în ciuda faptului ca aranjamentele de finanțare a protecției copilului au fost modificate prin multiplicarea surselor de finanțare, perspectivele pentru anul 2000 în acest domeniu sunt descurajante. în primul rând, datorita faptului ca bugetele consiliilor județene nu vor reprezenta singura sursa de finanțare a protecției copilului, se poate întâmpla - asa cum sugerează experiențele trecute - ca acestea sa reducă nivelul propriilor cheltuieli în acest domeniu, chiar mai mult decât s-a întâmplat în 1999, bazându-se pe celelalte surse de finanțare. Acest fapt ar conduce în final la un nivel de finanțare comparabil cu cel al anului precedent. Situația devine si mai problematica daca luam în considerare care este cea de-a doua sursa principala de finanțare a sistemului, i.e. bugetele consiliilor locale. Consiliile locale au fost obligate sa preia o mare parte a cheltuielilor cu protecția sociala a copilului în dificultate, în baza ideii de responsabilizare a comunității locale în raport cu propriile probleme. Consiliile locale, la rândul lor, au întâmpinat probleme de finanțare în 1999, când au fost obligate sa preia integral cheltuielile pentru instituțiile de asistenta sociala pentru persoane cu handicap. în 2000, responsabilitățile consiliilor locale în finanțarea asistentei sociale au sporit prin introducerea obligativității contribuției la întreținerea copiilor institutionalizati, suportarea salariilor asistentilor personali ai persoanelor cu handicap si a cheltuielilor cu protecția sociala a vârstnicilor. Bazându-ne pe noul cadru legislativ (OU nr. 192/1999, O nr. 54/2000 si HG nr. 457/2000) si pe datele disponibile prezentate în tabelul ce urmeaza, vom încerca sa estimam costurile suplimentare impuse bugetelor locale în 2000. Acesta reprezintă un simplu exercițiu ce poate fi relevant în adresarea problemei finanțării protecției sociale a copilului în dificultate, în anul 2000. Pe baza acestor estimări aproximative, dar relativ conservatoare, putem concluziona ca, în cel mai bun caz, cheltuielile bugetelor locale vor creste, datorita acestor noi responsabilități, cu 5,7% si cele de asistenta sociala de la bugetele locale cu 104,7% în raport cu anul precedent, deci o rata de creștere a cheltuielilor în domeniul asistentei sociale de 51,1%. Acest fapt implica o noua reducere a programelor actuale de asistenta sociala, a ajutorului social. 45 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 15 Număr de copii aflati în centre de plasament (1999) 30.854 Număr de copii handicapati în instituții si internate școlare (1998) 6.631 Cheltuiala medie (inclusiv cheltuielile de întreținere a clădirii si cele curente)/ copil în centru de plasament/an (1998, lei curenti) 15.328.000 Cheltuiala medie (inclusiv cheltuielile de întreținere a clădirii si cele curente)/ copil în centru de plasament/an (1998, lei constanti 1999) 23.695.555 Numărul mediu lunar al asistentilor personali pentru copii cu handicap (primul trimestru al anului 1999) 22.344 Numărul mediu lunar al asistentilor personali pentru adultii cu handicap (primul trimestru al anului 1999) 56.724 Salariul mediu anual plătit asistentilor personali ai copiilor cu handicap (primul trimestru al anului 1999, lei curenti) 5.564.000 Salariul mediu anual plătit asistentilor personali ai adultilor cu handicap (primul trimestru al anului 1999, lei curenti) 5.728.000 Cheltuieli totale ale consiliilor locale (1999, milioane lei curenti) 11.859.000 Cheltuielile totale cu asistenta sociala a consiliilor locale (1999, milioane lei curenti) 641.269 Estimări Cheltuielile adiționale estimate ale consiliilor locale (fara a include protecția sociala a vârstnicilor) (în milioane lei 1999) 671.294 a) contribuția pentru copiii aflati în instituții (calculata la minimul prevăzut de lege, de 25% din cheltuielile medii anuale/copil în instituție) 222.057 b) salariile pentru asistentii personali ai persoanelor cu handicap 449.237 - copii 124.322 - adulti 324.915 Sursa: CNS, Ministerul de Finanțe, SSPH. Devine probabil ca, în aceste condiții, schimbarea structurii de finanțare a sistemului de protecție sociala a copilului, prin multiplicarea surselor de finanțare, sa nu îmbunatateasca nivelul cheltuielilor, eșuând într-un proces de negociere fortata între diferitele instituții implicate în finanțarea acesteia. Aceasta problema se poate accentua în județele cele mai sarace, cu bugete locale mai mici si probleme sociale mai grave. Alte servicii si beneficii de asistenta sociala în cele ce urmeaza, vom prezenta o lista completa a masurilor si serviciilor de asistenta sociala generale. Aranjamentele prezentate sunt valabile pentru anul 2000. Lista nu include subvenții pentru căldură, pâine si alte masuri tranzitorii si nici beneficiile sau serviciile ce cad în responsabilitatea SSPH-ului sau SPSPDC-urilor. 46 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 16 - Servicii si beneficii de asistenta sociala generala (2000) Tipul de beneficiu/serviciu Instituțiile Sursa de finanțare responsabile Instituții de asistenta sociala Instituții de asistenta sociala pentru MMPS Bugetul de stat pensionari si vârstnici Bugetele locale Contribuții ale persoanelor asistate Centre de primire pentru refugiati MMPS Bugetul de stat Cantine de asistenta sociala Consiliile locale Bugete locale (primarii) Transferuri monetare către populație Alocația pentru copii MMPS Bugetul de stat Fondul național de solidaritate Alocația suplimentara pentru MMPS Bugetul de stat familiile cu doi sau mai multi copii Fondul național de solidaritate Ajutorul social Consiliile locale Bugetele locale (primăriile) Indemnizația de naștere Consiliile locale Bugetele locale (primăriile) Ajutoare de urgenta Consiliile locale Bugetele locale MMPS Bugetul de stat Alocația de solidaritate MMPS Fondul național de solidaritate Indemnizația acordata soțiilor MMPS Bugetul de stat militarilor în termen MAN Burse sociale pentru elevi MEN Bugetul de stat Subvenții Transportul public urban pentru Consiliile locale Bugetele locale elevi, studenti si pensionari (primăriile) Transport public interurban pentru MMPS Bugetul de stat elevi, studenti si pensionari Credite Microcredite pentru persoane sau MMPS Fondul național de solidaritate familii cu venituri mici pentru inițierea unei activitati economice aducătoare de venit Constituirea unui fond pentru garan- MEN Bugetul de stat tarea creditelor acordate studentilor Transferuri către alte fonduri/institutii Contribuțiile la fondul de asigurări MMPS Bugetul de stat de sanatate pentru beneficiarii de Casa Naționala ajutor social, indemnizație pentru de Asigurări de soțiile militarilor în termen Sanatate Subvenții pentru fundatii private/ MMPS Bugetul de stat ONG-uri ce desfasoara activitati în Consiliile județene Bugetele locale (inclusiv județene) domeniul asistentei sociale Consiliile locale 47 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Prezentarea acestor programe de asistenta sociala va fi structurata de-a lungul a doua dimensiuni: descrierea celor mai importante beneficii monetare si servicii; analiza asistentei sociale furnizate la nivelul consiliilor locale (i.e. al primăriilor). Descrierea celor mai importante servicii si beneficii monetare de asistenta sociala • Servicii si beneficii adresate copilului si familiei 1. Facilitățile de îngrijire a copiilor preșcolari nu sunt foarte numeroase în raport cu cererea, iar calitatea serviciilor acordate este relativ scăzută. Acestea iau doua forme: cresele si grădinițele. Ambele suferă datorita finanțării insuficiente, în special după 1990. Cheltuielile pentru acestea sunt suportate în parte de către Ministerul Sanatatii (pentru crese), în parte de către Ministerul Educației Naționale (grădinițele). Bugetele locale contribuie si ele prin acoperirea cheltuielilor curente legate de întreținerea clădirilor. începând cu 1999, consiliile locale acopera toate cheltuielile, cu excepția salariilor personalului angajat. Cresele suferă cel mai puternic de subfinantare si serviciile acordate de acestea s-au degradat rapid, în special după 1997, când concediul parental de îngrijire a copilului s-a extins la doi ani. Numărul acestor unitati, precum si locurile disponibile în cadrul acestora s-au diminuat permanent în ultimii ani, ajungând în 1997 la 50% din numărul acestora în 1992. Majoritatea grădinițelor, datorita bugetului limitat, oferă programe de supraveghere scurte, de patru ore. Continua însă sa existe grădinițe cu program prelungit si chiar cu program saptamânal, pentru care părinții trebuie sa suporte financiar doar alocația zilnica de hrana. Majoritatea grădinițelor accepta contribuții informale din partea părinților, pentru a creste bugetul destinat achiziționării de materiale educative si jucării. Chiar si în aceste condiții, gradul de înrolare a populației preșcolare în astfel de facilitati a crescut începând cu 1992, de la 50,3% la 67% în 1997. Facilitățile private de îngrijire si supraveghere a copiilor preșcolari nu reprezintă o alternativa viabila pentru moment, costurile pentru acestea depășind, în mai toate cazurile, costurile angajarii unei "femei la domiciliu". Numărul grădinițelor private este încă foarte scăzut, iar costurile foarte ridicate. Astfel de facilitati private au aparut numai în orașele mari, iar cererea pentru acestea este redusa, datorita costurilor ridicate. îngrijirea si supravegherea copiilor preșcolari în România se bazeaza încă în mare măsură pe familie, rețele de cunoștințe si prieteni, rude - instituția bunicilor fiind încă puternic prezenta. Aceste servicii nu sunt incluse în cheltuielile de asistenta sociala, dar se regăsesc în cheltuielile MS si MEN. 2. Alocația pentru copii reprezintă unul dintre cele doua beneficii noncontributorii categorial-universaliste disponibile. Alocația pentru copii era acordata încă înainte de 1989, dar numai acelor copii ai căror părinți erau angajati în sectorul de stat (excluzând deci majoritatea agricultorilor si deci a gospodăriilor rurale). 48 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale în plus, aceasta se acorda diferențiat, în funcție de nivelul veniturilor părinților, în 1993 (prin Legea nr. 61/1993), alocația de stat a devenit un beneficiu universalist, un drept al oricărui copil, iar nivelul acesteia a devenit constant, nerelationat de venitul părinților. Copiii cu handicap beneficiază de o alocație dubla, suportata parțial din fondul special de solidaritate sociala. Alocația de stat pentru copii se suporta din bugetul de stat. Impactul alocației este însă puternic limitat, datorita deprecierii constante a nivelului acesteia, în termeni reali. în 1997, valoarea acesteia a crescut de patru ori, erodându-se în următorii ani constant, datorita lipsei de interes politic în indexarea acesteia. Tabelul 17 - Dinamica valorii reale a alocației pentru copii în comparație cu 1990 - % - 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 100,0 34,5 23,2 15,8 19,9 23,7 20,9 33,3 30,8 19,9 Sursa: MMPS. în 1997, respectiv 1998, nivelul alocației pentru copii a reprezentat aproximativ 20% din salariul minim pe economie. în 2000, salariul minim s-a dublat, în timp ce alocația pentru copii a ramas la același nivel, ajungând, în acest an, sa reprezinte aproximativ 10% din valoarea salariului minim. Deși legea prezintă alocația pentru copii ca un beneficiu universalist, în fapt aceasta a fost condiționată, în cazul copiilor de vârsta școlara, de participarea școlara. în 1997, când a fost introdusa si alocația suplimentara pentru familiile cu mai multi copii, condiționată si aceasta de participarea școlara a copiilor, motivația părinților de a încuraja participarea școlara ar fi trebuit sa creasca. în 1997 si 1998 se poate observa o creștere a ratei de participare școlara la nivelul gimnazial, în timp ce rata participării la nivelul claselor l-IV a ramas constanta. Tabelul 18 - Dinamica valorii reale a alocației suplimentare pentru familii cu mai multi copii - % - 1997 1998 1999 100 71 57,4 Sursa: Ministerul Muncii si Protecției Sociale. 3. Cel de-al doilea beneficiu categorial major a fost introdus în 1997 si se adreseaza familiilor cu doi sau mai multi copii: alocația suplimentara pentru familiile cu copii. Nivelul acestui beneficiu este dependent de numărul copiilor în familie. Pentru fiecare copil în plus - i.e. cel de-al doilea, respectiv al treilea - alocația suplimentara reprezintă aproximativ 80% din valoarea alocației pentru copii. Pentru mai mult de trei copii nivelul acesteia creste la aproximativ 2,5 ori nivelul alocației pentru al doilea, respectiv al treilea copil. Valoarea reala a beneficiului a scăzut după 1997 datorita neindexarii acestuia cu inflația. 49 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Familiile mai beneficiază de: - concediu maternal plătit de maximum 126 de zile. Nivelul beneficiului variaza între 50% si 85% din salariul fatalul, în funcție de numărul de ani de contribuție la sistemul de asigurări sociale de stat (fiind un beneficiu asiguratoriu); concediul paternal se reduce la un maximum de 15 zile; - concediu parental plătit de creștere a copilului până la vârsta de doi ani, cu un nivel de 85% din salariul părintelui; se acorda unuia dintre părinți, la cerere; - deducere a venitului impozabil, după cum urmeaza: 35% din deducerea personala de baza (care în ianuarie 2000 era de 800.000 lei, i.e. de 1,4 ori mai mare decât salariul minim la acea data) pentru primii doi copii si 20% pentru fiecare copil în plus, începând cu cel de-al treilea. • Beneficii unice sau ocazionale 4. Ajutorul de urgenta reprezintă un beneficiu unic acordat în situatii deosebite, ca de exemplu, dezastre sau calamitati naturale, accidente, moarte etc. Beneficiile sunt acordate fie de la bugetul de stat, fie de la bugetele locale, în funcție de gradul de extensie a problemei. Beneficiul nu reprezintă o suma fixa, nivelul acestuia depinzând atât de tipul si gravitatea problemei, cât si de capacitatea de plata a bugetului. Este un beneficiu unic si se acorda la cerere, în urma efectuării unei anchete sociale care sa stabilească veridicitatea si gravitatea problemei. în cazul în care acest beneficiu se acorda la nivel local, deci din bugetele locale, primarul este cel care decide în final asupra acordării sau neacordarii acestuia. 5. Indemnizația de naștere s-a acordat si înainte de 1995, dar acest beneficiu se acorda din bugetul de stat si începând cu cel de-al treilea copil. în 1995, condițiile de acordare si sursa de finanțare a acestui beneficiu se modifica: acesta se plătește, la cerere, de la bugetele locale si se acorda începând cu nașterea celui de-al doilea copil. Reprezintă o suma fixa, acordata ca ajutor în situația nașterii unui copil. în 1999, nivelul indemnizației de naștere era aproximativ egal cu cel al salariului minim pe economie. 6. Ajutorul pentru soțiile militarilor în termen. Ajutorul este acordat acelor soții de militari în termen care îndeplinesc următoarele condiții: sunt fie însărcinate, fie au în întreținere un copil cu vârsta mai mica de șapte ani sau handicapat. Beneficiul nu este numai foarte restrictiv, dar si foarte scăzut ca nivel. în 1995, atunci când a fost adoptat, valoarea sa reprezenta 10% din indemnizația de naștere. Este acordat lunar, pe perioada în care soțul efectuează stagiul militar obligatoriu. • Asistenta sociala bazata pe testarea mijloacelor 7. Ajutorul social este gândit sa acopere acel segment de familii ce "cad", în termeni monetari, sub un prag fixat, considerat a reprezenta un minim de 50 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale subzistenta. Pragul nu reprezintă un prag de sărăcie, ci este produsul între posibilitățile de plata ale bugetului si analiza segmentului celui mai sarac. Semnificația pragului. în 1995, când beneficiul a fost adoptat, pragul stabilit pentru o familie de o persoana reprezenta 92,3% din pragul de sărăcie calculat de Banca Mondiala, ca 50% din media cheltuielilor per capita a populației în anul precedent si echivalentul a 3,3 dolari/zi (vezi Raportul Băncii Mondiale asupra sărăciei în România, 1996). în 1994, 21,5% din populație se afla sub pragul fixat de Banca Mondiala. Ca o consecința, ajutorul social ar fi trebuit sa acopere în jur de 18% din populație. Estimările MMPS-ului se limitau însă la 10% din populație. Eligibilitate. Beneficiul se acorda la cerere, în baza unei anchete sociale realizate de către personalul primăriilor. Ancheta sociala are ca scop evaluarea capacitatilor nonmonetare ale familiei, ca de exemplu, proprietăți, terenuri, respectiv pământ, obiecte de lux sau folosința îndelungata. Consiliul local decide asupra categoriilor de bunuri luate în considerare, precum si asupra modului de convertire a acestora în termeni monetari. Unele primarii nu iau în considerare nici un bun în afara pământului si a animalelor domestice din gospodărie (în mediul rural). Alte primarii impun însă chiar unele criterii suplimentare de testare a eligibilității, nestipulate în lege, pentru a se încadra în limitele bugetului existent. Primarul este cel care ia decizia finala privind eligibilitatea, dar si nivelul beneficiului. Finanțarea beneficiului. în primele sase luni de la adoptarea legii, beneficiul se platea de la bugetul de stat. Primăriile estimau necesarul de fonduri si MMPS transfera aceste fonduri bugetelor locale. Ca o consecința, costurile destinate acestui program social au crescut mai mult decât se prevăzuse. Primarii au folosit acest program pentru a-si creste capitalul electoral în cadrul alegerilor locale din 1996. Consecințe ale descentralizării financiare a beneficiului. După sase luni, începând cu ianuarie 1996, ajutorul social a trecut, din punct de vedere financiar, în responsabilitatea consiliilor locale. Ca urmare, în 1996, numărul beneficiarilor a început sa scada. în martie 1997, după aproximativ un an de finanțare locala a beneficiului, numărul familiilor beneficiare reprezenta aproximativ 37% din numărul acestora în decembrie 1995. Deși numărul solicitantilor a crescut, numărul cererilor aprobate a scăzut. La sfârșitul anului 1998, numărul beneficiarilor ajunsese la 22% din numărul acestora în 1995. Tabelul 19 - Numărul familiilor beneficiare de ajutor social la sfârșitul anului, comparativ cu decembrie 1995 - % - 1996 1997 1998 49 26 22 Sursa: MMPS. 51 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 20 - Dinamica cheltuielilor reale cu ajutorul social (1995=100%) - % - 1996 1997 1998 144,2 47,6 30 Sursa: MMPS. Cheltuielile cu ajutorul social au scăzut în termeni reali începând cu 1996. în 1998, acestea reprezentau, în termeni reali, doar 30% din cheltuielile efectuate în 1995 pentru doar sase luni. Strategii de adaptare ale primăriilor. în 1999, în unele județe, nu mai mult de 5% dintre primarii acordau acest beneficiu. Majoritatea primăriilor, în special cele din mediul rural, au încetat sa mai efectueze plati. Cele care încă mai acordau beneficiul si-au limitat populația beneficiara doar la anumite segmente, ca de exemplu, vârstnicii si bolnavii cronici, fara a mai accepta noi aplicatii. Chiar si pentru cei care mai beneficiau de ajutorul social, întârzierile în plata acestuia (adesea plățile se efectuează o data la 3-4 luni) au dus la scăderea eficacității acestui program social. Sistemul a fost practic "omorât" de criza financiara din 1999 si de creșterea permanenta a numărului si amplorii obligațiilor financiare ale primăriilor în domeniul protecției sociale. 8. Datorita problemelor cu care s-a confruntat sistemul de ajutor social în ultimii ani, în 2000 a fost introdus un nou sistem de asistenta sociala bazata pe testarea mijloacelor: alocația de solidaritate. Beneficiul se adreseaza familiilor cu venituri per capita mai mici decât 50% din salariul minim pe economie. A fost gândit sa acopere, pe de-o parte, beneficiarii de ajutor social (pragul ajutorului social fiind mai mic decât noul prag) si, pe de alta parte, familiile eligibile pentru ajutor social, dar care nu beneficiază de acesta datorita problemelor financiare ale consiliilor locale. Beneficiul reprezintă diferența între venitul familiei si pragul considerat ca 50% din salariul minim pe economie pe membru de familie. Alocația de solidaritate este finanțata dintr-un fond social special înființat în acest scop si constituit pe baza taxelor impuse jocurilor de noroc si tip loterie: fondul național de solidaritate. Beneficiul este acordat la cerere de către Direcțiile Județene ale MMPS-ului. Nu este foarte clar încă cum funcționează efectiv sistemul, atât timp cât cererile pentru acest beneficiu trebuie depuse în reședința județului, ceea ce creste semnificativ costurile de aplicare pentru beneficiarii din alte localitati din județ, în special din mediul rural. O consecința a adoptării acestui sistem este însă evidenta: primăriile nu vor mai fi deloc dispuse sa plateasca ajutorul social, cât timp exista un beneficiu, centralizat din punct de vedere financiar, care sa înlocuiască ajutorul social. Noul sistem ridica însă o serie de probleme organizatorice ce îl fac sa fie, în momentul de fata, mai mult o soluție de principiu decât de facto. 52 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale • Servicii de asistenta sociala pentru persoane neinstitutionalizate 9. Serviciile de asistenta sociala sunt relativ puține, iar gradul lor de acoperire relativ scăzut. Până în anul 2000, când a fost adoptata o lege de asistenta sociala a persoanelor vârstnice, singurul serviciu de asistenta sociala furnizat la nivel local era cantina de ajutor social. Nu toate primăriile beneficiază de existenta unei cantine; ca o regula generala, nici o municipalitate din mediul rural nu organizează acest tip de serviciu. Numărul cantinelor de ajutor social este relativ scăzut, fiind, în 1997, de 124, ceea ce înseamnă o medie de 3 cantine/judet. în 1997, numărul mediu al beneficiarilor de cantina de ajutor social a fost de 28 de mii de persoane, reprezentând 1,2% din totalul populației. Deși primăriile au dreptul sa organizeze sau sa subcontracteze acest tip de serviciu de asistenta sociala, cu foarte puține excepții, nici o primărie nu a avut o astfel de inițiativa. Toate cantinele existente au fost "moștenite" de la stat; până în 1992 ele erau organizate si finanțate de către MMPS, de la bugetul de stat. în 1992 au fost transferate, integral, în responsabilitatea primăriilor în care se aflau. Criteriile de eligibilitate sunt stipulate prin lege. Beneficiarii pot fi fie copii sub 18 ani proveniti din familii sarace, fie persoane fara venituri sau cu venituri mai mici decât pragul de eligibilitate pentru ajutor social. Până în 1997 pragul de eligibilitate stabilit era de 30% din salariul minim pe economie. Pentru cei cu venituri peste acest prag se impune o contribuție de 30% din venitul lor, dar nu mai mare decât nivelul cheltuielilor presupuse de acest serviciu. Primăriile care oferă acest tip de serviciu încearcă sa compenseze prin acesta neacordarea ajutorului social, oferind servicii în "natura" acelor segmente ce reprezintă grupul tinta pentru ajutorul social. 10. Recent, în 2000, a fost adoptata o noua lege în domeniul asistentei sociale: aceasta se refera la asistenta sociala a persoanelor vârstnice. Legea stipulează dreptul persoanelor vârstnice, precum si obligația primăriilor de a susține financiar ajutorul gospodăresc al vârstnicilor ce locuiesc singuri. Legea nu a fost implementata încă. • Subvenții si credite 11 .Un alt program adoptat relativ recent se refera la acordarea unor microcredite persoanelor sau familiilor cu venituri scăzute, în vederea inițierii unei afaceri sau întreprinderii unei activitati economice pe cont propriu, aducătoare de venit. Eligibilitatea este data, pe de-o parte, de veniturile reduse ale familiei, respectiv ale persoanei, si, pe de alta parte, de fezabilitatea planului de afaceri întocmit si prezentat de către solicitant. Creditele sunt rambursabile, dar sunt scutite de dobânda. Perioada de rambursare, inițial de cinci ani, s-a limitat în prezent la trei ani. Acestea se acorda din fondul național de solidaritate. Nivelul maxim al unui microcredit a fost stabilit la 10 mii de euro. Până în prezent nu exista o informație sintetica asupra numărului de beneficiari si a sumelor destinate acoperirii acestor credite. 53 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale 12 .Recent, a luat naștere un fond de garantare a creditelor pentru studenti, în vederea încurajării acordării de credite studentilor pe plata bancara. Acesta se afla însă într-o faza incipienta. 13 .Subvențiile acordate ONG-urilor si fundațiilor private ce desfasoara activitati de asistenta sociala. Acestea se acorda, la cerere, începând cu 1998, fie de la bugetele locale, fie de la bugetul de stat, în funcție de gradul de acoperire a activitatilor organizate. • Cheltuielile cu asistenta sociala Cheltuielile pentru asistenta sociala generala au fost suportate, până în 2000 (cu excepția celor destinate persoanelor cu handicap), de la bugetul de stat si bugetele locale. în 2000 a intrat în vigoare noul sistem de acordare a alocației de solidaritate, bazat pe testarea mijloacelor si sistemul de microcredite, ce sunt finanțate din fondul național de solidaritate. Cheltuielile cu asistenta sociala (incluzând aici si protecția sociala a copilului în dificultate si a persoanelor cu handicap) efectuate de la bugetul de stat si din bugetele locale au reprezentat în 1999 2,1% din PIB, comparativ cu 1,91% în 1996. Deși unele programe au fost transferate în responsabilitatea financiara a consiliilor locale începând cu 1996 (e.g., ajutorul social), iar unele cheltuieli legate de instituțiile de asistenta sociala au trecut, parțial sau integral, în responsabilitatea financiara a nivelurilor locale începând cu 1999, ponderea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat continua sa fie foarte ridicata: cheltuielile bugetului de stat cu asistenta sociala reprezentau, în 1999, 84% din totalul cheltuielilor cu asistenta sociala. Alocația de stat pentru copii si alocația suplimentara pentru familiile cu mai multi copii au reprezentat, de-a lungul ultimilor trei ani (1997-2000), între 50% si 70% din totalul cheltuielilor cu asistenta sociala de la bugetul de stat si aproape 99% din totalul cheltuielilor destinate beneficiilor monetare de asistenta sociala ale bugetului de stat. Ținând seama de toate sursele publice de finanțare, fara a include însă costurile administrative asociate acestor programe sociale, asistenta sociala (inclusiv a copilului în dificultate si a persoanelor cu handicap) a reprezentat, în 1997, 2,18% din PIB. Cheltuielile publice pentru educație si sanatate s-au ridicat, în același an, la 5,3% din PIB, în timp ce cheltuielile destinate beneficiilor si programelor de asigurări sociale de stat au avut o contribuție de încă 6,1% din PIB. Nivelul întregii protecții sociale în 1997 a fost, pe ansamblu, de 13,5% din PIB. Aceasta pondere este foarte scăzută chiar si în comparație cu regimurile de tip liberal. Primăria ca furnizor de servicii si beneficii de asistenta sociala Situația consiliilor locale, respectiv a administrațiilor locale, precum si a capacitatii financiare a acestora este deosebit de semnificativa pentru soarta asistentei sociale, datorita transferului în responsabilitatea acestora a multora dintre beneficiile si serviciile de asistenta sociala în decursul ultimilor patru-cinci ani. 54 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale în România, descentralizarea financiara a administrației publice locale a început în 1998, o data cu adoptarea Legii privind finanțele publice locale. Până în 1998 bugetele locale erau dependente, în cea mai mare parte, de transferurile financiare interguvernamentale (Conway et al., 2000). începând cu 1998, bugetelor locale li se acorda autonomie în colectarea fondurilor proprii. Taxele si impozitele generale se distribuie diferitelor niveluri administrative, după cum urmeaza: 50% către bugetul de stat, 15% către bugetele proprii ale consiliilor județene, respectiv 35% către bugetele consiliilor locale. Alte surse de venit le constituie taxele si impozitele locale (directionate integral către bugetele locale) si transferurile interguvernamentale (către consiliile locale), sub forma sumelor de echilibrare. în 1998 (înainte de adoptarea legii finanțelor publice locale), transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale reprezentau în medie 75% din veniturile bugetelor locale. Majoritatea acestor transferuri aveau destinație speciala. în 1999, transferurile de la bugetul de stat au scăzut ca pondere, ajungând la numai 17% în medie din totalul veniturilor la bugetele locale, în timp ce taxele si impozitele generale reprezentau 40% din veniturile bugetelor locale. Creșterea autonomiei în colectarea si impunerea unor taxe si impozite locale a dus la creșterea ponderii acestora în totalul veniturilor bugetelor locale (reprezentând, în 1999, 30% în medie din veniturile acestora). Comparativ cu 1996, veniturile bugetelor locale au scăzut în 1999 în termeni reali la 77%, crescând însă, chiar daca nesemnificativ, în comparație cu 1998. O prima problema legata de colectarea veniturilor proprii de către administrațiile locale, în afara lipsei surselor de venit (în unele zone si în special în mediul rural¹), este problema personalului, e.g., lipsa forței de munca angajate. Lipsa unui personal calificat si specializat în colectarea impozitelor si taxelor a făcut necesara angajarea suplimentara a unui astfel de personal. Pentru multe primarii, acest lucru a reprezentat un efort financiar deosebit¹ ². Dar aceasta este doar o parte a povestii. Cealalta parte se refera la cheltuieli. Până în 1998, datorita preponderentei transferurilor de la bugetul de stat, cheltuielile realizate de către administrațiile locale erau stipulate în cadrul Legii anuale a bugetului de stat. Legea finanțelor publice locale schimba, în principiu, acest aranjament, stipulând o serie de obligatii financiare ale consiliilor locale. Problemele însă încep sa apara atunci când legea bugetului de stat continua sa modifice aceasta lista anual. în termenii lui Milton Friedman, primăriile sunt libere sa piarda, dar nu si sa aleaga. Este exact ceea ce s-a întâmplat în 1999; același lucru este valabil si pentru anul 2000. O serie de responsabilități financiare au fost transferate, prin intermediul unei anexe a Legii bugetului de stat, către nivelul local. Aceasta procedura are doua consecințe importante: ¹ fn România exista in prezent 2.953 de primarii, deci de bugete locale, din care 2.685 în mediul rural. ² Acest fapt devine evident daca luam în considerare numărul mic de angajati ai primăriilor în special în mediul rural; unele primarii în rural ajung la nu mai mult de trei angajati, dintre care unul este secretarul primăriei si cel de-al doilea contabilul. în zonele mai sarace din Moldova se pot găsi chiar si primarii cu doi angajati permanenti. 55 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale 1. în primul rând, primăriile sunt incapabile, structural, sa asimileze anual unele obligatii ce tin de organizarea serviciilor si programelor de asistenta sociala. Ele nu au capacitatea instituționala, datorita numărului relativ redus de personal, de a reglementa si coordona implementarea acestora. 2. în al doilea rând, primăriile sunt puse în imposibilitatea de a întreprinde cel mai elementar si rudimentar proces de planificare bugetara, cât timp bugetul de stat anual este aprobat după începerea anului bugetar (legea bugetului de stat este de obicei adoptata în luna martie a fiecărui an). Legea bugetului de stat schimba dramatic configurația obligațiilor financiare ale bugetelor locale pentru anul în curs. Ca urmare, planificarea bugetara reprezintă mai degraba, la ora actuala, un mit, o formalitate ceremoniala, decât un instrument eficient de intervenție sociala. Datele arata ca, deși veniturile au ramas la aproximativ același nivel în termeni reali, comparativ cu anul precedent, în 1999 nivelul cheltuielilor a crescut puțin în termeni reali. Cheltuielile cu asistenta sociala însă au scăzut, în termeni reali, comparativ cu anul precedent, deși responsabilitățile financiare au crescut. Cheltuielile bugetelor locale cu asistenta sociala au reprezentat, în 1999, în medie 8% din totalul cheltuielilor, cu 6% mai puțin decât cheltuielile asociate susținerii structurii administrative. Responsabilitățile financiare au sporit în 1999, nu numai în domeniul asistentei sociale, dar si în domeniul educației. Ca urmare, se observa o creștere ușoara a cheltuielilor cu educația. Tabelul 21 - Dinamica cheltuielilor bugetelor locale în domeniul protecției sociale (1996=100%) - 1997 1998 1999 Veniturile totale 83,4 76 77,2 Cheltuielile totale, din care cu: 83,4 76,3 79,5 - structura administrativa 96,2 149,0 161,9 - educația 70,3 57,9 59,5 - sanatatea 85,7 3,2 2,8 - asistenta sociala 60,7 111,7 100,5 Sursa: Ministerul de Finanțe. Tabelul 22 - Structura cheltuielilor bugetelor locale în domeniul social -% - Procent din totalul 1996 1997 1998 1999 cheltuielilor Autoritati executive 6,9 7,9 13,4 14,0 Educație 11,9 10,0 9,0 8,9 Sanatate 12,4 12,8 0,5 0,4 Asistenta sociala 6,3 4,6 9,3 8,0 Sursa: Ministerul de Finanțe. 56 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 23 - Responsabilități financiare ale primăriilor în domeniul social 1998 1999 | 2000 Educație - Cheltuieli curente - Toate cheltuielile asociate - Toate cheltuielile asociate ale unităților procesului educațional, inclusiv procesului educațional, inclusiv școlare (grădinițe si cele legate de investitii si cele legate de investitii si scoli) cheltuieli capitale, cu excepția cheltuieli capitale, cu excepția salariilor personalului didactic salariilor personalului didactic - Bursele sociale ale elevilor, - Subvenționarea transportului numărul si nivelul acestora fiind urban pentru elevi stabilit de către Inspectoratele Școlare Județene - Subvenționarea transportului urban pentru elevi Asistenta sociala - Cantinele de ajutor - Cantinele de ajutor social, daca - Cantinele de ajutor social, daca social, daca exista exista exista - Cheltuielile curente - Toate cheltuielile asociate - 0 parte a cheltuielilor asociate asociate instituțiilor instituțiilor de asistenta sociala instituțiilor de asistenta sociala de asistenta aflate în responsabilitatea aflate în responsabilitatea sociala, acolo unde Secretariatului de Stat pentru Secretariatului de Stat pentru exista, cu excepția Persoane cu Handicap, inclusiv Persoane cu Handicap, inclusiv celor în domeniul salariile personalului angajat în salariile personalului angajat în protecției sociale a cadrul acestor instituții cadrul acestor instituții (prin copilului în convenții semnate cu SSPH si dificultate cofinantate si din fondul special de solidaritate sociala) Beneficii: Beneficii: - Contribuție lunara la - ajutorul social - ajutorul social întreținerea copiilor - indemnizația de - indemnizația de naștere institutionlizati proveniti de pe naștere - ajutoare de urgenta teritoriul primăriei (de minim - ajutoare de urgenta 25% din cheltuielile lunare de întreținere a unui copil în institutie/copil provenit din respectiva municipalitate) - Salariile asistentilor personali ai persoanelor cu handicap grav - Salariile asistentilor personali ai persoanelor vârstnice singure - Cheltuieli asociate diferitelor servicii destinate vârstnicilor (ajutor gospodăresc, servicii terapeutice etc.) Beneficii: - ajutorul social - indemnizația de naștere - ajutoare de urgenta 57 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 24 - Dinamica cheltuielilor cu asistenta sociala, la nivel local, pe tipuri de cheltuieli (1996 = 100%) - %- 1997 1998 1999 Total asistenta sociala 60,7 111,7 82,4 Cheltuieli cu instituțiile de asistenta sociala (inclusiv de la bugetele județene) 84,3 85,5 60,4 Cheltuieli asociate serviciului public specializat de protecție a drepturilor copilului (exclusiv ale bugetelor județene) 100,0 67,0 Alocația de plasament (exclusiv de la bugetele județene) 46,9 0,0 0,0 Cantinele de asistenta sociala 93,4 110,3 108,6 Beneficii acordate de la bugetele locale ale primăriilor: - ajutorul social 33,1 20,8 13,2 - indemnizația de naștere 72,6 72,7 67,9 - alte beneficii, inclusiv ajutoarele de urgenta (si de la bugetele județene) 182,8 564,9 649,7 Sursa: Ministerul de Finanțe. Cheltuielile legate de sanatate au scăzut substanțial datorita schimbărilor structurale ale sistemului de servicii medicale. Daca până în 1998 primăriile suportau cheltuielile de întreținere curente pentru clădirile în care dispensarele locale îsi desfasurau activitatea, după 1998 numai în cazuri excepționale primăriile continua sa suporte aceste cheltuieli, acestea intrând în bugetul de practica alocat medicilor de familie. Asa cum este vizibil din tabelul de mai sus, responsabilitățile primăriilor în domeniul asistentei sociale si al educației s-au multiplicat în ultimii doi ani. Si alte obligatii au fost transferate la nivel local, precum medicina veterinara si serviciile de pompieri. Datele ce urmeaza reflecta dinamica cheltuielilor sociale, pe tipuri de programe, la nivelul bugetelor locale. Datele pentru 1999 nu reflecta însă execuția bugetara, ci proiectul de buget revăzut (în ultimul semestru al anului financiar). Proiecțiile tind, în general, sa fie mai "pesimiste", subestimând veniturile si cheltuielile, de aceea datele trebuie interpretate cu prudenta. Datele arata ca cea mai mare scădere a cheltuielilor se refera la programul de ajutor social. Acesta reprezintă practic singurul program "costisitor", datorita caracterului sau permanent (comparativ cu indemnizația de naștere si ajutoarele de urgenta, beneficii unice si ocazionale). Ca urmare, a reprezentat si singurul program în cadrul caruia au fost operate reduceri substanțiale, în momentul în care au aparut noi obligatii financiare în domeniul asistentei sociale, obligatii adesea inelastice, de tipul susținerii unor instituții de asistenta sociala. în 1999, cheltuielile cu ajutorul social au reprezentat, în termeni reali, doar 13,2% din nivelul acestora în 1996. în mare parte ajutorul social a fost înlocuit cu ajutoare de urgenta, ocazionale, si cu serviciile cantinelor de asistenta sociala, acolo unde ele exista. în secțiunea destinata protecției sociale a copilului în dificultate am estimat, făcând cele mai conservatoare asumptii, ca aceste aranjamente vor duce la o creștere a cheltuielilor în domeniul asistentei sociale (păstrând cheltuielile pentru beneficii 58 — Structura instituționala si a finanțării protecției sociale constante) în anul 2000 cu 104,7% si o creștere a totalului cheltuielilor bugetelor locale cu 5,7%. O creștere cu 5,7% a cheltuielilor bugetelor locale în termeni reali, fara reducerea altor cheltuieli obligatorii, este relativ mare în raport cu capacitatea bugetelor locale în România. 4. Servicii în domeniul educației Educația în România este gratuita pentru aproape toate nivelurile educaționale (cu excepția unor contribuții pentru nivelurile preșcolare sau internatele școlare), înainte de 1989, educația obligatorie includea atât ciclul primar si gimnazial, cât si pe cel liceal sau echivalentul acestuia, însemnând un număr de 12 clase obligatorii. După 1998, obligativitatea a fost limitata la ciclul primar si gimnazial, începând cu anul școlar 2000/2001, numărul claselor obligatorii a crescut la 9. Aranjamente instituționale si financiare • Aranjamente administrative Responsabilitatea organizării serviciilor educaționale este atribuita Ministerului Educației Naționale (MEN), respectiv Inspectoratelor Școlare Județene (ISJ), structuri teritoriale ale MEN (limitate la învățământul preuniversitar). Activitățile principale ale ISJ-urilor se refera la controlul specializat al proceselor educaționale si la organizarea propriu-zisa a procesului de învățământ, la formarea si specializarea cadrelor didactice, la acordarea de grade didactice si, în cele din urma, la organizarea în teritoriu a concursurilor naționale ca, de exemplu, a examenelor de bacalaureat si capacitate. Până în 1998, ISJ-urile erau responsabile inclusiv pentru alocarea materialelor si echipamentelor didactice în unitățile școlare, funcție preluata - începând cu 1999 - direct de către unitățile școlare, în baza finanțării locale. O funcție esențiala a ISJ exercitata de-a lungul ultimilor zece ani este aceea în domeniul politicii de personal. Politica de personal a cadrelor didactice în învățământul preuniversitar a fost centralizata la nivelul MEN si implementata de către ISJ-uri. Directorii de școala sunt numiti de către MEN, la propunerile ISJ- urilor. Concedierea cadrelor didactice este, chiar si în cazuri de comportament evident neetic sau neprofesional, o problema foarte dificila si un proces de durata foarte lunga. Acest tip de politica de personal este pe cale sa se schimbe, deși la ora actuala se desfasoara în baza vechilor reglementari. Aceasta politica centralizata nu permite școlilor sa îsi manifeste preferințele pentru cadrele didactice angajate, dar nici pentru conducerea propriei unitati școlare prin alegerea directorului. • Aranjamente curiculare Conținutul curicular obligatoriu, ce trebuie acoperit de toate unitățile școlare, este elaborat de către o comisie naționala, formata din profesori si specialiști în diferitele domenii. Ceea ce a fost descentralizat de-a lungul ultimilor noua ani este modul în care acest conținut curicular este tratat de către diferitele 59 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale manuale. începând cu 1992, sistemul manualelor unice a fost înlocuit de posibilitatea utilizării diferitelor manuale (elaborate si aprobate prin concurs, la nivel național, de către MEN). Manualele sunt alese de către profesor, dar nu exista nici un fel de specificație legala în legătură cu modul în care acestea pot fi alese de către profesorii necalificati. Un pas în plus către descentralizarea curiculara s-a realizat prin introducerea posibilității de alegere de către elev a unui număr de cursuri opționale, din cadrul unei oferte mai largi elaborate de fiecare unitate școlara în parte. • Organizarea activitatilor educaționale începând cu 1999, după încheierea ciclului gimnazial, a fost introdus un examen la nivel național de atestare a cunoștințelor acumulate, obligatoriu pentru admiterea în formele de învățământ superioare: examenul de capacitate. Admiterea la liceu depinde nu numai de trecerea acestui examen, dar si de nota obtinuta în urma acestuia. în plus, un criteriu de diferențiere pentru admiterea în liceu îl constituie notele obținute de-a lungul ciclului gimnazial. După încheierea formelor de învățământ liceale, urmeaza un examen național de bacalaureat, ce constituie condiție obligatorie pentru frecventarea formelor de învățământ superior. Multe facultati iau în considerare nota finala a examenului de bacalaureat drept criteriu de admitere. Aceste decizii depind de fiecare facultate/universitate în parte, în baza autonomiei universitare. • Aranjamente financiare Principalul actor responsabil de finanțarea învățământului a fost, până în 1999, MEN, prin intermediul structurilor sale județene. în prezent, primăria a devenit un actor foarte important în finanțarea învățământului, majoritatea cheltuielilor legate de procesele educaționale preuniversitare, cu excepția salariilor personalului didactic si a manualelor, fiind suportate de la bugetele locale. în 1998 ia naștere un fond social special, fondul de 2% pentru educație, plătit din fondul de salarii de către angajatori. Acest fond a fost creat inițial pentru a permite acoperirea cheltuielilor asociate investițiilor majore în clădirile unităților școlare. în primul sau an de existenta, fondul a fost însă deturnat ca funcționalitate, devenind "salvarea" bugetului de stat în acoperirea salariilor cadrelor didactice. în 2000, acest fond a fost "reorientat" legal (prin Legea bugetului de stat) în vederea acoperirii fondului de salarii ale cadrelor didactice. Până în 1998, MEN a fost responsabil pentru aproape toate cheltuielile legate de organizarea si desfasurarea proceselor educaționale, cu excepția cheltuielilor curente de întreținere a clădirilor în care aceste activitati se desfasurau, cheltuieli suportate de către bugetele locale. în 1999, o mare parte a acestor cheltuieli sunt transferate bugetelor locale. Inclusiv bursele sociale - numărul si nivelul acestora fiind stabilite de către MEN - devin responsabilitatea financiara a primăriilor. Excepție fac doua mari categorii de cheltuieli: cele legate de salariile personalului didactic si cele legate de achiziționarea manualelor. Toate celelalte 60 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale costuri, inclusiv cele pentru achiziționarea mobilierului, materialelor si echipamentelor didactice trec în responsabilitatea primăriilor. în 1999, primăriile au fost obligate sa preia chiar si costurile asociate investițiilor în clădiri, inclusiv datoriile MEN acumulate în cazul unor proiecte/constructii noi, indiferent daca acestea constituie sau nu proprietatea primăriei sau a MEN (majoritatea clădirilor școlilor aparțin MEN). Aceste cheltuieli suplimentare s-au dovedit nesustenabile de către bugetele locale în multe cazuri. Ca urmare, în 2000 bursele sociale pentru elevi sunt recentralizate si plătite de către ISJ, din bugetul de stat. Unele cheltuieli privind investițiile au fost din nou preluate la bugetul de stat. Modul în care sunt structurate fluxurile financiare are o semnificație deosebita în domeniul educației. Un sistem oarecum similar a existat, până la introducerea sistemului de asigurări de sanatate, si în domeniul sanatatii publice. Banii de la bugetul de stat sunt alocati - pe baza unor criterii legale ca, de exemplu, număr de unitati educaționale, număr de elevi, cadre didactice - de către MEN structurilor sale județene, inspectoratele școlare. Mai departe, acești bani sunt repartizati de către ISJ-uri nu direct unităților educaționale, ci unor instituții financiare intermediare, asa-numitele centre de execuție bugetara, organizate în incinta unei unitati școlare. Aceste centre de execuție bugetara au în responsabilitatea lor financiara mai multe unitati educaționale, ceea ce presupune un al treilea proces alocativ. Aceste structuri intermediare sunt ceea ce în limbaj contabil se numește "ordonatori terțiari de credite"¹. Cu excepția Bucurestiului, unde numărul școlilor cu statut de "ordonatori terțiari de credite" este relativ mare (217 în 1999), nici o școala, cu excepția celor ce preiau funcția de CEB, nu are structuri de contabilitate proprii. Școlile si grădinițele din mediul rural depind adesea de CEB-uri aflate în mediul urban, de aceea banii alocati unităților educaționale de la bugetele locale nu mai "trec", în cazul unităților din mediul rural, prin contabilitatea CEB-urilor, fiind alocati direct de către primărie acestora¹ ². Procesul alocativ la nivelul CEB-urilor este un proces lipsit de orice transparenta, datorita lipsei unor criterii legale clare de alocare a fondurilor. Acest proces ambiguu, în afara oricărei posibilități de control atât la nivelul unităților educaționale beneficiare, cât si al ISJ, se refera în special la fondurile destinate achiziționării de echipament si materiale educaționale si la investițiile în infrastructura. în plus, nu exista o contabilitate la nivelul CEB care sa reflecte explicit bugetele flecarei unitati educaționale în subordine, contabilitatea acestora reflectând numai diferitele categorii de cheltuieli realizate pentru toate aceste unitati "dependente". Acest aranjament are ¹ Centrele de execuție bugetara au în responsabilitatea lor între 15 si 50 de unitati educaționale, adesea mediul rural depinzând de un CEB din mediul urban, ceea ce îngreunează procesul de comunicare între unitățile subordonate si CEB-uri. ² Mai precis, primăria face plățile - în limitele bugetului alocat acestor unitati - în baza cererilor acestora. Școlile nu sunt implicate în procesul de utilizare a banilor direct, neavând acest statut juridic. 61 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale ca efect lipsa totala a controlului din partea scolii asupra propriilor cheltuieli, dar si lipsa de cunoaștere de către acestea a propriilor bugete, trecute, actuale sau viitoare. CEB-urile se comporta ca niște adevarate "cutii negre decizionale", creând o serie de nemulțumiri si frustrări la nivelul școlilor si grădinițelor, dar si suspiciuni privind "corectitudinea" alocării fondurilor. Scurta evaluare a aranjamentelor instituționale si financiare • Politica de personal Deși în ultimii ani s-a realizat descentralizarea câtorva aspecte importante ale procesului educațional (în domeniul curicular si financiar, de exemplu), în domeniul politicii de personal nimic nu s-a schimbat în ultimii zece ani. Nu ne referim prin politica de personal la criteriile de evaluare a cadrelor didactice, ci strict la relațiile ce reglementează deciziile de angajare si concediere. Multe scoli se simt frustrate de faptul ca nu au nici un cuvânt de spus în cadrul procesului de angajare a personalului didactic¹. Același lucru este valabil si în cazul numirii directorilor de școala. Multe scoli întâmpina dificultăți reale în concedierea unor cadre didactice ce încalca în mod evident normele eticii profesionale. în ciuda eforturilor desfășurate în acest sens si a presiunilor exercitate asupra ISJ, politica de personal rămâne unul dintre cele mai centralizate aspecte ale procesului de învățământ. • Conținutul activitatilor educaționale - Aspecte curiculare Multe scoli raportează probleme legate de programa curiculara foarte încarcata. în ciuda posibilității alegerii manualelor, școlile se confrunta cu o programa prea încarcata, ce afecteaza negativ calitatea învățământului. Gradul înalt de abstractizare si lipsa timpului pentru predarea cunoștințelor teoretice prin aplicarea practica si prezentarea utilitatii acestora creeaza nemulțumiri atât în rândul cadrelor didactice, cât si în rândul părinților. - Selecția manualelor Selecția manualelor se realizează mai degraba arbitrar. Lipsa unor specificatii în acest sens devine problematica în special în cazul alegerii manualelor de către profesori necalificati (concentrati cu preponderenta în mediul rural). Cele mai frecvent menționate criterii de selecție sunt nivelul de excelenta al clasei si accesibilitatea manualului (atât pentru elevi, dar în multe cazuri si pentru profesori). Ca o concluzie, în baza unor studii de caz, școlile cu cea mai mare pondere de cadre didactice necalificate tind sa aleaga manuale unice pentru fiecare nivel ¹ Aceste aprecieri mai degraba calitative se bazeaza pe munca de teren realizata în cadrul unui proiect de evaluare a serviciilor sociale furnizate la nivel local, realizat de către Centrul de Studii Politice si Analiza Comparativa, București, la cererea Băncii Mondiale, în 1999. Munca de teren s-a realizat în sase județe, dintre care si municipiul București. 62 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale educațional: de obicei cel mai accesibil. în școlile în care ponderea profesorilor calificati este semnificativ mai mare, numărul manualelor selectate este mai mare, iar decizia se bazeaza în special pe nivelul de excelenta al clasei. Ca o consecința, în școlile unde manualele sunt selectate pe baza nivelului clasei, diferentele între clasele "bune" si clasele "proaste" se accentuează si tind sa devină mai evidente. Unele scoli au renunțat la acest criteriu în selectarea manualelor tocmai datorita acestor efecte discriminatorii puternice. Indicatorii calitativi ai procesului educațional sunt greu de conceput în absenta unor date comparabile. Notele si gradul de promovabilitate sunt puternic dependente de context, de "politica" scolii si a cadrelor didactice în particular. Se poate observa ca atât notele, cât si gradul de promovabilitate sunt mai ridicate în cazul școlilor din rural si al școlilor mici, de cartier. Școlile mai mari si mai "prestigioase" adopta adesea o politica inversa, în vederea obținerii unor rezultate cât mai bune: severitate în promovare si discriminare cât mai puternica prin intermediul sistemului de notare. Rezultatele la nou-introdusul examen de capacitate ar putea reprezenta un bun indicator pentru viitoarele evaluări ale rezultatelor educaționale. - Cursurile opționale Exista o serie de cursuri pentru care elevii pot opta. în cazul ciclurilor primar si gimnazial, opțiunea aparține mai degraba părinților, respectiv elevilor. La acest nivel însă apar probleme datorate calificării profesorilor, care impun constrângeri în cadrul acestor opțiuni (cel mai adesea în mediul rural). La nivelul liceului, opțiunile sunt mai degraba structurate de către școala, prin oferta pe care aceasta o face. Oferta capata un profil specific în funcție atât de nivelul calificărilor într-un anumit domeniu, cât si de existenta echipamentului necesar (ca de exemplu, calculatoare, softuri). Prin transferul responsabilităților financiare către bugetele locale, deși teoretic se deschide posibilitatea controlului comunității asupra activitatilor educaționale, în fapt, datorita bugetelor foarte limitate ale consiliilor locale, în special în orașele mici si în mediul rural, posibilitățile îmbunătățirii calitatii materialelor didactice sunt mai degraba afectate negativ. • Aranjamentele financiare - Descentralizarea financiara a cheltuielilor pentru educație O prima problema legata de acest proces de descentralizare este amploarea cheltuielilor transferate brusc în responsabilitatea nivelului local. Cheltuielile transferate includ toate cheltuielile pentru achiziționarea materialelor didactice, inclusiv a echipamentelor (dotări de laborator, calculatoare, biblioteci etc.). Unul dintre cele mai puternice argumente utilizate în favoarea acestei descentralizări se refera la creșterea controlului comunității asupra procesului educațional în general, asupra deciziilor privind tipul activitatilor, calitatea acestora si prioritățile educaționale în particular, crescând deci si gradul de responsabilizare a comunității asupra rolului si importantei educației. în principiu, toti actorii implicati în organizarea procesului educațional (i.e. scoli, cadre didactice, ISJ) sunt de acord cu nevoia creșterii gradului de descentralizare financiara, ca o condiție esențiala a creșterii gradului de conștientizare a rolului educației în cadrul comunităților locale. 63 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Dar, în ciuda acestui fapt, o serie de contraargumente de ordin practic au fost aduse de către actorii implicati¹: a) Problemele financiare cu care se confrunta multe dintre comunitățile rurale, unde activitatile economice se reduc la agricultura de subzistenta. Posibilitatea acestor comunități de a susține sau crea un învățământ de calitate sunt mai degraba limitate. Acest fapt poate duce la agravarea inechităților orizontale, ce pot genera si susține, pe termen lung, inechități în raport cu sansele pe piața muncii si oportunitățile educaționale. b) Modul în care s-a realizat aceasta descentralizare scade substanțial sansele ca acest proces sa alba efecte pozitive la nivelul rezultatelor educaționale. Impunând prin intermediul Legii bugetului de stat anual o serie de cheltuieli obligatorii bugetelor locale, după finalizarea proiectării bugetare la nivel local, sunt generate atitudini negative ale administrației locale în raport cu necesitățile sistemului educațional. în locul creșterii responsabilizarii comunității locale, procesul de descentralizare duce mai degraba la structurarea unor poziții defensive, reflectate în diferite strategii: fie de plata a unui minim necesar (deci o linie a "minimei rezistente si implicări"), fie prin eludarea anumitor cheltuieli sub pretextul neclarităților legislative. c) O problema de ordin mai general, ce vizeaza mai puțin contextul specific din 1999, se refera la relația între primărie si scoli. Până în prezent, aceasta relație - considera multe ISJ-uri - a fost mai degraba problematica si adesea dependenta de configurația particulara a consiliului local (pondere, importanta a cadrelor didactice în cadrul consiliilor locale). Aceasta relație trebuie sa creasca nu sub presiunea obligațiilor financiare covârșitoare transferate brusc către bugetele locale, ci într-un mediu care sa permită cooperarea si înțelegerea reciproca a problemelor specifice fiecărei instituții. - Aspecte legate de existenta centrelor de execuție bugetara Lipsa transparentei procesului alocativ la nivelul CEB-urilor a generat o serie de frustrări la nivelul școlilor "în subordine", care se percep ca lipsite de putere, la "mila" CEB-urilor, în timp ce ISJ-urile nu au nici o posibilitate de control efectiv asupra acestui proces. în contextul în care majoritatea cheltuielilor legate de activitatile educaționale au fost transferate bugetelor locale, primăriile înlocuiesc ISJ-ul în relația cu CEB-urile. Acest lucru este evident în special în orașe, în timp ce în mediul rural cheltuielile sunt efectuate direct de către primărie. Majoritatea primăriilor din mediul urban încearcă sa "dubleze" procesul alocativ desfasurat la nivelul CEB-urilor, limitându- le acestora puterea decizionala, în special în vederea creșterii propriului control asupra modului în care bugetul alocat educației este cheltuit. Acest fapt pare a constitui un efect pozitiv al descentralizării financiare. ¹ Concluziile se bazeaza pe studii de caz realizate în 1999, în cadrul proiectului de evaluare a serviciilor sociale furnizate la nivel local, de către Centrul de Studii Politice si Analiza Comparativa, București, în sase județe din tara. 64 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Existenta CEB-urilor continua însă sa exercite o influenta negativa asupra funcționarii școlilor prin: a) determinarea unei lipse de responsabilitate financiara la nivelul managementului școlilor. Directorii școlilor nu cunosc, în majoritatea cazurilor, propriul buget de care dispun sau de care au dispus în anul precedent. Ca urmare, școlile sunt puse în imposibilitatea de a realiza un management eficace al resurselor sau o politica de achiziționare a unor materiale si echipamente didactice. Toate cheltuielile reflecta, din acest motiv, numai necesitățile "acum- si-aici". b) crearea unor situatii de "cerșetorie" la nivelul managementului unităților educaționale. Adesea directorii școlilor sunt puși în situația de a cere bani ori de câte ori au nevoie de ceva, si nu în puține cazuri răspunsul pe care îl primesc la CEB-uri este de tipul: "mai încercati, acum nu sunt bani" sau "ati venit prea târziu, acum am dat banii disponibili altui director". • Nivelul si dinamica cheltuielilor pentru educație Cheltuielile totale pentru educație au scăzut, în termeni reali, în ultimii patru ani. în 1999, nivelul acestora a crescut, la nivelul bugetelor locale, doar marginal fata de anul precedent, datorita creșterii amplorii obligațiilor financiare transferate acestora, în timp ce cheltuielile de la bugetul de stat au continuat sa scada semnificativ. Cea mai abrupta scădere se observa însă, în comparație cu 1996, la nivelul cheltuielilor efectuate de la bugetele locale. Tabelul 25 - Dinamica cheltuielilor reale cu educația (1996=100%) - 1997 1998 1999 Total cheltuieli pentru educație, din care: 84,2 87,7 75,2 - de la bugetul de stat 86,8 93,0 78,0 - de la bugetele locale 70,1 57,9 59,5 Sursa: Anuarul statistic al României. Investițiile în educație sunt mai degraba excepții de la regula. în ultimii douăzeci de ani, fondurile alocate îmbunătățirii condițiilor de desfășurare a activitatilor educaționale s-au limitat la strictul necesar. Efectele descentralizării pot fi evaluate si în termenii posibilităților pe care acest proces le deschide, dar si în termenii oportunităților pierdute. Nivelul cheltuielilor pentru educație continua sa rămână foarte scăzut, descrescând la 3% din PIB în 1999. Tabelul 26 - Cheltuielile totale pentru educație ca procent din PIB 1996 1997 1998 1999 3,55 3,27 3,26 3,05 Sursa: Anuarul statistic al României. 65 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Bugetele locale continua sa ocupe un loc mai degraba marginal în finanțarea educației, daca luam în calcul ponderea cheltuielilor efectuate de acestea în totalul cheltuielilor pentru educație. Deși obligațiile financiare au fost în mare parte transferate acestora, în domeniul educației, începând cu 1999, ponderea cheltuielilor de la bugetele locale nu a depășit în acest an 12%, acest procent fiind chiar mai redus decât cel din 1996. Acest fapt indica o grava criza a finanțării educației în România la ora actuala. Tabelul 27 - Cheltuielile pentru educație pe surse de finanțare (ca % din totalul cheltuielilor) 1996 1997 1998 1999 Cheltuielile de la bugetul de stat 84,8 87,3 89,9 87,9 Cheltuielile de la bugetele locale 15,2 12,7 10,1 12,1 Sursa: Anuarul statistic al României. Media ponderii cheltuielilor cu educația în totalul cheltuielilor efectuate de la bugetele locale a scăzut din 1996 până în 1999 cu aproape 3%. Procentul de 15% în totalul cheltuielilor indica, împreuna cu nivelul scăzut al finanțării educației, si problemele legate de capacitatea relativ scăzută a bugetelor locale de a susține un proces educațional de calitate. Tabelul 28 - Cheltuielile medii pentru educație de la bugetele locale, ca procent din totalul cheltuielilor efectuate de către bugetele locale 1996 1997 1998 1999 18,3 15,7 15,2 15,0 Sursa: Ministerul de Finanțe. 5. Sistemul serviciilor de sănătate în România Organizarea instituționala si financiara a sistemului de sanatate înainte de 1999 înainte de 1997, toate serviciile medicale erau gratuite si susținute financiar direct de la bugetul de stat. în 1991 s-a înființat si un fond de 2% (aplicat fondurilor de salarii si platibil de către angajator) pentru compensarea creșterii preturilor la medicamente. Până în 1995 unele cheltuieli legate de întreținerea dispensarelor locale au fost suportate si de la bugetele locale. întreaga responsabilitate a organizării si funcționarii serviciilor medicale - primare si de specialitate - revenea Ministerului Sanatatii, prin intermediul structurilor teritoriale ale acestuia, Inspectoratele Sanitare Județene (ISJ). Politica sanitara, precum si deciziile de finanțare în sanatate intrau în responsabilitatea acestuia. Autonomia Inspectoratelor Județene era foarte scăzută, reprezentând practic cea mai birocratica si centralizata structura teritoriala din sfera protecției sociale din România. 66 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Serviciile medicale primare - i.e. dispensare si policlinici - erau organizate pe principiul teritorialității. Accesul la servicii oferite de spitale se facea pe baza trimiterilor acordate de medicii din dispensare si policlinici. Calitatea serviciilor medicale s-a deteriorat continuu si după 1990, dar procesul de degradare a debutat la începutul anilor ’80, când investițiile în sistemul sanitar au scăzut simțitor, ajungându-se la finanțarea strict limitata a necesităților. Condițiile oferite de către spitale au devenit inacceptabile si, în ultimii zece ani, o mare parte a costurilor legate de tratamentele si serviciile medicale au fost transferate, direct sau indirect, pacientilor (incluzând chiar si plățile informale către medici). Criza finanțării serviciilor de sanatate în România s-a accentuat, devenind tot mai evidenta în aceasta perioada. Sistemul de asigurări de sanatate - aranjamente instituționale si financiare. Sistemul de servicii medicale în cadrul sistemului de asigurări de sanatate Organizarea serviciilor si finanțării în sistemul sanitar s-a schimbat radical prin introducerea sistemului de asigurări, în 1997. în fapt însă, schimbările au început sa devină funcționale abia începând cu 1999. Aceste schimbări se refera în principal la: - adoptarea unui sistem asiguratoriu, în care serviciile sunt acordate în baza contribuțiilor individuale. Pentru cei asigurati, serviciile medicale de baza sunt gratuite. Excepție fac unele intervenții chirurgicale si o gama relativ larga a serviciilor stomatologice; - reorganizarea serviciilor medicale primare de la un sistem teritorial la un sistem bazat pe medic de familie. Aranjamente instituționale Sistemul de asigurări de sanatate este organizat si coordonat de către Casa Naționala de Asigurări de Sanatate si structurile sale, teoretic descentralizate în teritoriu, Casele Județene de Asigurări de Sanatate. CAS-urile sunt conduse de un director executiv, iar deciziile majore sunt luate de către un consiliu de administrație compus din reprezentanti ai MS, patronatului, sindicatelor si medicilor. în septembrie 2000 este adoptata o reglementare legislativa cu scopul de a creste gradul de centralizare a sistemului de asigurări: directorii executivi ai CAS-urilor județene sunt numiti de către CAS Naționala, în timp ce consiliul de administrație devine un organism consultativ, si nu decizional. Un argument în favoarea acestui proces de recentralizare vehiculat la nivel politic se refera la prevenirea abuzurilor si creșterea reala a calitatii serviciilor medicale. CAS-urile încheie contracte cu furnizorii de servicii medicale, i.e. medici de familie si spitale. Personalul sanitar mediu, i.e. asistentele medicale, nu intra într-o relație directa cu CAS-urile, ci încheie contracte de angajare direct cu furnizorii principali de servicii medicale, neavând deci nici o obligație contractuala fata de CAS-uri. 67 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale MS continua sa îsi păstreze prerogativele în domeniul sanatatii publice gratuite, reduse la unele servicii de prevenție si control epidemiologie, cercetare si tratamentul anumitor boli ce presupun costuri foarte ridicate. Structurile județene ale MS, noile Directii Județene de Sanatate Publica (DJSP), preiau responsabilitățile pentru implementarea teritoriala a programelor naționale si pentru dezvoltarea locala a unor programe adresate unor probleme specifice. Aranjamente financiare Bugetul de stat suporta în prezent doar costurile legate de programele naționale de sanatate, unele dintre acestea suportate parțial si de către CAS-uri. Toate costurile legate de furnizarea serviciilor medicale uzuale sunt suportate din Fondul de asigurări sociale de sanatate. Fondul de asigurări sociale de sanatate se constituie în baza contribuțiilor individuale de 7% din salariul (venitul) net de către angajat. Fondurile sunt colectate la nivel județean si se constituie separat, pentru fiecare județ. O parte a veniturilor din fondurile județene de asigurări de sanatate este transferata Casei Naționale, în vederea asigurării unei redistribuiri teritoriale de natura sa amelioreze diferentele între nevoi si venituri la nivel județean. în 1999, 25% din veniturile fondurilor județene de asigurări de sanatate au fost transferate Casei Naționale de Asigurări în vederea redistribuirii. Medicii de familie primesc, în baza unor termeni contractuali cu CAS-urile, doua bugete: veniturile personale si bugetul de practica, ultimul dintre acestea fiind destinat acoperirii cheltuielilor "de regie" (inclusiv salariile personalului mediu), dar si investițiilor în aparatura medicala. Ambele bugete depind de numărul pacientilor aflati în evidenta medicului (ponderat cu structura de vârsta a acestora) si numărul de consultatii. Pe aceasta baza, medicii de familie acumulează un număr de puncte. Plățile, i.e. nivelul celor doua bugete, reflecta numărul de puncte. Valoarea unui punct este stabilita de către Casa Naționala de Asigurări de Sanatate si este unica pe tara. Aceasta valoare este modificata o data la trei luni, daca este necesar, în vederea ajustării la inflație, dar si la veniturile obținute de către fondurile de asigurări de sanatate. Aceasta modalitate de plata are drept consecința uniformizarea platilor medicilor pe întreg teritoriul tarii. Sistemul de asigurări de sanatate din România nu permite coplatile. Medicii si spitalele ce intra într-o relație contractuala cu CAS-urile pentru o anumita categorie de servicii nu pot percepe pacientilor costuri adiționale pentru serviciile contractate de către CAS-uri. Scurta evaluare a noilor aranjamente instituționale si financiare ale sistemului serviciilor medicale Cele mai importante probleme, cu un impact puternic asupra evoluției viitoare a furnizării de servicii medicale, se datoreaza întârzierilor în domeniul reglementarilor legislative. în 1999, atât Casele de Asigurări de Sanatate, cât si Direcțiile de Sanatate Publica au fost practic "paralizate" de lipsa reglementarilor legislative, 68 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale ducând la blocaje în structurarea si delimitarea propriilor responsabilități si în definirea clara a rolului lor în cadrul sistemului sanitar. Direcțiile de Sanatate Publica, organizate în principal în jurul vechilor structuri ale fostelor Inspectorate Sanitare, au ramas una dintre structurile cele mai birocratice si centralizate în peisajul administrației publice românești. Studiile de caz¹ sugerează existenta unei confuzii la nivelul acestor structuri administrative în definirea rolului lor în cadrul sistemului de sanatate, percepându-se adesea ca fiind în competiție pentru împărțirea responsabilităților cu nou-înfiintatele Case de Asigurări de Sanatate. Exista, de asemenea, o frustrare generala, datorata, pe de- o parte, modului de alocare a fondurilor pentru diferitele programe de sanatate de către MS (netransparent, dar si lipsit de o logica evidenta, explicita) si, pe de alta parte, faptului ca majoritatea responsabilităților anterioare au fost pur si simplu "transferate" Caselor de Asigurări de Sanatate. în primul rând, procesul de alocare bugetara realizat de MS către agențiile sale teritoriale este nu numai lipsit de transparenta, dar este si perceput ca fiind arbitrar si în afara oricărei posibilități de influențare de către structurile teritoriale. Acest fapt duce la blocaje în dezvoltarea capacitatii de ajustare a Direcțiilor de Sanatate Publica la problemele locale, în crearea unor structuri motivationale eficace, în elaborarea si inițierea unor activitati "cu sens" în cadrul programelor de sanatate naționale. “Noi suntem numai intermediari ai fondurilor între MS si spitale (prin care se derulează majoritatea programelor de sanatate naționale)”, considera directorul unei Directii Județene de Sanatate Publica. Alti directori considera ca “nimic nu s-a schimbat în modul în care programele publice sunt finanțate si în special în cazul acelor programe ce au ca scop prevenția si profilaxia, deși presiunile financiare asupra bugetului de stat s-au diminuat semnificativ după adoptarea sistemului de asigurări de sanatate”. Problemele au devenit si mai evidente în 2000, când guvernul a încercat sa transfere, în mare parte, o serie de responsabilități financiare asociate unor programe de interes național în domeniul sanatatii, Caselor de Asigurări de Sanatate. în al doilea rând, majoritatea responsabilităților fostelor Inspectorate Sanitare au fost transferate în cadrul sistemului de asigurări, si acest proces, împreuna cu scăderea substanțiala a bugetelor Direcțiilor Județene de Sanatate Publica, a determinat la nivelul acestora o serie de reacții mai degraba defensive: aceste structuri îsi defineau, în 1999, responsabilitățile în termeni minimali, adoptând mai degraba o poziție de "minima rezistenta"¹ ². Exista bineînțeles multa variabilitate între județe atât în strategiile adoptate, cât si în definirea rolului lor si a responsabilităților de către noii actori sociali semnificativi în ¹ întreprinse în sase județe în cadrul Proiectului de evaluare a serviciilor sociale furnizate la nivel local, initiat de Banca Mondiala si realizat de către Centrul de Studii Politice si Analiza Comparativa, București, 1999. ² Bineînțeles, aceasta atitudine organizationala nu poate fi generalizata; exista multe excepții în acest sens. Unele Directii de Sanatate Publica încearcă sa dea un sens propriilor activitati, chiar si în condițiile unor limitări bugetare puternice, cu scopul creșterii propriei responsivitati la problemele locale de sanatate. 69 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale cadrul sistemului sanatatii. Unele DSP-uri se considera responsabile pentru politica sanitara în județ, incluzând aici si politica de personal specializat. Altele considera managementul sanitar ca obiectiv principal al activitatii lor, în timp ce altele considera ca aceste obiective nu îsi mai au sensul într-un sistem dual. Monitorizarea activitatilor legate de starea sanatatii populației pare a fi luat forme mai degraba birocratice, sub autoritatea si reglementările impuse de către Ministerul Sanatatii. Ca urmare, analizele evaluative în raport cu impactul intervențiilor în domeniul sanatatii publice prin intermediul programelor naționale se afla în cel mai bun caz într-o faza incipienta. Organizarea si desfasurarea unor programele de sanatate publica naționale presupune asumarea comuna de responsabilități de către ambele structuri teritoriale, i.e. Case de Asigurări de Sanatate si Directii de Sanatate Publica. Aceste programe "suferă" în mod deosebit în acest context instituțional încă confuz si ambiguu, datorita lipsei reprezentărilor comune asupra responsabilităților celor doua structuri administrative, datorita lipsei unei cooperări efective în unele cazuri. Aceste probleme de raportare instituționala duc în unele cazuri la lipsa asumării responsabilității de către ambele structuri teritoriale în ceea ce privește rezultatele acestor programe (e.g., problema acoperirii în cazul campaniilor de imunizare). Calitatea serviciilor medicale este perceputa ca fiind în afara controlului lor de către Direcțiile de Sanatate Publica. Orice evaluări ale capacitatii profesionale realizate de către aceste organizatii sunt mai degraba formalități, ca urmare ineficiente în termenii asigurării calitatii furnizării serviciilor medicale. Casele de Asigurări de Sanatate sunt mai predispuse structural către elaborarea unor abordări active în ceea ce privește furnizarea serviciilor medicale, prin însasi spiritul "antreprenorial" dominant în cadrul acestor organizatii. Exista totuși o serie de nemulțumiri si la nivelul acestor structuri. Autonomia lor relativ scăzută reprezintă pentru multe dintre Casele de Asigurări de Sanatate o puternica limitare în dezvoltarea unei politici active. Deși acestea ar fi trebuit, prin forma legislativa inițiala, sa alba o mare libertate în alocarea fondurilor colectate, în practica, prin modificări succesive ale aranjamentelor institutional-legislative, aceasta libertate este puternic limitata. Casele de Asigurări sunt obligate, din ce în ce mai mult, sa respecte procedee de alocare rigide, impuse de Casa Naționala de Asigurări de Sanatate, blocând astfel alocarea diferențiata în funcție de necesitățile teritoriale în domeniul serviciilor de sanatate, în special în domeniul asistentei medicale primare. Probleme si abuzuri financiare au fost semnalate si la nivelul Casei Naționale. Suspiciuni legate de faptul ca guvernul a deturnat fondul destinat sanatatii prin utilizarea acestuia în alte scopuri au creat o serie de noi nemulțumiri în raport cu tendințele de recentralizare a sistemului de asigurări. Acest subiect reprezenta, chiar si la sfârșitul anului 2000, deci la mai bine de un an de funcționare a noului sistem asiguratoriu, o "zona fierbinte" pentru mass-media. Casele de Asigurări de Sanatate se considera, în majoritatea cazurilor, ca fiind responsabile fata de asigurati, dar incapabile sa acționeze în numele acestora, datorita limitării autonomiei lor. Unele Case de Asigurări considera ca monitorizarea activitatilor medicale ale medicilor de familie intra în directa lor responsabilitate, cu scopul 70 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale protejării efective a asiguratilor. Lipsa unor reglementari legale clare ce ar putea permite includerea unor criterii de evaluare a calitatii serviciilor contractate în numele asiguratilor este adesea invocata pentru a justifica pasivitatea si inerția actuala. O alta problema frecvent adusa în discuție este existenta unor alte Case de Asigurări de Sanatate, constituite pe alte principii decât cele ale teritorialității (incorect numite "case de asigurări alternative" în contextul actual): acesta este cazul Casei de Asigurări de Sanatate a Ministerului Transporturilor, a Ministerului de Interne, a Ministerului Apărării Naționale, a Ministerului Justiției. Aceste Case de Asigurări impun angajatilor acestor ministere sa contribuie la fondul de asigurări propriu, împreuna cu membrii familiilor lor. Acest fapt are doua consecințe majore, în primul rând, ministerele ce organizează fonduri proprii de asigurări dețineau anterior propriile facilitati medicale, ca spitale si policlinici. Aceste facilitati au fost în permanenta suprafinantate în raport cu restul serviciilor medicale, oferind astfel condiții net superioare ca tehnologie si servicii. Pentru a nu pierde controlul asupra acestor resurse importante, ministerele au hotărât înființarea unor sisteme proprii de asigurare. Problema principala însă s-a dovedit a fi lipsa unei rețele de servicii medicale primare, ca dispensare, respectiv medici de familie, în teritoriu (excepție face poate Bucurestiul). Ca urmare, asiguratii în cadrul acestui sistem sunt nevoiti sa faca apel la serviciile medicilor de familie aflati în reiatii contractuale cu Casele de Asigurări Județene, ceea ce presupune nevoia decontării acestor servicii de către fondurile speciale către fondurile județene de asigurări de sanatate. Aceasta posibilitate de "reglare a conturilor" a fost însă inexistenta din punct de vedere legislativ până la sfârșitul anului 2000, considerându-se, în mod incorect, ca aceste servicii se decontează automat prin intermediul sumelor de echilibrare, redistribuite de către Casa Naționala Caselor Județene. în acest context, fondurile speciale de asigurări pot fi, si sunt în fapt, utilizate în scopul dotării puternice a clinicilor si spitalelor specializate, fiind degrevate de obligația de a susține si un sistem de medicina primara. Aceste dezechilibre duc la frustrări puternice la nivelul Caselor Județene, care încearcă, la rândul lor, sa descurajeze angajatii sa participe la aceste fonduri speciale, nebazate pe teritorialitate. A doua consecința majora se refera tot la impactul asupra fondurilor de asigurări de sanatate județene, dar într-un mod mai direct. Ministerele ce organizează astfel de fonduri speciale concentrează, în majoritatea județelor, numărul cel mai mare de populație cu salarii mari. Astfel, fondurile județene pierd o contribuție substanțiala prin pierderea acestor categorii de angajati, fonduri canalizate către susținerea unui sistem medical specializat privilegiat. Dar aceasta este doar o parte a povestii. Cealalta parte reflecta obligațiile fondurilor județene de asigurări de sanatate, de care, în mare parte, fondurile speciale sunt degrevate: acestea vizeaza suportarea cheltuielilor asociate utilizării de servicii medicale de către unele categorii de populație, cum ar fi copiii, persoanele institutionalizate si persoanele dependente din familiile contribuabililor. Astfel, cele mai sarace județe, cu fondurile cele mai limitate, datorita șomajului ridicat, nivelurilor mai scăzute ale veniturilor salariale, se confrunta cu cete mai grave probleme; în general, aceste județe au o populație dependenta mai larga, ca de exemplu, mai multi copii, mai multe persoane în instituții de asistenta 71 — Structura instituționala si a finanțării protecției sociale sociala, mai multe probleme de sanatate la nivelul întregii populatii. Existenta acestor case speciale de asigurări agraveaza si accentuează inechitățile teritoriale determinate de incongruenta capacitatilor financiare ale județelor si nevoile în domeniul serviciilor de sanatate, prin competiția pentru fonduri pe care o initiaza. Date si evoluții Datele arata ca județele cu posibilități financiare mai ridicate prezintă si situatii mai favorabile în ceea ce privește unii indicatori ai sistemului de sanatate. Date care sa reflecte noul sistem nu sunt încă disponibile pentru o analiza relevanta. Unele concluzii însă pot fi trase în baza datelor existente. Județele mai sarace se confrunta cu cele mai mari probleme în ceea ce privește acoperirea populației cu medici de familie. Populația asigurata nu se suprapune cu populația acoperita de rețeaua de medici de familie. Probleme de acoperire cu medic de familie sunt mai evidente în mediul rural si în județele mai sarace. Acoperirea populației cu servicii de medicina primara a scăzut în mod evident o data cu introducerea noului sistem (i.e. medicul de familie). Accesul la servicii de medicina primara a scăzut, ca o consecința. Lipsa posibilității transferurilor de fonduri si deconturilor între diferitele Case de Asigurări Județene a dus, în plus, la limitarea accesului populației la serviciile de sanatate oferite de alte județe. Aceasta forma de apel la servicii oferite în alte zone reprezenta un mecanism, chiar daca rudimentar, de compensare a problemelor teritoriale în organizarea si furnizarea acestora. Este deci de așteptat ca în noul context inechitățile sa devină mai evidente si sa se accentueze, atât datorita variațiilor mari în capacitatea financiara a județelor, cât si datorita lipsei unor mecanisme transparente de reglementare a conturilor între diferitele Case Județene de Asigurări. Tabelul 29 - Dinamica cheltuielilor pentru sanatate, pe surse de finanțare (1996=100%)-%- 1997 1998 1999 Total cheltuieli, din care: 90,2 102,5 90,4 - de la bugetul de stat 91,7 40,9 24,9 - din fondul special de 2% 91,6 21,2 26,6 - din veniturile proprii ale structurilor teritoriale ale MS 89,3 89,7 - din fondurile județene de asigurări de sanatate 100,0 97,3 - de la bugetele locale 85,7 3,2 2,9 Nota: Datele pentru 1999 nu reflecta execuția bugetara, ci planificarea bugetara, în ultimul trimestru al anului. Sursa: Ministerul de Finanțe. Calitatea serviciilor medicale, în general, dar si a celor de medicina primara, în particular, continua sa fie foarte scăzută. Acest lucru se datoreaza în principal aceleiași realitati, ramasa neschimbata chiar si în urma schimbărilor structurale survenite în domeniul serviciilor de sanatate: lipsa fondurilor chiar si pentru necesitați de baza, ca medicamente si echipamente strict necesare. Noul sistem 72 ■ Structura instituționala si a finanțării protecției sociale de finanțare a sanatatii nu deschide, asa cum a fost legislativ structurat până în prezent, posibilități reale de îmbunătățire a standardelor serviciilor medicale, prin investitii majore. Pe termen scurt, nici macar posibilitatea restabilirii, în limitele normalului, a serviciilor de sanatate puternic degradate nu pare a fi realista. Tabelul 30 - Structura cheltuielilor pentru sanatate pe surse de finanțare (total cheltuieli = 100%) - % - 1996 1997 1998 1999 De la bugetul de stat 59,5 60,5 23,8 16,4 Din fondul special de 2% 14,8 15,0 3,1 4,4 Din veniturile proprii ale structurilor teritoriale ale MS 1,5 1,5 1,3 Din fondurile județene de asigurări de sanatate 71,1 78,5 De la bugetele locale 24,2 23,0 0,7 0,8 Nota: Datele pentru 1999 nu reflecta execuția bugetara, ci planificarea bugetara, în ultimul trimestru al anului. Sursa: Ministerul de Finanțe. Se poate observa ca nivelul cheltuielilor pentru sanatate nu a crescut semnificativ după adoptarea noului sistem si crearea fondurilor de asigurare de sanatate. Cheltuielile în 1998 au crescut puțin în raport cu 1996, 1998 fiind un an "de tranziție" (primul an în care s-a colectat fondul de asigurări, dar care a fost administrat de către MS). în 1999, nivelul real al cheltuielilor a scăzut la nivelul anului 1997, reprezentând aproximativ 90% fata de 1996. în 1999, ponderea fondului de asigurări de sanatate în finanțarea sanatatii a fost de 78,5% din totalul cheltuielilor pentru sanatate. Adoptarea sistemului asiguratoriu nu pare a fi crescut resursele financiare destinate acestui domeniu al protecției sociale în mod semnificativ. Ca procent din PIB, cheltuielile pentru sanatate au crescut în termeni relativi în 1998 si 1999 fata de anii precedenti: de la 2,3% în 1996 si 1997 la 2,5%. Aceste date indica nivelul foarte scăzut al finanțării sanatatii în România, atât înainte, cât si după adoptarea noului sistem de servicii medicale. 6. Cheltuielile publice sociale în România Vom prezenta, în final, o imagine integrata a amplorii protecției sociale în România, masurata în raport cu PiB-ul. Datele prezentate nu includ costurile administrative asociate funcționarii structurilor de resort guvernamentale locale sau centrale sau managementului fondurilor sociale speciale. Pentru simplificarea si claritatea prezentării, unele cheltuieli cuprinse adesea în rapoartele statistice în domeniul educației sau sanatatii, care se refera însă la protecția sociala a copiilor institutionalizati (pentru anii 1996 si 1997), au fost incluse în capitolul "asistenta sociala", schimbând astfel ponderea si nivelul cheltuielilor comparativ cu datele prezentate în alte rapoarte statistice relevante (e.g., Anuarul statistic al României). 73 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale Tabelul 31 - Cheltuieli publice sociale ca procent din PIB, pe tipuri de cheltuieli - % - 1996 1997 1998 Asistenta sociala 1,91 2,18 2,50 Educație 3,34 2,92 3,06 Sanatate 2,27 2,25 - Sisteme de asigurări, din care: 6,07 6,12 9,95 - pensii 5,38 4,83 6,23 - șomaj 0,69 1,28 1,45 - sanatate - - 2,28 Total 13,59 13,47 15,51 Sursa: Anuarul statistic al României, Ministerul de Finanțe. Tabelul 32 - Cheltuieli publice sociale ca procent din PIB, pe surse de finanțare - % - 1996 1997 1998 Bugetul de stat 5,41 5,64 4,96 Bugetele locale 1,40 1,04 0,68 Fonduri sociale speciale 6,75 6,76 9,83 Venituri proprii ale diferitelor structuri 0,03 0,03 0,03 guvernamentale teritoriale Total 13,59 13,47 15,51 Sursa: Anuarul statistic al României, Ministerul de Finanțe. Datele indica un nivel general scăzut al finanțării protecției sociale în România, cu o creștere ușoara a acestuia în 1998 comparativ cu 1996 si 1997. Jumătate din cheltuielile publice sociale sunt de tip asiguratoriu, iar sistemul de asigurări sociale de stat (pensii) deține rolul central. Datele se schimba pentru 1998, când, pentru prima data, a fost colectat fondul de asigurări de sanatate: ponderea cheltuielilor de tip asiguratoriu creste în totalul cheltuielilor publice sociale, la 64,2%. Schimbarea principiilor sistemului de sanatate si colectarea fondului de asigurări de sanatate nu au dus, în primul an (1998), la creșterea cheltuielilor pentru sanatate ca procent din PIB, nivelul acestuia continuând sa se plaseze în jurul valorii de 2,2% din PIB. Asistenta sociala indica un nivel foarte scăzut de finanțare, cu o ușoara creștere în 1998 datorita schimbărilor operate în domeniul protecției sociale a copilului în dificultate. în 1999, nivelul finanțării protecției sociale a copilului în dificultate scade la nivelul sau din 1997, deci este de așteptat ca si nivelul general al finanțării asistentei sociale sa scada, în consecința, ca procent din PIB. Ponderea finanțării de la bugetul de stat a protecției sociale descrește în 1998 ca urmare a schimbărilor operate în sistemul de finanțare a sanatatii. Paradoxal însă, în ciuda creșterii responsabilităților financiare ale consiliilor locale, ponderea 74 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale cheltuielilor de la bugetele locale scade în 1998. în 1999, respectiv 2000, ar trebui sa asistam, datorita multiplicării responsabilităților financiare la nivelurile locale, la creșterea ponderii finanțării de la bugetele locale; dar strategiile adoptate de către acest nivel administrativ ca răspuns la modul în care a fost realizata descentralizarea protecției sociale în ultimii doi ani sugerează mai degraba o stagnare în gradul de implicare efectiva a nivelurilor locale în finanțarea protecției sociale, având drept consecința directa o criza în finanțarea asistentei sociale si a educației. 7. în loc de încheiere: o povestire neterminată Multe dintre aranjamentele instituționale prezentate în acest capitol s-au schimbat pe parcursul anilor 2001-2002. Mediul legislativ si instituțional românesc este foarte dinamic si - ca o consecința - orice încercare de a concepe un final istoriei proceselor de institutionalizare a politicilor sociale în România în perioada de tranziție este sortita eșecului. Procesele de ajustare, reformulare si reorganizare a politicilor sociale au cunoscut o dinamica fara precedent în ultimii trei ani, în mare măsură si datorita acumulării unei “mase critice” a legislației ce reglementează varietatea, finanțarea si furnizarea acestora. Capitolul introductiv reflecta, în general, situația existenta la sfârșitul anului 1999. în cele ce urmeaza voi încerca sa integrez câteva dintre cele mai importante schimbări petrecute în ultimii doi ani în peisajul instituțional românesc. Ele modifica în mod firesc concluziile. Orice schimbare petrecuta într-un spațiu social “fluid” din punct de vedere instituțional poate deveni cu ușurința un germene sau o tendința în evoluția proceselor structurale viitoare. Deci, chiar daca exista riscul ca aceste schimbări pe care le voi semnala sa fie “sufocate” de altele ce le vor urma, devenind volatile în spațiul social semnificativ al tranziției, cred ca acest risc merita asumat. Fonduri sociale sau bugetul de stat? în 1999, numărul fondurilor sociale speciale a atins un maxim. O serie de fonduri speciale au fost înființate de-a lungul anilor ’90, ajungându-se ca în 1999 o parte semnificativa a programelor si serviciilor sociale sa fie finanțate din aceste fonduri, în ceea ce privește serviciile de sanatate, pe lângă Fondul de asigurări sociale de sanatate, exista si un fond de 2% din fondul de salarii, pentru susținerea sanatatii publice. în 1998 se înființează Fondul pentru susținerea educației publice, tot de 2% din fondul de salarii. Fostul Fond de risc si accident, actualul Fond de solidaritate sociala, a fost crescut prin marirea contribuției de la 1% la 3% din fondul de salarii. Acest fond a fost destinat suportării cheltuielilor legate de protecția sociala a persoanelor cu handicap. în 1999 este înființat Fondul național de solidaritate, din care urmau a fi suportate o serie de cheltuieli legate de beneficiile de asistenta sociala. Puține cheltuieli în domeniul social grevau în 1999 bugetul de stat, acestea fiind în mare parte transferate fondurilor sociale speciale si, în special, bugetelor locale. Indiferent de rațiunea practica ce a stat la baza 75 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale creării acestor fonduri sociale, una dintre funcțiile acestora era de a constitui o sursa sigura de finanțare pentru diferitele tipuri de programe si servicii sociale. Ele urmau sa reprezinte - într-o oarecare măsură - o garanție a continuității acestora, protejându-le în situația în care ar slabi interesul politic pentru aceste forme de protecție sociala. începând cu 2001, asistam la un revers al acestui proces. Unele fonduri au fost micșorate, prin redimensionarea contribuțiilor¹, iar altele pur si simplu au fost absorbite în bugetul de stat. Absorbirea diferitelor fonduri si - mai departe - desființarea acestora înseamnă, în fapt, relocalizarea diferitelor cheltuieli la nivelul bugetului de stat. Un argument în favoarea acestui tip de aranjament este utilizarea mai eficienta a banilor publici. Unele fonduri erau excedentare, în pofida nevoilor crescute în toate domeniile protecției si servicilor sociale, inducând o oarecare rigiditate la nivelul cheltuielilor publice si chiar la nivelul cheltuielilor publice sociale. Un avantaj suplimentar al acestui tip de aranjament ar fi acela ca oferă posibilitatea guvernului de a stabili si modifica prioritățile în raport cu problemele sociale acute. Perioada de tranziție nu se caracterizează numai prin dinamismul crescut al proceselor de institutionalizare, deci al proceselor de structurare a soluțiilor la diferitele probleme sociale, dar si printr-o configurație variabila si înalt dinamica a problemelor si nevoilor sociale. Problemele sociale pot aparea si ca urmare a unor contingente, deci ca efecte perverse în contextul schimbărilor sociale. Ele nu reflecta numai un proces de tranziție pe termen mediu sau lung, având deci determinări mai mult sau mai puțin structurale. Ca atare este necesar ca guvernul sa poata articula politici sensibile în raport cu acestea. Este deci nevoie, într-o oarecare măsură, de discretionaritate în vederea creșterii responsivitatii programelor si servicilor sociale. Exista însă si un dezavantaj major al acestui aranjament financiar, ce reprezintă reversul monedei. Acesta vizeaza gradul crescut al dependentei politicilor, programelor si servicilor sociale de politica guvernamentala. Absorbția cheltuielilor de către bugetul de stat, nediferentiat, duce la creșterea instabilității diferitelor programe sociale si dependenta acestora de interesul politic imediat. Indiferent de argumentele pro si contra acestui tip de aranjament si indiferent de rațiunile practice ce determina aceste restructurări în domeniul finanțării naționale a programelor si servicilor sociale, tendința de redirectionare a unor procese inițiate la începutul anilor ’90 este evidenta. Accelerarea si schimbarea strategiei descentralizării financiare La începutul anului 2000 se putea remarca o aparenta tendința de recentralizare financiara a unor componente ale servicilor si beneficiilor sociale a căror finanțare fusese transferata la nivel local. Descentralizarea financiara realizata în 1999, imediat după adoptarea legii finanțelor publice locale în 1998, a creat o serie de ¹ De exemplu, Fondul de solidaritate sociala a fost din nou redus la 1% din fondul de salarii, după abia trei ani de când nivelul contribuției fusese crescut la 3%. 76 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale probleme datorita lipsei de prevedere a surselor de finanțare pentru acele servicii trecute în responsabilitatea financiara a primăriilor. în 2000, unele dintre aceste cheltuieli au fost din nou preluate de către bugetul de stat. Același lucru s-a întâmplat si cu colectarea impozitelor la nivel local. în 1999, primăriile deveneau responsabile pentru colectarea atât a taxelor si impozitelor locale, cât si pentru colectarea procentului de 35% din impozitul pe venit ce revenea direct primăriei, începând cu 2001, s-a renunțat la colectarea locala a impozitului pe venit, rămânând în sarcina primăriilor doar colectarea taxelor si impozitelor locale. în 2001 si în special în 2002 (în conformitate cu proiectul legii bugetului de stat pentru 2002), procesul de descentralizare este din nou accelerat. Practic, în 2002, finanțarea educației este descentralizata în totalitate: chiar si salariile personalului didactic trec în responsabilitatea bugetelor locale. Asistenta sociala - în cadrul careia cea mai semnificativa schimbare este înlocuirea ajutorului social cu schema venitului minim garantat - devine aproape în totalitate responsabilitatea autoritatilor locale. în domeniul servicilor de sanatate din nou rolul localului este crescut. Pe lângă serviciile sociale si asistenta sociala, sunt descentralizate si o serie de alte cheluieli si servicii (de ex., centrele de consultanta agricola, servicii în domeniul cultural). De data aceasta însă, procesul de redescentralizare “în forța” pare a fi însotit - cel puțin la nivel teoretic - de indicarea surselor necesare finanțării serviciilor descentralizate. Proiectul de lege a bugetului de stat pentru 2002 prevede următoarele tipuri de transferuri către bugetele locale: - suma destinata acoperirii salariilor cadrelor didactice (alocata din TVA); - transferurile de echilibrare din impozitul pe venit, din care o parte cu destinație speciala pentru susținerea (parțiala) a schemei venitului minim garantat si a subvențiilor pentru încălzirea locuinței populației cu venituri reduse, a cheltuielilor în domeniul cultural si, nu în ultimul rând, a subvenționării generale a prețului energiei termice. Ceea ce se petrece în fapt este creșterea spectaculoasa a transferurilor cu destinație speciala. în mare parte, aceasta creștere se datoreaza unui nou tip de transfer: cel destinat acoperirii salariilor cadrelor didactice. Dar în același timp creste si ponderea transferurilor cu destinație speciala din totalul transferurilor de echilibrare. în 2000, respectiv 2001, aproximativ 25% din totalul impozitului pe venit era returnat de la bugetul de stat către bugetele locale sub forma sumelor de echilibrare. Din aceasta suma, un procent de aproximativ 3% avea o destinație speciala, reprezentând subvențiile pentru energia termica. în 2002, ponderea transferurilor de echilibrare cu destinație speciala creste la aproximativ 15% din totalul impozitului pe venit, ajungând sa reprezinte deci mai mult de jumătate din transferurile de echilibrare. Principalele consecințe ale descentralizării în 2001 si respectiv ale proiectului legii bugetului de stat pentru 2002 sunt: 1. Sursele financiare prevăzute pentru serviciile descentralizate sunt gândite sa acopere parțial necesarul de cheltuieli; de exemplu, suma transferata 77 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale pentru subvenționarea energiei termice este gândita sa acopere 45% din cheltuieli, suma transferata pentru susținerea venitului minim garantat este estimata a fi suficienta pentru aproximativ 75% din necesar (estimare a Ministerului de Finanțe pe baza datelor INS). Acolo unde sursele sunt prevăzute sa acopere integral necesarul de cheltuieli, estimarea transferurilor este realizata fara a lua în calcul creșterile salariale, la o inflație adesea optimist estimata (de exemplu, salariile în sistemul educațional). 2. Creșterea ponderii cheltuielilor cu destinație speciala din totalul transferurilor de echilibrare impune constrângeri si mai mari autonomiei decizionale la nivelul autoritatilor locale. Daca presiunile asupra bugetelor locale deveniseră foarte mari începând cu 1999, amenințând în special acele servicii/programe ce prezentau cheltuieli elastice (ca, de exemplu, ajutorul social), efectul probabil al creșterii ponderii transferurilor de echilibrare cu destinație speciala va fi diminuarea responsabilității administrațiilor locale în adresarea nevoilor locale. Finanțarea explicita a nevoilor, stabilite din ce în ce mai mult la nivel central, va duce la subfinantarea nevoilor specifice locale. Strategiile de eludare a responsabilităților nu susțin crearea unui comportament proactiv al administrației locale. 3. Descentralizarea financiara în lipsa unei descentralizări adecvate a puterii de decizie în raport cu serviciile descentralizate. Procesul de descentralizare nu este finalizat, considera reprezentanti ai administrației centrale. Discursul politic pare a statua descentralizarea responsabilităților ulterior celei financiare. Ce efecte poate avea însă asupra strategiilor locale descentralizarea financiara în lipsa oricărei puteri în a decide macar dimensionarea serviciilor furnizate si finanțate la nivel local? Evoluții în domeniul asistentei sociale în 2001 a fost votata legea cadru a asistentei sociale si se asteapta sa intre în atentia celor doua camere ale legislativului Legea copilului si Legea serviciilor sociale. Aceasta lege pune bazele unui nou sistem național de asistenta si servicii sociale, întemeiat pe principiul creșterii responsabilității si angajarii autoritatilor locale în organizarea si furnizarea acestor servicii. Dar poate cea mai semnificativa schimbare, cu impact pe termen scurt si mediu, este Legea venitului minim garantat (adoptata în 2001), menita sa înlocuiască mai eficace ajutorul social, un beneficiu bazat pe testarea mijloacelor de trai. Aceasta lege reglementează si subvențiile pentru energia termica acordate persoanelor aflate în nevoie pe perioada iernii. Venitul minim garantat acordat de către consiliile locale în baza declarațiilor de venit si a anchetelor sociale va fi - cel puțin în parte - suportat din transferurile cu destinație speciala de la bugetul de stat. Suma alocata pentru 2002 pentru acest beneficiu de la bugetul de stat este estimata a acoperi aproximativ 75% din necesar. Acest transfer nu se constituie însă ca un transfer suplimentar către bugetele locale. Practic, veniturile bugetelor locale nu cresc în termeni reali, ceea 78 Structura instituționala si a finanțării protecției sociale ce poate duce la o demotivare a autoritatilor locale de a cofinanta aceasta schema din veniturile fara destinație speciala, în special în zonele mai sarace, unde nevoile sunt mai mari si bugetele locale mai sarace. Daca aranjamentele actuale de finanțare si organizare a acestui beneficiu bazat pe testarea mijloacelor de trai vor fi mai eficace în susținerea segmentului celui mai sarac al populației depinde în mare măsură si de modul în care se va realiza alocarea acestor transferuri cu destinație speciala de la nivelul județean către consiliile locale. Luana Miruna POP 79 Abandonul copilului A Abandonul copilului în sens larg, abandonul copilului este acțiunea prin care un copil este părăsit, lasat fara îngrijire de către părinții sai sau de către persoanele care au obligatii legale de întreținere fata de copil. Abandonul generează o trauma profunda, cu consecințe extrem de negative pentru întreaga viata a copilului. Copilul abandonat este un copil aflat în dificultate, dezvoltarea sa, respectiv integritatea fizica sau morala, fiindu-i periclitata. Exista o multitudine de forme de abandon al copilului, în funcție de locul unde se produce, de circumstanțe si de înregistrarea legala a acestuia. în România, cazuri de copii abandonati se întâlnesc în maternitate, unde copilul este părăsit imediat după naștere, în spital, unde a fost internat din motive de sanatate (secții de pediatrie, secții de distrofici, secții de neuropsihiatrie, SIDA, TBC), în instituții rezidențiale de ocrotire (centre de plasament, cămine spital) sau în strada. în ultimele doua decenii ale regimului comunist, în România s-a înregistrat o adevarata explozie a abandonului, generata de politica agresiv pronatalista declansata în 1966, care a avut drept consecințe nașterea unui mare număr de copii nedoriti si creșterea ratei mortalitatii materne datorate avorturilor empirice. Fenomenul s-a înregistrat în pătură din ce în ce mai larga a familiilor atinse de sărăcie, caracterizate printr-o rata ridicata a natalitatii si un interes scăzut pentru planificarea familiala, în special după 1980. Acestei situatii I s-a adaugat o politica de protecție a copilului în dificultate în care statul substituia rolul familiei în creșterea si educarea acestuia si încuraja protecția copilului în instituții de ocrotire. Schimbarea politicii demografice a României după 1990 ar fi trebuit sa determine imediat o reducere drastica a numărului de copii abandonati. Persistenta până în 1997 a politicii de protecție a copilului moștenite de la sistemul comunist, lipsa serviciilor sociale care sa prevină apariția situațiilor de risc de abandon, lipsa unui sistem de servicii alternative la ocrotirea rezidențiala a copilului, lipsa serviciilor pentru mamele cu copii, dificultatea pătrunderii metodelor de planificare familiala în special în comunitățile izolate, explozia drastica a sărăciei sunt câteva din cauzele care explica menținerea abandonului la cote alarmante în România. Singurele servicii care desfasurau până în 1997 activitati orientate către prevenirea situațiilor de risc si dezvoltarea de servicii alternative la ocrotirea rezidențiala erau oferite de organizatii neguvernamentale. Schimbarea cadrului juridic al protecției copilului în 1997 în România (vezi capitolul introductiv - Sistemul de protecție sociala în România, actori sociali implicati în protecția copilului în dificultate, copil în dificultate) a creat premisele pentru reducerea numărului de copii abandonati. Deși condițiile economice nu s-au schimbat în bine după 1997, apariția serviciilor publice pentru protecția copilului, descentralizarea 81 puterii de decizie si a responsabilităților de la nivel central la nivelul autoritatilor administrației publice locale, apropierea activitatilor de protecție a copilului de client, apariția serviciilor de prevenire a situațiilor de risc si menținerea copilului alaturi de familia sa (rețeaua de asistenti sociali comunitari, centrele maternele), serviciile de sprijin al părinților pentru îndeplinirea responsa-bilitatilor fata de copil (centre de zi, centre de consiliere pentru părinți, centre de sprijinire a integrarii-reintegrarii copilului în familia naturala), dezvoltarea formelor alternative de protecție a copilului (servicii de plasament familial si la asistentul maternal profesionist) sunt schimbări care si-au dovedit eficienta în reducerea numărului de copii abandonati. Datele statistice referitoare la situația copiilor în dificultate dovedesc o diminuare a numărului acestora în România: numărul copiilor protejati în instituții de ocrotire era la sfârșitul anului 1999 de 30.435 de copii fata de 44.474 în 1997. în 1999 s-a prevenit institutionalizarea unui număr de 14.212 copii, activitate complet nerealizata înainte de 1997. La sfârșitul anului 1999 erau 20.504 copii protejati în familii substitutive fata de 11.899 în 1997, iar numărul copiilor protejati la asistenti maternali profesionist! era la sfârșitul anului 1999 de 2.970 de copii, aceasta forma de protecție fiind complet inexistenta înainte de 1997. Rezultatele obținute de tarile cu experiența în protecția copilului au dovedit ca prevenirea abandonului reprezintă soluția cea mai ieftina si cu efectele cele mai semnificative pentru dezvoltarea copilului atât pe termen scurt, cât si pe termen lung, iar acordarea de servicii de ajutorare, sprijin sau întărire a capacitatii părinților de a-si îndeplini obligațiile pe care le au fata de copii s-a dovedit a fi cea mai buna soluție. Din punct de vedere juridic, abandonul copilului reprezintă o hotărâre judecătoreasca (Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătoreasca a abandonului) luata ca urmare a faptului ca părinții s-au dezinteresat în mod vădit de copil o perioada mai mare de 6 luni. Ca urmare a declarării judecătorești a abandonului, instanța deleaga exercițiul drepturilor părintești consiliului județean, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care le îndeplinesc prin Comisia pentru Protecția Copilului. Dezinteresul manifestat fata de copil poate fi dovedit cu orice proba adusa de autoritatea tutelara sau serviciul public pentru protecția copilului. Instanța competenta poate decide, la cererea unuia sau a ambilor părinți, în situația în care copilul nu a fost adoptat conform legii, redarea exercițiului drepturilor părintești, daca au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului si daca redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului. Hotărârea judecătoreasca a abandonului determina consecințe juridice în ceea ce privește statutul juridic al copilului. Prin declararea judecătoreasca a abando-nului, relația parinte-copil este încheiata, soluția reintegrării în familia biologica dispare, singura măsură de protecție care poate fi definitiva si care este posibila devine adopția. Exista largi dezbateri între specialiști cu privire la efectele declarării juridice a abandonului. Multi dintre specialiști considera aceasta 82 Abilitarea actorilor sociali hotărâre judecătoreasca, în special pentru copilul de vârsta mare ocrotit pe perioade lungi de timp în instituții de ocrotire, ca nefiind în interesul superior al copilului. Neeligibil pentru adopție, fara sansa reintegrării în familia biologica, la vârsta de 18 ani, acest copil rămâne fara nici un sprijin. JNina Petrek. Vezi si: actori sociali implicati în protecția copilului în dificultate; copil în dificultate; asistent maternal profesionist; centru de plasament; centru de zi; centru maternal Abilitarea actorilor sociali (empowerment) Termenul consacrat de “empower- ment”, într-o traducere cât mai comprehensiva, se refera la abilitarea individului sau a grupurilor sociale, la dezvoltarea, respectiv creșterea puterii acestora în raport cu instituțiile sociale, într-o definire alternativa, empower- ment înseamnă împărțirea puterii. Puterea reprezintă abilitatea de a atinge obiective semnificative: o persoana care dispune de putere are atât resursele, cât si libertatea de a realiza obiective care sunt atractive pentru sine si utile pentru organizație (Rosinski, 1996). Conceptul de “empowerment” s-a dezvoltat în contextul teoriilor radicale în științele sociale (e.g., Payne, 1999; Russel-Erlich si Rivera, 1986; Solomon, 1976; Rojek, 1986), căpătând amploare în asistenta sociala o data cu schimbarea de paradigma si renunțarea la modelul medical în favoarea celui umanist, la sfârșitul anilor șaptezeci. în anii ’80, conceptul a început sa fie utilizat cu precădere în teoria managementului. Exista nu puține păreri care susțin ca e. nu reprezintă decât reetichetarea mai vechiului concept de delegare. Aceasta interpretare este fundamentata pe analiza manifestărilor exterioare ale acțiunilor de e. si delegare, care sunt relativ similare: în ambele cazuri, cineva transmite altcuiva dreptul, obligația si mijloacele de a realiza o anumita activitate si de a atinge obiective prestabilite. Cu toate acestea, exista o diferența majora în conținutul celor doua acțiuni, referitoare la resorturile interne ale acestora: daca delegarea este făcută în virtutea unor reiatii ierarhic- functionale, e. se întemeiază pe încrederea reciproca între participantii la acțiune. Persoana care împuternicește este încrezătoare ca cel împuternicit va utiliza cu înțelepciune puterea de a decide si de a acționa si este dispusa sa accepte anumite eșecuri, ca parte a procesului de învatare. Persoana împuternicita este încrezătoare ca deciziile si acțiunile sale se vor bucura de sprijin si înțelegere din partea celui care a împuternicit-o. Conceptul este utilizat, de asemenea, si în evaluarea programelor sociale. Evaluatorul care opteaza pentru e. îsi asuma rolul de resursa a programului, devenind un îndrumător si facilitator care lucrează pe picior de egalitate cu participantii. Avantajul este dublu: pe de-o parte, se pot obține informatii substanțiale nu numai despre ceea ce a întreprins programul, dar si despre modul în care cei care au primit intervenția respectiva valorizează acest lucru, ceea ce permite proiectarea unor intervenții viitoare în măsură sa răspundă mai bine nevoilor grupului-tinta; pe de alta parte, e. modelează procesul de învatare atât al participantilor, cât si al evaluatorului însusi. Principalul risc al utilizării e. în evaluare consta în faptul ca fluiditatea 83 acestei abordări poate deveni un obstacol pentru evaluatorii externi. De aceea, o abordare de tip e. este recomandabila mai cu seama în cazul evaluărilor interne. în acest caz însă, exista riscul ca un sistem internalizat de evaluare sa devină mai degraba un produs al acelei culturi, decât un instrument de schimbare veritabil, într-o definiție foarte larga, e. reprezintă procesul de intensificare a puterii personale, interpersonale sau politice, astfel încât indivizii sa poata acționa pentru a-si îmbunătăți condițiile de viata (Gutierrez, 1990). Teoria si practica empowermentului se centrează în jurul conceptului de putere. Astfel, e. reprezintă transformarea lipsei de putere individuale si colective în putere personala, culturala si politica. E. presupune dezvoltarea unei mentalitati, un sens al puterii, eficientei si competentei personale si modificarea condițiilor structurale în vederea realocarii puterii. începând cu anii ‘90, e. începe sa fie utilizat si sa devină tot mai influent si în disciplinele sociale. în practica asistentei sociale, e. reprezintă abilitarea celor asistati de a participa nu numai la intervenția propriu-zisa, ci si la proiectarea si interpretarea rezultatelor acesteia (Jayarathe, 1994). Principalul avantaj al unei asemenea abordări consta în faptul ca intervenția devine mult mai sensibila la nevoile reale ale celui asistat. Riscul major este ca practicianul poate pierde relativ ușor controlul asupra intervenției (Kagle, 1994). întreaga teorie a empowermentului este construita în termeni relaționali, pornind de la premisa ca interacțiunea sociala poate genera putere personala sau interpersonala (Bricker-Jenkins si Hooyman, 1986; Pinderhughes, 1989; Solomon, 1976). Definirea puterii în teoria empowermentului, puterea este definita în mod pozitiv, ca fiind (1) capacitatea de a influenta cursul vieții unei persoane; (2) o expresie a valorii de sine; (3) capacitatea de a lucra împreuna cu altii pentru a controla unele aspecte ale vieții publice; (4) accesul la mecanismele luării de decizie în spațiul public. Daca analizam puterea din perspectiva relațiilor de putere care pot afecta negativ interacțiunea sociala, puterea devine (1) capacitatea de a bloca sansele grupurilor stigmatizate/ vulnerabile; (2) capacitatea de a exclude alte persoane si preocupările acestora din procesul de luare a deciziei; (3) un mod de control al celor mai vulnerabili (vezi si neajutorare învatata, Selligman, 1975). Nivelurile de manifestare a puterii: personal = sentimentele si percepțiile legate de abilitatea personala în influențarea si rezolvarea propriilor probleme; interpersonal = experiențele de relationare care facilitează sau inhiba rezolvarea problemelor; instituțional = instituțiile sociale care fa- cilitează sau descurajează eforturile personale de autoajutorare. Lipsa de putere (Solomon, 1976) este exprimata prin inabilitatea de a folosi emoțiile, capacitatile si cunoștințele si/sau resursele materiale într-un mod prin care exercitarea eficienta a unor roluri valorizate social sa determine o stare de autorealizare si satisfacție personala. 84 Lipsa de putere sau deprivarea de putere poate fi determinata de valorizarea negativa, adica plasarea unor imagini negative asupra rolurilor sociale exercitate de oameni aparținând anumitor categorii sociale defavorizate sau stigmatizate. Stigma sociala este definita pe scurt ca ansamblul caracteristicilor diferențiate/ discriminatorii determinate care determina limitarea accesului la servicii, definind ca parametru maxim excluziunea sociala (vezi si stigma, excluziune sociala). Tehnica de abilitare Valorizarea negativa reprezintă unul dintre blocajele de putere care urmeaza a fi îndepărtate prin e. Blocajele de putere pot fi: (1) indirecte = experiențe negative timpurii (stigma- tul resimțit, atașat rasei, clasei sociale, apartenenței etnice sau religioase, dizabilitatilor sau anumitor roluri sociale) care determina scăderea încrederii si afecteaza interacțiunile sociale, obstructionând creșterea capacitatii de exercitare a unor roluri valorizate social; valorile sociale care sprijină structurile de inegalitate/putere; (2) directe = experiențe negative resimțite direct prin limitarea accesului la servicii si resurse materiale, pe criterii de rasa, clasa sociala, apartenența etnica sau religioasa, handicap. în e. clientului îi sunt puse fata în fata doua instanțe ale puterii: puterea asupra celorlalți, care trebuie schimbata în puterea împreuna cu ceilalți, pentru ceilalți. Se disting astfel trei tipuri de putere: putere unidimensionala - autoritatea “de sus în jos” (top-down); putere bidimensionala - cele doua capete ale puterii sunt marcate de aspectul oficial si cel neoficial în luarea deciziei; putere tridimensionala - capacitatea de gândire reflexiva; realizarea potențialului intrinsec; exercitarea creativa si pozitiva a puterii. Dimensiuni ale abilitării Se disting deci trei dimensiuni ale abilitării: a) teoria empowermentului, dezvoltata în cadrul teoriilor radicale în științele sociale (vezi Payne, 1999), direct relaționala cu teoria pledarii cauzei; b) “empowermentur', ca proces condiționat de anumiti factori si intervenind pentru realocarea puterii; c) practica empowermentului, conținând strategiile de intervenție determinate de un scop dat. (a) Din punct de vedere al enunțului teoretic, e. poate fi definita în mod sintetic ca: - facilitarea accesului unei persoane la resursele necesare si redarea unui anumit control asupra acestor resurse; - dezvoltarea unor abilitati de luare a deciziilor si rezolvare a problemelor; - dobândirea comportamentului instrumental necesar pentru a relationa eficient cu depozitarii puterii în vederea procurării resurselor necesare (vezi Dunst et al., 1988). (b) Din perspectiva interactionala, ea poate fi definita ca fiind (1) procesul de descoperire în sine si în altii a capacitatii de schimbare; (2) acceptarea responsabilității personale de acțiune; (3) sprijinirea/abilitarea altor persoane sau grupuri vulnerabile. A doua dimensiune a empowermen- tului se refera deci la procesul de abilitare. Din aceasta perspectiva, e. reprezintă procesul de intensificare a 85 Abilitarea actorilor sociali sentimentului (sensului) de eficacitate personala a membrilor unei organizatii prin identificarea condițiilor care mențin vulnerabilitatea si deprivarea de putere si prin îndepărtarea acestora prin practici organizationale formale si prin tehnici informale de furnizare a unor informatii de eficacitate. Scopul e. este deci creșterea capaci- tăților individului de a-si îmbunătăți condițiile de viata în vederea atingerii unui nivel dezirabil de egalitate sociala. Procesul abilitării are doua obiective distincte: - obținerea unei distribuiri echitabile a resurselor; reiatii neexploatatoare între oameni; - abilitarea indivizilor de a dobândi un sens creativ al puterii prin sporirea respectului de sine, încrederii, cunoștințelor si deprinderilor (Rees, 1991, p. 66). (c) Abilitarea clientului, la nivel practic, se refera la dezvoltarea, în indivizi, familii, grupuri sau comunități, a abilitatii de a dobândi putere. Patru elemente sunt semnificative: 1. atitudini, valori si convingeri: convingerile cu privire la eficacitatea personala, un sens al sinelui care promovează acțiunea personala, o convingere în valoarea de sine si un sens al controlului afecteaza procesul abilitării; 2. validare prin experiența colecti- va: în cadrul experienței colective, șinele si ceilalți recunosc experiența împărtășită, respectiv faptul ca unele dintre percepțiile cuiva despre sine si lumea înconjurătoare sunt valide si astfel legitimate “la o voce”. Perspectiva colectiva determina scăderea culpabilizarii de sine, creșterea tendinței de a privi dincolo de eșecurile personale ca o cauza a problemei, dezvoltarea unui sens al destinului împărtășit si conștientizare colectiva; 3. cunoștințe si deprinderi pentru gândire critica si acțiune; 4. acțiune: prin acțiune reflexiva (praxis), indivizii pot dezvolta strategii de acțiune si pot cultiva resurse, cunoștințe si deprinderi necesare pentru influențarea structurilor de putere interne si externe. Pe plan psihologic, individul sau grupul asupra caruia se intervine învata sa-si asume responsabilitatea pentru faptele sale. Comportamental, devine capabil sa acționeze împreuna cu altii pentru atingerea obiectivelor comune si a schimbării sociale si sa reflecteze asupra acțiunilor respective, învățând din ele. Practica de abilitare a clientului reprezintă efortul de obținere a compatibilității între nevoi si resurse (Gould, 1987). în ceea ce privește intervenția efectiva, abilitarea persoanelor/grupurilor sociale deprivate de putere reprezintă ansamblul de tehnici si strategii prin care sunt reduse, eliminate, combătute si transformate valorizările negative practicate de categoriile influente ale societății (depozitarii puterii sociale) în defavoarea anumitor indivizi sau grupuri sociale. Promovarea unor valorizări negative în politicile si practicile instituționale se refera la discriminarea institutionalizata (e.g., rasismul institutionalizat, care reprezintă limitarea accesului la serviciile unei instituții sau la posturile 86 oferite în cadrul acelei instituții, pe criterii de apartenența rasiala). Institutionalizarea valorizărilor negative determina invizibilitatea atitudinilor discriminatorii în acel context instituțional. Deprivarea de putere este astfel înlocuita de absenta puterii pentru grupurile valorizate negativ (vezi si stigma, discriminare, excluziune sociala). Etape ale intervențiilor în vederea abilitării în cadrul procesului de e., indivizii sau grupurile dezavantajate vor parcurge următoarele etape: a. se vor considera ca având un rol determinant în soluționarea problemelor lor, renunțând la starea de dependenta si preluând un rol activ în controlul vieții lor; b. specialiștii cu care lucrează (asistenti sociali) vor fi acceptati ca parteneri, având anumite cunoștințe si deprinderi de care clientii se pot folosi; c. structurile de putere sunt privite ca fiind complexe si supuse schimbării. Practica de abilitare este construita pe cinci dimensiuni interpretative esențiale (Lee, 1994): - perspectiva istorica a oprimării, inclusiv istoria politicilor sociale în ceea ce privește grupurile oprimate; - perspectiva ecologica, cuprinzând cunoștințe despre potențialul individual de adaptare, putere, abuz si deprivare de putere, inegalități structurale si poluare socio- economica; - o perspectiva etnologica, perspec- tiva care contribuie la activarea cunoștințelor cu privire la efectele reale ale discriminării de rasa, de clasa si ale relațiilor dintre ele; - o perspectiva feminista, care accentuează în special oprimarea femeii, conceptualizând totodată fenomenul într-o voce unica, căutând unitatea conceptuala între concepte ca “personalul înseamnă politic”, si prezintă puterea în termeni nelimitati; - o perspectiva critica fata de orice forma de sistem opresiv, dezvoltând strategii de promovare a schimbării sociale. Empowermentul a fost dezvoltat în practica asistentei sociale cu categorii vulnerabile, dezavantajate: femei, populatii minoritare (în special populația de culoare în SUA), persoane cu dizabilitati, persoane lipsite de adapost, persoane cu probleme de sanatate mentala. Mai recent, practica empowermentului s-a extins, cuprinzând grupuri de adolescenti si familii dezavantajate. Are o aplicabilitate larga în Statele Unite si în Marea Britanie, contribuind la redefinirea asistentei sociale ca agent al schimbării. în România, termenul de empowerment este introdus într-un ritm mai lent, fiind oarecum familiar pentru cei care lucrează în domeniul științelor sociale (îndeosebi la nivel academic, neavând încă o aplicabilitate practica efectiva). Rolurile pe care un asistent social le preia în practica empowermentului sunt: instructor, respectiv consultant în ceea ce privește resursele, sensibili- zator al factorilor de putere (rolul acesta apare si în practica pledarii cauzei), facilitator, lider de grup, mediator, “broker” al puterii. în esența, dezvoltarea practicii empowermentului în asistenta sociala face parte din schimbarea de paradigma si trecerea de la modelul 87 Abuz instituțional > medical, centrat pe intervenția imediata, la modelul umanist, centrat pe client ca beneficiar al serviciilor. Practica empowermentului în asistenta sociala presupune o revizuire critica a atitudinilor si convingerilor despre sine si mediul socio-politic propriu, precum si o validare a experiențelor personale, o sporire a cunoștințelor si deprinderilor de gândire critica si stabilire a strategiilor de acțiune, asumarea unui rol activ în vederea schimbării personale si politice. Practica empowermentului se supra- pune la nivel macrosocial cu pledarea cauzei si constituie un suport esențial pentru acțiunile de lobby, grupurile de presiune fiind unul dintre rezultatele eficiente ale practicii empowermen- tului. ^Marciana Popescu & Gabriel Matauank Vezi si: stigma; excluziune sociala; pledarea cauzei; neajutorare învatata; discriminare; grupuri de interes Bibliografie selectiva: Bricker-Jenkins (1986); Deming (1984); Dunst (1988); Gutierrez, Parsons si Cox (1998); Lee (1994); Mickelson (1995); Rees (1991); Solomon (1976) Abuz instituțional A.i. se refera la folosirea discreționara si diferențiata a puterii instituției asupra (a) personalului angajat; (b) clientilor deserviti; limitarea accesului angajatilor în procesul de luare a deciziilor, limitarea sau retragerea discreționara a beneficiilor de drept, dezinformarea intenționata cu privire la drepturile angajatului, conform legilor statului de drept; exercitarea unor atitudini discriminatorii fata de (a) personalul instituției; (b) clientii deserviti, pe baza unor criterii de sex, vârsta, clasa sociala, apartenența etnica sau apartenența religioasa; plasarea intereselor instituției deasupra intereselor personalului angajat sau a clientilor deserviti. A.i. este exprimat în limbaj legislativ prin promulgarea unor legi si reglementari care sa faciliteze folosirea discreționara a puterii si autoritatii instituționale în defavoarea personalului angajat sau a clientilor deserviti. De asemenea, ansamblul de politici sociale care determina reglementarea condițiilor de munca poate facilita a.i. prin exprimări ambigue sau omisiuni în ceea ce privește drepturile angajatului. Reglementările prin care este limitat accesul individului la serviciile unei instituții reprezintă o alta forma de a.i. Conceptul de a.i. se mai utilizează si în raport cu tratamentul acordat copilului în instituțiile de ocrotire, instituțiile de educație sau instituțiile de sanatate, de către angajatii instituției respective. A.i. se poate manifesta prin (1) atitudini discriminatorii si diferențiate fata de copii, în funcție de sex, rasa, clasa sociala, apartenența religioasa, aparte- nența etnica; (2) neglijare fizica si psiho- emotionala a copilului, prin izolare intenționata si întărire a atitudinilor negative; (3) abuz fizic, psiho-emotional sau sexual, comis de angajatii instituției, respectiv de personalul implicat în ocrotirea si educarea copilului, prin exercitarea discreționara a puterii instituționale. ^Marciana Popescuk Vezi si: abuzul copilului; putere discreționara Bibliografie selectiva: Crosson-Tower (1999) 88 Abuzul copilului Imaginea copilului a parcurs schimbări semnificative de-a lungul istoriei, afec- tând, direct sau indirect, modul în care copilul a fost tratat în familie si în comunitate. De la regulamentele spar- tane, care promovează supraviețuirea celor puternici, condamnându-i pe cei mai vulnerabili, până la legalitatea infanticidului, care nu a fost declarat ilegal în dreptul roman decât în anul 318 e.n. (De Mause, 1976), copilul este prezentat ca proprietate a familiei, a comunității si implicit a societății din care face parte, bunăstarea sa depinzând de bunul plac al acestora. Societatea occidentala nu se prezintă cu o situație mult diferita, istoria si literatura descriind copilul ca fiind considerat un adult mai mic, caruia îi sunt atribuite toate responsabilitățile unei persoane adulte. Daca în timp imaginea copilului se schimba, si datorita noilor curente psihologice care definesc copilul după noi parametri, dar si datorita apariției mișcării pentru drepturile omului, care considera copilul ca un capitol special al preocupărilor de prim rang, anii 1990 ne pun în fata încheierii unei evoluții ciclice, copilul fiind din nou considerat responsabil si judecat după criteriile folosite în judecarea unei persoane adulte (mișcare începută în Marea Britanie, în 1993 - când, după omo- rârea lui James, se recomanda cobo- rârea vârstei de răspundere penala la 8 ani! - preluata si în unele state în Statele Unite, ca strategie de comba- tere a criminalității violente la copii si adolescenti). Cu toate acestea, în toate perioadele si în toate tipurile de socie- tate, în ciuda dinamicii normelor folo- site în creșterea si educarea copiilor, au existat întotdeauna familii care au pretuit copilul, înconjurându-l cu dra- goste si acordându-i o ocrotire paren- tala după cele mai înalte standarde (vezi Corby, 1993; Pollock, 1983). Istoric Atât timp cât copilul a fost definit prin raportare exclusiva la părinții sai, ca proprietate a acestora, părinții au avut drept de viata si de moarte asupra copiilor lor. Conceptele care predeter- mina atitudinea fata de copil sunt si în prezent îndelung controversate: drep- turile părinților si drepturile copilului, în aceasta perspectiva, societățile străvechi nu identifica drept abuziv nici un comportament al părintelui fata de copil (vezi Tower, 1989), iar pedeapsa corporala este acceptata, până târziu în secolul XX, ca o modalitate de educație si disciplinare a copilului. Acesta este motivul pentru care pedeapsa corporala este larg uzitata si în familie, si în școala, chiar si în prezent. Gradul de severitate a pedepsei corporale admise în limite legale variaza în timp. Astfel, în Statele Unite, în statul Massachusetts, în anul 1854 a fost promulgata o lege conform careia copiii în vârsta de peste 16 ani care îsi înjura sau îsi blesteama părinții pot fi condamnati la moarte, excepție făcând cazurile în care se dovedește un comportament de neglijare sau maltratare cruda a copilului, în dreptul părintelui acestuia (citat în Edwards si Hopps, 1995). în perioada revoluției industriale, copi- lul este considerat folositor, în măsură în care poate fi folosit ca forța de munca, fiind trimis sa muncească de la o vârsta foarte frageda (Kempe si Helfer, 1980). 89 Abuzul copilului Ratele mortalitatii infantile sunt direct corelate cu calitatea ocrotirii parentale, chiar daca intervin si alti factori (lipsa unor tratamente eficiente pentru epi- demiile de gripa, pojar si tuberculoza, specifice secolului al XlX-lea si chiar primei jumatati a secolului XX). în România, copilul este considerat purtătorul numelui familiei si deci apre- ciat în funcție de gen (băieții sunt cei care duc numele mai departe). Sigur, aceasta situație are valabilitate pentru familiile din clasele nobiliare sau pentru familiile bogate (unde transmiterea numelui este legata de transmiterea moștenirii). în familiile sarace, copilul merge la munca pământului împreuna cu părinții sai, deși acest fapt nu este resimțit ca o exploatare, familia în întregime fiind exploatata de boieri/ clasa conducătoare. Daca în alte zone ale lumii, istoria releva existenta unor comportamente abuzive fata de copil până spre jumatatea secolului al XX- lea, în România familia este prezentata în relatările istorice ca fiind un adapost pentru copil, în situațiile în care acesta este dorit, indiferent de starea materiala a familiei în care se naște. Mai mult, în situațiile în care familia nu poate păstră copilul, din diverse motive, adesea biserica si comunitatea locala îsi asuma responsabilitățile pentru creșterea copilului, acesta beneficiind de un mediu în care i se dezvolta sensul apartenenței la comunitatea locala. A doua jumătate a secolului XX aduce o schimbare de paradigma în ceea ce privește imaginea copilului în familie, ca si dreptul familiei de a decide numărul de copii pe care dorește sa îi aiba. Anul 1968 reprezintă un prim moment dramatic în schimbarea acestei paradigme, în acest an dându- se decretul prin care avortul este declarat ilegal, atasându-i-se sancțiuni drastice, iar numărul de copii într-o familie este impus prin lege, fiecare femeie de vârsta fertila fiind obligata la cel puțin patru nașteri. Educația contraceptiva dispare, iar mijloacele contraceptive devin un bun al pieței negre. Din acest moment, mortalitatea infan- tila creste - datorita încercărilor de în- trerupere a sarcinii si condițiilor din ce în ce mai precare de creștere a copilului. De asemenea, mortalitatea materna creste datorita extinderii avorturilor empirice, prin care se încearcă limitarea dimensiunii familiei. Creste si numărul copiilor nedoriti, iar atitudinea parentala este direct influențată de schimbarea de paradigma, copilul fiind perceput ca o datorie si chiar ca o povara. Instituțiile de ocrotire devin instituții “mamut” în care sunt abandonati în grija statului copiii facuti la directivele impuse. Deși pedeapsa corporala în instituțiile publice este interzisa, în familie rămâne un mod obișnuit de educare a copilului, agravându-se proporțional cu numărul de copii nedoriti si cu scăde- rea venitului familiei, cu creșterea numărului de copii. Accesul la educație este limitat, iar calitatea educației ele- mentare scade, datorita obligativității de promovare, dictate prin lege (fiind deci un deziderat politic, si nu o realitate obiectiva, care ar reflecta calitatea învățământului în scoli). Un alt fenomen atașat schimbării de paradigma este forma de neglijare a copilului cea mai larg răspândită în România socialista: “copiii cu cheile de gât”. Implicarea ambilor părinți în munca pentru întreținerea familiei si 90 calitatea ambigua a serviciilor de ocrotire a copilului (acestea dispărând cu desăvârșire pentru copiii de vârsta școlara) determina transferul responsabilității de ocrotire a copilului asupra străzii. Istoric vorbind, fenomenul abuzului copilului, deși un fenomen străvechi si întâlnit în toate timpurile si în toate societățile umane, devine o problema acuta pentru România în era comu- nista, fiind însă identificat ca atare doar după caderea blocului comunist. Am- plificarea fenomenului este deci explicata de lipsa mijloacelor legale de intervenție si promovarea politica a unei atitudini care pervertește ocrotirea parentala, prin intervenția fortata a statului în viata privata. Pe de alta parte, intervenția statului se oprește aici în situațiile în care copilul este expus unor pericole reale, statul respectând brusc intimitatea familiei, violata prin lege în momentul impunerii unui număr de copii, pe considerente politice. Definitii ale abuzului copilului Abuzul si neglijarea copilului sunt constructe legale, sociale si culturale asociate în mod esențial unui anumit timp si unui anumit loc. Ceea ce noi numim azi infanticid si deci maltratare a copilului în cel mai grav mod cu putinta era pentru populațiile antice o practica fireasca de restrângere a mărimii familiei si promovare a sanatatii speciei. Tot astfel, anumite practici si obiceiuri definite de noi ca abuz sunt tolerate si chiar încurajate în alte societăți. De aceea, este necesara stabilirea unei definitii general valabile, care sa alba în atentie promovarea interesului suprem al copilului si asigurarea bunăstării acestuia. Perspectiva legislativa definește abuzul ca fiind: “...va ta marea fizica sau psihica, abuzul sexual sau exploatarea, neglijarea sau maltratarea unui copil de către o persoana responsabila pentru ocrotirea copilului, în anumite circumstanțe care indica vatamarea sau amenințarea sanatatii si bunăstării copilului, conform prevederilor în vigoare; termenul de “persoana responsabila pentru ocroti- rea copilului” include orice angajat al unei instituții de ocrotire; si orice persoana angajata pentru a oferi servicii de ocrotire a copilului în afara familiei.” (Child Abuse Prevention and Treatment Act, 1974, amendat de Child Abuse Prevention, Adoption and Family Services Act, 1992 - 42 Sec. 5106g.)” în ceea ce privește perspectiva legis- lativa româneasca, conform Codului penal român, abuzul copilului apare definit ca privind „rele tratamente apli- cate minorului”, reprezentând: “...aplicarea, de către părinte sau de către persoana caruia copilul i-a fost încredințat, de masuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie grava dezvoltarea fizica, intelectuala sau morala a copilului. Include alungarea de acasa, expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, amenințarea grava, lipsirea de libertate, punerea minorului sa cerseasca, punerea unui minor sa practice prostituția, punerea minorului sa asiste la scene ori acte cu caracter obscen etc.” si, de asemenea, apar referiri la abuzul copilului în articolele referitoare la infracțiunile sexuale asupra minorilor. Totodată, legea privind protecția copilului aflat în dificultate face referiri la situațiile în care viata si sanatatea 91 copilului sunt amenințate, înglobând oarecum noțiunea de abuz în noțiunea de copil aflat în dificultate. Daca sanatatea sau dezvoltarea fizica a copilului sunt primejduite prin modul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuziva sau prin neglijenta grava în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori daca educarea, învatatura sau pregătirea profesionala a copilului nu se face în spiritul respectului fata de normele social-morale ale societății, se poate cere decăderea părintelui din drepturile părintești. Conform definițiilor existente, nu se face nici o delimitare conceptuala a di- feritelor forme de abuz. De asemenea, menționarea calificativului “grav/grava” determina încadrarea în criteriile de definire doar a formelor grave de maltratare, ceea ce face ca orice vata mare semnificativa care nu a atins nivelul maxim de gravitate sa nu fie luata în considerare si monitorizata, în condițiile prezentei legi. Forme de abuz (maltratare) al copilului: 1. Neglijarea copilului Literatura de specialitate definește termenul de neglijare a copilului în contextul unui continuum al ocrotirii copilului, care variaza de la ceea ce este considerat a fi standardul maxim al ocrotirii copilului, până la maltratare si abuz. Definirea neglijării se face prin raportare la responsabilitățile împărtă- șite de ocrotire a copilului, cu implica- rea tuturor actorilor comunitari respon- sabili (părinți, familie extinsa, comuni- tate si societate). în definirea neglijării copilului se tine seama de acele nevoi fundamentale de creștere si dezvoltare care, datorita omisiunii, inacțiunii sau neglijentei parintilor/persoanelor impli- cate în ocrotire, nu sunt satisfăcute (Zuravin, 1991). Neglijarea fizica este definita în legis- lația de protecție a copilului din Marea Britanie ca: Neglijarea persistenta sau severa a copilului sau eșecul de a-l proteja de orice eventuala expunere la vreun pericol, incluzând supunerea la frig si înfometare sau eșecul total de a asigura copilului minimul de ocrotire, având drept rezultat afectarea semnificativa a sanatatii si dezvoltării copilului, inclusiv sindromul nonorganic al întârzierii în dezvoltare (DHSS, 1991). Neglijarea reprezintă o forma pasiva de maltratare a copilului, determinata de omisiuni deliberate sau accidentale, dar cu o frecventa semnificativa, ale părinților sau persoanelor implicate în ocrotirea copilului, în ceea ce privește asumarea responsabilităților de ocro- tire a copilului, pentru satisfacerea ne- voilor fundamentale de creștere si dez- voltare. Termenul de „omisiune” vizea- ză (1) nesatisfacerea nevoilor bazale = deprivarea de hrana, îmbrăcăminte, adapost; (2) nesatisfacerea nevoilor de securitate = supraveghere neadecvata a copilului cu expunerea subsecventa a acestuia unor riscuri de vatamare; (3) nesatisfacerea nevoilor afective = neglijare emoționala; (4) nesatisface- rea nevoilor de dezvoltare = neglijare educaționala; (5) nesatisfacerea nevoi- lor de intervenție imediata = neglijarea sanatatii copilului; (6) nesatisfacerea nevoii de apartenența = neglijare co- munitara; omisiuni privind asigurarea bunăstării copilului la nivel instituțional = neglijare instituționala (vezi si abuz instituțional, Dubowitz, Black, Starr si Zuravin, 1993; Kadushin, 1988; Polansky, Hally si Polansky, 1975). 92 O forma intermediara a neglijării copi- lului, care implica intenționalitate si ac- țiune din partea părintelui, este aban- donul copilului. Abandonul copilului se poate concretiza în doua forme: (a) abandonul în fapt, pentru cazurile în care persoana responsabila pentru ocroirea copilului nu îsi asuma aceasta responsabilitate, părăsind copilul în spatii publice, instituții publice sau în grija unor persoane private. în Româ- nia, aceasta forma de abuz al copilului este definita în temeni legislativi si prin omisiunea de a lua contact cu copilul pentru o perioada de mai mult de 6 luni, în cazul în care acesta este plasat într-o instituție de ocrotire; (b) aban- donul emoțional al copilului intervine în momentul în care copilul nu benefi- ciază de ocrotire parentala, aparținând doar fizic părinților sau ocrotitorilor le- gali. Aceasta forma de abandon este mai greu de identificat, dar constituie un element esențial pentru stabilirea unor strategii coerente de protecție a copilului, având în vedere efectele de lunga durata care afecteaza dramatic dezvoltarea copilului. Un exemplu relevant de neglijare co- munitara si instituționala a copilului îl constituie „copiii străzii". Fenomen so- cial exploziv după 1990, prezenta co- piilor pe străzile marilor orașe, în cea mai mare parte datorita lipsei unui adapost stabil, atât din punct de ve- dere fizic, cât si din punct de vedere emoțional, este înglobat sub denu- mirea de „copii ai străzii”, categorie cu conotatii negative, subliniind lipsa oricăror factori comunitari sau institu- ționali care sa-si asume responsabili- tatea pentru ocrotirea acestor categorii de copii. Eșecul factorilor de decizie în protecția copilului se regăsește la nivel instituțional, în absenta unor servicii adecvate prin care sa se asigure con- dițiile fundamentale de creștere si dez- voltare pentru copiii abandonati „stră- zii”. Din punct de vedere conceptual, „copiii străzii” se regăsesc în definirea copilului abandonat, a copiilor lipsiti de adapost, a copiilor neglijati si a copiilor abuzați. Ca efect al lipsei totale de supraveghere, unii dintre acești copii apar mai târziu în categoria „delinc- ventei juvenile”, în timp ce altii se regă- sesc în rețelele de prostituție juvenila. Reducerea unui fenomen atât de com- plex la o eticheta peiorativa, cu poten- țial stigmatizant si discriminatoriu, re- prezintă un caz concret de neglijare comunitara si instituționala a copilului si incriminează toti factorii de decizie. 2. Abuzul fizic al copilului Abuzul fizic al copilului (maltratarea co- pilului) este definit în funcție de actele de agresiune comise asupra copilului, care au ca rezultat vatamarea fizica a copilului sau expunerea copilului unui risc de vatamare fizica. în Marea Brita- nie, legislația de protecție a copilului (Children Act, 1989) introduce un ter- men nou în definirea abuzului copilului: vatamare semnificativa. Acest termen se aplica definirii abuzului fizic, stabi- lind criteriile folosite în evaluarea unui comportament ca fiind abuziv, în func- ție de efectele pe care le are asupra bunăstării fizice si dezvoltării copilului. Abuzul fizic al copilului este definit ca fiind: Orice vatamare sau risc de vatamare fizica a copilului sau eșecul de a pre- veni suferința fizica produsa unui copil, incluzând otrăvirea intenționata, sufo- carea intenționata si sindromul Mun- chausen by proxi (DHHS, 1991). 93 Abuzul copilului Chase (1975) implica în definirea abu- zului copilului persoanele care vor fi considerate responsabile pentru mal- tratarea fizica a copilului: Abuzul fizic reprezintă vatamarea deli- berata si intenționata a unui copil, co- misa de o persoana care are copilul în ocrotire. Formele de manifestare ale abuzului fizic sunt: bataia, lovirea, arsuri cu țigara, oparirea cu apa fier- binte, strangularea, tortura fizica, crima. Literatura de specialitate oferă trei tipuri de definitii: (1) Din punct de vedere medical, abuzul fizic este definit prin raportare la gradul de severitate al vătămării fizice determinate: echimoze, leziuni, fracturi, arsuri, traumatisme. Comportamentele atașate abuzului fizic sunt incluse în categoria definita medical ca „sindro- mul copilului bătut” (Kempe), implicând gama consecințelor psihoemotionale ale abuzului fizic asupra copilului. Astfel, în paradigma medicala, abuzul fizic este definit în funcție de condiția copilului vatamat care se cere tratata si de starea psihica a părintelui agresor, care, de asemenea, solicita intervenția medicului. (2) Din punct de vedere legal, abuzul fizic este definit în funcție de intențio- nalitate, raportata la drepturile si res- ponsabilitățile stabilite prin lege pentru cei implicati. Astfel, copilul este definit ca fiind victima unui comportament abuziv, în timp ce părintele este fie agresor (prin încălcarea drepturilor co- pilului si nerespectarea responsabilită- ților personale fata de copil), fie com- plice (prin eșecul de a preveni abuzul sau de a denunța comportamentul abuziv fata de copil factorilor de deci- zie). Drepturile individuale devin chin- tesența abordării juridice. în legislația în vigoare în tara noastra, abuzul fizic este definit la nivelul Co- dului penal prin termenul de rele tra- tamente aplicate minorului. Termenii de definire se refera la: ...aplicarea, de către părinte sau de către persoana caruia copilul i-a fost încredințat, de masuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie grava dezvoltarea fizica, intelectuala sau morala a copilului. Include alun- garea de acasa, expunerea la îmbol- năvire, aplicarea de lovituri corpo- rale grave, amenințarea grava, lipsirea de libertate, punerea minorului sa cer- șească, punerea unui minor sa prac- tice prostituția, punerea minorului sa asiste la scene ori acte cu caracter ob- scen etc. O oarecare referire la abuzul fizic al copilului mai apare în Codul familiei si în Ordonanța Guvernului privind pro- tecția copilului aflat în dificultate nr. 26/1997, la articolele care stabilesc situațiile în care se procedează la decăderea din drepturile părintești. (3) A treia paradigma folosita în definirea abuzului fizic al copilului este cea oferita de asistenta sociala, în contextul careia abuzul fizic este definit în funcție de consecințele anticipate. Astfel, reechilibrarea sistemului familial devine centrul atenției, abuzul fizic fiind definit în termenii disfunctiilor relaționale. Etiologia abuzului fizic este analizata din diferite perspective teoretice, având în vedere complexitatea fenomenului si diversitatea punctelor de vedere existente. Abordările psihopatologice explica abuzul fizic în funcție de personalitatea părintelui agresor (modelul psihodina- 94 mic - Factor si Wolfe, 1990), tulburările de sanatate mentala ale părintelui agresor (modelul bolii psihice - Justice si Justice, 1976) sau prin elementele temperamentale caracteristice părinte- lui agresor (modelul trasaturilor tempe- ramentale - Delsordo, 1963; Boisvert, 1974). Abordările interactionale propun doua tipologii în explicarea abuzului fizic: tipologia părintelui agresor vs. tipologia copilului abuzat. Un rol esențial îl are percepția si așteptările părintelui agre- sor asupra copilului abuzat, la aceasta adaugându-se evenimentele circum- stanțiale care afecteaza fixarea atașa- mentului parinte-copil (Martin, 1976; Tzeng et al., 1991). Abordarea structurala analizeaza etio- logia abuzului fizic din perspectiva mo- delelor parentale disfunctionale, identi- ficând patru tipuri de familii de risc: familia contopită, familia detasata, copilul parentificat, si familia cu „tap ispășitor”, în care se procedează practic la blamarea victimei (Karpel si Straus, 1983; Tzeng etal., 1991). Modelul ecosistemic procedează la identificarea si analizarea factorilor de mediu care intervin în declanșarea si menținerea comportamentului abuziv (ex., deficitul de educație; saracia; ra- sismul, șomajul, stresul ocupational etc.-Gil, 1986). Modelul învățării sociale explica abuzul copilului prin raportarea la anumite comportamente învatate, în ceea ce privește comunicarea, disciplinarea, stabilirea regulilor, exprimarea emoționala, etc. Lipsa încrederii în sine devine un factor determinant în iterarea unor comportamente abuzive (Justice si Justice, 1976). Modelul socio-psihologic pune în discuție contribuția unor factori ca, șomajul, conflictele maritale, izolarea sociala, apariția unor copii nedoriti, numărul prea mare de copii, existenta unui copil/membru al familiei cu dizabilitati sau cu probleme de sanatate psihica etc. la declanșarea unor comportamente abuzive (Gelles, 1973). Modelul psihosocial: abuzul fizic este rezultatul unui sistem de interacțiuni la nivelul cuplului parental, între părinte si copil, între copil si mediul sau de dez- voltare, între părinte si mediul de dez- voltare si între părinte si societate (Justice si Justice, 1976). Din aceasta perspectiva, abuzul reprezintă rezulta- tul unui sistem complex de variabile, puternic interrelationate, având un rol determinant în sistemul familial în care se dezvolta agresorul si copilul abuzat. 3. Abuzul sexual în termeni generali, abuzul sexual este definit în Enciclopedia de Asistenta Sociala (Social Work Encyclopedia) ca fiind orice contact fortat, manipulat sau obtinut prin persuadare psihica, cu un copil, de către o persoana adulta (dife- rența de vârsta între copil si persoana adulta fiind în general estimata la cel puțin 5 ani, pentru a defini abuzul din perspectiva unui raport de putere - n.a.) responsabila pentru ocrotirea acestuia, în scopul obținerii unei gratifi- cari sexuale de către persoana adulta. Conceptul de abuz, în sine, operează cu o serie de termeni determinanti: (1) relație = interacțiunea stabilita între co- pilul abuzat si persoana abuzatoare se bazeaza pe existenta unei reiatii apro- piate, abuzul constând în fapt în viola- rea încrederii stabilite pe baza acestei reiatii; (2) intimitate personala = abuzul consta în încălcarea granițelor perso- 95 nale, în baza unui raport de putere; (3) raport de putere = abuzul este facilitat de existenta unor reiatii inegale, raportul de putere fiind cu atât mai intens cu cât relația între victima si agresor este mai apropiata. Boszormeny-Nagy si Spark (1984) redefinesc abuzul sexual al copilului în familie în baza loialităților invizibile stabilite între parintele/persoana abu- zatoare si copilul abuzat. Astfel, abuzul este perpetuat, în măsură în care copilul protejează prin tăcere relațiile intrafamiliale. Exista câteva puncte critice de luat în considerare în definirea abuzului sexual: • intenționalitatea actului, în vede- rea obținerii gratificarii sexuale; • frecventa actului; • asocierea actului abuziv cu impunerea relației de putere. în funcție de natura relației dintre agre- sor si copilul abuzat, abuzul sexual poate fi intrafamilial sau extrafamilial. în limbaj juridic, abuzul sexual intra- familial, finalizat prin contact sexual, (genital sau anal) este numit incest si este incriminat în aproape toate socie- tățile moderne. în România, incestul este considerat infracțiune si sancțio- nat prin lege. Gama de comportamente care pot fi considerate abuzive este însă mult mai larga. în literatura de specialitate, abu- zul sexual cuprinde o gama larga de comportamente sexuale neconsensua- le, care implica copii. Sunt incluse aici toate tipurile de acte sexuale comise prin forța sau amenințarea cu forța si activitatile sexuale comise de un adult sau un copil aflat la o diferența de vârsta semnificativa de copilul agresat. Comportamentele sexuale includ pe- netrare vaginala, orala sau anala, atin- geri sexuale, voyeurism, si expunere a organelor genitale, ca si expunerea copilului la anumite materiale porno- grafice sau obiecte erotice. Caracte- ristica definitorie a abuzului sexual este ca copilul nu consimte si nici nu poate consimți la actul sexual la care este supus, datorita diferentelor sem- nificative de putere, date de vârsta, mărime fizica, cunoștințe si poziție în relația cu agresorul. Codul penal român identifica o serie de comportamente, incluse în categoria infracțiunilor sexuale, care pot constitui abuz sexual. Cu toate acestea, multe comportamente rămân în afara definiției juridice folosite de codul penal. Legislația Statelor Unite folosește următoarea definiție juridica a abuzului sexual: Abuzul sexual = (1) folosirea, persua- darea, inducerea, impunerea sau con- strângerea unui copil de a se angaja în orice fel de conduita sexuala (sau o simulare a unei altfel de conduite) cu scopul producerii unei imagini vizuale a unei asemenea conduite; (2) violul, molestarea, prostituția sau orice alta forma de exploatare sexuala a copilului sau relația incestuoasa cu un copil, în anumite circumstanțe în care sanatatea si bunăstarea copilului sunt afectate sau amenințate (Child Abuse Prevention and Treatment Act 42, amendat de Public Law 98-457, la Congresul al 98-lea, 9 octombrie 1984). Abuzul sexual se refera deci la „orice experiența sexuala în copilărie care afecteaza sau ar putea afecta dezvol- tarea sanatoasa a copilului” (National Center on Child Abuse and Neglect, 1985, p. 3). 96 Exploatarea sexuala a copilului se refera la constrângerea sau manipu- larea copilului în a participa la anumite experiențe sexuale care au un scop comercial (realizarea de materiale pornografice, implicarea copilului în rețele de prostituție juvenila). Violul unui copil este definit ca fiind acel act de penetrare a corpului copilului de către o persoana adulta - definiția cuprinzând astfel mai mult decât ceea ce se înțelege în mod tradițional prin penetrare: penetrare genitala, orala, anala, manuala. Pedofilia este definita în Codul penal român si în manualele de psihiatrie ca reprezentând obținerea gratificarii sexuale de către o persoana adulta, de la un minor. Considerata ca fiind o dis- functie sexuala, în contextul careia ori- entarea sexuala primara a adultului este fata de copii, reprezintă una dintre formele de abuz sexual extrafamilial, recunoscute si sancționate prin lege. Pederastia reprezintă relația sexuala dintre un barbat si un copil de sex masculin. 4. Abuzul psihoemotional Reprezintă forma de abuz cea mai dificil de identificat. în fapt, abuzul psihoemotional însoteste toate cele- lalte forme de abuz. Mesajele trans- mise unui copil, prin care identitatea si valoarea sa sunt atacate lașa traume mult mai grave decât loviturile fizice. Neglijarea emoționala impietează asu- pra formarii atașamentului, creând pre- mise pentru victimizarea ulterioara a copilului. Abuzul psihoemotional inclu- de agresivitate verbala sau emoționala, amenințări sau respingere si izolare, cu rol punitiv. Neglijarea emoționala se refera la lipsa de afectivitate, inconsistenta relației afective, refuzul de a oferi protecție adecvata copilului sau acceptarea unor comportamente maladaptative ale copilului, ca de exemplu, delincventa sau abuzul de droguri (conform Crosson-Tower, 1999, p. 206). Operationalizarea definiției abuzului psihoemotional a dus la definirea următoarelor forme de abuz (comportamente abuzive) (Crosson- Tower, 1999; Wiehe, 1990): Respingere = persoana adulta aflata în rol de ocrotire fata de copil refuza sa recunoască valoarea copilului si legitimitatea nevoilor sale; Izolare = persoana adulta aflata în rol de ocrotire fata de copil izolează copilul de orice experiențe normale, împiedicându-l în stabilirea unor reiatii de prietenie si facându-l sa creada ca este singurul din întregul univers; Terorizare = persoana adulta aflata în rol de ocrotire fata de copil ataca verbal copilul, creeaza un climat de frica, tiranizează si sperie copilul, inoculându-i convingerea ca lumea este capricioasa si ostila; Ignorare = persoana adulta aflata în rol de ocrotire fata de copil depri- veaza copilul de orice stimulare esențiala, oprindu-i creșterea emo- ționala si dezvoltarea intelectuala; Corupere = persoana adulta aflata în rol de ocrotire fata de copil sociali- zează copilul în mod disfunctional, stimulându-l sa se angajeze în comportamente distructive si anti- sociale, reîntarind tendințele de- viante si dezabilitând copilul fata de orice experiența sociala normala; Distrugerea obiectelor personale; 97 Torturarea si distrugerea animalelor care aparțin copilului. Abuzul psihologic consta în: (1) tortura psihologica; (2) teroare psihologica; (3) vatamare psihica; (4) abandon psiho- logic (indisponibilitatea emoționala a persoanei adulte aflate în rol de ocrotire - O’Haggan, 1993). Nu este clara delimitarea între abuzul psihologic si cel emoțional, cele doua fiind relationate. Cu toate acestea, abuzul emoțional poate fi definit ca acel răspuns comportamental emoțio- nal inadecvat, susținut si repetat, la exprimările emoționale ale copilului si implicit la manifestările comportamen- tale ale acestuia. Abuzul psihologic constituie acel comportament inadec- vat, susținut si repetat, care distruge sau reduce în mod substanțial poten- țialul de creativitate si dezvoltare a unor abilitati mentale esențiale ale copilului - incluzând inteligenta, memoria, recunoașterea, percepția, atentia, limbajul si dezvoltarea morala (O’Haggan,1993). în România, în absenta unor legi foarte specifice si în contextul unor servicii sociale insuficient dezvoltate, abuzul copilului este redus la forma sa fizica, fiind definit strict medical, din perspec- tiva gravitatii leziunilor înregistrate. De asemenea, sunt sancționate formele extreme de abuz sexual (incest, viol, pedofilie). Explozia numerica a cazuri- lor de abuz fizic, încadrate din punct de vedere legal la vătămări corporale gra- ve, lovituri cauzatoare de moarte, pruncucidere sau omor calificat, con- stituie o expresie a insuficientei strate- giilor existente pentru prevenirea cazu- rilor de abuz si pentru protecția adec- vata a copilului în familia sa. Politicile sociale de suport al familiei si copilului sunt responsabile pentru mo- nitorizarea eficienta si corecta a cazu- rilor de abuz (prin înregistrare cores- punzătoare), pregătirea unui personal calificat pentru intervențiile în cazurile de abuz al copilului (asistenti sociali, psihologi, cadre medicale si educatori), elaborarea unor regulamente instituțio- nale clare, prin care sa fie menționate responsabilitățile flecarul actor social implicat, si dezvoltarea unor servicii alternative de protecție a copilului, pen- tru situațiile în care copilul este expus abuzului sau riscului de abuz în propria sa familie. ^Marciana Popescuk Vezi si: violenta domestica Bibliografie selectiva: Edwards si Hopps (1996); Crosson-Tower (1999); Corby (1993) Acreditarea serviciilor de sanatate A. este o metoda din ce în ce mai agreata de evaluare a calitatii ser- viciilor furnizate de o persoana, un grup sau o instituție sanitara. în cazul serviciilor de sanatate, acredi- tarea oferă un sistem complex de apreciere din exterior, având trei mari obiective: - sa ofere siguranța populației în legătură cu serviciile acreditate printr-un proces cuprinzător si o decizie corecta; - sa ofere informatii corecte despre performanta serviciului acreditat tuturor pârtilor interesate; - sa conțină un proces care sa sti- muleze si sa motiveze organizațiile si pe practicieni în activitatea lor 98 îndreptată spre satisfacția populației printr-o înalta calitate a serviciilor lor. Acreditarea este un program care poate fi voluntar sau obligatoriu, în funcție de reglementările specifice unei tari; în consecința, procesul de acreditare este atribuția unei instituții private sau publice. Acreditarea îsi propune: - sa stabilească nivelul calitatii îngrijirilor acordate de o instituție medicala; - sa anticipeze daca instituția în cauza va oferi îngrijiri de o calitate acceptabila în viitor; - sa creasca oferta de îngrijiri a instituției; - sa recunoască, atât în cadrul instituției, cât si fata de populație, ca aceasta oferă îngrijiri de sanatate cel puțin la un nivel acceptabil de calitate. Finalitatea procesului de acreditare consta în creșterea calitatii serviciilor medicale si a satisfacției pacientului. ^Cristian Vladescuk Vezi si: evaluarea programelor sociale Bibliografie selectiva: Ellencweig (1992) Actori sociali implicati în protecția copilului în dificultate în România Actorii sociali reprezintă totalitatea in- stituțiilor guvernamentale si neguver- namentale care joaca un rol determi- nant în protecția copilului în dificultate. Până la începutul anului 1997, sistemul de protecție a copilului aflat în difi- cultate instituit în 1970 si, respectiv, actorii sociali implicati în protecția copi- lului în dificultate au ramas neschim- bati, deși, începând din anul 1990, o data cu schimbarea regimului politic, România îsi afirmase intenția unei schimbări prin ratificarea în 1990 a Convenției ONU privind drepturile copilului si prin includerea în Constituția României a principiului care garanteaza libera dezvoltare a personalității umane: “Copiii se bucura de un regim special de protecție si de asistenta în realizarea drepturilor lor”. Vechiul sistem de protecție a copilului aflat în dificultate care a funcționat până în 1997 era favorabil ocrotirii copilului în instituții rezidențiale. Comisia pentru Ocrotirea Minorului (COM) era instanța administrativa județeană, autorizata sa hotarasca adoptarea unei masuri de protecție a copilului în dificultate. Ministerul Sanatatii, Ministerul Educației Naționale, Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap asigurau protecția sociala a copilului în dificultate în instituții rezidențiale de ocrotire separate artificial, pe criteriul vârstei, al tipului sau gradului de handicap (leagane, case de copii, camine-spital, centre de recuperare pentru distrofici, centre de recuperare neuropsihiatrica infantila). în martie 1997 a fost inițiata schim- barea sistemului de protecție a copi- lului în dificultate, de la un sistem cen- trat pe instituție către un sistem orien- tat pe protecția în familie a copilului. Responsabilitatea de a asigura copilu- lui aflat în dificultate protecție si asis- tenta în realizarea si în exercitarea co- respunzătoare a drepturilor sale revine, în primul rând, colectivității locale din care acesta face parte. Consiliul județean si consiliile locale ale sec- 99 toarelor municipiului București stabilesc masuri de protecție a copilului aflat în dificultate si asigura aplicarea corespunzătoare a acestora. Pentru exercitarea acestor activitati, consiliul județean sau consiliile locale ale sectoarelor municipiului București organizează Comisia pentru Protecția Copilului si Serviciul public specializat pentru protecția copilului. Consiliul județean, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului București cola- borează pentru realizarea atribuțiilor ce le revin pentru protecția copilului cu serviciile deconcentrate ale minis- terelor (Ministerul Muncii si Protecției Sociale, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sanatatii, Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, Ministerul de Interne) si cu organisme- le private autorizate de către Comisia pentru Protecția Copilului sa desfă- șoare activitati de protecție a copilului (organizatii neguvernamentale - ONG). Comisia pentru Protecția Copilului este organ de specialitate al consiliului județean, respectiv al consiliului local al sectoarelor municipiului București, cu activitate decizionala în domeniul protecției copilului aflat în dificultate si al protecției drepturilor copilului prin adopție. Comisia pentru Protecția Co- pilului reprezintă autoritatea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București. Hotărârea Comisiei pentru Protecția Copilului este executorie si poate fi atacata la judecătoria teritoriala com- petenta. Comisia pentru Protecția Co- pilului este compusa din specialiști ai serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Sanatatii, Ministerului Educației Naționale, Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap, Ministerului de Interne, Ministerului Muncii si Protecției Sociale, specialiști în domeniul protecției copilului de la nivel local sau din cadrul organizațiilor neguvernamentale. Serviciul public specializat pentru protecția copilului funcționează ca instituție publica de interes județean, respectiv local, cu personalitate juridi- ca. Serviciul public specializat pentru protecția copilului analizeaza situația copiilor aflati în dificultate, propune comisiei masurile de protecție a copilului aflat în dificultate si asigura aplicarea corespunzătoare a acestora. Serviciul public specializat pentru protecția copilului asigura copiilor aflati în dificultate protecție si asistenta în realizarea si exercitarea drepturilor lor si acorda sprijin si asistenta părinților pentru prevenirea situațiilor ce pun în pericol securitatea si dezvoltarea copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului are în structura sa organizatorica servicii care asigura protecția speciala a copilului aflat în dificultate (ex., serviciul de ancheta psihosociala si asistenta a copilului pentru exercitarea dreptului sau la exprimarea libera a opiniei sale, serviciul de asistenta si sprijin pentru prevenirea situațiilor ce pun în pericol securitatea si dezvoltarea copilului, serviciul de protecție de tip rezidențial a copilului, care are în compunere instituțiile rezidențiale pentru protecția copilului reorganizate în centre de plasament după 1997, serviciul de protecție de tip familial a copilului, serviciul pentru protecție în regim de urgenta a copilului, serviciul pentru protecția copilului delincvent etc.). Autoritățile administrației publice locale de pe teritoriul județului colabo- 700 reaza cu serviciul public județean în activitatea de protecție a copilului aflat în dificultate. La nivelul unităților admi- nistrativ-teritoriale ale județului sunt organizate servicii specializate cu atri- buții în domeniul autoritatii tutelare si protecției drepturilor copilului (centre maternale, centre de îngrijire de zi, centre de consiliere si sprijin pentru părinți, servicii de monitorizare, asis- tenta si sprijin al femeii gravide predis- puse sa îsi abandoneze copilul, centre de îngrijire si recuperare de zi pentru copilul cu handicap, centre de pre- gătire si sprijin al reintegrării si integră- rii copilului în familie, centre de asis- tenta si sprijin pentru readaptarea psi- hologica a copilului cu probleme psiho- sociale, servicii de orientare, suprave- ghere si sprijinire a reintegrării sociale a copilului delincvent, servicii de asis- tenta a copilului pentru exercitarea dreptului sau la exprimarea libera a opiniei sale. Organismele private autorizate sa des- fășoare activitati de protecție a co- pilului (organizatii neguvernamentale) reprezintă structuri ale sectorului non- profit autorizate de Comisia de Pro- tecție a Copilului sa desfasoare acti- vitati de protecție a copilului. Spre deo- sebire de toate statele occidentale, în România sectorul neguvernamental a fost aproape inexistent până în 1990. După 1990, sectorul neguvernamental a cunoscut o reala dezvoltare. Sectorul unde organizațiile neguvernamentale s-au implicat în modul cel mai activ este cel al protecției copilului. Organis- mele neguvernamentale sunt parteneri egali ai autoritatilor publice locale în protecția copilului, sunt reprezentate în Comisiile pentru Protecția Copilului si pot organiza servicii pentru protecția copilului în dificultate. La sfârșitul anului 1998 funcționau în România un număr de 292 de organizatii autorizate de Comisia de Protecție a Copilului sa desfasoare activitati de protecție a copilului. Agenția Naționala pentru Protecția Drepturilor Copilului, organism în subordinea guvernului, are responsa- bilitatea elaborării, coordonării si moni- torizării politicilor în domeniul protecției drepturilor copilului. Agenția Naționala pentru Protecția Copilului îndeplinește funcții de strategie, reglementare, administrare, reprezentare si autoritate de stat la nivel central pentru întreaga problematica a respectării drepturilor copilului. Comitetul Român pentru Adopții, organ în subordinea guvernului, cu atri- buții în supravegherea si sprijinirea acțiunilor de protecție a drepturilor co- pilului prin adopție si a realizării coope- rării internaționale în domeniu. Comi- tetul Român pentru Adopții este auto- ritatea centrala româna însărcinata sa aduca la îndeplinire obligațiile prevă- zute de Convenția asupra protecției copiilor si cooperării în materia adopției internaționale, încheiata la Haga în 1993 si ratificata de România prin Legea nr. 84 din 1994. ^Nina Petrek Vezi si: centru de plasament; instituții rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate; adopție Adopție Adopția este o măsură speciala de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adopta si copil, precum si rudenia dintre copil si rudele adoptatorului. Adopția se face numai pentru proteja- 707 rea intereselor superioare ale copilului. Adopția îsi produce efectele de la data rămânerii irevocabile a hotărârii jude- cătorești. în momentul stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil si părinții sai naturali încetează. în România, încuviințarea adopției este de competenta instanțelor judecăto- rești si este susținuta de Comitetul Ro- mân de Adopții, organ în subordinea guvernului, cu atribuții pentru suprave- gherea si sprijinirea acțiunilor de protecție a copilului prin adopție si cooperarea internaționala în domeniul adopției. Cererea persoanei sau a familiei care dorește sa adopte un copil este trans- misa de Comitetul Român de Adopții instanței judecătorești competente, prin intermediul serviciului public specializat pentru protecția copilului sau al unui organism privat autorizat sa desfă- șoare activitati de protecție a copilului prin adopție. Comisia Județeană pen- tru Protecția Copilului acorda atestatul de familie adoptiva la cererea unei familii sau persoane daca constata ca aceasta prezintă condiții materiale si garantii morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Comisia pentru Protecția Copilului poate încredința copilul în vederea adopției unei familii sau persoane cu atestat de familie adoptiva daca condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite. începând cu anul 1997, în România în- cuviințarea adopției se realizează con- form OUG nr. 25 din 1997, iar anual instanțele judecătorești încuviințează aproximativ 4.000 de adopții, din care 1/3 sunt adopții naționale. Legislația permisiva în materia adop- ției, existenta în special până în anul 1991, a permis realizarea în anii 1990- 1991 a unui număr de peste 10.000 de adopții internaționale, fara obligația tarilor adoptive de a urmări dezvoltarea si integrarea copilului în noile familii, copilul fiind obiect de trafic si câștiguri ilicite. Adopția naționala era complet descurajata. Actele normative adoptate după 1991 (Legea nr. 11 din 1990 privind încuvin- tarea adopției, modificata prin Legea nr. 48 din 1991 si Legea nr. 65 din 1995 si Legea nr. 47 din 1993 privind declararea judecătoreasca a abando- nului) nu au modificat mult aceasta situație, copiii rămânând în multe cazuri sursa de profit pentru intermediari sau pentru părinți, chiar daca în aceasta perioada a fost înființat Comitetul Român de Adopții (1993) în scopul supravegherii si sprijinirii acțiunilor de ocrotire a minorilor prin adopție si al realizării cooperării internaționale în aceasta materie. Reglementările introduse în perioada 1990-1995 prevedeau prioritatea adopțiilor naționale fata de adopțiile Internationale. Datele statistice existente în literatura de specialitate referitoare la aceasta perioada prezintă un număr aproximativ egal de adopții naționale si internaționale (în 1994, 2.792 de adopții naționale si 2.038 de adopții internaționale, în 1995, 2.389 de adopții de naționale si 1.789 de adopții internaționale, iar în 1996, 1.005 adopții naționale si 1.315 adopții internaționale). Deși noua legislație privind adopția, adoptata în 1997, prevede respectarea convențiilor Internationale ratificate de România, în principal Convenția ONU privind drep- turile copilului si Convenția de la Haga asupra protecției copiilor si cooperării în materia adopției internaționale, prac- tica a dovedit ca sistemul nou creat 702 trebuie îmbunatatit, în sensul adoptării unei metodologii de aplicare coerente, al acordării unei reale întâietati si sus- țineri pentru adopția naționala si care sa evite orice suspiciune privind neres- pectarea drepturilor copilului. ^Nina Petrek Vezi si: familie adoptiva; încredințare în vederea adopției; copil în dificultate; abandonul copilului Advocacy Vezi pledarea cauzei Agenția Naționala pentru Locuințe (ANL) Agenție guvernamentala româneasca, cu autonomie financiara, care are ca obiectiv realizarea unor montaje finan- ciare, precum si atragerea si adminis- trarea resurselor pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea si extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de în- chiriere. Din resursele ANL se acorda credite garantate prin constituirea de ipoteci asupra imobilului (vezi ipoteca imobiliara). Este o instituție de interes public (non- profit) ce a fost creata în scopul princi- pal de a dezvolta construcția de locuin- țe la nivel național. Funcționează înce- pând cu 15 septembrie 1999 (conform Legii nr. 152/1998). Acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru construirea de locuințe, garantate prin ipoteci privilegiate, era unul din obiectivele Casei Autonome a Construcțiilor, instituție înființata în Ro- mânia anului 1930. Multe din principiile de funcționare si organizare ale actualei Agentii Naționale pentru Locuințe se regăsesc în cadrul acestei instituții, deși scopul Casei Autonome a Construcțiilor era unul mai bine directionat social: “a înlesni populației cu mijloace mărginite dobândirea de cămine proprii” (Legea nr. 128/1930). Atingerea acestui obiectiv se realiza prin masuri precum: sprijinirea populației pentru construirea, cumpărarea doar a locuințelor de tip popular si economic; facilitati pentru persoanele care au cel puțin doi copii minori prin subvenționarea ratelor dobânzilor si prin utilizarea a cel puțin 60% din fonduri pentru aceste persoane; acordarea a 65% din fonduri pentru funcționarii publici si pentru pensionari; stabilirea unor limite superioare ale veniturilor solicitantilor. Specific este faptul ca, în privința avan- sului cerut de către Casa Autonoma a Construcțiilor, în loc de numerar, solici- tatorii puteau oferi ca aport personal terenuri sau materiale de construcție de valoare egala, iar în cadrul aceleiași categorii de “îndreptățiți” se vor prefera acele persoane care poseda un aport personal mai mare. Resursele ANL se constituie în princi- pal din: alocari de la bugetul de stat, dobânzi la creditele acordate, venituri din plasamente în titluri de stat si de- pozite bancare, emisiuni de obligațiuni garantate de stat etc. în plus, guvernul a aprobat în februarie 1999 garantarea unui credit extern în valoare de 300 milioane de dolari SUA, destinat ANL, pentru investitii în construcția de lo- cuințe; licitația pentru acest credit este în curs de desfășurare. Ulterior, ANL se va baza pe resurse autofinantate. Activitatea ANL se desfasoara pe patru programe distincte: 1) compararea de 103 locuințe; 2) construcția de locuințe; 3) reabilitarea locuințelor; 4) extinderea locuințelor. în acord cu scopul creării ANL, acela al dezvoltării construcției de locuințe, mare parte a fondurilor existente sunt destinate în prezent pentru programul construcției de locuințe. Creditele pentru construcția de locuințe se acorda pe o perioada de rambursare de până la 25 de ani, iar terminarea construcției se realizează în 12 luni de la încheierea contractului. Principalele facilitati oferite de ANL ar fi: o rata a dobânzii mai mica decât rata medie a dobânzii pe piața financiar-bancara; terenuri gratuite pentru construcții; scutire de impozitul pe clădire si teren pe întreaga perioada de rambursare a creditului. Stabilirea criteriilor si condițiilor de acordare a creditelor revine ANL. Exis- ta o susținere a populației tinere, sub 35 de ani, prin faptul ca marea parte a fondurilor este alocata acordării de cre- dite pentru acest segment de popu- lație; rațiunile se găsesc si în numărul mare de solicitări venite din partea acestora (aproximativ 70% din numărul cererilor depuse). Exista facilitati pentru tinerii sub 35 de ani în sensul obligativității constituirii unui avans de numai 10% comparativ cu cel de 20% pentru persoanele de peste 35 de ani. De asemenea, nivelul dobânzii este de 7% pe an pentru împrumutatii cu vârsta sub 35 de ani comparativ cu 9% pentru cei de peste 35 de ani, aplicata la valoarea în euro a creditului (1999). Criteriile de ierarhizare a solicitantilor de locuințe cuprind atât aspecte finan- ciare (cuantum avans, durata de ram- bursare), cât si aspecte sociale (stare civila, persoane avute în întreținere, situația locativa etc.). Având în vedere resursele limitate în faza de început (2000), precum si perspectiva autofi- nanțării, criteriile financiare au o pon- dere mai mare în prezent. Avansuri mari depuse de populație înseamnă si o creștere a resurselor ANL si astfel posibilitatea demarării mai multor con- strucții de locuințe în faza imediat următoare, posibilitatea acordării mai multor credite pentru construcția sau cumpărarea unei locuințe. Faptul ca persoanele cu venituri mai ridicate sunt cei ce beneficiază într-o prima faza de credite de la ANL poate constitui un factor de erodare a creditului social a- cordat acestei instituții. Trebuie avut în vedere însă si ceea ce se arata într-un studiu recent (Voicu si Noica, 2000): aplicația către Agenție înseamnă si utilizarea unui aranjament financiar nou - creditul ipotecar; folosirea opti- mala a acestuia presupune o adaptare corecta a nevoilor la posibilități si o evaluare corecta a capacitatii de plata. Cei ce reusesc acest lucru par a fi, în primul rând, cei cu venituri mai mari decât media si mai bine educati. Atât timp cât funcționarea cu succes a ANL depinde de atragerea unui număr mare de deponenti si deci si de o încredere a populației în Agenție, eventuale sus- piciuni legate de modul de distribuire a locuințelor, legate de posibilitățile celor cu venituri mai scăzute de a accede la o locuința, trebuie înlăturate, iar trans- parenta si informarea constanta a opiniei publice pot ajuta în acest sens. Aceeași sursa (Voicu si Noica, 2000) lanseaza ideea ca, pe termen lung, buna funcționare a ANL poate avea un efect indirect de sprijinire a celor mai sărăci în obținerea unei locuințe, prin crearea unui ciclu de achiziționare si vindere de locuințe: cei care acced la o 704 locuința prin ANL eliberează locuințele lor mai vechi care pot fi tranzacționale pe piața libera sau închiriate unor per- soane cu venituri mai reduse. Trebuie menționat faptul ca ANL permite si economisirea în vederea obținerii unui credit, prin faptul ca persoanele pot realiza un precontract în vederea strângerii avansului minim de 20%. Problemele cu care se confrunta ANL în prezent tin si de aspectele specifice unei bune dezvoltări a pieței ipotecare. Implicarea băncilor este destul de re- dusa datorita termenului lung presupus de sistemul ipotecar. Riscul nerambur- sarii creditului este unul destul de mare în condițiile economiei din România, acest fapt având ca efect, pe lângă o prudenta excesiva din partea instituții- lor finanțatoare, si o prudenta din par- tea populației în a contracta credite pe termen lung. O buna funcționare a ANL presupune si creșterea cooperării din partea administrațiilor locale, în sensul punerii la dispoziția ANL, gratuit, a te- renurilor pentru construcții. Clarificarea proprietății terenurilor ar fi un element important în sensul acestei cooperări, într-o prima faza (până la sfârșitul anu- lui 2000), a început construcția a apro- ximativ 520 de locuințe în Brașov, București, Constanta, lași, Sibiu, Timiș si Târgu Mureș; în privința cumpărării, creditele acordate sunt în număr de 150 (2000). Astfel, s-ar putea spune ca ANL este un aranjament instituțional nou creat, prin intermediul caruia devin opera- ționale doua din obiectivele politicii de locuire din România de după 1996: relansarea construcției de locuințe si dezvoltarea pieței ipotecare pentru in- vestitii imobiliare. în pachetul de facili- tati oferite tuturor solicitantilor de cre- dite ipotecare se regăsesc câteva masuri specifice de susținere în acest demers a populației tinere, sub 35 de ani. JRuxandra Noicak Vezi si: ipoteca imobiliara Bibliografie selectiva: Legea nr. 128/1930; Legea nr. 152/1998; Voicu si Noica (2000) Alternative la institutionalizare Conceptul a fost elaborat în contextul promovării politicii de dezinstitutionali- zare, definind strategia de înlocuire a instituțiilor de tip închis cu servicii alternative. în România, conceptul este dezvoltat în special în domeniul pro- tecției copilului, în vederea respectării dreptului fiecărui copil la o familie sau la un mediu cât mai apropiat de mediul familial, optim pentru creșterea si dez- voltarea copilului (conform Convenției ONU privind Drepturile Copilului, docu- ment ratificat de România în 1992). Contrar tendinței tradiționale de sepa- rare a categoriilor de populație cu anu- mite probleme de restul populației si politicilor de protecție sociala prin izo- lare pentru grupurile marginalizate, politica de dezinstitutionalizare si dez- voltare a unor strategii alternative vi- zează protecția grupurilor marginaliza- te prin integrare si normalizare. Alternativele la institutionalizare pot fi definite din doua perspective: 1. strategii dezvoltate în politicile sociale, vizând crearea unor opțiuni alternative de protecție sociala, si promovarea politicii de dezinstitutio- nalizare. 2. servicii dezvoltate în cadrul politicilor de dezinstitutionalizare. 105 Din perspectiva politicilor sociale, stra- tegiile alternative institutionalizarii au în vedere următoarele principii: • egalizarea șanselor pentru populațiile si categoriile defavo- rizate; • protecția categoriilor si persoa- nelor defavorizate, prin integra- re, si nu prin marginalizare; • potențialul curativ al grupelor mici, după modelul grupului familial; • pastrarea si promovarea autono- miei individuale si de grup, în contextul serviciilor de protecție sociala oferite. Din perspectiva serviciilor, alternativele la institutionalizare nu urmăresc nea- părat desființarea serviciilor reziden- țiale, ci mai degraba crearea unor servicii de suport, care vor funcționa totodată si ca servicii tranzitorii, în vederea dezinstitutionalizarii treptate si focalizate, în funcție de gradul de autonomie al indivizilor deserviti. Se pot astfel identifica următoarele tipuri de servicii alternative institutiona- lizarii: • servicii suport complementa- re, prin intermediul carora ocroti- rea rezidențiala rămâne princi- pala forma de protecție, a cărei calitate este îmbunatatita prin servicii alternative. în aceasta categorie intra atelierele proteja- te din interiorul instituțiilor închi- se, care promovează un anumit grad de autonomie a acelor categorii de clienti care beneficiază direct de ocrotire de tip rezidențial; • servicii suport intermediare, în vederea reducerii efectelor insti- tutionalizarii si a creșterii progre- sive a gradului de autonomie. în aceasta categorie intra centrele de zi pentru persoane cu dizabilitati, precum si centrele de recuperare pentru copii cu handicap psihomotor, în care se lucrează cu grupuri mici, în funcție de nevoia identificata, în vederea atingerii potențialului maxim la care individul poate funcționa independent; • servicii alternative insitutiona- lizarii per se, care oferă o alta forma de protecție pentru acele categorii de persoane pentru care ocrotirea rezidențiala nu este absolut necesara si nu ofe- ră condiții optime pentru bună- starea individuala. în aceasta categorie intra serviciile alterna- tive de protecție a copilului, res- pectiv serviciile de plasament familial si casele de tip familial, în cadrul carora copilul benefi- ciază de un mediu cât mai apro- piat de mediul familial optim pentru dezvoltarea sa. O alta categorie de servicii care cores- pund acestui model sunt servi- ciile alternative pentru delinc- ventii minori, care pot beneficia de protecție într-un cadru diferit de cel penitenciar, fiind totodată responsabili în fata comunității pentru modul în care se inte- grează si răspund noii forme de ocrotire; • servicii de suport postinsiti- tutional, în vederea adaptarii la viata independenta. în aceasta categorie intra acele servicii care funcționează în paralel cu rețeaua rezidențiala si fac trece- rea între mediul instituțional si viata în comunitate. Un exemplu 106 îl constituie serviciul de probatiu- ne care, în accepțiunea social- juridica, reprezintă acel serviciu oferit delincventilor, din momen- tul comiterii unei fapte infracțio- nale, pe tot parcursul executării sentinței si după executarea sentinței, în vederea asistării acestuia în demersurile de rein- tegrare si în vederea promovării schimbărilor comunitare necesa- re, pentru ca aceasta reintegrare sa fie facilitata în interiorul co- munității, de toate sistemele par- ticipante (angajatori, servicii so- ciale, comunitate, servicii educa- ționale, grupuri suport etc.). Un alt exemplu îl constituie sisteme- le “half-way”, care includ servicii sociale aflate la granița între instituții si comunitate, pentru co- piii care părăsesc serviciile de ocrotire la vârsta de 18 ani si pentru persoanele cu probleme de sanatate mentala, în vederea integrării în comunitate (pentru aceasta ultima categorie de per- soane, un alt serviciu utilizat este cel de “group homes”, care însă este mai degraba instituțional ca natura, având în vedere limitarea mediului social în care aceste persoane trăiesc si se dezvolta). Promovarea alternativelor la institutio- nalizare necesita un cadru legal care sa permită acordarea unor servicii de protecție în afara instituțiilor, îmbunătă- țind totodată calitatea serviciilor rezi- dențiale pentru acele categorii de populație care nu pot fi altfel ocrotite, însusi termenul de “alternative” suge- rează lărgirea gamei de servicii oferite, si nu desființarea unor servicii în fa- voarea altora. Dezvoltarea alternati- velor la institutionalizare ca servicii pa- ralele, fara vreun contact formal direct cu serviciile rezidențiale, contrazice însasi misiunea dezvoltării strategiilor alternative, care are ca prim obiectiv îmbunatatirea calitatii serviciilor de pro- tecție oferite persoanelor si categoriilor de populație defavorizate. în acest sens, tendințele actuale în politicile sociale privind dezinstitutionalizarea si mutarea accentului de pe intervenție pe prevenire creeaza alternative viabile si complementare ocrotirii rezidențiale, în vederea asigurării bunăstării tuturor categoriilor de persoane deservite (în sau în afara instituțiilor). ^Marciana Popescuk Vezi si: dezinstitutionalizare; normalizare; politici sociale privind protecția familiei si a copilului, transinstitutionalizare Analiza longitudinala Analiza longitudinala este acel tip de analiza realizata pe date colectate de la aceeași unitate de analiza (socie- tate, sistem, instituție etc.) pentru doua sau mai multe perioade de timp, în care cazurile introduse în analiza pentru doua momente de timp diferite sunt aceleași sau cel puțin compara- bile si care implica realizarea unor comparatii între momentele de timp diferite (Menard, 1991). Scopul ana- lizei longitudinale este de a descrie patternuri de schimbare, de a sur- prinde aspectele dinamice ale feno- menelor investigate (Menard, 1991; Wall si Williams, 1970). în plus, ana- liza longitudinala indica direcția si magnitudinea relațiilor cauzale dintre variabilele investigate, fiind urmărită dinamica acestor reiatii în scopul de a le explica. 107 Baltes si Nesseroade (1979) remarca existenta a cinci obiective ale cercetării longitudinale, referindu-se la studiile care vizeaza dezvoltarea individuala, însă aceste obiective pot fi extinse si la studii care vizeaza sisteme sociale cu un grad crescut de complexitate. Aceste obiective extrapolate la nivelul analizei realizate în cazul politicilor sociale constau în: 1. identificare directa a schimbărilor care apar la nivelul unei unitati de analiza, de exemplu, în ce măsură aceasta îsi schimba caracteristicile de la o perioada de timp la alta; 2. identificarea directa a similaritatilor si diferentelor aparute la nivelul uni- tății de analiza în cadrul schimbării produse, de exemplu, în ce măsură unitățile de analiza se schimba într- un mod similar sau într-unul diferit; 3. analiza interrelatiilor dintre schimbă- rile produse în timp, de exemplu, de ce anumite schimbări sunt corelate cu altele; 4. analiza interrelatiilor aparute în cadrul procesului de schimbare, de exemplu, identificarea factorilor care duc la producerea schimbării la nivelul unitatii de analiza; 5. analiza cauzelor similaritatilor si diferentelor aparute în schimbările produse la nivelul diferitelor unitati de analiza, de exemplu, de ce unitati de analiza diferite se schimba în mod diferit de la un moment de timp la altul. Avantajele folosirii metodei longitudina- le de analiza constau tocmai în faptul ca aceasta permite surprinderea tren- durilor de dezvoltare si permite estima- rea parametrilor oricărui proces dina- mic (Menard, 1991). Cu alte cuvinte, analiza longitudinala da posibilitatea urmăririi evoluției în timp a aspectelor luate în considerare si permite si explicarea schimbărilor produse în timp. în plus, analiza longitudinala se dovedește a fi utila în cazul cercetărilor care urmăresc evoluția istorica a unui sistem sau proces social. De exemplu, analiza dezvoltării unui subsistem al sistemului de furnizare a bunăstării, cum este cazul sistemelor de asigurări sociale, va necesita utilizarea unei analize de tip longitudinal. Utilizarea metodei longitudinale de analiza ridica însă si o serie de probleme. în primul rând, este vorba de dificultatea culegerii datelor, deoarece același tip de date trebuie culese la anumite intervale de timp si de la aceleași unitati de analiza sau de la altele comparabile. O alta problema este reprezentata de faptul ca teoria în domeniu, precum si metodele de cule- gere si analiza a datelor evoluează în timp si exista riscul ca instrumentele folosite atunci când s-a început cerce- tarea sa fie depășite din cauza avan- sului cercetării în domeniu (Wall si Williams, 1970). Pot fi identificate trei tipuri de studii în cadrul politicilor sociale care folosesc analiza longitudinala. Un prim tip de analiza este cel care ia drept unitate de analiza un grup cu probleme specifice si urmărește evoluția acestuia în timp, cu scopul de a surprinde efectele pe care politicile adresate categoriei res- pective le-au avut. Un exemplu de cer- cetări de acest tip îl constituie analizele care au fost făcute în Germania de către Buhr si Weber (1998) asupra celor care primesc ajutor social. Alt tip de analiza longitudinala utilizata în do- meniul politicilor sociale îl reprezintă analiza evoluției în timp a unui subsis- 108 tem al sistemului de furnizare a bună- stării, de exemplu, evoluția si schimbă- rile aparute în cadrul asistentei sociale sau sistemele de asigurări sociale (vezi analiza evoluției sistemului de asigurări sociale în România, realizata de loan Mărginean, 1999). Un ultim tip este cel reprezentat de cercetările care încerca sa surprindă si sa explice evoluția în timp a întregului sistem de furnizare a bunăstării pentru o anumita tara. La acest tip de analiza se poate adauga si o componenta comparativa, daca cercetarea încearcă sa surprindă evoluția diferita în timp a mai multor tipuri de regimuri de bunăstare, cum este cazul cercetării efectuate de Gosta Esping Anderson (1991). ^Mălină Voicuk. Vezi si: statul bunăstării Bibliografie selectiva: Menard (1991) Ancheta sociala în domeniile asistentei sociale comunitare si de colectivitate este o metoda transversala, de culegere a datelor în scopul evaluării, testării mijloacelor, cunoașterii nevoii sociale din punct de vedere al naturii, gravitatii, priorităților problemelor de asistenta sociala ale comunității sau colectivității la un moment dat, precum si pentru identificarea cailor si mijloacelor de intervenție pentru rezolvarea proble- melor. în domeniul asistentei sociale fami- liale sau cazuistice, care are în ve- dere individul si/sau familia, a.s. este un instrument de lucru care se ba- zeaza pe metoda observației directe si indirecte, folosind cel mai adesea teh- nica interviului, pentru identificarea nevoii de asistenta sociala si testarea mijloacelor individului/familiei la un moment dat; folosita în cadrul proce- sului de asistenta sociala în etapa cu- noașterii cazului sau în etape ulterioare de verificări periodice de reevaluare, a.s stabilește într-un mod specific, individualizat, de la caz la caz, daca sunt întrunite toate condițiile legale pentru acordarea unui drept de asistenta sociala, cum ar fi: un drept financiar sau material de asistenta sociala (beneficii, masa la cantina etc.), instituirea unei masuri de institutionalizare sau de dezinstitutio- nalizare, constatarea unor situatii de criza în care este necesara o inter- venție de urgenta (violenta familiala, delincventa), atribuirea minorului unuia dintre părinți sau unui tutore, instituirea unei masuri de încredințare sau pla- sament familial etc. Obligația întocmirii a.s. este explicit enuntata în unele texte de lege, cum ar fi Legea pentru acordarea ajutorului social, Legea cu privire la copilul în dificultate, Legea cu privire la adopție. A.s. se redactează în scris de cel care a efectuat observația, se semnează, se dateaza si devine document, în sensul de act oficial, în demersul pentru care a fost întocmită, în cazul existentei unor situatii com- plexe de asistenta sociala familiala, a.s reprezintă numai un moment dintr-o etapa a procesului de asistenta sociala. Demersul de resocializare, până la instaurarea unei situatii de normalitate, presupune sa se realizeze o investigație sociala mai ampla de cunoaștere a cazului, prin metode si tehnici specifice asistentei sociale, o diagnoza diferențiala, funcționala, etiologica a cazului, elaborarea unui plan 109 de acțiune cu menționarea alternativelor posibile pentru masurile propuse, punerea în aplicare a planului, efecturea evaluării periodice în diferitele etape ale procesului si evaluarea finala în momentul când situația se considera rezolvata. ^Rodica Ghetauk Vezi si: metode si tehnici de intervenție în asistenta sociala Asigurări sociale Asigurările sociale sunt partea componenta a sistemului de securitate sociala care are drept obiectiv principal compensarea prin beneficii în bani sau în servicii a prejudiciilor suferite în anumite situatii de risc (incapacitate temporara sau permanenta de munca, bătrânețe, șomaj etc.) cu care se con- frunta cei asigurati. Sistemul de asi- gurări sociale se bazeaza pe colecta- rea resurselor (fondurilor) de la cei asi- gurati în sistem contributoriu si distri- buirea beneficiilor/primelor de asigura- re către cei confruntati cu situația de risc asigurata sau către urmașii aces- tora, în concordanta cu contractul de asigurare. Asigurările sociale pot fi de stat (sau publice) sau private, împreuna cu asistenta sociala, asigurările sociale alcătuiesc sistemul de securitate sociala. Cerința principala pentru un sistem de securitate sociala este ca el sa se constituie prin cele doua componente ale sale, sistemul de asigurări so- ciale de stat si sistemul de asistenta sociala într-o rețea de siguranța, de securitate sociala (safety net), care sa protejeze cetățenii în fata oricărui risc social. Completitudinea, dar s/' comple- mentaritatea masurilor de asigurări si de asistenta sociala sunt condiții esențiale pentru ca nici o categorie de cetateni, în nici o situație, sa nu rămână vulnerabila. Spre deosebire de beneficiile de asis- tenta sociala care sunt noncontributorii, beneficiile de asigurări sociale (pensii, ajutor de șomaj, asigurările de accident de munca, servicii de sanatate în cele mai multe cazuri) sunt contributorii, fiind acordate doar pe baza unei contribuții anterioare a beneficiarului la un fond. Cuantumul contribuției si al beneficiilor este determinat de mă- rimea si durata contribuției, dar si de alte elemente legate de echitatea so- ciala (e.g., solidaritate intra si interge- nerationala). Sistemul de asigurări so- ciale de stat are trei componente: sis- temul de pensii, sistemul de asigurări de sanatate si sistemul de ajutor de șomaj. Daca pentru un anumit tip de risc se poate stabili o “baza actuariala” (se poate calcula riscul de a se produce evenimentul asigurat), atunci pot fi înființate si asigurări private, suplimentare fata de cele de stat (Mărginean, 1995). Este cazul fondu- rilor private de pensii si asigurărilor de sanatate private. Deși bugetele asigu- rărilor de stat sunt administrate separat de bugetul de stat, statul are obligația de a garanta drepturile asiguratilor si, ca urmare, obligația de a reglementa si controla funcționarea acestor fonduri. Si funcționarea fondurilor private de asigurări sociale este reglementata si controlata de stat, în scopul protecției drepturilor asiguratilor. Introducerea pentru prima data a asi- gurărilor sociale le este atribuita refor- matorilor conservatori von Bismarck si von Taffe care, între 1871 si 1891, au 110 introdus primele legi asigurătorii în Germania. Inițiativa lor nu a fost una umanitara, fara motivatii politice. Cele doua scopuri urmărite se constituiau de fapt în politica de clasa, cu implicatii majore în stratificarea sociala: 1. se urmarea sa se accentueze diviziunea sociala între diferite cate- gorii/clase de salariati, prin institui- rea unor legi si privilegii diferite de la un grup de angajati la altul; 2. se urmarea sa fie legata loialitatea individului direct de monarhie sau de autoritatea centrala de stat (Espring-Andersen, 1990). Dincolo de aceste obiective, drepturile sociale al angajatului nu se îmbuna- tateau prea mult. Drepturile economice se suprapuneau de fapt peste obligatii clar stipulate de legislație. Bismarck vedea de fapt anagajatii ca pe niște "soldati ai muncii într-o economie func- ționând ca o armata", cu autoritatea deplina a statului (în calitate de gene- ral) asupra managerilor (în calitate de căpitani) (Esping-Andersen, 1990, p. 24, 40, 59, 108). Cancelarul von Bismark rămâne pro- motorul primelor legi din domeniul asi- gurărilor sociale, care au însemnat o prima implicare a statului modern în protecția sociala a indivizilor pe baze contributorii. Primele astfel de legi in- troduse în Germania au fost: asigu- rarea pentru accidente industriale (in- trodusa în anul 1871), asigurarea de sanatate (1883), asigurarea de pensii (1891; Franța o introdusese deja cu doi ani înainte). De menționat ca, deși multe tari (în special europene) au urmat imediat modelul Germaniei, alte tari au introdus mult mai târziu aceste legi (în special SUA, Canada si Austra- lia) (Pierson, 1991). Sistemul de asigurări de tip Beve- ridge a aparut după cel de-al doilea război mondial, în Marea Britanie. Sub influenta unor reformatori precum Be- veridge si Bevan sau Butler (un liberal, un socialist si un conservator) si a idei- lor unor economiști de marca, precum Keynes, în condițiile specifice de atunci din Marea Britanie (rol extrem de im- portant al statului în economie, resurse din despăgubirile de război primite etc.), s-a ajuns la dezvoltarea rapida a unui sistem comprehensiv de protecție sociala care a condus de fapt la ceea ce s-a numit statul bunăstării în Marea Britanie. în celebrul sau raport, publicat în 1942, lordul Beveridge propunea ca obiectiv al statului britanic postbelic înfrângerea celor "cinci giganti": lipsu- rile, boala, ignoranta, mizeria si inac- tivitatea, sistemul de asigurări sociale fiind principalul mijloc de realizare a acestui obiectiv. Deși nu toate propu- nerile sale au fost realizate, o “serie” legislativa fara precedent a pus bazele reformei politicilor sociale. Cele mai importante legi au fost: Legea edu- cației (1944), Legea asigurării națio- nale si Legea serviciilor de sanatate naționale. Discuțiile privind reforma în domeniul sanatatii fuseseră purtate si înainte, si în timpul războiului. După în- delungi discuții si conflicte de interese între asociațiile medicilor si cele ale asistentelor medicale, în 1946 Legea serviciului național de sanatate a fost votata si în prezent sistemul serviciilor de sanatate britanic este unul de stat/public. Legea asigurărilor naționale si Legea asistentei naționale votate în 1946, respectiv 1948 prevedeau un sistem de ajutoare universale fixe pen- tru pensii, boala si șomaj, pentru băr- bații si femeile asigurate si soțiile (soții) lor, precum si o schema naționala de 111 asistenta sociala bazata pe testarea mijloacelor, ca o rețea de siguranța pentru aceia pe care sistemul asigură- rilor sociale nu-i acoperea (Thane, 1982). Deși diversitatea sistemelor de asigu- rări sociale este foarte mare si ele nu se pot “încadra” pur si simplu în mo- dele, unii autori fac distincție între asi- gurări de tip Bismarck - în care accen- tul cade pe contribuția directa la fondul de asigurări (fond separat de bugetul de stat), iar primele de asigurare sunt condiționate de existenta si determina- te de marimea contribuției - si asigu- rările de tip Beveridge în care asigu- rarea acopera toata populația ce a contribuit la bugetul de stat, plata beneficiului realizându-se din bugetul de stat iar nivelul acestuia fiind constant. Asigurările de tip Beveridge, datorita acestui tip de organizare, oferă adesea beneficii având niveluri relativ modeste sau servicii de o calitate scăzută. Pe de alta parte, asigurările de tip Bismarck sunt criticate pentru ca determina inegalități sociale majore si duc adesea la excluziune sociala. O alta diferența între cele doua sis- teme se refera la tipul de administrare: în cazul asigurărilor de tip Beveridge statul este administratorul sistemului si dispune de puteri depline în ceea ce privește modificarea/ajustarea tipurilor sau nivelurilor beneficiilor. în cazul asigurărilor de tip Bismarck, puterea este împartita între mai multi actori sociali (sindicate, patronat, stat, în cazul sistemelor de șomaj, de exemplu), fondurile de asigurări fiind cel mai adesea administrate de cel puțin trei actori sociali importanti. în România au fost înregistrate încă din 1872 asocieri ale muncitorilor care prevedeau si masuri de întrajutorare în caz de boala sau deces. A.l. Cuza a introdus chiar o lege de plata a unor pensii pentru funcționarii statului “civili, militari sau eclesiastici”, dar drepturile erau destul de limitate, iar numărul celor incluși era foarte redus. în 1902, prin “Legea Missir” s-a introdus un sis- tem de asigurare a meseriașilor pe baze corporatiste. Prima lege moderna de asigurări sociale care prevedea principiul asigurării obligatorii a fost in- trodusa în ianuarie 1912 (Legea Neni- tescu) si prevedea asigurări de boala, invaliditate, accidente, maternitate si pensii pentru toti membrii corporațiilor muncitorești. în 1933 a fost introdusa o lege prin care a fost unificat la nivel național sistemul asigurărilor sociale din România (S. Ghimpu et al., 1998). Perioada comunista a adus schimbări majore în sistemul de asigurări sociale din România, începând din ianuarie 1949 egalizarea drepturilor de asigurări fiind promovata de diverse acte legislative. Prin industrializarea fortata si creșterea populației angajate, asigu- rările sociale s-au extins la aproape întreaga populație, iar fondurile de asi- gurări au fost trecute complet sub con- trolul statului si incluse în bugetul de stat. în plus, șomajul fiind un fenomen social nerecunoscut de regimul co- munist, asigurările împotriva șomaju- lui s-au desființat. De asemenea, agri- cultorii asociati fortat în CAP-uri, fali- mentate ulterior de politicile economice aberante ale regimului comunist, nu au fost introduși în sistemul de stat al asigurărilor de pensii, fapt ce a creat după 1989 o problema majora în sis- temul de pensii împovărat si cu pen- siile pentru agricultori, introduse în 1992. Deși benefice pentru populația anterior neacoperita, în special pentru 772 populația rurala, masurile au afectat în timp calitatea unor drepturi (serviciile medicale, de exemplu, erau adesea de proasta calitate si erau condiționate de oferirea unor “mici atentii” către medici) si atitudinea cetățenilor fata de ideea de asigurare sociala. După Revoluția din 1989, fondurile de asigurări au fost o buna perioada sub controlul guvernu- lui, fapt ce a condus la utilizarea abu- ziva a unora dintre ele. De abia în 1991 a fost introdusa Legea ajutorului de șomaj, în 1997 Legea asigurărilor de sanatate si în 2000 o noua lege a pensiilor, prin care se separa de fapt fondurile de asigurări de guvern si se plaseaza în casele de asigurări de sanatate si, respectiv, de pensii. Alte câteva precizări teoretice sunt necesare referitor la natura riscului si a acoperirii sale prin diversele tipuri de asigurări sociale. Deși sunt bazate pe contribuția fiecărui cetatean, cuantumul fiind stabilit proporțional cu aceasta, pensiile din sistemul “în flux” (engl., pay as you go) presupun si o anumita redistribuire bazata pe principiul solidarității sociale atât între generatii, cât si între categorii de pensionari (Mărginean, 1995, 1999, 2000). Datorita acestei redistribuiri (prin plafon de pensie maxima, pensie minima, stagiu minim de contribuție etc.), anumite segmente de contribua- bili (în special cei cu venituri mari si foarte mari) sunt dezavantajati si multi dintre ei nu ar contribui daca nu ar exista obligativitatea contribuției. O alta categorie care, de asemenea, nu ar contribui benevol este cea a celor foarte sărăci care, pe fondul lipsei cva- sipermanente de resurse, si-ar orienta resursele spre nevoile imediate, fara a face economii pe termen lung, rămâ- nând ca la bătrânețe sa cada în grija asistentei sociale, deci a statului. Oricum, deși necesare, principiul soli- darității sociale si obligativitatea contribuției nu justifica distorsiona- rea exagerata a regulii de stabilire a cuantumului pensiei în funcție de valoarea contribuției (în cuantum si durata). în România, de mai multi ani, se practica un mod aberant, inechitabil, de calcul al pensiei, care a creat diferente mari de pensii între persoane cu eforturi contributorii similare. în plus, deși implicarea statului prin reglemen- tari este justificata si în sistemele pri- vate de asigurări (extrem de necesare în completarea celor de stat), impli- carea excesiva, abuziva, a acestuia în sistemul pensiilor de stat este con- damnabila pentru ca fondul de pensii este al contribuabililor, si nu al tuturor cetățenilor, precum bugetul de stat, iar el trebuie administrat în interesul si sub controlul reprezentantilor asiguratilor. Spre deosebire de riscul de a ieși la pensie, care este uniform distribuit în populație si pentru care acceptarea contribuției este facila, asigurările de sanatate si mai ales cele de șomaj nu presupun un risc uniform distribuit între asigurati si nici un risc ușor de calculat, de anticipat. Lipsa posi- bilităților unui calcul de tip actuarial al acestor riscuri face ca sistemele de asigurări private sa fie mult mai puține (adesea limitate la domeniul serviciilor de sanatate). Asigurările de sanatate se confrunta cu tendința de fraudare prin subdeclara- rea riscului (nu se declara la asigurare anumite boli, deși probabilitatea apari- ției lor este cunoscuta de asigurat) si, în plus, dreptul la îngrijire medicala (cel puțin cea de baza) este considerat de 113 multi a fi universal, asa ca în unele tari serviciile de sanatate sunt parțial sau total furnizate de stat, de la buget, fara o contribuție separata. Oricum, daca exista, contribuția trebuie sa fie obliga- torie macar pentru acoperirea costuri- lor serviciilor minimale. Asigurările de șomaj se deosebesc de celelalte doua prin faptul ca riscul este complet dezechilibrat distribuit între asigurati, cei din anumite sectoare, din anumite meserii, cu resurse umane mai reduse fiind mult mai expuși riscu- lui de șomaj. Astfel, unii contribuabili cu un risc extrem de redus de a intra în șomaj nu ar fi deloc interesati sa contribuie în mod benevol la un fond de șomaj; dintre cei cu risc ridicat, cei interesati sa contribuie, multi ar intra efectiv în șomaj după o perioada, asa ca povara contribuției pe contribuabilii ramași la un moment dat ar fi atât de mare încât aceștia ar renunța sa-si mai asigure riscul de șomaj, costurile depășind beneficiul (reducerea incerti- tudinii, a vulnerabilității, prin asigura- re). în plus, riscul de a intra în șomaj este si neuniform distribuit în timp, asa ca este greu de calculat contribuția pe aceasta baza, perioadele de declin economic, cu șomaj foarte ridicat, fiind greu de anticipat. Rezulta ca fondurile de șomaj nu pot fi private, ele trebuie sa se bazeze pe o contribuție obli- gatorie si sa fie garantate de stat. Chiar si asa se considera ca, la rate ale șomajului foarte mari, de peste 20%, cu greu se pot plati ajutoare de șomaj acoperitoare ale minimului de subzistenta, criza fondului fiind foarte grava si nevoia de intervenție masiva a statului imperioasa (Le Grand et al., 1992; Barr, 1998). Semnificativ pentru istoria implicării statului în protecția sociala a cetățeni- lor prin asigurări sociale este si faptul ca reformele sociale s-au extins de la protecția fata de riscul pierderii veniturilor din munca a celor care erau sau fuseseră angajati (asigurări sociale pentru accidente de munca, pensii, șomaj) la protectia/acoperirea familiilor acestora (pensii de urmaș, asigurări de sanatate pentru întreaga familie), apoi la protecția celor care nu puteau sa lucreze (persoane cu handicap, copii fara susținători legali - deși, pentru aceștia, instituții si masuri de protecție existaseră si anterior) si de abia în final (după cel de-al doilea război mondial) unele masuri de pro- tecție s-au generalizat la întreaga populație (asigurări de sanatate uni- versaliste, ajutor social, alocatii pentru copii). Aceasta succesiune a grupurilor tinta pentru politicile sociale, similara pentru fiecare stat indiferent de stadiul istoric sau economic de dezvoltare, este esențiala pentru a înțelege ca politicile sociale au fost centrate pe protecția în primul rând a celor care sunt sau au fost angajati, asigurările sociale fiind în centrul oricărui sistem de securitate sociala. JMarian Predak Vezi si: beneficii contributorii; beneficii sociale; tipologia sistemelor de sanatate; fondul de șomaj; politici active; politici pasive; șomaj Bibliografie selectiva: Barr, (1998); Esping-Andersen (1990); Ghimpu et al. (1998); Le Grand et al. (1992); Mărginean (1994, 1995, 1999, 2000); Pierson (1991) 774 Asistent maternal profesionist Asistentul maternal profesionist - în ca- drul sistemului românesc de protecție a copilului - este persoana fizica, ates- tata de Comisia pentru Protecția Copi- lului si care, prin activitatea pe care o desfasoara la domiciliul sau, asigura creșterea, îngrijirea si educarea nece- sare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau încredințare. în România, profesia de asistent ma- ternal profesionist este cea mai noua din domeniul protecției copilului (men- ționata într-un act legislativ prima oara în OUG nr. 26 din 1997 privind protec- ția copilului aflat în dificultate) si oferă posibilitatea protecției copilului prin alternative de tip familial la ocrotirea institutionalizata. Profesia este similara cu cea de foster care sau familie d’accueil si este foarte răspândită în tari cu experiența în protecția copilului. Plasamentul sau încredințarea copilului la asistentul maternal profesionist se realizează pe o perioada determinata de timp. Pe durata plasamentului, asis- tentul maternal profesionist în echipa cu asistentul social pregătește reuni- ficarea copilului cu familia biologica sau adopția lui. Asistentul maternal profesionist are atribuții în crearea unui mediu de viata adecvat dezvoltării complexe a personalității copilului, în asigurarea igienei si hranei corespun- zătoare, în urmărirea si prevenirea îm- bolnăvirilor, în transmiterea de cu- noștințe si deprinderi de viata, în im- plicarea copilului în activitatile cotidi- ene ale familiei, în organizarea timpului liber alaturi de membrii familiei, în dez- voltarea relațiilor copilului cu comuni- tatea, în stimularea dezvoltării perso- nalității copilului, a afectivitatii. Intrarea copilului în familia asistentului maternal profesionist, precum si finalizarea plasamentului se realizează urmând o succesiune de pași care sa asigure acomodarea reciproca dintre copil si profesionist. Asistentul maternal profesionist este obligat sa parcurgă un program de formare de minimum 60 de ore, cuprin- zând cadrul juridic si administrativ al protecției drepturilor copilului, dezvol- tarea copilului, problematica specifica copilului aflat în dificultate, drepturile si obligațiile asistentului maternal profe- sionist. Comisia pentru Protecția Copilului acorda atestatul de asistent maternal profesionist persoanei care a dovedit, în urma evaluării realizate de serviciul public specializat pentru protecția copi- lului sau de către un organism privat autorizat (ONG), ca prezintă garantii morale, de sanatate si mijloace materiale pentru protecția copilului la domiciliul sau, iar familia consimte la aceasta. Asistentul social care eva- luează o persoana în vederea obținerii atestatului de asistent maternal profe- sionist va propune Comisiei pentru Protecția Copilului, în funcție de con- dițiile existente, numărul de copii ce pot fi plasati sau încredințați, vârsta acestora si daca asistentul maternal profesionist poate îngriji copii cu nevoi speciale. Activitatea persoanelor atestate ca asistent maternal profesionist se des- fasoara în baza unui contract individual de munca, încheiat cu serviciul public specializat pentru protecția copilului sau cu organismul privat autorizat care le supraveghează activitatea, si este salarizata cu echivalentul salariului 775 unui asistent social cu studii medii. Sursele de finanțare pentru asistentul maternal profesionist provin de la bugetul autorităților publice locale, bugetul de stat, prin programe de interes național finanțate prin Agenția Naționala pentru Protecția Drepturilor Copilului sau surse extrabugetare. Contractul individual de munca produce efecte numai pe perioada în care asistentul maternal profesionist are în plasament sau încredințare unul sau mai multi copii. Pentru fiecare copil primit în plasament sau încredințare, asistentul maternal profesionist încheie o convenție de plasament cu angajato- rul, în care sunt menționate datele cu privire la identitatea copilului, motivele plasamentului, istoria copilului, planul de permanenta al copilului, modalitatea de menținere a contactului între copil si părinți, finalitatea plasamentului, drepturile si obligațiile pârtilor. Pentru fiecare copil plasat sau încredințat la asistentul maternal profesionist se plătește, prin Direcția de Munca si Protecție Sociala, o alocație lunara de întreținere, finanțata din bugetul de stat. Asistentul maternal profesionist nu poate primi în plasament sau încre- dințare copii pentru care are, conform legii, obligație de întreținere, respectiv nu poate avea o relație de rudenie până la gradul IV cu copilul plasat sau încredințat. Rezultatele pozitive pentru dezvoltarea copilului protejat de către asistentul maternal profesionist sunt spectacu- loase comparativ cu copilul protejat în instituțiile rezidențiale. Numărul copiilor protejati la asistent maternal profesio- nist a crescut de la 479 în decembrie 1998 la 3.085 în decembrie 1999 si a ajuns la 3.833 în iunie 2000. JNina Petrek Vezi si: copil în dificultate; drepturile copilului; actori implicati în protecția copilului în dificultate; familia de încredintare/plasament; plasamentul copilului în regim de urgenta; plasament familial Asistenta sociala într-un sens mai larg, asistenta sociala se refera la orice beneficiu financiar sau serviciu social noncontributoriu, fi- nanțat din taxele si impozitele generale sau din fonduri sociale speciale. într-un sens mai restrâns, conceptul de asis- tenta sociala nu include ansamblul de beneficii si servicii sociale universalist- categoriale, definind doar acel ansam- blu de instituții, programe, masuri, ac- tivitati profesionalizate si servicii spe- cializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităților cu proble- me speciale, aflate temporar în difi- cultate. în acest sens, asistenta sociala (engl., social work) este acordata pe baza unei testări a posibilităților (mij- loacelor) de trai sau a condițiilor speciale, eligibilitatea nefiind deci re- zultatul direct al încadrării respectivilor indivizi într-o categorie predeterminata. Condițiile speciale ce determina nevoia de asistenta sociala se pot datora fie unor circumstanțe de ordin economic (venituri insuficiente, sărăcie) sau socio-cultural (zone defavorizate, șomaj cronic etc.), fie pot avea o determinare biologica sau psihologica, ce nu permite indivizilor realizarea prin mijloace si eforturi proprii a unui mod normal, decent, de viata. Obiectivul intervenției asistentei sociale este deci, în acest sens, de a sprijini 776 pe cei aflati în dificultate, ajutându-i sa-si dezvolte propriile capacitati si competente în vederea unei vieți decente, autosuficiente. Acești indivizi sau grupuri, pe o perioada de timp mai scurta sau mai îndelungata, nu pot duce o viata activa, autosuficienta, fara un ajutor economic sau fara un suport fizic, moral, social sau cultural din exterior. Ajutorul are deci în vedere, de regula, o perioada limitata de timp până când persoanele în condiții de risc îsi găsesc resursele economice, sociale, psihologice, pentru a putea duce o viata normala autonoma. Următoarele categorii constituie în mod special obiectul intervenției asistentei sociale: • familiile sarace; • copiii ce trăiesc într-un mediu fa- milial/social advers, abandonati, institutionalizati; • minorii delincventi; • tinerii neintegrati social; • persoanele dependente de drog sau alcool; • persoanele abuzate fizic, respec- tiv sexual; • persoanele cu dizabilitatii fizice sau mentale; • persoanele cu boli cronice fara susținători legali; • persoanele vârstnice neajuto- rate; • persoanele care au suferit în urma calamitatilor naturale, sociale, persecuții si discriminări de orice tip. Asistenta sociala, ca parte esențiala a protecției sociale, reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a pro- gramelor de protecție sociala pentru categoriile menționate mai sus. Ea asi- gura astfel, prin serviciile sale specia- lizate, atenuarea parțiala a inegalității existente. Sistemul asistentei sociale se bazeaza pe următorul principiu: din fondurile bugetare de stat sau din fondurile obținute voluntar de la indivizi sau comunități sunt sprijinite persoanele în dificultate, în funcție de necesitățile, nevoile lor, evaluate de către profe- sionist!, i.e. asistenti sociali. Serviciile se asigura deci în baza principiului solidarității sociale, fara a fi condi- ționate de vreo contribuție anterioara, ca în cazul sistemelor contributorii. De regula, sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin intermediul sistemului de asistenta sociala nu este precizat decât în limite generale prin lege, urmând a fi specificat prin analiza de la caz la caz a situațiilor concrete, în baza unor anchete sociale efectuate de către specialiști. Serviciile de asis- tenta sociala se mai numesc, datorita acestei particularitati a responsivitatii lor în raport cu nevoile individuale, servicii sociale personalizate. Funcțiile pe care le îndeplinește asistenta sociala în societatea moderna se refera la: • identificarea si înregistrarea seg- mentului populației ce face obiectul activitatilor de asistenta sociala; • diagnoza problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot con- frunta într-o anumita perioada de timp si în anumite condiții sociale si economice, respectiv culturale, date; • dezvoltarea unui sistem coerent de programe, masuri, activitati profe- sionalizate si servicii de suport pen- tru acestea; 117 • identificarea diferitelor surse de finanțare a acestor programe de sprijin; • ajutor în vederea conștientizării propriilor probleme de către cei aflati în situatii de risc; • stabilirea drepturilor si modalităților concrete de acces la serviciile specializate de asistenta sociala a potențialilor beneficiari, în special prin diseminarea în rândul acestei categorii a cunoștințelor legate de cadrul legislativ-institutionai existent în domeniul asistentei sociale; • suportul prin consiliere, terapie individuala sau de grup, în vederea refacerii capacitatilor de integrare sociala a beneficiarilor; • dezvoltarea unor servicii îndreptate către prevenirea unor situatii defavorizante; • dezvoltarea unor programe de cercetare științifica la nivel național si local, în vederea cunoașterii si în- țelegerii dimensiunilor problemelor cu care se confrunta cei aflati în situatii speciale. Stabilirea priorităților în abordarea pro- blemelor în cadrul asistentei sociale nu se reduce însă la nivelul individului, deși individul se afla în centrul preocu- părilor acesteia, e.g., șomeri, depen- denti de drog sau alcool, victime ale abuzurilor de tot felul. Alte niveluri de abordare a problemelor sociale din perspectiva asistentei sociale sunt: • nivelul interpersonal si de grup - prin terapii de familie, de cuplu, pentru unele grupuri marginalizate etc.; • nivelul comunitar - prin medierea unor conflicte de tipul celor etnice, grupale si prin suport financiar în vederea mobilizării colective pentru refacerea unor resurse necesare integrării sociale normale a comunităților. Asistenta sociala îsi propune si abilitarea celor aflati în nevoie, prin furnizarea unor cunoștințe si competente specifice, de a-si rezolva problemele proprii sau de a-si exprima opțiunile de politica sociala prin intermediul grupurilor de presiune sau activitati de lobby pe lângă forurile decizionale (vezi si empowermenf). Asistenta sociala nu se reduce însă numai la lucrul direct cu indivizi, gru- puri sau comunități. în tarile dezvoltate, din ce în ce mai mult, specialiștii în acest domeniu sunt solicitati sa lucreze direct în administrația publica sau în sectorul privat, profit sau nonprofit, pentru asigurarea unor servicii specia- lizate, dar si în vederea furnizării de consultanta specializata. în ultimul timp, dezvoltarea unui sistem instituțional de asistenta sociala a luat o deosebita amploare în cadrul sectorului organizațiilor nonprofit; acestea au preluat o serie de funcții de protecție sociala de la stat, crescând astfel posibilitatea marketizarii serviciilor sociale. Asistenta sociala ca profesie, având un statut propriu, cu obiective, carac- teristici si tipuri de activitati distincte, are un pronunțat caracter aplicativ si o înalta orientare umanista. Din aceasta perspectiva, asistenta sociala presu- pune atât asimilarea unor cunoștințe teoretice din domeniul științelor socio- umane, dar si deprinderi si abilitati practice, e.g., îndemânarea de a co- munica si lucra cu persoanele, respec- tiv grupurile aflate în dificultate. O di- mensiune, de asemenea, constitutiva 778 profesiei de asistent social se refera la setul valorilor, normelor, principiilor ce compun codul deontologic al acestei profesii. Acesta garanteaza în mod special respectarea drepturilor omului, fara deosebire de rasa, sex, vârsta, limba, apartenența culturala sau reli- gioasa. Profesia de asistent social im- plica deci o filosofie proprie, centrata umanist. O componenta a asistentei sociale moderne, care a luat o am- ploare deosebita în ultimele decenii, exemplifica si întărește aceasta filoso- fie: este vorba în special de încercarea diminuării discrepantelor si inegalită- ților dintre grupurile minoritare sau dezavantajate si populația majoritara, prin intermediul acțiunilor afirmative (uneori, cu specificatii apropiate, este utilizat si termenul de discriminare pozitiva). Asistenta sociala îsi are originile în încercările punctuale, nesistematice, de ajutorare a persoanelor aflate în ne- voie de către instituțiile religioase, prin acte de caritate. La începutul secolului al XVII-lea, în Anglia, se instituie pentru prima oara o lege care impune colectarea unei “taxe pentru sărăcie”: “Elisabethan Poor Law”. Aceasta lege reprezintă de fapt prima forma de institutionalizare a asistentei sociale. Aceasta taxa, aplicata proprietarilor de pământ, a dus la constituirea unui fond destinat ajutorării celor nevoiași: bă- trâni, bolnavi, sărăci, handicapati. Abia în secolul al XlX-lea apar în Germania, Anglia, Franța primele sisteme de pro- tecție sociala de tip asiguratoriu, având ca suport sistemul de asigurări sociale creat de Bismarck. Aceste sisteme de asigurări preluau riscurile legate de boala, accidente, incapacitate de munca datorata bătrâneții, diminuând astfel categoria celor aflati în nevoie. Abia în secolul al XX-lea însă, asis- tenta sociala capata un caracter siste- matic si instituțional, iar explozia de servicii sociale diversificate este speci- fica ultimelor decenii ale acestui secol. Astfel, profesionalizarea asistentei sociale, având ca obiect de studiu si intervenție o arie problematica relativ autonoma, bazata pe metode si tehnici specializate de înțelegere, comunicare, terapie si sprijin pentru cei mai vulne- rabili, este un fapt relativ recent în istoria protecției sociale. Societățile moderne au cunoscut o se- rie de schimbări profunde atât în ceea ce privește riscurile sociale, cât si în ceea ce privește oferta de servicii so- ciale, începând cu anii ’50. Schimbările modului de viata tradițional, în cadrul caruia familia si locul de munca repre- zentau principalele surse ale bunăstă- rii, reflectate în nuclearizarea familiei, creșterea incidenței familiilor succesive si monoparentale, dar si în schimbările survenite pe piața muncii (e.g., crește- rea ponderii locurilor de munca tempo- rare, parțiale, a mobilității ocupationale si profesionale) duc la proliferarea, dar si la schimbarea profilului riscurilor so- ciale, precum șomajul, saracia, exclu- ziunea sociala, discriminarea sociala, dependenta de droguri, autoghetoza- rea cultural-etnica si religioasa. Pe de alta parte, cresc resursele si se diver- sifica resursele sociale de creștere a bunăstării colective. Pe acest fond, a- sistenta sociala profesionalizata devine esențiala, egalând ca importanta profe- sia de medic sau profesor. Aspectul instituțional al asistentei so- ciale se concretizează în serviciile de asistenta sociala. Asistenta sociala nu poate fi conceputa ca un sistem-expert 779 instituțional în afara unor servicii specializate de asistenta sociala. Serviciile de asistenta sociala Serviciile sociale specializate de asis- tenta sociala fac parte, pe lângă cele de sanatate si cele din domeniul edu- cației, din sfera mai larga a serviciilor sociale. în timp ce beneficiile sociale - fie ele contributorii sau noncontributorii - su- plinesc un deficit de resurse financiare, serviciile sociale în domeniul asistentei sociale se adreseaza unui deficit de capacitati, având ca scop principal dezvoltarea, corectarea sau refacerea unor capacitati individuale sau comuni- tare necesare unei vieți normale si au- tosuficiente. Premisa de la care por- nesc serviciile sociale specializate este aceea ca problemele cu care se con- frunta indivizii sau comunitățile aflate în dificultate nu se datoreaza numai lipsei resurselor financiare; acestea din urma pot fi, la rândul lor, simple efecte ale unor cauzalitati mai profunde. Principa- lul motiv al apariției si permanentizării stărilor de “nevoie" sau “dificultate” este lipsa capacitatilor personale sau de grup de a face fata problemelor existentei cotidiene, într-un context social, economic si cultural dat. Astfel, serviciile de asistenta sociala se adre- seaza tocmai acestor capacitati, urmă- rind dezvoltarea acestora, prin înțele- gerea naturii problemelor individului sau grupurilor, prin ajutorul acordat acestora în vederea conștientizării pro- priilor probleme, prin identificarea unor soluții constructive si strategii actionale de rezolvare a acestor probleme. în acest sens, asistenta sociala se con- stituie nu numai ca terapie individuala, dar în primul rând ca o modalitate specifica de terapie sociala. Beneficiile sociale noncontributorii se combina adesea cu serviciile de asis- tenta sociala, ele completându-se reci- proc. Spre deosebire de beneficii mo- netare sau transferuri în bunuri, ser- viciile sociale pot oferi un suport social mai focalizat asupra complexului de nevoi ale individului si mai orientat către satisfacerea efectiva a acestor nevoi. în locul unei testări administra- tiv-birocratice a nevoilor, pe care se bazeaza acordarea beneficiilor sociale selective, serviciile sociale promovea- ză o testare înalt personalizata si pro- fesionalizata a nevoii, prin luarea în considerare a contextelor individuale, sociale sau familiale specifice de dificultate. Acestea completează deci transferul de resurse monetare prin re- cuperarea si dezvoltarea capacitatilor necesare unei vieți active, sprijinind activ mobilizarea si utilizarea eficienta a resurselor personale sau colective existente. Serviciile de asistenta sociala reprezin- tă deci o abordare activa a problemelor sociale, acordând sau ajutând indivizii sau grupurile în dificultate sa dezvolte soluții pozitive, fezabile, de rezolvare a problemelor generatoare ale stării de dificultate sau dependenta. Serviciile de asistenta sociala pot avea un caracter general, oferind un prim suport celor aflati în nevoie, monitorizând evoluția unor probleme sociale, programele adresate rezolvării acestora, (re)integrarea indivizilor sau grupurilor în circuitul unei vieți normale si autosuficiente din punct de vedere social. Acest tip de servicii sociale ofe- ră deci un prim ajutor profesionist, dar nu înalt specializat indivizilor sau gru- purilor în nevoie. Serviciile sociale pot lua însă si forma unor servicii 720 specializate, ce se adreseaza anumi- tor probleme particulare, cu instrumen- te si tehnici de diagnoza si intervenție înalt specializate, constituite fie în ca- drul altor instituții - e.g., în scoli pentru consilierea copiilor si familiei în vede- rea creșterii participării școlare, consi- lierea tinerelor mame în maternitati, în vederea prevenirii abandonului, consi- lierea delincventilor în cadrul închiso- rilor în vederea prevenirii recidivarii - , fie în jurul unor probleme specifice, e.g., persoane fara adapost. O asistenta sociala sistematica si com- prehensiva presupune îmbinarea efi- cienta a acestor doua forme de servicii sociale. Combinația armonioasa a ce- lor doua tipuri de servicii de asistenta sociala are la baza respectarea abor- dării holiste a persoanei umane. Din punct de vedere formal, alte doua forme de servicii sociale specifice pot fi distinse: • serviciile de asistenta acordate be- neficiarilor în mediul lor natural de viata, e.g., în familie, în gospodărie, la școala, la locul de munca; • serviciile acordate în instituții spe- cializate de asistenta sociala, ser- vicii ce oferă, in extremis, si un loc special protejat, de viata normala, persoanelor ce nu pot, temporar sau permanent, sa îsi desfasoare existenta într-un mediu social na- tural (e.g., instituții pentru persoane vârstnice, pentru copii abandonati, pentru persoane cu dizabilitati ma- jore, instituții de resocializare a co- piilor sau adolescentilor cu deviatii comportamentale majore). Centrele de consiliere sau recuperare repre- zintă forme instituționale de acor- dare a asistentei sociale speciali- zate unor categorii de persoane, fara însă a le desprinde pe acestea din mediul lor natural de viata. în prezent, în toate tarile dezvoltate, exista o preocupare majora în vederea înlocuirii instituțiilor ce oferă asistenta sociala permanenta cu alte forme de consiliere, recuperare sau protecție temporara sau comunitara, în vederea creșterii capacitatilor persoanelor asis- tate de integrare sociala normala (vezi si dezinsitutionalizare). Serviciile de asistenta sociala intervin în doua tipuri distincte de situatii: • în situațiile de urgenta, excepțio- nale - de tipul celor de copii aban- donati sau abuzați, victime ale vio- lentei, copii sau tineri cooptati în activitati de tip criminal, persoane “aruncate în strada”, victime ale unor dezastre naturale sau sociale sau, pur si simplu, persoane ramase fara nici un fel de suport financiar. în aceste momente de di- ficultate extrema, asistenta sociala intervine ca un suport înalt persona- lizat si profesionalizat. Asistenta so- ciala combina, în acest caz, resurse financiare de urgenta cu resurse in- stituționale si umane specializate. • situatii de dificultate cronica, du- blate de deficitul de capacitati pro- prii de depășire a dificultăților - e.g., deficit cronic de resurse financiare, sărăcie extrema, copii lipsiti de familie, persoane dependente de drog, persoane eliberate din închi- soare, mame singure, bătrâni care s-au izolat progresiv, cu capacitati deteriorate de a duce o viata inde- pendenta. Daca asistenta persoanelor aflate în situatii de dificultate cronica sau risc crescut de a ajunge în astfel de situatii reprezintă un obiectiv principal al asis- 727 tentei sociale, asistenta sociala a indi- vizilor sau grupurilor în situatii de ne- cesitate, indiferent de natura acestora, se constituie ca un drept universal al tuturor membrilor unei comunități. Funcțiile serviciilor de asistenta so- ciala. Serviciile de asistenta sociala îsi propun oferirea unui suport profesional în vederea sprijinirii dezvoltării la ni- velul individului sau grupului a capaci- tăților proprii de soluționare a proble- melor cu care se confrunta, i.e. de a reda acelora în nevoie autosuficienta în vederea unei vieți decente. O func- ție, de asemenea importanta, a servi- ciilor de asistenta sociala este aceea de a intermedia si facilita accesul diferitilor indivizi sau grupuri sociale la alte servicii si programe sociale, cum ar fi educația, sanatatea publica, dife- rite transferuri sociale la care sunt îndreptatiti, dar si de aparare a inte- reselor si drepturilor acestora în cazuri excepționale. Prin extensie, aceasta funcție se reflecta si în procesul de abi- litare a indivizilor sau grupurilor (vezi empowerment), în relațiile lor cu alti indivizi, grupuri sau instituții sociale. Prin însasi natura lor, ca un instrument de asistenta individualizata, serviciile de asistenta sociala sunt puternic foca- lizate, asigurând eficienta utilizare a resurselor sociale în ajutorarea anumi- tor grupuri-tinta. Serviciile de asistenta sociala au deci dubla funcție de a (re)conecta indivi- dul la mediul sau social direct - familie, prieteni, comunitate -, dar si la mediul sau social mai larg - plata muncii, instituții sociale, si de a activa procesele de mobilizare a resurselor sociale în vederea rezolvării eficiente a unor probleme sociale generale sau locale. Deși serviciile de asistenta sociala răs- pund nu numai unor probleme locale sau individuale, ci si unor probleme so- ciale mai generale, având o determi- nare structurala la nivelul societății, baza organizării acestora o reprezin- tă comunitatea locala, în timp ce co- ordonarea acestora la nivel național implica mai degraba asigurarea unor standarde de calitate pentru funcționa- rea lor, a unui caracter sistematic si a unui suport tehnic, eventual si financiar al acestora si elaborarea unei politici sociale coerente în domeniu. Respon- sabilitățile si deciziile privitoare la orga- nizarea si desfasurarea unor servicii de asistenta sociala revin însă, în cea mai mare parte, datorita gradului lor crescut de discretionaritate, comunității locale, asigurând astfel o responsivi- tate crescută la problemele locale si specificul local al unor probleme so- ciale generale. Serviciile de asistenta sociala trebuie deci sa combine prio- rități stabilite la nivel național cu prio- rități stabilite la nivel local si regional. Nivelul de organizare locala trebuie determinat ca un optim în vederea unei cât mai fine calibrari a serviciilor so- ciale la problemele locale, dar si a unei utilizări fezabile si eficiente a resurselor financiare, materiale si umane exis- tente. Astfel, în funcție de tipul de serviciu de asistenta sociala (e.g., ge- neral sau specializat, instituție ''totala” sau complementara, serviciu de pre- venție sau de intervenție de urgenta) si de echilibrul rezolutie-fezabilitate finan- ciara, nivelul de organizare a acestuia poate varia de la nivelul cel mai “de jos”, i.e. consiliile locale, trecând prin nivelul județean sau regional, până la nivelul cel mai general, i.e. cel național. Multi specialiști în probleme de admi- 722 nistratie publica susțin necesitatea im- plicării si responsabilizarii comunităților locale în organizarea serviciilor de asistenta sociala si prin descentraliza- rea financiara a acestora. Descentrali- zarea financiara, ca rezultat al unui proces integrat de descentralizare a unor servicii sociale, are desigur efecte pozitive asupra responsabilizarii si mobilizării comunității locale, dar acest proces trebuie sa reprezinte si o soluție fezabila si sustenabila care sa permită efectiv organizarea si dezvoltarea unor servicii înalt profesionalizate si respon- sive la nevoile locale. Ele trebuie, în fapt, sa vina în completarea unor masuri susținute la nivel național, ce le degrevează de o suprasolicitare, nesustenabila adesea, în condițiile actuale ale României, doar din resurse locale. Istoria serviciilor de asistenta socia- la în România. Primele începuturi ale asistentei sociale în România se plaseaza, ca în majoritatea tarilor, sub semnul unor acțiuni de tip caritabil, desfășurate si organizate în special de organizatii de tip religios. Aceste tipuri de acțiuni aveau un caracter punctual, nesistematic, având ca scop ajutorarea mai degraba ocazionala a anumitor categorii dependente: bătrâni, bolnavi, orfani, handicapati, sărăci. Dintr-o perspectiva moral-religioasa, aceste acțiuni au ajutat în primul rând la for- marea si dezvoltarea unui spirit de so- lidaritate umana, o premisa esențiala a dezvoltării serviciilor moderne de asis- tenta sociala. Aceste activitati sporadi- ce si nesistematizate au luat, în de- cursul timpului, forme institutionalizate prin reglementari legislative, finanțarea acestora fiind preluata de către stat. Pentru România, actul de naștere a asistentei sociale se plaseaza în jurul anului 1775, prin promulgarea legii pentru protecția copilului si prin înfiin- țarea unor instituții specializate pentru ocrotirea persoanelor aflate în nevoie: fete-mame, sărăci, bolnavi cronici, per- soane cu dizabilitati fizice sau psihice, persoane vârstnice fara sprijin. Abia în 1831 se pun însă bazele unui sistem de asistenta sociala structurat prin adoptarea Regulamentului organic. După Unirea Principatelor, în 1859, apar primele acte normative menite sa fixeze atribuții si responsabilități con- crete pentru serviciile de asistenta so- ciala la nivelul comunelor si județelor, încurajând în mod special întrajutora- rea la nivel comunitar. România devine astfel una dintre primele tari din Eu- ropa care introduce atât un sistem de asigurări sociale (prima lege a pensiilor datând din 1912), cât si un sistem de beneficii si servicii sociale pentru or- fani, văduve de război etc. Legea ser- viciilor de ajutor social din 1931 ră- mâne un moment de referința pentru asistenta sociala moderna, ce a permis crearea unei rețele teritoriale de servi- cii sociale comunitare, capabile sa ofere un răspuns profesionist proble- melor generale, dar si celor specifice pentru cei aflati în nevoie. Ca profesie, asistenta sociala în Româ- nia s-a dezvoltat în directa legătură cu cercetările scolii monografice de socio- logie de la București, sub îndrumarea profesorului D. Guști. Deși cercetările scolii de sociologie de la București s- au orientat cu preponderenta asupra mediului rural, ele au explorat si o di- mensiune specific urbana, ce s-a dovedit constitutiva pentru asistenta sociala: efectele procesului de urbanizare asupra indivizilor si 723 comunităților si în special efectele ne- gative de ordin social si uman, e.g., va- gabondaj, prostituție, alcoolism, delinc- venta, sărăcie, marginalizare, inadap- tare, dezorganizarea familiilor, abando- nul copiilor, abuz si neglijenta. ''Carta- rea” cazuistica a problemelor sociale din mediul urban reprezintă deci punc- tul de plecare al intervențiilor de asis- tenta sociala. Dar, asa cum afirma Xenia Costa-Foru Andreescu, “în con- cepția profesorului D. Guști, era nece- sara crearea unor tehnicieni si a unei asistente sociale științifice, având doua misiuni: a) cunoașterea tuturor situațiilor îngri- jorătoare ale vieții sociale, prin fo- losirea metodelor si tehnicilor inves- tigației sociologice, adica prin cer- cetări de monografie interdisciplina- ra (pe cadre de manifestări), cercetarea fiind, de rândul acesta, si pentru depistarea si înțelegerea tuturor fenomenelor individuale anomice; b) elaborarea unor tehnici de interven- ție directa, prin mijloace de asis- tenta sociala închisa (prin unitati si instituții specializate), dar mai ales prin asistenta sociala deschisa (adi- ca individualizata)” (Stahl, 1980, p. 339). Ca urmare, în 1929, ia naștere Școala Superioara de Asistenta Sociala din România “Principesa Ileana” sub egida directa a Institutului Social Român, re- cunoscuta de Ministerul Sanatatii si al Ocrotirilor Sociale. Programa acestei scoli cuprindea cursuri de biosociologie a familiei (normale, dezorganizate, di- vorțate, concubinaj), de sociologie a colectivităților si grupurilor sociale dependente social, de sociologie a delincventei, legislație, economie poli- tica, psihologie generala si diferențiata, igiena si sanatate publica, metodologie si tehnici de intervenție sociala, statis- tica sociala, tehnici de acțiune sociala, organizare a instituțiilor de ocrotire so- ciala. Un aspect esențial era realizarea unei practici comprehensive în diferite zone si instituții, ca de exemplu, spi- tale, închisori, leagane pentru orfani. Institutul Social Român, transformat ulterior în Institutul de Cercetări Soci- ale al României, având filiale în diferite regiuni ale tarii, a contribuit conside- rabil la dezvoltarea cunoașterii realitatii sociale pe întreg teritoriul României. în 1929 este înființata si o revista de asistenta sociala, sub forma unui bu- letin periodic, cu scopul promovării si difuzării activitatilor teoretice si practice asociate acestei profesii. în 1936 se or- ganizează sub conducerea profesoru- lui D. Guști si Asociația pentru Pro- gresul Asistentei Sociale, ce preia re- vista si o coordonează până în 1944. în 1938, tot sub îndrumarea acestuia, s-a organizat primul Congres al asis- tentelor sociale din România. O cercetare de referința pentru asis- tenta sociala româneasca este recen- sământul general al unităților si acțiu- nilor de asistenta si ocrotire sociala, realizat de secția de statistica sociala a Institutului de Statistica, organizata de D. Guști în 1936. Asistenta sociala de tip profesionist s-a constituit așadar în strânsa legătură cu școala sociologica de la București, si în concordanta cu cele mai înalte stan- darde în domeniu, practicate în SUA si Europa Occidentala. Modul de relatio- nare a teoriei sociologice cu practica cercetării în asistenta sociala (social work, în limba engleza) a fost însă de inspirație americana; poate ca nu este 124 întâmplător faptul ca singurul sociolog care a obtinut premiul Nobel pentru desfasurarea unor activitati de asisten- ta sociala a fost sociologul american Jane Addam. După cel de-al doilea război mondial, sub un regim politic socialist, asistenta sociala devine, într-o prima faza, mar- ginalizata, fiind suprimata cu desăvâr- șire într-o faza ulterioara, considerata inutila într-o societate socialista. Ime- diat după război, rețeaua de asistenta sociala cuprindea la nivel teritorial numai orașele si, datorita tradiției inter- belice, formarea asistentilor sociali avea un caracter înalt profesionist. în 1962 se publica unul dintre putinele manuale de asistenta sociala din lume la acea data: Prevederi sociale. Metode si tehnici în asistenta sociala (I. Matei si H.H. Stahl). începând însă cu 1952, asistenta so- ciala ca pregătire profesionala este transferata de la nivel universitar la ni- velul unei scoli postliceale. în 1969 si aceasta instituție de formare a spe- cialiștilor în domeniul asistentei sociale este complet desființată. Profesia de a- sistent social este radiata din nomen- clatorul profesiilor, iar rețeaua comuni- tara de asistenta sociala complet aban- donata. Birocrația ia locul profesio- niștilor în realizarea unor activitati din ce în ce mai reduse de asistenta so- ciala. Astfel, la sfârșitul anilor ’80, asis- tenta sociala se rezuma la acordarea, în baza unor criterii vagi si preferen- țiale, a unor ajutoare materiale spo- radice persoanelor aflate în situatii ex- treme, iar funcțiile de protecție sociala mai larga sunt transferate integral în- treprinderilor. în 1990, starea asistentei sociale, ase- manatoare celei din alte tari foste so- cialiste, era caracterizata de o profun- da subdezvoltare, serviciile de asis- tenta sociala fiind mai degraba reduse la funcționarea - în condiții deosebit de precare si inadecvate, atât din punctul de vedere al resurselor materiale, dar si al celor umane - instituțiilor de asis- tenta sociala pentru copii abandonati, persoane cu handicap sau bătrâni. în 1990 se reînființează învățământul de asistenta sociala, din nou în strânsa legătură cu relansarea învățământului de natura sociologica. Inițial, acesta a luat forma de colegiu, fiind din 1992 organizat la nivel universitar. Deși formarea specialiștilor a reprezentat o preocupare solida încă de la început, dezvoltarea unui sistem de asistenta sociala si servicii în acest domeniu a ramas cu mult în urma, datorita unei lipse de strategie, dar si de voința politica, la nivel național. încercările de reabilitare instituționala a asistentei sociale au fost mai degraba sporadice si fragmentare, adesea nefezabile si cu efecte adverse, ca în cazul reabilitării instituțiilor deja existente de asistenta sociala. în momentul de fata nu exista o rețea sau un sistem național de servicii de asistenta sociala. Serviciile existente s-au dezvoltat mai degraba punctual, în lipsa unei strategii generale, si la inițiativa, dar în majoritatea cazurilor si cu suportul financiar al sectorului nonguvernamental. Fundațiile si organi- zațiile nonguvernamentale au jucat un rol esențial în dezvoltarea unor pro- grame si servicii de asistenta sociala specializata, în special în domeniul pro- tecției copilului. De altfel, singurul ser- viciu public specializat, organizat la nivel județean, pe lângă consiliile jude- țene, este cel în domeniul protecției 125 drepturilor copilului. Acesta reprezintă singura “victorie” instituționala în relan- sarea serviciilor de asistenta sociala, în pofida problemelor cu care se confrunta sistemul de asistenta sociala datorita modului de descentralizare financiara a acestuia, dar si în pofida schimbărilor multiple pe care organizarea acestui tip de serviciu l-a suferit în ultimii trei ani. Multe din serviciile inițiate si dezvoltate de sectorul nonguvernamental nu pot fi preluate nici macar parțial de adminis- trațiile publice atât datorita lipsei unui cadru legislativ adecvat, dar si datorita faptului ca adesea acestea reprezintă soluții relativ costisitoare, nefezabile din punct de vedere financiar pentru bugetele publice. Aceste servicii sociale sunt adesea posibile numai datorita implicării, în special financiare, a unor organizatii si fundatii interna- ționale. Pe scurt, chiar daca unele acte legis- lative deschid posibilitatea organizării si funcționarii unor servicii de asistenta sociala specializata (e.g., Legea admi- nistrației publice locale), cadrul legis- lativ nu face posibila organizarea unor astfel de servicii prin ambiguitatea da- torata lipsei unei analize atente a ni- velului optim de organizare a acestora, în condițiile unei crize bugetare relativ accentuate. în absenta unui cadru sis- tematic si fezabil de organizare si des- fășurare a unor servicii de asistenta sociala, activitatile desfășurate de or- ganizațiile nonguvernamentale în acest domeniu rămân punctuale si, în conse- cința, si lipsite de eficacitate în ceea ce privește soluționarea multor probleme sociale locale sau generale. ^Elena Zamfirk Vezi si: beneficii noncontributorii; beneficii selective; putere discreționara; solidaritate sociala; abilitarea actorilor sociali; grupuri de interes; marketizarea serviciilor sociale; dezinstitutionalizare; servicii sociale Bibliografie selectiva: Stahl (1980); Zamfir E. (1995, 1998, 1999) Asistenta sociala a persoanelor vârstnice Vârstnicii fiind o categorie vulnerabila, defavorizata, supusa riscurilor multi- ple, prioritatea numărul unu a poli- ticilor sociale privind îmbătrânirea este protecția sociala, axul central al acestor politici, care include un larg evantai de masuri de ordin social si economic. Daca sistemele de asigu- rări (în special cele de pensii si de sanatate) sunt criticabile, perfectibile, dar exista în aproape toate tarile, asistenta sociala a persoanelor vârst- nice este adesea insuficienta sau ine- ficienta. Este cunoscut faptul ca populația pla- netei se afla sub semnul unui proces de îmbătrânire demografica, apreciat ca inexorabil si ireversibil. Fenomen complex, având consecințe multiple în plan demografic, social si economic, al sanatatii si, de asemenea, în plan psihologic, prin atitudinea societății "nevârstnice" fata de o minoritate în creștere constanta, îmbătrânirea popu- lației a determinat comunitatea interna- ționala sa-i acorde din ce în ce mai multa atentie; astfel, Organizația Națiu- nilor Unite, periodic, începând cu anul 1982, când a avut loc la Viena Adu- narea generala mondiala consacrata vârstei a treia, atrage atentia guverne- lor tarilor membre sa-si elaboreze pla- nuri de acțiune, pe de o parte, pentru 126 atenuarea efectelor negative asupra dezvoltării societăților, pe de alta, pen- tru menținerea integrării sociale a per- soanelor în vârsta si pentru pastrarea si îmbunatatirea calitatii vieții acestora, inclusiv prin respectarea drepturilor si libertăților lor specifice si eliminarea discriminărilor. Conștientizarea problematicii specifice pe care persoanele în vârsta o ridica în cadrul societăților are deja o lunga tra- diție istorica. Reperele acestor percep- ții si atitudinile fata de aceasta sunt sugestive pentru evoluțiile în per- spectiva diacronica ale protecției soci- ale a acestei categorii, până la modelul contemporan al politicilor privind popu- lația vârstnica. Percepția si atitudinea fata de persoa- nele în vârsta a pendulat de-a lungul timpului si în diferitele spatii geografice între respect, venerație (uneori până la divinizare) si ignorare, marginalizare, ironizare. înțelepciunea bătrânilor a fost o noțiu- ne aproape omniprezenta în diferite epoci istorice, înțelepciunea si senec- tutea fiind cvasisinonime. în Biblie, vârsta înaintata, longevitatea erau privite ca o proba de înțelepciune si de calitate, ca o favoare si o bine- cuvântare divina acordata acelora care au dus o viata buna si frumoasa, în respectul preceptelor religioase. Mai târziu, în perspectiva laica, bătrânii sunt priviti cu respect si admirație pentru ca au atins o vârsta înaintata si ca urmare a respectării preceptelor unei vieți sanatoase, cumpătate, con- stituind din acest punct de vedere, pe lângă avantajul cumulului de înțelep- ciune si experiența, si modele de viata. Pe măsură ce societățile se organizea- ză, legitimitatea divina biblica este în- locuita cu legitimitatea conferita de pu- tere; șefii de triburi, marii preoți, patri- arhii sunt aleși dintre cei vârstnici. Apar instituții care consacra autoritatea si puterea bătrânilor - gerontocratia (care nu avea atunci conotatia, în genere peiorativa, care i se acorda astazi) - Sfatul înțelepților, Consiliul Bătrânilor, Gerusia, Senatum (de la “senex” care înseamnă bătrân). Mai târziu se pierde puterea politica si juridica, bătrânii trec pe planul doi - devin consilieri, îsi pastreaza privilegiul de a fi respectati, adica privilegiul moral, se exprima în filosofie, poziția lor rămânând importanta în societate (chiar daca nu mai intervin prea mult, în mod direct în procesele de decizie) si în familie: pater familias si matrones. în evul mediu, bătrânii sunt mai degraba ignorati decât recuzați. Ierarhia este fundamentata pe forța, nu pe vârsta, societățile fiind războinice, se valorizează forța, consecința fiind excluderea bătrânilor. în evul mediu târziu se manifesta o oarecare preeminenta a tinereții; crești- nismul impune "religia Fiului". Vârstnicii rămân bine reprezentati printre clerici, iar ponderea lor în structura populației era asemanatoare cu cea de azi, datorita faptului ca războaiele si epidemiile acelui timp îi extermina mai ales pe tineri. Se manifesta, de asemenea, o atitudine de misoginie fata de femeia în vârsta, ceea ce reprezintă un regres fata de antichitate când, alaturi de pater familias, exista si matrones - autoritatea femeii în vârsta. Renașterea este favorabila mai ales adultilor tineri, bătrânii pastrându-si însă rolul în familie. Bătrânii devin însă si sărăcii societății, discriminarea femeii în vârsta continuând. Ceea ce 127 apare ca o noutate si va constitui pre- misa unei percepții corecte si favorabi- le a bătrâneții este începutul preocu- părilor pentru aprofundarea psihologiei bătrânilor (Montaigne, Rembrandt, Franz Hals, Shakespeare). Secolul al XVIII-lea poate fi considerat ca un punct de plecare important pentru construcția politicilor sociale contemporane privind îmbătrânirea, începe sa fie recunoscuta specificitatea bătrâneții ca "fenomen social", bătrânii nemaifiind perceputi ca indivizi, ci ca "grup social" în stat. Ei încep sa fie luati în seama pentru particularitățile lor de grup si, foarte important, pentru nevoile lor specifice. Ulterior se construiesc răspunsuri la în- trebările legitime: "Cum este trăită bă- trânețea?" si "Care este locul bătrâneții în societate?" Aceasta perioada, im- portanta pentru devenirea acestui grup populational, a fost considerata de ge- rosociologi (precum Pierre Gutlon): "nașterea bătrânilor". în continuare în- cep sa apara studii demografice, de morbiditate si mortalitate, dezvoltân- du-se si o imagine pozitiva a bătrâneții. Imaginea, care aproape se generali- zase, a bătrânului decrepit, avar etc. e înlocuita cu imaginea bătrânului înțe- lept, nimbat de serenitate si genero- zitate (Voltaire). încep sa fie funda- mentate disciplinele care se vor ocupa cu studiul diferitelor prerogative si laturi ale îmbătrânirii - gerontologia, geriatria, ca si demografia, sociologia, psiholo- gia, acestea din urma dezvoltându-si subdomenii consacrate fenomenului îmbătrânirii. Un alt moment important al acestei istorii a fost definirea conceptului de îmbătrânire a populației (consacrat ulterior ca îmbătrânire demografica a populației) de către demograful francez Alfred Sauvyîn 1928. La sfârșitul anilor '60, tot un francez, gerontologul J. A. Huet, lanseaza sintagma vârsta a treia, care avea sa fie generalizata si sa domine câteva decenii atât limbajul de specialitate (în medicina, sociologie), cât si vorbirea curenta. în ultimii ani, expresia este considerata ca insuficient definitorie pentru conținutul la care se refera, existând tendința de a fi abandonata. * * * Pentru a putea aborda problematica asistentei sociale a persoanelor vârstnice sunt necesare câteva precizări conceptuale: Bătrân - (din latinul betranus) defi- nește persoana de vârsta postadulta, în genere cea care a împlinit si depășit 60 de ani, dar în special, în ultimul timp, cea care a împlinit si depășit 65 de ani. Batrânetea - este perioada finala a vieții care urmeaza perioadei adulte si care începe cu vârsta de 60 de ani, dar în ultimul timp tot mai acceptata este limita de 65 de ani, în legătură cu alun- girea duratei de viata. Este caracteri- zata prin diminuarea treptata a func- țiilor fiziologice. Procesul este univer- sal, caracteristic tuturor ființelor vii, ba- trânetea umana având particularități decurgând din cele ale flintei umane. "Bătrâni bătrâni" (pldest olds) - sunt persoanele vârstnice care au dificultăți în a-si menține independenta funcționala. Termenul servește la desemnarea persoanelor vârstnice de peste 75 de ani (bătrâni "fragili"). în limbajul gerontologie de la noi, "bătrâni". 128 "Bătrâni tineri" (young olds) - sunt persoane care au independenta funcțio- nala totala si nu aparțin unei vârste circumscrise. Termenul se aplica la per- soane de vârste cuprinse între 60 (65) si 75 de ani. în uzanța specialiștilor gerontologi de la noi, "vârstnici". Persoana în vârsta - este o formula recomandata de ONU pentru desem- narea unei persoane aparținând popu- lației vârstnice, destinata sa evite folo- sirea denumirii de "bătrân", conside- rata a avea si conotatii negative; "per- soana în vârsta" ("persoana de vârsta a treia", sintagma prea lunga pentru folosința curenta) se folosește pentru desemnarea unei persoane care are peste 60 de ani sau peste 65 de ani, aceasta din urma limita fiind cea mai acceptata. Termenul evoca o dezvol- tare si o evoluție continua în decursul ultimelor etape ale vieții, mai mult decât o perioada fixa sau statica. O an- cheta realizata în tarile Comunității Eu- ropene si-a propus sa afle preferințele vârstnicilor înșiși privind cea mai po- trivita denumire. Majoritatea răspunsu- rilor s-au grupat în jurul denumirilor de persoane în vârsta, fiind respinși termenii de bătrâni ("vieux") si vârstnici ("vieillards"); alegerea sugerează op- țiunea pentru o sintagma nediscrimina- tiva, care include noțiunea de "persoa- na" si evita formule adjectivate: "vârst- nic" care trimite la altele - handicapat (în loc de persoana cu handicap), car- diac (în loc de bolnav de inima), "ulce- ros", "canceros" etc., forme utilizate în limbajul medical curent, dar cu impact psihologic negativ. Dezvoltarea preocupărilor privind îm- bătrânirea, o necesitate impusa de rea- litatea evoluțiilor sociale, a determinat apariția unor discipline de studiu dife- rite, în funcție de perspectiva de abordare a unei laturi sau a alteia, ale acestui proces: • Gerontologia (din greaca: geront = bătrân + logos = studiu) - este ramura biologiei si a medicinii care se ocupa cu studiul îmbătrânirii ca proces fiziologic sub diversele sale aspecte biologice si sociale (geron- tologie sociala); altfel, mai pe scurt, ramura a biologiei care studiază problemele îmbătrânirii. Geronto- logia reprezintă o baza teoretica pentru geriatrie; termenul a intrat în uz începând cu anul 1950, dar a fost folosit pentru prima data în 1903 de către Mecinikov. • Geriatria (din greaca: geras = bă- trânețe + iatreia = tratament) - este ramura medicinii care se ocupa cu studiul bolilor bătrâneții si ale seni- lității si cu tratamentul si prevenirea lor. Termenul a fost introdus de me- dicul american Ignaz Nasherîn 1909. Altfel spus, este medicina vârstnicului (medicina unei grupe de vârsta). • Gerontologia sociala - este disci- plina care se ocupa cu studiul pro- blemelor sociale ale îmbătrânirii, integrând componente ale geronto- logie! si sociologiei. • Geroprofilaxia - este un termen lansat de școala româneasca de gerontologie formata în jurul Anei Aslan, care se refera la prevenirea îmbătrânirii. Termenul nu este însă foarte propriu, deoarece în termeni științifici nu se poate vorbi de pre- venirea îmbătrânirii, care este un proces normal, natural. Folosirea termenului subînțelege prevenirea formelor patologice ale îmbătrânirii, îmbătrânirea precoce, îmbătrânirea accelerata, îmbătrânirea însoțita de 129 bolile specifice bătrâneții, ca si prevenirea dependentei care însoteste îmbătrânirea. • Comportament prolongeviv - este un termen care desemnează adoptarea unui stil de viata cum- pătat, destinat, pe de o parte, sa elimine sau sa atenueze anumiti factori de risc care pot precipita o îmbătrânire precoce, pe de alta parte, sa favorizeze o viata lunga, în condiții de buna sanatate si independenta. Abordarea demografica a îmbătrânirii a fost perspectiva inițiala si cea mai importanta dintre toate demersurile de înțelegere, de conștientizare a im- pactului si dimensiunilor acestui pro- ces, precum si de construire a direc- țiilor de acțiune privind rezolvarea pro- blemelor complexe determinate de îm- bătrânire. "Instrumentarul demografic" al îmbătrânirii este variat si cuprinde atât elemente ale demografiei genera- le, cât si unele specific gerontologice. îmbătrânirea demografica a popula- ției (î.d.p.) sau îmbătrânirea populației (fr., vieillissement de la population, engl., ageing of population) - este un proces demografic care consta în creșterea populației vârstnice si în scăderea proporției populației tinere, cu menținerea populației adulte vreme îndelungata neschimbata. Procesul este caracteristic populațiilor din toate tarile, fiind mai accentuat în tarile dezvoltate. Termenul a fost creat si propus pentru prima data de demograful francez Alfred Sauvy în 1928, la Societatea Statistica din Paris. Indicatori specifici pentru cercetarea î.d.p. sunt: a) vârsta medie sau vârsta mediana - indicator folosit ca instrument de cercetare a îmbătrânirii demografice a populației; creșterea valorii acestui indicator sem- nifica avansarea procesului de î.d.p.; b) proporția, în populația totala, a popu- lației în vârsta de 60 de ani si peste sau în vârsta de 65 de ani si peste; c) numărul de persoane în vârsta de 45-64 de ani ce revin la o persoana în vârsta de 15-64 de ani, pentru a pune în evidenta procesul de î.d.p.; d) raportul de dependenta (fr., rapport de dependence, engl., dependency ratio) - indice ce exprima numărul de tineri si bătrâni din populația sub si peste limita vârstei apte de munca ce revine la 100 sau 1000 de persoane în vârsta apta de munca. îmbătrânirea demografica a bătrâni- lor - este un termen propus de M. Davies, care se refera la creșterea ponderii populației de peste 75 de ani si este legat de creșterea duratei medii de viata; este sinonim cu "vârsta a patra" si include, de regula, persoanele vârstnice fragile si dependente. Feminizarea îmbătrânirii - este un important aspect al evoluției demografice, constând în creșterea ponderii numerice a femeilor în ansamblul populației vârstnice, ca urmare a diferenței de speranța de viata între cele doua sexe, în favoarea femeilor. în tarile cu nivel înalt de îmbătrânire, femeile trăiesc în medie cu peste 8 ani mai mult decât barbatii, diferența în cazul populației mondiale fiind de peste 4 ani; fenomenul de feminizare a îmbătrânirii este efectul unei supramortalitati masculine, cauzele nefiind încă pe deplin elucidate. Ponderea mai mare a femeilor în rândul vârstnicilor influențează politicile sociale, în special abordările feministe ale acestora. 130 Asistența socială a persoanelor vârstnice Riscuri cu care se confrunta persoanele vârstnice Riscul este o posibilitate obiectiva ca o persoana dintr-o populație sau sub- populatie sa sufere un anumit eveni- ment demografic - naștere, deces, divorț; masurarea riscului se face prin frecventa statistica, care, exprimata prin indice sau rata, este estimatia unei probabilități. Curent se folosește în medicina riscul de îmbolnăvire de o anumita boala (teoria factorilor de risc lansata prin "studiul Framinghani" în anii 70 în SUA, care se refera la riscul de îmbolnăvire prin ateroscleroza, dar care ulterior s-a extins ca un concept general în îmbolnăvire). Persoanele vârstnice sunt considerate persoane cu risc, adica persoane vul- nerabile, cu nevoi speciale care impun ajutor si protecție pentru a trai în con- diții decente. Organismele internaționa- le - Națiunile Unite, Organizația Mon- diala a Sanatatii - au stabilit grupele de persoane vârstnice supuse unor riscuri speciale, în planul sanatatii, în cel al situației sociale si economice, atrăgând atentia guvernelor asupra necesității de a elabora politici sociale pentru populația vârstnica si de a iniția pro- grame concrete de asistenta sociala a acesteia. Aceste grupe cuprind în ordine: - persoanele foarte în vârsta (peste 85 de ani); - persoanele în vârsta trăind singure; - femeile în vârsta (în particular celibatarele si văduvele); - persoanele în vârsta trăind în instituții colective (cămine de bătrâni si cămine spital); - persoane în vârsta fara copii; - persoane în vârsta suferind de afecțiuni sau handicapuri grave; - cupluri în vârsta, în care unul din membri este grav bolnav. Riscurile privind sanatatea sunt importante si fac din populația vârstnica categoria cu cel mai mare consum de servicii si prestatii medicale, la care se adauga un volum mare de îngrijiri infirmiere. O data cu înaintarea în vârsta scade rezistenta organismului la îmbolnăviri, concomitent refacerea, recuperarea după boala sau accident devin mai dificile sau chiar imposibile, ceea ce face ca vârstnicii sa se regaseasca cel mai frecvent printre bolnavi, printre clientii serviciilor medicale, comparativ cu celelalte grupe de vârsta, si sa se înscrie, de asemenea, cu o mortalitate înalta. Caracteristica îmbolnăvirilor la vârstnici este polipatologia, adica pre- zenta concomitenta a mai multor boli (în medie, se considera ca un pacient vârstnic are 4-5 boli). Infirmitățile, inva- liditățile, handicapurile apar frecvent la vârstnic si îl fac dependent de îngrijire permanenta, de servicii de asistenta sociala pe lângă cele de îngrijire me- dicala. Bolile organice evoluează de multe ori în strânsa legătură cu cele psihice, ceea ce ridica alte probleme deosebite legate de comunicare, de îngrijire si tratament si face sa se instaleze frecvent starea de dependenta (parțiala sau totala). Starea de dependenta, care se definește ca necesitatea de a fi îngrijit de către o alta persoana, îi creeaza vârstnicului un handicap social important, care-l împiedica de cele mai multe ori sa rămână integrat în societate si familie, impunându-se adesea institutionalizarea sa, adica ocrotirea permanenta într-un cămin de bătrâni sau camin-spital. 131 Problemele sociale - pensionarea, izolarea cele economice - scăderea veniturilor cele morale - nerespectarea drepturilor sale legitime - adâncesc si agraveaza problemele de sanatate ale vârstnicului, agravând evoluția bolilor si deteriorarea psihointelectuala. Toate acestea impun sarcini deosebite atât serviciilor de sanatate si îngrijire, cât si serviciilor de asistenta sociala. Procesele sociale din ultimul secol si în special nuclearizarea familiei au avut drept consecințe decoabitarea - adica separarea locuinței, în general din mo- mentul constituirii familiei copiilor, ceea ce îi face pe părinți mai vulnerabili, mai departe de un eventual ajutor (aspect caracterizat de francezi prin expresia intimite di st ance), iar pe copii îi înde- părtează afectiv de propriii părinți. Decoabitarea a crescut dependenta. Dependenta este un rezultat al pierderii autonomniei din cauze fizice sau psihice (mentale) si impune un ajutor semnificativ si/sau îngrijire pentru a realiza activitati de baza ale vieții de zi cu zi. Dependenta mai este definita si ca pierdere (diminuare) a autonomiei si reprezintă axul principal al politicilor sociale si al intervențiilor socio-medicale în favoarea persoanelor vârstnice si foarte vârstnice. Dependenta este o stare complexa, ce include o varietate de deficite, de la monodeficite motorii sau mentale la dependenta totala sau pierderea autonomiei. Importanta dependentei în geriatrie este atât de mare încât a declanșat o multitudine de eforturi de cercetare si conceptua- lizare care au angajat gerontologi dintre cei mai reputati. Lui Cardot, în 1994, îi prilejuiește o reflecție care, reiterând un adevar științific azi consa- crat, afirma: "Batrânetea nu este o boala; marea vârsta induce o depen- denta naturala care necesita ajutor". Un alt mare geriatru, G. Cuny (1991), afirma: "Geriatria nu poate fi decât me- dicina dependentei si, de asemenea, a prevenirii dependentei, identificând, după cum lesne se poate observa, ge- riatria cu batrânetea”. Consacrarea conceptului de dependenta a impus si un suport legislativ si, de asemenea, în domeniul drepturilor omului, în tarile dezvoltate, care operează cu acest concept deja, a determinat apariția unei legislații specifice si respectiv a unor "Carte ale drepturilor persoanelor vârstnice dependente". în ceea ce pri- vește definirea dependentei, una dintre cele mai acceptate definitii este urmă- toarea, care se delimitează în opoziție cu autonomia: se va considera ca un individ este dependent daca prezintă una, mai multe sau toate (dependenta totala) din caracteristicile următoare: nu se poate deplasa, nu bea singur, trebuie alimentat total, este incapabil de a se spala, nu se poate îmbrăcă, are incontinenta urinara simpla, perma- nenta, prezintă dezorientare care poate antrena o conduita periculoasa, în opoziție cu dependenta, autonoma este persoana care prezintă simultan caracteristicile următoare: se depla- sează normal, chiar pe scări, îsi taie singura carnea din farfurie, se spala singura pe picioare, șezut, se piaptana singura, se îmbrăcă singura sau se încalta singura, are continenta normala, este, din punct de vedere psihic, orientata sau lucida. Dependenta impune evaluare pentru identificarea nevoilor persoanei dependente si stabilirea intervențiilor. Evaluarea se face prin grile si scale de dependenta. în fiecare tara exista grile 132 naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice. Si în tara noastra, din anul 2000, exista o grila naționala de evaluare care cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependenta; pe baza evaluării acestor nevoi si a gradelor de dependenta se stabilesc tipurile de servicii recomandate a fi acordate la domiciliu sau în instituție. "Grila naționala de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice" a fost introdusa prin HG nr. 507/2000. Un alt concept important pentru caracterizarea gradu- lui de dependenta/independenta a per- soanelor vârstnice se refera la acti- vitatile vieții cotidiene (ADL - activity of daily living, activites de la vie journalicre), care includ un barem func- țional minimal de activitati: toaleta, îm- brăcatul, utilizarea wc-ului, transferul (pat-fotoliu, fotoliu-pat), alimentarea, care, în cazul când sunt posibile, con- feră persoanei autonomie. Scala ADL a lui Katz evalueaza potrivit activitatilor de mai sus, gradul de dependenta. în afara acestei scale mai exista si scala incapacitatilor pentru activitatile vieții zilnice - IADL Lawson (instrumental activities of daily living). Aceasta scala are, pentru barbat, următorii cinci itemi: a utiliza telefonul, a merge, a utiliza un mijloc de transport, administrarea bugetului, luarea medicamentelor. Pentru femeie cuprinde opt itemi: prepararea hranei, întreținerea locuinței si a lenjeriei, care se adauga celor cinci itemi de la barbat, care sunt comuni. Conform acestei scale, dependenta este persoana care nu poate efectua fara ajutor cel puțin unul dintre aceste activitati. Vulnerabilizarea prin vârsta, îmbolnă- viri, handicap, dependenta a persoane- lor vârstnice le supune unor riscuri în plan social - marginalizare si excludere sociala, nerespectarea drepturilor fun- damentale si specifice, abuzuri si chiar violenta. în acest sens, termenul de agism (ageism, batrânism) definește conduitele discriminatorii fata de persoanele în vârsta. Exemple de agism sunt discriminări la angajare, discriminări în accesul la diferite servicii (ex., serviciile medicale), nerespectarea drepturilor omului, alte diferite forme de marginalizare si excludere sociala. Agismul se asociaza, în cazul femeilor în vârsta, cu sexismul - discriminarea în funcție de sex sau gen - discriminare frecvent întâlnită la anumite populatii având culturi arhaice tradiționale. O alta problema cu care se confrunta persoanele vârstnice si care necesita masuri de asistenta sociala este abu- zul. Abuzul asupra persoanelor vârst- nice (elderly abuse, maltraitance, mauvais traitements) este un com- portament care merge de la neglijare până la violenta fizica, cu vatamare grava fata de o persoana vârstnica, în general lipsita de aparare, defavorizata sau vulnerabila, sau fata de un grup. Foarte important este si autoabuzul, adica un comportament autoagresiv prin abuz de alcool, fumat, toxice. Abuzul contra persoanelor vârstnice (elderly abuse), aceasta forma de comportament a celor nevârstnici fata de vârstnici, a fost conștientizat si stu- diat prin anii '80, după ce în deceniile anterioare se delimitaseră alte catego- rii de abuzuri: în anii '60 contra co- pilului, în anii '70 abuzul soțului (soției) contra soției (soțului). Cel mai adesea (86% din cazuri, după O’Malley) abuzul este datorat unei rude (membri ai familiei, deci primii având obligatii de 733 ocrotire!) care conlocuieste cu persoa- na vârstnica, altor persoane din antu- rajul permanent al vârstnicului sau celor care vin întâmplător în contact cu acesta, deci care nu au calitatea de rude, si, în sfârsit, instituțiilor, care nu tin seama de condiția de persoana defavorizata a persoanei vârstnice, care ignora sau chiar încalca drepturile acesteia. în cazul bătrânilor, abuzul prin aban- don este, de asemenea, o abatere morala de la comportamentul normal în familie. în trecut si astazi, în unele tari, abandonul părinților de către copii este sancționat si de lege. "Daca cineva nu asigura subzistenta tatalui si mamei sale, atunci el va fi denunțat Consi- liului, care îl va denunța pe vinovat si îl va conduce la închisoare", spunea o inscripție din Delphi, în Grecia Antica. Abuzul financiar asupra vârstnicilor a declanșat în tarile occidentale preo- cupări stăruitoare de combatere si pre- venire, în esența de protecție; înseam- nă determinarea persoanei vârstnice de a ceda bunurile (bani, locuința, alte valori) în schimbul promisiunii de a i se acorda îngrijiri; în multe cazuri, consta- tându-se ca acest contract între cei doi parteneri nu este respectat de cel interesat de a obține profituri materiale. Fie îngrijirile nu îi sunt acordate potrivit nevoilor, fie calitatea acestora lașa de dorit, fie persoana este neglijata (înfometare, neadministrare a medica- mentelor, privarea de consultul medical etc.), ceea ce (se si scontează acest lucru) îi grăbește sfârșitul. în multe cazuri, acceptarea acestui contract care nu va fi onorat este obtinut prin presiune psihologica, prin șantaj sau ca urmare a lipsei de discernământ a persoanei vârstnice. Cu alte cuvinte, asistam, din nefericire, la o generalizare a tendințelor de abuz în dauna persoanelor vârstnice, care sugerează o degradare a solidarității familiale si a solidarității între generatii. Problema abuzului contra vârstnicului sau a “îngrijirii neadecvate” trebuie sa implice si o angajare politica în dome- niul resurselor alocate si al legislației. Mișcarea în favoarea drepturilor vârst- nicului, delimitare tot mai necesara în cadrul mai larg al doctrinei drepturilor omului, intervine tot mai ferm, afirmând dreptul absolut al vârstnicilor la protecție contra abuzurilor si la îngrijiri corespunzătoare. De altfel, tari dezvoltate si-au elaborat nu numai carte ale drepturilor vârstnicului, ci si carte ale drepturilor persoanelor vârstnice dependente, acestea fiind drepturi specifice pentru vârstnic. în politicile sociale de protecție a persoanelor vârstnice sunt antrenate instituții ale statului, în parteneriat cu societatea civila. Principalele tipuri de intervenție sunt reglementate prin lege, atât prin reglementările generale care privesc populația în întregime, cât si prin reglementari specifice care se adreseaza persoanelor în vârsta, por- nind de la particularitățile acestui grup si ale nevoilor lor speciale. Asistenta sociala, asistenta medicala, protecția drepturilor specifice, organizarea si asigurarea îngrijirilor, suportul familial si alte forme adaptate constituie conținutul politicilor sociale în domeniu. Legea asistentei sociale a persoa- nelor vârstnice (Legea nr. 17/2000) este principalul act normativ care reglementează asistenta sociala a per- soanelor vârstnice în România. Este o lege importanta care consacra dreptul persoanelor vârstnice la asistenta so- 734 ciala în raport cu situația socio-me- dicala si resursele economice de care dispun. Masurile cuprinse în aceasta lege sunt complementare celor regle- mentate prin sistemul asigurărilor so- ciale. Aceste masuri stabilesc ca asis- tenta sociala pentru persoanele vârst- nice se realizează prin servicii si prestatii sociale. Nevoile în servicii si prestatii sociale se stabilesc pe baza grilei naționale (menționate anterior), care prevede criteriile de încadrare în grade de dependenta. Anexa nr. 3 la grila naționala de evaluare este fisa de evaluare socio-medicala, un formular tipizat care servește evaluării nevoilor socio-medicale (geriatrice) ale unei persoane vârstnice; este o piesa obli- gatorie pentru dosarul unei persoane care pune probleme de îngrijiri la domiciliu sau de admitere într-un cămin pentru persoane vârstnice. Orientări în asistenta sociala a per- soanelor vârstnice: începând cu anii '60, o noua gândire, atât la nivel politic, cât si medico-social, în domeniul poli- ticii fata de bătrânețe a dus la conso- lidarea unui nou concept, a unei noi orientări - menținerea la domiciliu - cu edificarea concomitenta a unor struc- turi adecvate de ajutor si îngrijiri la do- miciliu care sa permită materializarea acestui nou concept. Era o schimbare de atitudine fata de problemele si ne- voile populației vârstnice, mai confor- ma cu dorințele persoanelor în vârsta de a primi ajutor si îngrijiri la propriul domiciliu, de a rămâne integrate în familie si în mediul social în care au trăit si în care, în cele mai multe cazuri, doresc nu numai sa fie îngrijiți, dar si sa-si încheie existenta biologica. Daca după cel de-al doilea război mondial, societățile, confruntate cu o creștere constanta si progresiva a pro- porției persoanelor vârstnice, deci si a persoanelor suferinde în special de boli cronice, incapacitati si handicapuri consecutive, au pus în aplicare o po- litica sociala axata în special pe insti- tutionalizare, pe construirea de struc- turi instituționale de ocrotire cu inter- nare pe termen lung, de tipul cami- nelor-spital si căminelor de bătrâni, de prin anii '60 si-a făcut loc o noua orien- tare. în timp, s-a constatat ca aceasta politica bazata pe institutionalizare este mai degraba (pentru o parte a celor in- stitutionalizati) nu atât o forma de ocro- tire, cât una de izolare (izolare a bătrâ- neții, a suferinței si a mortii), nume- roase anchete relevând dorințele marii majoritati a persoanelor vârstnice de a rămâne în condiții de supraveghere, ajutor si îngrijire în mediul lor de viata. Organizația Mondiala a Sanatatii, având la baza recomandările specia- liștilor sai, a definit condițiile necesare pentru menținerea la domiciliu a unei persoane în vârsta, cu rezultate satisfacatoare: "orientarea în raport cu mediul ambiant, independenta fizica, mobilitatea, ocupația, integrarea sociala si independenta economica". Menținerea la domiciliu materializează reflecția comunității asupra devenirii persoanei care îmbătrânește, condițiile de a putea rămâne la domiciliu fiind determinate de doi parametri: starea sa fizica si mentala, pe de o parte, si, pe de alta, toleranta anturajului, adica a familiei, fata de problemele pe care I le pune persoana respectiva. Acești doi parametri trebuie considerati în cadrul cultural si politic al cetatii (comunității, societății). Alti parametri de influenta sunt: lipsa familiei, disponibilitatea structurilor medico-sociale de ajutor la domiciliu. 735 Asistența socială a persoanelor vârstnice S-a constatat o mai buna toleranta a familiei, a anturajului fata de tulburările somatice si o toleranta mai scăzută fata de tulburările psihice si marile handicapuri. în plus, implementarea acestui concept are de învins si rezistente mai generale în societățile industrializate si în mediile urbane, unde tendința este de izolare si de negare, de ignorare a realitatii suferinței si mortii. Filosofia menținerii la domiciliu a unei persoane suferinde si/sau deficiente (deși problema se pune pentru orice vârsta, s-a observat ca nevoile privesc, în marea majoritate a cazurilor, persoanele în vârsta, cele mai numeroase aflate în aceasta situație si fata de care se manifesta gradul cel mai înalt de toleranta) presupune a-i asigura acesteia o viata demna, decenta, în condiții de cât mai buna calitate a vieții (inclusiv a susține si solidaritatea familiala). Dispozitivele puse în mișcare pentru a asigura supravegherea, îngrijirile si ca- litatea vieții sunt: familia naturala (spri- jinita sub diverse forme pentru a-si asuma aceasta misiune), familia de substituție (vecini, prieteni, alte persoa- ne constituite în dispozitive de be- nevoli, de voluntariat), familia de adop- ție (familie d'accueif), biserica, dispo- zitive asociative (rețeaua informala) si, în sfârsit, serviciile de profesioniști - ajutor si îngrijiri la domiciliu (rețeaua formala) - acestea din urma putând funcționa si în formule mixte: profe- sioniști + voluntari. Cu tot acest efort de a pune în practica menținerea la domiciliu, instituțiile cu paturi rămân o realitate necesara cazurilor care nu pot beneficia de îngrijire la domiciliu. Deși obișnuința, obiceiurile ne fac sa ne gândim ca viata se identifica cu domiciliul tradițional, cu familia, iar instituția cu negația acestora, cu sfârșitul, cu moartea, cei doi poli ai realitatii gerontologice de astazi, cele doua alternative coexista. între acești doi poli, politicile pentru bătrânețe au conceput si construit structuri intermediare, alternative, centre de zi, spitale de zi, unitati de locuire, locuințe colective cu încadrare medico-sociala, cantine-restaurant (foyers nourricicres, foster homes), spitalizări la domiciliu, îngrijiri pe perioada vacantei membrilor activi ai familiei (respite care). Viitorul însă va aparține întăririi acțiunii de asistenta medico-sociala la domiciliu, gratie dezvoltării structurilor de ajutor si susținere la domiciliu, a căror componenta profesionalizata este în creștere si diversificare. lata în continuare câteva forme, modalitati, soluții de asistenta sociala a persoanelor vârstnice: • îngrijirea comunitara constituie ansamblul îngrijirilor acordate per- soanelor bolnave, cu dependenta fizica si/sau mintala, în afara institu- țiilor cu paturi (spitale sau cămine), în comunitate, la domiciliul persoa- nei sau în structuri de îngrijire zise alternative. • Universitățile geriatrice (ale vârs- tei a treia) - sunt instituții aparute în Franța în anii '60, la inițiativa praf. Velas, si răspândite apoi în foarte multe alte tari. în anii '70-'80 a funcționat singura universitate geri- atrica din tara noastra în orașul Roman. Aceste instituții reproduc în linii mari modelul universităților cla- sice, studentii fiind însă persoane vârstnice, iar disciplinele sunt adap- 136 tate interesului si posibilităților aces- tora. Scopul este si el diferit, în sen- sul ca nu se urmărește obținerea unei diplome în vederea angajarii, ci dobândirea de cunoștințe noi si exercițiul intelectual si stimularea capacitatii de învatare a persoane- lor vârstnice. • Terapia ocupationala este o me- toda de terapie care folosește drept agent terapeutic un factor social - activitatea - aparținând, ca urmare, socio-terapiei. Este utilizata mai ales în cadru instituțional (cămine, unitati pentru bolnavi cronici), dar si în comunitate (cercuri de terapie ocupationala de cartier), în psihi- atrie si în geriatrie; este o terapie complementara celorlalte terapii - farmacologica, chirurgicala, fizicala. • Clubul geriatrie (pentru persoane vârstnice) este un loc de întâlnire a persoanelor vârstnice singure, ca si a celor ce simt nevoia contactelor sociale, având rol de combatere a izolării si consecințelor sale, de menținere si lărgire a contactelor sociale, aspect cu importanta esen- țiala în conservarea vitalitatii per- soanelor vârstnice. Numite si struc- turi (locuri) de socialitate, sunt răs- pândite în tarile occidentale; în Franța, de pilda, exista circa 20.000 de cluburi geriatrice. • Locuințele protejate (apartamente terapeutice) - sunt locuințe proiecta- te special pentru asigurarea con- fortului persoanelor vârstnice de- pendente având diverse handica- puri. Amenajări si adaptari variate ale accesului în locuința, a depen- dințelor, a instalațiilor etc. permit persoanelor dependente sa locuias- că singure în condiții de confort si securitate crescute. Acest tip de locuința este prevăzut în construcții speciale - garsoniere sau aparta- mente - care au amenajate la parter funcțiuni comune cum sunt: cantina restaurant, cabinet medical, spălă- torie etc. • Farmacia sociala este o farmacie administrata de organizatii sau aso- ciatii cu programe de ajutor si sprijin al persoanelor vârstnice suferinde care colectează medicamente de la persoane care nu mai au nevoie, de la alti donatori - producători si fur- nizori etc. si le redistribuie persoa- nelor care au nevoie, în special persoane vârstnice. • Spalatoria sociala este, de aseme- nea, administrata de organizatii sau asociatii cu programe de ajutor si sprijin al persoanelor vârstnice de- pendente sau amenajata la parterul unor locuințe sau apartamente pro- tejate; reprezintă o forma de ajutor pentru persoanele vârstnice cu dificultăți în a-si acoperi acest tip de nevoi. • Masa calda “pe roti” (mea/s on wheels, portage du repas) este o forma de ajutor destinata persoane- lor vârstnice dependente, lipsite de regula de posibilități, constând în transportul unei mese calde (masa de prânz) la domiciliul persoanei. • Centrele de colectare si redistri- buire a protezelor, echipamentelor, materialelor necesare persoanelor vârstnice dependente (ochelari, proteze auditive, fotolii rulante etc.) cu diverse handicapuri, lipsite de posibilități, funcționează prin programe în cadrul unor fundatii sau asociatii. • Centrul de zi pentru vârstnici este o formula alternativa de îngrijire a persoanelor vârstnice dependente, 137 care vine concomitent în ajutorul familiilor, eliberându-le pentru parti- ciparea la sarcinile profesionale în anumite intervale ale zilei (de obicei, orele 8-17). Persoanele sunt aduse în centrul de zi, unde se acorda supraveghere, mediu social stimulativ, terapie ocupationala, re- educare funcționala; formula este asemanatoare cu cresa pentru co- pii. Aceasta formula de sprijin a fa- miliilor, din ce în ce mai răspândită în tarile occidentale, are mai multe avantaje: permite persoanelor adul- te sa-si rezolve obligațiile profesio- nale; oferă persoanei vârstnice un mediu social securizant, stimulativ, care combate si întârzie regresia; este o alternativa la institutionaliza- re în cămine, care are, comparativ, dezavantaje: favorizează desolidari- zarea afectiva a familiei si dezrădă- cinează persoana vârstnica, accen- tuându-i regresia; este o formula de asistenta cu costuri mai mici decât institutionalizarea în cămine, benefi- ciind de multifinantare (care include si o anumita contribuție a familiei), variabila de la o tara la alta, în funcție de sistemul de organizare. • Găzduirea temporara (heberge- ment temporaire) constituie o pre- luare în supraveghere si îngrijire a persoanelor vârstnice în anumite perioade ale anului - sezonul fri- guros, în situația dificultăților de asi- gurare a încălzirii, în perioada când familia este ocupata cu muncile agricole de sezon etc. Este o forma de îngrijire alternativa. • Institutionalizarea este ultima so- luție la care se recurge pentru pro- tecția sociala a persoanelor vârst- nice vulnerabile. Ea consta în pu- nerea sub ocrotire sociala, inclusiv supraveghere si îngrijiri medicale când este cazul, a unei persoane aflata în dificultate datorita unui handicap social, somatic sau men- tal, unic sau în asociație, care pune persoana respectiva în situația de dependenta. Persoana institutiona- lizata trece în protecția asistentei publice, în instituții de asistenta sociala - cămine de bătrâni, cămine de pensionari sau camine-spital, în terminologia socio-medicala recent adoptata la noi - centru de asistenta si îngrijiri (în alte tari, nursing home, hospice, mai son de soins etc.) • Animația presupune un complex de activitati stimulative - sociale, culturale, educative - desfășurate după un program si susținute de o persoana având pregătirea si vo- cația necesare, care se desfasoara în instituțiile pentru persoane vârst- nice (cămine, centre de zi) si care urmăresc menținerea integrării în mediul psihologic si social al per- soanelor vârstnice, prin stimularea psihointelectuala si relaționala în vederea întârzierii regresiei, comba- terii izolării si depresiei. Problemele sociale ale populației vârst- nice si masurile de asistenta sociala destinate combaterii acestora sunt complexe si sunt direct legate de problematica asigurărilor de pensii si de sanatate. Importanta în creștere a asistentei sociale a persoanelor vârst- nice determinata de tendințele mon- diale clare, atât de îmbătrânire a popu- lației, cât si de promovare a drepturilor omului, se individualizează ca o ten- dința majora si ca o provocare pentru politicile sociale viitoare. Pentru a re- cunoaște importanta crescută a seg- mentului social al persoanelor vârstni- ce, ONU a fixat chiar o zi anuala de- 138 dicata lor. Ziua internaționala a per- soanelor vârstnice se sărbătorește la 1 octombrie în fiecare an, ca urmare a Rezoluției nr. 45/106 din 1991 a Adu- nării Generale ONU care recomanda guvernelor tarilor membre sa marche- ze prin programe si acțiuni aceasta zi dedicata acestui grup populational în creștere având probleme specifice - sociale, economice, de sanatate si îngrijire, de protecție si drepturi, de etica -, cu impact major asupra socie- tății. ^Constantin Bogdank Vezi si: asistenta sociala; servicii sociale; beneficii de protecție sociala Asociație de proprietari Este forma de asociere a proprietarilor unui condominiu ce are ca scop admi- nistrarea clădirii în mod eficient si con- trolat. Asociația de proprietari este per- soana juridica cu caracter nonprofit. în asociația de proprietari pot intra in- clusiv proprietarii spatiilor cu alta desti- nație decât aceea de locuința. Aso- ciația de proprietari se poate constitui si pe o scara, precum si pe mai multe clădiri învecinate, legate de un interes comun (ex: centrala termica de bloc, anexe gospodărești etc.) daca si numai daca în fiecare din aceste clădiri sunt mai mult de doi proprietari si mai puțin de 20. Atribuțiile majore ale asociației de pro- prietari cuprind: 1) administrarea fon- durilor si a bunurilor; 2) acționarea sau susținerea în justiție a intereselor lega- te de clădire; 3) încheierea contractelor cu furnizorii de servicii pentru exploa- tarea si întreținerea clădirii si derularea si urmărirea acestor contracte; 4) asi- gurarea completării la zi a cârtii tehnice a construcției si urmărirea comportării în timp a construcției. Trebuie menționat faptul ca asociația de proprietari reglementează folosirea, întreținerea, repararea si modificarea proprietății comune, cheltuielile legate de acestea reprezentând cheltuieli co- mune. Ea poate întreprinde masuri ce vizeaza îmbunatatirea confortului si a eficientei clădirii. Legislația prevede ca persoanele fizice sau juridice (inclu- zând deci si asociația de proprietari) proprietare de locuințe afectate de seisme sunt obligate sa ia masuri pentru consolidarea acestora, potrivit prevederilor legale. începând cu 1977, în România, au început sa se organizeze asociațiile de locatari. O data cu aceste forme de asociere, s-a fundamentat si expe- riența unei cooperări privind diferitele activitati si costuri legate de adminis- trarea si întreținerea unei clădiri. în 1996, prin Legea locuinței, a început crearea cadrului legal pentru consti- tuirea asociațiilor de proprietari, fostele asociatii de locatari având posibilitatea de a deveni asociatii de proprietari. Orice proprietar are obligatii în privința proprietății pe care o deține (locuința, în cazul de fata), în blocuri acestea ex- tinzându-se si la partea comuna. Re- zolvarea problemelor comune implica si activitati comune de administrare si management al spatiilor comune, structurilor si facilitatilor, toate acestea însemnând necesitatea de a acționa împreuna ca actori instituționali, într-un cuvânt: organizare. Asociațiile de pro- prietari, prin atribuțiile care le sunt conferite prin lege, devin instituții prin intermediul carora se poate asigura, pe lângă alte lucruri, calitatea serviciilor de locuire. 139 Legat de cele discutate anterior, s-ar ridica doua probleme: prima are în ve- dere conștientizarea existentei obliga- țiilor ce revin proprietarilor de locuințe si cunoașterea acestora, iar a doua se refera la dilema între un management personal, voluntar, versus unul profe- sional. Referitor la România, ipoteza unei di- socieri între statutul de proprietar si responsabilitățile implicate de acesta pare plauzibila. Formarea asociațiilor de proprietari pare a fi destul de scă- zută. Statistici clare în aceasta privința nu se găsesc, însă exista o estimare cum ca, din aproximativ 26.000 de asociatii de locatari pe tara, din care în București 9.600, circa 40-45% s-ar fi transformat în asociatii de proprietari (sursa: MLPAT). Explicatii ar putea fi cautate în asociere cu binecunoscuta imagine a statului paternalist, predomi- nanta înainte de 1989 si existenta chiar si astazi la nivelul unor categorii de populație. O alta explicație ar fi vânza- rea locuințelor către chiriașii acestora de la începutul anilor ‘90, cu implicația trecerii rapide la statutul de proprietar de locuința si care poate sa fi pus noii proprietari în situația de a “juca” un rol pentru care nu erau pregătit!, pentru care nu aveau deloc experiența. Neîn- țelegerea responsabilităților proprietari- lor, lipsa unei percepții clare a avan- tajelor ce decurg din asociere, a roluri- lor ce le au de îndeplinit, lipsa calificării pentru “slujba” respectiva pot duce la o situație în care instituțiile au fost create, dar nu sunt eficiente în scopul pentru care s-au înființat. Opțiunea de a administra clădirea de către persoane calificate în acest scop sau nu depinde în primul rând de po- sibilitățile financiare ale membrilor aso- ciației de proprietari, dar si de aspecte precum stilul de viata al rezidentilor. Exista tari în care o asociație de pro- prietari poate deține si proprietăți pre- cum: piscina, teren de tenis etc., a căror administrare si întreținere necesi- ta o pregătire specifica. O îmbunătățire a designului, chiar a arhitecturii unei clădiri poate fi necesara în condițiile unor proprietari care doresc menține- rea valorii locuințelor pe plata. în Ro- mânia, constrângerile sunt atât de or- din financiar, majoritatea asociațiilor de proprietari exercitând un management propriu al clădirilor, cât si de ordin legislativ, în sensul ca managerul de condominiu a fost introdus la lista ocupațiilor standard începând abia cu prima jumătate a anului 2000. Trebuie amintite câteva dintre aspec- tele importante privind avantajele ce decurg din înființarea asociației de pro- prietari. Un prim astfel de avantaj este legat de statutul sau de persoana juridica. Aso- ciația poate încheia direct contracte cu prestatorii de servicii, cum ar fi com- paniile de utilitati (cele furnizoare de energie termica, apa, electricitate, salubrizare, telefonie, companii de ca- blu TV etc.) sau cu cei particulari (ex: instalatori, electricieni, grădinari). Impli- cațiile acestui mod de contractare con- stau în posibilitatea introducerii unor clauze în avantajul asociației de pro- prietari si în facilitarea contractării, cu- noscut fiind faptul ca prestatorii de ser- vicii prefera sa aiba contracte cu persoane juridice răspunzătoare în fata legii. Contractarea de către asociația de proprietari permite depunerea unor plângeri legale (de ex: la Oficiul de Stat pentru Protecția Consumatorului) în si- tuația nerespectarii calitatii serviciilor. Cu toate acestea, situația practica din 140 România esueaza în a conferi prea multa libertate de acțiune asociației de proprietari în problema mai sus aminti- ta. Cauza trebuie cautata în lipsa unei privatizări la nivelul serviciilor necesare într-o locuința, în multe cazuri, vechile structuri ale companiilor furnizoare de agent termic, apa, gaz etc. continuând sa dețină monopolul, restrângându-se astfel si posibilitatea alegerii unui alt furnizor. în ciuda acestor impedimente, în lipsa unui contract făcut de o aso- ciație de proprietari, contractele cu fur- nizorii de servicii vor fi întocmite ca si până acum, sub forma unor simple for- malități, existând slabe speranțe în a progresa în sensul creșterii calitatii acestor servicii. Un alt avantaj ce decurge din statutul de persoana juridica al asociației de proprietari este faptul ca are dreptul de a acționa în justiție pe orice proprietar care se face vinovat de neplata chel- tuielilor comune, inclusiv cele neprevă- zute, timp de mai mult de 90 de zile de la termenul stabilit. Același lucru îl poate face în privința celor care au încălcat drepturile celorlalți proprietari. Important de specificat este faptul ca neasocierea nu înseamnă eliminarea obligațiilor de plata a cheltuielilor comune sau a penalităților; lipsa de organizare poate genera alte cheltuieli, iar responsabilitățile legale asupra propriei proprietăți rămân si pot fi chiar mai greu de îndeplinit. Libertatea crescută de a hotărî în pri- vința administrației clădirii constituie un alt avantaj: asociația de proprietari decide prioritatea executării lucrărilor care le afecteaza clădirea, cine si în ce condiții le realizează. Membrii asociației de proprietari dețin controlul asupra situației financiare a acesteia. Ea are posibilitatea de a des- fășură activitati aducătoare de venituri pentru asociație, poate obține finanțări nerambursabile. Un aspect esențial este acela ca asociația de proprietari are oportunitatea obținerii de credite bancare pentru atingerea scopurilor sale (ex.: credite pentru consolidarea locuințelor afectate de seism). Neaso- cierea anumitor proprietari implica ne- beneficierea de drepturile materiale si bănești rezultate din activitatile aso- ciației si faptul ca aceștia nu pot avea control asupra activitatii financiare a asociației de proprietari (nu pot solicita rapoarte financiare, nu au drept de vot etc.). în condițiile unui stoc de locuințe a căror întreținere a fost neglijata ani de-a rândul, asociația de proprietari devine o necesitate pentru rezolvarea unor probleme legate de acest aspect al locuirii si se poate dovedi în timp element-cheie pentru creșterea calitatii serviciilor de locuire. O problema de actualitate a României rezida în neplata cheltuielilor comune de către anumiti proprietari ai unui condominiu. Prin aplicarea dreptului de a-i acționa în justiție pe “rau platnici”, asociațiile de proprietari con- tribuie la protejarea drepturilor si im- plicit si la bunăstarea celorlalți pro- prietari. Obiective costisitoare, csum ar fi consolidarea clădirilor afectate de seisme, reparatii sau modificări majore ale proprietății comune (ex.: introducerea unei centrale termice de bloc), pot fi atinse prin obținerea unor credite pe termen lung în numele asociației de proprietari, finanțări greu accesibile la nivel individual sau prin contribuție individuala. ^Ruxandra Noicak Vezi si: politici de locuire Bibliografie selectiva: Legea locuinței nr. 114/1996 141 Beneficii bazate pe testarea mijloacelor de trai B Beneficii bazate pe testarea mijloacelor de trai Vezi beneficii selective Beneficii contributorii B.c. sunt acele beneficii sociale - mo- netare sau în natura - condiționate de plata unei contribuții de către individ. B.c. caracterizează sistemele de asi- gurări sociale. în majoritatea sistemelor de asigurări sociale nu este suficienta plata contribuției, ci si perioada de timp în care aceasta contribuție a fost plătită. B.c. iau forma unor “drepturi câștigate”, fiind strâns legate de pre- zenta pe plata muncii. Ele nu repre- zintă reflecții ale drepturilor sociale asociate statutului de cetatean. Cele mai frecvente beneficii contributorii sunt pensiile de vârsta si boala, aju- toarele de șomaj si serviciile medicale (acolo unde acestea sunt organizate sub forma sistemelor de asigurări). Aceste beneficii se răsfrâng adesea si asupra persoanelor dependente din punct de vedere financiar din familia persoanei care plătește contribuția, e.g., pensia de urmaș pentru copii sau soțiile casnice ale salariatului, în cazul în care acesta moare ca urmare a unui accident de munca, serviciile medicale, în România, principalele beneficii con- tributorii sunt legate de sistemul de asi- gurări sociale de vârsta, accident sau boala, de sistemul de asigurări împo- triva șomajului si de sistemul de ser- vicii de sanatate. în cazul serviciilor de sanatate, statul, precum si casele de asigurări plătesc contribuția, respectiv serviciile pentru anumite categorii de persoane considerate a fi în incapaci- tate de plata: statul plătește pentru beneficiarii de ajutor social si militarii în termen, casele de asigurări plătesc serviciile medicale pentru copiii minori, studenti si persoanele dependente de salariatii care contribuie la sistemul de asigurări sociale de sanatate. Spre deosebire de un sistem privat de asigurări, bazat pe voluntariat, siste- mele de asigurări sociale sunt obliga- torii pentru toti salariatii. Plata contribu- ției la aceste sisteme nu se realizează în funcție de categoria de risc din care face parte potențialul beneficiar, ci, în majoritatea cazurilor, în funcție de capacitatea de plata a individului, de obicei în funcție de venitul sau (ca procent din acesta). Sistemele de asi- gurări se constituie ca fonduri sociale speciale (e.g., fondul de asigurări so- ciale, fondul de solidaritate sociala, fondul de șomaj), administrate de către stat sau de către comitete indepen- dente, formate si din reprezentanti ai statului (e.g., fondul de asigurări de sa- natate). Nivelul b.c. poate fi egal pentru toti beneficiarii (de exemplu, sistemul de pensii de asigurări sociale în Marea Britanie) sau poate fi pozitiv corelat cu contribuția - la limita, în directa propor- tionalitate cu aceasta. în ceea ce pri- vește serviciile sociale de tip contribu- toriu, acordarea acestora se realizează în funcție de nevoie, asa cum este ea definita de către sistemele expert (în cazul serviciilor de sanatate, de către reprezentanti ai sistemului sanitar). 742 Beneficii contributorii Pentru a preîntâmpina abuzurile utiliză- rii unor astfel de servicii si deci pentru un control mai mare asupra cheltuie- lilor, dar si din rațiuni de eficienta a sis- temului, sunt percepute taxe simbolice pentru orice serviciu medical acordat (în SUA, indiferent de cât de compre- hensiva este asigurarea medicala, chiar si în sistem privat, primele costuri sunt suportate de către pacient, variind de la 100 la 800 de dolari SUA, restul sumei fiind suportata de casa de asigurări). în afara sistemelor de asigurări sociale pot exista si sisteme de asigurări ocu- pationale, organizate si administrate de reprezentanti ai patronilor într-un anu- mit domeniu. Acest sistem de b.c. ocu- pationale poate duce la diferențieri so- ciale, datorita diferentelor în beneficiile acordate (e.g., sistemul de asigurări sociale ocupationale are pondere sem- nificativa în cadrul sistemului de pro- tecție sociala în Germania). Dezavantajele b.c. sunt legate de fap- tul ca oferă protecție sociala numai acelor categorii de persoane integrate pe piața muncii, dar având si o conti- nuitate în munca, precum si o forma de angajare stabila. Persoanele care, da- torita unei calificări reduse sau unei ca- lificări redundante, nu pot intra pe piața muncii sunt excluse de la protecția sociala prin intermediul b.c. în aceeași situație se afla si cei cu istorie scurta sau fluctuanta de munca sau fara o forma de angajare stabila. Ele sunt considerate, datorita acestei limitări, a fi discriminatorii în raport cu femeile, dar, în unele cazuri, si în raport cu mi- noritățile etnice. Aceste categorii sunt considerate a fi dezavantajate în raport cu intrarea pe piața muncii, dar si în raport cu forme de angajare stabile. Pentru compensarea acestor dezechili- bre, în unele tari au fost institutionali- zate forme explicite de discriminare pozitiva în ceea ce privește angajarea, în vederea creării unui sistem de angajare ce oferă oportunități egale (vezi si discriminare). Problemele legate de capacitatea de plata a acestor b.c. din diferitele fon- duri sociale speciale au început sa apara o data cu creșterea șomajului si apariția unor patternuri de angajare ce prezintă fluctuatii majore, atât din punct de vedere al continuității, cât si ca forma de angajare. Aceasta iminenta incapacitate de plata a dus, în multe tari, la reconsiderarea sistemelor de asigurări sociale, în special a celor de pensii (fie prin introducerea unui fond suplimentar privat de pensii, fie prin egalizarea beneficiilor, fie printr-o in- dexare inadecvata a beneficiilor, du- când la constanta lor erodare în ter- meni reali). Aceste probleme au re- percusiuni asupra relației între con- tribuție si beneficiu, modificând adesea relația în sensul reducerii gradului de corelare pozitiva. Avantajele legate de b.c. se refera la faptul ca sunt considerate “drepturi câștigate” si deci revendicarea aces- tora nu este considerata, din punct de vedere social, stigmatizanta. Conse- cința directa este o rata de acoperire mare în raport cu celelalte beneficii sociale. Un alt avantaj al acestora este de ordin economic: prin scăderea costurilor individuale asociate diferitelor riscuri, creste mobilitatea pe piața muncii si, cu aceasta, si eficienta economica. Unele b.c., ca de exemplu, ajutoarele în caz de șomaj, sunt, în majoritatea tarilor, acordate pe perioa- de de timp relativ reduse pentru a preîntâmpina unele distorsiuni majore 143 Beneficii de protecție socială ale pieței muncii (demotivarea muncii, creșterea dependentei individului de stat etc.). Alte tipuri de beneficii sociale, care nu sunt contributorii, dar sunt condiționate de statutul de salariat sau de obținerea unor venituri din munca, sunt benefi- ciile în natura asociate statutului de salariat în anumite domenii (de exem- plu, acordarea de către angajator de locuințe subvenționate, de facilitati de îngrijire a copiilor, de locuri de odihna subvenționate) sau cele oferite sub forma creditelor fiscale sau scutirii de impozite. Aceste tipuri de beneficii nu sunt contributorii, dar sunt condiționate de integrarea pe piața muncii, fara însă a depinde de istoria de angajare a individului. ^Luana M. Popk Vezi si: asigurări sociale Bibliografie selectiva: Barr (1993); Fitzpatrick (1999) Beneficii de protecție sociala Vezi beneficii sociale Beneficii în natura Vezi beneficii nonmonetare Beneficii monetare B.m. se refera la toate beneficiile so- ciale oferite sub forma unor sume de bani, spre deosebire de subvenții (care scad costurile de consum ale indivizilor sau familiilor), de credite fiscale indi- recte (care cresc puterea de cumpă- rare a indivizilor, dar nu se realizează printr-un transfer explicit de bani) sau de benefiicii în natura si servicii (care, ca si subvențiile, scad costurile de consum ale indivizilor si familiilor). B.m. pot fi contributorii sau noncontri- butorii, selective sau universalist-cate- goriale, periodice sau unice. Filosofia ce sta la baza acordării de b.m. este aceea de a creste bunăstarea indivizilor sau familiilor, prin creșterea puterii lor de cumpărare, respectiv de consum, fara a interfera cu patternurile individuale de consum si fara a limita posibilitatea de alegere a individului în raport cu propriul consum. în aceasta perspectiva, individul este considerat atât rațional în raport cu consumul si cu satisfacerea propriilor nevoi, cât si liber sa decidă asupra acestuia. Dezavantajele unei astfel de strategii, puse în evidenta în special de susțină- torii beneficiilor nonmonetare, se refera în special la încarnarea cheltuielilor publice si deci la împovărarea popu- lației prin taxe si impozite ridicate, fara certitudinea ca aceste cheltuieli duc “cu adevarat” la satisfacerea unor nevoi de baza si nu se concretizează într-un consum irațional, ce afecteaza mai degraba negativ atât bunăstarea viitoare a individului, cât si bunăstarea sociala. Un alt dezavantaj considerat a fi aso- ciat b.m. se refera la lipsa controlului asupra impactului pe care consumul datorat creșterii puterii de cumpărare a beneficiarilor îl poate avea asupra cheltuielilor publice. Banii din beneficii pot fi cheltuiti pe produse sau servicii de baza, adesea subvenționate de stat, ducând deci la creșterea supli- mentara a cheltuielilor publice, sau pot fi cheltuiti pe produse si servicii taxa- 144 Beneficii nonmonetare bile, ducând astfel la creșterea venitu- rilor publice. ^Luana M. Popk Vezi si: beneficii nonmonetare; servicii sociale Bibliografie selectiva: Barr (1993) Beneficii noncontributorii B.n.c. sunt acele beneficii sociale, mo- netare, în natura sau sub forma de ser- vicii, necondiționate de plata prealabila a unei contribuții de către individ. Astfel de beneficii sunt finanțate în general din taxele si impozitele generale. Din categoria b.n.c. fac parte beneficii- le sau serviciile universalist-categori- ale, de tipul serviciilor educaționale, alocației pentru copii sau alocației pentru familii cu mai multi copii, dar si beneficiile selective, acordate pe baza unui test aplicat mijloacelor de trai ale individului sau familiei. Principiile alocative la baza acestor doua categorii de b.n.c. sunt diferite, la fel si impactul lor redistributiv. Benefi- ciile universalist-categoriale beneficia- ză de un proces alocativ în baza unor criterii categoriale, fiind instituite ca drepturi sociale, în baza unui sentiment de solidaritate sociala, în timp ce beneficiilor selective le este asociat un principiu alocativ de tip discreționar, iar eligibilitatea acordării acestora este conferita în baza unui test al nevoii, în sensul mijloacelor de trai si al capaci- tatii de plata. Daca beneficiile universa- list-categoriale sunt asociate unei re- distributii preponderent intrapersonale, redistributia prin intermediul beneficiilor selective are un caracter eminamente progresiv, interpersonal. Legitimitatea b.n.c. este esențiala cât timp acestea sunt susținute din taxele si impozitele generale. într-un sens mai larg, pot fi incluse în categoria b.n.c. si beneficiile ocupa- tionale si cele fiscale, deși eligibilitatea este în acest caz data de statutul de angajat sau recipient de venituri din munca. ^Luana M. Popk Vezi si: beneficii universalist- categoriale; beneficii selective; beneficii contributorii Bibliografie selectiva: Barr (1993) Beneficii nonmonetare B.n.m. pot lua forma beneficiilor în natura, în bunuri si produse, precum si forma unor beneficii acordate prin intermediul sistemului fiscal (e.g., scutirea de taxe si impozite pentru cei cu venituri mici, sub o anumita limita, reducerea taxelor si impozitelor în cazul familiilor cu copii, neimpozitarea veniturilor destinate platii anumitor bunuri sau servicii) sau subvenții (e.g., subvenționarea transportului public). Serviciile sociale reprezintă si ele, la rândul lor, o forma de beneficii non- monetare. Scopul acestora este de a degreva indivizii de anumite cheltuieli, crescând astfel bunăstarea acestora. Un argument în favoarea adoptării de b.n.m. în detrimentul beneficiilor mo- netare este acela al posibilității de con- trol al consumului indivizilor sau fa- miliilor, asigurând astfel o direcționare mai eficace a resurselor sociale către satisfacerea unor nevoi considerate de baza. Astfel, se pot preveni comporta- mente de consum iraționale din punct de vedere social, ce nu justifica utili- zarea fondurilor publice. Acest argu- ment este susținut în special în cazul 145 Beneficii selective beneficiilor ce sunt direcționale către copii; pentru a preîntâmpina utilizarea beneficiilor de către părinți în alte sco- puri decât acela de a creste bunăsta- rea copiilor, adesea se prefera alege- rea unor tipuri de b.n.m., ca de exem- plu, asigurarea unor mese gratuite copiilor de vârsta școlara (crescând astfel si participarea școlara). în SUA, de exemplu, singurul program național de tip selectiv, celebrul Food Stamps Program (tichete de produse alimentare) oferă celor eligibili, i.e. fa- miliilor cu venituri foarte scăzute, o se- rie de tichete ce pot fi utilizate numai pentru achiziționarea unor bunuri ali- mentare considerate importante sau de baza. Ele nu pot fi convertite în bani si nici nu pot fi utilizate pentru achiziționarea altor bunuri decât cele strict definite de către program. Astfel se preîntâmpina posibilitatea unui con- sum irațional al populației sarace, de exemplu, cumpărarea de alcool, tutun, droguri, consum ce are ca efect crește- rea marginalizarii celor sărăci, crește- rea probabilității ca aceștia sa rămână în sărăcie, dar si creșterea unor feno- mene negative la nivel social, ca de exemplu, criminalitate, stare precara a sanatatii viitoarei forte de munca, nivel de educație scăzut. Aceasta abordare pornește de la ideea ca sărăcii “nu merita” dreptul la alegere libera. Un al doilea argument adus în favoa- rea b.n.m. este cel al posibilității de promovare, fara echivoc, a unor bunuri sociale evaluate pozitiv de către socie- tate. Investițiile în starea de sanatate a populației, în serviciile educaționale, în formarea si protejarea copiilor pot fi considerate a încuraja promovarea anumitor valori social pozitive. B.n.m. si serviciile sociale în mod special pre- zintă avantajul de a directiona transfe- rurile exact în sensul valorizat de so- cietate. Un astfel de argument presu- pune implicit lipsa de neutralitate a sta- tului din punct de vedere moral. Principala critica la adresa acestei abordări este tocmai aceasta limitare a libertății de decizie a individului sau fa- miliei în raport cu propriul consum, respectiv stil de viata. Acest control al consumului duce, printre altele, si la creșterea stigmei asociate beneficiilor sociale si celor selective în mod special. în România, principalele b.n.m. iau for- ma subvenționării sau gratuitatii anu- mitor bunuri de consum de baza si a unor servicii, pentru anumite categorii (e.g., subvenționarea transportului pu- blic pentru elevi, studenti, persoane cu handicap si pensionari, subvenționarea costurilor educaționale preșcolare). JLuana M. Popk Vezi si: beneficii monetare; servicii sociale Bibliografie selectiva: Barr(1993) Beneficii selective B.s. sunt acele beneficii sociale non- contributorii, acordate în funcție de nevoie, în urma aplicării unui test. “Testarea nevoii” (Hadenius, 1986) nu este însă un termen cu putere de discriminare ridicata si, ca atare, nu este utilizat în caracterizarea b.s. decât în măsură în care se refera la abilitatea de plata a individului, deci la nivelul mijloacelor sale de trai. Testarea nevoii poate fi înțeleasa si ca aplicație a normelor profesionale (ca, de exemplu, prescrierea unui anumit tratament unui bolnav). Ca o consecința, b.s. se regă- sesc în literatura de specialitate si sub Be 746 denumirea de beneficii bazate pe testarea mijloacelor de trai. Exemple de astfel de beneficii sunt ajutorul social (în sistemul românesc), subvențiile oferite în vederea platii cheltuielilor de întreținere sau chirie (Suedia), ajutorul social pentru familiile sarace cu copii în întreținere (SUA). B.s. au ca obiectiv principal asigurarea unui minim social acceptabil de trai indivizilor, familiilor sau gospodăriilor (în funcție de unitatea de măsură a bunăstării aleasa - vezi bunăstare so- ciala), care dintr-un motiv sau altul se afla sub acest minim. B.s. sunt gândite ca un ultim resort al protecției sociale, atunci când piața, sistemele de asigu- rări sociale sau alte tipuri de beneficii sociale noncontributorii, eventual si rețelele de tip tradițional (în funcție de unitatea de măsură aleasa) esueaza în a oferi individului un suport minim sau, altfel spus, când orice forma de auto- ajutorare devine inoperanta pentru in- divid. B.s. sunt înalt focalizate asupra segmentului celor "cu adevarat în ne- voie’’, fiind adesea gândite ca instru- mente de reducere a sărăciei. O prima consecința a acordării b.s. este creșterea echității verticale. Principiul redistributiv. Filosofia acestor beneficii este cea a ajutorării de către societate numai a celor ce nu se pot ajuta singuri. Redistributia, prin inter- mediul b.s., se realizează de la cei cu venituri (mai ridicate) - prin intermediul sistemului de taxare si impozitare - către categoriile de indivizi cu venituri mici sau fara venituri. Acest tip de redistributie are, spre deosebire de beneficiile universalist-categoriale, un caracter mai degraba interpersonal si este puternic progresiva. Eligibilitate si modalitati de testare a mijloacelor de trai. Eligibilitatea pentru b.s. se stabilește pe baza unui “test” aplicat individului, familiei sau gospo- dăriei în vederea evaluării nivelului mij- loacelor de trai în general (inclusiv bunuri de lunga folosința, alte bunuri mobiliare si imobiliare, economii perso- nale etc.) sau a veniturilor în particular. Testarea se poate face prin mijloace strict birocratic-administrative, în special atunci când “mijloacele de trai” luate în calcul se reduc la venituri monetare. Un astfel de mecanism de testare presupune deci o limitare a definiției mijloacelor de trai, dar si existenta unui control suficient de efi- cient în raport cu declarațiile personale ale indivizilor (deci o instituție a fiscului bine structurata), cu scopul diminuării pierderilor inerente unui astfel de sistem, i.e. a platilor în surplus (efectul de “spillover” - vezi Dicționarul de să- răcie) sau a platilor către cei neeligibili. O alta modalitate de testare presupune implicarea sistemelor expert, în special când mijloacele de trai sunt definite în termeni mai comprehensivi, incluzând nu numai venituri monetare si bunuri de consum, ci si nevoi de consum personale, deci atunci când beneficiile sunt personalizate. Sistemul expert în acest caz îl reprezintă asistenta sociala. Cele doua modalitati de testare diferă atât în ceea ce privește costurile aso- ciate procedurii de testare, cât si în ceea ce privește impactul redistributiv. Daca sistemul de testare strict admi- nistrativ-birocratic presupune costuri mai scăzute prin standardizarea proce- durii, erorile de focalizare (vezi foca- lizarea beneficiilor sociale), i.e. plățile în exces (către cei eligibili sau către cei 147 Beneficii selective neeligibili) si ne-platile către cei eligibili, sunt însă mult mai iminente decât în cazul testării prin intermediul sistemelor expert. în cazul celei din urma, focali- zarea este mai fin calibrata, cu prețul însă al unor costuri de administrare a procedurii de testare mult mai ridicate. Alocarea b.s. are deci un puternic ca- racter discreționar, chiar si în cazul în care testarea se realizează într-o ma- niera administrativ-birocratica. Un ast- fel de mecanism alocativ are ca efect direct scăderea echității orizontale. Testarea mijloacelor de trai nu se rea- lizează numai cu scopul stabilirii eligi- bilității, dar si pentru stabilirea nivelului beneficiului. Beneficiile acordate nu sunt, în cadrul unui sistem de b.s., egale pentru toti indivizii, ci depind de nivelul inițial al bunăstării, respectiv al veniturilor individului, familiei sau gos- podăriei. B.s. au ca scop aducerea tu- turor beneficiarilor la același nivel, con- siderat a fi minimul social acceptabil (poate reprezenta un prag de sărăcie sau nu), indiferent de nivelul lor inițial (atât timp cât acesta este mai mic). Unitatea în raport cu care se eva- luează mijloacele de trai, i.e. individul, familia sau gospodăria, reprezintă o alegere foarte importanta, cu implicatii de natura morala, dar si pragmatica. Alegerea individului ca unitate de mă- sură are ca premisa centrala respecta- rea autonomiei si libertății individuale în ceea ce privește propriile opțiuni în raport cu stilul de viata, proiectele individuale de viata si, în particular, deciziile legate de patternul de con- sum. Costurile asociate unui sistem de b.s. ce utilizează ca unitate de măsură individul vor fi mult mai ridicate, da- torita lărgirii sferei de definire a nevoii, astfel încât conceptul sa subsumeze si nevoia de libertate de decizie asupra propriului consum si stil de viata. Alegând familia ca unitate de analiza, individul este privat de libertatea de- ciziei, fiind “condamnat” la împărtășirea nevoilor, dar si a resurselor. Costurile asociate unei astfel de opțiuni sunt însă reduse. Argumentul utilizat în fa- voarea alegerii gospodăriei ca unitate de evaluare este legat de contextul “natural” în care trăiește individul; fa- milia legal constituita reprezintă ade- sea o unitate artificiala, pe când gos- podăria este mediul natural al indivi- dului. Contraargumente de natura mo- rala pot fi aduse si în cazul alegerii gospodăriei ca unitate de măsurare a bunăstării: mai multe familii care tră- iesc împreuna, adesea aparținând unor generatii diferite, nu au obligația de a împărți veniturile si nu se poate presu- pune ca ar trebui sa utilizeze resursele monetare si nemonetare în comun. în majoritatea tarilor, unitatea de măsu- rare în vederea administrării b.s. o reprezintă familia. Avantaje ale b.s. Un prim avantaj îl reprezintă costurile relativ scăzute care sunt asociate unei focalizări înalte. Prin natura lor, b.s. oferă posibilitatea unei protecții sociale minime, asociate unor costuri relativ reduse. Acest argument a fost utilizat cu precădere de ideologiile partidelor de dreapta, conservatoare (de factura neoliberala). Un al doilea avantaj este ca, prin ca- racterul lor “rezidualist”, permit o inter- venție minima a statului în economie. Degrevarea populației de taxe si im- pozite ridicate duce la o stimulare a productivității si, implicit, la eficienti- zarea economiei. 748 Beneficii selective Prin însasi natura lor, b.s. contribuie, într-o măsură mai mare decât bene- ficiile universalist-categoriale, la creș- terea echității verticale, i.e. la redistri- buirea cu precădere de la cei cu venituri mai ridicate către cei cu venituri mai scăzute. Dezavantaje ale b.s. în raport cu eficienta economica la ni- vel micro, i.e. la nivelul alocării resur- selor destinate protecției sociale, b.s. pot avea consecințe pozitive sau ne- gative. Un argument des utilizat în favoarea adoptării sistemelor de b.s. este cel al posibilității reducerii sără- ciei, printr-o focalizare înalta, cu costuri relativ reduse. Acest argument însă nu poate fi decontextualizat în întregime: eficienta unor astfel de programe de- pinde în egala măsură de aranjamen- tele instituționale existente (care pot influenta costurile administrative aso- ciate unui astfel de sistem de bene- ficii), dar si de distribuția bunăstării într-un context socio-economic dat. în tari ca România, cu o distribuție a veniturilor mult deviata înspre venituri mici si foarte mici, fara acea “clasa de mijloc economica”, deci cu un segment al populației având venituri mici si foarte mici semnificativ în raport cu întreaga populație, b.s. pot fi mai cos- tisitoare (si eventual si mai ineficiente) comparativ cu beneficiile universalist- categoriale, în condițiile unor rezultate redistributive similare. Un alt dezavantaj major al b.s. este demotivarea integrării indivizilor pe plata muncii. Asigurarea unui nivel minim de trai duce la lipsa de motivație în gasirea unui loc de munca, în special în cazul indivizilor necalificati, cu perspective reduse de a găsi un loc de munca semnificativ mai bine remunerat decât beneficiul obtinut (pentru o discuție mai extinsa, vezi si “capcana sărăciei”, dar si “beneficii se- lective” în Dicționarul de sărăcie). Un prim mecanism corectiv utilizat este recompensarea muncii remunerate, sub pragul stabilit de eligibilitate, prin acordarea, în plus fata de beneficiul în sine, a unui bonus. Nivelul bonusului, dar si relationarea lui la câștigurile din munca sunt decisive pentru ca acesta sa reprezinte un instrument eficace de stimulare a muncii. Un al doilea mecanism utilizat este de- terminarea si chiar reducerea perioa- dei de acordare a beneficiului, astfel încât acesta sa nu constituie o soluție permanenta pentru individ, ci sa ofere beneficiarului posibilitatea de a-si res- tabili, prin integrarea pe piața muncii, situația financiara proprie. O alta problema majora deriva si din statutul de recipient pasiv al benefi- ciului, care “condamna” adesea indivi- dul la dependenta si, respectiv, la pre- zervarea condiției de “neajutorat” si beneficiar de ajutor social. B.s. influențează, de asemenea, si o serie de comportamente sociale ale indivizilor, pe lângă cele de natura eco- nomica (ca demotivarea integrării pe piața muncii, demotivarea comporta- mentului de economisire etc.). Astfel de comportamente se pot referi la stilul de viata, la comportamente maritale, educaționale. Nicholas Barr (1993) ilustrează o astfel de schimbare prin rezultatele unui studiu de impact al b.s. în SUA, în anii 70, care ajungea la concluzia ca o data cu creșterea în ter- meni reali a nivelului b.s. acordate fa- miliilor cu copii în întreținere a crescut si numărul de familii monoparentale, în 149 Beneficii selective special în cadrul populației de culoare. Unul dintre studiile realizate sub auspi- ciile Comisiei pentru Justiție Sociala (instituita la inițiativa Partidului Laburist în Marea Britanie, în 1992) confirma, de exemplu, dependenta comporta- mentelor în ceea ce privește integrarea pe piața muncii a femeilor căsătorite de tipurile de beneficii existente (A. Pratt, 1997). B.s. prezintă si unele probleme în raport cu însesi obiectivele pe care se presupune ca le deservesc si în special în raport cu reducerea sărăciei. “Războiul împotriva sărăciei”, declarat de către administrația Johnson în SUA în anii '60, a avut ca efect extinderea programelor de beneficii selective. Efi- cacitatea acestora însă nu s-a dovedit prea mare. Multe din studiile de eva- luare realizate în anii 70 si '80 asupra acestor programe atesta lipsa de eficacitate a acestora. Grsta Esping- Anderson si John Micklewright (1991) prezintă ratele de reducere a sărăciei ca urmare a taxarii si impozitării si a transferurilor sociale în trei tari cu profiluri sociale ale statului foarte diferi- te (Suedia, SUA si Germania), la înce- putul anilor '80. Din datele prezentate rezulta ca cele mai mici rate ale să- răciei, dar si cele mai mari rate de reducere a sărăciei se regăsesc în cadrul modelului suedez, urmat de cel german. SUA, cu o preponderenta a b.s. în raport cu beneficiile universalist- categoriale, prezintă cele mai ridicate rate de sărăcie, atât pentru întreaga populație, cât si pentru familii cu copii si familii monoparentale (pentru detalii, vezi si "beneficii selective" în Dicțio- narul de sărăcie). Pauperizarea pare a fi inerenta sistemelor de b.s. - este si concluzia la care ajunge Comisia pentru Justiție Sociala din Marea Britanie (CJS, 1993). B.s. ridica cele mai mari probleme, în comparație cu oricare alte tipuri de beneficii sociale, în ceea ce privește echitatea orizontala. Atât datorita fap- tului ca acordarea acestora presu- pune o serie de criterii asociate testării mijloacelor de trai (de multe ori incomplete sau discutabile), cât si da- torita principiului distributiv ce sta la baza alocării acestora (de tip discre- ționar), b.s. au o putere discrimi- natorie, în ceea ce privește tratarea în mod egal a tuturor indivizilor aflati în situatii similare, foarte scăzută. Dis- cretionaritatea alocării duce si la va- riatii geografice, regionale sau zonale semnificative (vezi echitate orizon- tala). Un alt dezavantaj major, caracteristic sistemelor de b.s., este legat de stig- matizarea sociala a beneficiarilor. Aceasta demarcație între “noi”, cei care plătim, si “ei”, cei care primesc, duce cel mai adesea la marcarea so- ciala negativa a beneficiarilor de b.s. Stigma poate reprezenta, în unele ca- zuri, si una dintre cauzele care duc la o acoperire insuficienta a populatiei-tinta: datorita stigmei asociate, multi indivizi eligibili în fapt nu solicita beneficiul. Stigmatizarea contribuie adesea la ex- cluziunea sociala a celor mai deza- vantajati. în plus, testarea mijloacelor de trai reprezintă un instrument ade- sea asociat cu o violare a vieții private a individului (prin anchete sociale în locuința solicitantului, de exemplu), ceea ce duce la pierderea a ceea ce Rawls (1971) numea "bazele respectului de sine". Titmuss (1962) a fost primul care a asociat stigma cu sistemele de b.s., acesta fiind si 150 Beneficii sociale argumentul sau principal, de ordin moral, în favoarea beneficiilor universalist-categoriale. Ratele de acoperire a populatiei- tinta prin intermediul b.s. sunt relativ scăzute în raport cu cele ale bene- ficiilor universalist-categoriale. în anali- za sa, întemeiata pe politica sociala în Marea Britanie, A. Pratt (1997) con- firma ca rareori se întâmpla ca rata de acoperire a populației sarace prin b.s. sa ajunga la 50%. Chiar si cu ajutorul unor campanii susținute de informare a publicului (adesea costisitoare), ratele de acoperire sunt greu de crescut peste un anumit nivel. Aceasta măsură se refera la eficienta orizontala si vizeaza erorile de focalizare de tip F (sau de tip I), în termenii lui Cornia si Steward (1995). Printre cele mai frecvente cauze ale ratelor scăzute de acoperire se numără lipsa de informare a populației eligibile în raport cu existenta beneficiilor, dar si cu modalitatea de aplicare, stigma asociata revendicării beneficiilor, dar si costurile crescute, în termeni monetari si de timp, asociate procesului de aplicare pentru individ. Un ultim set de dezavantaje este legat de administrarea beneficiilor si cos- turile asociate acesteia. Structura si aranjamentele instituționale si organi- zationale ale administrației publice pot facilita sau, dimpotrivă, bloca eficaci- tatea si eficienta acestor tipuri de pro- grame. Costurile de administrare, în general superioare celor de adminis- trare a beneficiilor de tip universalist- categorial, sunt în mare măsură in- fluențate si de aranjamentele instituțio- nale preexistente. A. Pratt (1997), de exemplu, invoca studiile Comisiei pen- tru Justiție Sociala (1993) pentru a ilustra ordinul de mărime al costurilor administrative. “Pentru fiecare lira plăti- tă pentru suplimentarea venitului, în jur de 11 penny sunt cheltuiti de către ad- ministrație, în timp ce cifrele pentru fondul social sunt uluitoare, cu 45 de penny în administrație pentru fiecare lira plătită ca beneficiu. în contrast, be- neficiul pentru copii (beneficiu univer- salist, n.n.) costa 2 penny pentru a ad- ministra o lira, iar pensia în jur de 1 penny pentru fiecare lira plătită” (Pratt, 1997, p. 205). Oportunitatea adoptării unor sisteme de b.s. trebuie evaluata, în general, nu numai în raport cu obiectivele generale ale politicilor sociale, dar si în contextul unor aranjamente instituționale speci- fice si al unei distribuții a bunăstării particulare. ^Luana M. Popk Vezi si: bunăstare sociala; focalizarea beneficiilor sociale; implementarea politicilor sociale; echitate orizontala; teorii ale administrației publice, practici ale administrației publice, beneficii selective - în Dicționarul de sărăcie Bibliografie selectiva: Barr (1993); Davies si Reddin (1978); Esping- Anderson si Micklewright (1991); Pratt (1997); Titmuss (1962) Beneficii sociale B.s. constituie principala forma de su- plimentare, respectiv substituire a ve- niturilor primare ale individului, familiei sau gospodăriei. Scopul acestora - la limita inferioara - este asigurarea unui minim de trai tuturor indivizilor. Bene- ficiile si serviciile sociale constituie, alaturi de sistemul de taxe si impozite, principalul mijloc de intervenție al sta- 151 Beneficii sociale tului în domeniul protecției sociale, i.e. al redistributiei bunăstării. în literatura de specialitate se mai uti- lizează si termenii de "transfer social" sau "beneficiu de protecție sociala", în sens echivalent cu cel de beneficiu social. în literatura economica, terme- nul de beneficiu social are o conotatie diferita, desemnând totalitatea benefi- ciilor obținute în urma unei activitati, fie ele directe, către cel care a initiat activitatea, fie indirecte sau externe, ce se răsfrâng asupra altor indivizi (J. Black, 1997, p. 433). Administrația pu- blica româneasca a institutionalizat - ca echivalent al b.s. - termenul de pro- veniența franceza - prestație sociala. B.s. pot lua forma unor transferuri monetare, crescând în termeni reali veniturile individului, familiei sau gospodăriei, sau se pot constitui sub forma unor gratuitati sau subvenții ale diferitelor bunuri sau servicii de baza, ducând astfel la degrevarea parțiala a cheltuielilor individului, respectiv fami- liei sau gospodăriei. B.s. se pot consti- tui în bunuri si/sau servicii oferite direct individului; aceste tipuri de beneficii poarta denumirea de beneficii în natura. Atât b.s. în natura, cât si gratui- tățile, respectiv subvențiile au ca rezul- tat controlul consumului individual (în general, sunt subvenționate acele bu- nuri si servicii al căror consum socie- tatea îl încurajează, ca de exemplu, produse alimentare de baza - pâine, lapte -, servicii medicale primare, servicii educaționale, credite pentru construcția de locuințe), în timp ce b.s. monetare cresc puterea de cumpărare a beneficiarului, fara însă a-i diminua acestuia libertatea de a-si alege singur tipul de consum. Atât b.s. monetare, cât si cele ne- monetare, în natura sau sub forma subvențiilor, pot fi unice ("lump-sum benefits") sau pot fi acordate periodic, pe perioade determinate sau ne- determinate, atât timp cât individul continua sa fie eligibil. B.s. pot fi contributorii sau noncon- tributorii, în funcție de condiționarea acordării acestora de plata unei con- tribuții pe o durata de timp considerata a fi minima. Beneficiile contributorii ca- racterizează sistemele de asigurări, eligibilitatea fiind condiționată de plata unei contribuții. Asigurările sociale, spre deosebire de asigurările private, voluntare, care iau în considerare nu- mai incidența riscurilor, stabilind nivelul contribuției în funcție de categoria de risc din care face parte individul si de beneficiul estimat, stabilesc contri- buțiile, în general, proporțional cu veniturile (i.e. "de la fiecare în funcție de posibilități"). Beneficiile contributorii pot fi egale (e.g., cazul sistemului de pensii în Marea Britanie si al Suediei, după cel de-al doilea război mondial până la începutul anilor ’60) sau se afla într-o relație de directa proportio- nalitate cu contribuția (ca în cazul majorității sistemelor de pensii). în cazul asigurărilor de sanatate, de exemplu, beneficiile sunt acordate în funcție de nevoie. în funcție de gradul de acoperire a populației, b.s. pot fi universalist-cate- goriale sau selective. Beneficiile universaliste, în unele accepțiuni, se restrâng la acele b.s. acordate tuturor membrilor unei societăți. Acestea însă reprezintă mai degraba o raritate, majoritatea beneficiilor fiind de fapt de tip categorial, i.e. acoperind o anumita categorie de indivizi, la un moment dat. 152 Beneficii sociale Multi autori utilizează pentru a desem- na aceste tipuri de beneficii fie termenul de beneficii categoriale, fie pe cel de beneficii universalist-catego- riale. Exemple de astfel de beneficii, în sistemul românesc, sunt alocația pen- tru copii si alocația suplimentara pentru familii cu mai multi copii. Beneficiile selective sunt acordate în funcție de nevoie, în baza unui test aplicat mij- loacelor de trai ale individului (fie ele monetare, fie ele monetare si nemo- netare, ca de exemplu bunuri de lux, bunuri imobiliare). Principalele categorii de b.s. sunt be- neficiile de asigurări sociale contribu- torii (e.g., pensii de vârsta, de urmaș, de boala, de invaliditate, ajutorul de șo- maj) si beneficiile noncontributorii, se- lective sau categoriale, ca de exemplu, alocația pentru copii, ajutoarele sociale pentru persoane cu handicap, aju- toarele bazate pe testarea mijloacelor, subvenții si gratuitati. Sistemele de b.s. acopera în general persoanele care depasesc vârsta de pensionare (prin sistemele de asigu- rări), persoanele care nu se pot susține singure din punct de vedere financiar (prin intermediul b.s. selective), din diferite motive (e.g., handicap, boala, șomaj involuntar), si persoanele ce aparțin unor grupuri sociale conside- rate a prezenta un risc ridicat de a ajunge în dificultate financiara (e.g., familii cu multi copii, familii monoparen- tale). Unele b.s. acopera si persoanele aflate în întreținerea beneficiarului, chiar daca acestea nu fac direct parte dintr-o categorie de indivizi eligibili. în general, sistemele de b.s., tipul acestora reflecta operationalizarea unui obiectiv de justiție sociala, ca de exemplu, menținerea tuturor indivizilor la un nivel minim social acceptabil, re- ducerea sărăciei, reducerea inegalității sociale, promovarea anumitor bunuri sociale considerate a fi "prioritare" sau "strategice", ca de exemplu, copiii sau sanatatea populației în general sau promovarea solidarității sociale. Ale- gerea unui anumit mix de b.s. nu se reduce însă la obiective de justiție sociala, fiind condiționată, în majori- tatea cazurilor, atât de criterii de natura economica (eficienta alocativa macro si/sau microeconomica, prezervarea motivației indivizilor de a munci), cât si de criterii de natura administrativ-in- stitutionala, ce se refera la fezabilitatea administrativa si la costurile asociate B^k^i?riinⁱ?6estor sisteme de b.s. (Barr, 1993). Caracterul "social" al unui stat este conferit, în termenii lui Grsta Esping- Anderson (1990), de nivelul (relativ, ca procent din PIB) al cheltuielilor sociale ale statului, de tipurile de b.s. domi- nante (b.s. universalist-categoriale sau selective) si de ponderea programelor sociale active (programe de reconver- tire a forței de munca, de stimulare activa a integrării pe piața muncii, de creare de locuri de munca) în totalul programelor sociale, precum si de pon- derea sectorului privat în realizarea protecției sociale. El distinge între statul minimalist sau rezidualist, ca- racterizat prin predominanta b.s. selec- tive, ponderea scăzută a programelor active, ponderea ridicata a sectorului privat în protecția sociala si printr-un nivel scăzut al cheltuielilor sociale ale statului (e.g., SUA), si statul social sau statul bunăstării, caracterizat, dimpo- trivă, printr-un nivel ridicat al chel- tuielilor sociale, o pondere redusa a sectorului privat în asigurarea bună- stării, o predominanta a b.s. universa- 153 list-categoriale si o pondere crescută a programelor active ^Luana M. Popk Vezi si: beneficii selective; beneficii universalist-categoriale; beneficii contributorii; beneficii noncon- tributorii; beneficii monetare; bene- ficii nonmonetare; beneficii unice; modele de politici sociale; statul bunăstării Bibliografie selectiva: Barr (1993); Blakemore (1998); Esping-Anderson si Micklewright (1991) Beneficii unice Beneficiile unice sunt acele beneficii acordate nu pe o baza permanenta, ci o singura data, în funcție de nece- sitățile sau nevoile aparute ca urmare a unei situatii speciale sau ca efect al unei situatii cronice de deprivare de resurse. Beneficiile unice pot fi universalist-ca- tegoriale, ca de exemplu, indemni- zația de naștere, în sistemul româ- nesc, acordata tuturor mamelor înce- pând cu a doua naștere, sau pot fi selective, de tipul ajutoarelor de ur- genta (sistemul românesc). în primul caz, ele reprezintă un ajutor acordat fiecărui individ sau familie în mo- mentul în care trece prin anumite momente, de exemplu, nașterea unui copil. în cel de-al doilea caz, b.u. au rolul de a oferi un ajutor imediat, în cazuri de maxima necesitate, datorate fie unor situatii sociale si economice deosebite, fie unor calamitati naturale (e.g., incendii, inundatii). Beneficiile unice pot lua si forma unor credite acordate fie pe baza testării mijloacelor, deci familiilor cu venituri foarte reduse (e.g., microcreditele în sistemul românesc), fie acordate cate- gorial (e.g., pentru cumpărarea de lo- cuințe pentru familii tinere). Creditarea si subvenționarea dobânzii pentru anu- mite categorii de indivizi reprezintă nu numai o forma de ajutorare, dar si o forma de promovare a anumitor com- portamente economice sau sociale, cu impact asupra economicului. Creditele pot fi uneori acordate pentru anumite întreprinderi: pornirea unei afaceri pe cont propriu (cazul microcreditelor în România), pentru cumpărarea sau construirea de locuințe, pentru conti- nuarea studiilor superioare. Un argument în favoarea utilizării be- neficiilor unice este avantajul acestora, comparativ cu beneficiile periodice sau permanente, de a nu induce un com- portament demotivator în raport cu munca sau cu integrarea pe piața muncii. Dimpotrivă, ele pot duce la stimularea activitatilor economice, con- sidera adeptii ideologiilor liberale. De exemplu, a doua teorema a econo- miei bunăstării statueaza posibilitatea realizării oricărei stări de echilibru Pa- reto optim, într-o stare de echilibru competitiv, numai prin modificarea me- canismelor pieței cu ajutorul taxelor sau transferurilor unice ^Luana M. Popk Vezi si: beneficii sociale, economia bu- năstării Beneficii univers Beneficii universalist- categoriale B.u.c. sunt beneficii sociale de tip non- contributoriu, acordate în funcție de criteriul apartenenței la o anumita categorie, la limita oricărui individ, în baza drepturilor sale de cetatean. în 154 acest caz limita se poate vorbi de be- neficiu universalist. Acestea sunt mai rare si ele vizeaza mai degraba anu- mite servicii sociale, ca de exemplu, serviciile medicale (daca acestea nu se acorda în baza unui sistem de asi- gurări, ci sunt gratuite si finanțate din taxele si impozitele generale). Exemple de astfel de beneficii sunt alocația pentru copii (acordata tuturor copiilor, indiferent de familia de proveniența), alocația suplimentara pentru familii cu multi copii (acordata tuturor familiilor, indiferent de veniturile acestora). Ni- velul acestor beneficii este același pentru toti beneficiarii. B.u.c. se constituie mai degraba ca o reflecție a unui drept social, si nu a unui ajutor acordat celor considerati a fi în nevoie si deci dependenti sociali, ca în cazul beneficiilor sociale selec- tive. B.u.c au ca obiectiv principal creșterea solidarității sociale, desființa- rea graniței între "avantajati" si "deza- vantajati", între cei ce au si cei ce nu au nevoie. Aceasta delimitare între "noi" si "ei", caracteristica beneficiilor sociale selective, este asociata unui proces de stigmatizare a celor ajutati. Universalismul presupune o renunțare la ideea autosuficientei si egalitatea tu- turor indivizilor în fata riscurilor. Redis- tributia asociata acestor tipuri de be- neficii are mai degraba un caracter intrapersonal, de minimizare a fluctua- țiilor financiare si de bunăstare ale unui individ, familie sau gospodărie în de- cursul existentei, i.e. de ajustare a veniturilor, respectiv a bunăstării, în timp. Avantaje ale b.u.c. Un prim avantaj este legat de faptul ca b.u.c. duc la creșterea echității orizon- tale, la integrarea sociala a indivizilor, prin respectarea demnității individuale si prin prevenirea excluziunii sociale, la promovarea unor bunuri sociale considerate a fi importante si la corectarea unor dezechilibre între resurse si nevoi. Un al doilea avantaj se refera la rata de cuprindere a b.u.c., mai ridicata decât în cazul beneficiilor sociale se- lective, având ca efect creșterea bună- stării unor segmente largi ale popu- lației. într-o societate în care astfel de beneficii sunt predominante, toti indi- vizii ajung, într-o forma sau alta, la un moment dat în decursul vieții lor, sa fie beneficiari directi. Acest fapt, asociat cu un nivel satisfăcător al beneficiilor si/sau calitatea crescută a serviciilor oferite, poate duce si la o creștere a suportului politic pentru astfel de pro- grame. Acesta pare a fi cazul Suediei, unde suportul politic pentru serviciile si beneficile de tip universalist-categorial rămâne foarte crescut (Svalfors, 1999). în al treilea rând, din punctul de vedere al administrării beneficiilor, b.u.c. pre- zintă clare avantaje în raport cu siste- mele de beneficii sociale selective. Criteriile de eligibilitate sunt simple si clare, iar beneficiile sunt acordate prin intermediul unui sistem administrativ relativ simplu. Costurile administrative asociate sunt minime în raport cu administrarea altor tipuri de beneficii. Un alt avantaj este cel al unei rate de acoperire relativ ridicate, i.e. a gradului în care cei eligibili primesc în fapt beneficiul. Rata ridicata de acoperire se datoreaza, în final, tot sistemului simplu de administrare, chiar si din perspectiva utilizării acestuia de către beneficiar. 755 Birocrația de ghișeu Dezavantaje ale b.u.c. Dezavantajele asociate acestor tipuri de beneficii sunt în special de natura economica: costurile pe care le presupun astfel de sisteme sunt foarte ridicate, ducând, în consecința, la creș- terea cheltuielilor sociale ale statului. Creșterea cheltuielilor sociale presu- pune, mai departe, creșterea nivelului de taxare si impozitare a indivizilor. Unele state, si acesta este în mare parte si cazul tarilor Europei de Est si Centrale, nu îsi pot permite cheltuieli sociale atât de ridicate în condițiile unei economii încă suboptimale, ce presu- pune crearea unor structuri motivatio- nale si concurentiale. Acesta pare sa reprezinte un argument central al unor organizatii internaționale (ca de exem- plu, Banca Mondiala si FMI) în defa- voarea adoptării în tarile în tranziție a unor astfel de sisteme de beneficii. Criticile acestor sisteme de beneficii sunt si de natura morala. Sistemele de b.u.c. tind sa duca la standardizarea serviciilor oferite populației (e.g., ace- leași servicii medicale pentru toti) si deci la lipsa de opțiune a indivizilor în raport cu tipul acestora. Acesta pare a fi si un efect al descurajării sectorului privat în oferirea unor alternative de protecție sociala. în ce măsură - se întreabă criticii - este statul îndreptățit sa se implice într-un grad atât de ridi- cat în viata cetățenilor, privându-i de libertatea alegerii unui proiect de viata individual? Universalismul, legat de ideologia co- lectivista, presupune ca statul nu este neutru din punct de vedere moral, ci purtător al unor opțiuni valorice în ceea ce privește cel puțin unele proiecte de viata (Rothstein, 1998). Statul pornește de la o imagine mai mult sau mai puțin perfecta asupra modului în care cetățenii sai ar trebui sa îsi structureze viata. Aceasta poate reprezenta o opțiune pentru colectivități foarte omo- gene; o data cu apariția unei diversități foarte mari în ceea ce privește stilurile si proiectele individuale de viata, aceasta încetează a mai fi o posibili- tate reala, considera criticii. Alte dezavantaje majore sunt legate de încurajarea dependentei indivizilor de stat, cu consecințe negative nu numai asupra motivației de a munci si deci asupra productivității si creșterii eco- nomice (argumente utilizate de către majoritatea economiștilor), dar si asu- pra relațiilor familiale si de rudenie, deci a rețelelor de tip familial. Fiscalita- tea ridicata si creșterea funcțiilor pater- naliste ale statului, în detrimentul liber- tății individuale, pare a fi critica cea mai importanta a liberalismului la adresa sistemelor de b.u.c. ^Luana M. Popk Vezi si: beneficii sociale; justiție sociala; solidaritate sociala; focalizarea beneficiilor sociale Bibliografie selectiva: Barr (1993); Blakemore (1998); Pratt (1997); Rothstein (1998) Birocrația de ghișeu (street-level-bureaucracy) B.d.g. - în original "street-level-bureau- cracies" - reprezintă un concept intro- dus de Michael Lipsky (1980) pentru a desemna acele servicii publice în cadrul carora proporția birocratilor de ghișeu în totalul personalului angajat este semnificativa. Birocratii de ghișeu sunt acei funcționari publici care intra în contact direct si nemijlocit cu beneficiarii de servicii publice si care 756 Birocrația de ghișeu dispun de o putere discreționara sem- nificativa în execuția propriilor sarcini de serviciu. Exemple de asa-numiti "birocrati de ghișeu" sunt profesorii, polițiștii, funcționarii primăriei însărci- nați cu asistenta sociala, asistentii sociali. Deciziile luate de birocratii de ghișeu au un caracter redistributiv, dar si alo- cativ. în mare parte ei dispun de o pu- tere discreționara în a decide eligibili- tatea indivizilor pentru anumite bene- ficii, de a decide care sunt serviciile "adecvate" flecarul individ. Puterea lor de a decide adesea asupra naturii, nivelului si chiar a calitatii serviciilor sau beneficiilor oferite le conferă un rol foarte important în cadrul furnizării politicilor sociale. Acest lucru nu în- seamnă ca birocratii de ghișeu nu tre- buie sa respecte reguli, norme si stan- darde adoptate la niveluri decizionale mai înalte; ca orice forma de birocrație, b.d.g. sunt supuse unor reglementari ierarhice. Prin natura lor însă, de or- ganizatii publice si de furnizori de ser- vicii si beneficii sociale, b.d.g. influ- ențează în mare măsură rezultatul distributiv efectiv al politicilor sociale. Ele reprezintă, în ultima instanța, locul unde politica sociala se concretizează. Condițiile în care lucrează birocratii de ghișeu sunt caracterizate prin: 1. resurse financiare adesea insufi- ciente în raport cu sarcinile pe care aceștia trebuie sa le realizeze; 2. caracterul vag si ambiguitatea obiectivelor organizațiilor în care lucrează; 3. faptul ca performanta realizării obiectivelor este greu de definit si masurat; 4. faptul ca cererea pentru serviciile furnizate de către aceștia tinde sa creasca atunci când oferta creste, tinzând sa o egaleze pe cea din urma; 5. faptul ca clientii unor astfel de organizatii sunt nonvoluntari, i.e. nu au posibilitatea - dintr-un motiv sau altul - de a alege alt serviciu (fie pentru ca acesta nu exista, fie pentru ca nu îsi pot permite unul similar privat). Aceasta ultima caracteristica influențează în mod evident atât poziția birocratilor de ghișeu în interacțiunea cu clientii, cât si conținutul acestei interacțiuni (Lipsky, 1980, p. 27). Aceste particularitati duc la adoptarea de către aceștia, ca indivizi, dar si ca parte a unei organizatii, a unor strategii specifice de adaptare, cu impact deo- sebit asupra rezultatelor distributive ale politicilor sociale, în comparație cu cele "proiectate" sau "scontate" ca urmare a unei analize procedurale teoretice. Ideea fundamentala ce sta în spatele delimitării acestor tipuri de administratii este aceea ca “majoritatea cetățenilor «întâlnesc» guvernul (daca îl întâlnesc vreodată) nu prin scrisori sau deputati sau prin participarea la ședințele de consiliu ale școlilor, ci prin profesorii lor si prin profesorii copiilor lor si prin polițistul de la colt sau din mașina de patrula. Fiecare astfel de «întâlnire» reprezintă o instantiere a furnizării de servicii publice" (Lipsky, 1980, p. 3). B.d.g. reprezintă, cu alte cuvinte, "poarta de intrare" a cetățenilor către beneficiile si serviciile sociale. Rolul acesteia este deci crucial pentru furnizarea serviciilor sociale, dar si a beneficiilor sociale, atunci când acestea sunt - în mare parte - responsabilitatea diferitelor organizatii administrative locale - descentralizate sau deconcentrate. 157 Buget Importanta unei analize organizatio- nale care sa tina seama de constrân- gerile si mecanismele decizionale la nivelul "cel mai de jos", i.e. al furnizării politicilor sociale, devine evidenta în cadrul studiilor de evaluare a progra- melor sociale. Daca studiile inițiale asupra implementării politicilor sociale considerau adesea administrațiile pu- blice locale ca fiind principalii factori responsabili pentru ineficienta progra- melor (atunci când aceasta nu se datora unei structurări deficitare a pro- gramelor), studiile evaluative ce includ aceasta componenta organizationala duc la o înțelegere mai comprehensiva si realista asupra limitelor "naturale" ale programelor sociale si la o reinterpretare a eficacității si eficientei lor structurale. JLuana M. Popk Vezi si: implementarea politicilor sociale; putere discreționara; construcția sociala a beneficiarului Bibliografie selectiva: Lipsky (1980) Buget într-o accepțiune mai larga, termenul este utilizat pentru a desemna o cantitate anume de resurse (bani, timp) limitate, alocate unui obiectiv, si modul de cheltuire (folosire) a acestora. în limbajul economic b. este un tabel (o balanța) de venituri si de cheltuieli prevăzute pentru o perioada determinata. în domeniul financiar, aria termenului se lărgește, astfel încât prin b. se evidențiază nu numai raportul dintre veniturile si cheltuielile bănești, ci si structura cronologica pe surse de venit si destinație a cheltuielilor. Acest instrument este utilizat: la nivel de persoana, familie, gospodărie, la ni- vel de identitati patrimoniale, cum ar fi: instituții social-economice, agenti eco- nomici, asociatii (de la cele de impor- tanta locala până la cele Internatio- nale), unitati teritorial-administrative (sat, comuna, oraș, județ, stat). în stabilirea veniturilor publice s-ar putea ajunge la grave inechități sociale daca nu s-ar proceda pe baza unui program (fiscal), adica a bugetului public, care sa tina seama de raportul dintre dimensiunea nevoilor sociale de ansamblu si puterea contributiva a membrilor societății. Istoric Cuvântul buget îsi are originea în limba franceza veche - bouge si bougete, care însemnau punga de bani. Primul document istoric în care se întâlnește noțiunea de buget ca termen oficial se gaseste în Franța, în Circulara din 9 Thermidor anul X (28 iulie 1802). în le- gislația franceza, noțiunea de buget apare însă în 1806, prin legea privi- toare la finanțe. De atunci, noțiunea a fost preluata în timp si de celelalte state din Europa. în România, în Regulamentul organic al Munteniei si Moldovei (anii 1831- 1832), este folosit cuvântul biudje si expresia “închipuirea cheltuielilor anu- lui viitor" (George, 1924). Condici de venituri si cheltuieli au existat însă chiar si în secolul XVII (1654), în Mol- dova, pe vremea lui Gheorghe Vodă, si în Muntenia, din 1694 - Codica de venituri si cheltuieli din vremea lui Brâncoveanu. Definitii în România, în legile finanțelor publice din 1991 si 1996 nu apare o astfel de 158 Buget definire. O definire a bugetului care dateaza din anul 1929 o găsim în Legea contabilității publice (Monitorul oficial nr. 167 din 31 iulie 1929): “Bugetul este actul prin care sunt prevăzute si în prealabil aprobate veniturile si cheltuielile anuale ale statului sau ale altor instituții publice". O alta definire o întâlnim la M. Lazeanu: “A face un buget înseamnă a enumera, a evalua si a compara în mod periodic, dinainte si pe o perioada de timp în viitor, cheltuielile de făcut si veniturile de perceput" (M. Lazeanu, 1942). Din punct de vedere al finanțelor pu- blice, bugetul este regula de urmat de către puterea executiva si de către administrație. Din punct de vedere for- mal, este un act de putere legislativ, adica o lege. Bugetul este o prevedere privind o perioada viitoare, o data exe- cutat, el devenind un cont. Bugetul public național cuprinde o sfera foarte larga si oferă o imagine de ansamblu a tuturor veniturilor si cheltuielilor publice ale tarii. Cuvântul public a fost introdus pentru a exprima specificul domeniului, si anume finanțele publice, iar național indica aria de cuprindere, si anume faptul ca include toate veniturile si cheltuielile tarii, prevăzute în buget. Bugetul public național are trei elemente specifice: - este un act de previziuni, un tablou evaluativ si comparativ de venituri publice, cu specificarea surselor bănești; - este un act de autorizare, prin care puterea executiva este împuterni- cita de puterea legislativa sa per- ceapă venituri si sa cheltuiască în acord cu prevederile bugetare; - este un act anual, deci limitat în timp la o perioada care sa permită programarea si urmărirea execuției bugetare. Potrivit articolului 137 din Constituția României (Monitorul oficial nr. 233, 21 noiembrie 1991), bugetul public național cuprinde: - bugetul de stat; - bugetul asigurărilor sociale de stat; - bugetele locale ale comunelor, orașelor si județelor. Cu toate acestea, cele trei bugete care compun bugetul public național sunt autonome, ele fiind elaborate, aprobate si executate distinct, asigurându-se astfel independenta deplina a titularilor acestora. Bugetul public național reali- zează doar însumarea veniturilor si cheltuielilor din cele trei categorii de bugete publice, devenind astfel un instrument de informare a opiniei publice si de control al parlamentului în domeniul finanțelor publice. Bugetul de stat este principalul instru- ment financiar, care cuprinde veniturile mobilizate, la dispoziția statului, si repartizarea acestora pe categorii de cheltuieli. Acesta se prezintă sub forma unei balanțe economice, a unui document de sinteza. Cuprinde-, bugetele Senatului, Camerei Deputatilor, Președinției României, Guvernului, bugetele ministerelor si ale altor instituții publice care nu au organe ierarhic superioare. Veniturile bugetului de stat se consti- tuie din impozitul pe profit, impozitul pe venit (global), accize, TVA, taxe vamale, dar si din surse nefiscale. Din acest buget se fac, în domeniul social, cheltuieli pentru: învățământ, cultura, religie si acțiuni privind ac- 759 Buget tivitatea sportiva si de tineret, asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si indemnizații, toate acestea intrând într- un capitol distinct al bugetului de stat, denumit "cheltuieli social-culturale". Tot din bugetul de stat se mai asigura cheltuielile necesare pentru: apararea naționala, ordinea publica si siguranța naționala, servicii de dezvoltare publi- ca, locuințe, mediu si ape, funcționarea autoritatilor publice, precum si cheltu- ieli pentru acțiuni economice, dobânzi aferente datoriei publice si alte chel- tuieli ale statului. Bugetul asigurărilor sociale de stat este a doua componenta a bugetului public național, si anume cea care reflecta constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor bănești necesare ocrotirii pensionarilor, salariatilor si membrilor lor de familie. Este un buget cu caracter eminamente social, reflectat, pe de o parte, de modul de formare a veniturilor, prin cotizații sociale, dar mai ales prin destinația cheltuielilor. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin în principal din impozite directe, în cadrul carora cea mai im- portanta sursa o constituie contribuțiile pentru asigurări sociale plătite de către agentii economici si de către salariati, precum si din venituri nefiscale. Cheltuielile din acest buget se fac pentru: pensiile plătite prin oficii, aju- toare si indemnizații pentru incapaci- tate temporara de munca, indemnizații în caz de maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav sau pentru îngrijirea copilului până la vârsta de doi ani, ajutoare în caz de deces, acordarea biletelor pentru tratament balnear si odihna, cheltuieli cu plata taxelor poș- tale ocazionate de transmiterea pensii- lor, alte cheltuieli. Datorita importantei deosebite, bugetul de stat si bugetul asigurărilor sociale de stat se aproba de către Parlamentul României, în ședința comuna a Ca- merei Deputatilor si Senatului, dar prin legi separate. în mod practic, pe baza proiectelor ministerelor si celorlalte or- gane centrale ale administrației pu- blice, precum si a proiectelor bugetelor locale, Ministerul Finanțelor examinea- ză proiectele de bugete pentru stabi- lirea echilibrului bugetar si, împreuna cu proiectul legii bugetare, îl înaintează Guvernului, care are atribuția de a supune spre aprobare aceste proiecte Parlamentului. Bugetele locale. Legea nr. 10/1991 definește bugetele locale ca fiind “bu- getele unităților administrativ-teritoriale care au personalitate juridica", ceea ce înseamnă ca fiecare comuna, oraș, municipiu, sector al municipiului București, municipiul București si fiecare județ întocmesc buget propriu, în condiții de autonomie locala. Legea finanțelor publice locale (1998) a adus modificări în ceea ce privește modul de constituire si colectare a veniturilor. Inițial, impozitele pe venituri se varsau la bugetul de stat si erau primite înapoi după o anumita formula, iar acum (în 1999, în primul an după adoptarea legii) 50% se varsa la bugetul de stat, 15% la cel județean si 35% la cele locale, direct, transferurile de la stat luând forma unor sume de echilibrare. Cele mai importante cheltuieli ale bu- getelor locale sunt pentru servicii si dezvoltare publica, locuințe, mediu si ape, alte servicii publice generale, pentru cheltuieli social-culturale (ajutor 160 Buget social, cămine culturale, biblioteci) si, nu în ultimul rând, pentru transporturi si comunicatii. Legea finanțelor publice locale din 1998 nu prevede, în termeni de obligativitate a platilor în domeniul social, decât o serie de cheltuieli generale, fara a limita, restricționa sau îngrădi libertatea deci- zionale locala. Practica de a impune obligativități financiare prin Legea bugetului de stat anual bugetelor locale a continuat însă si după adoptarea si implementarea Legii finanțelor publice locale, ducând la anomalii si deficiente în finanțarea anumitor programe, în special în domeniul asistentei sociale si al serviciilor sociale. Bugetul general consolidat al sta- tului este constituit din bugetul public național la care se adauga si alte fon- duri extrabugetare, gestionate prin tre- zoreria statului. Cele mai importante fonduri sociale sunt: - fondul pentru plata ajutorului de șomaj (angajator 5%, angajat 1%); - fostul fondul de risc si accident pentru protecția sociala a persoa- nelor cu handicap, de 1%, actualul fond special de solidaritate sociala, de 3% din fondul de salarii, platibil de către angajator; - fondul național de solidaritate (constituit în baza taxelor aplicate jocurilor de noroc); - fondul special pentru susținerea învățământului de stat, de 2% din fondul de salarii, platibil de către angajator; - fondul special pentru sanatate publica, de 2% din fondul de salarii, platibil de către angajator; - fondul asigurărilor sociale de sanatate (7% din fondul de salarii plătit de angajator si 7% plătit de angajat, inclusiv pensionari, șomeri, sau stat pentru beneficiarii de ajutor social). 161 Buget Execuția bugetara înseamnă încasa- rea integrala a tuturor veniturilor pu- blice (impozite, taxe) si efectuarea cheltuielilor în concordanta cu legea bugetului sau a proiecțiilor bugetare. Execuția bugetara poate fi: 1. echilibrata, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute; 2. excedentara, când veniturile reali- zate în perioada respectiva sunt mai mari decât cheltuielile; 3. deficitara, în cazul în care cheltuie- lile depasesc veniturile sau înca- sările bugetare realizate. Trebuie avuta în vedere ideea de echi- librare bugetara prin adaptarea cheltu- ielilor la nivelul veniturilor, îmbinata cu încercarea de sporire a veniturilor, dar până la limita capacitatii reale de plata a contribuabililor. în practica, cele mai multe state ale lumii înregistrează execuții bugetare deficitare. Tratatul de la Maastricht a impus, atât pentru tarile membre ale UE, cât si pentru cele care sunt în etapa de preaderare la UE, limite ale deficitului bugetar sub 3% din PIB (si ale datoriei publice guvernamentale sub 60% din PIB). După cum se poate observa (vezi tabel), puține state europene respecta aceste condiții de aliniere si integrare. Deficitul bugetar, ca procent din PIB, în unele tari europene cu economie în tranziție, în perioada 1995-1999 1995 1996 1997 1998 1999 Albania -6,5 -12,0 -3,7 -13,8 Bulgaria -6,0 -16,4 -1,6 0,7 -1,0 Croația -1,7 -1,8 -2,2 -1,5 -3,6 Republica Ceha -2,0 -2,4 -2,6 -2,9 4,1 Ungaria -7,7 -4,2 -5,5 -7,8 -5,6 Polonia -3,1 -3,7 -3,5 -3,2 -3,5 România -3,5 -5,1 -6,5 -6,5 Slovacia -0,5 -3,9 -6,3 -6,2 -3,0 Slovenia -0,3 -0,3 -1,9 -1,6 -0,7 Lituania -4,8 -3,8 -2,1 -5,5 -7,6 Georgia -6,7 -8,2 -5,1 -5,0 -6,2 Republica Moldova -10,6 -10,2 -4,2 4,2 Federația Rusa -3,9 -5,1 -5,8 -6,2 -1,7 Sursa: Economic Survey of Europe, 2000, nr. 1, p. 59. Bugetul comunitar al Uniunii Euro- pene este un buget format prin parti- ciparea tarilor membre. în 1995, de ex., încasările bugetare s-au ridicat la 75,6 mld. ECU, adica 1,2% din PIB-ul statelor membre, fata de 0,5% în 1973. Principalii contribuabili la buget sunt Germania, cu aproximativ 30%, Franța, cu aproape 18%, si Marea Britanie, cu ceva peste 11%. încasările provin în principal din TVA, contribuția fiind de 1,7% din bugetul flecarul stat membru. Acestea furnizează mai mult de jumă- tate din totalul veniturilor. O alta sursa o constituie drepturile vamale, care re- prezintă aproape 17% din buget, apoi cotizațiile dulci (varsate pentru a stimu- la producătorii sa îsi reducă exceden- 162 Bun social tele), care au o pondere de 1,8%. în cele din urma, a patra resursa, creata în 1988 pentru a finanța cheltuielile datorate realizării Actului Unic, este calculata în funcție de PIB-ul fiecărui stat membru. Ea reprezintă 28,4% din încasări. Doua alte surse nu sunt înscrise în buget. Acestea sunt prele- vările din producțiile de otel si cărbune făcute de către CECO si contribuțiile statelor la Fondul European de Dezvol- tare (FED) însărcinat cu ajutorul destinat unui număr de 70 de tari din Africa, Caraibe si Pacific (zise si ACP). Cheltuielile consacrate garantării prețului si susținerii prețului produselor agricole, respectiv susținerii venitului agricol reprezintă aproximativ 45% din total. Cheltuielile de structura, care fi- nanțează fondurile structurale, au cu- noscut o puternica creștere si absorb 32% din total. Vin apoi principalele acțiuni în favoarea dezvoltării si cooperării (6%) si cheltuielile de sus- ținere a cercetării si dezvoltării (3,7%). Bugetul de familie reprezintă un sis- tem de evidenta prin care se înre- gistrează sistematic si cronologic, de regula pe o perioada de un an (pentru a depăși problemele induse de sezo- nalitate), veniturile după natura lor (din munca, din transferuri sociale, din alte surse etc.), iar cheltuielile de consum după destinația lor (hrana, locuința, îngrijirea sanatatii, transport, învăță- mânt). Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale si tipuri de familii reprezentative, selec- tate după reguli convenite oficial. în România, Institutul National de Sta- tistica si Studii Economice organizează cercetarea bugetelor de familie prin Ancheta integrata în gospodarii (vezi veniturile populației, Dicționarul de sărăcie). JMihaela Teodorescuk. Vezi si: politica bugetara Bibliografie selectiva: Condor (1996) Bun social B.s. (produs social, engl. social product) este un produs intelectual sau material, promovat cu scopul de a schimba comportamentul unui grup so- cialmente semnificativ sau al întregii societăți, într-un sens legitimat ca dezi- rabil. Prin grup socialmente semnifica- tiv se înțelege un segment de populație al cărei comportament creeaza sau poate crea probleme cu impact la nivel societal. Legitimarea dezirabilitatii com- portamentului care se urmărește a fi indus poate avea ca sursa fie recu- noașterea sociala, fie demonstrarea nocivității unui comportament contrar. B.s. poate îmbrăcă trei forme principale (Kotlersi Roberto, 1989): - o idee, care poate fi o credința (per- cepție asupra unei probleme fac- tuale care nu include nici un fel de evaluare), o atitudine (evaluare po- zitiva sau negativa asupra unor idei, obiecte, evenimente, oameni etc.) sau o valoare (idee generala des- pre ceea ce este bine sau rau); - o practica, putându-se concretiza fie într-un act singular, fie într-un model comportamental permanent; - un obiect tangibil, care reprezintă de fapt doar instrumentul material necesar inducerii comportamentului dezirabil. JGabriel Matauank Vezi si: justiție sociala Bibliografie selectiva: Kotler si Roberto (1989) 163 Bunăstare sociala Bunăstare sociala B.s. reprezintă, la nivel principial, o măsură agregata a bunastarilor (utilităților) individuale. La nivel principial, deoarece construcția unei astfel de masuri întâmpina dificultăți multiple. O prima dificultate majora, formulata de a treia teorema a economiei bunăstării (vezi economia bunăstării), este cea a imposibilității construcției unei astfel de masuri în condiții de universalitate, consistenta Pareto, independenta si nondictatura. O prima încercare de definire a bună- stării sociale a fost realizata de Pigou (1920); Pigou pornea de la premisa cardinalității, i.e. a masurabilitatii bună- stării si deci a comparabilitatii inter- personale a "bunastarilor individuale". O alocare optima la nivel social a resurselor, considera Pigou, se realizează prin maximizarea sumei bunastarilor individuale. Aceasta perspectiva a fost însă puternic contestata, în special datorita premisei fundamentale a cardinalității bunăstării. Bunăstarea, decid econo- miștii, nu se poate măsură; utilitățile individuale pot fi cunoscute numai prin ordinea preferințelor pe care le presu- pun. în acest context, criteriul Pareto (1913) de optimizare sociala a alo- cării devine esențial. în condițiile con- siderării bunăstării ca măsură ordinala, o stare sociala x poate reprezenta o optimizare a bunăstării sociale în ra- port cu alta stare y, daca, prin schim- barea lui y cu x, cel puțin un individ câștiga si nici unul nu pierde. Acest criteriu, preluat de către ideologia liberala, conform careia o redistributie este echitabila daca respecta criteriul de optimalitate Pareto, a fost însă contestat de către economiști pentru lipsa lui de aplicabilitate. în lumea reala este imposibil de găsit o schimbare care sa nu defavorizeze pe nimeni, considera economiștii. în plus, acest criteriu nu poate fi aplicat cu succes decât în cazul operationalizarii bunăstării în termeni strict monetari, fara posibilitatea de a lua în conside- rare nici macar valoarea relativa a venitului: de exemplu, daca o schim- bare duce la creșterea venitului unui individ prosper cu 1 leu, fara ca astfel venitul nici unui alt individ sa scada, în ce măsură putem sa consideram aceasta schimbare ca fiind justa (ea respectând criteriul de optimalitate Pareto)? Este posibil ca diferența de venit astfel realizata între indivizii cu venituri mici si acel individ prosper care câștiga 1 leu suplimentar sa duca la creșterea frustrării celorlalți indivizi, deci la scăderea utilitatii lor, în mai mare măsură decât creste utilitatea celui prosper datorita creșterii puterii sale de cumpărare cu 1 leu? Funcția rawlsiana a bunăstării soci- ale ia o forma puțin diferita de cea bazata pe criteriul optimalitatii Pareto: orice schimbare a distribuției este echitabila daca aceasta maximizează bunăstarea segmentului celui mai sarac. Aceasta poziție nu exclude criteriul paretian de optimalitate, dar îl limitează la acele distribuții care favori- zează segmentul cel mai defavorizat (vezi justiție sociala). Printre cele mai importante încercări de rectificare a criteriului Pareto se nu- mără criteriul Kaldor-Kicks, conform caruia o schimbare creste bunăstarea sociala daca si numai daca cei care câștiga de pe urma acesteia îsi pot permite sa îi compenseze pe cei care 164 Bunăstare sociala pierd de pe urma schimbării. La limita, daca o astfel de compensare se produce, criteriul devine echivalent cu cel paretian, conform caruia, în final, nimeni nu pierde si cel puțin cineva câștiga. Fara a intra în detalii tehnice suplimentare, putem menționa ca printre cele mai importante încercări de construcție a unei funcții a bunăstării sociale se numără funcția bunăstării sociale a lui Bergson-Samuelson si analiza lui Arrow asupra posibilității construcției acesteia. Funcția bunăstă- rii sociale, definita de Bergson (1938) si rafinata de Samuelson (1947), reprezintă mai degraba o funcție reala, ce determina bunăstarea în funcție de "toate variabilele ce ar putea afecta bu- năstarea", fara a lua în calcul profilurile preferințelor individuale asupra diferite- lor stări sociale. Aceasta funcție poate fi considerata la limita o ordonare so- ciala a unui set de stări sociale alter- native, în măsură în care aceste ordo- nări pot fi reprezentate numeric (Sen, 1987), fara considerarea ordonărilor individuale ale aceluiași set de stări sociale alternative. Funcția bunăstării sociale a lui Arrow (1951) pornește - spre deosebire de funcția Bergson- Samuelson - de la profilurile individu- ale, i.e. ordonările individuale ale dife- ritelor stări sociale, si statueaza impo- sibilitatea construcției unei astfel de funcții de bunăstare sociala în condițiile respectării principiului paretian, a inde- pendentei de orice alternativa irele- vanta si a unui regim democratic (vezi economia bunăstării). Cum se masoara, în practica, bună- starea: atunci când se iau decizii în ceea ce privește politicile sociale, în raport cu anumite obiective, sau când se evalueaza impactul acestora? Unii autori operationalizeaza bunăsta- rea cu ajutorul conceptului de utili- tate. Aceasta abordare se regăsește în literatura de specialitate sub denumi- rea de "welfarism". Aceasta perspec- tiva îsi propune convertirea monetara, în afara veniturilor individului, a tuturor activitatilor întreprinse de acesta: de la convertirea în bani a producției indi- viduale destinate consumului propriu (i.e. autoconsum), la activitatile gospo- dărești prin care individul îsi reduce cheltuielile asociate acelorași servicii, în cazul în care acestea ar fi cumpă- rate, si, în sfârsit, la convertirea timpului liber într-o măsură monetara. Astfel se obține o măsură a utilitatii monetare "complete". Aceasta abor- dare însă se confrunta cu o serie de probleme legate de convertirea mone- tara a diferitelor dimensiuni ale utilitatii. Alti autori reduc masurarea bunăstării la venituri monetare. Aceasta abordare este cunoscuta sub numele de "non-welfarism" si este cel mai frecvent utilizata. Bunăstarea este redusa astfel la o măsură a puterii de cumpărare. Sen (1979, 1985, 1995) considera ca, în proiectarea si evaluarea unei politici sau unui program social si în special a acelora care au ca obiectiv nemijlocit reducerea sărăciei, bunăstarea trebuie privita la nivel social, si nu redusa la o distribuție pre si posttransfer. Bună- starea, din aceasta perspectiva, devine o măsură a "capabilitatilor" de baza ale indivizilor într-o societate. Aceste capabilitati se refera la posibilitatea in- divizilor, la oportunitățile acestora de a realiza un nivel minim de "funcționali- tate sociala". Functionalitatile sociale pot varia “de la cele mai elementare ca, de exemplu, cele fizice, de a fi bine 765 Bunăstare sociala hrănit, adecvat îmbrăcat si a dispune de o locuința adecvata, la realizări so- ciale mai complexe, ca de exemplu, a lua parte la viata comunității, a fi ca- pabil de a ieși în public fara a-i fi rușine s.a.m.d.” (Sen, 1995, p.15). Avantajele unei astfel de "masuri", în special în raport cu problema focalizării transfe- rurilor sociale, este faptul ca pune în evidenta unele disfunctionalitati "de baza", ca de exemplu, analfabetismul si bolile, tine cont de caracteristicile predispozitionale ale indivizilor (de exemplu, handicapul sau predispoziția către boala) si subliniază nontransfera- bilitatea beneficiilor personalizate, ca de exemplu, îngrijirea medicala (Sen, 1995, p.19). Revenind la dimensiunea monetara a bunăstării, problema măsurării bună- stării monetare nu se termina o data cu opțiunea pentru o anumita abordare. Ce masoara cel mai bine nivelul de trai al individului: venitul sau consumul? Majoritatea economiștilor si analiștilor sunt de părere ca venitul reprezintă o măsură "mai slaba" a bunăstării decât consumul. Consumul individului este considerat a fi mai stabil în timp decât venitul, astfel ca, în cazul unor fluctuatii mai puțin semnificative ale venitului, individul are tendința de a-si menține același pattern de consum. Patternurile de consum par a avea mai multa sta- bilitate si inerție decât veniturile, amorti- zând distorsiunile induse de sezonalita- tea si fluctuațiile minore ale veniturilor. Considerând totuși venitul ca măsură a bunăstării, este venitul net sau cel brut mai semnificativ în evaluarea bunăstării? Răspunsul la aceasta întrebare depinde în primul rând de tipul obiectivului pe care un program social si-l propune, dar si de metodele de evaluare alese de către analist. O ultima problema esențiala se refera la unitatea de măsurare a bunăstării. Rezultatele legate de bunăstare vor fi semnificativ diferite daca luam în calcul ca unitate de măsurare individul, spre deosebire de familie sau gospodărie. Argumentele pro si contra alegerii unei anumite unitati de măsurare sunt atât de natura pragmatica, cât si de natura morala. Argumentele de natura morala se refera la "dreptul" pe care îl are statul, ca actor implicat în alocarea secundara a resurselor, de a interveni în viata privata a individului. Daca, de exemplu, luam ca unitate de analiza familia sau gospodăria, atunci tratam individul ca dependent de aceasta unitate mai extinsa, fara a-i da dreptul în principiu de a fi unic decident asupra propriei bunastari si a propriului con- sum. Cu alte cuvinte, condiționam uti- litatea individului de cea a familiei sau gospodăriei, presupunând ca familia sau gospodăria are obligația de a în- treține, dar si condiționa individul. Mo- tivele de natura pragmatica se refera la necesitatea administrării cât mai efici- ente si efective a unui program. De exemplu, pentru anumite programe sociale înalt focalizate sau selective, criteriul pragmatic se refera la evitarea platilor în exces sau către cei nonsa- raci, precum si la creșterea gradului de acoperire a programului. în virtutea acestui ultim tip de criterii, conside- rarea individului ca unitate de analiza duce la pierderi semnificative. Daca individul nu are nici un venit, însă trăiește într-o familie sau gospodărie foarte prospera, nu este o pierdere de resurse în a-l ajuta? în concluzie, nu numai aspectele lega- te de construirea unei funcții a bună- stării sociale si de găsire a unor criterii 766 Bunuri publice de bunăstare cât mai relevante, dar si cele legate de masurarea bunăstării individuale sunt adesea deosebit de problematice, presupunând simplificări ale realitatii, dar si judecati morale. ^Luana M. Popk Vezi si: economia bunăstării; utilitate Bibliografie selectiva: Arrow (1963); Bergson (1938); Pareto (1913); Pigou (1920); Rawls (1976); Samuelson (1947); Sen (1979, 1985, 1987,1995); Suzumura (1987) Bunuri publice Vezi eșecurile pieței 167 Calificare/recalificare a forței de muncă c Calificare/recalificare a forței de munca Calificarea/recalificarea forței de mun- ca este un tip de măsură activa în ca- drul politicii pieței muncii, care urmă- rește sa îmbunatateasca sansele celor fara loc de munca de a (re)deveni activi pe piața muncii, dar si sa prevină creșterea șomajului. în condițiile accelerării progresului tehnic, ea s-a dovedit o măsură fundamentala pentru ajustarea cererii si ofertei de forța de munca. O tendința recenta în plan mondial este orientarea spre "profesio- nalizare" a învățământului secundar- mediu, ca o dovada a preocupărilor la nivel național privind pregătirea profe- sionala a forței de munca. Se urmărește în acest fel asigurarea unei minime calificări la intrarea pe piața muncii a unui număr cât mai mare de indivizi, ca răspuns la ritmul dezvoltării tehnologice, pe de-o parte, si la creșterea șomajului în rândul noilor intrati pe piața muncii si la rata ridicata a șomajului în rândul celor slab cali- ficati, pe de alta. Este de amintit si exemplul Japoniei, care susține finan- ciar programe de calificare a angaja- tilor, din fonduri publice alocate între- prinderilor care organizează cursuri interne de calificare, destinate celor ale căror calificări nu mai corespund cerin- țelor întreprinderii. Se considera ca acestea sunt cele mai în măsură sa aprecieze structura calificării profesio- nale necesare. Parte a politicilor pieței muncii, c./r. urmeaza sa se realizeze prin crearea posibilităților (organizarea de cursuri) pentru ca șomerii sa se poata califica în meserii cerute pe piața forței de munca, fiind o măsură eficient aplicata în cazul șomajului structural. Cursurile sunt organizate adesea de instituțiile statului implicate în reglementarea relațiilor de munca. Participarea la cursuri este gratuita si obligatorie pentru cei aflati în plata indemnizațiilor de șomaj daca viitoarea calificare co- respunde caracteristicilor profesionale ale șomerului. Neacceptarea partici- pării la aceste cursuri, nemotivata si repetata, duce la suspendarea platii indemnizațiilor. Unele tari extind drep- tul de participare gratuita la aceste cursuri si asupra celor în pericol de a-si pierde locul de munca. în general, șomerii beneficiază pe durata cursu- rilor de un ajutor financiar suplimentar din fondul de șomaj. Un inconvenient al acestui tip de măsură este faptul ca gratuitatea are în vedere, în general, doar pe cei aflati în plata ajutorului de șomaj si se adreseaza rareori șomerilor de lunga durata sau celor în pericol sa-si piarda locul de munca. în primul caz, ele ocolesc o categorie de persoane care s-a dovedit rigida în raport cu cerințele pieței muncii, iar în cel de-al doilea, un probabil grup de șomeri, tocmai categoriile care sunt sau vor fi în atentia politicilor de protecție a șomerilor. Este tipul de măsură activa cel mai larg răspândită. Parte a procesului educațional, c./r. s-a regăsit în forme diferite în tarile foste comuniste si înainte de anul 1990. Dintre tarile în tranziție, Bulgaria este singura tara în care a fost creata o piața libera a serviciilor de calificare. 168 Calificare/recalificare a forjei de muncă Inspirata din modelul britanic, la programele de calificare a șomerilor sunt libere sa participe, pe baze concurentiale, si instituțiile private si non-profit. între condițiile de participare la aceste cursuri s-au regăsit si câteva reglementari care au avut efecte nedorite. Acceptarea la cursuri a fost condiționată de existenta unui contract de angajare între șomer si viitorul angajator, ceea ce a făcut măsură ne- populara din perspectiva angajatorului. Condiția, inspirata din practica suedeza, era menita sa eficientizeze utilizarea banilor si sa motiveze șomerii sa participe la cursuri, oferind certitudinea ca la terminarea acestora vor deveni activi pe piața muncii. Ungaria a extins gratuitatea participării asupra tinerilor (între 16 si 20 de ani) care părăsesc sistemul de învățământ (si se prevede chiar obligativitatea de a li se asigura un suport financiar pe du- rata cursurilor) si asupra celor în pe- ricol sa-si piarda locul de munca, daca aceasta este singura modalitate de-l păstră sau daca contractul lor de mun- ca expira în mai puțin de 1 an. Suportul financiar acopera contravaloarea cursu- rilor si un ajutor de subzistenta. în România a existat la începutul anilor '80 o preocupare susținuta privind re- calificarea si policalificarea salariatilor la locul de munca. Argumentele care au stat la baza acestei preocupări au tinut de necesitatea asigurării mobi- lității profesionale în condițiile progre- sului tehnic si ale accentuării diviziunii muncii. După 1990 acest tip de măsură a fost reglementata prin H.G. nr. 288/ 1991, fiind ulterior succesiv modificata. Cursurile sunt organizate prin Oficiile de Forța de Munca si Șomaj (OFMS) în unitati de stat sau private, pe baza de convenție, alese prin licitație, în care costul minim a fost adesea argumentul decisiv. Finanțarea se face din fondul de șomaj, legea regle- mentând totodată si cadrul necesar pentru finanțarea tripartita, prin con- venții încheiate între OFMS, patronat si sindicate (inclusiv la nivel teritorial). Condiția de precontract cu o unitate economica este prevăzută doar daca aceasta este cea care solicita organizarea cursului, dar nu este pre- văzută nici o limita minima privind du- rata angajarii. Gratuitatea este garan- tata doar pentru cei aflati în plata in- demnizațiilor de șomaj, fara sa se fi prevăzut în mod explicit majorarea pres- tațiilor de șomaj pe durata cursului. Este totuși prevăzută posibilitatea ca șomerul sa poata primi până la 10% din valoarea lucrărilor efectuate în tim- pul instruirii practice, restul constituin- du-se în venituri la fondul de șomaj, precum si facilitati de transport si ca- zare, daca șomerul nu poate parcurge zilnic distanta sau daca locuiește prea departe de locul în care se desfasoara cursurile. în condițiile restructurărilor masive de după 1996, acest tip de măsură a avut o eficienta redusa. Ca- tegoriile de populație care nu răspund criteriilor de a fi șomer, dar sunt fara loc de munca sau în pericol de a-l pierde pot participa si la cursuri de calificare organizate de unitati parti- culare sau sindicate. De asemenea, cursuri de calificare/recalificare au fost organizate si în cadrul programului PAEM; acestea au înrolat în rândurile lor nu doar șomerii, ci si categorii de persoane expuse șomajului. ^Simona lliek Vezi si: piața muncii; politici active Bibliografie selectiva: Godfrey si Richards (1995) 769 Capabilități Capabilitati (Sen) Vezi bunăstare sociala Capital simbolic Orice forma de capital utilizata în scopul obținerii de foloase, gratie nu capitalului în sine, ci reprezentării asupra sa, legitimității pe o care acesta o conferă posesorului în fata celorlalți. Practic, capitalul simbolic constituie valorificarea prestigiului conferit indivizilor de posesia altor forme de capital valorizate în comunitatea respectiva. ^Bogdan Voicuk Vezi si: capital simbolic în Dicționarul de sărăcie Capital social Capitalul social reprezintă o caracteris- tica a structurii sociale, constituindu-se ca atribut al relațiilor dintre actorii sociali (atât individuali, cât si corporati) si - mai exact - al sistemului de norme ce guvernează aceste reiatii, având ca nucleu dur reciprocitatea si încrederea. Capitalul social îsi manifesta funcțiile de resursa prin accesul la resursele controlate de rețelele sociale în care indivizii sunt incluși, prin accesul rapid la informație si prin contribuția esențiala adusa la formarea bunurilor publice. în plus el reprezintă un catalizator important al dezvoltării sociale si un garantai ajutorului familial si comunitar în situatii de expunere la risc. ^Bogdan Voicuk Vezi si: capital social în Dicționarul de sărăcie Capital uman Capitalul uman reprezintă totalitatea deprinderilor si cunoștințelor pe care un individ le poate utiliza în obținerea de resurse de orice tip. Capitalul uman este format din capital educațional si stare de sanatate, adeseori fiind redus la prima sa componenta. Teoria capita- lului uman dezvoltata după 1960 susține ideea legăturii strânse dintre capitalul educațional si dezvoltare, atât la nivelul indivizilor, cât si al societății. De aici necesitatea ca statul sa se implice activ în furnizarea si finanțarea serviciilor de învățământ si în diminuarea inegalităților de acces si a universalizării participării la educația formala. ^Bogdan Voicuk Vezi si: capital uman în Dicționarul de sărăcie; politica sociala în România în tranziție; dezvoltare sociala Caracteristici ale sistemelor de sanatate 1. Ca principale avantaje pentru sistemele de asigurări sociale de sanatate (SASS) sunt citate: • creșterea descentralizării sistemului datorita faptului ca plata actelor medicale nu mai revine Ministerului Sanatatii, ci unor organisme (case de asigurare) independente; • marimea fondurilor destinate secto- rului sanitar este independenta de schimbările priorităților politice, importante mai ales în tarile cu fragmentare politica, unde majori- tatea este greu de obtinut; • de asemenea, calitatea asistentei medicale poate spori, având în vedere ca organismele plătitoare 170 Caracteristici ale sistemelor de sănătate pot impune standarde de calitate ce trebuie respectate de medicii cu care se afla în reiatii contractuale, aspect ce duce la competiție între furnizorii de asistenta medicala; • definirea clara a pachetului serviciilor de sanatate ce urmeaza sa fie furnizate populației ce plătește primele de asigurare, atât în termeni cantitativi (pachetul de servicii oferite), cât si calitativi; • sprijină stabilirea drepturilor pacien- tilor în calitatea lor de clienti ai furnizorilor de servicii de sanatate; • stabilirea de reiatii de colaborare fara încărcătură politica cu membrii orga- nizațiilor medicale reprezentative, atâta vreme cât acestea se refera ex- clusiv la probleme profesionale (pa- chet de servicii, norme contractuale referitoare la calitate, strângerea de informatii medicale etc.); • fondurile strânse de casele de asi- gurări pot fi investite eficient, pro- ducând dobânzi, dividende etc. (în funcție de legile ce definesc clar ce tipuri de tranzacții financiare sunt permise cu fondurile de rezerva); • SASS permite o mare diversitate în ceea ce privește furnizarea îngrijirilor medicale: pot exista furnizori publici si privati platiti din fondurile de asi- gurări sociale si/sau în același timp sa existe si furnizori independenti platiti din alte fonduri (direct de către pacienti, de anumite întreprinderi, de companii de asigurări private etc.); • un alt efect descris al înființării ASS este cel asupra forței de munca; spre exemplu, un fond cu 15 milioane de membri va necesita circa 15.000 de angajati, platiti din fondurile proprii. în plus va fi necesar personal supli- mentar la nivelul unitatii furnizoare (Weber, A si Normand, C.); • în general, la nivel local si regional se constata o îmbunătățire a infrastruc- turii ca urmare a introducerii asigu- rărilor de sanatate (pentru colectarea datelor si rambursarea cheltuielilor sunt necesare sisteme de informati- zare si comunicație moderne, achizi- ționate de multe ori din alte fonduri decât cele provenite din contribuțiile membrilor, de obicei prin implicarea comunității locale); • creșterea frecventa a fondurilor disponibile pentru sanatate atât în valoare absoluta, cât si ca procent din PIB; • separarea stricta a bugetelor face ca contribuțiile sa nu poata fi folosite pentru alte obiective decât asigurările de sanatate, aspect esențial pentru planificarea sanitara si important mai ales în tarile cu restricții bugetare, în care exista tendința de a utiliza fondurile pentru "urgente"; • luarea deciziilor manageriale este mai puțin dependenta de schimbările politicii guvernamentale; • structura si managementul pot fi mai eficiente, fiind de obicei mai apropiate de funcționarea sectorului privat decât de modelul administrației publice; • în același timp, si Ministerul Sanatatii are de câștigat în urma introducerii unui asemenea sistem, nemaifiind nevoit sa răspundă solicitărilor sala- riale (care se realizează acum prin negocieri directe între casele de asigurări si organizațiile profesiona- le), putându-se concentra pe proble- mele de politica si strategie sanitara; • raționalizarea serviciilor medicale, inevitabila în orice sistem cu buget limitat, este/poate fi explicita, reali- zându-se prin intermediul contracte- lor dintre casele de asigurari/clienti si 171 Caracteristici ale sistemelor de sănătate furnizori; acest lucru, raționalizarea, este dificil de realizat într-un sistem național de sanatate unde deciziile ar trebui sa fie luate de către politicieni, într-un domeniu cu mare sensibilitate electorala (acesta este de altfel si motivul pentru care în majoritatea tarilor unde exista sisteme naționale se afirma comprehensivitatea servi- ciilor medicale (populația are dreptul la întreaga gama de servicii dispo- nibile); • un alt avantaj ar putea fi considerat larga acceptare a acestui sistem de către corpul medical, sondajele din Europa Centrala si de Est aratând ca majoritatea medicilor chestionat! doresc un sistem de asigurări sociale de sanatate; • transparenta fluxului banilor din sistemul sanitar. Ca principale dezavantaje ale SASS sunt citate: • dificultatea stabilirii primelor ce trebuie plătite de către cei ce lucrează pe cont propriu, având în vedere ca aceste prime sunt legate de veniturile realizate, iar acestea tind sa fluctueze în funcție de diferite aspecte; • necesitatea acoperirii din alte fonduri a celor ce nu sunt salariati: șomeri, elevi, pensionari etc., fapt dificil de realizat mai ales în perioade de recesiune si care poate duce în ultima instanța la necesi- tatea subvențiilor masive din partea bugetului de stat; • asigurările de sanatate sunt o forma de taxa pe munca si un cost adi- țional pentru firme, ceea ce duce la creșterea costului muncii pentru firme si astfel se (poate) ajunge la introducerea acestor prime în costul produselor, astfel cumpărătorii acestor produse suportând o parte din costul asigurărilor de sanatate al firmei si al salariatilor acesteia. Se poate adauga la aceste po- tențiale dificultăți, descrise pe larg în literatura, si faptul ca, pentru un sistem de asigurări, costurile admi- nistrative sunt substanțial crescute fata de un sistem bazat pe impozite generale, mai ales în perioada de început, când trebuie realizata infra- structura; totuși multe din aceste posibile dificultăți pot fi depășite prin masuri legislative adecvate (de exemplu, reduceri de impozite pentru sumele plătite de patroni pentru asigurarea salariatilor, fapt ce poate descuraja includerea acestora în costurile de producție). 2. Tipul de sistem bazat pe contri- buții voluntare (privat) are ca avantaj major stimularea competiției între fur- nizorii si finanțatorii serviciilor medicale care au interesul sa atraga cât mai multi bani si deci câți mai multi clienti, fapt ce duce la sporirea ofertei canti- tative si calitative oferite pacientilor. Principalele dezavantaje al acestui model se refera la: - slaba acoperire a populației, în spe- cial a celei cu venituri mai modeste si/sau cu probleme de sanatate, având în vedere ca primele de asigurare sunt stabilite în funcție de starea de sanatate a persoanei, si nu în funcție de capacitatea de plata, ca în cazul SASS; - de asemenea, acest sistem este puternic inflaționist, crescând accentuat costurile sanitare (ca exemplu, SUA cheltuie cca 3.000 US $ per capita/an fata de media de 1.900 US $ pentru ansamblul 172 Caracteristici ale sistemelor de sănătate tarilor OECD). Apariția fenomenului cunoscut sub numele de selecție adversa. 3. în ceea ce privește tipul Beveridge, în care finanțarea este predominat de la bugetul de stat, se considera ca un avantaj major costul mai redus al ad- ministrării unui asemenea sistem, aso- ciat însă cu o eficienta scăzută a ges- tionarii fondurilor. Ca si în sistemul de tip bismarckian, acoperirea populației este generala, însă, spre deosebire de acesta, de obicei pachetul de servicii oferit populației nu este clar definit, în mod tradițional neexistând reiatii con- tractuale clare între furnizorii, plătitorii si clientii serviciilor sanitare, de regula statul fiind atât cel ce plătește, cât si cel ce furnizează asistenta de sanatate, fapt ce a fost considerat răspunzător de calitatea mai scăzută a serviciilor sanitare în aceste tipuri de sisteme. Un alt punct considerat în genere defa- vorabil acestui tip de sistem este faptul ca, deși sursele financiare ce pot fi puse la dispoziția sistemului pot fi în teorie consistente, având în vedere faptul ca procentul alocat sanatatii este votat de parlament, unde intra în competiție cu alte sectoare bugetare ca aparare, industrie, interne etc., în practica aceste sume sunt mai mici decât cele strânse prin primele de asi- gurări, mai ales ca rezultatele inves- tițiilor în acest sector nu sunt vizibile pe termen scurt; în plus, se considera ca lipsa unei implicări directe în finanțarea asistentei sanitare a indus unei mari parti a publicului ideea ca sanatatea nu costa si, ca atare, si comportamentul în favoarea unui mod de viata mai sănătos e mai dificil de indus în asemenea sisteme. Ceea ce se poate constata în ultima vreme este o tendința de apropiere a acestor tipuri de sisteme sanitare, încercându-se combinarea avantajelor din fiecare sistem si eliminarea sau reducerea dezavantajelor. Astfel, în sistemele de tip Beveridge se încearcă introducerea unor mecanisme concurentiale, specifice până acum sistemelor de asigurări de sanatate; unul din exemplele cele mai cunoscute este cel al sistemului britanic, unde, deși forma de proprietate a ramas ne- schimbata, s-a introdus o asa-numita competiție interna în interiorul siste- mului, anumite unitati sanitare (trusturi) având dreptul sa intre în competiție pentru atragerea de potențiali clienti, în esența producându-se o separare a furnizorilor de cumpărătorii de servicii de sanatate, cu o diminuare a orga- nismelor statale de la toate nivelurile administrației publice. în același timp, se poate remarca introducerea unor mecanisme de reglementare, în spe- cial fiscala, mai accentuate din partea autoritatilor statale în sistemele bazate pe asigurări, chiar si în cele în care preponderente sunt companiile private. Ar trebui amintit ca, indiferent de tipul sistemului de sanatate, exista diferente notabile în ceea ce privește modul de lucru al unităților si furnizorilor de ser- vicii sanitare, aceasta putându-se face pe baze contractuale obligatorii sau pe baza platii per act (aceasta modalitate este utilizata mai ales pentru medicii lucrând în afara spitalelor) sau pe baze de finanțare integrate, situație întâlnită în cazul în care aceeași entitate (statul sau comunitatea locala) joaca dublul rol de cumpărător si de furnizor de servicii de sanatate. Ca o remarca generala se poate aprecia ca toate tipurile de finanțare au avantaje si dezavantaje, în practica existând posi- bilitatea de a se combina elemente ale 173 Centre de zi pentru copii mai multor sisteme pentru atingerea obiectivelor dorite. Spre exemplu, în cazul sistemelor de asigurări sociale de sanatate, în multe tari, o sursa de venituri suplimentara pentru fondurile de asigurări este reprezentata de taxe asupra unor produse considerate ca potențial daunatoare sanatatii si care merg direct în fondurile caselor de asigurări (spre exemplu, o anumita cota din impozitele pe tutun, alcool, asigurarea automobilelor). în capitolele următoare vor fi detaliate principiile financiare si economice care stau la baza funcționarii sistemelor de sanatate. ^Cristian Vladescuk Vezi si: finanțarea serviciilor sanitare, tipologia sistemelor de sanatate Bibliografie selectiva: Vladescu (2000) Centre de zi pentru copii Centrele de zi sunt o forma de serviciu de asistenta sociala acordata copiilor din familii aflate în situatii dificile (în- grijire pe timpul zilei sau după orele de școala pentru copilul școlar, programe educative si distractive, consiliere psi- hologica). Prin crearea unor astfel de centre se urmărește menținerea copi- lului în familia sa naturala, prevenirea abandonului si dezvoltarea unor reiatii armonioase între părinți si copii. în centrul de zi, copilul si părinții bene- ficiază de servicii pentru: 1. prevenirea abandonului școlar; 2. diminuarea ratei vagabondajului si a delincventei juvenile; 3. consiliere si orientare școlara si profesionala pentru copiii cuprinși în programele centrului, conform parti- cularităților psihoafective si opțiuni- lor lor individuale; 4. creșterea responsabilității părinților pentru educarea propriilor copii; 5. monitorizarea cazurilor. Centrul de îngrijire de zi asigura promovarea dreptului fiecărui copil de a-si păstră relațiile familiale; aceasta se realizează oferind servicii adecvate familiei aflate în situatii dificile, pentru ca părinții sa-si poata îndeplini respon- sabilitățile legate de îngrijirea, securi- tatea si educația copilului. Serviciile publice pentru protecția co- pilului, organizațiile neguvernamentale, unitățile administrativ-teritoriale de pe raza județului (consilii locale orășe- nești, comunale) îsi organizează cen- tre de zi ca servicii comunitare de spri- jin pentru familia aflata în dificultate: • în care ambii părinți lucrează si nu exista sprijinul familiei lărgite pentru îngrijirea, securitatea si educarea copilului; • familii monoparentale sau în curs de divorț; • în care sunt cazuri de consum de droguri (alcool, stupefiante etc.); • în care sunt cazuri de boli cronice grave; • în care ambii părinți sunt șomeri; • în cele cu un nivel de trai ce definește saracia; • în care exista o lipsa de preocupare pentru creșterea si educarea copii- lor, în ciuda condițiilor socio-econo- mice bune; • în care exista un nivel moral scăzut; • în care părinții nu pot sa-si ajute copiii (din motive independente sau nu de voința lor), deoarece aceștia din urma au cerințe educative speciale. Centrele de zi se pot organiza pentru diverse categorii de vârsta ale copilului sau pentru copilul cu handicap, ca 174 Centru de plasament centre de zi terapeutice. Centrul de zi terapeutic se înscrie în sfera serviciilor sociale oferite comunității si este desti- nat atât copiilor cu cerințe educative speciale carora le oferă îngrijire pe timpul zilei, programe recreativ-edu- cative si de recuperare si o deschidere către integrarea sociala, cât si familiilor lor, venind în sprijinul acestora pentru a-si înțelege mai bine copiii si a-i ajuta mai eficient. Centrul asigura copilului cu handicap mental sau fizic servicii de îngrijire a sanatatii, terapii adecvate, educație, formare, pregătire pentru un viitor loc de munca, activitati recreative - cu scopul de a promova dreptul sau la o viata plina si decenta, în condiții care sa îi garanteze demnitatea, sa îi favori- zeze autonomia si sa faciliteze partici- parea sa activa la viata comunității, în funcție de natura si gradul handi- capului, se pot organiza centre de zi comune pentru copilul din familiile aflate în dificultate sau pentru copilul cu handicap. Pentru realizarea tuturor atribuțiilor, centrul de zi trebuie sa fie în relație directa si permanenta cu celelalte servicii oferite comunității, cu școala, serviciile medicale, serviciile de protecție a copilului. Răspunzând nevoilor comunității, auto- ritățile sunt dispuse sa înființeze centre de zi, care si-au dovedit utilitatea atât pentru copil, cât si pentru familie. Este greu de precizat numărul centrelor de zi existente în prezent în România si numărul de beneficiari. Exista în prezent pericolul dezvoltării centrelor de zi ca structuri paralele cu grădinițele sau cresele pentru copii, care dispun de o multitudine de resurse: educatori bine pregătiți, dotări etc. într-o foarte mare măsură, beneficiarii si atribuțiile celor doua structuri se suprapun. De aceea autoritatile trebuie sa gândească la o unire a resurselor existente, iar parteneriatele par a fi o soluție. JNina Petrek Vezi si: copil în dificultate Centru de plasament în legislația româneasca, centrul de plasament este instituția rezidențiala care acorda protecție pe o perioada determinata de timp copilului aflat în dificultate, conform hotărârii Comisiei pentru Protecția Copilului. Ocrotirea copilului în centrul de plasament trebuie sa fie ultima soluție pentru protecția copilului, după ce s-a încercat menținerea lui în familia biologica sau plasarea într-o familie de plasament sau la asistentul maternal profesionist. Centrele de plasament funcționează în cadrul serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau pot fi organizate de organisme private autorizate sa desfasoare activitati de protecție a copilului. Centrele de plasament s-au organizat în urma transferului, în cursul anului 1997, al fostelor instituții de protecție de tip rezidențial, leagane (pentru copilul în vârsta de 0-3 ani) si case de copii (pentru copilul în vârsta de 3-18 ani) de la Ministerul Sanatatii si, respectiv, Ministerul Educației Naționale la consi- liile județene si consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, conform OUG nr. 26 din 1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, aprobata prin Legea nr. 108 din 1998. Deși nevoile copiilor protejati în cele doua tipuri de instituții erau similare, 175 Centru maternal separarea realizata pe criteriul vârstei si abordarea caracteristica instituției tutelare din punct de vedere adminis- trativ (preponderent medicalizata sau școlara), precum si neglijarea satisfa- cerii nevoii prioritare a copilului protejat, aceea de a se dezvolta într-o familie, au reprezentat caracteristici ale îngrijirii copilului în aceste instituții. Rezultatele pozitive înregistrate în calitatea serviciilor oferite copilului în centrul de plasament comparativ cu serviciile oferite de instituțiile clasice rezidențiale (leagane, case de copii, camine-spital, internate ale învățămân- tului special) sau instituțiile rezidențiale mascate (secții spital cu copii distrofici, neuropsihiatrie infantila) au determinat autoritatile sa decidă, în decembrie 1999, transferul acestor instituții din administrarea Ministerului Sanatatii, Ministerului Educației Naționale si Secretariatului de Stat pentru Persoa- ne cu Handicap în administrația autori- tatilor publice locale si transformarea lor în centre de plasament. Spre deosebire de instituțiile reziden- țiale clasice, centrul de plasament tre- buie sa fie un serviciu deschis către comunitate, care sa ofere copilului pri- vat temporar de ocrotirea părinteasca condiții de dezvoltare într-un mediu cât mai apropiat de mediul familial atât prin dotarea corespunzătoare, cât si prin abordarea individualizata a fiecărui co- pil. Pe durata plasamentului în centrul de plasament, copilului i se oferă: con- diții de locuit (cazare, masa, petre- cerea timpului liber, studiu individual), îngrijire, educare si socializare, reinte- grare (integrare) familiala si (sau) sociala, accesul la informație si promo- varea posibilităților de exprimare libera a opiniei. Instrucția școlara a copilului ocrotit în centrul de plasament se desfasoara în școlile de masa alaturi de toti copiii din comunitate. Deși centrul de plasament oferă condiții de viata si dezvoltare net superioare vechilor instituții reziden- țiale de protecție, menținerea copilului în dificultate în familia biologica si sprijinirea părinților în exercitarea drepturilor si obligațiilor părintești sau protecția copilului într-o familie substi- tutiva sunt favorabile copilului si mai puțin costisitoare. Preocuparea tuturor actorilor implicati în proiecția copilului trebuie sa fie orientata către reducerea numărului de zile pe care un copil le petrece în centrul de plasament, scă- derea numărului de copii din centrele de plasament, până la desființarea acestora. Numărul copiilor protejati în centre de plasament a scăzut de la 41.823 la sfârșitul anului 1996 la 29.042 în iunie 2000. ^Nina Petrek Vezi si: instituții rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate; copil în dificultate; actori sociali implicati în protecția copilului în dificultate Centru maternal Centrul maternal este un serviciu de protecție materno-infantila de tip rezi- dențial care asigura dreptul flecarul co- pil de a-si păstră relațiile familiale. Aceasta se realizează oferind mamei cu risc crescut de abandon, care se confrunta cu dificultăți de natura mate- riala, sociala, profesionala sau relațio- nala, suport necesar pentru a deveni apta sa-si asume exercitarea dreptu- rilor si îndatoririlor ce-i revin fata de copil. în centrul maternal se acorda mamei posibilitatea de a se acomoda 176 Cerere de forță de muncă > cu si a-si cunoaște copilul si a-si consolida atașamentul fata de propriul copil, asigurând condiții de prevenire a institutionalizarii copilului. Centrul maternal poate oferi servicii si cuplului mama-copil abuzat sau neglijat, gravi- delor cu risc crescut de abandon, cu- plului mama-copil inclus într-un pro- gram de restabilire a legaturilor fami- liale. Sprijinul oferit cuplului mama- copil în centrul maternal are la baza un proiect personalizat de intervenție si presupune implicarea unei echipe interdisciplinare formate din psiholog, educator, asistent social si legătură cu întregul sistem de servicii existent la nivelul comunității. Centrul maternal asigura pentru bene- ficiarii sai: primire si găzduire, asistenta de specialitate pentru crearea unor reiatii parentale normale, promovarea sau reabilitarea relațiilor create si pre- gătirea reintegrării sociale complete. Metodele de lucru utilizate de echipa multidisciplinara cuprind: evaluarea complexa a relațiilor copil-mama, îngri- jire, consiliere, educație, alte metode adecvate pentru reintegrarea sociala a cuplului copil-mama. Durata medie de protecție în centrul maternal este de 6 luni. Structura organizatorica si tipul de servicii acordate în centrul maternal este noua în România. Noțiunea de centru maternal este introdusa de HG nr. 117 din 1999 pentru aprobarea normelor metodologice si a masurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor OUG nr. 26 din 1997. Centrele maternale, ca serviciu de pre- venire a situațiilor ce pun în pericol se- curitatea si dezvoltarea copilului, sunt înființate de serviciile publice pentru protecția copilului sau de organismele private autorizate sa desfasoare activi- tati de protecție a copilului. La înce- putul anului 2000, funcționau sau erau într-o faza înaintata de realizare un număr de 26 de centre maternale. Ra- portat la numărul de posibili beneficiari, desigur este necesara o creștere a numărului de centre maternale. Trebuie avuta în vedere nevoia de pregătire a personalului ce urmeaza a acorda serviciile specifice centrelor maternale în același ritm cu înființarea lor. O posibila soluție ar fi ca guvernul sa inițieze în acest domeniu un program de interes național pentru sprijinirea pe baza contractuala a auto- rităților publice locale pentru finanțarea centrelor maternale. JNina Petrek Vezi si: copil în dificultate; abandonul copilului Cerere de forța de munca C.f.m. aparține deținătorilor de capital (agentilor economici) si are o deter- minare economica. C.f.m. este cea care imprima dinamica pieței muncii. La nivelul deținătorului de capital, ea este limitata superior de nivelul minim acceptat al productivității marginale a muncii. Alături de aceasta, previziunile privind cererea globala, anticipările conjuncturale, obiectivele imediate sau pe termen lung ale angajatorului pot interveni în determinarea nivelului c.f.m. Nivelul si structura c.f.m rezida așadar în procesul producției. Acesta, la rân- dul lui, este determinat de cererea efectiva de bunuri si servicii, de pro- gresul tehnic, de nivelul de investitii si cel al productivității muncii. într-o peri- oada de regres economic, nivelul vân- 177 Cetățenie > zărilor produselor si serviciilor scade, de asemenea nivelului producției si investițiilor, si, drept urmare, c.f.m. se diminuează si ea. într-o perioada de avânt economic, creșterea nivelului investițiilor, apariția unor noi piețe de desfacere a produselor sau a unor noi produse, ca si modernizarea tehnolo- giilor de fabricație antrenează creșterea producției si deci si a nivelului c.f.m. Progresul tehnic, caracterizat printr-o dinamica exponențiala de-a lungul ultimului secol, a acționat atât asupra nivelului, cât si asupra structurii cererii de forța de munca. Automatizarea proceselor de fabricație si creșterea productivității muncii au avut ca efect înlocuirea efortului uman, ceea ce a însemnat scăderea cererii. Pe de alta parte, tocmai implementarea noilor tehnologii a impus condiții privind califi- carea forței de munca, astfel ca munca bruta pierde tot mai mult teren în favoarea celei înalt calificate si specia- lizate. Mai mult, aceste calificări sunt într-un proces de diversificare rapida. Apar produse noi, ramuri noi ale economiei si, o data cu ele, noi calificări profesionale, la care oferta de munca este chemata sa se adapteze. ^Simona lliek Vezi si: oferta de forța de munca; piața muncii Cetățenie (citizenship) Conceptul de "cetățenie", în sens larg, se refera la drepturile (sociale, politice, "civile") si la îndatoririle ce decurg din statutul de membru al unei comunități, vizând o anumita egalitate a dreptu- rilor, a oportunităților de participare la viata sociala pentru beneficiarii statu- tului formal de "cetateni", de membri ai comunității în sensul cel mai larg, ai comunității naționale. Conceptul, de importanta "strategica" pentru științele sociale în secolul al XX-lea, a fost adesea utilizat cu sens restrictiv, de "cetățenie sociala" (social citizenship), cu referire la drepturile sociale pe care le au membrii unei tari în virtutea statutului lor de cetateni, drepturi con- stând într-o anumita egalitate a opor- tunităților referitoare la munca, educa- ție, sanatate si calitate a vieții (Roche, 1992). Asa cum voi arata ulterior, pro- cesele de regionalizare (de "europeni- zare" în special) si de globalizare con- stituie o provocare pentru conceptul de cetățenie, ale carul accepțiuni inițiale sunt repuse în discuție, drepturile "rezidentilor" si drepturile omului fiind preferate uneori drepturilor cetatenesti ca baza a unor dezbateri sau chiar acțiuni naționale sau internaționale. Istoria conceptului începe în 1950 cu renumitul sociolog britanic T.H. Marshall. Puține sunt conceptele care au avut un impact asa de mare asupra domeniilor în care au fost dezvoltate precum lucrarea lui T.H. Marshall, Citi- zenship and Social Class (publicata în 1950), si conceptul pe care l-a con- sacrat, cel de cetățenie (citizenship). T.H. Marshall a fost profesor de sociologie la Cambridge, unde a fost invitat sa tina o serie de cursuri în anul 1949, serie din care s-a născut lucrarea Citizenship and Social Class, publicata un an mai târziu. Pe lângă rolul crucial pe care l-a avut în punerea bazelor învățământului de sociologie la Cambridge, T.H. Marshal, a fost director al Departamentului de Stiinte Sociale al UNESCO (1956-1960) si președintele Asociației Internationale de Sociologie (1959-1962). 178 Cetățenie Practic, exceptând libertarienii cu poziții extreme, nici unii dintre adeptii principalelor orientări ideologice (cu influente asupra politicilor sociale si economice) care au lansat lucrări de referința în ultimii 50 de ani nu au respins conceptul de cetățenie. T.H. Marshall pornește în analiza sa de la ideile reputatului economist Alfred Marshall care, în ultima parte a seco- lului al XlX-lea, a analizat problemele clasei muncitorilor (engl., working c/ass). Acesta considera în 1885 ca, fara a fi egali, oamenii vor ajunge în cele din urma, prin progresul stiintei care va reduce substanțial cantitatea de mun- ca fizica, manuala, prestata de mun- citorii manuali, sa fie toti niște gentle- man si abia atunci clasele muncitoare vor fi desființate. Nivelul de dezvoltare în care resursele economice necesare pentru a-i transforma pe muncitorii manuali în "domni" educati, civilizati, sa fie suficiente putea fi atins, conform calculelor lui Alfred Marshall. Partea de abordare sociologica pe care T.H. Marshall o identifica la predecesorul sau tine de observația acestuia privind identificarea membrilor clasei muncito- rilor "mai degraba cu efectele pe care apartenența la aceasta le produce asu- pra lor decât cu efectele produse de ei asupra propriei munci" (A. Marshall, apud T.H. Marshall, 1950, p. 5-6). Propunând înlocuirea termenului de gentleman cu cel de "civilizat" (civilised) cu argumente legate de importanta majora a stilului de viata în încărcătură pe care Alfred Marshall a pus-o în atributul "gentlemen", T.H. Marshall re- formuleaza ideile acestuia, aratând ca: "Exista un fel de egalitate umana pri- mara asociata cu conceptul de apar- tenența deplina (full membership) la o comunitate - sau, cum as spune eu, de cetățenie - care nu este incompatibila cu inegalitățile care diferențiază dife- ritele niveluri economice din societate. Cu alte cuvinte, inegalitatea sistemului claselor sociale poate fi acceptata daca egalitatea statutului de cetatean se dovedește a fi recunoscuta" (T.H. Marshall, 1950, p. 6). Pentru Marshall, cetatenia trebuie divi- zata în trei componente, ușor identifi- cabile: - civila, care consta în drepturile necesare pentru asigurarea libertății individuale: libertatea persoanei, libertatea de exprimare, de gândire, de a deține proprietate individuala, de a încheia contracte si dreptul la judecata (justiție) - care le influen- țează pe toate celelalte, apararea drepturilor civile fiind reprezentativa pentru componenta civila a cetățeniei, iar curțile de justiție - instituția corespunzătoare; - politica, constând în libertatea de a participa ca elector sau ca ales (reprezentant) la exercitarea puterii politice prin intermediul parlamen- tului sau consiliilor administrației locale; - sociala, "întreaga gama de drepturi, de la dreptul la o minima bunăstare economica si securitate [sociala] la dreptul de a beneficia în mod egal de patrimoniul social si de a trai o viata de ființa civilizata conform standardelor predominante dintr-o societate. Instituțiile cel mai puter- nic legate de aceasta sunt sistemul de educație si serviciile sociale" (T.H. Marshall, 1950, p. 8). Folosind si argumente din lucrarea is- toricului F. Maitland, Marshall arata ca în trecut toate aceste trei componente 179 Cetățenie ale cetățeniei erau amestecate pentru ca o singura instituție se ocupa de toate. Componenta sociala era doar uneori (si foarte slab) prezenta, iar baza ei era locala, nu naționala, asa cum este ideea de cetățenie. Oricum, Marshall considera ca, o data cu evoluția societății, cele trei com- ponente ale cetățeniei s-au desprins pentru totdeauna una de alta, cu apro- ximație acest lucru întâmplându-se pentru drepturile civile în secolul al XVIIl-lea, pentru cele politice în secolul al XlX-lea, iar pentru cele sociale în secolul al XX-lea. De o semnificație aparte în analiza procesului de cristalizare a celor trei componente si a inevitabilelor hopuri sau suprapuneri mi se pare observația lui Marshall privind dreptul la munca, condiție esențiala pentru drepturile civile. (A nu se confunda cu dreptul la "a avea un loc" de munca, enuntat de comuniști). La Marshall, dreptul de a munci se refera la dreptul cuiva de a nu fi împiedicat sa aiba ocupația pe care o dorește, în locul pe care îl dorește, daca are calificarea necesara. Nu presupune obligația cuiva de a-i crea acel loc de munca. El amintește ca în perioada elisabetana, în Marea Britanie, existau privilegii care țineau de statut si de obiceiuri, unele tipuri de slujbe fiind prin lege privilegiul unor categorii anume, asa cum era cazul manufacturierilor. De asemenea, regu- lile locale rezervau slujbele doar pentru cetățenii localității, iar "ucenicia era folosita mai degraba ca un instrument de excluziune decât de recrutare" (T.H. Marshall, 1950, p 11). Aceasta fraza este semnificativa nu numai pentru a înțelege schimbările pe care constituirea instituției cetățeniei cu toate drepturile si instituțiile aferente le- a adus în societate, ci si pentru a întări argumentele privind legătură dintre conceptele de cetățenie si excluziune sociala, concepte cu semnificatii si structuri foarte asemanatoare, deși cu funcții explicative diferite. Marshall se dovedește, de fapt, precursorul, inspiratorul conceptului de excluziune, prin cel pe care l-a lansat si definit: cetatenia. Revenind la cele trei componente ale cetățeniei, deși fiecare s-a constituit în câte un secol, consacrarea deplina a venit pentru fiecare ceva mai târziu, după drepturi dobândite si apoi (unele) pierdute, după procese complexe si nu întotdeauna lineare. Oricum, constituite în secolul al XVIIl-lea, drepturile civile au fost definitiv consfințite în Marea Britanie la începutul secolului al XlX- lea, o data cu Legea reformei din 1832, iar drepturile politice acumulate în secolul al XVIIl-lea au fost generalizate de-abia în 1918, o data cu generali- zarea dreptului de vot în aproape toate statele europene, ceea ce a însemnat de fapt generalizarea cetățeniei, potrivit lui Marshall. El accentuează faptul ca multe drepturi anterioare asigurate pentru cei foarte sărăci, pentru handicapati, copii abandonati si chiar pentru femei erau de fapt acordate pentru ca aceștia nu erau [considerati] cetateni, pentru a-i diferenția de ceilalți prin aceste ajutoare purtătoare de stigma, si nu generatoare de statut egal, de cetateni. O dezvoltare oarecum devianta de la conceptul de cetățenie, componenta sa politica, a reprezentat-o crearea sin- dicatelor ca reprezentante ale munci- torilor în negocierea colectiva. Fara sa nege legitimitatea dreptului la nego- 180 Cetățenie I ciere colectiva ca drept cetățenesc, Marshall subliniază ca sindicatele au creat "cetatenia industriala" ca un fel de "cetățenie paralela". Prin negocie- rea colectiva, un important proces a fost transferat din sfera drepturilor politice în sfera drepturilor sociale. Sindicatele au constituit însă un sistem de reprezentare paralel cu cel politic, ele reprezentând însă nu toti cetățenii, ci doar pe cei înscriși, iar liderii lor fiind nu doar niște reprezentanti ai grupului în negocierea colectiva, ci niște per- soane care au făcut o ocupație per- manenta din funcția lor (inițial doar de reprezentare), fiind platiti pentru aceasta. Trecând în revista istoria re- prezentării parlamentare, Marshall ara- ta ca inițial membrii parlamentelor re- prezentau comunitățile sau familiile si abia în final au ajuns sa reprezinte indivizii egali, cetățenii din societate. Pentru drepturile civile, din acest punct de vedere mișcarea a fost inversa fata de cea din drepturile politice, reprezen- tarea mutându-se dinspre indivizi spre grupuri, prin intermediul negocierii colective si al sindicatelor (T.H. Marshall, 1950). Trecerea de la componentele civila si politica ale cetățeniei în secolul al XX- lea la cea sociala a fost inevitabila pentru ca drepturi precum cel de exprimare sau cel de garantare a pro- prietății nu mai înseamnă nimic daca individul, nefiind educat, nu are ce sa exprime sau, neavând o proprietate minimala, nu are ce sa-i fie garantat sau, nefiind instruit, nu știe sa-si folosească votul, deși are dreptul sa voteze (Marshall, 1950). Câteva elemente s-au dovedit esențiale pentru componenta sociala a statutului de cetatean: • Școala are o semnificație aparte pentru componenta sociala a cetă- țeniei la Marshall; deși un drept cetățenesc, dreptul la educație este acordat copiilor care nu sunt încă cetateni tocmai pentru ca educația formează viitorul adult, viitorul ceta- tean. în plus, dreptul cetățenesc este combinat cu datoria publica de a-l exercita pentru ca părinții si copiii pot sa nu valorizeze suficient importanta sociala a educației (Marshall, 1950). • Serviciile de sanatate si de locuire minime au devenit si ele esențiale ca răspuns la nevoile de baza ale flecarul cetatean, iar statul s-a implicat în furnizarea lor. • Venitul minim garantat a constituit, de asemenea, un punct esențial pentru acoperirea nevoilor de baza ale indivizilor. Statul a trebuit sa garanteze oferirea unui minim nu numai de servicii (educație, sana- tate, servicii privind locuința), ci si un minim de venituri în bani care sa asigure procurarea bunurilor esen- țiale. Acest lucru s-a realizat prin pensii, ajutoare pentru familiile să- race si ajutor de șomaj, practic be- neficiile în bani care tin de asigurări si asistenta sociala. Deși Marshall nu folosește conceptul de "rețea de siguranța" (securitate sociala), prin elementele esențiale identificate el descrie tocmai o astfel de rețea pe care statul a constituit-o după cel de-al doilea război mondial ca sistem instituțional de asigurare a componentei sociale din drepturile cetatenesti. Marshall arata ca extrem de impor- tanta a fost schimbarea accentului de la îndatoriri spre drepturi si tre- 787 Cetățenie cerea de la servicii procurate, cumpă- rate (engl., purchasecT) la servicii furni- zate (engl., providecT) indivizilor ca o norma a bunăstării sociale (Marshall, 1950). Cu toate acestea, distincția dintre egalitatea de a beneficia de drepturile sociale si inegalitatea beneficiilor (calitativ) este clar subliniata de Marshall, care accentuează ca cetatenia a devenit "un arhitect al inegalității sociale" (Marshall, 1950, p. 36). Astfel, cineva poate solicita, de exemplu, în virtutea drepturilor de cetatean, "acoperiș deasupra capului", si nu locuința confortabila. Sindicatele (a căror apariție este con- siderata o anomalie de Marshall) con- stituie, potrivit acestuia, o amenințare la adresa modalităților de constituire a drepturilor cetatenesti daca nu accepta în cadrul negocierii colective noțiunea de status în descrierea salariului "corect" (fair wage) si clasi- ficarea membrilor lor în categorii. Medicul, de exemplu, ar urma sa poata pretinde un salariu mai mare ca urmare a statusului superior al ocupa- ției sale, pe care sindicatele ar trebui sa-l accepte. Dar "conceptul de echitate [în stabilirea salariilor, n.n.] este social - spune Marshall - si nu economic [asa cum considera unii sindicaliști, n.n.] (Marshall, 1950, p. 42). Cu toate acestea, când este vorba de economie, Marshall sublini- ază ca, de fapt, creșterea nivelului de civilizație a muncitorilor nu trebuie sa se opună pieței libere, pentru ca în acest caz nu ar mai fi vorba de de- mocrație, ci de socialism. în plus, pe fondul drepturilor de cetatean privind protecția sociala, nu trebuie ignorate îndatoririle care le corespund acestora. Marshall vorbește de "o balanța între drepturi si înda- toriri". El arata ca prima îndatorire care chiar condiționează obținerea drepturilor sociale este plata taxelor si a contribuțiilor de asigurări, care sunt obligatorii. De asemenea, satis- facerea serviciului militar este obli- gatorie. La fel, frecventarea învăță- mântului obligatoriu. Celelalte înda- toriri "sunt vagi si includ în general obli- gația de a duce o viata de bun ceta- tean, facându-ti datoria cât se poate astfel încât sa promovezi bunăstarea comunității" (Marshall, 1950, p. 45-46). De importanta cruciala este îndatori- rea de a munci, considera Marshall. Daca într-o societate bazata pe con- tract îndatorirea de a munci nu putea fi invocata, prin ideea de cetățenie, prin acceptarea statutului de cetatean, cineva dobândește deopotrivă dreptul la protecție, dar si obligațiile aferente, munca fiind una dintre ele. Deși se refera la Marea Britanie, analiza lui Marshall privind cetatenia este în buna parte valabila si pentru celelalte tari din Europa si în buna măsură pentru SUA, Australia si Canada. Adesea foarte puțin decalate în timp, uneori adoptate după mai multe decenii, masurile de introducere a cetățeniei ca baza a drepturilor indivizilor si succesiunea celor trei componente ale cetățeniei au fost în mare parte asemanatoare. Cetatenia în pragul mileniului III, la 50 de ani după Marshall: de la cetatenia naționala la cetatenia globala La 50 de ani după publicare, lucrarea lui T.H. Marshall despre cetățenie este încă valabila. Desigur, ea a fost scrisa 182 Cetățenie si publicata într-o perioada oarecum speciala, imediat după cel de-al doilea război mondial, într-o Anglie victorioa- sa, deschisa la reforme sociale ca nicicând altadata si marcata de ideile economice ale lui Keynes si cele (compatibile cu primele) de protecție sociala ale lordului Beveridge. Daca ținem însă seama de contextul mondial actual, observam ca în sine, ca structura, conceptul de cetățenie este încă valabil. Noile evoluții ale economiei, politicii si sistemelor militare mondiale, cunoscute în genere sub denumirea de globalizare, exercita o anumita presiune asupra conceptului de cetățenie si acestea (ca si cele ale altor abordări teoretice din ultimii 50 de ani) trebuie luate în considerație atunci când vorbim de cetățenie la prezent. Dar aceste influente presupun doar o extindere a conceptului de cetățenie, si nu renunțarea la el. De fapt, si dinspre globalizare, si dinspre alte abordări, se chestionează unul si același lucru: limitarea concep- tului de cetățenie la granițele unui stat. Una dintre contribuțiile importante la îmbogățirea conceptului a avut-o Brubaker (1992), care a făcut distinc- ția între "cetatenia formala" si cea "substanțiala", concreta (substantive citizenship). El a aratat ca exista situ- atii în care cineva este cetatean al unui stat în mod formal, dar este exclus de la unele drepturi civile, politice sau sociale, tot asa cum poate sa nu fie ce- tatean (sa fie rezident sau azilant) si sa se bucure de unele dintre drepturile concrete care tin de cetățenie (în special drepturi sociale). Ceea ce Bru- baker a subliniat în lucrarea lui tine de diferentele dintre cetățenie ca rezultat al drepturilor legate de componenta ei naționala (importanta în sistemul elec- toral, de exemplu) si cetatenia sub- stanțiala în sensul de prezenta sub- stanțiala pe teritoriul unui stat, în inte- riorul unui subsistem (cel economic, cu derivatele lui care tin de drepturi sociale) care caracterizează imigrantii într-un stat, unii dintre ei rezidenti pentru perioade foarte lungi de timp. Deși atitudinea fata de imigranti este diferita de la o tara la alta, este evident ca ea a influențat în general conceptul de cetățenie în ultimele decenii si trebuie considerata ca parte din noua realitate pe care cetatenia trebuie sa o descrie (Brubaker, 1992; Bottomore, 1992). în unele tari occidentale, valurile suc- cesive de imigranti, unii dintre ei inte- grati în piața muncii pentru perioade lungi de timp, dar care nu si-au schimbat cetatenia inițiala, au condus la apariția situației "cetățeniei duale", care este tot mai frecventa în ultimii ani si care ridica, de asemenea, o mulțime de alte probleme (Bottomore, 1992). Procesele de regionalizare si globa- lizare au o importanta în creștere pen- tru conceptul de cetățenie. Deja avan- sate în anumite zone precum Europa, astfel de evoluții au făcut ca apararea naționala, interesele economice națio- nale si chiar limba (în cazul limbii engleze, în primul rând), care până de curând erau apanajul statului național (si, evident, al imperiilor în unele ca- zuri), sa îsi piarda granițele naționale, în Europa, noțiunea de cetățenie a unui stat se completează cu cea de cetățenie a Uniunii Europene, care este esențiala pentru circulația persoanelor, muncii si capitalului. Funcționează tribunale regionale (la Strasburg) sau mondiale (la Haga) "pentru drepturile omului", si nu pentru 183 Cheltuieli publice drepturile cetatenesti, suntem martorii unor războaie declanșate, de aseme- nea, pentru apararea "drepturilor omu- lui" ceea ce presupune denationaliza- rea prin internaționalizare a cetățeniei. Toate acestea contribuie la imperativul redefinirii cetățeniei, unii vorbind de fapt, din ce în ce mai des, despre drep- turile omului ca despre un concept care sa înlocuiasa pe cel de drepturi cetatenesti. Cu toate acestea, în prac- tica, aceasta substituire nu este (sau, oricum, nu este încă) posibila. Diferen- tele dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor tari si regiuni ale lumii fac imposibila pentru moment renunțarea completa la granițe. Cetatenia formala nu mai este baza acordării prea multor drepturi (au ramas asociate ei, în primul rând, cele politice) si trebuie considerata împre- una cu rezidenta (determinanta cel mai adesea pentru dreptul de a lucra, care generează drepturi civile si sociale) si drepturile generale ale omului (care, de asemenea, în cazul imigrantilor, re- fugiatilor, asigura anumite drepturi civi- le si sociale) (Bottomore, 1992). Cu toate acestea, extins prin accen- tuarea semnificațiilor apartenenței [ca membru] la noile entitati regionale (în fapt, o cetățenie regionala) si dreptu- rilor omului (probabil baza teoretica a unei viitoare cetățenii mondiale), con- ceptul de cetățenie rămâne valabil în structura lui de baza si în consecințele deținerii statutului de cetatean (nu nea- părat al unui stat național). Bottomore considera ca "ar trebui sa examinam drepturile civile, sociale si politice mai degraba sub forma unei concepții generale a drepturilor omului decât a celei de cetățenie" (1992, p. 90-91). Dar Bottomore care, ironia soartei, scria aceste rânduri într-o car- te care republica si lucrarea lui T.H. Marshall despre cetățenie, ignora substanța, structura reala a concep- tului care se refera la setul de drepturi generate de un anumit sta- tut (de "gentleman", de persoana civilizata, de cetatean). Faptul ca în perioada lui Marshall acest statut era (si mai este si azi) puternic asociat cu cel de cetatean formal al unui stat nu este esențial pentru concept. De fapt, rădăcină cuvântului cetatean sta în statutul de membru al cetatii, care nu se va schimba niciodată fundamental, în ciuda proceselor de globalizare. în fond, diminuarea rolului statului este însoțita nu doar de creșterea rolului organismelor transnaționale, ci si de întărirea rolului comunităților care întărește statutul conceptului de cetățenie în componenta sa locala, comunitara. ^Marian Predak Vezi si: noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării Bibliografie selectiva: Marshall (1950); Bottomore (1992); Roche (1992) Cheltuieli publice C.p. reprezintă ansamblul cheltuielilor efectuate de instituțiile publice (guvern, colectivități locale, alte instituții publice) în interes general si exprima relațiile economico-sociale în forma baneasca stabilite între colectivitatea privita în ansamblu (la nivel național), pe de o parte, si persoane fizice si juridice, pe de alta parte, cu ocazia repartizării si utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia. C.p. se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituțiilor publice 784 Cheltuieli publice (aparat de stat, instituții social-cultura- le, armata, întreprinderi autonome, ad- ministratii locale etc.) care se acopera fie de la bugetul statului (pe plan cen- tral sau local), fie din bugetele proprii ale unităților administrative si teritoriale descentralizate, pe seama veniturilor obținute, fie din alte surse (e.g., fonduri sociale, fonduri extrabugetare). Astfel, trebuie făcută distincția între c.p. si cheltuieli bugetare, acestea din urma vizând numai acele cheltuieli care se acopera din bugetul public național. C.p. includ, în afara cheltu- ielilor bugetare (acoperite din resurse financiare publice), si cheltuieli extra- bugetare (acoperite din resurse finan- ciare constituite în afara bugetului), precum si cheltuielile acoperite din fonduri cu destinație speciala (ex., fon- dul de solidaritate sociala). Dimensionarea c.p. totale si reparti- zarea acestora pe destinatii si bene- ficiari rezulta direct din necesitatea acoperirii nevoilor publice, prezentân- du-se, din acest punct de vedere, mai întâi ca o chestiune politica de maxima importanta si apoi ca o chestiune eco- nomica, de colectare a resurselor bă- nești necesare pentru acoperirea lor. Se disting mai multe categorii de cheltuieli publice: - producerea de bunuri si servicii co- lective sau necolective, de către în- treprinderi publice si administrațiile sectorului necomercial; - subvenții si diferite facilitati efectu- ate de autoritatile publice pentru diferite sectoare de activitate (industrie, agricultura); - transferuri sociale, cu efecte redistributive asupra bunăstării populației; - serviciul datoriei publice. în România, începând cu anul 1991, clasificarea c.p. se aliniaza la criteriile utilizate în cadrul ONU, folosindu-se doua tipuri de clasificări: cea economica si cea funcționala. Clasificarea funcționala ONU a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru servicii publice generale, aparare, educație, sanatate, asigurări sociale si acțiuni sociale, locuințe si servicii comunale, servicii economice, alte scopuri. Clasificarea economica ONU a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli care reprezintă consum final, dobânzi aferente datoriei publice, subvenții de exploatare si alte transferuri curente, formarea bruta de capital (investitii brute si creșterea stocurilor materiale), achiziții de terenuri si active necorporale, transferuri de capital. Cheltuielile publice sociale se refera la cheltuielile efectuate pentru protecția sociala a populației si includ cheltuieli în domeniul sanatatii, educației, asis- tentei sociale si asigurărilor sociale. în România, aceste cheltuieli se regăsesc în cadrul categoriei funcționale cheltu- ielile publice pentru acțiuni social-cul- turale, ce includ servicii gratuite sau subvenționate oferite populației si transferuri sociale monetare, categori- ale sau bazate pe testarea mijloacelor de trai, contributorii sau noncontributorii. Efortul statului în domeniul protecției sociale se masoara prin intermediul cheltuielilor publice sociale, ca procent din PIB. Nivelul acestui efort, deci nivelul efectiv al protecției sociale, este dat de dimensiunea absoluta a acestor cheltuieli. 185 Ciclu de viată > Cheltuieli publice sociale ca procent din PIB ¹ ² Asigurări Șomaj Sanatate Beneficii Asistenta Locuire Subtotal Total2 sociale familiale sociala 1 2 3 4 5 6 1+2+3+4+5+6 Bulgaria (1996) 7,33 0,3 0,41 0,78 0,17 8,99 Republica Ceha (1996) 8,18 0,19 1,46 1,41 0,59 11,83 12,7 Ungaria (1996) 9,35 0,91 6,27 2,02 1,82 0,04 20,41 20,9 Polonia (1992) 16,64 1,99 3,2 0,2 22,03 România (1996) 6,78 0,66 3,05 0,59 0,94 12,02 12,45 Slovacia (1996) 8,74 1,3 7,29 2,65 0,3 0,0002 20,2802 20,92 Belarus (1996) 8,8 0,06 1,96 0,8 0,002 0,03 11,652 11,75 Estonia (1996) 7,63 0,14 6,02 1,58 0,53 15,9 16,21 Letonia (1994)1 11,88 0,56 0,82 2,13 1,52 16,91 17,19 Lituania (1996) 7,49 0,26 4,62 0,73 0,36 0,16 13,62 14,66 Austria (1996) 15,8 1,18 3,95 2,24 1,04 0,09 24,3 26,31 Germania (1996) 13,47 2,55 8,43 2,58 1,38 0,17 28,58 29,69 Olanda (1993) 12,26 2,62 8,66 1,51 0,7 25,75 31,7 Grecia (1995) 11,9 0,91 5,7 1,3 0,14 0,46 20,41 21,4 Portugalia (1996) 6,81 0,87 0,7 0,8 0,08 0,002 9,262 10,96 Spania (1996) 11 4,38 6,24 0,27 0,12 0,09 22,1 22,9 Islanda (1996) 3,15 0,61 2,84 0,15 0,04 6,79 6,93 Irlanda (1996) 5,42 3,07 5,66 1,68 0,43 0,74 17 17,81 Marea Britanie (1993/94) 6,6 0,25 5,6 1,21 5,14 18,8 21,6 Danemarca (1996) 15,77 4,81 5,83 3,99 1,31 0,77 32,48 33,01 Suedia (1996) 17,64 3,56 7,62 3,65 1,09 1,1 34,66 34,66 ¹ în cheltuielile de sanatate nu intra decât beneficiile monetare de maternitate si boala. ² Include orice alte cheltuieli si transferuri suplimentare si costurile administrative. Sursa: ILO. în toate economiile occidentale s-a în- registrat, o lunga perioada, creșterea volumului cheltuielilor publice, tradusa prin creșterea intervenției statului atât ca furnizor (producător), cât si ca redistri- buitor. Indicatorul care exprima aceasta tendința este cheltuiala publica în procente din PIB, rata ce depășește 30% în majoritatea tarilor vest-europene. Aceasta evoluție a cheltuielilor publice, pe de o parte, si a recesiunilor econo- mice, pe de alta parte, a condus la apariția unor întrebări asupra eficacității acestui tip de cheltuieli în raport cu o rata a presiunii fiscale tolerabila. ^Mihaela Teodorescuk Vezi si: buget; politica bugetara; politica fiscala Ciclu de viata C.v. (engl., life cycle of the family, fr., cycle de la vie familiale) desemnează secvențele evenimentelor demografice semnificative pentru familie: casatoria, nașterea primului copil, nașterea ulti- 186 mului copil, "cuibul părăsit", dizolvarea familiei. Diverse expresii, în general inter- schimbabile, dar având fiecare o conotatie proprie, semnifica derularea existentei: vârstele vieții, ciclul de viata, cursul vieții, parcursul vieții si fazele vieții. Cercetările în domeniu releva doua perspective în general amestecate: perspectiva structurării sociale a duratei vieții în etape so- cialmente determinate si istoric datate si perspectiva dezvoltării, care se raportează la dinamica existentei indi- viduale, la dezvoltarea sa perma- nenta, de la naștere până la moarte, potrivit unor secvențe a căror coerenta definește identitatea sa indi- viduala si sociala. Ciclul de viata este un concept deose- bit de important în analiza si elabora- rea politicilor sociale. Diferitele "etape" ale vieții unui individ/unei familii deter- mina incongruente în evoluția bună- stării individuale, prin riscurile, dar si prin nevoile speciale asociate acestora. O larga paleta de politici sociale se adreseaza în mod explicit acestora. Sistemele de asigurări sociale preiau riscurile de tipul îmbolnăvirii, acciden- telor, pierderii capacitatii de munca, șomajului, în timp ce alte tipuri de pro- grame sociale se adreseaza nevoilor specifice anumitor "etape" ale vieții: politicile de locuire, adresate în mod special familiilor tinere, politicile de suport pentru copii si familii cu copiii, politicile adresate vârstnicilor. ^Ana Rodica Staiculescuk Vezi si: asigurări sociale; solidaritate sociala; vârstele vieții Coeficientul de concentrație Vezi inegalitate Coeficientul Gini Vezi inegalitate Consiliere Termenul de consiliere este adesea confundat si, ca atare, impropriu folosit interschimbabil cu termenul de psiho- terapie. în contextul teoriilor psihoso- ciale, termenul de consiliere se refera la suportul imediat acordat indivizilor într-o situație de criza sau într-un mo- ment de schimbare care necesita o adaptare a individului la condiții de via- ta cu care nu este familiarizat. în ultimii 20 ani, metodele de consiliere s-au extins pentru a răspunde unor categorii mai largi de populație, motiv pentru care societățile postmoderne pot beneficia de consiliere individuala, consiliere a familiei, consiliere acordata grupurilor sau comunitatilor/organizatiilor, în vederea adaptarii la schimbare, în mod special. înainte de a defini termenul ca atare, din diferite perspective teoretice care au determinat dezvoltarea diverselor modele de consiliere existente la ora actuala, este necesar sa facem dife- rența între consiliere si psihoterapie, evitând astfel alimentarea unor rivalitati si asa existente si asigurând spațiul necesar ambelor tipuri de intervenție, în zona de competenta specifica fiecăreia. (1) în primul rând, o prima diferența neta între consiliere si psihoterapie o constituie obiectivul primar al intervenției. în cazul consilierii, 187 Consiliere obiectivul primar este acordarea suportului solicitat de individ, familie, grup, organizație, în vederea adaptarii la o situație noua sau neașteptata. în cazul psihoterapie!, obiectivul primar îl constituie rezolvarea unor probleme diagnosticate ca atare de specialistul psihoterapeut, în urma interacțiunii cu clientul (individ, familie, grup). (2) în al doilea rând, modalitatea acce- sării serviciului este, de asemenea, definitorie. în cazul consilierii, clientul acceseaza serviciile de consiliere în mod independent si voluntar, solicitând sprijin în vederea depășirii unor situatii limita si a adaptarii la un context anumit de viata. Accesarea serviciilor de psihoterapie poate fi voluntara, dar si involuntara, în contextul deferirii clientului de către specialiști, în baza unui diagnostic sau a impunerii urmării unui tratament psihoterapeutic, ca urmare a unor comportamente care vin în contrast cu normele sociale general acceptate. (3) în al treilea rând, consilierea se de- osebește de psihoterapie si prin focali- zarea intervenției. Astfel, în cazul con- silierii, intervenția poate fi centrata pe prevenirea dezvoltării unor comporta- mente problematice sau a unor pro- bleme de natura psihoemotionala, nefiind în mod necesar legata de exis- tenta unei situatii problematice per se (cazul consilierii premaritale sau al consilierii gravidei). Psihoterapia este centrata în principal pe intervenția determinata de existenta unor situatii problematice, de cele mai multe ori definite în cadrul unor categorii notionale (clase de diagnostic). (4) în al patrulea rând, nivelul de specializare necesitat pentru oferirea unor servicii de consiliere, respectiv de psihoterapie introduce o diferența neta. Serviciile de consiliere sunt oferite de o varietate larga de specialiști din dome- niul socio-uman: pedagogi (consiliere profesionala si ocupationala), psihologi (consiliere psihologica); asistenti sociali (consiliere psihosociala); medici (consiliere în probleme medicale, dincolo de tratamentul în sine); cler (consiliere pastorala); personal din serviciile de sanatate (consiliere pentru sanatate); avocati (consiliere juridica); manageri/consultanti (consiliere în afaceri) si altii. în ceea ce privește psihoterapia, acest serviciu este limitat la o clasa de specialiști pregătiți strict pentru acest domeniu, adesea practicând un anumit tip de psihoterapie, care îi definește ca atare. Psihoterapeutii sunt astfel clasificați, în interiorul clasei profesionale, ca psihanalist!, comportamentalisti, somatoterapeuti, gestalt terapeut! si asa mai departe - promovând un nivel ridicat de specializare în interiorul profesiei de psihoterapeut. (4) Timpul alocat intervenției este, de asemenea, diferit, consilierea petre- cându-se într-un interval temporal bine delimitat, de regula cât mai scurt, în timp ce psihoterapia urmeaza cadre temporale diferite în funcție de modelul psihoterapeutic folosit, permițând spe- cialistului utilizarea unui spațiu tem- poral în funcție de nevoile clientului, definite de teoria pe care o folosește terapeutul în intervenția sa (astfel, o in- tervenție de tip psihanalitic poate dura ani de zile, nefiind bazata pe un plan strategic stabilit de la prima întâlnire). (5) Tipul de relație stabilit între consi- lier/terapeut si client introduce o alta diferența neta între consiliere si terapie. Astfel, prin natura expertizei si înaltei specializări, terapeutul stabilește 188 Consiliere patternul intervenției, conducând terapia în funcție de diagnosticul si prognosticul prestabilit, în baza modelul terapeutic pentru care este specializat. Chiar si în modelul umanist care este prin definiție centrat pe client, intervenția este dictata de terapeut, care oferă un oarecare spațiu de deci- zie clientului. în cazul consilierii, solici- tarea serviciilor de către client si natura intervenției care are în vedere spri- jinirea acestuia în deciziile sale de schimbare determina o relație partici- pativa, în care puterea de decizie este data clientului, în baza expertizei abso- lute pe care o are în ceea ce privește viata sa personala. Consilierul are un rol de facilitator al introspecției si anali- zei pe care clientul o întreprinde, de suport emoțional pentru situațiile de criza, capacitând totodată clientul si oferindu-i suportul necesar pentru adaptare si schimbare. Un principiu esențial în consiliere îl constituie respectarea dreptului clien- tului la autodeterminare, cu prezerva- rea subsecventa a autonomiei acestuia. Deși termenul de consilier este uneori confundat cu cel de sfătuitor, ceea ce caracterizează consilierea profesional realizata este abilitarea clientului de a găsi soluții viabile si eficiente pentru situația în care se afla sau cu care urmeaza sa se confrunte. De aceea, consilierul nu oferă sfaturi, ci indica anumite alternative, stimulând clientul sa gaseasca si sa aleaga cele mai potrivite răspunsuri. Se întărește astfel sensul de răspundere personala si asumarea acestei răspunderi de către fiecare individ, în situația sa specifica. O alta caracteristica a consilierii o con- stituie centrarea pe resursele perso- nale pe care clientul le aduce cu sine si, totodată, folosirea resurselor existente în sistemele cu care clientul intra în contact. Exista mai multe criterii de clasificare a consilierii psihosociale, pe care ne vom centra în continuare. Astfel, consilierea poate fi clasificată în funcție de momentul la care este solicitata, astfel: a. consiliere în criza - ca de exemplu, consilierea persoanelor diagnosti- cate ca fiind seropozitive; b. consiliere precriza - consilierea ofe- rita înaintea efectuării testului HIV; c. consiliere postcriza - consilierea oferita după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptarii la o noua situație de viata, de exemplu, adap- tarea la condiția de seropozitivitate. Consilierea precriza poate fi definita si ca o consiliere antefactum, având un rol preventiv major si funcționând în diferite etape ale vieții, pentru crește- rea si optimizarea condițiilor de viata, în funcție de schimbările prevăzute sau intenționate. în aceasta categorie intra consilierea premaritala, consilierea gravidei, consilierea oferita de serviciile de planificare familiala etc. Toate aceste situatii predictibile si dezirabile fac obiectul exclusiv al serviciilor de consiliere, nefiind destinate intervenții- lor de tip psihoterapeutic, datorita normalitatii conținutului. Un alt criteriu de clasificare îl constituie grupul de populație deservit. Astfel, serviciile de consiliere pot fi grupate după cum urmeaza: a. consilierea în școala, pentru copii si adolescenti. în România, cel mai a- desea, acest tip de consiliere se re- zuma la orientarea școlara si profe- sionala a copiilor si adolescentilor; 789 Consiliere b. consilierea adolescentilor - tip de consiliere dezvoltat de organizatii nonguvernamentale care desfasoa- ra programe pentru adolescenti; c. consilierea gravidei; d. consiliere premaritala; e. consiliere preadoptie; f. consiliere pre si postdivort; g. consiliere pentru persoanele cu di- ferite boli cronice sau terminale; h. consiliere oferita unor grupuri etnice (accentul cade pe consiliere edu- caționala si servicii de mediere); i. consiliere pastorala, oferita membri- lor unor grupări religioase; j. consilierea familiei (oferita familiilor care trec prin anumite crize sau an- ticipează anumite crize si încearcă sa le prevină); k. consilierea șomerilor - având mai mult o încărcătură ocupationala etc. Un ultim criteriu de definire a consilierii în mod categorial este modelul teoretic folosit. Astfel, societățile postmoderne au dezvoltat un grup de abordări teo- retice, sub denumirea de brief therapy, sau modele centrate pe gasirea unor soluții. Termenul de terapie, preluat din denumirea în limba engleza, nu corespunde si nu trebuie confundat cu termenul de psihoterapie, definit în paragrafele anterioare. Fiecare model prezentat întrunește caracteristicile specificate în dreptul consilierii si poate fi înțeles ca atare. Vom prezenta în mod succint câteva modele de consiliere folosite în mod curent, în contextul strategiilor centrate pe familie si copil, la începutul secolului al XXI-lea. 1. Consilierea în criza se bazeaza în principal pe teoria crizei (Hill, 1958), respectiv pe teoria intervenției în criza (Golan, 1978). Hill a dezvoltat un mo- del teoretic al crizei, verificat în cazul crizelor familiale. Conform modelului sau, în orice situație de criza exista un antecedent, A, care interactioneaza cu resursele disponibile (pentru individ, familie sau grup), B, si cu definiția C data de sistemul client (individ, familie, grup sau comunitate) evenimentului antecedent (A), determinând instalarea crizei (X). în contextul acestei teorii, factorii determinanti ai crizei rezida în sistemul client, valorile si normele so- cio-culturale specifice acestui sistem determinând intensitatea manifestării crizei si potențialul de adaptare al sistemului. Antecedentul A sau eveni- mentul declanșator poate fi (a) predic- tibil si așteptat sau (b) impredictibil si neașteptat. Putem astfel distinge doua categorii de crize: crizele de dezvoltare - nașterea unui copil, adolescenta, pubertatea, criza de la mijlocul vieții, menopauza/andropauza, pensionarea, moartea naturala - si crizele circumstanțiale - nașterea unui copil cu dizabilitati, sarcina la adolescente, boli terminale, accidente, calamitati naturale, șomajul, avortul spontan, divorțul, moartea prematura etc. Naomi Golan adauga perspectivei teo- retice dezvoltate de Hill practicalitatea intervenției efective, dezvoltând princi- piile de baza ale consilierii în criza. Din perspectiva sa, teoria intervenției în cri- za poate fi rezumata prin următoarele puncte esențiale (Golan, 1987): a. orice individ, familie, grup sau organizație parcurge anumite crize în cursul vieții lor, declanșate de evenimentele întâmplătoare care pot fi anticipate (crize de dezvoltare) sau neanticipate (crize circumstanțiale); 190 Consiliere b. pierderea determinata de eveni- mentele întâmplătoare plaseaza su- biecții într-o stare de stres emoțio- nal acut, care nu reprezintă o expe- riența normala de viata, datorita perturbării echilibrului emoțional; c. persoanele care trăiesc o stare de dezechilibru emoțional se strădu- iesc în mod instinctiv sa recâștige echilibrul pierdut; d. eforturile de reechilibrare se desfa- soara pe fondul unei stări de vulne- rabilitate intense si temporale; e. în aceasta stare de vulnerabilitate psihoemotionala, oamenii sunt mult mai dispusi sa solicite ajutor, datorita prăbușirii mecanismelor de aparare; f. răspunsul emoțional poate fi carac- terizat de parcurgerea unor stadii universal valabile ale stării de criza, trăite la intensități diferite în funcție de natura crizei si resursele interne ale individului; g. fiecare criza depășită cu succes de- termina formarea unor abilitati per- sonale care vor fi folosite în depă- șirea unor crize ulterioare. Astfel, criza oferă un potențial de creștere si dezvoltare, dar poate constitui totodată un element patologizant, în situațiile în care stadiile crizei nu sunt parcurse în timp si în condiții normale; h. parcurgerea etapelor unei crize acute dureaza în mod normal între 6 si 8 săptămâni. Consilierea în criza se adreseaza ni- velului emoțional al indivizilor afectati, deoarece impactul acut al crizei este resimțit la acest nivel. Orice situație de criza parcurge următoarele etape: a. socul - evenimentul antecedent (A) determina prăbușirea progresiva a mecanismelor de aparare, provo- când o stare acuta de soc; b. negarea - prima încercare de depă- șire a stării de soc o constituie negarea evenimentului antecedent (A), reflectata si afectata de defini- rea data acestui eveniment în prima instanța, înaintea instalării crizei; c. mania - reprezintă descărcarea emoționala a tensiunilor acumulate. Intensitatea si modul de exprimare diferă în funcție de B - resursele interioare existente - si C - definirea data evenimentului antecedent; d. negocierea - reprezintă momentul în care sunt analizate costurile pro- vocate de criza si potențialele bene- ficii care ar putea rezulta. Din nou, încercarea de depășire a crizei prin negociere este acut determinata de resursele interioare si de definirea evenimentului declanșator de către cei afectati. Negocierea poate sfârsi prin resemnare, situație în care schimbarea nu a fost acceptata, ci asumata. e. adaptarea - reprezintă depășirea situației de criza în mod funcțional si acceptarea schimbărilor necesa- re. La acest moment, ciclul crizei a fost parcurs, individul dezvoltând abilitati noi, pe care le va folosi în situatii de criza ulterioare sau pen- tru adaptarea la alte schimbări în viitor. De asemenea, abilitățile astfel dobândite se adauga la resur- sele interioare la care va apela individul în viitor. Consilierea în criza se desfasoara la doua niveluri (Rapoport, 1970): a. nivelul emoțional - la care clientul este sprijinit si încurajat sa ventileze emoțiile acut resimțite si sa dobân- dească o oarecare înțelegere emo- ționala (nu cognitiva!) a crizei. Sis- temele de suport sunt identificate la 191 Consiliere acest nivel, consilierea având ca principal obiectiv sprijinirea clientu- lui si concertarea tuturor punctelor de sprijin existente în sistemele suport identificate; b. nivelul acționai - la care clientul este sprijinit în înțelegerea eventua- lelor conexiuni între criza actuala si unele crize din trecut. Totodată, consilierul intervine suportiv, pentru înțelegerea naturii si gradului în care criza afecteaza situația imedia- ta a clientului. Sunt identificate ca- pacitățile de adaptare ale clientului, fiind totodată explorate noi posibili- tăți si dezvoltate noi abilitati de adaptare la noua situație de viata. 2. Modelul centrat pe sarcina s-a dezvoltat folosind paradigma construita de Reid si Epstein (1972, 1978). Con- silierea centrata pe sarcina este folo- sita intens în asistenta sociala, având în vedere principiul comun de lucru: intervenția se centrează pe problema prezentata de client. Consilierea cen- trata pe sarcina are o componenta actionala directa, clientul angajându-se în procesul de consiliere prin accep- tarea si îndeplinirea unor sarcini în afara ședințelor de consiliere (direct legate de viata de zi cu zi a clientului si de dezvoltarea unor noi capacitati de adaptare si rezolvare a problemelor). Un aspect specific al consilierii centra- te pe sarcina se refera la identificarea obstacolelor care afecteaza îndeplini- rea sarcinilor stabilite de comun acord de către client si consilier. Obstacolele anticipate vor constitui o provocare a capacitatilor clientului, mărind gradul de satisfacție în funcție de succesele înregistrate. Obstacolele neprevăzute pot crea situatii de criza, pentru care se va apela la consilierea în criza. Ca si în teoria lui Hill, familia poate constitui un sistem resursa, dar poate fi totodată sursa unor obstacole mai mult sau mai puțin anticipate. Acest model de consiliere poate fi folosit si în consilierea grupurilor si comunităților, sarcinile măsurabile constituind indicatori comportamentali ai schimbării, iar disponibilitatea de schimbare a grupurilor client reprezen- tând condiția de lucru pentru modelul centrat pe sarcina. 3. Modelul strategic centrat pe soluții rapide folosește doua jaloane în intervenție: a) ce se întâmpla în prezent si nece- sita consiliere; b) cum poate fi introdusa schimbarea. Elementul cauzal, problematic (de ce) nu reprezintă o preocupare pentru acest model de consiliere. Mai mult chiar, accentul întregii intervenții se pune pe ce se vrea schimbat de către client. Pornind de la modelul teoretic propus de Milton Erickson, consilierea strategica urmărește dezvoltarea unor abilitati interactionale, centrate pe des- coperirea unor soluții eficiente. Haley (1973) preia conceptele dezvoltate de Erickson, propunând un model tera- peutic strategic, folosit în mod extensiv în terapia individuala si terapiile de fa- milie. 4. Consilierea de cuplu/consilierea maritala Folosind o varietate de modele teore- tice, consilierea de cuplu este deter- minata de momentul solicitării consilie- rii si de situația pentru care consilierea este solicitata. Astfel, poate fi folosita consilierea în criza, pentru situațiile de criza acuta. Modelul preferat de consi- 792 Consilierea persoanelor infectate cu HIV/SIDA liere în cuplu pastreaza elemente stra- tegice, centrate pe soluție, introducând elemente preluate din terapiile struc- turale (Minuchin si Fishman, 1981) si concepte dezvoltate de școala de la Milan (Palazzoli, Boscolo, Cecchin si Prata, 1978). Elementele structurale intervin în delimitarea cuplului (familiei) în vederea restructurării lanțurilor inte- ractionale si a identificării blocajelor de comunicare. Școala de la Milan propu- ne reformularea pozitiva a simptomelor disfunctionale, în vederea întreruperii interacțiunilor patologizante si introdu- cerii unor noi modele de comunicare. Elementul autodeterminării este esen- țial, consilierea rămânând un serviciu oferit clientilor voluntari. 5. Consilierea sporadica sau limitata la o singura sesiune reprezintă o forma de consiliere dezvoltata în contextul limitelor de timp si al disponibilității limi- tate de deschidere a omului postmo- dern. Acest model de consiliere va fi centrat pe obiectivul consilierii definit de client ca prioritate pentru situația sa. Având un conținut informațional cres- cut, consilierea sporadica sau limitata la o singura sesiune trebuie sa ia în considerare toate riscurile potențiale, asigurând accesul clientului la orice potențiale servicii alternative pentru si- tuația sa. Consilierea gravidei adoles- cente folosește acest model în multe cazuri, datorita reticentei adolescen- telor de a apela la persoane adulte pentru sprijin imediat. Asigurarea confi- dențialității si respectarea autonomiei clientului asigura un grad mai ridicat de revenire a clientilor si păstrare a con- tactului cu consilierul. 6. Consilierea familiei, în vederea prezervării familiei sau a întăririi famili- ei substitut pentru asigurarea bunăstă- rii copilului, este un model de consiliere oferit (a) familiilor cu copii (în vederea prevenirii abandonului sau în cazul fa- miliilor cu risc de abuz) si are un conți- nut educațional bogat; sau (b) familiilor de plasament sau familiilor adoptive, în vederea facilitării unor reiatii funcționale optime între copil si părinții substitut sau între copil si noua sa familie. Aspectul interactional este luat în atentie, fiind folosite unele tehnici preluate din ce- lelalte modele de consiliere prezentate. Consilierea devine un instrument im- portant în prezervarea familiei si asigu- rarea bunăstării familiei si copilului sau a diferitelor grupe de populație defavo- rizate. Având un important rol în preve- nirea escaladării unor probleme socia- le, prin țintirea populațiilor aflate la risc, consilierea poate fi redefinita ca strate- gie în politicile sociale, intervenind în asigurarea protecției sociale prin abi- litarea indivizilor, familiilor si grupurilor defavorizate si prin crearea unor capa- citati de adaptare, prin sprijin profe- sional activ si direcțional. JMarciana Popescul Vezi si: consilierea persoanelor infectate cu HIV/SIDA Bibligrafie selectiva: Golan (1987); Hill (1958); Payne (1991); Reid si Epstein (1972) Consilierea persoanelor infectate cu HIV/SIDA Consilierea persoanelor infectate cu HIV/SIDA reprezintă o forma de sprijin psihologic si social acordat acestor persoane. Dezechilibrele provocate de impactul bolii în structurile familiale sunt impresionante: divortialitate, 793 Consilierea persoanelor infectate cu HIV/SIDA abandon, tensiuni si dizarmonii fami- liale etc. Doua principii fundamentale stau la baza acestui gen de consiliere: principiul confidențialității si principiul respectării drepturilor si responsabili- tăților persoanelor infectate. în tarile dezvoltate (SUA, Marea Britanie, Ger- mania), aceste tehnici de consiliere sunt parte integranta a strategiilor sis- temului de sanatate publica. Rețeaua sanitara, prin spitalele de boli infec- tioase si în special prin clinicile des- tinate persoanelor seropozitive, dez- volta asemenea servicii de consiliere în care lucrează echipe multidisciplinare (medici, psihologi, asistenti sociali, juriști). în România, câteva Directii Sanitare Județene (București, Craiova, Constanta, Giurgiu, Galați, Bacau) au preluat astfel de programe sociale dez- voltate la inițiativa unor organizatii non- guvernamentale. Pe de alta parte, ta- rile dezvoltate oferă si servicii de con- siliere special destinate persoanelor seropozitive prin intermediul altor structuri decât cele sanitare. Auto- ritățile locale, prin intermediul serviciilor de asistenta sociala, pot interveni în rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta persoanele seropozitive (excluderea școlara în cazul copiilor, refuzul anumitor servicii medicale ca, de exemplu, serviciile de stomatologie si microchirurgie). în România, meca- nismele acestui gen de consiliere au fost create la nivel local si ca urmare a grupurilor de presiune din partea persoanelor infectate si în special a familiilor care au în îngrijire copii seropozitivi. Costurile acestor servicii sunt extrem de ridicate, daca luam în considerare si aspectele medicale ale bolii. Toate serviciile medicale de care are nevoie o persoana seropozitiva sunt gratuite si se asigura în mod obli- gatoriu, fiind reglementate prin lege. Exista câteva module de consiliere în acest sens: Consilierea adultilor infectati: vizeaza acceptarea psihologica a statutului de persoana infectata, precum si învă- țarea strategiilor de a rămâne activa din punct de vedere socio-profesional. Consilierea femeilor seropozitive: un număr tot mai mare de populație femi- nina se infectează, în general la vârsta fertilității si în particular la vârsta ado- lescentei. Testarea HIV în clinicile ce oferă consultatii antenatale este la latitudinea si responsabilitatea solici- tantei. Consilierea oferă informatii în privința relațiilor sexuale si gravidității, îndruma spre servicii de specialitate etc. Situația femeilor seropozitive care doresc sa conceapă un copil da naș- tere unui conflict între drepturile si do- rințele femeii, pe de o parte, si dreptu- rile si bunăstarea copilului care se va naște si care ar putea sa fie infestat, pe de alta parte. în cadrul consilierii i se vor explica toate riscurile la care se supune atât pe ea însasi, dar si copilul, în cazul femeilor gravide si descoperite ulterior a fi seropozitive, situtia se schimba. Sunt consiliate cu accent pe implicațiile si deciziile la care sunt supuse: avort sau continuarea sarcinii? Copilul HIV pozitiv are nevoie de afecțiune si îngrijire speciala. Cine va putea substitui privațiunile la care va fi supus copilul în situația unui posibil deces matern? Pe de alta parte, imposibilitatea manifestării rolului ma- tern poate afecta identitatea feminina si imaginea de sine, mai ales în socie- tățile tradiționale, dar si în cele afro- asiatice, care impun un statut cultural bine delimitat populației feminine. Si- tuația femeilor seropozitive cu un copil 194 Construcția socială a beneficiarului infectat generează probleme dezar- mante. Copilul infectat prezintă pro- bleme medicale si de ordin practic ce trebuie suportate de către mama. Toate acestea generează stres si pentru ceilalți membri din familie. Daca copilul se îmbolnăvește, mama îsi poa- te neglija propria sanatate, iar în alte circumstanțe starea de sanatate nu-i permite sa acorde îngrijire nevoilor co- pilului. Cazurile de femei seropozitive si care au un copil neinfectat ridica alte probleme. Supraviețuirea mamei este limitata la o perioada de ordinul anilor sau chiar a lunilor, iar daca ambii pă- rinți sunt infectati, copilul poate rămâne orfan si abandonat. Datorita deteriorării sanatatii, calitatea relației mama-copil poate fi afectata, în special în timpul primilor ani din dezvoltarea copilului. Care va fi viitorul copilului? Adopție, plasament? Ce sanse îi va oferi oare viata acestui copil? Presiunea psiholo- gica în dezvoltarea unor astfel de pla- nuri este enorma. Consilierea copiilor infectati cu HIV: se face de cele mai multe ori în cadru familial. Dinamicile si schimbările fami- liale (vârsta, roluri sociale etc.) impun dinamism si fluctuatii în premisele pro- cesului de consiliere. în general, părin- ților le revine responsabilitatea asigu- rării serviciilor necesare unui copil in- fectat, întrucât nu toti copiii sunt auto- nomi. Părinții trebuie încurajati sa gân- dească pozitiv si sa asigure un dina- mism energizant copilului infectat pen- tru a-i construi imunitate psihologica necesara în lupta cu infecțiile oportu- niste si cu toate bolile asociate. ^Doru Buzduceak Vezi si: protecția sociala a persoanelor infectate cu HIV/SIDA Bibliografie selectiva: O’Donnell (1996); Barr, Miller, Goldman (1993) Construcția sociala a beneficiarului Aceasta sintagma a dobândit în ultimii douăzeci de ani putere de concept, în măsură în care recunoașterea impor- tantei abordării organizației administra- ției publice si a reprezentărilor funcțio- narilor publici, respectiv a strategiilor adoptate de către aceștia în baza re- prezentărilor proprii si organizationale asupra relației functionar-client (bene- ficiar) a devenit o presupoziție implicita a analizelor organizationale. Sintagma, utilizata pentru prima data de Lipsky (1980), vizeaza în special acea cate- gorie de beneficiari "nonvoluntari" (vezi si Cumming, 1968) ai servicilor publice. Clientii nonvoluntari sunt acei indivizi care, dintr-un motiv sau altul, nu au alta alternativa în afara utilizării servicilor oferite de către administrațiile sau organizațiile publice. Aceasta lipsa de opțiune se poate datora fie monopolului statului asupra anumitor servicii, de exemplu, ordinea publica (prin reprezentanti ai politiei), fie lipsei resurselor care sa permită indivizilor satisfacerea nevoii pentru anumite servicii pe piața privata (ca în cazul anumitor servicii de îngrijire medicala). Lipsa resurselor financiare reprezintă unul dintre motivele cele mai impor- tante ale nonvoluntariatului, ceea ce face ca segmentul cel mai sarac sa fie în fapt cel mai adesea "victima" a relației cu administrațiile publice, respectiv cu ceea ce Lipsky (1980) numește "birocratii de ghișeu": "Cu cât este mai saraca o persoana, cu atât este mai probabil ca aceasta sa devină client nonvo- luntar nu al unei birocratii de ghișeu (street-level-bureaucracy), dar a mai 195 Construcția socială a beneficiarului multor astfel de birocratii. Persoane relativ înstărite pot cumpără ser- viciile unui medic privat în loc sa utilizeze servicile oferite de o clinica publica. Familiile din clasa de mijloc îsi pot schimba reședința daca nu sunt satisfăcute cu școala din zona. Aceste opțiuni sunt mai puțin la îndemâna celor sărăci" (Lipsky, 1980, p. 54). Nonvoluntariatul reprezintă unul dintre motivele principale pentru tratarea cli- entilor într-un mod diferit: clientii nu au alta opțiune decât aceea de a se mul- țumi cu serviciile oferite de către stat, iar costurile asociate intrării si ieșirii din sistem sunt foarte ridicate. Clientii nu îsi pot permite "luxul" de a revendica un tratament diferit, un serviciu calitativ mai bun, în măsură în care aceste "pro- teste" nu duc decât la degradarea rela- ției cu cei ce oferă respectivul serviciu. Nonvoluntariatul si costurile ridicate de intrare si ieșire din sistem carac- terizează sistemele de protecție socia- la organizate integral de stat: de la pla- nificarea lor până la furnizare. Ele sunt asociate cu acele sisteme în care in- divizii sau o categorie de indivizi (ade- sea cei cu veniturile cele mai reduse) sunt dependenti de serviciile oferite de către stat, fara a exista posibilitatea alegerii între diferite organizatii furni- zoare ale aceluiași serviciu public, în cazul în care clientii sunt nonvolun- tari, relația functionar-client devine una inegala, în care clientul nu are nici o putere asupra funcționarului, iar func- ționarul nu "pierde" nimic daca clientul este nemulțumit. Serviciile oferite clientilor nonvoluntari nu sunt deci sensibile la nevoile clientilor, având un impact deosebit asupra rezultatelor distributive ale programelor sociale. în lipsa unei structuri motivationale adecvate, organizațiilor le lipsește deci "semnalul" din partea clientilor în ceea ce privește organizarea si furnizarea unui serviciu, cu repercusiuni atât asupra furnizării serviciului, dar si asupra impactului acestuia asupra populatiei-tinta. Aceasta deficienta a serviciilor publice furnizate integral de către administratii publice întregii populatii sau cel puțin unui segment al acesteia este corec- tata prin introducerea unor mecanisme de piața în furnizarea serviciilor socia- le, de tipul pletelor interne sau cvasi- pietelor, ce permit clientului sa opteze între diferiti furnizori sau cel puțin sa ofere un feed-back în raport cu servi- ciile primite. Acest aspect al relației functionar-client potenteaza importanta "construcției sociale" a clientului. Reprezentările funcționarilor si ale clientilor în ceea ce privește rezolvarea problemelor sunt diferite. Funcționarii procesează indivizii ca pe niște categorii de clienti, în timp ce indivizii asteapta răspuns, sub forma beneficiilor si serviciilor, la problemele lor individuale si adesea particulare. Funcționarii oferă soluții în concordanta cu strategiile de adaptare dezvoltate la nivel organizational la situatii de tipul constrângerilor bugetare, în timp ce clientii asteapta soluții la problemele proprii. Lipsky identifica patru dimensiuni ale "construcției" clientului în cadrul interacțiunilor functionar-client, legate de exercitarea de către funcționari a controlului asupra: ”1) distribuirii beneficiilor si sancțiunilor presupuse a trebui acordate de către respectiva organizație; 2) structurării contextului 196 Contract de muncă interacțiunii clientilor cu funcționarul si agenția pentru care acesta lucrează; 3) învățării clientului cum sa se comporte în calitate de client; 4) alocării de recompense si sancțiuni psihologice asociate intrării clientului în relație cu funcționarul" (Lipsky, 1980, p. 60). Puterea de control a funcționarilor asupra clientilor este cu atât mai mare cu cât aceștia din urma sunt lipsiti de alternative în dobândirea respectivelor servicii. Distribuirea beneficiilor si serviciilor este condiționată adesea de constrângeri bugetare, ducând astfel la selecția beneficiarilor, prin impunerea unor con- diții de eligibilitate suplimentare sau prin judecarea clientilor în termeni morali: în timp ce unii clienti merita, altii nu merita beneficiul. Discretionaritatea duce la aplicarea anumitor stereotipuri în ceea ce privește anumite categorii sau gru- puri de clienti. în timp ce unii clienti sunt considerati meritorii, alti sunt excluși fie datorita apartenenței lor la o anumita categorie sociala, fie datorita unui anu- mit comportament afișat, "neconform" cu așteptările funcționarului. Funcționarii structurează contextul interacțiunii cu clientii în asa fel încât sa îsi pună în evidenta superioritatea în relația cu aceștia, prin impunerea unor costuri suplimentare clientilor: cozi, așteptare prelungita etc. Funcționarii "învata" clientii cum sa se comporte ca clienti, "amendând" orice comportament deviant, crescând astfel costurile asociate oricărui tip de reven- dicare sau protest din partea clientului. Clientii se simt îndreptatiti la anumite servicii, vazâdu-se adesea în situația de a depinde de bunăvoință funcțio- narilor pentru obținerea lor. Clientii învata astfel ca nu este suficient "dreptul" la serviciu/beneficiu, ci este necesar adesea sa se conformeze așteptărilor funcționarilor în raport cu propriul comportament. Funcționarii "împart" sancțiuni si recompense psihologice clientilor în cadrul interacțiunii cu aceștia, aspect esențial în special în cazul unor inter- acțiuni susținute si îndelungate. "După o expunere îndelungata la sistemul de asistenta sociala, de exemplu, benefi- ciarii au început sa se perceapă ca «nemeritând ajutor, ca norocoși daca primesc orice»" (Lipsky, 1980, p. 66). Consecințele acestor recompensări psihologice sunt deosebit de impor- tante asupra comportamentelor ulteri- oare ale clientilor. Toate aceste forme de exercitare a controlului asupra clientilor, potentate de condiția de "client nonvoluntar", au repercusiuni semnificative atât asupra procesului de furnizare a serviciilor sociale, cât si asupra rezultatelor distributive si a comportamentului ulterior al clientilor. ^Luana M. Popk Vezi si: organizatii ale administrației publice; putere discreționara; noul management public Bibliografie selectiva: Lipsky (1980) Contract de munca C.m. este o convenție între o persoana fizica (salariat/angajat) si un angajator (fie persoana fizica, fie juridica) prin care se stabilesc, pe baza de nego- ciere, drepturile si obligațiile reciproce ale pârtilor. Aceasta convenție este cu- noscuta sub denumirea de contract in- dividual de munca. Prin c.i.m. se pre- văd de regula nivelul salariului, durata zilei de munca, programul de lucru, 197 Contract de muncă durata contractului (determinata sau nu), condițiile de munca, durata conce- diului de odihna, condițiile în care con- tractul poate înceta, exigentele anga- jatorului în legătură cu prestația sa- lariatului si eventualele clauze privind protecția acestuia, precum si particu- larizarea unor clauze din contractul colectiv de munca. Contractul colectiv de munca este o convenție încheiata la nivel de ramura economica, prin negocieri între patro- natul de ramura si sindicate sau/si reprezentantii salariatilor din ramura respectiva, prin care se stabilește cadrul general al relațiilor de munca la nivelul ramurii. Principalele prevederi ale c.c.m. se refera la condițiile minimale de protecție sociala, salariul minim de baza al ramurii si coeficienții de ierarhizare a salariilor, sporurile pentru eventualele condiții specifice de munca. C.c.m. poate fi încheiat si la nivel de unitate economica, caz în care el trebuie sa respecte prevederile contractului colectiv de la nivelul ramurii si sa ofere cadrul juridic pentru încheierea c.i.m. Alături de acestea, în baza c.i.m., se mai reglementează diverse alte forme de protecție a salariatului: asigurarea transportului la locul de munca daca este cazul, tichete de masa, cheltuieli legate de locuința, alte forme de plata în natura legate de specificul activitatii angajatorului, precum si ajutorul acor- dat familiei angajatului în cazuri spe- ciale sau facilitati legate de asigurările sociale etc. Ca o consecința directa a încheierii unui c.i.m., angajatorul are obligația de a întocmi pentru fiecare dintre salariatii sai cartea de munca. Acesta este un document în care sunt evidențiate toate modificările salariale si sancțiu- nile survenite pe durata executării con- tractului. Pentru angajator, ea este un document de evidenta, iar pentru salariat (angajat) este documentul care atesta prezenta pe plata muncii, înre- gistrează vechimea în munca si per- mite stabilirea drepturilor sociale ce rezulta de aici: determinarea cuantu- mului pensiei pentru limita de vârsta si vechime în munca, al celei de boala si invaliditate, a ajutorului de șomaj etc. O alta forma de reglementare a rela- țiilor de pe piața muncii este convenția civila de prestări servicii (c.c.p.s.), prin care se stabilesc, prin negociere, servi- ciile prestate de prestator si contra- prestatia beneficiarului. Spre deosebire de contractul de munca, c.c.p.s. nu se încheie decât pe o perioada determi- nata de timp. Ca alternativa la c.m. în reglementarea relațiilor individuale în România, con- venția civila a fost consacrata legislativ pentru prima data în 1995. Aceasta urmarea sa reglementeze diferite for- me atipice de angajare: activitatile oca- zionale sau sezoniere si munca cu timp parțial. Ca si în cazul c.m., anga- jatorul are obligația de a tine evidenta c.c.p.s. De asemenea, încheierea unei c.c.p.s. întrerupe statutul de șomer si suspenda drepturile bănești aferente. Inițial, veniturile obținute în baza c.c.p.s. au făcut doar obiectul impo- zitării pe venit, nefiind grevate de par- ticiparea nici uneia dintre parti la con- stituirea diferitelor fonduri sociale (pen- sii, șomaj), cu excepția unei cote de 7% aferente asigurărilor de sanatate, plătită de către individ. Din acest motiv, ambele parti preferau c.c.p.s. contrac- tului de munca. Cel mai mare avantaj îl aveau totuși angajatorii, ale căror cos- 198 Cooperative de locuit turi salariale scadeau simțitor (dispă- rând mare parte din obligațiile lor financiare către stat, calculate pe baza fondului de salarii). Pentru angajat ramânea însă inconvenientul de a nu I se considera aceasta perioada de munca la vechimea în munca si de a nu fi asigurat împotriva nici unui accident de munca sau risc social (pensie, boala sau șomaj). în contextul scăderii continue a veniturilor în termeni reali după 1995, aceasta forma de reglementare a relațiilor de munca s-a extins totuși si la alte tipuri de activitati (care în practica aveau durata nedeterminata sau acopereau mare parte din timpul normal de munca). în ideea protejării angajatului, începând cu anul 1999, au fost introduse câteva restricții în practica aplicării lor. Astfel, au fost interzise c.c.p.s. în activitati care fac obiectul de baza al activitatii angajatorului. A fost, de asemenea, prevăzută posibilitatea angajatului de a încheia contract de asigurări sociale cu direcțiile generate de munca si pro- tecție sociala, în baza caruia se poate bucura de drepturi de asigurări de invaliditate si pentru limita de vârsta. Baza de calcul a drepturilor si obliga- țiilor de asigurări sociale o constituie venitul lunar declarat, care nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe tara. Obligația de plata a contribuției lu- nare de asigurări revine însă angaja- tului. Chiar si în urma acestor regle- mentari, cei angajati în baza c.c.p.s nu sunt asigurati pentru situația de șomaj. Relațiile de munca care nu fac obiectul nici uneia dintre aceste reglementari formează piața informata sau neagra a muncii. Ambele part! se fac vinovate de evaziune fiscala, ele neachitându-se de obligațiile financiare pe care te au fata de stat. în plus, cei care vând forța de munca nu sunt asigurati împotriva nici unui risc - accidente, boala, șomaj, pensie - ei necontribuind la constituirea acestor fonduri si neavând documente care sa ateste faptul ca au fost activi pe piața muncii. Mai mult, aceste per- soane pot face, în același timp, obiec- tul masurilor de protecție sociala, spo- rind deci cheltuielile sociale ale statu- lui, fara a contribui cu nimic la forma- rea veniturilor sate. ^Simona lliek Vezi si: economie informata; piața muncii; salariul Cooperative de locuit Este o forma de locuire în care pro- prietatea asupra locuinței este de tip cooperatist. Locuirea în cooperative de locuit este mai ușor de definit prin pre- cizarea caracteristicilor sate, a poziției gospodăriei ce locuiește în astfel de condiții si prin comparație cu celelalte doua forme majore de locuire: chiria si locuințele proprietate personala. Locatarii într-o cooperativa de locuit nu sunt nici chiriași, nici pe deplin pro- prietari. La mutarea într-o astfel de locuința, ei cumpără acțiuni ale coope- rativei care deține locuința în cauza, devenind astfel membri ai acesteia. Aceasta presupune atât drepturi, cât si responsabilități distincte. Proprietatea este așadar comuna. Locatarul într-o astfel de cooperativa are dreptul sa opereze unele modificări ale casei si apartamentului în cauza, spre deose- bire de chiriași, care nu pot face acest lucru. Totuși, libertatea de a modifica locuința este mai redusa decât în cazul proprietății personale, fiind îngrădită prin regulamentul cooperativei. Pe de 799 Cooperative de locuit alta parte, calitatea de membru al cooperativei, deci de proprietar, implica responsabilitatea locatarului pentru orice reparație si pentru menținerea în bune condiții a locuinței (în cazul locuirii cu chirie, aceasta obligație revine proprietarului, nu chiriașului). Gestiunea si administrarea fondului locativ este realizata de membrii coo- perativei, adica de locatarii înșiși. Ei au dreptul (în unele cooperative ameri- cane, si obligația) de a participa la întrunirile cooperativei, de a interveni în stabilirea deciziilor ce privesc viata acesteia, de a alege si de a fi aleși în consiliul de conducere al cooperativei, în multe cooperative, membrii au obli- gația de a presta anumite servicii în folosul cooperativei, pentru administra- rea pârtilor comune (îngrijirea spatiilor verzi, a holurilor si lifturilor, asigurarea pazei etc.). Uneori cooperativele pot decide sa organizeze si sa asigure chiar furnizarea unor servicii de locuire - energia electrica si termica, apa pota- bila etc. - prin eforturi proprii, dezvol- tând companii specializate în acest sens. Regula însă consta în compara- rea acestor servicii de pe piața. De asemenea, unele cooperative si-au dezvoltat de-a lungul timpului companii de producție sau prestări de servicii orientate către piața, dar care satisfac în primul rând nevoile membrilor cooperativei (ferme agricole, companii bancare etc.). Condiția duala a locatarului - de chiriaș al cooperativei si de proprietar, ca membru al acesteia - conduce în fapt către funcția de protecție sociala a acestui tip de locuire. Este, în fapt, ra- țiunea din care au aparut cooperativele de locuire la începutul secolului XX, în primul rând în Statele Unite si Canada, în timp ce în Europa s-au dezvoltat în puține tari. Constituite inițial ca aso- ciatii ale chiriașilor, cu menirea de a reprezenta si apara drepturile acesto- ra, cooperativele de locuit au început sa cumpere si/sau sa construiască - cu sprijinul financiar al statului - imobile destinate locuirii membrilor coopera- tivei. Membrii cooperativei au astfel asigurata o înalta protecție a chiriilor, prin calitatea lor de acționari ai coo- perativei. Mai mult, ei se pot retrage în orice moment din poziția de membru, vânzându-si liber pe piața acțiunile. Acestea au însă valori scăzute, con- stituindu-se mai degraba ca garantii ale respectării regulilor cooperativei. De altfel, nu oricine poate deveni membru al cooperativei. Cooperativele resping în general comportamentele antisociale, inclusiv alcoolismul, si pot sancționa pe cei care savârsesc acte de delincventa, tulbura liniștea si ordinea publica etc. Sancțiunile sunt inițial financiare, dar merg rapid către retragerea calitatii de membru al coo- perativei, în funcție de gravitatea faptei sau de caracterul repetat al acesteia, în plus, înțelegerile dintre cooperative, ca si asociațiile naționale ale coopera- tivelor în care acestea devin membre, presupun de regula informarea recipro- ca si interzicerea accesului în orice cooperativa al celor excluși deja pentru faptele lor, ca si al celor cunoscuti pentru desfasurarea de activitati de tip criminal sau de perturbări grave ale ordinii publice. Astfel, cooperativele de locuit îsi manifesta si o importanta funcție de control social. Accentul pus pe cooperare si parti- cipare la treburile comune reprezintă o modalitate prin care sunt dezvoltate noi rețele de siguranța, contrabalansând 200 Copiii străzii disolutia adusa de urbanizare rețelelor sociale tradiționale. Locuirea împreuna presupune astfel si colaborarea si dez- voltarea de reiatii de prietenie. Omoge- nitatea ridicata a costurilor locuirii în astfel de cooperative contribuie la omogenitatea socio-economica a gos- podăriilor membre, sprijinind dezvolta- rea relațiilor de întrajutorare si coope- rare. Mai mult, unele cooperative (de regula, cele de dimensiuni mari) îsi dezvolta propriile sisteme de îngrijire a copiilor preșcolari si a bătrânilor, pro- movând si chiar finanțând educarea unor asistenti sociali sau educatori pro- veniti din rândul tinerilor din gospo- dăriile membre. Privite inițial ca posibile soluții alterna- tive ale locuințelor sociale, coopera- tivele de locuit s-au dovedit a nu se adresa celor mai sărăci. Motivul este ca participarea într-o cooperativa pre- supune existenta unui mic capital de început, cu care gospodăriile sa poata cumpără acțiunile. Calitatea locuirii nu diferă de cea a locuințelor închiriate. De regula, cooperativele de locuit au în proprietate locuințe destinate locuirii comune a mai multor familii (de tipul blocurilor), dar si - în rare cazuri - unitati locative individualizate (case). Cheltuielile mici de întreținere, facilită- țile sociale oferite si absenta chiriilor fac ca aceste moduri de locuire sa fie mai puțin costisitoare pentru gospoda- rii decât locuințele cu chirie. în schimb, sunt presupuse anumite costuri de oportunitate, legate de folosirea timpului destinat activitatilor comune ale cooperativei. Cooperativele de locuit devin o soluție reala pentru gospodăriile aflate în apropierea pragului de sărăcie. Spre deosebire de acestea, multi dintre cei mai înstăriți prefera locuirea cu chirie, plătind astfel pentru timpul liber suplimentar. Apariția cooperativelor de locuit este legata de mișcarea cooperatista, spriji- nita în devenirea si dezvoltarea sa de către curente ideologice de stânga, de sorginte socialista sau social-demo- crata. Cooperativele de locuit au cunoscut o relativa popularitate în tari precum Suedia (unde dețineau în 1990 17% din stocul de locuințe - conform Bengtsson, 1993) sau Statele Unite (6% din totalul locuințelor în 1997, conform US Census Office - pagina de Internet) si Canada (3,6% din populație în 1996 - conform STATCAN, 1998), tari în care asociatii ale cooperativelor de locuit au luat naștere în toate orașele. în America de Nord, pe lângă cooperativele de locuit tradiționale, s- au dezvoltat si cooperative specializa- te, fie ale studentilor, fie ale bătrânilor. Mișcarea cooperatista americana si canadiana cunoaște de altfel o structurare accentuata, existând câteva mari asociatii naționale ale cooperativelor, ca si o mulțime de asociatii regionale. în majoritatea tarilor europene, cooperativele de locuit au cunoscut o slaba dezvoltare. România se înscrie printre tarile în care coope- rativele de locuit sunt cu desăvârșire absente. ^Bogdan Voicuk Vezi si: politici de locuire Bibliografie selectiva: Andrusz (1999); Bengtsson (1993); Mushrush, Larson si Kraus (1997) Copiii străzii Copiii străzii reprezintă categoria co- piilor care trăiesc în strada. Fenomen social întâlnit peste tot în lume, dar 207 Copiii străzii accentuat în societățile industriale. Din punct de vedere al duratei de timp pe- trecute în strada, exista câteva catego- rii de copii ai străzii general acceptate de către specialiști: 1) copii ai străzii de durata (accepțiunea clasica) - sunt cei care trăiesc permanent în strada, fiind lipsiti de locuința si educație; nu au nici un fel de legătură cu familia si nici cu instituțiile de protecție sociala; de regula, ajung în aceasta situație datorita destrămării familiei de origine; 2) copii ai străzii sezonieri (cei care se afla circumstanțial în strada, în funcție de anotimp); reprezintă majoritatea copiilor străzii; au o legătură oarecare cu familia la care se întorc periodic, dar ajung în strada datorita tensiunilor si violentei intrafamiliale; 3) copii ai străzii ocazionali (sunt trimiși de propria familie în strada sa presteze servicii pentru bani, iar unii merg din proprie initiativa/nesupraveghere) care îsi petrec timpul liber cerșind, în spatele acestora existând adulti care-i abuzeaza financiar. Modul de viata arata un stil nomad, primitiv si cu mult sub limita condițiilor adecvate de igiena si trai. Activitatile zilnice sunt cerșitul, furtul din piețe si chioșcuri, spălatul parbrizelor auto în intersecții semaforizate, practica prosti- tuția si sunt implicati în activitati anti- sociale. Pot fi întâlniți în zone si locuri aglomerate (plete, gări, statii de me- trou, săli de așteptare, autogari), se ascund în canale si tunele de termofi- care, clădiri abandonate sau în construcție. Mediul de viata promiscuu determina riscuri crescute de îmbolnăvire. Cauzele fenomenului sunt: fuga pato- logica (copii fugari), creșterea gradului de sărăcie la anumite grupuri sociale, situația familiala (familii dezorganizate, cu multi copii, fara locuința, în șomaj, condiții material-financiare precare, ne- glijare si indiferenta, abuz fizic, sexual sau emoțional), starea inadecvata a instituțiilor de ocrotire, mirajul străzii asociat cu interpretarea voluntarista a libertății, generând capcana libertinaju- lui, paralizia sistemului de protecție sociala si implicit insuficienta sau chiar lipsa unor servicii speciale destinate copilului, incapacitatea organismelor guvernamentale si a organizațiilor non- guvernamentale de a controla si solu- ționa aceasta problema. Consecințele fenomenului se regăsesc atât la nivelul persoanelor, respectiv al copiilor în cauza (tulburări de com- portament, îmbolnăviri, abuz sexual, lipsa normelor morale si culturale), cât si la nivelul societății (delincventa juve- nila, creșterea analfabetismului, răs- pândirea bolilor venerice, inclusiv SIDA, prin practicarea prostituției, copii nascuti pe strada). La nivel global, strategiile de politica sociala au drept scop prevenirea fe- nomenului. Problema nu este neaparat a eradicării totale a fenomenului copiii străzii, ci a diminuării sale drastice (integrarea familiala sau rezidențiala în instituții de ocrotire a copiilor străzii) prin intermediul serviciilor de asistenta sociala. Tradiția tarilor occidentale în dezvoltarea politicilor de prevenire a acestui fenomen releva următoarele tipuri de masuri si instrumente con- crete: creșterea semnificativa a spriji- nului economic adresat familiilor cu multi copii, cuplat cu masuri de respon- sabilizare a familiilor pentru îngrijirea copiilor; dezvoltarea de servicii sociale pentru copil si familie (centre de con- siliere, cluburi de zi pentru petrecerea 202 Copiii străzii timpului liber, programe de asistenta sociala stradala etc.); dezvoltarea unui sistem de masuri de protecție a copi- lului împotriva neglijării sau abuzului în propria familie, mergându-se până la preluarea copilului din familia care nu este capabila sa asigure o îngrijire adecvata copilului; dezvoltarea servi- ciilor de asistenta sociala comunitara care sa realizeze integrarea familiala si sa identifice familiile aflate în risc de a-si trimite copilul în strada. în reducerea acestui fenomen, asistenta sociala poate interveni prin: programe de rein- tegrare familiala, fie în familia naturala, fie în familii substitut (plasament, adop- ție); programe de plasare a copiilor străzii, ca ultima forma de răspuns, în instituții specializate si adecvate nevoilor lor, atunci când reintegrarea familiala nu este posibila; programe de suport punctual care au ca obiectiv suportul copiilor din strada (hrana, îm- brăcăminte), dar care au si un efect nedorit: perpetuarea rămânerii copiilor în strada. Situația din România-, copiii străzii au reprezentat una dintre cele mai șocante imagini sociale de după 1989. Dezorganizarea sociala cuplata cu explozia sărăciei a crescut numărul co- piilor care trăiesc în strada. Scăderea controlului exercitat de politie a făcut din copiii străzii o realitate extrem de vizibila, iar larga mediatizare a ampli- ficat prezenta fenomenului în conștiința publica. Larg mediatizatele acțiuni ale instituțiilor publice si ale organizațiilor nonguvernamentale intra într-o contra- dicție flagranta cu situația copiilor stră- zii, care nu pare a fi fost îmbunatatita vizibil în urma acestor eforturi. în România se estima în anul 1995 existenta unui număr de aproximativ 5.000 de copii ai străzii, media pe județ fiind de 25-30 de copii. Exista si județe în care numărul lor se situează la valori ridicate, cum ar fi: lași, Galați, Constanta, Bihor, Neamț, București. Potrivit unei anchete realizate în 1996 de către Centrul de Studii si Cercetări pentru Tineret pe un lot de 220 de copii ai străzii din București, 71% dintre acești copii provin din familii dezorgani- zate, 23% din casele de copii, iar 6% 6^rW0ifiWlIltât§trada de caⁿd se știu. Instituțiile publice implicate (politie, centre de primire si triere minori etc.) si organizațiile nonguvernamentale dove- desc o reacție inadecvata în acest do- meniu. Fenomenul ia amploare nu din lipsa interesului, ci din imposibilitatea actuala de control si reducere a numărului acestei categorii de copii. Exista organizatii nonguvernamentale care au acumulat o experinta notabila în lucrul cu copiii străzii. Majoritatea însă s-au axat pe programe de inter- venție punctuala si mai puțin pe pro- grame de prevenție a fenomenului. Programele sociale dezvoltate pentru reducerea acestui fenomen de către organizațiile nonguvernamentale (cen- tre de zi, cluburi, centre de primire, centre rezidențiale) în colaborare cu autoritatile locale (consilii județene, directii județene pentru protecția drep- turilor copiilor, primarii) pun în evidenta mai multe tipuri de instrumente adec- vate realitatii românești: reformarea instituțiilor mari de protecție a copiilor, pentru a oferi acestora condiții bune de viata, întrucât o parte din copiii străzii provin din instituții; formarea unei rețele de instituții publice care sa ofere îngrijire (asistenta medicala, locuința, hrana, școlarizare) acestor copii în schimbul serviciilor oferite (de exem- 203 piu: copii de trupa în armata, pe lângă căminele de bătrâni sau pe lângă spitale); crearea unor scoli de meserii (ucenicia) pentru adolescentii care trăiesc în strada, care nu au familie si doresc sa-si schimbe modul de trai; recunoașterea statutului de asistent social stradal ca mediator între proble- mele copiilor aflati în strada si autori- tățile locale, în vederea soluționării acestora si, implicit, scăderea număru- lui copiilor care trăiesc în strada. Se impune crearea unor servicii de asistenta sociala care, în colaborare cu organizațiile nonguvernamentale cu experiența în domeniu, sa poata preveni acest fenomen si sa reintegreze copiii care sunt în strada. JDoru Buzduceak Vezi si: drepturile copilului; copil în dificultate; alternative la institutionalizare. Bibliografie selectiva: Mazza si Hali (1988); Bassuk si Rubin (1987) Copil în dificultate Concept utilizat în România pentru definirea categoriilor de copii care necesita protecție si asistenta sociala, în accepțiunea data de OUG nr. 26 din 1997 privind protecția copilului în dificultate, copilul se afla în dificultate daca dezvoltarea sau integritatea sa fizica sau morala este periclitata. Convenția ONU privind drepturile copilului ratificata de România prin Legea nr. 18 din 1990 definește ca- tegoria copiilor care necesita o pro- tecție deosebita prin "copil care tră- iește în situatii deosebit de dificile". Din perspectiva copilului, ambele abordări se refera la limitarea sau inexistenta resurselor si condițiilor ca un copil sa se dezvolte din punct de vedere fizic, intelectual, spiritual sau moral corespunzător vârstei pe care o are. Constrângerile pot fi de natura in- dividuala, familiala sau sociala. Indi- ferent de natura constrângerii, copilul în dificultate trebuie sa se bucure de protecție si un ajutor special din partea familiei, a colectivității din care face parte sau a statului. Cauzele pentru care un copil poate fi în dificultate sunt multiple si diferă de la tara la tara, în funcție de dezvoltarea economica, specificul cultural, nivelul protecției sociale. în România, situația economica a familiei pare a fi principala cauza care generează imposibilitatea părinților de a-si îndeplini responsabilitățile privind creșterea si educarea copilului, ceea ce determina nevoia protejării copilului de către colectivitatea din care acesta face parte. Disfunctii ale familiilor, consumul de alcool, constrângerile sociale, culturale si/sau religioase reprezintă alte surse care generează situatii de dificultate pentru copil. Fata de copilul aflat în dificultate, con- siliul județean sau consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin Comisia pentru Protecția Copilului, sta- bilesc masuri de protecție si asigura aplicarea corespunzătoare a acestora prin serviciul public pentru protecția copilului sau printr-un organism privat autorizat sa desfasoare activitati de protecție a copilului. Aceste masuri sunt: a. încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat; b. încredințarea copilului în vederea adopției; 204 Copil neglijat c. încredințarea provizorie a copilului către serviciul public specializat; d. plasamentul copilului la o familie sau la o persoana; e. plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un orga- nism privat autorizat; f. plasamentul copilului în regim de urgenta; g. plasamentul copilului într-o familie asistata. Măsură încredințării copilului (a, c) se hotărăște în cazul în care părinții copilului sunt decedati, necunoscuti, puși sub interdicție, declarati judecato- reste morti ori dispăruți sau decazuti din drepturile părintești si nu a fost instituita tutela si în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătoreasca ramasa definitiva. în aceasta situație, drepturile părintești se exercita de către consiliul județean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin Comisia pentru Protecția Copilului. Măsură plasamentului copilului (d, e) se hotărăște daca securitatea, dez- voltarea sau integritatea morala a copilului este periclitata în familie din motive independente de voința părin- ților, la cererea acestora, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului. De regula, în aceasta situație, copilul nu este abandonat de părinții sai, este încurajata menținerea legăturii între copil si familie, iar părinții îsi mențin drepturile si obligațiile fata de copil pe toata durata plasamentului. în multe situatii însă, când copilul a fost plasat într-un centru de plasament, părinții copilului încep sa se preocupe din ce în ce mai puțin de copil si copilul este abandonat. Măsură încredințării în vederea adopției (b) se hotărăște de către Comisia de Protecție a Copilului în situația în care o familie din România, autorizata ca familie adoptiva, a înce- put procedura legala pentru adopția unui copil. Prin (b) se realizează pla- samentul copilului în familia adoptiva înainte de decizia definitiva si irevo- cabila a instanței judecătorești. Măsură plasamentul copilului în regim de urgenta (f) se hotărăște în situatii excepționale, daca părinții sau unul dintre aceștia pun în pericol se- curitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului, prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești, prin neglijenta grava în îndeplinirea obli- gațiilor de părinte sau când copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinți. Măsură plasamen- tului copilului în regim de urgenta este luata de directorul serviciului public pentru protecția copilului. Comisia pen- tru Protecția Copilului decide în termen de 15 zile asupra menținerii hotărârii sau a încredințării copilului. O data cu hotărârea de încredințare, comisia va sesiza instanța judecătoreasca compe- tenta, pentru decăderea părinților sau numai a unuia dintre părinți din drep- turile părintești. ^Nina Petrek Vezi si: capitolul introductiv; abandonul copilului; copil neglijat Copil neglijat Eșecul părinților sau al persoanelor cu obligatii de întreținere pentru copil în a asigura îngrijirea necesara si adecvata vârstei, incluzând hrana, îmbrăcămin- tea, locuința, protecția de pericole, su- praveghere adecvata stadiului de dez- 205 Copil neglijat voltare al copilului, educație, igiena si îngrijire medicala. Neglijarea copilului poate începe cu forme pasive de neîndeplinire a obligațiilor părintești de întreținere, care pot fi voite sau independente de voința părinților (generate de sărăcie), si până la forme de impunere fortata sau privațiuni care îmbrăcă forma abuzurilor. în literatura de specialitate, pentru definirea abuzului si neglijării copilului, este utilizat si termenul maltratare. După natura privațiunii, neglijarea poate fi fizica, atunci când copilul are acces limitat la resurse economice sau sociale, îngrijire medicala sau este in- suficient supravegheat pentru evitarea unor accidente, psihologica sau emo- ționala, atunci când nu exista o sufi- cienta comunicare si afecțiune între părinte si copil, sau educaționala, atunci când părintele nu acorda interes sau sprijin pentru pregătirea școlara a copilului. Forme agresive de neglijare pot fi: abuzul fizic, atunci când părintele îsi pedepsește cu brutalitate copilul sau îl privează voit de resurse vitale, punând în pericol chiar viata acestuia, abuzul psihologic sau emoțional, atunci când părintele agreseaza verbal copilul sau izolează copilul, acțiuni ce pun în pericol sanatatea psihica a copilului, abuzul sexual, atunci când copilul este angajat în orice fel de activitati sexuale, sau exploatarea copilului de către familie prin forțarea lui sa des- fășoare munci ce-i depasesc posibi- litățile fizice sau privarea de îngrijire medicala sau educație școlara. Legislația româneasca este relativ sa- raca în sancțiuni atât pentru prevenirea situațiilor de maltratare, cât si pentru sancționarea agresorului si nu dispune de reglementari referitoare la infracțiu- nile legate de abuzul si exploatarea co- pilului, asa cum sunt ele definite de do- cumentele ONU, cele ale Uniunii Euro- pene si cele ale Consiliului Europei. Terminologia româneasca referitoare în special la infracțiunile legate de viata sexuala este acoperitoare si se refera la incest, corupere de minori, viol, se- ducție, proxenetism). Spre deosebire de alte tari, ca SUA, Marea Britanie etc., în România nu exista obligati- vitatea raportării sau sesizării cazurilor de abuz sau neglijare si sancționarea nerespectarii acestor prevederi legale. Sunt abia în faza inițiala serviciile de consiliere a victimelor abuzului sau neglijării. Singura măsură ce poate fi luata în situația în care integritatea fizica sau morala a copilului este periclitata în familie este plasamentul copilului în regim de urgenta într-un centru de primire a copilului în regim de urgenta sau la un asistent maternal specializat pentru plasamentul în regim de urgenta. în august-septembrie 2000 a fost reali- zat pentru prima data în România un studiu sociologic cu reprezentativitate la nivel național, privind determinarea incidenței cazurilor de abuz si neglijare a copilului în familiile din România, respectiv dimensiunile principalilor indici ai abuzului si neglijării copilului: abuzul si neglijarea fizica, abuzul si ne- glijarea educaționala, abuzul si negli- jarea psihologica/emotionala si abuzul sexual. Ancheta întreprinsa la nivelul gospodăriilor cu copii sub 18 ani a scos în evidenta o incidența relativ scăzută a cazurilor de abuz sever, declarate de părinți. Numai 1,4% dintre părinții investigati au declarat ca-si 206 Coplăți în sănătate abuzeaza fizic sever si cu frecventa regulata copiii (urme lasate pe corpul copilului după bataie, privarea tempo- rara de hrana, spitalizare în urma bătăii), 0,5% recurg frecvent la abuz emoțional grav (izolarea sau încuierea copilului, legarea copilului pentru a-i interzice ieșirea din casa), 12,9% dintre copii sunt opriti de părinți sa mearga la școala, în acest timp fiind obligati sa presteze diferite treburi casnice (0,5%), sa lucreze (6,3%), sa îngrijească de frații mai mici (4,9%), sa cerseasca (0,6%) sau pentru ca părinții considera școala fara importanta pen- tru viitorul copilului (0,6%) si a fost în- registrat un singur caz de abuz sexual din 1.556 de gospodarii, cât a cuprins eșantionul investigat. Incidența cazu- rilor de pedepsire a copilului prin bataie sau agresiune verbala pentru di- verse greșeli atinge frecvente ridicate. Părinții asociaza aceste incidente cu masuri educative pentru disciplina- rea copilului. Copiii sunt batuti în 47,2% din familiile investigate, 79% din totalul copiilor batuti sunt batuti numai cu mâna, 5,2% cu obiecte (bat, linie, curea) si 15,8% cu mâna si cu diverse obiecte, 24% dintre părinți declara ca-si înjura copiii, 48% îi amenința cu bataia sau alte pedepse si 38,6% îsi umilesc copiii. Cauzele generatoare ale abuzului si neglijării copilului sunt asemanatoare în România si pe plan internațional. Studiul referitor la incidența cazurilor de abuz/neglijare a copilului în familie, realizat la sfârșitul anului 2000 în România, a identificat drept principale cauze ale abuzului/neglijarii: nivelul de trai scăzut, saracia, lipsurile materiale si financiare, mediul social instabil, nivelul scăzut de educație si cultura; lipsa de informație privind responsa- bilitățile părinților fata de creșterea si educarea copilului, mentalitatea greșita a părinților, comportamentul deviant al părinților (consum de alcool, droguri, violenta intrafamiliala), familii destră- mate sau în curs de destrămare, familii cu un părinte vitreg, părinți foarte ocu- pati care nu mai pot asigura suprave- gherea copilului, mediul familial patolo- gic, părinți cu diferite afecțiuni psihice, șomajul, lipsa de ocupație a părinților. Abuzul si neglijarea copilului gene- rează o serie de consecințe negative atât pentru copil si familia acestuia, cât si pentru societate. Perpetuarea abuzului si neglijării copi- lului determina modificări negative ale personalității copilului, traumatisme psihice greu de recuperat si care influ- ențează negativ dezvoltarea psiho- afectiva a copilului, dificultăți în adapta- rea si integrarea acestuia în viata sociala, deficiente în dezvoltarea fizica. ^Nina Petre k Vezi si: copil în dificultate; abuzul copilului Copiati în sanatate Un aspect separat legat de organizarea si finanțarea serviciilor de sanatate este cel al copiatilor. Coplatile sunt plati suplimentare făcute de pacienti, de obicei în momentul con- sumului, pentru serviciile pe care le primesc în cadrul asigurării sau siste- melor de sanatate finanțate prin taxe, în ultimii ani au fost introduse sau extinse astfel de plati într-un număr de tari, fie în vederea creșterii veniturilor, fie ca un mecanism de alocare a resurselor pentru a descuraja folosirea nenecesara a resurselor medicale 207 Coplăți în sănătate limitate, si în Romania fiind unul dintre cele mai dezbătute subiecte. O varietate de argumente au fost luate în considerare în literatura internațio- nala pentru a justifica si susține folo- sirea copiatilor în serviciile de sana- tate. Aceste argumente accentuează în general creșterea potențiala a veni- turilor din copiati sau a beneficiilor lor ca un mecanism de alocare eficienta a resurselor. Astfel, introducerea sau creserea taxelor la serviciile de sanatate finanțate public generează mai multe venituri pentru serviciile de sanatate. Pe scurt, veniturile din copiati pot fi folosite pentru a acoperi o parte din costurile de funcționare ale programelor curente, în special acelea care acorda îngrijiri curative simple. în mare, mai multe venituri permit ca servicii de sanatate de baza subfinantate, dar cu eficacitate, sa se extindă si astfel ajuta guvernele sa îmbunatateasca alocarea resurselor. Coplatile sunt adesea susținute pentru ca ele încurajează o alocare mai raționala a resurselor limitate. Ele pot ajuta la prevenirea folosirii serviciilor de sanatate nenecesare sau fara im- portanta. De exemplu, un preț mic sta- bilit pentru un serviciu medical într-un spital, dar care ar putea fi furnizat si în ambulator, ar putea ajuta la descura- jarea pacientilor, care ar putea fi tratati în asistenta medicala primara la costuri mai scăzute. Taxe diferite pentru dife- rite tipuri de servicii pot, de asemenea, sa arate consumatorilor importanta unor anumite feluri de îngrijiri (ex.: ace- lași dispensar poate taxa puțin sau deloc asistenta prenatala si poate avea o taxa mai mare pentru consultațiile obișnuite). Toate aceste argumente presupun ca suveranitatea consumato- rului este predominanta pe piața îngrijirilor de sanatate. Coplatile pot, de asemenea, sa încura- jeze eficienta în domeniul furnizării. Me- dicii pot fi mai precauti la prescrierea în plus sau folosirea nerationala a servi- ciilor daca știu ca pacientii trebuie sa plateasca direct. Ei vor deveni, în mod esențial, mai responsabili fata de interesele si necesitățile pacientilor lor, mai ales atunci când pacientii pot schimba medicul curant si când venitul acestuia depinde de pacienti. Unii autori susțin, de asemenea, ca coplatile pot ajuta la îmbunatatirea echității. Aceasta, din cauza ca asis- tenta gratuita acorda avantaje mai mari celor cu venituri ridicate, din moment ce ei au o mai mare posibilitate sa-si permită costuri de călătorie si de timp si deci sa faca uz mai mare de servicii. Impunerea copiatilor face posibila, pentru autoritățile finanțatoare, genera- rea de venituri pentru extinderea servi- ciilor adecvate la cei cu venituri scăzute. Aplicarea copiatilor adecvate elimina multe din subvențiile injuste inerente în asistenta gratuita. Coplatile pot, de asemenea, sa ajute la descentralizarea si susținerea servicii- lor de sanatate publice în doua moduri: prin raționalizarea sistemelor de tri- mitere prin semnalele preturilor, astfel încât pacientii sa fie orientati către serviciile mai ieftine din județele lor, si prin introducerea taxelor care se rețin la unitatea sanitara, schimbând astfel parțial controlul problemelor bugetare de la nivelul central la comunitățile județene si locale. Mobilizarea resurselor locale poate contribui la susținerea serviciilor medicale cele mai adecvate, o problema-cheie în tarile în care resursele sunt reduse. 208 Coplăți în sănătate Coplatile pentru serviciile publice ar putea ajuta sa stimuleze dezvoltarea sectorului medical privat. Când taxele sunt uzuale în sectorul public, familiile sunt interesate mai mult de modalitati alternative de plata pentru servicii de sanatate (ex.: asigurări de sanatate private). Astfel, se poate susține ca creșterea copiatilor într-un sistem finanțat prin taxe sau de asigurări sociale conduce la dezvoltarea unei piețe a asigurărilor private si a unui sector privat puternic, independent de sectorul public. în sfârsit, se afirma ca în unele tari (ex.: economii foste so- cialiste), pacientii plătesc deja “pe sub masa” personalului medical si admi- nistrativ. Aceste plati au numai puține legaturi cu necesitatea, felul si calitatea îngrijirilor. Introducerea copiatilor într-un sistem de asigurări sociale ar ajuta deci la oficializarea platilor “pe sub masa” care creeaza distorsiuni profun- de în acordarea îngrijirilor. Aceste ar- gumente pledează pentru taxarea pa- cientilor la locul unde primesc îngrijiri. Totuși, exista unele contraargumente importante, care trebuie luate în consi- derare daca urmeaza sa fie dezvoltata o strategie de copiata coerenta. Astfel, coplatile acopera doar o mica parte a costurilor. Adesea este subli- niat ca, în ciuda creșterii copiatilor din ultimii ani în multe tari cu sisteme de sanatate publice, acestea acopera numai o mica parte a costurilor de funcționare. Aceasta reprezintă nu mai mult de 5% din totalul chel- tuielilor. De aceea, o tara care urmă- rește sa creasca rolul copiatilor nu ar trebui sa le vada ca pe un panaceu pentru problema subfinantarii servi- ciilor de sanatate. Coplatile nu duc automat la creșterea veniturilor, mai ales datorita faptului ca acestea sunt văzute adesea de către guvernele care le promovează sau susțin ca un instrument care va facilita un nivel mai scăzut al cheltuielilor publice pentru serviciile de îngrijiri medicale. Aceasta înseamnă ca totalul veniturilor pentru sistemul de sanatate ar putea sa scada, în ciuda creșterii copiatilor. Ar trebui, de asemenea, amintit ca schemele copiatilor au propriile costuri administrative. Un sistem de copiati cu un domeniu larg al scutirilor si/sau subvențiilor implica costuri administra- tive mari, care trebuie deduse din veniturile antecalculate. Un argument puternic împotriva copia- tilor este ca acestea “lovesc” în cei care sunt cel mai puțin protejati - cei cu venituri scăzute si bolnavii, de unde apariția unor probleme serioase legate de echitate. Faptul ca, în toate socie- tățile, cei cu venituri scăzute tind sa fie si cei mai puțin sanatosi face ca aceasta problema sa fie cea mai grava. De aceea, teoria economica si practica sugerează ca coplatile vor avea un efect în detrimentul nivelurilor de consum de îngrijiri de sanatate al persoanelor mai puțin înstărite si care, de regula, au si cele mai mari nevoi de sanatate. Totuși, este important sa se observe ca asistenta medicala este un bun eterogen, semnificând ca aceste argumente se pot aplica la unele forme de îngrijiri medicale, dar nu la toate. De exemplu, cel mai cuprinzător studiu despre efectele împărțirii costurilor asupra consumului de servicii medi- cale - experimentul RÂND privind asi- gurările de sanatate în SUA - a aratat ca reducerea cererii pentru serviciile ambulatorii a fost mai mare pentru cei cu venituri scăzute decât pentru cei 209 Coplăți în sănătate bogati, în timp ce contrariul a fost adevarat pentru serviciile spitalicești. Răspunsul politicilor de sanatate la si- tuația de mai sus a fost acela de a crea scutiri de copiati pentru cei cu venituri scăzute. Totuși, aceia care sunt împo- triva copiatilor susțin ca scutirile nece- sita un sistem de înregistrare si veri- ficare complex. în plus, invariabil, se susține, cei care beneficiază de scutiri sau subvenționări ale copiatilor tind sa fie sub numărul persoanelor care au dreptul la aceste scutiri. De exemplu, se estimează ca prescripțiile gratuite, în sistemul național de sanatate din Anglia, sunt solicitate de 50-60% din cei care au dreptul la scutire. De asemenea, este o problema faptul ca cei bogati si informati pot sa gaseasca modalitati de a obține exceptări de plati, în timp ce aceia carora le este destinata, nu le obțin. Mai mult, în cazurile în care scutirile trebuie extinse pentru a proteja toate grupurile deza- vantajate, veniturile din copiati vor tinde sa fie mult mai scăzute decât se aștepta. O problema ulterioara este aceea ca coplatile pot duce la utilizarea cu întârziere a serviciilor. De exemplu, daca exista taxe pentru consultatii în asistenta primara, unii indivizi pot decide sa nu mearga la doctor. Starea lor de sanatate se poate deteriora si, când eventual se vor prezenta singuri la medic, ei vor avea nevoie de tratamente mai costisitoare. Acest argument sugerează ca medicina primara, cel puțin, ar trebui sa nu fie obiectul taxelor. Probabil unul din cele mai puternice argumente împotriva copiatilor este acela ca plata serviciilor medicale nu funcționează ca alte piețe. Asa cum am aratat anterior, ea este caracte- rizata prin asimetrie informaționala pri- vind pacientii, care adesea sunt inca- pabili sa stabilească daca simptomele lor sunt grave sau nu. în plus, de obicei, ei nu cunosc nivelul si forma tratamentului necesar si, în general, au puține informatii despre eficacitatea tuturor tratamentelor existente. Com- plexitatea datelor, multitudinea alege- rilor si starea psihica proasta a multora care descoperă ca sunt bolnavi au drept rezultat încrederea consumato- rului în furnizor pentru a primi informatii si a lua decizii referitoare la consumul de servicii medicale. Dar pacientul si nu medicul, suporta efectele copiatilor. De aceea, utilizarea este improbabil sa fie astfel moderata si piața serviciilor medicale nu va fi mai eficienta decât atunci când coplatile au fost absente. Testul final al modelului copiatii este efectul asupra stării de sanatate a pacientilor. Unii autori au sugerat ca daca coplatile conduc la o reducere în utilizarea serviciilor de sanatate, atunci ele vor produce un declin al stării de sanatate. Surprinzător, exista însă foarte puține dovezi solide în aceasta problema. Studiul RÂND menționat anterior a stabilit ca utilizarea redusa a serviciilor a avut un mic sau nici un efect advers asupra sanatatii pentru persoane obișnuite. Totuși, studiul a stabilit, de asemenea, ca sanatatea bolnavilor cu venituri scăzute - aproxi- mativ 6% din populație - a fost afectata negativ. Astfel, coplatile par sa nu afecteze sanatatea majorității popu- lației, dar ele sunt daunatoare celor mai dezavantajati. Argumentele de mai sus sugerează o analiza mai amanuntita a serviciilor de sanatate si a diferitele tipuri de copiati 210 Coplăți în sănătate corespunzătoare existente. Schemele copiatilor sunt variate, conform naturii aranjamentelor financiare, dar în general au cinci forme. Prima este o suma fixa, indiferent de costul serviciului furnizat. Astfel, un produs farmaceutic va fi taxat cu aceeași suma de 5.000 lei, indiferent daca fondul de asigurări a plătit 10.000 sau 100.000 lei pentru utilizarea lui. Al doilea tip este o plata procentuala în funcție de prețul sau costul serviciului furnizat. Aceasta măsură se aplica în mod curent în România pentru medica- mentele prescrise, pentru care paci- entii plătesc între 25 si 75% din prețul medicamentului. Acesta ar putea fi aplicat, de asemenea, altor forme de îngrijiri (ex.: un procent din taxa zilnica pentru spitalizare într-un spital care are contract cu fondul de asigurări). A treia opțiune este pentru plata din partea pacientilor a unei sume deductibile (de ex.: persoanele plătesc 100% din costul tratamentului într-o anumita perioada, după care asigură- torul va plati celelalte costuri). Asemă- nătoare cu aceasta este plata pentru serviciile ce depasesc o anumita limita, unde pacientul plătește surplusul cos- tului peste un maximum prevăzut de agenția finanțatoare. Acest model este folosit în sistemele prețului de referința pentru medicamente, cum este în Germania si Olanda, unde este stabilit un preț standard pentru un grup de medicamente si pacientii plătesc diferența între prețul de referința si prețul cu amănuntul al medicamentului respectiv, daca prețul lui este ridicat, în final, a cincea opțiune este excep- tarea tratamentelor particulare de la acoperirea acordata de fondul de asi- gurare. Tipurile de îngrijiri de sanatate exceptate în sistemele de sanatate moderne sunt: rezervele cu un pat, ochelari si proteze dentare. în mod asemanator, sunt excluse adeseori medicamentele cu valoare terapeutica limitata. în toate aceste cazuri, paci- entul plătește costul întreg al serviciului în momentul consumului. Ar trebui observat ca sunt posibile combinatii ale acestor forme de copiata. Astfel, de exemplu, un pacient ar putea plati 50% din preț pentru primele cinci consultatii de asistenta primara într-un anumit an si după aceea nu mai plătește nimic. O astfel de măsură ar fi destinata sa protejeze bolnavii cronici care utilizează mai mult îngrijirile de sanatate. O problema care apare imediat când se concepe o strategie de copiati se refera la care tipuri ale îngrijirilor de sanatate se taxeaza. Chiar si aceia care sunt împotriva utilizării copiatilor ar putea fi de acord ca sunt unele servicii care sunt bune canditate pentru copiati. De exemplu, nu exista nici un motiv pentru care saloanele particulare din spitalele publice nu ar trebui sa fie taxate. Același lucru poate fi spus cu privire la costul hranei si altor servicii hoteliere pentru cei inter- nati sau pentru serviciile acordate în afara programului de lucru pentru cei care sunt dispusi sa plateasca si doresc sa evite cozile. Totuși, acestea sunt subiecte minore atunci când este vorba de un sistem de sanatate global. Cele mai multe tari folosesc coplatile mai ales pentru medicamentele pre- scrise. Se considera ca medicatia pre- scrisa în ambulator permite pacientilor, cu excepția anumitor categorii defa- vorizate si subvenționate, sa faca fata costurilor fara sa amenințe tratamentul 277 Coplăți în sănătate prescris si deci starea de sanatate. Mai mult, cheltuielile cu medicamentele sunt o problema mare a bugetelor de sanatate si de aici nevoia de acoperire a costurilor. Totuși, se susține ca sistemul de copiata ar trebui astfel dez- voltat încât sa permită un tratament preferențial bolnavilor cronici, în special celor care au nevoie de medi- camente esențiale. De asemenea, exista o explicație rațio- nala pentru plata unei taxe în cazul nașterilor, acestea fiind un eveniment care poate fi prevăzut. Aceasta înseamnă ca potențialii consumatori pot face economii în vederea platii la momentul nașterii. în mod similar, serviciile care pot fi amânate până când banii sunt disponibili sunt candidate bune pentru copiata. Acesta este cazul celor mai multe servicii stomatologice. în final, în interesul eficientei, pacientii care ocolesc sistemul de trimitere, mergând direct la spitale, sau aceia care nu sunt urgente autentice se considera ca ar trebui sa suporte o copiata. Aceasta necesita ca îngrijirile primare, care oferă asistenta gratuita sau aproape gratuita, sa fie ușor accesibile. Oportunitatea copiatii pentru alte tipuri de îngrijiri de sanatate este mai puțin indicata; totuși, se poate observa ca servicii cum ar fi furnizarea de ochelari, proteze si fizioterapie sunt invariabil subiectul copiatii în tarile europene. Serviciile preventive, procedurile de diagnostic si spitalizarea, pe de alta parte, sunt taxate mult mai rar. Dificultatea fundamentala a oricărui sistem de taxe este cum sa scutească pe cei cu venituri scăzute si alte gru- puri dezavantajate. A susține ca cei care pot sa-si permită ar trebui sa plă- tească costul întreg al serviciilor curative pe care le folosesc si ca per- soanele cu venituri scăzute ar trebui protejate printr-un sistem diferit de copiati este facil în teorie, dar foarte dificil în practica. Exista dificultăți în stabilirea persoanelor care au dreptul la tratament mai favorabil, mai ales în cazul tarilor în care economia paralela, evazionista fiscal, este importanta, asa cum este si cazul României. Mai mult, consimțirea platii nu este neaparat o dovada a posibilității de a plati. Persoanele pot sa câștige bani în timp de criza, dar la un cost considerabil pentru ei si familiile lor. Ei pot renunța în acest scop la alte bunuri, precum hrana, care este la fel de importanta pentru menținerea unei bune sanatati. Scutirile de copiata pentru grupurile cu venituri scăzute pot duce, de asemenea, la stigmatizarea sau pierderea respectului de sine, care poate împiedica oamenii sa solicite tratamente diferențiale. Cu toate acestea, daca un guvern decide ca sunt necesare coplatile în îngrijirile de sanatate, atunci aceste probleme trebuie depășite. Cu privire la cei cu venituri scăzute, sunt patru strategii esențiale pe care un guvern le poate urmări: i. sa diferențieze coplatile în funcție de venitul beneficiarului si, sub o anumita limita, sa se renunțe la taxa; ii. sa li se dea posibilitatea celor cu venituri scăzute sa acopere copiata de la o instituție specializata, ca Ministerul Muncii si Protecției Sociale; iii. sa acorde tuturor un voucher care poate fi folosit în loc de bani pentru obținerea unui număr minim de servicii de sanatate; 272 Corporatism iv. sa asigure, prin impozitele generale redistributive sau politici de ajutoare bănești, ca toate familiile sa alba resurse suficiente pentru a obține un nivel de baza al serviciilor pe care le doresc. Totuși, nu numai cei cu venituri scă- zute trebuie protejati. Exista o situație evidenta pentru renunțarea la plățile pentru bolile cronice si cererile pentru îngrijiri de sanatate foarte scumpe (de ex., anumite transplanturi de organe), în mod asemanator, un guvern poate dori sa acorde stimulente pentru anu- mite grupuri în vederea consumării de îngrijiri de sanatate specifice (ex.: copii si gravide). Ca un comentariu final la aceasta secțiune am putea spune ca daca folo- sirea copiatilor pentru îngrijirile de sanatate este soluția, care este exact problema? Susținătorii folosirii copiati- lor le recomanda mai ales în doua situatii. Prima este atunci când chel- tuielile pentru sanatate în totalitate sunt scăzute sau prăbușite: coplatile sunt recomandate ca o cale de a mobiliza mai multi bani pentru îngrijirile de sa- natate fata de cât pot furniza sursele existente. A doua situație, paradoxal, este atunci când cheltuielile pentru sa- natate sunt ridicate sau cresc repede, iar coplatile sunt recomandate ca o cale de îmbunătățire a eficientei prin moderarea cererii si a costurilor. Indi- ferent de problema la care încearcă sa răspundă, este important ca aceasta sa fie clar identificata si coplatile sa fie conforme cu problema a cărei rezol- vare se dorește. în România, subiectul copiatilor a născut numeroase dispute, dar o politica coerenta în acest sens este încă inexistenta, deși la ora actuala între 20% si 30% din costurile asistentei medicale sunt suportate prin plati private directe de către pacienti, fie prin plati oficiale, fie mai puțin oficiale - un procent mare chiar comparat cu tendințele europene în domeniu. ^Cristian Vladescuk Vezi si: finanțarea serviciilor sanitare Bibliografie selectiva: WHO (1978) Corporatism Corporatismul reprezintă atât o pers- pectiva teoretica de analiza a guver- nării, cât si un tip de aranjament institu- țional - fata de dezvoltarea caruia teo- ria corporatista s-a constituit, parțial, ca un răspuns. I. Perspectiva corporatista Perspectiva corporatista are în vedere relația dintre interesele organizate si autoritățile publice. Perspectiva accen- tuează rolul pe care însusi procesul autoorganizarii (cuprinzând mecanisme de luare a deciziilor, de atragere de noi membri etc.) îl are asupra reprezentării diferitelor interese în politicile publice (Williamson, 1989; Cawson, 1986). Aceasta abordare s-a constituit ca o alternativa la dihotomia dintre para- digma liberal-pluralista si cea marxista. Pe de o parte, orientarea liberal plura- lista concepe interesele ca fiind prefe- rințele exprimate de indivizi si pe care grupurile de interes le agrega. Pe de cealalta parte, orientarea marxista dis- tinge interesul exprimat de indivizi, posibil influențat ideologic si parte a unei "false conștiințe", de interesul obiectiv al acestora, determinat de apartenența lor de clasa. Pentru corporatisti este interesant de analizat modul în care interesele unui grup/or- ganizatii diferă de interesele indivi- 213 Corporatism duale nu în virtutea poziției de clasa sau a ideologiei, ci datorita însusi pro- cesului agregării acestora. Mecanis- mele acțiunii colective sunt cele care (în aceasta perspectiva) influențează considerabil interesele grupurilor. Procesul organizării este, de asemenea, considerat o sursa privilegiata a puterii. Spre deosebire de liberal-pluralisti si de marxiști, care acorda atentie mai ales dimensiunii relaționale a puterii (conform careia puterea unui grup social poate creste doar pe seama reducerii corespunzătoare a puterii altor grupuri), corporatistii considera ca puterea înseamnă în egala măsură autocontrol si control asupra celorlalți. Prin urmare, mecanismele de autoor- ganizare pot creste puterea unui grup fara sa scada în mod necesar puterea celorlalte grupuri. în relație cu statul, organizațiile obțin putere printr-un proces de închidere sociala, prin care îsi aroga monopolul reprezentării unei categorii particulare de interese. Nu toate interesele au însă aceeași capacitate de a se orga- niza într-un grup monopolist (vezi mai jos); totuși, perspectiva corporatista nu acorda aprioric nici unui tip de interes un statut preferențial, respectiv primor- dial (spre deosebire de perspectiva marxista, care privilegiază interesele de clasa). Liberal-pluralistii considera ca statul este neutru în raport cu interesele sociale si reacționează la presiunile lor. Dimpotrivă, marxiștii considera ca statul are un caracter de clasa si o intervenție proprie în societate, vizând apararea intereselor capitalului (nefiind deci pur si simplu reactiv). Corporatistii observa si ei ca statul nu este neutru, ci părtinitor în raport cu grupurile sociale de interes: accesul la elabora- rea politicilor publice este restrâns la anumite grupuri care capata un ca- racter cvasipublic. Acest dezechilibru a fost exprimat si prin sintagma corpo- ratism pentru cei puternici, pluralism pentru cei slabi. Părtinirea statului nu este însă neaparat structurata pe liniile apartenenței de clasa. De asemenea, statul nu este strict reactiv, ci are inițiativa si se folosește de grupurile de interes în formularea si implementarea politicilor publice. Din premisa rationalitatii individuale decurg o serie de legi privind atât dificultățile agregării intereselor individuale, cât si costurile si beneficiile sociale ale acțiunii grupurilor organizate. Câteva dintre aceste legi referitoare la importanta mărimii grupului pentru capacitatea de autoorganizare, dar si pentru impactul social mai larg al acțiunii sale sunt enunțate mai jos, urmând cu aproximație formularea clasica a lui Mancur Olson (1982): 1. în absenta unor sancțiuni indivi- dualizate, motivația pentru acțiune colectiva descrește pe măsură ce marimea grupului creste, astfel încât grupurile mari sunt în mai mica măsură capabile de a acționa pentru apararea interesului lor comun decât grupurile mici. 2. Prin urmare, nu exista tari în care sa se realizeze o organizare sime- trica a tuturor grupurilor cu interese comune si care sa poata atinge rezultate optime prin negocieri extensive (unele grupuri, precum consumatorii, contribuabilii, șomerii sau sărăcii, nu au capacitatea de a se organiza si, prin urmare, vor fi excluși de la negocieri). 274 Corporatism 3. Membrii grupurilor relativ mici au o putere organizationala de acțiune colectiva disproporționata; aceasta disproporție se diminuează în timp - fara sa dispara însă - în societățile stabile. 4. Grupurile de mărime relativ redusa (comparativ cu ansamblul societății în care actioneaza) vor găsi profitabil sa mareasca proporția din bunăstarea colectiva care le revine, practic indiferent de costul pe care aceasta redistributie îl impune so- cietății (deoarece, în virtutea dimen- siunii sale reduse, partea din cost pe care o suporta grupul este foarte mica în raport cu beneficiile pe care le primește prin redistributie). 5. Grupurile de interes cuprinzătoare (relativ mari în raport cu ansamblul societății) au un anumit interes în a creste prosperitatea societății în care actioneaza, deci sunt inte- resate în a redistribui prosperitatea spre membrii lor, cu un cost social cât mai mic posibil. II. Aranjamente instituționale corporatiste Definiție Una dintre cele mai influente definitii ale corporatismului ca structura institu- ționala a unei societăți a fost oferita de Ph.C. Schmitter: • "Un sistem de reprezentare a inte- reselor în care unitățile constitutive sunt organizate într-un număr limi- tat de categorii diferențiate funcțio- nal, ordonate ierarhic, nonconcu- rentiale, obligatorii si unice, recu- noscute si licențiate (daca nu cre- ate) de stat, carora le este acordat deliberat un monopol al reprezen- tării în cadrul domeniului respectiv, în schimbul unui anume control asupra selecției liderilor lor si asu- pra articularii revendicărilor si spri- jinului" (Schmitter, 1974, p. 93-94). Schmitter opune corporatismul în spe- cial pluralismului, definit ca: • "Un sistem de reprezentare a inte- reselor în care unitățile constitutive sunt organizate într-un număr nespecificat de categorii multiple, voluntare, competitive, ordonate ne- ierarhic si auto-determinate în ceea ce privește tipul sau amploarea intereselor, categorii care nu sunt în mod special licențiate, recunoscute, subvenționate, create sau în alt mod controlate de către stat si care nu exercita un monopol al activitati! de reprezentare în cadrul dome- niului respectiv" (Schmitter 1974, p. 96). Ulterior, Schmitter a redefinit corpoa- tismul ca fiind un sistem de interme- diere a intereselor (si nu de repre- zentare), ca recunoaștere a faptului ca, pe de o parte, grupurile de interes nu reflecta pe deplin interesele individu- ale ale membrilor lor, ci le transforma într-o oarecare măsură, iar pe de alta parte, ca aceste grupuri actioneaza ca un intermediar între stat si constituentii lor, realizând si funcții de reglementare cvasipublice. Alte definitii mai puțin exigente accen- tuează relațiile dintre stat si anumite grupuri de interes: • "Un sistem de organizare politica si sociala în care grupuri sau interese sociale majore (sindicatele, patro- natele, agricultorii, militarii, grupuri etnice, de clan sau de patronaj, corpuri religioase) sunt integrate în sistemul guvernamental, deseori într-un sistem monopolist sau sub 275 Corporatism tutela si controlul statului, pentru a obține o dezvoltare naționala coor- donata" (Wiarda, 1997, p. IX). • "Un proces socio-politic specific în care organizatii reprezentând interese funcționale monopoliste se implica în procese de schimb politic cu agențiile de stat privind politici publice. Aceste organizatii sunt implicate într-un rol care combina reprezentarea intereselor cu imple- mentarea politicilor printr-un auto- control ce le este delegat" (Cawson 1986, p. 38). • "Un mod de organizare a intere- selor caracterizat de măsură în care membrii celor mai importante grupuri economice sunt încorporați, prin intermediul organizației lor, în rețele institutionalizate de negociere a tranzacțiilor economice cheie (de exemplu, negocierea salariilor) si a aspirațiilor comune (de exemplu, nivelul venitului si crearea de locuri de munca) (Hicks, 1999, p. 128). O accepțiune ușor diferita o întâlnim la Grsta Esping Andersen, care utilizează conceptul de corporatist ("corpora- tivist") pentru a desemna un mod de solidaritate sociala în fata riscurilor. El definește solidaritatea corporatista ca fiind bazata pe apartenența la un grup de status. Redistributia se realizează deci în limitele grupurilor de status - în general, grupuri de status profesional. Acest tip de solidaritate este diferit de tipul "rezidual" (în care politicile publice de sprijin se adreseaza doar segmen- telor extrem de marginale, restul cetă- țenilor apelând la forme private de asigurare contra riscurilor) si de tipul "universalist" (în care statul îsi asuma sarcina de a redistribui riscurile între toti cetățenii) (Esping-Andersen, 1999, p. 40-41). într-o structura instituționala corpora- tista, grupurile de interes îndeplinesc trei funcții principale: (1) agregare si reprezentare a intereselor membrilor, (2) deliberare în elaborarea politicilor publice, precum si (3) implementare a acestor politici. O structura corporatista presupune contopirea instituționala a funcțiilor de reprezentare, respectiv deliberare si implementare a politicilor în cadrul grupurilor de interes. Negocierile în care grupurile de interes se implica pentru a influenta legislația care va fi ulterior implementata prin administrația de stat nu fac parte, prin urmare, dintr- un aranjament corporatist, ci dintr-unul pluralist. Negocierile corporatiste antrenează responsabilitatea grupului de interes în ceea ce privește implementarea lor. O structura corporatista presupune, de asemenea, implicarea statului în concertarea strategiilor diverselor grupuri. Statul participa ca un agent cu autonomie limitata; cazurile extreme de autonomie nelimitata (stat totalitar) sau de absenta totala nu reprezintă aranjamente corporatiste. Grupurile corporatizate pot reprezenta interese diverse. Structurile tripartite implica în general statul, sindicatele si patronatele. Sunt însă posibile, de exemplu, si structuri bipartite care sa implice statul si organizatii profesionale (în domenii cum ar fi agricultura, medicina, dreptul etc.). Tipologie Dezbaterea asupra corporatismului a luat amploare în anii ’30, unul dintre cei mai influenti autori fiind Mihail Manoi- lescu. M. Manoilescu distinge între cor- 216 Corporatism poratismul pur, în care legitimitatea si funcționarea statului sunt integral sau în principal dependente de activitatea corporațiilor (unice, necompetitive, ordonate ierarhic), si corporatismul subordonat, în care statul creeaza corporații (structurate similar) pe care le folosește ca instrument auxiliar, derivându-si legitimitatea în principal din alte surse. După cel de-al doilea război mondial, conceptul a reapărut în analiza politica în anii ’60-’70, pentru a reflecta o realitate sociala greu de descris în ter- menii dihotomiei pluralism-marxism. Tipul corporatist de organizare sociala identificat în state europene precum Suedia, Austria, Olanda, Germania, Danemarca si parțial Marea Britanie a primit denumirea de neocorporatism, pentru a-l distinge de tipul autoritar de corporatism (din state precum Italia lui Musollini, Spania lui Franco, Portugalia lui Salazar). Aceeași distincție o re- flecta si diferența dintre corporatismul societal (denumit si corporatism des- chis sau democratic), bazat pe un stat democratic si participare voluntara a grupurilor de interes la guvernare, si cel de stat, bazat pe un stat autoritar, care impune un control strict asupra activitatii grupurilor de interes (Schmi- tter, 1974). Majoritatea autorilor sunt de acord ca, dincolo de distinctivitatea conceptuala a corporatismului ca "ideal-tip", aranja- mentele instituționale reale sunt dese- ori o juxtapunere sau o combinație de corporatism si pluralism. De exemplu, teza "statului dual" (Cawson, 1986 si Williamson, 1989) afirma ca aranja- mentele corporatiste prevalează în domeniul politicii producției, unde statul este puternic dependent de asociațiile de producători pentru a-si îndeplini obiectivele, dar în schimb politicile con- sumului sunt structurate după aranja- mente pluraliste (Williamson, 1989). Deoarece într-o organizare corporatis- ta grupurile de interes devin agentii cvasipublice sau chiar pe deplin pu- blice, fara a fi însă neaparat constituite pe baze elective, se pune problema responsabilității lor, a compatibilității cu mecanismele democratice de repre- zentare si decizie. Aranjamentele corporatiste pot avea loc la diferite niveluri. Astfel, macro- corporatismul se refera la negocieri de nivel național între organizatii de vârf si guvern, în timp ce mezocorporatismul, se refera la negocieri de nivel sectorial între grupuri de interes si agentii guvernamentale sau regionale. Poate fi identificat si un microcorporatism implicând negocieri între firme si agentii guvernamentale sau autoritati locale (Cawson, 1986), precum si un corporatism al bunăstării (welfare corporatism) care, spre deosebire de celelalte trei forme, nu se centrează asupra politicii producției economice, ci asupra politicii furnizării serviciilor sociale (Williamson, 1989). în funcție de gradul de institutionalizare, distingem tari cu o organizare înalt, mediu sau scăzut corporatista. Refe- ritor la statele cu aranjamente institu- ționale neocorporatiste, în prima ca- tegorie sunt incluse în general tari precum Austria, Suedia si Olanda; în cea de-a doua întâlnim tari precum Germania, Danemarca si Marea Bri- tanie, în timp ce Franța, Italia, Spania si Portugalia sunt exemple de tari con- siderate a avea un nivel redus de in- 217 Costuri administrative asociate programelor sociale stitutionalizare a neocorporatismului. JCosima Rughinisk Vezi si: neocorporatism; grupuri de interes; statul bunăstării Bibliografie selectiva: Cawson (1986); Esping-Andersen (1999); Hicks (1999); Manoilesco (1934); Olson (1982); Schmitter (1974); Wiarda (1987); Williamson (1989) Costuri administrative asociate programelor sociale Costurile administrative, în contextul politicilor sociale, se refera la costurile de administrare a programelor, deci la acea parte a fondurilor ce nu se concretizează în suport direct (beneficii sau servicii) către populație, ci are ca scop menținerea infrastructurii acesto- ra. Beneficiile de tip categorial-univer- salist au avantajul de a fi mai ieftine din punct de vedere administrativ, identifi- carea populatiei-tinta, cât si transfe- rurile realizându-se în baza unor criterii clare, ce nu presupun analizarea cazurilor individuale în termeni de veni- turi, bunuri, condiții de viata si nici utilizarea unui sistem expert, i.e. asis- tenta sociala, pentru identificarea ne- voilor individuale. Spre deosebire de acestea, programele sociale înalt foca- lizate sunt asociate cu costuri admi- nistrative mai ridicate, în vederea unei cât mai bune identificări a populatiei- tinta si a realizării transferurilor în mod optim. Aceste costuri sunt legate, în fapt, de evitarea erorilor de incluziune în sistem a unor indivizi ce nu sunt în fapt eligibili, a erorilor de excludere sau de evitare a realizării unor plati în exces celor ce sunt eligibili. Adesea aceste programe înalt focalizate, baza- te pe testarea mijloacelor de trai, necesita utilizarea sistemului expert de asistenta sociala, având caracterul unei asistente sociale individualizate, ceea ce implica costuri de administrare mai ridicata. în alegerea unui anumit program so- cial, estimarea costurilor administrative este esențiala: un program social înalt focalizat, ce la prima vedere poate parea foarte eficient în raport cu anu- mite obiective sociale (e.g., reducerea sărăciei), poate presupune costuri ad- ministrative foarte ridicate, ce duc la costuri totale nefezabile sau compa- rative cu cele ale unor programe de tip categorial. Costurile administrative nu depind in- tegral de tipul programului vizat, ele depind, într-o măsură semnificativa, si de infrastructura instituționala si orga- nizationala existenta într-un context dat: de exemplu, costurile de admi- nistrare a unui beneficiu selectiv bazat pe testarea administrativa a veniturilor va fi mai costisitor într-un context în care controlul fiscal este scăzut (deci posibilitățile de verificare a declarațiilor individuale sunt reduse), tehnologia de prelucrare si evaluare a aplicațiilor este mai rudimentara, structurile organiza- tionale au o capacitate administrativa mai mica (resursele umane si mate- riale reduse) etc. O analiza a progra- melor focalizate aplicate în America Latina (Grosh, 1994) estimează costu- rile administrative asociate acestor programe ca variind între 4% si 29% din totalul costurilor programelor. Nu numai gradul de focalizare si infra- structura influențează costurile admi- nistrative ale unui program social. Acestea vor depinde si de nivelul beneficiului, de marimea populației 218 Costuri de aplicare careia i se adreseaza, de amploarea si nivelul de administrare a acestuia. Eficienta unui program nu este auto- mat garantata de costuri administrative scăzute. Eficienta unui program trebuie evaluata atât în raport cu costurile aso- ciate altor alternative (i.e. tipuri de pro- grame), deci în termenii costurilor de oportunitate, dar si în raport cu modul de alocare si administrare a acestora. Costuri administrative scăzute pot indica un program eficient, dar pot fi si un semn al lipsei de eficacitate, datorate scăderii acurateței focalizării. JLuana M. Popk Vezi si: beneficii selective; beneficii universalist-categoriale; eficienta administrativa; eficienta alocativa; focalizarea beneficiilor sociale; evaluarea programelor sociale Bibliografie selectiva: Grosh (1994); Pratt(1997) Costuri de aplicare C.a. se refera la acele costuri suporta- te de către individ, potențial beneficiar al unui program social, pentru revendi- carea unui anumit drept/beneficiu soci- al. Adesea aceste costuri sunt ignorate complet atunci când se proiectează structura instituționala si organizationa- la a unui program social, în parte si datorita vizibilității reduse a acestora, în parte datorita neconstientizarii efec- telor acestora asupra solicitantului. C.a. pot fi: - de timp. Timpul asociat procesului de solicitare-informare asupra ti- purilor de acte necesare, întocmirea aplicatiei/dosarului, deplasările până la oficiile responsabile, cozile pe care individul le face pentru elibera- rea diferitelor acte/depunerea dosarului; - de oportunitate. Aceste costuri se refera în special la ceea ce "pierde" individul prin investirea timpului sau în procesul de aplicare. De exem- plu, o persoana care este șomera, prin timpul alocat obținerii unui be- neficiu îsi reduce timpul de cautare activa a unui loc de munca; o per- soana cu venituri foarte reduse îsi va reduce din timpul alocat muncii în propria gospodărie, ceea ce poate duce la creșterea costurilor de întreținere a acesteia (în termeni de servicii prestate în gospodărie); - financiare. Costurile de transport asociate eliberării unor documente etc.; - sociale. Se refera la aspecte pre- cum stigmatizarea, demoralizarea individului. Costuri de aplicare mai ridicate sunt asociate cu programele de tip selectiv sau bazate pe testarea mijloacelor. Be- neficiile de tip categorial-universalist prezintă costuri mai scăzute pentru in- divid, iar costurile sociale de stigma- tizare sunt minimizate. Cu cât costurile de aplicare sunt mai ridicate cu atât probabilitatea de excludere a indivizilor eligibili este mai ridicata. în funcție de tipul programului si deci de categoriile carora li se adreseaza, dar si în funcție de tipul costurilor de aplicare pe care le presupune, excluziunea celor eligibili prin neaplicare poate lua o amploare mai mare sau mai redusa sau poate genera inegalități de acces, crescând inechitatea. Daca modul de informare a populației în raport cu programele existente este deficitar, accesul la informație va fi 279 Costuri de aplicare diferențiat astfel încât anumite categorii de populație vor fi dezavantajate - de exemplu, populația vârstnica, cea care nu citește ziarele, cei care nu știu sa citească, cei care nu au contacte cu autoritatile locale. în general, segmen- tul cel mai expus la lipsa de informare este segmentul cel mai sarac, adesea principalul beneficiar al programelor înalt focalizate. Daca aplicarea pentru un beneficiu necesita deplasarea în alt oraș decât cel de reședința, atunci costurile vor creste pentru cei care locuiesc mai departe de respectivul oraș si în spe- cial pentru cei din acele zone rurale izolate, cu infrastructura deficitara. Un segment pentru care distantele mari reprezintă costuri ridicate sunt cei cu venituri reduse si populația vârstnica. Stigmatizarea reprezintă adesea un cost foarte mare, unii dintre cei eligibili preferând sa nu aplice pentru a nu fi etichetati drept "sărăci", "leneși", "neputincioși" etc. Costurile de aplicare trebuie luate în considerare în mod special atunci când se proiectează un program de tip selectiv ce se adreseaza unei populatii sarace, pentru care timpul poate reprezenta o resursa utila si necesara în rezolvarea multor probleme, situația financiara nu permite accesul la servicii ce presupun costuri materiale chiar si minore, iar stigmatizarea poate reprezenta un impediment pentru cei ce încearcă sa depaseasca starea în care se afla. Adesea, creșterea costurilor de apli- care reprezintă o strategie adoptata de către cei ce administrează un program social, în vederea reducerii suplimen- tare a discrepantei dintre nevoi (număr de persoane eligibile) si capacitate financiara. Aceasta tehnica este ade- sea utilizata atunci când criteriile de selecție nu permit echilibrarea cererii (număr de persoane eligibile) si ofertei (buget existent). în unele cazuri, cei ce administrează programele încearcă sa rezolve aceasta problema crescând selectivitatea prin introducerea unor criterii suplimentare; în cazurile în care aceasta strategie nu este posibila sau suficienta, creșterea costurilor de apli- care pare o soluție realista. Astfel, pro- cesul de selecție este dublat de un proces de autoselectie. Autoselectia poate avea consecințe pozitive pentru focalizare, prin "trierea" celor real în nevoie de cei aflati în situatii mai puțin critice. De exemplu, un individ care este formal înregistrat ca șomer si nu beneficiază de venituri legale de pe plata muncii va fi tentat sa aplice pentru un beneficiu social cât timp costurile de aplicare vor fi acceptabile. Daca acest individ desfasoara o acti- vitate pe piața neagra, obținând veni- turi ilegale si nedeclarate, atunci cos- turile ridicate de aplicare îl obliga sa aleaga între un venit mic (din beneficii sociale) si un venit mai ridicat, dar nesigur, din economia informala. Creș- terea costurilor de aplicare poate însă avea efecte discriminatorii în raport cu anumite categorii de populație eligibile: de exemplu, persoanele vârstnice vor fi dezavantajate de costuri materializate în statul la coada, deplasări multiple în vederea obținerii unor acte necesare, în timp ce șomerii vor fi dezavantajati daca timpul necesar aplicării si obți- nerii beneficiului va intra în "concu- renta" cu cautarea unui loc de munca, în unele cazuri, creșterea costurilor de aplicare - ce poate lua forma condițio- nării unui beneficiu de prestarea unei 220 Creditarea angajării munci în favoarea comunității (acolo unde este cazul, deci pentru persoane apte de munca, șomere si fara copii mici în întreținere) - este justificata prin evitarea sau nefavorizarea creării unei dependente a celui eligibil de beneficii sociale, deci de descurajare a pasivi- tății. ^Luana M. Popk Vezi si: beneficii selective; construcția sociala a beneficiarului; echitate orizontala; organizatii ale administrației publice Bibliografie selectiva: Lipsky (1980) Creditarea angajarii C.a. este o forma de finanțare a anga- jarii, constând în facilitati de creditare acordate agentilor economici care an- gajeaza persoane fara loc de munca, în unele cazuri, acordarea acestor facilitati este condiționată de un număr minim de angajari din rândul șomerilor sau de crearea de noi locuri de munca, iar alteori de lipsa concedierilor în pro- fesii similare o perioada premergătoare determinata (6-12 luni). Uneori c.a. este combinata cu subvenționarea angajarii, optându-se pentru una sau alta dintre masuri în funcție de condițiile concrete (e.g., Republica Ceha). Adesea este asociata creării directe de locuri de munca. O forma a acestui tip de măsură este cea a facilitatilor de creditare acordate șomerilor care vor sa înceapa o afa- cere pe cont propriu, pe baza unui pro- iect antreprenorial, care sa garanteze angajarea solicitantului pe o perioada minim determinata. Facilitățile constau în acordarea unei sume de start (sau rambursarea acesteia, integral sau parțial), acoperirea costurilor ocazio- nate de necesitatea unei pregătiri spe- cifice legate de pornirea unei afaceri, exceptarea de la plata contribuțiilor de asigurări sociale pe o durata determi- nata (cel mult 1 an). Suma de start este echivalentul ajutorului de șomaj de care acesta beneficiază sau o cota procentuala din acesta pe 6 luni. Acest tip de măsură adresata șomerilor pentru începerea unei activitati antre- prenoriale a fost preluat de toate tarile fost comuniste. Cea mai larga răs- pândire a avut-o în Republica Ceha, care a si cunoscut o explozie a între- prinderilor mici si mijlocii la începutul anilor ‘90. în Bulgaria, prezentarea unui proiect antreprenorial de către șomer îi putea aduce acestuia un suport finan- ciar din partea statului egal cu suma integrala care I se cuvenea acestuia pe întreaga perioada de șomaj. După 1992, prezenta unui al doilea șomer în familia inițiatorului proiectului antrepre- norial aducea cu sine dreptul de a primi suplimentar echivalentul a 5 salarii minime. în Ungaria, ajutorul financiar la care șomerul are dreptul este o suma echivalenta cu ajutorul de șomaj la care acesta are dreptul pe 6 luni sau rambursarea a 50% din cos- turile de înființare sau 50% din costu- rile de training necesitate de dezvol- tarea acestui plan antreprenorial sau rambursarea asigurărilor sociale ce-i revin pe maxim 1 an. în România, acest tip de măsură a fost reglementata în 1994 si se adresa întreprinderilor mici si mijlocii, cu con- diția ca acestea sa angajeze șomeri pe cel puțin 50% din locurile de munca nou create. în cazul desfacerii contrac- tului de munca în mai puțin de 2 ani de la angajare, pentru un salariat pro- venind din rândul șomerilor, angaja- 221 Creditarea angajării torul trebuie sa angajeze în loc un alt șomer. în cazul nerespectarii procentu- lui minim de șomeri angajati, angajato- rul pierde dreptul de a primi credit si plătește penalitati în suma egala cu creditul acordat. Creditul se poate primi pentru aprovizionarea producției si desfacerii sau pentru investitii. în cazul investiției, creditul acopera cel mult 75% din aceasta. Excepție fac socie- tățile nou înființate de către șomeri, în care creditul poate acoperi până la 90% din investiție. Termenul de creditare este de 1 an, respectiv un an si jumătate în cazul investiției. O alta forma de sprijin acordat în ve- derea dezvoltării unei afaceri este con- sultanta în afaceri, care vine în sprijinul celor care încearcă sa dezvolte o ac- tivitate pe cont propriu, fie sub forma sprijinului acordat pentru înființarea firmei, fie sub forma incubatoarelor de afaceri. Acestea urmăresc sa susțină dezvoltarea întreprinderii într-o prima faza prin asigurarea unui mediu eco- nomic stabil, punând la dispoziția mi- cilor întreprinzători, pentru o perioada delimitată, mijloacele logistice nece- sare (sediu - eventual în incinta unei întreprinderi, servicii de comunicare gratuite), un microclimat economic care sa faciliteze aprovizionarea si desfacerea producției, ca si servicii de consiliere. Plățile compensatorii acordate sala- riatilor disponibilizati din sectoarele supuse restructurării (1997-2000) au fost proiectate si sa permită susținerea financiara a activitatii antreprenoriale, motiv pentru care acestea s-au plătit integral o data cu desfacerea contractului de munca. Ulterior, acestea au fost făcute lunar, eșalonat până la acoperirea integrala a sumei cuvenite. S-a pastrat totuși posibilitatea platii integrale doar în cazul în care șomerul prezenta un proiect de afaceri, solicitând sprijin pentru a-l pune în practica. O data cu sprijinul financiar, șomerul putea primi si consultanta economica pentru a pune planul în aplicare. O forma speciala a ereditarii angajarii în România, constituita ca o forma mixta de protecție activa a șomerilor si de ajutor pentru familiile cu venituri foarte reduse, este microcreditul. Aceasta forma de creditare a fost adoptata în 1999, împreuna cu alocația de solidaritate pentru familii cu venituri mici (măsură tranzitorie), ca o modali- tate de ajutor activ a familiilor cu veni- turi reduse. Aceste microcredite sunt acordate din fondul național de solida- ritate, înființat în 1999 si constituit prin aplicarea unor taxe speciale asupra câștigurilor obținute din jocuri de noroc sau tip loto. Aceste credite au fost proiectate inițial pentru a fi rambursate integral, însă fara dobânda, în termen de cinci ani de la demararea afacerii, în toamna anului 2000, Ministerul Muncii si Protecției Sociale, responsa- bil de aplicarea acestui program, a semnat un contract cadru de adminis- trare a fondului destinat microcreditarii cu Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) si Fundația pentru Asistenta întreprinzătorilor din Româ- nia (FAIR). Proiectele de afacere sunt evaluate astfel de către FAIR, urmând ca situația sociala a solicitantilor sa fie evaluata, pe baza de anchete sociale, de către Direcțiile Județene de Munca si Protecție Sociala. Valoarea maxima a unui microcredit a fost stabilit la 10.000 de euro, iar perioada de 222 Creștin-democrația rambursare a creditului scurtata la trei ani. JSimona lliek Vezi si: piața muncii; politici active; subvenționarea angajarii Bibliografie selectiva: Godfrey si Richards (1995); FIMAN (1997a) Crestin-democratia Crestin-democratia este principala ex- presie a corporatismului modern, fiind conceputa ca o cale de mijloc între social-democratie si liberalism. Fara a avea amploarea acestor doua ideolo- gii, crestin-democratia s-a impus cu relativ succes în lumea politica si ideo- logica a Europei de Vest, propunând soluții si modele proprii de dezvoltare a statului si de furnizare a bunăstării. Pentru democrația creștina, statul tre- buie clădit pe temelia respectării valorilor creștine (cu precădere a iubirii de semeni), a persoanei ca membru al comunității, a principiilor ierarhiei si subsidiaritatii. în centrul doctrinei sta persoana, privita ca membru al comu- nității din care face parte. Statul ur- mează a interveni în ajutorul indivizilor doar atunci când dau greș familia, biserica, rețelele sociale în care sunt prinși sau comunitatea locala. Solida- ritatea este astfel legata de status, perpetuând o societate structurata pe clase. Crestin-democratia preia viziu- nea liberala a neinterventionismului economic, cu amendamentul ca statul trebuie sa fie proprietarul sectoarelor cheie ale economiei. Piața rămâne principalul furnizor al bunăstării, dispă- rând însă obsesia liberala a eficientei, ceea ce permite cheltuieli publice mai ridicate. Cheia politicilor sociale crestin-demo- crate este integrarea individului în so- cietate prin apartenența la grupuri so- ciale bine definite. Goodin, Headey, Muufels si Driven (1999, p. 253) merg mai departe în a sugera ca la baza proiectului crestin-democrat (si corpo- rali st-con se rvator, la modul cel mai general) sta „integrarea indivizilor în gospodarii prin căsătorie si a gospo- dăriilor în economie, prin munca sala- rizata a capului gospodăriei. Prin inte- grarea sociala puternica pe ambele aceste fronturi, regimul corporatist spera sa atinga scopul final al unei ordini sociale si economice stabile". Coeziunea sociala se constituie astfel ca valoare fundamentala a crestin-de- mocratiei, sistemul ideologic fiind pre- cizat suplimentar de principiile solidari- tății sociale în cadrul grupurilor/comu- nitatii de apartenența si de cel al sub- sidiaritatii. Accentuarea valorilor creș- tine servește drept principiu organiza- tor pentru o societate ordonata, pre- dictibila, funcționând după mecanisme cunoscute, fara dubii, de toti membrii sai. Bunăstarea este garantata prin stabi- litate si ordine, ceea ce implica imediat un venit stabil, indiferent de nivelul sau, si integrarea într-o rețea extinsa de schimburi intra si intergospodarii care previne intrarea în sărăcie. Astfel, serviciile de securitate sociala au mai degraba un rol rezidual, la fel ca în cazul ideologiei liberale. Pentru a asigura însă stabilitatea veniturilor pre si posttransfer, statul crestin-democrat este unul puternic implicat în economie ca proprietar important în unele sectoare productive si comerciale cheie. Este preluata astfel o parte din doctrina interventionista propusa de social-democratie. 223 Critici la adresa statului bunăstării De altfel, doctrina economica a crestin- democratiei cauta sa îmbine cele doua ideologii dominante pe plan mondial: liberalismul si social-democratia. Este propusa astfel o economie sociala de piața, expresie a cooperării dintre toate grupurile sociale implicate în procesele de producție, distribuție si redistributie. Asa cum o sugerează enciclicele papale, „demnitatea" muncii este cea care impune respect, fiind singura care poate duce la crearea bogăției. La rândul ei, doar cooperarea poate garanta utilizarea optimala a resurselor si funcționarea diviziunii muncii. De aici apariția pactelor tripar- tite patronat-guvern-sindicate si luarea deciziilor mai degraba ca expresie unanima a voinței societății decât ca urmare a opțiunii majorității. în acest fel, nici un grup nu rămâne practic în afara societății, beneficiind în urma profitului comun. Criticile aduse cres- tin-democratiei si corporatismului vi- zează adesea tocmai acest aspect, invocând faptul ca vor exista mereu membri „nenorocoși" ai comunității care nu vor fi bine integrati în nici unul din grupurile centrale ale societății si nu vor reuși sa beneficieze în urma profitului comun, de la a carul redistri- buire vor fi practic excluși prin margi- nalitatea lor (vezi Goodin et al., 1999, p. 53-54). Politicile sociale promovate de crestin- democratie vizeaza în primul rând inte- grarea individului în societate, atât în grupuri profesionale, cât mai ales în familie si comunitatea locala. în al doilea rând, statul cauta sa se asigure ca grupurile sociale îsi poarta singure de grija (Goodin et al., 1999, p. 54). Pentru opțiunea crestin-democrata, asigurările sunt concepute în principal ca sisteme ale grupurilor profesionale, fie ca este vorba de pensii, șomaj sau asigurări de sanatate. Asistenta socia- la cade în grija comunității locale, a familiei, bisericii, asociațiilor de ca- ritate, organizațiilor neguvernamentale etc., furnizarea unei bunastari minime fiind reglata de către principiul subsi- diaritatii (responsabilitatea cade în sar- cina celui aflat cel mai aproape de cei în nevoie). în plus, data fiind impor- tanta fundamentala acordata integrării sociale si familiei, majoritatea bene- ficiilor sociale sunt destinate acesteia. La rândul ei, educația este furnizata deopotrivă de către autoritatea locala, organizațiile private si confesionale. în fine, accentul pus pe comunitatea locala si pe integrarea individului în comunitate conduce în mod firesc la descentralizare. ^Bogdan Voicuk Vezi si: ideologie; liberalismul; social- democratia; corporatism; subsidiaritate Bibliografie selectiva: Caldera (1992); Goodin, Headey, Muufels si Driven (1999) Critici la adresa statului bunăstării Termenul desemnează o serie de po- ziții critice adoptate de diverși autori prin prisma diferitelor orientări ideolo- gice. Păstrând opțiunea făcută în acest dicționar pentru clasificarea ide- ologiilor (liberalism, social-democra- tie, crestin-democratie, marxism, fe- minism, ecologism), vor fi prezentate în continuare pozițiile critice adoptate de către autori aparținând liberalis- mului, marxismului, feminismului si ecologismului. 224 Critici la adresa statului bunăstării Critici liberale fata de statul bunăstării Atât liberalismul clasic (prin acesta întelegându-se bazele gândirii libe- rale), cât si noua dreapta (i.e. neoli- beralismul anilor 70) adopta o poziție critica puternica la adresa statului bunăstării si a politicilor sociale pro- movate în cadrul acestuia. Poziția cri- tica a autorilor liberali îsi gaseste justi- ficare în diferența valorilor care stau la baza doctrinei liberale si la cea a statului bunăstării. în timp ce libe- ralismul considera drept valoare fun- damentala libertatea, statul bunăstării postbelic occidental se sprijină pe va- lori specifice social-democratiei, pre- cum solidaritatea sociala si egalitatea, însă pentru liberalism, egalitatea sociala reprezintă o amenințare la adresa libertății individuale, asa cum arata Hayek (1997). Din perspectiva liberala, statul bună- stării se bazeaza pe o concepție gre- șita asupra dreptății, drepturilor sociale si nevoilor (George, Wilding, 1994). Astfel, sunt subliniate numai drepturile cetățenilor, nu si datoriile pe care le au aceștia fata de societate, fapt care conduce la scăderea nivelului de res- ponsabilitate individuala în rândul cetă- țenilor. în plus, stabilirea unor nevoi de baza a căror satisfacere trebuie sa fie asigurata pentru toti membrii societății pornește de la permisa ca toti membrii societății au aceleași nevoi care trebuie sa fie satisfăcute prin aceleași mijloace si la același nivel. Neoliberalii resping si ideea de drepturi sociale si drepturi la bunăstare, considerând ca exista o distincție clara între drepturi politice si cetatenesti si dreptul la bunăstare, arata Pratt (1998). în timp ce primele sunt categorice si absolute, dreptul la bunăstare se bazeaza pe necesitatea satisfacerii unor nevoi stabilite arbitrar de birocrati. De asemenea, liberalii resping ideea de justiție sociala pe care se sprijină politicile sociale promovate în cadrul statului bunăstării, din doua motive: pentru ca presupune impunerea unui criteriu arbitrar în evaluare, criteriu care se afla în afara mecanismelor pieței, si deoarece absenta unui criteriu agreat de întreaga societate va genera o competiție pentru resurse egoista si distructiva între diverse grupuri din societate (Pratt, 1998). în plus, liberalii arata ca în economia de piața nu poate fi vorba de justiție sau injustiție, termenul de dreptate sau justiție putând fi aplicat proceselor si procedurilor, nu si rezultatelor. O alta critica vizeaza credința care sta la baza politicilor statului bunăstării, conform careia orice rau istoric care lovește flinta umana (sărăcie, șomaj, boala) are o rezolvare, fiind elaborate politici pentru fiecare din problemele sociale identificate (Geroge, Wilding, 1994). Acest interes crescut pentru problemele sociale duce la neglijarea celor economice. Adeptii noii drepte arata ca dezvoltarea postbelica a statului bunăstării s-a bazat pe premisa falsa ca sistemul de producție si distribuție din timpul războiului poate continua si în timp de pace. Aceasta a dus la elaborarea a doua idei false: daca existenta unui scop comun este capabila în timp de război, atunci ea este posibila si în timp de pace; daca guvernul a planificat cu succes războiul, atunci el va planifica cu succes si pacea (George, Wilding, 1994). 225 Critici la adresa statului bunăstării Din perspectiva liberala, statul bună- stării reprezintă o amenințare la adresa libertății individuale, care constituie va- loarea suprema a acestei ideologii. Li- bertatea individuala este îngrădită da- torita extinderii excesive a puterii sta- tului si datorita faptului ca oferirea de servicii sociale de către un unic fur- nizor, statul, limitează drastic posibili- tatea de alegere a cetățenilor. în plus, egalitarismul propus de statul bunăstă- rii este dependent de coerciție pentru ca, afirma liberalii, redistribuirea este în mod obligatoriu coercitiva. O alta critica se leaga de gradul de eficienta a statului bunăstării (George, Wilding, 1994). Pentru ca este singurul furnizor de servicii sociale, statul cre- ează un monopol în domeniu, care, în lipsa concurentei, oferă servicii de ca- litate scăzută. în plus, angajatii acestor servicii dispun de puteri discreționare si produc supraoferta de servicii, fapt care duce la cheltuieli suplimentare care nu sunt utile, dar care cresc opor- tunitățile de angajare pentru cei din clasa de mijloc. Astfel, de oportunitățile oferite de existenta statului bunăstării profita mai mult membrii clasei de mijloc. De asemenea, oferirea de ser- vicii universale face ca, de multe ori, acestea sa se îndrepte către cei care nu au nevoie de ele, ceea ce conduce la risipirea de resurse. însă criticile principale aduse de libera- lism se centrează pe efectele pe care le are statul bunăstării asupra sferei economice si a celei sociale (George, Wilding, 1994; George, Page, 1995a). în domeniul economic, statul bunăstării împiedica funcționarea normala a pie- ței libere, care reprezintă, din perspec- tiva liberala, singurul furnizor autentic de bunăstare. în plus, cheltuielile publice crescute necesita ridicarea excesiva a taxelor si impozitelor, ceea ce conduce, pe de o parte, la scăderea dorinței de a munci si descurajează asumarea riscului, iar pe de alta parte, duce la scăderea investițiilor si, implicit, la scăderea productivității. De asemenea, arata liberalii, creșterea excesiva a cheltuielilor publice pune guvernul în incapacitatea de a le susține din resursele proprii si conduce la împrumuturi, ceea ce determina apariția si creșterea inflației (Pratt, 1998). Extinderea foarte mare a sectorului public implica si ocuparea unui număr foarte mare de indivizi în sectorul de stat, fapt care conduce la scăderea ofertei de forța de munca pentru sectorul privat al economiei si, pe de alta parte, la apariția unor sindicate foarte puternice. Si în plan social, statul bunăstării are o serie de efecte negative, din punct de vedere liberal, pe care le sintetizează George si Wilding. în primul rând, asu- marea unui rol crescut din partea sta- tului în ceea ce privește asigurarea bunăstării cetățenilor duce la scăderea responsabilității individuale si sociale pentru asigurarea bunăstării. în acest context, cetățenii vor aștepta de la stat rezolvarea tuturor problemelor cu care se confrunta atât ei ca indivizi, cât si comunitatea în care trăiesc si vor transfera toata responsabilitatea insti- tuțiilor abilitate cu rezolvarea proble- melor, inițiativa personala fiind redusa. Acest fapt conduce la apariția unei culturi a dependentei în care indivizii asteapta totul de la stat, fara sa mai fie capabili sa iasa din starea în care se afla. Aceasta scădere a responsa- bilității are efecte si asupra vieții de familie, părinții transferând instituțiilor 226 Critici la adresa statului bunăstării statului sarcinile de educare si îngrijire a copiilor. Pe de alta parte, oferirea de beneficii generoase pentru familiile mo- noparentale conduce la creșterea nu- mărului acestui tip de familii si la creșterea uniunilor consensuale. De asemenea, implicarea excesiva a sta- tului în furnizarea bunăstării duce la scăderea rolului unor instituții implicate tradițional în furnizarea bunăstării, cum ar fi familia, comunitatea locala, bise- rica. O ultima critica liberala pe care o pre- zintă George si Wilding (1994) vizeaza sfera vieții politice. în contextul statului bunăstării, statul îsi asuma un număr foarte mare de responsabilități, asu- mându-si chiar rezolvarea unor proble- me pentru care nu se poate găsi so- luție, cum ar fi eradicarea sărăciei, a șomajului, ceea ce conduce la un eșec inevitabil si la scăderea autoritatii si legitimității guvernului. Critici marxiste ale statului bunăstării Autorii care aparțin scolii de gândire marxiste au văzut totdeauna statul bunăstării ca pe „un sistem social contradictoriu, fiind «bun» si «rau» în același timp, lărgind si limitând inte- resele clasei muncitoare, protejând si subminând supraviețuirea sistemului capitalist" (George, Wilding, 1994, p. 119). Din punct de vedere marxist, statul bunăstării este o „formațiune sociala contradictorie" (p. 114) care face o serie de concesii clasei munci- toare, dar oferă, în același timp, pro- tecție si suport pentru capitaliști. Apariția statului bunăstării este legata de către marxiști de capitalism si de nevoia de rezolvare a problemelor ge- nerate de structura si funcționarea ca- pitalismului. Lavalette (1998) identifica patru tendințe de criza sociala pe care le generează, conform marxismului, capitalismul si pe care statul bunăstării încearcă sa le rezolve. Aceste patru tendințe sunt: condițiile existentei sociale (condițiile de viata, de sanatate etc.), problema pentru rezolvarea că- reia sunt elaborate politici de comba- tere a sărăciei, destinate sa asigure un trai decent pentru toti membrii so- cietății; tendințe legate de reproduce- rea forței de munca, pentru care sunt elaborate politici destinate ocrotirii fa- miliei si copiilor; tendințe legate de inovația tehnologica, procesul muncii si cel de diviziune a muncii pentru care sunt elaborate politici destinate sa re- glementeze plata muncii si calificarea forței de munca; probleme legate de controlul, ordinea si armonia sociala, pentru rezolvarea carora au fost elabo- rate politici destinate menținerii ordinii publice si controlului social. Marxiștii afirma ca reformele care stau la baza statului bunăstării au fost adoptate sub presiunea clasei munci- toare, dar si pentru îmbunatatirea profi- tabilității si creșterea legitimității siste- mului capitalist (George, Page, 1995b). Astfel, acestea oferă mai mult profit capitaliștilor decât clasei muncitoare, întărind mai degraba decât subminând capitalismul. Asa cum arata Lavalette (1998), pentru autorii marxiști, politicile sociale promovate în cadrul statului bunăstării îi ajuta pe capitaliștii indi- viduali în menținerea si reproducerea forței de munca, ajutându-i sa o faca în mod eficient. Ginsburg (apud. George, Wilding, 1994) considera ca sistemul de secu- ritate sociala urmărește reproducerea relațiilor sociale capitaliste. 227 Critici la adresa statului bunăstării O alta critica se refera la faptul ca cei care profita mai mult de pe urma sta- tului bunăstării nu sunt membrii clasei muncitoare, ci cei ai clasei de mijloc. Pentru aceștia, statul bunăstării oferă un număr crescut de locuri de munca, tot ei sunt cei care profita de pe urma facilitatilor oferite de sistemul educațio- nal, deoarece copiii clasei muncitoare părăsesc acest sistem timpuriu. Deci masurile promovate nu sunt de natura sa îi favorizeze pe membrii clasei mun- citoare. Doi autori care se încadrează în ideo- logia marxista, O’Connor si Offe, aduc în dezbatere problemele crizei cu care se confrunta statul bunăstării contem- poran. O’Connor (1973) vorbește des- pre criza fiscala cu care se confrunta acesta. Autorul arata ca statul capitalist trebuie sa îndeplinească doua funcții contradictorii: funcția de sprijinire a acumulării de capital si cea de legiti- mare a relațiilor sociale, astfel ca statul capitalist trebuie sa furnizeze bunuri si servicii care sa ajute la creșterea pro- fitabilității si la acceptarea sociala a sistemului. Nu poate sa neglijeze nici una dintre aceste funcții, pentru ca ne- glijarea primeia duce la scăderea pro- fitabilității si la stoparea creșterii eco- nomice, iar neglijarea celei de-a doua afecteaza imaginea publica a siste- mului social. Deci cheltuielile publice sunt necesare în vederea supraviețuirii sistemului capitalist. Criza fiscala este generata de cerința din ce în ce mai mare de servicii oferite de stat, pe de o parte, si de refuzul de a plati taxe si impozite, pe de alta parte. Offe (1984) arata ca statul bunăstării furnizează servicii pentru clasa munci- toare, dar nu reduce inegalitatea, ocu- pându-se mai degraba de efectele pro- blemelor, nu de cauzele acestora. Au- torul vorbește de o criza care se pro- duce la trei niveluri: criza fiscala, da- torata faptului ca input-urile fiscale de care are nevoie sistemul depasesc ca- pacitatea economiei de a furniza re- surse; criza administrativa, care apare pentru ca serviciile furnizate de statul bunăstării nu sunt eficiente în ceea ce privește cerințele si expectatiile norma- tive; criza de legitimare, produsa de erodarea loialității maselor fata de sistem, cauzata de efectele crizelor fiscale si administrative. Critici feministe ale statului bunăstării Criticile feministe la adresa statului bunăstării se centrează în principal pe doua teme, arata Woodward (1998): prima tema vizeaza ignorarea naturii de gen a practicilor si instituțiilor si asumarea neutralitatii fata de gen în cadrul societății; cea de-a doua tema se refera la faptul ca subiecte de mare importanta pentru femei au fost margi- nalizate sau excluse de pe agenda po- litica. Astfel, în analiza statului bună- stării, feminismul acorda o mare impor- tanta structurii patriarhale a acestuia si modurilor diferite în care femeile si barbatii au fost încorporați în roluri de cetateni. Dincolo însă de aceste puncte co- mune, nu se poate afirma ca exista o atitudine unitara în rândul feminismului cu privire la statul bunăstării. Atitudinea autoarelor fata de acesta diferă în funcție de tipul de feminism la care acestea sunt afiliate. George si Wilding (1994) indica faptul ca, pentru femi- nismul liberal, statul bunăstării oferă posibilitatea si locul pentru extinderea drepturilor sociale si economice ale femeilor si poate fi folosit de acestea 228 Critici la adresa statului bunăstării pentru reducerea inegalităților. în schimb, feminismul socialist are rolul de a menține modelul de familie funcțional pentru capitalism, păstrând puterea si privilegiile bărbaților. Femi- nismul radical considera ca statul bunăstării s-a dezvoltat pentru a conserva modelul relațiilor de gen care asigura dominanta masculina. Pentru feminismul negru, acesta reprezintă o parte a aparatului de control social si de gen al statului masculin, rasist. George si Wilding (1994) sintetizează criticile feministe aduse statului bună- stării. Un prim aspect critic se refera la faptul ca acesta nu ia în seama nevoile femeilor cu privire la necesitatea asi- gurării unui venit garantat independent de cel al soțului si nevoile speciale ale femeilor de asigurare a reconcilierii dintre munca si viata de familie. De asemenea, feminismul considera ca statul bunăstării reprezintă o forța a controlului social, deoarece politicile sociale promovate funcționează pentru a întări formele tradiționale de familie si rolurile de gen. Un exemplu în acest sens îl constituie politicile care promo- vează îngrijirea comunitara si care for- țează femeile sa joace un rol în sfera domestica. O alta critica vizeaza eșecul în asigu- rarea egalitatii de gen în societate. Au- toarele feministe arata ca, deși legis- lația adoptata este buna în intenții, în practica aceasta nu le protejează pe femei. în plus, statul bunăstării conti- nua sa acorde mai mare importanta muncii salariate, plătite, decât celei domestice, neplatite. De asemenea, segregarea în angajare, promovata în multe cazuri de statul bunăstării, conduce inevitabil la inegalitate de venituri între femei si barbati. Criticile feministe arata ca, deși statul bunăstării oferă femeilor multiple posi- bilități de angajare, crescându-le astfel independenta, acest fapt are o serie de consecințe negative. Angajarea femei- lor prioritar în sectorul public duce la institutionalizarea segregării pe piața muncii, conduce la venituri inegale între femei si barbati. în plus, acest fapt conduce si la institutionalizarea muncii cu jumătate de norma pentru femei, ceea ce generează o insecu- ritate crescută a slujbelor si asigurări sociale inadecvate. Un ultim aspect critic relevat de cei doi autori se refera la faptul ca feminismul considera ca politicile adresate femeilor sunt elaborate tot de către barbati. Din acest motiv, aceste politici esueaza în a rezolva problemele femeilor si uneori acestea oferă mai multe beneficii bărbaților decât femeilor. Critici ecologiste la adresa statului bunăstării Principalul punct de contradicție între ecologism si ideile care stau la baza statului bunăstării consta în atitudinea diferita fata de creșterea economica si cea a consumului. în timp ce dezvol- tarea satului bunăstării s-a sprijinit pe ideea creșterii economice infinite, chiar si formele cele mai slabe ale ideologiei ecologiste condamna aceasta idee. Pentru ecologisti, ratele ridicate de creștere economica reprezintă o ame- nințare la adresa planetei, arata Geor- ge si Page (1995c), pentru ca: consu- ma rezervele planetei, metodele ac- tuale de producție poluează direct sau indirect mediul, exploatarea excesiva a planetei a condus la dispariția multor specii de plante si animale. în plus, Gorz (1987) considera statul bunăstării din tarile vest-europene ras- 229 Criza statului bunăstării punsul eșuat la criza experimentata de regimurile economice si politice. Conform autorului, dezvoltarea furnizării bunăstării constituie un indicator al adâncirii crizei regimurilor respective si o încercare de a le susține legitimitatea. Un punct comun între critica adusa de ecologisti, prin intermediul lui Gorz (1987), si cea liberala consta în reproșul adus statului bunăstării de a submina autonomia individuala si de a genera dependenta fata de stat. Reducerea autonomiei individuale vine în contradicție cu ideile ecologiste cu privire la natura umana, care accentuează valorile individuale si autonomia (Vincent, 1995). O alta critica se leaga de utilizarea tehnologiilor de vârf, mai ales în dome- niul medicinii, care sunt foarte costi- sitoare, implicând consumul de resur- se, si pot polua puternic mediul. Eco- logistii considera metodele utilizate de medicina moderna ca o amenințare la adresa autonomiei individuale, deoa- rece promovează dependenta pacien- tilor de specialiști. O alta critica vizeaza caracterul pronunțat antropocentric al societăților în cadrul carora s-a dezvoltat statul bunăstării. Astfel, deși în aceste societăți exista o legislație care protejează mediul, accentul cade pe apararea intereselor lumii umane, si nu pe protejarea în egala măsură a lumii non-umane, ale cărei interese sunt subordonate celor umane. Ecologisti! considera statul bunăstării ca fiind preocupat de simptome, si nu de cauzele problemelor sociale (apud George si Wilding, 1999). Probleme precum crima, boala, șomajul îsi au originea în societatea industriala, iar rezolvarea lor consta în schimbarea ra- dicala a societății. De asemenea, eco- logistii considera ca serviciile sociale oferite de statul bunăstării presupun costuri crescute ce pot fi acoperite prin creșterea economica, respinsa de aceasta ideologie. O alta critica se refera la faptul ca statul bunăstării promovează unitati organizatorice mari, cum ar fi orașele mari, fabricile, spitalele, școlile, deoarece aceste unitati mari tind sa devină birocratice, inhiba participarea individuala si mistifica luarea deciziei în furnizarea serviciilor sociale. JMalina Voicuk Vezi si: statul bunăstării; ideologie; justiție sociala; liberalismul; socialismul; feminismul; ecologismul Criza statului bunăstării Vezi statul bunăstării Curba Lorenz Vezi inegalitate Cvasi-piete Vezi noul management public 230 Deconcentrarea serviciilor de sănătate D Decomodificare Vezi modele de politici sociale Deconcentrare Vezi descentralizare; deconcentrarea serviciilor de sanatate; delegarea serviciilor de sanatate; descentrali- zarea serviciilor de sanatate Deconcentrarea serviciilor de sanatate Acest termen se refera la un transfer parțial al autoritatii administrative cen- trale către biroul local al unui minister (în cazul României, Ministerul Sănă- tății). în cazul deconcentrarii poate fi un transfer parțial al puterii, în timp ce res- ponsabilitatea reala continua sa ră- mână la persoana sau instituția înves- tită prin lege cu prerogativele în cauza (adica Ministerul Sanatatii). Instituția în cauza poate sa restrângă în orice mo- ment prerogativele transferate autori- tatii locale (Rodinelli, 1987). Uneori, deconcentrarea este mai degraba transferul muncii de la nivelul central ministerial al guvernului la propriul per- sonal situat în birouri din afara capi- talei, fara transferarea autoritatii de a lua decizii sau de-a avea libertate în îndeplinirea lor. Din punctul de vedere al Ministerului Sanatatii, aceasta forma implica înființarea unor autoritati locale de sanatate (Directii de Sanatate Publica, în Romania), cu funcții bine definite si cu o anumita autonomie, asa încât angajatii sanatatii la acest nivel sa rezolve problemele locale fara un acord permanent de la nivelul central, ministerial. Pot exista doua tipuri diferite de autoritati locale deconcentrate: a) structura "verticala" sau "adminis- trația locala neintegrata"; b) administrația locala "integrata" sau "prefectoriala" (Smith, 1979). în cazul asa-numitei structuri "verticale", fiecare angajat este responsabil fata de ministerul de care aparține. în aceasta situație, personalul local al structurilor centrale si personalul admi- nistrativ local operează independent unul de celalalt. Ambele grupe de ofi- ciali sunt responsabile în fata autori- tăților centrale, dar ele nu au putere oficiala unul asupra celuilalt, iar coor- donarea se face informai. Totuși, în unele tari au fost create structuri de coordonare locala, cu scopul de a îm- piedica organizațiile locale sa-si ignore activitatile de la același nivel. în plus fata de reprezentanti ai administrației locale, aceste comitete au printre membrii lor politicieni, membri ai par- lamentului etc. Uneori sunt acordate bugete speciale comitetelor locale, ca o măsură pentru rezolvarea nevoilor locale. Totuși, de obicei, aceste comi- tete au numai o funcție consultativa, de obicei, fiecare agenție "tehnica" ope- rând în concordanta cu liniile de acți- une pregătite de supervizorii centrali (Rodinelli, 1987). în cazul tipului "integrat" sau "prefecto- rial", reprezentantul local al adminis- trației centrale (de ex., prefectul sau 237 Delegarea serviciilor de sănătate guvernatorul) este însărcinat cu toate funcțiile administrative dintr-un anumit teritoriu, dar acesta este răspunzător, la rândul sau, fata de un organism central (Ministerul de Interne sau Ministerul Administrației Locale). Deși personalul local poate fi angajat, plătit, instruit, promovat si transferat de către ministerul local, funcționarii sau personalul local actioneaza ca personal tehnic pentru prefect si sunt responsabili în fata acestuia pentru modalitatea în care rezolva problemele locale, în timp ce ministerul exercita doar o supervizare tehnica. Ei primesc de la miniștrii de care aparțin doar instrucțiuni legate de probleme tehnice si de politica generala (Furnis, 1974). Deconcentrarea în sectorul de sana- tate implica crearea unor niveluri supli- mentare cu putere manageriala (de ex., la nivel de comitat, district, regiune) si cu delegarea funcțiilor administrative la aceste niveluri. Schematic, numărul minim de elemente implicate în decon- centrarea sectorului sanitar sunt: • o arie geografica si o populație distincta, pentru care exista o structura de conducere; • personal cu pregătire specifica, în- sărcinat cu administrarea asistentei sanitare într-o zona anume, care a primit puteri bine definite; • buget si personal bine definite; • un mecanism care sa permită plani- ficatorilor de la nivel central sa fie informati despre nevoile de asis- tenta medicala de la nivel local (Mills et al.,1990). Când descentralizarea serviciilor de sanatate implica o politica de decon- centrare, se asteapta ca Ministerul Sa- natatii sa joace un rol important. Au- toritățile sanitare locale se bazeaza pe resursele financiare furnizate de admi- nistrația centrala prin Ministerul Sana- tatii. în general, bugetele sunt aprobate la nivel central si manevrarea sumelor de către autoritatile locale este foarte limitata în ceea ce privește schimbarea destinației cheltuielilor. Chiar când autoritatile locale de sanatate sunt libere sa angajeze personal, nivelul salariului este subiectul verificării centrale. La fel si investițiile în sanatate sunt, de regula, decise la nivel central (Vaughan, 1984). într-un sistem de sanatate deconcen- trat, planificarea este responsabilitatea Ministerului Sanatatii. Uneori judete- le/districtele sunt solicitate sa faca pla- nuri locale care vor servi ca propuneri pentru planul central, dar decizia finala este luata tot de centru, iar județelor/ districtelor li se cere sa implementeze planul central (Mills et al., 1990). .J Cristian Vladescuk. Vezi si: descentralizare; descentralizarea sistemelor de sanatate; rolul statului în sistemele sanitare Bibliografie selectiva: Mills et al. (1990); Rodinelli et al. (1983); Vladescu (1999) Delegarea serviciilor de sanatate Aceasta metoda de descentralizare se bazeaza pe transferul responsabilită- ților manageriale, ce aparțin unui nu- măr de poziții bine definite, unei anu- mite organizatii (denumita uneori "pa- rastatala") aflate în afara structurii ad- ministrative centrale si care este con- trolata indirect de cea de-a doua. De asemenea, autoritatea pentru anumite funcții specifice este, de obicei, trans- 232 Dependența de drog și alcool ferata prin delegare, guvernul central mentinându-si însă responsabilitatea ultima pentru acele funcții (Rodinelli, 1981). Unii autori prefera sa utilizeze termenul "descentralizare funcționala" în loc de delegare (Leonard, 1982), argumen- tând ca acest termen este mai semni- ficativ si comparându-l cu noțiunea de "descentralizare spațiala", ce se refera la deconcentrare si devolutie. în dome- niul sanatatii, delegarea este aplicata serviciilor de sanatate finanțate prin sistemul asigurărilor sociale; aceeași formula poate fi întâlnită si în cazul managementului spitalelor universitare (Mills et al.,1990). Finanțarea se bazeaza în special pe o taxa (asigurare) perceputa pe salarii. Astfel de organizatii parastatale au pro- priul statut legal, îsi controlează perso- nalul si, de obicei, dețin proprietatea asupra echipamentelor si a localurilor în care funcționează. Au un consiliu de administrație; membrii acestui consiliu pot fi aleși dintre membrii organizației sau pot fi numiti de autoritatile centrale sau locale. Ei răspund de manage- mentul organizațiilor lor si, de obicei, sunt subordonati atât guvernului, cât si populației asigurate (Ellencweig,1992). Dar aceste organizatii parastatale pot sa nu fie ele însele descentralizate, de- oarece autoritatea luării deciziilor poa- te fi extrem de centralizata în cadrul organizației, de regula consiliul de ad- ministrație fiind cel ce deține responsa- bilitatea. Aceasta este de altfel o pro- blema comuna tuturor formelor de descentralizare, si anume, până la ce grad poate fi realizata descentralizarea si la ce nivel al organizației trebuie sa fie oprit acest proces. Când managementul unui întreg sistem naționalizat al sanatatii este asi- gurat (prin delegare) de un organism parastatal distinct, rolul Ministerului Sa- natatii este axat pe problemele de stra- tegie si de politica generala. Practica actuala este de a delega unele funcții ale asistentei de sanatate, cum ar fi serviciile de sanatate numai pentru angajatii asigurati. Dar si în acest caz pot sa apara probleme în coordonarea serviciilor de sanatate finanțate direct de către Ministerul Sanatatii cu cele furnizate categoriilor ce sunt acoperite de asigurările de sanatate (WHO, 1978). .J Cristian Vladescuk. Vezi si: descentralizare; descentrali- zarea sistemelor de sanatate; rolul statului în sistemele sanitare Bibliografie selectiva: Mills et al. (1990); Rodinelli et al. (1983); Vla- descu, (1999) Delincventa juvenila Vezi probatiune; politici sociale în cadrul reformei legislative si a administrării justiției Dependenta de drog si alcool Dependenta de drog si alcool repre- zintă o problema sociala considerata a fi, ca extindere si magnitudine, pro- dusul secolului XX. Abuzul de drog are loc atunci când o persoana a pierdut controlul în folosirea drogului sau când consumul de drog începe sa afecteze familia, activitatea profesionala sau abilitatea de a îndeplini rolurile sociale. Drogul reprezintă "orice substanța care, prin natura sa chimica, altereaza structura si funcționarea normala a 233 Dependența de drog și alcool organismului" (Einstein, 1972). Conform acestei definitii, alcoolul, cofeina si ni- cotină sunt droguri. în aceasta cate- gorie mai intra: LSD, PCP, quaaludes, valium, dexedrina, marijuana etc. Posibile cauze ale abuzului de droguri si alcool Perspectiva functionalista (Roebuck si Kessler, 1972) considera ca, de vreme ce drogul si alcoolul continua sa fie consumate, înseamnă ca satisfac anu- mite nevoi sociale (alcoolul, de exem- plu, este folosit mai ales în tarile în care tradiția culturala se raportează la alcool ca la o modalitate de reducere a stresului). Teoria schimbului social (Homans, 1974) considera ca ceea ce este profitabil din punct de vedere psihologic va fi repetat, consumul de drog si alcool producând modificări ale senzațiilor si percepțiilor (elimina inhi- bițiile si anxietatile). Interactionalismul simbolic considera consumul de drog un rezultat al reacțiilor publice negative repetate, atitudine ce legitimează abu- zul de drog. Paradoxal, legile însesi (prin efecte punitive) cauzeaza abuzul de drog si alcool (Reasons, 1975). Interactionalismul simbolic aduce în discuție ideea conform careia alcoolis- mul este rezultatul excesului nostru de a defini consumul de alcool ca fiind po- zitiv, bun si datator de plăcere sau ca fiind nesănătos si indezirabil (Trice, 1984). Din punct de vedere biologic (Strauss, 1984), abuzul de drog si al- cool poate fi explicat prin efectele pro- duse (modificări ale senzației, percep- ției, imaginației, comportamentului). Detectarea consumului de drog poate fi un semn al poliabuzului (drog, alcool, cocaina si tutun). Poliabuzul este în- tâlnit atât la persoanele excluse social, cât si la cele din mediul artistic, re- prezentând o modalitate de eliminare a disconfortului psihic, dar si o falsa for- ma de adaptare sociala. Consumul de drog si alcool produce modificări substanțiale în toate sferele personalității umane. Consecințele consumului de drog pot fi grupate în probleme maritale, profesionale si de sanatate (fizica, psihica si mentala). Duncan si Gold (1982) susțin ca 50% dintre accidentele fatale de mașina, 60-80% dintre crime, 25-35% dintre sinucideri si 65% dintre situațiile de abuz asupra copilului au la baza con- sumul de drog si alcool. Consumul de drog poate declanșa agresivitate, ero- tism exagerat, percepere greșita a realitatii etc. Spre exemplu, LSD-ul distorsioneaza percepția realitatii ex- terne, generând diverse halucinatii, iar cocaina stimulează senzațiile erotice si impulsurile sexuale. Diferentiem între o persoana alcoolica (dependenta de alcool) si o persoana care abuzeaza de alcool. Alcoolicul este definit ca o persoana care si-a pierdut controlul asupra consumului de alcool, devenind dependent, iar abuzul de alcool este limita extrema, ceea ce in- terferează de cele mai multe ori cu tul- burările mentale si uneori organice, cu dificultăți de relationare si disfunctii so- cio-profesionale. Cercetările arata ca 80% dintre persoanele arestate pentru crime provin din rândul abuzatorilor de alcool. Aproximativ 1/3 dintre violuri sunt comise de către alcoolici, iar 60-80% dintre omucideri si 35% dintre suiciduri aparțin alcoolicilor (Roy, 1986). Reglementari si politici sociale în domeniul consumului de droguri Chiar daca la nivel International exista convenții si reglementari clare împotri- va consumului de drog si alcool, po- 234 Dependența de drog și alcool liticile sociale fata de drog si alcool diferă de la o tara la alta. Exista tari în care consumul de drog este legal, tari în care este interzis prin lege si tari care nu au nici un fel de politica în acest domeniu. Strategiile de politica sociala în acest sector sunt dezvoltate pe trei mari coordonate: (a) programe de prevenție a consu- mului de drog si alcool (educație comunitara, activitatea de propova- duire împotriva drogului si a alcoo- lului a diferitelor biserici, popula- rizarea riscurilor la care se expun consumatorii); (b) masuri punitive si de interzicere prin lege a producerii, traficului si consumului de drog si alcool (spre exemplu, Suedia a limitat consumul de alcool timp de decenii, prin in- troducerea rației, acesta fiind procu- rat pe baza de cartela); (c) programe de tratament, reabilita- re si reintegrare socio-profesio- nala (servicii medicale, servicii de consiliere si terapie psihologica) a consumatorilor de drog si alcool. Eficacitatea intervențiilor împotriva abuzului de drog si alcool depinde de colaborarea între serviciile de sanatate publica si serviciile de asistenta so- ciala. Serviciile sanitare contribuie în mod esențial la reabilitarea socio-pro- fesionala a consumatorilor, asigurând condițiile de tratament si recuperare fizica si mentala. Pe lângă acestea, trebuie sa intervină si serviciile de asistenta sociala care asigura protecție sociala si refacere emoționala. Un rol important îl dețin si organizațiile nongu- vernamentale, care pot dezvolta pro- grame de intervenție punctuala pentru a asigura protecție si reabilitare consu- matorilor de drog si alcool (adăposturi sociale de urgenta, centre de zi tera- peutice, grupuri de întâlnire pentru per- soanele dependente). De asemenea, autoritatile locale dețin un rol important în lupta împotriva abuzului de drog si alcool. Acestea cunosc problematica sociala a regiunii respective si pot crea servicii de specialitate acolo unde con- sumul de drog si alcool devine o problema sociala. Situația din România Abuzul de drog este o problema relativ recenta pentru tara noastra. Potențialii utilizatori de drog sunt tinerii din mediul urban, confruntati cu șomajul si lipsa unui sens în viata. Politicile împotriva abuzului de drog reprezintă un sector încă nedezvoltat. Primul centru pilot de tratament specializat s-a deschis în 1996 în cadrul Spitalului "Gh. Mari- nescu" din București, la inițiativa Direc- ției Sanitare. Numărul anual de bene- ficiari ai centrului se ridica la 200-250 de persoane, dintre care un procent de 10%-15% sunt consumatori de heroi- na. Unele studii arata ca numai 3-5% dintre aceștia pot fi reintegrați cu suc- ces în societate. Activitățile de pre- venție sunt sporadice; unele programe ale ONG-urilor sunt finanțate de di- verse organisme internaționale. Stu- diile epidemiologice sunt puține si ne- reprezentative. Nu este dezvoltata o strategie naționala de lupta împotriva acestei probleme, neexistând o co- misie naționala care sa elaboreze astfel de strategii si politici. în ceea ce privește consumul de droguri în România, un fenomen particular îl reprezintă atitudinea permisiva asupra consumului de alcool si tutun care, în mod normal, nu sunt percepute ca dro- guri. Abuzul de cocaina este prezent la 235 Deprivare relativă cote reduse în rândul tinerilor. De ase- menea, abuzul de substanțe volatile în rândul copiilor străzii nu este recunoscut ca fiind o problema legata de drog. Deși România a semnat convenția in- ternaționala de lupta împotriva consu- mului ilicit de drog, iar articolul 312 din Codul penal pune sub incidența stricta a sancțiunilor legale producția si tra- ficul de drog, lipsește încă atât un sis- tem de evaluare si monitorizare a ca- zurilor deja depistate, cât si un sistem coerent de colectare a acestui tip de date, de procesare si analiza a aces- tora. .JDoru Buzduceak. Vezi si: politici sanitare Bibliografie selectiva: Duncan si Gold (1982); Maris (1988) Deprivare relativa Deprivarea relativa se refera la senti- mentele si condițiile de deprivare re- simțite de un individ în raportarea sa la un anumit cadru de referința, fiind efec- tul discrepantei dintre aspirațiile si po- sibilitățile individului în cauza. Dez- voltările teoretice asupra deprivarii re- lative si-au găsit concretizarea (si) în dezvoltarea de masuri directe ale sără- ciei. Deprivarea relativa se constituie totodată ca determinant al reprezen- tărilor asupra statului si al legitimității politicilor sociale. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: deprivare relativa în Dicționarul de sărăcie Descentralizare Descentralizarea este un termen gene- ric, care subsumează o serie de pro- cese specifice de transfer al unei anu- mite forme de putere sau responsabi- lități de la nivelul autoritatilor centrale către niveluri locale, regionale sau pe- riferice. Perechea "central-local" se refera, în acest context specific, la gradul de cu- prindere, i.e. jurisdicția unui anumit or- ganism administrativ: centrul este con- siderat a avea o jurisdicție mai larga, în timp ce localul, respectiv perifericul, o jurisdicție mai restrânsă. Conceptul de "regional" nu se asociaza automat cu ideea restrângerii jurisdicției, atât timp cât structurile regionale se pot plasa la niveluri inferioare (ca în cazul statelor federale) sau pot fi structuri super- puse (ca în cazul Comunității Euro- pene, de exemplu). Conceptul de re- gional îsi definește nivelul relativ în ra- port cu centrul ales, cel mai adesea statul național. Chiar daca în cadrul teoriilor adminis- trației publice lipsește o definire unitara a premiselor necesare unei descentra- lizări "complete", exista totuși un con- sens asupra formelor specifice de des- centralizare. Din aceasta perspectiva, descentralizarea poate lua forma de- volutie/ (a), implicând un transfer al puterii politice si, în consecința, un transfer al puterii decizionale, sau for- ma deconcentrarii (b), reprezentând transferul unor funcții preponderent administrative. (a) Devolutia. Devolutia politica este întotdeauna statutara, fiind în unele cazuri chiar înscrisa în constituția unei tari (e.g., sistemele de tip federal). Ea se realizează, în cele mai multe cazuri, către organisme elective, deci către acele organizatii conduse (prezidate) de persoane alese ca reprezentativi, printr-un proces democratic. 236 Descentralizare Argumentul cel mai frecvent adus în favoarea devolutiei politice către orga- nisme elective este capacitatea unei astfel de structuri de putere de a întări democrația prin apropierea autoritatilor (guvernului) locale de populație: cu cât mai putini votanti, cu atât mai mare influenta potențiala a votantului indivi- dual asupra celui ales. în practica însă, influenta reala a individului este mai degraba determinata de structura lo- cala a puterii. în unele cazuri, ca de exemplu, atunci când aceste structuri de putere sunt închise, cu elite bine cristalizate si puternic privilegiate, con- secința devolutiei este inversa (Shafritz, 1998, p. 634). Devolutia politica conferă o autonomie decizionala crescută nivelurilor admi- nistrative învestite. Ar fi de așteptat ca în urma unui proces de devolutie poli- tica puterea centrala sa scada. Para- doxul este însă ca, o data cu creșterea puterii politice a organismelor devolute, creste si puterea politica a orga- nismelor centrale în ceea ce privește funcția de reglementare. Devolutia, din punct de vedere funcțio- nal, poate fi: 1. teritoriala, caz în care adesea este si multifuncționala. Organismul de- volut preia, din punct de vedere al responsabilității si deciziei, toate funcțiile organismului central la ni- vel local; 2. funcțional specializata, caz în care devolutia nu urmeaza neaparat un pattern teritorial. Un exemplu îl re- prezintă devolutia serviciilor de sa- natate către organisme specializa- te, independente (în cazul Româ- niei, Casele Județene de Asigurări de Sanatate). Exemple importante de procese devo- lutive sunt decolonializarea regiunilor coloniale britanice (prin transferul pu- terii către structurile locale) sau devo- lutia unor funcții eminamente publice către corporații nonguvernamentale specializate (în cazul României, în cadrul sistemului serviciilor de sa- natate). (b) Deconcentrarea presupune transfe- rul unor funcții preponderent adminis- trative la nivel local sau regional, în timp ce responsabilitatea politica rămâne în continuare avatarul organismului cen- tral. Ceea ce se deleaga în acest caz sunt acele aspecte legate de adminis- trarea activitatilor la nivel local sau re- gional, în vederea creșterii gradului de flexibilitate si a eficacității activitatilor specifice organismelor deconcentrate. Creșterea atât a eficacității serviciilor furnizate, cât si a responsivitatii fata de beneficiar si de nevoile locale sunt argumentele principale aduse în favoa- rea deconcentrarii. Ca si în cazul devo- lutiei însă, deconcentrarea poate avea efecte adverse, în condițiile unor anu- mite tipuri de structuri de putere locale (e.g., loialitati politice mai puternice de- cât angajamentul fata de client) (Shafritz, 1998, p. 634). Deconcentrarea se poate realiza atât în cadrul unui organism (deconcen- trare intraorganizationala) prin dele- garea unor responsabilități către anu- mite departamente specializate ale organizației, cât si interorganizatio- nal, caz în care deconcentrarea ur- meaza un pattern teritorial, ducând la delegarea anumitor organisme locale de a acționa în numele organismului central. în România, exemple de or- ganisme deconcentrate sunt Inspec- toratul Teritorial pentru Persoanele cu Handicap, Inspectoratul Școlar Jude- țean, Direcția de Sanatate Publica etc. 237 Descentralizare Descentralizarea, respectiv devolu- tia, ca opțiune politica, face parte mai degraba din repertoriul ideologic al li- beralismului. Aceasta perspectiva este susținuta de argumentul creșterii liber- tății individuale, prin creșterea autono- miei locale si a responsivitatii serviciilor publice la nevoile locale si individuale, în anumite cazuri, devolutia devine un instrument pentru realizarea unor sco- puri si mai ample, ca de exemplu, re- ducerea sectorului public în favoarea celui privat. Este cazul administrației Reagan în SUA si a guvernului Thatcher în Marea Britanie. Regimurile "de stânga" tind sa favorizeze centra- lismul, ca mecanism de promovare a egalitatii si, implicit, a echității orizon- tale (i.e. un tratament egal pentru toti cei aflati în situatii similare). Descen- tralizarea (e.g., Canada), respectiv centralizarea (e.g., Comunitatea Euro- peana) se asociaza, de asemenea, cu procesele de regionalizare. Descentralizarea, considera Deutsch si Kochen (1980), este în favoarea fie a celor slabi, lipsiti de putere politica (pentru care creșterea responsivitatii serviciilor la nevoile locale devine esențiala), fie a celor cu putere foarte mare la nivel local. Pe de alta parte, centralizarea favorizează pe toti cei aflati între cele doua extreme, deci marea majoritate. Aceasta concluzie pare a fi în concordanta cu opțiunile majore de politica sociala ale ideologiilor de dreapta, respectiv stânga. Dreapta susține descentralizarea în vederea reducerii cheltuielilor si sectorului pu- blic prin privatizarea serviciilor sociale si prin asumarea responsabilității doar pentru acea minoritate "lipsita de pu- tere", în timp ce regimurile cu orientare de stânga susțin promovarea egalitatii indivizilor în situatii de risc similare, prin intermediul unor programe de tip categorial, susținute prin mecanisme (cvasi)centralizate. Modul în care se realizează descen- tralizarea poate sa influențeze puternic sansele de succes, respectiv de eșec ale procesului în sine. Descentralizarea poate fi rezultatul unor negocieri inter- guvernamentale, având ca rezultat creșterea suportului pentru aceasta structura de putere politica. Descen- tralizarea se poate realiza însă si prin impunere, de către organismele cen- trale (acesta a fost si cazul Marii Bri- tanii, în timpul regimului Tatcher). Im- punerea descentralizării poate fi con- secința unor opțiuni politice radicale la nivel guvernamental (ca în cazul gu- vernului Thatcher), dar si consecința unei situatii de criza financiara. în România, accelerarea procesului de descentralizare financiara a adminis- trațiilor locale (i.e., consiliilor locale si județene), concomitent cu pastrarea posibilității organismelor centrale de a opera modificări în raport cu responsa- bilitățile financiare ale administrațiilor locale prin intermediul Legii bugetului de stat anual, pare sa alba drept cauza majora o criza financiara. Adoptarea unei astfel de soluții în vederea evitării asumării responsabilității politice fie pentru creșterea fiscalității, fie pentru reducerea serviciilor publice oferite pare a fi explicația cea mai plauzibila pentru descentralizarea autoritatilor lo- cale, dar si a serviciilor de sanatate. ^Luana M. Popk. Vezi si: echitate orizontala Bibliografie selectiva: Shafritz (1998); Kochen si Deutsch (1980); Smith (1985) 238 Descentralizarea sistemelor de sănătate Descentralizarea sistemelor de sanatate Formele tradiționale ale descentraliză- rii în domeniul serviciilor sanitare au fost definite prin intermediul analizei rolului administrației publice, aceasta abordare concentrându-se asupra mo- dului în care o structura politica națio- nala se relationeaza cu distribuția au- torității si responsabilității pentru servi- ciile de sanatate la nivel teritorial. în mod tradițional, tendința predomi- nanta a studiilor în domeniu era aceea ca descentralizarea duce în mod auto- mat la atingerea unor obiective majore pentru sistemele de sanatate: echitate, calitate sporita, eficienta si, în afara acestor obiective specifice, chiar îmbu- nătățirea procesului democratic. Expe- riența acumulata în ultimii ani pare sa sugereze însă ca exista numeroase cazuri când descentralizarea serviciilor sanitare esueaza în a-si atinge sco- purile sau le atinge pe unele în dauna altora (WHO, 1996). în plus, aproape fara excepție, se re- marca faptul ca descentralizarea servi- ciilor de sanatate publice si funcțio- narea lor ca atare sunt mai costisitoare (World Bank, 1995). Acest aspect sin- gur nu este per se un argument contra descentralizării, dar este important de avut în vedere în cazurile în care se preconizează descentralizarea servicii- lor de sanatate în condiții de restricții bugetare majore. în mod tradițional, se considera ca descentralizarea este o metoda de organizare administrativa locala, care consta în garantarea autonomiei unită- ților locale pentru rezolvarea proble- melor recunoscute ca fiind de interes local. Conform dreptului administrativ, pentru a se putea vorbi de descentralizare trebuie sa fie îndeplinite următoarele condiții: a) existenta unei comunități locale cu propriile mijloace materiale nece- sare, sub forma bugetului propriu; b) organe de conducere locale alese de către comunitatea locala, si nu de către organele centrale; c) girare administrativa, exercitata de către organul central, care urmă- rește sa nu fie depășită limita între problemele locale si cele de interes general (Fesier). Din punct de vedere politic, termenul de descentralizare se refera la orga- nizarea locala opusa centralizării (care neaga existenta interesului specific al comunităților locale, acestea din urma fiind conduse prin funcționari publici, numiti de către organul central) (Cohen et al.,1981). în general, descentralizarea nu este un scop în sine, ci este mai degraba un mijloc pentru atingerea anumitor obiec- tive: ca o regula, descentralizarea este o parte componenta a mai multor pro- cese de reforma comprehensive (Cichon, 1991). Din punct de vedere organizational, anumiti autori definesc descentraliza- rea ca modalitatea de distribuție a pu- terii între grupuri cu interese diferite, în care cel puțin un grup reprezintă orga- nismul central, guvernul. Alti autori ar- gumentează ca, din punct de vedere organizational, exista doua forme de descentralizare : • descentralizarea verticala, cu dis- persarea puterii în jos pe lanțul au- torității; • descentralizarea orizontala, cu ma- nageri având oarecare putere deci- 239 Descentralizarea sistemelor de sănătate zionala, în primul rând informala, în interiorul sistemului autoritar formal, dar care poate implica persoane din afara organizației (specialiști, ex- perti). în acest caz, se considera ca acești outsideri au suficienta putere de-a influenta deciziile (Mintzberg, 1979). Recent însă, atât tendințele ideologice, cât si eforturile de reforma sanitara din lume, cu accentul sporit acordat mixu- lui public/privat, au dus la o diversi- ficare si chiar la o perspectiva diferita asupra descentralizării. Aceasta noua abordare se bazeaza pe un "model de plata" care sugerează ca principiile descentralizării ar trebui sa depaseas- ca sfera principiilor administrației publi- ce. Conform acestei abordări, instituția sanitara (spitalul, centrul de sanatate) este un actor principal al sistemului si ar trebui sa aiba delegata suficienta autonomie încât sa poata reacționa la stimulii pieței. O varianta mai radicala a acestei abordări susține ca pacientul este/ar trebui sa fie de fapt subiectul descentralizării serviciilor sanitare, el trebuind sa poata alege totalmente liber serviciul medical, furnizorul sani- tar sau schema de asigurări dorita, însă chiar si în aceasta abordare, rămân importante de analizat si utilizat principiile administrației publice, atâta vreme cât administrația publica are un rol major pentru corectarea imperfec- țiunilor pieței în sectorul sanitar, aspect întâlnit în toate tipurile de sisteme sa- nitare, indiferent de gradul si forma de descentralizare adoptata. Conform a- cestei din urma abordări, rolul guver- nului este mai mult de putere ce re- glementează activitatea în domeniul sanitar, motiv pentru care aceasta din urma forma este denumita si a "pie- țelor sanitare reglementate". Aceste doua tipuri de abordări ale descentralizării (din perspectiva admi- nistrației publice si din cea a pieței) nu trebuie privite însă drept incompatibile, ele fiind de obicei complementare; astfel, se discuta frecvent despre mo- dul în care descentralizarea adminis- trației publice ar putea sa conducă la servicii de sanatate care sa aiba eficienta pieței private în domeniul sanitar si, în același timp, cum poate fi organizata piața privata de servicii de sanatate încât sa păstreze unele din atributele serviciilor administrate pu- blic, precum echitatea si universalita- tea accesului. în general, se considera ca descentra- lizarea poate lua patru forme majore: 1. deconcentrarea; 2. devolutia; 3. delegarea; 4. privatizarea (Mills et al., 1990). Aceasta taxonomie încearcă sa utili- zeze atât abordarea administrației pu- blice, cât si abordarea mai recenta, legata de rolul pieței libere în asistenta de sanatate. Diferența între acești patru termeni depinde în special de cadrul legal al descentralizării, dar un anumit rol poate fi jucat de alti factori ca: resurse, suport politic, acordul ce- tățenilor (WHO, 1996). Cele patru tipuri de descentralizare descrise nu trebuie sa fie considerate drept modalitati clar delimitate una de cealalta. în realitate, fiecare sistem de îngrijiri pentru sanatate poate avea tra- saturi caracteristice pentru toate cele patru tipuri de descentralizare. în general, se poate spune ca formele administrației locale ce permit auto- nomie sunt mai puțin prezente în tarile în curs de dezvoltare în comparație cu tarile dezvoltate, unde forma cea mai 240 Devolutia serviciilor de sănătate frecventa de descentralizare este de- concentrarea. Dar forma si gradul de descentralizare diferă chiar si în ace- lași grup de dezvoltare economica, si aceasta datorita unei game vaste de factori, printre care cei mai importanti sunt: • dimensiunea tarii în care are loc procesul; • nivelul la care este îndeplinita descentralizarea; • responsabilitățile si compoziția autoritatilor locale descentraliza- te; • implicarea publicului în procesul de luare a deciziilor; • mecanismul de finanțare; • metodele de control si evaluare; • responsabilitățile în termenii pla- nificării; • cultura politica; • colaborarea intersectoriala (Mills et al., 1990). ^Cristian Vlades- cuk. Vezi si: delegarea serviciilor de sanatate; devolutia serviciilor de sanatate; privatizarea serviciilor de sanatate; descentralizare Bibliografie selectiva: Mills et al. (1990); Collins (1996); Vladescu (1999) Devolutie Vezi: descentralizare; devolutia serviciilor de sanatate Devolutia serviciilor de sanatate Aceasta forma a descentralizării im- plica crearea sau consolidarea nive- lului administrativ subnational autonom (i.e. administrația locala) care trebuie sa beneficieze de o mai mare in- dependenta fata de eșalonul național, în principiu, asemenea niveluri ad- ministrative au statut legislativ definit, cu recunoașterea hotarelor geografice. Acestora le sunt încredințate sarcini specifice si sunt împuternicite sa sta- bilească impozite locale si sa faca anumite cheltuieli. Deși asemenea or- ganisme sunt numai rareori complet autonome, ele dispun de mijloace proprii, ce le conferă o mare marja de manevra în aria lor de responsabilitate, situație care nu este întâlnită la unită- țile administrative subordonate în cazul deconcentrarii (Rodinelli, 1981). Astfel, devolutia implica o restructurare mai radicala a serviciilor de sanatate. în general vorbind, este necesara la nivel local o infrastructura administra- tiva puternica, pentru ca devolutia ser- viciilor de sanatate sa fie eficienta. După cum am menționat mai sus, ad- ministrația locala are dreptul sa adopte acte legislative, sa colecteze impozite locale si sa aiba propriul buget, pe care sa-l utilizeze în conformitate cu nevoile de sanatate locale. Rolul or- ganismelor naționale, ca Ministerul Sa- natatii, este doar acela de-a stabili poli- tica naționala si de-a furniza suport tehnic. Totuși, pot aparea probleme importante când administrațiilor locale li se încredințează responsabilități în domeniul îngrijirilor de sanatate. în primul rând, sectorul sanitar are chel- tuieli importante. Deși autoritatile locale pot stabili taxe, în general este foarte dificil pentru ele sa faca fata singure costurilor pe care le implica funcțio- narea optima a sistemului de sanatate. Astfel apare tendința de finanțare a serviciilor de sanatate de la adminis- 247 Devoluția serviciilor de sănătate tratia centrala (care aloca fonduri ad- ministrației locale); ca rezultat, autori- tatile locale vor fi dependente de cen- tru si autonomia locala va fi, în con- secința, diminuata (Lowndes, 1991). Alta problema este ca devoluția poate sa complice eforturile de construire a unei structuri ierarhice logice a ser- viciilor de sanatate, precum si crearea structurilor regionale. Astfel, indepen- denta organizațiilor de îngrijiri de sa- natate poate duce la structuri paralele, mai multe organizatii de sanatate din aceeași arie funcționând fara coordo- nare si independent una fata de alta. Ca rezultat, resursele alocate pentru îngrijirile de sanatate nu vor fi întotdea- una utilizate pentru rezolvarea proble- melor prioritare ale stării de sanatate. Multe decizii de la nivel local nu iau suficient în considerare politicile gene- rale de sanatate si funcționarea coe- renta si comprehensiva a serviciilor de sanatate (Longest, 1990). Trebuie subliniat ca atunci când des- centralizarea este rezultatul devolutiei, membrii autoritatii locale sunt, ca o re- gula generala, aleși. Cu toate acestea, organizațiile locale pot sau nu pot avea un consiliu local de sanatate cu res- ponsabilități pentru îngrijirile locale de sanatate, care poate avea, de ase- menea, membrii aleși sau numiti de către organele locale. în multe cazuri, asemenea personal lipsește datorita insuficientei personalului calificat pen- tru aceasta la nivel local. Mai mult, de- volutia prezintă riscul unei largi dis- persii a abilitatilor manageriale si cres- te, de asemenea, numărul de salariati cu capacitati manageriale, atât la nivel național (nivelurile administrative supe- rioare necesita venirea în contact cu un număr crescut de organe locale), cât si la nivel local. De asemenea, lipsa personalului cali- ficat apare ca rezultat al devolutiei care implica o mai larga autonomie în pla- nificarea, dezvoltarea, îndeplinirea pro- gramelor, ținând de ansamblul ser- viciilor publice locale, pe baza politicii globale si strategiei la nivel local. Pen- tru aceasta, o preconditie a devolutiei este existenta unui sistem administrativ local bine consolidat, cu personal bine instruit în procesul de planificare sa- nitara (Rodinelli et al.,1983). Pentru a preveni asemenea probleme, au fost menționate următoarele abor- dări: • dezvoltarea unui sistem de evalu- are si control pentru monitorizarea implementării corecte a libertății acordate nivelurilor locale; • acest sistem de evaluare necesita dezvoltarea unui sistem informațio- nal coerent si bine dezvoltat; • stabilirea unui set de norme si stan- darde acceptate național; • instruirea unui personal adecvat, cerut de noile niveluri de descen- tralizare (după corecta estimare a numărului personalului care va fi necesar) (Mills et al., 1990). Toate acestea arata ca descentralizarea serviciilor de sanatate prin devolutie la nivelul structurilor locale necesita un angajament financiar considerabil din partea statului si, de asemenea, o foarte buna cooperare cu autoritatile locale, pentru a asigura servicii de sanatate specializate. Aceste aspecte fac devolu- tia o alegere dificila pentru descentra- lizarea sistemului de sanatate în tarile în curs de dezvoltare sau cu resurse fi- nanciare puternic limitate, unde metoda cea mai frecvent folosita a fost decon- centrarea (Rodinelli, 1983). JCristian Vladescuk. 242 Dezinstitutionalizare Vezi si: descentralizarea serviciilor de sanatate; rolul statului în sistemele sanitare Bibliografie selectiva: Mills et al. (1990); Rodinelli et al. (1983); Vla- descu (1999) Dezinstitutionalizare Reprezintă procesul de (1) prevenire a internării si prelungirii perioadei de in- stitutionalizare, dincolo de cerințele imediate; (2) identificare si dezvoltare a unor servicii comunitare alternative pentru plasarea, tratamentul, instrui- rea, educarea si reabilitarea persoane- lor institutionalizate; (3) îmbunătățire a condițiilor, calitatii ocrotirii si tratamen- tului acordat celor care au nevoie de ocrotire în mediu rezidențial; (4) creare a unui mediu instituțional cât mai puțin restrictiv si (5) normalizare a condițiilor de viata în interiorul instituțiilor (vezi Segal, 1995; US General Accounting Office Report, 1977). Acest tip de instituții a devenit în anii ’60 obiect al disputelor științifice, so- ciologul american Ervin Goffman de- numind aceste tipuri de instituții "insti- tuții totale", ce creeaza o segregare extrema a celor "dinăuntru" în raport cu mediul social, cu sanse minime de reintegrare într-o viata normala. Din punct de vedere istoric, politica de dezinstitutionalizare a vizat inițial su- biecții spitalelor de psihiatrie si ai insti- tuțiilor închise pentru persoane cu pro- bleme de sanatate mentala sau cu handicap de dezvoltare. Tendințele astfel generate s-au extins spre alte ti- puri de instituții, din categoria insti- tuțiilor tradiționale: (a) instituții totale - spitale de psihiatrie, scoli de corecție, centre de reeducare pentru delincventi minori, închisori; si (b) așezăminte re- zidențiale închise - instituții de ocrotire pentru copii abandonati, instituții de ocrotire pentru copii cu nevoi speciale, scoli ajutătoare. în etapa următoare, au fost puse în discuție si instituțiile consi- derate nontraditionale: cămine de bă- trâni, camine-spital si azile pentru bă- trâni, centre de recuperare pentru copii cu handicap. Deși aceste instituții nontraditionale au fost inițial definite ca facilitati comunitare, aspectul reziden- țial afecteaza calitatea ocrotirii, fiind similare ca natura instituțiilor tradițio- nale. Politica de dezinstitutionalizare a avut la origine următorii factori determinanti: • efectele negative ale institutiona- lizarii, surprinse de sociologi, psihologi si jurnaliști; • costurile ridicate ale institutiona- lizarii; • progresul în științele sociale, psi- hologie/psihiatrie si medicina, care a reclamat restrângerea si izolarea individului în mediul in- stituțional ca fiind nefunctionale; • mișcarea privind drepturile omu- lui, care a pus accent pe respec- tarea drepturilor individului si im- plicit pe necesitatea abordării ocrotirii si tratamentului într-o maniera mai puțin restrictiva; • dezvoltarea unor politici publice si a unui sistem de asigurări so- ciale care au permis ca funcțiile de susținere ale instituțiilor sa fie înlocuite de un sistem de benefi- cii financiare acordate persoane- lor institutionalizate, în contextul modelului tradițional. în România, politica de dezinstitutiona- lizare a fost declansata de mișcările 243 Dezinstitutionalizare > sociale si politice generate de caderea blocului comunist, care au culminat cu dezvăluiri senzaționale ale aspectelor privind ocrotirea instituționala. Spre deosebire de tendințele existente la nivel International care leaga dezinsti- tutionalizarea în principal de instituțiile de sanatate mentala, în România ac- centul a căzut pe instituțiile de ocrotire a copilului, în general, si pe instituțiile de ocrotire a copilului cu handicap, în special. Dezvăluirile prezentate de mass-media locale si internaționale, cercetările întreprinse în urma acestor dezvăluiri si, implicit, efectele negative ale institutionalizarii, corelate cu noci- vitatea controlului social exercitat de regimul comunist, au produs o schim- bare de paradigma, ridicând problema dezvoltării unor servicii comunitare al- ternative. Dar politica de dezinstitutio- nalizare, ca atare, a fost "importata", constituind o condiție politica pentru integrarea europeana. Pentru o mai buna înțelegere a d., vom analiza în cele ce urmeaza principalele categorii de populație vizate de poli- ticile de dezinstitutionalizare. 1. Persoane cu probleme de sanatate mentala Aceasta categorie de persoane repre- zintă grupul populational pentru care institutionalizarea reprezintă forma cea mai prevalenta de ocrotire. Implicit, acest grup a constituit populatia-tinta în momentul declanșării mișcării de dez- institutionalizare. Inițial, dezinstitutiona- lizarea a fost restrânsă la scurtarea procesului de spitalizare, care a deter- minat intensificarea ratelor de inter- nare, respectiv de remisiune a bolii (Seagal, 1995). O data cu dezvoltarea conceptului de d., se recurge la o schimbare de defi- nire a serviciilor de sanatate mentala, în noua paradigma, serviciile de sana- tate mentala urmeaza sa ofere servicii de ocrotire adecvata nevoilor individua- le ale pacientilor, într-un mediu cât mai puțin restrictiv posibil. în toate situațiile în care este cu putinta, persoanele cu probleme de sanatate mentala vor locui independent, beneficiind de tratament ambulatoriu si de servicii co- munitare. în cazurile în care starea pa- cientului necesita ocrotire rezidențiala, serviciile instituționale vor oferi maxi- mul de autonomie si independenta cu putinta (Lerman, 1980). Schimbarea de paradigma a introdus un al doilea concept, respectiv con- ceptul de normalizare, care se refera la oferirea unor condiții de viata cât mai apropiate de cele accesibile populației considerate în limitele normalitatii, per- soanelor cu probleme de sanatate mentala. Politica de d. a implicat dezvoltarea unor servicii alternative, deoarece stra- tegiile d. urmăreau (a) relocalizarea persoanelor cu probleme de sanatate mentala în medii cât mai puțin restric- tive, în condițiile normalizării ocrotirii; sau (b) orientarea inițiala a ocrotirii spre servicii alternative. Au fost astfel dezvoltate așezăminte protejate (group homes), care proce- dează la micșorarea numărului persoa- nelor asistate, crearea unui mediu cât mai apropiat de mediul familial si ofe- rirea unui sprijin specializat permanent, în Suedia, aceasta forma de servicii comunitare a înlocuit cu totul instituțiile mamut de psihiatrie, devenind prin- cipala forma de ocrotire a persoanelor cu probleme de sanatate mentala, ale căror condiții necesita ocrotire perma- nenta si sprijin specializat. 244 Dezinstituționalizare Un alt serviciu alternativ îl reprezintă locurile de munca protejate, care per- mit un grad ridicat de autonomie, în funcție de diagnosticul si tratamentul medical necesitat de persoana asis- tata. Atelierele protejate pot funcționa în interiorul instituțiilor de sanatate mentala de tip rezidențial (oferind un mediu cât mai puțin restrictiv si norma- lizând condițiile de viata în instituție) sau în afara instituțiilor de tip reziden- țial, făcând parte din planul de ocrotire dezvoltat la externare, în vederea spri- jinirii individului pentru o viata inde- pendenta. Un al treilea serviciu dezvoltat de po- liticile de dezinstitutionalizare îl consti- tuie îngrijirea comunitara si serviciile alternative de suport comunitar, per- soana asistata trăind independent, dar având posibilitatea si dreptul de a ac- cesa aceste servicii si beneficiind de colaborarea permanenta cu lucratori sociali comunitari, specializati în acest sens. în ceea ce privește situația instituțiilor de sanatate mentala de tip rezidențial din România, politica de dezinstitutio- nalizare este afectata de următorii factori structurali si de mediu: 1. numărul mare de persoane asistate care au crescut si au trăit pentru perioade îndelungate în mediul in- stituțional închis, fiind dependente de medicatia agresiva administrata si de suportul permanent; 2. lipsa serviciilor alternative în comu- nitate; 3. rezistenta comunității fata de pla- sarea persoanelor asistate în afara instituțiilor închise; 4. lipsa unor cadre specializate, în ve- derea oferirii de servicii comunitare si de îngrijire la domiciliu; 5. numărul mare de persoane asistate care nu au nici un alt sistem de suport în afara instituției; 6. lipsa spatiilor protejate în care per- soanele asistate sa poata beneficia de adapost si sprijin în vederea dezvoltării unei vieți independente; 7. lipsa politicilor de protecție sociala care sa promoveze dezinstitutiona- lizarea, asigurând alte beneficii si servicii persoanelor asistate. Cu toate acestea, s-au făcut unele încercări în vederea dezvoltării unor servicii comunitare, având în vedere costurile din ce în ce mai mari ale insti- tutionalizarii, lipsa de cadre medicale si personal auxiliar calificat; supraaglo- merarea instituțiilor existente; presiu- nea creata de politica externa actuala a României. în acest sens, au fost dez- voltate (a) asociatii; (b) ateliere prote- jate (mai ales în interiorul instituției, având deja o oarecare tradiție în Ro- mânia); (c) locuințe protejate (create cu sprijinul organizațiilor nonguverna- mentale sau, în mai puține cazuri, ca o inițiativa a autoritatilor locale). încadrarea bolilor psihice ca handicap, în funcție de gradul de afectare a ca- pacitatii de integrare sociala a indivi- dului si, implicit, a funcționalității sale permite ocrotirea la domiciliu, datorita faptului ca, în conformitate cu Legea nr. 53/1994, pot beneficia de însoțitor permanent, care este retribuit la nivelul unui lucrator social cu pregătire medie. Cu toate acestea, un grup de popu- lație, al carul număr este în creștere, nu beneficiază de noile reglementari datorita (a) neinformarii; (b) accesului scăzut la servicii; (c) nediagnosticarii. Este vorba de persoanele lipsite de adapost, neinstitutionalizate sau exter- nate, fara beneficiul medicatiei de su- 245 Dezinstitutionalizare port. Politica de d. afecteaza negativ acest grup de populație, neoferind nici un fel de alternative. 2. Persoane cu handicap de dezvoltare Persoanele cu handicap de dezvoltare erau inițial institutionalizate la un loc cu persoanele cu probleme de sanatate psihica. De aceea, o data cu declan- șarea mișcării de dezinstitutionalizare, si acestea au fost vizate, numărul per- soanelor cu dizabilitati si handicap de dezvoltare în instituții închise scăzând vertiginos, astfel încât, în Statele Unite, în anul 1989, scăderea numărului per- soanelor cu handicap de dezvoltare institutionalizate reprezenta 97% fata de anul 1950 (Seagal, 1995). Aceasta tendința se datoreaza si creș- terii serviciilor alternative oferite aces- tui grup de populație. Conceptul de normalizare s-a aplicat întocmai per- soanelor cu handicap de dezvoltare, determinând instituirea unor facilitati comunitare care sa permită dezvolta- rea acestor persoane la potențialul lor maxim. în Europa de Est, în general, si în România, în particular, acest grup de populație a fost cu totul invizibil până în 1989, deoarece afecta idealul de per- fecțiune sociala promovat de ideologia comunista. Marea majoritate a persoa- nelor cu handicap de dezvoltare au fost institutionalizate, fiind cu totul as- cunse de ochiul public, o mica pro- porție trăind în familii, la fel de ascuns! si lipsiti de vizibilitate. Numărul per- soanelor cu handicap de dezvoltare nu a fost, din acest motiv, monitorizat, dar se presupune ca a existat o creștere semnificativa a malformațiilor conge- nitale si a defectelor genetice, datorita lipsei unui control adecvat al sarcinii, impunerii unui număr mare de nașteri si interzicerii prin lege a întreruperii de sarcina (cumulata cu lipsa accesului la educație sexuala si contraceptiva). Avorturile provocate empiric au contri- buit semnificativ la creșterea numărului de copii cu handicap de dezvoltare, fapt ce explica numărul mare de copii institutionalizati pentru acest motiv. După 1989, s-a intervenit activ la ni- velul acestor instituții, însă politica de dezinstitutionalizare a avut efecte sla- be, datorita factorilor frenatori mențio- nați la punctul anterior. Totodată, multi dintre copiii cu handicap aflati în in- stituții de ocrotire au atins si chiar au depășit vârsta adulta, în condițiile insti- tutionalizarii, recuperarea si reinsertia lorîntr-un mediu cât mai puțin restrictiv fiind grav afectate. 3. Copiii Ocrotirea rezidențiala a copilului este un serviciu instituțional creat pentru acei copii care (1) sunt abandonati de părinți; (2) sunt neglijati sau abuzați în familiile lor; (3) sunt expuși unor riscuri datorita condițiilor promiscue din fami- lie; (4) sunt temporar lipsiti de ocrotirea parentala, datorita mortii sau bolii unu- ia sau ambilor părinți sau datorita con- dițiilor materiale extrem de precare asociate cu nașteri multiple la intervale foarte mici; (5) starea lor de sanatate si dezvoltare psiho-sociala prezintă con- diții speciale care reclama ocrotire în mediu instituțional. Tendința înregistrata la nivel Internatio- nal a fost direct influențată de politica de dezinstitutionalizare, responsabilita- tea ocrotirii copiilor aflati în condițiile mai sus menționate fiind transferata comunităților locale. în tarile occiden- 246 Dezinstituționalizare tale si în special în America, ocrotirea copiilor în familii de plasament a luat o amploare deosebita în ultimele decenii, fiind puternic susținuta prin politici coe- rente si prin dezvoltarea unor rețele de părinți specializati în ocrotirea copilului în plasament familial. Efectul pervers al acestei schimbări de paradigma consta în institutionalizarea sistemului de pla- sament familial, prin profesionalizarea excesiva si creșterea numărului de co- pii plasati într-o familie, pe de o parte, si prin fragmentarea dezvoltării copi- lului datorita trecerilor repetate dintr-o familie de plasament în alta, pe de alta parte. Alte servicii alternative ocrotirii reziden- țiale a copilului sunt: centrele de zi, in- stituții semideschise pentru adoles- centi, adopție. în România, cauzele institutionalizarii copilului sunt direct corelate cu scă- derea progresiva a nivelului de trai, in- terzicerea prin lege a avortului si tă- ierea accesului la orice alte mijloace de planificare familiala, ceea ce implicit determina creșterea numărului de copii nedoriti si creșterea ratelor de aban- don al copilului. După 1989, în urma aplicării pripite a politicii de dezinsti- tutionalizare, se declanșează traficul de copii, pe ruta adopțiilor Internatio- nale. Convenția de la Haga (1994) pune capat acestei situatii, determi- nând din nou un val masiv de institu- tionalizare. De aceea, în ceea ce pri- vește clasificarea copiilor institutiona- lizati, o mare proporție provin din fa- milii, fiind abandonati în fapt, dar ne- fiind declarati abandonati, ceea ce îm- piedica adoptarea unor masuri alter- native de ocrotire. Datorita presiunilor internaționale si dez- voltării interne a unor generatii de profesioniști pentru problematica dez- voltării si protecției copilului, ultimii 10 ani sunt caracterizati de dezvoltarea sistemului de servicii alternative, după modelele occidentale. Cu toate acestea, numărul copiilor institutionalizati rămâne foarte mare, dezinstitutionalizarea nefiind o soluție unica si categorica. Implicarea comunităților locale si reor- ganizarea instituțiilor de ocrotire pe sis- temul caselor de tip familial (vezi exemplul Aradului) par a fi una dintre soluțiile imediate prin care parte din efectele institutionalizarii pot fi amelio- rate si chiar eradicate si care cores- punde definiției dezinstitutionalizarii, oferind un mediu cât mai puțin restrictiv si normalizând în mod real condițiile de viata în instituție. Politicile de dezinstitutionalizare nu prevăd însă preluarea tinerilor crescuți în instituții de ocrotire până la vârsta de 18 ani (sau 26 de ani, în cazul continu- ării studiilor) si dezvoltarea unor servi- cii alternative (de tipul așezămintelor semiprotejate, de exemplu) pentru pre- gătirea lor pentru o viata independenta. Astfel, dezinstitutionalizarea, ca efect al legii, afecteaza un grup semnificativ de populație lipsit de orice sistem de suport si neaflându-se sub incidența nici unei legislații care sa prevada asigurarea unor beneficii si a unui sprijin necesar pentru inserția sociala eficienta si prevenirea institutionalizarii, sub alte forme, la vârsta adulta. 4. Delincventi si infractori Pentru acest grup de populație modelul de institutionalizare a prevăzut în deo- sebi utilizarea instituțiilor totale: centre de reeducare pentru minori, scoli de corecție, închisori. în Statele Unite, dezinstitutionalizarea acestui grup de populație a implicat dezvoltarea unor 247 Dezvoltare comunitară servicii alternative (a) de prevenire a institutionalizarii, prin educație si publi- citate a efectelor negative ale încar- cerării, în rândul categoriilor de risc, si prin instituirea unor pedepse comu- nitare (probatiune, munca în comuni- tate, eliberare condiționată), si (b) de ameliorare a condițiilor de încarcerare, prin servicii de suport în interiorul peni- tenciarelor, servicii de probatiune si servicii de monitorizare si asigurare a reintegrării în comunitate. Cu toate acestea, în paralel cu dezvol- tarea acestor servicii alternative, creș- terea ratelor de violenta între copii si tineri a ridicat problema creării mai multor facilitati de tip rezidențial pentru delincventii minori. Noua tendința în tarile occidentale si în special în Ame- rica vizeaza judecarea copiilor si ado- lescentilor care comit acte de violenta foarte grava ca persoane adulte. în România, politica de dezinstitutio- nalizare la acest nivel a generat schim- bări legislative si instituționale, promo- vând serviciul de probatiune si pe- deapsa prin munca în comunitate. Su- praaglomerarea penitenciarelor si a centrelor de reeducare determina o schimbare de strategie, în sensul dez- voltării serviciilor alternative si a ampli- ficării muncii de prevenire a crimina- lității. 5. Populația vârstnica Creșterea speranței de viata, la nivel global, a determinat o îmbătrânire ac- celerata a populației, ceea ce implicit creeaza un număr din ce în ce mai mare de persoane vârstnice cu un grad ridicat de dependenta fizica si so- ciala. Multiplicarea formelor de convie- țuire de tip familial si individualismul progresiv al generațiilor moderne, pe de o parte, si condițiile economiei de piața, pe de alta parte, au determinat creșterea ratelor de institutionalizare a persoanelor vârstnice, chiar si în cazul în care ar putea beneficia de sprijinul direct al familiei. Tendințele de dezinstitutionalizare au fost acut resimțite de bătrânii aflati în instituții de stat, care oferă în principal servicii de sanatate si care au folosit aceasta politica pentru eliberarea unor paturi si rezolvarea supraaglomerării. Serviciile alternative create cuprind: case pentru pensionari, cluburi pentru vârstnici, centre de zi pentru persoane vârstnice, servicii de îngrijire la domiciliu etc. în România, o data cu îmbătrânirea populației si creșterea proporției de pensionari în populația activa, se con- stata o sărăcire acuta a acestei cate- gorii de populație. Instituțiile tradiționa- le suferă datorita prăbușirii economiei. Dezvoltarea serviciilor alternative este încă în faza incipienta, înregistrând însă progrese semnificative datorita implicării unor instituții de sanatate si a unor organizatii nonguvernamentale naționale si internaționale. Un exemplu în acest sens îl constituie Fundația pentru îngrijiri Comunitare, care oferă o gama de servicii populației vârstnice. D. are ca principal efect pozitiv promo- varea conceptului de îngrijire comuni- tara si responsabilizarea comunităților locale, ceea ce contribuie semnificativ la dezvoltarea comunitara. Implemen- tarea d. suferă însă datorita efectelor secundare si efectelor perverse pe care le generează si care nu au fost în mod atent considerate. Tendințele ac- tuale, pe plan internațional, recomanda din ce în ce mai mult ideea transinsti- tutionalizarii, concept care definește 248 Dezvoltare comunitară deplasarea laterala a categoriilor insti- tutionalizate, de la o instituție la alta, cu promovarea succesiva a unor medii cât mai puțin restrictive si implicit a normalizării condițiilor de viata. în acest fel, dezinstitutionalizarea poate fi cuplata cu transinstitutionalizarea unor grupuri si indivizi, permițând elabora- rea unor strategii de schimbare gra- duala, în contextul dinamicii actuale, specifice fiecărei societăți în parte. ^Marciana Popescuk Vezi si: alternative la institutionalizare; transinstitutionalizare; normalizare; politici sociale privind protecția familiei si a copilului; protecția sociala a persoanelor cu handicap Bibliografie selectiva: Lerman (1980); Segal (1995) Dezvoltare comunitara în societățile moderne, producerea bu- năstării se realizează pe trei cai com- plementare: a) efortul individual, b) statul bunăstării, c) dezvoltarea co- munitara. (a) Efortul individual. Economia de piața reprezintă, pe de o parte, me- canismul cel mai important de pro- ducere a bunăstării individuale. Prin efortul lor individual (munca sau in- vestiție de capital), membrii colectivi- tăților obțin cea mai mare parte a re- surselor necesare propriei bunastari in- dividuale. Principiul moral fundamental al societății moderne este responsa- bilitatea pentru propria bunăstare, o viata autonoma în care bunăstarea este rezultatul efortului propriu. Meca- nismul producerii bunăstării în aceasta strategie o reprezintă efortul pentru ob- ținerea resurselor si piața economica care oferă, în schimbul banilor, toate bunurile si serviciile necesare bu- năstării personale. (b) Statul bunăstării. încă de la sfârșitul secolului XIX a început sa devină tot mai evident faptul ca economia de piața îsi are propriile sale limite în producerea bunăstării colective. Pe de o parte, ea produce într-un mod insa- tisfacator bunurile si serviciile de interes public. Are o capacitate limitata de control, de management al externa- litatilor pozitive si negative. Pe de alta parte, structural, produce o distribuție inegalitara, deseori excesiva. Un seg- ment al colectivității este cronic depri- vat de resursele minimale necesare. Economia de piața nu conține meca- nisme satisfacatoare pentru a face fata situațiilor de dezechilibru sever dintre nevoi si resurse. Dezvoltarea statului bunăstării a reprezentat o strategie de producere a bunăstării colective, alter- nativa doar complementara a econo- miei de piața. (c) Dezvoltarea comunitara. Se poate spune ca aceasta strategie de produ- cere a bunăstării reprezintă un comple- ment al primelor doua strategii, oferind un răspuns la limitele lor structurale. în centrul dezvoltării comunitare sta o no- ua resursa complet neutilizata în pri- mele doua strategii: comunitatea si efortul comunitar. Istoric, problema dezvoltării comunitare a aparut în condițiile eșecului atât al economiei de piața, cât si al statului în producerea bunăstării. Cazurile para- digmatice ale acestei abordări le-au constituit comunitățile confruntate cu sărăcie extrema din tarile sarace, dar si unele comunități izolate din socie- tățile dezvoltate. Mai puțin spectacu- loase, dar tot mai vizibile sunt proiec- 249 Dezvoltare comunitară tele de dezvoltare comunitara în seg- mentele "normale" ale societăților dez- voltate. Ele se caracterizează prin mo- bilizarea resurselor comunitare pentru rezolvarea unor probleme care altfel ar rămâne nesolutionate. Tendințele actuale de descentralizare în funcționarea sistemului public au reprezentat un impuls special în as- censiunea ideii de dezvoltare comu- nitara. Programul de soluționare a pro- blemelor sociale cu instrumentele sta- tului centralizat si-a dovedit limitele lui structurale. în ultimele decenii, princi- piul descentralizării a oferit o noua abordare în sectorul public, mutând, într-o măsură semnificativa, mecanis- mele publice de la nivel central la nivel local. Comunitatea locala devine astfel su- biectul activ al rezolvării unei game largi de probleme colective. Daca la început dezvoltarea comunitara parea a fi o soluție pentru lumea a treia, ori- entarea spre descentralizare a statelor puternic avansate a transformat-o într-o abordare vitala în societățile moderne, dezvoltate economic. Utilizarea conceptului de "dezvoltare comunitara" indica o caracteristica ex- trem de importanta a programelor de acțiune colectiva în contextul societă- ților actuale. Lansarea lor a fost legata în mod special de problema reabilitării comunitare. O mulțime de comunități au o poziție marginala în sistemul eco- nomiei de piața. Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicata de factori structurali, asupra carora se poate acționa mai degraba colectiv decât individual. în aceste cazuri, pro- ducerea bunăstării la un nivel sa- tisfăcător nu poate fi realizata decât, pe de o parte, prin programe de rea- bilitare a condițiilor economice colec- tive (infrastructura, amenajari teritori- ale, dezvoltarea capacitatilor de acti- vitate economica, informatii asupra ce- rințelor pieței etc.), iar pe de alta parte, prin mobilizarea unor resurse colective comunitare. Se poate spune astfel ca termenul de dezvoltare se refera în principal la crearea/refacerea/reabilita- rea condițiilor comunitare care sa faca posibila reintegrarea comunității în cir- cuitul global al economiei de piața si al unei bunastari colective dorite. în acest sens, ideea de dezvoltare comunitara implica o acțiune limitata în timp, cu o- biective precise: eliminarea "handica- purilor comunitare". De asemenea, ide- ea de dezvoltare comunitara se refera la constituirea unor mecanisme de mo- bilizare a resurselor comunitare, singu- rele posibile, în anumite condiții, sa du- ca la soluționarea obiectivelor în cauza. Societatea actuala, lucru valabil si pentru societățile tradiționale, prezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de organizare a programelor de interes colectiv cu participare colectiva. Exista o competenta foarte ridicata în organi- zarea afacerilor private, în munca sala- riala, în producerea si cumpărarea bu- nurilor si serviciilor necesare. în ge- neral, mecanismele economiei de piața orientate în direcția cristalizării si sti- mulării efortului individual s-au dez- voltat extrem de rapid si prezintă o eficienta ridicata. în schimb, organi- zarea efortului colectiv pentru reali- zarea unor obiective colective alter- nativ economiei de piața prezintă încă vizibile semne de subdezvoltare. Ideea de dezvoltare comunitara se re- fera totodată si la mijloace, nu doar la obiective: dezvoltarea capacitatilor/me- canismelor comunitare de acțiune al- 250 Dezvoltare comunitară ternativ celor ale economiei de piața. Din punct de vedere al mijloacelor de intervenție, majoritatea comunităților actuale sunt încă deficitare. De aceea, multe din programele de dezvoltare comunitara au ca obiectiv central nu numai realizarea unor bunuri de inte- res comunitar, dar si a creării capacită- ților de acțiune comunitara. Nu întâm- plător, în teoriile actuale ale dezvoltării sociale, conceptul de capital social este extrem de utilizat. El se refera la capacitatile de acțiune sociala comuni- tara, care reprezintă cu totul altceva decât capacitatile cerute de acțiunea economica în contextul economiei de piața. Profilul sectorului activitatii comunitare Acest sector reprezintă o îmbinare de activitati constante si programe punc- tuale orientate spre creșterea bunăstă- rii colective. Autoritatea publica locala dezvolta o serie de activitati de interes comunitar, susținute printr-o combi- nație de resurse mobilizate de comu- nitate si resurse transferate național. Descentralizarea - ca un obiectiv major al societăților moderne - deschide însă o posibilitate noua: completarea resurselor obținute prin sistemul stan- dard de impozite si taxe cu noi forme de mobilizare a unor resurse locale suplimentare, contribuții financiare si în munca, orientate în special către realizarea unor proiecte punctuale. Alături de activitatile publice comuni- tare standard (utilitati de locuire, învă- țământ, sanatate, securitate), sunt în dezvoltare rapida programele comuni- tare. Acestea se constituie în vederea realizării unor obiective comunitare punctuale: amenajari teritoriale, reabi- litări ale infrastructurii, construcții de interes comunitar, apararea comunității de factori destructivi, pastrarea unui mediu ecologic sănătos etc. Autoritățile publice comunitare deschid o noua oportunitate, slab exploatata de meca- nismele statului centralizat: construcția unui spațiu favorabil participării comu- nității la rezolvarea problemelor sale. Noua filosofie implicata în aceasta op- țiune este crearea unui parteneriat multiplu: comunitatea, cu oamenii sai obisnuiti, segmente diferite ale comuni- tății, oameni de afaceri la nivel local, sindicate, biserica, organisme ale au- toritatii publice comunitare. Autoritățile publice comunitare tind sa devină in- strumentul construit democratic al or- chestrării eforturilor comunitare în di- ferite forme, prin mobilizarea tuturor actorilor comunitari. în aceasta noua perspectiva, tradiționala alienare a sta- tului de societatea civila tinde sa de- vină o situație de domeniul trecutului. Autoritățile publice locale, prin îmbina- rea democrației reprezentative cu cea participativa, prin îmbinarea activitatilor publice standardizate cu activitatile co- munitare orientate spre soluționarea problemelor comune, tind sa devină axul central al acestui al treilea sector al acțiunii colective. Cerințe ale dezvoltării comunitare: contribuții, actori, resurse Acțiunile de tip comunitar presupun o combinație complexa de actori comu- nitari. Exista mai multe ipostaze în care un individ sau un grup devine actor comunitar. Una din cele mai frecvente ipostaze este cea a contribuabilului. în aceasta ipostaza, individul participa la producerea bunăstării colective cu di- ferite tipuri de resurse. Resursele pot fi standardizate si continue sau punctual 257 Dezvoltare durabilă (sustenabilă) ocazionale: în bani sau în natura. Exista contribuții standardizate si con- stante ca impozitele si taxele. Descen- tralizarea creeaza o relație mai directa si mai transparenta între aceste con- tribuții si realizarea obiectivelor comu- nitare. Se poate constitui astfel con- știința de contribuabil comunitar. Contribuțiile la realizarea unor obiec- tive punctuale pot fi financiare (im- pozite, taxe, donatii, sponsorizări), în natura (munca, utilaje, diferite bunuri), sub forma de resurse (ca un mijloc de motivare a participării comunitare) si trebuie sa respecte "principiile con- tribuției stimulative": a) contribuție universala-, b) contribuție după posibilități-, c) stabilirea democratica a obiecti- velor, d) utilizarea transparenta a resur- selor, e) îmbinarea contribuției obligatorii cu cea voluntara-, f) participare directa pe baza vo- luntara la programele de interes comunitar. O categorie aparte de actori sunt cei externi. Rolul lor a aparut în contextul programelor de suport al comunităților marginale. De cele mai multe ori, co- munitățile marginale prezintă nu numai un deficit de resurse si condiții, dar si de capacitati. Filosofia actuala a recu- perării marginalitatii se bazeaza pe principiul parteneriatului cu comuni- tățile însesi, excluzându-se ca nepro- ductiv paternalismul autoritar extern. O prima ipostaza a parteneriatului cu comunitățile marginale o reprezintă ini- țiativa directiva din exterior. Actorii externi furnizează resursele, stabilesc obiectivele, proiectează strategia, ur- măresc derularea programelor. La cea- laltă limita se înscrie crearea capa- citatilor interne care sa susțină întrea- ga strategie a dezvoltării, actorul ex- tern contribuind doar cu resurse si cu suport tehnic. Actorii externi ai comu- nității reprezintă o sursa extrem de im- portanta a dezvoltării comunitare. îi pu- tem găsi în ipostazele cele mai diferite. Structura programelor de dezvoltare comunitara include, în primul rând, ti- pul de resurse comunitare, precum si modalitatea de folosire a lor. Presu- poziția centrala a acestei strategii este ca orice comunitate deține o serie de resurse importante, a căror utilizare oferă posibilitatea soluționării unei ga- me largi de probleme: a. resurse financiare. Sunt situatii în care proiecte de interes comunitar nu pot fi rezolvate din lipsa de resurse individuale si statale. Atât soluția oferita de economia de piața, cât si cea a intervenției statului sunt aici puțin operaționale. Cumularea resurselor in- dividuale ar putea reprezenta însă o soluție sau cel puțin o parte a soluției. Problema cruciala aici este dezvolta- rea unor mecanisme noi de mobilizare si utilizare a resurselor economice in- dividuale pentru rezolvarea unor obiec- tive de interes comunitar; b. resurse de munca. Exista frecvent situatii în care comunitățile - atât mem- brii lor, cât si ele însele - nu dispun decât de resurse financiare limitate. Exista însă în orice comunitate o dis- ponibilitate, adesea nebanuita, a re- surselor de munca. Oamenii nu au bani sa contribuie, dar pot sa mun- cească pentru rezolvarea unor obiec- tive comunitare. Mobilizarea resurselor de munca ale colectivității poate re- prezenta un factor decisiv în aceasta direcție; 252 Dezvoltare durabilă (sustenabilă) c. resurse naturale. De multe ori comu- nitățile dețin în proprietate colectiva o serie de resurse naturale care nu sunt rentabile pentru a fi exploatate în sis- temul economiei de piața, dar pot fi uti- lizate pentru realizarea unor obiective de interes local, cum ar fi: lemnul, piatra, apa etc.; d. resurse de solidaritate . Societatea moderna este caracterizata în mod cert printr-un deficit sever al meca- nismelor de formare si consolidare a unei solidarități sociale. Acest deficit reprezintă un factor limitator important al mobilizării acestor resurse, care pot deveni un potențial fundamental în su- portul comunitar; e. resurse de capacitati. în orice comu- nitate exista o gama larga de capacitati profesionale care pot fi utilizate în pro- gramele de interes comunitar. Inițiativa si inovația individuala răspund prompt necesităților colective în cadrul unor acțiuni competente. Obiectivele dezvoltării comunitare Orice bun de interes comunitar poate face obiectul unui program al activitatii comunitare: constructii/reabilitare a infrastructurii comunitare; amenajari teritoriale si activitati de reabilitare a ecosistemului; realizarea unor obiec- tive de interes public - scoli, spitale, locuri de agrement, complexe sportive; dezvoltarea de capacitati productive atât de tip individual, cât si cooperativ, prin stimularea dezvoltării de afaceri, a creării de locuri de munca; creșterea securității individuale si colective care reprezintă pentru societățile actuale, extrem de vulnerabile, obiectul frecvent al acțiunilor comunitare; forme siste- matice de ajutorare si intrajutorare (sprijinul pentru tinerii căsătoriți, pentru persoanele în nevoie - bătrâni, orfani, copii abandonati, mame singure etc.). Din punct de vedere al mijloacelor, programele de dezvoltare comunitara par a avea un orizont temporal limitat: constituirea acestor capacitati în con- textul socio-cultural al unei comunități la un moment dat. O data constituite, ele reprezintă însă resurse continue ale viitoarelor programe de interes comunitar. ^Elena Zamfirk. Selecție realizata din Zamfir E., 2000, Dezvoltarea comunitara - sursa a bu- năstării colective, în Zamfir Elena (coord ), Strategii antisaracie si dez- voltare comunitara, București, Editura Expert. Vezi si: descentralizare Bibliografie selectiva: Bane si Ellwood (1995); Barnes (1997); Green (1996); Jack (1998); Means si Smith (1995, 1998); Symond si Kelly (1998); Titteron (1994); Wilson (1995) Dezvoltare durabila (sustenabila) D.d. reprezintă un proces si un obiectiv al dezvoltării sociale, insistând asupra aspectului realizării dezvoltării astfel în- cât generațiile viitoare sa beneficieze cel puțin de sanse la fel de multe ca si generațiile actuale. Dezvoltarea dura- bila a fost propusa si a cunoscut pri- mele evoluții în cadrul abordărilor eco- logiste. Acestea accentuează necesi- tatea ocrotirii mediului înconjurător, prezervând astfel bazele ecologice ale vieții umane, ca o condiție sine qua non a dezvoltării sociale. Dezvoltarea durabila a dobândit în timp conotatii ce i-au lărgit sfera de cuprindere. Ea a devenit unul din telurile politice ale a- 253 Dezvoltare regională gentiilor internaționale, precum PNUD, Banca Mondiala sau FMI, presupu- nând si parcurgerea unor cai de dez- voltare care sa contribuie la realizarea justiției sociale si care sa garanteze continuarea creșterii economice nu numai pentru viitorul apropiat, dar si pentru generațiile viitoare. O data cu lărgirea sferei de cuprindere a terme- nului, el a început sa fie frecvent denu- mit si "dezvoltare susținuta" (sustaina- ble development). Uneori, lucrările ro- mânești utilizează denumirea de dez- voltare sustenabila pentru a indica același concept larg. Termenul de dezvoltare durabila a cu- noscut afirmarea deplina după 1987, o data cu raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (Comisia Brundtland), în care se sublinia necesi- tatea de a aborda simultan problemele de dezvoltare si cele de mediu. Dez- voltarea durabila este acea "dezvoltare ce satisface nevoile prezentului fara a compromite abilitatea generațiilor vii- toare de a-si satisface propriile lor nevoi" (WCED, 1987). Conferința Națiunilor Unite pe tema mediului si dezvoltării (Earth Summit), care a avut loc la Rio de Janeiro în 1992, a fost un eveniment semnificativ în amplul proces de dezbateri, inter- pretări si explicatii privind interdepen- denta dintre dezvoltarea sistemului so- cio-economic si mediu. S-au dezbătut implicațiile modului de utilizare a me- diului în vederea atingerii scopurilor de dezvoltare (ex: creșterea economica). Ca răspuns la degradarea mediului, s-a concluzionat ca "este nevoie de o dez- voltare durabila - dezvoltare ce gene- rează prezenta bunăstare a omenirii fara a impune costuri semnificative ge- nerațiilor viitoare" (G. Atkinson, 1996, p. 927). Prin acordul International ex- primat în Declarația de la Rio de Ja- neiro si adoptarea Agendei 21, docu- mente rezultate în urma summit-ului, s-au stabilit principiile directoare ale dezvoltării durabile; se conturează atunci si statutul de opțiune strategica globala al dezvoltării durabile. Atkinson (1996) propune si el o de- finire succinta a conceptului, si anume ca dezvoltarea durabila ar fi creșterea bunăstării umane ce nu este reversibi- la în viitor: o dezvoltare care dureaza. "Problema-cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între doua aspirații umane, susținând necesitatea continuării dezvoltării economice si so- ciale, dar si a conservării mediului, ca singura cale pentru creșterea calitatii vieții" (Strategia dezvoltării durabile a României, 1999). Dezvoltarea durabila furnizează o viziune holista, care pri- vește către viitor, recunoscând nevoia de acțiune în prezent pentru a asigura o societate durabila în viitor. Implica înțelegerea ca inacțiunea are conse- cințe si ca trebuie găsite cai de a schimba structurile instituționale si de a influenta comportamentul individual. Definițiile dezvoltării durabile, dincolo de nuanțele fiecăreia, aduc în prim plan conceptul de echitate ca un principiu fundamental. Este vorba atât despre echitatea intragenerationala, respectiv motivația distribuirii bunăstării în cadrul societății, cât si despre justiție intergenerationala. Daca se accepta ca scop social valoros, dezvoltarea durabila implica o distribuție a dezvoltării în mod egal între generatii. Acest fapt, explica Atkinson (1996), nu înseamnă ca progresul economic tre- buie sa fie sacrificat astfel ca flecarei generatii sa i se garanteze niveluri egale 254 Dezvoltare regională ale bunăstării, ci faptul ca progresul sa nu fie reversibil la o data viitoare. Modul în care prezenta generație utili- zează mediul poate reprezenta o mo- dalitate de a transmite în viitor costuri potențiale mari. în acest sens, ne putem "cumpără" dezvoltarea prezenta pe cheltuiala descendentilor noștri. Realizarea dezvoltării durabile presu- pune, după cum arata Serageldin (1995), integrarea punctelor de vedere a trei discipline: 1. economia: care urmărește maximi- zarea bunăstării umane în cadrul constrângerilor stocului existent de capital si de tehnologie. Economiștii reînvata importanta capitalului na- tural; 2. ecologia: care subliniază necesita- tea conservării integrității subsiste- melor ecologice, unitățile de judeca- ta fiind cele fizice, si nu cele mo- netare: 3. sociologia: care accentuează fap- tul ca actorii importanti sunt ființele umane, patternurile de organizare sociala ale acestora fiind cruciale pentru gasirea soluțiilor viabile pen- tru atingerea dezvoltării durabile. Neacordarea unei suficiente atentii factorilor sociali în procesul dezvol- tării zădărnicește eficacitatea unor programe si proiecte de dezvoltare. în România a fost creat Centrul Na- tional pentru Dezvoltare Durabila, obiectivul acestuia fiind de a promova preocupările de dezvoltare durabila în conștiința publicului larg, dar si a ac- torilor din sectorul privat si guverna- mental. .JRuxandra Noica & Bogdan Voicuk. Vezi si: dezvoltare sociala; ecologismul Bibliografie selectiva: Lele (1991); Pezzoli (1997); Serageldin (1995); Atkinson (1996); WCED (1987) Dezvoltare regionala în general, elementele componente ale corpului politicilor sociale pot fi văzute ca răspunsuri sectoriale la problemele economice si sociale care apar într-o oarecare măsură în orice societate moderna. însă abordările de tip secto- rial nu reusesc întotdeauna sa faca fata unor aspecte, cum ar fi con- centrarea anumitor tipuri de probleme în diverse zone sau arii geografice, si nici sa dea răspunsuri la problema discrepantelor regionale exprimate în termeni de dezvoltare economica si sociala. Politicile de dezvoltare regio- nala apar tocmai din necesitatea de a corecta aceste decalaje teritoriale, din punct de vedere al nivelului de dez- voltare. Ca definiție general acceptata, cel puțin la nivelul organismelor euro- pene, politica de dezvoltare regionala reprezintă "ansamblul de masuri pe care autoritatile guvernamentale cen- trale le iau în favoarea dezvoltării so- cio-economice a regiunilor defavori- zate" (CEMAT, 1991). Din punct de vedere istoric, politicile regionale au fost introduse în majo- ritatea tarilor vest-europene în perioa- da 1948-1960, după perioada de re- construcție postbelica, cunoscând mai apoi, în anii ’70, o perioada de vârf în care bugetele, nivelurile subvențiilor, extinderea zonelor carora li se acorda asistenta, numărul si diversitatea in- strumentelor de politica au atins apo- geul. Declinul ratelor de creștere eco- nomica de la sfârșitul anilor ’70 si criza finanțelor statelor au determinat o re- 255 Dezvoltare regională evaluare atât a eficientei instrumen- telor tradiționale de politica regionala (de tipul stimulentelor pentru locali- zarea capitalului), cât si a costurilor politicilor regionale în general. în con- secința, începând cu jumatatea anilor ’80, s-a făcut simtita o reorientare în ce privește obiectivele acestora, de la re- ducerea dezechilibrelor regionale si re- distribuirea veniturilor si forței de mun- ca, obiective tradiționale ale politicilor regionale, înspre promovarea restruc- turării (încurajarea masurilor de schim- bare structurala ca urmare a declinului resimțit în unele zone industriale), sti- mularea competitivității si marirea con- tribuției regiunilor la creșterea econo- miilor naționale. De asemenea, impor- tanta unor instrumente de politica re- gionala, cum ar fi stimulentele negative fata de localizarea firmelor în zone prospere si relocalizarea activitatii eco- nomice în teritoriul național, s-a dimi- nuat, accentul punându-se pe instru- mente de tipul asistentei pe scara larga pentru dezvoltarea mediului general de afaceri în regiunile-problema (construi- rea infrastructurii fizice, dezvoltarea sistemelor informaționale, de consul- tanta, de cercetare științifica si dezvol- tare tehnologica, de educație si for- mare profesionala etc.). în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se observa, de asemenea, tendința de reducere a importantei masurilor fis- cale (de tipul reducerilor si scutirilor de impozite sau al subvențiilor pentru fir- mele care se localizează sau investesc în regiunile-problema) în favoarea a- sistentei financiare de tipul granturilor, care prezintă avantajul unei mai mari flexibilități în administrare si sunt mai simplu de controlat. în ceea ce privește structurile instituționale implicate în po- litica de dezvoltare regionala, este im- portant de subliniat tendința din ce în ce mai puternica spre aplicarea prin- cipiului subsidiaritatii (i.e. transferul de- ciziei la un nivel cât mai apropiat de cel al colectivității asupra careia se răs- frânge efectul deciziei respective), în- tâlnit în multe tari ale Europei Occiden- tale, o data cu intensificarea cooperării între sectorul privat, sectorul public si sectorul nonprofit. Problemele regionale cunosc o varie- tate de forme de manifestare de la tara la tara, ele fiind produsul unor condiții si factori specifici fiecărui stat. în con- secința, la nivelul politicilor de dezvol- tare regionala apar diferente de con- ținut atât în ce privește obiectivele ur- mărite si instrumentele utilizate, cât si zonarea sau regionalizarea teritoriului național. Metodologiile folosite în deli- mitarea regiunilor sunt multiple, dato- rita marii varietati de criterii utilizate (administrative, economice, culturale, geografice, sociale etc.), iar alegerea depinde în mare măsură de obiectivele urmărite. în general, se poate vorbi de următoarele sisteme de diviziune te- ritoriala (UE, 1994): 1. regiuni normative - granițele fiind trasate pe criterii administrative; 2. regiuni analitice: a) funcționale (agregări ale unor zone complementare ca resur- se, activitati economice etc.); b) omogene (agregări ale unor zone cu caracteristici similare). în plus, pe lângă noțiunea de "regiune", politicile regionale se refera si la no- țiunile de "arie" si "zona", definite din nou în funcție de politica specifica fie- cărui stat (ex.: zonele de conversie si zonele de reconversie industriala - Franța - sau ariile asistate - Marea Britanie) si care reprezintă în principiu decupaje teritoriale în vederea aplicării de masuri cu adresabilitate directa la 256 Dezvoltare socială problemele specifice respectivelor arii sau zone. Tendințele de integrare si globalizare care afecteaza din ce în ce mai mult aspectele de dezvoltare regionala au condus către necesitatea găsirii unor clasificări relativ omogene în ce pri- vește structurarea regiunilor aparți- nând diferitelor tari. Un exemplu în acest sens este "Nomenclatorul unită- ților teritoriale pentru statistica" (NUTS), elaborat de Oficiul de Statistica al Uniunii Europene, care utilizează o structura ierarhica pe trei niveluri (re- giunile NUTS 1, NUTS 2 si, respectiv, NUTS 3), facilitând astfel armonizarea statisticilor regionale ale tarilor membre si elaborarea politicilor regionale co- munitare. Astfel, fiecare stat membru al Uniunii se subdivide într-un număr de regiuni NUTS 1, care se subdivid la rândul lor în regiuni NUTS 2 etc. Ni- velurile NUTS 4 si 5 sunt definite nu- mai pentru o mica parte din tarile mem- bre. în martie 1995, teritoriul economic al EU era împartit în 77 de regiuni NUTS 1, 206 regiuni NUTS 2 si, res- pectiv, 1.031 de regiuni NUTS 3. Pentru rațiuni practice care tin de dis- ponibilitatea datelor statistice si de im- plementarea politicilor regionale, clasi- ficarea NUTS are la baza diviziunile in- stituționale existente în statele membre ale Uniunii. După caderea regimului comunist, în România, primii pași către o strategie naționala coerenta în domeniul politi- cilor regionale au început sa fie facuti practic începând din 1996, o data cu lansarea Programului PHARE pentru dezvoltarea regionala, care îsi pro- punea ca principal obiectiv elaborarea unui set de principii fundamentale care sa orienteze întreaga politica regionala a tarii. în cadrul programului a fost ela- borata "Carta Verde", document care sintetiza problemele existente ale dez- voltării regionale si propunea un sistem instituțional în domeniul politicilor re- gionale ale României. Carta Verde pro- pune înființarea a 8 regiuni de dez- voltare, pe criteriul integrării funcționale potențiale, prin organizarea acestora în jurul unor centre polarizatoare (ex., lași pentru Regiunea Nord-Est, Timișoara pentru Regiunea Vest, Craiova pentru Regiunea Sud-Vest etc.). Regiunile de dezvoltare astfel definite nu constituie regiuni teritorial-administrative, ele ne- având alt scop decât acela de a fo- caliza resursele în direcția dezvoltării de proiecte intersectoriale si inter- judetene. în 1998, apare Legea privind dezvoltarea regionala în România (Le- gea nr. 151/1998), care stabilește ca- drul instituțional si obiectivele politicii de dezvoltare, cele mai importante din- tre acestea fiind diminuarea dezechili- brelor regionale existente si pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile Uni- unii Europene. Actele normative apă- rute ulterior identifica zonele defavo- rizate ca arii prioritare ale politicii de dezvoltare regionala si stabilesc cri- teriile de definire a acestora, printre care se regăsesc si criterii relevante pentru corpul politicilor sociale, cum ar fi rata șomajului si/sau impactul conce- dierilor colective rezultate în urma res- tructurării. (extras din Tendințe ale poli- ticilor de dezvoltare sociala în Româ- nia, în C. Zamfir, 1999) ^Lucian Popk Vezi si: dezvoltare sociala; dezvoltare durabila (sustenabila); echitate orizontala; ocuparea forței de munca; saracia; șomaj Bibliografie selectiva: CEMAT (1991); UE (1991) 257 Dezvoltare socială Dezvoltare sociala Definirea dezvoltării sociale este ex- trem de ambigua, datorita varietatii sensurilor si contextelor în care aceasta este folosita. O definiție sinte- tica este cea propusa de James Midgley, autorul unui studiu teoretic asupra dezvoltării sociale, realizat din perspectiva politicilor sociale: dezvol- tarea sociala reprezintă "un proces de schimbare sociala planificata, desti- nata sa promoveze bunăstarea popu- lației ca întreg, printr-un proces de transformare economica si sociala complex" (Midgley, 1995, p. 25). Defi- niția poate fi precizata suplimentar, specificând faptul ca transformarea sociala în cauza vizeaza si asigurarea suveranității si stabilitatii politice. Sa remarcam mai întâi ca dezvoltarea cunoaște valențe conceptuale distincte în ramuri diferite ale stiintei. Economia trateaza în mod tradițional dezvoltarea ca fiind echivalenta cu progresul ma- terial, cu creșterea economica, cu acu- mularea de bunuri si tehnologie, re- flectata în creșterea avuției pe cap de locuitor. Sociologia privea până la mij- locul secolului dezvoltarea sociala ca pe o schimbare sociala în sens evolu- ționist, prin similitudine cu dezvoltarea speciilor sugerata de Darwin. Psiholo- gia analizeaza prin dezvoltare procesul de însușire a capacitatilor intelectuale, de dezvoltare si de structurare a per- sonalității. în fine, stiinta politica pri- vește uneori dezvoltarea ca fiind evo- luția modurilor de structurare a relațiilor de putere într-o societate, de la colec- tivități în care funcțiile politice nu sunt specializate către societăți ierarhice, autocrate, si mai apoi către democratii. James Midgley (1995) noteaza faptul ca uneori, mai ales în cadrul agențiilor internaționale ce actioneaza în tarile lumii a treia, prin dezvoltare sociala este înțeleasa dezvoltarea serviciilor sociale, ca acțiune distincta de dez- voltare economica. Sensul modern al dezvoltării sociale cauta sa integreze contribuțiile aduse de sociologie, economie si stiinta po- litica. De aici dificultățile de definire sin- tetica, dar si posibilitatea precizării ca- racteristicilor dezvoltării sociale-. Dez- voltarea sociala este strict legata de dezvoltarea economica, fiind condițio- nala si condiționând progresul ma- terial. Dezvoltarea sociala implica un proces, o schimbare pozitiva continua, al cărei obiectiv general rămâne pro- movarea bunăstării sociale. Dezvol- tarea sociala presupune planificarea atenta, raționala, a obiectivelor pe ter- men mediu si lung ale evoluției socie- tății. Planificarea nu presupune neapă- rat o concepție interventionista directa a autoritatii publice, statul sau gu- vernele locale putând utiliza, de pilda, stimulente indirecte (precum cele fis- cale) pentru a promova proiectele de dezvoltare. Populația este privita ca întreg, dezvoltarea sociala afectându-i pe toti membrii unei societăți, iar obiectivele ei sunt susținute de valori sociale (credințe si ideologii), ca si de modul de structurare a relațiilor so- ciale. în fine, o ultima caracteristica a dezvoltării sociale, ca proiect integrativ orientativ pentru evoluția viitoare a societății, este cea a dependentei stra- tegiilor actuale de efectele lor pe ter- men lung. Dezvoltarea trebuie sa fie una susținuta, cu alte cuvinte, trebuie ca generațiile actuale sa lase genera- țiilor viitoare "cel puțin la fel de multe oportunități ca în prezent, daca nu mai 258 Dezvoltare socială multe" (Serageldin si Grootaert, 1999, p. 41). în ultimele doua decenii ale secolului XX, Națiunile Unite au impus conceptul de dezvoltare umana, reprezentând "un proces de lărgire a opțiunilor indi- viduale", dintre care "cele mai critice sunt trairea unei vieți lungi si sănă- toase, a fi educat si a avea acces la resursele necesare pentru un standard de viata decent". Se adauga câteva opțiuni suplimentare, precum libertatea politica, garantarea drepturilor omului si respectul persoanei (UNDP, 1990). Sub impactul abordărilor ecologiste, în anii '90 a început sa se discute despre necesitatea realizării unei dezvoltări susținute, care sa garanteze si pentru generațiile viitoare accesul la cel puțin tot atâtea sanse de viata si creștere ca si cele de care dispun generațiile actuale. Daca dezvoltarea sociala este, de re- gula, definita procesual, ca o creste- re/îmbunatatire, exista si abordări care o definesc ca stare finala a proceselor de dezvoltare. Sensul este în acest caz de obiectiv permanent al politicilor de dezvoltare, al evoluției umane. O astfel de opțiune îngustează aria de cuprindere a conceptului. Prin contrast, definirea procesuala nu poate face abstracție de tinta finala a transformării sociale modelate, înglobând astfel si aspectele staționare ale termenului. Originile conceptului Studiile despre dezvoltare sunt privite în general ca un produs recent al gândirii si practicii sociale. Dezvoltarea, ca un concept-cheie al gândirii politice contemporane, s-a impus în anii '50, momentul nașterii fiind considerat a fi discursul de învestire al președintelui american Truman (20 ianuarie 1949), acesta chemând la o politica orientata spre "dezvoltarea si creșterea zonelor subdezvoltate". Apariția si impunerea dezvoltării (sociale) ca principiu călău- zitor al programelor politice contem- porane a fost precedată însă de ana- lize datând din secolele trecute. Doua tipuri de studii au produs contribuții importante, ambele fiind realizate în legătură cu evoluția societăților umane. Pe de o parte, sunt comparațiile reali- zate între societățile umane, pe de alta parte, analizele evoluționiste care au comparat schimbările sociale cu evo- luția speciilor de la forme monocelulare la organisme complexe, pe linia des- chisa de Darwin. Gânditorii secolului XVIII (între care John Locke si Adam Smith) sugerau patru stagii în evoluția umana, carac- terizate de tipul de activitate econo- mica dominanta: vânătoarea si pescui- tul, creșterea animalelor, practicarea agriculturii (culturii plantelor), etapa su- perioara fiind caracterizata prin pre- ponderenta comerțului si manufactu- rarii. Progresul era considerat a fi legat de parcurgerea acestor trepte, presu- punând niveluri de organizare si spe- cializare din ce în ce mai complexe (asa cum aveau sa noteze mai târziu Spengler si Durkheim), iar nevoia indi- viduala de acumulare era privita ca principal determinant al progresului. Malthus atragea însă atentia asupra limitelor creșterii impuse de constrân- gerile resurselor finite de care dispune umanitatea. La începutul secolului XIX, Saint Simon si discipolii sai au adus o vi- ziune pozitivista asupra dezvoltării si creșterii, argumentând asupra condițio- nării progresului de respectarea/con- 259 Dezvoltare socială servarea ordinii. Saint Simon respin- gea ideea liberala a "interesului pro- priu" ca principal motor al progresului, pledând pentru necesitatea încredin- țării proprietăților unor reprezentanti de încredere ai comunității, care sa le administreze si sa investească resur- sele în folosul întregii colectivității. Pre- zumtivii administratori urmau a fi băncile si bancherii. August Comte a dezvoltat si el teza dependentei creș- terii de stabilitatea structurilor sociale, definind progresul ca "dezvoltare a Ordinii sub influenta Dragostei". Rațio- nalizarea si educația joaca rolul central în programul propus de Comte pentru realizarea progresului, având în centrul sau adoptarea "sociologiei" ca stiinta generatoare a principiilor de direcțio- nare a evoluției societății. Aplicarea acestor principii "științifice" în practica era considerata ca fiind singura cale posibila de a garanta progresul fara perturbarea ordinii. Pe aceeași linie pozitivista, John Stuart Mill nota ca umanitatea se poate afla în doua stări: starea naturala (în care cei mai capabili conduc) si cea de tranziție (dominata de haos, fara o doctrina clara care sa calauzeasca societatea, fara ordine sociala). Progresul nu poa- te fi realizat decât în starea naturala, având ca preconditie educația, cu- noașterea generala, de mase, fiind un determinant al dezvoltării. Mill a accen- tuat importanta ordinii pentru progres, dar a insistat asupra libertății de a ale- ge a indivizilor. Alegerea apare ca o condiție a dezvoltării, fiind ceea ce deosebește oamenii de celelalte spe- cii. Pentru Mill, progresul reprezintă ex- clusiv o creștere materiala, în timp ce dezvoltarea implica si dezvoltarea flin- tei umane (prin educație). Ca si la Comte, progresul si ordinea sunt opu- se si nu pot fi conciliate decât prin cre- area unei "stări staționare", dominata de toleranta si mai ales de dezbaterea raționala. Numai ca o astfel de stare staționara este dificil de creat, ea constituind o preconditie în sine a dez- voltării. Atunci dezvoltarea nu poate aparea decât sub arbitrajul unor oa- meni de încredere. Aceștia trebuie sa provină din societățile în care dezvol- tarea s-a produs deja. Astfel, tarile să- race, coloniile britanice, precum India, pentru a se dezvolta, trebuie sa fie guvernate despotic de către reprezen- tanti incoruptibili ai coroanei britanice. O viziune similara asupra dezvoltării ca opusa corupției a fost dezvoltata în epoca (mijlocul secolului XIX) de către cardinalul John Henry Newman, în analiza sa asupra evoluției bisericii. Una din primele abordări ale dezvoltării ca evoluție ghidata este cea produsa de Fhederich List (1885 - National System of Political Economy, citat de către Cowen si Shenton - 1995). No- tând faptul ca dezvoltarea e legata de trecerea către predominanta comer- țului si manufacturarii, List muta obiec- tivul dezvoltării în sarcina statului na- țiune. Rațiunea este cea data de argu- mentele lui Spengler sau Durkheim asupra diviziunii muncii ca mod de organizare specific societăților com- plexe, evoluate. Acestea se caracteri- zează prin specializarea ridicata a ro- lurilor, inclusiv prin diferențierea unor funcții specifice de coordonare, orien- tare si reglare a activitatii. Trecerea de la economiile agrare către manufactu- rare si comerț trebuie sa fie stimulata de stat, ca manifestare a funcțiilor acestuia de dirijare a diviziunii muncii, iar calea concreta de realizare a inter- 260 Dezvoltare socială ventiei statului este identificata de List în furnizarea unei educatii economice către toti cetățenii. Astfel, poate fi sti- mulata descatusarea potențialului pro- ductiv al oricărei tari. Dezvoltarea apa- re, prin urmare, la List ca proces dirijat de creștere economica si de modifi- care a structurii sociale, afectând - prin educație - si progresul flintei umane. List a cautat sa extindă principiul di- viziunii muncii la nivel mondial. El a ar- gumentat ca statele din "zonele toride" nu trebuie sa încerce a deveni tari manufacturiere, ci trebuie sa continue sa schimbe produsele lor agricole pe cele manufacturate în tarile dezvoltate, numai astfel putând sa îsi activeze întregul potențial productiv si sa devină "bogate si civilizate". List a sugerat ca aceasta nu implica în mod necesar perpetuarea dependentei de tarile cu economii manufacturiere, dependenta dispărând datorita concurentei între aceste "state tropicale". în fine, o alta sursa a discursului con- temporan despre dezvoltare o consti- tuie opera lui Marx. Preocupat de transformarea modurilor de producție, acesta a realizat în fapt o teorie a evoluției societății umane dublata de un proiect de inginerie sociala, anti- cipând discuția moderna despre dez- voltare sociala. Marx si-a structurat schema de dezvoltare în funcție de modul de control asupra mijloacelor de producție, observând ca societățile au evoluat de la economia antica (scla- vagista) la cea medievala (feudalista) si cea capitalista (reglata prin instituția salariului). Fiecare dintre aceste mo- duri de organizare sociala determinate de structurarea relațiilor de producție a constituit un pas înainte în ce privește eliminarea inegalităților si inechităților dintre clasele sociale. Marx a propus un proiect de dezvoltare sociala, vi- zând evoluția dirijata către societăți bazate pe economii socialiste, în care proprietatea comuna (a statului) asu- pra tuturor mijloacelor de producție eli- mina exploatarea omului de către om. Problema diferentelor de bogăție, a valorilor diferite, a vitezei mai mici de progres a coloniilor tarilor europene fata de metropolele colonizatoare a adus în atentia opiniei publice ante- belice problema subdezvoltării si a programelor de dezvoltare, anticipând discuția despre dezvoltare care a mar- cat a doua jumătate a secolului XX. Astfel, discursul lui Truman din 1949 nu a făcut altceva decât sa relanseze o tema importanta pentru civilizația uma- na, abandonata temporar din cauza celui de-al doilea război mondial. Preo- cupările privind dezvoltarea sociala aveau sa fie promovate în perioada postbelica de către ONU, iar mai apoi de către Banca Mondiala si FMI, de- venind extrem de populare în designul si analiza politicilor atât din tarile lumii a treia, cât si din societățile avansate. Doctrine ale dezvoltării Anii '50-'60 au adus în prim-plan dez- baterile despre natura dezvoltării si modul de realizare a acesteia. Explica- țiile asupra dezvoltării si creșterii s-au împletit cu propunerea de proiecte de dezvoltare si combatere a subdezvol- tării, pe care le-au fundamentat. Princi- palele concepții asupra dezvoltării s-au structurat, astfel, ca doctrine ce au organizat modul de elaborare a deci- ziilor luate de statele naționale si de or- ganizațiile Internationale în ce privește evoluția dorita a societăților umane. 261 Dezvoltare socială Dezvoltarea ca modernizare este pro- babil doctrina cea mai frecvent invo- cata, în una din multiplele sale forme. Sociologia, economia si stiinta politica au adus concepții distincte asupra mo- dernizării, care au tins apoi sa se sus- țină reciproc, într-o perspectiva relativ unitara asupra procesului. Dintre numeroasele argumente econo- mice privind procesul modernizării, cel mai cunoscut este cel al lui Rostow (1960). Acesta a propus un model evoluționist al creșterii, în care so- cietățile progresează de la organizarea lor tradiționala până ating maturitatea. Transformarea colectivităților presupu- ne sase etape: societatea tradiționala, apariția preconditiilor creșterii, desprin- derea (take-off), drumul spre maturi- tate, societatea de consum si socie- tatea postconsumerista, aceasta din urma nefiind însă caracterizata în ex- plicația lui Rostow. Societățile tradițio- nale se caracterizează, pentru Rostow, prin limitarea producției datorata orga- nizării lor pe bazele "stiintei si tehno- logiei prenewtoniene si pe atitudinile prenewtoniene fata de lumea mate- riala" (p. 4). Cu alte cuvinte, în lipsa cunoașterii legilor generale ale naturii, indivizii nu o puteau controla si ac- ceptau sau promovau valori de tip fatalist. Societățile tradiționale erau predominant agrare, conservatoare (adverse la inovare), iar puterea apar- ținea marilor proprietari de pământuri. Deși statice, societățile tradiționale cu- nosc creșteri ale producției, însă limi- tarea productivității face ca nivelul de producție per capita sa fie plafonat superior. Preconditiile creșterii sunt constituite de transformările aduse de descoperirile științifice asupra agricul- turii si mai ales industriei, dar si de expansiunea laterala a pletelor mon- diale si a competiției internaționale pentru ele. Manufacturile se dezvolta, pletele se măresc, comerțul ia am- ploare si stimulează dezvoltarea, cresc investițiile publice si private mai ales în transporturi si comunicatii, apar băncile si alte societăți financiare pentru mo- bilizarea capitalului financiar. Aceste premise ale dezvoltării au aparut în secolele trecute în societățile vestice, la momente diferite de timp, si au continuat sa se manifeste rând pe rând si în celelalte tari. Unele societăți se afla abia astazi în acest stagiu "al tranziției", favorizate de influentele ex- terne din partea tarilor avansate, atât la nivelul modurilor de producție, dar si la cel al "ideilor si sentimentelor" (p. 5). Educația reprezintă si ea o premisa ce favorizează desprinderea/decolarea, etapa în care rezistenta la schimbare a vechilor structuri este în fine învinsa, dezvoltarea tehnologica si dominanta industriei tind sa se generalizeze. Este momentul emergentei unei noi puteri politice, capabile sa accepte si sa conducă societatea pe drumul mo- dernizării. Stagiul desprinderii, durând aproximativ 20 de ani, este urmat de cel al drumului către maturitate, un lung interval de creștere economica si dezvoltare tehnologica. în cei 40 de ani ai stagiului se produce integrarea de- plina în economia mondiala, exportul începe sa devină dominant, bunurile cândva importate fiind acum produse acasa. Societatea de consum presu- pune o noua transformare reflectata în predominanta serviciilor si a consu- mului de masa, datorita impactului pro- gresului tehnologic ce permite pro- ducția de serie si o productivitate ridi- cata a muncii. 262 Dezvoltare socială Ca majoritatea abordărilor economice din secolul XX, si cea lui Rostow pro- pune o viziune evoluționista asupra dezvoltării, cauzele acesteia fiind iden- tificate la nivelul progresului tehnologic (care permite creșterea productivității muncii) si al extinderii piețelor de desfacere si aprovizionare. Dezvolta- rea este o caracteristica a națiunilor sub impactul competiției internaționale. Rostow nu neglijează rolul culturii, lun- gimea stagiilor desprinderii si maturi- zării fiind justificata prin timpul necesar difuziunii inovațiilor si valorilor favora- bile modernizării. Explicația rămâne însă una în care determinismul eco- nomic primează, iar doctrina sugerata este cea a unor politici de accentuare a industrializării, de raționalizare a mo- durilor de producție din agricultura, de stimulare a progresului tehnologic si de investire în educație si infrastructura. Sociologia a propus o alternativa cultu- ralista a modernizării, dar mai ales una a simultaneității si determinării reci- proce între modernitatea economica si cea culturala. Max Weber (1922) a ar- gumentat asupra relației strânse dintre economic si social, mergând până la a sugera un determinism de natura cul- turala, lucrarea sa asupra influentei va- lorilor culturii protestante asupra dez- voltării modului de producție capitalist (1920) fiind un exemplu clasic în acest sens. Talcott Parsons (1951, 1964, 1958) a notat existenta unor diferente socio-culturale între societăți, care se reflecta în gradul lor de dezvoltare eco- nomica: în tarile dezvoltate, normele dobândirii, universalismului si specifici- tății sunt dominante, în timp ce în cele subdezvoltate predomina normele ere- dității, particularismului si ambiguității. Cu alte cuvinte, societățile dezvoltate economic sunt societăți deschise, în care oricine poate concura pentru orice poziție, în funcție de capacitatile sale, iar relațiile sociale sunt specifice. în contrast, în tarile subdezvoltate, rela- țiile sociale au o natura difuza (de exemplu, nu exista reiatii pur economi- ce, acestea fiind înalt personalizate prin îmbinarea cu reiatii de rudenie, prietenie etc.), statusurile sociale sunt predeterminate prin ereditate, mobilita- tea sociala fiind redusa. Omul modern, arata Inkeles (1996, 1974), este în primul rând deschis la schimbare, preferând adeseori cai noi de a face lucrurile. Aceasta presupune si o tendința de acceptare a riscului. Modernitatea implica creșterea inde- pendentei fata de autoritatea tradiției. Noile drumuri sunt alese "rațional", prin apelul la o autoritate aleasa (lideri po- litici sau sindicali) sau la una episte- mica. Credința în eficacitatea stiintei si a medicinii implica respingerea fata- lismului si abandonului ca strategii de viata. Investirea în educație se impune ca obiectiv major al oamenilor moderni. Consumul cultural, dorința de a fi in- format se înscriu pe aceeași dimen- siune. Planificarea joaca si ea un rol important în strategia generala de suc- ces. în fine, omul modern este unul activ, responsabil, caracterizat de un nivel ridicat al participării la viata so- ciala si politica. Societățile moderne se caracterizează mai degraba prin culturi politice participative, în termenii lui Almond si Verba (Cultura civica, 1963). Tradiționalismul, în schimb, este carac- terizat prin culturi politice parohiale sau dependente. Indivizii prefera "caile bă- tute", modurile obișnuite de a face lucrurile. Tradiționalistul este mai puțin 263 Dezvoltare socială predispus la asumarea riscului si pre- fera autoritatea bisericii si cea a sta- tusului moștenit. Lipsește interesul pentru planificare si raționalizare. Biro- crația este puțin dezvoltata. Pentru Inglehart (1997, p. 27), tradițio- nalismul a aparut ca o necesitate le- gata de apariția statului. Aceasta a descurajat mobilitatea sociala, impu- nând accentuarea cutumelor si obice- iurilor, a obligațiilor fata de comunitate si a normelor religioase puternice. Odata cu acumularea economica, ino- vația si individualismul au început sa primeze în fata regulilor tradiționale ale respectului ierarhic si a obligațiilor co- munitar-religioase. Siguranța unei vieți predestinate a dispărut o data cu secu- larizarea normelor sociale, indivizii în- cepând sa fie expuși incertitudinii axio- logice. De fapt, asa cum arata Giddens, "modernitatea este o cultura a riscului" (1991, p. 3). Ea reprezintă o "ordine posttraditionala", dar nu una în care "siguranța tradițiilor si obiceiurilor a fost înlocuita cu certitudinea cunoașterii raționale". Analizând determinantii modernizării, Inkeles (1996, p. 575) observa ca mo- dernitatea culturala apare ca o conse- cința a socializării individului. Pe de o parte, este socializarea primara, cu ac- cent pe educație. Cu cât indivizii sunt mai instruiti, observa Inkeles, cu atât ei sunt mai predispusi către modernism, însă "nu cunoștințele învatate în școa- la, ci orientarea generala [...], modul de organizare [...] însusit" sunt cele ce determina orientările moderniste. Pe de alta parte, o influenta importanta o are si socializarea târzie: angajarea în întreprinderi moderne este strâns core- lata cu modernitatea individuala. Cu alte cuvinte, socializarea primara si mediul în care individul evoluează îsi pun amprenta pe orientarea sa tradi- ționalista sau modernista. Modernitatea culturala presupune așa- dar acceptarea riscului si tendința că- tre inovare, raționalizarea activitatilor, investiția în educație si încrederea în posibilitatea stiintei si tehnicii de a controla natura. Adică exact unele dintre preconditiile dezvoltării econo- mice, asa cum este aceasta sugerata de economiști precum Rostow. Pe de alta parte, modernizarera economica, industrializarea constituie determinanti pentru modernizarea culturala. Științele politice au insistat, la rândul lor, asupra democratizării ca parte a procesului de modernizare, de raționalizare a deci- ziei politice. Sintetizând, modernizarea reprezintă un proces de industrializare, raționalizare si planificare, urbanizare, nuclearizare a familiei, deschidere la nou si inovare, democratizare si, nu în ultimul rând, accentuare a importantei educației. Modernizarea, ca explicație procesuala a dezvoltării, a fost elaborata pornind de la exemplul concret al tarilor vesti- ce. Ulterior, explicația a fost universa- lizată prin generalizările permise de observarea tarilor subdezvoltate, date- le empirice aratând ca acestea urmea- ză patternuri asemanatoare de evoluție (Eisenstadt, 1964; Inkeles, 1969 etc.). Implicațiile directe asupra doctrinei dezvoltării ca modernizare sunt consti- tuite de sublinierea importantei asigu- rării accesului tuturor la educație, a urbanizării si industrializării, a deschi- derii către inovare si adoptarea noilor tehnologii, a implicării puternice în co- merțul International, precum si a democratizării procesului decizional si 264 eficientizarii instituțiilor statului prin a- pelul la raționalitatea birocrațiilor. Doctrinele care imaginează dezvolta- rea ca modernizare variaza însă de la cultura la cultura. Opțiunea pozitivista, care a dominat prima parte a secolului XX, imagina un singur mod de a pro- duce modernizarea, si anume cel spe- cific societăților vestice. Adeptii expli- cațiilor culturaliste asupra creșterii eco- nomice (în linia deschisa de Max Weber) au sugerat ca societăți diferite pot urma patternuri de dezvoltare dife- rite chiar si pentru a atinge un obiectiv comun. După cum nota Samuel Hun- tington, strategii aplicate cu succes în unele tari nu au dat rezultate similare în altele, chiar daca aparent acestea prezentau același nivel de dezvoltare economica si politica. Aceasta suge- rează mai degraba existenta unor cul- turi ale dezvoltării (Huntington, 1987), care impun modelarea strategiilor ge- nerale de modernizare a societății în funcție de specificul cultural local. Modernizarea nu a atins simultan toate societățile. în anii războiului rece a de- venit populara o sintagma ce definește tarile care nu au început sau au eșuat în tranziția către modernitate drept lu- mea a treia, o "lume" caracterizata prin înapoiere tehnologica, economii predo- minant agrare, tradiționalism cultural, analfabetism si niveluri ridicate ale mortalitatii infantile. Subdezvoltarea constituie caracteristica comuna a so- cietăților astfel etichetate, în contrast cu tarile avansate, divizate în a doua parte a secolului XX în cele doua mari blocuri ideologice: cel capitalist si cel bolșevic. Teoriile dependentei au aparut ca al- ternativa la cele ale dezvoltării ca pro- ces de modernizare si industrializare, speculând mai ales incapacitatea a- cestora de a explica dezvoltarea dife- rențiata a tarilor avansate si a celor subdezvoltate. Sursele teoriilor depen- dentei au fost constituite de analizele empirice asupra tarilor din America Latina, dar si de teoria marxist-leninista a imperialismului. Daca teoriile modernizării cautau cau- zele nedezvoltarii în caracteristicile in- terne ale societăților, teoriile depen- dentei muta accentul pe relațiile dintre state, ca si pe neadecvarea interna a modelului modernizării pentru tarile lumii a treia, dat fiind ca istoria aces- tora a cunoscut o etapa străină civili- zației vestice: colonizarea. în 1950, preluând un argument specific teoriilor modernizării, ECLA (Comisia Economica a ONU pentru America La- tina) critica modul de structurare a diviziunii internaționale a muncii, care facea din tarile lumii a treia simpli furnizori de materii prime pentru marile centre economice ale lumii. Acestea prelucrau materia prima si desfăceau o parte din producție în tarile slab dez- voltate, într-un schimb inegal ce adân- cea treptat decalajele de dezvoltare la nivel International. ECLA a propus o strategie de dezvoltare a tarilor latino- americane axata pe reducerea impor- turilor de materiale prelucrate, prin în- locuirea acestora cu producția proprie, stimulând astfel industrializarea. Gu- vernele urmau sa joace un rol activ, intervenind pentru a reglementa co- merțul exterior si dirijând către inves- tițiile în tehnologie profitul obtinut din vânzarea materiilor prime (Prebisch, 1950). Instabilitatea politica a tarilor latino-americane, dar si concurenta tarilor dezvoltate au făcut ca proiectul ECLA sa eșueze, deși a avut rezultate 265 notabile în anii '60, îndeosebi în Mexic si Brazilia. Analizând situația din America Latina, Andre Gunder Frank (1966) observa ca subdezvoltarea îsi gaseste rădăci- nile în istoria fiecărei societăți, în faptul ca unele societăți - în special fostele colonii - nu se pot dezvolta indepen- dent datorita dependentei economice si financiare fata de vechile lor me- tropole. Acestea le-au modelat în tre- cut structura economica, transformân- du-le în tari furnizoare de materii prime desfăcute exclusiv pe piața pusa la dispoziție de metropola, în timp ce im- porturile de produse finite se realizau doar de la furnizorii din tara coloni- zatoare. Chiar si după obținerea inde- pendentei si suveranității politice, de- pendenta de metropola s-a perpetuat, datorita situației monopoliste existente atât pe piețele de desfacere, cât si în ce privește importul. Frank construiește o teorie a depen- dentei, elaborata în jurul ipotezei ca, "în contrast cu dezvoltarea metropo- lelor care nu sunt satelit! ai nimănui, dezvoltarea sateliților este limitata de statutul lor de satelit!" (1966, p. 23). Fundamentele teoriei sunt de natura empirica si provin îndeosebi din exemplul sud-american. Tarile-satelit provin în general din foste colonii sau posesiuni ale metropolelor, dar nu numai. Ele sunt inferioare din punct de vedere al productivității economice, al acumulării de capital si al tehnologiei, fiind constrânse la o perpetua "dezvol- tare a subdezvoltării", prin migrarea continua a resurselor umane si a capi- talului financiar către tarile dezvoltate. Inegalitățile de control asupra resur- selor si predominanta relațiilor feudale întregesc tabloul. în aceste condiții, economiile lor predominant agrare nu se pot industrializa, neavând cum sus- ține dezvoltarea sociala. Producția lor este constituita de materii prime ex- portate apoi în metropolele europene în schimbul produselor prelucrate in- dustrial. "Sateliții cunosc o dezvoltare economica cu atât mai puternica, în special dezvoltarea industriala capita- lista clasica, cu cât legătură lor cu metropola este mai slaba" (p. 24). Le- gătură mai slaba presupune o libertate mai mare în selecția piețelor si în acu- mularea de capital, posibilitatea rein- vestirii profiturilor permițând dezvol- tarea manufacturiera si industrializa- rea. Astfel, tarile din America Latina au reușit creșteri importante mai ales atunci când metropolele lor europene s-au aflat în criza: în timpul recesiunii spaniole din secolul XVII, al răz- boaielor napoleoniene, al recesiunii din anii '30 si al celor doua războaie mondiale. Frank sesizează (oarecum discutabil) ca regiunile neintegrate în comerțul mondial, care nu au fost satelit! ai nimănui (precum Japonia restaurației Meiji), sunt cele care au reușit sa se dezvolte si sa avanseze tehnologic la niveluri similare cu cele ale Europei Vestice. Declinul ratelor de dezvoltare din America Latina oferă un argument suplimentar pentru a doua ipoteza, sugerând ca refacerea lega- turilor cu metropola - slăbite provizoriu de criza acesteia - face ca dezvoltarea sa nu mai fie la fel de rapida sau chiar sa înceteze sub impactul concurentei, în fine, "în prezent, regiunile cele mai subdezvoltate si mai apropiate de feu- dalism sunt cele care au avut legaturile cele mai puternice cu metropolele lor în trecut" (p. 27). Pentru acestea, în- treaga plata de desfacere a fost asi- gurata automat, iar deprinderile de a 266 Dezvoltare socială identifica alte piețe nu s-au mai dez- voltat sau materiile prime în cauza nu erau cautate pe alte plete. Theotonio Dos Santos (1971) este cel ce a sistematizat teoria dependentei, observând ca dependenta coloniilor si a tarilor-satelit de fosta metropola este una tripla: economica (industriala), fi- nanciara si tehnologica, insistând pe acest al treilea aspect, pentru a argu- menta asupra noilor forme de depen- denta. Alături de analizele fostelor colonii, o a doua sursa pentru teoriile dependentei este constituita de argumentul asupra imperialismului ca ultim stagiu al re- lațiilor de producție capitaliste sugerat de Marx si dezvoltat cu precădere de Lenin. Marx a notat ca, în stadiile sale târzii, capitalismul presupune concen- trarea capitalului si a producției, piața începând sa fie dominata de mono- poluri, de trusturi, înglobând atât divi- ziuni productive, cât si companii finan- ciar-bancare. Aceste corporații extrem de puternice tind a fi concentrate în mâinile clasei bogate (din tarile avan- sate), care începe sa exploateze din ce în ce mai puternic clasa saraca. în mod similar, teoria dependentei ima- ginează dependenta tarilor subdez- voltate si în curs de dezvoltare (tarile periferice) fata de cele dezvoltate (centrul). Asa cum noteaza Cardoso (1972), dependenta periferiei fata de centru se realizează cu ajutorul bur- gheziei din tarile periferice, cea care intermediază întregul comerț exterior, profitând de pe urma acestuia. în interiorul tarilor-satelit apare astfel o a doua relație de dependenta, cea a săracilor fata de bogati, inegalitatea dintre cele doua grupuri crescând o data cu decalajul de dezvoltare dintre tarile-metropola si cele periferice. Du- pă cum sesizase si Frank (1966), inegalitatea interna ridicata determina si este cauzata de subdezvoltare. Apare astfel un cerc al dublei dependente, care face ca ieșirea din starea de subdezvolare sa fie extrem de dificila. Modelul mai rafinat al lui Cardoso in- dica, asa cum observa Alvin So (1990), o noua orientare aparuta în anii 70 în teoriile dependentei. Aceasta începe sa acorde atentie si efectelor co- lonialismului asupra modului de orga- nizare interna si asupra structurii so- ciale a fostelor colonii. Guillermo ODonell (1978) noteaza, de exemplu, ca statele sud-americane au devenit niște societăți dominate autoritar de elite birocratice, excluziunea politica si economica a maselor constituind re- gula. Dezvoltarea este astfel blocata de acțiunea birocrației, care profita de pe urma situației existente. Immanuel Wallerstein (1974) propune si el o abordare interesanta a explica- ției dezvoltării prin intermediul teoriilor dependentei. Pornind de la existenta unui sistem mondial global, bazat pe reiatii de schimb capitaliste, Waller- stein remarca trimodalidatea acestui sistem: alaturi de statele-centru si de cele periferice, el mai semnalează existenta unor state semiperiferice, ab- solut necesare pentru a asigura echilibrul sistemului. Necesitatea exis- tentei statelor semiperiferice deriva din rațiuni politice (operează ca o "clasa de mijloc", reducând posibilele tensiuni si polarizarea între statele bogate si cele sarace), dar mai ales economice (mutarea tehnologiilor mai vechi în statele semiperiferice permite menține- rea tehnologiilor de vârf în tarile cen- trale, astfel ca productivitatea muncii 267 Dezvoltare socială sa fie ridicata, permițând existenta unor salarii ridicate si evitarea crizelor politice interne si a recesiunii). Pentru Wallerstein, fara schimb inegal progre- sul nu poate fi posibil, nefiind posibila extinderea diviziunii muncii si obținerea de profit (2000, p. 239). Tarile semi- periferice depind de tarile centrale si pot juca rol dominant în relația cu tarile periferice. Spre deosebire de tarile centrale, în care cu cât balanța comer- ciala e mai echilibrata, cu atât ele cresc mai mult, în tarile semiperiferice, indiferent de balanța comerciala, co- merțul extern nu permite dezvoltarea. Calea cea mai buna de a creste profitul marginal este aceea de a cuceri piața interna pentru produsele interne, de unde necesitatea politizării deciziei economice si a intervenției statale, mai ales la momentul trecerii din starea de stat semiperific către cea de stat central. Deși explicarea dezvoltării prin inter- mediul teoriilor dependentei au vizat mai ales exemplul concret al Americii Latine, studii influente au fost produse si pentru Africa (vezi Amin, 1972), India (de exemplu, Baran, 1957) si Asia de Sud-Est (vezi, de exemplu, Gold, 1986). Diferența care separa teoriile depen- dentei de cele ale modernizării în expli- carea dezvoltării consta în localizarea cauzelor subdezvoltării ca fiind exter- ne, în primul caz, si interne, în cel de-al doilea. Implicația doctrinara este ime- diata: doctrinele dependentei susțin protectionismul, în timp ce cele ale modernizării încurajează liberul schimb ca agent al difuziunii inovațiilor. Pentru adeptii doctrinei dependentei, dezvol- tarea depinde de intervenția puternica a statului, numai astfel putând fi de- pășit obstacolul relației monopoliste dintre metropole si tarile periferice. Ob- ținerea independentei politice si econo- mice, diminuarea legaturilor cu fostele metropole, asigurarea eliminării inega- lităților interne în controlul resurselor constituie condiții sine qua non ale dezvoltării. Teoria dependentei cunoaște o exten- sie în planul inegalităților sat-oras. Asa cum remarca Frank (1966), orașul are o poziție dominanta în relația sa cu satul, fiind mai potent financiar si mai dezvoltat economic. Asa cum arata teoria industrializării, orașul are rolul de a integra populația în economia moderna, acționând ca un magnet în atragerea de forța de munca si capital. Riscul este cel al exacerbării discre- pantelor locale între ariile urbane si cele rurale aflate într-o relație tip metropola- satelit care poate genera subdez- voltarea zonelor rurale periferice. O atenta politica de dezvoltare regionala poate preveni si corecta un astfel de risc. Atât teoriile modernizării, cât si cele ale dependentei se concentrează asupra dezvoltării statelor națiune, în timp ce teoria sistemului mondial muta accentul pe relațiile dintre state si pe dezvoltarea globala a întregii umanitati, evoluția fiecărui stat fiind tratata ca element secundar al evoluției sistemului mondial. Teoriile dependentei si cea a sistemului mondial sunt percepute în general ca explicatii pesimiste ale dezvoltării, care lașa puține sanse de creștere pentru tarile periferice sau semiperiferice. în schimb, explicația modernizării este considerata a fi ver- siunea optimista a dezvoltării statelor națiune. 268 Dezvoltare socială Toate cele trei explicatii trateaza statul- natiune ca actor-cheie în procesul de dezvoltare, considerând interventionis- mul statal ca de la sine înțeles, reflec- tând spiritul epocii în care s-au născut. Anii '50-'60 au marcat respingerea li- beralismului economic si larga popula- rizare a economiei politice keynesiene. Statul era privit ca actor economic activ, a cărui intervenție era menita sa rezolve imperfecțiunile pieței si sa reglementeze redistribuirea. Bunăsta- rea sociala era acceptata ca obiectiv general al dezvoltării, iar statul era obligat sa intervină în reglementarea si furnizarea serviciilor de bunăstare. Evoluția era fireasca, marcând, asa cum sugerează Polanyi (1944, 1957), o transformare a modurilor de schimb: daca dominația trocului si darului fusese înlocuita cu schimbul comercial si salariul (si el expresie a schimbului de pe piața muncii), era acum rândul redistribuirii sa devină una dintre ma- nifestările esențiale ale schimbului ce determina solidaritatea colectivităților. Redistribuirea funcționează ca mod de asigurare a indivizilor în fata riscului, prevenind crizele sociale si instabili- tatea politica. Astfel, asigurarea func- ționarii eficiente a sistemului de secu- ritate sociala constituie o condiție a ordinii sociale si a creșterii economice. Este motivul pentru care unii autori considera dezvoltarea sociala ca o doctrina a integrării politicilor sociale si economice, în care ambele tipuri de programe sa fie considerate ca parte- neri egali. Midgley (1995) argumen- tează în favoarea acestei perspective, subliniind sprijinul reciproc dintre cele doua sectoare, dar si faptul ca istoria ideii de dezvoltare sociala este legata de crearea si extinderea serviciilor sociale în fostele colonii ale statelor europene. Dezvoltarea sociala este astfel menita sa asigure furnizarea nevoilor de baza pentru toti indivizii, strategiile dominante fiind planificarea si intervenția statului. Sfârșitul anilor 70 a marcat ascensiu- nea teoriilor neoliberale. Intervenția statala nu putuse preveni recesiunea si problemele generate de criza petrolu- lui. Șomajul în creștere punea în mare dificultate bugetele publice, fortate sa se preocupe de crearea de locuri de munca si de furnizarea de ajutoare so- ciale. Intervenția statului a fost supusa criticilor noii drepte, fiind privita nu ca o rezolvare a imperfecțiunilor pieței, ci ca generatoare de astfel de imperfecțiuni. Monetarismul a câștigat teren, su- gerând ca intervenția statului trebuie sa fie cât mai redusa si sa utilizeze predominant pârghii financiare - în pri- mul rând, controlul masei monetare. Filosofia ajustării structurale promovata de Banca Mondiala si FMI are si ea la baza principii neoliberale. Cele doua instituții, cu un rol important în dezvoltarea sociala contemporana, condiționează acordarea de credite pentru tarile lumii a treia sau pentru cele în curs de dezvoltare de preocu- parea acestora pentru industrializare, deschiderea pentru liber schimb si reducerea cheltuielilor guvernamen- tale. După 1990, Banca Mondiala a adaugat o preocupare pentru combate- rea sărăciei, îndeosebi prin promova- rea utilizării forței de munca, principalul capital al celor sărăci, dar si prin furni- zarea unor servicii de baza pentru aceștia, cum sunt educația, îngrijirea medicala si asigurarea hranei. Se adauga preocuparea recenta de susți- nere a unei "bune guvernări", prin pro- movarea democrației liberale. Anul 269 Dezvoltare socială 2000 marcheaza o regândire a politi- cilor de ajustare structurala promovate de FMI si Banca Mondiala, discuțiile purtate între cele doua agentii aducând în prim-plan propunerea de renunțare la condiționarea de promovare a ma- surilor neoliberale pentru acordarea de credite pentru tarile în curs de dezvol- tare în schimbul urmăririi unor indi- catori agregati de performanta (Ziarul financiar, 18 iulie 2000). Eșecul sau rezultatele slabe din unele tari ale programelor de ajustare struc- turala au fost explicate adesea fie prin "coordonarea politica neadecvata si eșecul instituțional" (Brahman, 1996, p. 178-179), fie prin neadecvarea unor asemenea programe pentru structura sociala locala (Portes, 1997). Brahman insista pe necesitatea unui stat eficient, puternic, în care funcționarea institu- țiilor sa fie garantata prin participarea activa la construcția lor. Numai astfel schimbările produse prin ajustarea structurala pot fi susținute de către populație si pot avea efectele pozitive așteptate. Portes argumentează ca le- gaturile puternice în interiorul claselor sociale, dublate de slăbiciunea capi- talului social de legătură (încrederea si relațiile sociale între grupuri sau clase sociale), fac imposibila derularea pro- iectelor neoliberale de ajustare. Persis- tenta relațiilor clientelare si de recipro- citate blochează liberul schimb, func- ționarea eficienta a instituțiilor statului, modernizarea si substituirea importu- rilor prin industrializare. Ambele tipuri de argumente au condus către o ac- centuare a importantei dezvoltării capi- talului social ca o condiție de realizare a programelor neoliberale de ajustare structurala. Teoriile postmodernitatii culturale au respins indirect, prin stipularea diversi- tății grupurilor sociale, intervenția sta- tului ca reprezentant al interesului tutu- ror. Acceptarea diversității stilurilor de viata si promovarea tolerantei si identi- tăților culturale conduc la minimizarea cuprinderii interesului comun, repre- zentat de către stat. Dezvoltarea reala nu se poate realiza decât prin descen- tralizare, modernizarea si combaterea dependentei neputând fi realizate de- cât la nivel local, facilitând participarea tuturor în procesul de dezvoltare co- munitara. Creșterea spectaculoasa a companiilor transnaționale, globaliza- rea activitatilor umane, dezvoltarea for- melor de comunicare la distanta au oferit un argument în plus pentru retra- gerea treptata a statului din rolul sau nu numai ca actor economic si de prin- cipal furnizor al serviciilor sociale, dar si din rolul general de reglementator. în schimb, pentru asigurarea dezvoltării, un rol esențial îl are acordarea de pu- teri sporite autoritatilor locale, capabile sa reflecte mai fidel voința publica si sa gestioneze interesele acesteia. Dez- voltarea poate rămâne o activitate pla- nificata prin consens la nivel central sau global, extrem de importante fiind în acest caz organizațiile internațio- nale, dar mai ales asociațiile nonguver- namentale, voluntare, exprimând inte- resul direct al membrilor lor. Abordările postmoderniste se împle- tesc adesea cu perspectivele globale asupra dezvoltării. Analiștii globalizarii au observat ca aceasta presupune nu numai integrarea economica mani- festata prin dezvoltarea mondiala a pletelor, ci si schimbări fundamentale la nivelul organizării sociale, interna- ționalizarea structurii sociale, difu- ziunea mondiala a stilurilor de viata, a instituțiilor, valorilor si normelor sociale (vezi Roberts si Hite, 2000; McMichael, 270 Dezvoltare socială 1996 etc.). Procesul este susținut de apariția companiilor transnaționale, de mobilitatea spațiala în creștere si de evoluția comunicațiilor si impune dez- voltarea unor politici sociale comune pentru statele afectate de globalizare (vezi exemplul recent al integrării Uniu- nii Europene). Migratia în creștere pre- supune rediscutarea modului de asigu- rare a drepturilor sociale ale cetățenilor "satului mondial". Globalizarea implica creșterea rolului organizațiilor non- guvernamentale în procesul de dezvol- tare, simultan cu diminuarea treptata a importantei statului ca actor central în planificarea acesteia. Diverse curente ideologice ale ultime- lor decenii si-au adus contribuția în nuanțarea doctrinelor dezvoltării. Ast- fel, feminismul a pus accentul pe asi- gurarea egalitatii de gen ca obiectiv al dezvoltării sociale. La rândul sau, eco- logismul a adus în prim-plan conceptul de dezvoltare susținuta, insistând asu- pra necesității prezervării mediului în- conjurător. Strategii ale dezvoltării: structurarea obiectivelor Dincolo de doctrina care susține pro- cesul dezvoltării sociale, obiectivul acesteia îl constituie realizarea "bunei societăți", după cum noteaza Hunting- ton (1987). Aceasta presupune trans- formarea societății prin depășirea sără- ciei, inechității, represiunii, violentei si dependentei si asigurarea bogăției, dreptății, democrației, ordinii si autono- miei/independentei naționale. Cu alte cuvinte, dezvoltarea presupune cinci scopuri distincte: creșterea economica, realizarea unei redistribuiri echitabile a veniturilor, democratizarea, asigurarea ordinii, autonomia naționala (indepen- denta). în funcție de structurarea aces- tora, Huntington identifica câteva tipuri de strategii ale dezvoltării, funda- mentate de opțiuni teoretice distincte. Strategia compatibilității între obiective susține ca "toate lucrurile bune vin în același timp", astfel încât atingerea celor cinci scopuri trebuie urmărită si realizata simultan. Modernizarea re- prezintă un proces sistemic, compre- hensiv, în care societatea se schimba fundamental. Progresul este realizat si- multan pe toate dimensiunile, acestea fiind interrelationate. Aceasta face ca eliminarea unui rau sa contribuie la eli- minarea celorlalte, de unde si apariția strategiilor axate pe ceea ce Hunting- ton numește "teorii ale locomotivei": creșterea economica precum o loco- motiva ce atrage după sine îndepli- nirea tuturor celorlalte obiective (mo- delul liberal al dezvoltării); schimbarea revoluționara a ordinii publice acțio- nează ca un stimulent pe calea dez- voltării pe toate cele cinci dimensiuni (modelul marxist al dezvoltării); câști- garea independentei naționale prin ru- perea legaturilor de dependenta (doc- trina dependentei). Strategia conflictului între obiective pornește de la ideea ca scopurile dez- voltării nu pot fi atinse simultan, urmă- rirea unora afectând realizarea celor- lalte, astfel încât dezvoltarea trebuie realizata pe rând pentru fiecare dimen- siune în parte. Astfel, creșterea econo- mica poate determina în primele sale stagii creșterea inechității si inegalității, acestea începând sa descreasca abia după atingerea unui anumit nivel al dezvoltării economice (Kuznets, 1955). în același timp, pot aparea tensiuni po- litice între grupurile avantajate de creș- terea economica si cele dezavantajate. 271 Dezvoltare socială Diminuarea inechităților nu este legata în mod necesar de stabilitatea politica. Ba chiar dimpotrivă, uneori echitatea poate creste prin revolutii politice. Re- gimurile autocratice, bazate pe aparate birocratice care raționalizează politicile de dezvoltare, se pot dovedi pe termen scurt extrem de eficiente în asigurarea ordinii sociale si a creșterii economice, acestea intrând însă în conflict cu dezideratul asigurării democrației. Strategia compatibilizarii obiectivelor accepta faptul ca scopurile dezvoltării pot intra uneori în contradicție, dar avanseaza ipoteza ca ele pot fi com- patibilizate prin politici guvernamentale care sa asigure progresul armonios pe cele cinci dimensiuni. Soluția propusa în general este cea a dezvoltării sec- vențiale, în trepte: este urmărit inițial un singur scop sau un grup de scopuri, apoi, atunci când dezvoltarea pe a- ceste prime dimensiuni o permite, în- cep a fi urmărite celelalte obiective. De pilda, Huntington sugerează ca o stra- tegie eficienta de dezvoltare ar trebui sa se axeze pe crearea preconditiilor unei guvernări eficiente si a participării de masa la viata politica, abia apoi în- cepând dezvoltarea economica, asigu- rarea autonomiei, definitivarea demo- cratizării etc. Fiecare din aceste strategii, noteaza Huntington, ia forme diferite de la o societate la alta, în funcție de cultura locala, fiind modelată în mod decisiv de obiceiurile si valorile împărtășite de colectivitatea în cauza. Strategii ale dezvoltării: opțiunile ideologice James Midgley (1995) sugerează o clasificare ideologica a strategiilor de dezvoltare, chiar daca nu pleaca de la ideologiile care structurează elabora- rea strategiilor în cauza. Statuând bu- năstarea sociala ca obiectiv general al dezvoltării, Midgley observa ca exista trei mari instanțe care furnizează bună- starea: indivizii (si firmele) prin activi- tatea lor pe plata, comunitatea si statul. De aici rezulta trei tipuri ideale de strategii ale dezvoltării: strategiile parti- cipării, cele comunitare si cele etatiste, fiecare accentuând rolul unuia dintre cei trei mari furnizori ai bunăstării. Strategia participării pune accentul pe importanta efortului individual, a pieței si antreprenoriatului în promovarea bu- năstării individuale. Guvernul trebuie sa promoveze politici care sa asigure capacitatea individului de a se descur- ca într-o situație de competiție pe plata. Pentru tarile lumii a treia, în spe- cial, se insista asupra capacitati! eco- nomiei informale si a întreprinderilor mici si mijlocii de a genera bunăstare individuala. Practicile unei astfel de strategii presupun scăderea taxelor, privatizarea serviciilor, liberalizarea economiei astfel încât sa fie stimulata dezvoltarea afacerilor, creându-se lo- curi de munca. Sunt promovate indus- trii care necesita multa mâna de lucru, autoangajarea si orice activitate pro- ductiva. Accentul este pus pe producție si mai puțin pe redistribuire, aceasta producându-se automat, în funcție de participarea la viata economica. O ast- fel de strategie care respecta principiul politicii "piețelor prietenoase" este re- comandata de Banca Mondiala prin World Development Report din 1991 (World Bank, 1991). Strategiile comunitare pleaca de la ipo- teza ca doar comunitățile sunt cele mai bine plasate pentru a se autoorganiza si a asigura bunăstarea prin masuri 272 Dezvoltare socială socio-economice. Guvernele locale sunt cele care cunosc si pot rezolva cel mai bine nevoile indivizilor. Lucrând împreuna si fiind responsabili pentru bunăstarea tuturor membrilor comu- nității, indivizii îsi pot defini mai ușor obiectivele dezvoltării, precum si pro- gramele pentru atingerea acestora. Rezulta o sustenabilitate accentuata a acestor programe, dar si preluarea ris- curilor sociale, prin integrarea în re- țelele comunitare. Strategii comunitare au fost utilizate cu succes în epoca co- loniala pentru a determina participarea locuitorilor din rural la dezvoltarea eco- nomica si sociala. Strategiile etatiste se sprijină pe ipote- za ca dezvoltarea sociala poate fi pro- movata cel mai bine de guvernarea centrala, prin agențiile sale speciali- zate. Statul este singurul capabil de a avea o vedere de ansamblu asupra nevoilor de dezvoltare ale societății si singurul care poate sa mobilizeze re- surse pentru a satisface aceste nevoi, fiind singurul în stare sa armonizeze politicile sociale si cele economice. Strategiile de dezvoltare ale democra- țiilor liberale si ale statelor comuniste europene după cel de-al doilea război mondial au urmat un astfel de pattern. Midgley adauga la aceste trei tipuri de strategii un al patrulea model, pe care îl numește strategie instituționala si care este menit a rezolva dilemele ale- gerii între cei trei actori principali. Midgley insista astfel pe elaborarea unei strategii sintetice care sa implice participarea tuturor instituțiilor (alaturi de plata, comunitate si stat incluzând aici si agențiile internaționale, organi- zatii nonguvernamentale, companii transnaționale etc.) la procesul de dez- voltare. Modelul propus este etichetat drept "complementar", în timp ce cele- lalte sunt numite "antagonistice". în strategia instituționala, guvernul trebuie sa conducă procesul de dezvoltare sociala astfel încât sa maximizeze participarea statului, comunităților si indivizilor, promovând un management pluralist al dezvoltării. Clasificarea strategiilor de dezvoltare în funcție de instituția centrala a fur- nizării de bunăstare este în fapt una ideologica. Principalele ideologii con- temporane ale culturii vestice (libera- lismul, social-democratia si corpora- tismul) pun fiecare accentul pe una dintre cele trei instituții. Liberalismul subliniază rolul pieței, social-democra- tia pe cel al statului, în timp ce corpo- ratismul accentuează importanta co- munității. Strategiile de dezvoltare se construiesc, în general, în funcție de importanta relativa a fiecăreia dintre aceste ideologii în societate, fiind com- binatii ale celor trei tipuri ideale. Cea de-a patra strategie propusa nu repre- zintă un tip ideal, ci reprezintă tocmai o astfel de combinație. Practici ale dezvoltării - câteva programe specifice Urbanizarea constituie atât o condiție, cât si un efect al industrializării. Trans- formarea economiilor agrare a impus migrarea populației în orașe, concen- trarea acesteia în aglomerări urbane. Efectele imediate se fac simtite în planul nevoii de locuințe, al modificării patternurilor familiale, în erodarea re- țelelor sociale. Indivizii devin astfel mai expuși riscurilor, aparând ca stringenta nevoia dezvoltării sistemelor de asigu- rări sociale. Comunitățile sunt fortate sa dezvolte sistemele de furnizare a serviciilor sociale, adaptându-le nevoi- 273 lor individuale. întârzierea în apariția sau eficienta redusa si neacoperirea completa cu asigurări sociale de vârsta (sisteme de pensii), împotriva șoma- jului sau de sanatate poate conduce la diminuarea bunăstării individuale si a capacitatii de munca, împiedicând creșterea economica si putând deter- mina tensiuni sociale si politice. Se impune totodată o atenta planificare urbana, ca si dezvoltarea facilitatilor de igienizare, accesul cât mai complet al populației la apa potabila si canalizare. Industrializarea presupune nu numai stimularea producției industriale de serie. Automatizarea si progresul teh- nologic face ca mâna de munca so- licitata în industrie sa fie mai mica decât cea disponibilizata din agricul- tura. Productivitatea crescută a muncii determina niveluri înalte de venit si sur- plusuri de timp liber. Dezvoltarea ser- viciilor poate absorbi atât mâna de lucru suplimentara, cât si resursele sa- lariale produse în industrie. Neolibera- lismul adauga aici si stimularea liberei inițiative si sprijinirea acesteia printr-o legislație favorabila întreprinderilor mici si mijlocii. Acestea nu numai ca asi- gura crearea de locuri de munca, dar facilitează si descongestionarea mari- lor centre urbane, prin mutarea unei parti din activitate în orașe mai mici. în plus, aceasta poate contribui la preve- nirea dezvoltării distorsionate, a dispa- ritatilor regionale. în fine, industrializa- rea nu poate sa se producă în absenta unei politici de dezvoltare a infrastruc- turii, transporturilor si telecomunica- țiilor, dar si a sistemului bancar, consti- tuind condiții ale unei activitati econo- mice eficiente. Industrializarea trebuie sa fie însoțita de o politica atenta de dezvoltare ru- rala. Aceasta privește, pe de o parte, aducerea condițiilor de trai de la sate la nivelul celor din orașe, sub aspectul infrastructurii si al facilitatilor aferente locuirii. Pe de alta parte, este vorba de reformarea modurilor de producție a- gricola, prin creșterea productivității muncii în acest sector si prin asigu- rarea unei calitati superioare a pro- duselor agricole. Investițiile în capital uman, în special în educație, au fost văzute, începând cu anii '60, ca absolut necesare pentru a susține dezvoltarea. Progresul tehnolo- gic a impus specializarea din ce în ce mai puternica a muncii, nivelul de cu- noștințe necesar angajarii crescând pentru toate pozițiile. Aceasta presu- pune o investire continua în educație, o învatare pe tot parcursul vieții, asa cum sugerează agențiile Internationale, pre- cum OECD sau PNUD (vezi educația permanenta în acest dicționar). Alături de efectele sate benefice în planul câștigurilor individuale, instrucția la ni- veluri superioare este privita ca deter- minant al modernizării culturale si al promovării tolerantei. Dezvoltarea regionala s-a impus ca so- luție de prevenire a dezvoltării distor- sionate, a inegalităților între regiuni, pentru combaterea fenomenelor de dependenta între marile centre urbane si localitățile din jurul acestora. Dezvol- tarea distorsionata s-a dezvoltat ca un concept simultan cu teoria depen- dentei în analizele asupra Americii La- tine. Exemplul diferentelor de dezvol- tare între centrele urbane (precum ora- șul brazilian Sao Paolo sau Buenos Aires, în Argentina) si zonele înveci- nate sau chiar în întreaga tara l-au de- terminat pe A.G. Frank (1966) sa iden- tifice orașul ca instrument al dominației 274 Diferențe de gen capitaliste si al perpetuării dependen- tei. Dezvoltarea regionala presupune planificarea atenta a distribuției facilita- tilor industriale, a centrelor educaționa- le si comerciale în interiorul aceleiași entitati statale sau chiar transfrontalier, asa cum o propun astazi euroregiunile de dezvoltare. Controlarea atenta a fe- nomenelor migratorii, planificarea in- vestițiilor si redistribuirea resurselor între zone sunt metode ale dezvoltării regionale. Ultimul deceniu al secolului XX a adus în prim-plan preocuparea pentru poli- ticile de promovare a capitalului social, datorita mai ales efectelor benefice ale acestuia în ce privește participarea comunităților la decizia politica si sustenabilitatea politicilor de dezvol- tare, cu implicatii imediate în ce pri- vește eficientizarea administrației pu- blice si a guvernării. în acest context, s-a impus ideea dezvoltării participati- ve (vezi si Dumitru Sandu et al., 1998). O alta practica, legata de cea pre- cedenta, dar cu elemente sugerate de abordările postmoderne, este cea a dezvoltării populare, adica a concen- trării programelor de dezvoltare asupra nevoilor concrete ale indivizilor si a încurajării participării acestora la rezol- varea problemelor comunității: dezvol- tarea trebuie redefinita de jos în sus, pentru a satisface condițiile locale si preocupările subiective. Dezvoltarea populara ar trebui văzută ca “un pro- ces ce împuternicește oamenii sa îsi controleze destinul" (Brohman, 1996, p. 352). Ecologia a impus, la rândul ei, practici legate de protejarea mediului prin con- trolul atent al factorilor poluatori, reci- clare, impunerea de restricții agricultu- rii industriale, în scopul protejării solu- rilor etc. Sintetizând, dezvoltarea sociala repre- zintă un proces integrat de orientare a evoluției societății astfel încât sa fie asigurata creșterea economica, echi- tatea politica si sociala, având ca ultim efect promovarea bunăstării sociale. Strategiile de dezvoltare sociala presu- pun armonizarea politicilor economice si sociale, a deciziilor privind organiza- rea administrativa si a gestionarii re- lațiilor externe ale comunităților. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: dezvoltare durabila (sustenabila); dezvoltare regionala; dezvoltare comunitara; economia bunăstării; ideologie; socialismul; social-democratia; corporatism; liberalismul; politici sociale postmoderne; statul bunăstării; servicii sociale; capital uman; capital social; educație permanenta; ecologismul; feminismul Bibliografie selectiva: Corbridge (2000); Midgley (1995); Roberts, Cushing si Woods (1995); So (1990); Brohman (1996); Hulme si Turner (1990); Peet (1999); Harrison (1988); Preston (1996) Diferente de gen Genul desemnează o categorie de rea- lități sau idei pe care caracteristicile lor comune ne autorizează sa le grupam sub aceeași denominație generala. în biologie, genul reprezintă un ansamblu de indivizi din aceeași familie biologica, pe care-l putem subdiviza, la rândul sau, în tot atâtea specii câte subgrupe distincte exista în cadrul aceluiași gen. Folosirea curenta si cea filosofica îi conferă accepțiuni foarte largi, fiind adesea utilizat ca sinonim pentru cate- gorie generala sau clasa. 275 Discriminare Diferențierile barbati-femei. Studiind generațiile sexuate, C. Attias-Donfut a concluzionat ca transformarea statutelor respective ale flecarul sex antrenează o transformare a raporturilor dintre gene- ratii. Relația barbat/femeie reprezintă arhetipul, modelul oricărei reiatii sociale si este dotata cu o puternica valoare simbolica. O data cu repunerea în dis- cuție a diviziunii sociale dintre sexe si a raportului de dominație care o fon- dează, sunt în același timp zdruncinate toate relațiile de dominație care intervin între generatii si între clase sociale (Attias-Donfut, 1988, p. 121, 125). "Sis- temul dual" pe care îl constituie barbatii si femeile este, asa cum a spus Mathieu (1971), un "sistem structural" si, prin urmare, schimbarea sa este solidara cu schimbarea ansamblului sistemului so- cial. în fapt, cum spunea C. Attias- Donfut, la nivel mai profund, este vorba despre ansamblul modului de repro- ducție care este afectat, respectiv rede- finirea raportului dintre sexe va contribui la redefinirea proceselor însesi prin care raporturile sociale se perpetuează sau se transforma, procese mediate de re- lațiile dintre generatii (Attias-Donfut, 1988, p. 125). în formele tradiționale de societăți si până recent în societățile occidentale, reînnoirea sociala a generațiilor a fost efectiv o problema "masculina". Mobili- tatea sociala se măsură în relație cu statutul social al fatalul, dependenta sociala a femeilor fata de tati si soți le-a atribuit un rol intrafamilial. începând cu anii '50, au putut fi observate progrese incontestabile în resorbția discriminării sexuale. Indicele de activitate feminina a crescut neîncetat pentru toate vârs- tele, în ciuda creșterii indicatorului de șomaj, care a marcat cea mai mare parte a tarilor occidentale după criza petroliera din 1973, ca semn al unei tendințe profunde si ireversibile în cucerirea muncii profesionale de către femei. Competiția creste în toate do- meniile între barbati si femei din aceeași generație în domeniul studiilor, al formarii, al intrării pe piața muncii si în influenta asupra educației copiilor. Aceasta competiție creste presiunea pe care o exercita generația în ascen- siune asupra generațiilor precedente, antrenând o competiție puternica între generatii. Modelele de reproducere sociala si de mobilitate sociala se transforma: un individ se poate referi la apartenența sociala a fatalul sau a mamei, acest factor suplimentar de mobilitate putând acționa ca multipli- cator al șanselor de mobilitate sociala. Noile reprezentări sociale ale sexelor si ale pozițiilor lor corespunzătoare, noua apropiere dintre generatii care trăiesc un același model barbati/femei reprezintă un consens care se opune rupturii dintre generațiile anterioare. Faimoasa ruptura dintre generatii de- nunțata cu peste 30 de ani în urma nu mai are aceeași actualitate astazi. în fapt, cercetări actuale au aratat ca, acolo unde raporturile de putere nu generează decât revolta sau supunere, raporturi mai egalitare permit în același timp mai multa solidaritate, dar si mai multa competiție. JAna Rodica Staicu- lescuk. Vezi si: generație Bibliografie selectiva: Attias-Donfut (1988); Mathieu (1971) Discriminare Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în vir- tutea apartenenței, reale sau presu- 276 Dizabilitate puse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune in- dividuala, dar daca membrii aceluiași grup sunt tratati sistematic în mod si- milar, aceasta constituie si un pattern social de comportament agregat (Michael Banton, 1998). în științele sociale, termenul face trimitere, în ge- neral, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat. Cercetările efectuate au identificat existenta mai multor tipuri de discrimi- nare. în general, este operata distincția între discriminarea directa si cea indi- recta (Michaela Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul dife- rențiat este generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la ba- za o decizie inechitabila luata anterior. De exemplu, discriminarea directa este prezenta atunci când doua persoane având pregătire egala si o slujba si- milara sunt plătite în mod diferențiat datorita faptului ca una dintre acestea aparține unui anumit grup etnic. Dis- criminarea indirecta apare atunci când cele doua persoane sunt plătite în mod diferit, deoarece au fost angajate în po- ziții diferite, deși aveau aceeași pregă- tire. Kirshna Mallick (1995) propune alte doua tipologii, având la baza distincția între discriminarea intenționa- ta si conștienta si cea neintenționata, precum si între discriminarea practica- ta de indivizi si grupuri si cea practi- cata de instituții. ^Mălină Voicuk Bibliografie selectiva: Banton (1998) Distribuția veniturilor Vezi inegalitate Dizabilitate D. vizeaza orice reducere, lipsa ori pierdere (rezultând dintr-o infirmitate sau deficienta) a aptitudinii de a desfasura o activitate în condițiile con- siderate normale pentru o flinta umana. Dizabilitatile sunt descrieri ale pertur- bărilor la nivelul persoanei, al perso- nalității; ele ilustrează limitarea funcțio- nala sau restricția în activitate, cauzate de anumite deficiente. Se pare ca exista cel puțin 23 de specialități, de profesiuni diferite implicate în activitatile cu per- soanele cu dizabilitati si, desigur, nu toate utilizează aceleași definitii. Prin- cipalele accepțiuni atribuite de specia- liști dizabilitatii ar putea fi grupate în cinci mari categorii: pierdere sau anor- malitate, condiție clinica, limitare funcțio- nala, devianta, dezavantaj. Abordarea fenomenului complex al di- zabilitatii s-a realizat cu precădere din perspectiva a doua modele, "indivi- dual" si "social", situate într-un raport de opoziție. Modelul individual, preluat din medicina si psihanaliza, atribuie problemelor cu care se confrunta per- soanele cu dizabilitati caracterul de consecințe directe ale deficientelor lor. Din aceasta perspectiva, sarcina ma- jora a specialiștilor ar fi aceea de a încerca "ajustarea" individului la con- dițiile unei anumite deficiente (diza- bilitati), pe de o parte, sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe de alta parte, sub cel psihic (prin programe care ajuta individul sa faca fata limitărilor respective). Cea mai frecventa accepțiune a dizabilitatii în societatea occidentala se bazeaza pe supoziția ca dificultățile cu care se con- frunta persoanele cu dizabilitati apar ca rezultate directe ale deficientelor lor 277 senzoriale sau fizice. Este vorba de utilizarea acestui model individual în abordarea dizabilitatii. întrucât caracteristica esențiala a per- soanei cu dizabilitate este absenta pu- terii (fizice, psihice, economice, profe- sionale, relaționale, civice etc.), este posibila apariția prejudiciului, a dis- creditării, a stigmatizării. E. Goffman a definit dizabilitatea, handicapul, ca un stigmat, ca relație dintre un atribut si un prejudiciu pe care acesta îl de- clanșează la nivelul persoanei. La ba- za unei asemenea reprezentări se si- tuează postulatul paralelismului dintre "fizic", "mintal" si "moral", care deter- mina tendința de a infera de la un anu- mit deficit la o incapacitate sau inferio- ritate generala. în consecința, o defi- cienta particulara se transforma într-un stigmat, marcând întreaga personalita- te si antrenând un proces de discredi- tare a acesteia. Modelul individual apa- re astfel ca unul al patologiei indivi- duale. în ultimii ani, o noua paradigma re- feritoare la dizabilitate s-a impus tot mai mult: este vorba de modelul "so- cial", care aduce o schimbare a con- centrării atenției de la limitările fizice ale anumitor indivizi la modul în care mediul fizic si social impune serii de constrângeri anumitor grupuri sau ca- tegorii de persoane. în consecința, ajustarea, care reprezenta obiectivul esențial al modelului individual, devine o problema a societății: în ce măsură aceasta este dispusa sa-si ajusteze așteptările si modelele de comporta- ment pentru a îndepărtă obstacolele cu care se confrunta persoanele cu di- zabilitati? în perspectiva acestui model social, societatea este cea care inva- lidează persoanele ce prezintă diferite deficiente fizice, prin impunerea unor așteptări nerealiste fata de ele. în acest sens, chiar si diferitele forme de dizabilitati fizice apar ca tipuri ale unei opresiuni sociale. Multi autori au demonstrat ca dizabi- litatea nu este o calitate esențiala a persoanei, ci o construcție sociala. Categoria "dizabilitate" masoara cetă- țenii luati individual în raport cu anu- mite criterii care exprima gradul lor de corespondenta în raport cu activitatile de munca, în raport cu eligibilitatea pentru anumite servicii si beneficii, precum si cu includerea în societatea obișnuita. Criteriile de apartenența la categoria "valizilor" sau la cea a "per- soanelor cu dizabilitati" se modifica în funcție de o serie larga de factori tehnologici, organizationali si culturali. Dihotomia persoana valida/persoana cu dizabilitate este produsa prin inter- mediul unor structuri (cum ar fi mediul fizic si organizarea ierarhica a profe- siunii medicale), unor practici (precum tratamentul de specialitate al persoa- nelor cu dizabilitati) si unor simboluri (în cadrul mass-media, al literaturii si artei). Conceptul de dizabilitate are o încărcătură valorica negativa, întrucât utilizarea sa semnifica focalizarea asu- pra deficientei ca atribut definitoriu al persoanei, neglijându-se calitatile pozi- tive si potențialul acesteia, motiv pen- tru care Organizația Mondiala a Sa- natatii propune sa fie înlocuit cu cel de "activitate", considerat mai neutru. O activitate reprezintă natura si gradul funcționarii la nivelul persoanei, iar di- zabilitatea devine limitare privind activi- tatea, sub aspectele naturii, duratei si calitatii. Aceasta formulare permite o identificare mai corecta a posibilelor intervenții menite sa înlăture, sa dimi- 278 Dreptul la locuire nueze sau sa prevină limitările res- pective. .JLivius Maneak Vezi si: handicap Bibliografie selectiva: Marks (1999); Johnstone (1998) Dreptul la locuire Este stipulat în numeroase texte refe- ritoare la drepturile omului, emise de instituții internaționale cum ar fi Na- țiunile Unite, Consiliul Europei, Uniu- nea Europeana, statele membre ale Uniunii. Dreptul la locuire a aparut însă pe agenda politica încă din secolul XIX, ca reacție la problemele de locuire generate de industrializare si explozia urbana, asociate cu criza/deficitul de locuințe, dezechilibre între cerere si oferta, speculatii în vânzarea de tere- nuri, inegalități accentuate în accesul la locuire între diferite grupuri sociale si între diferite zone, costuri exorbitante, probleme legate de menținerea unui stoc adecvat de locuințe, condiții proaste de locuire si persoane fara locuința (Lafore, 1993). Documentul cel mai important în acest sens îl reprezintă Declarația universala a drepturilor omului (1948) adoptata de ONU, în care se arata ca nevoile umane de baza trebuie recunoscute ca drepturi, promovând conceptul de demnitate umana ca un principiu legal: "Orice persoana are dreptul la un standard de viata adecvat pentru sa- natatea si bunăstarea lui însusi si a familiei lui, incluzând asigurarea hra- nei, a hainelor, a locuinței, îngrijire me- dicala si serviciile sociale necesare, precum si dreptul de securizare în cazul șomajului, al îmbolnăvirii, incapa- cității fizice de munca, vârsta înaintata sau alte deficite relative la subzistenta în circumstanțe care depasesc propriul control personal" (art. 21.1). Premisa universalității dreptului la un standard de viata adecvat pentru toate persoa- nele, din punct de vedere teoretic, ar putea determina ca identificarea unor grupuri-tinta sa para redundanta. Din punct de vedere practic însă, accesul echitabil la unele drepturi solicita iden- tificarea unor astfel de grupuri-tinta si masurile preferențiale de acces si pro- tecție împotriva discriminării care ex- pune indivizii unui grad crescut de vul- nerabilitate sociala, îndeosebi prin po- litici si masuri relative la discriminarea pozitiva care sa vina în întâmpinarea principiului de oportunități egale. O se- rie de declaratii si recomandări ONU sunt orientate către asemenea grupuri- tinta (refugiati - 1951, copii - 1959, fe- mei - 1979, muncitori imigranti - 1990, minorități - 1991, populație indigena - 1993), care accentuează pe dezvol- tarea de politici antidiscriminative si asigurarea unei protecții adecvate prin mijloace referitoare implicit la condițiile de locuire. Până în prezent însă, ONU nu a emis nici o recomandare cu re- ferire explicita la persoanele fara lo- cuința (engl. homeless). Convenția europeana pentru protecția drepturilor omului si a libertăților fun- damentale adoptata de Consiliul Euro- pei în 1953 nu face referire la dreptul flecarei persoane la o locuința adec- vata. în 1993, CE a adoptat însă Re- zoluția 244, prin care se arata ca "pro- movarea si implementarea dreptului la locuire, ca drept fundamental al fle- carul individ, este o datorie prioritara a societății ca întreg si o obligație colec- tiva a autoritatilor publice de la toate 279 Drepturile copilului nivelurile" (secțiunea V.3). ^Adrian Dank Vezi si: politici de locuire; discriminare; homelessness; excludere de la locuire (housing exclusion). Bibliografie selectiva: Lafore (1993); United Nations (1948) Drepturile copilului Drepturile copilului vizeaza drepturile ce revin copiilor în virtutea faptului ca sunt ființe umane si a faptului ca, din cauza lipsei de maturitate fizica si intelectuala, ei nu au posibilitatea sa-si asigure în mod autonom respectarea acestora. Primele exprimări oficiale ale nevoii co- pilului de a se bucura de o protecție speciala au fost enunțate în Declarația de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului, în Declarația uni- versala a drepturilor omului si în Pactul International privind drepturile econo- mice, sociale si culturale. Organizația Națiunilor Unite a adoptat în cadrul Adunării Generale din 20 no- iembrie 1989 Convenția cu privire la drepturile copilului si a supus-o ana- lizei si ratificării ei de către statele membre ale Organizației Națiunilor Unite. România a ratificat Convenția ONU pri- vind drepturile copilului în septembrie 1990, prin Legea nr. 18 din 1990. înce- pând cu data publicării în Monitorul oficial, România se obliga sa creeze condițiile, sa respecte si sa controleze respectarea drepturilor stipulate în convenție. Toata legislația privitoare la copil trebuia modificata în sensul res- pectării convenției internaționale. Adoptarea Convenției ONU privind drepturile copilului a constituit nu nu- mai o declarație privind drepturile pe care statele semnatare se obliga sa le respecte, dar, în același timp, o defini- ție a ceea ce înseamnă copil: "copilul este orice ființa umana sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub aceasta vârsta". Aceasta reprezintă o precizare a prin- cipiilor după care drepturile copilului se aplica, a obligațiilor pe care statele si le asuma o data cu adoptarea acestei convenții si a modului de monitorizare a nivelului de respectare a acestor drepturi. La baza tuturor drepturilor copilului stau principiile: • nondiscriminarii, al aplicării drep- turilor tuturor copiilor, fara nici o distincție de rasa, sex, culoare, lim- ba, religie, opinie politica a copilului, a părinților sau a reprezentantilor sal legali, de origine naționala, et- nica sau sociala, de situația lor ma- teriala, de incapacitatea lor, de naș- terea lor sau de alta situație; • respectarea interesului superior al copilului în toate deciziile si ho- tărârile privitoare la copil; • respectarea responsabilității, drep- tului si obligației părinților fata de creșterea si dezvoltarea copilului. Prin ratificarea Convenției ONU privind drepturile copilului, statele recunosc si se obliga sa respecte: • dreptul copilului la viata, si pentru aceasta statele se obliga sa-i asi- gure acestuia supraviețuirea si dezvoltarea, înregistrarea copilu- lui după naștere, acordarea unei identitati (nume, cetățenie), sa a- 280 Drepturile copilului corde posibilitatea copilului de a-si cunoaște părinții si de a fi crescut de ei. Copilul nu poate fi separat de părinții sai decât daca aceasta se realizează în interesul superior al copilului, iar statele sunt obligate sa favorizeze pastrarea legaturilor si relațiilor cu ambii părinți sau reinte- grarea în familie. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-si exprima liber opinia; • dreptul copilului la protecție din partea părinților, a comunității lo- cale sau a statului, împotriva ori- căror forme de violenta, abuz, ex- ploatare a copilului refugiat sau lip- sit de familie, a copilului cu handi- cap, si dreptul la protecție speciala pentru copilul adoptat în străinătate, împotriva oricărei forme de exploa- tare daunatoare oricărui aspect al bunăstării lui; • dreptul la sanatate si acces la serviciile de sanatate si reeducare; • dreptul copilului lipsit de familie de a fi plasat pentru protecție si în- grijire într-o familie substitutiva si verificarea periodica a situației sale; • dreptul copilului la un nivel de viata suficient pentru a-i permite dezvoltarea sa fizica, mentala, spi- rituala si morala. Părinții, familia lăr- gită, comunitatea sau statele sunt obligate sa asigure acest nivel de viata corespunzător; • dreptul la educație. Statele sunt obligate, pentru satisfacerea acestui drept, sa asigure pentru toti copiii gratuitate si obligativitate pentru în- vățământul primar si accesibilitate pentru toti copiii pentru învățămân- tul secundar si profesional si, în funcție de capacitatea fiecăruia, la învățământul superior. Statele vor lua masuri speciale pentru a ve- ghea aplicarea disciplinei școlare într-un mod compatibil cu demnita- tea copilului ca ființa umana; • dreptul copilului aparținând unei minorități etnice la propria viata culturala, de a profesa sau de a-si vorbi limba materna cu alti membri ai grupului sau; • dreptul copilului la odihna si re- creere, la participarea libera la viata culturala si artistica, corespun- zător vârstei si aptitudinilor proprii; • dreptul la protecție împotriva ex- ploatării economice si de a nu fi constrâns sa desfasoare activitati ce comporta riscuri sau care îi afecteaza sanatatea; • dreptul la protecție împotriva im- plicării în traficul de stupefiante sau a folosirii lor si a exploatării si violentei sexuale; • dreptul la protecția din partea statului împotriva răpirii, vânzării si comerțului de copii, în orice scop ar fi si în orice forma; • dreptul copilului de a fi protejat împotriva participării directe în conflicte armate până la împlinirea vârstei de cincisprezece ani; • dreptul copilului delincvent de a fi protejat cu alte metode decât cele de institutionalizare, pentru a i se asigura un tratament în intere- sul bunăstării lui si proporțional cu infracțiunea savârsita. Statele sem- natare vor prevedea în acest scop o gama de servicii care sa asigure protecție copilului delincvent în afa- ra instituției. Pentru a crea condițiile respectării drepturilor prevăzute de Convenția ONU, statele semnatare se obliga sa faca cunoscute, printr-o răspândire si 287 Dumping social dezbatere larga, drepturile copilului si sa raporteze periodic (după doi ani de la ratificare raportul inițial si apoi la cinci ani) Comitetului Drepturilor Co- pilului, asupra stadiului implementării Convenției. După modelul Convenției ONU privind drepturile copilului, Consiliul Europei a redactat Convenția europeana pri- vind drepturile copilului în curs de ratificare de către România, prin care se instituie, alaturi de drepturile pre- văzute de Convenția ONU, o serie de drepturi specifice statelor membre ale Consiliului Europei. ^Nina Petrek Vezi si: copil în dificultate; politici sociale privind protecția familiei si a copilului Dumping social Termen care descrie situația în care un stat menține la un nivel redus sau re- duce în mod voluntar protecția sociala acordata cetățenilor sal, în vederea îmbunătățirii avantajelor comparative ale economiei sale în relațiile comer- ciale cu alte state. D.s. poate fi generat de avantajul comparativ redus al prin- cipalelor sectoare economice locale, de politicile protectioniste ale partenerilor comerciali sau de dorința de a atrage un volum ridicat de investitii străine directe. Utilizarea d.s. este justificata de dorința de a îmbunătăți termenii de schimb dintre economia naționala si restul par- tenerilor comerciali, prin reducerea cos- tului comparativ al bunurilor, serviciilor si forței de munca locale. în condițiile globalizarii activitatilor economice, tarile confruntate cu problema subdezvoltării pot recurge la d.s. ca soluție de creștere rapida a exporturilor si de atragere a capitalurilor străine. Este dificil de făcut o distincție clara între politicile vo- luntariste de d.s. si politicile rezultate exclusiv din aplicarea ideologiilor "minimaliste" în sfera politicilor sociale. Ceea ce se poate afirma este ca beneficiile economice rezultate din existenta unui nivel comparativ mai redus al protecției sociale tind sa încu- rajeze în general rezistenta politica fata de extinderea ori "universalizarea" standardelor sociale, cel puțin atâta vreme cât exista un sprijin intern pen- tru un stat social mai puțin dezvoltat din punct de vedere comparativ si atâta vreme cât presiunile statelor par- tenere si ale organizațiilor Internatio- nale (în special Organizația Internațio- nala a Muncii) pot fi ignorate cu succes (vezi si organizațiile Internationale si politica sociala). împreuna cu dumpingul ecologic, d.s. reprezintă o consecința negativa a lip- sei de coordonare a politicilor econo- mico-sociale la nivel International. Si- tuația cea mai relevanta este cea a acordurilor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), care continua sa protejeze sectoarele manopero-inten- sive (în special agricultura si industria textila) din tarile dezvoltate, ceea ce stimulează reducerea uneori drastica a protecției sociale si ecologice în tarile subdezvoltate. Politicile de d.s. conduc la reducerea standardelor minime pri- vitoare la condițiile de munca si de protecție sociala a muncitorilor, pre- cum si la reducerea contribuțiilor si beneficiilor sociale legate de protecția împotriva riscurilor socio-profesionale. Rezolvarea problemei d.s. necesita însă nu doar reducerea barierelor pro- tectioniste ridicate de economiile dez- voltate în calea exporturilor tarilor în 282 Dumping social curs de dezvoltare, ci si construirea unor rețele instituționale eficiente de guvernare, management macroecono- mic si protecție sociala la nivelul a- cestora din urma. în relațiile dintre tarile dezvoltate, d.s. se manifesta sub forme mai puțin dra- matice, dar este stimulat totuși de pro- cesele actuale de integrare economica si de liberalizare a circulației capita- lurilor, precum în cazul Uniunii Euro- pene (vezi si politici sociale europene). Datorita lipsei unor standarde sociale unice în UE, tarile central si est-euro- pene candidate la aderare pot recurge la d.s. ca politica de stimulare a creș- terii economice, ceea ce conferă aces tui subiect o importanta ridicata în ca- drul negocierilor de aderare. Principalii factori care pot contribui la diminuarea ponderii d.s. în politicile tarilor candi- date sunt creșterea competitivității pro- ducției locale si a investițiilor străine, precum si aplicarea principiului liberei circulatii a forței de munca începând cu primele momente ale integrării în UE. .J Bogdan Juncu-Lungulescuk. Vezi si: organizațiile Internationale si politica sociala; politici sociale euro- pene Bibliografie selectiva: Adnett (1995); Bean et al. (1998); Deacon (1999); UNDP (1999); UNRISD (1995) 283 Echitate distributivă E Echitate distributiva Vezi justiție distributiva Echitate orizontala E.o. presupune o tratare egala a tu- turor indivizilor aflati în situatii similare. E.o. se refera, pe de-o parte, la depis- tarea tuturor criteriilor relevante carac- terizării cât mai comprehensive a unei situatii particulare si, pe de alta parte, la aplicarea uniforma a criteriilor consi- derate a fi relevante tuturor indivizilor aflati într-o situație similara. Primul aspect tine mai degraba de jus- tiția distributiva-, de exemplu, taxarea trebuie sa tina cont numai de venitul individual sau si de anumite obligatii ale individului, care îi determina pre- siuni financiare suplimentare, ca de pilda, rambursarea unor credite sau situația familiala (număr de copii etc.)? Al doilea se refera în special la justiția procedurala-, criteriile de determinare a "răspunsurilor" statului sau actorilor im- plicati în protecția sociala la diferitele circumstante/contexte particulare tre- buie sa fie aplicate în mod uniform tu- turor indivizilor, indiferent de criteriile adoptate, atât timp cât ele sunt social legitimate sau legal instituite. Discrimi- narea beneficiarilor/beneficiilor trebuie sa tina cont deci numai de acele criterii considerate a fi relevante: de exemplu, numărul de copii, în cazul alocațiilor pentru copii, nevoia în cazul asistentei medicale. Din punct de vedere proce- dural, beneficiile selective, datorita pro- cesului de alocare predominant discre- ționar, sunt mai expuse inechității de tip orizontal, în comparație cu cele de tip categorial-universalist. în aceeași situație se afla, de asemenea, si ser- viciile sociale de tipul asistentei me- dicale si educației, datorita rolului sem- nificativ pe care îl joaca interacțiunea beneficiar-sistem expert în determi- narea tratamentului aplicat beneficia- rului. în plus, atât al în cazul benefi- ciilor selective, cât si al serviciilor so- ciale medicale si/sau educaționale, e.o. poate fi afectata si datorita variațiilor locale/zonale/regionale foarte mari, ca- racteristice acestor beneficii si servicii. ^Luana M. Popk. Vezi si: justiție distributiva; justiție procedurala; beneficii selective Bibliografie selectiva: Barr (1993) Echitate procedurala Vezi justiție procedurala Echitate verticala Se refera la gradul în care sistemul re- distribuie veniturile/bunastarea către indivizii sau familiile cu venituri mici - prin intermediul sistemului de taxare (cu referire la gradul sau de progre- sivitate), al beneficiilor sociale, credi- telor fiscale, subvențiilor sau serviciilor sociale. în ceea ce privește taxarea, teoriile economice susțin progresivi- tatea până la punctul în care aceasta ar putea afecta motivația muncii si comportamentul de economisire si eli- 284 Echitate verticală mina riscul de excludere din cadrul economiei formale a celor cu venituri foarte mari. Deși creșterea e.v. reprezintă unul din- tre obiectivele tuturor programelor si politicilor sociale, acesta se constituie ca prim obiectiv al politicilor de men- ținere a veniturilor, beneficiilor si ser- viciilor sociale selective. Creșterea e.v. - ca obiectiv principal al politicii sociale - poate fi asociata modelelor de justiție sociala de tip liberal si în special modelului ralwsian de justiție sociala. La realizarea e.v. contribuie însă, deși în mod diferențiat, toate beneficiile si serviciile sociale categorial-universale, în funcție de ponderea categoriei-tinta în grupul celor cu venituri foarte scăzute (e.g., alocația pentru copii poate prezenta o focalizare crescută asupra segmentului cu venituri mici, daca incidența veniturilor scăzute în populația de familii cu copii este mai mare decât în cazul întregii populatii). O măsură adesea utilizata în aproxi- marea e.v. este inegalitatea (venituri- lor, respectiv consumului - vezi si bunăstare sociala, inegalitate). Aceasta însă trebuie folosita cu precauție în aproximarea dinamicii e.v. (Barr, 1993). Aceasta nevoie de precauție are o dubla cauzalitate: pe de-o parte, problemele datorate masurilor inegali- tății si, pe de alta parte, corelația pro- blematica dintre inegalitate si e.v. în ceea ce privește aspectele tehnice ale măsurării inegalității, majoritatea masurilor, dintre care coeficientul de inegalitate Gini este consacrat, nu sur- prind impactul distributiv al serviciilor sociale, ca de exemplu, serviciile de sanatate sau educație. Accesul la diferite servicii sociale poate creste sau, dimpotrivă, poate scadea e.v. Pe de alta parte, relația dintre inegalita- te - masurata cu ajutorul coeficientului Gini - si e.v. nu este neechivoca. Uneori o scădere a coeficientului de inegalitate Gini (vezi si masuri ale inegalității ve- niturilor) veniturilor poate fi însoțita de o diminuare a e.v. Un exemplu în acest sens îi aparține lui Anthony B. Atkinson (conform N. Barr, 1993, p. 162): scă- derea coeficientului de inegalitate de la 35,5% în 1949 la 33,9% în 1970, în Marea Britanie, a fost însoțita de o scădere a proporției veniturilor primelor cinci decile de venit de la baza dis- tribuției de la 26,5% la 26,1%. Deși inegalitatea pe ansamblu a scăzut, proporția veniturilor - din totalul venitu- rilor - jumatatii mai "sarace" a populației a scăzut. Scăderea inegalității se poate datora si scăderii inegalității în cadrul grupului cu veniturile cele mai ridicate. Pe ansamblu însă, o inegalitate mai redusa se asociaza cu o redistribuire mai puternica a resurselor către grupu- rile de venit scăzut; deși pare para- doxal, transferurile sociale către cei mai săraci, ca procent din PIB, sunt mult mai mari în tari cu o politica so- ciala mai comprehensiva - de tip uni- versalist sau corporatist -, în ciuda principiului subsidiaritatii si focalizării asupra segmentului celui mai sarac, asociat unei ideologii de factura neo- liberala si unui stat minimalist. "(...) egalitatea a fost mai ridicata în Suedia si Germania si mai scăzută în Australia si SUA. Diferitele presupoziții si diferitele masuri ale inegalității duc câteodată la rezultate diferite, dar un rezultat este invariant: Suedia prezintă cea mai egalitara distribuție postim- pozitare si posttransferuri sociale si SUA cea mai puțin egala. Rezultatul se datoreaza mai degraba naturii redistri- 285 Ecologismul butive a sistemului suedez de impozi- tare/transferuri decât distribuției venitu- rilor din munca pretransfer: în Suedia si Germania, chintilei de venituri cu ve- niturile cele mai scăzute i-au fost dis- tribuite transferuri sociale nete de 10% din PIB, adica mai mult decât dublu decât în SUA" (Barr, 1993, p. 162). O măsură mai fidela a impactului dife- ritelor transferuri sociale asupra dispa- rității veniturilor (respectiv inegalității) este coeficientul de concentrație. Aceasta măsură este, din punct de vedere tehnic, la fel de problematica ca si coeficientul Gini, ea este însă ne- echivoca în ceea ce privește relația sa cu e.v. Coeficientul de concentrație in- dica spre ce grupuri de venit se "orien- tează" cu precădere un anumit transfer social, permițând deci evaluarea im- pactului unui anumit tip de transfer (sau transferuri) social(e) asupra e.v. Spre deosebire de coeficientul Gini (care reprezintă, la limita, concentrația venitului în el însusi), coeficientul de concentrație permite "depistarea" cau- zei creșterii, respectiv scăderii, inegali- tății: daca coeficientul de concentrație indica faptul ca anumite transferuri so- ciale se "orientează" cu precădere către familiile sau indivizii cu venituri mici, atunci inegalitatea scade - ca urmare a acestor transferuri - simultan cu creșterea e.v. Progresivitatea, ca măsură a impac- tului distributiv al transferurilor sociale, nu spune foarte mult în termenii inten- sității acestui efect, depinzând, în mare măsură de distribuția inițiala a veni- turilor. Progresivitatea indica doar direcția impactului anumitor transferuri, i.e. creșterea, respectiv scăderea e.v. ca urmare a transferului respectiv sau a sistemului de taxare. Evaluarea e.v. se poate realiza si în raport cu impactul diferitelor transferuri sociale asupra sărăciei. Analiza relatio- nara a diferitelor dimensiuni ale sără- ciei, i.e. rata sărăciei, amploarea sără- ciei, severitatea sărăciei, ca urmare a diferitelor transferuri sociale, poate, de asemenea, duce la conturarea unei imagini asupra impactului acestor trans- feruri sociale asupra e.v. ^Luana M. Popk. Vezi si: inegalitate; coeficientul Gini; coeficientul de concentrație Bibliografie selectiva: Atkinson (1970); Barr (1993); Milanovic (1992) Ecologismul Ecologismul este ideologia care valori- zează lucrurile create de procesele na- turale mai degraba decât pe cele artificiale, create de om. Ecologismul are drept scop ocrotirea mediului natu- ral în fata proceselor de dezvoltare teh- nologica si economica specifice lumii moderne. Pornind de la faptul ca într-un ecosis- tem stabilitatea este legata de diver- sitate, adica un ecosistem este cu atât mai stabil cu cât flora si fauna din in- teriorul sau sunt mai diverse, ecolo- gistii extind aceasta caracteristica si la sistemele sociale, aratând ca o socie- tate va fi cu atât mai "sanatoasa" cu cât are un grad mai mare de toleranta fata de diversitate, arata Dobson (2000). în plus, natura este un sistem de obiecte interdependente, ceea ce conferă acestora un statut de egalitate, deoarece fiecare parte componenta este necesara pentru supraviețuirea celorlalte. Acest fapt se traduce în plan social prin opțiunea pentru egalitate, 286 Ecologismul dublata, asa cum am aratat, de opțiu- nea pentru toleranta fata de diversitate. De asemenea, ecologismul adauga noi dimensiuni noțiunii de bunăstare, arata George si Wilding (1994). Ecologismul adauga dimensiunilor clasice ale noți- unii de bunăstare anumite criterii care tin de mediul natural, cum ar fi: sub- tierea stratului de ozon, încălzirea glo- bala, scăderea resurselor, poluarea. în plus, aceste criterii sunt considerate la fel de importante pentru bunăstare ca si cele economice si sociale. Ideologia ecologista cuprinde doua cu- rente de gândire: ecologismul slab (engl., light greenism) si ecologismul puternic (engl., deep/ dark greenism). Ecologismul slab este acceptat de toate tipurile de guverne, de industrie si de opinia publica (George si Page, 1995). Adeptii acestui curent accepta creșterea economica si creșterea con- sumului, dar considera ca acestea trebuie sa aiba loc într-o maniera prie- tenoasa pentru mediu. De asemenea, tehnologiile avansate sunt considerate a fi utile pentru protecția mediului. O alta caracteristica a acestei orientări este adoptarea unei viziuni antropo- centrice asupra lumii, conform careia omul este superior tuturor formelor de viata de pe planeta si are dreptul sa le exploateze. Ecologismul puternic diferă de toate celelalte curente ideologice prin faptul ca acestea valorizează ratele crescute de creștere economica, fiind însă în dezacord cu metodele de distribuție, în timp ce primul respinge creșterea eco- nomica si pe cea a consumului, con- siderându-le ca fiind incompatibile cu protecția mediului. Spre deosebire de ecologismul slab, cel puternic are o viziune ecocentrica, deoarece conside- ra ca omul nu este superior celorlalte forme de viata de pe pământ, fiind doar una dintre speciile planetei. într-o analiza a ideologiei ecologiste, Dobson (2000) arata ca ecologismul puternic se situează "dincolo" de di- mensiunea stânga-dreapta. Din pers- pectiva ecologismului, între capitalism si comunism exista mai multe ase- mănări decât deosebiri. Ambele sunt adeptele creșterii economice puterni- ce, ambele se bazeaza pe creșterea centralizării si a controlului birocratic, ambele insista pe faptul ca planeta trebuie sa fie cucerita. Critica fata de creșterea economica si cea a consumului constituie un punct principal în discursul ecologist puter- nic. Ratele ridicate de creștere econo- mica sunt considerate a fi o amenin- țare la adresa supraviețuirii planetei, deoarece: consuma rezervele planetei, metodele actuale de producție poluea- ză direct sau indirect mediul, exploa- tarea intensiva a planetei a dus la distrugerea multor specii de plante si animale. în plus, creșterea economica nelimitata exacerbează problemele pe care si-a propus sa le rezolve, cum ar fi cazul șomajului si inflației (Dobson, 2000). Dezvoltarea fara limite a tehno- logiei conduce la scăderea locurilor de munca disponibile, generând șomaj în loc sa îl scada. De asemenea, cu cât resursele devin mai rare cu atât costul acestora creste, ducând la creșterea preturilor. în locul dezvoltării bazate pe creșterea economica, ecologismul propune con- ceptul de dezvoltare sustenabila (susți- nuta), prin care se asigura satisfacerea nevoilor prezentului, fara sa fie com- promisa posibilitatea generațiilor viitoa- re de a-si satisface nevoile. Urmând 287 Ecologismul calea dezvoltării sustenabile, ecolo- gistii îsi propun sa construiască o so- cietate sustenabila. Aceasta trebuie sa fie, în primul rând, o societate bazata pe reducerea consumului, ceea ce im- plica o reducere a standardului mate- rial de viata, arata Dobson (2000). însă ecologistii pun accentul nu pe canti- tate, ci pe calitatea bogăției, astfel ca prin scăderea consumului nu va fi redusa calitatea vieții. Alte trasaturi ale societății sustenabile le constituie descentralizarea adminis- trativa si preferința pentru unitati admi- nistrative de dimensiuni reduse. Este respinsa birocrația si încurajata partici- parea cetățenilor la rezolvarea proble- melor comunității si autonomia indivi- duala. Din cauza puterii discreționare pe care o dețin birocratii angajati în ad- ministrația publica, ecologistii propun scăderea numărului si rolului acestora. O alta caracteristica a societății suste- nabile o reprezintă noua concepție asupra muncii, o reconceptualizare si revalorizare a acestei noțiuni. Ecolo- gistii se opun legăturii dintre munca si salariu, aratând ca si munca nesala- riata trebuie considerata tot munca, dând o definiție mai larga acesteia. De asemenea, este susținuta ideea de a nu mai separa munca în economia in- formala si cea pe cont propriu de an- gajarea formala. Aceasta flexibilizare a muncii este avantajoasa, deoarece fur- nizează nu numai beneficii economice, ci si satisfacție sociala si emoționala. Un alt concept important pentru socie- tatea sustenabila îl reprezintă cel de bioregiune. Bioregiunile reprezintă e- cosisteme sustenabile în care oamenii pot sa traiasca în "pace" cu mediul (Vincent, 1995). Principiul care sta la baza bioregionalismului susține faptul ca natura trebuie sa determine viata politica, economica si sociala a comu- nităților. Astfel, bioregiunile constituie unitati teritoriale determinate pe baza caracteristicilor pe care le are mediul natural (relief, flora, fauna), carac- terizate prin autarhie economica si prin încurajarea diversității si tolerantei. în cadrul acestora, populația va constitui comunități neierarhice de 1.000-5.000 de persoane, care vor cauta sa mi- nimizeze consumul de resurse, sa pună accent pe reciclare si conservare si sa evite poluarea si risipa. Comu- nitățile mai numeroase sunt conside- rate indezirabile pentru ca nu se pot susține din resurse proprii. George si Wilding (1994) inventariază direcțiile principale de politici sociale propuse de ecologism, subliniind inte- resul pe care îl acorda aceasta orien- tare acestora. O prima opțiune făcută este aceea a descentralizării serviciilor implicate în implementarea politicilor sociale, acestea fiind administrate la nivel local, cheltuielile publice fiind astfel reduse. în ceea ce privește securitatea sociala, schimbările operate la nivelul concep- tului de munca atrag necesitatea schimbărilor si în acest domeniu. Sis- temul clasic de securitate sociala era legat de ideea de munca salariata, dar, prin înglobarea în noțiunea de munca si a activitatilor nesalariate, acesta nu mai poate fi aplicat. Totodată, ecolo- gistii se opun sistemului de tip liberal bazat pe testarea mijloacelor. Propun însă introducerea unei "scheme a ve- nitului minim" (Dobson, 2000, Vincent, 1995) care sa ofere un suport material tuturor cetățenilor, femei, barbati sau copii, necondiționat de nici un alt cri- teriu, constând într-un ajutor financiar 288 Economia bunăstării destinat sa asigure satisfacerea nevoi- lor de baza pentru toti membrii so- cietății. Aceasta schema are rolul de a preveni saracia, si nu de a o reduce. Avantajele acestui sistem constau în faptul ca oamenii nu vor mai fi des- curajati sa lucreze în slujbe cu jumă- tate de norma, câștigurile minime nu vor afecta plata beneficiilor, iar sis- temul va fi mai ușor de administrat. în sfera educației, ecologismul propune stabilirea unor legaturi foarte strânse între școala si familie, precum si accen- tuarea egalitarismului si a responsa- bilității parentale. Urmând principiul des- centralizării, grija organizării si func- ționarii serviciilor educaționale este la- sata complet în grija comunității locale. Politicii sanitare si politicii îngrijirii sa- natatii le-a fost acordata o importanta deosebita. Ecologistii considera ca boala este rezultatul modului de viata existent în societățile industriale, fiind generata de dieta, sistemul de trans- port, medicina tehnologica, poluare. Din acest motiv, în cadrul politicilor sanitare, accentul trebuie sa cada nu pe tratarea bolilor, ci pe prevenirea lor, prin modificarea modului de viata spe- cific societății industrializate. Medicina practicata în societatea industriala este considerata ca fiind daunatoare, de- oarece utilizează tehnologii înalte care afecteaza mediul, creste dependenta pacientilor de medici (Gorz, 1987). O critica puternica este adusa si pro- duselor farmaceutice care sunt con- siderate a fi nocive. Ecologistii propun ca noile servicii medicale sa includă folosirea unor elemente de medicina tradiționala, precum acupunctura, tra- tarea si prevenirea bolilor, atunci când este posibil, în cadrul comunității, fara apel la specialiști, înlocuirea spitalelor mari tehnologice cu unitati de dimen- siuni reduse. în plus, accesul la servicii medicale trebuie sa fie universal si gratuit, din perspectiva ecologista. Si politicilor de locuire li se acorda o atentie sporita, fiind încadrate în "con- textul mai larg al planificării urbane si rurale" (George, Wilding, 1994, p. 183). Forma ideala de locuire o con- stituie unitățile rezidențiale mici, în care locuințele sa fie aproape de natura. Ecologistii condamna separarea rezi- dențiala între locul de munca si lo- cuința, aratând ca oamenii trebuie sa locuiască acolo unde muncesc. Este recomandata, pe cât posibil, evitarea folosirii automobilelor, care poluează si sunt mari consumatoare de resurse, si înlocuirea acestora cu biciclete sau cu transportul public. Deși accepta toate formele de proprietate asupra locuin- țelor, ecologistii îsi exprima preferința pentru cooperativele de locuire. Drept surse de finanțare pentru oferi- rea de servicii sociale universale si gratuite si pentru schema venitului minim sunt indicate taxele si impozitele aplicate în special celor care poluează mediul si produselor poluante. ^Mă- lină Voicuk. Vezi si: ideologie; dezvoltare durabila (sustenabila); critici la adresa statului bunăstării; cooperative de locuit Bibliografie selectiva: Dobson (2000); George si Wilding (1994); George si Page (1995c); Gorz (1987); Vincent (1995) Economia bunăstării E.b. este acel subdomeniu al econo- miei care problematizează efectele unor schimbări economice asupra bu- 289 Economia bunăstării nastarii, ca de exemplu, modelele com- portamentale ale indivizilor sau fami- liilor, respectiv gospodăriilor, induse de schimbări ale funcțiilor de utilitate, criteriile de eficienta a schimbărilor ce afecteaza bunăstarea individuala sau sociala, modurile în care distribuția veniturilor afecteaza bunăstarea socia- la, analize de cost-beneficiu a diferi- telor activitati care implica externalitati. Acest domeniu este cu precădere teh- nic-normativ, în sens pozitivist, si "nu include în analizele sale considerente de tip instituțional ale statului bună- stării, ca diferind de obiectivele aces- tuia" (Black, 1998, p. 503). E.b. a luat naștere în jurul disputei fundamentale pornite de la lucrarea lui Adam Smith - The Wealth of Nations - publicata în 1776. Esențiale pentru dezbaterile ulterioare sunt următoarele trei principii articulate de către A. Smith: 1. principalul motiv uman este propriul interes; 2. mâna invizibila a competiției trans- forma automat interesele indivi- duale ale celor multi în bun comun (i.e. în bunăstare sociala, n.n.); 3. cea mai buna politica guvernamen- tala ce servește creșterii bogăției unei națiuni este cea care guver- nează cel mai puțin (Feldman, 1987, p. 889). Prima teorema fundamentala a e.b. are la baza filosofia lui Adam Smith asupra modului neintenționat în care fiecare individ contribuie la realizarea bunului comun, urmarindu-si propriul interes. Formularea teoretica a acestei teo- reme poate fi însă atribuita lui Lemer (1934), Lange (1942) si Arrow (1951). într-un model de echilibru general, prețul - mecanismul prin care se con- cretizează mâna invizibila a lui Adam Smith - se ajusteaza astfel încât, pen- tru orice bun sau serviciu, sa se rea- lizeze un echilbru între cerere si oferta. Echilibrul competitiv se obține deci atunci când toti actorii economici îsi maximizează utilitățile, respectiv pro- fitul. Ce mai rămâne de demonstrat este ca, într-o situație de echilibru competitiv, bunul comun este maxi- mizat. Definirea "bunului comun" este însă mai problematica. Smith traduce bunul comun prin "veniturile anuale ale so- cietății"; Pigou (1920) îl traduce prin "dividende naționale". într-o accepțiune moderna, bunul comun nu se mai refera la o simpla măsură a pros- perității economice a unei colectivități (ca de exemplu, PIB-ul), ci presupune luarea în considerare, i.e. agregarea, a tuturor vectorilor de utilitate (vezi si utilitate). Aceasta abordare diferen- țiata, bazata pe agregarea unor funcții individuale, este prezenta în conceptul de optimalitate Pareto: o situație este Pareto-optima daca nu exista nici o alternativa care sa creasca bunăstarea unora, i.e. a unui individ sau grup, fara ca altul (altii) sa piarda. într-o accepțiune moderna, prima teo- rema a e.b. poate fi formulata în felul următor: O stare de echilibru compe- titiv (ce presupune ca toti actorii eco- nomici si-au maiximizat profitul/utilita- tea) este Pareto-optima, i.e. bunăsta- rea nici unui individ din societate nu mai poate fi crescută, fara a scade bunăstarea altui individ. De aceasta teorema se leaga însă unele probleme. O prima problema se refera la agnosticismul legat de prefe- rințele indivizilor, instabile si dinamice. A doua critica se leaga de presupoziția 290 Economia bunăstării existentei unui echilibru competitiv, o ficțiune în lumea reala. Iar o a treia critica se refera la faptul ca modelul ignora complet existenta extemalitatilor asociate diferitelor activitati economice (pentru o includere a acestora în model, vezi Pigou, 1920, si Coase, 1960) si bunurilor publice, non-ex- clusive (i.e. nu pot exclude pe nimeni de la consum), ca de exemplu, ilu- minatul public (pentru discuții în raport cu extinderea modelului în acest sens, vezi Samuelson, 1954; Lindahl, 1919). Prima teorema caracterizează în fapt o stare de laissez-faire, ce ignora com- plet problematica justiției distributive. "Corectarea" acestei deficiente - deci "restabilirea" justiției distributive - s-a încercat din doua perspective, radical opuse: a) adoptarea unei economii de co- manda, care sa preia rolul de a centraliza birocratic deciziile tuturor indivizilor legate de consum si ale tuturor agentilor productivi legate de producție; b) a doua perspectiva propune "ajus- tarea" mecanismelor pieței prin transferarea unei puteri mai mari de cumpărare indivizilor, deci prin transferuri monetare. Aceste transferuri nu pot însă avea un caracter periodic sau permanent, da- torita schimbărilor comportamentale demotivatoare pe care le-ar putea induce în raport cu munca. Soluția de compromis, din aceasta perspectiva, este acordarea unor transferuri unice (engl., lump-sum). A doua teorema a e.b. statueaza exact aceasta posibilitate: într-o situație de echilibru competitiv, orice echilibru Pa- reto-optim poate fi realizat prin me- canismele competitive ale pieței, daca acestea sunt modificate adecvat prin taxe si transferuri unice. A treia teorema a e.b. încearcă sa ofere o rezolvare problemei legate de modalitatea derivării efective a intere- selor societății, în ceea ce privește, de exemplu, distribuțiile alternative ale bu- năstării, pornind de la interesele indivi- duale. Teorema, legata de numele lui Arrow, are un caracter mai degraba negativ: "teorema imposibilității" afirma ca nu poate exista nici o funcție de bunăstare sociala bazata pe agregarea preferintelor/utilitatilor individuale care sa satisfaca simultan condițiile uni- versalității (i.e., indiferent de preferin- țele individuale, sa existe un consens general asupra preferințelor sociale), consistentei Pareto (i.e. daca toti indi- vizii prefera pe x lui y, atunci preferința sociala va reflecta aceasta ordine), in- dependentei (preferința sociala pentru o alternativa în raport cu alta este determinata strict de preferințele indi- viduale în raport cu aceste doua alter- native si nu este influențată de exis- tenta si importanta acordata unei a treia alternative, deci alternativei irele- vante în raport cu cele doua), nondic- taturii (i.e. nu exista o singura prefe- rința individuala care sa se transforme în preferința sociala). Cea de-a treia teorema (teorema lui Arrow) statueaza deci imposibilitatea "măsurării" în mod logic a "plăcintei" de împartit si a evaluării comparative în mod obiectiv sau logic a diferitelor alternative distri- butive, asociate preferințelor indivi- duale, în condițiile unui regim demo- cratic. O implicație de "principiu" a acestei teoreme se refera la incom- patibilitatea ideologiei liberale (i.e. a respectării libertăților individuale) cu principiul optimalitatii Pareto: ceea ce Sen (1970) numește "imposibilitatea 291 Economia bunăstării liberalului paretian". Aceasta incompa- tibilitate este încă nerezolvata în cadrul analizelor economice, indiferent de modurile în care a fost definit si for- mulat conceptul de libertate - de la judecata sociala la decizie sociala sau instituție sociala. în jurul acestor teoreme se centrează interesele teoretice ale e.b. Analizele practice ale e.b. sunt însă mult mai diverse si variate; ele se pot referi, de exemplu, la structurarea si agregarea sociala a preferințelor, la analize de cost-beneficiu, la modele de schimbări comportamentale si ale patternurilor fa- miliale etc. Un domeniu al cercetării economice, esențial pentru analizele în e.b., este cel al teoriilor alegerii sociale. Alegerea sociala se constituie ca o încercare de formalizare a relației individ-societate, prin încercarea de a găsi modalitati funcționale si fezabile de agregare a interesului, judecatilor sau bunăstării individuale într-o noțiune de bunăstare sociala, evaluare (judecata) sociala sau alegere sociala (Sen, 1987). Acest domeniu a luat naștere ca reacție la teorema imposibilității a lui Arrow (1951). Ceea ce face ca acest dome- niu sa fie foarte atractiv este faptul ca "expliciteaza ideile implicite, urmărind consecințele acestora într-un mod clar si consistent" (Sen, 1987, p. 398). Ale- gerea sociala este un domeniu prin excelenta metodologic, care a încercat sa ofere diferite modele si cadre de referința alternative, în încercarea de a "rezolva" problema formulata de Arrow în cadrul teoremei imposibilității. Alte tipuri de analize economice ale statului bunăstării. în general, în afara e.b., analizele economice asupra sta- tului bunăstării au cunoscut un boom la începutul anilor 70, o data cu primele șocuri economice majore. Aceste studii însă prezintă o serie de probleme ma- jore, considera A.B. Atkinson (1999). în primul rând, majoritatea acestor studii se centrează pe impactul acestuia asupra performantei economice, negli- jând cu desăvârșire funcțiile pe care statul bunăstării este gândit sa le realizeze. "Orice decizie legata de poli- ticile sociale ne obliga sa luam în cal- cul ambele part! ale balanței si rațiunea existentei statului bunăstării. Costurile economice sunt relevante, dar la fel si beneficiile în termenii obiectivelor so- ciale", considera Atkinson (1999, p. 5). în al doilea rând, majoritatea studiilor economice esueaza în prezentarea funcțiilor economice pozitive ale sta- tului bunăstării într-o societate moder- na industrializata. Majoritatea reco- mandărilor de reducere a statului bu- năstării au fost puternic influențate de sublinierea efectelor demotivatoare în ceea ce privește munca, considera Atkinson (1999, p. 7). Exista însă si autori mai echilibrati; de exemplu, Barr afirma ca statul bunăstării are si o funcție de eficienta, în afara obiec- tivelor sale redistributive (Barr, 1992). în termenii lui Atkinson, cadrul de analiza teoretica al economiștilor nu încorporează nici o contingența pentru care statul bunăstării exista în fapt. O a treia rezerva în raport cu aceste studii se refera la ignorarea aspectelor insti- tuționale asupra impactului statului bunăstării de către analizele economice. Aranjamentele instituționale - legislative si organizationale - schimba adesea parametrii unei situatii, astfel încât simpla analiza a unui beneficiu ipotetic, abstractizat, nu este foarte relevanta într-un context real. O ultima problema majora este faptul ca discuțiile asupra 292 Economie informală impactului economic al statului bunăstării dau prea putina atentie contextului în care acesta a devenit un subiect de dezbatere. Contextul in- clude șocurile economice exogene (șo- curi de productivitate, demografice). Recomandările din ce în ce mai fer- vente de reducere a funcțiilor si costu- rilor asociate statului bunăstării sunt în parte reacție la aceste șocuri exogene, care scad suportabilitatea costurilor pentru programele sociale. "Evoluția statului bunăstării a fost indiscutabil influențată, în ultimele decenii, de gân- direa cercetătorilor în domeniul social" (Atkinson, 1999, p. 13). .JLuana M. Popk. Vezi si: utilitate; bunăstare sociala Bibliografie selectiva: Arrow (1963); Atkinson (1999); Barr (1992); Coase (1960); Lange (1942); Lerner (1934); Lindahl (1919); Pareto (1913); Pigou (1920); Samuleson (1947, 1954); Sen (1970, 1987) Economie informala Prin e.i. se înțelege totalitatea activita- tilor care scapa înregistrărilor oficiale. Deși termenul cunoaște sinonime, cum sunt economie paralela, subterana sau ascunsa, el nu are o definiție unanim acceptata, fiind puternic particularizat de la tara la tara. Comparațiile In- ternationale se bazeaza totuși pe o definiție ghid, adoptata în 1993, care recunoaște ca aparținând sectorului informai activitatile de producere de bunuri si servicii care au ca obiectiv primar furnizarea de locuri de munca si venituri celor implicati si care se desfasoara în unitati care au adesea caracteristicile gospodariei-întreprinde- re. Aceasta înseamnă ca unitățile an- gajate în producerea de bunuri si servicii nu se pot delimita ca unitati legale independente separate de gos- podărie si nu exista, în general, di- viziune între munca si capital, ca fac- tori de producție. în afara gospodariei- întreprindere, se mai pot înscrie aici si unitati productive mici, conduse de 1-2 patroni din aceeași gospodărie, sau gospodarii separate sau cele care angajeaza pe termen îndelungat unul sau mai multi muncitori, fara baze contractuale. Mai mult, evidenta con- tabila a activitati! de producție nu se poate delimita de evidenta cheltuielilor gospodăriei, după cum nici bunurile de capital - clădiri, mijloace de transport sau munca - nu se pot delimita de cele aflate în proprietatea gospodăriei. Aco- lo unde diviziunea capital-munca exista totuși, relațiile de munca se dezvolta în legătură cu angajarea ocazionala, reiatii personale sau de tip social. în general, sunt excluse activitatile apar- ținând economiei casnice, adica cele productive, care se desfasoara în ca- drul familial, pentru care exista echi- valente comerciale. în definiția internaționala se includ, prin urmare, frauda fiscala si munca "la negru". Ambele se refera la activitati productive legale. Prima consta însă în subevaluarea veniturilor rezultate, iar cea de-a doua în activitati desfășurate în unitati clandestine. Alături de munca la negru, activitatile ilicite, cum sunt contrabanda, producția si comerciali- zarea de droguri etc., formează ceea ce se numește economie criminala sau clandestina. Definiția internaționala este departe de a stabili linia de demarcație între for- mal/informal. Diferite contabilitati natio- 293 Economie informală nale urmeaza definitii proprii privind sectorul informai. Principala dezbatere este legata de activitatea agricola - în mod special, cea de subzistenta sau la scara mica - care uneori este, alteori nu, subsumata activitatilor informale. Alături de aceasta, o serie de activitati desfășurate de lucratorii casnici - cei angajati de către gospodărie pentru efectuarea diferitelor munci contra unei plati în bani sau în natura - în unele cazuri lucratorii pe cont propriu, cum sunt doctorii, avocatii, contabilii, arhi- tectii sau cei cu diferite calificări în domeniul construcțiilor si cei angajati de către o unitate economica, dar al căror loc de munca nu este parte con- stituenta a acelei unitati economice pot fi sau nu incluși în sectorul informai. Ele formează ceea ce adesea se numește economie gri. Un rol im- portant în clarificarea activitatilor îl are legislația fiecărei tari. în funcție de cât de cuprinzătoare este în raport cu va- rietatea relațiilor de munca ce pot exista la un moment dat în economie, segmentul activitatilor informale poate scadea sau creste. Alături de acesta, sistemul de evidenta si urmărire finan- ciara poate controla dimensiunile sec- torului informai. Fara îndoiala ca acura- tețea declarării si înregistrării datelor este si ea definitorie în estimarea ex- tinderii acestui sector. E.i. exista, inevitabil, în toate tarile. Ea diferă însă ca pondere si ca tipuri de activitati neînregistrate practicate. Este unanim acceptat ca activitatile de tip benevol sunt apanajul celor bogati, ul- timul deceniu înregistrând o creștere considerabila a activitatilor voluntare legate de serviciile medicale. Pentru tarile occidentale, se estimează ca va- loarea producției casnice reprezintă în- tre 1/3 si 1/2 din produsul național. Tarile foste comuniste au experimentat în perioada anterevolutionara o econo- mie de penurie, oferta de bunuri si ser- vicii fiind mereu mai mica decât cererea. Aceasta a făcut sa se dezvolte o rețea paralela de producere si dis- tribuție de produse, având ca noduri fa- milia extinsa, rețea pe care era de așteptat sa se dezvolte economia de piața. Indecisul proces de privatizare, însotit de o serie întreaga de dezechi- libre economice (inflația accentuata, șomajul de masa si de durata, politica salariala, legislația insuficient adaptata), a făcut ca, în unele tari, pe aceste re- țele sa se dezvolte activitati de tip ma- fiot. O extindere mare a înregistrat-o însă economia gri, majoritatea popu- lației cunoscând o scădere a nivelului de trai nu doar ca urmare a pierderii unora dintre veniturile anterioare (sa- larii), ci si ca urmare a scăderii ve- niturilor lor în termeni reali. Când in- suficienta veniturilor a devenit o stare de lunga durata, indivizii s-au văzut obligati sa recurgă la activitati supli- mentare care sa le sporească veni- turile, adesea în sectorul informai, rezultând din activitati ocazionale, din activitati de mai lunga durata regle- mentate într-un mod informai sau dez- voltând economia casnica (frecventa de altfel în aceste tari) si autoproductia (sau autoconsumul). S-a încercat în acest mod sporirea veniturilor prin evi- tarea unor datorii fiscale sau supravie- țuirea afacerii în condiții economice conjuncturale instabile. La rândul sau, statul, aflat si el într-un proces de sărăcire, încearcă sa-si mențină veni- turile printr-o accentuare a severității sistemului de impozite si taxe. Acestea vor afecta tot economia oficiala, din care individul va încerca sa scape pentru a supraviețui. Același este mo- 294 Economie informală bilul activitatilor informale si în tarile în curs de dezvoltare, unde e.i. o depă- șește adesea pe cea oficiala. Pentru tarile din Asia si Africa, munca în sec- torul informai este cel mai adesea al- ternativa femeilor de a obține venituri, în condițiile în care bariere cultural-re- ligioase te îngrădesc accesul pe plata muncii. Asemeni angajarii cu timp par- țial, activitatile informate permit femei- lor suplimentarea veniturilor lor, fara a compromite obligațiile familiale. Sectorul informai trebuie sa constituie o provocare si totodată un regulator al preocupărilor decidentilor politici în in- tervențiile lor privind economia formala: condițiile de munca, protecția sociala a persoanelor angajate, politica salariate, reglementarea dezvoltării sectorului privat, ca si nivelul preturilor si politica fiscala. Indicatorii utilizati în analizele privind economia informate în mai toate cazu- rile sunt priviti cu rezerve. Acestea se datoreaza atât variabilitatii conceptului, cât si preciziei înregistrării datelor. Esti- marea economiei informate se face prin trei categorii de metode: directe, prin anchete si sondaje, evidentele conturilor naționale si metodele mone- tare. Prin anchetele privind forța de munca, dimensiunea economiei subte- rane rezulta din diferența ratei de activitate, mai mare decât cea oficial înregistrata. Prin urmare, populația activa se ajusteaza cu un coeficient re- zultat prin conversia activitatilor multi- ple si a celor nedeclarate în echivalent ocupare-completa. Aceste activitati sunt ulterior transformate în unitati de venit, care se adauga PIB-ului. Metoda este criticata deoarece presupune același nivel de productivitate în ambele sectoare (formal/informal). Cea mai simpla modalitate de estimare consta în compararea PIB-ului evaluat prin metoda cheltuielilor cu cel evaluat prin metoda veniturilor, criticata pe motiv ca eventualele diferente pot proveni din erori de înregistrare, si nu ca rezultat al economiei informate. O metoda mai elaborata consta în in- cluderea în conturile naționale a dife- ritelor segmente ale economiei infor- mate, tradițional excluse din înre- gistrări. Actualmente, este convenit în cadrul Sistemului European al Con- turilor Naționale ca economia informate include doar munca 1a negru si frauda fiscala. Metodele monetare pornesc de 1a tranzacțiile, respectiv cererea de bani. Acestea presupun ca exista o relație constanta în timp între volumul tranzacțiilor din economie si PIB-ul oficial, fata de un an de baza în trecut, în care economia infomala a fost nula, si ca tranzacțiile din acest segment economic se derulează doar prin plăti cu bani lichizi. Prin urmare, creșterea economiei informate va avea ca efect creșterea cererii de bani, care se în- cearcă a fi estimata printr-o ecuație econometrica. Dimensiunea e.i. estimate se exprima ca procent din PIB-ul oficial. Utilizarea diferitelor metode pentru o aceeași tara conduce 1a valori adesea sensibil di- ferite. Un alt indicator al economiei informate este rata de ocupare în sectorul informai în mediul urban. Re- strictionarea observației 1a mediul urban "rezolva" disputa privind include- rea sau nu a activitatilor agricole în economia informate. Acesta este un indicator indirect al economiei infor- mate, fiind în fond un indicator al forței de munca. în afara analizelor privind ocuparea forței de munca, el este un 295 Educație inclusivă indicator interesant si din perspectiva politicilor fiscale, fiind în anumite con- diții un barometru al suportabilitatii populației fata de presiunea fiscala. Oricum, ocuparea în sectorul informai nu este încurajata în nici un fel, ea reprezentând o pierdere atât pentru in- divid - prin pierderea protecției sociale - cât si pentru stat - prin pierdere de venituri. ^Simona lliek. Vezi si: produsul intern brut; politica fiscala; ocuparea forței de munca Bibliografie selectiva: Stanculescu (1999) Educație inclusivă Forma de furnizare a educației pentru persoanele cu dizabilitati, nu în scoli speciale, ci prin integrarea în școlile pe care le urmeaza si restul populației. Educația inclusivă are la baza prin- cipiul asigurării egalitatii de sanse si îsi propune evitarea excluderii sociale a persoanelor cu dizabilitati prin sociali- zarea comuna cu restul indivizilor încă de la nivelul învățământului primar, ca si prin furnizarea serviciilor educațio- nale identice din punct de vedere al calitatii si conținutului. La limita, edu- cația inclusivă poate fi privita ca manifestare a educației multiculturale, prin accentul pus pe definirea norma- litatii ca diversitate si acceptarea celui- lalt. Promovarea educației inclusive se confrunta cu numeroase dificultăți teh- nice, legate de facilitățile de care școlile trebuie sa dispună, ca si de abilitățile suplimentare pe care trebuie sa le dovedească cadrele didactice în interacțiunea cu persoanele cu nevoi speciale. Oponentii educației inclusive invoca capacitatile diferite de învatare a elevilor cu dizabilitati. Utilizând ana- liza secundara a 81 de studii com- parative asupra elevilor din școlile obișnuite si din cele speciale olandeze, Ysbrand si Sip Pijl (1998) arata ca, în fapt, elevii cu nevoi speciale pot avea performante similare celorlalți elevi, ei putând fi incluși în aceleași clase, cu condiția ca profesorii sa fie pregătiți si pentru lucrul cu acest tip de elevi. Excepția o constituie persoanele retar- date mental, care au performante școlare mai scăzute si, prin urmare, nu pot fi integrate în școlile obișnuite. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: educație speciala; educație multiculturala; excluziune sociala; politici educaționale Bibliografie selectiva: Armstrong, Armstrong si Barton (2000); Pijl, Meijer si Hegarty (1997); Pijl si Pijl (1998) Educație multiculturala Principiu educațional care militează pentru promovarea tolerantei si ac- ceptării diferentelor culturale de orice tip în învățământul formal. Avocatii educației multiculturale argumentează asupra faptului ca, în comunitățile ete- rogene din punct de vedere al com- ponentei etnice, culturale sau al stilurilor de viata, dar nu numai în astfel de colectivități, impunerea valorilor unuia dintre grupuri ca fundamentale pentru elaborarea si structurarea acti- vitatii educaționale generează inega- lități de acces la serviciile de învă- țământ, ca si în ceea ce privește dobândirea de cunoștințe si deprinderi în școala, efectul ultim fiind exclu- ziunea școlara. 296 Educație permanentă Educația multiculturala nu presupune exclusiv prezervarea tezaurului cultural al diferitelor grupuri, ci mai ales cu- noașterea si acceptarea valorilor si tradițiilor flecarul grup de către celelalte grupuri care alcătuiesc comunitatea. Accentul este pus astfel pe socializa- rea si învatarea comuna si pe promo- varea tolerantei si înțelegerii între copiii proveniti din grupuri etnice, religioase, cu stiluri de viata diferite etc. în practica, principiul se concretizează în curicule neexclusive ca forma (predarea multilingva, posibilitatea opțiunii pentru cursuri de religie, ma- nuale alternative etc.) si conținut (evi- tarea etnocentrismului, educarea întru toleranta, promovarea diversității ca normalitate, predare nepărtinitoare a istoriei si culturii tuturor grupurilor so- ciale). Exemple de transpunere în practica a principiilor multiculturaliste pot fi regăsite în școlile urmate deo- potrivă de emigranti si britanici în Anglia, în cele cu predare multilingva din România, în școlile în care se prac- tica educația inclusiva, ca si în restruc- turarea curriculumului școlilor new- yorkeze ca urmare a raportului A Curriculum of Inclusion (redactat în 1989, la inițiativa autoritatilor educațio- nale locale, raportul sugera ca învăță- mântul american promovează un cult al etnicitatii, centrat pe cultura euro- peana, ignorând istoria si realizările culturale asiatice si africane). ^Bogdan Voicuk. Vezi si: politici educaționale; educație inclusiva; învățământ alternativ Bibliografie selectiva: Fullinwider (1996); Kanpol si McLaren (1996); Corson (1998); Grant si Ladson- Billings (1997) Educație permanenta (educația de-a lungul întregii vieți) Conceptul de educație de-a lungul în- tregii vieți definește educația ca acti- vitate continua, în opoziție cu modelul tradițional al educației desfășurate ex- clusiv în copilărie, adolescenta si prima tinerețe, în cadrele formale ale scolii. Educația, ca si învatarea, se constituie ca activitate permanenta, începând cu primii ani ai copilăriei si continuând pe parcursul întregii vieți, în funcție de nevoile si dorințele individului. Educația de-a lungul întregii vieți (life- long education) a fost adoptata de UNESCO în 1970 ca un concept cen- tral, definitoriu pentru orientarea de lunga durata a politicii educaționale promovate. în aceeași perioada, Con- siliul Europei a propus si a început sa utilizeze termenul de educație per- manenta (cu rădăcinile în franțuzescul education permanente), având practic același conținut. Cei doi termeni sunt utilizati astazi în același sens, fiind intersanjabili, politicile promovate în spiritul lor având ca efect dezvoltarea unei "societăți a învățării" (Tight, 1996; Ragatt et al., 1996 etc.). Educația permanenta constituie așadar o activitate educaționala continua, atât formala (învățământul clasic, învăță- mântul deschis etc.), cât si informala (ca activitate independenta a fiecărui individ) si contribuie la îmbunatatirea continua a cunoștințelor si deprinde- rilor utile adaptarii la condițiile sociale, inclusiv în ce privește integrarea pe piața muncii. Educația de-a lungul în- tregii vieți sprijină dezvoltarea indivi- dului în condițiile unei societăți în con- tinua schimbare. 297 Educație recurentă > Educația permanenta include, prin ur- mare educația preșcolara, cea prima- ra, secundara si universitara, dar si orice activitate de învatare a adultilor (activitati de formare continua si per- fecționare, module ale educației recu- rente, cursuri ale învățământului des- chis etc.). Societățile dezvoltate contemporane definesc educația de-a lungul vieții ca pe un obiectiv prioritar al politicilor educaționale. Doua rațiuni motivează în principal aceasta orientare: pe de o parte, viteza progresului tehnic si a schimbărilor tehnologice impun educa- ția permanenta ca activitate de adap- tare. Pe de alta parte, este dorința asi- gurării egalitatii de sanse în ce privește accesul la toate formele de învățământ (cu accent pe cel secundar si supe- rior). Sunt stimulate astfel universa- lizarea participării la educația preșco- lara (ca garanție a dezvoltării ar- monioase a copilului, dar si a integrării lui ulterioare, cu rezultate pozitive, în învățământul primar), dar si dezvol- tarea oportunităților de învatare si for- mare continua a adultilor. Utilizarea termenului se concentrează îndeosebi pe acest al doilea aspect pragmatic, vizând educația adultilor. Pe de o parte, inegalitatea de resurse forteaza unii indivizi sa renunțe la continuarea studiilor superioare sau locale, integrându-se pe plata muncii pentru a câștiga resursele necesare întreținerii, în timp ce altii continua sa investească în educație, cu consecințe pozitive asupra veniturilor viitoare. Ine- galitățile de venit, dar si de acces sunt astfel perpetuate si chiar accentuate. Modularizarea învățământului în cadrul educației recurente, învățământul des- chis si la distanta, echivalarea aca- demica a experienței practice con- stituie răspunsuri la aceasta provocare care pune accentul pe educația perma- nenta. Pe de alta parte, schimbarea tehno- logica rapida si continua din societățile contemporane pune o presiune deose- bita pe locurile de munca, forțând indivizii sa se pregătească, sa învețe si sa dobândească permanent noi cu- noștințe si deprinderi. Formarea conti- nua a angajatilor devine astfel o prio- ritate atât pentru firme, pentru angajatii în sine, cât si pentru întreaga socie- tate. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: politici educaționale; învățământul deschis si la distanta; capital uman; educație recurenta Bibliorafie selectiva: Tight (1996); Raggaat s.a. (1996); OECD (1996, 1999); Tuinjnman (1995); Preston (1999) Educație recurenta Concept lansat de Consiliul Europei la începutul anilor 70 si susținut ulterior de OECD, educația recurenta propune renunțarea la obligativitatea secvenței educatie-viata activa-pensionare, prin desfasurarea treptata a educației, de-a lungul întregii vieți. Cu alte cuvinte, in- divizii se pot implica în viata activa, apoi pot sa se reintegreze în procesul educațional, revenind după aceea pe piața muncii, pentru a se implica mai apoi din nou în educație, sau pot des- fășură simultan cele doua activitati. O astfel de desfășurare treptata a proce- sului educațional ar permite ca cei mai puțin înstăriți sa poata accede mai ușor la învățământul secundar si superior, integrarea pe piața muncii permitându-le 298 Educație specială sa aiba câștiguri prin care sa se poata întreține pe perioada studiilor. Educația recurenta este similara con- ceptual si ca obiective cu educația per- manenta, cu care adesea se supra- pune ca mod de utilizare. Educația re- curenta se concentrează însă exclusiv pe învățământul secundar si superior, ca si pe formele de educare a adultilor, în timp ce educația permanenta vi- zează toate formele de învatare, for- male si neformale. în plus, în ce pri- vește modul de finanțare, în cazul edu- cației recurente accentul cade în mai mare măsură pe sectorul privat. Dife- rentele sunt însă mai degraba de nuanța, în esența impactul distributio- nal si de asigurare a egalitatii de acces la învățământ fiind practic același. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: educație permanenta; politici educaționale Bibliografie selectiva: Tight (1996); Tuijnman (1995) Educație speciala E.s. vizeaza procesul de instruire șco- lara a copiilor cu deficiente. în mod tradițional, până spre sfârșitul anilor 1960, educația speciala era sinonima cu învățământul special, care se rea- liza prin intermediul unor instituții șco- lare speciale, separate de unitățile școlare obișnuite. Argumentele unei astfel de opțiuni vizeaza caracterul omogen al formațiunilor de studiu, per- sonalul didactic specializat care poate trata corespunzător cerințele educa- ționale speciale, utilizarea unor metode si mijloace didactice specializate, care permit atingerea obiectivelor ce tin atât de educație, cât si de reabilitare, evi- tarea sentimentelor de inferioritate pe care le-ar avea copiii cu deficiente în școlile obișnuite, evitarea riscului ca elevii cu deficiente, prezenti în clasele obișnuite, sa perturbe procesul de in- struire. Caracterul segregativ al învăță- mântului special a fost contestat tot mai mult în ultimele decenii, pe baza următoarelor argumente: instituțiile speciale nu pot asigura condiții pentru respectarea drepturilor civile (egalitate, participare), copiii cu cerințe educative speciale sunt îndepărtat! de condițiile normale de instruire si de viata, ca- racteristice oamenilor obișnuit!, institu- țiile segregative nu pot satisface anu- mite nevoi umane de baza (de apar- tenența, de structurare a identității), lip- sa unor dovezi clare privind superio- ritatea calitativa a instruirii în unitati speciale, comparativ cu cele obișnuite. Direcțiile actuale de acțiune au fost conturate de Conferința mondiala asu- pra educației speciale (1994), care a adoptat Declarația de la Salamanca asupra principiilor, politicii si practicii în acest domeniu. Ideea de baza se refera la necesitatea ca școlile sa in- cludă în procesul de învățământ toti copiii, indiferent de condițiile lor fizice, intelectuale, sociale, emoționale, ling- vistice sau de alta natura. Termenul de educație speciala se refera la toti acei copii si tineri ale căror cerințe sunt ge- nerate de incapacitati sau dificultăți la învatatura. Multi copii suferă de pe urma dificultăților la învatatura si de aici decurg cerințe pentru o educație speciala într-o perioada a activitatii lor școlare. Școlile trebuie sa gaseasca metode de a educa cu succes toti copiii, inclusiv pe cei care suferă de dificultăți si incapacitati grave. Exista un consens tot mai evident ca tinerii si copiii cu cerințe speciale trebuie incluși 299 Educație specială în facilitățile educaționale destinate majorității, fapt care a condus la con- ceptul de școala integrativa. Aceasta se bazeaza pe o pedagogie centrata pe copil, apta sa obțină succese în educarea tuturor copiilor, inclusiv a acelora cu grave dificultăți si incapa- cități. Meritul unor astfel de scoli nu consta doar în capacitatea de a oferi o educație de calitate pentru toti copiii, ci si în contribuția pe care o aduc la schimbarea atitudinilor si mentalităților discriminatorii. Principiul fundamental al scolii integra- tive se refera la necesitatea ca toti copiii sa învețe împreuna. Școala inte- grativa trebuie sa recunoască si sa reacționeze la diversele cerințe ale elevilor sal, armonizând atât diferitele stiluri de a învata, cât si diferitele grade de reușita școlara si având în plus obligația de a asigura o educație de calitate pentru toti prin programe de învățământ adecvate, printr-o buna or- ganizare, prin strategii didactice co- recte, prin utilizarea optima a resur- selor si prin parteneriatul cu ceilalți membri ai comunităților în care func- ționează. în școlile integrative, copiii cu cerințe educative speciale trebuie sa primească întregul sprijin suplimentar de care au nevoie pentru o educație corespunzătoare. Școlile integrative re- prezintă cel mai eficient mijloc de cre- are a solidarității între copiii cu cerințe speciale si semenii lor. Repartizarea copiilor în scoli speciale, în clase sau secții speciale, pe timp nelimitat, tre- buie sa constituie o excepție, o astfel de soluție urmând sa fie recomandata numai în acele rare cazuri în care s-a demonstrat cu claritate ca educarea în clase obișnuite nu ar putea veni în întâmpinarea necesităților educaționa- le sau sociale ale copilului sau atunci când aceasta soluție se impune spre binele copilului în cauza sau spre binele celorlalți. Reglementările actuale privind organi- zarea învățământului special din Ro- mânia stipulează ca integrarea copiilor, elevilor sau studentilor în unitati spe- ciale si distincte de învățământ va trebui sa devină o excepție. Pentru evitarea segregării, cu efecte nocive în plan social, afectiv si existențial, se încearcă mai întâi integrarea copiilor în structurile si formele educaționale obiș- nuite. Doar în eventualitatea apariției unor disfunctionalitati în defavoarea copiilor se va recurge la modalitățile speciale de integrare. Evaluarea, expertizarea, orientarea si reorientarea școlara si profesionala, precum si stabilirea tipului si gradului de handicap se realizează de către comisiile de expertiza complexa, inter- scolare, județene sau, după caz, inter- judetene, subordonate inspectoratelor școlare. Prin analogie cu învățământul obișnuit, învățământul special se desfasoara la următoarele niveluri: - învățământ preșcolar, prin grădinițe speciale, prin grupe speciale pe lângă grădinițe obișnuite sau prin integrare individuala (cu sau fara forme/structuri si servicii de sprijin); - învățământ primar si gimnazial, prin scoli speciale cu clasele l-IV sau scoli speciale si camine-scoala cu clasele l-VIII. De asemenea, tot la acest nivel exista clase speciale pe lângă scoli obișnuite cu clasele I- VIII sau prin integrare individuala (cu sau fara forme/structuri si ser- vicii de sprijin); - învățământ profesional prin scoli profesionale speciale, prin clase 300 Eficientă > speciale pe lângă scoli profesionale (grupuri școlare) obișnuite sau prin integrare individuala. în plus, exista scoli speciale de ucenici, clase spe- ciale de ucenici pe lângă unitati școlare obișnuite de același tip ori posibilitatea integrării individuale la acest nivel; - învățământ liceal, cu licee speciale, clase speciale sau cu posibilitatea integrării individuale; - învățământ postliceal, cu scoli sau clase speciale sau cu posibilitatea integrării individuale. ^Livius Maneak. Vezi si: educație inclusiva Bibliografie selectiva: UNESCO (1994); Warnock Report (1978) Efect de demotivare/ dependenta Termenul este folosit în limbajul curent al asistentei sociale, definind starea negativa care se creeaza prin furniza- rea nelimitata de servicii în care per- soana asistata devine recipientul pasiv al serviciilor oferite. Efectul de depen- denta este comparabil cu dependenta creata de unele substanțe (medica- mente, alcool, droguri): folosirea nera- tionala a serviciilor disociata de crea- rea sentimentului de responsabilitate personala determina o dependenta psihica de acele servicii. Ex.: centrarea pe sprijin material în mod exclusiv si necondiționat, pentru populația aflata sub pragul de sărăcie, determina apa- riția efectului de demotivare - motivația muncii este anulata de continuitatea necondiționata a ajutorului si a efec- tului de dependenta, persoana asistata pierzându-si statutul de client al servi- ciilor de asistenta sociala, prin pasivi- tate si neimplicare. ^Marciana Popescuk Vezi si: neajutorare învatata Eficacitate în sensul cel mai larg, eficacitatea unui element sau a unui sistem reprezintă gradul în care acesta îndeplinește o funcție, satisface o cerința funcționala specificata (Zamfir, 1987). în cazul unei organizatii, e. masoara gradul în care aceasta îsi realizează misiunea si obiectivele sau, cu alte cuvinte, adec- varea acesteia la scopul pentru care a fost creata. în programele sociale, e. este un criteriu de performanta care indica în ce măsură obiectivele stabilite au fost atinse; ea se exprima prin raportul obiectiv realizat/obiectiv plani- ficat. Peter Drucker considera ca efica- citatea reprezintă "a face ceea ce tre- buie" (fo do the right things), în timp ce eficienta înseamnă "a face ceva cum trebuie" (to do the things right). ^Gabriel Matauank. Vezi si: evaluarea programelor sociale Eficienta în sensul cel mai general, e. presupune producerea unui bun cu resurse cât mai scăzute sau creșterea cantitatii de bun produs, presupunând costuri de producție constante. Conceptul de e., asa cum este el de- finit în economie, este strâns legat de criteriul optimalitatii Pareto. Orice stare care nu reprezintă o stare de Pareto- optimalitate este ineficienta. De exem- plu, orice redistribuire a veniturilor este 301 Eficientă administrativă ineficienta daca exista o alternativa care sa permită creșterea veniturilor a cel puțin unui individ, fara ca aceasta creștere sa fie însoțita de o scădere a veniturilor altui (altor) individ (indivizi). E. poate fi definita în raport cu con- sumul - deci cu distribuția bunurilor, respectiv redistributia puterii de cum- părare - sau în raport cu producția de bunuri. în cazul politicilor sociale, o redistri- butie a bunăstării poate fi considerata eficienta (si implicit justa, în termenii ideologiei liberale), daca nu exista nici o alternativa, i.e. o combinație de taxa- re si transferuri, care sa creasca bună- starea unui individ fara ca aceasta sa se asocieze cu diminuarea bunăstării altui individ. ^Luana M. Popk Vezi si: optimalitate Pareto; eficienta alocativa Bibliografie selectiva: Pareto (1913) Eficienta administrativa E.a. se refera la gradul în care resursele alocate pentru realizarea unui obiectiv duc la realizarea acestuia, în condițiile în care cadrul legislativ este considerat a fi o constanta. E.a. este subsumata conceptului mai larg utilizat în economie de eficienta X sau realizarea unui maxim de produs final (indiferent de natura acestuia) în baza unui minim de resurse alocate. Ineficienta de tip X poate fi datorata lipsei de organizare a producției sau, în termeni generici, unei organizări deficitare. E.a. se refera deci la costurile adminis- trative presupuse de un anumit pro- gram sau o anumita politica sociala, dat fiind contextul instituțional si obiec- tivele specifice ale acestor programe, respectiv politici. Ineficienta administră- rii unui program social reprezintă ade- sea o problema majora în cadrul po- liticilor sociale. Ineficienta administrativa trebuie însă delimitată si analizata separat de cost- eficacitatea unui program social sau de eficienta alocativa a resurselor desti- nate protecției sociale. Daca alocarea resurselor destinate protecției sociale este eficienta, i.e. nu exista o realocare care sa maximizeze realizarea setului de obiective adoptate de către un stat în domeniul protecției sociale, si daca programele, respectiv politicile sociale alese pentru realizarea acestor obiec- tive sunt cost-eficace, deci rezultatele sunt produse cu costurile cele mai reduse, atunci ineficienta unui program sau a politicilor de protecție sociala poate fi datorata unei ineficiente administrative. ^Luana M. Popk Vezi si: evaluarea programelor sociale Bibliografie selectiva: Black (1997) Eficienta alocativa O situatie/stare este eficienta din punct de vedere al alocării resurselor, daca nu exista nici o alta realocare care sa permită realizarea în mai mare măsură a unui obiectiv, fara a renunța la nici un altul, în termeni calitativi si/sau cantitativi. Acest criteriu se poate apli- ca indiferent de resurse sau de locul unde sunt localizate acestea. în cazul politicilor sociale, putem vorbi de un dublu proces alocativ: unul la nivelul alocării tuturor resurselor de către stat, care descrie alocarea ma- croeconomica, altul la nivelul alocării 302 Egalitate resurselor destinate protecției sociale pe diferite tipuri de politici, respectiv programe sociale. în termenii lui Barr (1993), eficienta acestor doua procese alocative reprezintă doua dintre cele trei obiective de natura economica (pe lângă eludarea efectelor de demotivare a muncii) ale oricărui stat al bunăstării. .JLuana M. Popk. Vezi si: eficienta; optimalitate Pareto Bibliografie selectiva: Barr (1993) Egalitate într-un sens strict neutru, fara încăr- cătură emoționala, e. înseamnă iden- titate în raport cu o caracteristica, de exemplu, cantitate. în domeniul social însă, e. are o conotatie nu lipsita de încărcătură emoționala. în sens larg, e. se refera la înlăturarea dezavantajelor diferitilor indivizi în societate; doar în- tr-un sens restrâns conceptul de e. este utilizat în termeni de egalitate dis- tributiva (Spiker, 1988). E. nu înseam- nă neaparat similitudine. în orice socie- tate, indivizii se deosebesc între ei în funcție de diferite caracteristici, ceea ce nu îi face însă inegali. Inegalitatea per- ceputa de indivizi nu este o inegalitate datorata caracteristicilor si capacitatilor personale, ci una datorata mediului social si economic (Tawney, 1931). Egalitatea se refera la ceva, considera Amartya Sen, la ceva ce este consi- derat a fi important. "Nu numai egalitarienii în ceea ce privește veniturile (daca îi pot numi asa) invoca egalitatea veniturilor, egalitarienii în ceea ce privește bună- starea, egalitatea nivelului bunăstării indivizilor, dar si utilitariștii clasici in- sista asupra egalitatii ponderii utilitatii tuturor indivizilor, iar libertarienii cer egalitate în ceea ce privește o clasa întreaga de drepturi si libertăți. Toti sunt «egalitarist!» într-un anumit fel esențial - promovând egalitatea a ceva ce fiecare ar trebui sa aiba si ce este considerat a fi esențial în cadrul abor- dării respective. Sa îti reprezinți batalia ca fiind una între cei care «favorizea- ză» si cei care sunt «împotriva» egali- tatii (asa cum este adesea pusa problema în literatura) înseamnă sa pierzi ceva esențial în legătură cu aceasta problema" (Sen, 1992, p. IX). Cele mai importante principii promo- vate de către politicile egalitare pot fi sintetizate astfel: • egalitatea tratamentului aplicat indivizilor, i.e. toti indivizii sunt tratati “la fel”, astfel încât sa fie înlăturate dezavantajele de ac- ces la diferitele servicii sociale; • egalitatea de sansa sau oportu- nități egale, cu scopul înlăturării diferitelor dezavantaje în ceea ce privește poziția competitiva în raport cu altii; • egalitatea distributiva sau ega- litatea rezultatelor, ceea ce, la limita, înseamnă reducerea tu- turor dezavantajelor. a. Tratarea egala în mod uzual se refera la tratarea indivizilor, de către stat, respectiv administrația publica, în asa fel încât sa nu îngrădească sau sa creeze dezavantaje în ceea ce privește accesul indivizilor la resursele sau serviciile sociale la care potențial sunt îndreptatiti. Ideea în spatele acestui concept este de a elimina favoritismul, respectiv discriminările bazate pe prejudecăți, deci de a creste echitatea orizontala prin minimizarea efectelor caracteristice unei alocari a resurselor 303 Egalitate de tip discreționar. Tratarea egala este subsumata justiției procedurale. Dworkin (1977) operează o distincție între tratarea în mod egal a tuturor indivizilor, tradusa prin dreptul indivi- zilor de a fi tratati în mod identic în circumstanțe similare, si tratarea indivi- zilor ca egali, i.e. tratarea tuturor indi- vizilor cu aceleași grija si respect. Aceasta distincție, considera Spicker (1988), se bazeaza pe o confuzie ter- minologica; ideea tratării egale nu se refera neaparat la o tratare identica (e.g., tratarea unui individ reumatic la fel ca tratarea unui diabetic, în cadrul serviciilor medicale), ci la tratarea indi- vizilor fara discriminare. Tratarea tuturor indivizilor ca egali este un principiu esențial în concepția liber- tariana (vezi justiție sociala). Aceasta sta la baza posibilității garantării liber- tății individuale înțelese ca o libertate universala: fiecare individ este liber, în măsură în care nu încalca libertățile celuilalt. Principiul egalitatii în grija si respect fata de indivizi este deci esențial chiar si pentru cei mai radicali aparatori ai economiei de piața si contestatari ai rolului statului. Principiul "egalitatii grijii si respectului" în modul de tratare a indivizilor nu spune nimic despre nivelul implicării statului în dis- tribuția economica si protecția sociala, considera Rothstein (1998); acest prin- cipiu poate fi combinat cu orice tip de politica, fie ea una minimalista, fie una înalt comprehensiva, având la baza ideea kantiana a "egalitatii valorice si a autonomiei morale a tuturor flintelor umane". O astfel de concepție asupra modului de tratare a individului nu presupune deci o implicare morala sau valorica a statului. b. Egalitatea de sansa are un caracter dual. Pe de-o parte, se poate referi la egalitatea poziției inițiale, astfel încât indivizii sa nu aiba dezavantaje de pornire atunci când intra în competiție unii cu altii. Astfel competiția poate fi câștigată de oricine, fara ca poziția inițiala sa favorizeze, respectiv defavo- rizeze pe cineva. Acest mod de de- finire a egalitatii de sansa vizeaza evitarea perpetuării inegalităților. E. de sansa astfel înțeleasa a reprezentat un concept deosebit de important în cadrul politicilor educaționale. Pe de alta parte, e. de sansa poate viza mijloacele, instrumentele cu aju- torul carora indivizii pot realiza scopul propus. Daca prima poziție este relativ neambigua, a doua necesita introdu- cerea unor concepte suplimentare, ca de exemplu, "resurse de baza" (vezi Dworkin, 1977). O astfel de înțelegere a egalitatii de sansa se regăsește - într-o forma sau alta - si în concepția lui John Rawls (1971) asupra "autonomiei raționale", definite în termenii "capacitatii indivi- dului de a-si forma, revizui si urmări propria concepție asupra binelui si de a delibera în concordanta cu aceasta" (p. 72). Aceasta definire presupune ca statul sa asigure fiecărui individ posibilitatea de a-si realiza, în mod autonom, propriul proiect de viata. Problemele apar însă în momentul în care se încearcă operationalizarea "asigurării posibilității" pentru fiecare individ, deci asigurarea de oportunități egale în realizarea proiectelor indivi- duale, autonom alese. Ce resurse so- ciale trebuie distribuite în acest sens reprezintă, în final, o opțiune valorica. Soluția lui Rawls vizeaza distribuția "bunurilor primare", definite, pe de-o 304 Egalitate parte, în termeni de drepturi civice si politice de baza si de garantare a li- bertății si, pe de alta parte, în termeni de bunăstare si ceea ce el numește "baza sociala a respectului de sine". Aceasta ultima categorie este mai pro- blematica. Amartya Sen (1982, 1993) critica so- luția lui Rawls, considerata a fi incom- pleta; pe de-o parte, nonexhausti- vitatea listei bunurilor primare duce la aleatorism, pe de alta parte, datorita poziției inițiale diferite a indivizilor (e.g., persoanele cu handicap), "echiparea" acestora cu aceleași bunuri primare nu duce la crearea de oportunități egale. Sen (1982) propune o soluție alterna- tiva: asigurarea capabilitatilor de baza, ceea ce presupune distribuirea diferen- țiata atât a resurselor, cât si a cantitatii acestora. Sen definește doua concepte funda- mentale pentru soluția pe care o pro- pune: funcționalități (functionings) si capabilitati (capabilities). "Functionali- tatile reprezintă parte a stării unei per- soane - în particular, diferitele lucruri pe care aceasta reușește sa le faca sau modul în care îsi conduce viata. Capabilitatile unei persoane reflecta combinațiile alternative de funcțio- nalități pe care o persoana le poate realiza si din care aceasta îsi poate alege o colecție. Abordarea se bazea- za pe concepția vieții ca o combinație de diferite moduri de "a face si a fi" cu calitatea vieții ce trebuie evaluata în termeni de capabilitati de realizare a functionalitatilor prețuite" (Sen, 1993, p. 31). Unele funcționalități sunt ele- mentare, ca de exemplu, a fi hrănit adecvat sau a fi sănătos; altele sunt mult mai complexe si vizeaza respectul de sine, integrarea sociala etc. Deli- mitarea functionalitatilor relevante ră- mâne o problema politica, fara însă a întâmpina dificultăți deosebite. c. Astfel ajungem la ultima forma, cea mai comprehensiva, a egalitatii: ega- litatea în termeni de rezultate. Stra- tegiile de reducere a inegalității distri- butive sunt gândite ca o strategie de reducere, respectiv eliminare, a tuturor dezavantajelor asociate mediului social si economic. Acest mod de înțelegere a egalitatii este caracteristic ideologiilor de tip colectivist. Spicker (1988, p. 130) îl citeaza pe D. Rae (1981) pentru cele patru strategii de reducere a dezavantajelor în so- cietate. O prima strategie este asociata principiului (rawlsian) maximin, deci al maximizării standardelor minime - de trai, de locuire, de educație, de îngrijire medicala. Un astfel de obiectiv poate fi realizat atât prin intermediul unor politici selective, cât si prin intermediul unor politici universaliste. O alta strate- gie se refera la minimizarea diferen- telor, în termenii creșterii resurselor celor mai defavorizati în raport cu cei mai favorizati. O a treia strategie se refera la reducerea inegalității, deci la minimizarea diferentelor; o reducere a inegalității nu se realizează cu necesi- tate prin creșterea nivelului resurselor celor mai defavorizati; ea se poate concretiza si prin scăderea nivelului resurselor celor mai favorizati, ceea ce duce la o a patra strategie explicita, asociata principiului minimax. Aceasta strategie are ca scop reducerea avan- tajelor celor mai privilegiati. Cele trei modalitati de înțelegere a e. reprezintă, considera Spicker, o extin- dere progresiva a nevoii de intervenție. Primele doua forme se asociaza în special ideologiilor de natura liberala, 305 Egalitate de acces în timp ce egalitatea distributiva si în termeni de rezultat se asociaza ideo- logiilor de tip socialist. Relația între e. si discriminare pozitiva. Discriminarea pozitiva, ca strategie de redresare a dezechilibrelor, depășește granițele egalitatii, prin încercarea sa de a compensa anumite segmente sau grupuri sociale, într-o anumita zona a socialului, pentru dezavantajele aso- ciate acestora în cadrul societății. Aceasta strategie presupune o tratare favorizanta a grupurilor considerate a fi dezavantajate, ceea ce are drept con- secința majora crearea unor noi forme de inegalitate. într-o prima faza, discriminarea pozi- tiva are scopuri egalitare, în sensul ca fie compensează anumite grupuri într-o anumita zona a socialului pentru deza- vantajele ce le caracterizează în alte zone ale socialului, fie compensează pentru dezavantaje suferite în trecut. Ea poate duce la creșterea egalitatii rezultatelor în ansamblu, dar numai pe seama egalitatii oportunităților si tratării egale, considera Spicker (1998, p. 132). în ceea ce privește aceste ultime doua forme de e., ele sunt grav în- călcate prin promovarea unor strategii de discriminare pozitiva. Avantajând un grup, automat dezavantajezi pe restul. Daca, de exemplu, discriminarea pozitiva se aplica unei minorități etnice, pe baza unei corelatii semnificative între aceasta si un nivel de sărăcie ridicat, atunci dezavantajati nu vor fi numai cei din afara grupului, dar si cei din interiorul grupului, care sunt sărăci, în raport cu cei care sunt înstăriți. O practica de discriminare pozitiva este, de exemplu, acțiunea afirmativa întreprinsa în SUA în vederea favo- rizării negrilor si femeilor în ceea ce privește admiterea în programe educa- ționale superioare. ^Luana M. Popk Bibliografie selectiva: Cowell, Cros- land (1956); Dworkin (1977); Sen (1982, 1988); Spicker (1988); Rae (1981); Rothstein (1998); Tawney (1931) Egalitate de acces Vezi egalitate Egalitate de sansa Vezi egalitate Empowerment Vezi abilitarea actorilor sociali Eșecurile pieței Eșecurile pieței constituie situatii în care piața, ca modalitate naturala de producere si desfacere a unor bunuri, nu funcționează eficient si trebuie sa intervină statul pentru a regla pro- cesele economice în discuție. “Statul bunăstării, oricare ar fi obiectivele lui, are si un rol de eficientizare foarte important; el face ceea ce plata nu ar putea face deloc sau ar face mai prost decât el” (Barr, 1998, p. VII). Cele mai frecvente situatii de ineficienta a pieței care reclama intervenția statului sunt: monopolul, externalitatile (existenta unor costuri sau beneficii externe pro- cesului de producție si desfacere a unor bunuri) si producerea bunurilor publice. 306 Eșecurile pieței Pentru Hayek, ca si pentru alti adepti ai libertarianismului, piața este funda- mentala în economia unei societăți, pentru ca "deciziile" ei nu pot fi suspec- tate ca fiind juste sau injuste (eventual bune sau rele), întrucât ele nu sunt umane, deci nu implica judecati de valoare (Hayek, 1976); ele sunt pre- cum deciziile naturii, apersonale, amo- rale. De aici periculozitatea intervenției statului în economie (pentru libertatea individuala considerata esențiala de adeptii laissez-faire-ului). Asa cum ideile-"surori" ale darwinismului social promovate de Herbert Spencer îsi trag seva din teoria evoluției speciilor a lui Charles Darwin, ideile lui Hayek îsi au rădăcinile în teoria mâinii invizibile re- glatoare de preturi pe piața libera a lui Adam Smith. Esența acesteia - pretu- rile sunt reglate prin întâlnirea cererii si ofertei în spațiul liber al pieței - are drept consecința fundamentala pentru politicile sociale concluzia ca pentru indivizi intervenția statului nu este ne- cesara, iar când se produce, îngră- dește libertatea individuala. Dar teoria lui Adam Smith ar presupu- ne funcționarea perfecta a pieței libere în anumite circumstanțe, anume când producția bunurilor, distribuția lor (func- ționarea pieței si distribuirea informației despre cerere - preturi si calitatea bu- nurilor - si oferta) si agentii pieței (fir- mele producătoare si cumpărătorii) sunt "ideali". Bunurile ar trebui astfel sa fie bunuri private sau "normale" care presupun rivalitate în consum (daca am cumpă- rat eu o carte, este una mai puțin pe piața pentru ceilalți), excludere de la consum, (sunt exclus de la a avea cartea până când o plătesc) si re- jectabilitate (pot respinge un bun daca nu vreau sa-l cumpăr). Plata ar trebui sa fie egal accesibila tuturor, sa ofere informatii complete despre preturi si calitate tuturor agenti- lor si sa fie completa ca oferta, sa ofere toate bunurile pe care cumpără- torii sunt dispusi si capabili sa ofere bani. Agentii (producătorii si cumpărătorii) trebuie sa aiba acces egal pe plata si sa fie bine informati (privind prețul si calitatea bunurilor disponibile) pentru a putea face alegeri în cunoștința de cauza. Aceste condiții au fost grupate în ceea ce Barr (1998) numește "prezumții standard": competiția perfecta, piața completa, inexistenta eșecurilor pieței si informare perfecta (vezi Barr, 1998, p. 78-83). Oriunde aceste condiții nu sunt îndepli- nite, apare posibilitatea ca piața sa înregistreze un eșec si atunci inter- venția statului este justificata. Ea este justificata de nevoia de eficientizare a funcționarii economiei si este accepta- ta (în aceste cazuri) chiar de liberta- rieni. Situatii în care piața este ineficienta în privința bunurilor, trebuie precizat ca nu toate au caracteristicile bunurilor "normale", ca exista si bunuri publice. Bunurile “normale” sau private, spre deosebire de bunurile publice, presu- pun cele trei condiții esențiale: rivalitate în consum (daca am cumpărat eu o carte, este una mai puțin pe piața pentru ceilalți), excludabilitate (sunt ex- clus de la a avea cartea până când o plătesc) si rejectabilitate (pot respinge un bun daca nu vreau sa-l cumpăr). Bunurile publice sunt complet diferite de cele private: nu presupun rivalitate 307 Eșecurile pieței (daca armata ma apara pe mine nu înseamnă ca nu-i apara în același timp pe ceilalți cetateni), nu presupun exclu- dabilitate (chiar daca nu plătesc im- pozite la buget sunt aparat de armata), nu presupun rejectivitate (nu pot sa eli- min/resping faptul ca beneficiez si eu de securitatea oferita de armata tuturor cetățenilor sub forma bunului public).. Bunurile "normale" se mai deosebesc si de bunurile "inferioare" pentru faptul ca, pentru primele, creșterea veniturilor consumatorilor duce la creșterea cere- rii pentru ele, în timp ce pentru bunurile "inferioare" cererea creste o data cu scăderea veniturilor consumatorilor (ca în cazul reparațiilor de pantofi, de exemplu, care sunt un bun inferior) (Dolan si Lindsey, 1988). Caracteristicile bunurilor publice (non- rivalitatea, nonexcludabilitatea si non- rejectabilitatea) fac piața ineficienta în a le produce si distribui. Este simplu de imaginat ca nimeni nu ar plati costurile apararii tarii daca nu este convins ca si toti ceilalți (care oricum beneficiază de serviciile oferite de armata) plătesc. Alta situație în care piața esueaza în a produce si/sau distribui eficient anumi- te bunuri este generata de ineficienta "mâinii-invizibile" în stabilirea preturilor reale datorita asa-numitelor externali- tati. Externalitatea este un efect al producerii sau consumului unui bun al carul impact asupra unei a treia parti (alta decât cumpărătorul sau vânză- torul bunului) nu se reflecta în preturi. Prețul de producție al unui bun care poluează, de exemplu, nu reflecta si costurile (externe producției) celor din zona fabricii, care sunt afectati implicit de producția acelui bun, prin poluare (vezi C. Zamfir, E. Zamfir, 1994). Piața libera esueaza si în producerea bunurilor pentru care costul mediu va fi mai mare decât costul marginal si astfel rezulta o suita de pierderi pentru producător, care nu poate vinde în câștig si se ajunge la monopol (un singur producător datorita falimentului celorlalți) sau la inexistenta vreunui producător datorita ineficientei pro- ducției (engl., increasing return to scale, cf. Barr, 1998). Este evident ca, daca acel bun este considerat im- portant, statul trebuie sa intervină pentru producerea lui. Este cazul, de exemplu, al multor produse agricole care sunt subvenționate de stat. Daca preturile ar fi lasate sa acopere cheltuielile de producție la producția de carne de porc, sa presupunem, micii producători individuali ar avea preturi de producție prea mari si ar da faliment, lăsând pe plata un singur producător puternic care si-ar permite sa vândă la preturi mai mici. Totuși, daca si pentru carnea de porc produsa de acesta prețul ar fi prea mare, cumpărătorii ar putea prefera în schimb pestele, de exemplu, care este mai ieftin si s-ar falimenta întreaga producție de carne de porc. Pe lângă importanta prezentei cărnii (de porc) în alimentația cetățenilor, calculele pur economice ale statului de protecție sociala în cazul falimentului celor care produc carne de porc si al celor care o prelucrează si comercializează pot fi mult mai mari decât o subvenție care ar reduce prețul suficient pentru a asigura acoperirea costurilor producției si a face carnea de porc acceptabila ca preț pentru cumpărători. • Alta categorie de situatii care fac piața ineficienta se refera la con- dițiile de competiție incorecte care 308 Eșecurile pieței fac ca anumiti agenti sa aiba poziții privilegiate pe piața (monopol, oli- gopol) care le dau posibilitatea sa stabilească preturi independent de costurile marginale. • Plata nu este "completa", ea nu va produce toate bunurile pentru care cumpărătorii sunt dispusi sa plă- tească preturi care sa acopere cos- turile de producție. Pe lângă bu- nurile publice amintite anterior, Barr (1998) mai enumera incapacitatea pieței de a acoperi anumite asi- gurări pentru care riscurile nu sunt asigurabile pe plata privata, incapa- citatea pieței de a asigura anumite tipuri de împrumuturi, cum ar fi cele pentru studenti, sau de a contracta în prezent bunuri care sa fie vân- dute sau cumpărate în viitor (astfel, proiecte urbane de viitor, mai ales daca trebuie corelate cu diverse alte proiecte, s-ar putea sa nu fie finanțate de piața - Barr, 1998). • O ultima categorie de surse de ine- ficienta a pieței se refera la distor- siuni/imperfectiuni aparute în privin- ța informațiilor privind produsele, calitatea si preturile lor. Multe dis- torsiuni apar datorita dificultăților multor consumatori în a înțelege informațiile despre calitatea unor produse, astfel încât sa faca o alegere raționala. Pe de alta parte, pentru bunurile de lunga durata (inclusiv pentru asigurări), informa- rea consumatorilor ar trebui sa se extindă chiar la perioade de timp foarte extinse în viitor, pentru ca decizia lor de a plati sau nu un produs sa fie una eficienta (Barr, 1998). Desigur ca toate acestea, în multe cazuri, nu se întâmpla, iar statul trebuie sa intervină. Tipuri de intervenție a statului pentru a corecta ineficienta pieței Tipurile de intervenție a statului în sis- temul economiei de piața în situațiile specifice de mai sus, cu scopul sporirii eficientei, sunt: 1. reglementari; 2. finanțare; 3. producere publica. Pornind de la tipurile de intervenție de mai sus, se poate spune ca exista mai multe moduri de furnizare a bunurilor pentru populație, în funcție de modul în care statul se implica în cele doua elemente esențiale pentru furnizarea unui produs: finanțarea si producerea propriu-zisa. Faptul ca acestea sunt de stat sau publice sau ca statul se implica doar prin reglementari privind bunul respectiv este esențial pentru fiecare în parte. Categoria cea mai larga de bunuri este a celor finanțate si produse pri- vat: alimentele, hainele, bunurile de larg consum fac parte din aceasta categorie. Statul se "amesteca" doar prin reglementari privind calitatea acestor bunuri, prin reglementari pri- vind procurarea unor bunuri de baza (prin bonuri de alimente etc.) si prin masuri de corectare a unor externa- litati: supraimpozitare (accize) sau sub- venții. Urmeaza bunurile finanțate privat si produse de stat: electricitatea, ener- gia termica, transportul în comun, asi- gurările sociale de stat (de pensii, șo- maj, sanatate) etc. Aici este de discutat în ce măsură statul produce toate acestea mai eficient decât sistemul privat. în măsură în care ele sunt bu- nuri publice, lucrurile sunt clare. Daca 309 Evaluarea programelor sociale nu sunt bunuri publice, este greu de demonstrat ca statul le produce eficient si se poate pune problema privatizării lor. De menționat aici ca statul se implica si prin reglementari în procesul de furnizare a acestui tip de bunuri (în sens larg, incluzând serviciile), sub- vențiile fiind doar una dintre masuri. A treia categorie este cea a bunurilor finanțate de stat (public) si produse privat: este cazul medicamentelor compensate, al unor produse pentru armata sau rezerva de stat si, în unele tari, al educației. în România, de exem- plu, statul nu a trecut la finanțarea în- vățământului privat (de fapt, a școlari- zării celor care opteaza pentru învăță- mântul privat). Din ultima categorie fac parte bunurile finanțate si produse de stat. Acestea sunt asa-numitele bunuri publice, pre- cum apararea, educația (cel puțin cea obligatorie), serviciile de sanatate (în unele state în totalitate, în altele, pre- cum la noi, doar cele pentru copii si cele de urgenta) (pentru o analiza mai complexa a temei, vezi Barr, 1998, p. 95-97). Daca intervenția statului (prin regle- mentari, subvenționări, taxare) în sis- temul economic este justificata în cazul tuturor situațiilor de mai sus, "nu exista nici un argument privind eficienta pro- ducerii publice [de către stat] a acestor bunuri (cu excepția bunurilor publice)" (Barr, 1998, p. 81). De aici rezulta ca intervenția excesiva a statului în eco- nomie, atunci când sistemul pieței funcționează fara probleme, este ine- ficienta în sine, fapt demonstrat de fa- limentul economic al tarilor foste co- muniste, caracterizate de intervenția masiva a statului în producția de bunuri. Marian Preda L. Vezi si: statul bunăstării Bibliografie selectiva: Barr (1998); Dolan si Lindsey, (1988); Zamfir si Zamfir (1995) Evaluarea programelor sociale Ca si în cazul altor termeni cu care operează științele sociale, nu exista o definiție unanim acceptata a evaluării. Exista, în schimb, o mare varietate de interpretări ale noțiunii, în funcție de scopul si obiectivele urmărite, de me- todologiile aplicate sau chiar de înțe- legerea unor termeni atasati evaluării, în literatura de specialitate pot fi întâl- nite cel puțin următoarele categorii de definitii generale, ca de exemplu: • "evaluarea reprezintă examinarea si judecarea valorii, calitatii, cantitatii, semnificației, nivelului sau condiției a ceva" (Soumelis, 1977); • centrate pe nivelul de atingere a obiectivelor programului; cea mai concisa dintre acestea aparține ce- lui care este considerat părintele evaluării moderne - Tyler (1949): "Evaluarea este procesul de deter- minare a măsurii în care obiectivele unui program au fost atinse"; • care considera evaluarea un instru- ment managerial si de decizie-, "Evaluarea programelor sociale este o tehnica manageriala care furnizează feedback informațional administratorilor programului" (Tri- podi, Fellin si Epstein, 1986); "Eva- luarea este un proces de rezolvare a problemelor" (Gephart, 1981); "Evaluarea este un proces care fur- nizează informatii în vederea luării deciziilor" (Thompson, 1975); 310 Evaluarea programelor sociale • centrate pe utilizare si îmbunătățire, ca, de exemplu: "Evaluarea trebuie privita ca un proces continuu de cautare a cailor de îmbunătățire a programului" (Rutman si Mowbray, 1983); • care accentuează natura compara- tiva a evaluării: "Evaluarea poate fi definita ca procesul de determinare a valorii sau măsurii a ceva relativ la un scop sau standard dat" (Schulberg etal., 1969) • focalizate pe judecare si valorizare: "Evaluarea este procesul de judecare a valorii unui program" (Guba si Lincoln, 1981); "A evalua înseamnă a atașa lucrurilor anumite valori sau, mai simplu spus, a de- termina daca sunt bune sau rele" (Barry si Rae, 1975); "Evaluarea re- prezintă culegerea sistematica, a- naliza si interpretarea informațiilor despre activitatile si rezultatele pro- gramului, pentru a permite per- soanelor interesate sa faca judecati asupra unor aspecte specifice ale programului" (Patton, 1988); • care pun accentul pe caracterul științific al evaluării si pe aplicarea metodelor științelor sociale: "Eva- luarea programelor este o noua si foarte interesanta stiinta sociala aplicata" (Posavac si Carey, 1992); "Evaluarea implica, în primul rând, aplicarea riguroasa a științelor so- ciale în studiul programelor" (Rossi etal., 1979); • descriptiv-comprehensive, cum sunt următoarele: "Evaluarea reprezintă o estimare a rezultatelor unor va- riate activitati, incluzând politicile, programele, proiectele si acțiunile individuale" (Sanderson, 1995); "Evaluarea poate fi definita ca o examinare sistematica si critica a obiectivelor, implementării si impac- tului programelor si politicilor so- ciale" (Hasan, 1991); "Evaluarea este o colecție de metode, abilitati, capacitati si sensibilități necesare pentru a determina daca un anumit serviciu social este necesar si daca este probabil ca el sa fie utilizat, daca se depun suficiente eforturi pentru a satisface nevoile sociale identificate, dar nesatisfacute încă, si daca serviciile oferite satisfac nevoile la un nivel rezonabil al costurilor în raport cu efectele lor" (Posavac si Carey, 1992). Complexitatea evaluării, multiplele sale fatete si interpretări conduc către ideea ca "practica evaluării este mai mult o arta decât o stiinta, deoarece gama po- sibilităților si constrângerilor este atât de vasta încât, pentru a face alegerea potrivita, evaluatorul are nevoie nu numai de o judecata foarte clara, ci si de virtuozitate în combinarea alternati- velor posibile. Fiecare evaluare se desfasoara în condiții unice si de aceea probabilitatea ca o anumita combinație sa fie repetabila este foarte redusa. Ca atare, teoriile nu trebuie sa prescrie un set rigid de reguli pentru o buna practica, ci mai degraba sa ofere o sistematizare a opțiunilor posibile" (Cronbach, 1982). întrucât nu pare a exista nici o definiție suficient de cuprinzătoare pentru a surprinde toate aspectele evaluării, metoda cea mai eficienta de a clarifica semnificația termenului consta în a sin- tetiza caracteristicile acestuia, caz în care va trebui făcută distincția între evaluare în sens larg si în sens re- strâns. Pornind de la momentul în care are loc evaluarea, în sens larg, aceasta se 377 Evaluarea programelor sociale poate face în fiecare etapa a ciclului de viata a programului, fiind așadar un proces cu desfășurare periodica sau continua. în sens restrâns, evaluarea este o faza distincta a vieții progra- mului, care are loc către sfârșitul aces- tuia. în ceea ce privește relația evalua- torului cu programul, în sens larg, evaluarea poate fi făcută atât de eva- luatori interni (autoevaluare), cât si de evaluatori externi. în sens restrâns, evaluarea nu poate fi făcută decât de experti care vin din afara programului, condiția minimala fiind neimplicarea directa în program în nici una din eta- pele sale. Luând în discuție sfera de cuprindere a evaluării, în sens re- strâns, evaluarea urmărește elemen- tele interne ale programului: gradul de realizare a obiectivelor, calitatea si adecvarea proceselor etc. în sens larg, ea depășește cadrul strict al progra- mului, luând în considerare relevanta acestuia în raport cu problema adresa- ta, influentele mediului în care operea- ză programul, impactul asupra socie- tății. în ceea ce privește instrumentele eva- luării, în sens restrâns, evaluarea are nevoie de instrumente de măsurare cât mai precise (în special cele proprii metodelor cantitative), utilizate compe- tent si cu buna credința. în sens larg însă, o buna evaluare are nevoie de mult mai mult decât atât, si anume de capacitatea evaluatorului de a înțelege specificitatea situației concrete, de ta- lentul de moderator si negociator al acestuia, de sensibilitatea si rabdarea necesare pentru integrarea diferitelor puncte de vedere ale stakeholderilor într-un demers articulat si, în final, uti- lizabil. în fine, discutând despre conți- nutul si natura procesului evaluativ, în sens restrâns, el se refera la măsurare (a nivelului de atingere a obiectivelor, de pilda), comparare (între diferite va- riante de intervenție, de exemplu) si, eventual, identificare (a unor probleme, a punctelor tari si/sau a slăbiciunilor programului). în sens larg, evaluarea cuprinde toate cele dinainte, fiind, în același timp, si un proces de descriere (a unor modele, procese, practici), de valorizare (raportarea la valori este inerenta evaluării, chiar daca uneori valorile sunt implicite), de judecare si, mai ales, de învatare. Misiunea constituie rațiunea de a exis- ta a evaluării. Ea oferă răspuns la întrebări de genul: "Care este rostul evaluării?" sau "De ce exista evaluarea ca demers uman?". Misiunea evaluării programelor sociale este furnizarea sistematica a feedback-ului în siste- mele sociale, pentru sprijinirea îmbu- nătățirii modului în care societatea abordeaza problemele sociale, în sco- pul de a face mai buna soarta uma- nității. Scopul reprezintă obiectivul cel mai general pentru care este inițiata o anu- mita evaluare. Scopul răspunde la întrebarea: "De ce a fost ceruta aceas- ta evaluare?" Scopul are un grad de generalitate mai redus decât misiunea, dar mai larg decât obiectivele evaluării. Obiectivele evaluării sunt mai con- crete, mai intim legate de modul de uti- lizare a rezultatelor evaluării. Obiecti- vele dau răspuns întrebării: cărei nevoi imediate îi folosește aceasta evaluare? Scopurile si obiectivele evaluării se numără printre temele cele mai bine reprezentate în literatura de speciali- tate (pentru o sinteza a acestui subiect, a se vedea si Matauan, 1999). Funda- mental însă, se poate vorbi de patru 372 Evaluarea programelor sociale scopuri ale evaluării programelor so- ciale: • strategic - generarea de informatii pentru luarea de decizii privind po- litica domeniului; • praxiologic-formativ - rezultatele evaluării sunt îndreptate spre îmbu- nătățirea practicilor în interiorul pro- gramului; • demonstrativ - constatările evaluării nu servesc nemijlocit pentru luarea unor decizii, ci sunt utilizate pentru a demonstra anumite aspecte le- gate de program si pentru a genera percepții dezirabile, din punctul de vedere al celor care au initiat eva- luarea, asupra programului. Trebuie subliniat ca natura demonstrativa a scopului unei evaluări nu este neaparat un aspect negativ; • formal-birocratic - evaluarea nu ser- vește decât la consolidarea sau perpetuarea unor structuri biro- cratice, neavând nici un rol în lua- rea vreunei decizii legate direct de program sau de politica domeniului. Din fiecare dintre aceste scopuri pot deriva o serie de obiective ale evaluă- rii. Pentru o evaluare în scop strategic, obiectivele pot fi cel puțin următoarele: • luarea unor decizii generale legate de programul evaluat: continuare, modificare sau oprire, în acest caz programul fiind considerat un instru- ment de implementare a politicii domeniului (evaluare sumativa); • identificarea de noi programe care sa contribuie la realizarea unei po- litici deja formulate; • alegerea celor mai adecvate mij- loace de implementare a politicii sau, cu alte cuvinte, alegerea între mai multe alternative de intervenție (e.g.: servicii permanente sau pro- grame) sau între mai multe variante de program. Legat de scopul praxiologic-formativ, obiectivele evaluării se pot referi la: • îmbunatatirea managementului pro- gramului; • perfecționarea modului de lucru al echipei programului; • îmbunatatirea modului de livrare a serviciilor programului către benefi- ciarii acestuia. Scopul demonstrativ al unei evaluări poate subsuma obiective care, de re- gula, nu sunt explicite, ci sunt mascate de altele, dar la atingerea carora evaluarea este chemata sa contribuie nemijlocit, lata câteva dintre acestea: • generarea unor percepții si atitudini dezirabile (din perspectiva iniția- torilor evaluării) fata de program; obiectivul se poate referi la crearea unei imagini pozitive sau negative asupra programului sau a celor care îl conduc si/sau îl implemen- tează. Nu întotdeauna un astfel de obiectiv are o conotatie negativa: nu este nimic rau în a promova o imagine pozitiva a unui program eficient, dar mai puțin cunoscut, sau a face cunoscute publicului si deci- dentilor realitățile unui program care nu funcționează. Este însă în mod evident lipsit de etica a proceda invers, promovând o imagine falsa a programului. Așadar, un astfel de obiectiv nu este negativ în sine, ci poate deveni doar în măsură în care nu reflecta realitatea; • dovedirea rationalitatii unor decizii deja luate-, • confirmarea unor roluri si poziții de putere legate de program, obiectiv care are, de asemenea, o natura duala. Atunci când este îndreptat 373 Evaluarea programelor sociale spre generarea de presiuni doar pentru a reaminti, de exemplu, "cine este șeful", nu poate duce la nimic bun. Daca însă prin evaluare se do- rește sa se reamintească echipei unui program care nu funcționează asa cum se aștepta ca are o res- ponsabilitate fata de propriile acțiuni si fata de nivelurile superioare de decizie, atunci un astfel de obiectiv capata legitimitate; • demonstrarea responsabilităților fa- ta de program ale anumitor cate- gorii de decidenti este unul din obiectivele cele mai frecvente ale evaluărilor. în fine, scopul formal-birocratic al unei evaluări poate regrupa obiective ca: • justificarea existentei unui compar- timent de evaluare-, în multe agentii si instituții exista astfel de departa- mente, carora trebuie sa li se dea de lucru pentru a putea fi menți- nute; • necesitat! de raportare, atunci când supervizarea sau evaluarea progra- melor este una dintre sarcinile in- stituției si se dorește confirmarea realizării ei. Trebuie accentuata ideea ca evaluările formal-birocratice nu adauga niciodată valoare procesului de luare a deciziilor. Pe lângă scopuri si obiective explicite sau implicite, orice evaluare poate avea si o serie de obiective secundare, nu neaparat explicit formulate, si care singure nu justifica, de regula, dema- rarea unei evaluări. De asemenea, evaluarea produce si efecte (rezultate neintenționate), mai cu seama prin acumularea de informatii de-a lungul timpului, generând schimbări incre- mentale în sistemele sociale. Toate acestea se regăsesc sub denumirea generica de impact al evaluării. în con- tinuare sunt prezentate câteva dintre posibilele forme de impact pe care evaluarea le poate genera la nivel societal: • dezvoltarea bazei de cunoștințe a disciplinei este un efect indirect, dar constant, al exercitiilor evaluative, produs în timp, prin adaugarea permanenta de noi informatii, idei, abordări, perspective si tehnici fo- losite si rezultate din diferite eva- luări. Deși foarte important, acest aspect nu a fost introdus între scopuri si obiective, pentru ca este greu de imaginat o evaluare inițiata doar pentru a aduce o contribuție epistemologica; • diseminarea bunelor practici este diferita de îmbunatatirea practicilor programului, care poate fi unul din obiectivele evaluării; în cazul din urma, evaluarea este demarata chiar în scopul de a îmbunătăți modul de operare în programul evaluat; diseminarea acestor prac- tici este însă un efect mediat al evaluării, produs prin publicarea si dezbaterea publica a rezultatelor evaluării; • îmbunatatirea procesului de luare a deciziilor de politica a domeniului nu trebuie nici ea confundata cu scopul strategic al evaluării, care se refera la adoptarea unor decizii imediate, dependente de contextul politicii momentului; efectul la care ne referim aici este sesizabil pe termen lung si nu privește luarea unor anumite decizii la un anumit moment, ci perfecționarea în timp a procesului de decizie; • întărirea răspunderii publice este, de asemenea, un efect pe termen 374 Evaluarea programelor sociale lung al evaluării; nu este vorba aici despre responsabilitatea concreta legata de un anumit program (ca în cazul scopurilor demonstrative), ci despre dezvoltarea în timp, prin mici acumulări, a simțului de răs- pundere fata de societate al celor chemati sa decidă asupra sau sa implementeze programe sociale. La nivelul programului, evaluarea poa- te avea impact asupra: • îmbunătățirii comunicării si realizării înțelegerii între stakeholderi, dat fiind faptul ca evaluarea este prin excelenta un exercițiu de comuni- care si de cooperare; • îmbunătățirii performantelor perso- nalului programului - indiferent de scopul sau declarat sau implicit, evaluarea este si un exercițiu de învatare, de care beneficiază, în primul rând, cei direct implicati în program. Tipurile de evaluare reprezintă unul dintre subiectele predilecte ale litera- turii de specialitate. Sunt menționate zeci de tipuri de acțiuni evaluative, unii autori numindu-le modele, strategii, abordări etc. în cele ce urmeaza sunt prezentate doar tipurile de evaluare cele mai cunoscute. Fara nici o îndoiala, cele doua tipuri de evaluare cel mai des evocate sunt formativa/sumativa. Aceasta clasificare este, de altfel, si cea mai generala, criteriul utilizat fiind scopul evaluării. Ea aparține lui Scriven (1967) care, foarte concis, scrie: "Evaluarea sumativa re- prezintă proiectarea si utilizarea eva- luării pentru a judeca performanta pro- gramului. Evaluarea formativa repre- zintă proiectarea si utilizarea evaluării pentru a îmbunătăți programul." în timp, formulările lui Scriven au fost dezvoltate de alti autori, fara însă a li se altera esența. Astfel, Epstein si Tripodi (1977) privesc cele doua tipuri de evaluare din perspectiva generali- zabilitatii rezultatelor. Evaluarea suma- tiva - scriu ei - este aceea care poate furniza informatii cu putere de gene- ralizare, aplicabile si altor programe sau situatii. Evaluarea formativa este concentrata, în principal, pe îmbună- tățirea programului evaluat, fara a fi preocupata de generalizabilitatea re- zultatelor sale. Evaluarea bazata pe obiective (goal- based evaluation) este tipul clasic de evaluare, caracteristic începuturilor evaluării moderne, dar care nu si-a pierdut, în ciuda numeroaselor critici, actualitatea. Ea îsi propune sa con- state în ce măsură programul a realizat ceea ce si-a propus. Stake (1975) o numește evaluare prestabilita (pre- ordinate evaluation) si o descrie astfel: "evaluarea care considera obiectivele programului drept criterii de evaluare, utilizează teste obiective pentru colec- tarea datelor, folosește standarde sau personalul programului pentru jude- carea performantelor programului si îsi prezintă concluziile în rapoarte asema- natoare cu cele din cercetare. Eva- luarea este proiectata de evaluator si realizata după un plan stabilit a priori." Browne si Wildavsky (1986) folosesc termenul de evaluare cu obiective fi- xate (goal-fixed) si o considera o cvasi- evaluare care se concentrează pe re- zultatele așteptate, oficial formulate pentru programul respectiv. Restrân- gerea cercetării numai asupra obiec- tivelor formale - scriu ei - îngustează mult limitele evaluării. Acest tip de evaluare descrie "ce" s-a întâmplat, nu si "de ce". Posavac si Carey (1992) preiau definiția clasica: "Evaluarea ba- 315 Evaluarea programelor sociale zata pe obiective consta în definirea clara a obiectivelor programului si mă- surarea gradului în care acestea sunt îndeplinite", dar îi lărgesc conținutul, extinzând semnificația obiectivelor si redefinind rolul evaluatorului: "termenul de obiective (goa/s) nu are numai semnificația de rezultate, ci acopera o gama mai larga de obiective si scopuri legate de satisfacerea nevoilor comu- nității, eficienta sau punerea în func- țiune la timp a unor sisteme de livrare a serviciilor sociale. Evaluatorii cauta sa ajute stakeholderii sa identifice dis- crepantele dintre: obiectivele progra- mului si nevoile grupului-tinta; așteptă- rile grupului-tinta si ceea ce programul oferă în realitate; rezultatele realizate si cele planificate." în contrast cu aceasta forma, apare evaluarea fara obiective'¹, al cărei pă- rinte este același Scriven (1972a, 1972b). Lincoln si Guba (1986) dau cea mai concisa definiție a evaluării fara obiective: "compararea efectelor produse cu nevoile demonstrate". A- ceasta presupune culegerea de date despre efectele si eficacitatea pro- gramului în mod direct, fara con- strângerea îngusta a focalizării pe obiectivele predeterminate. Se por- nește de la premisa ca evaluatorii lu- crează mai bine daca nu cunosc obiectivele programului. Evaluatorului i se cere sa-si suspende propriile ju- decati asupra a ceea ce programul încearcă sa faca si sa se concentreze ¹ Goal-free evaluation - evaluare libera de obiective ar fi o construcție mai degraba stra- nie pentru limba româna; de aceea optam pentru “evaluarea fara obiective", deși aceas- ta strategie de evaluare are un obiectiv clar: identificarea măsurii în care programele sa- tisfac nevoile reale ale clientilor, fie cei prezenti, fie cei potențiali. pe aflarea a ceea ce se întâmpla de fapt, în realitate, în program si ca rezultat al programului. Dezavantajele acestui tip de evaluare constau în consumul mare de timp si în faptul ca implica acceptarea perspectivelor si preferințelor evaluatorului, fara a se dispune de un set de criterii clare si prestabilite. Evaluarea fara obiective mai este numita de Scriven si needs- referenced evaluation (1980), ceea ce s-ar putea traduce prin "evaluarea prin raportarea la nevoi". Shadish si colegii sai (1996) propun si needs-based sau effect-discovery, adica evaluare bazata pe nevoi si, respectiv, evaluare cen- trata pe descoperirea efectelor. Din aceeași familie cu evaluarea fara obiective este evaluarea naturalista. Lansata de Guba si Lincoln la sfârșitul deceniului al Vlll-lea - începutul dece- niului al IX (Guba si Lincoln,1981), aceasta forma de evaluare a re- voluționat teoria disciplinei si a dat naștere unei aprinse dezbateri, neîn- cheiata nici în prezent, asupra valorii metodelor (cantitative versus calitative) utilizate în evaluare. Modelul naturalist este acela în care evaluatorul nu do- rește sa-si restrângă viziunea concen- trându-se pe obiectivele precis sta- tuate ale programului, ci îsi propune sa rămână sensibil la toate aspectele descoperite. El pleaca la drum fara preconcepții si cauta sa înțeleagă atât programul, cât si pe toti cei care au legătură cu el. Kelly (1986) sinteti- zează astfel caracteristicile investi- gației naturaliste: • derularea cercetării într-un cadru mai degraba natural decât expe- rimental, pentru a putea înțelege realitatea globala; 376 Evaluarea programelor sociale • utilizarea instrumentului uman, în locul celor clasice, pentru strânge- rea datelor; • utilizarea cunoștințelor intuitive, simtite, tacite, pentru a reflecta mai corect si mai exact patternurile de valori ale investigatorului; • utilizarea metodologiei calitative în locul celei cantitative; • confirmarea reprezentativitatii eșan- tionului în funcție de criterii consi- derate utile pentru cercetare, în locul criteriului aleatoriu; • analiza inductiva a datelor, în locul celei deductive; • utilizarea teoriilor bazate pe reali- tate în locul celor considerate a priori a fi indicate; • proiectarea emergenta a cercetării; • negocierea analizei rezultatelor cu subiecții, astfel încât percepția lor asupra realitatii sa fie încorporată în evaluare; • comunicarea rezultatelor sub forma studiului de caz, în locul rapoartelor științifice sau tehnice; • interpretarea datelor fara a încerca sa li se confere putere de genera- lizare; • aplicarea constatărilor numai în li- mitele evaluării respective; • utilizarea unor noi criterii pentru ju- decarea gradului de încredere al datelor (credibilitatea, transferabili- tatea, dependenta si confirmabilita- tea). Tot în aceeași categorie se încadrează si evaluarea receptiva (responsive evaluation), consacrata de Robert Stake (1975). Esența acestui tip consta în aceea ca evaluatorul identifica ne- voile de informație percepute de clienti. Stake (1980) afirma ca evaluarea receptiva este opusul evaluării presta- bilite. Acest tip de evaluare este orien- tat mai mult spre activitatile progra- mului decât spre obiectivele acestuia, reacționează la nevoile de informare ale beneficiarilor mai degraba decât sa se bazeze pe categorii predeterminate de informatii si ia în considerare diferitele valori ale celor interesati în program atunci când judeca adecvarea acestuia. Aspectele care trebuie evaluate si modelele folosite nu sunt impuse/prestabilite, ci se conturează în timpul evaluării, pe măsură observării programului. Evaluarea receptiva are următoarele caracteristici: • identificarea problemelor prin con- tacte directe, fata în fata cu persoa- nele din program si din jurul sau; • utilizarea documentelor programului pentru identificarea si a celorlalte aspecte importante; • observarea directa, personala, a activitatilor programului înainte de proiectarea formala a evaluării, pentru a înțelege mai bine ce este important în program si ce poate/trebuie sa fie evaluat; • proiectarea evaluării pornind de la cele identificate în cei trei pași an- teriori, incluzând în aceasta obser- vări calitative directe continue asu- pra programului si a mediului în care operează; • raportarea informațiilor prin con- tacte directe, personale, prin alege- rea unor teme si a unui stil narativ ușor de înțeles si bazat pe des- crieri; • adaptarea informațiilor si a forma- tului rapoartelor la caracteristicile fiecărui public (grup) si sintetizarea diferitelor rapoarte si a reacțiilor grupurilor carora le-au fost prezen- tate aceste rapoarte. 317 Evaluarea programelor sociale Evaluarea centrata pe utilizare (engl., utilization-focused evaluation) este propusa de un alt cunoscut adept al metodelor calitative în evaluare - Michael Quinn Patton. Ea presupune identificarea decidentilor si a celor care vor utiliza informația. Nevoia de infor- mație a utilizatorului este considerata cel puțin la fel de relevanta ca pro- gramul însusi. în cadrul acestui model, evaluatorul este "activ-reactiv-adaptiv" (Patton, 1982). Utilizatorii sunt implicati în proiectarea evaluării, printr-un dialog continuu, menit sa clarifice problemele si întrebările la care ei așteptau o so- luție sau un răspuns. Evaluarea diferențiala (engl., differen- tial evaluation) este creația lui Tripodi, Fellin si Epstein (1986). Ea consta în formularea obiectivelor si alegerea tehnicilor de evaluare în funcție de stadiul de dezvoltare a programului. Autorii o considera un proces care că- ută sa elucideze diferite aspecte pri- vind eforturile, eficacitatea si eficienta programului, pentru a alege apoi acele tehnici de evaluare care sunt cele mai adecvate obiectivelor evaluării. Evaluarea adaptata (engl., taylored evaluation) a fost propusa de Rossi (Rossi si Freeman, 1979). El considera ca aspectele evaluate si metodele de cercetare depind de tipul programului: intervenție inovativa, modificare sau extensie a unui program existent, sau program stabil, matur, în plina desfă- șurare. Modelele de evaluare posibile sunt bazate pe combinarea stadiilor de dezvoltare a programelor (inovații, mo- dificări, programe în desfășurare) si a activitatilor evaluative (conceptualizare, implementare, evaluarea utilitatii). Estimarea evaluabilitatii (engl., eva- luability assesment) este un alt tip de evaluare foarte frecvent utilizat si citat în literatura domeniului. Unul dintre constantii sai promotori - Joseph Wholey (1979) - o descrie astfel: "es- timarea măsurii în care programul este pregătit sa realizeze rezultatele sta- bilite, identificarea schimbărilor nece- sare pentru a-l aduce în aceasta stare si estimarea măsurii în care evaluarea ar contribui la îmbunatatirea perfor- mantelor programului." Câțiva ani mai târziu, el îi adauga noi valențe, scriind: "Estimarea evaluabilitatii este utilizata pentru a stimula acordul asupra unor obiective realiste si măsurabile ale programului, asupra unor indicatori de performanta adecvati si asupra utilizării informațiilor rezultate din evaluare. Obiectivele programului sunt analizate din punctul de vedere al consistentei lor cu proiectarea programului, al pro- babilității de realizare si al ma- surabilitatii (Wholey, 1983). Rutman si Mobray (1983) explorează aceeași forma de evaluare, descoperindu-i noi trasaturi si posibile întrebuințări. Adop- tând o perspectiva manageriala, ei vad în estimarea evaluabilitatii o analiza prospectiva, care permite managerului sa decidă măsură în care este posibila o evaluare corespunzătoare si rezona- bila a programului. "Corespunzătoare" înseamnă ca se poate construi o me- todologie capabila sa răspundă între- bărilor formulate de manager în legă- tură cu implementarea si cu impactul programului. "Rezonabila" înseamnă ca rezultatele evaluării vor merita re- sursele cheltuite pentru realizarea ei. Pentru a putea face acest lucru, ea evalueaza fezabilitatea aplicării meto- dologiei de evaluare intenționate si poate propune, legat de aceasta, 378 Evaluarea programelor sociale schimbări în bugetul evaluării. Ea tre- buie sa determine în ce măsură pot fi atinse obiectivele intenționate ale eva- luării, ținând seama de factori cum sunt: caracteristicile programului, cos- turile, metodologia disponibila si con- strângerile legate de utilizare în cazul aplicării unei anumite metodologii. Pentru a putea evalua programul, este necesara cel puțin o descriere corecta a sa, pentru a putea sti în avans care este tipul de intervenție care sa fie evaluat. Cei doi autori considera ca evaluabilitatea nu este o problema di- hotomica (se poate sau nu se poate face), ci una de nivel (în ce măsură se poate face), scopul estimării evaluabi- litatii fiind de a asigura realizarea unei evaluări credibile si utile pentru viitoa- rele decizii. Browne si Wildavsky (1986) folosesc pentru același tip de evaluare si denumirea de "evaluare exploratorie" (exploratory evaluation). Metaevaluarea reprezintă evaluarea evaluării. Este tot o creație a lui Michael Scriven, care o considera o modalitate de control a subiectivismu- lui, prin "evaluarea evaluatorului" (Scri- ven, 1969). Cu un sens foarte apropiat, termenul este preluat de Cook si Grunder (1979), care afirma ca scopul sau este sa asigure o rafinare continua a eva- luării. Poate fi făcută fie în timpul, fie după evaluarea primara si poate exa- mina proiectarea cercetării, tehnicile evaluative si concluziile. Metaevalua- rea verifica validitatea, credibilitatea si relevanta. De asemenea, ea stimu- lează evaluatorii sa-si aleaga cu grija instrumentele evaluative. Evaluation Research Society (1982) definește me- taevaluarea ca sinteza a evaluării: "aceasta forma de evaluare utilizează evaluările deja existente pentru a de- termina ce lecții pot fi învatate despre program. Ea poate adresa unele dintre întrebările tipice ale evaluării, inclusiv cele referitoare la măsură în care exista cunoștințe despre un program anumit sau despre anumite probleme. "După cum se poate observa, semnifi- cațiile termenului metaevaluare pot fi sensibil diferite: • evaluare a unei alte evaluări, pentru a controla subiectivismul (Scriven) sau pentru a rafina evaluarea primara (Cook si Grunder); • sinteza a tuturor evaluărilor între- prinse asupra unui program, pentru a desprinde învățăminte pentru vi- itor (ERS). în plus, nu poate fi omis nici următorul înțeles: • cercetare a mai multor studii de evaluare, privitoare la mai multe programe, pentru a desprinde even- tuale legitati, în scopul de a dez- volta fondul de cunoștințe al disci- plinei. Evaluarea rapida (rapid feedback evaluation) este propusa de Wholey (1983) si reprezintă o estimare rapida a performantelor programului prin ra- portare la obiectivele si indicatorii sai; furnizează, de asemenea, informatii pentru o proiectare mai buna calitativ a evaluării complete. Evaluarea bazata pe teorie (theory- driven evaluation) a fost dezvoltata de Rossi si presupune elaborarea unor modele despre modul de funcționare a programului si utilizarea acestora pen- tru a ghida proiectarea evaluării si culegerea datelor. în fine, iata câteva tipuri de evaluare considerate, pentru motive evidente, 379 Evaluarea programelor sociale indezirabile, regrupate sub denumirea generica de pseudoevaluare. Stuffle- beam si Webster (1981) descriu doua forme de pseudoevaluare, ambele "orientate politic": • evaluări "controlate politic" - inițiate de clienti care vor sa-si apere sau mențină "sfera de influenta"; • evaluări "inspirate din public rela- tions", care sunt bazate pe nevoia de informație a "propagandiștilor", care folosesc datele pentru a con- strui o imagine pozitiva a progra- mului. Suchman (1967) identifica sase forme "rituale" de abuz evaluativ sau pseudo- evaluare-. - "spalarea ochilor" (eyewash) - limi- tarea atenției la aspectele favora- bile ale programului; - "spalarea totala" (whitewash) - evi- tarea oricărei evaluări obiective; - "submarina" - evaluarea având ca scop eliminarea unui program - "poza" (postura) - adoptarea unei "poze" obiective si științifice, lipsita, în fond de orice substanța; - "amânarea" - întârzierea oricărei acțiuni, așteptând o evaluare de care, de fapt, nu este nevoie; - "substituția" - acoperirea eșecului unei activitati esențiale a programu- lui, prin focalizarea atenției asupra unor aspecte mai puțin relevante, dar mai ușor de justificat. Evaluarea programelor sociale se poa- te realiza cu ajutorul a trei categorii de metode: cantitative, calitative si econo- mice. (Pentru o tratare in extenso a metodelor de evaluare a se vedea Matauan, 1999.) Metodele cantitative sunt considerate metodele clasice ale evaluării progra- melor sociale. Ele sunt caracterizate prin rigoare, precizie si standardizarea instrumentelor utilizate. Sunt folosite pentru a pune în evidenta relațiile cauza-efect generate de intervențiile programelor. De regula, intervenția programului este considerata ca varia- bila independenta/cauzala si se încear- că masurarea impactului acesteia asu- pra unor variabile dependente/efect. Principalele aspecte în proiectarea cercetării bazate pe metode cantitative sunt: studierea programului, modul de furnizare a serviciilor, numărul de puncte de măsurare, crearea unor gru- puri de comparare sau control, eșan- tionarea corecta, selectivitatea instru- mentelor de măsurare. Metodele canti- tative se subdivid în trei categorii ma- jore: metode neexperimentale; metode cvasiexperimentale; metode experi- mentale. Metodele neexperimentale sunt în principal utilizate în evaluarea rezul- tatelor programului. Metodele neexpe- rimentale sunt bazate pe investigarea unui singur grup de subiecți, de regula cei care au primit intervenția progra- mului. în funcție de numărul de ob- servări, se pot distinge doua variante ale acestei metode: un grup-un set de observări si un grup-doua seturi de observări. Utilizarea metodelor neex- perimentale este recomandata în ur- mătoarele cazuri: estimarea nevoii pentru o evaluare mai riguroasa; iden- tificarea unor variabile care au condus la succesul programului, prin corelarea schimbării cu alte variabile; pregătirea si facilitarea unei evaluări viitoare - în- curajarea personalului programului sa accepte în viitor o alta evaluare. Aceste metode pot măsură performan- ta participantilor la încheierea pro- 320 Evaluarea programelor sociale gramului, daca rezultatele obținute sunt cel puțin la nivelul stabilit inițial, si gradul în care participantii s-au schim- bat fata de perioada anterioara progra- mului. Principala lor limita consta în faptul ca nu permit sa se concluzio- neze ca modificările observate în rândul participantilor se datoreaza in- tervenției programului respectiv. Metodele cvasiexperimentale. Fata de categoria anterioara, aceste meto- de sporesc validitatea evaluării prin: (a) observarea participantilor la mai multe momente, înainte si după program; (b) observarea, în plus, a unor grupuri care nu au primit intervenția programului; (c) utilizarea mai multor variabile, unele presupuse a fi influențate de program, iar altele nu. Cele mai cunoscute metode cvasiex- perimentale sunt: seriile de timp între- rupte, grupul de control neechivalent si regresia discontinua. Acestea clarifica toate aspectele amintite în cazul me- todelor neexperimentale si, în plus, indica tendințele de maturizare care pot explica schimbarea participantilor, ca si efectele unor evenimente exte- rioare programului. Limitele acestor metode sunt, în linii mari, următoarele: nu controlează toti factorii care afec- tează validitatea interna; relația de ca- uzalitate pe care o indica nu este indiscutabila; nu produc rezultate ge- neralizabile. Metodele experimentale rezolva pro- blemele de validitate a măsurării prin selecția aleatorie atât a celor din grupul programului, cât si a componentilor grupului de control. Metodele experi- mentale comparative sunt utilizate pen- tru a evalua eficacitatea si eficienta comparativa a unor intervenții alterna- tive ale programului sau pentru a mă- sură impactul intervenției în comparație cu noninterventia. între cele mai cu- noscute metode experimentale trebuie amintite: grupul de control cu post- testare, doi ori doi factorial, cele patru grupuri ale lui Solomon si serii de timp cu grupuri selectate aleatoriu. Aceste metode pot măsură schimbarea pe care programul a produs-o în rândul participantilor, efectele diferitelor tipuri de intervenții, intensitatea schimbărilor si durabilitatea în timp a acestora. To- tuși, în legătură cu utilizarea metodelor experimentale, sunt formulate o serie de obiecții: experimentul este privit cu reticenta de cea mai mare parte a oa- menilor, mai ales atunci când ei sunt cei care trebuie sa primească o anu- mita intervenție; sensibilitatea profesio- nala a furnizorilor de servicii, care se simt capabili sa aleaga întotdeauna oamenii care au cea mai mare nevoie de asistenta si sa selecteze pentru aceștia serviciul cel mai adecvat ne- voilor lor - din aceste cauze, ei accepta cu greutate cerințele selecției aleatorii; timpul si efortul implicat, care sunt con- siderabil mai mari în cazul acestor me- tode, în comparație cu cele mai simple. Metode calitative. Metodele cantitati- ve nu sunt aplicabile în orice context. Abordările calitative devin utile mai ales în situațiile în care contextul pro- gramului este foarte complex sau atunci când răspunsurile la întrebările evaluatorului nu pot fi date de me- todele cantitative sau de abordările bazate pe obiective clar definite. Cea mai pregnanta trăsătură a metodelor calitative este implicarea personala a evaluatorului în procesul de culegere a datelor. într-un sens foarte real, eva- luatorul devine instrumentul de mă- surare însusi. El este intim implicat în 327 Evaluarea programelor sociale colectarea datelor, fiind astfel capabil de a reacționa la observațiile făcute. în acest fel, procesul de evaluare capata o flexibilitate sporita, care îi permite sa surprindă toate aspectele esențiale ale programului. Dar aceasta nu înseamnă ca în evaluarea calitativa totul este permis sau acceptat. Recunoașterea de către adeptii metodelor calitative a dificultății sau chiar imposibilității de a găsi punctul de vedere corect nu im- plica o legitimare a oricărei interpretări, în evaluarea calitativa este dificil de precizat unde se oprește culegerea datelor si unde începe analiza si inter- pretarea acestora. De aceea, este greu de distins între tehnicile de strân- gere a informației si cele de analiza, pentru ca ambele acopera în realitate o buna parte din domeniul celeilalte. Se poate, totuși, afirma ca între tehnicile de culegere a datelor utilizate în eva- luările calitative se numără: exami- narea "urmelor" programului, obser- varea directa, interviul în profunzime, focus-grupul si forumul comunitar. Din- tre tehnicile de analiza si interpretare a datelor calitative, pot fi amintite: des- crierea calitativa, analiza de conținut, analiza inductiva, analiza logica si stu- diul de caz. Utilizarea metodelor calitative este re- comandabila într-o varietate larga de situatii: evaluarea procesului, evalua- rea rezultatelor individualizate, frecven- te cazuri extreme, evaluarea imple- mentării programului, descrierea dife- rentelor între diferitele locații ale pro- gramului, evaluarea formativa, evalua- rea calitatii, asigurarea si îmbunata- tirea calitatii programului, personaliza- rea evaluării, evaluarea fara obiective, imposibilitatea folosirii instrumentelor cantitative, evaluarea exploratorie si estimarea evaluabilitatii, adaugarea de informatii la metodele cantitative. Metodele economice introduc un cri- teriu de evaluare suplimentar si, cel puțin aparent, mai exact: banii. Ele încearcă sa cuantifice, în unitati mo- netare si/sau fizice, eforturile si efec- tele programului, criteriu ce oferă mă- surătorilor un grad mai mare de precizie. Dificultatea consta în a tra- duce anumite inputuri si outputuri ale programului în unitati monetare. Principalele sarcini ale oricărei evaluări economice constau în aprecierea alter- nativelor, în specificarea obiectivului, identificarea, masurarea, valorizarea si compararea costurilor si consecințelor alternative luate în considerare. Eva- luarea economica reprezintă, de fapt, analiza comparativa a unor variante de acțiune alternative, atât în termeni de costuri, cât si de consecințe. întrebarea la care evaluarea economica trebuie sa dea cel mai adesea un răspuns este: merita cheltuite resursele pentru pro- gram comparativ cu alte mijloace de intervenție pentru care ar fi putut fi alocate? Astfel, ea furnizează informatii importante pentru luarea deciziilor de alocare a resurselor. Rezultatele în sine ale programelor evaluate interesează, de regula, doar în măsură în care pot fi relevante pentru deciziile viitoare. Meto- dele economice pot fi totuși utilizate si pentru evaluarea directa a unor pro- grame, măsurând în primul rând per- formanta acestuia. Cele mai utilizate metode economice de evaluare sunt: • analiza minimizării costurilor - poate fi folosita atunci când rezultatele așteptate ale mai multor variante de program sunt similare, rămânând de văzut care dintre ele implica eforturi mai reduse. 322 Evaluarea programelor sociale • analiza cost-eficacitate - este reco- mandabila atunci când mai multe variante de program produc rezul- tate de același tip, dar care diferă ca volum. Rezultatele unei astfel de comparatii pot fi exprimate fie drept costuri pe unitate de efect, fie ca efecte pe unitate de cost. în ambele variante, efectele sunt exprimate în unitati naturale (fizice). • analiza cost-beneficiu - se folosește atunci când consecințele unor in- tervenții diferite nu sunt identice. în practica, adesea nu este posibil sa se reducă rezultatele la un efect comun al alternativelor de program. Atunci când apare nevoia pentru un astfel de numitor comun, acesta este, de regula, o unitate monetara, în analiza cost-beneficiu, atât efor- turile, cât si efectele sunt exprimate în bani. Rezultatele unei astfel de analize pot fi formulate fie sub forma unui raport între beneficii si costuri, fie ca simpla suma repre- zentând beneficiile (sau pierderile) unui program fata de altul. Trebuie, de asemenea, notat faptul ca ana- liza cost-beneficiu furnizează infor- matii despre beneficiile absolute ale programului, în plus fata de infor- mațiile referitoare la performanta re- lativa. Ea estimează valoarea resur- selor necesare flecarul program, comparata cu valoarea resurselor pe care programul le poate econo- misi sau crea. Din aceasta perspec- tiva, analiza cost-beneficiu presu- pune o comparație implicita a fie- cărui program cu alternativa de a nu face nimic, care nu necesita nici un cost, dar nici nu produce be- neficii. • analiza cost-utilitate. Utilitatea este o alta măsură a valorii, mai dificil de cuantificat, dar preferata de multi analiști. Ea se refera la valoarea pe care fie preferințele individuale, fie cele sociale o ataseaza unui anumit rezultat al programului (serviciului). Ea este diferita de rezultatul în sine. Analiza cost-utilitate este o tehnica relativ noua, dar foarte promi- țătoare, datorita posibilității pe care o oferă de a identifica schimbările în calitatea vieții ca efect al rezul- tatelor anumitor intervenții si, si- multan, de a oferi un numitor co- mun pentru compararea costurilor si rezultatelor diferitelor programe. Numitorul comun, de obicei ex- primat prin "zile de sanatate" sau "ani de calitate ajustata a vieții (QALY)", este obtinut în fiecare caz prin ajustarea perioadei de timp afectate de rezultatul programului cu valoarea utilitatii (pe o scala de la 0 la 1) nivelului de sanatate re- zultat. Analiza cost-utilitate este fo- losita cu precădere în evaluarea programelor de servicii de sanatate, dar poate fi adaptata si altor tipuri de programe. Triangulatia. Nici una dintre metodele prezentate nu este perfect obiectiva, nu are un grad de acuratețe aflat dea- supra oricărei îndoieli si nu este una- nim acceptata de teoreticienii si prac- ticienii evaluării. Nici una dintre aceste metode nu poate rezolva singura si in- tegral evaluarea unui program. Pentru a depăși astfel de obstacole, triangu- latia poate fi o soluție. Ea nu este o metoda în sine, ci consta în combina- rea mai multor metode pentru a spori puterea de pătrundere a evaluatorului. Sunt cunoscute patru tipuri de trian- gulatie: - a datelor - consta în utilizarea, pentru același studiu, a unei va- 323 Excludere de la locuire rietati de surse de date; are ca scop îmbunatatirea fiabilității si validității rezultatelor cercetării; - a evaluatorilor - presupune folosirea mai multor evaluatori în aceeași evaluare, pentru a aduce împreuna mai multe abordări ale aceleiași probleme; - a teoriilor - utilizarea mai multor perspective pentru a interpreta un set de date; - metodologica - angajarea unei pluralități de tehnici de culegere a datelor si a mai multor metode pentru studiul unei singure proble- me sau al unui singur program, cu scopul de a contracara efectele me- todelor singulare si de a îmbunătăți calitatea datelor. Triangulatia trebuie folosita cu precau- ție, pentru ca simpla alaturare a unor surse de date, evaluatori, teorii sau metode nu garanteaza prin ea însasi date nici mai fiabile si nici mai valide. în plus, nu orice evaluare necesita tri- angulatie. Triangulatia prezintă avanta- je certe, dar rămâne o abordare scum- pa a evaluării. JGabriel Matauank. Vezi si: program social Bibliografie selectiva: Cronbach (1982); Guba, Lincoln (1981); Lincoln, Guba (1986); Matauan (1999); Patton (1982, 1988); Posavac, Carey (1992); Rossi et al. (1979); Scriven (1967, 1972); Stake (1975,1980); Tripodi, Fellin, Epstein (1986); Tyler (1949); Wholey (1979,1983) Excludere de la locuire A avea condiții decente de viata si de locuire reprezintă satisfacerea unor ne- voi de baza ale flecarul individ, însă asigurarea accesului la o locuire adec- vata reprezintă adesea o preconditie pentru exercitarea multor altor drepturi fundamentale de care trebuie sa bene- ficieze orice individ. Asemenea drepturi includ dreptul la protecție sociala, dreptul la educație, dreptul de a munci, dreptul la îngrijire medicala, dreptul la intimitate si viata de familie, precum si accesul la servicii de baza, cum ar fi asigurarea apei potabile, a electricității etc. A nu avea acces la o locuire adecvata reprezintă probabil cea mai serioasa manifestare a excluziunii sociale. A nu avea o locuința reprezintă forma/si- tuatia extrema a unui deficit de mij- loace si oportunități. Pentru cei care nu au o locuința sau condiții de locuire adecvate, este aproape imposibil sa-si valorifice potențialul ca membri activi ai societății, cum ar fi sa aiba o slujba sau sa-si îngrijească copiii. Cu alte cuvinte, asigurarea accesului la o locuire de- centa reprezintă fundamentul realizării unei societăți echitabile în care fiecare individ poate sa aiba un rol activ. "în acest sens, cineva poate spune ca accesul la locuire reprezintă elementul principal al incluziunii sociale" (Michel Mercadie, 1998). Unul din primii pași în analiza proce- sului de excluziune de la locuire îl reprezintă identificarea subgrupurilor populationale care nu pot "concura" cu sanse egale pe piața locuințelor, drept urmare a unor variate condiții socio- economice nefavorabile înregistrate la un moment dat, precum si a unor obstacole de natura personala pe care aceștia le întâmpina. Aceste grupuri excluse de la o locuire adecvata nu sunt reprezentate doar de cei fara 324 Excludere de la locuire locuința (homeless) - adica acei oa- meni care nu au capacitatea de a avea acces si a menține o locuința per- sonala prin propriile resurse. Cei care locuiesc în condiții improprii, care nu pot avea acces la o locuire decen- ta/adecvata datorita veniturilor insu- ficiente formează marea masa a celor excluși de la locuire. în acest sens, "conceptul de excluziune de la locuire este intrinsec legat de conceptul de locuire adecvata", iar "cei excluși de la o locuire adecvata sunt toti cei care nu au acces la locuințe legale, accesibile, dotate cu facilitățile sanitare elemen- tare, cei care nu au siguranța neîn- calcarii drepturilor de proprietate si cei care nu beneficiază de un spațiu minim locuibil pentru a veni în întâmpinarea îndeplinirii unor nevoi elementare personale în cadrul gospodăriei "(Dra- gana Avramov, 1995, p. 67-68). O distincție necesara trebuie făcută relativ la natura excluziunii de la locuire - daca aceasta este tranzitorie sau permanenta -, precum si relativ la stilul de viata adoptat de fiecare individ (uneori poate fi o alegere independen- ta, si nu un deficit de resurse si deci excluziune, cum ar fi cazul adoles- centilor/tinerilor care părăsesc casa părinților în cautarea "propriei identi- tăți") si la contingentele de viata - defi- cit de oportunități datorat individului sau datorat societății în cea mai mare parte, evenimentelor traumatizante (violenta domestica, îmbolnăvire, șo- maj etc.). Este însă general acceptat ca majoritatea celor excluși fac parte din categoria celor cu venituri scăzute, aflati în general sub pragul de sărăcie. Factorii cei mai importanti care au dus în ultimii 20 de ani la creșterea amplorii excluziunii de la locuire sunt: 1. Factori socio-demografici. Creș- terea speranței de viata a deter- minat ca mult mai multi oameni sa traiasca singuri pentru perioade de timp mult mai lungi după pen- sionare. Multi oameni trăiesc ca adulti singuri pentru perioade mai lungi ca în deceniile trecute, în timp ce cuplurile sunt mai puțin stabile si mult mai predispuse spre separare, în aceasta situație, rata de apariție a unor noi gospodarii (de talie mica) este una foarte ridicata, ceea ce determina atât exercitarea de pre- siuni pe piața locuințelor (cererea de locuințe este mai mare decât oferta), cât si scăderea capacitatii acestor noi gospodarii de a face fata cheltuielilor necesare procu- rarii/întretinerii unei locuințe adec- vate. 2. Schimbări socio-economice. Glo- balizarea economica si liberaliza- rea, restructurarea industriala si noile tehnologii au adus cu ele mari reduceri ale numărului de slujbe stabile full-time (determinând creș- terea amplorii șomajului si a de- pendentei de beneficiile si serviciile sociale) si creșterea numărului de slujbe instabile si cu timp parțial de lucru. Marea majoritate a oamenilor care se confrunta cu astfel de si- tuatii nu-si pot permite prin propriile resurse si eforturi sa aiba o locuința decenta, iar în multe situatii accesul acestora la locuințele sociale este refuzat. 3. Schimbări în furnizarea si distri- buirea bunăstării. Datorita șoma- jului si veniturilor scăzute, multi indivizi ajung dependenti de sis- temul de protecție sociala si de alte servicii de asigurare a bunăstării. în 325 Excludere de la locuire ultimii 20 de ani însă, nivelul asi- gurării bunăstării sociale a tins sa scada, beneficiile scăzând în raport cu veniturile medii si, de asemenea, au fost impuse unele restricții rela- tive la facilitatea de a beneficia de aceste sisteme de suport, marea lor majoritate fiind legate de sistemul de testare a mijloacelor financiare. 4. Schimbări în asigurarea locuirii. Marea majoritate a statelor dezvol- tate (tarile UE, SUA, Canada, Aus- tralia etc.) au înregistrat în ultimele doua decade un declin accentuat în furnizarea de locuințe sociale de către organismele publice si organi- zațiile non-profit, ca urmare a scă- derii nivelului finanțării publice. Complementar acestei masuri, în unele tari, stocul de locuințe sociale s-a diminuat considerabil, ca ur- mare a vânzării acestora către ocu- panti, deci transformarea lor în proprietate privata (de exemplu, în Marea Britanie, Italia, România, Polonia etc.). în alte tari s-a produs o dereglementare în sectorul închi- rierilor private, ceea ce a dus la creșterea nivelului chiriilor. Modifi- carea trendului de asigurare a lo- cuirii si de furnizare de locuințe dinspre sectorul public către sec- torul pieței private a determinat abandonarea persoanelor cu veni- turi scăzute care au devenit din ce în ce mai dependente de putinele beneficii de locuire, care de altfel sunt subiectul unei mari variatii în termeni de disponibilitate si eli- gibilitate. 5. Grupuri vulnerabile speciale. Anumite grupuri sociale se con- frunta cu un risc extrem de ridicat de a fi direct afectate de exclu- ziunea de la locuire: tinerii si toti cei cu nevoi individuale speciale, pre- cum si familiile monoparentale. Toate aceste subgrupuri excluse din variate motive de la o locuire adecvata experimentează în fapt marginalizarea sociala si pot fi expuse spre o progre- siva excluziune de la cele mai impor- tante domenii ale activitatii umane si vieții sociale. Atât lipsa locuinței, cât si condițiile inadecvate de locuire repre- zintă factori de care depinde viata si sanatatea fiecărui individ, fiind situati sub iminenta asa-numitului "hazard en- vironmental" (sau de mediu) (Satterth- waite, 1995, citat de D. Avramov, 1995). Lipsa locuinței sau supraaglo- merarea, lipsa de reparatii si a ac- cesului la facilitati sanitare sunt aso- ciate cu lipsa de sanatate, dizabilitati, stres psihologic, constrângeri de dez- voltare psihosomatica si sociala, spe- ranța de viata scăzută, segregare so- ciala si rezidențiala si, de asemenea, cu obstacole în calea oportunităților de acces la diferite servicii sociale, înce- pând cu educația si îngrijirea medicala si terminând cu accesul la cultura si la formele de relaxare si petrecere a timpului liber (Avramov, 1995, p. 68). Condițiile decente de locuire pot asi- gura un mediu favorabil, securizant, deci limitează nivelul "stresului de lo- cuire" care poate face imposibila dez- voltarea potențialului uman. Stresul de locuire (Avramov, 1995, p. 101) defi- nește gradul excluziunii de la locuire si poate opera ca stimul/ factor de mar- ginalizare a indivizilor, care devin mult mai vulnerabili la excluziune sociala extrema si sunt expuși riscului de a nu avea o locuința. D. Avramov (1995) distinge trei mari categorii de factori/determinanti ai 326 Excluziune socială excluziunii de la locuire: determinanti- cadru/de baza (sau macrofactori), de- terminanti intermediari si determinanti proxi mi/conj u nctu raI i. Determinantii-ca- dru includ structura si trendurile demo- grafice (acestea oferind o imagine clara asupra nevoii de locuințe), volu- mul si caracteristicile stocului de locuințe (care indica tipul si gradul de (in)congruenta dintre oferta si cererea de locuințe) si indicatori ai stării de sărăcie (care ilustrează amploarea sărăciei si dimensiunea sectorului de populație expusa excluziunii de la locuire). Determinantii intermediari se refera îndeosebi la structura grupurilor primare si la rețelele informale de soli- daritate sociala, dar si la (in)capaci- tatile indivizilor de a face fata riscurilor generate de insuficienta veniturilor (în special prin calificare profesionala). Impactul determinantilor intermediari ai excluziunii sociale pot fi masurati prin abilitatea financiara a diferitelor tipuri de gospodarii de a închiria o locuința. Determinantii-cadru operează prin in- termediul determinantilor conjuncturali ai excluziunii de la locuire. Nivelul scăzut al venitului gospodăriei, accesul redus la locuințe în raport cu veniturile, precum si calitatea redusa a locuințelor ieftine pot fi identificati drept determi- nanti proximi/conjuncturali ai exclu- ziunii de la locuire, alaturi de eveni- mente traumatice, precum violenta do- mestica, absenta/ruperea relațiilor so- ciale, pierderea unei slujbe ocazionale, boala cronica etc. Anumite trasaturi de personalitate pot determina indivizii sa adopte comportamente care îi pot exclude pe aceștia de la sprijinul fami- lial si solidaritatea si grija comunitara. Comportamentul violent, dependenta de alcool, abuzul de droguri pot fi asociate în mod direct cu excluziune de la locuire si excluziune sociala extrema (Avramov, 1995, p. 117-140). ^Adrian Dank. Vezi si: lipsa de locuința (homelessness); politici de locuire; excluziune sociala; saracia; bunăstare sociala; servicii sociale; problema sociala Bibliografie selectiva: Avramov (1995); Priemus (1992); Mercadie (1998) Excluziune sociala Ideea de excluziune a aparut în docu- mentele Consiliului de Miniștri al Co- munității Europene încă din 1975, când sărăci erau considerati cei "excluși" de la condițiile minime acceptabile pentru tara lor. "în 1944, Consiliul Europei de- finea exclușii drept "grupuri întregi de persoane care se găsesc, parțial sau total, în afara câmpului efectiv de apli- care a drepturilor omului" (Strobel, 1996, p. 262). Spre sfârșitul celui de-al doilea Pro- gram european antisaracie, în 1988, Comisia Europeana a publicat un do- cument în care se face referire ex- plicita la "excluziunea sociala". în anul următor, 1989, în Carta europeana a drepturilor fundamentale ale muncito- rilor, publicata de Comisia Europea- na, se spune ca "în spiritul solidarității este important sa fie combătută excluziunea sociala". în același an, Consiliul de Miniștri al CE a adoptat o rezoluție privind "combaterea excluzi- unii sociale", în care se cerea statelor membre sa ia masuri de combatere a excluziunii sociale, iar Comisiei Eu- ropene sa urmareasca acest lucru îm- preuna cu statele membre (cf. Bergh- man, 1996, p. 11). 327 Excluziune socială Excluziunea sociala a continuat sa apara în documentele Uniunii Europene si putem spune ca s-a consacrat în special prin cel de-al treilea program antisaracie (perioada 1990-1994) lan- sat de Comisia Europeana. Practic, în Europa, discursul politic comunitar a înlocuit în ultimii ani saracia cu exclu- ziunea sociala ca termen central. Definiția pe care o consider cea mai clara, mai completa si mai funcționala este cea din lucrarea Excluziunea so- ciala în Europa: contextul politic si ca- drul analitic (Berghman, 1996). Berghman pornește de la raportul "Poverty 3" al Uniunii Europene si arata ca "excluziunea trebuie definita în termeni de incapacitate/esec (engl., failure') al unuia sau mai multor sisteme dintre următoarele patru: • sistemul democratic si legal, care presupune integrare civica; • piața muncii, care promovează integrarea economica; • sistemul statului bunăstării, care promovează ceea ce poate fi numit integrare sociala; • sistemul familiei si comunității, care promovează integrarea inter- personala. Sentimentul cuiva ca aparține sau nu unei societăți depinde de toate cele patru sisteme. Integrarea civica pre- supune a fi un cetatean egal într-un sistem democratic; integrarea econo- mica presupune a avea o slujba; in- tegrarea sociala înseamnă a avea acces la serviciile sociale furnizate de stat; integrarea interpersonala presu- pune apartenența la o familie, un grup de prieteni, de vecini, la rețele inter- personale care sa le asigure companie si suport moral celor ce au nevoie de ele. Toate cele patru sisteme sunt im- portante si sunt complementare" (Commins, 1993, apud Berghman, 1996, p. 19). La o analiza mai atenta, se poate de fapt observa ca între structura con- ceptului de excluziune, asa cum a fost definit de Commins, si a celui de cetățenie, asa cum l-a descris T.H. Marshall, exista o echivalenta semni- ficativa (o legătură între concepte este sugerata si de autorii lucrării citate mai sus). Cele patru sisteme din structura conceptului de excluziune corespund de fapt celor trei tipuri de drepturi de care vorbește Marshall plus sistemul de reiatii de suport care determina inte- grarea interpersonala. în fapt, Marshall însusi folosește termenul de exclu- ziune atunci când se refera la privilegii ale unor grupuri sociale (precum meșteșugarii) si la folosirea uceniciei mai degraba ca un "instrument de excludere (engl., exclusion) decât de recrutare" (Marshall, 1950, p. 11). Excluziunea sociala se poate spune ca este o situație de eșec a realizării depline a drepturilor cetatenesti, simbioza conceptelor fiind astfel clara. Fara a analiza în detaliu semnificațiile conceptului de excluziune sociala, de- numit în unele lucrări si "noua sărăcie", si avantajele pe care le are comparativ cu variante conceptuale anterioare uti- lizate pentru a caracteriza situația dificila, dezavantajata, a unor indivizi, familii sau grupuri sociale, precum sa- racia (absoluta sau relativa) si depriva- rea relativa, sunt necesare câteva pre- cizări privind conceptele de excluziune sociala si sărăcie. Duffy (1995) considera ca excluziunea sociala este un concept mai cuprin- zător decât saracia, ce include nu nu- mai lipsa mijloacelor materiale, ci si im- 328 Excluziune socială posibilitatea de a fi inclus în diferite "rețele" sociale, economice, politice si culturale. Pe lângă deficitul de venituri sau consum comparativ cu tendințele generale din societate, care arunca individul în sărăcie, excluziunea so- ciala presupune si un deficit de par- ticipare la viata si activitatile sociale. Se naște imediat întrebarea: Nu este cumva excluziunea sociala doar o consecința a sărăciei? Desigur, cele doua concepte au multe în comun. Se impun însă câteva distinctii. în timp ce saracia are în spate diho- tomia egalitate-inegalitate (a venitu- rilor), excluziunea sociala se refera la egalitatea șanselor, la oportunități. Conceptul absolut de egalitate a adus nenumărate dezavantaje sărăciei, care este, după cum se știe, afectata de influenta contextului social la care este raportata, pragurile ei fiind diferite în timp si în spațiu. Scapata de "patul lui Procust" pe care-l reprezentau pra- gurile sărăciei, excluziunea sociala este mai puțin relativa, ea referindu-se la diverse drepturi (sociale, economice, politice, culturale) si la mecanismele prin care cei excluși sunt împiedicati sa beneficieze de ele, lucruri mai ușor de constatat. Criticile aduse conceptului de sărăcie se refera si la discrepanta dintre defi- nirea si masurarea termenului; con- form lui Ringhen (1988, p. 351-365), saracia poate fi masurata în doua mo- duri: direct (masurarea condițiilor de trai sau/si a consumului) sau indirect (prin masurarea veniturilor care nu ne dau o informație directa despre stadiul satisfacerii nevoilor subiectului). Defini- țiile directe ale sărăciei insa (este dat exemplul definițiilor sărăciei relative date de Townsend si preluate în foarte multe cercetări), considera Ringhen, contrastează flagrant cu măsurările in- directe ale sărăciei (prin intermediul veniturilor). Masurarea sărăciei prin in- termediul veniturilor devine astfel foar- te vulnerabila, venitul fiind de fapt doar unul dintre factorii care determina con- dițiile de trai ale indivizilor si familiilor. Ideea de prag al sărăciei a fost, de asemenea, criticata din perspectiva conceptului de excluziune sociala, pentru ca, de fapt, nu o linie a sărăciei exclude oamenii, ci o întreaga "banda" de venituri îi exclude (Wilson, 1994, apud Bergham, 1996). Saracia este o noțiune preponderent statica. Se vorbește rar despre proces, despre "sărăcire" si mai tot timpul des- pre stare, ca prezenta a subiectului sub sau peste o "linie", un prag (de asemenea, static). Chiar daca presu- pune un proces de sărăcire anterior ei, saracia masurata este un rezultat nu numai al procesului, ci si al măsurării în sine. Cineva poate sa fie sarac pentru ca s-a născut asa, fara sa fi sărăcit de curând. Excluziunea presupune procesul de excludere, înglobând în același timp rezultatul direct al acestuia, care este deprivarea sociala. Excluziunea are deci o componenta preponderent di- namica, spre deosebire de sărăcie, care este preponderent statica. Bruto da Costa (1994) face astfel legă- tură dintre conceptele de sărăcie, de- privare relativa si excluziune sociala, adăugând conceptul de sărăcire ca proces care conduce la rezultatul (sta- tic) de sărăcie, ca un caz particular, unidimensional, al procesului complex, multidimensional, dinamic, de exclu- ziune sociala, care are drept rezultat starea de deprivare relativa. 329 Excluziune socială în plan practic, excluziunea permite modalitati de combatere diferite de ce- le adresate sărăciei. Fie ca se refera la venituri, fie la consum, starea de să- răcie poate fi combătută la un moment dat doar prin redistribuire. Ea implica un joc cu suma nula si a le da unora (săracilor) presupune a le lua altora. Reducerea excluziunii nu presupune obligatoriu o redistribuire, un joc cu suma nula. A-i acorda cuiva un drept, a-l atrage sa participe în anumite pro- cese nu presupune eliminarea altuia. Desigur, multe mecanisme de exclu- dere sunt declanșate de lipsa unor re- surse. Ea nu este însă nici obligatorie si apariția resurselor nu implica în mod automat dispariția excluziunii. Punerea problemei în termeni de excluziune sociala permite deci intervenții mult mai facile, poate chiar cu sanse mai mari de eficienta decât discursul si ac- țiunea centrate pe sărăcie si com- baterea ei. în plan politic, conceptul de exclu- ziune sociala permite încă o data dife- rențierea discursului politic între tarile dezvoltate si cele în curs de dezvol- tare, primele abordându-si problemele în termeni de egalitate de sansa, jus- tiție sociala, cetățenie si drepturi so- ciale etc., în timp ce ultimele în termeni de egalitate-inegalitate, sărăcie, clase sociale, toti aceștia din urma mult mai arizi si abstracti. Ca o concluzie, saracia poate fi con- siderata doar o parte a excluziunii so- ciale, o forma specifica de excluziune sociala, "excluziunea financiara". De- privarea relativa, forma complexa a conceptului de sărăcie si rezultat static al proceselor complexe de excluziune, denota o disfunctie majora a sistemelor sociale care ar trebui sa asigure reali- zarea deplina a drepturilor cetatenesti (engl., full citizenship) în societate (Bergham, 1996, p. 20). Alte câteva elemente teoretice mai tre- buie sa fie precizate. Whelan (1991) a realizat o cercetare pornind de la un set de 20 de itemi de măsurare a deprivarii utilizati de Mack si Lansley (1985), la care au adaugat patru indi- catori de presiune (stres) financiara si au ajuns, utilizând analiza factoriala, la trei factori de baza privind deprivarea: - deprivarea "fundamentala" sau a stilului de viata "primar"; - deprivarea "clasei mijlocii" sau secundara; - deprivarea privind locuirea (Whelan si Whelan, 1995). Pornind de la cei trei factori, ei au definit trei tipuri de deprivare corespun- zătoare lor: - deprivarea primara - absenta fortata a unor itemi precum: mâncarea, hainele, încălzirea locuinței; - deprivarea secundara - absenta for- tata a unor itemi precum: mașina, telefon, activitati de timp liber dorite; - deprivarea privind casa si bunurile de folosința îndelungata: absenta unor itemi precum calitatea locuirii si facilitățile în cadrul locuirii (Whelan si Whelan, 1995). Deprivarea ne da, în concluzie, o infor- mație fundamentala despre excluziu- nea sociala ca dimensiune statica, de- privarea presupunând întotdeauna un proces de excluziune al cărui rezultat este. Daca ne aplecam asupra surselor (si cauzelor) excluziunii sociale, vom observa în special trei asemenea surse: - autoexcluziunea (opțiunea este a individului, modelul cultural, dezin- 330 Externalităti teresul, diverse alte elemente care tin de decizia personala determi- nându-l în primul rând sa opteze singur pentru a respinge o anumita forma de participare sociala); faptul ca unele persoane nu îsi fac acte de identitate pentru ca nu doresc este un astfel de exemplu; - sistemul, care determina o excluziu- ne structurala (nu exista politici so- ciale adecvate, nu exista un răs- puns al sistemului social la o anu- mita nevoie). De exemplu, în Româ- nia nu exista nici un ajutor specific pentru familiile monoparentale; - apartenența teritoriala/comunitara a individului, care face ca el sa nu-si satisfaca o anumita nevoie pentru ca nu sunt resurse în comunitate, deși exista o soluție formala în sis- tem si ea funcționează în alte co- munități. Un bun exemplu este ne- acordarea ajutorului social în anu- mite localitati din lipsa de fonduri; legea exista si se aplica însă în multe alte localitati. Exista o serie de grupuri sociale ex- cluse în România si procese de ex- cluziune evidente. Șomerii, părinții singuri, tinerii care la 18 ani părăsesc instituțiile pentru copii, fara nici o lege sau program care sa-i protejeze, sunt doar câteva exemple de segmente so- ciale excluse. Daca șomajul ca exclu- ziune de pe piața muncii este consi- derat, prin consecințele sale, ca fiind forma cea mai grava de excluziune sociala în Occident (el fiind considerat factor cauzator sau predispozitional, adica generator si al altor tipuri de excluziune), exista situatii specifice în România, forme specifice de exclu- ziune care presupun chiar extinderea conceptului fata de accepțiunile sale din Europa Occidentala. Lipsa actelor de identitate la un număr însemnat de cetateni (în special de etnie rroma) constituie o forma si mai grava de ex- cluziune sociala, acești oameni fiind excluși chiar de la statutul (formal) de cetateni care le-ar fi conferit o mulțime de drepturi de care nu pot sa benefi- cieze: alocația pentru copii, ajutor so- cial, educație gratuita, servicii de sanatate gratuite pentru copii si alte grupuri defavorizate, drept de vot etc. Prin multidimensionalitate si caracterul ei dinamic, excluziunea sociala este un concept mult mai relevant decât saracia sau inegalitatea sociala pentru raportarea unui individ la statul bună- stării în care trăiește. Oricum, aceasta abordare câștiga teren în Europa Oc- cidentala si preluarea ei în cercetările si în discursul politic din România ar fi foarte benefica pentru unitatea lim- bajului si a abordărilor, atunci când analizam sau elaboram politici sociale pe care sa le raportam la cele din alte part! ale Europei. ^Marian Predak Vezi si: cetățenie; inegalitate; saracia; statul bunăstării Bibliografie selectiva: Berghman (1996); Duffy (1995); Room (1996); Strobel (1996); Whelan si Whelan (1996) Externalitati Vezi eșecurile pieței 331 Familie adoptivă Familie adoptiva Familie cu disponibilități materiale, mo- rale si afective care îndeplinește con- dițiile legale pentru a proteja prin adop- ție un copil. în România, familia adoptiva este fa- milia sau persoana, atestata de către Comisia de Protecție a Copilului, care prezintă condiții materiale si garantii morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului luat în adopție. Familia sau persoana care dorește sa adopte un copil solicita aceasta în scris Comisiei pentru Protecția Copilului de la domiciliul acesteia. Comisia urmea- ză, prin serviciul public specializat pentru protecția copilului, sa realizeze evaluarea documentelor depuse de fa- milie si a condițiilor existente la do- miciliul acesteia. Comisia pentru Pro- tecția Copilului se pronunța în termen de 90 de zile de la data depunerii ce- rerii. .JNina Petrek. Vezi si: adopție Familie de încredințare/ plasament (familia foster) Familie atestata de autoritatile compe- tente si pregătită sa ofere protecție co- pilului în dificultate plasat sau încre- dințat pentru o perioada determinata de timp. în România, Comisia pentru Protecția Copilului hotărăște măsură plasamentului/încredintarii copilului la o familie sau o persoana care consimte la aceasta si care prezintă condițiile materiale si garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. în România, familia de încredințare sau plasament, spre deosebire de asisten- tul maternal profesionist, nu realizează aceasta activitate ca salariat. Familia de încredințare sau plasament poate face parte din familia extinsa a copilului care are obligatii de întreținere asupra copilului, dar nu este salarizata pentru aceasta activitate. Pentru orice copil plasat sau încredințat, se acorda o alo- cație lunara de întreținere. JNina Petrek. Vezi si: asistent maternal profesionist; plasament familial Feminismul Feminismul constituie o ideologie care considera diferentele de gen ca fiind determinante pentru poziția de inferio- ritate a femeii în societate. Deși exista mari diferente între școlile de gândire feminista, toate cad de acord asupra a doua aspecte: faptul ca femeile au o poziție inferioara în societate si sunt exploatate de către barbati si faptul ca societatea face o distincție clara între sfera publica si cea privata. în general, sfera publica este considerata ca aparținând bărbaților, în timp ce sfera privata este considerata ca fiind a femeilor. Plasarea femeii în spațiul pri- vat, considerat ca fiind un reziduu al celui public (De Beauvoir, 1964), le plaseaza pe femei într-o poziție de inferioritate în societate. Analiștii gândirii feministe sistematizea- ză istoria acesteia identificând doua valuri de feminism (Vincent, 1995; 332 Feminismul Woodward, 1998): primul val este lo- calizat în secolul al XlX-lea si începutul secolului XX. Numit feminism de tip liberal, el este caracterizat prin accen- tul pus pe extinderea drepturilor civile si politice pentru femei. Cel de-al doi- lea val a aparut în anii '60, în contextul creșterii nivelului de educație si de implicare în munca salariata a femeilor, si este caracterizat printr-o abordare de tip radical (vezi în continuare) a problematicii feministe. Vincent indica existenta unui al treilea val de femi- nism, de tip postmodern sau post- structuralist, localizat în contextul so- cietăților postindustriale emergente în a doua jumătate a secolului XX. Școlile de gândire feminista diferă între ele în doua mari aspecte: cauzele ine- galității dintre femei si barbati în so- cietate; soluțiile propuse pentru redu- cerea acestei inegalități (Woodward, 1998; George si Wilding, 1994; George si Page, 1995). Pornind de la aceste diferente considerate drept criterii de tipologizare, autorii citati indica exis- tenta a trei curente de gândire fe- minista'. feminismul liberal, feminismul marxist si feminismul radical. La aces- tea se adauga si alte mișcări feministe care nu pot fi incluse în cele trei ca- tegorii menționate: feminismul negru, feminismul anarhist, ecofeminismul, feminismul poststructuralist. Feminismul liberal pornește de la premisa ca femeile si barbatii sunt cetateni egali care trebuie sa aiba drepturi egale. Drept sursa a opresiunii este indicata negarea iraționala de către barbati a drepturilor pe care le au femeile, arata Vincent (1995). Astfel, adeptele feminismului liberal îsi fixeaza drept scop dobândirea egalitatii cu barbatii în toate sferele vieții (politice, sociale, economice). Metoda propusa pentru abolirea inegalității între sexe o reprezintă lupta pentru drepturi egale civile, sociale, economice, accentul fiind pus pe lupta pentru acces egal la educație, la plata libera a muncii (Vin- cent, 1995; George si Wilding, 1994). Pentru dobândirea egalitatii cu barbatii, feministele de tip liberal considera su- ficienta reformarea practicilor sociale si a instituțiilor existente în societate (Woodward, 1998). Feminismul marxist localizează opre- siunea fata de femei în contextul so- cietății capitaliste, aratând ca inegali- tatea reprezintă o trăsătură fundamen- tala a capitalismului. Astfel, poziția fe- meii în societate este un element al unei forme specifice a capitalismului, si anume capitalismul patriarhal. în con- textul discursului de tip feminist, pa- triarhatul reprezintă „o structura politica ce îi favorizează pe barbati” (Vincent, 1995, p. 197). Adeptele feminismului marxist considera ca exista o simbioza între structura patriarhala a familiei si capitalism, acesta din urma profitând pe seama exploatării femeilor în cadrul familiei. în societatea capitalista, femei- le joaca un rol special în reproducerea sociala si biologica. Prin munca nesa- lariata pe care o depun, acestea oferă o subvenție capitalismului, deoarece reduc costurile de reproducere a noii generatii si îi îngrijesc pe cei care depun o munca salariata (George si Wilding, 1994). Din perspectiva femi- nismului marxist, rezolvarea consta în schimbarea radicala a societății prin trecerea la comunism (Vincent, 1995). Pentru feminismul radical, sursa o- presiunii asupra femeilor în societate o constituie tot patriarhatul, însă, de aceasta data, opresiunea nu este lega- 333 Finanțarea învățământului superior public ta de factori economici, ci tine de psi- hologia masculina, de gândirea si lim- bajul masculin (Vincent, 1995). Din aceasta perspectiva, femeile si barbatii sunt diferiti din punct de vedere biolo- gic, iar femeile ca grup sunt oprimate de barbati ca grup (George, Wilding, 1994). în dezbaterile de acest tip se pune un accent deosebit pe violenta asupra femeilor, în special pe cea do- mestica, pe viol, pe hărțuirea sexuala, pe prostituție. Strategia de urmat pen- tru rezolvarea problemelor cu care se confrunta femeile variaza de la o au- toare la alta. Asa cum arata Vincent (1995), aceasta strategie variaza „de la program împotriva bărbaților până la lesbianism sau separatism” (p. 205). Unele autoare sugerează construirea unei culturi separate a femeilor, care sa dea acestora posibilitatea indepen- dentei fata de structura patriarhala a societății actuale. La aceste trei tipuri „clasice” de fe- minism se adauga noi orientări. Fe- minismul de tip poststructuralist pune accentul pe rolul pe care îl are limbajul în transmiterea de simboluri. Conform acestei orientări, limbajul con- stituie arma prin intermediul careia este impus patriarhatul. Soluția pro- pusa este decodarea limbajului pentru a înțelege simbolurile si semnificațiile pe care le vehiculează acesta si, apoi, recodarea subtila a simbolurilor cultu- rale. Astfel, transformarea limbajului va duce la transformarea lumii percep- tuale si cognitive în care trăim. într-o analiza aprofundata asupra ideo- logiei feministe, George si Wilding (1994) identifica o serie de masuri de politici sociale propuse de autoare fe- ministe aparținând diferitelor scoli de gândire. în ceea ce privește veniturile, masurile propuse vizeaza asigurarea universala a unui venit minim pentru toate femeile, indiferent de statusul marital sau de munca depusa în afara gospodăriei, precum si acordarea indi- viduala de beneficii, nu familiei. în do- meniul accesului la plata muncii, masu- rile propuse urmăresc doua scopuri: acceptarea deplina a dreptului la mun- ca al femeilor si expansiunea puternica a serviciilor pentru îngrijirea copiilor, precum si încurajarea implicării ambilor părinți în creșterea copiilor. Cu privire la îngrijirea persoanelor dependente (bătrâni, persoane cu dizabilitati), adeptele ideologiei feministe propun trei tipuri de politici: politici care sa mi- nimizeze dependenta celor care au ne- voie de îngrijire de familie; politici care sa ofere posibilitatea persoanelor cu dizabilitati sa opteze pentru un anumit tip de servicii de îngrijire, ca acestea sa nu mai fie obligate sa apeleze la ru- de; politici care sa ofere un suport real femeilor care opteaza pentru îngrijirea celor dependenti. Pentru asigurarea egalitatii de sanse, sunt propuse ma- suri care se încadrează în sfera discri- minării pozitive, respectiv acțiunii afir- mative, dublate de sancțiuni aplicate celor care nu respecta aceste masuri. .J Mălină Voicuk. Vezi si: ideologie; critici la adresa statului bunăstării; politici sociale adresate femeilor; discriminare; liberalismul; socialismul Bibliografie selectiva: George si Wil- ding (1994); Vicent (1995) Finanțarea învățământului superior public în mod tradițional, în Europa, educația a fost considerata un bun eminamente 334 Finanțarea învățământului superior public public. încă din secolul al XlX-lea, o data cu formarea statelor naționale si dezvoltarea statului bunăstării, finan- țarea sistemelor educaționale a fost considerata ca responsabilitate a sta- tului. Așadar, în tradiția europeana, statul are responsabilitatea finanțării învățământului superior, nefiind loc pentru universități particulare. Aceasta tradiție a devenit inerțiala, greu de schimbat, având efecte negative asupra calitatii învățământului superior public, în condițiile în care creste numărul studentilor în universități, dar resursele financiare din fonduri publice se mențin în cel mai bun caz constante. Su- portabilitatea bugetara a numărului de studenti este limitata, în condițiile în care cererea sociala si individuala pentru învățământ superior este în creștere. în acest sens, cazul Angliei este unul relevant pentru aria europea- na. în aceasta tara, estimările din 1991 aratau ca, în preajma anului 2000, 1 din 3 tineri între 18 si 21 de ani vor fi înscriși în învățământul superior. în anii care au urmat, expansiunea numărului de studenti a fost cu mult mai mare decât se aștepta. în 1993-1994, 30% din totalul tinerilor intrau într-o forma de învățământ superior. Având în vedere aceasta rapida expansiune, ultimul guvern a introdus mijloacele de a controla creșterea numărului de stu- denti, cu scopul de a limita cheltuielile publice. Aceasta politica a avut efecte majore asupra modului în care Consi- liul de Finanțare îsi distribuie fondurile, în sensul ca, pe de o parte, a redus considerabil proporția finanțării adițio- nale disponibile pentru creșterea nu- mărului de studenti, iar pe de alta parte, a impus limite superioare numărului de studenti ce pot beneficia de finanțare. Ca o consecința, finanța- rea de baza reprezintă acum un pro- cent foarte înalt din fondurile alocate pentru activitatea didactica (99% în 1997-1998). Mai târziu, în special din anii ’80, perspectiva tradiționala asupra finan- țării învățământului superior a început sa sufere în mod progresiv unele mo- dificări. Astfel, a început sa se consi- dere ca doar educația de baza este un bun eminamente public. învățământul superior este considerat în continuare bun public, dar trebuie avute în vedere câteva elemente importante: 1. relația dintre nivelul de educație si nivelul veniturilor este o relație de directa proportionalitate: cu cât nivelul de educație este mai înalt, cu atât nivelul veniturilor este mai ridicat; 2. studentii provin cu precădere din categoriile sociale mai avantajate (economic, cultural, social). Având în vedere aceste doua premise, s-a considerat ca finanțarea învăță- mântului superior trebuie sa se faca nu doar din fonduri publice, ci si extra- bugetare, inclusiv din taxe plătite de studenti. Diversificarea resurselor fi- nanciare ale instituțiilor de învățământ superior si excluderea dependentei ex- clusive a universităților de fonduri pu- blice au devenit opțiuni fundamentale ale politicilor europene recente de dezvoltare a învățământului superior. Dezvoltarea învățământului superior în tarile europene pe durata ultimelor trei decenii a modificat rolul principal al universităților, transformându-le în in- stituții orientate mai mult spre satis- facerea nevoilor sistemului productiv si ale societății, în general. Statul nu mai este beneficiarul principal si direct al sistemului de învățământ superior. O 335 Finanțarea învățământului superior public parte însemnata a beneficiilor externe produse de absolventii învățământului superior este absorbita nu doar de societate în general (ceea ce justifica finanțarea din fonduri publice), ci chiar de întreprinderi. Beneficiile oferite de piața muncii nu reprezintă decât o parte a beneficiilor obținute de persoane ce sunt titulare ale unei diplome universitare. Alte be- neficii economice si sociale sunt mai dificil de cuantificat, dar toate studiile efectuate converg spre aceleași con- cluzii: diplomatii nu doar ca sunt mai ușor absorbiti de piața muncii si câș- tiga mai multi bani, dar obțin si un statut social mai elevat, manifesta o mai mare eficacitate în ceea ce pri- vește consumul, beneficiază de o sa- natate mai buna, se adapteaza mai ușor la schimbări tehnologice si au o serie de avantaje culturale. întreprin- derile, la rândul lor, beneficiază de pe urma învățământului superior. Produc- tivitatea superioara a persoanelor edu- cate se transfera asupra celorlalți sa- lariati si are un efect important asupra productivității întreprinderilor în ansam- blu. Exista, prin urmare, argumente puter- nice, de ordin economic, care susțin necesitatea creșterii ponderii finanțării învățământului superior din resurse ex- trabugetare, iar multe dintre tarile OECD au adoptat deja masuri în ve- derea adoptării acestei soluții (vezi tabelul). Moduri de finanțare a învățământului superior în tarile OECD, 1993 Finanțare publica Finanțare privata (% din total) (% din total) Austria 91 9 Danemarca 62 38 Finlanda 78 22 Franța 75 25 Germania 90 10 Irlanda 69 31 Islanda 56 44 Italia 89 11 Marea Britanie 82 18 Olanda 76 24 Portugalia 80 20 Spania 73 27 Suedia 65 35 Turcia 89 11 Ungaria 69 31 Canada 73 27 Statele Unite 50 50 Sursa: OCDE, Regards sur l’education - Les indicateurs de l’OCDE, 1996. 336 Finanțarea învățământului superior public Nivelul ridicat al cererii de învățământ superior ce se înregistrează în prezent în tarile dezvoltate este o consecința a mai multor factori. Unul dintre cei mai importanti este va- loarea ridicata a diplomei universitare pe piața muncii. în tarile OECD, rata de participare pe piața muncii a diplomatilor universitari este cu aproximativ 15 procente supe- rioara mediei. în același timp, rata șo- majului este de 4,7% pentru diplomatii universitari fata de media de 8,5%, iar salariile diplomatilor universitari sunt net superioare fata de cele ale per- soanelor cu calificare inferioara. Din punct de vedere economic, este evident ca beneficiile private sunt foarte ridicate, atât pentru indivizi, cât si pentru întreprinderi. Respectarea principiului "cine beneficiază trebuie sa plateasca" conduce la un sistem mixt de finanțare, publica si privata, a învățământului superior. în consecința, guvernele sunt mai puțin dispuse sa suporte singure finanțarea învățământului superior. Fata de situația descrisa în tabelul 1, în 1997 se constata unele modificări importante mai ales prin tendințele pe care aceste cifre le exprima. Astfel, daca în SUA finanțarea privata rămâne în jurul a 50%, în Canada creste de la 27% în 1993 la 35% în 1997, iar în tari precum Franța, Germania, Irlanda, Spania, Portugalia si Italia, finanțarea privata reprezenta în 1997 între 15% si 20% din cuantumul total al finanțării învățământului superior (Dinca si Miroiu, 2000, p. 20). Comparația între fondurile publice si cele private destinate finanțării învăță- mântului superior arata ca exista un clivaj clar între tarile Europei. La o ex- trema se afla tari precum Germania, Austria, Italia, Turcia, în care fondurile publice reprezintă 90% din totalul chel- tuielilor cu învățământul superior, iar la cealalta extrema întâlnim Danemarca, Irlanda, Suedia, Ungaria, Islanda, tari în care fondurile publice reprezintă în jur de doua treimi. în funcție de valoarea taxelor, putem delimita, de asemenea, o grupa de tari în care accesul la studii în sectorul public este gratuit (Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Grecia, Norve- gia, Suedia); o alta grupa, în care cuantumul taxelor este scăzut (e.g., Franța, cca 150 dolari pe an în 1997/98), precum si o grupa de tari în care cuantumul taxelor este ridicat: Belgia (cca 800 dolari/an în 1997/98), Spania (între 450 si 600 dolari/an în 1997/98,), Irlanda (între 1000 si 4000 dolari/an în 1997/98), Italia (între 450 si 600 dolari/an, taxe obligatorii), Portu- galia (600 dolari/an în 1997/98), Elveția (între 400 si 2000 dolari/an în 1997/98). Cazul Angliei este deosebit de intere- sant, deoarece, în urma unor dezbateri foarte aprinse, cele doua importante partide politice au convenit asupra participării studentilor la finanțarea în- vățământului superior, prin intermediul taxelor. Conform raportului din iulie 1997, taxele au fost stabilite propor- țional cu nivelul de venituri al familiei din care provine studentul, ajungându-se la situația în care cei mai sărăci sunt scutiti de taxe, iar cei mai bogati plătesc până la 1.600 dolari anual. Aceste masuri reprezintă o revoluție în modul de finanțare a învățământului englez si, totodată, o premiera pentru Europa. 337 Finanțarea învățământului superior public în România, o data cu adoptarea de către parlament a Legii bugetului de stat pe anul 1999, a intrat în vigoare finanțarea globala a instituțiilor de în- vățământ superior de stat - mecanism consfințit prin Ordonanța Guvernului nr. 66/1998. Noul mecanism de finanțare are câteva elemente de noutate: 1. Repartizarea sumei aprobate pen- tru învățământul superior prin Le- gea anuala a bugetului național se face în funcție de numărul de stu- denti echivalenti, ceea ce asigura o totala transparenta a finanțării învă- țământului superior. Formula de re- partizare a sumei pe universități a fost propusa de Consiliul National al Finanțării învățământului Superior. Numărul de studenti echivalenti repre- zintă indicatorul de baza, în funcție de care poate avea loc fundamentarea proiectului anual de buget atât la ni- velul fiecărei universități, cât si la ni- velul Ministerului Educației Naționale. El este determinat în funcție de nivelul cursurilor (învățământ universitar "obiș- nuit”, studii aprofundate, postuniversi- tare, doctorale, de perfecționare etc.) si de tipul de frecventa impusa de forma de învățământ urmata (de zi, seral sau fara frecventa) 2. Finanțarea de baza presupune alo- carea resurselor necesare funcțio- narii curente - cheltuieli de personal si cheltuieli materiale si servicii. Gestionarea acestei sume revine echipei manageriale din fiecare uni- versitate: rector si director general administrativ, ambii asistati de pro- rectorii si expertii responsabili cu problemele economico-financiare ale instituției. 3. Alături de finanțarea de baza, reali- zata sub formula, universitățile obțin prin transfer de la Ministerul Edu- cației Naționale sumele pentru fon- dul de burse si alte forme de ajutor material pentru studenti, subvențio- narea activitatii din căminele stu- dentesti si cantine, fonduri nece- sare pentru reparatii capitale si con- solidări. Pentru aplicarea noului mecanism de finanțare, Ministerul Educației Națio- nale semnează cu fiecare universitate un contract instituțional pentru finanța- rea de baza, fondul de burse, alocația pentru transportul studentilor, finanța- rea noilor obiective de investitii, pre- cum si contracte adiționale (comple- mentare) pentru dotări, proiecte de cercetare științifica, subvenții pentru funcționarea cantinelor si căminelor, acoperirea cheltuielilor de reparatii ca- pitale si consolidări. Prin masurile adoptate de-a lungul anului 1998, MEN a încurajat instituțiile de învățământ superior sa desfasoare activitati complementare aducătoare de resurse extrabugetare, în condițiile respectării legii. Acestea rămân în totalitate la dispoziția si în gestionarea universităților. Diversitatea domnește încă în cadrul modelelor de finanțare europene, deci pentru moment nu putem vorbi despre un monolit sau model unic, ci mai degraba de o paleta foarte variata de modele. ^Ana-Maria Dimak. Vezi si: învățământul particular Bibliografie selectiva: Muresan si Stan (1998), Dinca si Miroiu (2000) 338 Finanțarea serviciilor sanitare Finanțarea politicilor sociale Vezi politici sociale Finanțarea serviciilor sanitare în mod curent, prin finanțarea serviciilor sanitare se înțelege colectarea fondu- rilor necesare sistemului sanitar, alo- carea acestora către diferite regiuni sau niveluri ale asistentei sanitare, incluzând aici si remunerarea furnizo- rilor de servicii medicale, instituționali sau individuali. Pentru ca toate formele de finanțare au atât avantaje, cât si dezavantaje, este important ca o tara sa ajunga la com- binația pe care o considera corecta. în general, aceasta va însemna combi- nația care îndeplinește cel mai bine un număr din următoarele obiectivele: - nivel de finanțare adecvat si ca- pacitate de susținere a furnizării serviciilor medicale; - niveluri adecvate ale eficientei teh- nice si de alocare; - echitate în distribuirea beneficiilor medicale si a presiunii finanțării; - acceptabilitatea consumatorului, profesionala si politica; - impact benefic maxim asupra stării de sanatate a populației. Nu exista combinatii corecte univer- sale, trebuind cântărite argumentele pro si contra variantelor adoptate, adaptate la situația locala. Ca principale surse de finanțare pentru serviciile de sanatate sunt menționate: (i) impozitare generala (pe venit per- sonal, profituri comune, TVA etc.); (ii) impozite specifice (ex.: accize pe mărfuri); (iii) contribuții de asigurări sociale; (iv) prime de asigurări private; (v) coplatile si plățile directe; (vi) contribuții caritabile. Cele mai multe tari finanteaza asis- tenta medicala printr-o combinație a unora din aceste surse diferite. în continuare, sunt descrise aceste sur- se financiare: • impozitele generale sunt colectate la bugetul statului si apoi distribuite sectorului sanitar conform bugetului aprobat de organismul abilitat (de obicei, este vorba de parlament, ca în cazul României); • prime de asigurare obligatorii pentru toata populația, indiferent de starea de sanatate a celor ce plă- tesc; aceste prime reprezintă un procent fix din venitul celor asigu- rati, nefiind corelate cu riscurile de îmbolnăvire a celor ce se asigura. De obicei, primele respective repre- zintă un procent fix din venitul salariatilor si din cel al firmelor, fiind denumite asigurări sociale de sana- tate; • prime de asigurare voluntare (op- ționale), care sunt corelate cu sta- rea de sanatate a persoanelor asi- gurate sau, altfel spus, cu riscul de a se îmbolnăvi sau cu riscurile unei anumite comunități; datorita acestui aspect, primele de asigurare plătite variaza, ducând la apariția fenome- nului cunoscut sub numele de "se- lecție adversa", adica la formarea a doua pool-uri: unul alcătuit din cei cu riscul de boala ridicat, ce ar trebui sa plateasca prime foarte mari, pe care nu si le pot permite, si altul format din cei care au riscul de a se îmbolnăvi foarte scăzut si care considera primele de asigurare 339 Finanțarea serviciilor sanitare prea mari pentru starea lor de sa- natate si, ca atare, nu subscriu la acest sistem de asigurări, ambele grupe rămânând neasigurate; • plata directa a serviciilor medicale, "din buzunar", în momentul utilizării lor, acest tip fiind în prezent rar întâlnit în tarile vestice, de obicei fiind vorba de copiati (adica de acoperirea unui procent limitat din costul serviciilor medicale care nu este acoperit de asigurarea de baza, vezi copiati în sanatate). în ceea ce privește modul de plata al furnizorilor de asistenta sanitara, exista numeroase mecanisme (per capita, bugete globale, per act, salarii etc.), însă nu exista o legătură directa între modul de strângere a fondurilor si felul în care banii sunt redistribuiti; în esența, principalele mecanisme de re- distribuire a banilor către furnizorii de servicii sanitare sunt următoarele: • plata prin salariu, în care perso- nalul este plătit în funcție de numă- rul de ore lucrate si al cărei deza- vantaj major consta în lipsa de co- relare dintre volumul si calitatea muncii depuse si venitul realizat, în plus neexistând o cointeresare a medicului fata de procedurile medi- cale mai eficiente din punct de ve- dere economic; avantajul principal consta în relativa simplitate a admi- nistrării unui astfel de sistem; • plata per capita, prin care fiecare medic primește o suma fixa pentru fiecare cetatean ce se înscrie pe lista sa, indiferent daca acesta se va îmbolnăvi sau nu, sumele variind în funcție de diferiti parametri (vârsta celor înscris!, zona geo- grafica în care este situat respec- tivul cabinet medical etc.); ca avan- taj al acestei metode este con- siderat faptul ca medicii platiti prin capitatie vor intra în competiție pen- tru a atrage cât mai multi clienti pe listele lor, ceea ce va duce la creș- terea calitatii actului medical; ca dezavantaj, se citeaza creșterea numărului de trimiteri către asisten- ta medicala secundara, medicii în- cercând astfel sa reducă volumul de munca propriu; • plata per act, în care medicii sunt platiti pentru fiecare activitate me- dicala prestata cu o suma de bani prestabilita; principalul avantaj al acestei metode este ca asigura o remunerație în concordanta cu vo- lumul de munca depus, dezavan- tajul constând în inflationarea ac- telor medicale si în costurile ridicate necesare administrării unui aseme- nea sistem. Mecanismele menționate anterior se refera la modalitatea de plata a furni- zorilor individuali de servicii medicale (medicii), plata instituțiilor medicale (spitale) făcând apel si la alte me- canisme mai complicate, precum plata pentru ziua de spitalizare, în funcție de secție, plata pentru anumite grupe de boli (mecanism cunoscut sub abrevie- rea de DRGs, de la diagnosis-related- groups), acordarea de bugete globale anuale spitalelor etc. Deși nu exista o interconditionare di- recta, se constata ca sistemele bazate pe impozitele generale ca sursa de fi- nanțare folosesc mai ales salarizarea si plata per capita pentru plata me- dicilor, în timp ce sistemele bazate pe asigurări (obligatorii sau nu) utilizează preponderent plata per act; o explicație pentru acest aspect este faptul ca în sistemele naționale de sanatate este 340 Focalizarea beneficiilor sociale (mai) dificil de introdus prestația pe baza contractuala, care este regula în sistemele bazate pe asigurări. La fel ca si în cazul finanțării, trebuie însă men- ționat ca nu exista sisteme care sa utilizeze doar unul din aceste me- canisme. ^Cristian Vladescuk Vezi si: caracteristici ale sistemelor de sanatate Bibliografie selectiva: Ellencweig (1992); Janovsky (1996); WHO (1978) Focalizarea beneficiilor sociale F. se refera la direcționarea beneficiilor sociale către segmentul cel mai defavorizat, deci către cei aflati în reala nevoie. în general, beneficiile sociale selective sunt considerate a re- prezenta instrumentul cel mai adecvat pentru creșterea f. F. presupune o discriminare a beneficiilor în funcție de nivelul bunăstării indivizilor, prin intermediul unui proces de alocare discreționar, caracteristic b.s. Adesea, focalizarea b.s. este legata de obiectivul specific al reducerii sărăciei (vezi si politici antisaracie - Dicționarul de sărăcie). Cum se mascara gradul de f. a beneficiilor sociale? B.A. Weisbrod (1970) operează o dis- tincție între eficienta verticala si eficienta orizontala a beneficiilor so- ciale. “Avem de-a face cu doua pro- bleme, una fiind legata de acuratețea programelor în a asista numai "grupul- tinta" si cea de-a doua referindu-se la comprehensivitatea programului în a-i asista pe toti cei din acest grup” (Weisbrod, apud Atkinson, 1995a, p. 30). Prima dimensiune se refera la efcienta verticala, iar cea de-a doua la eficienta orizontala. Eficienta verticala se refera deci la gradul în care beneficiile sociale sunt direcționale numai către cei aparținând grupului-tinta definit. Eficienta verticala este cunoscuta în literatura de specia- litate si ca măsură Beckerman sau efi- cienta reducerii sărăciei (Wilfred Beckerman, 1979a, 1979b). Eficienta verticala vizeaza deci gradul în care respectivele beneficii reduc amploarea sărăciei, deci deficitul monetar agregat al celor aflati sub pragul de sărăcie. Comparația nu se face însă în raport cu amploarea inițiala a sărăciei, ci în raport cu suma destinata reducerii acesteia. Un exemplu citat de Atkinson (1979a) este eficienta verticala a bene- ficiilor sociale în SUA, în 1983. Din totalul de 31 de miliarde de dolari des- tinati beneficiilor sociale selective, nu- mai 16 miliarde au contribuit la redu- cerea amplorii sărăciei, eficienta ver- ticala fiind deci de 52%. Aceasta com- ponenta de eficienta a focalizării ia în calcul ceea ce Cornia si Steward (1995) numesc erorile de tip E (sau de tip II), i.e. acoperirea excesiva. Aceste "scurgeri" (leakages) ale sistemului se refera, pe de-o parte, la plățile făcute în exces către cei sărăci (i.e. beneficii mai mari decât ar fi necesare pentru a-i aduce pe aceștia la linia de sărăcie luata în analiza - cunoscute în litera- tura de specialitate ca efectul de spillover) si, pe de alta parte, la plățile efectuate celor nonsaraci (i.e. celor care se afla peste linia de sărăcie). Beckerman (1979b, p. 54) operează o distincție între aceasta măsură, pe care o numește eficienta a reducerii 341 Focalizarea beneficiilor sociale sărăciei, eficienta verticala a cheltuieli- lor, ca raport între suma transferata că- tre cei care, în lipsa acestora, s-ar plasa sub pragul de sărăcie (incluzând aici si plățile în exces către cei sărăci) si totalul cheltuielilor destinate bene- ficiilor. Eficienta orizontala se refera la gra- dul în care cei aflati sub pragul de să- răcie, deci în grupul-tinta, sunt acope- riti de către beneficiile sociale respec- tive. Ea poate fi tradusa ca procent al sumei beneficiilor acordate celor din grupul-tinta din totalul sumei necesare pentru a-i aduce pe toti cei aflati sub prag la nivelul pragului. Aceasta com- ponenta ia în calcul ceea ce Cornia si Steward (1995) numesc eroare de tip F (sau eroare de tip I), care vizeaza neacoperirea de către respectivele be- neficii sociale a celor eligibili, aflati deci sub pragul de sărăcie. Aceasta eroare poate avea cauze mul- tiple: lipsa de informare a celor eligibili asupra respectivului program, având ca urmare nerevendicarea beneficiului de către aceștia, stigma asociata procedurii de solicitare a beneficiului si, respectiv, de testare a mijloacelor, ceea ce duce, din nou, la nereven- dicarea beneficiului sau erorile admi- nistrative de evaluare a solicitărilor. Nivelul venitului populație (n = nr. total indivizi, familii sau gospodarii) Sursa: Atkinson, 1995b, p. 227. Atkinson (1995a, 1995b) oferă o ilus- trare sugestiva a celor doua tipuri de eficienta a focalizării. Daca z este pragul de sărăcie luat în considerare pentru calculul eficientei focalizării, atunci eficienta verticala se calculează ca raportul între aria A si (A+B+C), deci ca A/(A+B+C); eficienta orizontala este egala cu A/(A+D), adica procentul reprezentat de către suma beneficiilor directionate către cei sărăci (A) din totalul sumei necesare pentru a-i aduce pe toti cei aflati sub prag la nivelul pragului. în termenii lui Becker- 342 Focalizarea beneficiilor sociale man, eficienta verticala a cheltuielilor se calculează ca raport între A+B si A+B+C. Analiza eficientei focalizării beneficiilor sociale trebuie sa ia în calcul ambele dimensiuni, pentru a oferi o imagine cât mai fidela atât a impactului aces- tora, dar si a costurilor asociate. Beckerman (1979b) oferă o serie de date ilustrative în acest sens. Tabelul 1 - Eficienta verticala si orizontala a cheltuielilor de protecție sociala la începutul anilor ’70 - % - Tara Eficienta verticala Eficienta orizontala Australia 56,0 73,7 Norvegia 48,6 91,6 Marea Britanie 44,4 95,7 Belgia 7,9 99,1 Sursa: IV. Beckerman, 1979b, tabelul 19, p. 58. Datele arata ca sistemele de beneficii de protecție sociala ce prezintă cele mai puternice "scurgeri" (e.g., Belgia, urmata de Marea Britanie), în sensul acordării lor nu exclusiv celor aflati în sărăcie, duc la o protecție comprehen- siva a celor aflati în sărăcie. Aceste rezultate reprezintă un argument în fa- voarea afirmației lui Sen (1995), con- form careia “beneficiile gândite exclusiv pentru sărăci ajung sa devină, adesea, beneficii sarace” (Sen, 1995, p. 14), datorita puterii politice scăzute a acestui segment în a controla calitatea serviciilor oferite. în selectarea anumitor tipuri de be- neficii cu scopul creșterii gradului de f. trebuie luate în calcul mai multe va- riabile relevante, ca de exemplu, modul de măsurare a sărăciei, respectiv a reducerii sărăciei, modul de definire a sărăciei, respectiv a obiectivului pro- pus, cât si modul de măsurare a bu- năstării. în funcție de aceste trei va- riabile, adecvarea sau optimalitatea unei alegeri poate diferi în mod sub- stanțial (Atkinson, 1995a, 1995b). a. Saracia, respectiv reducerea sără- ciei, poate fi masurata în funcție de rata sărăciei (numărul săracilor rapor- tat la întreaga populație), de amploa- rea sărăciei sau de severitatea aces- teia. Formula generala pentru toate aceste trei masuri este data de clasa de indici Foster-Greer-Thorbecke: FGTₐ = E¹,q (1 - y/z)“ /n, unde a > 0; FTGₐ este indicele Foster-Greer- Thorbecke de grad a. Rata sărăciei este data de a = 0, deci de FTGo, amploarea sărăciei repre- zintă FTG^ cu a =1, iar severitatea sărăciei se obține pentru a =3. Cu cât a creste, cu atât ponderea pe care o dobândesc persoanele cele mai sara- ce în calcularea sărăciei creste. Atkinson (1995a, 1995b) ia ca exemplu trei tipuri de beneficii: un beneficiu uni- versalist, de nivel egal, acordat tuturor indivizilor sau familiilor dintr-o popu- lație, si doua tipuri de beneficii selec- tive, acordate celor aflati sub prag: unul sub forma unei suplimentari a veniturilor, invers proporțional cu ve- nitul individului sau familiei (cu cât veniturile acestuia sunt mai mici cu atât 343 Focalizarea beneficiilor sociale beneficiul este mai mare), iar cel de-al doilea sub forma unui venit minim garantat pentru toti cei cu venituri mai mici. Cazul ideal, când discuția asupra eficientei îsi pierde sensul, este acela în care statul dispune de bugetul necesar pentru a garanta un venit minim egal cu pragul de sărăcie. Atkinson (1995ab, 1995b) utilizează următorul grafic pentru a ilustra im- pactul celor trei tipuri de transferuri asupra sărăciei: Nivelul venitului Sursa: Atkinson, 1995b, p. 230. Alegerea unui beneficiu sau a altuia, în condițiile unui buget limitat, de- pinde de modul de măsurare a să- răciei. Daca utilizam ca măsură a re- ducerii sărăciei amploarea sărăciei (deci FTG,), aceasta fiind măsură cel mai des utilizata în adoptarea unor decizii privitoare la tipul de beneficii, atunci cele mai eficiente tipuri de beneficii vor fi cele selective, indife- rent de tipul lor, în comparație cu cele universaliste. Eficienta în acest caz este calculata strict în termenii redu- cerii amplorii sărăciei, fara a tine cont de efectele diferitelor tipuri de bene- ficii în termeni de schimbări comporta- mentale, cu consecințe economice. Daca utilizam o măsură pentru care a este mai mare decât 2, acordând deci o pondere mai mare săracilor cu ve- niturile cele mai scăzute, atunci pu- tem remarca, pe de-o parte, scăderea eficientei beneficiilor universaliste si, pe de alta parte, creșterea eficientei venitului minim garantat în comparație cu cea a beneficiilor de tipul supli- mentarii veniturilor. Deși ultimele doua sunt beneficii selective, după cum reiese din graficul de mai sus, garantarea unui venit minim este 344 Focalizarea beneficiilor sociale strategia cea mai înalt focalizata asu- pra celor mai sărăci dintre sărăci. b. în funcție de modul de definire a obiectivului, opțiunea pentru un anumit tip de beneficiu capata o valoare diferita în termenii eficientei focalizării. Daca saracia este definita în termeni foarte stricti, sub forma unui prag minim de subzistenta, atunci progra- mele selective si, dintre acestea, ga- rantarea unui venit minim cu precădere sunt mai eficiente în ceea ce privește focalizarea lor. Daca însă saracia este definita în termeni mai comprehensivi, utilizând un prag de sărăcie mai ge- neros sau conferind o valoare pozitiva si transferurilor către cei aflati peste pragul de sărăcie, dar în apropierea acestuia, atunci eficienta relativa a be- neficiilor selective în general începe sa scada, o data cu creșterea eficientei relative a beneficiilor universaliste. în cadrul beneficiilor selective, garantarea venitului minim tinde sa devină în ter- meni relativi mai puțin eficient, în timp ce eficienta altor tipuri de beneficii, ca de exemplu, suplimentarea veniturilor, începe sa creasca. Aceasta se dato- rează în fapt ponderii mai scăzute acordate celor foarte sărăci sau sără- ciei absolute în raport cu alti indivizi sau familii cu venituri relativ mici. Aceasta pondere nu este însă, de data aceasta, data de tipul de măsură a sărăciei utilizata, ci de modul de defi- nire a obiectivului (sau sărăciei), i.e. este mai comprehensiva (versus o definire stricta). c. O a treia variabila relevanta este modul de evaluare a bunăstării. în cadrul acestei variabile, putem distinge trei mecanisme ce induc variația: scala de echivalenta aleasa pentru evalua- rea eficientei, modul de definire efec- tiva a bunăstării si luarea sau nu în calcul a costurilor de aplicare (de solicitare a beneficiului) asociate indivi- dului, în termeni de timp sau monetari. Utilizarea unei anumite scale de echi- valenta în calculul bunăstării unei fa- milii poate duce la schimbarea rezul- tatelor în ceea ce privește impactul distributiv al diferitelor beneficii sociale. Cu cât ponderea acordata de scala de echivalenta (pentru detalii vezi scale de echivalenta) fiecărui individ în familie este mai mare, cu atât incidența sărăciei în populația de familii cu doi copii creste, în timp ce incidența sără- ciei în populația de familii monopa- rentale tinde sa scada (Atkinson, 1995a, 1995b, p. 234-237 - rezultatele se întemeiază pe analiza ratelor de sărăcie în cadrul diferitelor populatii, în cazul a patru tari: SUA, Marea Britanie, Australia si Canada). Cu alte cuvinte, Atkinson arata ca utilizarea unor scale de echivalenta diferite duce la schim- barea profilului sărăciei. Implicațiile practice ale acestei alegeri sunt evi- dente. De exemplu, în cazul în care rata sărăciei în populația de familii monoparentale este foarte mare în raport cu rata sărăciei în cadrul popu- lației totale (diferența maxima este indusa de o scala de echivalenta ce conferă pondere scăzută următoarelor persoane din familie), atunci un bene- ficiu categorial acordat familiilor mono- parentale devine, în termeni relativi, mai eficient. Definirea bunăstării strict în funcție de consum nu este același lucru cu de- finirea ei în termeni de utilitate, datorita faptului ca primul mod de definire nu ia în calcul si disutilitatea efortului sau a muncii. Luarea în calcul si a acestei variabile duce la o alta distribuție a 345 Fondul de șomaj bunăstării si, în concluzie, la un alt profil al sărăciei. O alta variabila neluata în calculul bu- năstării este legata de costurile de timp sau monetare asociate revendicării beneficiului. Unii autori considera ca aceste costuri ar trebui deduse, pentru ca evaluarea eficientei f. unui beneficiu social sa fie cât mai "realista". Fiecare modalitate de definire a bună- stării duce la modificarea profilului să- răciei si a distribuției bunăstării în ge- neral, presupunând opțiuni diferite în ceea ce privește alegerea unui instru- ment eficient de realizare a obiectivului propus. O focalizare înalta se poate realiza însă nu numai prin diferite sisteme sau tipuri de beneficii sociale, dar si printr-o politica fiscala adecvata, i.e. ce tinde sa îi favorizeze pe cei cu venituri mici, în plus, în alegerea unui anumit instru- ment, pe lângă eficienta f. sale, trebuie sa se tina seama si de costurile totale asociate acestuia, deci si de costurile sale de administrare. ^Luana M. Popk Vezi si: scale de echivalenta Bibliografie selectiva: Atkinson (1995a, 1995b); Beckerman (1979a, 1979b); Cornia si Steward (1995); Ravallion (1994); Weisbrod (1970) Fondul de șomaj F.s. este un fond social special, constituit din contribuții individuale ale salariatilor si ale agentilor economici (firmelor), la care se adauga contribuții ale statului sau alte surse, din care se finanteaza politicile pieței muncii. El este gestionat de ministerele de resort si instituțiile acestora la nivel local sau de consilii de administrare tripartite (stat-patra n at-s i nd i cate). Contribuția indivizilor si a patronilor se constituie ca o cota procentuala asu- pra salariului, respectiv fondului de sa- larii. Contribuția patronilor este 7% în Bulgaria, 3% în Republica Ceha, 5% în Ungaria. în Polonia, împreuna cu transferul din partea statului, acopera 2/3 din nivelul compensației de șomaj. Cota aplicata salariului individual este de 1-1,5%. Ungaria are un sistem de fi- nanțare oarecum diferit. Exista aici doua fonduri de finanțare: cel de solidaritate, care se formează prin con- tribuții ale patronilor si salariatilor (si este obligatoriu), si cel de angajare, opțional, finanțat de stat ca o cheltuiala sociala distincta. în România, constituirea acestuia a fost reglementata prin Legea nr. 1/1991, o data cu recunoașterea oficiala a șo- majului. Este un fond purtător de do- bânda. Contribuția salariatului este de 1% din salariul brut de încadrare, res- pectiv venitului brut obtinut din munca prestata de membrii cooperatori. Per- soanelor fizice si juridice, române si străine, cu sediul în România, care angajeaza personal salariat român li se aplica o cota de 5% asupra fondului de salarii brut lunar. Aceeași cota (5%) se aplica si asupra veniturilor declarate în contractele de asigurări de către persoanele fizice autorizate sa pres- teze o activitate individuala si asocia- țiilor familiale care îsi desfasoara ac- tivitatea în temeiul Decretului-lege nr. 54/1990. Este, de asemenea, prevăzu- tă o subvenție din partea statului pentru completarea acestui fond, în cazul în care veniturile obținute de la angajati si angajatori nu acopera su- 346 Funcție de utilitate mele datorate. Pentru sumele nevar- sate la termen se aplica o majorare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, dar nu mai mult de suma datorata. în prima jumătate a anilor ‘90, politica româneasca privind protecția șomerilor a fost preponderent de tip pasiv. în cea de-a doua jumătate, plățile compensa- torii acordate șomerilor au înclinat ba- lanța spre cele de tip activ, fara însă a reflecta în mod clar o schimbare de strategie (vezi si capitolul introductiv, pentru date în legătură cu cheltuielile fondului de șomaj). ^Simona Iliek Vezi si: piața muncii Bibliografie selectiva: FIMAN (1997) Foster family Vezi familie de încredintare/plasament Funcție de utilitate 347 Generație G Generație Conceptul de generație este definit, în general, prin cel puțin trei folosiri: "an- samblu de flinte care descind din cineva la fiecare grad de filiație"; "dis- tanta în timp care corespunde interva- lului care separa fiecare dintre gradele unei filiații" (evaluat la aproximativ 30 de ani), "ansamblu de indivizi având aproape aceeași vârsta" (sens analog celui de cohorta). în aceste semnificatii simbolice intervin mai multe dimen- siuni: raportarea la memoria colectiva si la contribuția sa la construirea con- tinua a timpului social, conștiința de generație, ca element al perceperii timpului, si amprenta de generație, prin care se construiesc modelele de gân- dire. Polisemia noțiunii de generație impune necesitatea precizării sensului adoptat în fiecare context de utilizare. Folosirea actuala a noțiunii de gene- rație, în același timp, ca obiect de stu- diu si instrument de investigare, a con- tribuit la succesul prezent al acestei noțiuni în științele sociale. Doua sche- me teoretice pot fi regăsite în cea mai mare parte a cercetărilor, respectiv studiul vârstelor vieții si al raportului dintre generatii. Specialiștii considera ca folosirea no- țiunii de generație (si, în general, a ca- tegoriilor de vârsta, de sex sau de etnie) tinde sa substituie o noua vi- ziune a lumii sociale divizate după vâr- ste reprezentării marxiste tradiționale, cu o lume divizata în clase sociale, res- pectiv marcarea unei tendințe de înlocuire a vechilor conflicte de clasa cu conflicte noi, de generație, si mai ales cu noile reiatii dintre generatii. în contextul profundei bulversări a tra- dițiilor si obiceiurilor care a avut loc în cursul acestor ultime decenii, în pers- pectiva destandardizarii vârstelor vieții (vezi si vârstele vieții), legata de o di- minuare a caracterului obligatoriu al normelor de vârsta, au rezultat, între altele, modele noi în raporturile dintre generatii si ideea scăderii importantei criteriului de vârsta: relațiile de au- toritate au slăbit în familii, scoli, locuri de munca si au făcut loc unor forme noi de reiatii, bazate pe competiție, solidaritate si cooperare. Folosirea sociologica cea mai curenta, moștenită de la Mannheim, face din generație un ansamblu de persoane care au aproape aceeași vârsta si al căror criteriu principal de identificare rezida în experiențele istorice comune care le-au conferit o viziune comuna asupra lumii. în definiția sa istorica, ge- nerația reprezintă o perioada care co- respunde duratei de reînnoire a oame- nilor în viata publica si este masurata prin intervalul de timp care separa vârsta tatalui de cea a fiului, în general evaluata la 30 de ani. Durata medie a unei generatii (engl., leught of a generation sau mean inter- val between successive generations, fr., duree moyenne d’une generation sau intervalle entre generations succe- sives) este un indicator demografic care masoara numărul de ani care desparte generația mamelor de gene- rația fiicelor, masurat prin vârsta medie a mamelor la nașterea copiilor. Aceas- ta vârsta variaza între 26 si 30 de ani. 348 Gentrificare Lungimea unei generatii este luata ca mărime globala de 30 de ani. ^Ana Rodica Staiculescuk. Vezi si: îmbătrânire demografica; timpul social ca vârsta, generație si perioada; vârstele vieții Gentrificare (gentrification) Se refera la renovarea/refacerea zone- lor/vecinatatilor neprospere. Inițial s-a constituit într-un proces de transfor- mare a unor zone urbane centrale (ve- chile centre ale orașelor, neprospere si neatractive - rezidențial îndeosebi - da- torita unei stări avansate de degradare a unor clădiri) în arii de prosperitate, de exemplu, prin investitii în repararea unor clădiri si punerea lor în circuitul rezidențial. Termenul a fost derivat din cuvântul englez “gentry”, care se refera la o persoana cu o poziție sociala înalta, rezultata/dobândita prin naștere (rang înalt). în Marea Britanie, aceasta cate- gorie sociala era/este reprezentata de clasa proprietarilor de pământ, aflata ca poziție sociala imediat după nobi- lime. Dezbateri mai sistematice pe tema gentrificarii au aparut la începutul ani- lor 70, când acest proces a fost definit ca reîntoarcerea clasei mijlocii înapoi către centrul orașelor. Termenul a fost aparent inventat de Ruth Glass în 1964, cu referire la schimbările înregis- trate în stocul de locuințe din Londra. Warde (1991) arata ca acest proces este identificabil la intersecția a patru procese: 1. recolonizarea si concentrarea so- ciala ca urmare a dislocarii/stramu- tarii unui grup de rezidenti cu un alt grup având un status social mai înalt; 2. transformarea mediului construit care prezintă anumite trasaturi estetice particulare si necesitatea unor noi servicii locale; 3. adunarea laolalta a persoanelor cu valori culturale si stiluri de viata presupuse a fi comune/împartasite sau cel puțin cu preferințe de consum (legate de apartenența la o anumita clasa/categorie sociala) comun împărtășite. 4. reordonarea economica a valorilor de proprietate. Thrift (1987) arata ca toate acestea re- prezintă în fapt un proces de înlocuire a clasei muncitoare cu clasa de mijloc: creșterea valorii proprietății; transfor- marea mediului construit si necesitatea unui stil de viata urban. Zukin (1982, 1988) identifica (pentru Manhattan, New York) drept motor al acestui proces de schimbare “noul gust estetic” axat pe restituirea si transformarea vechilor zone indus- triale, precum si o modalitate ieftina de a obține spatii centrale pentru rezi- denta. Cei nou veniti au fost îndeosebi artiști care au transformat în mansarde etajele superioare ale vechilor clădiri de birouri ale fabricilor si au deschis galerii de arta si magazine spe- cializate, noul spațiu devenind unul lo- cuibil si atractiv pentru investitori. Smith (1996) arata ca gentrificarea este procesul prin care vecinatatile/cartiere- le sarace si cele muncitorești aflate în centrul orașelor sunt renovate si reîm- prospătate printr-un influx de capital privat si prin cumpărarea si închirierea de locuințe de către cei din clasa mijlocie - cartiere/zone care anterior au 349 Gentrificare experimentat deficitul de investitii si exodul clasei mijlocii către suburbii. Gentrificarea reprezintă una din conse- cințele inegalităților si ale unui mod par- ticular de organizare sociala în spațiul urban. Abordările tradiționale asupra inegalităților în spațiul urban au fost centrate, în primul rând, pe fenomenul de segregare - expresia spațiala a ine- galității. Suburbiile, ghetourile si encla- vele nou aparute în centrele orașelor (gentrified zone) reprezintă toate ex- presii - prin segregare - ale inegalității, în asemenea zone distincte, grupuri vi- zibile prezintă unele caracteristici cultu- rale distinctive, particulare, în activitatile lor curente, activitati ce în fapt constituie o reproducere a identității lor sociale si, în diferite grade, a solidarității sociale. Suburbanizarea si gentrificarea nu pot fi explicate absolut doar în termenii producției economice, ci, în plus, sunt strâns legate de stratificarea sociala - de clasa si pe sexe. Segregarea spa- țiului urban si în spațiul urban se datoreaza si faptului ca terenul este limitat - deci o segregare pur fizica - din care deriva o segregare funcționala - modul în care este utilizat/destinatia curenta a terenului urban. Mai importanta însă este segregarea grupurilor sociale. Inegalitatea sociala este vizibil exprimata si spațial: subur- biile pentru cei bogati, ghetourile pen- tru cei sărăci. Un aspect important îl constituie măsură în care segregarea rezidențiala poate fi văzută ca fiind de- pendenta de poziția deținuta de un individ pe piața muncii. Un alt factor important îl constituie însă clasa so- ciala. în fapt, acești doi factori se su- prapun si se determina reciproc, con- tribuind la particularizarea situațiilor de locuire (segregare rezidențiala). Procesul de gentrificare nu trebuie con- fundat cu cel de revitalizare planificata a centrelor orașelor. El a fost inițial un proces spontan, complementar, care a indus revitalizarea si schimbarea ra- porturilor socio-spatiale centru-periferie. în același timp însă, s-a produs si o atomizare a gospodăriilor în aceste noi zone, predominând gospodăriile forma- te din una-doua persoane, fara copii. Acest proces este opusul celui de su- burbanizare, reprezentând deci o re- întoarcere către vechile centre ale ora- șelor, abandonate masiv după cel de-al doilea război mondial. Principalul efect pozitiv este relativ la procesul de re- vitalizare urbana, iar efectele negative deriva din generarea unor noi tipuri de segregare. Wyly si Hammel (1999) arata ca în deceniul VIII si IX s-a creat o strânsa legătură între acest proces, spontan inițial, si politicile de locuire promovate în America si tarile Europei de Vest. Ei arata ca putem vorbi de o gentrificare a politicilor de locuire prin faptul ca "noile metode de sprijin si finanțare în com- pararea de locuințe, precum si noile reglementari si activismul comunităților au canalizat valul de reinvestitii în aceasta parte a orașului, care a fost ignorata de cele mai multe instituții de acordare de împrumuturi. Un rezultat neașteptat a constat în implicarea unor puternice forte ale pieței, care au con- tribuit la sporirea atractivitatii acestor zone pentru cei din clasa mijlociu-su- perioara. Drept urmare, procesul de gentrificare a capatat o importanta spo- rita, începând sa configureze evantaiul alegerilor posibile ale decidentilor care aveau în vedere alte tinte ale politicilor de locuire si sa canalizeze aceste ale- geri către reinvestitii si redarea/reface- 350 Gentrificare rea locuințelor aflate în ruina, într-o pe- rioada în care se realizau tăieri masive în bugetele pentru asistenta celor sărăci. în linii mari, explicațiile pentru acest proces pot fi, pe de o parte, culturale, reprezentate prin sporirea numărului asa-numitelor gospodarii "nontraditio- nale" si apariția unor noi categorii de profesioniști (professionals) în cautare de experiențe rezidențiale "vibrante". Pe de alta parte, economia pieței ur- bane a locuințelor a creat un enorm potențial în obținerea de profit în zo- nele rezidențiale caracterizate de veni- turi scăzute, situate în vecinătatea clă- dirilor de birouri din centrul acestor orașe. Acești doi factori au stat în centrul dezbaterilor foarte multi ani, însă multi au neglijat rolul jucat de politicile de locuire. Wyly si Hammel (1999) considera ca schimbările în modul de finanțare a locuirii au de- terminat dezlănțuirea unor puternice forte ale pieței în anumite part! ale orașelor, determinând crearea unei noi forme fundamentale de schimbare a vecinătăților, îndeosebi începând cu anii ‘90, când economia americana a început sa se destindă. Explicațiile asupra acestui proces sunt însă controversate. Inițial, acest proces a reprezentat o dislocare a populației indigene, reprezentata de grupurile să- race care au fost astfel si mai mult marginalizate si care a trebuit sa se mute în alte zone ale orașelor. Gentri- ficarea a fost încurajata de autoritatile locale, deoarece se considera ca va atrage noi rezidenti cu venituri mari, care, prin impozitele plătite, vor con- tribui la rezolvarea problemelor fiscale ale acestor districte (Savage si Warde, 1993). După cum arata însă Smith (1979), acest proces nu a reprezentat în esența o reîntoarcere a celor în- stărit!, înalt educati, ci reîntoarcerea capitalului către oraș. Exista mai multe categorii de explicatii, având la baza factorii de oferta/sub- ventionare (supply-side), cum ar fi investițiile realizate în mediul construit, factori de cerere (demand-side), do- rința unor persoane de a trai în centrul orașului (Harvey D, 1985) sau criza în- chirierilor (rent-gap) (N. Smith, 1996), perspectiva consumerista si a alegerii individuale (Hamnett, 1991) etc. Aces- te tipuri de explicatii sunt complemen- tare. Ceea ce nu se subliniază în mod explicit este faptul ca gentrificarea este un fenomen de clasa, iar modificarea compoziției sociale din zonele centrale reprezintă trăsătură distinctiva a pro- cesului. Williams si Smith (1986), mergând pe aceasta coordonata, definesc gentrifi- carea drept “o polarizare geografica a orașului” pentru ca accentuează divi- zarea dintre noii rezidenti privilegiati ai clasei de mijloc din centrul orașelor si alti locuitori aparținând clasei mun- citoare. Cu alte cuvinte, gentrificarea este un proces care pune în lumina inegalitățile în distribuția puterii si bo- găției dintre noii veniti (gentrifiers) si populația dislocata, determinând o po- larizare sociala accentuata. Si mai specific, Chris Hamnett (1984) vor- bește de o “polarizare sociala a drep- tului de posesiune” (socio-tenurial po- larisation) - tendința ca oamenii cu re- surse materiale limitate sa fie puternic concentrati într-un sector al locuințelor publice/sociale înalt rezidualizat, situa- ție ce contribuie la producerea unei subclase urbane (urban underclass) de oameni permanent excluși de la o lo- 351 Ghiduri de diagnostic și tratament cuire adecvata si de la asigurarea unui loc de munca înalt stabil. Dincolo de teoriile explicative asupra cauzelor procesului gentrificarii, Neil Smith (1996) (care vorbește în acest sens si de o gentrificare a teoriei în acest domeniu) arata ca una din consecințele majore negative ale acestui proces este ceea ce el numește “orașul revanșard, răzbună- tor” (the revanchist city). Anii ‘90 au fost martorii insurecției orașului revan- șard. Ca urmare a retragerii statului bunăstării din anii ‘80, retragere mani- festata prin dereglementari, privatizare si mai ales tăieri sistematice din chel- tuielile sociale, criza economica severa si retragerea statului din funcția de protecție sociala au determinat reacții viscerale din partea elitelor puterii: atacul împotriva minorităților, clasei muncitoare, femeilor, ecologistilor, ho- mosexualilor si lesbienelor, imigrantilor a devenit din ce în ce mai pregnant numitorul comun al discursului public. Acest antiurbanism revanșard, cum îl denumește N. Smith (1996), reprezintă reacția împotriva celor care “au furat” orașul, o disperata reacție de aparare a unei minorități privilegiate, ascunsa în spatele unui limbaj populist asupra moralității civice, valorilor familiale si securității vecinătății. O asemenea reacție contribuie adânc la creșterea segregării rezidențiale, rasiale, socio- profesionale, ducând la forme avan- sate de excluziune si la sporirea numă- rului celor etichetati ca făcând parte din “underclass". A Adrian Dank Vezi si: politici de locuire; excludere de la locuire; persoane fara adapost (homelessness); noile mișcări sociale cu impact supra redistribuirii bunăstării Bibliografie selectiva: Savage si Warde (1993); Smith (1996); Warde (1991); Williams si Smith (1986); Wyly si Hammel (1999); Hamnett (1984) Ghiduri de diagnostic si tratament Ghidurile de diagnostic si tratament reprezintă instrumente ale politicilor de sanatate, care au scopul de a stan- dardiza actul medical, în vederea con- stituirii unui ajutor pentru decidentii din domeniul sanitar, medicii practicieni si pentru pacienti în stabilirea deciziilor optime privind îngrijirea medicala în situatii clinice specifice. Ele reprezintă un consens între experti, practicieni, manageri sanitari si - în modelul opti- mal - reprezentantii pacientilor, repre- zentând recomandări practice argu- mentate științific, care, în condițiile creșterii permanente a complexității actului medical, au rolul de a contribui la alegerea deciziilor medicale optime pentru pacient. în acest fel se micșo- rează riscurile si creste valoarea eco- nomica a actului medical. Ghidurile au valoare orientativa, devierea de la re- comandările acestora fiind permisa în anumite situatii justificate. Ghidurile de diagnostic si tratament au ca principale obiective: • creșterea eficientei îngrijirilor medi- cale, prin stimularea aplicării medi- cinei bazate pe evidente si pe ra- porturile cost-beneficiu; • stabilirea de standarde care sa ajute la luarea deciziilor în practica medicala curenta; • reducerea variabilitatii în calitatea actului medical, evitând luarea de decizii inadecvate, depășite din punct de vedere științific; 352 Globalizarea politicilor sociale • informarea altor organizatii implicate în domeniul sanitar (politice, admi- nistrativ-financiare, de jurisdicție me- dicala, reprezentanti ai consuma- torilor etc.) asupra standardului pro- fesional. ^Cristian Vladescuk. Vezi si: politici sanitare Bibliografie selectiva: Janovsky (1996) Globalizarea politicilor sociale Globalizarea este un concept utilizat inițial în legătură cu domenii precum comunicarea, cultura si economia si ulterior referitor la domeniul politic, mi- litar si chiar social. Acesta se refera la procesele din ultimele decenii, care au redus substanțial importanta distante- lor dintre tari si persoane în domenii precum mass-media (Internet, CNN, MTV) sau operațiunile financiare, im- portanta spațiului fiind complet anulata pentru diverșii actori care, deși fizic sunt separati de mari distante, func- țional se întâlnesc simultan în același spațiu, ca într-un “sat planetar/global” iar în domenii precum cultura, sunt vizibile, tendințe majore de conver- genta, de uniformizare (generația MTV, McDonaldizare, americanizare fiind doar câteva dintre expresiile frecvent folosite pentru a sublinia tendința de uniformizare culturala). Problematica globalizarii a fost relativ recent raportata la politicile sociale, la statul bunăstării. Totuși, literatura, în creștere rapida pe aceasta tema, anali- zeaza globalizarea în sfera politicilor sociale prin impactul proceselor si- milare din economie si politica asupra politicilor sociale, sub mai multe as- pecte: - competiția globala a modelelor de politici sociale; - globalizarea conceptelor din poli- ticile sociale; - globalizarea problemelor sociale si a politicilor de rezolvare a lor. Simplificând, globalizarea politicilor so- ciale presupune trecerea problemelor, dar si a deciziilor de la nivelul național la un nivel supranational, reducerea deci a influentei guvernelor naționale asupra politicilor sociale si creșterea influentei unor instituții supranationale (regionale sau mondiale), precum UE, ILO, ONU (UNICEF, UNESCO, UNDP), USAID, Banca Mondiala, FMI, WTO, NATO (Deacon, 1997, 1998; Mishra 1999). Faptul ca s-a ajuns la acest stadiu al politicilor sociale este explicat atât prin cauze economice, cât si prin cauze politice. • Procesele politice care au influențat politicile sociale sunt următoarele: - dispariția fostului bloc comunist si renunțarea la modelul socialist (comunist) de politici sociale, apariția unor uniuni de state (UE, NAFTA) si nevoia de armo- nizare a modelelor de politici so- ciale (stat social european etc.); - creșterea influentei (cu substrat economic, dar promovare poli- tica) unor agenti supranationali ai globalizarii (UE, Banca Mon- diala, FMI, ONU, SUA, NATO), care pot impune tarilor mici mo- dele de reforma si de politici so- ciale. • Globalizarea economiei influențea- ză politicile sociale prin: - apariția companiilor multinațio- nale, care presupun circulație in- 353 Globalizarea politicilor sociale tensa internaționala a capitalului, deci si a resurselor pentru po- litici sociale; - migratia forței de munca de la un stat la altul (în cadrul unor filiale ale aceleiași firme sau la com- panii diferite în cadrul UE, de exemplu) a creat necesitat! noi, precum aceea a unui sistem de asigurări transnațional pentru muncitorii migranti; - migratia muncitorilor dinspre ta- rile sarace spre tarile bogate (S- N si E-V) a determinat apariția unor largi grupuri de emigranti si rezidenti (noncetateni) care ne- cesitau reconsiderarea concep- tului de cetățenie si înlocuirea drepturilor cetatenesti cu dreptu- rile omului, ca baza a politicilor sociale; - critica adusa politicilor econo- mice ale tarilor bogate care le-au transformat pe cele sarace în surse de materii prime si piețe de desfacere a determinat poli- tici de redistribuire între state, de întrajutorare a acestora din urma de către primele, ca o compen- sație; - competiția economica dintre sta- te a determinat scăderea im- pozitelor pentru a creste compe- titivitatea produselor; imperativul reducerii impozitelor a condus automat la reducerea cheltuie- lilor sociale ale statului; - competiția economica între eco- nomiile naționale a determinat si o competiție între modelele de politici sociale, de stat al bună- stării, în special, privita prin pris- ma eficientei modelelor care an- terior se concentrau mai mult pe imperativele de ordin moral: jus- tiție sociala, reducerea inegali- tății sociale între cetateni etc. Libera circulație a cetățenilor a deter- minat “migratia sociala”, cu doua fluxuri: dinspre tarile sarace spre tarile bogate în cautare de ajutoare sociale si, în sens invers, pentru asa-numitul “turism social” (pensionarii sau șomerii din tari bogate mergând cu banii de protecție sociala în tari cu preturi reduse, ca turiști, pentru a evita starea de sărăcie cu care s-ar fi confruntat în propria tara cu aceiași bani). Toate aceste procese transnaționale care depasesc spațiul de control si responsabilitate al flecarul stat (ca si, anterior, cele din alte domenii: poluarea globala, traficul de stupefiante etc.) necesita decizii si acțiune internaționala concertate. Potrivit lui Deacon, globalizarea politicilor sociale presupune: redistribuire sociala globala, reglementari sociale globale, resurse sociale globale si abilitarea actorilor sociali (engl., empowerment) (Deacon, 1998). Astfel, statele devin din promotori ai politicilor sociale (care influențau propriii cetateni) subiecți ai politicilor sociale transnaționale. în politicile sociale globale nu se mai operează cu indivizii sărăci, ci cu state sarace, cu redistribuirea bunăstării între state si categorii de state etc. Statele contribuie cu sume importante la fonduri regionale sau mondiale, iar cele care se confrunta cu probleme (crize economice sau sociale, războaie, calamitati naturale) primesc ajutoare nerambursabile din aceste fonduri. Echivalenta funcționala dintre beneficiile de asistenta sociala acordate în sistemele naționale indivizilor si cele acordate la nivel global statelor sarace este evidenta. în plus, exista reprezentări politice regionale (Comisia Europeana, 354 Globalizarea politicilor sociale Consiliul de Miniștri al UE, Parlamentul European) sau mondiale (ONU), organisme financiare regionale sau mondiale (BERD, FMI, Banca Mondiala), forte militare regionale (NATO, viitoarea organizare militară a UE) cu misiuni de intervenție (din parte ONU) în tari din lumea întreaga, tribunale regionale sau mondiale si legislație internaționala care prevalează celei naționale în anumite domenii. Deși în politicile sociale globalizarea nu este suficient de avansata compa- rativ cu economia, spre exemplu, exista acorduri internaționale privitoare la anumite domenii, precum protecția copilului, drepturile refugiatilor si altele care se fundamentează pe Declarația drepturilor omului si care completează adesea masurile de protecție sociala naționala, devenind astfel o sursa de protecție si un furnizor de bunăstare pentru anumite grupuri sociale din tarile în dificultate. în acest proces global de redistribuire a bunăstării sunt angrenate atât organizatii politice (UNICEF, UNDP, UE - din bugetul careia 10% este alocat Fondului Social European etc.), cât si organizatii negu- vernamentale cu acoperire internațio- nala, precum Salvati Copiii, Medicii fara Frontiere etc., care sprijină cu re- surse colectate în tarile dezvoltate filiale din tarile aflate în dificultate. în ciuda unor evoluții pozitive, nu putem vorbi încă de un sistem global de protecție sociala a indivizilor. Pe de o parte, nu se poate transfera total responsabilitatea guvernelor naționale asupra unor organisme internaționale (si implicit a tarilor bogate), pentru ca nu sunt nici resurse suficiente si nici cadrul politic adecvat, pe de alta parte, generozitatea tarilor bogate fata de cele sarace este extrem de limitata da- torita intereselor interne si adesea con- diționată politic, fapt neacceptat întot- deauna de tarile sarace. Trebuie evi- tate, de asemenea, si fenomene soci- ale potențial periculoase, precum imi- grația exagerata dinspre tarile sarace spre cele bogate, care ar bloca si sis- temele economice si de protecție soci- ala naționale care funcționează accep- tabil. în plus, procesul de armonizare a modelelor de protecție sociala chiar în- tre tarile dezvoltate (de exemplu, în in- teriorul UE) este anevoios si datorita diferentelor importante dintre ele si da- torita intereselor naționale uneori diver- gente care fac foarte dificila unificarea. Ca si în cazul politicilor sociale na- ționale, deciziile privind globalizarea politicilor sociale sunt adesea criticate, argumentele celor care critica globa- lizarea si consecințele ei fiind însoțite în special de critici privind inegalitățile sociale si economice dintre tarile si regiunile bogate si cele sarace. Pro- testele violente din 30 noiembrie 1999 (din Seattle, Londra si alte orașe din lume), care au marcat începutul reu- niunii mondiale a WTO în Seattle, au afectat serios programul de desfășu- rare a reuniunii si au fost auzite ex- presii precum “excluziunea tarilor în curs de dezvoltare de la luarea deci- ziilor în comerțul mondial”, nevoia de “echitate, corectitudine si justiție în co- merțul International”, “corporatizarea comerțului”, “globalizarii comerțului tre- buie sa i se răspundă cu proteste globale” etc. ^Marian Predak Vezi si: politici sociale europene; stat social european Bibliografie selectiva: Deacon (1997), Mishra (1999) 355 Grupuri de interes Grupuri de interes Grupuri de cetateni asociati voluntar pentru promovarea unor interese sau valori în vederea influențării politicilor publice si/sau a opiniei publice. Gru- purile de interes pot reprezenta anumi- te categorii de populație (precum oa- menii de afaceri, angajatii, pensionarii, agricultorii, diferite minorități etnice, sexuale etc.) sau pot milita pentru promovarea unor valori si principii (gru- puri ecologiste, grupuri împotriva sau în favoarea avortului etc.). Multe studii de referința (e.g., Tocque- ville, 1964; Almond si Verba, 1963) in- dica faptul ca SUA prezintă cea mai puternica înclinație pentru asociere. în 1980, numărul estimat al asociațiilor voluntare si grupurilor de interes acțio- nând la nivel național era de 20.000. Numai în Washington D.C, numărul in- divizilor reprezentând diferite asociatii se ridica la 50.000 (Shafritz, 1998, p. 1158). Spre deosebire de partidele politice, grupurile de interes nu încearcă sa câș- tige puterea politica, ci sa îi influențeze pe cei care sunt deja în poziții de au- toritate politica. Modalitățile de acțiune ale grupurilor de interes includ: influen- țarea autoritatilor alese (procedura cu- noscuta si sub denumirea de lobby), sprijinirea campaniei electorale a unui candidat, difuzarea de informație care sa argumenteze poziția grupului, de- monstratii publice etc. Punctul forte al grupurilor de interes în raport cu par- tidele politice este forța lor electorala. Spre diferența de mișcările sociale, grupurile de interes reprezintă structuri mai puternic formalizate si cu o coe- renta organizatorica mai ridicata. Si mecanismele de realizare a obiecti- velor diferă: daca grupurile de interes fac apel la mijloace institutionalizate, mișcările sociale adesea scurtcircui- tează mecanismele revendicative si protestatare institutionalizate, "forțând" norme si standarde uzuale de contes- tare, respectiv promovare a unor in- terese. Adesea mișcările sociale sfâr- șesc prin a deveni grupuri de interes. Grupurile de interes pot fi: a) grupuri de promovare a intereselor economice - sunt în general struc- turate în raport cu statusul ocu- pational, urmărind promovarea inte- reselor economice proprii. Ele pot fi asociatii profesionale, asociatii ale patronilor sau sindicate; b) grupuri de interes cu accent pe aspecte ale vieții publice - structu- rate în jurul unor probleme de in- teres public. Astfel de grupuri pro- movează interesele "cetățenilor" si se asociaza prin aderarea la o re- prezentare comuna asupra unor ac- țiuni normative (e.g., ce ar trebui sa faca statul) sau a unor realitati (e.g., care este problema); c) grupuri de interes bazate pe solida- ritate - astfel de grupuri sunt grupuri bazate pe o identitate comuna, data de anumite caracteristici, ca sexul, vârsta, rasa, orientarea sexuala, având ca scop principal promo- varea, dar si prezervarea identității "de grup" (Buchholz, 1992); d) grupuri de interes speciale - sunt structurate în jurul unor probleme foarte specifice si bine definite, având un caracter mai tehnic, făcând apel la sisteme expert în mai mare măsură decât alte tipuri de grupuri de interes. Astfel de grupuri sunt, în general, cele mai eficace în presi- unile pe care le exercita. ^Luana M. Pop & Cosima Rughinisk. Vezi si: noile mișcări sociale cu impact asupra redistriburii bunăstării Bibliografie selectiva: Buchholz (1992); Shafritz (1998) 356 Handicap H Handicap H. poate fi definit ca dezavantaj de care suferă o anumita persoana, ca urmare a unei infirmități sau dizabilitati care o împiedica sa satisfaca total ori parțial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, genul si cu diferiti factori sociali si culturali). Noțiunea de handicap descrie rolul so- cial atribuit persoanei cu deficienta sau dizabilitate, rol care o plaseaza ca dezavantajata comparativ cu alte per- soane. Dezavantajele apar si se ma- nifesta în cadrul interacțiunii dintre o anumita persoana cu deficienta sau dizabilitate si mediul sau social si cul- tural specific. în acest mod, handicapul tinde sa capete accepțiunea unei pro- bleme sociale, aceea a respingerii, marginalizarii sau excluderii persoanei cu deficienta sau dizabilitate. Din punct de vedere etimologic, terme- nul "handicap" îsi are originea în limba engleza, unde inițial desemna un anu- mit tip de joc de noroc, iar ulterior, a început sa fie aplicat întrecerilor între cai de valori diferite (celor superiori impunându-li-se anumite grade de dezavantaje, pentru a se egaliza po- zițiile de start). Mai târziu, în secolul al XX-lea, sfera noțiunii a fost lărgită, prin includerea oricăror tipuri de întreceri în care inegalitățile sunt în mod artificial nivelate, prin impunerea unui deza- vantaj concurentilor superiori. După anii ‘50, termenul a pătruns în termino- logia legislativa si administrativa. Până atunci, pentru desemnarea unei per- soane cu deficienta se facea apel la noțiunea de "infirm", iar starea respec- tiva era considerata "infirmitate". Ulte- rior, s-au înregistrat numeroase de- mersuri de precizare a conținutului si sferei conceptului, însă, deși poate parea frapant, încă nu exista o definiție exacta, o accepțiune clara a acestuia. De aici rezulta o serie de implicatii în identificarea riguroasa a persoanelor cu handicap. în accepțiunea tradiționala, sfera no- țiunii de "persoana cu handicap" era sinonima celei de "infirm", în opoziție cu "normalul", identificabil cu ceea ce este comun, obișnuit, având frecventa cea mai mare în colectivitate. Totuși, exista mari diferente ale criteriilor folo- site de colectivități în identificarea "nor- malitatii", ca si o mare varietate de reacții sociale fata de ceea ce se percepe a fi diferit. Rezulta o dihotomie - normal-anormal - care nu poate de- veni operaționala, întrucât cele doua categorii nu pot fi precis delimitate. în plus, apare posibilitatea prejudiciului în cazul celor perceputi ca fiind "anor- mali". Cautarea unei definitii a handicapului care sa fie în același timp riguroasa si nonstigmatizanta a constituit obiectul preocupărilor unui număr mare de cer- cetători. Printre aceștia s-a remarcat P. Wood, care a formulat propuneri de reconceptualizare acceptate ulterior prin consens de Organizația Mondiala a Sanatatii, prin identificarea a trei concepte distincte: infirmitatea sau deficienta (ca pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice ori psi- hice), dizabilitatea (ca reducere, lipsa 357 Homelessness ori pierdere a aptitudinii de a desfasura o activitate în condițiile considerate normale pentru o flinta umana) si handicapul (ca dezavantaj caracteristic unei anumite persoane, ca urmare a unei deficiente sau dizabilitati care o împiedica sa satisfaca total ori parțial sarcinile considerate normale pentru ea). Aceste definitii au făcut posibila elaborarea Clasificării internaționale a deficientelor, dizabilitatilor si handi- capurilor (ICIDH-1), adoptata ca docu- ment de lucru de către Organizația Mondiala a Sanatatii în anul 1980, pe baza consensului specialiștilor. Ulterior s-a remarcat ca problema definițiilor nu era încă soluționată, fapt relevat de numeroase critici: cauzele dizabilitatii si handicapului sunt localizate la nivelul individului, fiind mult prea strâns legate de clasificările medicale; rolul mediului este în buna măsură ignorat; experiența personala si componentele situationale sunt neglijate etc. Datorita acestor tipuri de critici, în anul 1997, la nivelul OMS s-au declanșat dezbateri privind necesitatea revizuirii definițiilor si a clasificării bazate pe ele. Princi- palul argument invocat tine de nece- sitatea evitării conotatiilor negative ale unora dintre termenii utilizati anterior, în acest mod, principalele propuneri vizeaza: pastrarea descriptorului "defi- cienta" (impairmenf), înlocuirea terme- nului de "dizabilitate" cu cel de "activitate", considerat mai neutru si care desemnează natura si gradul funcționarii la nivelul persoanei (aso- cierile negative privind aceasta dimen- siune fiind descrise ca "limitări ale ac- tivitatii"); renunțarea la utilizarea ter- menului de "handicap" în favoarea celui de "participare", definit ca natura si gradul implicării persoanei în situa- țiile de viata în raport cu deficienta, condițiile de sanatate si factorii contex- tuali (asocierile negative privind aceas- ta dimensiune fiind descrise ca "restric- ții ale participării"). Pe aceasta baza s-a elaborat Clasificarea internaționala a deficientelor, activitatilor si participării (ICIDH-2). în legislația din România, definiția con- ceptului de persoana cu handicap face referire la: a) existenta unor deficiente fizice, senzoriale, psihice sau mentale; b) existenta unui dezavantaj datorat faptului ca deficientele respective îm- piedica sau limitează accesul normal si în condiții de egalitate la viata sociala, potrivit sexului, factorilor sociali, ma- teriali si culturali; c) necesitatea unor masuri de protecție speciala, adica a acelor masuri ce urmeaza a fi luate pentru exercitarea dreptului persoane- lor cu handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire si de in- tegrare sociala. încadrarea în catego- ria persoanelor cu handicap, ca si atri- buirea unui grad de handicap (ușor, mediu, accentuat, grav) se realizează de către comisiile de expertiza medi- cala constituite la nivelul flecarul județ si al fiecărui sector al municipiului București. JLivius Maneak Vezi si: dizabilitate Bibliografie selectiva: Manea (2000); Oliver (1990); Swain et al. (1993) Homelessness Vezi lipsa de locuința Homosexualitate Homosexualitatea reprezintă unul din- tre cele mai controversate fenomene 358 Homosexualitate social-politice ale secolului nostru. Jus- tificat sau nejustificat științific, acceptat sau respins la nivelul opiniei publice, tolerat sau sancționat la nivelul forurilor de decizie, considerat devianta sexu- ala sau alternativa la heterosexualitate, homosexualitatea traversează istoria umanitatii de la rejectie si condamnare la acceptanta si toleranta. Politicile sociale în acest domeniu, atât la noi, cât si în alte tari, lipsesc, ne- existând activitati specifice din partea actorilor sociali si politici, cu excepția anumitor masuri de eliminare a dis- criminării si a sancțiunilor legale. Etimologic, termenul homosexual este derivat de la grecescul "homo", care înseamnă aceeași persoana, deci stricto-sensu homosexualitatea în- seamnă preferința sexuala pentru un partener de același sex. Termenul les- biana se refera la femeile homose- xuale. Istoria cuvântului este legata de insula Lesbos (Grecia), pe care a locuit poeta lesbiana Sapho. în majoritatea cazurilor, homosexualii prefera terme- nul de "gay" (vesel), pentru ca nu are conotatii sexuale directe si nici ace- leași implicatii generate de termenul homosexual. O persoana bisexuala este atrasa sexual de persoane ce aparțin ambelor sexe. Găsim în literatura de specialitate diverse teorii explicative: biologice, psihanalitice, psihosociale. Daca teo- riile biologice considera ca sexualitatea umana este programata genetic, teo- riile psihanalitice susțin ca homosexua- litatea este cauzata de patternurile re- lationarilor din familia de origine, ac- centul cazând pe rolul complexelor Oedip si Electra în stabilirea orientării sexuale. Teoriile psihosociale realizea- ză o legătură între factorii psihologici si cei sociali în explicarea homosexua- lității. Aspecte sociologice: în anumite so- cietăți, populația se raportează la ho- mosexuali prin intermediul unor mituri conform carora homosexualii: sunt in- teresati numai de sex, abuzeaza sexual copiii, au reiatii instabile, au probleme hormonale etc. Organizația pentru Protecția Homosexualilor din New York raportează o creștere sem- nificativa a atacurilor si violentelor îm- potriva homosexualilor în perioada ani- lor '80. Tipurile de discriminări întâlnite sunt: hărțuire verbala, comportament amenințător, atacuri fizice, injurii, re- sentimente, discriminare din partea po- litiei. în 1981, M. S. Weinberg si C. J. Williams au realizat un studiu trans- cultural asupra homosexualilor din SUA, Olanda si Danemarca, presu- punând existenta unei reiatii între to- leranta sociala/ostilitate si problemele emoționale ale homosexualilor. S-a concluzionat ca gradul de toleranta fata de homosexuali în societățile in- vestigate are un efect direct asupra constituției lor psihosociale. Un grad înalt de presiune sociala poate con- tribui la dezvoltarea subculturii, cu aju- torul careia homosexualii pot sa re- zolve sau cel puțin sa compenseze o parte a problemelor lor. Subcultura ho- mosexualilor este rezultatul discrimi- nării legale si al ostilității sociale. în- depărtarea presiunii legale care se concretizează în interzicerea relațiilor homosexuale, împreuna cu un grad înalt de toleranta din partea populației, poate conduce la o integrare sociala a homosexualilor. Nu exista statistici referitoare la numărul total al acestora. Multe organizatii de homosexuali folo- sesc procentul de 10% din întreaga 359 Homosexualitate populație (Black Gay Group, Black Lesbian Group). Aspecte antropologice: persecuția is- torica a homosexualității îi conferă acesteia legitimitate antropologica. în literatura de specialitate se vorbește chiar de o biografie specifica homose- xualilor. Universul lor îsi are limbajul, semnele, metaforele, credințele si va- lorile specifice. Experiența cea mai cumplita după 1981 este contactarea sindromului de imunodeficienta umana (SIDA). Primele cazuri de SIDA au fost depistate la homosexuali, care conti- nua sa reprezinte grupul majoritar în statisticile din tarile occidentale. Multe orașe mari ale lumii, în special din SUA (New-York, Los Angeles, San Fran- cisco, Chicago), oferă o serie de faci- litati homosexualilor. Comunitatea ho- mosexualilor se concentrează adesea în jurul barurilor, cluburilor, băilor publi- ce si teatrelor. Toate religiile sunt ostile homosexualității, dar exista si grupări religioase care au început sa-si schim- be atitudinea fata de aceasta minori- tate sexuala. Politici sociale: în tarile foste socia- liste, familia era considerata celula de baza a societății si, ca urmare, orice comportament sexual ce se abatea de la normal era sancționat din punct de vedere legal. în 1934, este introdusa în URSS legea împotriva homosexuali- tății, considerata o "perversiune fas- cista". în tarile din Europa Centrala si de Est a existat o nerecunoastere si o negare totala a existentei homosexua- lilor. Situația rămâne valabila si astazi în unele tari: Coreea de Nord, China, Vietnam. Exista informatii despre con- stituirea unor grupări formale (asociatii, organizatii nonguvernamentale) în Rusia, Estonia, Cuba, Cehia, România, Slovacia, Germania, care lupta pentru promovarea drepturilor homosexua- lilor. în România, cea mai cunoscuta organizație care promovează drepturile homosexualilor este ACCEPT. în tarile Europei de Vest si SUA, argu- mentul ce sta la baza dezvoltării iden- tității homosexuale este democrația si economia de piața, care respecta dreptul si libertatea determinării sexu- ale. Unele tari au legalizat casatoria între homosexuali. în tarile dezvoltate, mișcările sociale generate de orga- nizatii ale homosexualilor sunt foarte active. în multe state, activitatea homo- sexuala publica este interzisa, codurile penale fiind diferite în aceasta privința. Exista state cu legislație referitoare la locuința si șomajul homosexualilor, dar exista si state care considera încă homosexualitatea o boala psihica (Coreea de Nord). Recunoașterea la nivel legislativ a ho- mosexualilor implica si acordarea pro- tecției sociale a acestei minorități sexu- ale. Recunoașterea căsătoriilor între homosexuali implica, de asemenea, si recunoașterea drepturilor ce revin unei familii legal constituite (adopția si cus- todia copiilor, beneficii sociale familiale si alte transferuri sociale, dreptul la o locuința, asigurări medicale în caz de boala). Partenerii homosexualilor nu pot fi incluși în programele de protecție sociala din cauza faptului ca nu se includ în definiția legala a familiei. în tarile care au legalizat homosexuali- tatea pot fi întâlnite cupluri de homo- sexuali care au adoptat copii. La nivel internațional, în ultimele doua decenii, s-au constituit numeroase si importante grupuri de presiune, de pro- movare a intereselor homosexualilor. Mediatizarea fenomenului si a proble- 360 Housing exclusion melor reale pe care le întâmpina ho- mosexualii au condus, din punct de vedere al percepției sociale, la o con- știentizare si chiar eliminare a prac- ticilor discriminatorii. în ultimul deceniu, cel mai popularizat caz la nivel inter- național s-a petrecut în SUA, în timpul administrației Bill Clinton, prin acorda- rea dreptului de a avea reiatii homo- sexuale în armata. Totuși, chiar si în SUA, homosexualii nu pot ocupa pos- turi în CIA, FBI si alte structuri care asigura siguranța statului. Situația ho- mosexualilor se înscrie pe agenda noi- lor mișcări sociale de promovare a drepturilor omului. Asistenta sociala cuprinde si servicii sociale pentru ho- mosexuali. Grupurile de suport pentru homosexuali se constituie pentru ieși- rea acestora din anonimat, pentru acordarea sfaturilor legale în diferite probleme: custodia copiilor, legislație, drepturi, obligatii. ^Doru BuzduceaL. Bibliografie selectiva: Zastrow, Kirst (1995); Nite (1981) Housing exclusion Vezi excludere de la locuire; noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării 361 Identitate colectivă Identitate colectiva Vezi noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării; structura de oportunități politice Ideologie Termenul de ideologie desemnează un set de valori si credințe împărtășite de indivizi, grupuri si societăți care influ- ențează conduita acestora (George, Wilding, 1994, p. 5). Am optat pentru aceasta definiție, deoarece, asa cum arata cei care o propun, este neutra în ceea ce privește apartenența la un anumit grup a valorilor care domina societatea si actorul social care profita de pe urma ideologiei. Andrew Vincent arata ca ideologiile in- tenționează sa legitimeze anumite acti- vitati si aranjamente si sa integreze indi- vizii, dându-le posibilitatea sa se adune în jurul anumitor scopuri (1995, p. 16). George si Wilding (1994) precizează ca exista o distincție clara între no- țiunea de ideologie, pe de o parte, si ideologiile politice, pe de alta parte. Conceptul de ideologie este concep- tul cel mai vag din științele sociale, precizează McLellan (1998), neexis- tând un consens asupra înțelesului sau. Exista patru utilizări ale con- ceptului de ideologie (George, Wilding, 1994; Vincent, 1995). Un prim sens atribuit termenului este cel de stiinta a ideilor, în timp ce a doua utilizare a termenului se refera la afilierea la o forma de liberalism republican secular. Un al treilea sens în care este utilizata noțiunea de ideologie are asociata o conotatie peiorativa, legata de steri- litate practica si intelectuala. Un ultim sens în care este folosit conceptul se refera la o doctrina politica în general. Termenul de ideologie a fost utilizat pentru prima data de Antoine de Tracy în 1797. Acesta desemnează prin ide- ologie o noua stiinta empirica a ideilor, care ar fi trebuit sa investigheze ori- ginea naturala a ideilor. De Tracy con- sidera ideologia ca fiind „teoria teorii- lor", deoarece ar fi trebuit sa preceadă orice stiinta care folosește ideile. Impli- carea puternica a lui De Tracy în politica liberala a dus însă la asocierea noțiunii de ideologie cu liberalismul secular republican, al doilea sens în care este utilizat termenul. în acest punct, noțiunea de ideologie începe sa se disocieze de cea de stiinta a ideilor, dând naștere celui de-al treilea sens în care este utilizat, cel de ideologie po- litica. Cel care a asociat sensul peio- rativ, de sterilitate practica si intelec- tuala, noțiunii de ideologie este Napoleon Buonaparte. Karl Marx preia de la Napoleon sensul peiorativ asociat noțiunii de ideologie, dar îi adauga o noua dimensiune. Acesta arata ca ideologia nu reprezintă doar ineficienta practica, ci constituie si iluzie, rupere de realitate. Ideologia re- prezintă un corp de idei care distrug realitatea în folosul clasei dominante. Astfel, ideologia încearcă sa acopere conflictele de clasa, sa dea coeziune societății, sa justifice inegalitatea. Ur- mând aceeași linie de gândire ca si Karl Marx, Friedrich Engels numește 362 Ideologie ideologia falsa conștiința, deoarece vizeaza lucruri care nu exista. Conform autorului, o ideologie are un caracter cu atât mai ideologic, cu cât este mai îndepărtata de baza economica mate- riala. De asemenea, acesta constru- iește o ierarhie a ideologiilor, în care include religia si filosofia, dar din care exclude politica si dreptul. înscriindu-se în curentul de gândire marxista, Lenin leaga noțiunea de ideologie de lupta de clasa, dându-i o conotatie pozitiva. Autorul considera socialismul ca fiind o ideologie, care trebuie sa fie utilizata în lupta de clasa drept arma de către clasa muncitoare. Tot în curentul marxist se înscriu si George Lukacs si Antonio Gramsci. Primul considera materialismul istoric o ideologie a proletariatului, utilizata de acesta în efortul sau de a se elibera de sub dominația burgheziei. în schimb, Gramsci arata ca în capitalism domina- ția nu este realizata doar prin coerciție, ci si prin hegemonia ideilor, masele fiind suprimate prin internalizarea idei- lor clasei dominante. O contribuție importanta la dezvoltarea conceptului de ideologie a avut si Karl Mannheim, care considera ideologiile ca fiind distorsiuni ale realitatii în folo- sul clasei dominante. Mannheim face distincția între ideologie, care acțio- nează pentru a apara o ordine stabila, si utopie, care este orientata spre viitor si tinde sa fie o provocare la adresa realitatii sociale existente, sugerând o schimbare la scala larga. O alta dis- tincție pe care o face autorul este cea între ideologie ca o concepție parti- culara, care se manifesta atunci când individul îsi analizeaza interesele per- sonale, si ideologia ca o concepție to- tala, care reprezintă o viziune completa asupra lumii, aparținând unei culturi colective sau unei epoci istorice. Totodată, Mannheim subliniază faptul ca toate ideologiile sunt limitate istoric, nici una nefiind permanent valida. O interpretare diferita este data noțiunii de ideologie în anii '50-'60 de o serie de autori care nu aparțin scolii marxis- te. Talcott Parsons definește ideologia ca fiind „un sistem de credințe deținute în comun de membrii colectivității [...], sistem de credințe care este orientat spre integrarea evaluativa a colecti- vității" (1951, p. 349). George si Wilding (1994) observa ca atât Marx, cât si Parsons vad ideologia ca fiind indispensabila societății, însă în timp ce pentru Marx ideologia folosește doar claselor dominante, pentru Par- sons aceasta este în beneficiul tuturor grupurilor din societate. Un alt curent de gândire care a abordat problema ideologiei în anii '50-'60 este cel etichetat cu numele de sfârșitul ideologiei. Conform acestei orientări, al cărei exponent de marca este Daniel Bell, deoarece problemele fundamen- tale ale revoluției industriale fuseseră rezolvate, lupta de clasa va continua în afara ideologiei. Susținători ai acestei orientări, precum Ralph Dahrendorf, Hannah Arendt, Karl Popper, opun ideo- logia politicii si arata ca ideologia denota o mentalitate totalitarista care blochează orice discuție politica diferita de propriul conținut. în opoziție cu societatea în- chisa dominata de ideologie, care este o perspectiva intoleranta si limitata, se afla societatea pluralista libera, tole- ranta, deschisa si raționala, în care are loc politica. Aceasta direcție a fost dez- voltata ulterior de către Fukuyama, care arata ca societatea viitorului va fi lipsita de conflicte ideologice, singura ideolo- gie care va domina societatea viitorului fiind cea liberala. 363 Ideologie în ceea ce privește ideologiile poli- tice, care reprezintă în fapt una dintre înțelesurile date termenului de ideolo- gie, George si Wilding (1994) precizea- ză patru trasaturi distincte: 1. ideologiile politice prezintă o viziune asupra lumii, asupra naturii umane, asupra naturii activitatii economice; 2. oferă o critica asupra sistemelor socio-economice existente; 3. oferă o viziune asupra viitorului, adica propun o societate ideala, care ar trebui clădită; 4. furnizează o serie de metode prin care se poate ajunge la societatea ideala propusa. în acest context, ideologiile bunăstării oferă răspun- suri la o serie de întrebări referi- toare la locul si rolul statului în so- cietatea ideala si la modul în care se poate ajunge la aceasta. Asa cum sugerează Parsons, ideologiile satisfac funcția de orientare a sistemului politic. Ideologia sau ideologiile domi- nante într-o societate sunt cele care modelează decisiv structura si modul de dezvoltare a statului, inclusiv direcțiile de evoluție viitoare. Opțiunile ideologice ale populației determina modul de furni- zare a bunăstării în societatea respec- tiva si ghidează întregul sistem de poli- tici sociale, caruia îi furnizează funda- mentarea principiala, justificând luarea deciziilor de politica sociala. Nu exista însă un consens nici asupra clasificărilor ideologiilor bunăstării. Asa cum arata Vincent (1995), ideologiile se întrepătrund si se suprapun, astfel ca nu exista o viziune pur socialista sau pur liberala asupra lumii. Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care este greu de stabilit un consens în ceea ce privește clasificarea ideologiilor si, implicit, a celor referitoare la bunăstare. George si Wilding (1994) identifica 10 tipuri de clasificări ale acestor ideologii. Clasificarea ideologiilor bunăstării (conform George si Wilding, 1994, p. 9) 1. Anticolectivism Cetățenie Integrationism Functionalism 2. Rezidualism | Industrialism Institutionalism 3. Anticolectivism Colectivism de Socialism fabianist Marxism rezistenta 4. Rezidualism | Institutionalism Socialism 5. Conservatorism Stat pozitiv Statul securității Statul bunăstării Radicalism sociale sociale 6. Liberalism de piața |Liberalism politici Social-democratie | Neomarxism 7. Teorie economica clasica | Colectivism neomercantil Marxism/socialism 8. Individualism | Reformism | Structuralism Marxism 9. Anti- Reformism Socialism Administrație Economie Feminism Antirasism colectivism social fabianist sociala politica a radicala bunăstării 10. Noua Calea de Socialism democratic Marxism Feminism Ecologism dreapta mijloc Surse: 1. Wedderbum (1965); 2. Titmuss (1974); 3. George, Wilding (1976); 4. Mishra (1977); 5. Furniss and Tilton (1979); 6. Room (1979); 7. Pinker (1979); 8. Taylor-Gooby, Dale (1981); 9. Williams (1989); 10. George, Wilding (1994). 364 Implementarea politicilor sociale Autorii termenilor din acest dicționar referitori la diferite ideologii au optat pentru o clasificare distincta de cele 10, pe care o considera a reflecta mai bine realitatea scenei politice europene actuale. Astfel, ideologiile care vor fi tratate distinct în acest dicționar sunt: liberalismul, social-democratia, socia- lismul, crestin-democratia, ecologismul si feminismul. Primele trei ideologii susțin principial tipologizarea cea mai răspândită propusa pentru statele capi- taliste ale bunăstării de către Grsta Esping-Andersen (1991), reflectând totodată si modul contemporan de structurare a câmpului politic euro- pean. Ecologismul si feminismul s-au afirmat, la rândul lor, în ultimele decenii ca niște curente de gândire consis- tente si coerente. JMalina VoicuL. Vezi si: statul bunăstării; critici la adresa statului bunăstării; liberalismul; social-democratia; crestin-democratia; socialismul; feminismul; ecologismul Bibliografie selectiva: George si Wilding (1994); McLellan (1998); Parsons (1951); Vincent (1995); Voicu si Voicu (1999) Implementarea politicilor sociale Conceptul de "implementare" a luat naș- tere în cadrul paradigmei raționaliste. Modelul clasic ale rationalitatii, atribuite unui homo oeconomicus, i.e. unui actor social - individual sau corporatist - cu interese bine definite si având un comportament egoist, de maximizare a propriilor interese, reprezintă "piatra de temelie" a științelor economice. Dintr-o perspectiva rationalista, deci- ziile indivizilor sau organizațiilor presu- pun o opțiune de maximizare a bene- ficiilor în raport cu costurile, din mul- titudinea variantelor posibile, potențiale soluții la problema în cauza. Presu- pozițiile implicite sunt următoarele: ca orice decizie este rezultatul unei pro- blematizări si ca orice acțiune între- prinsa de către un actor social este rezultatul unei decizii (raționale). Acți- unile actorilor sociali nu numai ca sunt rezultatul unei decizii, dar reprezintă aplicarea ad literam în practica a de- ciziei luate, fara modificarea, în nici un fel, a rezultatului obtinut în urma proce- sului decizional. Acest lucru înseamnă ca, în cazul în care acțiunea este delegata altui actor social, rolul aces- tuia nu este decât de transpunere fi- dela în realitate a unei soluții princi- piale, deci de execuție. Rolul acestuia este deci de a implementa o decizie. Conceptul de implementare este aso- ciat structurilor organizationale de tip ierarhic, birocratice. Birocrația, prin natura sa, are un potențial executoriu foarte crescut, în condițiile unui control ierarhic strict. "Implementarea" si "discretionaritatea" în domeniul politicilor sociale sunt doua concepte contradictorii. Daca organiza- ția care furnizează politica sociala dis- pune de putere discreționara, ceea ce presupune delegarea responsabilității si slăbirea sau chiar cedarea, într-un anumit grad, a controlului, atunci orice studiu asupra "implementării" respec- tivei politici va conduce la concluzii legate de lipsa de eficacitate sau efi- cienta sau chiar la eșec. Cea mai mica reinterpretare a unei reguli la nivelul organizației "implementatoare" duce la distorsionarea rezultatelor scontate la nivel principial. 365 Implementarea politicilor sociale Pe scurt, utilizarea conceptului de im- plementare are sens si este relevanta strict în cadrul unei paradigme rațio- naliste de analiza a comportamentului organizational (care presupune, printre altele, organizația ca actor unitar, deci ce actioneaza ca o persoana individu- ala, cu interese si preferințe bine struc- turate). Conștientizarea acestui fapt este esențiala în realizarea unei ana- lize de evaluare a politicilor sociale. Aceasta definire a conceptului este foarte restrictiva si reflecta mai degraba conotatia inițiala a conceptului. în literatura de specialitate, conceptul a fost relativizat si redefinit, făcând astfel posibila analiza proceselor de imple- mentare fara a pretinde existenta unui mediu decizional si administrativ "ra- țional". Studiile de implementare au luat naș- tere în SUA, la începutul anilor 70, ca urmare a lansării programului "Marea Societate" si declarației de "Război Sărăciei" sub administrația președin- telui Johnson, în anii ‘60. Aceasta pe- rioada, caracterizata de un optimism reformist în ceea ce privește capaci- tatea statului de rezolvare a probleme- lor sociale majore (Rothstein, 1998), a fost însoțita de proliferarea atât a pro- gramelor sociale selective, cât si a studiilor evaluative asupra acestora. Anii ‘80 însă aduc - în mare parte drept concluzii ale zecilor de studii de implementare a politicilor sociale - un pesimism în ceea ce privește posi- bilitatea realizării unor programe so- ciale eficace în condiții democratice. Acest pesimism în legătură cu posi- bilitatea raționalismului politic a pene- trat si societatea suedeza la începutul anilor ‘80. "Un exemplu în acest sens poate fi văzut în Studiul democrației si puterii în Suedia - în mod uzual cunoscut sub numele de Studiul puterii -, un mega- proiect social-stiintific initiat de gu- vernul social-democrat în 1985. Rapor- tul final al Comisiei, aparut în 1990, este în mare marcat de o tonalitate pesimista în ceea ce privește pers- pectivele dirijării dezvoltării sociale prin mijloace democratice" (Rothstein, 1998, p. 60). în SUA, schimbarea stării de spirit este marcata de lucrarea lui Ch. A. Murray (1984), Loosing Ground: American Social Policy 1950-1980, care "a servit ca justificare pentru reducerea si/sau abolirea multora dintre programele so- ciale selective sub administrația Rea- gan" (Rothstein, 1998, p. 60). în aceeași perioada, teoriile organiza- tionale devin critice la adresa posibi- lității rationalitatii organizationale, dez- voltând modele decizionale la nivel organizational, în condițiile unei ratio- nalitati limitate. Anii ‘80 aduc cu sine chiar o schimbare de paradigma în cadrul teoriilor organizationale: raționa- litatea ca mit sau norma sociala (vezi Cohen et al., 1986; DIMaggio si Powell, 1991; Jepperson, 1991; March si Olsen, 1984, 1988, 1989; Meyer si Jepperson, 1991, dar si Elster 1987, 1991; Brunsson, 1989). Rothstein (1998) considera ca cercetă- rile legate de implementarea politicilor sociale reprezintă o adevarata patologie a științelor sociale, datorita câtorva probleme comune acestora: faptul ca adesea obiectul analizelor de implemen- tare îl constituie programele sociale eșuate sau predispuse către eșec, iar daca acestea sunt orientate către evaluarea unor programe "neesuate", 366 Implementarea politicilor sociale aceste programe depind în mare măsură de cooperarea între diferitele niveluri politice si presupun o dis- cretionaritate crescută a actorilor so- ciali la toate nivelurile. Acestea din urma sunt sortite din start unor evaluări "raționaliste" negative, asa cum s-a aratat mai devreme. Perspectiva ratio- nalista a conferit conceptului de imple- mentare sens, dar un sens mecanicist, rigid si asociat unei realitati statice. Studiile de implementare prezintă doua tipuri de rezultate (Rothstein, 1998, p. 66): un tip de rezultate vizeaza acti- vitatea concreta a diferitelor organizatii publice implicate în procese de imple- mentare si se concretizează în elabo- rarea de modele de consultanta orga- nizationala, iar al doilea tip de rezultate vizeaza sistematizarea informației asu- pra proceselor de implementare în generalizări empirice. Studiile de implementare prezintă doua variante metodologice: studiile ce au la baza modelul politic "de sus în jos" si cele care adopta un model "de jos în sus". Modelul "de sus în jos" este, în fapt, reprezentativ pentru modelul clasic al rationalitatii. El presupune o distincție, dar si consecventialitate între elabo- rarea politicilor (policy making') si im- plementarea acestora. Aceasta abor- dare pune în mod deosebit accentul pe obiectivele predefinite în cadrul elabo- rării politicilor sociale. Din acesta pers- pectiva, implementarea este definita ca acțiune în vederea realizării unor obiec- tive prestabilite - sau fixate - în cadrul proceselor decizionale de elaborare a politicilor. "Un verb ca «implementare» trebuie sa aiba un obiect ca «politica»" (Pressman, Wildavsky, 1973, p. XII). O lucrare de referința pentru aceste tipuri de studii este cea a lui Jeffrey L. Pressman si Aaron Wildavsky, Imple- mentation. How Great Expectations in Washington Are Dashed in Oakland, publicata în 1973 (pentru o trecere în revista a celor mai importante teorii, vezi Hill, 1997, cap. 6; Lane, 1993, cap. 4). Pressman si Wildavsky introduc con- ceptul de deficit de implementare, care sugerează problemele de cooperare între diferitele agentii si actori sociali implicati în materializarea politicilor sociale (Hill, 1997, p. 130). Studiile ce pleaca de la presupoziția ca politica sociala se face la vârf, iar im- plementarea ei urmeaza în mod na- tural cursul "de sus în jos" au ca rezul- tat, în linii mari, formularea unei serii impresionante de "retete" de urmat atât în ceea ce privește structurarea teore- tica a politicilor sociale, dar si în ceea ce privește lanțul actorilor sociali im- plicati în implementarea acestora. "Re- țetele" sau "listele de recomandări" di- feră în funcție de factorii considerati a fi relevanti pentru procesul de imple- mentare, ca de exemplu, tipul de politici de implementat (asa a luat naștere si o serie întreaga de tipologii ale politicilor sociale), lanțul actorilor implicati în procesul de implementare. Teoriile care pornesc de la înțelege- rea procesului politic ca urmând calea "de jos în sus" produc analize asupra "celor mai de jos" organizatii implicate în implementarea politicilor sociale, evaluând capacitatile acestora ("ce pot face?") sau interesele aces- tora ("ce vor sa faca?"), ignorând însă în mare măsură problema normativa legata de "ce ar trebui sa faca" (Rothstein, 1998, p. 66). Obiectivele politicilor sociale devin irelevante în 367 Implementarea politicilor sociale măsură în care acestea nu "reies" din procesul de implementare. R. Elmore (1978, 1980) introduce con- ceptul de "cartare retrospectiva" (back- ward mapping), ce se refera la analiza deciziilor organizationale si individuale, ca răspuns la problemele ce stau la baza politicilor sociale, completata ulte- rior cu cadrul legislativ si formal din care organizațiile si indivizii îsi pot deriva mijloacele cele mai adecvate prin care sa îsi susțină si promoveze deciziile adoptate si prin intermediul carora sa-si structureze obiectivele cele mai fezabile. Alti autori pornesc de la analiza em- pirica, cu scopul de a determina natura si forma rețelelor în cadrul carora ac- torii "locali" îsi conduc activitatile. M. Hill (1997) oferă o imagine sintetica a diferentelor între cele doua tipuri de abordări: Diferența între cele doua abordări metodologice în studiile de implementare a politicilor publice Perspectiva Perspectiva "de sus în jos" "de jos în sus" Cadrul formal-legislativ al rigid flexibil politicilor este considerat Politicile publice sunt văzute input al procesului de output al procesului de ca fiind implementare implementare Prescrierea procesul legislativ adaptabilitatea la nevoile responsabilităților depinde de clientului Sursa: Hill, 1997, p. 140. Ca urmare a criticilor aduse primului model, i.e. "de sus în jos", au luat naș- tere unele poziții intermediare, care propun înțelegerea procesului de im- plementare ca un proces continuu, evolutiv (Majone, Wildavsky, 1978) sau de învatare (Browne, Wildavsky, 1984), ca si formare de rețele sau structuri (Hjern, Porter, 1981) sau ca apariție de coaliții (Sabatier, 1986) etc. Unele politici pot fi analizate mai adec- vat cu ajutorul primului model, altele sunt mai apropiate ca forma si proce- sualitate de al doilea model. Orice politica trebuie analizata în termenii care prezintă formula cea mai adec- vata. Disputa între validitatea celor doua modele nu numai ca nu are sens, dar ea este mai degraba întreținuta de opțiuni valorice decât de considerente de natura științifica, considera Hill. "Nu exista nici un dubiu în faptul ca o parte a pasiunii ce caracterizează dezba- terea între perspectiva «de sus în jos» si «de sus în jos», în mod special în Marea Britanie, este asociata argu- mentelor în raport cu rolul pe care ar trebui sa îl joace guvernul central, res- pectiv guvernele locale, în determi- narea politicilor" (Hill, 1997, p. 149). Pentru a depăși aceasta falsa si nepro- ductiva dihotomie, Lane (1993) pro- pune o noua definire a conceptului de "implementare": ca stare, ca realizarea a ceva, pe de-o parte, si ca proces, ca si concretizare sau transpunere în fapt 368 Implementarea politicilor sociale a ceva, pe de alta parte. Pentru Lane (1993, p. 91), implementarea este o funcție de trei variabile: intențiile, pro- dusele directe ale politicii sau pro- gramului (output) si rezultatele mai largi (outcomes). Diferența între "output" si "outcome" este în mare parte diferența între "produsele" direc- te, concrete, ale unei politici (e.g., acordarea unui buget x unui număr de y beneficiari din z categorii de venit) si rezultatele sale, în termenii impactului acesteia asupra distribuției inițiale a bunăstării, dar si asupra condițiilor ce determina distribuția primara sau inițiala a bunăstării (vezi si organizatii ale administrației publice). A compara intențiile inițiale cu rezul- tatul sau impactul distributiv al politicii înseamnă a evalua dimensiunea "statica" a conceptului si se refera la atribuirea responsabilităților în cadrul sistemului politic. "Atribuirea de responsabilități în cadrul sistemului politic si responsabilitatea ad- ministrativa si profesionala sunt imposi- bile în absenta noțiunii de implementare a politicilor publice. Daca nu este posibil sa evaluezi gradul în care obiectivele si rezultatele distributive efective coincid, atunci atribuirea responsabilității în cadrul deciziilor publice este lipsita de sens" (Lane, 1993, p. 102). Al doilea aspect ia în calcul latura dinamica a conceptului, referindu-se la procesul de concretizare sau trans- punere în practica a politicii. Acesta vizeaza relația între intenții si rezultatul direct, concret, al politicii respective. Dimensiunea procesuala se refera, considera Lane, la încredere. Daca prima dimensiune, cea statica, vizeaza capacitatea de atribuire a responsabili- tății, atunci cea de-a doua vizeaza gra- dul de încredere acordat actorilor impli- cati în procesul de "înfăptuire" a politi- cilor. în cadrul unui sistem democratic, delegarea încrederii este esențiala. "Modul în care implementarea se reali- zează este treaba implementatorilor, pentru care sunt considerati responsa- bili, dar unde autonomia este vitala. Fara spațiu pentru acțiune indepen- denta, implementatorii nu pot face uz de capacitatea lor de judecata si evaluare asupra mijloacelor adecvate scopurilor si de a se adapta în funcție de exigentele mediului lor, asigurând astfel flexibilitate" (Lane, 1993, p. 103). în concluzie, responsabilitatea si ca- pacitatea de atribuire a responsabi- lității si încrederea nu sunt concepte exclusive, chiar daca cele doua tipuri de abordări metodologice prezentate mai sus conduc la aceasta concluzie, în timp ce modelul "de sus în jos" pune accentul pe aspectul responsabilizarii si atribuirii de responsabilități în cadrul procesului de implementare (sugerând astfel importanta structurilor de auto- ritate si control), modelul "de jos în sus" accentuează prea tare aspectele legate de încredere, cu scopul de a prezerva flexibilitatea, adaptabilitatea si capacitatea de învatare a organi- zațiilor implementatoare. Lane (1993) propune în final o noua definiție, menita sa realizeze o sinteza între cele doua tipuri de abordări meto- dologice: implementarea ca responsa- bilitate si încredere. JLuana M. Popk Vezi si: putere discreționara; organizatii ale administrației publice; noul management public Bibliografie selectiva: Browne si Wildavsky (1984); Elmore (1978, 1980); Hill (1997); Hjern si Porter 369 Impozitarea (1981); Lane (1993); Majone si Wildavsky (1978); Murray (1984); Pressman si Wildavsky (1973); Rothstein (1998); Sabatier (1986) Impozitarea Impozitul este cunoscut ca o prelevare făcută în numele statului, din resursele membrilor sal, pentru a contribui la cheltuielile guvernamentale (La grande encyclopedie, p. 603). Paul Cauves susținea ca impozitul în- seamnă preluarea ce o cere puterea suverana individuala, în virtutea princi- piului de solidaritate naționala, pentru a participa la acoperirea cheltuielilor de interes general si la sarcinile datoriilor statului (apud Condor, 1996). O alta definiție este cea a economis- tului Rugiero, care vine sa întareasca cele de mai sus, afirmând ca statul are chiar dreptul de proprietate asupra unei cote din bunurile cetățenilor, până la cuantumul impozitului datorat, ceea ce arata caracterul de obligativitate pentru plata impozitului în interesul superior al colectivității. Impozitele poarta nume particulare, fie în funcție de activitatile carora se apli- ca, fie în funcție de cheltuiala careia îi sunt consacrate în mod special. O clasificare fondata pe aceste denu- miri subliniază ca impozitul este direct pentru ca este prelevat imediat, pe pro- prietate sau pe munca, iar cel indirect, pentru ca este luat prin obligativitatea, impusa în aceeași măsură proprietari- lor sau muncitorilor, de a-si cumpără libertatea de a folosi anumite obiecte sau de a-si exercita anumite privilegii, în prezent, impozitul este definit ca plata baneasca obligatorie, generala si definitiva, efectuata de persoane fizice si juridice în favoarea bugetului statu- lui, în cuantumul si la termene precis stabilite de lege, fara obligația din par- tea statului de a presta plătitorului di- rect si imediat un echivalent (Bistricea- nu, apud Condor, 1996). Prin aceasta definiție se face si demarcația dintre taxa si impozit, demarcație extrem de importanta, deoarece: taxele sunt plă- țile făcute de persoane fizice sau juri- dice, de regula, pentru servicii prestate sau activitati efectuate în favoarea acestora de către instituții publice. Impozitele si taxele aplicate în decursul timpului în diferite tari sunt eterogene, atât din punct de vedere al particu- larităților de fond, cât si din punct de vedere al formei. Evoluția fiscala din fiecare tara a condus la modificări atât în ceea ce privește categoriile de im- pozite si taxe percepute, cât si modi- ficări ale cuantumului si destinației lor, ale modului de așezare si percepere. De exemplu, în România anilor 1940- 1944, cotele la impozitul pe salariu erau de maximum 8%, iar după 1991 au atins 40%, peste un anumit venit lunar cota ridicându-se la 60%. Impozitul direct se stabilește si se percepe nemijlocit (direct) de la persoanele fizice sau juridice pentru veniturile sau bunurile prevăzute de lege (ex., pe profit, pe salarii, pe venitul agricol, pe dividende, pe avere). în general, acest tip de impozit este progresiv, ținând cont de capacitatea de contribuție a contribuabilului, ceea ce înseamnă ca rata de impunere creste în funcție de venitul impozabil. Impozitele directe asigura 2/3 din veniturile fiscale în tarile dezvoltate si 2/5 în tarile în curs de dezvoltare. Impozitul pe salariu se calculează prin aplicarea unor cote progresive 370 Impozitarea asupra veniturilor lunare din salarii, grupate pe transe de venit. în România, impozitul pe salarii a fost cel mai important impozit perceput de la persoanele fizice. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1991, înlocuind impozitul pe fondul total de salarii. Erau consi- derate venituri sub forma salariului im- pozabil următoarele: salariile de orice fel, sporurile de orice fel, indemnizațiile de orice fel, recompensele si premiile, sumele plătite din fondul asigurărilor societății în caz de incapacitate tempo- rara de munca si maternitate, sumele plătite pentru concediul de odihna, orice alte câștiguri în bani sau în na- tura de la persoane juridice sau fizice, inclusiv cele conform contractului co- lectiv de munca, cu excepțiile prevă- zute de lege, indexarea si compen- sarea pentru creșterea preturilor. Deoarece perioada de tranziție a fost marcata de inflație, deci de o creștere nominala a veniturilor din salarii, a fost necesara recalcularea periodica a transelor de venit (impozitul pe salariu s-a aplicat până la 31.12.1999, urmând sa fie înlocuit, începând cu 01.01.2000, de impozitul pe venitul global; aplica- rea acestei forme de impozitare a fost însă amânata datorita problemelor de administrare a sistemului). Impozitul pe venitul global reprezintă o forma a impozitului pe venitul per- soanelor fizice, care presupune impu- nerea fiscala globala pe veniturile cu- mulate, realizate de acestea. Impu- nerea globala a veniturilor realizate de persoanele fizice este utilizata frecvent în tari ca SUA, Marea Britanie, Ger- mania, Franța, Italia, Belgia. în România, impozitul pe venitul total a fost introdus prin Ordonanța de Guvern nr. 73/1999. Potrivit acestei ordonanțe, impozitul pe venitul total este "suma datorata de o persoana fizica pentru veniturile realizate într-un an fiscal, determinata prin aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual global impozabil stabilit în condițiile legii". Venitul anual global impozabil este su- ma veniturilor nete realizate din activi- tati independente, din salarii, din ce- darea folosinței bunurilor, precum si a veniturilor de aceeași natura realizate în străinătate, obținute de persoanele fizice române, din care se scad pierde- rile fiscale reportate si deducerile per- sonale. Impozitul indirect (asupra consumu- lui) este acel tip de impozit care este inclus în preturile bunurilor si serviciilor (de consum personal). Se carac- terizează prin faptul ca, deși este su- portat de cumpărători, este virat la buget de cei care au vândut bunurile sau serviciile respective. Despre acest impozit se poate spune ca, inevitabil, conține si un element de inechitate sociala, deoarece "ignora" capacitatea de contribuție a cumpărătorului. El afecteaza mai ales persoanele cu venituri mici, scutite de o impozitare directa. în tarile membre ale Uniunii Europene, impozitul asupra consumului se stabilește de către organismele comunitare (e.g., Consiliul Uniunii). Taxa pe valoarea adaugata (TVA) este un impozit pe consum, aplicat în fiecare punct al transferului de bunuri si servicii, de la primul producător până la consumatorul final. TVA este instituita pentru prima data în Franța, în 1955, suferind în timp modi- ficări. Acest nou impozit a fost adoptat în 1970 de tarile membre ale Pieței Co- mune, în 1977 s-a realizat armoniza- 371 Impozitarea rea definitiva a TVA în toate tarile Uniunii Europene. TVA este perceputa si în Japonia, în multe state din lumea a treia, în Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Estonia, Lituania, dar nu în Australia sau SUA, care prac- tica un tip special de impozitare, asa- numita taxa pe vânzări. Se poate vorbi totuși de o tendința de universalizare a TVA în practica financiara.începând cu 1 iulie 1993, TVA a fost introdusa si în practica fiscala din România. Acciza reprezintă un impozit indirect inclus în prețul de vânzare al unor măr- furi (cum ar fi cafeaua, băuturile alco- olice, țigările, autoturismele, confecții din blanuri naturale, diferite articole de lux). Este o taxa speciala aplicata con- sumului, suportata de consumatorii bunurilor specificate de lege, indiferent daca sunt produse în tara sau sunt importate. Deoarece accizele se aplica asupra unor categorii de bunuri a căror cerere este inelastica si creșterea pre- turilor la aceste bunuri nu determina o reducere semnificativa a consumului, veniturile bugetare provenite din accize sunt relativ stabile. Ca si în cazul TVA, plătitorii la buget sunt agentii econo- mici, deși valoarea este suportata de cumpărători. Cotizațiile sociale sunt prelevări obli- gatorii efectuate asupra salariilor sau asupra venitului, pentru nesalariati. Spre deosebire de alte impozite, cotizația sociala are o destinație pre- cisa. De exemplu, un anumit procent prelevat pe salariu este folosit pentru finanțarea ajutorului de șomaj, un altul va permite acoperirea cheltuielilor aso- ciate accidentelor de munca. Impozitul negativ constituie cadrul conceptual al distribuirii secundare a veniturilor prin transferuri. Impozitul negativ este o opțiune fiscala orientata împotriva sărăciei în tarile bogate. Prin- cipiul consta în asigurarea unui venit minim tuturor cetățenilor. Impozitul ne- gativ presupune un prag de venit ga- rantat, pentru care impozitul este zero, începând de la acest prag, apare im- pozitul pozitiv. în acest fel, una din funcțiile impozitului pozitiv este si aceea de a finanța impozitul negativ. Potrivit acestui sistem, bogatii plătesc impozite care sunt distribuite sub for- ma de alocatii săracilor, asigurându-li- se acestora venitul minim garantat. Daca în cazul impozitului pozitiv se respecta principiul "la venit egal, impozit egal", în cazul impozitului negativ se aplica principiul "la sărăcie egala, ajutor egal". Impozitul negativ este deci o alocație în veniturile gos- podăriilor sau o subvenționare directa. Mai multe tari au adoptat, sub diverse forme, sistemul impozitului negativ, ca de exemplu, RFG în anul 1962, Marea Britanie în 1966, Belgia în 1974, Luxemburg în 1986. Cele mai frecvente categorii de impo- zite si taxe utilizate în sistemele fiscale naționale din Europa sunt următoarele: 1. Impozite pe venit: - impozitul pe venitul/profitul agenției economice; - impozitul pe veniturile persoa- nelor fizice (de ex., impozitul pe salarii). 2. Contribuții pentru asigurări soci- ale, denumite în general contribuții pentru securitatea sociala. 3. Impozite pe avere: - impozitele pe bunuri imobile/te- renuri; - impozite pe capital/valoare; 372 Indemnizații de șomaj - impozite pe succesiuni si donatii; - impozite pe transferul capitalului. 4. Impozite si taxe pe bunuri/marfuri, cum sunt: - impozite pe circulația bunurilor sau pe vânzări, în special TVA (taxa pe valoarea adaugata); - impozite/taxe de consumație; - impozite asupra producției; - impozite pentru protecția mediu- lui înconjurător. 5. Taxe vamale. 6. Taxe de timbru. Mai exista si alte clasificări, ca de exemplu, clasificarea economica, ce pune în evidenta legătură dintre venit, capacitatea contributiva la nivel indivi- dual si global si prelevările fiscale, precum si influenta acestora din urma asupra calitatii vieții si potențialului economic: - impozite pe venit - venitul realizat; - impozite pe consum - venitul consu- mat; - impozite pe capital - venitul econo- misit sau investit. Impozitele pot fi grupate si în funcție de periodicitatea cu care sunt percepute: - impozite permanente cu caracter periodic; - impozite neperiodice; - impozite excepționale. Alte clasificări operează distincția între: - impozite proporționale (între baza impozabila si cuantumul prelevării fiscale se pastreaza aceeași pro- porție; majoritatea impozitelor pe venitul utilizat/consumat iau cote proporționale) si impozite progresi- ve (cotele cresc pe măsură creșterii bazei impozabile în diverse ritmuri); - impozite specifice si impozite ad- valorem (majoritatea impozitelor ac- tuale se stabilesc asupra unor baze impozabile valorice: impozitele pe venituri, impozitele pe consum, pe capital). Impozitele reprezintă: - principala sursa de venituri a statului; - principala modalitate de realizare a alocării optime a resurselor între cele doua mari sectoare: privat si public; - instrumente de orientare a econo- miei, prin obiectivele stabilite de către puterea publica; - instrumente de înfăptuire a echității sau justiției sociale în plan fiscal; - instrumente de influențare a infla- ției, prin influențarea comporta- mentelor contribuabililor privind consumul de resurse, de bunuri si servicii. Sistemul fiscal este format din tota- litatea impozitelor si taxelor provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice, care alimentează bugetele pu- blice. ^Mihaela Teodorescuk. Vezi si: buget; politica bugetara Bibliografie selectiva: Condor (1996) Indemnizații de șomaj l.s. (engl., unemployment benefits, fr., prestations de chomage) reprezintă to- talitatea formelor de suport financiar acordate șomerilor. în majoritatea tari- lor, acordarea l.s este condiționată de înscrierea la oficiile specializate în evi- denta șomerilor si de statutul de șomer oficial recunoscut. La baza constituirii sistemului de i.s. stau atât principii asigurătorii, cât si de asistenta. Mo- delul liberal atribuie un rol major testării 373 Indemnizații de °omaj mijloacelor pentru garantarea unor venituri în situația pierderii celor din munca, în timp ce tarile care nu au optat pentru acest tip de strategie limi- tează mult aria de aplicare a acestui principiu. Marea Britanie are un sistem de protecție a șomerilor bazat predo- minant pe principiile asistentei, toti cei care au cotizat primind automat, în caz de șomaj, un ajutor finanțat din coti- zațiile salariale. Daca situația lor nu se schimba pe durata unui an, primesc alocație de stat, ca orice persoana care nu realizează un venit minim. In- dividul este direct responsabil de sta- tutul sau pe plata forței de munca. Spre deosebire, modelul Europei continentale protejează locul de munca, obliga patronii marilor întreprinderi sa anunțe din timp necesitatea restrângerii activi- tatii si sa plateasca salariatilor despă- gubiri. De asemenea, sunt dezvoltate diverse forme de i.s si alocatii familiale, dublate de o preocupare susținuta, prin servicii de stat si private, pentru con- siliere si orientare profesionala, astfel încât sa sprijine individul în a deveni cât mai repede persoana ocupata. în România, sistemul de protecție sociala a șomerilor este, de asemenea, dual. Caracter asiguratoriu are ajutorul de șomaj direct legat de veniturile din munca pe timpul vieții active. El este completat cu un sistem de sprijin de tipul asistentei sociale, pentru cei care depasesc perioada în care au drept la ajutor, dar nu-si schimba statutul de persoana fara loc de munca si daca veniturile familiei șomerului nu depa- sesc un nivel prestabilit. în România i.s. sunt ajutorul de șomaj, alocația de integrare profesionala si alocația de sprijin. Ajutorul de șomaj este acordat de stat persoanelor care se afla în situația de a fi șomer. Dreptul la ajutor de șomaj este asiguratoriu, în sensul ca este condiționat de participarea individului la crearea fondului pentru acoperirea acestui risc. A fost reglementat pentru prima data prin Legea nr. 1/1990, care prevedea pentru persoanele ramase fara loc de munca din motive ne- imputabile lor dreptul de a primi o indemnizație financiara timp de 6 luni, în raport cu vechimea în munca si salariul avut, astfel: 50% din salariul mediu net al ultimelor 3 luni, pentru cei cu vechime în munca până la 5 ani, dar nu mai puțin de 75% din salariul minim net pe tara: 55% din salariul mediu net al ultimelor 3 luni, pentru cei cu vechime în munca de 5 până la 15 ani, dar nu mai puțin de 80% din salariul minim net pe tara: 60% din salariul mediu net al ultimelor 3 luni, pentru cei cu vechime în munca de peste 15 ani, dar nu mai puțin de 80% din salariul minim net pe tara. Pentru cei încadrati pe baza de contract cu vechime determinata, ajutorul de șomaj reprezintă 50% din venitul mediu lunar al ultimelor 12 luni. Au fost asimilate aici si persoanele fizice autorizate sa pres- teze o activitate individuala si membrii asociațiilor familiale, daca au contribuit la constituirea fondului de șomaj o perioada de 12 luni în ultimii 2 ani, în situația în care si-au încheiat activitatea, ca si absolventii școlilor speciale de handicapati care nu au loc de munca. Au fost excluși de la plata ajutorului de șomaj cei al căror contract încetează din motive imputabile lor si cei ale căror familii au în proprietate teren peste o limita prestabilita. Ulterior, dreptul de a primi autor de șomaj s-a extins la 9 luni. Deși conceput pe baze asigurătorii, ajutorul de șomaj nu poate depăși cuantumul a 2 salarii minime nete pe tara. Aceasta limitare, care încalca de 374 Indemnizații de șomaj altfel caracterul asiguratoriu al ajutorului de șomaj, este menita sa descurajeze atitudinea pasiva fata de munca. Dreptul de a primi ajutor de șomaj este condiționat de înscrierea la Oficiul For- țelor de Munca, de participarea la cur- surile de calificare/recalificare, de ac- ceptarea eventualelor locuri de munca ce îi sunt oferite șomerului. Ajutorul de integrare profesionala este acordat tinerilor absolventi ai di- feritelor forme de învățământ, care nu găsesc loc de munca si care se înscriu la Oficiul Forțelor de Munca. Aceasta forma de suport vine sa suplinească ajutorul de șomaj, la care aceștia nu au dreptul, dat fiind ca nu sunt asigurati împotriva riscului de șomaj. Cuantumul acestuia este de 60% din salariul minim net pe tara pentru cei care pro- vin din rândul absolventilor învățămân- tului preuniversitar, respectiv 70% pen- tru absolventii de învățământ superior, care, într-o perioada de 60 de zile de la absolvire, nu au reușit sa gaseasca un loc de munca. Sunt asimilati celor eli- gibil pentru acest tip de ajutor si tinerii care au încheiat stagiul militar, care înainte de efectuarea acestuia nu au avut loc de munca si care, în termen de 30 de zile de la aceasta data, nu s- au putut angaja. Condițiile de noneli- gibi-litate sunt aceleași ca si în cazul ajutorului de șomaj. Acordarea lui este reglementata de aceleași legi care reglementează si ajutorul de șomaj. Alocația de sprijin este acordata șo- merilor care, la expirarea termenului de acordare a ajutorului de șomaj, nu gă- sesc loc de munca si sunt lipsiti de mijloace de întreținere. Aceasta repre- zintă 60% (inițial 40%) din salariul de baza minim brut pe economie, impo- zat, timp de 18 luni de la încheierea perioadei de acordare a ajutorului de șomaj. Lipsa mijloacelor de întreținere este definita de situația în care membrii familiei șomerului nu realizează împre- una cel puțin 60% (inițial 40%) din sa- lariul minim brut pe tara, impozat. Este, prin urmare, o forma de asistenta, fiind independenta de perioada si cuantu- mul cotizației șomerului. Ea a fost re- glementata prima data în 1992, când numărul șomerilor a fost de aproape patru ori mai mare decât în anul prece- dent. Condițiile de noneligibilitate sunt aceleași ca si în cazul ajutorului de șomaj. Durata Nivelul indemnizației Bulgaria 6-12 60% din salariul mediu brut pe 6 luni. 75% în cazul recalificării. R. Ceha <6 60% din salariul anterior, după 3 luni 50%. 70% în cazul recalificării. Ungaria 3-12 75% din câștigurile medii brute ale ultimului an în prima treime a perioadei. Ulterior 60%. Polonia 12 (18) 36% din salariul mediu pe economie al ultimului trimestru. Creste cu 15% în cazul recalificării. România 9+18 50, 55, 60% din salariul net al ultimelor 3 luni, funcție de durata angajarii. Germania 12 + nelimitat 23% din câștigurile salariale. Sursa: European Community, Employment observatory. Central and Eastern Europe, nr. 7/1995, ILO, Geneve. 375 Indicatori ai stării de sănătate Restructurările masive din a doua ju- mătate a anilor '90 au fost, de aseme- nea, însoțite de stimulente financiare suplimentare. Pentru salariatii din ra- murile economiei naționale pentru care a fost decisa restrângerea dras- tica a activitatii a fost prevăzută acor- darea unor plati compensatorii: echi- valentul a 10, 12, 20 de salarii, în funcție de vechimea în munca, în afara drepturilor de șomaj cuvenite, pentru a-i stimula sa accepte dispo- nibilizarea. în afara cheltuielilor privind i.s. acorda- te direct șomerilor, a fost reglementat un ajutor pentru încălzire pe durata lunilor de iarna, în cuantum fix, neim- pozabil, acordat familiilor celor care nu realizează venituri într-un anumit cuantum. Nivelul si durata i.s. în câteva dintre ta- rile europene sunt prezentate în tabelul anterior. ^Siniona Iliek Vezi si: politici pasive Bibliografie selectiva: FIMAN (1997a); ILO (1995) Indicatori ai stării de sanatate 1. Speranța de viata la naștere sau durata medie de viata este un in- dicator ce reflecta ansamblul condi- țiilor economice, sociale, de mediu si sanitare în care populația îsi des- fasoara activitatea. în România, va- loarea acestui indicator pentru pe- rioada 1995-1999 a fost: 68,95 ani pentru ambele sexe, 65,19 ani pentru sexul masculin si 73,00 ani pentru sexul feminin, în ușoara scădere fata de 1989, când era de 69,56 ani. 2. Natalitatea reprezintă numărul de născut! vii la 1000 de locuitori. înce- pând cu 1989, rata natalitatii a scăzut de la 16,0%o la 10,2%o în 1996, 10,5%o în 1997 si 10,6%o în 1998. Scăderea natalitatii, asociata cu creșterea mortalitatii generale, a dus la un spor natural negativ al populației începând cu anul 1992, consecința fiind scăderea populației din România. 3. Fertilitatea generala reprezintă nu- mărul de născut! vii la 1.000 de fe- mei cu vârste cuprinse între 15 si 49 de ani. Rata fertilității a scăzut de la 68,2%o în 1986 la 39,9%o în 1996 si a crescut puțin în 1997, până la 41,2%o. Scăderea natalitatii si fertilității se explica în primul rând prin condițiile socio-economice, care au determinat modificări im- portante în comportamentul demo- grafic al familiei. 4. Mortalitatea infantila reprezintă numărul de decese 0-1 an la 1.000 de născut! vii. în anul 1998, mortali- tatea infantila a fost de 20,2%o, fata de 26,9%o în 1989. Principalii indici specifici ai mortalitatii infantile sunt: mortalitatea neonatala (respectiv decesele din prima luna de viata) si mortalitatea postneonatala (dece- sele care survin de la 28 zile de la naștere până la un an). 5. Mortalitatea materna reprezintă numărul de decese prin complicatii ale sarcinii, nașterii si lauziei la 1.000 de născut! vii. Valoarea aces- tui indicator este mare comparativ cu alte tari, mortalitatea materna fiind în România de 6 ori mai mare decât media Uniunii Europene. 6. Mortalitatea generala reprezintă numărul de decese la 1.000 de lo- cuitori. Valoarea sa a fost în 1998 376 Indicatori ai stării de sănătate de 12,9%o. în ceea ce privește mor- talitatea specifica pe sexe, ca si în majoritatea tarilor europene, în Ro- mânia se constata o supramorta- litate la sexul masculin, fenomenul fiind mai pregnant în mediul rural. Principalele cauze de deces în anul 1999 au fost, în ordine: bolile aparatului circulator, tumorile, bolile aparatului respirator, accidentele, traumatismele, otrăvirile si bolile aparatului digestiv. Pentru compararea nivelurilor de mor- talitate generala interjudetene se utili- zează indicii corectati, indicii bruti de mortalitate generala nefiind compara- bili. Mortalitatea proporționala pe cauze (decese de o anumita cauza din de- cese de toate cauzele) în anii '90 a continuat, în mare, o tendința anterioa- ra caracterizata prin: creșterea ponde- rii deceselor prin boli cardio-vasculare (cardiopatie ischemica si HTA), scăde- rea ponderii deceselor prin boli respi- ratorii si boli infectioase (fenomen mai accentuat la sexul feminin), creșterea ponderii deceselor datorate tumorilor (în special, la femei si tineri care înainte erau considerate populatii cu risc scăzut), creșterea ponderii dece- selor prin accidente la vârstele tinere. Pentru o serie de boli cunoscute ca fiind legate mai strâns de stilul de viata si de capacitatea imunologica a orga- nismului (boli infectioase si parazitare, bolile aparatului digestiv si bolile orga- nelor genito-urinare), se poate remarca tendința de creștere accentuata si continua. Distribuția teritoriala (pe județe) a fenomenului mortalitatii releva inega- lități mari atât la nivel global (pentru toate cauzele), cât si specific (pe cauze de deces). Astfel, în 1998, rata standardizata a mortalitatii în județul Brașov era de 9,1%o, în timp ce în județul Giurgiu ajungea la 15,6%o. Alte județe cu probleme din acest punct de vedere: Arad, Teleorman, Salaj, Bihor, Satu Mare. Pe lângă aceste inegalități, un alt in- diciu pentru necesitatea si posibilitatea unor intervenții îl constituie faptul ca ratele standardizate ale mortalitatii pentru multe din cauzele de deces considerate ca evitabile sunt semnifi- cativ crescute, exemplul cel mai pu- ternic fiind dat de HTA si accidentele cerebro-vasculare. Sub aspectul anilor potențiali de viata pierduti, cele mai importante boli sunt: a) accidentele, traumatismele si otrăvirile; b) pneumoniile; c) bolile cardio-vasculare; d) tumorile. 7. Morbiditatea reprezintă numărul de îmbolnăviri într-o populație. în anul 1997, comparativ cu anul 1989, utilizând datele din anchetele de sa- natate realizate în cei doi ani, numărul estimat de afecțiuni a crescut cu 20% (de la 16.480.000 la 19.874.000). Nu- mărul de bolnavi a crescut mai accen- tuat la grupa de vârsta tânără si adulta (15-59 ani), la sexul feminin si în me- diul rural. O alta modalitate de a analiza starea de sanatate a unei populatii si, în același timp, impactul diferitilor factori determinanti este calcularea poverii datorata bolii si, consecutiv, analiza cost-eficacitatii. Aceasta abordare re- prezintă un instrument de luare a deciziei în vederea structurării stimu- 377 Indicatori cantitativi și calitativi ai locuirii lentelor si penalizărilor pentru îmbună- tățirea folosirii cost-eficace a unor re- surse limitate atât de către pacienti, cât si de către furnizorii de servicii. Povara datorata îmbolnăvirilor poate fi un in- strument folosit pentru a decide care dintre intervențiile pentru sanatate tre- buie sa fie rambursate integral, parțial sau deloc, iar folosirea unor servicii de sanatate specifice sa fie încurajate sau descurajate, implicit sau explicit. Unitatea de măsură agregata pentru povara datorata îmbolnăvirilor este anul de viata ajustat pentru dizabilitate si incapacitate (DALY). în contrast cu masurarea mortalitatii standard, meto- dologia poverii datorate îmbolnăvirilor (PDB), împreuna cu metodologia ce- rerii si a costurilor, constituie un instru- ment pentru elaborarea de politici care stabilesc legaturi strânse între econo- mie si sanatate, măsurând pierderile viitoare de ani de viata productivi care includ incapacitatea. Aplicând analiza DALY în România, s-a constatat ca exista o povara mare a îmbolnă- virilor datorata afecțiunilor legate de stilul de viata. Mai mult de jumătate din DALY pierduti în primele zece categorii de cauze sunt atribuibili bolilor legate de sistemul cardio-vascular si circulator, urmat de 25 de procente datorate complicațiilor legate de consumul de alcool. Acestea sunt boli strâns legate de factori de risc comportamentali, cu componenta so- ciala, e.g., fumatul si consumul de al- cool. Majoritatea covârșitoare din total DALY (sau 44 de procente) sunt pierduti da- torita unei singure categorii de pato- logie, bolile circulatorii, care cuprind bolile cerebro-vasculare (14 procente) si cardio-vasculare (30 de procente). A doua în ordinea importantei este reprezentata de tumori sau cancer de diverse feluri, mai ales ale plămânului, colonului, sânului si prostatei. Traumatismele si bolile respiratorii au aceeași pondere de DALY pierduti, 6 procente fiecare. DALY pierduti pentru traumatisme sunt mai scazuti în Ro- mânia decât în alte tari din Europa de Est, care au rate mai înalte pentru ac- cidente rutiere. Diabetul intra în clasificare cu bolile de nutritie/hematologice si contribuie cu 3 procente din total DALY pierduti. Bolile infectioase si parazitare contribuie cu 2 procente din total DALY pierduti. Cele 2 procente de DALY pierduti asociati afecțiunilor obstetricale, perinatale si congenitale includ avorturile, deoarece fara sarcina, nici unul din evenimentele asociate nașterii nu ar mai avea loc. Politicile de sanatate si alocarea resur- selor în România ar trebui sa se adre- seze programelor care ajuta la pre- venirea si controlul fumatului, consu- mului de alcool si la dezvoltarea unor obiceiuri alimentare sanatoase, pentru a reduce astfel semnificativ povara îm- bolnăvirilor si un mare procentaj din DALY pierduti. ^Cristian Vladescuk. Vezi si: sanatate publica Bibliografie selectiva: Vladescu (1999) Indicatori cantitativi si calitativi ai locuirii Descrierea, analiza si evaluarea condi- țiilor de locuit se realizează si cu aju- torul unor indicatori ce reflecta situația/ calitatea locuirii unei populatii la un moment dat. Utilitatea acestor indica- tori este data însă si de posibilitatea 378 Indicatori cantitativi și calitativi ai locuirii realizării unor comparatii privind gradul de confort de locuire între diferite populatii, precum si de anticipare a unor evoluții viitoare în sfera politicilor de locuire. Indicatorii de locuire pot fi sociali (număr mediu de persoane pe o camera) sau economici (nivelul inves- tițiilor de la bugetul de stat), obiectivi (suprafața locuibila pe persoana) sau subiectivi (autoaprecierea condițiilor de locuit), absoluti (număr total de locuințe construite din fondurile statului într-un an) sau relativi (număr total de locuințe construite din fondurile statului într-un an din totalul locuințelor construite), unidimensionali sau multidimensionali etc. Toate aceste categorii de indicatori pot fi însă de natura cantitativa sau calitativa. De multe ori însă, unii indi- catori calitativi includ si o importanta dimensiune cantitativa, existând unele controverse cu privire la acest criteriu de clasificare. Numeroși autori afirma ca marea majoritate a indicatorilor cali- tativi sunt, de fapt, de natura cantita- tiva, deoarece cvasimajoritatea indica- torilor cantitativi prezintă si o dimen- siune calitativa. a) Indicatorii cantitativi se refera la acele caracteristici cuantificabile ale trasaturi! unei locuințe. Principalii indi- catori cantitativi ai locuirii utilizati în literatura de specialitate sunt: ponde- rea locuințelor cu una, doua, trei, patru camere si peste în totalul locuințelor; număr de locuințe la 1.000 de locuitori; suprafața medie locuibila pe o locuința; suprafața medie pe o camera; număr mediu de camere pe o locuința; număr mediu de persoane pe o locuința; gra- dul de uzura sau de îmbătrânire a lo- cuinței; suprafața medie locuibila pe locuitor; număr mediu de persoane pe o camera. în analizele cantitative, ulti- mii doi indicatori prezentati sunt cei mai relevanti în evaluarea gradului de confort asigurat de o locuința. în Ro- mânia (1998), valoarea acestor doi in- dicatori era de 11,7 m²/persoana, res- pectiv 1,18 persoane/camera, în timp ce în medie, la nivelul tarilor UE (1990- 1992), valorile corespunzătoare erau de 35,0 m²/persoana, respectiv 0,6 persoane/camera. Pe baza unor ase- menea indicatori se pot realiza antici- pări ale evoluției în acest domeniu, ca de exemplu: în condițiile în care rata căsătoriilor si cea a natalitatii sunt în creștere într-o regiune/tara, iar rata in- vestițiilor în construcția de noi locuințe este staționara sau în scădere, se poate anticipa o degradare a condițiilor de locuit ale unei populatii. b) Indicatorii calitativi se refera îndeo- sebi la gradul de înzestrare a unei locuințe cu diferite utilitati, echipa- mente si bunuri de folosința îndelunga- ta. Din aceasta categorie, indicatorii mai frecvent folositi sunt: procentul lo- cuințelor racordate la rețeaua de cu- rent electric, gaze naturale, apa cu- renta, termoficare (sau modalitatea de încălzire a locuinței), canalizare, pre- zenta WC-ului cu apa în interiorul locuinței, materialul de construcție pre- dominant al pereților exteriori si al planseelor, durata medie de viata a lo- cuinței; gradul de dotare cu aparate electrocasnice de stricta utilitate (ara- gaz, frigider, mașina de spalat, aspi- rator, televizor/radio etc.). O alta moda- litate de evaluare a confortului unei locuințe este aceea de a alcatui si calcula indici, cum ar fi cel de dotare a locuinței cu utilitati, de dotare a locuin- ței cu bunuri de folosința îndelungata etc., care reflecta aspectele legate de confort într-o maniera mai globala si 379 Inegalitate mai relevanta. Acești indici reprezintă de altfel o agregare a unor indicatori unidimensionali într-un indicator multi- dimensional. De asemenea, sunt utilizati si alti indicatori, uneori situati la granița dintre cei cantitativi si cei calitativi: forma de proprietate asupra locuinței, procentul locuințelor unifamiliale, procentul clă- dirilor de locuit ocupate de o singura familie, indicatori de finanțare a dife- ritelor sectoare ale locuirii (stat, privat, nonprofit) etc. ^Adrian Dank Vezi si: politici de locuire; standarde de locuire Bibliografie selectiva: Priemus (1992); Balkin (1996) Inegalitate Conceptul de egalitate - deși opusul inegalității - are o încărcătură morala mai pregnanta decât cel de inegalitate. Conceptul de inegalitate a fost utilizat în literatura de specialitate în special pentru a desemna inegalitatea econo- mica, adesea utilizat ca fiind echivalent cu inegalitatea veniturilor. Vom discuta deci termenul, spre deo- sebire de cel de egalitate, în acest sens mai restrictiv, limitându-ne la ine- galitatea economica. înainte însă de a discuta despre ine- galitatea economica, sa încercam sa conturam care sunt limitările impuse de o abordare strict monetarista. Barr (1993) sintetizează trei tipuri de probleme ce limitează înțelegerea ine- galității prin prisma inegalității mone- tare. în primul rând, alegerile indivi- duale neconstrânse pot duce la nive- luri inegale de venit. Daca preferințele unui individ se centrează în jurul unor activitati ce impun un nivel ridicat de consum (calatorii, restaurante, haine moderne), atunci opțiunea sa de a câștiga mai mult lucrând mai mult este determinata de preferințele sale. Alt individ, cu preferințe mai puțin consu- matoare de bani, poate opta pentru un nivel mai scăzut de venituri si mai mult timp liber. Ambii indivizi încearcă, prin alegerile pe care le fac, sa îsi ma- ximizeze utilitatea, iar considerarea lor ca "inegali" în baza veniturilor inegale nu pare a fi justificata cu nimic. în alte cazuri, diferentele pot fi deter- minate de vârsta, efecte ale ciclului de viata, ca de exemplu, diferența în termeni monetari între doi indivizi cu aceleași capacitati, dar având vârste diferite si deci experiența si poziții di- ferite, ce determina niveluri diferite de câștig. în acest caz, nu putem vorbi de o diferența de oportunitate sau sansa si deci de inegalitate structurala. Diferentele între indivizi se pot datora unor fluctuatii de venit fara ca, în fapt, diferentele observate la un mo- ment dat sa reflecte efectiv o stare de inegalitate. Inegalitatea economica Nici saracia, nici bogatia extrema nu pot singure sa descrie inegalitatea într-o societate. Inegalitatea economica poa- te fi definita, în termeni generali, ca re- flectând "contrastul între condițiile eco- nomice ale diferitelor persoane sau ale diferitelor grupuri" (Champernowne si Cowell, 1998, p. 2). Evaluarea gradului de inegalitate într-o societate depinde de modul în care sunt operationalizate si măsurate cele doua concepte pre- zente în definiție: "condițiile economi- ce" si "grupuri" relevante. Evaluarea 380 Inegalitate inegalității este strâns legata deci de modul de reprezentare a distribuției bunăstării într-o societate. Care sunt condițiile economice, res- pectiv bunăstarea individuala, în raport cu care măsurăm inegalitatea într-o societate? Cea mai utilizata operatio- nalizare se refera la dimensiunea mo- netara. Dimensiunea monetara per- mite nu numai masurarea "bunăstării individuale", dar si compararea "buna- starilor" diferitilor indivizi sau grupuri. Dimensiunea monetara poate fi măsu- rata prin doua variabile: veniturile sau consumul. Veniturile au avantajul de a putea fi măsurate mai facil decât alti indicatori monetari ai bunăstării economice, cum ar fi, de exemplu, consumul. Un alt avantaj al utilizării veniturilor ca indi- cator al bunăstării economice este acela ca permite o analiza logica a im- pactului diferitelor strategii redistribu- tive (impozitare, beneficii sociale mo- netare) prin compararea distribuției ve- niturilor posttaxare si posttransfer cu distribuțiile posttaxare si pretransfer, respectiv pretaxare si pretransfer. Operationalizarea bunăstării economi- ce prin intermediul consumului mo- netar are avantajul de a reflecta mai fidel nivelul de trai al individului, da- torita inerției sale în raport cu fluctuatii minore ale veniturilor. A "fotografia" distribuția bunăstării economice a indi- vizilor prin surprinderea veniturilor poate induce distorsiuni în evaluarea inegalității datorita fluctuațiilor sistema- tice sau aleatoare ale veniturilor (pre- cum sezonalitatea, pierderea tempo- rara a locului de munca, instabilitatea anumitor venituri). Consumul prezintă deci avantajul de a fi mai stabil, mai inert în raport cu fluctuațiile si schimbările economice minore. Masurarea bunăstării monetare, fie prin venituri, fie prin consum, trebuie sa surprindă si redistributia realizata în cadrul relațiilor sociale familiale, de vecinătate, prietenie. A da bani copiilor sau părinților, a ajuta financiar tinerele familii prin instituția nuntii sau a bote- zului reprezintă o forma de redistributie a bunăstării ce nu poate fi surprinsa prin masurarea veniturilor curente din munca. De asemenea, dimensiunea monetara trebuie sa înglobeze si acea compo- nenta a consumului ce nu se reali- zează prin intermediul banilor: auto- consumul, deci consumul asigurat din propria producție. Aceasta compo- nenta nonmonetara, o data tradusa în termeni monetari, va schimba confi- gurația distribuției bunăstării econo- mice, în special atunci când un astfel de consum fie este semnificativ în totalul consumului, fie diferențiază sis- tematic între anumite grupuri sociale (de exemplu, indivizii trăind în mediul urban comparativ cu cei trăind în mediul rural). Este evident ca utilizarea venitului ca indicator al bunăstării economice va duce la rezultate diferite fata de cele obținute ca urmare a utilizării consu- mului în acest scop. Evaluarea inega- lității este deci puternic influențată de modul în care operationalizam bună- starea economica. în general, opera- tionalizarea prin venituri duce la iden- tificarea unei inegalități mai pronunțate decât în cazul utilizării consumului ca indicator al bunăstării economice. Evaluarea inegalității este influența- tă, de asemenea, de alegerea unitatii de analiza, deci a unitatii în raport cu care măsurăm venitul, respectiv con- sumul. Care unitate de analiza reflecta 387 Inegalitate mai adecvat realitatea sociala - indi- vidul, familia sau gospodăria? A ne raporta la individ ca unitate de analiza si comparare a bunăstării în- seamnă sa pornim de la presupoziția ca într-o societate este neadecvat sau "imoral" sa presupunem ca individul împarte cu altii, în cadrul unei anumite grupări sociale, i.e. familia sau gospo- dăria, bunuri si venituri. A opta pentru o analiza pornind de la individ înseam- nă a respecta dreptul si libertatea fie- cărui individ de a decide singur asupra modului de utilizare a propriilor re- surse. Daca ne raportam la familie sau gos- podărie, atunci presupoziția de la care pornim este ca în realitate veniturile se distribuie în cadrul acesteia în raport cu nevoile specifice fiecărui membru. Aceasta situație poate aproxima mai bine realitatea în anumite contexte socioculturale. în acest caz, distribuția veniturilor nu se prezintă pornind de la venitul flecarul individ, ci de la venitul, respectiv consumul per capita al unei familii sau gospodarii, pentru a ajusta acest venit sau consum la marimea unitati! de analiza. A lucra însă cu venitul, respectiv con- sumul per capita înseamnă a nu tine cont de nevoile specifice ale anumitor categorii de indivizi (de exemplu, de faptul ca nevoile alimentare diferă în funcție de sex si vârsta) si de econo- miile de scala (e.g., costurile pentru sa- tisfacerea anumitor nevoi nu cresc în același ritm cu creșterea numărului de membri într-o familie). Pentru a dife- renția în funcție de aceste doua tipuri de situatii (i.e. nevoi diferite si economii de scala), se utilizează adesea ca uni- tate de măsură a distribuției veniturilor venitul, respectiv consumul, pe adult echivalent. Adultul echivalent omogenizează aceste aspecte, ducând la un număr de "adulti echivalenti" într-o familie sau gospodărie diferit de numă- rul de persoane din cadrul respectivei familii sau gospodarii. Transformarea numărului de persoane în număr de "adulti echivalenti" se realizează prin intermediul unei scale de echivalenta. Scalele de echivalenta diferă în funcție de presupozițiile pe care le facem în raport cu consumul si patter- nurile de consum într-un context social dat. De exemplu, daca consideram ca ponderea consumului alimentar în totalul consumului unei familii sau gospodarii este foarte mare, în medie, putem utiliza o scala de echivalenta ce are la baza diferentele de necesar ca- loric între persoanele adulte, vârstnici si copii sau între sexe. Un adolescent are un necesar caloric mai ridicat de- cât un adult si deci acesta va "valora" mai mult decât un adult, deci va fi numarat ca fiind mai mult de o per- soana, în timp ce o persoana vârst- nica, cu un necesar caloric mai redus, va fi considerata a "valora" mai puțin decât un adult. în general, se poate afirma ca inega- litatea este mai mare atunci când ne raportam la veniturile unui individ decât în cazul în care se alege ca unitate de analiza familia sau gospodăria. Modalitati de reprezentare a distribuției veniturilor si măsurare a inegalității monetare Cea mai simpla forma de reprezentare a distribuției bunăstării monetare este cea a frecventelor. O măsură rudimentara a inegalității pornind de la frecventele diferitelor ve- nituri în populație este varianta (ca 382 Inegalitate măsură a dispersiei). Varianta se ex- prima ca medie algebrica a diferentele între nivelul veniturilor în populație si venitul mediu, în care fiecare diferența este ponderata cu propria mărime. Creșterea veniturilor peste medie, res- pectiv scăderea veniturilor sub medie, duce la scăderea dispersiei si deci a inegalității măsurate astfel. O problema majora a acestei masuri este faptul ca este sensibila la marimea absoluta a veniturilor; o creștere a tuturor venitu- rilor într-o populație duce la creșterea variantei, păstrând însă inegalitatea constanta. O măsură de natura a depăși aceasta problema este coeficientul de varia- ție, ce raportează varianta la media veniturilor în populație, deci "normali- zează" varianta, facând-o independen- ta de scala. O alta măsură a inegalității propusa este cea care conferă o pondere mai mare diferentelor între medie si venitu- rile cele mai scăzute. în acest caz, inegalitatea se considera a fi mai mare atunci când diferentele între venituri se datoreaza, în mai mare măsură, veni- turilor scăzute. Cu cât saracia este mai mare, cu atât inegalitatea este mai crescută, în condițiile unei variante constante. O astfel de măsură este va- rianta logaritmului veniturilor (Barr, 1993). Curba Lorenz este poate una dintre cele mai cunoscute si utilizate repre- zentări grafice a inegalității. Daca fiecare unitate de analiza (i.e. individ, familie sau gospodărie) deține un procent egal din totalul veniturilor într-o societate, atunci putem vorbi despre egalitate perfecta (reprezentata grafic prin linia OB). Daca însă veni- turile sunt inegale, atunci vom obține o curba ce se plaseaza în perimetrul OAB al graficului. Marimea inegalității este data de suprafața între curba reala si linia perfecta a egalitatii (zona hasurata). Cu cât curba reala tinde sa se "apropie" de linia egalitatii, cu atât inegalitatea este mai scăzută. OB reprezintă linia de egalitate perfecta. O măsură a inegalității ce pornește de la curba Lorenz este coeficientul Gini. Coeficientul Gini poate fi exprimat ca raport între suprafața dintre curba re- ala si linia egalitatii perfecte (suprafața hasurata) si suprafața triunghiului OAB. Astfel, coeficientul Gini ia valoa- rea zero atunci când curba reala se suprapune cu linia perfecta a egalitatii (i.e. pentru o distribuție perfect ega- litara coeficientul Gini ia valoarea 0) si valoarea 1 atunci când curba reala ajunge sa aproximeze triunghiul OAB (în acest caz se vorbește de inegalitate perfecta). Din punct de vedere formal, coeficientul Gini poate fi calculat ca jumătate din media aritmetica a dife- rentelor absolute dintre toate perechile de venituri într-o societate, normalizată cu venitul mediu. 383 Inegalitate G = ¹ V V I ----n- X X Yi - 2N5i i=1j=l' unde: N = nr. unităților de analiza (i.e. numărul de venituri "numărate"); p = venitul mediu; yi, yj = venitul unitatii I, respectivj. Avantajele majore ale coeficientului Gini (Barr, 1993, p. 156) pot fi formu- late în următorii termeni: (a) nu de- pinde de nivelul absolut al veniturilor si (b) nu se calculează în baza dife- rentelor între venituri si medie, ci tine cont de diferentele între toate perechile de venituri din populație, deci pleaca de la compararea flecarul individ (sau familie, respectiv gospodărie) cu toti ceilalți indivizi din populație, si nu a fiecăruia cu media în populație, ceea ce face ca aceasta măsură sa fie mai comprehensiva. Coeficientul Gini poate fi interpretat si ca un caz particular al coefi- cientului de concentrație (Milanovic, 1992). Coeficientul de concentrație masoara contribuția unui tip de venit (respectiv a unui transfer social) la re- ducerea inegalității (Tesliuc, Pop, Tes- liuc, 2001), ilustrând gradul si locali- zarea concentrării unui anumit venit în totalul veniturilor populației. Coeficien- tul de concentrație variaza de la -1 la 1: o valoare negativa arata ca între respectiva sursa de venit (e.g., bene- ficiu social) si venitul total se stabilește o corelație inversa, deci beneficiul se adreseaza în principal celor cu venituri reduse, iar o valoare pozitiva indica existenta unei corelatii pozitive între respectivul venit si venitul total, deci acel tip de venit se regăsește în spe- cial în cazul celor cu venituri mai ri- dicate. O valoarea mai mare, în ter- meni absoluti, a coeficientului de con- centrație indica un grad mai crescut de focalizare a unui tip de venit sau be- neficiu social. Coeficientul Gini poate fi definit ca un coeficient de concentrație a venitului total în el însusi. Diferența între coeficientul de concen- trație al unui transfer social si coefi- cientul de inegalitate Gini calculat în baza veniturilor pretransfer (excluzând deci transferul respectiv) reprezintă coeficientul de progresitivatate al res- pectivului transfer social (Milanovic, 1992). O măsură mai simpla a inegalității, ce ia în considerare numai doua niveluri de venit, este raportul dintre decila a noua si prima decila. Decilele de ve- nit reprezintă acele valori ale veniturilor ce "împart" populația (ordonata în pre- alabil după nivelul veniturilor) în zece part! egale. Aceasta măsură nu este însă sensibila la modul în care se distribuie veniturile celor aflati la "mijlocul" distribuției veni- turilor. Toate aceste masuri menționate ante- rior (i.e. varianta, coeficientul de va- riație, varianta logaritmului veniturilor si coeficientul Gini) sunt masuri de tip convențional, în sensul ca ignora complet existenta unei funcții de bună- stare sociala (chiar daca acestea sunt implicit prezente în anumite masuri). O alta categorie de masuri sunt cele normativ explicite, ce pleaca de la existenta unei anumite funcții (sau mod de definire) a bunăstării sociale. Aces- te masuri nu se raportează la diferen- tele între venituri sau venituri si medie în mod "neutru" (deci la fel), ci în baza unei funcții a bunăstării sociale (deci a 384 Inegalitate unui model normativ de justiție so- ciala). Una dintre cele mai cunoscute masuri de acest tip este cea dezvoltata de Atkinson (1983), pornind de la o funcție a bunăstării sociale de tip aditiv (i.e. bunăstarea sociala ca suma a bunastarilor individuale). Aceasta abor- dare a bunăstării sociale - ca suma a bunastarilor individuale - este criticata de multi autori, datorita presupoziției independentei utilităților individuale (e.g., Sen, 1973). Amiel si Cowell (1996) considera ca aceasta abordare a inegalității este arbitrara: de ce ar trebui sa derivam o măsură a inegalității pornind de la presupoziția unui anumit model de justiție sociala exprimat printr-o func- ție a bunăstării sociale? Ar fi la fel de justificat demersul invers, considera cei doi autori. Se poate încerca deri- varea unei masuri a inegalității si discutarea acesteia în termenii bună- stării sociale (Amiel si Cowell, 1996). Cei doi autori propun înlocuirea dife- rentelor între perechi de venituri (ce se reflecta în calculul coeficientului Gini) cu o distanta relativa între diferitele venituri ale indivizilor într-o societate. Avantajele, sugerează ei, se leaga de faptul ca tipul de distanta si relativitatea acesteia pot fi derivate din observatii empirice ale unei reali- tăți sociale specifice. Este important cu cine se compara indivizii atunci când percep inegalitatea si este evi- dent ca nici un individ nu se compara cu toti ceilalți indivizi. Mai mult decât atât, individul nu numai ca se com- para un anumiti indivizi sau grupuri, dar percepția sa asupra gradului de inegalitate este data nu numai de marimea distantei între venituri, dar si de poziția relativa a celor implicati în comparație. Astfel, empiric, putem pune în evidenta criteriile subiective ce stau la baza comparării distribu- țiilor de venituri, altele decât cele stipulate "obiectiv" de către masurile convenționale. însă datorita unei lipse de consens cu privire la tipul de criterii ce ar trebui utilizate în compararea veniturilor si distribuțiilor de venituri, coeficientul Gini rămâne una dintre cele mai uti- lizate masuri ale inegalității. Teoretic, asa cum am aratat mai sus, coeficientul de inegalitate poate varia între 0 si 1, extreme ce reprezintă cazuri extreme: egalitate, respectiv ine- galitate perfecta. în realitate, coe- ficientul de inegalitate variaza între aproximativ 0,20 si 0,60. Tarile cu ine- galitatea cea mai redusa sunt tarile scandinave (Suedia, Danemarca, Nor- vegia, Finlanda), Austria, Belgia, cu va- lori variind între 0,20 si 0,24. Cea mai ridicata inegalitate caracterizează tarile Americii Latine (Brazilia, Mexico, Pa- raguay, Panama) si unele tari africane, cu valori între 0,50 si 0,60. SUA pre- zintă, în comparație cu tarile Europei Occidentale, o inegalitate mai mare, dar mai mica comparativ cu tarile Ame- ricii Latine. Tarile Europei Occidentale prezintă valori ale coeficientului Gini mai moderate, aflate în intervalul 0,26 si 0,33. Coeficientul Gini pentru Româ- nia în 1994 (conform World Bank, 1999) era de 0,281, ajungând în 1998 la 0,30 (Tesliuc, Pop, Tesliuc, 2001). ^Luana M. Pop & Lucian Popk Vezi si: egalitate; focalizarea beneficiilor sociale Bibliografie selectiva: Amiel si Cowell (1996, 1997); Atkinson (1983); Barr (1993); Champernowne si Cowell (1998); Milanovic (1992); Sen (1973) 385 Inflație Inflație I. reprezintă acea stare a economiei în cadrul careia creste continuu, necon- trolat, indicele general al preturilor. De regula, aceasta este asociata cu creș- terea cantitatii banilor fie sub forma de moneda, fie sub cea de bani de credit, creștere suplimentara fata de cea ga- rantata de starea comerțului si mai rapida decât ieșirile reale (producția) (Silverman si Curzon, 1974, p. 178). în mod obișnuit, se spune ca exista inflație atunci când nivelul general al preturilor este în creștere continua, mai mult sau mai puțin rapida. Nu orice sporire de preturi înseamnă inflație, ci doar atunci când preturile naționale (indicele general al preturilor într-o anumita tara) sporesc mai mult decât cele Internationale, sporirea pre- turilor se generalizează si se prelun- gește, fara perspective clare de înce- tare. în același timp, creșterea respec- tiva de preturi are efecte economice si sociale patologice, dureroase pentru ansamblul economiei naționale (Alber- tini, 1988, p. 334). Intensitatea si marimea inflației pot fi măsurate cu ajutorul unor indici care exprima schimbarea relativa a pretu- rilor si cu ajutorul unor indicatori care exprima creșterea masei monetare aflate în circulație, după cum urmeaza: - indicele general al preturilor si ta- rifelor de consum (IPC) - acest indi- ce este raportul dintre prețul pro- dusului la momentul curent si prețul produsului la momentul trecut x100. Are un pronunțat caracter social- economic, fiind utilizat de guverne drept criteriu de apreciere a reușitei sau nereușitei politicilor economice; - dinamica preturilor bunurilor de consum; - indicele costului vieții (ICV) - indi- cele acelor cheltuieli efectuate de gospodarii pentru achiziționarea bu- nurilor alimentare si nealimentare si a serviciilor necesare asigurării traiului. Se exprima cu ajutorul IPC, dar si prin nivelul general al consumului. ICV masoara gradul de erodare a puterii de cumpărare. Este cel mai frecvent utilizat în pro- cesul de indexare a salariilor; - modificarea puterii de cumpărare a banilor pe plata interna si pe plan International; - evoluția masei monetare si a vitezei de rotatie a monedelor; - devansarea creșterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PNB, PIB, PF, VN) de către masa mone- tara existenta în circulație si dispo- nibila spre a fi cheltuita. Indicele general de creștere a pretu- rilor bunurilor de consum personal este principalul instrument de măsurare a inflației, deoarece populația "percepe" inflația mai ales prin creșterea pretu- rilor bunurilor de consum si a tarifelor. Indicatori ai inflației Rata lunara a inflației reprezintă creș- terea preturilor de consum într-o luna, fata de luna precedenta. Rata medie lunara a inflației exprima media creșterilor lunare ale preturilor. Se calculează ca o medie geometrica a indicilor lunari ai preturilor de con- sum cu baza în lanț din care se scade baza de comparație egala cu 100. Rata anuala a inflației reprezintă creș- terea medie a preturilor de consum într-un an fata de anul precedent. 386 Rata inflației la sfârșitul anului repre- zintă creșterea preturilor de consum în luna decembrie a unui an fata de luna decembrie a anului precedent. în funcție de marimea ratei inflației, se contureza trei tipuri de inflație: 1. Când rata anuala de creștere a pre- turilor este cuprinsa între 3% si 6%, avem de-a face cu asa-numita in- flație "târâtoare" sau moderata. Aceasta faza reprezintă treapta in- ferioara si suportabila a procesului inflaționist. 2. Când rata anuala de creștere a pre- turilor depășește 15%, este o in- flație galopanta sau rapida. 3. Când ritmul mediu de creștere a preturilor depășește lunar 10-15%, se poate vorbi de hiperinflatie. De asemenea, se identifica inflația cu o cifra (0-9%) ca fiind normala, fara grad de pericol, inflație cu doua cifre (10- 99%) ca inflație mare si periculoasa, iar inflația cu trei cifre (peste 100%) devastatoare în economie. Forme si cauze ale inflației Se disting următoarele tipuri de inflație în funcție de cauza determinanta: 1. inflație prin cerere - este provocata de excesul de cerere, pe fondul unei creșteri generale si de durata a preturilor; 2. inflație prin moneda - apare datorita introducerii si menținerii în circulație a unei mase monetare excedentare în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piața; 3. inflație prin costuri - are cauze va- riate, ca de exemplu, creșterea pre- turilor la resursele naturale, deva- lorizarea monedei naționale, fisca- litatea ridicata, nivelul ridicat al Inflație costurilor salariale, fara legătură cu productivitatea; 4. inflație structurala - acest tip de in- flație apare în contextul unor stra- tegii de impunere a preturilor de către monopoluri sau oligopoluri ce dețin puterea de decizie economica pe un segment al pieței sau prin in- termediul unor preturi controlate si stabilite de stat, pe alte conside- rente decât cele în funcție de evo- luția raportului dintre cerere si oferta. în teoria economica, de cele mai multe ori, inflația este abordata din doua perspective, în funcție de mecanismul de producere a acesteia, determinând doua tipuri de definire a acesteia: inflația monetara (vezi pct. 2 anterior) si inflația nemonetara în ceea ce privește i. nemonetara, exista nume- roase teorii care încearcă sa defineas- că si sa identifice cauzele. în general, este recunoscuta existenta inflației prin cerere (teoria keynesista) atunci când ecartul inflaționist se men- ține si se amplifica în timp, făcând sa apara în economie o cerere exceden- tara care antrenează, la rândul ei, creșterea preturilor. Preturile pot creste exponențial numai când cererea globala creste mult mai mult decât oferta, excesul de cerere putând sa duca la ceea ce se numește spirala inflaționista sau cerc vicios al inflației. Excesul de cerere duce la creșterea preturilor. Aceasta creștere a preturilor va contribui la dezamorsarea intereselor pentru producție, producă- torii, ofertantii în general știind ca prin preturi mărite îsi vor spori profitul, prosperitatea. Dar creșterea producției va antrena, mai departe, creșterea sa- lariilor lucratorilor. Or, creșterea sa- 387 Inflație lariilor constituie suportul principal al creșterii puterii de cumpărare a popu- lației, antrenând o noua creștere a ce- rerii excedentare. Alte teorii explica fenomenul inflaționist prin intermediul ofertei, în particular al ofertei de mâna de lucru, sau prin costuri, în particular prin creșterea salariilor, a profiturilor nete repartizate sub forma de dividende acționarilor sau asociatilor, a preturilor produselor importate etc., motiv pentru care între- prinderile reacționează prin creșterea preturilor, iar în alte cazuri prin redu- cerea producției. Creșterea inflaționista a preturilor care nu se compensează cu creșterea co- respunzătoare a salariilor duce la scă- derea puterii de cumpărare salariale. Sindicatele vor cere majorarea salarii- lor nominale necesare compensării creșterii preturilor. Creșterile salariate se regăsesc în costurile de fabricație si implicit în preturile de desfacere. Aceasta conduce la scăderea puterii de cumpărare a salariilor. Corelația dintre salarii si preturi în perioada in- flaționista este denumita spirala infla- ționista preturi-salarii. Economistul A.W. Phillips (1958) a pus în evidenta, existenta unei corelatii ne- gative între rata șomajului si rata de creștere a salariilor nominale (valabila în condițiile unei economii puternice, cu moneda stabila). De la aceasta relație statistica, econo- miștii de orientare keynesista au trecut la afirmarea unei reiatii între inflație si șomaj, care conduce la o adevarata dilema. în conformitate cu aceasta teorie, adoptarea unei politici de redu- cere a ratei șomajului creste riscul de a provoca o creștere a nivelului preturilor, în timp ce punerea accentului pe stabi- litatea preturilor poate afecta piața muncii, cu riscul creșterii șomajului. în 1968, Milton Friedman dezvolta o analiza care tine sa demonstreze ca, deși pe termen scurt aceasta relație inflatie-somaj exista, pe termen lung se fixeaza la nivelul șomajului natural (adica acel nivel al șomajului care, în contextul istoric dat, nu poate fi redus pe termen lung). Rezulta de aici ca, pe termen lung, rata șomajului este independenta de rata inflației. Este deci iluzorie tentatia de reducere a ratei șomajului acceptând "un pic de inflație". Riscul este ca "inflația, ca urmare a comportamentului adaptativ, sa provoace o noua inflație" (Friedman, 1968). în ultimul timp, tot mai multi economiști au aratat ca inflația si șomajul sunt doua dezechilibre care se întrețin reci- proc. De exemplu, în România, în pe- rioada 1990-2000, a crescut atât in- flația, cât si șomajul. Asocierea inflației cu un anumit ritm al creșterii economice si al șomajului de- termina apariția: • stagflatiei - acea situație din econo- mia unei tari care se caracterizează prin inflația rapida si prin lipsa de creștere notabila a economiei, prin creșterea zero sau prin recesiuni economice; • slumpflatiei - situație caracterizata prin inflație rapida sau galopanta, pe de o parte, si declin economic sau criza economica, pe de alta parte. Exista si riscul de inflație prin fiscali- tate. Orice creștere a impozitelor sau a contribuțiilor sociale se repercutează asupra proceselor de determinare a preturilor si salariilor si alimentează, 388 Inflație astfel, inflația. Astfel, chiar daca între- prinderile cauta sa le includă în prețul lor de vânzare, salariatii doresc sa re- cupereze, sub forma de salarii mai ridicate, reducerea puterii lor de cum- părare care rezulta din creșterea impo- zitelor sau contribuțiilor sociale sau din creșterea costului vieții. Inflația este un fenomen complex, cu multiple cauze, care antrenează dez- echilibre economice generale, având totodată efecte distorsionante asupra distribuției bunăstării societății, datorita inerției veniturilor si în special a veni- turilor populației din transferuri sociale. Prin costul inflației se exprima efectele negative pe care societatea, în ansam- blul ei, le suporta, efecte manifestate prin: • încetinirea ritmurilor de creștere a rezultatelor economice; • creșterea în bani a costului vieții, ca urmare a scumpirii bunurilor si ser- viciilor; • redistribuirea arbitrara de venituri, de avutii; • șomaj; • veniturile salariile nu tin pasul cu inflația; • resurse cheltuite pentru controlarea si stoparea inflației; • incertitudini privind valoarea viitoare a banilor; • pierderea de venituri de către producători etc. Una din cele mai grele provocări ale tranziției din România este inflația ga- lopanta, în unele perioade cu caracte- ristici de hiperinflatie (vezi tabelul). Rata medie anuala a inflației în România, perioada 1990-1998 (%) 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1 Sursa: Raportul dezvoltării umane în România, 1999. Rata anuala a inflației (%) în tarile cu economie în tranziție -1998 Albania 20,6 Bulgaria 22,3 Croația 5,7 Cehia 10,6 Ungaria 14,3 Polonia 11,8 România 59,1 Slovacia 6,7 Slovenia 8,0 Macedonia -1,0 Iugoslavia 30,4 R. Moldova 7,7 Ucraina 10,6 Federația Rusa 27,7 Sursa: Economic Survey of Europe, 2000, nr. 1. 389 Instituții rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate Consecințele cele mai vizibile ale acesteia sunt: - erodarea continua, pe toata perioa- da, a puterii de cumpărare a ve- niturilor nominale; - saracirea categoriilor de populație ale căror venituri sunt fixe, în spe- cial a pensionarilor. în condițiile creșterii galopante a preturilor, veni- turile acestor categorii au înregistrat creșteri nesemnificative; - s-a procedat mai întâi la majorarea preturilor si tarifelor, iar acordarea majorărilor si corelărilor de salarii, alocatii pentru copii, burse si alte alocatii de protecție sociala au fost acordate populației beneficiare cu întârziere. Aceasta a condus la tensiuni sociale, transformate în unele situatii în forme de protest, care au generat, la rândul lor, distorsiuni în deciziile de reforma ale guvernelor; - ruinarea micilor depunători, adica a majorității populației (inflația ridicata aproape înghite economiile); - polarizarea societății în bogati (pu- tini) si sărăci (multi), respectiv creș- terea inegalității. Rata anuala a inflației, în 1998, în tarile europene cu economie în tranziție a plasat România pe cel mai nefavorabil loc, adica cu cea mai ridicata inflație (în condițiile în care acest an nu a fost cel mai dramatic pentru România). ^Mihaela Teodorescuk. Vezi si: șomaj Bibliografie selectiva: Les economistes (1989) Instituții rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate Structuri publice sau private care oferă copilului în dificultate protecție si găzduire pe o perioada determinata de timp, în afara familiei sale. Exista diferente semnificative privind motivele separării copilului de familia biologica si nevoia protecției în funcție de contextul social, cultural, economic sau istoric care a generat-o. Motivele de natura sociala, disfunctionalitatile familiei, problemele legate de relatio- narea dintre părinți si copii, problemele de integrare sociala a adolescentilor, comportamentul deviant al unor tineri iau locul în prezent cauzelor generate de numărul mare al copiilor orfani de după cel de al ll-lea război mondial. Efectele negative produse de institutio- nalizarea prelungita asupra copilului (întârzieri în dezvoltarea fizica si inte- lectuala, integrare socio-profesionala deficitara etc.) au determinat o imagine negativa a plasamentului instituțional, care a dus la o diminuare a protecției în instituții rezidențiale si la modificarea structurala a acestora în ultimele doua decade ale secolului. Se înregistrează, în prezent, în întrea- ga lume: • o diminuare a numărului de copii protejati în instituții rezidențiale de ocrotire paralel cu creșterea numă- rului de copii plasati în familii substitutive (de plasament); • modificări ale populației de copii separati de familiile lor, acordarea unei atentii sporite prevenirii riscu- rilor si încercării menținerii copilului 390 Instituții rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate cât mai aproape de mediul sau na- tural; • favorizarea unităților mici, organi- zate pe model familial; • dezvoltarea unei perspective ecolo- gice, plasarea copilului într-un me- diu cât mai apropiat de originea lui, de contextul familial, de mediul cultural si implicarea familiei în pro- cesul de plasament; • creșterea profesionalismului perso- nalului si abordarea individualizata a copilului. în România, până în 1997 (vezi aban- donul copilului si actori implicati în pro- tecția copilului în dificultate) protecția copilului aflat în dificultate se realiza în cea mai mare parte în instituti rezi- dențiale de protecție. Instituțiile rezidențiale pentru protecția copilului aparțineau până în 1997 di- verselor ministere de resort (Ministerul Sanatatii, Ministerul Educației Naționa- le, Secretariatul de Stat pentru Persoa- nele cu Handicap), fiind separate arti- ficial, după criteriul vârstei, cauzei in- stitutionalizarii etc., nevoia prioritara, ocrotirea părinteasca fiind subesti- mata. Leagănul, pentru protecția copilului între 0 si 3 ani despărțit de familia sa, a fost în administrarea Ministerului Sana- tatii, iar începând cu 1997, a fost trans- format în centru de plasament si se afla în administrarea serviciilor publice pentru protecția copilului sau organis- melor private autorizate. Casa de copii, pentru protecția în afa- ra familiei biologice a copilului între 3 si 18 ani, separata artificial si după cri- teriul vârstei, casa de copii preșcolari pentru copilul de 3-6(7) ani si casa de copii școlari, pentru copilul 7-18 ani, a fost sub administrarea Ministerului Educației Naționale; începând cu 1997, au fost restructurate în centre de pla- sament si sunt administrate de servi- ciile publice pentru protecția copilului sau organismele private autorizate. Centrele de primire în regim de ur- genta si de evaluare sunt instituții rezidențiale unde sunt gazduiti copii aflati în situatii ce impun luarea unei masuri de protecție în regim de ur- genta. Centrele de primire funcționea- ză în subordinea serviciilor publice specializate pentru protecția copilului, si, de regula, se afla în orașul reșe- dința de județ. Având în vedere durata relativ scăzută a plasamentului în cen- trul de primire (în 15 zile de la decizia directorului serviciului public pentru protecția copilului Comisia trebuie sa hotarasca o măsură de protecție), nu- mărul de locuri într-o astfel de instituție este relativ mic (10-50 locuri). Centre de recuperare si reabilitare pentru minori cu handicap si centre de integrare si terapie ocupationala, pentru protecția în afara familiei bio- logice a copilului cu handicap grav sau handicap multiplu, au fost sub adminis- trarea Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap; începând cu februarie 2000, vor fi transformate în centre de plasament si sunt adminis- trate de serviciile publice pentru pro- tecția copilului sau organismele private autorizate. Internatele școlilor speciale, pentru găzduirea si protecția pe durata cursu- rilor școlare a copilului cu handicap care frecventează rețeaua învățămân- tului special, au fost sub administrația Ministerului Educației Naționale, iar în- cepând cu februarie 2000 vor fi trans- formate în centre de plasament si sunt 391 Instituții rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate administrate de serviciile publice pen- tru protecția copilului sau organismele private autorizate. Centrele de recuperare si reabilitare neuropsihologica, secțiile de spital pentru bolnavi SIDA si infecție HIV, bolnavi TBC stabilizat, distrofici, secții de spital au fost sub adminis- trarea Ministerului Sanatatii, iar înce- pând cu februarie 2000, vor fi trans- formate în centre de plasament si su- bordonate administrativ serviciilor pu- blice pentru protecția copilului sau or- ganismelor private autorizate, daca majoritatea copiilor internati sunt si cazuri sociale. Administrarea si organizarea, până în 1997, a instituțiilor rezidențiale de pro- tecție sociala de către diverse ministe- re au imprimat caracteristici specifice sistemului românesc de protecție rezi- dențiala a copilului: • subordonarea diverselor ministere tehnice a determinat o orientare a activitatilor fie către o ocrotire pre- ponderent medicalizata, fie orientata către preponderenta instrucției șco- lare. Nevoia prioritara, creșterea si educarea copilului într-o familie, era subestimata. Situația era reflectata si în structura personalului institu- țiilor rezidențiale pentru protecția copilului: astfel, conform recensă- mântului întreprins în cadrul pro- gramului DPC-EU Phare - Bridging în 1998, din totalul de 20.705 per- soane angajate în leagane si case de copii, 25,72% ocupau funcții me- dicale si 40,67% ocupau funcții di- dactice si didactice auxiliare. Asis- tentii sociali reprezentau numai 0,56% din personalul angajat, psi- hologii 0,56%, iar juriștii 0,02%; • majoritatea instituțiilor rezidențiale protejau colective mari de copii, de regula, din aceeași grupa de vârsta, organizare care nu oferea posibili- tatea unei îngrijiri personalizate. Conform datelor scoase în evidenta la recensământul copiilor/tinerilor plasati în instituțiile de ocrotire din România, realizat de Programul DPC - EU/Phare - Protecția copilu- lui, la 19 mai 1997, din 271 de in- stituții rezidențiale, numai 18 aveau o capacitate de până la 50 de copii, 77 aveau o capacitate de 51-100 de copii, 77 aveau între 101 si 150 de copii, 45 aveau 151-200 de copii, 30 între 201 si 250 de copii, 10 între 251 si 300 de copii, iar 14 aveau capacitatea de peste 300 de copii; • numărul copiilor ocrotiti în instituțiile rezidențiale a fost în continua creș- tere până în anul 1997 (41.823 de copii) când erau protejati cu 1.570 de copii mai mult fata de 1996. După 1997, numărul copiilor pro- tejati în instituții rezidențiale a fost în continua scădere, la sfârșitul anului 1999 fiind de aproximativ 30.000 de copii. • găzduirea pe o perioada lunga de timp a copilului în instituție si re- lațiile limitate ale copilului cu familia biologica; • insuficienta pregătire pentru viata a copiilor care, la împlinirea vârstei de 18 ani, se aflau încă în protecție in- stitutionalizata; • nerespectarea dreptului fiecărui co- pil de a trai într-o familie sau într-un mediu cât mai apropiat de mediul familial; • utilizarea instituțiilor rezidențiale de protecție a copilului ca internate școlare, fara ca părinților sa li se explice consecințele negative pe 392 Ipotecă imobiliară care institutionalizarea o poate avea asupra dezvoltării copilului. Consecințele negative ale sistemului de protecție în instituții rezidențiale asupra copilului, care a fost introdus în 1970 si care a funcționat până în 1997, au impus reproiectarea sistemului. Noua organizare a sistemului de pro- tecție a copilului în dificultate la nivelul autoritatilor administrației publice lo- cale are în vedere favorizarea protec- ției copilului în familie sau într-un cadru cât mai apropiat de modelul familial. De aceea, vechile instituții rezidențiale clasice au intrat într-un proces de transformare în centre de plasament si centre de primire în regim de ur- genta a copilului. Exista în prezent largi dezbateri la nivel național si internațional cu privire la protecția copilului în instituții reziden- țiale de ocrotire. Sunt din ce în ce mai multi susținători ai închiderii instituțiilor rezidențiale de protecție si acordării unei mai mari atentii prevenirii situa- țiilor de risc, susținerii si educării fami- liei pentru a o face capabila sa-si înde- plinească obligațiile fata de copil, dez- voltării sistemului de plasament în familie. Recent, organizația World Vi- sion Romania a lansat un "Apel pentru abolirea institutionalizarii copilului" si susținerea formelor alternative de pro- tecție, adresat tuturor factorilor de decizie în domeniu. JNina Petrek Vezi si: copil în dificultate; abandonul copilului; centru de plasament Ipoteca imobiliara l.i. este o convenție legala prin care forma de proprietate asupra unui imobil este transferata creditorului de către debitor drept garanție pentru creditul acordat. La rambursarea împrumutului, proprietatea revine la debitor. Codul civil si manualele de drept civil (Filipescu, 1997) conturează si explica anumite caracteristici ale ipotecii, pre- cum si câteva din efectele acesteia. Ipoteca este o garanție fara depose- dare. Debitorul menține în limitele sta- bilite prin contract controlul asupra imobilului ipotecat, continuând sa-l ad- ministreze, fiind în drept sa-i culeaga fructele, sa le consume, putând chiar sa îl vândă în scopul restituirii credi- tului. Creditorul poate urmări imobilul ce i-a fost dat în garanție, în orice mâini s-ar găsi, si îl poate vinde în ca- zul în care debitorul nu îsi plătește în termen datoria. Ipoteca este indivizibila, în sensul ca ea continua sa existe asupra întregului imobil ipotecat, chiar daca a fost plătită o parte din datorie. Stingerea ipotecii se realizează: a) pe cale accesorie, prin stingerea obliga- țiilor (ex.: plata, remiterea datoriei, nuli- tatea obligației); trebuie ca stingerea creanței sa fie totala pentru a duce la stingerea ipotecii; b) pe cale principala (ex.: prin renunțarea creditorului la ipo- teca, prin anularea actului constitutiv al ipotecii). Se diferențiază între ipotecile legale, care iau naștere în virtutea unei dis- poziții speciale a legii, si cele conven- ționale, care iau naștere din convenția pârtilor. Prin ipoteca deschisa se înțe- lege ca ea poate fi rambursata în orice moment, fara plata vreunei penalizări datorate rambursării creditului înaintea termenului stabilit. Ipoteca portabila permite debitorului sa transfere ipoteca asupra altei locuințe, cu condiția ca aceasta sa fie acceptata de creditor. 393 Ipotecă imobiliară Originea băncilor ipotecare se afla în Prusia secolului al XVIII-lea, când s-a instituit obligațiunea ipotecara de către o banca rurala de tip cooperatist pentru credit ipotecar (cooperativ rural mortgage bank), cu scopul acoperirii necesității de credite pentru agricul- tura. Conceptul a fost transferat în Franța în secolul al XlX-lea, când s-a dezvoltat mecanismul ofertei de titluri pe termen lung sau a unor acte de datorie asigurate prin chiar proprietățile ce urmau a fi achiziționate. în Ger- mania au aparut inițial, în 1862, banei private de credit ipotecar, funcțiunea originara a acestora fiind aceea de finanțare a construcțiilor rezidențiale din zonele urbane (J. Doling, 1997 p. 120-127 si VDH, 1984). în România se întâlnește prezenta unor societăți de credit funciar urban în București si lași, în 1873. Ulterior, în 1926, se autorizează înființarea si a altor astfel de societăți; acestea pre- supun asocierea directa si garanția mutuala a proprietarilor urbani, care se vor împrumuta cu ipoteca pe imobilele lor. în 1930 se înființează "Institutul de credit ipotecar tranzitoriu" al carul scop va fi înlesnirea pentru debitori a transferării creanțelor garantate cu ipo- teca pe termen scurt si cu dobânda anormala în creanțe pe termen lung si cu dobânzi mai mici; peste trei ani, obiectivul acestui institut va fi de a acorda împrumuturi garantate cu ipo- teca asupra imobilelor urbane ori ru- rale din România. în prezent, un pas important pentru conturarea unui cadru legislativ desti- nat ipotecii imobiliare s-a realizat o data cu apariția legii privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe (ANL) în 1998 si cea privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare în 1999 (nu exista o legislație specifica, exceptând câteva aspecte legate de ipoteca în general stipulate în Codul civil). Creditele ipotecare pentru inves- titii imobiliare sunt destinate sa finan- țeze construirea, cumpărarea, reabili- tarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativa, indus- triala sau comerciala. Acestea pot fi acordate de banei, ANL, CEC, fonduri ipotecare etc., neexistând deocamdată banei specializate de credit ipotecar; perioada minima pe care se acorda acest tip de credite este de minimum 5 ani pentru persoane fizice si minimum 10 ani pentru cele juridice. Noutatea este adusa si de faptul ca garantarea creditului se face prin ipoteci asupra imobilelor pentru care se acorda cre- ditul; până în prezent, legea nu per- mitea utilizarea proprietății finanțate ca (si) colateral, majoritatea eventualelor împrumuturi pentru locuințe fiind asi- gurate prin alte proprietăți imobiliare. Dezvoltarea pieței ipotecare are efecte benefice atât la nivelul persoanelor fi- zice (explicate mai jos), cât si la cel al sectorului construcțiilor, al economiei în general. Finanțarea prin credite ipo- tecare ar permite instituțiilor care au ca obiect de activitate construcțiile, inves- titorilor în domeniul locuințelor sa folo- sească, pe lângă sursele proprii de fi- nanțare, si creditele ipotecare. în felul acesta, este de presupus ca, pe ter- men lung, se va ajunge la asigurarea unui fond locativ corespunzător, se va realiza o dezvoltare reala a sectorului de construcții, incluzând si o scădere a numărului de șomeri în acest domeniu, în timp ce instituțiile finanțatoare vor putea sa-si asigure o profitabilitate pe termen lung. 394 Ipotecă imobiliară Se poate vorbi de o relație directa între piața ipotecara si cererea de locuințe, creditul ipotecar pentru investitii imobi- liare fiind deseori unul din aranja- mentele financiare utilizate pentru sti- mularea sectorului de locuințe proprie- tate personala. Accesibilitatea unei familii la probabil cea mai scumpa achiziție a sa - lo- cuința - este în general scăzută, mai ales daca este nevoita sa plateasca integral prețul acestui bun. Mai mult, după cum precizează si Doling (1997), de-a lungul ciclului de viata al unui individ, venitul si bunăstarea acestuia sunt deseori scăzute în primele decenii, crescând către vârsta mijlocie. Sistemele de finanțare a locuințelor din diverse tari au cautat sa compenseze aceste neajunsuri, prin dezvoltarea fie a unor mecanisme financiare de eco- nomisire, fie a unui sistem ipotecar; exista astfel posibilitatea unor împru- muturi ce se vor restitui în mai multi ani. Pe lângă o "împrastiere" a costu- rilor locuinței pe o perioada îndelun- gata (reducând costul la o parte din ve- nitul regulat al familiei si pe care aceasta si-l poate permite), finanțarea ipotecara permite si utilizarea locuinței finanțate ca garanție a împrumutului (nemaifiind nevoie de o alta persoana- garant sau de garanția printr-un alt bun de preț). Creditul ipotecar pentru inves- titii imobiliare avantajeaza persoanele fizice, prin posibilitatea obținerii unor credite pe termen lung care sa nu împovăreze excesiv bugetul familiei, ipoteca imobiliara devenind astfel un instrument de stimulare a sectorului de locuințe proprietate personala. Cu toate acestea, nu trebuie creata confuzia ca dezvoltarea pieței ipote- care constituie o politica adresata în primul rând populației cu venituri scă- zute. Argumente se pot găsi, urmărind sistemele de finanțare ipotecara a locuințelor din Germania si Spania. Trăsătură specifica a pieței ipotecare din Germania este aceea ca băncile specializate din domeniul locuințelor urmeaza o linie restrictiva în privința activitatii de împrumut, sistemul de creditare, în special pentru locuințele proprietate, fiind foarte prudent: cu cât venitul curent al unei gospodarii este mai scăzut cu atât avansul cerut este mai ridicat, în scopul scăderii riscului de neplata a datoriilor (Balchin, 1996, p. 57-58). în Spania, un rol decisiv în stimularea accesului la proprietate l-a avut îmbunatatirea pieței ipotecilor. Până în 1982, creditele ipotecare aveau dobânzi fixe, ceea ce însemna ca termenele de restituire impuse nu depaseau 8-10 ani. în același an, s-a introdus aplicarea de rate variabile in- dexate ale dobânzilor, marindu-se si termenele de restituire. Introducerea în 1994 a legii destinate susținerii compe- titivității între instituțiile de credit, prin reducerea costurilor care se aplicau la transferurile de credite ipotecare de la o instituție la o alta care solicita do- bânzi mai mici, a constituit un pas către creșterea concurentei băncilor în domeniul creditelor ipotecare. în ciuda acestei îmbunătățiri a pieței ipotecare, Spania a dezvoltat si un sistem de fi- nanțare destinat, în principal, populației cu venituri scăzute: asa-numita politica VPO (Balchin, 1996, p. 177-183). Un alt aspect care trebuie menționat este acela ca nu doar sectorul locuin- țelor proprietate poate beneficia de in- strumentul ipotecii imobiliare. în Suedia, spre exemplu, investițiile în locuințe sunt stimulate în fiecare sector de lo- 395 Ipotecă imobiliară cuinte printr-un sistem de subvenții co- mun (Balchin, 1996, p. 76). în sectorul locuințelor sociale (social-rented sec- tor), 70% din investițiile necesare sunt facilitate prin ipoteci de gradul întâi de la instituții financiare private si 30% prin ipoteci de gradul doi de la stat (McCrone si Stephens, 1995, în Balchin, 1996, p. 76). Deși într-o mă- sură mai mica, si în sectorul închirie- rilor private ipotecile sunt aranjamentul financiar des utilizat pentru acoperirea cheltuielilor de investitii. Chiar în sfera locuințelor proprietate personala, creditul ipotecar poate fi acordat nu doar pentru creșterea di- mensiunilor acestui sector (construc- ția), ci si pentru cheltuielile de transfer (achiziția de locuințe din stocul exis- tent) sau pentru cheltuieli de moder- nizare-consolidare a locuințelor. în tarile central si est-europene, pe fundalul unei inflații destul de crescute si al unor indicatori macroeconomici cu performante mai reduse, piața ipoteca- ra se dezvolta destul de anevoios. în Polonia, deși s-a introdus asa-nu- mitul "sistem ipotecar indexat dual" care protejează prin stabilirea unor rate la 25% din venitul debitorului, in- dexate cu creșterea medie a salariilor, producția totala astfel finanțata a fost foarte scăzută si datorita competiției creditelor înalt subvenționate acordate de Banca de Stat pentru Economii a Poloniei (Economic Commission for Europe, 1998). Chiar si în condițiile acestui nou sistem, dobânzile la ipote- cile pe termen lung sunt mari, exclu- zând majoritatea populației; pe termen lung însă, se asteapta ca marea parte a celor cu venituri medii sa fie eligibili pentru creditele ipotecare. în Slovacia, Legea băncilor a făcut po- sibila introducerea creditului ipotecar în 1995. Până în 1999, ipotecile au jucat doar un rol marginal în finanțarea lo- cuirii; la începutul anului 1998, o sin- gura banca obținuse licența acordării de ipoteci (Economic Commission for Europe, 1999). Finanțarea locuințelor în România se baza, după 1989, aproape exclusiv pe resurse proprii ale investitorilor si pe împrumutul informai (familie, prieteni), în prezent, ipotecile constituie o foarte mica parte din bunurile băncilor: doar 1-2% (Economic Commission for Europe, 2000). Finanțarea locuințelor pe termen lung este constrânsa de mediul economic existent. în situatii precum cea a României ultimilor ani, i.e. creștere economica negativa, lipsa unor creșteri salariale reale, creșterea șomajului, rate mari ale dobânzilor, sansele unei dezvoltări a pieței ipo- tecare si a cererii pentru o astfel de finanțare sunt destul de scăzute. în condiții precum cele menționate ante- rior, pe lângă riscurile asumate de in- stituțiile finanțatoare, cel care apeleaza la creditul ipotecar se afla în fata unui lanț de incertitudini (legate de sigu- ranța locului de munca, abilitatea de a face fata platilor lunare în condițiile unor modificări drastice ale acestora etc.). Nou înființata legislație în do- meniu, faptul ca inflația se pare ca a început sa scada si se asteapta scă- derea în continuare a acesteia, orizon- tul unei ușoare redresări economice în 2001, la care se adauga si începerea acordării efective de credite ipotecare de către ANL (mai 2000) pot fi indi- catori ai unei posibile dezvoltări a fi- nanțării ipotecare românești în urmă- torii ani. 396 Ipotecă imobiliară Efectele asociate ipotecii imobiliare s-ar putea găsi pe termen lung si la nivel de patternuri de cheltuieli familiale sau la nivelul mobilității forței de munca. Baudrillard (1996, p. 104) vorbește despre un alt fel de efect asociat apa- riției creditului în general, si anume: "precesiunea consumului - o noua eti- ca". în timp ce până nu de mult obiec- tele dobândite materializau o munca depusa si erau rezultatul unui lung efort de economisire, în zilele noastre, obiectele apar înainte de a fi câștigate, anticipând suma de eforturi si de munca pe care o reprezintă; ca sa spu- nem asa, consumul precede producția, în felul acesta, ele exercita o con- strângere: sunt cumva suspendate deasupra noastra, iar noi trebuie sa le plătim (Baudrillard, 1996, p. 104). Este de presupus ca o familie constrânsa de o ipoteca imobiliara îsi va modifica întregul comportament de cheltuire a bugetului familial pentru a face fata ra- telor lunare necesare rambursării dato- riei pe care o are; în același timp, va încerca pastrarea locului de munca printr-un comportament pozitiv (crește- rea performantelor, inventivitate, chiar în unele cazuri, prin reducerea corn portamentului delincvent etc.) sau gasirea altuia mai bine plătit. Migratia către o alta localitate ar fi si ea afec- tata, în sensul ca pe perioada rambur- sării creditului garantat prin ipoteca, de cele mai multe ori, va fi foarte scăzută. Introducerea ipotecii imobiliare, a cre- ditului ipotecar pentru investitii imobi- liare este o necesitate pentru orice po- litica de locuire care îsi propune dez- voltarea sectorului de construcție a lo- cuințelor, a investițiilor în domeniul lo- cuințelor, iar în privința consumului de locuințe, stimularea cererii de locuințe proprietate personala. Creditul ipotecar pentru investitii imobiliare are conse- cințe benefice la nivelul bunăstării unei familii, în principal prin creșterea acce- sibilității la o locuința - obiectiv impor- tant al unei politici de locuire -, prin po- sibilitatea efectuării unor reabilitări, con- solidări, extinderi ale imobilelor locative, fara a exista presiuni excesive ale bugetelor familiale. ^Ruxandra Noicak. Vezi si: Agenția Naționala pentru Locuințe Bibliografie selectiva: Balchin (1996); Doling (1997); Filipescu (1997); Legea nr. 190/1999, Economic Com- mission for Europe (1998,1999, 2000) 397 îmbătrânire demografică bătrâni din populație sub si peste limita vârstei apte de munca, care revine la 100 sau 1.000 de persoane în vârsta de munca. .JAna Rodica Staiculescuk. Vezi si: asigurări sociale; reîntinerirea demografica a populației îmbătrânire demografica Conceptul deî.d. (engl., ageing of popu- lation, fr., vieillissement de la popu- lation) desemnează acel proces de- mografic care consta în creșterea ponderii populației vârstnice, respectiv în scăderea proporției populației ti- nere; de obicei, proporția populației adulte rămâne vreme îndelungata ne- schimbata. Este un proces caracte- ristic tuturor populațiilor din tarile dez- voltate, asociat unei anumite faze a tranziției demografice. în mare, acest proces se datoreaza scăderii fecun- dității si creșterii speranței de viata, efecte directe ale creșterii bunăstării sociale în special după cel de-al doi- lea război mondial: creșterea calitatii vieții, diversificarea si creșterea ca- litatii serviciilor medicale, îmbunătăți- rea serviciilor sociale adresate vârst- nicilor, schimbarea semnificației copi- lului dintr-un bun individual într-un bun social etc. O consecința directa a acestui proces este deteriorarea raportului dintre populația activa si cea inactiva, având un impact deosebit asupra sustenabilitatii anumitor tipuri de politici sociale, în special în domeniul asigurărilor sociale. Acest raport se masoara prin raportul de dependenta (engl., dependency ratio, fr., rapport de dependance), indice care exprima numărul de tineri si încredințare în vederea adopției Hotărâre data de autoritatile compe- tente de încredințare spre creștere si educare a unui copil ce urmeaza a fi adoptat în familia adoptiva, înainte ca procedura legala de adopție sa fie încheiata. în cazul în care condițiile prevăzute de lege cu privire la situația copilului (consimțământul părinților pentru adopție sau hotărâre judecătoreasca definitiva de abandon, consimțământul copilului care a împlinit 10 ani) si la familia adoptiva (existenta atestatului de familie adoptiva, consimțământul familiei adoptive) sunt îndeplinite si Comisia pentru Protecția Copilului si-a dat avizul cu privire la adopție, aceasta poate hotărî încredințarea copilului în vederea adopției unei persoane sau familii. Comisia pentru Protecția Copilului poate încredința copilul în vederea adopției si unei persoane sau familii care nu are cetățenie româna, dar care are reședința pe teritoriul statului ro- mân de cel puțin 6 luni. încredințarea copilului în vederea adopției dureaza mimimum 3 luni. Perioada pentru care un copil este încredințat se stabilește de către Comisia pentru Protecția Copilului în momentul emiterii hotărârii de încredințare în vederea adopției. Pe toata perioada încredințării în vederea adopției, serviciul public specializat pentru protecția 398 îngrijirea în comunitate copilului supraveghează evoluția copilului în familia de încredințare. JNina Petrek Vezi si: abandonul copilului; copil în dificultate; familie adoptiva; adopție îngrijirea în comunitate Dezvoltarea acestei orientări a avut ca punct de plecare conștientizarea pro- ceselor negative care au loc în in- stituțiile de tip rezidențial, care se re- fera la anumite simptome (incluzând apatia, retragerea, reducerea motiva- ției), ca efecte ale depersonalizării de- terminate de tratamentul nediferentiat, de caracterul de rutina al activitatilor si de lipsa oportunităților de asumare a unor roluri asemanatoare celor exis- tente la nivelul comunității. Multa vre- me, cei care acordau îngrijire de tip in- formai au fost neglijati în planificarea si furnizarea serviciilor, iar beneficiarii si furnizorii îngrijirii erau perceputi ca fiind diferiti, cu obiective, aspirații, deprin- deri specifice. îngrijirea în comunitate are sensul asi- gurării sprijinului si serviciilor de care au nevoie persoanele afectate de di- ferite probleme (îmbătrânire, boli min- tale, deficiente fizice, senzoriale) pen- tru a deveni apte sa traiasca într-un mod cât mai independent posibil în propriile lor locuințe, ori în mediul "obișnuit" al comunității. Termenul "comunitate" se refera nu numai la grupurile umane care împăr- tășesc o identitate comuna, ci, într-un sens mai larg, la orice tip de rezidenta, de colectivitate, unde oamenii locuiesc împreuna cu familia sau prietenii. O comunitate consta astfel într-un an- samblu de persoane aflate în inter- acțiune sociala în interiorul unei zone geografice, având una sau mai multe legaturi comune adiționale. în esența, opțiunea "îngrijire în comu- nitate" pune accentul pe o serie de schimbări care vizeaza: - sa determine ca persoanele res- pective sa duca o viata cât mai normala posibil în propriile lor lo- cuințe ori în mediul obișnuit al co- munității; - sa ofere tipurile adecvate de suport care sa ajute persoanele sa atinga maximum posibil de independenta si, prin achiziționarea ori redobân- direa deprinderilor esențiale de via- ta, sa-si realizeze pe deplin propriul lor potențial; - sa ofere mai multe informatii in- dividului, privind viata si serviciile de care are nevoie pentru aceasta. îngrijirea în comunitate antrenează re- structurări esențiale la nivelul serviciilor de sprijin, care trebuie sa satisfaca noi standarde, în raport cu noile orientări, cum ar fi: a) flexibilitatea si sensibilitatea în ra- port cu nevoile persoanelor bene- ficiare si ale celor care le acorda îngrijirea; b) formularea unei game de opțiuni pentru beneficiari; c) asigurarea intervențiilor strict nece- sare, în vederea dezvoltării inde- pendentei beneficiarilor; d) concentrarea asupra celor cu ne- voile cele mai mari. în mod similar cu celelalte opțiuni, în- grijirea în comunitate prezintă o serie de avantaje si limite; printre avantaje, ar putea fi semnalate următoarele: - promovarea alegerilor si a inde- pendentei persoanelor îngrijite, în- tr-un mediu de viata cât mai apro- 399 învățământ alternativ t piat de cel al celorlalți membri ai co- munității; - tendința de individualizare a servi- ciilor furnizate persoanelor cu difi- cultăți, în raport cu nevoile lor spe- ciale; - implicarea întregii comunități în pro- cesul de îngrijire, ceea ce determi- na o mai buna acceptare a persoa- nelor care beneficiază de îngrijire, evitarea etichetării si stigmatizării; - promovarea activitatilor unor echipe complexe, interdisciplinare, care orientează si acorda suport pe parcursul procesului de îngrijire. Deși aceasta abordare este de cea mai mare actualitate, ea nu este lipsita de anumite limite: dificultăți privind structurarea si planificarea activitatilor rețelelor de servicii, competiția dintre specialiști, caracterul birocratic al acti- vitatii serviciilor complexe si, nu în ultimul rând, o anumita rezistenta a comunității (de pilda, protestul locuito- rilor dintr-o anumita zona fata de pro- iectele de amplasare a unor locuințe colective sau individuale destinate persoanelor cu handicap, pe motivul ca, din aceasta cauza, prețul locuin- țelor din acea zona ar putea scadea în mod semnificativ). Pentru ca persoanele care beneficiază de îngrijire sa-si realizeze drepturile de cetateni, este necesar ca întreaga comunitate sa fie implicata. ^Livius Maneak Vezi si dezinstitutionalizare; normalizare; protecția sociala a persoanelor cu handicap Bibliografie selectiva: Bornat et al. (1993), Jack (1998) învățământ alternativ Concept mai degraba vag, utilizat pentru a acoperi o sfera larga de mo- duri de a furniza educație, definite în antiteza cu învățământul public con- vențional, de care se disting prin tipul de management si/sau proprietate, filo- sofie educaționala, programa si me- tode pedagogice. Sensul cel mai comun vizeaza spe- cificul pedagogic al școlilor alternative si focalizarea pe nevoile copilului si opțiunile sale sau ale părinților. Exem- plele clasice sunt școlile Waldorf, Montessori, dar si școlile autoadminis- trate de către comunitățile locale. Filosofia școlilor Waldorf (dezvoltata de Rudolf Steiner la începutul secolului) se bazeaza pe antroposofie, postulând ca indivizii se pot dezvolta doar daca sunt motivati prin antrenament spi- ritual. Școlile Waldorf opteaza așadar pentru crearea inițiala a unei motivatii spirituale, amânând învatarea scrisului si cititului si respingând utilizarea în învatare a tehnologiilor avansate, precum computerele si televiziunea, privite ca elemente perturbatoare ale dezvoltării creativitatii, imaginației si interesului intelectual pentru educație. Practica Waldorf recomanda men- ținerea acelorași clase de elevi având un cadru didactic care sa predea majoritatea disciplinelor, de la grădiniță până la sfârșitul învățământului obligatoriu. Aceasta determina dezvol- tarea unor legaturi puternice între copii si între copii si învatator, educația des- fasurându-se astfel într-un mediu cât mai familiar, dezinhibator. Criticii sistemului Waldorf ataca rigidi- tatea tehnicilor utilizate (copiii executa toti aceleași exerciții, în același timp), 400 lipsa de fundamentare științifica si relativa ineficacitate (costurile de timp sunt foarte mari, acumularea efectiva de cunoștințe fiind amânata în favoarea dezvoltării nevoii de infor- mație si deprinderilor de a o dobândi). Popularitatea școlilor Waldorf se dato- rează mai ales mediului educațional prietenos, familial, pe care îl propun, în contrast cu relativa alienare a lumii moderne. Școlile Montessori propun învatarea prin experimentare, ca principiu edu- cațional, filosofia lor fiind cea dezvol- tata de Maria Montessori: aceasta pledează pentru libertatea copiilor în învatare, argumentând asupra faptului ca elevii învata cel mai bine de unii singuri. Rolul cadrului didactic nu mai e acela de a ghida procesul educațional, curriculumul fiind unul extrem de flexi- bil, ci doar de a asista elevii în rezol- varea unor exerciții practice din care aceștia dobândesc cunoștințe. Spre deosebire de școlile Waldorf, exercițiile realizate de elevi sunt diferite, actul învățării fiind puternic individualizat. Educația tip Montessori s-a dezvoltat mai mult pentru învățământul preșco- lar, urcând uneori si în primele clase ale învățământului primar. Școlile Wal- dorf si Montessori sunt relativ răspân- dite mai ales în Statele Unite si Ger- mania. Alte pedagogii alternative recomanda „deschiderea" școlilor, mutând cadrul învățării în spatii publice, muzee, uni- tăți industriale etc. sau preluând tehnici ale învățământului deschis. O alta categorie de scoli alternative este cea a școlilor autoadministrate. Eticheta de "alternativ" vizeaza aici modul de organizare si management al unitatii școlare. Uneori, școlile private învățământul deschis și la distanță sunt etichetate ca alternative prin simplul fapt ca forma de proprietate diferă de cea a învățământului public. în fine, un alt tip de scoli alternative îl constituie școlile dezvoltate în si de către comunitățile marginale, minori- tare sau izolate, dezavantajate în ce privește accesul la învățământul con- vențional. Aceste scoli tind a reflecta valorile comunității locale, prezentând avantajul unei reiatii privilegiate cu aceasta. Eterogene din punct de ve- dere al filosofiei ce sta la baza lor, aceste scoli pot îmbrăcă fie forma edu- cației multiculturale, fie tind sa dezvolte ideologii exclusiviste, segregationiste, fundamentaliste, bazate pe accen- tuarea diferentelor si identităților cul- turale, rasiale, etnice sau religioase. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: educație multiculturala; învăță- mântul deschis si la distanta învățământul deschis si la distanta învățământul deschis si la distanta constituie o sintagma care definește o gama întreaga de activitati educa- ționale formale, dar neconventionale, caracterizate prin flexibilitate ridicata si proiectate astfel încât sa diminueze inegalitatea de acces la educație. învățământul deschis este un termen mai degraba vag, referindu-se la forme educaționale menite a depăși con- strângerile care fac ca învățământul - în special cel tertiar si secundar - sa fie mai greu accesibil indivizilor care provin din zone izolate sau din grupuri marginale sau defavorizate. Definițiile învățământului deschis se concen- trează îndeosebi pe constrângerile pe 401 învățământul deschis și la distanță care el cauta sa le depaseasca. Asa cum remarca Tight (1996, p. 95), a- ceste „bariere" ale învățământului tra- dițional pot fi de natura spatio-tem- porala (normele care impun momentul, locul si durata învățării), de tip social (caracteristici precum sexul, vârsta, etnia, clasa sociala, averea indivizilor care pot determina discriminări în ce privește accesul la educație) sau pot fi legate de natura învățării în sine (con- ținutul, modul de predare, structura disciplinelor predate pot fi lipsite de relevanta prin prisma activitatilor pe care indivizii intenționează sa le des- fasoare ulterior). învățământul deschis oferă cursuri care răspund direct la nevoile cursantilor, fie din punct de vedere spatio-temporal (locul desfășu- rării învățării poate fi în unitati de în- vățământ clasice, acasa la cursant sau oriunde în alta parte, momentul desfă- șurării actului educațional, ca si viteza cu care cursantii progresează în par- curgerea materiilor rămânând la latitu- dinea acestora), fie din punct de vede- re al conținutului si structurii materiei studiate sau al modului de predare (cursantul poate fi asistat sau nu de cadre didactice în activitatea de învatare, având si dreptul de a alege, cel puțin parțial, disciplinele pe care îsi dorește sa le studieze). După cum noteaza Tight, învățământul deschis nu înlătură simultan toate aceste bariere, ci se concentrează doar asupra unora dintre ele. învățământul la distanta este un pro- ces educațional organizat, în care ca- drele didactice si cursantii nu interac- tioneaza direct, fata în fata, decât în rare ocazii. Cursantii urmeaza o acti- vitate individuala de învatare, urmând însă în mod riguros planificarea si mo- dul de structurare a activitatii propus de organizația care furnizează serviciul educațional în cauza. Furnizorul servi- ciilor educaționale pune la dispoziția cursantilor materiale didactice care susțin si ghidează activitatea de înva- tare, prin posta, radio, televiziune sau Internet si posta electronica. La inter- vale regulate, cursantii se întâlnesc cu cadrele didactice în cadrul formal al sălii de curs, pentru fixarea si verifica- rea cunoștințelor dobândite. în plus, între aceste întâlniri ei pot contacta cadrele didactice pentru a-si lamuri anumite neclarități, în funcție de regle- mentările impuse prin modul de orga- nizare a activitatii de învatare (cursantii pot solicita explicatii prin telefon în zilele si la orele prestabilite, prin e-mail etc.). Structura si conținutul discipli- nelor studiate sunt, de regula, similare celor din învățământul tradițional. învățământul la distanta este astfel conceput încât sa poata asigura ac- cesul la educație si pentru indivizi aflati în zone izolate, pentru cei care, din diferite motive, nu se pot deplasa, dar si pentru cei care sunt predispusi la în- treruperea sau renunțarea la studii din motive financiare (nepresupunând o activitate cu frecventa, învățământul la distanta, ca si cel deschis, permite cursantilor desfasurarea simultana a unor activitati aducătoare de venit, permitându-le sa se întrețină). învăță- mântul deschis constituie o forma mai ieftina de furnizare a educației: nu este neaparata nevoie de scoli mari, nu- mărul de elevi care revin unui profesor este mult mai mare etc. învățământul la distanta a fost utilizat încă de la începutul anilor '60, în spe- cial pentru educația universitara, dar si pentru perfecționarea cadrelor didac- 402 tice din zonele slab dezvoltate (Perra- ton, 2000, p. 3). învățământul deschis a aparut si s-a dezvoltat simultan cu educația la distanta, utilizând adeseori tehnici ale acesteia. Primele manifes- tări ale educației deschise au fost uni- versitățile populare (deschise), aparute ca reacție la cererea de educație a adultilor si la nevoia de a asigura ac- cesul în învățământul superior si pen- tru indivizii provenind din familii sarace în capital educațional (în general, copiii din astfel de familii au o probabilitate mai mica de a urma învățământul su- perior decât cei ai căror părinți au urmat liceul sau au absolvit o facul- tate). învățământul deschis si la distan- ta vine în sprijinul acestora, prin dimi- nuarea costurilor de oportunitate ale educației, dar si prin adecvarea con- ținutului educației la cerințele exprese ale cursantilor (includerea în curricu- lum a cunoștințelor cu aplicabilitate di- recta în activitatea curenta a acestora). Ulterior, învățământul deschis si la dis- tanta a început sa fie utilizat si în învățământul secundar si chiar în edu- cația primara. Cele doua forme de educație (deschisa si la distanta) sunt similare prin flexibilitatea lor deosebita, prin obiec- tivele comune, dar si prin utilizarea unor tehnici similare de învatare, astfel ca, de regula, sunt referite împreuna, prin sintagma de învățământ deschis si la distanta. Criticii metodei insista pe ineficacita- tea educaționala, punând în discuție calitatea redusa a învățării, lipsa de adecvare a conținutului si controlul re- dus asupra cunoștințelor reale dobân- dite de cursanti. Datele empirice exis- tente nu susțin o astfel de ipoteza, însă nici nu o contrazic (vezi Perraton, învățământul particular 2000, în special capitolul 10; Evans si Nation, 1996). Al doilea tip de critica vizeaza faptul ca învățământul deschis si la distanta presupune accesul la fa- cilitati precum tehnica audio-video sau computerele, ceea ce în fapt ar men- ține, daca nu exacerba, inegalitatea de acces. Pentru prevenirea acestui feno- men (accesul la tehnica în cauza este localizat, de regula, tot în familiile mai înstărite si mai bine educate), autori- tățile publice organizează, de regula, centre zonale în care cursantii pot avea acces la computere, aparatura audio-video etc. Astfel de centre sunt însă costisitoare si greu de furnizat în condițiile unei dispersii teritoriale mari a cursantilor. De aici si al treilea tip de critica, vizând costurile reale ridicate ale învățământului deschis si la dis- tanta. Susținătorii unui astfel de punct de vedere argumentează asupra faptu- lui ca la costurile echipamentelor se adauga si cheltuielile de formare supli- mentara a cadrelor didactice implicate în procesul educațional ca formatori. Totuși, unele experiențe, în special asiatice (Indonezia si Coreea de Sud), dovedesc o eficienta si o eficacitate crescută în utilizarea învățământului la distanta în învățământul secundar si tertiar, utilizând ca mijloc de comunica- ție radioul sau televiziunea. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: politici educaționale Bibliografie selectiva: Perraton (2000); Tight (1996); OECD (1999); Tuijnman (1995) învățământul particular învățământul particular a devenit în prezent expresia curenta pentru ceea 403 învățământul particular ce nu este învățământ de stat ori pu- blic, deși, de fapt, aceasta denumire acopera situatii deosebit de variate de la un stat la altul. în tarile membre ale Comunității Euro- pene, sectorul strict "particular" - orga- nizat, finanțat si controlat în întregime de persoane sau organisme particulare - atât cât este prezent, este totuși ex- trem de limitat. în paralel, s-a dezvoltat un alt sector, care, deși nu este de stat, nu poate fi definit ca fiind parti- cular, având în vedere legaturile sale cu statul în domeniul finanțării si con- trolului, cunoscut si sub numele de "sector nonpublic". Sectorul "nonpublic" cuprinde astfel mai multe categorii de scoli religioase sau laice, scoli ce practica metode de învățământ alternative, scoli ce consti- tuie un "substituent" sau un "echiva- lent" al școlilor de stat si scoli ce-si desfasoara activitatea pe baza de con- tract încheiat cu autoritatile (Bârzea, 1996, p. 5-7). învățământul particular reprezintă unul dintre cele mai importante servicii, fur- nizate în special sub forma nonprofit în tarile dezvoltate. Daca luam ca exem- plu Japonia, în aceasta tara, 75% dintre universități sunt nonprofit, iar în cazul Statelor Unite, proporția acestora depășește jumătate din numărul total de facultati si colegii. Teoriile care au încercat sa explice apariția si dezvoltarea învățământului superior particular pleaca de la premi- se diferite, reflectând schimbările suc- cesive survenite în percepția acestui fenomen. John Naisbitt, specialist în prognoza sociala, aprecia ca una dintre cele zece directii care au schimbat viata societății americane începând cu anii 70 o constituie "trecerea de la ajutorul instituțional la autoajutorare" (Naisbitt, 1989, p. 199). Arătând ca anii 70 nu au fost cei mai buni pentru sistemul școlilor publice americane, începând sa se răspândească ideea potrivit că- reia în America învățământul suferea o scădere foarte serioasa în privința ca- litatii, Naisbitt întreprinde o analiza asupra factorilor care au condus la pro- liferarea învățământului superior par- ticular si avanseaza ipoteza conform careia continua dezamăgire fata de sistemul public de învățământ a de- terminat o varietate de răspunsuri ba- zate pe autoajutorare. Activismul pă- rinților a crescut, iar înscrierea în șco- lile particulare a urcat în mod impre- sionant. "în forma sa cea mai radicala, noua mișcare pentru ajutorare educaționala a produs un curent statornic în favoarea noilor scoli alternative si încercări de a muta procesul educațional din scoli la domiciliu, fie ca un adaos la programa școlara regulamentara, fie ca o amenințare a legilor obligatorii cu privire la educație" (Naisbitt, 1989, p. 213). Analizând sectorul nonprofit dintr-o perspectiva comparativa, Estelle James avansa în 1989 teoria cererii suplimentare si diversificate. Conform acestei teorii, nevoia de varietate apa- re în anumite condiții, când comunita- tea este caracterizata prin: a) accentuata diferențiere culturala (religioasa, lingvistica, etnica); b) preferințele sunt dispersate geogra- fic, neputând fi satisfăcute de agen- țiile guvernamentale locale; c) guvernul este constrâns sa furni- zeze un produs relativ uniform (James, Rose-Ackerman, 1989, p. 407-410). 404 De exemplu, în tarile în care exista o mare uniformitate din punct de vedere religios si lingvistic, asa cum se în- tâmpla în cazul Suediei, sectorul public reușește sa satisfaca cererea de edu- cație din partea populației. O situație aparte întâlnim în Olanda, tara în care exista puternice clivaje între catolici si calvinisti. Aceste doua grupuri religi- oase au reușit sa-si înființeze o serie de scoli private, care primesc si sub- venții publice. Clivaje lingvistice si reli- gioase similare întâlnim si în Belgia. în Israel, cele mai multe scoli private sunt conduse de si pentru evreii orto- docși, care sunt nemulțumiți de școlile publice laice. în India, școlile private si colegiile sunt adesea diferențiate prin limba de pre- dare, asociata cu regiunea de origine, religie (musulmani, parsi - adepti ai lui Zoroastru - si credincioși sikh) sau casta, învățământul particular a cunoscut, de asemenea, o creștere impresionanta începând cu anii ‘80 în statele Asiei si Africii, dar mai ales în America Latina, unde școlile au o puternica afiliere reli- gioasa (James, Rose-Ackerman, 1989, p. 403-405). în prezent, China are peste 800 de instituții private de învă- țământ superior, iar în Brazilia aproape 60% din totalul de studenti învata în sectorul particular. în statele Comunității Europene, facto- rii care au o influenta majora în dezvol- tarea sectorului de învățământ parti- cular se regăsesc în cuprinsul unui cadru legislativ general, adoptat de către statele membre. Acest cadru prevede (învățământul particular: for- me si condiții în statele membre ale Comunității Europene, p. 7): învățământul particular • libertatea cetățenilor, garantata prin Constituție, de a înființa scoli, potri- vit opțiunilor lor filosofice sau reli- gioase; • dreptul părinților de a alege pentru copiii lor o forma alternativa de în- vățământ, alta decât cea asigurata de stat; • obligația statului de a garanta exer- citarea libera a acestui drept de către părinți, indiferent de situația lor financiara si condiția lor sociala, inclusiv prin asigurarea unei finanțări corespunzătoare a formelor de în- vățământ alternative sau prin fa- cilitarea dezvoltării unui sector par- ticular, cu condiția sa nu presupună eforturi financiare din partea statului; • garantarea învățământului laic de stat, ca o contrapondere în cazul unui învățământ particular prepon- derent religios, sau recunoașterea de către stat si integrarea în sec- torul public a școlilor înființate în principal de către biserici. în cazul României, se poate constata ca, pentru învățământul preuniversitar, sectorul privat aparut după anul 1989 este încă foarte puțin reprezentat (vezi tabelele următoare). în 1998 a luat flinta Comisia de Eva- luare si Acreditare a învățământului Pre- universitar, în urma adoptării Ordonan- ței Guvernului României nr. 87/1998. Prima etapa a procesului de acreditare este acordarea autorizației de încre- dere unităților de învățământ care vor solicita în scris acest lucru, conform prevederilor legale, după cum urmea- za: - grădinițele si școlile primare si gim- naziale, școlile profesionale si de ucenici la inspectoratele școlare ju- 405 învățământul particular detene si, respectiv, la Inspectoratul Școlar al Municipiului București; liceele, școlile postliceale la MEN (Comisia de Evaluare si Acreditare a învățământului Preuniversitar). Repartizarea instituțiilor si elevilor din învățământul preuniversitar (primar si secundar) pe forme de proprietate, în anul școlar 1998/1999 Tip învățământ Unitati de învățământ Elevi Număr % Număr % înv. public 15.701 99,76 3.451.193 99,60 înv. privat 18 0,11 2.784 0,08 înv. cooperatist 21 0,13 11.132 0,32 Total 15.740 100,00 3.456.109 100,00 Sursa: MEN si ISE, 1999, p. 36. Situația școlilor particulare din România la 1.12.1999 Număr total de învățământ învățământ învățământ învățământ unitati școlare preșcolar obligatoriu liceal postliceal 353 87 22 21 223 Sursa: Buletin informativ al MEN, nr. 2/2000. în intervalul de aproape doi ani scurs de la înființarea Comisiei de Evaluare si Acreditare, nu putem vorbi despre o amploare deosebita a fenomenului apariției liceelor si școlilor profesionale particulare în România. în anul școlar 1998/1999 au depus dosare pentru acordarea autorizației de încredere un număr de 22 de licee particulare, 5 scoli profesionale si de ucenici si 10 scoli profesionale, iar pentru anul școlar 1999/2000 s-au înregistrat 15 dosare pentru licee, 1 dosar pentru o școala profesionala si 1 dosar pentru o școala de ucenici. România se afla abia la început de drum în ceea ce privește învățământul liceal particular comparativ cu tarile din Comunitatea Europeana. Putem vorbi despre un sector particular puternic la nivelul învățământului liceal în Franța, unde 34,2% dintre licee sunt private, Spania, unde proporția acestora este de 29%, sau Danemarca, unde 12% dintre licee sunt în sectorul particular (Bârzea, 1996). în ceea ce privește perioada de după 1989/1990, schimbările survenite în sistemul de învățământ superior al ta- rilor foste comuniste au avut loc în direcția unei adevarate "explozii insti- tuționale", care s-a manifestat prin extinderea rețelelor instituționale, a- paritia de noi instituții, diversificarea structurala orizontala si verticala si apariția unor noi forme educaționale. O data cu înlocuirea monopolului statului si prin apariția unui mare nu- măr de instituții particulare de învă- țământ superior, sectorul educațional a devenit terenul unor aprige con- troverse. 406 Statutul juridic al instituțiilor particulare de învățământ superior este caracte- rizat prin numeroase ambiguități. Unele tari (Finlanda, Bulgaria) nu dis- pun de prevederi legale privind funcțio- narea lor (Bulgaria intenționează legi- ferarea lor), altele condiționează func- ționarea lor de conformarea la stan- dardele din instituțiile publice (Fede- rația Rusa). în Lituania, înființarea in- stituțiilor particulare de învățământ su- perior este condiționala de obținerea unei autorizatii de funcționare din par- tea guvernului, neexistând o lege spe- ciala a funcționarii acestui tip de in- stituții. Pentru moment, doar România dispune de o reglementare legala speciala privind organizarea si funcțio- narea instituțiilor particulare (loan Mihailescu, 1997, p. 20-23). în România, apariția instituțiilor parti- culare de învățământ superior a con- stituit unul dintre factorii determinanti în introducerea noului sistem de evaluare academica si acreditare, menit sa sta- bilească nivelul calitatii serviciilor aca- demice oferite studentilor. Tot în cazul României, finanțarea in- stituțiilor particulare de învățământ su- perior se face exclusiv din taxele de studii, plătite de studenti. Acest fapt, corelat cu absenta unei proceduri clare de urmărire a evaluării modului de folosire a fondurilor care constituie pa- trimoniul facultăților particulare, a pro- vocat numeroase suspiciuni cu privire la calitatea serviciilor academice oferite studentilor. Până la apariția Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învăță- mânt superior si recunoașterea diplo- melor, era greu de spus carul sector îi aparțineau instituțiile particulare de în- vățământ superior, datorita faptului ca învățământul particular acestea au aparut atât sub forma fun- dațiilor culturale si a asociațiilor de bine- facere, care funcționau pe principiul nonprofit, în conformitate cu Legea nr. 21/1924, cât si sub forma societăților comerciale, în baza Legii nr. 35/1990. Diversitatea formelor juridice pe care aceste instituții le-au adoptat a generat ambiguitate, datorita plasării lor atât în sectorul nonprofit, cât si în cel profit. Ambiguitatea a fost înlăturata, în plan legislativ, o data cu apariția dispoziției articolului 2 din Legea nr. 88/1993, conform caruia "instituțiile de învăță- mânt superior funcționează pe prin- cipiul nonprofit" (I. Mihailescu, 1996, p. 11). Punerea în practica a acestei dispoziții a avut loc începând din anul 1994, când majoritatea instituțiilor par- ticulare de învățământ superior care funcționau ca societăți comerciale si-au transferat patrimoniul unor fundatii, transformându-se în unitati nonprofit si reușind astfel sa se adapteze preve- derilor legale. Spre deosebire de celelalte organizatii nonprofit românești, a căror funcționa- re este condiționala de obținerea unei autorizatii eliberate de ministerul în sfera caruia se înscrie activitatea lor, instituțiile particulare de învățământ superior funcționează în baza unei autorizatii provizorii, iar ulterior în baza acreditării conferite de către Consiliul National de Evaluare Academica si Acreditare, organism academic inde- pendent, numit de Parlament. Constituirea si desființarea instituțiilor de învățământ superior se face prin lege, de către parlament, la propune- rea guvernului si cu avizul Ministerului Educației Naționale. Procedura guver- namentala si parlamentara se declan- șează numai pe baza recomandărilor 407 învățământul particular Consiliului National de Evaluare Aca- demica si Acreditare. Facultățile se înființează si se desființează prin ho- tărâre de guvern. în iulie 1999, Legea nr. 88 din 1993 a fost modificata si completata prin Legea nr. 144/1999. Noua lege preve- de ca "împreuna cu comisiile din sub- ordine, Consiliul National de Evaluare Academica si Acreditare întocmește un raport de evaluare, în baza caruia guvernul initiaza proiectul de lege pri- vind înființarea instituției de învățământ superior cu facultățile, colegiile si spe- cializările propuse spre acreditare" (Legea nr. 144/1999). Conform Legii nr. 88/1993, procedura de acreditare cuprinde doua faze: a) obținerea autorizației de funcționare provizorie, care conferă dreptul in- stituțiilor sa organizeze examene de admitere, sa angajeze personal di- dactic si auxiliar si sa desfasoare activitati educaționale si de cerce- tare; b) acreditarea, care conferă instituțiilor de învățământ superior dreptul de a organiza examene de absolvire, de a elibera diplome si de a funcționa autonom. Instituțiile particulare de învățământ su- perior nu sunt recunoscute de organele publice decât daca primesc autorizarea de funcționare provizorie si, ulterior, acreditarea. Conform unei statistici realizate la data de 18 martie 1998 de către Consiliul National de Evaluare Academica si Acreditare, dintr-un număr total de 552 de facultati particulare care depuse- sem dosare de autoevaluare în ve- derea obținerii autorizației de funcțio- nare provizorie, un număr de 118 au fost autorizate, 317 nu au primit au- torizarea, iar 39 se aflau încă în studiu. Faptul ca în prezent numărul studen- tilor care frecventează facultățile par- ticulare se situează în jur de 30% din numărul total al studentilor din Româ- nia (vezi tabelul) constituie o realitate ale cărei cauze se regăsesc în inter- corelarea unei serii de factori eco- nomici, sociali, politici si culturali. Evoluția numărului de studenti înscriși la facultățile particulare în perioada 1992-1996 Anul '92/'93 '93/'94 '94/'95 '95/'96 '96/'97 '97/'98 '98/'99 Numărul de studenti 85.000 110.880 114.500 85.305 93.343 110.715 130.054 Sursa: MEN, ISE, 1999, p. 75. Un alt factor care a contribuit la in- stituirea cu succes a învățământului privat în România a constat în avan- tajul ca acesta se poate adapta mult mai ușor la solicitările actorilor sociali, dezvoltând specializări pentru care ce- rerea este mare si neinitiindu-le sau restrângându-le pe cele mai puțin do- rite, demonstrând astfel flexibilitate si adaptare la cerințele pieței. Astfel, ofer- ta acestor universități a vizat în prin- cipal domeniile economic, juridic, uni- versitar si medical (vezi figura). Faptul ca cerințele pieței muncii pe un interval de patru sau sase ani se pot schimba radical constituie o problema pentru candidatii care opteaza pentru un profil sau altul, încercând sa-si an- 408 învățământul particular ticipeze succesul viitor în funcție de alternativele prezente. Acest inconve- nient nu vizeaza însă numai sectorul privat al învățământului superior, deoa- rece si absolventii sectorului public sunt amenințați de același pericol, în absenta verigii de legătură dintre cerințele piatei muncii si sectorul educațional. Autorii unui studiu recent, realizat în 1997 (Rotariu et al., 1997), avansau ipoteza ca "proliferarea extraordinara a învățământului privat se datoreaza unor factori cu acțiune favorizanta", între care menționau: 1. efectivul redus de studenti în România comunista, care a făcut sa se cumuleze un număr mare de tineri, din mai multe generatii, ale căror aspirații de a urma o facultate de stat nu au fost îndeplinite; 2. incapacitatea învățământului de stat de a prelua imediat cea mai mare parte a acestor efective; 3. incapacitatea bugetului de stat de a susține, în următorii ani, o creștere a efectivelor de studenti la nivelul cererii; 4. o puternica valorizare în opinia publica a studiilor superioare; 5. o cerere masiva de competente în anumite domenii, în speța cele legate de gestiunea si manage- mentul activitatilor economice si de rezolvarea numărului mare de pro- bleme juridice ale agentilor econo- mici si persoanelor fizice; 6. o legislație lacunara cu privire la înființarea si funcționarea unităților de învățământ, precum si inexis- tenta, la început, a unui mecanism de acreditare a acestora, ceea ce a permis multor întreprinzători sa deschidă universități private în con- diții dintre cele mai precare. Repartiția numărului de studenti din sectorul particular pe domenii de studiu Sursa: MEN, Cartea alba a învățământului, 1998, p. 20. Fiecare dintre acești factori au fost analizati ulterior, în 1998, si puși în re- lație cu teoriile recente ale institutiona- lizarii si neoinstitutionalismului (Dima, 1998). O prima concluzie a acestei analize releva faptul ca, în ultimii opt ani, datorita apariției învățământului superior particular, în România s-a 409 învățământul particular încetățenit ideea de universitate ca unitate prestatoare de servicii. Este surprinzător faptul ca acceptarea instituțiilor de învățământ superior par- ticular s-a produs, într-o anumita mă- sură, datorita imaginii pe care opinia publica si-o formase fata de univer- sitatea tradiționala (de stat) si datorita încrederii mari în aceasta instituție. Preluarea titulaturii de universitate, co- pierea "la indigo" a structurii de or- ganizare, a tipului de cursuri oferite, tinute în marea majoritate a cazurilor de profesori de la universitățile de stat - pe scurt, mimetismul la nivelul structurii de organizare cu instituțiile de stat - au constituit câteva dintre miturile institutionalizate în societatea româ- neasca sub forma de capital al încre- derii populației în instituțiile de învă- țământ superior. în privința finanțării învățământului su- perior particular, legislația prevede ca, pe lângă taxele plătite de studenti, in- stituțiile particulare de învățământ su- perior pot beneficia de sponsorizări, în conformitate cu Legea sponsorizării din 1994, si pot concura alaturi de uni- versitățile de stat pentru obținerea de fonduri de cercetare, fonduri de dez- voltare si burse alocate de stat pentru programe postgraduale. Din nefericire, "cercetarea științifica în universitățile private este nesubstan- tiala sau inexistenta", deci fondurile de cercetare sunt încă imposibil de obtinut pentru universitățile particulare, mai ales în condițiile în care România in- tenționează sa utilizeze criterii de per- formanta în deciziile de finanțare a pro- gramelor educaționale si de cercetare: "se manifesta o tendința, încă incipi- enta, de ierarhizare a instituțiilor de în- vățământ superior, în raport cu anu- mite criterii de performanta (academice si științifice), prevăzute a fi oficializate si implementate prin intermediul orga- nismelor guvernamentale si al orga- nismelor academice de intermediere" (loan Mihailescu, 1996, p. 12). în condițiile în care instituțiile private vor îndeplini criteriile de calitate sta- bilite prin lege, vor fi eligibile pentru finanțarea din fonduri guvernamentale la fel ca si universitățile de stat, care, la rândul lor, se afla în aceasta competiție a calitatii. Ceea ce se urmărește prin introduce- rea noului sistem de finanțare a în- vățământului superior este îndepărta- rea stereotipurilor moștenite de la re- gimurile anterioare, conform carora educația este un sector ce trebuie asistat în mod obligatoriu de către stat, indiferent de rezultatele obținute, si toate instituțiile de învățământ superior sunt îndreptățite sa fie finanțate, pentru ca "prestează o activitate sociala utila”. .JAna-Maria Dimak. Vezi si: politici educaționale; finanțarea învățământului superior public Bibliografie selectiva: Bârzea (1996); Mihailescu (1996); Mihailescu (1997); Rotariu et al. (1997) 410 J Justiție distributiva Se refera la corectitudinea rezultatelor (re)distributive în ceea_ ce privește bunăstarea indivizilor. în funcție de modelul de justiție sociala adoptat si de modul de operationalizare a bunăstării, j.d. poate fi concretizata prin deziderate de egalitate (perspective colectiviste), de favorizare a celor mai defavorizati într- o societate (rawlsianismul), de optimi- zare a bunăstării sociale în termeni Pareto (utilitarismul) sau, la limita, prin noninterventionism total în economie (libertarianismul). ^Luana M. Popk. Vezi si: justiție sociala Justiție procedurala în domeniul politicilor sociale, j.p. se refera la modul în care statul, respectiv administrația publica operationalizeaza principiile redistributive statuate într-un cadru legislativ, în vederea obținerii rezultatelor redistributive scontate, si aplica - în mod corect, i.e. uniform - regulile obținute în urma acestei operationalizari. în funcție de tipul de alocare ce sta la baza redistributiei - universal, discreționar sau personalizat - j.p. se asociaza cu tratarea egala a tuturor indivizilor (în cazul beneficiilor universalist- categoriale), tratarea tuturor indivizilor în funcție de circumstanțele specifice în care se afla, în baza unor criterii considerate a fi relevante si Justiție socială definitorii pentru acestea (în cazul beneficiilor sociale selective), sau tratarea tuturor indivizilor în funcție de nevoie (în cazul serviciilor sociale personalizate, dar si în cazul acordării, de exemplu, a asistentei medicale). Cele mai "expuse" sisteme de beneficii si servicii sociale la inechitate procedurala sunt cele de tip selectiv, caracterizate de un proces de alocare de tip discreționar. ^Luana M. Popk. Vezi si: echitate orizontala Justiție sociala Utilizarea termenului de j.s. cores- punde diferitelor reprezentări asupra justiției distributive, spre deosebire de justiția procedurala. Este ceea ce Rothstein (1998) numește teoria normativa asupra statului, care răspunde la întrebarea: ce ar trebui sa faca statul? Teoria empirica, spre deosebire de cea normativa, se axeaza pe modul în care statul ar trebui sa procedeze, pentru a face ceea ce ar trebui sa faca. Un model de j.s. reflecta modul în care anumite resurse sociale - venit, bunuri, servicii, bunăstarea în general, libertatea sau drepturile - trebuie (re)distribuite în societate pentru a obține configurația sociala "corecta". Mai concret, j.s. presupune o distribuire proporționala a bunăstării (sau a altor resurse sociale considerate a fi relevante pentru bunăstarea individului) în raport cu un anumit criteriu considerat relevant, adecvat sau legitim. Criteriile cele mai frecvent utilizate sunt statusul, munca, libertatea, drepturile, meritele, nevoia (Spicker, 1998, p. 135). La întrebarea "care este rolul j.s.?" John Rawls, filosoful contemporan 411 Justiție socială > care a reușit, la începutul anilor 70, sa aduca în atentia comunității științifice conceptul dej.s., răspunde: “Justiția este prima virtute a instituțiilor sociale, asa cum adevărul este pentru sistemele de gândire. O teorie, oricât de eleganta si economica este, trebuie rejectata sau revizuita daca nu este adevarata; în mod analog, legile si instituțiile, indiferent cât de eficiente si bine structurate, trebuie reformate sau desființate daca sunt injuste” (Rawls, 1976, p. 3). între j.s. si bunăstare sociala exista o legătură puternica, atât timp cât reali- zarea unui model sau deziderat de justiție sociala implica redistribuirea resurselor, i.e. împărțirea beneficilor si obligațiilor în cadrul unei cooperări sociale. O legătură, de asemenea, foarte importanta poate fi considerata si cea între j.s. si libertate si drepturi, pe de-o parte, egalitate, pe de alta parte. Unii autori considera ca libertatea si orice forma redistributiva sunt incompatibile (e.g., Nozick). Alti autori considera ca redistribuirea resurselor într-o societate, pentru a fi justa, trebuie sa aiba la baza în primul rând respectarea libertății individuale (e.g., Rawls). Utilitariștii considera ca redistribuirea poate fi justa numai în măsură în care ea nu afecteaza eficienta economica. Egali- taristii considera ca primordiala este egalitatea, iar redistribuirea resurse- lor contribuie la realizarea j.s. numai în măsură în care creste egalitatea distributiva, i.e. egalitatea rezultatelor; aceasta creștere a egalitatii, considera aceștia, nu se poate realiza decât distribuind în funcție de nevoi. Ce resurse sociale ar trebui redistri- buite, conform cu aceste opțiuni de j.s., este o problema foarte controversata: unii autori considera ca redistribuirea veniturilor nu se suprapune cu redistribuirea bunăstării, astfel încât redistribuirea trebuie sa vizeze si altceva în afara venitului. Exemple de resurse sociale ce ar putea duce la o mai corecta redistribuire a bunăstării sunt: servicii sociale, bunuri, facilitati, drepturi; Rawls merge până acolo încât consi- dera ca făcând parte din categoria "bunurilor primare" si "baza respectului de sine" (Rawls, 1976), o resursa prea abstracta pentru a capata o valoare pragmatica (pentru moduri de definire a bunăstării vezi bunăstare sociala). Cele mai importante reprezentări asupra justiției sociale pot fi regăsite în trei paradigme teoretice majore asupra societății: teoria libertariana, teoria liberala si teoria colectivista (Barr, 1993). Ideologiile politice reprezintă, în mare parte, variatii ce pendulează într-unul dintre aceste trei cadre paradigmatice. Cele trei paradigme fundamentale ce definesc j.s. vor fi prezentate în cele ce urmeaza (cf. Barr, 1993). Libertarianismul, descendent al liberalismului secolului al XlX-lea, i.e. al ideologiei laissez-faire-ului, are la baza doua argumente teoretice diferite: dreptul empiric, pe de-o parte, si dreptul natural, pe de alta parte. Adeptii ambelor perspective - i.e. adeptii dreptului empiric si cei ai dreptului natural - susțin aceleași valori, deși pe motive diferite: libertatea individuala, dreptul de proprietate si preeminenta pieței libe- re, în defavoarea oricărei intervenții din partea statului. Pentru adeptii libertarianismului empiric, bunăstarea sociala este maximizata numai în condițiile unei lipse totale de intervenție din partea statului; intervenția statului deci scade 412 Justiție socială bunăstarea. Adeptii dreptului natural îsi întemeiază argumentul pe o valoare morala: dreptul natural al individului la cele trei valori fundamentale. Libertarienii moderni, ca Milton Friedman si Friedrich A. Hayek, ape- lează la argumentele utilitarismului (Adam Smith, Jeremy Bentham, John Stuart Mill) de natura "empirica": orice intervenție a statului în procesul distributiv duce la scăderea eficientei pieței si deci si a bunăstării sociale. Bunăstarea sociala este considerata a putea fi crescută exclusiv pe baza mecanis- melor economiei de piața. J.s., din perspectiva libertarienilor empirici, nu exista, acest concept, o data propulsat în cadrul societății, nu poate decât sa amenințe libertatea individuala. Iar daca j.s. exista, atunci ea se reduce la cele trei valori majore, ce trebuie sa reprezinte scopuri în sine pentru societate: libertatea individuala, proprietatea si economia de piața. Pentru Friedrich Hayek (1960), rezul- tatele sau efectele distributive ale economiei de piața nu pot fi juste sau injuste; ele pot fi rele sau bune, în funcție de cine pierde si cine câștiga. Pentru ca o circumstanța sa poata fi considerata justa sau nu, ea trebuie sa fie cauzata de acțiunea, respectiv lipsa de acțiune a unei persoane, deci a cuiva care sa fie responsabil pentru producerea acesteia. Piața libera însă este o forța impersonala, similara cu forțele naturale, si ca atare ea nu poate produce justiție sau injustiție. Pentru aceștia, statul are un rol foarte limitat, în termenii lui Adam Smith (1776, The Wealth of Nations), "cea mai buna politica guvernamentala este cea care guvernează cât mai puțin". Rolul statului, din aceasta perspectiva, se reduce deci la acela al unui "gardian" care veghează la respectarea li- bertății individuale, garantarea pro- prietății private si garantarea realizării contractelor în cadrul economiei de piața. Libertarienii adepti ai dreptului na- tural (e.g., Robert Nozick, 1974) res- ping orice intervenție a statului, sta- tuând primordialitatea libertății indi- viduale, a proprietății private si a pieței libere, invocând ca argument dreptul natural al flecarul individ la "deținere": a deține si a decide în raport cu veniturile din munca sau moștenite este just în virtutea unui drept natural al oricărui individ. Singurul drept al statului este cel de "corectare", prin redistribuirea acelor bunuri sau venituri dobândite de către individ în mod ilegal. Pentru Nozick (1974), taxarea si impozitarea veniturilor, respectiv transferurile neîntemeiate pe achiziție sau moștenire reprezintă un jaf. Pentru liberali, cele trei principii fun- damentale - i.e. garantarea libertății individuale, garantarea proprietății private si economia de piața - joaca un rol esențial, dar nu ca scop în sine al unei societăți, ci ca instrumente necesare pentru realizarea dezideratului j.s. Utilitariștii îsi propun maximizarea sumei utilităților individuale, în baza principiului optimalitatii Pareto. Pentru aceștia, orice distribuție este echitabila în măsură în care are ca efect creșterea utilităților individuale. O redistributie justa, în termeni utilitariști, poate fi una egalitara, dar, în același timp, si una care sa "lucreze" în detrimentul celor mai defavorizati, cu condiția ca la nivel agregat sa respecte criteriul paretian al optimalitatii. Criteriile redistributive au în vedere - în principal - drepturile si meritele. Rawls propune o soluție mai elaborata în definirea obiectivelor de 413 j.s. Pentru Rawls, j.s. nu este justificabila numai în termeni de moralitate, dar si dintr-o perspectiva funcționala: instituțiile nu pot supraviețui decât în măsură în care ele sunt juste. Rawls pornește de la premisa ca mo- dul de înțelegere a j.s. nu este dependent de factori culturali, ci este universal si, prin urmare, poate fi derivat printr-un proces obiectiv si "corect". Ca o consecința, el propune un experiment imaginar: un grup de indivizi raționali, ce îsi evalueaza propriul interes din perspectiva poziției inițiale în care se afla, este pus în situația de a specifica si negocia tipurile de cooperare sociala si modurile de guvernare, i.e. principiile j.s. ca "corectitudine" (justice as fairness). “Alegerea pe care indivizii raționali ar face-o într-o situație ipotetica de libertate egala, presupunând ca aceasta problema de alegere are o soluție, determina principiile de justiție" (Ralws, 1976, p. 12). Poziția inițiala în care indivzii puși sa negocieze se afla este caracterizata prin faptul ca nici un individ “nu îsi cunoaște propriul loc în societate, propria apartenența de clasa sau statusul sau social, nici nu îsi cunoaște destinul în cadrul distribuției bunurilor naturale si abilitatilor, inteligenta, puterea sau al- tele similare. O sa plec chiar de la presupoziția ca indivizii nu îsi cunosc propria concepție asupra binelui sau propriile propensiuni psihologice. Principiile justiției sunt alese în spatele unui val de ignoranta. Aceasta modalitate garanteaza ca nimeni nu este avantajat sau dezavantajat în alegerea principiilor de rezultatul șanselor naturale sau de contingentele circumstanțelor sociale” (Rawls, 1976, p. 12) Indivizii, deși în spatele valului ignorantei, dispun de toate cunoștințele asupra lumii sociale, pornind de la aspecte de natura psihologica până la aspecte de natura economica si sociologica. Valul ignorantei previne ca interesele indivizilor sa nu devină particulare si sa rămână în aria intereselor raționale individualiste generalizate. Primul principiu la care ajung indivizii în urma negocierii este - în viziunea lui Rawls - principiul libertății. Conform acestui principiu, orice individ este indreptatit la cea mai comprehensiva libertate de baza, care sa fie compatibila cu același tip de libertate pentru ceilalți indivizi. Al doilea principiu este principiul diferenței, i.e. “inegalitățile sociale si economice trebuie astfel distribuite încât (a) sa fie în beneficiul cel mai mare la celor mai puțin favorizati si (b) sa permită tuturor, în condiții de egalitate si oportunități corecte, sa acceada la pozițiile si funcțiile asociate acestor poziții inegale” (Rawls, 1976, p. 83). Punctul (a) al celui de-al doilea principiu este numit si principiul maximin: de maximinzare a bunăstării celor mai defavorizati. Acest tip de redistributie poate fi Pareto optimal sau nu, astfel încât el nu se suprapune, în mod automat, cu reprezentarea liberala de factura utilitarista asupra j.s. Rawls nu adopta, în baza acestui principiu, o poziție egalitarista: o anumita doza de inegalitate este necesara pentru a preveni lipsa de motivație a muncii, în special a celor mai bogati. De o inegalitate moderata beneficiază nu numai cei mai înstăriți, dar si cei mai defavorizati. în cazul în care între cele doua prin- cipii, respectiv între cele doua parti ale principiului al doilea, ia naștere un conflict, atunci se aplica principiul priorității, care statueaza 414 Justiție socială primordialitatea primului principiu în raport cu al doilea, pe de-o parte, si primordialitatea punctului (b) în raport cu punctul (a), în cadrul celui de-al doilea principiu, pe de alta parte. Colectiviștii pun în prim plan egali- tatea, înțeleasa în sensul cel mai comprehensiv, ca egalitate de rezultat. Atât socialiștii, cât si marxiștii considera ca redistributia este absolut necesara într-o societate pentru a realiza dezideratele j.s. Pe lângă egalitate, libertatea si frater- nitatea, i.e. solidaritatea sociala con- stituie premisele unei societăți juste. Criteriul redistributiv pentru aceștia este nevoia: egalitatea poate fi reali- zata distribuind fiecăruia după nevoi. Care este rolul statului în realizarea acestor deziderate este o problema controversata. Socialiștii fabianisti (vezi Tawney, 1931; Crosland, 1954; Titmuss, 1968) considera ca aceste obiective se pot realiza si în condițiile existentei unei economii de piața, iar intervenția statului este fundamentala. Din punctul acestora de vedere, statul bunăstării este esențial pentru realizare j.s. Marxiștii, pe de alta parte, considera ca j.s. nu se poate realiza în prezenta unei economii de piața; sin- gura modalitate de intervenție efectiva este schimbarea regimului economic, într-o economie planificata, de tip socialist. Sa rezumam, ca o concluzie generala, rolul pe care aceste paradigme îl atribuie statului în realizarea j.s. Libertarienii adepti ai dreptului natural rejecteaza complet necesitatea existentei statului, în timp ce libertarienii empirici considera ca statul trebuie sa fi mai degraba un stat-gardian, minimalist în funcțiile pe care le preia în general si în politica sociala în particular. Liberalii, ca de altfel si socialiștii fabianisti, considera intervenția statului în redistribuirea bunurilor necesara, fara o limitare stricta a interventionismului: liberalii con- diționează intervenția statului de aspectul eficientei economice (în particular, Rawls o condiționează si de principiul maximin, fara însă a fi un egalitarist), în timp ce socialiștii o condiționează de creșterea egalitatii rezultatelor. în ceea ce privește criteriile în raport cu care redistributia ar trebui sa aiba loc, adeptii dreptului natural considera dreptul la deținere ca unic criteriu de distribuire a bunăstării, ceea ce implica lipsa unei necesitați a oricărui tip de redistribuire, iar libertarienii empirici susțin drept criteriu redistributiv meritele si drepturile (civice, politice). Liberalii au în acest sens o poziție mai ambigua, luând în considerare drept criteriu al redistributiei atât meritele si/ sau drepturile, cât si nevoile, ceea ce îi apropie, într-o oarecare măsură, de socialiști, care opteaza pentru nevoie drept criteriu fundamental. în ceea ce privește bunurile "de redistribuit", si aici opțiunile sunt împărțite: opțiunile sunt determinate, pe de-o parte, de criteriul redistributiv favorizat si, pe de alta parte, de modul în care este operationalizata bunăstarea. .JLuana M. Popk Vezi si: justiție distributiva, bunăstare sociala Bibliografie selectiva: Barr (1993); Barry B. (1989); Barry N. (1994); Crosland (1956); Dworkin (1977); Friedman (1962); Friedman M. si Friedman R. (1980); Hayek (1944, 1960); Nozick (1974); Rawls (1976); Tawney (1931); Titmuss (1968) 415 Legea săracilor Legea săracilor (Poor Law) Vezi statul bunăstării Legitimitate Legitimitatea reprezintă "capacitatea sistemului [politic] de a genera si men- ține credința ca instituțiile politice exis- tente sunt cele mai potrivite pentru so- cietate" (Lipset, 1960, p. 77). Conform lui Lipset, legitimitatea este evaluativa, deoarece "grupurile privesc sistemul politic ca fiind legitim sau nelegitim în funcție de felul în care valorile sis- temului se potrivesc cu valorile proprii" (p. 77). Pornind de la raportul în care se afla conceptul de legitimitate si cel de valoare, se poate enunța o definiție alternativa pentru noțiunea de legitimi- tate. Astfel, conceptul de legitimitate se refera "la corespondenta dintre o forma de organizare, o opțiune politica, pe de o parte, si experiența, valorile, concep- țiile, filosofiile colectivității, pe de alta parte" (Zamfir, 1997, p. 75). Zamfir arata ca "exista o legitimitate actuala, cea a opțiunilor politice făcute si prac- ticate", precum si o legitimitate poten- țiala - "cea a unor opțiuni posibile în fata carora se afla o colectivitate" (1997, p. 75-76). Analiza conceptului de legitimitate nu poate fi redusa doar la analiza opți- unilor valorice ale colectivității. După cum sugerează Lillbacka (1999), valo- rile nu sunt singurele elemente care influențează orientarea generala fata de obiectul politic, în atitudinea fata de acesta intervenind si factori precum propriile interese sau identificarea ira- ționala "afectiva" cu obiectul politic. Lillbacka face distincția între legitimi- tatea centrala, cea care se bazeaza pe valori, si paralegitimitate, cea care are la baza alti factori, precum cei de natura afectiva sau propriul interes. De asemenea, Berger si Luckmann (1967) arata ca legitimitatea "are si un ele- ment cognitiv, la fel ca si unul nor- mativ", aceasta nefiind doar o pro- blema de valori, implicând întotdeauna si cunoștințe. Legitimitatea este însă un fenomen complex si schimbător, nefiind o vari- abila nominala care este prezenta pur si simplu sau nu (Zarinski, 1986). Con- form autorului, legitimitatea este pre- zenta în grade diferite în regimuri di- ferite, la același moment de timp. De asemenea, gradul de legitimitate al unui anumit regim variaza de la un moment de timp la altul. Toate aceste aspecte fac din legitimitate un concept care ridica dificultăți pentru masurarea sociala. Dar dificultățile de măsurare a legitimi- tății se datoreaza si faptului ca legi- timitatea nu este o proprietate intrin- seca a unui obiect politic, ci aceasta depinde si de observator. Lillbacka (1999) arata ca legitimitatea se refera la o situație cu trei elemente centrale: individul, cel care face aprecierea cu privire la legitimitatea unui obiect po- litic, obiectul politic respectiv si criteriile normative (valorile) care sunt utilizate de către individ în evaluarea legitimi- tății obiectului politic. Astfel, anumite 476 Legitimitate grupuri pot sa utilizeze criterii norma- tive diferite într-un anumit moment de timp, iar criteriile folosite pot sa varieze în timp pentru același grup. Pornind de la sursele de legitimare, Weber (1968) identifica trei tipuri de legitimitate a autoritatii: cea bazata pe tradiție (pe puterea normelor si cutu- melor tradiționale), cea bazata pe charisma unui lider (pe trasaturile de excepție ale acestuia) si cea funda- mentata rațional (pe credința în validi- tatea unui pattern de reguli normative), în forma sa pura, autoritatea legitimata prin charisma nu poate sa existe decât în cadrul proceselor de organizare si transformare sociala, nefiind stabila pentru o perioada lunga de timp. în timp, ea se transforma în autoritate tradiționala sau în autoritate legitimata rațional sau într-o combinație a aces- tora doua. O serie de autori s-au centrat în ul- timele decenii pe studiul crizei de legitimitate a sistemului politic capi- talist. Pot fi distinse doua tipuri de a- bordari ale acestei crize. O prima abor- dare identifica drept cauze ale crizei o serie de elemente care tin de cultura moderna. Pentru Schaar (1981), toate statele moderne se îndreaptă spre o criza de legitimitate, aceasta criza fiind "o funcție a anumitor orientări definitorii ale modernității", cum ar fi raționa- litatea, cultura eficientei si puterii, rela- tivismul etic, egalitarismul (p. 17). Astfel, "gândirea moderna, care a atins acum dezvoltarea deplina, se întoarce asupra ei însesi si subminează prin- cipiile care stau la baza ordinii susți- nute si a obedientei în societatea mo- derna" (p. 17). Cel de-al doilea tip de abordare pune accentul pe rolul performantelor pe care le are sistemul în apariția crizei de legitimitate. Acest tip de abordare este adoptat de teoriile neoliberale cu privire la criza de legitimare, precum si de cele neomarxiste (Lillbacka, 1999), dar de pe poziții diferite. Neoliberalii susțin ca statul bunăstării de tip oc- cidental trece printr-o criza de legiti- mitate deoarece a devenit incapabil sa satisfaca cerințele în permanenta creș- tere formulate de populație si grupuri sociale. Deoarece doresc sa alba câștig politic, oamenii politici încearcă sa satisfaca cerințele si interesele tot mai crescute si mai diverse ale unor grupuri diferite, chiar daca acest fapt este costisitor si ineficient din punct de vedere administrativ. Reacția pozitiva rapida a oamenilor politici si a institu- țiilor statului la cererile venite din par- tea societății alimentează cererile vii- toare si duce la creșterea așteptării din partea populației. Astfel, populația va cere tot mai mult din partea statului, până în momentul în care acesta va deveni incapabil sa mai faca fata acestor cereri. Pentru autorii neomarxisti - precum Offe (1984), Habermans (1973), O’Connor (1973) - criza de legitimitate nu este generata de cererile crescute ale populației, ci de incapacitatea sis- temului capitalist de a satisface aceste cereri. Conform lui O’Connor (1973), statul capitalist trebuie sa îndepli- nească doua funcții mutual contra- dictorii, cea de acumulare (prin care se sprijină acumularea de capital) si cea de legitimare (prin care se asigura ar- monia sociala). Daca neglijează prima funcție, statul risca sa îsi piarda sursa propriei puteri, prin reducerea venitu- rilor si a puterii economice de care dispune. Daca neglijează cea de-a 417 Legitimitatea politicilor sociale doua funcție, statul risca sa îsi piarda legitimitatea, fapt care poate sa con- ducă la dezechilibru social. Criza sta- tului capitalist al bunăstării deriva astfel din imposibilitatea satisfacerii simul- tane a celor doua funcții specifice în cadrul sistemului politic în cauza. Legitimitatea constituie, așadar, o con- diție sine qua non a funcționarii siste- melor politice. Ea este cea care asi- gura coerenta si stabilitatea funcționarii instituțiilor în cadrul sistemelor politice. ^Mălină Voicuk. Vezi si: statul bunăstării; socialismul; liberalismul; critici la adresa statului bunăstării; valoare Bibliografie selectiva: Berger si Luckmann (1967); Habermas (1973); Lipset (1960); Weber (1968); Zamfir (1997) Legitimitatea politicilor sociale Vezi legitimitate Liberalismul Liberalismul, ca ideologie, afirma li- bertatea ca valoare fundamentala si proprietatea drept garant al acesteia. Proprietatea si piața libera sunt factorii care asigura bunăstarea individuala, inclusiv prin beneficii ocupationale ne- gociate. Statului îi revine un rol minimal atât economic, cât si social. Plata libera se autoechilibreaza si determina socialul. Un sistem de impozite ridicate este considerat distructiv, prin ine- ficienta cheltuielilor publice (etichetate drept neproductive), prin diminuarea motivației muncii si prin creșterea dependentei individului fata de stat. în aceste condiții, opțiunile liberale se îndreaptă spre asistenta sociala baza- ta pe testarea mijloacelor, dublata de transferuri universale modeste. Asigu- rările private sunt preferate, statul având chiar datoria sa încurajeze pia- ța. Minimalismul nu presupune însă neaparat o atitudine pasiva a statului, asigurarea unui prag decent al nive- lului de trai fiind adesea considerata o necesitate. în cadrul liberalismului s-au dezvoltat doua scoli principale: liberalismul cla- sic si neoliberalismul sau noua dreap- ta. Discursul liberalismului clasic se construiește în jurul doctrinei individua- lismului (Vincent, 1995). Acesta repre- zintă o doctrina morala si politica ce accentuează valoarea flintei umane in- dividuale. în plus, liberalismul arata ca fiecare individ actioneaza conform pro- priilor interese, fiind imposibila stabi- lirea unui scop comun pentru întreaga societate. în plan economic, opțiunea este pentru o economie libera, de piața, în care indivizii au drepturi egale în ceea ce privește producția si con- sumul, iar statului îi revine un rol mi- nimal, centrat pe menținerea legii si a ordinii si pe apararea proprietății pri- vate. Aceasta forma de liberalism a supraviețuit până la începerea primului război mondial. După perioada îndelungata de penum- bra postbelica, liberalismul începe sa acorde mai multa importanta transfor- mărilor puternice resimțite treptat încă de la începutul secolului, sub influenta ascensiunii curentelor social-demo- crate, a sindicatelor în plina afirmare, a presiunii sociale în creștere: pentru noul liberalism, individul devine parte a statului. Schimbarea este spectacu- 418 Liberalismul loasa, iar explicația rezida într-o varie- tate de factori. între altele, cel mai pu- ternic factor pare a tine de istoria re- lațiilor de putere din societate: la înce- putul secolului XIX, statul reprezenta încă interesele si puterea aristocrației, fiind perceput de teoreticienii burghezi (liberali) drept "corupt" în ceea ce privește serviciul civil si dreptul la vot. Universalizarea dreptului la vot aduce cu sine ascensiunea doctrinei liberale si creșterea puterii burgheziei comer- ciale si industriale. în consecința, statul nu mai e privit ca o amenințare la libertatea individuala, ci ca o expresie a voinței societății. Neoliberalismul apare ca forța politica în anii 70 si dobândește putere în unele tari vest-europene în anii 70-'80, ca urmare ca crizei economice globale de după 1973 si a creșterii rapide a nivelului cheltuielilor sociale în anii '60, arata George si Wilding (1994). La baza construcției noii doctrine liberale au stat scrierile lui Hayek si Friedman. Deși urmeaza linia liberalismului clasic, în ceea ce privește atitudinea fata de economie si implicarea statului în eco- nomie si societate, neoliberalismul pune accentul pe individualismul so- da/, principiu conform caruia binele in- dividual trebuie văzut ca fiind legat de binele întregii comunități. Viziunea ato- mica asupra individualismului promo- vata de liberalismul clasic este res- pinsa, fiind "considerata ca naiva din punct de vedere moral si sociologic" (Vincent, 1995, p. 30). Adeptii noii drepte considera ca efec- tele în plan social ale industrializării nu trebuie lasate în grija individului ex- clusiv. Saracia, șomajul, bolile nu re- prezintă doar o problema a individului singular, ci sunt probleme sociale co- mune, iar rezolvarea acestora depă- șește capacitatile individuale. Deși ac- cepta o forma minima de redistribuire a bunăstării în cadrul societății (Vincent, 1995), neoliberalii subliniază necesi- tatea accentuării nu numai a drepturilor individuale, ci si a responsabilităților pe care le au cetățenii. Astfel, adeptii acestei orientări considera ca indivizii trebuie ajutati sa se ajute singuri. De exemplu, principalul mecanism în com- baterea sărăciei nu trebuie sa fie furni- zarea de venituri pentru cei aflati sub pragul sărăciei, ci încurajarea lor sa muncească, sa câștige mai mult, astfel reușind sa iasa din sărăcie si din cul- tura dependentei fata de stat. în plus, neoliberalismul susține existenta unui sistem de asistenta sociala bazat pe testarea mijloacelor. în domeniul serviciilor medicale, adeptii acestei orientări susțin existenta ser- viciilor de îngrijire a sanatatii de tip privat, dublate de scheme private obli- gatorii de asigurări de sanatate. Ace- lași principiu al schemelor de asigurare private este preferat si în cazul pen- siilor, statului revenindu-i doar un rol foarte redus în cadrul aranjamentelor privitoare la pensii. în domeniul educației, neoliberalismul da prioritate rationalitatii alegerii publi- ce, insistând pentru creșterea respon- sabilității părinților în opțiunea pentru forma de învățământ considerata a fi cea mai adecvata pentru copii. Este stimulata dezvoltarea școlilor autoad- ministrate, marketizarea si privatizarea serviciilor educaționale. Si în domeniul locuirii liberalismul pro- movează intervenția minimala a statu- lui. Opțiunea implica o preocupare scă- zută pentru furnizarea de locuințe so- ciale. în plus, sunt promovate tacit po- 419 Lipsa de locuință litici de segregare rezidențiala. Mă- lină Voicu & Bogdan Voicu k. Vezi si: ideologie; critici la adresa statului bunăstării; social- democratia Bibliografie selectiva: Vicent (1995); Wilding si George (1994); Gray (1998) Lipsa de locuința (homelessness) Situație în care se regăsesc anumite persoane care nu au acces normal legal la o locuire personala adecvata, atât din motive dependente, cât si in- dependente de voința lor, care nu au o locuința fixa/stabila (un domiciliu permanent) si care sunt în nevoie si în cautarea unei locuințe permanente. Fara locuința sunt considerati toti aceia care sunt în imposibilitatea de a menține, întreține si trai într-o locuința adecvata din propriile lor resurse si cei incapabili sa aiba o locuința personala în lipsa ajutorului co- munității locale (Avramov D., 1995, p. 72). Situația persoanelor fara adapost a fost acceptata ca fiind o problema so- ciala majora în tarile occidentale la sfârtitul anilor ’70-începutul anilor ’80. înainte de aceasta perioada, acest fenomen era conștientizat ca fiind doar o problema limitata ca extindere la un grup particular, marginal, fiind îndeo- sebi asociat cu vagabondajul sau ma- nifestându-se la indivizi cu o perso- nalitate/caracter inadecvat si, în conse- cința, având dificultăți în ordonarea propriei vieți. Titulatura de homeless a fost utilizata pentru prima data de Robert Hayes si Mitch Snyder în 1981 (Jencks C., 1994) si caracteriza acele persoane care dorm sub cerul liber, în parcuri sau alte spatii publice, care vagabondeaza ziua pe străzi, pur- tându-si în sacose toate bunurile per- sonale, căutând în pubelele de gunoi mâncare sau alte lucruri, cerșind mâncare si haine. Ulterior, termenul i-a inclus si pe cei care nu au o locuința si care dorm temporar în adăposturi de noapte (shelters) special destinate celor din aceasta categorie. Alti autori merg chiar mai departe, aratând ca cei fara locuința nu reprezintă doar grupul celor care nu au "un acoperiș deasu- pra capului", ci o mulțime de alte per- soane, de la cei fara nici un fel de lo- cuința până la cei ale căror condiții de locuit sunt inadecvate (Timms N., Timms R., 1982). Cauza principala a apariției acestui fe- nomen a constituit-o recesiunea eco- nomica înregistrata de tarile occi- dentale îndeosebi în perioada anilor ‘70, fapt ce a dus, pe de o parte, la reducerea finanțării în aceste tari a programelor naționale de ajutor si îm- bunătățire a locuirii, iar pe de alta parte, la creșterea amplorii si adâncimii sărăciei. Autori precum Jencks (1994) disting însă doua categorii de cauze: a) endogene si b) exogene indivizilor. Cauzele endogene includ toate acele circumstanțe dependente de individ - cauza principala pentru care unii in- divizi nu au o locuința aparține cvasiex- clusiv indivizilor si se refera la patologii comportamentale (situația persoanelor fara adapost este analizata ca problema sociala din perspectiva pato- logiei sociale si perspectiva compor- tamentului devianf). Studiile asupra fenomenului realizate în SUA până în 1980 au aratat ca cel mai răspândit drog printre cei fara adapost era alcoolul. Abuzul de alcool îi facea pe 420 Lipsa de locuință cei sărăci sa "uite" de necazurile cu- rente. Frecventa mare a consumului de alcool nu se datora îndeosebi faptului ca acesta oferea mai multa satisfacție decât alte droguri, ci pentru ca, fiind legal, era ieftin si deci accesibil. în schimb, cocaina si heroina erau foarte costisitoare, iar procurarea acestora de către cei fara adapost era puternic îngreunată. La începutul anilor ’80, studiile realizate asupra celor fara adapost aratau ca aproximativ o treime dintre aceștia aveau probleme serioa- se cu alcoolul. Mai precis, abuzul de alcool s-a constituit drept cauza majora a fenomenului. După 1985, deși econo- mia americana a depășit faza de recesiune, numărul celor fara adapost a continuat sa creasca, în mare parte din cauza schimbărilor preferențiale în rândul persoanelor sarace, îndeosebi în uti- lizarea drogurilor: alcoolul a fost înlocuit cu crackul, un drog cu efecte similare cocainei, dar mult mai ieftin si mult mai tentant decât alcoolul, dar cu efecte mult mai devastatoare, generând si un înalt grad de dependenta. într-un studiu realizat în New-York asupra celor fara adapost în 1991 (Como A., 1991), se arata ca 66% dintre adultii fara adapost si fara familie si 16% dintre familiile fara adapost care locuiesc în adăposturi tem- porare sunt consumatori uzuali de cocaina. Exista însă voci care susțin ca consumul de droguri este mai degraba o consecința a situației de a nu avea o locuința decât o cauza a fenomenului - afirmație parțial adevarata. Consumul de droguri însă determina marginalizare pe piața muncii, venituri mai puține comparativ cu cheltuielile, reducerea posibilității de a plati chiria locuinței si retragerea sprijinului rudelor si prietenilor pentru consumatorii de droguri. în consecința, cei care abuzeaza de consumul de droguri sunt expuși unui risc extrem de mare de a deveni persoane fara adapost Cauzele exogene includ toate acele contingente independente de individ - cauza principala pentru care unii in- divizi sunt fara adapost aparține socie- tății si eșecului acesteia de a asigura un nivel de bunăstare si oportunități egale în accesul la diferite beneficii pentru toti indivizii (fenomenul celor fara adapost este analizat ca problema sociala din perspectiva dezorganizării sociale). Un studiu realizat asupra fe- nomenului celor fara adapost în SUA în 1992 (Shlay A. si Rossi P.) arata ca 33% dintre adultii fara adapost erau diagnosticati ca fiind bolnavi psihic. Jencks (1994) argumentează ca o trei- me dintre adultii fara adapost înregis- trati în prezent în SUA au fost în pe- rioada anilor ’50 pacienti permanenti în spitalele de psihiatrie, numărul aces- tora scăzând de la 0,47% în 1955 la 0,12% în 1975, ca urmare a dezinstitu- tionalizarii, moment ce a coincis cu ex- plozia acestui fenomen în SUA. Dezin- stitutionalizarea bolnavilor psihici, fara contrabalansarea acestei inițiative prin alte masuri si servicii destinate celor fara adapost, a condus la creșterea amplorii fenomenului homelessness în SUA. O alta cauza este legata de ni- velul ridicat al sărăciei, generat îndeo- sebi de starea de șomaj care este strâns relationata cu nivelul redus de calificare profesionala (îndeosebi al bărbaților adulti, care reprezentau în 1987, în marile orașe americane, 84% din totalul celor fara adapost - Burt M. si Cohen B., 1989), dar îndeosebi cu erodarea oportunităților de angajare în slujbe ce necesita calificare redusa. 421 Locuință socială Numărul celor din aceasta categorie se ridica în 1984 la cca 3,1 milioane de persoane în SUA. Femeile si familiile monoparentale conduse de femei sunt grav afectate de fenomenul lipsei de locuința, în 1989 fiind înregistrate cca 1,4 milioane de familii monoparentale conduse de o femeie, familii ce câști- gau în medie sub 5.000 de dolari/an (Jencks, 1994). O alta cauza impor- tanta a acestui fenomen o constituie violenta domestica. Un raport al Natio- nal Coalition for the Homeless - USA (NCH, 1999) arata ca 22% din femeile fara adapost au părăsit locuința dato- rita violentei domestice. în 12 tari din UE, se estima ca la înce- putul anilor '90 puteau fi considerate ca fiind fara adapost între 2,3 milioane si 2,7 milioane de persoane, cele mai multe în Germania (876.450) si Marea Britanie (460.000) (Avramov D., 1995). în general, cele mai multe cauze ale fenomenului homelessness se regă- sesc în declinul asistentei publice acor- date săracilor, îndeosebi reducerea fi- nanțării diferitelor programe de asi- gurare a locuirii. La nivel mondial, cele mai importante organizatii în domeniu sunt National Coalition for the Homeless (NCH) în SUA si European Federation of National Organisations Working with Homeless (FEANTSA) în Europa. ^Adrian Dank. Vezi si: politici de locuire; dreptul la lo- cuire; excludere de la locuire; persoane fara adapost Bibliografie selectiva: Avramov (1995); Jencks (1994); Shlay si Rossi (1992); Skellington (1993) Locuința sociala Termen frecvent utilizat în literatura de specialitate, dar care nu are un înțeles extrem de clar pentru toti cercetătorii din domeniu, variind de la un autor la altul. Exista însă trei trasaturi comune în definirea locuințelor sociale, întâlnite aproape în întrega literatura de spe- cialitate: 1. Forma de acordare (închirierea) nu are ca obiectiv primordial obținerea unui beneficiu/profit, proprietarul obținând un profit limitat sau nici unul. 2. Locuințele sunt alocate în confor- mitate cu principiul nevoii si în acord cu posibilitatea beneficiarului de a plati, plata chiriei nedevenind covârșitoare pentru acesta. 3. Stocul si calitatea locuințelor so- ciale sunt puternic influențate de nivelul cererii sociale. Actorii instituționali care furnizează lo- cuințe sociale pot fi organisme publice, nonprofit (ONG-uri) sau chiar orga- nisme private. Dolling (1997) subli- niază însă ca locuința sociala nu poate fi considerata drept un beneficiu bun obtinut "pe piața", fiind totuși depen- dent de venitul beneficiarului, acor- darea acesteia având ca principiu reducerea discrepantei între costul de acces si posibilitatea de plata a be- neficiarului. Subvențiile pentru locuin- țele sociale pot fi centrate: a) pe lo- cuința; b) pe beneficiar, ambele deter- minând însă reducerea costurilor de acces ale beneficiarului. Subvențiile centrate pe locuința (cum ar fi controlul chiriei) facilitează accesul la locuința în conformitate cu capacitatea reala a beneficiarului de a plati (chiria), însă aceasta facilitate nu este accesibila, de 422 Locuință socială exemplu, șomerilor. Subvențiile cen- trate pe beneficiar sunt îndreptate spre marirea capacitatii acestuia de a plati, deci sunt legate direct de creșterea venitului acestuia (reduceri de taxe/im- pozite, alocatii de locuire etc.). Aceasta a doua forma realizează o decomodi- ficare mai completa decât subvenția centrata pe locuința, drept pentru care se apreciaza ca eticheta "sociala" poate fi mai degraba contingența na- turii beneficiarului, decât contingența locuinței ca atare. Cele trei trasaturi ale unei locuințe so- ciale sunt completate de o asumptiune larg acceptata, potrivit careia locuința sociala este în mod necesar o locuința închiriata (pentru care se plătește chi- rie), pentru care autoritățile statului sub- venționează plata chiriei, acestea mo- delând si structurând prin aceasta inter- venție piața locuințelor, care poate fi considerata "sociala" prin exercitarea de către autoritățile publice a unor pre- siuni/influente asupra cererii si ofertei. în România, locuința sociala este defi- nita în Legea locuinței nr. 114/1996 după cum urmeaza: "Locuința care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii a căror situație economica nu le permite accesul la o locuința în proprietate." Potențialii be- neficiari sunt "familiile care au venitul mediu net lunar realizat în ultimele 12 luni sub nivelul salariului de baza mi- nim brut pe tara [...], din care se de- duce impozitul aferent. Locuințele so- ciale se repartizează de către consiliile locale", iar categoriile sociale care au prioritate sunt în ordine: "tinerii căsă- toriți care au fiecare vârsta de până la 35 de ani, tinerii proveniti din instituții de ocrotire sociala si care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizi de gradul I si II, beneficiarii prevederilor Legii nr. 42/1990, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii si văduvele de război, alte persoane sau familii în- dreptățite stabilite de consiliile locale." Durata de închiriere este de "5 ani, cu posibilitatea de prelungire pe baza declarației de venituri si a actelor do- veditoare necesare conform prevede- rilor legale. Nivelul chiriei nu va depăși 10 la suta din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni, pe familie. Diferen- ța până la valoarea nominala a chiriei [...] va fi subvenționată de la bugetul local al unitatii administrativ-teritoriale unde este situata locuința sociala." Ponderea locuințelor sociale în stocul de locuințe al tarilor vest-europene variaza considerabil, la limita inferioara situându-se Grecia (0%), Spania (1%), Italia (3%), Norvegia, Portugalia, Elve- ția (4%), în timp ce la limita superioara se situează Olanda (44%), Marea Bri- tanie (25%) si Suedia (22%) (P. Balchin, 1996). în România, datorita stocului de locuințe extrem de redus a- flat în proprietatea/administrarea unor autoritati publice (sub 3%), sectorul locuințelor sociale este nesemnificativ. ^Adrian Dank Vezi si: politici de locuire; homelessness Bibliografie selectiva: Harloe (1995); Balchin (1996); Dolling (1997) 423 Managementul social al riscurilor M Managementul social al riscurilor Atât conceptul de risc, cât si cel de ma- nagement au făcut o cariera strălucită în ultimele doua decenii. Riscul a devenit o componenta constitutiva a sistemelor sociale, asociata ideii de ra- ționalitate si scientificitate (Luhmann, 1993). Ulrich Beck vorbește, de ase- menea, despre societatea contempo- rana occidentala ca despre o "socie- tate a riscului". Prelucrarea riscurilor în cadrul discursurilor publice a devenit o evidenta, iar analizele asupra modului în care sunt prelucrate riscurile, rolurile acestora în (re)constituirea spațiul pu- blic sau a funcționalității lor în socie- tățile moderne sunt nenumărate. Pre- lucrarea publica a riscurilor de către diferiti actori sociali se asociaza în unele cazuri cu periclitarea "șanselor de viata" (ca în cazul noilor mișcări sociale), exploatând diferența risc-pe- ricol si accentuând importanta deciziei si responsabilizarii. lan Culpitt (1999) întreprinde o analiza a relației explicite între discursul asupra riscurilor si politi- cile sociale, reconstruind critic - cu aju- torul unei filosofii a riscului - discursul neoliberal. Managementul a reprezentat o obsesie nu numai pentru cei preocupati de eficienta si supraviețuirea organizațiilor economice, dar s-a transformat într-un mit al raționalitatii profesionale ca opus birocrației si în cadrul teoriilor admi- nistrației publice. Declinul optimismului în legătură cu supraviețuirea statului bunăstării în anii '80 a dus la noi forme de "revitalizare" a politicilor sociale prin misionarismul managerial. Acest lucru, cu atât mai mult cu cât aceasta etapa se suprapune cu reorganizarea funda- mentala a modului de furnizare si structurare a politicilor sociale. Des- centralizarea, devolutia, marketizarea servirilor si programelor sociale devin aspecte centrale ale strategiilor de pro- tecție sociala, iar managementul sec- torului public - vital. Clark, Cochrane si McLaughlin (1994) duc ideea manage- rialismului chiar mai departe, plasân- du-l în însasi structurarea discursului politic în sfera politicilor sociale. Formularea "managementul social al riscurilor" apare însă pentru prima oara în directa legătură cu sfera protecției sociale în programul-strategie al Băncii Mondiale în domeniul protecției soci- ale, formulat în anul 2000. M.s.r. repre- zintă un nou cadru conceptual de înțe- legere si abordare a protecției sociale si mai mult decât atât (Holzmann si Jorgensen, 2000). Protecția sociala, în formularea autorilor, reprezintă acea “intervenție publica în vederea (a) asis- tării indivizilor, gospodăriilor si comu- nităților în a-si creste capacitatea de management a riscurilor si (b) oferirii unui suport celor sărăci, aflati în stare critica” (Holzmann si Jorgensen, 2000, p. 3), spre diferența de modul clasic de înțelegere a acesteia, mai degraba ca instrument pasiv de intervenție. M.s.r. nu se suprapune integral cu protecția sociala: m.s.r. este nu numai posibil, dar si dezirabil, si în afara sferei protecției sociale, iar protecția sociala include si elemente ce nu vizeaza 424 Managementul social al riscurilor direct m.s.r., ca de exemplu, "suportul către cei aflati în sărăcie". Aceasta definiție, considera autorii, este de natura a desființa tensiunea existen- ta între nevoile foarte ridicate si fondu- rile limitate disponibile. Accentul cade aici mai puțin pe natura riscurilor, deși cauza acestora si natura lor duc la stra- tegii manageriale diferite; accentul este pus, mai degraba, pe creșterea abilitatii actorilor sociali de "a le face fata" prin intermediul a trei tipuri de strategii: de prevenție, de minimizare/atenuare a e- fectelor si de "înfruntare" (engl., coping) a acestora. M.s.r. se poate realiza pe trei niveluri de formalitate: informai, pe baza mecanismelor de plata si public. Dezvoltarea, prin intermediul m.s.r., a unui comportament riscofil este vitala în aceasta accepțiune. Strategiile infor- male, i.e. acelea bazate pe rețele de prietenie sau rudenie, de m.s.r. nu sunt nici suficiente, nici eficiente în fata unor riscuri de amploare mai mare. M.s.r. ca instrument de intervenție activa, spre deosebire de abordarea tradiționala a protecției sociale, are ca avantaje nu numai reducerea vulnerabilității anu- mitor grupuri sociale si ameliorarea variațiilor în venituri, respectiv consumul indivizilor sau gospodăriilor, ci si creș- terea echității, creșterea eficacității si scăderea costurilor asociate cu diferitele aranjamente de întrajutorare informale, dar si scăderea costurilor asociate pro- gramelor publice. Actorii implicati în strategiile de m.s.r. nu sunt numai be- neficiarii (i.e. indivizii, gospodăriile sau comunitățile) si statul, dar si sectorul non-guvernamental, plata libera si or- ganizațiile Internationale. Ideea creșterii capacitatilor de reacti- vitate a indivizilor sau comunităților în fata diferitelor riscuri este generoasa si promițătoare. Problemele intervin însă acolo unde apare necesitatea operatio- nalizarii si concretizării acestor strategii de management al riscurilor. Operatio- nalizând tipurile de intervenție nece- sare în funcție de strategia adoptata (i.e. prevenție, ameliorare sau confrun- tare) si de tipul de formalizare a aces- tora (i.e. informale, de plata si publice), autorii inventariază, în final, întreaga gama de obiective sau mecanisme "dezirabile" ale oricărei economii de piața si ale unui stat social bazat pe etica muncii si sisteme asigurătorii comprehensive. Asistenta sociala că- pătă un rol marginal, fiind prezenta numai pentru a "dubla" procesul de creștere a capacitatilor manageriale ale actorilor sociali. Aceasta se poate realiza atât printr-o buna informare a indivizilor, ce duce imediat la creșterea accesului la toate formele de servicii sociale, dar si la mecanisme ale pieței libere, însă si prin creșterea capaci- tatilor de "suport" structurale ale siste- mului economic si de protecție sociala: politici sociale de prevenție, politici ma- croeconomice bune, politici ale pieței muncii, piețe financiare suportive etc. Modul de înțelegere si abordare a pro- blematicii este esențial pentru rezulta- tul oricărei intervenții. De modul în care tratam si înțelegem saracia si nevoile de protecție sociala va depinde si forma instituționala a protecției sociale, în plus însă, în structurarea si conce- perea unor programe sociale este ne- cesara si o doza semnificativa de realism si operationalizare pentru a transforma aceasta abordare într-o strategie eficace si eficienta. în lipsa unei astfel de "inteligente actionale", orice cadru paradigmatic tinde sa se transforme într-o noua "moda ideolo- 425 Marketing social gica". Daca conceptele de "manage- ment", "risc" si "managementul social al riscurilor" pot fi convertite - în ceea ce privește proiectarea unor politici sociale eficace si eficiente - în scheme operaționale cu putere discriminatorie mare este problema esențiala a aces- tei abordări. ^Luana M. Popk Vezi si: noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării; noul management public Bibliografie selectiva: Beck (1986); Clark, Cochrane si McLaughlin (1994); Culpitt (1999); Holzmann si Jorgensen (2000); Luhmann (1993) Marketing social Termenul de m.s. a fost utilizat pentru prima data de Kotler si Zaltman (1971) pentru a descrie utilizarea principiilor si tehnicilor marketingului în promovarea unor cauze sociale, idei sau comporta- mente. Dezvoltarea m.s. a pornit de la analiza campaniilor de schimbare so- ciala, care reprezintă un efort organi- zat, condus de un grup (agentul schim- bării) care intenționează sa convingă alte grupuri sau chiar întreaga socie- tate (grupurile-tinta) sa accepte, modi- fice sau abandoneze anumite idei, practici si comportamente. Kotler si Roberto (1989) disting următoarele elemente ale unei campanii de schim- bare, având ca obiectiv furnizarea unui răspuns dezirabil, în opinia agentului schimbării, la o problema sociala: • agentul schimbării - un individ, o organizație sau o alianța care cauta sa producă schimbarea sociala; • grupul-tinta (target adopters) - indi- vizi, grupuri sau întreaga societate, către care se face apelul la schim- bare; • canalele - cai de comunicație si distribuție prin care este transmisa influenta agentilor schimbării si sunt recepționate răspunsurile grupuri- lor-tinta; • strategia schimbării - direcția si pro- gramul adoptate de agenti pentru a realiza schimbarea. Din aceasta perspectiva, m.s. repre- zintă o strategie de schimbare sociala sau o tehnologie manageriala de schimbare sociala, implicând proiecta- rea, implementarea si controlul progra- melor menite sa promoveze o idee sau o practica sociala în rândul grupurilor- tinta. în calitatea sa de “tehnologie” de conducere a proceselor de schimbare sociala, m.s. trebuie sa rezolve ur- mătoarele probleme: - stabilirea legăturii dintre ideea sau practica sociala care se dorește a fi promovata si nevoile si dorințele grupului-tinta (definirea); - determinarea acțiunilor de între- prins pentru ca între produsul social si nevoile grupului-tinta sa fie creata o legătură cât mai puternica (pro- iectarea); - alegerea celor mai adecvate mij- loace pentru ca produsul social sa poata fi livrat efectiv grupului-tinta (livrarea); - asigurarea susținerii sau adoptării ideii sau practicii sociale respective, pentru ca aceasta sa nu fie aban- donata prematur (susținerea). Pentru a răspunde acestor cerințe, un program de m.s. trebuie sa parcurgă următoarele etape (pentru o tratare de- taliata a subiectului, a se vedea Kotler si Roberto, 1989): 426 Medierea muncii - analiza mediului în care se va de- rula programul; - analiza caracteristicilor si nevoilor grupului-tinta; - proiectarea obiectivelor si strategiei de intervenție; - planificarea detaliata a programului; - organizarea, implementarea, con- trolul si evaluarea campaniei. ^Ga- briel Matauank. Vezi si: bun social; program social; evaluarea programelor sociale Bibliografie selectiva: Kotler si Roberto (1989); Kotler si Zaltman (1971) Marketizarea serviciilor sociale Vezi noul management public Masuri ale bunăstării sociale Vezi bunăstare sociala Masuri ale inegalității veniturilor Vezi inegalitate Medierea muncii M.m. se constituie într-un set de ma- suri de informare/documentare a șo- merului, menite sa fluidizeze schimbul de informatii între cererea si oferta de forța de munca, care se regăsește adesea în categoria masurilor active ale pieței muncii. Ele sporesc sansele de angajare a persoanelor aflate în cautarea unui loc de munca nu prin îmbunatatirea aptitudinilor individului, ci prin furnizarea de informatii care sa-l ajute sa valorifice aceste aptitudini în raport cu caracteristicile cererii. M.m. se face de către instituții ale statului sau private, care urmăresc si eviden- țiază atât cererea, cât si oferta de forța de munca, prin anunțuri sau centre specializate de informare si docu- mentare. în aceasta categorie intra si serviciile de consiliere profesionala a celor fara loc de munca, prin evaluarea posibilităților de calificare/recalificare în funcție de nevoile pieței si de ca- racteristicile personale. Este un tip de măsură larg răspândită în toate tarile. Eficienta sa este recunoscuta în con- dițiile unui șomaj frictional, având însă rezultate minime în cazul unui șomaj cronic sau de masa (vezi șomaj). O forma particulara, oarecum diferita si mai puțin răspândită, a acestui set de masuri sunt activitatile de tip clubul șo- merilor. Acestea reprezintă o forma de dialog cu șomeri, menita sa dezvolte încrederea în forțele proprii, si se des- fasoara sub forma unor discuții de grup, purtate sub conducerea specia- liștilor în problemele pieței muncii, psi- hologi si sociologi, la care sunt pre- zenti șomeri si foști șomeri. Cu aceasta ocazie sunt făcute publice experiențele pozitive de angajare. Se urmărește nu doar învatarea unor strategii de cău- tare a unui loc de munca, ci si punerea în valoare a propriei personalități, prin identificarea si accentuarea carac- teristicilor personale pozitive si masca- rea celor mai puțin favorabile. Procesul de învatare se extinde si asupra cuno- ștințelor necesare pentru elaborarea unei scrisori de prezentare, a unei scri- sori de intenție, ca si a CV-ului. 427 Metoda comparativă în analiza politicilor sociale Din perspectiva acestui tip de masuri, România s-a aliniat practicii internațio- nale. Activitățile de mediere au fost printre primele masuri de tip activ puse în practica, fiind organizate atât de instituțiile statului la nivel local (OFMS), cât si de instituții private sau nonprofit. Ele s-au regăsit si printre masurile puse în practica în cadrul programului PAEM, sub forma centrelor de in- formare/documentare (CID) si a clubu- rilor șomerilor. -JSimona lliek. Vezi si: politici active; piața muncii Metoda comparativa în analiza politicilor sociale Metoda comparativa de analiza a po- liticilor sociale consta în „descrierea, analiza si cartografierea configurațiilor existente în furnizarea bunăstării în state diferite, a politicilor sociale adop- tate de acestea si a răspunsurilor spe- cifice la o anumita problema” (Mabbett, Bolderson, 1999, p. 54), punând fata în fata aceste configuratii. Asa cum arata Przeworski (1987), scopul cercetărilor comparative este de a indica ele- mentele caracteristice ale sistemelor politice, ale economiilor, ale socie- tăților, care afecteaza patternurile de comportament din cadrul lor. Astfel, scopul acestei metode nu este sa compare, ci sa explice. Comparația poate sa vizeze evidenție- rea diferentelor existente între configu- rația furnizării bunăstării într-o anumita tara sau a asemănărilor. Printre abor- dările care încearcă sa surprindă si- militudinile dintre sistemele de fur- nizare a bunăstării se numără teoria convergentei dezvoltata de Wilensky (1975). Pentru acesta, dezvoltarea economica determina apariția unor similitudini crescute între sistemele de protecție sociala ale unor state diferite din punctul de vedere al sistemului politic, cum ar fi cazul celor comuniste si al celor capitaliste. Un alt exemplu îl reprezintă teoria proceselor de difuziune în politicile sociale, care interpretează inițiativele în domeniul politicilor sociale ca rezultate ale unor procese de imitație, în cadrul carora unele societăți imita inițiativele altora (Wilensky et al., 1987). Teoria este ilustrata de introducerea sistemului de asigurări sociale obligatorii în Ger- mania, sistem preluat rapid prin imitație de alte state. în cadrul abordărilor care se centrează pe surprinderea diferentelor existente la nivelul sistemelor de furnizare a bu- năstării se înscriu numeroasele taxo- nomii ale statului bunăstării (de exem- plu, Grsta Esping-Andersen, Titmuss). Hauser (1993) recomanda în acest caz abordarea cazurilor similare (p. 80), adica realizarea de comparatii între tari între care exista un grad mare de similitudine în ceea ce privește tradițiile culturale si religioase dominante, insti- tuțiile democratice si procesele politice, instituțiile economiei de piața, carac- teristicile principale ale statului bună- stării si gradul absolut de dezvoltare economica si industriala. Comparația în aceste cazuri va scoate în evidenta elementele specifice ale fiecărui sistem de furnizare a bunăstării în parte, experiența unei anumite tari putând sa fie utila celorlalte state cu care se realizează comparația. Nu exista un consens cu privire la clasificarea metodelor de abordare a analizei comparative. Hauser (1993) indica existenta a patru astfel de 428 Metoda comparativă în analiza politicilor sociale metode: abordarea sistem cu sistem, abordarea grup cu grup, abordarea problema cu problema si abordarea tara cu tara. Abordarea sistem cu sis- tem ia ca punct de pornire câte un subsistem al sistemului de protecție sociala sau întreg sistemul si încearcă sa identifice obiectivele subsistemelor/ sistemelor comparate, principiile de baza si caracteristicile principale ale acestora si modul în care au evoluat ele din punct de vedere istoric. Răs- punsul la problematica vizata este unul de natura descriptiva, centrat pe pre- zentarea anumitor instituții. Abordarea grup cu grup pornește de la descrierea empirica a situației economice si a condițiilor de viata a grupurilor sociale luate în considerare si analizeaza in- fluenta pe care o au asupra acestora diferitele tipuri de intervenții ale sis- temului de securitate sociala din state diferite. De exemplu, se poate com- para sistemul de asistenta sociala din mai multe state, pornindu-se de la situația unor grupuri care beneficiază de serviciile acestui sistem. în abor- darea problema cu problema se începe prin definirea unei probleme care este comuna pentru toate tarile comparate si se încearcă identificarea cailor de rezolvare a acesteia, adoptate de fiecare tara în parte. Abordarea stat cu stat presupune compararea ca întreg a statului bunăstării în forma sa actuala si în evoluția sa istorica în tarile luate în considerare. Guy Peters (1998) identifica cinci tipuri de studii comparative. Primul tip este reprezentat de studiul de caz\ analiza politicilor dintr-o singura tara, care este forma cea mai comuna de analiza. Acest gen de studii descriu situația dintr-o anumita tara si sunt foarte utile mai ales daca urmeaza un pattern comun de analiza pentru mai multe state diferite, ca rezultatele obținute pentru fiecare caz sa poata fi com- parate ulterior. Astfel, fara a fi o meto- da comparativa în sine, studiul de caz furnizează informatii de calitate pentru analiza comparativa. Cel de-al doilea tip de analiza se refera la compararea proceselor si instituțiilor dintr-un număr limitat de tari selectate după un criteriu analitic. Aceasta metoda este, în fapt, o versiune a celei denumite de Hauser "abordarea sistem cu sistem". Al treilea tip de analiza îl reprezintă construirea de tipologii ale diferitelor tari, în funcție de sistemul de furnizare al bunăstării pe care îl au sau în funcție de diferite componente ale acestuia. Analizele statistice regionale constituie cel de-al patrulea tip de studii identificate de autor. Acestea constau în elaborarea de analize statistice pe baza datelor provenind de la un număr limitat de tari aflate, de obicei, în aceeași regiune. Scopul acestei analize îl reprezintă elaborarea de generalizări valabile pentru statele din regiunea respectiva, care sa poata fi ulterior extinse si la statele aflate în alte regiuni. Ultimul tip de analiza consta în studiile statistice globale, care realizează comparatii între toate statele lumii, pornind de la un set de date statistice. O alta clasificare a metodelor de abor- dare în analiza comparativa a politicilor sociale este realizata de Catherine Jones (1985). Autoarea identifica trei tipuri de abordări comparative: abor- dări descriptive, abordări interpretative si elaborarea de teorii. Abordările des- criptive prezintă situația, o descriu, în timp ce cele interpretative încerca sa explice anumite fenomene sau sa testeze o serie de ipoteze. în timp ce interpretarea constituie o analiza apli- 429 Metode și tehnici de intervenție în asistența socială cata post-hoc pentru a explica un anu- mit eveniment sau o suita de eveni- mente, elaborarea de teorii nu este le- gata de un eveniment anume, ci se construiește pe baza unor experiențe naturale, dar obiectivul vizat nu este legat de o experiența anume, încercân- du-se elaborarea unor explicatii va- labile într-o multitudine de situatii. Cele trei tipuri de abordări pot cunoaște (a) perspective istorice, care pot fi centrate pe analiza unui singur sector de politici sociale sau pe cea a întregului sistem, sau (b) contemporane, care, la rândul lor, pot fi centrate pe analiza deciziei politice a unui sector de politici sociale sau a întregului sistem. O problema majora a analizei compa- rative o constituie alegerea societăților care sunt comparate. Przeworski (1987) arata ca selecția tarilor în astfel de studii este adesea hazardata, deoa- rece nu se tine seama de criterii știin- țifice, ci prevalează alt gen de criterii, cum ar fi fondurile disponibile pentru cercetare, legaturile personale, rețelele instituționale. Autorul subliniază si fap- tul ca majoritatea studiilor comparative în politicile sociale considera drept eta- lon statele industrializate din vestul Eu- ropei. în plus, analiza comparativa trebuie realizata asigurând comparabi- litatea obiectelor referite. Cu alte cu- vinte, trebuie avute permanent în ve- dere diferentele în structura si funcțiile sistemelor diferite de furnizare a bună- stării. ^Mălină Voicuk. Vezi si: statul bunăstării Bibliografie selectiva: Hauser (1993); Jones (1985); Mabbelt si Bolderson (1999); Peters (1998); Pzeworski (1987) Metode si tehnici de intervenție în asistenta sociala Una dintre cele mai frecvente critici ale asistentei sociale, chiar daca nu întru totul justificata, se refera la ca- racterul vag si "de improvizație" al acesteia. De multe ori, s-a considerat ca asistenta sociala ar fi caracterizata de lipsa de precizie cu privire la ceea ce trebuie realizat si la modul în care ar trebui sa se acționeze. O buna perioada de timp s-a considerat ca asistenta sociala s-ar baza doar pe o anumita înțelepciune a practicii, re- zultata din acumularea de experiența nemijlocita. La un moment dat, era considerata vulnerabila, întrucât deve- nise un fel de colecție de specializări, în cautarea unei profesii. încercarea de identificare a unei abordări unitare a practicii a marcat întreaga istorie a asistentei sociale. Mary Richmond este cea care a încercat pentru prima data sa elaboreze un manual științific de metode (Social Diagnosis, 1917), re- cugând la o metoda pozitivista, îm- prumutata din științele naturale. în esența, ea considera ca atât metodele, cât si obiectivele asistentei sociale de caz (social casework) sunt identice în oricare tip de serviciu, cu toate ca anumite proceduri ar putea parea speciale, distincte în raport cu un tip de cazuri, iar altele în raport cu alte ca- zuri, în funcție de dificultatea speciala aflata sub tratament. însă, în asistenta sociala de caz, aspectele comune fundamentale prevalează, deși exista anumite departamente si specializări, ca rezultat al nevoilor practice. Pro- cesul prin care se stabilește diag- nosticul social, urmat de conturarea unui plan de tratament, prezintă diferite componente: cercetarea (sau studiul), 430 Metode și tehnici de intervenție în asistența socială estimarea (diagnoza), intervenția si încheierea (finalizarea). Cunoașterea care se situează la baza practicii în asistenta sociala este arti- culata dintr-o mare varietate de ele- mente teoretice, observatii si modele. Rolul definitoriu al modelului este unul descriptiv, întrucât arata ceea ce se asteapta de la practician în procesul de intervenție. Modelele diferă între ele în funcție de diferite dimensiuni, cum ar fi populatiile-tinta, problemele-tinta, ro- lul practicianului s.a. în general, termenul de “metode în asistenta sociala” este utilizat pentru desemnarea diferitelor tipuri de inter- venție: asistenta sociala de caz, asis- tenta sociala de grup, asistenta (orga- nizarea) comunității, cercetarea si acti- vitatile de tip administrativ (manage- ment, planificare etc.). Asistenta sociala de caz este nu numai cea mai veche metoda în asistenta sociala, dar si cea mai frecvent uti- lizata. Numeroși asistenti sociali din în- treaga lume, încadrati într-o mare va- rietate de servicii sociale si de instituții recurg la acest tip de metoda, în ac- tivitatile pe care le desfasoara cu per- soanele si familiile aflate în dificultate. Mary Richmond, care pentru prima data a pus bazele științifice ale acestei metode, considera ca reprezintă acele procese care asigura dezvoltarea per- sonalității prin intermediul ajustărilor conștient efectuate, de la individ la in- divid, între oameni si mediul lor social, între timp, au aparut numeroase defini- tii ale acestei metode. în esența, repre- zintă o metoda de acordare de ajutor bazata pe cunoaștere, pe înțelegere si pe utilizarea unor tehnici aplicate în mod calificat pentru a ajuta oamenii sa-si rezolve problemele. Este individuali- zata si, deși se bazeaza pe cunoștințe care deriva din diferite discipline știin- țifice, într-o anumita măsură, prezintă si caracteristicile unei arte. Este o me- toda de acordare de ajutor prin inter- mediul unei reiatii care valorifica re- sursele personale si alte tipuri de re- surse în încercarea de a face fata pro- blemelor. Interviul este principala teh- nica utilizata în asistenta sociala de caz. Dezvoltarea relației dintre specia- list si cel aflat în cautare de ajutor antrenează transformări ale atitudinilor si sentimentelor. Intervenția este orien- tata spre interacțiunea interpersonala, spre dinamica proceselor psihice si spre suportul acordat pentru tratarea problemelor. Unii autori o mai denumesc asistenta sociala clinica. în centrul practicii asistentei sociale cu persoanele si familiile se situează sco- pul (rațiunea de a fi a practicii), valorile (care determina atitudinile si abordările practicianului), reglementările (ca aran- jamente structurale, legi, instituții de ocrotire), cunoașterea (ca acumulare teoretica si practica de concepte, prin- cipii, modele) si metoda (stiinta si arta aplicării teoriei în practica). Exista mai multe modele ale asistentei sociale de caz: psihosocial, funcțional, de rezolvare a problemelor, de modi- ficare a comportamentului, terapia fa- miliei, intervenția în situatii de criza, socializarea adultului, asistenta cen- trata pe sarcina. în practica, asistentii sociali tind sa se orienteze după di- ferite perspective teoretice, rezultând de cele mai multe ori combinatii ale principiilor provenind din diferite surse teoretice, în raport cu stilurile lor indi- viduale de lucru, rezultând ceva diferit fata de modelele existente. în acest 437 Metode și tehnici de intervenție în asistența socială mod se dezvolta teoria, iar practica se îmbogățește prin diversitate, întrucât diferitele metode sunt validate în funcție de valorile profesiei. în acest sens, în ultimii ani, se vorbește de un anumit eclectism selectiv în practica asistentei sociale. Indiferent de deosebirile dintre diferi- tele modele, exista mai multe etape comune ale procesului de asistenta sociala de caz: - cercetarea, care presupune stabi- lirea unei reiatii cu persoana ori familia prin prezentarea problemei, prin luarea deciziei de continuare a procesului si prin începerea de colectare de informatii; - estimarea sau diagnoza problemei, care vizeaza înțelegerea acesteia, fundamentând o abordare diferita a tratamentului, în funcție de caracte- risticile si nevoile individuale; - intervenția propriu-zisa sau trata- mentul. Deși unii autori considera ca intervenția începe de la primul contact dintre persoana aflata în cautare de ajutor si practician, ea reprezintă totuși o etapa distincta, în care accentul este pus pe reali- zarea schimbării dorite; - evaluarea si finalizarea procesului, etapa luata în considerare încă de la început, condiționată de stabilirea unor obiective realiste, cu o durata de realizare previzibila. Asistenta sociala de grup reprezintă o orientare si o metoda de intervenție în asistenta sociala, prin intermediul că- reia doua sau mai multe persoane având interese sau probleme similare sunt angajate în activitati destinate sa ajunga la atingerea obiectivelor lor co- mune. Grupurile sunt asistate în vede- rea realizării schimbărilor dorite pentru membrii lor care se confrunta cu pro- bleme personale, familiale, ocupatio- nale, de integrare. Practicianul utilizea- ză cunoștințele despre individ si despre asocierea în grup în scopul de a promova schimbarea, prin interme- diul unor programe si mijloace diferite (activitati recreative, jocuri de rol etc.). Spre deosebire de psihoterapia de grup, asistenta sociala a grupurilor nu urmărește doar tratarea problemelor emoționale, ci si furnizarea de informa- tii, educația, dezvoltarea unor deprin- deri, modificarea orientărilor de va- loare, corectarea unor comportamente etc. Selectarea membrilor grupului se realizează în funcție de diferite criterii, cum ar fi vârsta, sexul, interesele sau problemele comune, gradul de tole- ranta. în activitatea de planificare a proceselor care se vor desfasura în grup, o atentie deosebita se va acorda mărimii si structurii, regulilor, locului si timpului întâlnirilor, liderului. Ca una din formele principale ale asis- tentei sociale, cea de grup este utili- zata în furnizarea de servicii la nivelul diferitelor agentii, instituții, centre de tratament, în scopul acordării de ajutor indivizilor si familiilor care se confrunta cu diferite probleme. Asistenta sociala a comunității a fost recunoscuta ca o alta metoda princi- pala, prin intermediul careia indivizii, grupurile si organizațiile se angajeaza în activitati planificate pentru a reac- ționa fata de anumite probleme so- ciale. în componenta acesteia se re- găsesc doua procese aflate într-o strânsa interdependenta: planificarea (care presupune identificarea proble- melor, diagnoza factorilor cauzali, for- mularea soluțiilor) si organizarea (adi- ca stabilirea modalităților de mobilizare 432 Metode și tehnici de intervenție în asistența socială a membrilor comunității si a strategiilor necesare în vederea desfășurării acti- vitatilor de soluționare). Aceasta abor- dare reprezintă un proces desfasurat la nivelul diferitelor grupuri, prin care se acorda ajutor comunității pentru în- țelegerea problemelor sociale existen- te, ca si pentru mobilizarea si utilizarea cu un grad maxim de eficienta a re- surselor disponibile. Unele curente în asistenta sociala tind sa asocieze acestor trei metode princi- pale (asistenta sociala de caz, asis- tenta de grup si asistenta comunitara) altele doua, administrația si cercetarea, datorita recunoașterii importantei tot mai mari pe care o au în practica spe- cifica acestui domeniu. Administrația reprezintă o metoda prin- cipala a asistentei sociale, care presu- pune transformarea politicii sociale în servicii sociale. Acest proces implica multe principii si deprinderi de baza, care sunt esențiale pentru funcționarea adecvata a agențiilor cu atribuții în do- meniu. Printre componentele de baza ale administrației se regăsesc supervi- zarea, consultarea si colaborarea. în esența, supervizarea este un proces de suport al dezvoltării personalului, dar care implica numeroase responsa- bilități administrative, încercând sa răspundă nevoilor de suport ale asis- tentilor sociali în situațiile în care se confrunta cu dificultăți de factura pro- fesionala. Consultarea, ca parte impor- tanta a administrației, vizeaza o inter- acțiune a specialiștilor care explorează o problema în scopul identificării celor mai potrivite soluții care sa satisfaca nevoile celor asistati. Ca proces, repre- zintă o tehnica prin care pot fi îmbună- tățite si extinse serviciile destinate ce- lor asistati. în acest mod se asigura suportul specializat si informațiile teh- nice dintr-o diversitate de domenii, prin reunirea de specialiști competenti, al căror schimb de informatii permite ser- vicii de calitate pentru persoanele, familiile, grupurile si comunitățile cu probleme de soluționat. La rândul sau, colaborarea reprezintă un procedeu prin care se combina competentele di- feritilor specialiști cu resursele exis- tente la nivelul comunității, în scopul asigurării unor servicii si forme de su- port cât mai complete si eficiente. Cercetarea este considerata si recu- noscuta ca o componenta de baza a metodelor în asistenta sociala. Viitorul acestui domeniu profesional este de- pendent de aportul cercetării științifice la cunoașterea de baza si la contura- rea răspunsurilor la problemele prac- tice. Tema centrala a cercetării vizeaza metoda științifica, adica paradigma care ghidează gândirea logica. La un nivel general, procesul de cercetare include: selectarea problemei; formula- rea si identificarea problemei; dezvol- tarea unei strategii sau stabilirea meto- dologiei; colectarea datelor; prelu- crarea si analiza datelor; interpretarea rezultatelor si formularea concluziilor; redactarea raportului si aplicarea rezul- tatelor. în mod frecvent, sunt utilizate diferite metode de cercetare, cum ar fi: ancheta sociala, studiul de caz, me- toda biografica, analiza de conținut. Rezultatele cercetărilor prezintă utili- tate pentru activitatea practica. Metodele de intervenție specifice asis- tentei sociale se afla într-o strânsa interdependenta cu perspectivele teo- retice. Baza teoretica a asistentei so- ciale este vasta si se afla într-un pro- ces continuu de dezvoltare. Nici o abordare teoretica nu poate oferi toate răspunsurile de care este nevoie în acest domeniu. Principalele tendințe 433 Metode și tehnici de intervenție în asistența socială care au influențat asistenta sociala, asigurându-i cadre teoretice si con- cepte, includ psihanaliza, psihologia umanista, abordarea psihosociala, abordarea comportamentalista, teoria sistemelor, abordarea radicalista. Pe baza contribuțiilor diferitelor pers- pective teoretice si a acumulărilor de experiența directa, s-au structurat mai multe modele ale asistentei sociale: - procesul de rezolvare de proble- me, formulat în anii 1950 de Helen Harris Perlman, a devenit para- digma dominanta a practicii asis- tentei sociale. Acest model se ba- zeaza pe ideea ca întreaga viata umana poate fi considerata ca un proces de rezolvare eficienta a pro- blemelor. Tulburările care apar în viata rezulta din dificultățile legate de activitatile de soluționare de pro- bleme în raport cu anumite situatii. Procesul de rezolvare a probleme- lor implica o serie de faze, care tre- buie parcurse în mod succesiv: (1) recunoașterea sau definirea proble- mei si angajarea sistemului asistat; (2) stabilirea obiectivelor; (3) colec- tarea datelor; (4) estimarea, diagno- za situației si planificarea acțiunilor; (5) intervenția sau realizarea acțiu- nilor; (6) evaluarea; (7) finalizarea sau încheierea procesului; - coordonarea de caz apare ca o strategie referitoare la organizarea si coordonarea serviciilor de îngri- jire în raport cu nevoile specifice ale celui asistat. Acest model reprezin- tă o rezultanta a procesului de creș- tere a complexității sistemelor de asistenta sociala, ceea ce presupu- ne din partea asistentului social atât competente în domeniul practicii si al relațiilor interpersonale, cât si eficienta administrativa; - asistenta centrata pe sarcina im- plica o serie de activitati comune ale practicianului si ale persoanei asistate: clarificarea situației exis- tente (locul unde se afla persoana care solicita ajutorul - punctul A) si identificarea situației alternative preferate (locul unde i-ar placea sa ajunga - punctul B); concretizarea rutei dintre situația existenta si situația preferata (dintre A si B) în termeni de pași care ar trebui par- curși (sarcinile de realizat), înce- pând cu aspectele cele mai simple, pentru ca persoana asistata sa poata capata încredere; acordul re- ciproc privind alocarea sarcinilor; - intervenția în situație de criza. Ideea pe care se fundează acest model permite abordarea dificultă- ților ca momente de cotitura în vie- țile oamenilor, generatoare de mari energii. Aceste energii pot fi utili- zate pozitiv pentru rezolvarea difi- cultăților si pentru înlăturarea barie- relor. Asistentul social actioneaza pentru canalizarea energiilor, înain- te ca ele sa înceapa sa se disipeze, în raport cu persistenta crizelor. Intervențiile specifice asistentei sociale pot fi grupate în sase categorii (Heron, 1990): 1. de tip prescriptiv, ca încercări de modificare, de corectare a compor- tamentului persoanei vizate; 2. informative, centrate pe furnizarea de informatii si de sprijin pentru ca persoana asistata sa poata sa în- țeleagă mai bine situația sau as- pecte ale acesteia; 3. confruntări, ca încercări de aducere în discuție a unor aspecte cu care cei asistati ezita sau nu doresc sa se confrunte; 434 Modele de politici sociale 4. de tip catharsis, ca inițiere a eli- berării emoționale, cum ar fi ajutorul acordat pentru exprimarea supărării sau prin contribuția la crearea unui mediu emoțional sigur; 5. de tip catalitic, prin ajutorul acordat pentru ca cei asistati sa devină mai orientati, mai puternici, sa-si poata controla mai bine cursul propriilor vieți; 6. de tip suportiv, prin recunoașterea valorii si meritelor persoanelor asis- tate, ale celor care le acorda îngri- jire si ale tuturor celorlalți implicati. Tendința înregistrata în ultimii ani în privința utilizării metodelor si modelelor de intervenție în asistenta sociala a fost generic numita “eclectism selec- tiv", caracterizat prin următoarele ele- mente: (1) o utilizare extensiva în prac- tica a elementelor provenind dintr-o mare varietate de teorii si o combinare a diferitelor modele; (2) intervenții se- lective care sunt fundamentate empiric; (3) orientare mai redusa asupra pro- blemelor interne ale persoanei asis- tate; (4) o practica directa care depă- șește limitele asistentei sociale de caz; (5) un grad mai ridicat de utilizare a intervențiilor care pot fi validate si mă- surate. ^Livius Maneak. Vezi si: asistenta sociala Bibliografie selectiva: Compton si Galaway (1993); Grinnell (1999); Heron (1990); Thackeray et al. (1994); Zastrow (1992) Modele de politici sociale Pentru a caracteriza în mod global po- liticile sociale din diverse tari si pentru a putea compara aceste politici în tari diferite, a fost nevoie de taxonomii ale modelelor de protecție sociala din diverse tari (în special capitaliste). Aceste modele pot fi “prototipuri, dar si tipuri ideale” sau, cu alte cuvinte, sunt si abstractizări ale unor realitati sociale diverse (politicile sociale din diferite tari), dar si construcții intelectuale com- plexe, pe baza carora au fost modelate, ajustate, sisteme de protecție sociala ale unor state (Goodin et al., 1999). Modelele de stat al bunăstării au fost deci rezultatul evoluției divergente a opțiunilor unor state pentru soluții la problemele sociale care au fost ulterior analizate si clasificate (de exemplu, tarile clasificate în trei grupuri de Esping-Andersen), dar si modele teo- retice (seturi de reguli, valori, principii) pornind de la care s-au luat decizii, s-au elaborat soluții institutionalizate pentru probleme sociale diverse (planul Beve- ridge si teoria economica a lui Keynes, de exemplu, au stat la baza reformelor care au creat statul bunăstării post- belic în Marea Britanie). Mai multe astfel de clasificări ale regi- murilor bunăstării au fost lansate de-a lungul anilor în literatura de specia- litate. Ele au cunoscut schimbări de-a lungul timpului sau de la un autor la altul, chiar în cazul aceleiași tari. în general, se poate spune ca modelele de politici sociale sunt determinate de factori precum cultura unei tari, orien- tarea politica a partidelor aflate de-a lungul timpului la guvernare, factori economici etc. Voi încerca sa descriu câteva dintre ele si criteriile de la care au pornit autorii lor. Richard Titmuss (1974) considera ca se poate vorbi despre trei modele ale statului bunăstării: 435 Modele de politici sociale a) Modelul politicilor sociale reziduale pornește de la ideea ca statul trebuie sa intervină pentru asigurarea pro- tecției sociale a cetățenilor doar în situațiile în care cele doua instituții (modalitati) naturale de satisfacere a nevoilor indivizilor, plata si familia, sunt neputincioase, iar intervenția trebuie sa fie doar temporara. b) Modelul realizare-performanta indus- triala considera ca nevoile sociale trebuie satisfăcute în funcție de merit, performantele în munca si productivitate. Instituțiile bunăstării sociale sunt privite ca având un rol complementar economiei. c) Modelul redistributiv instituțional, în care bunăstarea sociala este privita ca o instituție integrata în societate, care are drept scop asigurarea unor servicii sociale pornind de la principii universaliste si în funcție de nevoi. Pierson (1991) considera ca aceasta clasificare a lui Titmuss îsi pastreaza utilitatea, dar, ca tipologie a statelor bunăstării, a fost criticata adesea, întrucât multe din regimurile actuale ale bunăstării includ elemente din toate cele trei modele si pentru ca, în prac- tica, a fost sprijinita abordarea evolu- ționista a dezvoltării statului bunăstării de la modelul rezidualist la cel redis- tributiv-institutional (universalist), trecând prin modelul realizare-performanta (Pier- son, 1991). Goran Therborn a lansat o clasificare pornind de la doua dimensiuni pe care le considera esențiale: 1. nivelul drepturilor sociale (engl., social entitlements level); 2. orientarea spre piața muncii si ocuparea totala a forței de munca. lata cele patru tipuri care rezulta din îmbinarea celor doua dimensiuni: Clasificarea statelor bunăstării - Modelul Therborn Drepturi sociale mari reduse Statele bunăstării puternic Statele bunăstării restrânse, Preocupare mare interventioniste (Suedia, dar orientate spre șomaj pentru ocuparea Norvegia, Austria) redus (Elveția si Japonia) totala a forței Statele bunăstării Statele bunăstării restrânse, de munca mica compensatoare slabe (Belgia, orientate spre piața (Australia, Danemarca, Olanda) Canada, SUA, Marea Britanie, Noua Zeelanda) Sursa: Pierson, 1991, p. 186. O alta clasificare mult citata în ultimii ani este aceea realizata în 1990 de Grsta Esping-Andersen, cu trei regi- muri ale bunăstării constituite ca rezul- tat al grupării statistice a tarilor occi- dentale analizate în funcție de urmă- toarele criterii: 1. Gradul de decomodificare a asigu- rării serviciilor sociale. Prin "de- comodificare", Esping-Andersen în- țelege gradul (măsură) în care indivizii sau familiile pot obține un standard de viata acceptabil inde- pendent de participarea la procesul 436 Modele de politici sociale pieței. Atât timp cât indivizii vor avea "condiția de mărfuri" (como- dities), ei vor fi concurenti prin definiție si cu cât competiția va fi mai mare prețul lor va fi mai mic. Esping-Andersen nu susține totuși eradicarea completa a muncii ca marfa. Problema pusa este în ce măsură serviciile sociale si ajutoa- rele sunt accesibile necondiționat pentru cetateni, fara participarea obligatorie a acestora pe piața mun- cii si independent de testarea mijloacelor, contribuții de asigurări sau performante în munca. 2. Impactul distribuției serviciilor si aju- toarelor. în acest caz, problema care interesează este efectul cu care sistemul de impozite si ajutoare con- tribuie la generarea inegalității, la menținerea stratificării sociale sau la redistribuirea bunurilor si serviciilor într-un mod mai egalitar. 3. Mixul stat/piata în asigurarea pen- siilor. Problema este în ce măsură drepturile la pensii au fost depen- dente de sistemele de stat, de cele ocupationale sau de sistemele de plata. Cele trei tipuri de regimuri ale statului bunăstării identificate de Esping- Andersen potrivit criteriilor de mai sus sunt: A. Statul bunăstării liberal. Acest tip este puternic axat pe mecanismele de plata. Gradul de decomodificare este redus, ajutoarele oferite sunt modeste, adesea oferite prin testa- rea mijloacelor si însoțite de stigma- tizarea beneficiarilor, pentru ca statul sa nu reducă motivația găsirii unui loc de munca. Statul încura- jează asigurarea unor servicii so- ciale prin sistemul particular, de plata (asigurări particulare de pen- sie, sanatate etc.). Exemple de regimuri liberale: SUA, Canada, Australia. B. Statul bunăstării conservativ-cor- poratist. Preocuparea liberala pri- vind eficienta pieței si "comodi- ficarea" nu este importanta în aceste regimuri si, ca urmare, nici modalitățile de obținere a drepturilor sociale nu sunt contestate. Asigură- rile private si "bunăstarea ocupa- tionala" sunt relativ limitate. Efectul redistributiv este neglijabil în com- parație cu diferentele de clasa. Biserica (în special cea catolica) are un rol important în formarea atitudinilor conservatoare fata de familie, diferențierea veniturilor în funcție de sexe (bărbatul trebuie sa aiba un rol dominant în familie prin veniturile superioare). Aceste regi- muri sunt caracterizate si de princi- piul subsidiaritatii (engl., subsidiari- ty). Principiul subsidiaritatii se refe- ra la faptul ca statul trebuie sa intervină pentru prestarea doar a acelor servicii pe care instituțiile "intermediare", precum piața, fami- lia, biserica, sunt incapabile sa le asigure. Exemplele "clasice" de state cu regimuri ale bunăstării con- servativ-corporatiste: Austria, Fran- ța, Germania, Italia. C. Statul bunăstării social-demo- crat. Principala caracteristica a acestui tip este universalismul ser- viciilor sociale. Rolul statului în ca- drul pieței este foarte mare si ni- velul de taxare foarte ridicat. Bene- ficiile de pe urma programelor de securitate sociala sunt determinate si de venituri, dar aceasta doar ca o măsură de a stimula participarea la sistemul universal de asigurări si 437 Modele de politici sociale susținerea lui de către populație. Decomodificarea este foarte mare, iar statul este principalul "furnizor" de bunăstare sociala si este preo- cupat de menținerea ocupării “to- tale” a forței de munca, pentru a limita dependenta totala de servici- ile sociale. Cazurile tipice: Suedia si Norvegia (Esping-Andersen, 1990). O alta clasificare a fost lansata în ace- lași an cu cea a lui Esping-Andersen de către Ramesh Mishra (1990). Aceasta considera ca statul bunăstării keynesian, ca regim caracteristic peri- oadei 1950-1975, a încetat sa existe după perioada de criza (1975-1980), "bifurcându-se" din 1980 în doua tipuri distincte de regimuri ale bunăstării: unul neoconservator si altul social- corporatist (Mishra, 1990). lata cum ar putea fi caracterizate pe scurt cele doua modele de regimuri ale bunăstării descrise de Mishra pentru anii ‘80: 1. Regimul neoconservator. Este ca- racteristic pentru guvernările poli- tice de dreapta. A abandonat atât preocuparea pentru "șomajul 0" proprie statului bunăstării keyne- sian, cât si pentru prevenirea să- răciei sau pentru realizarea unui ni- vel minim de trai național. A intro- dus schimbări în politicile privind impozitarea, dar a fost influențat (constrâns) în acest domeniu de presiunile din perioadele electorale. Sindicatele sunt slabe în acest tip de regimuri, drepturile lor fiind limi- tate. Aceste regimuri au favorizat "dualizarea" societății, divizarea ei în sărăci si bogati, dar acest fapt nu a afectat succesul electoral al par- tidelor de dreapta, de guvernământ, mai ales ca s-a realizat o creștere economica apreciabila, stabilitatea preturilor si un anumit grad de mo- dernizare economica. Exemplele clasice: SUA si Marea Britanie. 2. Regimul social-corporatist a păs- trat preocuparea pentru trei ele- mente de baza ale statului bună- stării: ocuparea totala a forței de munca, servicii sociale universaliste si menținerea unui nivel minim de trai. Aceste regimuri au susținut ca nu exista dovezi care sa ateste ca eficienta si creșterea economica ar fi afectate ca urmare a menținerii unui șomaj foarte scăzut si a unor cheltuieli sociale ridicate. Exem- plele reprezentative: Suedia si Austria (Mishra, 1990). O analiza recenta a tipurilor de regimuri ale statului bunăstării (Goodin, Headey, Muffels si Dirven, 1999) pornește de la “cele trei lumi [modele, n.n.] ale ca- pitalismului bunăstării” descrise de Esping-Andersen, pentru a analiza ce se afla de fapt în realitate în spatele acestor construcții teoretice, prin ana- liza evoluției indicatorilor specifici pe o perioada de 10 ani pentru trei tari: SUA, Germania si Olanda. Accentul analizei cade pe influenta fiecăruia dintre cele trei regimuri ale bunăstării asupra vieții reale a oamenilor si asu- pra unor indicatori globali privind efi- cienta economica si obiectivele sociale ale politicilor pe parcursul celor 10 ani de analiza. Rezultatele, foarte intere- sante si surprinzătoare, arata ca din multe puncte de vedere diferentele din- tre cele trei state nu sunt semnificative, performantele economice ale Olandei, de exemplu (ca regim social-demo- crat), nu sunt semnificativ diferite de cele ale SUA, exponenta modelului liberal. Ținând seama si de alti indi- catori, autorii concluzionează ca este impropriu sa se afirme ca un model 438 Modele de politici sociale este mai bun decât altul si ca, în ciuda convingerilor comune, rolul statelor bu- năstării nu este în primul rând acela de a proteja un grup de '‘clienti per- manenti'' pe perioade lungi de timp, de a crea deci dependenta, cât este de a sprijini segmente mari de populație în mod succesiv, în perioadele de vulnerabilitate, de nesansa pentru aceștia (Goodin, Headey, Muffels si Dirven, 1999). O clasificare de asemenea foarte citata este cea a lui Step han Leibfried (1993). Acesta, după ce analizeaza perspectivele unui posibil stat al bună- stării european, în care sa fie integrate toate tendințele actuale din tarile mem- bre ale Comunității Europene, identi- fica, numai în Europa, patru tipuri de state ale bunăstării, asa cum rezulta din tabelul de mai jos: Tipuri de state ale bunăstării în Europa Tipul/ Scandinav Bismarckian Anglo-saxon Latin caracteristici 1. Tipuri ale modern instituțional rezidual rudimentar (semi- regimurilor institutionalizat) 2. Caracteristici - ocupare - "creștere" - creștere ■ "vine din urma" totala a forței totala totala - statul bunăstă- de munca - statul bună- - statul bună- rii ca o - statul bună- stării compen- stării com- promisiune stării în primul sator în primul pensator în semiinstitutiona- rând ca rând si an- ultimul rând si lizata furnizor de gajator în puternic locuri de mun- ultima instanța susținător al ca si în ultimul ocupării tortei rând "compen- de munca prin sator" intermediul pieței muncii 3. Dreptul la munca (susținut securitate sociala transferuri de munca si bună- prin institutionali- (susținut prin venituri (fara sa stare (proclamat zarea conceptu- institutionalizarea fie institutionali- independent doar lui de cetățenie conceptului de zate) parțial) sociala) cetățenie sociala) 4. Dezvoltarea manageriala, dar poate radicaliza poate susține poate susține dez- privind veni- poate îmbunătăți cumva "desprin- dezvoltarea sis- voltarea siste- turile de ba- "compactarea" derea" muncii de temului "normal” mului normal de za (minime) veniturilor" venituri de bunăstare bunăstare Sursa: Leibfried, 1993, p. 142. în doua abordări interesante, Catherine Jones (1990 si 1993) lanseaza în dis- cuție un alt model de stat al bunăstării: cel caracteristic Asiei de Sud-Est (Hong Kong, Singapore, Corea de Sud si Taiwan), pe care îl numește inițial statul bunăstării oiconomic (1990) apoi statul bunăstării confucianist (1993). 439 Modele de politici sociale Caracteristicile acestui model (asiatic) al bunăstării au fost determinate de tradiția si cultura comuna, având în centru preceptele gândirii confucia- niste, care, în acea parte a Asiei, este de multe secole un mod de viata. "Economia gospodăriei (oikos)", cum o mai numește Jones, a creat un model total diferit de cel vest-european, caracterizat de o influenta foarte mare a familiei si comunității, care au lasat prea puține probleme sociale de re- zolvat în seama statului. Familia si co- munitatea îsi asuma si azi responsa- bilități majore pentru îngrijirea bătrâ- nilor, persoanelor cu handicap etc. Contribuția statului în domeniul educa- ției este foarte apreciata, dar si familiile investesc mult în educația copiilor, care trebuie sa faca cariera pentru a ajuta apoi pe ceilalți membri ai familiei. "Corporatism conservator fara partici- parea muncitorilor (în stil vest-euro- pean); subsidiaritate fara rolul bisericii; solidaritate fara egalitate; laissez-faire fara libertarism; o expresie alternativa pentru toate acestea ar putea fi statul bunăstării «economiei gospodăriei» - dirijat în stilul a ceea ce ar putea fi familia extinsa, «confucianista» (Jones, 1993, p. 214). După toata aceasta enumerare a mo- delelor de state ale bunăstării asa cum au fost ele descrise de diverși autori, se impune raportarea statului bună- stării românesc si/sau în ultima instanța a tuturor celor est-europene la ele pentru a putea stabili, eventual, cum am putea caracteriza modelul românesc. Bob Deacon (1993) a lansat o clasi- ficare a regimurilor bunăstării din tarile foste comuniste. Pornind de la cele trei tipuri de stat al bunăstării identificate de Esping-Andersen si prezentate si de noi anterior, Deacon încearcă sa caracterizeze regimurile politicilor so- ciale din tarile est-europene. Deși re- cunoaște ca analiza lui Esping-Ander- sen nu se poate aplica tarilor foste comuniste datorita specificității acesto- ra, pe de-o parte, si datorita imposi- bilității colectării datelor necesare, pe de alta, Deacon scoate câteva dintre variabilele acestora, introduce doua variabile suplimentare alese "intuitiv" (i.e. caracterul proceselor revoluționare si impactul transnațional apreciat în funcție de datoria externa) si astfel improvizează un set de criterii cu aju- torul carora ajunge la următoarele "eti- chete": - Ungaria si Iugoslavia (ori, până la urma, Slovenia si Croația), în ab- senta unor partide muncitorești foarte influente, sub influenta da- toriilor externe si cu o implicare scăzută a bisericii, se vor dezvolta gradual în regimuri liberale ale bunăstării. - Cehoslovacia (ori, cel puțin Repu- blica Ceha), datorita caracterului de masa al revoluției ei de catifea si datorita experienței democratice trecute mai îndelungate, este cel mai preferabil sa dezvolte, even- tual, un regim social-democrat. - Germania de Est a fost deja potri- vita sa se alature regimului con- servator-corporatist vest-german. - în cazul Bulgariei, României, fostei DRSS (sau a unor parti din ea) si Serbiei, predictia este pentru ceva nou. Aici vechiul limbaj socialist si egalitarist nu este mort, tradiția de- mocrației este slaba, măsură în care se asteapta de la stat un su- port puternic pentru interesele mun- citorilor este mare, aici atracția di- 440 Modele de politici sociale recta a capitalismului comunist oc- cidental este mai puțin evidenta. O noua, dar, istoric vorbind, probabil temporara forma de corporatism conservator poate sa apara. - Pentru Polonia, situația este mai puțin clara (Deacon, 1993, p. 196-197). Deși are unele merite, încercarea "in- tuitiva" a lui Deacon de clasificare a regimurilor bunăstării din tarile est-eu- ropene nu poate fi adoptata ca atare pentru analize științifice. Daca luam numai cazul României, criti- cile ar fi următoarele: 1. Mobilizarea clasei muncitoare, a- preciata ca "înalta" datorita miș- cărilor muncitorești din primii ani de după revoluție, este acum foarte slaba, în special datorita șomajului ridicat si "racolării" de către putere a unor lideri sindicali (care prin ac- ceptarea unor funcții politice au re- dus încrederea maselor în instituția liderului de sindicat). 2. Impactul transnațional caracterizat ca fiind "redus" a fost, de fapt, foarte mare, dovada, de exemplu, caracterul "legii ajutorului social", elaborata sub influenta FMI si Băn- cii Mondiale. 3. Variabilele utilizate de Deacon nu sunt suficiente pentru a lucra cu modelele lui Esping-Andersen. în România, influenta bisericii asupra politicilor sociale nu este mare, cu atât mai puțin a bisericii catolice, diferențierea între sexe pe piața muncii nu este asa de mare ca în Germania, de exemplu, la noi multe femei fiind prezente pe piața muncii si având salarii egale cu barbati! la munci egale, iar principiul subsidia- ritatii (daca exista) nu este institutio- nalizat. Singurul element din modelul con- servativ-corporatist întâlnit în cazul României este rolul important al familiei în asigurarea protecției so- ciale, dar el are alti determinanti, nu (doar) conservatorismul datorat bi- sericii. în ciuda acestor neajunsuri, încercarea lui Deacon are meritul de a fi diferențiat oarecum statele foste comuniste. El a reluat analiza regimurilor de politici sociale din est în lucrarea din 1997, Global Social Policy, concentrându-se pe analiza influentei modelelor promo- vate de organismele Internationale asupra acestor tari, România nemai- fiind însă analizata de data aceasta. Sunt subliniate obiectivele promovate de instituțiile Internationale cu influenta majora, ele nefiind întotdeauna conver- gente si rezultând în promovarea, în fapt, a unor modele de politici sociale diferite (vezi globalizarea politicilor so- ciale). O încercare de caracterizare a regi- mului politicilor sociale din România în funcție de modelele mai mult sau mai puțin "clasice" conduce la următoarele concluzii: 1. Ponderea cheltuielilor sociale în PIB a fost între 1990 si 1999 de aproximativ 16,5% (14-17%). Com- parativ, în celelate tari est-euro- pene, același indicator a avut valori de 26-33% în anul 1992. Aceste cifre conduc spre aprecierea mo- delului românesc drept rezidualist sau liberal, spre deosebire de ce- lelalte care par (la acest indicator) corporatiste sau social-democrate. 2. Influenta puternica a organismelor Internationale si slaba preocupare pentru politici sociale a guvernelor postdecembriste (care, culmea, au 447 Monopol fost în majoritate guverne ale unor partide sau coaliții de stânga) au condus la legi (precum legea aju- torului social) care promovează tes- tarea mijloacelor drept criteriu de eligibilitate. Acesta este un alt ele- ment specific regimurilor liberale, rezidualiste. 3. Șomajul ridicat si lipsa totala a ma- surilor active concrete de reducere a acestuia sunt elemente caracte- ristice modelului neoconservator sau, la Esping-Andersen, liberal. 4. Deși asigurarea de pensii este na- ționala si dreptul de pensie pare generalizat pentru cei care lucrea- ză, sunt excluse largi categorii de populație de la aceasta forma de asigurare sociala pe criteriul non- contributiei (deși contribuția propriu- zisa a angajatilor acopera o mica parte din fondul de pensii). Datorita faptului ca cei care nu au lucrat nu beneficiază de pensii, iar foștii membri CAP au pensii simbolice, putem afirma ca asigurarea de pen- sii nu este deloc "universalista". în plus, numărul foarte mare al celor care accepta sa lucreze pe plata neagra va reduce si mai mult în viitor proporția celor acoperiti de sistemul de asigurări. 5. Politica sociala din domeniul familiei si copilului este foarte restrânsă, ba chiar în anumite perioade (1991- 1993) s-a folosit o măsură de im- pozitare regresiva pentru familiile cu copii. 6. Familia joaca un rol important în asigurarea bunăstării, dar aceasta este, pe de-o parte, un "pattern cul- tural", iar pe de alta parte, al- ternativa disperata la indiferenta statului. Concluzionând, consideram ca mode- lul politicilor sociale din România nu se încadrează perfect într-unul dintre mo- delele "clasice" occidentale, dar are caracteristici similare cu modelul rezi- dual (liberal), anumite elemente ale modelului conservator-corporatist si foarte mult din ambiguitatea si lipsa de institutionalizare a modelului "tarilor latine" al lui Leibfried. Utilizând criteriul universalism/rezidualism, putem afirma ca statul bunăstării postrevoluționar românesc este unul puternic rezidua- list. ^Marian Predak. Vezi si: statul bunăstării Bibliografie selectiva: Esping-Ander- sen (1990); Mishra (1990); Titmuss (1974); Leibfried (1993); Jones (1990, 1993); Pierson (1991); Goodin, Headey, Muffels si Dirven (1999); Deacon (1997) Monopol Vezi eșecurile pieței 442 Neocorporatism N Neajutorare învatata (learned helplessness) Teoria neajutorarii învatate este pro- movata de Seligman (1975), pe baza unor experimente cu animale si oa- meni, care demonstrează ca daca oa- menii trec prin experiențe semnificati- ve, în care nu pot în nici un fel controla ceea ce li se întâmpla, dezvolta o men- talitate conform careia acțiunile lor nu pot avea nici un efect util, în situațiile prin care trec. în acest context, abili- tatea lor de a dezvolta comportamente proactive este afectata. Termenul de n.î. este preluat de Walker (1991) în caracterizarea victimelor violentei do- mestice. în concepția lui Walker, victi- mele abuzului/violentei cronice ajung sa nu mai reacționeze, folosindu-si toata energia în stabilirea unor strategii de supraviețuire. Șocurile elective din experimentul analizat reprezintă abu- zul sever, pe lunga durata, cumulat cu eforturile repetate, dar inutile, ale vic- timei de a scapa din capcana abuzului experimentat. în limbajul științelor so- ciale, neajutorarea învatata reprezintă o forma a efectului de demotivare/de- pendenta, asimilata unui comporta- ment învatat. Teoriile postmoderne combat paradig- ma introdusa de Walker, demonstrând ca rămânerea victimelor într-un mediu abuziv constituie rezultatul unor strate- gii elaborate de supraviețuire, impli- când o doza semnificativa de activism, ceea ce contrazice ideea de pasivitate care este în fapt esența conceptului de n.î. ^Marciana Popescuk. Vezi si: efect de demotivare/dependenta Bibliografie selectiva: Seligman (1975); Walker (1991) Neocorporatism Tip de organizare sociala corporatista întâlnită în state europene precum Suedia, Austria, Olanda, Germania, Danemarca si parțial Marea Britanie, în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. Denumit si parteneriat social, neocorporatismul se refera în special la un sistem multipartit de gu- vernare, implicând statul si parteneri precum sindicatele, patronatele, aso- ciațiile profesionale, agricultorii etc. atât în formularea politicilor publice, cât si în implementarea lor. Modelul tri- partit (stat-sindicate-patronate) este cel mai frecvent avut în vedere. Neocorporatismul presupune o coordo- nare voluntara, cu grade diferite de formalitate, a diferitelor obiective con- flictuale printr-o negociere continua, implicând grupuri de interes, partidele politice si administrația de stat. Ca ur- mare a acestei cooperări de durata, devine posibila o reorientare a strate- giilor grupurilor de interes implicate dinspre maximizarea intereselor pe ter- men scurt spre atingerea unor obiec- tive de lung termen - precum creșterea economica, ocuparea deplina a forței de munca si justiția sociala prin redistributie. Neocorporatismul a fost definit si ca o relație de schimb politic, prin care sindicatele oferă un control asupra nivelului salariilor în schimbul unei influente pe termen lung asupra acumulării capitalului. 443 Neocorporatism Aceasta structura instituționala este în general asociata cu: - o ideologie de parteneriat social, spre deosebire de una bazata pe conflictele de interese, împărtășită la nivel național; - un sistem de grupuri de interes re- lativ centralizat, cu un grad ridicat de cuprindere si de legitimitate; - un nivel ridicat de coordonare si/sau centralizare a negocierilor colective; - o orientare de termen lung a nego- cierilor colective, care ating aspecte ale politicii economice dincolo de determinarea salariilor si ratei ocu- pării. Neocorporatismul este asociat cu un nivel ridicat de implicare a statului în economie si cu dezvoltarea statului bunăstării. Origine La baza acestui tip de aranjament in- stituțional au stat o serie de factori a căror importanta relativa este discutata în diverse teorii ale neocorporatismului: - tradiții corporatiste care preced cel de-al doilea război mondial; - planurile postbelice de asistenta economica derulate în tarile vest- europene; - necesitatea statelor mici, cu o eco- nomie deschisa si deci confruntate cu fluctuațiile comerțului interna- țional, de a compensa deficitul de control astfel încât sa-si mențină stabilitatea politica si economica; - consideratii politice impuse de răz- boiul rece - precum încercarea de a atenua tensiunile dintre sindicate si patronate. Criza în deceniul opt, instituțiile neocorpora- tiste au fost supuse unei serii de ata- curi din mai multe directii: - presiuni spre integrarea economiilor europene; - internaționalizarea economica, care a deschis companiilor posibilitatea sa migreze (în loc sa protesteze) dintr-un stat pe care nu îl mai considera favorabil (în termenii lui A. Hirschman, opțiunea de “ieșire din sistem” (exit) devenit disponibil, diminuând apelul la opțiunea “protestului” si deci subminând pro- cesul de negociere continua); - tensiunea dintre centralizarea spe- cifica negocierilor corporatiste si ne- voia de descentralizare necesara obținerii flexibilității cerute de noile tehnologii de producție; în paralel, interesul angajatorilor pentru redu- cerea presiunilor salariale (specific anilor ‘60) s-a convertit într-un in- teres pentru flexibilitatea salariilor; - declinul sindicalismului (diversifi- care a intereselor si fragmentare a mișcării sindicale) ca rezultat, prin- tre altele, al transformărilor struc- turale ale pieței forței de munca si al creșterii șomajului; - atacuri politice ca urmare a triumfu- lui neoliberalismului pe plan politic, dar si în mediile intelectuale ale dezbaterii economice; - restrângerea statului si austeritatea bugetelor ce a urmat crizelor eco- nomice din anii 70; - presiunile spre democratizare. Revenirea la putere a stângii la sfâr- șitul anilor ‘90, însoțita de încercarea de reforma a programelor sale politice (cea de-a “treia cale” sau “noua stân- ga”) creeaza un orizont deschis de po- 444 Nevoia de asistentă socială sibilitati în ceea ce privește posibilele evoluții ale instituțiilor neocorporatiste. Perspective Perspectivele deschise de criza sin- dicalismului, a statului bunăstării si a aranjamentelor instituționale neocorpo- ratiste sunt intens controversate. Urmeaza pluralismul liberal sa înlocu- iască complet mecanismele de concer- tare a strategiilor grupurilor de interes sau acestea vor continua sa fie in- strumente ale formulării si implemen- tării politicilor în noile condiții sociale? Autori precum McCann (1993) con- sidera ca aranjamentele corporatiste dovedesc un grad ridicat de stabilitate, fiind, de exemplu, utilizate de stat chiar ca un mijloc eficient de implementare a politicilor neoliberale. Alti autori consi- dera însă ca mecanismele corporatiste care mai sunt încă în funcțiune sunt mai degraba reminiscențe inerțiale ale practicilor anterioare, ritualuri fara un impact real asupra politicilor publice. Alti autori discuta posibilitatea ca aran- jamentele corporatiste sa se dezvolte la nivel International, în paralel cu in- ternaționalizarea economiei (Henley si Tsakalotos, 1993), sau sa se trans- forme într-un neosindicalism (Wiarda, 1997), în care diferitele grupuri de in- teres monopolizează elaborarea si im- plementarea politicilor publice respec- tive, în lipsa unei instanțe supraordo- nate de coordonare. Dezbaterea se structurează în jurul capacitatii neocorporatismului de a se adapta la schimbările sociale si eco- nomice din societățile dezvoltate prin schimbarea grupurilor sociale mobili- zate si a agendei politice. Astfel, con- sidera Wiarda (1997), faza industriala a relațiilor corporatiste tripartite poate fi înlocuita de o faza postindustriala do- minata de alte categorii de interese - legate, de exemplu, de sanatate, mediu, educație etc. ^Cosima Rughinisk. Vezi si: corporatism; sindicat; grupuri de interes; statul bunăstării Bibliografie selectiva: Cawson (1986); Esping - Andersen (1999); Henley si Tsakalotos (1993); Hicks (1999); Olson (1982); Schmitter (1974); Wiarda (1987); Williamson (1989) Nevoia de asistenta sociala N.a.s. desemnează resursele elemen- tare minime necesare pentru o viata demna si o funcționare sociala norma- la, neacoperite prin efortul persoa- nei/familiei în cauza si nici de compo- nentele de asigurare sociala ale sis- temului de securitate sociala. Pot fi distinse doua tipuri de nevoi de asis- tenta sociala: a) nevoia provenita din lipsa resurselor economice - un nivel de viata sub standardele minime ac- ceptate, lipsa locuinței, lipsa de acces la serviciile de asistenta medicala sau educație; b) nevoia provenita din limi- tarea severa a capacitatilor personale de a duce o viata normala - depen- denta de alcool sau droguri, probleme de integrare în viata de familie, școala, munca, comunitate, dificultăți de rela- tionare cu ceilalți. Daca primului tip de nevoie i se adreseaza diferitele forme de suport material (bani, bunuri, îngri- jire medicala etc.), celei de a doua i se adreseaza serviciile propriu-zise de asistenta sociala, care oferă suportul capacitatilor personale de a face fata problemelor curente ale vieții. Prin ne- voia reziduala de asistenta sociala se înțelege nevoia de asistenta sociala 445 Nevoile de sănătate neacoperita de sistemul de asistenta sociala existent la un moment dat. Asistenta sociala este, în societatea contemporana, un drept universal. Daca acoperirea nevoii rezultata din lipsa resurselor economice, definibila prin testarea mijloacelor (determinarea deficitului de venituri), reprezintă o da- torie asumata fara condiții de toate statele dezvoltate, acoperirea nevoii de servicii de asistenta sociala se face parțial si nu întotdeauna gratuit. Din acest ultim punct de vedere, fiecare societate stabilește un set de priorități/ urgente spre care îsi canalizeaza efortul. Prin natura lor, serviciile de a- sistenta sociala sunt oferite gratuit, deși, în anumite situatii, beneficiarii care dețin resurse economice satis- făcătoare pot fi solicitati sa contribuie la acoperirea în parte sau în totalitate a costurilor acestora. Următoarele cate- gorii de nevoi fac, de regula, obiectul asistentei sociale: 1. sărăci, în sensul de insuficienta a resurselor. în cele mai multe tari, asistenta sociala financiara nu se acorda tuturor celor sărăci în sensul larg al termenului, ci, datorita limi- tării resurselor disponibile, mai mult celor aflati în sărăcie severa; 2. persoane aflate într-un ciclu de dez- voltare (copiii, de exemplu), lipsite de resursele minimale necesare satisfacerii nevoilor de dezvoltare, în cazul copiilor, trebuie avute în vedere atât nevoile dezvoltării fizice sanatoase, cât si nevoile de for- mare școlara, profesionala si de in- tegrare sociala; 3. situatii de lipsuri grave în ceea ce privește unele condiții elementare de viata si care nu pot fi rezolvate prin veniturile curente: persoane fara locuința sau condiții absolut improprii de locuire; femei cu copii alungate din locuința, copii iesiti din instituții fara suport din partea fami- liei, pușcăriași eliberati; 4. situatii personale de dificultate ab- soluta: copii abandonati, copiii stră- zii, copii abuzați, femei abuzate, copii cu dificultăți de adaptare, în fine, persoane cu dizabilitati; 5. nevoi de resocializare si reintegrare sau recuperare: delincventi juvenili, condamnati care rămân în comuni- tate, copiii străzii, tineri care pără- sesc casele de copii; dependenti de alcool sau drog, vârstnici cu capa- citate diminuata de viata autonoma, victime; 6. capacitati limitate sau distorsionate de viata sociala normala si respon- sabila: familii dezorganizate, inca- pacitate de a asista formarea si dezvoltarea copiilor, incapacitate de soluționare pozitiva a situațiilor con- flictuale, prejudecăți cu efecte mai ales de discriminare, atitudini de abandon al controlului propriei vieți (șomeri resemnati, incapacitate de utilizare a metodelor de planificare familiala, patternuri de viata nesa- natoasa). ^Cătălin Zamfirk. Vezi si: asistenta sociala Nevoile de sanatate Sociologii, economiștii, medicii, admi- nistratorii si politicienii au analizat "ne- voile" din prisma domeniului lor de ac- tivitate. S-a spus ca acest concept are o caracteristica esențiala: "nevoia" era sinonima cu opinia expertului. Con- ceptul tradițional de nevoie se refera la 446 Nevoile de sănătate diferența dintre starea existenta si cea dorita a statusului de sanatate. Aceas- ta diferența, care este în principiu mă- surabila, devine "nevoie" în contextul politicii sociale atunci când, potențial, poate fi prevenita sau ameliorata prin utilizarea serviciilor sanitare sau, într-un context mai larg, servicii sociale (Abramhson). Apare astfel evident ca baza deciziei referitoare la existenta unui deficit sau la capacitatea unei anumite intervenții de a îmbunătăți va diferi între variatele grupuri implicate în respectivul proces. Medicii considera stabilirea priorităților ca fiind primordial o problema legata de o corecta definire a mortalitatii si morbidității. Politicienii considera esen- țial în același domeniu răspunsul dat percepțiilor populației referitor la ce considera ea ca important. Administra- torii vad prioritățile mai ales din punctul de vedere al disponibilității metodelor tehnice de control ale problemei. Eco- nomiștii vor accentua mai ales dimen- siunile legate de costuri. La nivel populational, ''nevoia” este re- prezentata de suma nevoilor individu- ale. La nivel individual, Kalimo distinge între “nevoi resimțite” si “nevoi ne- resimtite”. El a definit “nevoia” ca di- ferența dintre nivelul ideal si cel ob- servat al sanatatii. Cum orice nevoie poate avea o componenta medicala sau sociala predominanta, Kalimo a des- cris opt grupuri tipologice (tabelul 1). Nevoile grupurilor din grupa A si H sunt clare: indivizii cu condiții extreme de boala sau sanatate. Pentru celelalte categorii din tabel exista grade variate de dificultate în evaluarea nevoilor. Grupul B reprezintă persoane cu nevoi sociale, dar fara necesitat! medicale clar definite (ex.: bătrâni singuri). Tabelul 1 - Tipologia nevoilor pentru servicii de sanatate la nivel populational Nevoie definita medical Nu Da Nevoie determinata social Nevoie determinata social Nu Da Nu Da A B Nevoi sociale C Nevoi D Nevoi nejustificate medicale medicale si Nu Nici o nevoie medical, fara inaparente sociale perceperea nepercepute Nevoie nevoii perce- E Nevoie F Nevoie G Nevoie H Nevoi puta resimțita medicala medicala general Da nejustificata justificata, resimțita fara admise nevoie sociala modificări comporta- mentale Sursa: Kalimo, E., Health Service Needs, in Measurement of Levels of Health (ed. W.W. Holland), WHO, Copenhagen, 1979. 447 Nevoile de sănătate Cei din grupul C nu sunt constienti de statusul lor medical: ei pot avea o boala pe care (încă) nu o percep (cancer asimptomatic). în grupul D sunt persoa- ne la care bolile sunt într-un stadiu mai avansat. Persoanele din grupurile E si F reprezintă cazuri de nevoi "nejustifi- cate". Ei simt ca au anumite nevoi me- dicale, dar opinia lor nu este sprijinita de raționamentul profesioniștilor; diferența dintre E si F este data de gradul alterării funcției lor sociale. Grupul G reprezintă o parte importanta a populației; deși au o afecțiune medicala reala, comporta- mentul lor societal normal nu este alterat (ex.: bolnavii cronici care au o viata cvasinormala). Abordarea sociologica a nevoilor de sanatate este exemplificata de Brad- shaw, care a creat patru categorii în acest domeniu: a) Nevoia normativa. Bradshaw su- gerează ca indiferent de ce inten- ționează sa faca cineva în legătură cu anumite deficiente legate de sa- natate, acestea exista si pot fi descrise (ex.: fracturi, IMA, lipsa imunizării etc.). Aceste nevoi au fost definite de profesionisti/experti care definesc respectiva "nevoie" ca o deviație de la "normal". Pro- blema care se pune este cea a "normalului": normalitatea variaza cu vârsta, sexul, dar si cu o mulțime de alti factori determinati de cultura si filosofia predominanta în socie- tate. De asemenea, acest concept de "nevoie normativa" identifica o terta parte: expertii si/sau profe- sioniștii din domeniu. Acest aspect poate conduce la multiple variatii în definirea unei "nevoi normative", deoarece diferiti profesioniști pot avea opinii diferite despre același aspect legat de starea de sana- tate/boala. Aceasta situație implica si faptul ca nu exista o "nevoie nor- mativa" absoluta; ridica, de ase- menea, întrebări referitor la cine ar trebui sa fie considerat "judecătorul legitim" în ceea ce privește procesul de planificare sanitara - doctorii, managerii, politicienii etc. - sau, daca fiecare are un rol legitim în acest proces, care este acel rol? b) Nevoia resimțita este deseori echi- valata dorinței. Astfel, când se eva- luează nevoile pentru un anumit serviciu de sanatate, cetățenii sunt întrebati daca ei considera ca au nevoie de respectivul serviciu. Dar acest răspuns poate fi influențat de multi factori, unul dintre ei fiind auto- perceptia si cunoașterea: care ar fi probabilitatea ca cineva sa solicite ceva daca nu este conștienta de existenta unei probleme sanitare sau de posibilitatea existentei unui servi- ciu medical care sa îmbunatateas- ca/rezolve respectiva problema? Reciproc, o falsa opinie/perceptie poate fi creata despre nevoi de sa- natate care nu exista sau despre remedii pentru asemenea nevoi nedezvoltate încă. Se poate astfel afirma ca "nevoile resimțite" sunt puternic influențate de percepția individuala a problemei. c) Nevoi exprimate (sau cerere) sunt nevoile resimțite puse în actiune/o- perationalizate. Cererea reprezintă utilizarea unui serviciu de către con- sumator. în sistemele sanitare în care pacientii plătesc direct pentru serviciile medicale, cererea repre- zintă puterea de cumpărare efec- tiva. în tarile cu asigurări obligatorii generalizate, aceste considerente economice nu mai sunt concludente 448 Nevoile de sănătate (dar pot aparea alte "costuri", pre- cum timpul de așteptare pentru un anumit serviciu sau plata "pe sub masa"). Cererea este afectata de numeroși factori/forte, dar cel mai important pare a fi disponibilitatea fizica a serviciilor, cuplata cu pre- zenta sau absenta unor bariere în calea utilizării serviciilor respective. Exista numeroase exemple care susțin legea lui Roemer, "cererea creeaza oferta în domeniul medi- cal". S-a constatat, de exemplu, ca mai multi chirurgi si mai multe paturi de spital chirurgicale vor duce la mai multe intervenții chirurgicale si zile de spitalizare chirurgicala, fara existenta unei îmbunătățiri conse- cutive a stării de sanatate a popu- lației, fenomen cunoscut sub nume- le de "hazard moral". d) Nevoile comparative se stabilesc/ definesc prin studierea caracteris- ticilor populației ce beneficiază de anumite servicii. Conform acestui concept, atunci când exista popu- latii cu caracteristici similare, dar care nu primesc un anumit serviciu medical, ele sunt în situația de a avea o "nevoie" sanitara. Poate fi însă argumentat ca o utilizare cres- cută a unui anumit serviciu poate semnifica uneori suprautilizare ne- justificata, în timp ce o utilizare redusa poate reflecta o folosire adecvata a serviciilor sanitare. De aceea, utilizarea "nevoilor compa- rative" poate fi primejdioasa, deoa- rece, daca se considera ca stan- dard nivelurile ridicate ale serviciilor medicale, rezultatul poate fi o es- caladare a costurilor asistentei sani- tare fara îmbunatatirea consecutiva a stării de sanatate a populației. Opinia lui Bradshaw este ca numai considerând toate aceste patru forme de nevoi se poate avansa în direcția măsurării "nevoilor reale" de sanatate. O alta abordare a problematicii "ne- voilor" este cea a lui Blum. Acesta arata ca nevoile de sanatate pot fi translatate în unitati de servicii, astfel încât "echivalentii de servicii" specifici sunt elaborati pentru nevoile de asis- tenta sanitara determinate de profesio- niști pentru anumite comunități. Astfel, problema evaluării "nevoilor" poate fi redusa la determinarea, de către pro- fesioniști, a cantitatii minime de servicii ce ar trebui sa fie disponibile pentru o populație data. Dezbaterea ce s-a purtat/se poarta este în legătură cu determinarea unei asemenea liste minime de servicii. Cantitatea "echi- valentilor de servicii" dintr-un sistem sanitar poate fi determinata prin "lis- tarea tuturor resurselor disponibile într-o comunitate în concordanta cu norme si standarde acceptate" (Enthoven). Volumul echivalentilor de servicii poate apoi determina măsură în care nevoile de servicii sanitare sunt împlinite. Totuși, răspunzând doar nevoilor de servicii medicale, nu se obține un răspuns comprehensiv pentru toate nevoile de asistenta sanitara. Conform lui Blum, nevoile de servicii de sanatate sunt doar o parte a nevoilor de asistenta sanitara de- terminate de factori sociali, economici si comportamentali. O alta abordare a "nevoilor" este cea economica. Unii economiști reformu- leaza conceptul de "nevoie", definindu-l din punct de vedere utilitar, numindu-l "oferta" (Culyer). Conform acestora, "nevoia" exista atunci când producti- vitatea marginala a unor tratamente e 449 Nevoile de sănătate mai mare decât zero, iar tratamentul este cost-eficient. Aceasta semnifica luarea deciziei terapeutice în funcție de posibilitatea satisfacerii nevoilor de sa- natate individuale. Abordarea aceasta implica, de asemenea, ca aceste decizii sunt luate în contextul unor resurse limitate: se are astfel în vedere beneficiul potențial al unei zile de spita- lizare adiționale pentru un pacient, comparativ cu "n" vizite si/sau trata- mente ambulatorii pentru alt pacient. La nivelul planificării sanitare, aceasta abordare implica faptul ca deciziile de alocare a resurselor se bazeaza pe contribuția lor potențiala la reducerea nevoilor sanitare ale populatiei-tinta. De asemenea, implica faptul ca valorile comunitare înlocuiesc prerogativele medicale ca baza a raționalizării servi- ciilor (Janovsky). Se poate spune ca "nevoile de sana- tate" pot fi percepute sau nu. Nevoia perceputa poate fi exprimata sau nu. Nevoia exprimata se transforma în ce- rere. Cererea poate fi satisfăcuta sau nesatisfacuta, în funcție de oferta de servicii de sanatate; relațiile între toate aceste elemente sunt schițate în figura de mai jos. Nevoia - ceea ce aduce beneficii populației Cerere - ceea ce populația solicita Oferta - ceea ce este oferit 1. Servicii necesare care nu sunt ce- rute sau furnizate; 2. Cerere nejustificata, nesatisfacuta; 3. Servicii neutilizate; 4. Servicii necesare cerute, dar care nu sunt oferite/furnizate; 5. Servicii furnizate pentru satisface- rea unei cereri nejustificate (din punct de vedere al nevoilor); 6. Servicii furnizate necesare, dar neutilizate; 7. Nevoia si cererea satisfăcute prin oferta; 8. Servicii care nu sunt necesare, ne- solicitate si nefurnizate. Sursa: Stevans si Gabbay, 1991 (modificat). Din aceasta figura se poate aprecia ca nevoia, cererea si oferta se întrepă- trund, generând opt câmpuri, inclusiv un câmp extern, unde un serviciu sanitar potențial nu este necesar, cerut sau furnizat. Idealul pentru un sistem ar fi supra- punerea acestor câmpuri, astfel ca nevoia, cererea si oferta de servicii de sanatate sa coincidă. .J Cristian Vladescuk. Vezi si: obiectivele politicilor de sanatate Bibliografie selectiva: Kalimo (1979); Stevans si Gabbay (1991) 450 Noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării Noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării Mișcările sociale au reprezentat întot- deauna o strategie de organizare ac- tiva, fie semnalând "fracturi" ale struc- turii si organizării sociale existente, fie vizând explicit schimbarea radicala sau reformatoare justificata în baza unor schimbări latente, fie în baza unor efecte cumulative ale structurilor so- ciale existente. Mișcările sociale care sa vizeze sau semnaleze însă explicit probleme legate de bunăstare si re- distribuire a bunurilor publice, în afara structurilor sociale tradiționale (e.g., clase sociale), sunt de natura recenta, ele începând sa "prindă teren" abia în anii '80, după o decădere relativ puter- nica a statului bunăstării în anii 70 în Europa Occidentala. Istoria acestor mișcări sociale se suprapune, în mare măsură, cu ceea ce literatura de spe- cialitate numește "noile mișcări so- ciale", chiar daca în unele cazuri miș- cările cu impact asupra structurilor de distribuire a bunăstării nu pot fi inter- pretate integral cu ajutorul conceptelor si teoriilor din literatura asupra n.m.s. (vezi Touraine, 1977, 1981; Melluci, 1980; Offe, 1985; Luhmann, 1991, 1993; Japp, 1993; Bechmann, 1993). N.m.s. se disting de mișcările sociale, asa cum au fost ele definite în lite- ratura sociologica clasica (adesea de- finite mai degraba în contextul mai larg al teoriilor ce vizau explicarea schim- bării sociale si considerate a fi fie cauze, fie forte motrice, fie expresii ale acesteia), prin câteva particularitati, ce le fac sa "sara" din schemele definitorii mai largi sau mai particularizate date mișcărilor sociale. Acestea se refera în primul rând la: • lipsa de intentionalitate/finalitate po- litica a acestora; n.m.s. nu vizeaza explicit schimbarea într-o anumita problematica, nu propun soluții con- structiv-actionale, ci se constituie mai degraba ca "semnale de alar- ma" la probleme de natura funda- mentala ale societății, fara însă a propune programe consistente, fie ele si de natura utopica, de refor- mare sau reorganizare a socialului; • lipsa unor interpretări generalizate asupra deprivarii colective; n.m.s. nu pot "face" din astfel de interpre- tări cauzale, în raport cu probleme ca, de exemplu, saracia, inegalita- tea, represiunea, instrumente care sa le servească la constituirea si susținerea unei identitati colective, necesare organizării si supraviețuirii lor; • utilizarea "riscului" ca liant al ac- țiunii colective, ca generator de in- terpretări integratoare. Comunicarea "riscurilor" prin interme- diul n.m.s. reprezintă o caracteristica definitorie a acestor tipuri de mișcări sociale. Unii autori considera chiar ca n.m.s. "exploatează" efectele ultime, de natura morala, ale anumitor riscuri sociale pentru a permite constituirea unei identitati colective. în acest con- text, comunicarea publica a riscurilor se cuplează cu periclitarea "șanselor de viata" (Dahrendorf 1979). Ele se constituie în "aparatori" ai "șanselor de viata", ce par sa fie amenințate de anumite procese sau stări sociale. Pentru a înțelege mai bine însă pro- blematica specifica a n.m.s., dar si semnificația acestora pentru structu- rarea politicilor sociale în perioada de 451 Noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării după 1980, sa definim mai clar ceea ce se înțelege prin "sanse de viata". Ralf Dahrendorf (1979) este cel care introduce acest concept în literatura de specialitate; pentru acesta, "sansele de viata" sunt produsele între ligaturi so- ciale si opțiuni. Ligaturile se refera la sistemele de reiatii sociale în care este "prins" individul si care îi constrâng si structurează acestuia posibilitățile ac- tionale. Ele reprezintă "cadre de re- ferința sociala" pentru individ. în ter- meni mai concreti, acestea pot fi clase sociale, comunități etc. Opțiunile, defi- nite prin contrast cu ligaturile, sunt echivalente cu "gradele de libertate" ale individului, definind posibilitățile structurale de alegere ale acestuia. Acestea se manifesta în comportamen- tul ocupational, stiluri de viata, compor- tamentul asociativ etc. Echilibrul social depinde de echilibrul între opțiuni si ligaturi, în termenii lui Dahrendorf. So- cietatea moderna, caracterizata de un individualism pregnant, distruge în mare măsură echilibrul fragil prin ex- plozia opțiunilor, pe seama scăderii numărului si intensității ligaturilor so- ciale. De la un anumit punct, creșterea opțiunilor nu se mai poate realiza însă pe seama scăderii ligaturilor, afirma Dahrendorf, deoarece acestea îsi pierd sensul, constituindu-se “într-un vacu- um social, mai precis într-un desert social, în care nici o coordonata cu- noscuta nu face preferabila o direcție actionala asupra alteia” (Dahrendorf, 1979). în lipsa oricărei ligaturi, opțiunile sunt "constrânse" sa se realizeze în afara unui câmp valoric moral. Sansele de viata, având conotatii atât raționale (în sensul rationalitatii definite de eco- nomiști), cât si morale, sunt cele pe care n.m.s. îsi propun sa le apere. Aceasta realitate difuza a fost definita de către Juergen Habermas cu un concept similar: Lebenswelt ("lumea vieții"). Astfel, n.m.s. se constituie ca mișcări "antirisc" sau de "risc zero", devenind, datorita acestei orientări radicale, fun- damentaliste si, în aceeași măsură, egalitariste. Riscurile asumate de unii actori sociali se transforma în pericole pentru altii sau, mai mult, pentru so- cietate în totalitatea ei. Pericolele, spre deosebire de riscuri, nu sunt asumate de către cei care le suporta poten- țialele consecințe, nu reprezintă deci efecte ale unei alegeri. Ele nu sunt controlabile de către cei ce nu si le asuma, iar consecințele posibile ale acestor decizii "de risc" sunt descrise de către n.m.s. ca ireversibile si catas- trofale prin extensia lor în plan social, material si temporal (Luhmann). Riscu- rile "prelucrate" de către n.m.s. sunt în general riscuri cu probabilitate mica si impact puternic, deci acele riscuri ce pot duce la constituirea si menținerea unei identitati/actiuni colective într-o lume eterogena si ambigua în ceea ce privește definirea problemelor, intenții- lor, scopurilor sau strategiilor actionale. în domeniul politicilor sociale, n.m.s. se manifesta în special prin încercarea de a semnala necesitatea definirii unor noi tipuri de "liante" sociale, care sa per- mită atât variabilitatea crescută a spațiului de alegere, dar care sa ofere în același timp si "drepturi" celor ce sunt excluși - datorita unui context specific, e.g., handicap, sărăcie, mediu de rezidenta, sex - din acest spațiu decizional: de la "drepturi sociale ega- le" pentru toti, care sa permită partici- parea totala a cetățenilor la viata so- ciala (în termenii lui Marshall) la "opor- 452 Noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării tunitati" egale pentru toti în raport cu bunăstarea, în special prin controlul in- stituțiilor cetățeniei sociale. Unii analiști (Roche, 1992; Wilson, 1997) considera ca aceste mișcări sociale contesta însasi cetatenia ca instrument al bună- stării sociale, respectiv statul ca posibil furnizor al acesteia, definind, în mod difuz, un model al cooperării si solida- rității interindividuale ca soluție la problema bunăstării sociale. Daca revendicările legate de drepturi so- ciale egale au marcat etapa cetățeniei sociale, în termenii lui Marshall, aceasta faza ulterioara, numita de unii analiști postmoderna (Hewitt,1993, Taylor- Gooby, 1994) sau postfordista (Burrows si Loader, 1994), reprezintă provocarea adresata statului de a repartiza "corect" nu numai bunăstarea si drepturile la aceasta, dar si oportunitățile de ac- cedere la manifestarea acestor drepturi, în interiorul sau în afara sistemului politic. Daca aceste manifestări se mai pot încadra în procesul de redefinire a cetățeniei sau daca ele depasesc acest concept, aducând în prim-plan însasi nevoia existentei unei moralitati, prin apararea șanselor de viata, este greu de spus si depinde, în mare măsură, de modul în care poate fi definita si redefinita cetatenia. Daca ne întoarcem puțin asupra tipu- rilor de revendicări în sfera furnizării bunăstării din ultimii 20 de ani, devine evident faptul ca structurarea discur- sului asupra bunăstării în termenii tra- diționalelor structuri si ierarhizări so- ciale (e.g., clase sociale, clase de venit) nu mai poate face fata nevoilor unor noi categorii sociale, ca de exemplu, femeile, emigrantii, familiile monoparentale, homosexualii. Aceste categorii, determinate fie de diversifi- carea si proliferarea unor stiluri de viata alternative, fie datorita schim- bărilor structurale ale pieței muncii sau chiar globalizarii proceselor de pro- ducție, sunt din ce în ce mai mult ex- cluse din "schemele clasice" de distri- buire/redistribuire a bunăstării. Fagan si Lee propun un exemplu pentru susținerea acestei afirmatii: mișcarea muncitoreasca din Marea Britanie a militat activ în apararea propriilor inte- rese, dar pe fondul unei evidente defa- vorizări a altor categorii sau grupuri sociale, precum femeile (prin susți- nerea unui salariu "familial"), evreii si negrii (prin susținerea unor masuri de control si restrictionare a imigrării si drepturilor la protecție sociala a aces- tora), sărăcii fara loc de munca (Fagan si Lee, 1997, p. 141). Este mult dezbătută problema daca aceste noi tipuri de mișcări sociale în sfera asigurării bunăstării pot fi sau sunt încadrabile în definițiile si teoriile asupra noilor mișcări sociale; cert este însă faptul ca presiunile "de jos", îm- preuna cu presiunile "de sus", structu- rate în baza unor interese procesate în cadrul sistemelor politice formal consti- tuite, continua sa joace un rol impor- tant în structurarea politicilor sociale (Fagan si Lee, 1997). Presiunile "de jos", ce iau forma mișcărilor sociale, si-au schimbat si ele caracterul în sfera furnizării bunăstării: "noile" miș- cări sociale nu mai pot fi caracterizate prin eterogenitatea participantilor din punct de vedere social, economic si profesional. Participantii la astfel de mișcări nu se mai mobilizează în vir- tutea unor poziții si interese sociale comune, ci mai degraba în virtutea diversității lor, identitatea colectiva a acestor mișcări structurându-se în jurul unor aspecte sociale fundamentale, cu 453 Nonwelfarism implicatii profund morale, ce duc la crearea unei solidarități umane gene- ralizate (e.g., solidaritate cu tarile lumii a treia, solidaritate cu persoanele cu handicap). Redefinirea nevoilor diferi- telor grupuri si contestarea sistemelor politice existente si a instrumentelor formale de accedere la bunăstare (ca de exemplu, cetatenia) devin caracte- ristici esențiale ale noilor mișcări so- ciale ce procesează problematica dis- tribuirii si furnizării bunăstării. N.m.s. nu contesta modul în care statul si actorii implicati în furnizarea bună- stării adreseaza nevoile anumitor gru- puri sociale; acestea semnalează mai degraba necesitatea redefinirii nevoilor în raport cu alte tipuri de grupuri si categorii sociale, în afara structurilor sociale tradiționale. Necesitatea redefinirii nevoilor si modul de adresare a acestora se structu- rează în cadrul unui discurs de tip fun- damentalist, ce vizeaza procese fun- damentale, ireversibile, asociate socie- tăților contemporane; astfel n.m.s. se constituie ca aparatori ai șanselor de viata, luând forma pledoariilor "antirisc" sau a strategiilor de risc zero. ^Luana M. Popk. Vezi si: cetățenie; politici sociale postmoderne Bibliografie selectiva: Dahrendorf (1979); Fagan si Lee (1997); Hewitt (1993); Luhmann (1991, 1993); Melluci (1980); Offe (1985); Roche (1992); Touraine (1977,1981) Nonwelfarism Vezi bunăstare sociala Normalizare Normalizarea, ca teorie, a exercitat o influenta semnificativa asupra servi- ciilor de suport destinate persoanelor cu handicap si asupra reacțiilor sociale fata de dizabilitate si handicap. Ter- menul a primit diferite accepțiuni în decursul timpului, în raport cu tarile si autorii care l-au abordat. Utilizarea inițiala dateaza la sfârșitul anilor ‘50, când existau numeroase eforturi de a înțelege condițiile de viata ale persoa- nelor cu handicap mintal si pentru gă- sirea unui limbaj comun, logic si coe- rent privind întrebările si răspunsurile legate de acele condiții. Un astfel de limbaj era necesar pentru asigurarea comunicării dintre specialiști si organi- zațiile care reprezentau interesele ace- lor persoane. Aceste preocupări se manifestau în contextul afirmării miș- cării pentru drepturile omului si al in- tensificării cercetărilor în domeniul științelor sociale. Ca urmare a unor astfel de eforturi, s-a ajuns ca în Legea privind retardul mintal adoptata în Da- nemarca sa se definească obiectivul serviciilor speciale ca fiind acela “de a crea persoanelor cu retard mintal o existenta cât mai apropiata posibil de condițiile de viata obișnuite”. Ulterior, în anii ‘60, conceptul a devenit tot mai elaborat, prin eforturile de precizare a dimensiunilor “condițiilor de viata”: edu- cația, locuirea, munca, petrecerea timpului liber. Astfel, în Danemarca si Suedia, conceptul a ajuns sa exercite un mare impact asupra elaborării legis- lației privind dezvoltarea serviciilor des- tinate persoanelor cu dificultăți de învă- țare. în esența, la vremea respectiva, accentul era pus pe cerința ca ansamblul acelor servicii sa încerce sa maximizeze calitatea vieții beneficiari- 454 Normalizare lor (adica a persoanelor cu retard min- tal). Este semnificativ faptul ca primele accepțiuni ale termenului faceau trimi- teri explicite la conceptele de “calitate a vieții” si "stil de viata”, elaborate în aceeași perioada. De altfel, nu au întârziat sa apara tentative de opera- tionalizare a acestor concepte. Astfel, Nirje (1969) descria caracteristicile unui asemenea stil de viata, recurgând la un număr de opt dimensiuni (do- menii): ritmul cotidian, incluzând orarul si activitatile de trezire, îmbracare, ali- mentație si odihna la sfârșitul zilei; rit- mul saptamânal, incluzând nu numai demarcația între week-end si restul zi- lelor lucratoare, ci si distincția între me- diul de munca, pe de o parte, si cel al activitatilor recreaționale, pe de alta parte; ritmul anual, care include petre- cerea concediului; progresul pe parcur- sul etapelor ciclului de viata, incluzând expunerea la așteptări normale privind copilăria, adolescenta, maturitatea si batrânetea; autodeterminarea, capaci- tatea de a lua decizii cu privire la cur- sul propriei vieți; dezvoltarea relațiilor heterosexuale, incluzând dreptul de a întemeia o familie; standardele econo- mice, incluzând accesul egal la aju- toarele prevăzute prin lege si la salarii corespunzătoare activitatilor prestate în diferite instituții; standardele me- diului, incluzând cerințele referitoare la diferite facilitati fizice la nivelul scolii, al locului de munca, al locuinței, care trebuie modelate după cele disponibile cetățenilor obișnuit! în societate. Prin urmare, primele accepțiuni ale conceptului de “normalizare” se cen- trau pe modul în care serviciile de su- port se raportau la drepturile funda- mentale ale persoanelor cu dificultăți de învatare, într-o societate bazata pe principii egalitare. Este evident ca acest concept nu s-a dezvoltat ca un ideal izolat, fiind necesara încadrarea sa în contextul societăților occidentale postbelice, când se încerca oferirea de răspunsuri cerințelor privind drepturile egale adresate de anumite grupuri mi- noritare, autodefinite ca dezavantajate. Astfel, de la început, conceptul era de factura umanista, fiind bazat pe ega- litate ca valoare centrala, cu accent pe libertatea de alegere si pe dreptul la autodeterminare. Operationalizarea va- lorii de “egalitate” nu presupunea ne- cesitatea unei justificări științifice, în- trucât nu parea a fi o problema a cu- noașterii, ci doar una de ordin axio- logic. în acest mod se explica apelul la conceptele de “calitate a vieții”, "stil de viata” si “mod de viata”, lansate simul- tan în dezbaterea științifica. Obiectivul fundamental al primei defi- nitii a “normalizării” era acela ca per- soanele cu dificultăți de învatare sa poata beneficia de drepturi similare si de o calitate a vieții similara cu per- soanele obișnuite, considerate “valide”, "normale”. Se remarca faptul ca, în acele condiții, problema diferenței, a separării persoanelor cu deficiente fata de restul societății era considerata ca “data”, aplicându-se sintagma “egal, dar separat”, iar egalitatea nu presu- punea integrarea. în perioada imediat următoare, asemenea limite ale accep- țiunii inițiale a conceptului au devenit tot mai evidente, fapt care a stimulat noi preocupări pentru dezvoltarea sa. Paralel cu extinderea preocupărilor pri- vind “normalizarea” în tarile scan- dinave, în Canada si Statele Unite ale Americii au avut loc o serie de procese sociale semnificative. Astfel, după apa- riția lucrării Asylums a lui E. Goffman, care a pus în discuție funcțiile institu- 455 Normalizare tiilor psihiatrice definite ca “instituții totale”, s-a declanșat tendința de re- ducere substanțiala a numărului celor internati. Mișcarea pentru drepturile omului a afirmat tot mai mult nevoia de sporire a alternativelor persoanelor cu handicap mintal, fapt care a stimulat preocupările în favoarea reabilitării, a progreselor medicinei si serviciilor umane, cu efecte asupra ameliorării capacitatilor fizice si mintale ale per- soanelor respective. De aici, nevoia de a opera cu un concept adecvat, a cărui elaborare sa răspundă realităților res- pective. Cel care a încercat o abordare sociologica a formulărilor inițiale scan- dinave ale conceptului a fost Wolfens- berger, cu o prima propunere elabora- ta în anul 1972, urmata de alte contri- buții, secondate de declanșarea a nu- meroase dezbateri teoretice si trans- formări semnificative la nivelul practicii, al serviciilor sociale. El a pornit de la analiza rolului pe care îl au "ideologiile” care orientează profesiunile umaniste, afectând structurarea si funcționarea serviciilor umane, oferind exemplul ser- viciilor destinate persoanelor cu retard mintal; atât în momentul creării, cât si în procesul funcționarii acestor servicii, un rol important îi revine credinței ca astfel de persoane ar reprezenta un pericol pentru societate. Exista numeroase mituri, dogme, care se contopesc în ideologii puternice, gu- vernând activitatea în diferite domenii, cu efecte nemijlocite asupra com- portamentelor. Atunci când un concept, o ipoteza, o ideologie manifesta impli- catii asupra orientării, asupra "mana- gementului uman”, fiind exprimate în mod consistent, ele pot fi denumite “modele”, paradigme, expresii tipice ale acestora. Exista ideologii bune si rele, modele bune si rele. Uneori chiar modul de aplicare le poate denatura sensul inițial. De pilda, modelul me- dical, care presupune relația medic- pacient, diagnostic, tratament în clinica etc., este un model bun, însă devine rau, inadecvat, atunci când este aplicat anumitor probleme care sunt în primul rând de natura sociala sau peda- gogica. Este posibil ca ideologiile sa exercite o influenta insidioasa, fara ca oamenii sa fie constienti de ele, devenind adevă- rate pericole pentru bunăstarea indi- viduala si colectiva. De exemplu, daca societatea si-a formulat un punct de vedere rejectiv fata de un grup mi- noritar, toate deciziile referitoare la acel grup, într-un mod mai mult sau mai puțin explicit, vor fi afectate, chiar si cele care îi erau inițial favorabile. Din aceste motive, procesul conștientizării tuturor intențiilor sociale manifeste sau latente ale celor implicati în serviciile umane pare a avea o mare importanta, într-o prima definiție, Wolfensberger considera normalizarea drept “utili- zarea mijloacelor cât mai normative din punct de vedere cultural, în scopul pu- nerii bazelor si/sau statornicirii compor- tamentelor si caracteristicilor personale care sunt cât mai normative din punct de vedere cultural”. Termenul “nor- mativ” are intenția de a îngloba mai de- graba conotatii statistice decât morale si poate fi considerat în aceeași mă- sură “tipic” sau "convențional”. în ace- lași timp, expresia “cât mai normativ din punct de vedere cultural” implica în ultima instanța un proces empiric de determinare a ceea ce este si de de- terminare a măsurii în care ceva de- vine posibil din aceasta perspectiva. Aceasta formulare a definiției implica atât un proces, cât si un obiectiv, deși 456 Normalizare de aici nu rezulta în mod necesar ca o persoana vizata de procesele si ma- surile luate în vederea normalizării va deveni ''normala”. Singurele implicatii ale principiului normalizării apar la ni- velul furnizorului de serviciu uman: acolo trebuie sa se delimiteze, din an- samblul aparentelor si comportamen- telor, acelea apropiate de circumstan- țele normative si sa se încerce struc- turarea lor la nivelul persoanei bene- ficiare, în acord cu potențialul acesteia. Este ușor de presupus ca unele dintre mijloacele posibil a fi utilizate în pro- cesul normalizării vor fi preferate: spre exemplu, uneori, o tehnica de o efici- enta mai redusa pe termen scurt pare sa fie de preferat comparativ cu alta mai eficienta, dar care poate preju- dicia, prin accentuarea unor compor- tamente sau trasaturi “speciale”. Forma inițiala a definiției elaborate de Wolfensberger a suferit doua modi- ficări ulterioare: a) în primul rând, prin creșterea ac- centului pus pe importanta modului în care persoanele dezavantajate sunt percepute sau descrise de public; b) în al doilea rând, prin reformularea obiectivelor normalizării, trecând de la “practicile normative din punct de vedere cultural, la rolurile sociale valorizate". în acest sens, aplicarea principiului normalizării devine un proces explicit de "valorizare a rolu- lui social", având ca obiectiv "crea- rea, sprijinul si protecția rolurilor va- lorizate social, în cazul persoanelor expuse riscului de devalorizare". După descrierea, reformularea si expli- carea principiului normalizării, Wolfens- berger si-a îndreptat atentia asupra semnificațiilor acestuia pentru practica, asupra modalităților de transpunere a sa în acțiune. în acest sens, el a elaborat un model prin care arata ca implicațiile normalizării pot fi luate în considerare din perspectiva a trei ni- veluri (cel al persoanei, cel al siste- melor sociale primare si intermediare si cel al sistemelor societale) si a doua dimensiuni ale acțiunii (interacțiunea si interpretarea). Prima dimensiune vi- zează structura interacțiunilor în care se implica persoana devianta sau po- tențial devianta, iar cealalta se refera la modul în care astfel de persoane sunt percepute si caracteristicile lor sunt interpretate de către ceilalți; altfel spus, o dimensiune se refera la persoana în mod direct, iar cealalta dimensiune se refera la modul în care acea persoana este reprezentata în mod simbolic în conștiințele celorlalți (se remarca ape- lul la conceptele teoriei sociologice a interactionismului simbolic). Reprezen- tările sunt în mare parte influențate de stereotipurile, conceptele, etichetele, percepțiile de rol si așteptările pe linie de rol care vizeaza o anumita per- soana. Wolfensberger a întreprins si o analiza a principalelor roluri atribuite persoa- nelor deviante de-a lungul istoriei. El afirma ca, atunci când o persoana este perceputa ca devianta, i se atribuie un rol caracterizat de așteptări puternice; asemenea așteptări nu apar doar la nivelul persoanei care percepe, ci sunt internalizate de persoana devianta, al cărei comportament este profund afec- tat de ele. Rolurile sociale capata funcția de predictie creatoare, permi- țând anticiparea comportamentului persoanelor care si le-au asumat ori carora le-au fost atribuite. Aceste roluri principale ale persoanelor deviante 457 Normalizare le-au fost atribuite fara o verificare obiectiva, fapt care nu a împiedicat ca ele sa exercite o mare influenta chiar si asupra politicilor sociale. Astfel, per- soana devianta a fost tratata ca “or- ganism subuman”, ca "amenințare”, "obiect al temerii”, "organism bolnav”, "tinta a batjocurii”, ”tinta a milei”, "copil etern”, "sacru inocent”. Wolfensberger apreciaza ca ansamblul acestor roluri atribuite persoanelor deviante consti- tuie una dintre cele mai puternice me- tode de influenta si control social cu- noscute, iar așteptările manifestate fata de ele au avut rezultate predictibile negative, adica oameni devalorizati, conformându-se considerabil acelor așteptări de rol social, acționând în conformitate cu acestea. Wolfensberger a reformulat mai târziu definiția normalizării, punând un accent deosebit pe integrarea în societate a indivizilor devalorizati sau cu risc de a fi devalorizati. Astfel, “normalizarea im- pune ca, la nivelul cel mai ridicat si în atâtea domenii ale vieții pe cât posibil, o persoana sau un grup (devalorizate) sa aiba sansa de a fi integrate nemij- locit în viata valorizata a societății. Aceasta înseamnă ca, pe cât posibil, oamenii (devalorizati) sa poata: sa lo- cuiască în locuințe obișnuite în cadrul comunității valorizate si împreuna cu persoanele valorizate (nu doar alaturi de ele); sa fie educati împreuna cu se- menii lor care nu sunt devalorizati; sa muncească în aceleași condiții ca oa- menii obisnuiti; sa fie implicati într-un mod pozitiv în practicarea religiei, în efectuarea cumpărăturilor si în toate celelalte activitati în care se angajeaza membrii societății” (Wolfensberger si Thomas, 1983). Wolfensberger s-a preocupat de carac- terul aplicativ al teoriei normalizării, elaborând câteva serii de instrumente de evaluare a modului în care diferite servicii implementează principiul res- pectiv. Unul dintre aceste instrumente este PASSING (Program Analysis of Services Systems Implementation of Normalization Goals), care consta într-un număr de 42 de itemi plasati pe o scala utilizabila de cel puțin trei eva- luatori. Acești itemi sunt împartiti în doua categorii si sunt examinati din perspectiva impactului lor asupra adecvării cadrului fizic, relațiilor, acti- vitatilor si utilizării timpului liber: cei care sunt în primul rând legati de im- pactul serviciului asupra imaginii so- ciale a beneficiarilor si cei care sunt în mod nemijlocit legati de competenta personala a utilizatorilor. Dincolo de aspectele seducătoare si de impactul pozitiv asupra serviciilor umane, teoria normalizării a fost si este susceptibila a fi supusa unei serii de critici. încercările de “sociologizare” s-au asociat cu asumarea unor riscuri, pe care diferiti critici nu au ezitat sa le evidențieze. Una dintre principalele critici se adre- sează fundamentului sociologic al prin- cipiului normalizării, adica “interactio- nismului simbolic”, cu diferitele sale derivate ("dramaturgia sociala”, "teoria etichetării”), caruia îi lipsesc cercetări empirice semnificative prin care sa-i fie confirmate ipotezele principale. Mai mult, teoria normalizării nu poate oferi o analiza coerenta a perspectivei isto- rice privind transformarea reacțiilor so- ciale fata de devianta, cu încadrarea lor în coordonatele sistemului social mai larg. Reacțiile sociale respective sunt luate ca “date”, nefiind puse în discuție, întrucât întotdeauna se por- nește de la “normativ”, de la rolurile va- 458 Normalizare lorizate în societate la un moment dat. Totuși, se poate imagina ca, prin gene- ralizare, o reacție sociala de respin- gere a persoanei deviante are poten- țialul de a deveni “normativa”, ajun- gând sa intre în contradicție cu carac- terul “normativ” al rolurilor valorizate. Se observa ca principiul “normalizării” nu poate abandona elementele de fac- tura axiologica, discursul de tip moral. Majoritatea afirmațiilor pe care le con- ține nu au fost încă evaluate în mod adecvat prin raportare la rezultatele concrete, datorita echivocitatii existen- te la ambele niveluri. Utilizarea perspectivei teoretice pe care se bazeaza normalizarea pentru a explica procesele istorice si sociale conduce la moralism, la subiectivism sociologic, prin accentul pus pe rolul ideologiei, plasând cea mai mare parte a problemelor cu care se confrunta persoanele defavorizate mai degraba la nivelul conștiințelor lor individuale decât la nivelul relațiilor dintre ele si ceilalți membri ai colectivității. Schema oferita de Wolfensberger are intenția de a oferi o perspectiva de eva- luare a serviciilor care contribuie la (re)valorizarea grupurilor deviante, de- zavantajate. însă, în timp ce procesele de revalorizare pot conduce la îm- bunătățirea calitatii vieții categoriilor de- favorizate, nu sunt deloc luate în dis- cuție procesele sociale fundamentale care generează si întrețin devianta. Tot- odată, aspectele semnificative ale vieții unui individ (cum ar fi posibilitatea ex- primării alegerilor sale individuale) trec pe un plan secundar în raport cu cele referitoare la poziția sociala a grupului defavorizat în integralitatea sa. Contextul istoric si social în care se produc evenimentele si se manifesta comportamentele are dinamica sa spe- cifica, însă aceasta este neglijata de teoria normalizării. Se cunoaște ca si normele, valorile, contextele normative sunt supuse unor procese de continua schimbare. Teoriile care presupun în maniera simplista ca normele ar par- curge doar o traiectorie între definire, acceptare si apropriere sunt de natura conservatoare, fiind puse în dificultate atunci când încearcă sa explice ori sa sprijine diversitatea sau transformarea. O ipoteza de baza a principiului nor- malizării este aceea ca persoanele de- favorizate sunt "victime" si acest element definitoriu al identității lor so- ciale nu mai poate fi abandonat în to- talitate, în pofida demersurilor între- prinse. Deși principiul a reușit depăși- rea limitelor modelului "clinic", în con- textul caruia numai personalul medical putea vorbi în numele "pacientilor", s-a ajuns la constrângerile unui alt model, acela conform caruia diferiti specialiști îsi asuma rolul de "avocat", pledând în favoarea persoanelor defavorizate. Alt- fel spus, prin aplicarea principiului nor- malizării nu se produce o modificare a raporturilor de putere, o înclinare a ba- lanței spre persoanele dezavantajate. Chiar daca ele ajung la situația "norma- tiva", o fac cu prețul supunerii la nor- mele si valorile dominante în societate. Daca inițial, în accepțiunea scandina- va, conceptul de "normalizare" punea accentul mai mult pe individualitate, pe creșterea posibilității de efectuare a alegerilor personale, ulterior, Wolfens- berger, prin încercările sale de a-i con- feri un caracter mai sociologic, ajunge în mod inevitabil la un anumit con- servatorism, prin accentul pus pe im- pactul exercitat de diferitele servicii umane asupra vieților unor indivizi; prin 459 Noul management public urmare, implicațiile sociale ale statu- surilor devalorizate ajung sa prezinte doar un interes secundar. Mai mult, perspectiva normalizării nu permite so- luționarea tensiunilor rezultate din con- fruntarea opțiunilor diferite exprimate de o categorie defavorizata cu valorile sau cu normele valorizate de societate (cum ar fi situația homosexualilor, care aspira la identitate proprie si militează pentru drepturi specifice). Prin urmare, atingerea obiectivului normalizării, ace- la ca persoanele defavorizate sa poata accede la statusurile si rolurile sociale cele mai valorizate, ar avea drept efect secundar impunerea de limite anumitor grupuri care doresc sa-si afirme pro- pria identitate (etnice, feministe si chiar cele ale persoanelor cu handicap). Altfel spus, normalizarea nu lașa prea mult spațiu de afirmare diversității cul- turale. Asa se explica si faptul ca se neglijează influenta exercitata din inte- riorul grupurilor defavorizate, care de- vine tot mai însemnata, o data cu afir- marea diferitelor mișcări sociale. Dincolo de toate aceste critici, normali- zarea, ca "ideologie de rang mediu" - după expresia lui Wolfensberger - con- tinua sa rămână o perspectiva care nu si-a epuizat încă influenta, deja remar- cabila asupra serviciilor umane. •JLivius Maneak. Vezi si: dizabilitate; handicap Bibliografie selectiva: Brown (1992); Nirje (1992); Wolfensberger (1972); Wolfensberger si Thomas (1983) Noul management public NMP ia naștere ca reacție la proble- mele asociate unei birocratii tot mai extinse, dezvoltate de către stat, în mare parte cu scopul de a organiza si furniza direct, nemijlocit, servicii si pro- grame în domeniul public, respectiv social, către populație. Soluția propusa de către n.m.p. este aceea de a reduce structurile birocratice ale statului, nu atât prin preluarea de către stat doar a unui rol de reglementare si coordo- nare, ci prin dezvoltarea unor modele de furnizare a serviciilor publice în care alte organizatii nonguvernamentale sa fie implicate, ducând astfel la crearea de procese de cvasipiata sau de plata. Aceste teorii, deloc unitare ca orien- tare, subsumate n.m.p., iau naștere pe fondul unei explozii de perspective asupra comportamentului organizatio- nal. Ceea ce au în comun aceste teorii subsumate n.m.p. este faptul ca au ca scop reforma birocrației. Hood (1991) identifica șapte tipuri de soluții oferite de teoriile n.m.p. Acestea se refera în principal la creș- terea eficientei serviciilor publice, fie prin practici organizationale de tipul elaborării de standarde de performanta explicita, de control crescut asupra rezultatelor directe ale organizației, de îmbunătățire a managementului organi- zational, de disciplinare a utilizării re- surselor, fie prin schimbarea relațiilor între organizațiile furnizoare de servicii publice, ca de exemplu, deza- gregarea unităților administrative mari, introducerea mecanismelor de compe- tiție în cadrul sectorului public. A. Una dintre soluțiile originale vehi- culate vizeaza "spargerea" unităților administrative mari si profesionaliza- rea serviciilor publice. Profesionali- zarea serviciilor publice este o pro- blema mult disputata în cadrul n.m.p. Acest tip de rezolvare a problemelor ridicate de suprabirocratizarea organi- 460 Noul management public zatiilor administrației publice a fost for- mulat si de către Peters si Waterman (1982) în lucrarea In Search of Excellence-, o reformare a birocrației prin divizarea si fragmentarea organi- zațiilor publice, în funcție de cerințele "profesionale" ale activitatilor organiza- tionale. Acolo unde soluția profesiona- lizării organizației publice devine prea costisitoare, sistemele expert pot fi "subcontractate" în funcție de nevoile concrete ale organizației, printr-un pro- ces de marketizare a serviciilor sociale oferite populației. Unul dintre argumentele esențiale în susținerea profesionalizării administra- ției publice este cel referitor la legitimi- tatea sistemelor expert în cadrul socie- tății moderne. Sistemele expert si-au dobândit o mai puternica legitimitate o data cu scientificizarea, în baza unui model raționalist, a vieții sociale. Fried- son (1970), de exemplu, contrastează "profesionalizarea" cu "birocrația", ce are în limbajul uzual o conotatie ne- gativa. Profesionalizarea este asociata cu o imagine pozitiva, ducând adesea la legitimarea activitatii multor organi- zatii. Argumentul expertizei profesionale tre- buie însă sa fie contextualizat, prin lu- area în considerare a situațiilor în care aceasta expertiza este utilizata (Hill, 1997, p. 209). Prima variabila situatio- nala se refera la “gradul în care este imposibil de predeterminat situația în care expertiza va avea loc” (Hill, 1997, p. 210). Cu cât expertiza este mai particulara, neoferind soluții "de-a gata", cu atât mai mult factorul indeter- minare este mai important. Acesta este cazul unor intervenții medicale, bazate pe diagnosticări atipce, neevidente. A doua variabila implicata este invizibi- litatea sau gradul în care nu se poate realiza un control asupra activitatilor profesionale. Conceptul de "încredere" este esențial în legitimarea deciziilor discreționare adoptate de către "profe- sioniști". Aceasta indeterminare si netranspa- renta a sistemelor profesionale în une- le situatii duce la imposibilitatea exer- citării oricărui control "din afara" asupra lor, atât prin intermediul administrației publice, cât si prin intermediul unor manageri specializati. “O organizație care utilizează profe- sioniști este una în care se realizează expertiza extensiva la nivelurile cele mai de jos ale organizației, care are obiective complexe de realizat, care întâmpina dificultăți în elaborarea unor patternuri efective de supervizare si care experimentează nevoia de flexibi- litate si deschidere la schimbare. (...) în acest sens, profesioniștii sunt biro- cratii de ghișeu care au reușit sa îsi dobândească autonomia. Dar, asa cum am sugerat mai devreme, ei pre- tind sa difere de alti funcționari publici prin faptul ca relația lor cu clientii este guvernata de coduri etice si de valori altruiste care altora le lipsesc” (Hill, 1997, p. 211). Exista însă si o tendința bine struc- turata în cadrul n.m.p. - si în special în domeniul alegerii sociale în sfera publica ("public choice”) - împotriva profesionalizării structurilor admi- nistrative. Argumentul esențial este cel al pierderii oricărei forme de control administrativ asupra serviciilor oferite de profesioniști. Prin aceasta, profe- sioniștii câștiga din ce în ce mai mult control ocupational si beneficii proprii. Spre deosebire de alte tipuri de decizii discreționare, e.g., decizii moral funda- 461 Noul management public meritate, deciziile adoptate de profe- sioniști reprezintă - în termeni teoretici - răspunsuri la nevoile individuale într-o situație de relativa indeterminare. în practica însă, situațiile de indeter- minare si, implicit, cele de invizibilitate (sau netransparenta) sunt mai degraba excepții decât reguli. Munca profe- sioniștilor este în mare parte rutinizata. în măsură în care un control asupra discretionaritatii sistemelor expert ar fi dezirabil, care ar putea fi instanțele posibile de control? Hill comentează cinci astfel de in- stanțe: politicienii aleși, managerii, ma- nagerii calificati profesional (în sensul sistemului expert pe care îl coordo- nează), alti colegi profesioniști, clientii. Cu siguranța, afirma Hill, managerii sunt probabil categoria cea mai indi- cata sa controleze costurile serviciilor oferite de profesioniști în raport cu beneficiile rezultate. Acesta constituie un nou grup de profesioniști. Recru- tarea lor din rândurile profesioniștilor "controlati" este problematica: pozițio- narea lor este mai degraba incerta. Si controlul exercitat de către clienti, care în principiu prezintă cea mai mare transparenta publica, ridica unele pro- bleme: statutul de client nu este per- manent, iar atunci când indivizii devin clientii unor servicii de expertiza pu- blice, interesele lor sunt mai degraba individuale, fiind relativ greu de mo- bilizat în susținerea unor interese mai generale ale grupului de beneficiari. Lipsky (1980) susține totuși necesi- tatea creșterii posibilității de atribuire a responsabilității profesionale prin inter- mediul evaluărilor clientilor. B. Marketizarea unor servicii publice profesioniste este alta soluție mult disputata în cadrul noului management public. Aceasta se refera la mar- ketizarea serviciilor sociale, prin in- troducerea concurentei la nivelul furni- zorilor de servicii, fie ei de stat sau privati. Sistemul devine "semi-de-piata" ("cvasimarkets"): administrația publica subcontracteaza servicii profesioniste exercitându-si controlul administrativ, prin intermediul mecanismelor de plata. Statul deci îsi pastreaza doar rolul de a reglementa serviciile publice oferite cetățenilor si de a le cumpără sau coproduce împreuna cu plata privata. Aceasta limitare a statului - fie la furnizarea doar a anumitor servicii, fie la compararea tuturor serviciilor pu- blice - are ca efect creșterea capacitatii de control a calitatii, dar si eficientei serviciilor oferite, prin intermediul unor mecanisme concurentiale tipice pieței economice, absente într-o sfera publi- ca în care statul îsi aroga si rolul de producător si furnizor de servicii publi- ce. în cadrul unui astfel de aranjament, puterea beneficiarului de a controla calitatea serviciului oferit creste: acesta poate alege sa renunțe la un anumit furnizor în favoarea altuia, prin scăderea costurilor de intrare/iesire din sistem. Costurile de intrare/iesire din sistem scad o data cu apariția si creș- terea alternativelor dintre care clientul poate alege liber. O astfel de soluție poate duce fie la cvasipiete (aranjamente mixte pu- blic-privat), fie la piețe interne (i.e. introducerea mecanismelor de piața în cadrul sectorului public), caracte- rizate printr-o separare a diferitelor unitati ale administrației publice impli- cate în producerea unui serviciu social si relationarea acestora prin interme- diul mecanismelor de cumparare/vân- zare de servicii. 462 Noul management public Argumentul principal în favoarea adop- tării unei astfel de soluții de introducere a unor mecanisme de piața este acela ca “organizații care nu primesc nici un fel de semnal când fac ceva bine si nici un semnal atunci când fac ceva rau vor face, pe termen lung, mai multe lucruri rele decât bune” (Rothstein, 1998, p. 201). între cele doua tipuri majore de soluții - îmbunatatirea sistemului managerial, respectiv profesionalizarea, si marketi- zarea sau privatizarea serviciilor so- ciale - diferența consta mai degraba în tipul de "semnalizare" cu care sunt "echipate" organizațiile: semnalele pri- mite de organizațiile furnizoare de servicii în cadrul unor cvasipiete sunt mai fidele si sensibile decât cele pri- mite de organizațiile publice, care re- prezintă monopoluri în raport cu ser- viciile sociale. Adesea însă entuziasmul legat de efi- cienta si calitatea crescută a serviciilor oferite de către cvasipiete se regă- sește numai la nivelul argumentației teoretice, si mai puțin la nivelul ex- perienței practice, considera Rothstein (1998). Actorii privati implicati în fur- nizarea de servicii sociale vor adopta un comportament oportunist, o data ce vor avea posibilitatea: slăbiciunea sau chiar lipsa controlului din partea sta- tului sau a administrației publice asu- pra acestora fac ca aceste organizatii sa profite ori de câte ori este posibil. Problema managementului administra- ției publice nu poate fi deci automat rezolvata prin introducerea unor me- canisme de piața în cadrul sferei serviciilor publice. Un astfel de sistem mixt este tipic si Suediei, în domeniul serviciilor sociale. Până în anii '80, serviciile sociale erau integral oferite, i.e. organizate si pro- duse, de către stat. Indivizii nu puteau opta pentru un anumit tip de serviciu sau altul, oferta fiind înalt standardizata (nelasând deci libertate de alegere individului), dar si calitatea relativ cres- cută, astfel încât statul sa nu piarda suportul politic în special al clasei de mijloc. Presiunea către creșterea pu- terii de alegere si decizie a indivizilor în raport cu tipul de servicii sociale oferite a dus la diversificarea ofertei, prin in- troducerea unei concurente între dife- ritele organizatii - de stat sau private - producatorare de un anumit tip de servicii sociale. Actualmente, majorita- tea organizațiilor furnizoare de servicii sociale în Suedia, de exemplu, în do- meniul sanatatii sunt private. Marea Britanie este însă exemplul cel mai grăitor de stat ce a dus la extrema modelul marketizarii serviciilor sociale. Schimbări radicale în modul de furni- zare a serviciilor sociale în domeniul sanatatii, educației si asistentei sociale au fost operate în special la sfârșitul anilor '80, după o perioada de aproxi- mativ zece ani după conștientizarea unei crize financiare a statului, ce nu mai putea permite ineficienta si pier- derile sistemelor de protecție sociala. Argumentul utilizat de către conser- vatori în promovarea unor schimbări care sa propulseze mecanismele de plata în sfera serviciilor sociale era unul nu numai de natura economica, dar si morala: statul, "ca dadaca", oferind ceea ce cetățenii îsi puteau procura prin propriile resurse, duce la dependenta si "iresponsabilitate soci- ala" (Mooney, 1997). Promovarea unui sistem de protecție pluralist sau a unei economii a bunăstării mixte, în care sursele serviciilor sociale nu se rezuma la stat, ci se extind si asupra 463 Noul management public sectorului privat, voluntar si informai, a devenit mijlocul principal de combatere a monopolului statului în domeniul ser- viciilor sociale. în domeniul sanatatii, descentralizarea si accentul pe pro- bleme manageriale au dominat anii 70 si începutul anilor '80; începând cu 1988, a fost institutionalizata cvasi- piata sau plata interna, prin separarea cumpărătorului de furnizor, ducând la reorganizarea serviciilor de sanatate. în domeniul asistentei sociale, încă de la începutul anilor '80 problematica s-a centrat pe înlocuirea formelor clasice, bazate pe institutionalizare, cu forme mixte de furnizare a serviciilor de asis- tenta sociala în cadrul comunităților. în 1993, serviciile de asistenta sociala la nivel local au fost transformate în agentii cu rol strategic în identificarea problemelor sociale si compararea de servicii necesare de la alte organizatii specializate, iar asistentii sociali au fost transformati în "manageri" ai îngrijirii comunitare si individuale (Mooney, 1997, p. 239). Acest fapt dovedește ca orientarea politica este puțin importanta în adop- tarea unui sistem de servicii sociale bazate pe mecanisme de piața; este evident însă ca regimurile de natura liberala prezintă o predispoziție "natu- rala" către adoptarea acestei soluții. Cauza acestei schimbări atitudinale a statului în raport cu furnizarea ser- viciilor sociale se poate datora unei schimbări valorice la nivelul populației (Rothstein, 1998) sau unor conjuncturi, în special determinate de constrân- gerile bugetare (Walsh, 1995). Strategii de introducere a unor me- canisme de piața în cadrul furnizării serviciilor sociale: a. Taxarea anumitor servicii sociale Plata anumitor servicii direct de către beneficiar poate fi, în anumite condiții, un mecanism bun de creștere a efi- cientei si calitatii serviciilor sociale. Plata serviciilor, o data impusa, poate fi compensata, pentru cei mai dezavan- tajati, prin intermediul unui sistem de vouchere, care sa creasca puterea de cumpărare a acestora si, respectiv, li- bertatea de alegere între diferitele ser- vicii sociale. Principalele argumente în favoarea acestui sistem sunt: • reducerea supraofertei de servicii publice; • raționalizarea cererii de astfel de servicii, ducând la o utilizare mai ju- dicioasa a acestora de către popu- lație; • face mai transparenta distribuția subvenționării: devine mai evident cine profita si cine plătește pentru aceste servicii; • duce la creșterea puterii beneficia- rilor în raport cu furnizorii si con- tractorii de servicii sociale, prin "pu- terea platii directe"; corelarea platii cu utilizarea serviciului duce la o mai puternica conștientizare la ni- velul beneficiarilor a faptului ca sunt plătitori pentru ceva: ceva ce "me- rita" sau nu; • duce la scăderea nivelului de fis- calitate, prin taxarea directa a utili- zatorului. Acest sistem caracterizează în majori- tatea statelor vest-europene sistemele de sanatate, indiferent daca plata acestor servicii se realizează prin inter- mediul unui sistem de asigurări (so- ciale sau privat) sau direct, din bani publici. SUA este un exemplu în acest 464 Noul management public sens: pentru majoritatea serviciilor me- dicale "primii x dolari" sunt platiti de către utilizator, iar toate cheltuielile adi- ționale, până la nivelul unei anumite sume-plafon (în funcție de tipul asigu- rării), sunt plătite de compania de asi- gurare. Sistemul de taxare, chiar daca mai de- graba simbolic, exista si în Suedia, unde serviciile medicale sunt finanțate integral de la bugetul public. Doar copii sunt scutiti de taxa simbolica ce re- prezintă o suma fixa (nesemnificativa), care operează ca bariera pentru utili- zarea nerationala a serviciilor de sana- tate. Contraargumentele în raport cu acest sistem sunt atât de natura economica, cât si de natura etica si morala. De exemplu, disputa împotriva taxarii anu- mitor servicii medicale în Marea Bri- tanie s-a dus în termeni de moralitate, chiar daca taxele impuse utilizatorilor nu au reprezentat niciodată mai mult de cinci procente din totalul cheltuielilor pentru sanatate (Walsh, 1995, p. 87). Taxarea serviciilor sociale duce la dis- criminare inechitabila între utilizatori, la deviatii ale comportamentului de con- sum în anumite cazuri, la subminarea solidarității sociale. Un alt tip de argument este cel legat de subutilizarea, în condiții de taxare, a anumitor servicii social valorizate po- zitiv, care se presupune ca duc la creș- terea bunăstării colective: asa-numitele "servicii meritorii", precum educația si, într-o anumita măsură, si sanatatea. Din punct de vedere economic, taxarea reprezintă un mecanism eficient numai daca taxele reprezintă preturi reale sau preturi care reflecta cantitatea de servicii produse în raport cu cererea pentru acestea. Subvenționarea, în sistemele ce taxea- za utilizatorul pentru serviciile sociale, se poate realiza fie direct, prin sub- venționarea privilegiata a anumitor ser- vicii considerate de baza, fie prin sub- venționarea utilizatorilor (prin interme- diul sistemului general de taxare si impozitare, astfel fiind subvenționat numai consumul anumitor servicii, sau prin sistemul de beneficii, respectiv vouchere, direct legate de consumul anumitor servicii). b. Contractarea serviciilor publice Contractarea serviciilor publice, în lo- cul producerii acestora de către admi- nistrațiile publice locale, reflecta o schimbare a abordării organizațiilor pu- blice, de la o perspectiva ierarhica la o perspectiva competitiva, de piața, în care rolurile celor doua part! implicate sunt clar separate, drepturile de pro- prietate explicitate (Walsh, 1995, p.110). Argumentele în favoarea separării or- ganizației publice, ca client cumpărător de servicii, si organizațiile private, ca producători si furnizori de servicii, sunt legate de: 1. posibilitatea de a face explicite res- ponsabilitățile, de a crea structuri motivationale adecvate prin speci- ficări contractuale precise: respon- sabilitatea cumpărătorului este de a defini cât mai clar ceea ce dorește si de a monitoriza si evalua eficien- ta si eficacitatea producătorului, respectiv furnizorului, în timp ce responsabilitatea organizației con- tractate este de a produce si furniza serviciul respectiv la parametrii sau standardele impuse; 2. separarea politicului de procesul de furnizare si producere a serviciilor publice: astfel, rolul funcționarului 465 Noul management public public este nedefinit, iar creșterea structurilor birocratice ameliorata. O alta forma de contractare este cea a cvasicontractelor, i.e. a separării servi- ciilor/departamentelor existente în ca- drul unei organizatii publice si re- lationarea lor prin intermediul contrac- telor de "vânzare-cumparare" de ser- vicii, si nu prin legaturi de tip ierarhic. Aceasta "separare interna" (internai markets) este foarte răspândită în Marea Britanie, în asistenta sociala si în cadrul serviciilor de sanatate, putând fi însă întâlnită si în alte tari, precum Australia, dar si Suedia. Un exemplu de cvasicontractare îl reprezintă funcționarea universităților publice în Suedia: administrația uni- versității primește o suma de bani de la buget (în funcție de anumite criterii de tipul numărului de studenti) si o îm- parte pe facultati în funcție de aceleași criterii; facultățile, la rândul lor, sunt obligate sa plateasca din aceste sume de bani chiria pentru spatiile luate în folosința unei alte unitati administrative a universității, care, la rândul ei, se obliga sa întrețină acest spațiu locativ al statului. Acest sistem duce la efi- cientizarea economica a funcționarii facultăților, prin administrarea proprie a fondurilor. Marea Britanie rămâne însă exem- plul cel mai semnificativ în ceea ce privește subcontractarea serviciilor publice. Toate formele de contractare pot fi regăsite aici: de la contractarea privata a serviciilor la separarea in- terna si cvasicontractare, la competi- ția între organizațiile private si cele publice pentru câștigarea licitațiilor în vederea producerii si furnizării de servicii publice. în Marea Britanie, aproape orice serviciu public este obiect contractual, aceasta libertate de contractare fiind înscrisa în legis- lație (în 1983, în cadrul serviciilor de sanatate, iar în 1988, la nivelul auto- rităților locale, prin Actul guverna- mental al administrației locale). Alte tari, ca de exemplu, SUA, nu admit prin lege ca anumite servicii ce pot fi produse pe piața privata sa fie produse de către organizatii publice, chiar daca acestea intra în competiție cu sectorul privat. în alte tari însă, practica de participare la licitatii or- ganizate de către administrația publica atât a organizațiilor din sectorul privat, cât si a celor din sectorul public este foarte răspândită: pe lângă Marea Britanie, Suedia si Australia reprezintă exemple în acest sens. Dezavantajele asociate contractării de servicii publice sunt legate de complexitatea coordonării contractelor. Cu cât într-un anumit domeniu de activitate al administrației publice nu- mărul de contracte implicat în furni- zarea unor servicii publice este mai mare, cu atât mai complicat este pro- cesul de coordonare a acestora; la limita, acest proces de control si coor- donare la nivelul administrațiilor publi- ce ia, din nou, forme ierarhice. Anumite servicii se pretează mai mult decât altele pentru a fi subcontractate, iar acestea nu reprezintă o inovație a administrației publice în ultimele doua decenii. Problemele cele mai impor- tante însă sunt legate de acele servicii publice unde specificările legate de tipul de produs dorit, de condițiile producerii si furnizările acestuia nu sunt facile. în realitate, în majoritatea tarilor, con- tractarea se face fie intern, fie extern, dar într-un procent semnificativ către 466 Noul management public sectorul public. De exemplu, în Marea Britanie, prezentând cea mai avansata structura de contractare în domeniul serviciilor publice, datele atesta un procent relativ modest al contractelor realizate cu sectorul privat. Contractările realizate de autoritatile locale în Marea Britanie în urma actului ce reglementează activitatea guvernării locale: 1988-1993 Tipul activitatii Procentul Procentul valorii contractelor contractelor câștigate câștigate de sectorul privat din de sectorul privat din totalul bugetului alocat pentru totalul contractelor respectiva activitate Curățenia clădirilor 48,5 20,5 Salubritatea orașelor 28,1 25,7 Curățenia străzilor 29,7 20,7 întreținerea vehiculelor 21,8 12,7 Furnizarea unor materiale în educație si asistenta sociala 9,4 2,3 Alte produse/materiale de consum furnizate 24,7 14,1 întreținerea solului 33,0 16,7 Managementul activitatilor sportive si de timp liber 16,0 17,3 Media 31,9 17,0 Sursa: Walsh, 1995, p. 136 (tabelul 5.3). Aceste date atesta ca procentul de contracte câștigate de organizatii private nu este deosebit de mare, iar valoarea acestor contracte este chiar si mai mica - în termeni procentuali - decât numărul contractelor cu firme private. în concluzie, deși în multe tari ten- dințele către o forma sau alta de subcontractare sunt din ce în ce mai accentuate, schimbările nu sunt atât de pronunțate pe cât sunt descrise în teoriile administrațiilor publice. Schim- bări radicale ale formelor de organi- zare a administrațiilor publice nu s-au produs încă: “evoluțiile în acest sens până în prezent au minimizat gradul în care contractele au schimbat patter- nurile organizationale ale serviciilor publice” (Walsh, 1995, p. 137). c. Cvasicontractare si piețe interne Crearea de piețe interne, respectiv de cvasicontractare a serviciilor publice, este o forma particulara a contractării mult mai răspândită în cadrul adminis- trațiilor publice locale. Ea reprezintă “o încercare de a introduce valoarea pie- ței în cadrul structurilor ierarhice prin clarificarea responsabilităților” (Walsh, 1995, p. 138) între cele doua part! implicate. 467 Noul management public Exemple de tari care adopta acest model în cadrul organizării administra- ției publice sunt Marea Britanie (unde o astfel de organizare este obligatorie prin lege) si, într-o oarecare măsură, Noua Zeelanda, Olanda si Suedia (unde astfel de modele de organizare sunt voluntare). Cauzele elaborării unor astfel de plete interne pot fi foarte variate. De exem- plu, “guvernul britanic considera piețe- le interne ca mijloace de realizare a unei presiuni de piața atunci când, din motive politice sau pragmatice, nu este fezabila introducerea privatizării” (Walsh, 1995, p. 138). Ele pot susține alte pro- cese de schimbare în managementul administrațiilor publice, ca de exemplu, devolutia controlului financiar. Argumentele în favoarea introduce- rii piețelor interne sunt, în linii mari, aceleași cu cele pentru contractarea, în general, a serviciilor publice. Ele se refera la separarea si explicitarea ro- lurilor si responsabilităților, la elabora- rea unor sisteme de contabilitate ba- zate pe costuri "reale" ale serviciilor. Alocarea bugetara nu se mai realizea- ză în baza drepturilor, ci în baza ce- rerii, ducând la eficientizarea activita- tilor de producere si furnizare a ser- viciilor publice. Un motiv invocat uneori în favoarea creării piețelor interne, în special în cadrul acelor servicii care presupun expertiza sistemelor profesionale, ca de exemplu, medici, profesori sau asis- tenti sociali, se refera la necesitatea reducerii puterii de dominare a sis- temelor expert, deci la introducerea unui mecanism de control asupra acestora. Un contract poate fi reziliat în orice moment, pe când profesioniștii, ca parte a administrației publice, nu pot fi nici controlati, nici înlaturati foarte ușor. Aceasta nevoie de monitorizare se refera la nevoia de a controla, într-o anumita măsură, costurile si calitatea serviciilor oferite. Ce presupune însă crearea piețelor interne? în primul rând, se ridica problema po- sibilității de specificare a serviciului "de cumpărat"; în unele cazuri, acest lucru este simplu, ca în cazul serviciilor de curățenie, de exemplu. în alte cazuri însă, unde serviciul presupune implica- rea sistemelor profesionale, a specifica foarte precis ce se cumpără exact si în ce condiții nu este tocmai facil. în al doilea rând, apare o problema le- gata de posibilitatea, dar si capacitatea administrației publice de a stabili stan- darde de evaluare si monitorizare a producerii si furnizării respectivelor servicii de către organizațiile con- tractate. Ambele probleme duc adesea la du- blarea structurilor expert, prin anga- jarea, de către administrație, a unor specialiști capabili sa definitiveze un astfel de contract sau prin subcontrac- tarea unui astfel de serviciu adițional. Pentru a reduce nevoia de control a cumpărătorului, i.e. administrația pu- blica, asupra serviciului cumpărat se pot dezvolta asa-numitele sisteme de garantare a calitatii, prin care o orga- nizație ce produce sau furnizează un serviciu public înalt profesionalizat poate fi certificata de către un or- ganism legitimat în acest sens. în al treilea rând, necesitatea deținerii unui alt tip de informație de către administrația publica decât cel necesar în cazul administrațiilor ierarhice cla- sice creeaza o noua problema în dez- 468 Noul management public voltarea piețelor interne. Aceste infor- matii se refera în special la anumite costuri legate de procesul de nego- ciere si stabilire a termenilor contrac- tuali, costuri total ignorate, ca nerele- vante si inutile, în cadrul administrației clasice. d. Devolutia controlului si agentii interne O alta forma de eficientizare a furnizării serviciilor publice este cea a separării factorului politic de managementul pro- priu-zis. Acest lucru se poate realiza prin devolutia controlului financiar, deci creșterea puterii de acțiune a nivelu- rilor inferioare ale administrației publice prin creșterea libertății de decizie în ceea ce privește utilizarea propriului buget, pe de-o parte, si prin stabilirea unor agentii interne în cadrul ad- ministrației publice, i.e. a unor unitati autonome, cât mai apropiate de fur- nizarea serviciilor publice, pe de alta parte. Cele doua forme diferă în gradul de "disociere" a relațiilor ierarhice în cadrul administrației publice (Walsh, 1995, p. 165). Devolutia financiara presupune o schimbare mai puțin radicala a struc- turilor administrative de tip ierarhic decât autonomizarea unor agentii în cadrul administrației publice. Devolutia a reprezentat un instrument inițial în evoluția realităților politic-administrative în multe tari, tendințele actuale fiind legate mai degraba de creșterea auto- nomiei decizionale, inclusiv a celei în sfera deciziilor financiare. Devolutia financiara reprezintă un in- strument frecvent utilizat la nivelul ad- ministrației centrale, iar în unele tari - ca Marea Britanie - poate fi regăsit chiar la nivelul administrațiilor locale, în domeniul educației si al serviciilor de sanatate. Impactul devolutiei financiare asupra furnizării serviciilor publice de- pinde în mare măsură de gradul de autonomie, în general, a unitatii res- pective. De exemplu, în Marea Brita- nie, devolutia financiara a dus la rezul- tate pozitive în domeniul educației, acolo unde școlile aveau o autonomie mai accentuata, decât în domeniul sanatatii, unde unitățile furnizoare de servicii sunt mai supuse controlului si reglementarilor formal-legale. Limitări mai puternice apar acolo unde “de- volutia controlului are loc în cadre organizationale care sunt încă puternic ierarhice” (Walsh, 1995, p. 178). Marketizarea serviciilor publice în România este abia la începutul sau. Acest proces se rezuma în mare măsură la anumite funcții publice ale administrațiilor locale, ca de exemplu, curățenia si salubritatea orașelor, ilu- minatul public. în domeniul politicilor sociale, acest proces nu se afla nici macar într-un stadiu incipient. Nici sistemul de asigurări de sanatate, ba- zat pe separarea teoretica a unor res- ponsabilități profesionale si adminis- trative manageriale, nu a dovedit până în prezent a reprezenta o soluție mai eficace si eficienta de furnizare a serviciilor medicale. în domeniul edu- cației, o reforma substanțiala nu a avut încă loc nici din punct de vedere financiar, nici administrativ. în ceea ce privește serviciile de asistenta soci- ala, acestea au fost "aruncate", în cea mai mare parte, în responsabilitatea financiara a structurilor administrației locale, fara însă a oferi acestora nici motivația dezvoltării acestora, nici instrumentele formal-legale necesare producerii sau cumpărării acestora. Deocamdată, la nivelul administrațiilor 469 Noul management public locale au fost stipulate numai obligatii financiare (adesea indirect, prin in- termediul legii bugetului pe anul în curs) si mai putina autonomie la nivel decizional. Delegarea obligațiilor fara o delegare a responsabilităților are a- desea efecte perverse (vezi capitolul introductiv asupra sistemului de protecție sociala în România). ^Luana M. PopL. Vezi si: organizatii ale administrației publice Bibliografie selectiva: Friedson (1970); Hood (1991,1995); Lane (1993); Os- borne si Gaebler (1992); Peters si Waterman (1982); Walsh (1995) 470 Obiectivele politicilor de sănătate O Obiective ale politicilor sociale Vezi politici sociale Obiectivele politicilor de sanatate Politicile de sanatate si, subsecvent, sistemele sanitare ar trebui sa fie un mijloc pentru atingerea unor anumite obiective. La modul teoretic, majori- tatea tarilor definesc pentru politicile si sistemele lor sanitare următoarele trei obiective: • acces universal si echitabil la un pachet rezonabil de servicii de sa- natate; • libertatea opțiunilor pentru consu- matorii si furnizorii serviciilor de sanatate; • utilizarea eficienta a resurselor dis- ponibile si controlul costurilor servi- ciilor sanitare. Figura de mai jos prezintă schematic obiectivele sistemelor sanitare. Cu tot acest relativ consens asupra obiectivelor de atins prin funcționarea diferitor sisteme sanitare, atunci când este vorba de stabilit ponderea si prio- ritatea acestora, apar dificultăți în ma- joritatea tarilor care doresc sa-si re- formeze sistemul de sanatate. Acest aspect poate fi atins numai după ce au fost clar stabilite obiectivele si priori- tățile socio-economice ale unei tari, astfel încât sistemul de sanatate dorit sa poata funcționa eficient. ECHITATE - geografică - economica - organizationala - socio-culturala - calitatea asistenței sanitare - eficiență alocativă: "rezultate" maxime la cele mai reduse costuri LIBERTATEA OPȚIUNILOR - libertatea consumatorului - satisfacția populației - satisfacția profesioniștilor Trebuie subliniat ca nici un sistem de sanatate nu poate atinge simultan, în proporție maxima, toate obiectivele menționate anterior. Astfel, atunci când exista o mare libertate de alegere, atât din partea consumatorilor (pacientii), cât si din partea profesioniștilor sanitari (medicii), apar frecvent probleme legate de costuri (care cresc conside- rabil). în același timp si accesibilitatea poate fi îngrădită semnificativ datorita faptului ca libertatea de alegere este însoțita, de regula, de costuri ridicate ce trebuie suportate de pacienti. 471 Ocuparea forței de muncă Un sistem de sanatate care pune un accent deosebit pe libertatea opțiunilor este cel al SUA, care, de altfel, de- monstrează efectele nedorite mențio- nate anterior (în ciuda calitatii crescute a serviciilor oferite si a faptului ca SUA cheltuie 14% din PIB pentru sanatate, exista circa 35 de milioane de cetateni americani care nu au acces în mod constant la asistenta medicala, nefiind asigurati). Un acces echitabil crescut la asistenta medicala (cea mai comuna definire a echității în sanatate fiind "pentru nevoi egale, servicii egale") duce la limitarea opțiunilor, a libertății de alegere, într-un grad mai mare sau mai mic, în funcție de resursele utilizate de respectivul sistem de sanatate. Spre exemplu, sis- temul de sanatate britanic (NHS) asi- gura un acces general pentru popu- lație, fiind si unul dintre sistemele de sanatate cele mai puțin costisitoare din UE. Acest lucru se face însă cu limi- tarea posibilităților de alegere, "listele de așteptare" fiind un factor definitoriu al sistemului de sanatate. Altfel spus, pentru a avea acces universal (pentru toti cetateni!) echitabil, cu libertate totala de alegere a unor servicii si furnizori de servicii medicale de cali- tate, sunt necesare costuri foarte ridi- cate, pe care practic nici o tara nu si le poate permite; ca o consecința a aces- tui fapt, alegerea politicilor si siste- melor de sanatate va duce la prepon- derenta unora din obiectivele mențio- nate anterior în defavoarea altora. Aceste opțiuni depind de o serie de factori ideologici, politici, economici, sociali, culturali. ^Cristian Vladescuk Vezi si: rolul statului în sistemele sani- tare Bibliografie selectiva: WHO (1996) Ocuparea forței de munca Până spre sfârșitul anilor '60, statutul de ocupat era dat de faptul de a avea un loc de munca relativ stabil, care aducea individului - în schimb - sa- lariul. O persoana ocupata este o per- soana activa pe piața muncii, doar ca în prezent statutul de ocupat nu mai este definit exclusiv în raport cu vân- zarea (închirierea) forței de munca. Pe de alta parte, de-a lungul timpului, s-au înregistrat modificări si în ceea ce s-a considerat a fi rolul statului în domeniul ocupării. Teoria economica keynesiana este prima care a atribuit statului un rol direct în economia de piața, identifi- când drept una dintre cele patru pro- bleme fundamentale ale acestuia în- făptuirea unui grad ridicat de ocupare, si care a susținut posibilitatea realizării unui echilibru durabil al neocuparii complete. Cel de-al doilea război mon- dial este un punct de cotitura în ma- niera de abordare a problemei ocupă- rii. Necesitatea imediata a fost relan- sarea economica, ceea ce a însemnat creșterea cererii forței de munca si deci creșterea nivelului ocupării. Amin- tirea tragediei sociale care a urmat perioadei de șomaj masiv la care a condus criza anilor ‘30 a făcut ca problema ocupării forței de munca sa fie privita ca o problema esențiala a politicilor economice. în acest context, Beveridge lanseaza (1944) conceptul de ocupare deplina sau totala (plein emploi/full employmenf), care va fi preluat până la începutul anilor 70 de numeroase guverne si de organismele Internationale implicate în problemele pieței muncii. Conceptul a avut la baza teoria economica a lui Keynes, mai exact distincția pe care acesta o face 472 Ocuparea forței de muncă între șomajul voluntar si cel involuntar. Ocuparea deplina urmărește elimina- rea celui din urma. Punctul de vedere al lui Beveridge a fost acela ca în eco- nomie exista suficiente locuri de mun- ca libere, astfel structurate si distribuite încât, la un nivel rezonabil al salariului, indivizii le pot ocupa. Ocuparea deplina nu este sinonima cu șomaj nul. El considera ca un anumit nivel al șo- majului este inevitabil, dat fiind ca este nevoie de timp pentru ca indivizii care rămân fara loc de munca într-o anu- mita ramura economica sa-si gaseas- ca loc de munca în alta. Este de așteptat ca acesta este un șomaj de scurta durata, continuu reînnoit, care nu depășește 2-3%, timp în care in- dividul poate fi corespunzător protejat prin asigurările sociale. Din perspec- tiva lui Keynes si apoi a lui Beveridge, ocuparea deplina este cea care oferă cheia bunăstării, deoarece aceasta asigura o baza larga de impozitare si o cerere scăzută a transferurilor sociale. Obiectivul ocupării forței de munca a fost urmărit diferit, în funcție de stra- tegia de acțiune în raporturile de pe plata muncii. Astfel, în tarile care au adoptat modelul liberal, locurile de munca prost plătite si cu slaba pro- tecție sociala, în general în munci ne- calificate, au cunoscut o larga răspân- dire. Modelul social-democrat a optat pentru angajarea temporara în dome- niul public, iar cel conservator pentru asigurarea locurilor de munca forței de munca masculine. Tarile foste comu- niste au atins si ele obiectivul angajarii depline, cu prețul unor salarii mici si al unei productivități a muncii scăzute. Spre sfârșitul anilor '60, nivelul de ocu- pare reala se departa tot mai mult de cel al ocupării depline. Pentru cei mai pesimiști, parea ca începe o "era fara munca", opinie argumentata prin sem- nificativul salt de productivitate ce a urmat progresului tehnic, care a con- dus la o creștere economica neînsotita de crearea de noi locuri de munca. Realitatea a demonstrat ca progresul tehnic a avut ca efect si apariția de noi produse si ramuri de activitate, ceea ce a făcut ca rata de ocupare pe ansam- blul economiilor sa nu înregistreze fluc- tuatii semnificative. Pentru tarile indus- trializate, procesul de globalizare a creat noi oportunități pentru investitii si comerț, rezultând de aici noi oportu- nități de ocupare. Nu același lucru este valabil pentru tarile foste comuniste, pentru care efectele acestui proces au fost cel mult neutre. Ciclurile economice, ca si presiunea ofertei de munca au dat naștere cam în aceeași perioada unui fenomen nou, cunoscut sub denumirea de flexibiliza- re, fluidizare a muncii, luând o am- ploare considerabila formele atipice de angajare. între acestea, se identifica frecvent angajarea cu timp parțial (cu durata a timpului de munca sub cel normal prevăzut legislativ), angajarea temporara (cu timp determinat), munca nesalariata (în asociatii familiale, pe cont propriu), ca si activitatile de volun- tariat. O data cu ele, a aparut si con- ceptul de subocupare, desemnând ocuparea incompleta a forței de munca prin comparație cu durata oficiala (in- tegrala) a zilei de lucru. Deși deja bine- cunoscute si răspândite, politicile ac- tive ale pieței muncii fiind adesea îndreptate spre susținerea lor, persista totuși diferente între aceste forme de ocupare si ocuparea clasica. Diferen- țierile apar în privința protecției sociale si a drepturilor asociate, ca si a ni- 473 Ocuparea forței de muncă velului de salarizare, adesea inferioare în cazul formelor atipice de angajare. Dintre acestea, angajarea cu timp parțial a cunoscut o creștere constanta după 1970. Deși n-a fost în egala măsură răspândită, prezentând cote semnificativ diferite de la o tara la alta, trebuie menționat ca ea a fost si este preponderent destinata femeilor. Siste- mele de asigurare si asistenta sociala trebuie astfel ajustate încât sa-i poata include si pe cei cuprinși în formele atipice de angajare, atât timp cât acestea sunt legal recunoscute, iar prezenta individului pe piața muncii poate fi dovedita cu acte. Apare aici o alta distincție importanta: caracterul formal (oficial) sau informai al muncii prestate. Acesta face neclara distincția între ocupare si șomaj. Sec- torul informai este adesea soluția indi- vidului fara loc de munca la problema insuficientei veniturilor. Asa se si ex- plica de ce în tarile Americii Latine sau în cele în curs de dezvoltare ocuparea în sectorul informai urban reprezintă peste jumătate din populația ocupata. Limitarea la zona urbana este soluția găsită pentru comparațiile Internatio- nale, dar se ascunde astfel în buna măsură realitatea, dat fiind ca în aceste tari sectorul agricol absoarbe o mare parte a populației, furnizând ve- nituri de subzistenta, cel mai adesea informale. Caracterul formal al muncii, certificat prin contractul de munca, res- pectiv prin documente de înregistrare a activitatii pe cont propriu, atesta statutul de salariat, respectiv pe cel de liber profesionist/întreprinzator particular. Acestea dau individului dreptul la pro- tecție sociala pentru cazul unor situatii de risc - pierderea veniturilor din mun- ca pe caz de boala, accidente de mun- ca, vârsta sau încetarea activitatii furni- zoare de venit. în afara lor, în ciuda unei perioade îndelungate de activita- te, individul poate cel mult îndeplini criteriile de eligibilitate cerute în cazul unor drepturi de asistenta sociala ga- rantate de stat. Având în vedere toate aceste schim- bări, conceptul de ocupare deplina a trebuit reconsiderat. El trebuie sa se bazeze pe principiile economiei de piața, ocuparea trebuie sa fie produc- tiva si liber aleasa, după cum locul de munca trebuie sa fie acceptabil, sa prezinte un minim de securitate sociala si sanse egale de acces. Indicatorii utilizati în caracterizarea ocupării, în afara ratei ocupării (calcu- lata ca raport între populația ocupata si populația totala, global sau diferențiat după sex), sunt: ratele de ocupare pe sectoare economice; rata ocupării cu timp parțial (OTP), definita ca raport între numărul celor ocupati cu timp par- țial si totalul celor ocupati; ponderea fe- meilor ocupate cu timp parțial (FOTP), definita ca număr de femei ocupate cu timp parțial în raport cu numărul total de persoane ocupate cu timp parțial; rata ocupării în sectorul informai urban, definita ca numărul persoanelor ocupa- te în sectorul informai urban, în raport cu numărul total de persoane ocupate. Câteva date privind caracteristicile ocupării sunt prezentate în cele ce urmeaza. Sunt considerati ocupati toti cei care desfasoara orice fel de acti- vitate remunerata sau pentru profit ca si cei neremunerati, care desfasoara activitati în asociatii familiale sau în agricultura. 474 Oferta de forță de muncă Rata ocupării -1995 (% total / % femei) Tara Rata totala Rata ocupării Rata de ocupare Ponderea femeilor din a ocupării la femei cu timp parțial total ocupare parțiala Canada 58,6 52,1 18,6 68,8 Marea Britanie 57,0 49,5 22,3 81,8 SUA 62,9 55,6 13,3 69,3 Franța 48,2 40,7 14,2 79,1 Germania 52,9 42,8 14,2 86,3 Norvegia 66,2 61,0 21,4 80,1 Suedia 64,1 61,7 15,1 76,9 Japonia 61,4 48,4 19,8 70,1 Bulgaria 43,0 39,1 0,8 40,0 Cehia 59,2 50,3 3,5 70,8 Polonia 50,9 43,9 10,6 56,8 Slovenia 54,4 48,5 14,2 86,3 România 62,0 53,2 14,5 61,4 Ungaria 47,0 40,0 3,2 68,3 Sursa: Key Indicators of the Labour Market, 1999, ILO, Geneva. Asa cum se poate observa, strategia de acțiune în raporturile de pe piața muncii nu diferențiază în privința nive- lului de ocupare; tari precum SUA, Suedia, Japonia au rate comparabile ale ocupării, deși recurg la strategii di- ferite în privința forței de munca. Nici în privința extinderii angajarii forței de munca feminine sau a celei cu timp parțial aceste strategii nu sunt de- finitorii; regăsim la un același nivel al ocupării cu timp parțial SUA si Ger- mania sau Marea Britanie si Norvegia. .JSimona Iliek. Vezi si: contract de munca; economie informala; oferta de forța de munca; piața muncii Bibliografie selectiva: BIT (1997) Oferta de forța de munca O.f.m. se refera la resursele de munca existente în economie, reprezentând categoria indivizilor care îsi manifesta interesul de a participa la procesul pro- ductiv. în cadrul resurselor de munca se disting mai multe segmente. Per- soanele în vârsta de munca, apte de munca, care pot furniza forța de munca necesara procesului productiv formea- ză populația activa. Cei care si partici- pa efectiv la procesul productiv repre- zintă populația ocupata. Rămâne un segment de populație care, deși în vârsta apta si gata de munca, nu este ocupata. Aceștia formează segmentul șomerilor. Persoanele în afara vârstei de munca formează populația inactiva, care se 475 Oferta de forță de muncă > subdivide, la rândul ei, în câteva seg- mente. Cele sub vârsta minima de munca (în general, 16 ani) se afla în majoritatea cazurilor în îngrijirea părin- ților lor si sunt cuprinși în sistemul edu- cațional. Persoanele peste vârsta ma- xima de munca formează segmentul pensionarilor. Vârsta maxima de mun- ca este vârsta oficiala (legala) de pen- sionare. Alături de acestea, mai sunt incluse în categoria inactivilor persoa- nele care nu cauta loc de munca sau nu sunt apte de munca. Populația inactiva nu este inclusa în mod normal în oferta de munca, dat fiind ca aceste categorii, din motive diferite, nu îsi oferă forța de munca, rămânând în afara pieței muncii. La momente diferite de timp, indivizi apar- ținând populației inactive pot încerca însă sa intre pe piața muncii, produ- când uneori chiar schimbări în carac- teristicile o.f.m. Nivelul si structura o.f.m. au ca deter- minanti principali factori de natura non- economica. Aceștia sunt factori demo- grafici - natalitatea, durata medie de viata, migratia populației - si educa- ționali. Factorii demografici sunt definitorii pentru nivelul ofertei. Rata natalitatii are un efect imediat asupra populației inactive si unul decalat cu 15-20 de ani asupra o.f.m. Rata mortalitatii afectea- za, de asemenea, atât populația activa, cât si pe cea inactiva. De-a lungul ul- timului secol, condițiile de viata s-au îmbunatatit simțitor, ceea ce a avut efecte pozitive asupra stării de sa- natate a populației, asupra ratelor de natalitate si mortalitate si a duratei medii de viata, care a crescut con- siderabil. O data cu aceasta a crescut si durata de viata activa, adica aceea în care individul poate depune, în parametri acceptabili de eficienta, o munca utila. Prin urmare, generatii noi au sporit rândurile celor care solicitau locuri de munca, fara a se înregistra o evoluție similara a celor care renunțau la ele. Un alt factor demografic, manifest cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, este migratia populației, având ca efect sporirea ofertei în tarile- destinatie si scăderea acesteia în cele de emigrare. Ultimul deceniu al seco- lului al XX-lea a fost, de asemenea, martorul unui intens fenomen de migratie dinspre tarile ex-comuniste spre cele puternic dezvoltate. Acest fenomen a avut repercusiuni asupra o.f.m. si în tarile din care au plecat si în cele gazda. Pe de-o parte, se pierde forța de munca (risipindu-se totodată si eforturile de formare a acesteia) si, pe de alta, se exercita o presiune supli- mentara pe piața muncii. Instabilitatea maritala, un fenomen tot mai frecvent după cea de-a doua ju- mătate a secolului al XX-lea, a indus si ea presiuni asupra o.f.m., prin îndepăr- tarea de modelul tradițional al familiei, cu tatal unic întretinator. Tot mai multe femei, până atunci aparținând popula- ției inactive, s-au văzut nevoite sa intre pe piața muncii pentru a-si asigura resursele necesare traiului. Factorii educaționali sunt responsa- bili pentru caracteristicile calitative ale ofertei. Sistemul de învățământ este modalitatea de adaptare a ofertei la caracteristicile cererii. Prin felul în care acesta este organizat se urmărește asigurarea unor calificări profesionale cât mai apropiate de caracteristicile cererii. Ritmul progresului tehnic a im- pus un susținut proces de adaptare la 476 Optimalitate Pareto noile cerințe ale proceselor tehnologice care cereau noi calificări profesionale. Treptat, munca bruta a muncitorului a devenit tot mai puțin solicitata, fiind în- locuita cu munca înalt calificata si spe- cializata. în a doua jumătate a seco- lului, schimbările si adaptările profesio- nale repetate la care indivizii erau su- puși de-a lungul vieții active au dat naștere conceptului de mobilitate pro- fesionala. în afara acestora, accentuarea proce- sul de democratizare, ca urmare a succeselor obținute în planul libertăților politice, a contribuit si el la creșterea o.f.m. Prin urmare, segmente până atunci considerate în afara pieței mun- cii sau discriminate în relațiile de mun- ca au reclamat tot mai insistent dreptul la munca, în condiții de egalitate a șan- selor. Indivizi aparținând diferitelor gru- puri etnice si rasiale, persoane cu handicap, femeile au fost tot mai frec- vent prezenti în rândul celor care forțau intrarea pe piața muncii. Nu în ultimul rând, o.f.m. are o deter- minare economica. Nivelul ei depinde de nivelul prețului la care aceasta mar- fa se tranzactioneaza pe plata. Cu cât acesta este mai mare cu atât oferta este mai mare. Nivelul cheltuielilor ne- cesare acoperirii costului de subzis- tenta dictează un venit si un salariu minim. Acesta induce un nivel minim al ofertei. Teoretic, de la acest punct, ori- ce creștere de salariu aduce o creștere a ofertei. Realitatea a demonstrat ca exista posibilitatea ca de la un anumit nivel al salariului oferta sa rămână constanta, posesorul forței de munca considerând ca avantajele pe care le aduce sporul de venit nu acopera cos- turile antrenate. Aceasta "inerție" este rezultatul tendinței de a obține un maxim de utilitate simultan cu un mi- nim de disutilitate de pe urma închirierii forței de munca. ^Simona Iliek. Vezi si: cerere de forța de munca; piața muncii; salariul; utilitate Bibliografie selectiva: George si Taylor-Gooby (1996) Optimalitate Pareto O stare este optima Pareto daca nici o schimbare a sa nu poate duce la creș- terea utilitatii, respectiv a bunăstării, nici unui individ fara ca aceasta creș- tere sa nu fie asociata cu o scădere a utilitatii altui individ. Maximizarea unei stări sociale deci, în termenii o.p., se poate realiza doar prin creșterea utili- tatii cel puțin a unui individ fara ca aceasta sa implice scăderea utilitatii altuia (altora). Principiul o.p. se poate aplica realocarii diferitelor bunuri de consum, a fac- torilor de producție sau a compoziției bunurilor finale. în domeniul politicilor sociale, o.p. ca- racterizează dezbaterile legate de mo- delul justiției sociale adoptat (orice re- distributie a bunăstării care sa respec- te criteriul o.p. este justa în ideologia liberala), dar si de eficienta alocativa. Principiul o.p. reprezintă unul dintre cele mai importante criterii de creștere a bunăstării sociale în cadrul eco- nomiei bunăstării. Acesta ridica însă o serie de probleme în situatii concrete, în ceea ce privește aplicabilitatea lui. Daca bunăstarea este presupusa a fi strict monetara, fara a tine cont de valoarea relativa a venitului, atunci o.p. poate fi aplicata în evaluarea unei schimbări sau stări economice. în lu- 477 Organisme ONU pentru probleme de așezări umane mea reala, nu exista o schimbare fara nici un perdant, considera unii autori, încercări de depășire a unora dintre pro- blemele asociate criteriului o.p. s-au concretizat în criteriul Kicks-Kaldor si criteriul Scitovsky (vezi bunăstare so- ciala). O lipsa a existentei unui criteriu care sa corecteze problemele legate de principiul o.p. induce adesea utili- zarea unor judecati de valoare în ca- drul chiar al analizelor economice. .JLuana M. Popk. Vezi si: eficienta Bibliografie selectiva: Black (1997); Pareto (1913) Organisme ONU pentru probleme de asezari umane 1. Centrul Națiunilor Unite pentru Asezari Umane (Habitat) A fost înființat în 1978, la doi ani după Conferința Națiunilor Unite pe proble- me de asezari umane din Vancouver, Canada (Habitat I). Cu sediul la Nai- robi, Kenya, este organismul principal în sistemul Națiunilor Unite pentru co- ordonarea activitatilor în domeniul așe- zărilor umane. Conferința Națiunilor Unite pe pro- bleme de asezari umane (Habitat II) ți- nuta în Istambul, Turcia, în 1996 a avut ca rezultat Habitat Agenda si Decla- rația de la Istambul, documente prin care guvernele se angajeaza în pro- movarea obiectivelor principale, si anu- me o locuința adecvata pentru fiecare si dezvoltarea durabila a așezărilor umane. Habitat urmărește modul de implementare a acestor angajamente si dezvolta programe în acest sens. Pentru 2000-2001, atentia se va con- centra pe siguranța modalității de de- ținere a unei locuințe (security of te- nure) si pe guvernarea urbana, scopul fiind de a reduce saracia urbana prin politici ce susțin echitatea, durabilitatea si justiția sociala. Majoritatea programelor Centrului Na- țiunilor Unite pentru Asezari Umane urmăresc descentralizarea si întărirea rolului autoritatilor locale, precum si creșterea participării populației, încura- jarea cooperării cu ONG-uri. Dintre cele mai importante programe în desfășurare, ar trebui amintite: • orașe durabile: urmărește crearea capacitati! de planificare si mana- gement într-un mediu urban, utili- zând metode participative; • managementul dezastrelor, prin care se asista guvernele locale si naționale, precum si comunitățile în implementarea programelor de rea- bilitări si reconstrucție în urma unor dezastre, în special în domeniul lo- cuirii, al infrastructurilor si al reașe- zărilor; • observatorul urban global: moni- torizează implementarea Agendei Habitat prin dezvoltarea si aplicarea unor indicatori urbani; • programul de educație manageriala si conducere locala. Acestea sunt doar câteva din progra- mele Habitat, la sfârșitul anului 1998 estimându-se ca ar fi fost aproximativ 238 de programe si proiecte în exe- cuție în 86 de tari, cu un buget anual în valoare de 70 milioane de dolari. în România, Centrul National pentru Asezari Umane - Habitat a fost înființat în 1991, cu scopul principal de a con- tura strategia naționala pentru habitat si de a găsi instrumentele necesare 478 Organizații ale administrației publice aplicării acesteia. Funcționează ca de- partament specializat în structura Mi- nisterului Lucrărilor Publice si Amena- jării Teritoriului; este compus în prin- cipal din reprezentanti ai diverselor ministere si ai administrației publice. în 1999, câteva organizatii nonguverna- mentale au depus aplicatii pentru a face parte din acest organism (ex.: Fe- derația Municipiilor, Federația Orașe- lor, Federația Comunelor). Centrul re- prezintă România în relațiile Inter- nationale, asigurând contactele atât cu Centrul pentru Așezări Umane de la Nairobi, cât si cu Comitetul pentru Așe- zări Umane. Neavând resurse sub- stanțiale pentru implementarea politici- lor, funcționarea acestui centru este restrânsă mai mult la generarea politicii de locuire si la îndrumare în acest sens, revenind administrațiilor locale sarcina de implementare. 2. Comitetul pentru Așezări Umane din cadrul Consiliului Economic si Social ONU, Comisia Economica pentru Europa Este organismul ONU care are activi- tate în domeniul așezărilor umane în plan regional, având sediul la Geneva, la Palatul Națiunilor Unite. Sesiunile sale de lucru sunt anuale. Problemele curente ce fac obiectul ac- tivitatii acestui organism cuprind: • realizarea profilului sectorului lo- cuirii în diferite tari (Country Profile Programmme); se creeaza, prin acest program, posibilitatea compa- rării între tari a procesului de dez- voltare a sectorului locuirii; • strategii de punere în practica a politicilor de renovare urbana si de modernizare a locuirii; • studii de caz asupra evoluției pat- ternurilor consumului de resurse si stabilirea unor strategii privind consumul durabil al resurselor; • cadastru si sisteme de înregistrare a bunurilor funciare; • principalele tendințe ce caracteri- zează evoluția habitatului; se creea- za în acest sens si se analizeaza indicatori urbani; • elaborarea de statistici ale așezări- lor umane; • finanțarea locuirii, avându-se în ve- dere un dicționar de termeni privind finanțarea locuirii. La sesiunea din 1998, România si-a exprimat opțiunea de a fi inclusa în programul "Country Profile", în 1999 lansându-se monografia României, iar în prezent, stadiul acesteia este foarte aproape de finalizare. ^Ruxandra Noicak Bibliografie selectiva: United Nations (1997); The National Committee for the Preparation of the Second United Nations Conference on Human Settlements (1996); site Internet UNCHS Organizatii ale administrației publice Administrațiile publice, ca orga- nizatii, joaca un rol esențial în con- cretizarea politicilor sociale, chiar daca deciziile fundamentale legate de natura sau forma programelor sociale nu sunt adoptate la nivelul acestora. în primul rând, datorita faptului ca organizațiile nu pot fi privite ca ac- tori pasivi, ce se comporta strict în baza unor reguli impuse într-un mod mai mult sau mai puțin explicit, mai 479 Organizații ale administrației publice mult sau mai puțin structurat. Privite în acest fel, ele devin simple instrumente de implementare a politicilor sociale, ducând la considerarea lor ca fiind ne- eficiente atunci când rezultatul efectiv al politicilor sociale nu coincide cu cel scontat. Organizațiile sunt actori activi, care se raportează activ la mediul lor înconjurător - organizational sau insti- tuțional -, inducând schimbări sau ino- vații semnificative la nivelul structurilor instituționale sau câmpurilor organiza- tionale din care fac parte. în al doilea rând, organizațiile nu pot fi privite ca actori unitari, ce se com- porta într-o maniera pe deplin coeren- ta. Ele reprezintă, în ultima instanța, grupuri de indivizi, acționând câteodată în sensuri diferite, în funcție de inte- resele lor particulare, de modul în care îsi înțeleg propriile sarcini, dar si obiectivele organizației din care fac parte. Organizațiile sunt grupuri mai mult sau mai puțin "închegate", legate prin reguli si structuri mai mult sau mai puțin formalizate (Brunsson, 1989). Gradul de "închegare" a organizațiilor depinde adesea de tipul obiectivelor organizationale, de natura instrumen- telor de realizare a acestora, dar si de mediul organizational din care acestea fac parte. în al treilea rând, organizațiile nu pot fi privite ca actori strict raționali, în sensul clasic al definirii rationalitatii. Raționalitatea reprezintă în lumea con- temporana mai degraba o norma im- pusa de mediul organizational (Meyer, Rowan, 1977; Meyer, Scott, 1991; Meyer, Jepperson, 1991) decât un instrument fezabil al acțiunii organiza- tionale. Evaluarea deciziilor si acțiuni- lor organizationale în raport cu raționa- litatea acestora duce adesea la con- cluzia ca organizațiile sunt iraționale (March, 1988; March si Olsen, 1984, 1989 etc.). Acest fapt a fost pentru prima oara semnalat de către Herbert Simon (1947) si explicat prin incapa- citatea structurala a rationalitatii abso- lute: astfel, apare conceptul rationali- tatii limitate. Asa-numita nonrationali- tate a organizațiilor a ajuns sa fie considerata (de către teoriile neoinsti- tutionale, vezi DiMaggio, Powell, 1991) o stare "normala", ce ia mai degraba forma unui comportament adecvat. Aceasta nu înseamnă ca organizațiile se comporta irațional, ci dimpotrivă, considera specialiștii. Organizațiile se adapteaza si modifica, la rândul lor, mediul organizational din care fac parte prin intermediul rutinelor consi- derate "de la sine înțelese", al regulilor informale de comportament si decizie considerate "adecvate" (March, Olsen, 1989). Acțiunile organizationale sunt ghidate de o logica a adecvării, mai degraba decât de o logica a consec- ventialitatii (caracteristice principiului rationalitatii, în sens clasic). Astfel, organizațiile îsi dezvolta seturi de "pro- ceduri standard de operare" (e.g., re- guli empirice, norme profesionale imi- tate sau învatate din experiența) care "operează inteligent", în sensul ca duc la elaborarea si menținerea identității organizationale, a scopurilor si intere- selor acesteia, a normelor si regulilor de evaluare a activitatilor organizatio- nale. Pe scurt, nu raționalitatea, ci adecvarea organizațiilor la mediul lor organizational si instituțional le conferă sansele cele mai ridicate de supra- viețuire. Aceasta schimbare a modului de înțe- legere a organizațiilor este deosebit de importanta în analizele de evaluare a 480 Organizații ale administrației publice activitatii acestora. Daca, de exemplu, evaluam eficacitatea si eficienta orga- nizationala strict pe baza unei analize de tip cost-beneficiu, care se bazeaza pe un model de comportament rațional, atunci așteptările noastre se îndreaptă către decizii raționale si orice deviație de la un proces de decizie rațional duce la evaluarea organizației ca ineficienta (Carlsson et. al., 1994). Organizațiile publice prezintă însă, în plus, si alte caracteristici, ceea ce adesea face ca înțelegerea compor- tamentului acestora sa nu fie deloc facila. în general, organizațiile publice sunt considerate ineficiente, consuma- toare de resurse si suprabirocratizate. Aceasta imagine pe care majoritatea o asociaza organizațiilor publice nu este complet nejustificata. Ea semnalează faptul ca aceste organizatii actioneaza diferit de alte organizatii. Ce le face însă sa fie diferite? Organizațiile publice sunt fie organizatii guvernamentale, fie structuri ale ad- ministrațiilor locale. între aceste doua forme exista unele diferente: în timp ce organizațiile guvernamentale deser- vesc puterea politica, nefiind obiect al scrutinului public (cu excepția momen- telor în care se desfasoara alegerile generale), organizațiile administrației locale sunt în mare măsură supuse scrutinului public (Davis, 1996). Am- bele însă sunt "publice", în sensul ca sunt finanțate din bani publici. Deși ele se constituie în mod democratic, na- tura lor este esentialmente birocratica. Organizațiile publice se deosebesc de alte organizatii prin câteva particu- larități: a) Finanțarea acestora se realizează din fonduri publice. La o prima vedere, faptul ca organizațiile sunt finanțate din bani publici duce la concluzia ca adesea ineficienta lor se datoreaza subfinantarii lor. Un al doilea motiv foarte des invocat pentru explicarea comportamentului diferit al organizațiilor finanțate din bani publici este de ordin mana- gerial. Nils Brunsson (1989) invoca o cauza mai generala a comportamentelor di- ferite: natura diferita a modului în care organizațiile finanțate din bani publici îsi legitimează propriile activitati. Orice organizație, fie ea privata sau de stat, profit sau nonprofit, trebuie sa îsi justifice activitatile proprii în vederea asigurării supraviețuirii. Cu alte cuvinte, orice organizație trebuie, în primul rând, pentru a putea supraviețui, sa fie într-o oarecare măsură legitima. Eficienta poate fi în anumite cazuri un mecanism legitimator. Acest lucru însă nu este valabil pentru orice organizație, în general, considera Brunsson (1989), organizațiile sunt "ipocrite": ele adesea vorbesc despre acțiuni pe care nu le întreprind niciodată si actioneaza în moduri despre care nu discuta nici- odată. Ele au, din aceasta perspectiva, doua "fete": una actionala, în vederea eficientizarii activitatilor, si una discur- siv-rationala, având ca prim scop le- gitimarea organizației. A discuta, a dezbate nu constituie numai un proces consumator de timp, dar prezintă toate "etapele" unei decizii raționale - e.g., luarea în analiza a tuturor variantelor posibile, argumenta- rea în termeni de cost-beneficiu a vari- antelor posibile, alegerea variantei op- time. Discursivitatea caracterizează în principal procesul politic. Acest seg- ment organizational care se ocupa de legitimarea activitatilor este deci asa-nu- 481 Organizații ale administrației publice mitul segment "politic". Devine evident faptul ca aceasta "fata" a organizației este mult mai importanta în cazul or- ganizațiilor publice, ce au în frunte re- prezentanti politici, i.e. aleși printr-un proces politic democratic. în cazul unei organizatii eminamente economice, "fata" actionala a organizației respon- sabila pentru eficienta este mult mai importanta, adesea procesele decizio- nale din cadrul organizațiilor economice fiind mai degraba netransparente, atât pentru o parte a organizației, cât si pentru mediul acesteia. Pe scurt, în cadrul administrațiilor pu- blice, legitimitatea actorilor politici depinde în mare parte de discursivita- tea raționala a organizației. Legitimi- tatea, în acest caz particular, nu este data de însasi eficienta organizatio- nala. Esențial pentru public, deci pentru electorat, este modul în care au fost stabilite prioritățile actionale, sco- purile organizației si argumentele ce stau la baza acestor alegeri. Electo- ratul, respectiv categoria contribuabi- lilor, spre deosebire de proprietarii sau acționarii unei întreprinderi economice, nu au un interes sau un set de interese comune. Electoratul este adesea eterogen, prezentând o multitudine de profiluri valorice, de preferințe si interese. A satisface electoratul nu este deci la fel de facil ca a satisface acționarii, pentru care o creștere a profitului este suficienta în vederea legitimării acțiunilor organizationale. Iar organizațiile publice trebuie cel puțin sa reflecte aceasta varietate si diver- sitate în cadrul proceselor lor decizio- nale: deciziile organizațiilor publice trebuie sa fie transparente, mediatizate si puternic dezbătute. în acest context, a dezbate este mai important decât a găsi o soluție, prezentarea alternative- lor si a intereselor divergente este mai importanta decât consensul (Nils Brun- sson, 1989; pentru un comentariu mai exhaustiv, vezi Luana M. Pop, 2000). Acțiunea efectiva cade însă în res- ponsabilitatea aparatului administrativ, deci a celor care reprezintă "sistemul expert" în domeniul administrativ. Cele doua segmente depind unul de altul: politicul îsi asuma responsabilitatea, în timp ce administrativul, "ușurat" de presiunea responsabilității decizionale, actioneaza. Finanțarea din bani publici a unei organizatii face deci ca legitimitatea discursiva a acesteia sa fie adesea mai importanta pentru supraviețuirea sa decât eficienta, în termeni strict economici. Aceasta abordare schimba fundamen- tal problematica evaluării organizației. Daca în cadrul teoriilor clasice de fac- tura "rationalista" distincția între decizie si implementare este fundamentala, în acest context interpretativ ea devine irelevanta si chiar disfunctionala: acțiu- nea si decizia nu se suprapun decât în rare cazuri, considera Brunsson (1989). Daca deciziile nu sunt în mod necesar urmate de acțiuni, iar acțiunile nu sunt în mod necesar rezultate ale unei decizii de tip rațional, atunci "implementarea" devine un instrument mai degraba confuz al analizei poli- ticilor sociale (Bramley, Hill, 1986). b) Scopurile acestora sunt în mare parte impuse de programele si opțiunile politice generale, ceea ce face adesea ca organizațiile publice sa fie responsabile pentru realizarea unor scopuri care nu le sunt proprii. 482 Organizații ale administrației publice c) Operationalizarea acestor sco- puri, adesea foarte problematica, datorita vaguitatii si generalității lor, cade în responsabilitatea organiza- țiilor publice, având ca prim efect "expunerea" acestor organizatii la o evaluare a activitatilor în lipsa unei idei clare asupra modului în care scopurile ar trebui, respectiv ar putea fi operationalizate. d) Evaluarea rezultatelor activitatilor organizationale, în domeniul politicilor sociale, este adesea îngreunată de imposibilitatea o- perationalizarii acestora în ter- meni monetari. Programele sociale prezintă o serie de efecte greu cuantificabile, ca de exemplu, schimbări comportamentale la ni- velul grupurilor de beneficiari (cu efecte economice si sociale adesea greu de preconizat), schimbări pe termen lung (de exemplu, influen- țarea stării de sanatate a populației sau a nivelului educațional). Litera- tura de limba engleza operează chiar o distincție între "output", în sensul de rezultat direct, material, imediat, si "outcome", în sensul de rezultat global, final, care presu- pune luarea în considerare si a efectelor si impactului rezultatelor directe asupra distribuției bună- stării, dar si asupra condițiilor de producere a bunăstării. Daca rezul- tatele imediate, ca de exemplu, su- mele de bani acordate sub forma unui beneficiu social si modul de distribuție a acestora în funcție de bunăstarea familiilor beneficiare, sunt relativ ușor de cuantificat si masurat, rezultatele distributive, de lunga durata sau de impact, ca de exemplu, schimbările maritale in- duse de existenta si nivelul benefi- ciului, sunt foarte greu cuantifi- cabile. Adesea, organizațiile publice se com- porta astfel încât sa îsi maximizeze eficienta în raport cu anumite criterii considerate importante în evaluarea activitatilor organizationale, indiferent daca aceste criterii reprezintă produsul "intern" al organizațiilor (sub forma unor standarde clare) sau daca ele sunt percepute de către organizație ca fiind criteriile în funcție de care alte instanțe de control le evalueaza activitatea. în funcție de modul în care ele se evalueaza sau se percep a fi evaluate, pot lua forme diferite. De exemplu, Kagan (apud van der Veen, 1993) specifica patru tipuri de structuri organizationale, ca urmare a răspunsului organizației la doua as- pecte esențiale: realizarea obiectivelor si aderarea la reguli. 1. Un prim tip organizational este organizația judiciara, care pune accentul în egala măsură pe realizarea obiectivelor si pe res- pectarea regulilor. 2. Un al doilea tip este organizația legalista, care tinde sa exacer- beze importanta respectării re- gulilor. 3. Organizația discreționara (neau- torizata sau profesionala), care se centrează pe realizarea obi- ectivelor si mai puțin pe res- pectarea regulilor. 4. Organizația "pasiva", care nu reușește, din diferite motive, sa îsi exercite funcțiile; exemple de astfel de motive sunt imposibili- tatea de a interpreta într-un mod consistent legea, fixarea unor obiective prea ambițioase etc. 483 Organizații ale administrației publice e) Mijloacele de realizare a scopu- rilor generale, dar si a obiective- lor mai concrete, ca reflecție a operationalizarii unor scopuri po- litice mai largi, nu sunt standardi- zate, ca în cazul multor tehnologii de realizare a unor bunuri sau produse. în ceea ce privește modul de realizare a unui anumit scop al politicilor sociale, de exemplu, era- dicarea sărăciei, consensul este aproape imposibil. Mijloacele depind adesea de o configurație particulara - economica, sociala, dar si culturala - astfel încât formularea unor "re- țete" general valabile sau larg ac- ceptate este practic imposibila. f) Si, în final, mediul instituțional si organizational din care acestea fac parte este un mediu foarte dinamic, în care schimbările în ceea ce privește "dezirabilitatea" si "adecvarea" anumitor comporta- mente se petrec foarte rapid. Pe scurt, domeniul politicilor sociale este supus unor schimbări de per- spectiva foarte rapide. Cât de adecvate sunt structurile birocratice pentru anumite organizatii publice? Daca luam în analiza numai acele or- ganizatii publice care sunt respon- sabile în mare măsură de furnizarea directa, nemijlocita, a unor beneficii sau servicii către populație, deci care reprezintă interfața guvernului în ceea ce privește politicile sociale (e.g., școlile, primăriile), atunci o problema esențiala este gradul de adecvare a structurilor birocratice în cadrul acestor organizatii. Aceste organizatii, denumite de Michael Lipsky (1980) "bi- rocratii de ghișeu" (street-level-bureau- cracies) tocmai pentru a evidenția im- portanta interacțiunii cu publicul, pre- zintă anumite particularități ce adesea reclama o structura sensibil diferita de alte organizatii administrative de tip birocratic. Birocrația reprezintă o forma raționala si deci si eficienta de organizare în anumite circumstanțe speciale: atunci când (a) obiectivele organizației sunt foarte clare si precis operationalizate în termeni cât mai concreti, (b) mij- loacele de realizare a acestora nu sunt ambigue sau disputate, ci tind sa fie standardizate sau standardizabile si (c) amploarea activitatilor este foarte ma- re, deci se resimte o nevoie a con- trolului ierarhic. La o prima vedere, aceste condiții co- respund multor activitati în domeniul administrației publice; la o analiza mai atenta însă si în special în ceea ce privește politicile sociale, devine evi- denta lipsa de claritate si precizie cu care sunt sau pot fi formulate obiec- tivele organizationale si modul de rea- lizare a acestora. Acest lucru este si mai evident în cazul organizațiilor lo- cale, furnizoare de anumite servicii sau programe sociale. Acolo unde exista discretionaritate în ceea ce privește concretizarea politici- lor sociale, problema adecvării structu- rilor birocratice devine presanta: biro- crația presupune control ierarhic strict, fara delegare a responsabilităților, în timp ce discretionaritatea presupune delegarea responsabilității si relativi- zarea controlului. Birocrațiile pot "implementa" cu suc- ces, dar nu pot reprezenta structuri a- decvate în cazul în care politica sociala este, în mare parte, si produsul orga- nizațiilor publice locale, ca furnizori directi de beneficii si servicii sociale. 484 Organizații ale administrației publice Birocrațiile standardizează activitatile, urmeaza si respecta reguli. Nici una dintre aceste activitati nu este fezabila în cazul în care activitatile "de stan- dardizat" fie nu sunt clare sau ne- ambigue, fie sunt profund instabile, fie reprezintă inovații în vederea creșterii gradului de adaptare a organizației. Adesea, natura si conținutul progra- melor sociale si în special ale celor selective, dar si ale serviciilor sociale nu permit generalizarea unor strategii comportamentale. în practica, adesea, organizațiile îsi găsesc forme, strategii de acțiune mai adecvate scopurilor proprii, în ciuda cadrului birocratic de care nu se pot debarasa. Aceste "strategii de adap- tare" (coping strategies, Lipsky, 1980) deviaza puternic rezultatele distributive ale programelor si serviciilor sociale organizate de către aceste organizatii, în unele situatii, în care furnizarea anu- mitor servicii sau beneficii sociale pre- supune cooperarea cu diferite sisteme expert (e.g., medical, educațional, de asistenta sociala), organizațiile publice tind sa "împrumute" caracteristici ale organizațiilor profesionale, de exemplu "punerea accentului pe aplicarea cuno- ștințelor mai degraba decât pe respec- tarea regulilor" (Van der Veen, 1993, p. 159). Alteori, fie atunci când regulile sau profesioniștii nu exista, fie sunt irelevante pentru natura obiectivelor sau mijloacelor organizationale, orga- nizațiile se pot axa pe decizii înte- meiate moral. Strategiile de "adaptare" dezvoltate de către organizațiile publice furnizoare de anumite beneficii sau servicii sociale Organizațiile publice care organizează sau furnizează programe si servicii sociale, adesea, nu implementează pasiv politicile sociale, ci contribuie activ la conturarea lor. Aceasta im- plicare activa are deci efecte de "de- viere" a rezultatelor distributive inten- ționate la nivel principial. "Politica pu- blica nu poate fi cel mai bine înțeleasa în forma sa legislativa sau asa cum este ea făcută în birourile vârfurilor ierarhice ale administrației centrale, pentru ca, în multe sensuri importante, ea este de fapt făcută în birourile în- ghesuite si în cadrul interacțiunilor zil- nice ale birocratilor de ghișeu" (Lipsky, 1980, p. XII). Influenta pe care acestea o exercita asupra rezultatelor distributive ale poli- ticilor sociale este în mare măsură da- torata tipurilor de practici elaborate si dezvoltate de către organizație pentru a face fata aspectelor particulare cu care se confrunta organizațiile publice. Dintre cele mai importante variabile ce duc la adoptarea si elaborarea unor practici proprii de către organizațiile publice furnizoare de politici sociale, cu efecte de "distorsiune" asupra rezulta- telor distributive, putem menționa: - regulile formale impuse de niveluri superioare si legislația; acestea pot fi ambigue, inaplicabile sau con- tradictorii; - natura obiectivelor impuse organi- zației (ambigue, incerte, neoperatio- nalizabile); - tipul de resurse distribuite si tipul de alocare a acestora; daca resursele sunt alocate în baza unor "teste" de identificare a bunăstării sau nevoii, atunci procesul de alocare este de tip discreționar, crescând rolul or- ganizației în distribuirea resurselor; - fonduri limitate în raport cu cererea de beneficii sau servicii sociale; în 485 Organizații ale administrației publice cazul în care organizația dispune de fonduri mai limitate decât cere- rea, atunci organizațiile elaborează anumite strategii de reducere a acestui dezechilibru; - natura interacțiunii cu clientii, deter- minata în mare parte de categoriile de potențiali beneficiari sau apli- canti. Cele mai comune strategii ce influ- ențează rezultatele distributive sunt cele de selectare a aplicantilor eligibili (gate-keeping strategies, Lipsky, 1980): a) de preselectie sau triere a apli- cantilor, fie prin impunerea unor criterii de eligibilitate suplimentare, explicit formulate, fie prin creșterea costurilor de aplicare, realizata prin- tr-un proces de informare neadec- vata a populației în raport cu bene- ficiul/serviciul respectiv, prin lungi- rea timpului de așteptare a clien- tilor, prin interacțiuni "neplăcute", adesea stigmatizante; b) de selecție efectiva, prin adopta- rea unor practici care sa favorizeze tipul de rezultate utilizate în eva- luarea activitatilor organizationale. Selecția propriu-zisa a beneficiarilor este influențată în general de modul în care organizația îsi înțelege pro- priile scopuri si obiective, de modul în care se evalueaza pe sine sau de modul în care se percepe a fi evaluata si, nu în ultimul rând, de așteptările externe în raport cu comportamentul acesteia. Acest lucru poate fi ilustrat pornind de la un exemplu concret. Sa presupunem ca administrația locala trebuie sa distribuie un beneficiu selectiv celor aflati sub un anumit nivel de trai. "Nivelul de trai" este operationalizat în termeni monetari si este fixat prin lege (e.g., venitul minim garantat în Ro- mânia). Daca eficienta si eficacitatea organizației este stabilita în raport cu gradul în care aceasta reduce saracia prin intermediul acestui tip de bene- ficiu, în condițiile unui buget fix destinat acestui program social, atunci tendința organizației este aceea de a oferi cât mai multe beneficii acelor aplicanti cu venituri puțin mai scăzute decât limita stabilita. Același lucru se poate pro- duce si în condițiile în care eficienta este evaluata în raport cu numărul de ajutoare acordate. Daca obiectivul în raport cu care este evaluata activitatea este reducerea severității sărăciei, deci accentul cade pe ajutorarea celor mai sărăci dintre sărăci, atunci organizația va favoriza tocmai pe cei cu veniturile cele mai reduse. Daca evaluarea pro- gramului se realizează în raport cu perioada de acordare a beneficiului (o evaluare pozitiva este asociata unor perioade scurte de acordare a benefi- ciilor, dovedind ca organizația reușește sa nu inducă dependenta), atunci vor fi favorizati în special acei aplicanti care au sanse mai mari de a se integra pe piața muncii. Selecția poate fi distorsionata si de stereotipurile funcționarilor publici în raport cu anumite categorii de aplicanti sau potențiali beneficiari. Anumite ste- reotipuri (e.g., rromii nu vor sa mun- cească), combinate cu utilizarea unor judecati de ordin moral (cei care nu vor sa muncească nu merita sa primească beneficiul), duc la distorsionarea rezul- tatelor, adesea într-un mod pervers. Stereotipurile, combinate cu criterii de evaluare de natura cantitativa, duc la ceea ce în literatura de specialitate se 486 Organizațiile internaționale și politica socială numește "efectul Matthew": acea dis- torsiune "perversa" a rezultatelor distri- butive, în care cei comparativ mai avantajati sunt discriminati pozitiv, în timp ce cei comparativ mai deza- vantajati din cadrul celor dezvantajati sunt discriminati negativ. în general, acest tip de distorsiune accentuează sau agraveaza fenomenul pe care pro- gramul respectiv îsi propune sa îl "normalizeze". c) de autoselectie a aplicantilor. Aceste strategii iau forma condi- ționării beneficiului fie de prestarea unor servicii în schimb (de tipul muncii sociale în favoarea comu- nității), fie de controlul asupra con- sumului (e.g., daca beneficiarul nu îsi achita obligațiile, de exemplu, de întreținere, atunci beneficiul nu îi mai este acordat). Aceste strategii de autoselectie cresc costurile de aplicare ale celor care fie nu au nevoie efectiv de ajutorul respectiv, fie intenționează sa îl "deturneze", în sensul unui consum hazardat, de exemplu, cumpărând cu banii ob- ținuți băutură alcoolica, fara însă a-si achita datoriile. Evaluarea programelor sociale are drept componenta esențiala evaluarea organizațiilor implicate în furnizarea acestora. Procesul de evaluare, ca si rezultatele acestuia depind în foarte mare măsură atât de modul de înțe- legere a organizațiilor în general, dar si de întelgerea particularităților organiza- țiilor publice (locale) si strategiilor organizationale specifice de răspuns. Rezultatele distributive ale unui pro- gram social pot fi explicate si înțelese si prin prisma strategiilor si practicilor de adaptare ale organizațiilor publice locale. ^Luana M. Popk Vezi si: birocrația de ghișeu; evaluarea programelor sociale; construcția sociala a beneficiarului Bibliografie selectiva: Bramley si Hill (1986); Carlsson et. al. (1994); Davis (1996); DiMaggio si Powell (1991); Lipsky (1980); March (1988); March si Olsen (1984, 1989); Meyer si Jepperson (1991); Meyer si Rowan (1977); Meyer si Scott (1991); Simon (1947) Organizațiile internaționale si politica sociala Organizațiile Internationale reprezintă, din punct de vedere sociologic, răs- punsul colectiv si institutionalizat al actorilor politici la problemele ce afecteaza stabilitatea si dezvoltarea sistemelor politice naționale, regionale sau a sistemului internațional. Din punct de vedere juridic si politologic, o.i. sunt definite drept asociatii create de actorii de drept internațional, bazate pe existenta unui act comun de voința (materializat într-un act juridic sau tratat constitutiv), a unor norme co- mune de reglementare a problemelor, a unor reguli de funcționare, a unui se- cretariat si a unui sediu. Funcționarea, legitimitatea si dezvoltarea o.i. deriva în principal din gradul de coeziune al valorilor, intereselor si percepțiilor ac- torilor implicati în rezolvarea proble- melor de interes comun. în prezent, datorita globalizarii activită- ților economice si intensificării contac- telor Internationale, acțiunile actorilor tradiționali ai relațiilor Internationale (guvernele, ministerele si agențiile ad- ministrative ale statelor naționale) sunt tot mai mult completate de către 487 Organizațiile internaționale și politica socială agentii economici (corporațiile multina- ționale, asociațiile patronale), membrii adunărilor legislative, ai partidelor po- litice, ai diferitelor mișcări sociale ori grupuri de interese (sindicatele, organi- zațiile nonguvernamentale). Acest fapt da naștere la forme mixte de guver- nare naționala si internaționala între actorii guvernamentali si nonguverna- mentali, astfel încât definirea si regle- mentarea problemelor de natura so- ciala încetează a mai fi o problema strict interna (vezi globalizarea politici- lor sociale). La nivel International, evoluția proble- maticii economico-sociale (producerea si distribuția bunăstării si creșterea ca- lității vieții) a fost dependenta de di- namica relațiilor geopolitice dintre ma- rile puteri (războiul rece dintre lumea capitalista condusa de SUA si spațiul comunist controlat de URSS), de re- lațiile politice dintre tarile industriale dezvoltate si cele în curs de dezvol- tare, precum si de emergenta proble- melor globale asociate dezvoltării so- cietății industriale. După cel de-al doi- lea război mondial, confruntarea ideo- logica dintre capitalismul de tip oc- cidental si modelul sovietic de orga- nizare politica si economica a afectat funcționarea o.i. cu vocație globala (Organizația Națiunilor Unite si agen- țiile sale specializate, grupul Băncii Mondiale, Fondul Monetar Internatio- nal, Acordul General asupra Tarifelor si Comerțului - GATT) sau o.i. regio- nale (Consiliul Europei, Comunitatea Economica Europeana - CEE, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - CAER). După 1989, abandonarea comu- nismului ca ideologie de stat în tarile Europei Centrale si de Est a permis relansarea la nivel global a dialogului asupra problemelor comune si, în particular, asupra externalitatilor so- ciale negative ale proceselor de indus- trializare, liberalizare si globalizare. în același timp, la nivel regional, dispariția URSS a creat premisele pentru inte- grarea tarilor central si est-europene în cadrul Uniunii Europene (UE) si Con- siliului Europei (CE) si, astfel, rezol- varea problemelor lor economico-so- ciale nu numai la nivel național, ci si internațional (vezi stat social european si politici sociale europene). Reglementarea la nivel global a pro- blemelor economico-sociale sta actual- mente sub semnul ideologiei neoli- berale introduse de SUA si statele eu- ropene în valorile si principiile princi- palelor instituții internaționale. Ideolo- gia de baza prezenta în programele Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), Băncii Internationale pentru Reconstrucție si Dezvoltare (BIRD/ Banca Mondiala) si Fondului Monetar International (FMI) este ca dezvoltarea viabila poate fi asigurata din punct de vedere economic numai de funcționa- rea libera a piețelor de bunuri, servicii si factori de producție si ca procesul de globalizare economica stimulează creșterea economica interna. Limitarea intervențiilor distorsionante ale statului în economie este văzută astfel ca per- mițând alocarea eficienta a resurselor limitate ale sistemului economic si ex- ploatarea optima a potențialului tehno- logic, material si uman existent nu nu- mai la nivel național, ci si global. Anii '90 au reprezentat perioada în care SUA si UE au consolidat un consens global în jurul valorilor neo- liberale, dar aceasta s-a făcut în con- dițiile adoptării graduale a unei con- cepții noi, comprehensive, asupra dez- 488 Organizațiile internaționale și politica socială voltarii economice si asupra unui nou parteneriat de guvernare între insti- tuțiile statului, organizațiile nonguver- namentale, cercurile de afaceri si orga- nizațiile Internationale. După o perioa- da de confruntare ideologica acuta, re- lațiile Internationale în domeniul socio- economic se îndreaptă astfel către construirea unor mecanisme instituțio- nale noi de decizie politica si coope- rare multilaterala, centrate pe produ- cerea bunurilor publice globale: pacea si stabilitatea politica a sistemului in- ternațional, stabilitatea economica si financiara, eliminarea sărăciei, contro- lul răspândirii bolilor infectioase (în particular HIV/SIDA, tuberculoza si ma- laria), protecția mediului, controlul flu- xurilor migratorii si al criminalității orga- nizate, ca preconditii pentru eficienti- zarea politicilor economico-sociale la nivel național. Noua concepție a dezvoltării avansata în cadrul ONU se bazeaza pe recu- noașterea relației de strânsa interde- pendenta dintre dezvoltarea economi- ca durabila, dezvoltarea umana, justiția sociala, buna guvernare, democratiza- rea, pacea si cooperarea internațio- nala. Deși procesul de transformare a ideii de suveranitate naționala este lent, actorii statali sunt tot mai mult constrânși sa recunoască atât natura transnaționala a problemelor economi- co-sociale în era globalizarii, cât si ne- cesitatea reformării actului de guverna- re, prin adoptarea principiilor descen- tralizării flexibile si parteneriatului so- cial si internațional. Rezultat al conștientizării efectelor ne- gative ale proceselor de liberalizare si globalizare economica, reprezentantii a 186 de state membre ale ONU au adoptat în 1995, la Copenhaga, o de- clarație si un Program de acțiune asupra dezvoltării sociale, centrate pe obiectivele eradicării sărăciei, reducerii șomajului, combaterii injustiției si ex- cluderii sociale, program ce urmeaza a fi concretizat atât la nivel național (cu asistenta Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare - PNUD), cât si in- ternațional, prin masuri de stimulare a investiției în capitalul uman si prin politici publice centrate în mod egal pe obiective economice, sociale si ecolo- gice. însă, ca si în cadrul sesiunii spe- ciale a Adunării Generale a ONU dedicate dezvoltării sociale din iunie 2000 de la Geneva, statele participante nu au pus în discuție oportunitatea transformării radicale a sistemului in- stituțiilor create în 1944 la Bretton Woods (BIRD si FMI) sau a principiilor GATT/OMC, legitimând astfel hegemo- nia economica si politica a tarilor dez- voltate si structura liberala a sistemului economic mondial. întrunirea la vârf a statelor ONU din iunie 2000 a reafirmat ideea de a continua eforturile comune în vederea creării consensului politic si resurselor financiare necesare sprijinirii politicilor de dezvoltare sociala în tarile în curs de dezvoltare sau cu economii în tranziție, o conferința interguvernamen- tala la nivel înalt dedicata finanțării dezvoltării urmând a avea loc în 2001. în plus, reprezentantii si reprezentan- tele statelor membre ale ONU întrunite la Geneva au convenit asupra anului 2015 ca data limita pentru înjumata- tirea proporției populației afectate de saracia extrema (persoanele cu un ve- nit real zilnic de mai puțin de un dolar), pentru asigurarea accesului universal la o asistenta medicala primara adec- vata, pentru promovarea accesului uni- 489 Organizațiile internaționale și politica socială versal la educația primara (un obiectiv a cărui realizare necesita alocarea su- plimentara, la nivel global, a circa 8 miliarde de dolari anual), precum si pentru creșterea cu 50% a ratei alfa- betizării populației adulte (în special a populației feminine). De asemenea, statele participante au convenit asupra unui angajament politic de acceptare a suspendării temporare a rambursării datoriei externe în cazul tarilor sarace confruntate cu crize financiare deose- bite si s-au raliat principiului integrării politicilor economice, sociale si ecolo- gice în vederea reducerii sărăciei intra- societale si șomajului, diminuării ine- galității globale si creșterii rolului cate- goriilor sociale afectate de sărăcie, marginalizare sau excludere sociala. Până la încheierea războiului rece, ta- rile în curs de dezvoltare ("Sudul') nu au reușit, în ciuda vocației globale a ONU, impunerea unei concepții noi asupra dezvoltării si nici institutionali- zarea inițiativelor lor de reforma a re- lațiilor economice internaționale. De la înființarea sa în 1964, Conferința Na- țiunilor Unite pentru Comerț si Dez- voltare (UNCTAD) a reprezentat orga- nismul ONU prin care tarile Sudului au încercat introducerea proiectului "noii ordini economice internaționale" pe agenda globala, un proiect ce viza transformarea structurii instituționale a economiei mondiale pe direcția re- ducerii inegalității si creșterii echității în relațiile economice si politice dintre tarile industrializate si cele în curs de dezvoltare. Avansat în anii 70 si '80, acest program de reforma, de inspi- rație neomarxista, definea relațiile "Nord-Sud" ca fiind bazate pe un schimb economic inegal, ce împiedica astfel industrializarea rapida a tarilor sarace, în special în condițiile refuzului statelor dezvoltate de a da curs cererii de a fixa preturi minime pentru ex- porturile tarilor în curs de dezvoltare si de a extinde în mod semnificativ pro- gramele de transferuri tehnologice si de asistenta financiara. Schimbul eco- nomic inegal, corelat cu problema da- toriei externe a tarilor în curs de dez- voltare si cu hegemonia Nordului în instituțiile de decizie economico-finan- ciara globala (GATT, BIRD, FMI), era prezentat drept una din cauzele princi- pale ale marginalizarii economice si ale amplificării problemelor sociale în tarile Sudului. în anii '90, dispariția sprijinului Uniunii Sovietice pentru statele socialiste din lumea în curs de dezvoltare, succesul noilor tari industrializate din Asia de Sud-Est si al proiectelor de liberalizare comerciala din America de Sud, frag- mentarea mișcării de "nonaliniere" si extinderea rolului ONU si al Băncii Mondiale în sfera asistentei pentru dezvoltare si a combaterii sărăciei au contribuit la abandonarea proiectului noii ordini economice internaționale, ale carul idei, adaptate la climatul de destindere din perioada postrazboi rece, continua însă sa fie prezente în cererile statelor în curs de dezvoltare si în programele PNUD, organism al ONU care a preluat o parte din valorile actionale ale UNCTAD. în prezent, me- canismele de redistributie economica la nivel global se reduc la asistenta oficiala pentru dezvoltare acordata prin acordurile interguvernamentale de tip bilateral, la asistenta PNUD, la credite- le acordate de Asociația pentru Dez- voltare Internaționala - IDA (care face parte din grupul Băncii Mondiale), precum si la operațiunile de ajutor ali- 490 Organizațiile internaționale și politica socială mentar si umanitar din cadrul Progra- mului de alimentație mondiala al ONU (WFP), Organizației pentru Ali- mentație si Agricultura (FAO), Fon- dului Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) si înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiati (UNHCR). Relativ ignorata de către tarile dezvoltate în prima parte a anilor ‘90, problema datoriei externe a tarilor în curs de dezvoltare a fost abordata de liderii celor șapte state puternic in- dustrializate (SUA, Japonia, Germania, Canada, Franța, Marea Britanie si Italia) si Rusia, în cadrul reuniunilor anuale din 1999 si 2000, unde s-a propus anularea parțiala a datoriilor tarilor sarace celor mai îndatorate (41 selectate până în prezent), însă în condițiile aplicării de programe eficien- te de reducere a sărăciei, programe care sa fie concepute si administrate de tarile respective însesi. în cadrul sistemului ONU, progrese no- tabile au fost înregistrate însă în sfera reglementarii multilaterale a condițiilor de munca, a educației si sanatatii, do- menii al căror grad relativ mai redus de politizare a facilitat cooperarea inter- guvernamentala prin acordarea de concesii reciproce. Creata în 1919 ca efect al conștientizării nevoii de protec- ție sociala împotriva efectelor negative ale muncii industriale, Organizația In- ternaționala a Muncii (OIM/ILO) are drept obiective centrale reducerea in- justiției sociale, promovarea drepturilor muncitorilor si a condițiilor decente de munca si întărirea dialogului social din- tre guvern, patronat si sindicate. Cele peste 180 de convenții (tratate interna- ționale cu putere juridica) ale OIM, precum si recomandările si declarațiile politice multilaterale adoptate sub egi- da sa afirma atașamentul statelor membre fata de necesitatea reglemen- tarii duratei muncii, prevenirii șoma- jului, asigurării venitului minim, protec- ției împotriva accidentelor si bolilor pro- fesionale, abolirii discriminărilor eco- nomico-sociale dintre femei si barbati, a muncii prestate de copii si a muncii fortate, precum si principiul protecției tinerilor, femeilor si persoanelor aflate în nevoie, al libertății de asociere si negocierii colective. Principala problema în calea universa- lizării concepției comprehensive a OIM asupra drepturilor economice si sociale este decalajul de dezvoltare dintre ta- rile membre si, astfel, tentatia exerci- tata de dumpingul social în tarile mai puțin dezvoltate (vezi dumping social). Statele cu sisteme de protecție sociala mai puțin dezvoltate tind în general sa respingă proiectele de uniformizare a standardelor sociale în conformitate cu modelele mai avansate ale "Nordului", întrucât vad în aceasta o impunere a unei politici neoprotectioniste de redu- cere a accesului produselor lor pe pie- țele economiilor dezvoltate (datorita creșterii costului comparativ al forței de munca locale). De cealalta parte, tarile cu un stat al bunăstării dezvoltat spri- jină ideea universalizării unor standar- de înalte de protecție sociala atât din motive ce tin de politica de promovare globala a democrației de tip euro- atlantic, cât si în vederea menținerii propriilor investitii interne si reducerii exportului de capital către economiile în care costul forței de munca este relativ inferior. Astfel se explica de ce propunerile si documentele OIM referitoare la unifor- mizarea globala a regimului drepturilor economico-sociale (precum Declarația 491 Organizațiile internaționale și politica socială OIM asupra principiilor si drepturilor fundamentale ale muncitorilor din 1998) au în prezent un relativ slab ecou în rândul reprezentantilor tarilor în curs de dezvoltare. Creata în urma recomandărilor summitului ONU de la Copenhaga din 1995, declarația men- ționata nu a beneficiat de consensul politic necesar pentru a da naștere unui regim juridic de armonizare a standardelor sociale la nivel global. în condițiile în care tarile mai puțin dez- voltate nu au primit garantii legale fer- me ca angajamentele statelor prospere în direcția creșterii echității relațiilor economice "Nord-Sud" vor fi respec- tate, presiunile acestora din urma nu au putut conduce până acum decât la adoptarea unei Convenții referitoare la abolirea formelor celor mai negative ale muncii copiilor (Convenția nr. 182 a OIM), un domeniu în care spațiul con- fruntării ideologice este mai redus de- cât în cazul drepturilor economico- sociale ale forței de munca adulte. Convenția, adoptata în 1999, prevede combaterea următoarelor aspecte ale muncii copiilor: munca fortata, exploa- tarea sexuala, activitatile ilicite si mun- ca în condiții de risc. în aceste condiții, este de înțeles de ce, în iunie 2000, sesiunea speciala a Adunării Generale a ONU dedicata dezvoltării sociale nu a putut ajunge la un consens referitor la programul comprehensiv al OIM de stimulare a creării de locuri de munca decente, în vederea realizării unei autoprotectii economice cât mai complete, în condițiile protecției drep- turilor fundamentale ale muncitorilor si evitării adoptării politicilor de dumping social la nivel național. Adoptarea unei astfel de strategii integrate de reducere a șomajului la nivel internațional va constitui tema viitorului forum mondial dedicat creării locurilor de munca si respectării drepturilor muncitorilor, ce va fi organizat anul viitor de către OIM. Tensiunea politica dintre tarile dezvol- tate si cele în curs de dezvoltare este extrem de vizibila în cadrul negocierilor comerciale interguvernamentale, des- fășurate sub auspiciile Organizației Mondiale a Comerțului (OMC/WTO). Obstacolele tarifare si nontarifare impuse de tarile Nordului (în special SUA si UE) au împiedicat în perioada postbelica nu numai creșterea expor- turilor manopero-intensive ale tarilor în curs de dezvoltare, dar si implemen- tarea cu succes a programelor de sta- bilizare macroeconomica si ajustare structurala impuse de FMI si BIRD în tarile în curs de dezvoltare. în conse- cința, reprezentantii "Sudului" se opun actualmente ideii introducerii unei "cla- uze sociale" în următoarele acorduri de liberalizare comerciala din cadrul OMC, clauza prin care s-ar condiționa accesul pe piețele Nordului de creș- terea nivelului protecției sociale si în special de respectarea drepturilor de baza ale muncitorilor (interdicția utili- zării muncii copiilor, a muncii fortate, garantarea dreptului de asociere si a dreptului la greva). Creșterea protecției sociale în tarile în curs de dezvoltare si diminuarea practicilor de dumping so- cial sunt de aceea strâns legate de voința tarilor dezvoltate de a acorda concesii comerciale Sudului si deci de adâncirea reciprocității în relațiile eco- nomice Nord-Sud. Rezolvarea proble- mei accesului exporturilor si forței de munca a tarilor în curs de dezvoltare pe piețele economiilor dezvoltate con- stituie provocarea principala careia statele dezvoltate trebuie sa-i răs- pundă în cadrul viitoarei runde de ne- gocieri a Organizației Mondiale a Co- 492 Organizațiile internaționale și politica socială mertului si aceasta se va reflecta, la rândul sau, în progresul negocierilor vizând uniformizarea standardelor so- ciale din cadrul OIM. Eforturile Organizației Mondiale a Sa- natatii (OMS/WHO) si ale Organiza- ției Națiunilor Unite pentru Educație, Stiinta si Cultura (UNESCO) sunt centrate pe avansarea unei concepții largi a dezvoltării, prin promovarea drepturilor fundamentale ale omului la nivel International. Astfel, pe lângă im- plementarea unor programe globale de prevenție si control al bolilor infec- tioase si de îmbunătățire a igienei vieții umane, OMS urmărește crearea in- strumentelor instituționale necesare protecției sanatatii (definita drept o sta- re de completa bunăstare fizica, men- tala si sociala), în vederea stimulării unei cât mai armonioase integrări în viata economica si sociala a tuturor membrilor societății. Strategia UNESCO se înscrie pe aceeași direcție de creș- tere a calitatii vieții, prin amplificarea colaborării internaționale si adoptarea unor standarde minime de protecție a dreptului la educație, formare profesio- nala, informare si cunoaștere, contri- buind astfel la adâncirea dezvoltării umane globale, menținerea diversității culturale si întărirea culturii cooperării, solidarității si păcii internaționale. După încheierea războiului rece, Pro- gramul Națiunilor Unite pentru Dez- voltare (PNUD/UNDP), principala a- gentie de asistenta pentru dezvoltare din cadrul ONU, si-a redefinit misiunea si modul de acțiune în vederea sur- montarii dificultăților sale bugetare si a problemei create de extinderea influen- tei Băncii Mondiale în sfera asistentei pentru dezvoltare. Conceptul normativ central care ghidează activitatea PNUD este dezvoltarea umana durabi- la, care vizeaza conjugarea armonioa- sa a creșterii economice cu distribuția echitabila a bunăstării economice, re- generarea mediului si lărgirea rolului social, a participării si oportunităților tuturor categoriilor sociale. Actualmen- te, PNUD are drept obiectiv prioritar eradicarea sărăciei, prin construirea capacitatilor umane si instituționale ne- cesare la nivel național si comunitar, concretizând astfel o idee de baza exprimata în documentele Conferinței la nivel înalt de la Copenhaga (1995) si ale sesiunii speciale a Adunării Gene- rale a ONU de la Geneva (2000). în mod concret, programele de asistenta ale PNUD sunt orientate către redu- cerea sărăciei (în special în tarile cele mai puțin dezvoltate), crearea de locuri de munca, consolidarea rolului femei- lor în societate, protecția si regenera- rea mediului, consolidarea rolului so- cial al categoriilor defavorizate, con- struirea capacitatilor necesare unei gu- vernări transparente si responsabile social. în România, asistenta tehnica acordata de PNUD între 1972 si 1989 a fost direcționala în special către sectorul industrial. în perioada postre- voluționara, PNUD si-a reorientat prio- ritățile către noile sale obiective men- ționate anterior, cu un accent special pe asistenta în reducerea sărăciei (51,5% din resursele bugetare ale biroului PNUD în România, în perioada 1997- 1999), promovarea viabilității resurselor naturale si de mediu (25,4%) si spri- jinirea eficientizarii administrației pu- blice, democrației si participării (23%). Un rol important în stimularea dezvol- tării economico-sociale îl joaca Agen- ția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaționala (USAID), organism gu- 493 Organizațiile internaționale și politica socială vernamental ale cărui programe bila- terale sunt subordonate funcțional obiectivelor strategice ale politicii ex- terne a SUA. Astfel, asistenta USAID este atribuita condițional statelor cu im- portanta strategica pentru SUA si re- flecta interesul guvernului federal pen- tru crearea unui mediu instituțional favorabil creșterii economice, partici- pării economice a tuturor categoriilor sociale, reducerii sărăciei, dezvoltării sectorului agricol si stimulării spiritului antreprenorial la nivel microeconomic (42% din resursele bugetare ale USAID), stabilizării creșterii populației mondiale si protecției sanatatii (18% din resurse), asistentei umanitare (13%), construirii instituțiilor democra- tice (6%), protecției mediului (6%) si dezvoltării capacitatilor umane în sfera educației si pregătirii profesionale (3%). Semnificația asistentei canalizate prin intermediul USAID trebuie înțelea- sa în contextul politicii de putere mon- diala, în care statele-lider încearcă consolidarea de alianțe hegemonice, al căror exclusivism poate afecta dezvol- tarea unor rețele eficiente de coope- rare multilaterala la nivel global. Deși în mod nominal face parte din sistemul ONU, Fondul Monetar In- ternational (FMI/IMF) urmeaza, ca si grupul Băncii Mondiale, o politica cvasiautonoma, ale cărei linii direc- toare corespund cu valorile economice neoliberale promovate de tarile dez- voltate. Principala critica adresata FMI este ignorarea efectelor sociale induse de programele sale de macrosta- bilizare economica pe termen scurt, si anume afectarea negativa a imple- mentării politicilor sociale (în special datorita impunerii reducerii bugetelor alocate acestora), creșterea sărăciei si a datoriei externe a tarilor care be- neficiază de asistenta sa financiara, împreuna cu programele de ajustare structurala implementate pe termen mediu de către BIRD începând cu anii ‘80, politica de conditionalitate a FMI vizeaza nu numai eliminarea pe ter- men scurt a dezechilibrelor interne de natura bugetara si financiar-monetara responsabile pentru criza balanței de plati externe, ci si, mult mai important, redefinirea în sens neoliberal a setului de valori fundamentale ce stau la baza politicilor economico-sociale ale guver- nelor beneficiare. Programele de aus- teritate bugetara, de privatizare si de liberalizare a sistemului de preturi, a comerțului exterior si a circulației ca- pitalurilor impuse de FMI în vederea (re)crearii unui mediu favorabil creșterii economice noninflationiste au fost per- cepute drept factori agravanti ai pro- blemelor economice, sociale si chiar politice ale societăților "gazda", de- terminând astfel completarea lor cu prevederi de tip social safety net, me- nite a asigura o protecție sociala spo- rita categoriilor defavorizate de-a lun- gul perioadei de macrostabilizare. Aceste masuri se refera la înlocuirea mecanismului subvențiilor cu compen- satii bănești directe pentru personalul disponibilizat, crearea de locuri de munca prin investitii publice, creșterea eficientei administrative în sectorul sa- natatii publice, precum si adaptarea sistemului de securitate sociala în ve- derea unei mai bune focalizări a asis- tentei pe categoriile cele mai sarace, creșterii contributivitatii în cadrul siste- melor de asigurări sociale si a rolului ajutorului social bazat pe testarea mij- loacelor. Datorita inexistentei unei alternative economice unanim acceptate la pro- blema dezechilibrelor structurale de 494 Organizațiile internaționale și politica socială natura bugetara si financiara si datorita politicii comerciale protectioniste prac- ticate de tarile dezvoltate (care contri- buie adesea la eșecul programelor im- plementate de FMI în vederea relan- sării exporturilor locale), criticile adre- sate exclusiv FMI (de exemplu, de către confederația de organizatii non- guvernamentale Oxfam International) nu sunt pe deplin întemeiate. Ceea ce este necesar este, în primul rând, re- zolvarea contradicțiilor create de reco- mandările antinomice ale o.i. respon- sabile cu reglementarea problemelor economico-sociale la nivel global si, în al doilea rând, extinderea sferei de ac- țiune a FMI în ceea ce privește taxarea circulației capitalurilor internaționale, prin impozitarea investițiilor de porto- foliu (de exemplu, prin introducerea unei "taxe Tobin" în vederea reducerii volatilitatii piețelor financiare si a im- pactului economic si social al crizelor financiare, soluție care ar permite, de asemenea, crearea resurselor necesa- re pentru finanțarea mult mai substan- țiala a programelor de asistenta eco- nomico-sociala globala). în acest sens, faptul ca în concluziile sesiunii speciale a Adunării Generale a ONU din iunie 2000 se gaseste un angajament politic referitor la necesitatea integrării obiec- tivelor dezvoltării sociale (de exemplu, respectarea nevoilor de sanatate pu- blica si educație) în cadrul programelor de stabilizare macroeconomica si de ajustare structurala ale FMI si Băncii Mondiale reprezintă o recunoaștere a necesității adoptării de programe de asistenta externa care sa permită im- plementarea de politici publice viabile atât din punct de vedere economic, cât si social. Programele de ajustare economica structurala ale Băncii Internationale pentru Reconstrucție si Dezvoltare (Banca Mondiala/BIRD) pun un ac- cent similar pe adoptarea la nivel na- țional a unor sisteme de securitate so- ciala viabile din punct de vedere fiscal pe termen lung. Daca în anii '80 po- litica de credit a Băncii Mondiale a re- flectat cu strictete modelul "ortodox" al ajustării structurale exclusiv prin politici monetare restrictive si politici de libe- ralizare a piețelor tarilor beneficiare, procesul de reforma interna initiat de Banca Mondiala în anii '90 a conferit însă programelor sale de asistenta fi- nanciara si instituționala un nou mandat, centrat pe lupta împotriva să- răciei la nivel global, pe susținerea po- liticilor dedicate dezvoltării umane, so- ciale si protecției mediului, îmbunătățirii managementului economic si creșterii participării si construcției instituționale. Inspirat de noua ideologie a dezvoltării avansata în cadrul agențiilor si confe- rințelor ONU după încheierea războiu- lui rece, Cadrul comprehensiv de dez- voltare al Băncii Mondiale completează politica tradiționala a BIRD de creștere a viabilității fiscal-monetare a politicilor sociale cu noi masuri de încurajare a formarii capitalului uman, de consoli- dare a guvernării transparente si res- ponsabile, de stimulare a participării tuturor grupurilor sociale în definirea si implementarea unor perspective proprii asupra dezvoltării comunitare si națio- nale pe termen lung. Ca si în cazul strategiei PNUD, adaptarea progra- melor de asistenta externa la condițiile locale, descentralizarea deciziilor, par- teneriatul dintre agențiile guverna- mentale, donatorii internaționali, mediul de afaceri si organizațiile societății civile si, în special, proprietatea locala asupra proiectelor de dezvoltare sunt văzute drept conditii-cheie pentru con- 495 Organizațiile internaționale și politica socială solidarea capacitatilor umane si insti- tuționale locale, ceea ce constituie, la rândul sau, o condiție fundamentala a echității si stabilitatii sistemului eco- nomic si financiar internațional. în plus, creditele acordate în condiții avanta- joase (dobânda foarte redusa si peri- oada de rambursare extrem de lunga) de către Asociația pentru Dezvoltare Internaționala (IDA), membra a gru- pului Băncii Mondiale, constituie în fapt o forma de redistributie financiara glo- bala, prin care statele prospere sprijină efortul de dezvoltare al tarilor celor mai sarace. Programele finanțate de Banca Mon- diala în România începând cu 1991 (în valoare totala de 3 miliarde de dolari) au fost centrate pe întărirea protecției sociale în perioada ajustării structurale a economiei de comanda si a proce- sului de privatizare, creșterea investi- țiilor în domeniile sanatatii si educației publice, creșterea eficientei administra- ției publice si a protecției mediului. Activitățile Fondului Monetar Internatio- nal si Băncii Mondiale în România au fost marcate în perioada postrevolu- ționara de o relativa lipsa de voința politica din partea guvernelor române în ceea ce privește respectarea terme- nilor acordurilor negociate cu aceste instituții. în prezent, România este inclusa în cadrul grupului de tari-pilot în care Banca Mondiala aplica noul sau Cadru comprehensiv de dezvoltare si beneficiază, de asemenea, de asis- tenta Băncii Mondiale în coagularea unui consens național la nivelul elitelor politice si economice cu privire la prioritățile strategice de lung termen ale dezvoltării societății românești. Echilibrul sistemului internațional ac- tual este afectat de existenta unei ine- galități crescânde între, pe de o parte, lumea dezvoltata angajata pe direcția economiei postindustriale, a societății informaționale si a integrării economice si politice regionale si, respectiv, tarile în curs de dezvoltare, pentru care pro- cesul globalizarii economice reprezintă o sursa suplimentara de insecuritate, marginalizare economico-sociala si in- stabilitate politica. Asa cum se subli- niază în proiectele actuale ale ONU, în raportul comun O lume mai buna pentru toti adoptat de FMI, Banca Mondiala, Organizația pentru Coopera- re si Dezvoltare Economica si ONU în iunie 2000 si în raportul asupra sără- ciei la nivel global prezentat liderilor tarilor industrializate de către băncile de dezvoltare multilaterale si FMI în iulie 2000, soluția acestei stări disfunc- tionale trebuie sa vina din direcția unei mai bune reglementari internaționale a problemelor de natura transnaționala si dintr-o mai strânsa si mai eficienta co- laborare între o.i., statele membre si actorii nonguvernamentali în ceea ce privește investițiile în capitalul uman, în infrastructurile materiale, în tehnologiile informaționale si în emanciparea so- ciala si creșterea participării socio-po- litice a categoriilor afectate de sărăcie si inegalitate. în condițiile globalizarii, sursele proble- melor economice si sociale sunt ge- nerate tot mai mult de factori situati în afara frontierelor statului național de tip industrial. Crizele regionale si globale reverberează în plan intern, afectând atât dinamica problemelor publice de natura economica si sociala, cât si ca- pacitatea guvernelor si administrațiilor publice de a le reglementa adecvat. Subproducerea bunurilor publice la ni- vel International constituie astfel o sur- 496 Organizațiile internaționale și politica socială sa majora a problemelor economico- sociale actuale si un factor major în erodarea legitimității sistemelor de gu- vernare la nivel național sau chiar lo- cal. în ceea ce privește problemele sociale (șomajul, saracia, excluderea si marginalizarea sociala), răspunsul comun al guvernelor naționale, al or- ganizațiilor Internationale si al actorilor nonguvernamentali va trebui sa fie centrat atât pe creșterea potențialului uman si instituțional local, cât si pe creșterea asistentei Nord-Sud (situata în prezent mult sub nivelul recomandat de ONU, de 0,7% din produsul național brut) si pe eficientizarea sistemului de- cizional la nivel International, prin creș- terea participării tuturor actorilor rele- vanti si reducerea inegalităților si ine- chităților existente. îmbunatatirea gu- vernării globale în sfera dezvoltării u- mane durabile presupune însă redefi- nirea rolului statului național si ac- ceptarea principiului colaborării inter- naționale guvernamentale si nongu- vernamentale în vederea producerii optime a bunurilor publice la nivel re- gional sau global si, astfel, rezolvarea problemelor sociale create de proce- sele de liberalizare si globalizare eco- nomica. Realizarea cu succes a aces- tui obiectiv necesita, asa cum o de- monstrează cazul Uniunii Europene, existenta unui set complex de factori interni si externi care sa stimuleze for- marea unei culturi a solidarității si re- ciprocității internaționale, ceea ce face ca în prezent probabilitatea adâncirii cooperării internaționale în domeniul economico-social sa fie mult mai înalta la nivel bilateral si regional decât la ni- vel global. ^Bogdan Juncu-Lungules- cuk Vezi si: globalizarea politicilor sociale; stat social european; politici sociale europene Bibliografie selectiva: Global Poverty Report (2000); Annan (2000); Deacon (1999); Kaul et al. (1999); UNDP (1999); UNRISD (1995) 497 Parteneriat social p Parteneriat social P.s. reprezintă o forma de dialog social si o relație de colaborare între mai multi actori sociali la realizarea unor acțiuni, programe, politici sociale, la ni- vel național, regional sau local. Partenerii sociali tradiționali în relațiile de munca sunt sindicatele si patro- natele. Pentru creșterea eficacității acțiunilor programelor sau politicilor sociale, sunt cooptati, pe lângă sindicate si patrona- te din diferite domenii, diverși alti par- teneri sociali: reprezentanti ai autori- tăților locale, ai unităților de învăță- mânt, de sanatate, de cultura, ai comu- nităților de afaceri, ai grupurilor si aso- ciațiilor profesionale, ai ONG-urilor etc. De exemplu, în domeniul creării de locuri de munca la nivel local, în tarile componente ale Organizației pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, au fost înființate numeroase p.s. originale, institutionalizate si constituite ca inițiative locale (numite si "Local Employment Initiatives" - a se vedea OCDE, 1993). După modelul p.s. din aceste tari si cu fonduri europene ne- rambursabile Phare, la care s-au ada- ugat împrumuturile din partea Băncii Mondiale, s-au dezvoltat numeroase inițiative locale si în România, adminis- trate de Agenția Naționala de Ocupare si Formare Profesionala sau de orga- nizatii neguvernamentale (de exemplu, Programul Phare - PAEM/Program for Employment Active Measures, gestio- nat de Fundația Internaționala de Ma- nagement, în perioada 1994-1997). în România, în domeniul educației si formarii profesionale continue a fost emisa o ordonanța guvernamentala pe baza careia a fost instituit un prim p.s. specific învățământului, în cadrul că- ruia sunt nominalizati partenerii sociali cei mai reprezentativi (Ordonanța Gu- vernului nr. 115/31 august 2000): • pe de o parte, instituțiile sistemului educațional - unitati de învățământ, inspectorate școlare, Ministerul Educației Naționale si alte instituții subordonate acestuia si • pe de alta parte, persoane fizice si juridice implicate si interesate în dezvoltarea învățământului: - agenti economici si instituții re- prezentând alte autoritati publice cointeresate; - universități, instituții de cercetare si dezvoltare, centre de exper- tiza, alte instituții care pot furniza date si informatii relevante pen- tru dezvoltarea educației; - alte categorii de beneficiari, pre- cum părinți, elevi, comunitatea de afaceri, grupuri si asociatii profesionale, sindicate, organi- zatii guvernamentale, comunita- tea locala; - mass-media ca forma principala de transfer al informației privind răspunderea sociala a educației. Formele structurilor bl, tri sau multipar- teneriale pot lua forma de contracte, convenții, protocoale de colaborare etc., încheiate între instituțiile sistemu- lui de învățământ si partenerii cointe- resati. La astfel de p.s. pot participa structurile noi ale învățământului de la nivel cen- 498 Parteneriat social trai si local, cum ar fi Consiliul National pentru Reforma învățământului (CNRI), Consiliul National pentru Formare si Educație Continua (CNFEC), Consiliul de Administrație al Inspectoratului Șco- lar, Comitetul Local de Dezvoltare a Parteneriatului Social în învățământul Profesional si Tehnic (CLDPSIPT), consiliile de administrație ale unităților de învățământ, consiliile școlare ale unor unitati sau ale unor grupuri de unitati de învățământ. P.s. în cadrul reformei învățământului profesional si tehnic din România a fost initiat prin Programul Phare - VET (Vocational and Educațional Training) sub coordonarea Ministerului Educației Naționale si s-a desfasurat în perioada 1994-1997 (A se vedea MEN, 1998). P.s. în relațiile de munca din România se desfasoara în baza Legii privind contractul colectiv de munca. în acest domeniu, până în 1996, p.s. a func- ționat după Legea nr. 13/ 08.02.1991, aceasta fiind înlocuita cu Legea nr. 130/1996, modificata în mai 1998. Legea, în ultima ei forma, stipulează câteva elemente importante: 1. p.s. în domeniul muncii este obliga- toriu la toate unitățile economice cu mai mult de 21 de salariati; 2. p.s. ia forma negocierii colective, care are loc anual; 3. p.s. în domeniul muncii si în baza negocierii colective se refera mini- mum la următoarele aspecte: sala- riile, durata muncii, programul de lucru si condițiile de munca (igiena si protecția muncii); aceste aspecte negociate intra într-un document cu valabilitate anuala, numit contract colectiv de munca (la nivel național, de ramura si de întreprindere); contractele colective de munca au caracter de lege ("legea pârtilor"); 4. p.s. necesita reprezentativitatea pârtilor (diferențiat pentru sindicate si patronate si în funcție de nivel: național, de ramura, pe grupuri de unitati si pe unitate); 5. părțile sunt egale si libere; 6. p.s. se bazeaza pe un sistem in- formațional, care sa ofere posibilita- tea efectuării unor analize compa- rative asupra aspectelor care intra în conținutul negocierilor; 7. p.s. funcționează pe principiile "bu- nului câștigat" si "aplicabilității generalizate" (părțile nu pot negocia clauze care stabilesc drepturi la un nivel inferior celor câștigate la un nivel superior, iar drepturile obținute de sindicate nu pot fi acoperitoare doar pentru sindicaliști, ci pentru toti salariatii unei unitati sau grupuri de unitati, la nivelul întregii ramuri economice si pentru toti salariatii din România aflati la același nivel profesional). în România, începând cu 4 decembrie 1990, se constituie prima instituție a p.s., numita Comisia Mixta Guvern-Sin- dicate, care va deveni ulterior Depar- tamentul pentru Dialog Social (HG nr. 873/8 decembrie 1998). Pentru lărgirea dialogului între diferite grupuri si categorii socio-profesionale ale societății în România, a fost creat Consiliul Economic si Social (CES), compus din reprezentantii guvernului, organizațiilor patronale, organizațiilor sindicale, ai altor asociatii si fundatii. în România (care a adoptat o legislație a raporturilor de munca de inspirație franceza), p.s. se refera si la conflictele colective de munca. Spre deosebire de negocierea colectiva neconflictuala 499 Parteneriat social dintre partenerii sociali - numita si ne- gociere colectiva integrativa - con- flictele de munca fac parte dintr-un alt tip de negociere, numita negociere colectiva distributiva. Conflictele colective vizeaza interesele profesionale cu caracter economic si social (nu si politic), rezultate din des- fășurarea relațiilor de munca dintre partenerii sociali direct implicati: repre- zentantii capitalului (patron sau repre- zentanti ai acestuia, inclusiv în cazul în care patronul este statul însusi), pe de o parte, si reprezentantii salariatilor (organizati în sindicate sau ca inde- pendenti), pe de alta parte. Pentru tipul de negociere distributiva se aplica Legea conflictelor colective de munca (Legea nr. 15/1991, deve- nita Legea nr. 168/1999). Referiri importante în privința p.s. se găsesc si în alte legi: Legea salarizării (Legea nr. 14/1991, care arata, la art. 4.2., ca "salariile se stabilesc prin ne- gocieri colective... între persoanele juridice care angajeaza si salariati sau reprezentanti ai acestora, în funcție de posibilitățile financiare ale per- soanei care angajeaza"), Legea sin- dicatelor (Legea nr. 54/1991), Legea contractului de management (Legea nr. 66/1993) Trebuie sa aratam aici ca majoritatea tarilor europene se găsesc astazi deja într-un stadiu avansat de descentrali- zare a diverselor p.s., unele legalizate, altele nu, după ce experiențele acumu- late pe baza unor numeroase progra- me sociale au dovedit ca un astfel de sistem este mai eficace decât cel tra- dițional, centralizat. România reia o tradiție instituita deja prin Legea contractelor de munca din 1929 (Legea nr. 74/1929), care in- troducea p.s. la nivelul întreprinderilor, instrument legislativ care a funcționat continuu între cele doua războaie mon- diale (legea preciza ca p.s. are loc între unul sau mai multi întreprinzători, între grupuri sau asociatii ale acestora, pe de o parte, si asociațiile profesionale sau grupările de salariati, pe de alta parte). Structura p.s. în domeniul muncii si protecției sociale în România este si ea una de tranziție, întrucât procesul de privatizare este abia la început (până la sfârșitul anului 2000, Fondul Pro- prietății de Stat privatizase mai puțin de 30% din totalul capitalului întreprin- derilor de stat). Statul-patron, în conformitate cu Legea nr. 15/1990 (care transforma întreprin- derile în societăți comerciale private, de stat si mixte si regii autonome, societăți sau companii naționale) si cu Legea nr. 66/1993 (care delega funcția de negociere a patronatului manage- rilor, într-un contract cu aceștia), nu mai are funcție de negociere colectiva la întreprinderile private, iar la cele de stat devine un partener social egal ca pondere si importanta cu sindicatele. Pornind de la aceste realitati, aflate permanent sub presiunea din ce în ce mai puternica a dialogului social la toate nivelurile, România a semnat toate convențiile Internationale privind p.s. Comparativ cu forma stipulata în Con- venția OIM nr. 144/1978, negocierea colectiva are următoarea forma: 500 Parteneriat social Structura negocierilor colective Negocierea colectiva tripartita si bipartita Negocierea colectiva multipla (structura (în baza Legii nr. 130/1998) tripartita - Convenția OIM nr. 144/1978). A. La nivel național Partenerii sociali: organizatii sindicale de Partenerii sociali: guvernul, organizațiile tip confederație versus asociatii patronale patronale si cele sindicale. naționale (M.M.P.S. verifica respectarea Guvernul reprezintă un arbitru în aceasta legii si tine evidenta contractelor). structura tripartita. Se negociază: durata timpului de lucru, pro- Se negociază: politica generala din gram si condiții de munca, salarizare si alte domeniul muncii si protecției sociale, se drepturi si obligatii ce decurg din raporturile identifica modalitati de dezamorsare a de munca (inclusiv procedurile de negocie- conflictelor si se pot realiza acorduri re). Clauzele înțelegerilor convenite după în- mutuale de solidaritate sociala în cazul cheierea unui conflict pot fi introduse în con- pensiilor si asistentei sociale (negocierea tracte colective de munca. vizeaza "pacea muncii", la nivel național). Se finalizează prin: încheierea unui Se finalizează prin: contract de munca la nivel național, orientări, recomandări, acorduri sau cuprinde clauze prin care se stabilesc proiecte de acte normative în domeniul drepturi si obligatii reciproce ale pârtilor social (în special încheierea de contracte relative la reiatii de munca echitabile, colective de munca la nivel național). protecția salariatilor si a celor aleși în conducerea sindicatelor. Implicațiile juridice: Implicațiile juridice: Contractul colectiv de munca este un act întrucât forma de organizare si procedurile bilateral care antrenează răspunderea juri- de lucru se bazeaza pe regula consensului, dica a partenerilor sociali. deciziile luate urmeaza a fi respectate prin Litigiile în legătură cu executarea, modifi- libera voința a partenerilor. Ele au valoare carea, suspendarea sau încetarea aces- orientativa pentru organismele statului si tuia se soluționează de judecătorie. contribuie la consensul social. Litigiile se soluționează de Curți ale Muncii. B. La nivel de ramura economica (federativ) Partenerii sociali: Partenerii sociali: - organizatii sindicale de ramura repre- - comisii pe domenii ale Consiliului Eco- zentative; nomic si Social; - asociația patronala de ramura (orga- - comisii mixte patronat-sindicate la nizațiile patronale naționale sunt nivelul ministerelor economice sau reprezentative si la nivelul ramurilor). departamentelor de profil. Se negociază: aceleași probleme ca la nivel Se negociază: politica sociala si economica național. din ramura sau grup de unitati. 501 Parteneriat social Negocierea colectiva tripartita si bipartita Negocierea colectiva multipla (structura (în baza Legii nr. 130/1998) tripartita - Convenția OIM nr. 144/1978). Se finalizează: tot prin încheierea unui Se finalizează: prin orientări, recomandări contract colectiv de munca, care trebuie si acorduri-cadru la nivel de ramura sa respecte, în principiu, cele statuate prin economica, ca baza de negociere colec- contractul colectiv încheiat la nivel tiva la nivel microeconomic (din grupurile național. de întreprinderi de același profil). Aceleași implicatii juridice ca si în cazul Implicații juridice: respectarea prin libera contractului încheiat la nivel național. voința, urmare a înțelegerilor; documen- Documentele au valoare obligatorie pentru tele au valoare de politica social-eco- parti, timp de minimum 12 luni (deși unele nomica si sunt orientative pentru parte- clauze pot fi modificate ulterior). neri, dar cu norme minime obligatorii. C . La nivelul întreprinderilor Partenerii sociali: Parteneri sociali: - patronul sau FPS (organul de - patronul sau statul (reprezentat prin conducere al unitatii, stabilit prin lege, administrație); statut ori regulament de funcționare); - reprezentantii aleși ai salariatilor con- - salariatii, reprezentati de sindicate; stituie comitetul de întreprindere (la când nu sunt organizate sindicate sau întreprinderile cu mai puțin de 50 de când nu toti salariatii sunt membri de angajati, reprezentantii sunt delegati sindicat sau ai aceluiași sindicat, re- sindicali sau de personal). prezentantii salariatilor se aleg prin vot secret, pe liste. Se negociază: aceleași probleme ca la Se finalizează: prin obținerea unor drepturi nivel național, de ramura sau grupuri de si exprimarea unor propuneri de îmbu- unitati (acestea sunt considerate "bareme nătățire a activitatii, ca si prin reorga- minime"). nizarea unor activitati economice, social- culturale, concretizate în contracte colec- tive la nivelul întreprinderii (firmei). Implicații juridice: ca si la nivelurile supe- Implicații juridice: incompatibilitatea cali- rioare; prevederile contractului colectiv de tatii de membru al consiliului de adminis- munca produc efecte pentru toti salariatii trație cu cea de reprezentant al salaria- din unitate, indiferent de data angajarii lor tilor; răspunderea juridica a fiecărui mem- sau daca s-au afiliat sau nu la o orga- bru pentru propriile decizii, iar în cazul nizație sindicala din unitate. existentei comitetului de întreprindere, si a deciziilor acestuia. Nota: în România, negocierea colectiva bipartita poate avea loc si în instituții bugetare, la nivelul administrației sau al serviciilor publice locale, dar reprezentantii pârtilor (ai salariatilor si ai conducerii) nu pot negocia clauze referitoare la drepturi ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale (de ex., salariile). 502 Parteneriat social Deschiderea supapei conflictelor de munca în România a condus în mod automat la o viziune pluralista asupra organizațiilor implicate în relațiile de p.s. si deci, concomitent, în analiza dialogului social, medierii si concilierii prin negociere colectiva. Sindicatele, patronatul si întreprinderea în ansam- blul sau, ca organizație de munca, într-o perioada de tranziție la economia de piața, sunt în mod inerent si ele în tranziție (de la organizatii închise la organizatii deschise), traversând muta- tii profunde, ale căror efecte transpar si în viata societății (Boboc, 2000). în privința viitorului care se întrevede pentru p.s., exista doua scenarii (Aubry, 1989, p. 24-26): Scenariul saturnian (arhetip inspirat după "Proiectul Saturn", aplicat la firma americana General Motors, dar care a fost ulterior "importat" si de firme din Europa Occidentala, mai ales vest- germane) este fondat pe menținerea tipului de p.s. tradițional, cu actorii sindicali si patronali reprezentativi la diverse niveluri (în speța, la nivel de ramura si de întreprindere), dar care implica definirea unui nou contract so- cial, bazat pe acceptarea, din partea organizațiilor sindicale, a unor garantii de formare, evoluție profesionala si reconversie pentru salariati, în schim- bul unor concesii salariale. Un astfel de scenariu responsabilizea- za partea sindicala si chiar o subven- ționează - mai ales în contextul desin- dicalizarii actuale -, pornind atât de la ideea necesității unui p.s. puternic, cât si de la convingerea ca sindicatele pot sa constituie un factor de echilibru si de democrație industriala. Scenariul californian este fondat, din contra, pe o individualizare a relațiilor de p.s. si pe deregularizarea pieței muncii (salariile si promovările sunt exclusiv individuale). în cadrul acestui scenariu se mizeaza pe construirea unui consens bazat strict pe raportul direct dintre sef si subordonat, media- tizat de politici sociale incitative, si pe un sistem informațional riguros (un dia- log social continuu între reprezentanti ai conducerii si experti în resurse uma- ne, pe de o parte, si fiecare salariat sau echipe/ateliere, la nivelul acestora, organizându-se întâlniri directe de mediere în raporturi de munca tensio- nate sau de animare a grupurilor de interese). Este evident ca, în acest scenariu, sindicatele devin din ce în ce mai slabe, deoarece funcțiile de repre- zentare colectiva scad până la limita menținerii lor doar ca "grupuri paritare cu funcții de negociere". Ambele scenarii sunt legate direct de ipoteza desindicalizarii masive sau progresive în întreprinderi. în ipoteza în care continuarea desindicalizarii va fi reconfirmata pe termen mediu si lung, atunci se considera ca scenariul ca- lifornian va lua, încă de la debutul se- colului al XXI-lea, o amploare pe scara internaționala. în ipoteza contrara, a revigorării sindicalismului, chiar în ca- zul unei desindicalizari treptate sau al schimbării strategiilor de confruntare din partea sindicatelor, se va afirma din ce în ce mai mult scenariul sa- turnian. în cazul specific al tarilor aflate în tran- ziție la economia de piața, se con- sidera ca posibilele mari convulsii sociale, alimentate si de mediul politic turbulent, ar putea fi stopate si prin asa-numitul "scenariu australian", ca o a treia cate previzibila de urmat în or- ganizarea p.s. al viitorului (Dobscheck si Niland, 1989, p. 179-185). 503 Pensionare anticipată Scenariul australian, spre deosebire de orice alt scenariu posibil (care dez- volta p.s., printr-o diversitate de forme), se bazeaza pe sistemul australian al relațiilor profesionale, care este fondat pe conciliere si arbitraj. în cazul unor frecvente conflicte între partenerii so- ciali, se face apel la medierea externa a tribunalelor muncii (industrial tribu- nals), pentru rezolvarea disputelor la toate nivelurile si mai ales la cel na- țional (ex., greva generala). Cu alte cu- vinte, scenariul australian poate pune în discuție doar preponderent tipul de negociere colectiva distributiva des- centralizata. Tribunalul muncii începe sa apara în România abia în noiembrie 1999, printr-o ordonanța de urgenta a gu- vernului, instituind astfel si la noi forma de p.s. în situatii conflictuale (nego- ciere colectiva distributiva). Evident ca preferabile sunt scenariile care propun o viziune pluralista, dar pozitivista, de negociere colectiva inte- grativa, care lașa întreaga responsabi- litate de negociere colectiva în seama p.s. din întreprinderi. Pe lângă utilitatea unor scenarii reale sau imaginare elaborate de psihoso- ciologi prin cercetările lor în mediul in- dustrial sau în laborator (cum sunt si cele preluate din "teoria jocurilor"), im- plantarea si observarea efectelor aces- tora oferă si un feedback necesar dez- voltării psihosociologiei, ele fiind utile si politicilor sociale la care participa par- tenerii sociali. După cum arata Serge Moscovici, "astazi analiza negocierii si a situațiilor de joc ar putea fi calea re- gala în abordarea fenomenului psiho- sociologic al interacțiunii" (Moscovici, 1970, p. 2). Noile mutatii profunde în sfera muncii si descentralizarea p.s. impun apelul comunităților locale la studiile efectuate de universități si institute de cercetări, ca si la școlile de management, pentru a face fata presiunilor politice, eco- nomice, manageriale si sociale de creștere a responsabilităților si liber- tăților umane si de creștere a calitatii vieții oamenilor. ^lon Bobock. Vezi si: sindicat; contract de munca; salariul; neocorporalism Bibliografie selectiva: Boboc (2000); Dobscheck si Niland (1989); Mos- covici (1970); Aubry (1989); OECD (1993) Pensionare anticipata P.a. (engl., eariy retirement) reprezintă o măsură pasiva de protecție a șo- merilor, care consta în a susține ieși- rea de pe piața muncii, prin pensio- nare, a acelor persoane care fac do- vada unui număr minim de ani de munca si se găsesc în preajma vârstei legale de pensionare. Acest tip de măsură a aparut în tarile europene ca soluție la problema șomajului de masa si ca o redistributie a muncii de la vârstnici la tineri. Ea s-a modelat pa- ralel cu reforma sistemelor de pensii de după 1970. Inițial, a fost gândita ca o măsură de tip activ, deoarece, prin ieșirea de pe piața muncii a persoanelor vârstnice, se creau locuri de munca pentru gene- rațiile tinere, care începuseră sa de- vină un segment extrem de vulnerabil. Prin creșterea speranței de viata si a condițiilor de viata si de munca, rezistenta indivizilor la ieșirea de pe piața muncii a crescut. Mai mult, ex- 504 Pensionare anticipată perienta de munca acumulata crea un avantaj segmentului vârstnic. Salvarea tinerilor a venit prin apariția de noi calificări la care generațiile vârstnice nu se mai puteau adapta si care, fiind în apropierea vârstei de ieșire de pe piața muncii, aveau mici sanse de reangajare în eventualitatea ca ar fi devenit șomeri. Mai mult, chiar si în aceasta eventualitate, s-a considerat ca ar fi mai ușor de susținut povara financiara pentru aceasta grupa de vârsta de-a lungul a doar încă câțiva ani, după care ar fi intrat în vigoare drepturile de pensie, decât susținerea financiara a generațiilor tinere pe o perioada nedeterminata, până când ar fi reușit sa intre pe piața muncii. Intrarea târzie pe piața muncii era însoțita de scăderea perioadei de cotizare la diferitele fonduri de risc (șomaj, boala, pensie), ceea ce urma sa aiba un efect negativ asupra veniturilor individului în caz de boala sau concediere. La limita, exista riscul ca aceste venituri sa nu fie suficiente pentru a acoperi un minim de venit necesar supraviețuirii, caz în care statul ar fi chemat sa intervină în echi- librarea acestei situatii, prin asistarea sociala a acestor indivizi. P.a. s-a făcut pe cai diferite. în Germa- nia, sunt reglementari diferite pentru pensionarea pe caz de boala (mini- mum 5 ani de contribuție pentru incapacitate de munca; femeile pot beneficia de câte 1 an de contribuție pentru fiecare copil, astfel ca ele se pot califica pentru p.a. chiar si cu o foarte scurta istorie în piața muncii), pentru șomaj îndelungat (la 60 de ani cu minimum 52 de săptămâni de șomaj în ultimele 18 luni si o perioada de contribuție minima de 15 ani), pentru femei (la 60 de ani cu 15 ani de contribuție si cel puțin 10 ani lucrati în ultimii 20). Rata de înlocuire a venitu- rilor nu este dependenta de modul de ieșire la pensie. Datorita diferitelor mo- dalități de p.a., vârsta medie de pen- sionare este sub cea legala pentru limita de vârsta (65 de ani). Franța a ales calea asigurărilor de șo- maj si ca un înlocuitor al politicilor active de combatere a șomajului (cu excepția câtorva masuri adresate tine- rilor). O înțelegere (1972) între sindi- cate si organizația patronala naționala garanteaza celor de peste 65 de ani o compensație de șomaj pentru pierde- rea locului de munca. Cei de peste 60 de ani din sectorul privat, care contri- buiseră la fond cel puțin 10 ani, puteau primi compensația timp de 5 ani, după care aveau dreptul la pensie pentru limita de vârsta (70% din salariul brut al ultimelor 3 luni). Ulterior, aceasta fa- cilitate s-a acordat si celor sub 60 de ani. Reforma sistemului de pensii a înăsprit condițiile de pensionare la termen (minimum 40 de ani de cotizație, pensie calculata în raport cu cei mai buni 25 de ani, nu 10), prevăzând în paralel condiții stimulatoare pentru pre- venirea excluziunii sociale a grupurilor de risc: patronii au fost exonerati de partea lor de contribuție sociala până când salariatii din grupurile de risc îm- plinesc vârsta de pensionare la limita, a fost prevăzută o suma de bani care se acorda patronilor pentru fiecare per- soana de peste 50 de ani neocupata angajata, ca si rambursarea cheltuieli- lor de calificare pentru aceștia, daca ea era necesar. Marea Britanie reglementează, de ase- menea, p.a., prin protecția șomerilor (daca patronul angajeaza la schimb o 505 Pensionare anticipată persoana din rândurile șomerilor), în caz de boala si incapacitate de munca a unui șomer si pensii ocupationale (daca pensionarea se face la cerere, sunt reduse sensibil drepturile de pen- sii; daca sunt motive ale firmei sau re- structurări, compania poate decide pla- ta integrala a drepturilor de pensii), care acopera 51% din forța de munca, în Suedia, sistemul de pensii a replicat sistemul de angajare. Până după răz- boi, Suedia a fost puternic orientata spre munca, drepturile de pensie, șo- maj, boala fiind stabilite pe principiul unei sume fixe de nivel scăzut. în 1960 a fost introdusa o schema naționala obligatorie de pensionare, care supli- menta atât pensiile de vârsta, cât si pe cele ale văduvelor si pe cele pentru diminuarea capacitatii de munca. Pen- sia suplimentara depinde de anii lucrati (minimum 30 pentru pensie integrala) si de cele mai mari venituri de-a lungul a 15 ani. Pensia si pensia suplimentara reprezintă 2/3 din media salariilor celor mai buni 15 ani. De asemenea, au un maxim stabilit la 7,5 ori valoarea unei sume de baza (indexabile). După 1976, p.a. se poate accepta de la 60 de ani (vârsta limita de pensionare 65) cu reducerea cu 0,6% pe luna a drepturilor de pensie cuvenite. Totoda- tă, fiecare luna de munca peste vârsta de pensionare până la 70 de ani aduce un spor al acestora de 0,5%. Exista trei modalitati de p.a.: prin combinarea angajarii cu timp parțial si pensionarea (part-time pension), caz în care se obține o pensie egala cu jumătate din pensia integrala la vârsta respectiva; prin diminuarea capacitatii de munca combinata cu ocuparea, pentru care exista posibilitatea acordării unor pen- sii diferențiate (pensie integrala, 2/3 si 1/3), si sistemul de pensionare parțiala, introdus în 1976. P.a. parțiala se poate primi daca persoana este între 60 si 65 de ani, timpul de lucru a fost redus cu cel puțin 5 ore pe săptămână, cel ra- mas este de cel puțin 17 ore pe săp- tămână, persoana a lucrat cel puțin 10 ani peste vârsta de 45, venitul sau du- pă reducerea timpului de munca nu depășește valoarea maxima a pensiei si este rezident suedez. Aceasta pen- sie compensează 65% din venitul pierdut. Beneficii acordate în cazul p.a., ca procent din salariul mediu avut, 1980 Franța Germania Suedia Marea Britanie 97,5 71,2 65,0 31,4 Sursa: Kohly, M.; Rein, M.; Guillemard, A. M.; van Gunsteren, H., (1991). Timpul a dovedit ca efectele sale nu sunt tocmai cele scontate, astfel încât de la jumatatea anilor '80 s-a mani- festat tendința de a limita aplicarea acestui tip de măsură. Caracterul sau pasiv a început sa se manifeste după o perioada, când s-a constat reintrarea acestor indivizi în forme diferite pe piața muncii. în Franța, spre exemplu, se admite ca p.a. a favorizat apariția de noi forme de angajare, cum sunt ac- tivitatile caritabile si voluntariatul. Multi dintre cei pensionati anticipat au re- intrat pe piața muncii, formând asociatii de consultanta a companiilor franceze si a celor din lumea a treia, fiind, de asemenea, frecvent implicati în aso- ciatii culturale si sociale. 506 Persoane fără adăpost în tarile foste comuniste, caracterul pa- siv al acestui tip de măsură este mai pregnant decât cel activ. Aceasta se datoreaza în principal proceselor de restructurare care au avut loc în aceste tari si care, într-o prima etapa, a în- semnat disponibilizarea forței de mun- ca. Cu cât este mai lent ritmul schim- bării cu atât este mai târzie reabsorbtia forței de munca si mai lunga perioada de susținere financiara a indivizilor. Pe de alta parte, în toate aceste tari, inflația a erodat puterea de cumpărare a tuturor veniturilor populației, cu pre- dilecție pe cele provenind din trans- feruri sociale, care nu fac obiectul negocierilor, astfel ca încercarea de a reveni pe piața muncii, mai ales pe piața informata, a devenit o chestiune de timp. în baza unui venit asigurat, acest segment de vârsta a fost atractiv pentru angajatorii care funcționează pe piața informala, data fiind mai marea lor disponibilitate de a accepta salarii mici. Tari ca Lituania si R. Ceha au încetat deja aplicarea acestei masuri. România a experimentat si ea p.a. la începutul anilor '90, ca măsură repara- torie, garantând integral drepturile de pensie pentru cei sub vârsta limita de pensionare, dar îndeplinind minimul de vechime în munca. în cea de-a doua jumătate a anilor ‘90, o forma diferita de p.a. încerca sa evite revolta sociala, ca posibila reacție a populației la disponi- bilizările masive ocazionate de restruc- turările economice. De aceasta data s-a impus o vârsta apropiata de vârsta legala de pensionare, la acea data 57 pentru femei si 62 pentru barbati, si ac- ceptarea statutului de șomer, cu drep- turile si obligațiile antrenate de acesta. La expirarea drepturilor de șomer, in- dividul urma sa intre în posesia drep- turilor sale de pensie. Noua lege a pensiilor, adoptata în 2000, privind sis- temul public de pensii, prevede posi- bilitatea pensionarii anticipate, ca si dreptul la pensie anticipata parțiala. Ambele se adreseaza celor care se afla sub vârsta standard de pensionare cu cel mult 5 ani, dar, în primul caz, aceștia trebuie sa depaseasca stagiul complet de cotizare cu cel puțin 10 ani, în timp ce a doua situație se refera la cei care l-au îndeplinit sau l-au depășit cu până la 10 ani. Cuantumul pensiei se stabilește în primul caz în aceleași condiții cu cel al pensiei pentru limita de vârsta, în timp ce cuantumul pensiei anticipate parțiale se stabilește prin di- minuarea pensiei pentru limita de vârs- ta procentual, în raport cu perioada de cotizare. .JSimona Iliek. Vezi si: oferta de forța de munca, politici active, politici pasive, sisteme de asigurări de pensii Bibliografie selectiva: Kohly et al. (1991), Mărginean (1999) Persoane fara adapost Lipsa de adapost, definita ca repre- zentând "deprivarea cea mai profunda cu putinta, în societatea noastra" (McGerigle si Lauriat, 1983), constituie o problema sociala asociata crizei lo- cuințelor, corelata cu creșterea demo- grafica si cu promovarea unor politici sociale care nu au inclus în preocu- pările lor acest aspect, neconsiderân- du-l o prioritate a momentului (având în vedere problemele bulversante ale tranziției). Persoanele fara adapost reprezintă un grup populational cu o mobilitate si 507 Persoane fără adăpost fluctuație (în funcție de situația econo- mica, politicile de locuire etc.) foarte mare, reprezentând în același timp unul dintre grupurile sociale aflate în risc de marginalizare si excludere so- ciala cronica. Numărul persoanelor fa- ra adapost este într-o continua creș- tere. Acestea apar în tot mai multe zone urbane si rurale, numărul aces- tora fiind totuși mai mare în zonele urbane. întrucât fenomenul se inter- sectează cu saracia, numărul persoa- nelor fara adapost creste direct pro- porțional cu creșterea sărăciei. Istoric Istoric vorbind, au existat în toate tim- purile oameni lipsiti de adapost, fie ca aceasta deprivare era una temporara, determinata de anumite catastrofe sau calamitati naturale (cutremure, inunda- tii, epidemii, incendii), fie ca se pre- zenta ca o forma de trai, datorita unei stări cronicizate de sărăcie. în România, până în 1989, lipsa de adapost nu era o problema evidenta, deoarece una dintre politicile funda- mentale ale regimului comunist a fost sa ofere fiecăruia un adapost, pe cât posibil conform standardelor comunita- re prevăzute de ideologia comunista, prin care locuințele individuale, în case, erau înlocuite de apartamente în blocuri, creând astfel în mod fortat o comunitate de oameni pentru fiecare bloc de locuințe. în acest context, avem de-a face cu impunerea acestei politici de locuire unora dintre popu- lațiile nomade de rromi, care sunt astfel "stabilizati" în apartamente, producându-se practic o deculturare fortata a acestor grupuri de oameni. Pe de alta parte, o proporție semnificativa de oameni din zonele rurale este deplasata în zone urbane periferice, în perioada industrializării tarii, aceste grupuri de oameni fiind consemnate la o locuire pe verticala si deprivate de loturile de pământ care le aparținuseră si care intra automat în proprietatea statului. Pentru încurajarea politicii de locuire practicate de regimul comunist, se fa- cilitează contractarea de apartamente proprietate personala, prin stabilirea unor rate accesibile clasei medii, "mun- citoare", care este astfel împroprietă- rită. Astfel, lipsa de adapost în aceasta perioada este o problema singulara, izolata la anumite grupuri deviante si necaracteristica populației în ansam- blul sau. După 1989, ne confruntam cu o explo- zie a numărului de oameni care îsi stabilesc locuința pe străzi, aceștia fiind închiși în anumite categorii con- ceptuale, dintre care cea mai cunos- cuta si des uzitata este cea a copiilor străzii. Lipsa politicilor de protecție so- ciala a persoanelor lipsite de adapost face ca fenomenul sa devină vizibil, impunând strategii de protecție sociala tintite spre grupurile de populație afec- tate de aceasta problema. Definirea conceptului Literatura de specialitate propune mai multe definitii. Vom prelua definirea oferita de Social Work Encyclopedia, care definește lipsa de adapost în mod literal si absolut, referindu-se la inexis- tenta unei locuințe de orice fel sau a oricărui substitut al unui spațiu de lo- cuit. în acest termen, sunt incluși cei care în mod literal nu au un adapost permanent, dormind pe străzi sau în adăposturi (azile) de noapte special instituite. Altii reprezintă dimensiunile 508 Persoane fără adăpost mai puțin vizibile ale problemei, nefiind identificati pe strada, deoarece dorm la prieteni, în mașini sau în clădiri aban- donate (pentru România, un grup si- milar ar fi grupul celor care dorm în canale). Un alt criteriu de definire a lipsei de adapost îl constituie timpul/durata de- privarii. Distingem astfel o deprivare episodica, caracteristica pentru acele persoane sau categorii de persoane care rămân în mod frecvent fara ada- post, reușind sa gaseasca în cel mai bun caz soluții temporare; de aseme- nea, se identifica o deprivare circum- stanțiala, legata de un anumit eveni- ment/factor de mediu, fiind definita nu- mai între limitele temporale ale acelui eveniment (lipsa de adapost pentru sinistratii diverselor catastrofe natura- le); si, bineînțeles, avem de-a face cu o deprivare cronica, pentru acele situatii în care lipsa de adapost devine un mod de viata, iar strada devine locuința permanenta, în multe din aceste situatii adaptarea individului la strada fiind în fapt o strategie de supraviețuire (copiii străzii, acei copii care se reîntorc pe strada, pentru ca reprezintă singurul mediu pe care îl cunosc si în care se simt protejati. Categorii de persoane lipsite de adăpost Pentru definirea categoriilor de popula- ție regăsite sub termenul generic de persoane lipsite de adapost, cercetătorii care au studiat îndeaproape fenomenul identifica anumite grupuri de populație care corespund definiției persoanelor lipsite de adapost si se regăsesc în toate mediile sociale si culturale. Persoanele de pe strada (Street peo- ple) sunt barbati si femei, tineri si copii a căror vestimentație si comportament bizar atrage atentia publicului. Repre- zintă de cele mai multe ori singurul grup pe care publicul îl asociaza cu ca- tegoria persoanelor fara adapost. Se izolează în parcuri, mijloace de trans- port etc. Clasificarea acestor persoane implica însă o înțelegere a feno- menului, deoarece cauzalitatea feno- menului si modul de reprezentare sunt specifice fiecărei categorii în parte. Astfel: 1. persoanele cu boala mentala cronica includ persoanele dezinsti- tutionalizate sau cele care fac parte dintr-un sistem ambulatoriu de sa- natate mentala. Acestea prezintă o serie de probleme psihiatrice (schi- zofrenie, depresie, psihoze, tulbu- rări de adaptare si de comporta- ment, tulburări de personalitate) mult mai multe comparativ cu per- soanele care au adapost, datorita lipsei unei monitorizări competente a bolii si implicit unei medicatii corespunzătoare (Surber et al., 1988); 2. alcoolicii cronici si abuzatorii de substanțe halucinogene prefera mi- rajul si falsa libertate a străzii sau se refugiază în strada de toate pro- blemele personale si sociale la care nu au găsit răspuns; 3. imigrantii si refugiatii reprezintă un subgrup de populație lipsit de ada- post, ceea ce afecteaza capacitatea lor de integrare în noua societate; 4. persoane aparținând unor minorități etnice sau rasiale: unele cercetări considera ca exista o legătură între minorități si persoanele fara ada- post. Creșterea numărului de negri, hispanici, rromi si alte minorități conduce la suprapopularea anu- 509 Persoane fără adăpost mitor orașe (creste cererea pentru locuințe si locuri de munca, deci si presiunea asupra pieței muncii, pe de-o parte, si asupra administrației publice, pe de alta parte) si, implicit, la creșterea numărului persoanelor fara adapost. Un studiu realizat în SUA, în 1987, arata ca 51,9% dintre persoanele fara adapost erau negri, iar 14,8% hispanici si asiatici (Waxman si Reyes, 1987); 5. femei', daca înainte de anul 1970 fe- meile reprezentau 25% din popu- lația fara adapost din SUA, astazi proporția lor s-a dublat (Hali, 1988). Cauze: boala mentala cronica, si- tuatii de criza, sărăcie, violenta in- trafamiliala care poate genera, la rândul sau, lipsa locuinței; 6. familiile fara adapost: familiile cu copii alcatuiau, în 1987, 65% din aceasta populație în Providence, 63% în New York City, peste 50% în New Jersey si mai mult de 30% în Chicago, Detroit, Los Angeles. Conform Coaliției Naționale pentru Persoanele fara Adapost din SUA (1987), mai mult de 40% din per- soanele fara adapost sunt familii tinere. Conform Societății de Servi- cii Comunitare din New York (1984), familiile fara adapost sunt la fel ca alte persoane, cu excepția faptului ca nu au o locuința; 7. copiii fara adapost: deși reprezintă probabil grupul cel mai mare de persoane lipsite de adapost, nu as- pectul numeric ne impune o atentie deosebita asupra acestui grup de populație, ci explozia fenomenului în România, după 1989, explozie care ne-a găsit complet nepregătit!. Categorisiti sub termenul generic de "copii ai străzii", grupati în număr mare în marile orașe, constituie o provocare lansata factorilor de decizie, în ceea ce privește protecția sociala în general si politicile sociale de protecție a copilu- lui, în special. Trebuie menționat din start ca, sub termenul generic de copii ai străzii, se regăsesc mai multe cate- gorii de populație afectate de anumite probleme sociale, care trebuie consi- derate în mod separat. Astfel, (a) parte din copiii de pe străzi provin din institu- țiile de ocrotire, care ofereau servicii de o calitate precara si din care copiii au fugit imediat după revoluție. Acești copii, la rândul lor, se pot împart! în cel puțin doua subcategorii: unii care au familii, dar au fost internati în instituții din diverse motive, si altii care sunt abandonati, nu-si cunosc familiile si deci nu au avut nici o opțiune de lo- cuire după plecarea din instituții. O alta categorie care se regăsește pe străzi sunt (b) copiii din familii disfunc- tionale, care au ales strada deoarece locuirea în familie nu reprezenta o op- țiune viabila pentru ei. Iar o alta cate- gorie o reprezintă (c) copiii din familii organizate, care suferă de anumite tul- burări psihopatologice, cunoscute sub termenul de tropomanie, si care ajung pe străzi în baza reacției la anumite im- pulsiuni necontrolabile de fuga de aca- sa. O ultima categorie dintre copiii în- tâlniți pe strada imediat după revoluție sunt (d) acei copii care aleg sa locuias- că pe strada pentru o anumita perioa- da, în urma unor probleme în familie, dar care, după primul impact cu politia, se întorc în familiile lor. La aceste categorii de copii lipsiti de adapost se adauga o noua categorie, aparuta după 1989, si anume (e) copiii nascuti pe strada si lipsiti de adapost încă de la naștere. între aceștia sunt 570 Persoane fără adăpost identificate doua subcategorii: copiii abandonati pe strada si copiii părinților lipsiti de adapost. Tot în categoria mare a celor lipsiti de adapost regăsim (f) un grup de copii care au depășit vârsta legala a copi- lăriei, provin din instituțiile de ocrotire si, datorita lipsei oricărei politici de pro- tecție a copilului după ieșirea din sis- temul de ocrotire, ajung sa populeze străzile marilor orașe, deschizând un cerc vicios, care îi condamna la croni- cizarea problemelor sociale asociate problemei lipsei de adapost. 8. în afara de categoriile menționate, un alt grup în creștere îl constituie vârstnicii care nu au nici un suport din partea familiei si, în mod special, cei care nu beneficiază de o pensie stabila lunar, fie pentru ca nu au lucrat niciodată, fie pentru ca numărul de ani lucrati este prea mic sau (cazul cel mai specific Ro- mâniei) sunt pensionari CAP, având pensii foarte mici. Tot în aceasta categorie pot fi incluși si acei vârst- nici care au fost victimele afacerilor oneroase în care li s-au vândut lo- cuințele în baza unor semnaturi de luare în spațiu în schimbul îngrijirii la domiciliu. Politicile sociale nu asigura suficienta protecție pentru aceasta categorie de populație, ceea ce face ca vizibilitatea sa în cadrul celor lipsiti de adapost sa creasca alarmant. 9. O ultima categorie de persoane a- dulte, lipsite de adapost, o consti- tuie categoria cerșetorilor de pro- fesie, pentru care strada devine nu numai adăpostul, ci si sursa de sub- zistenta. între aceștia, persoanele cu intelect liminar, cu dizabilitati sau cu probleme de sanatate mentala sunt supuse unui risc major, da- torita lipsei instituțiilor responsabile pentru identificarea acestor cazuri si internarea lor în vederea luării în evidenta si a asigurării medicatiei necesare, în funcție de afecțiunea diagnosticata, sau înregistrarea lor în vederea acordării beneficiilor la care au dreptul, în cazul persoa- nelor cu dizabilitati. Cauzele lipsei de adăpost 1. Criza locuințelor constituie una dintre cauzele structurale funda- mentale ale problemei lipsei de adapost atât la nivel International, cât si pe plan intern. Aceasta se corelează cu explozia demografica si aglomerările urbane, generând zone de maxima incidența în ceea ce privește lipsa de adapost, cu toate problemele corelate. Micșora- rea bugetului prevăzut pentru con- struirea de locuințe sociale si dero- garea statului de la aceasta respon- sabilitate, cu plasarea sa subsec- venta la nivelul autoritatilor locale, constituie un obstacol în plus da- torita (a) lipsei (sau întârzierilor semnificative) unor norme meto- dologice clare privind obligativitatea alocării unor fonduri pentru locuin- țele sociale; (b) absentei persona- lului calificat pentru identificarea si evaluarea incidenței si prevalentei acestei probleme pe plan local si implicit proiectarea unor programe de suport (absenta asistentilor soci- ali calificati în primarii); distribuirea egala de fonduri, la nivelul primă- riilor locale, în contextul unor situatii socio-economice mult diferite de la o zona la alta (concluzii adoptate în urma cercetării privind evaluarea serviciilor de protecție sociala în România, coordonata de ICCV, 577 Persoane fără adăpost MMPS si Universitatea București, Facultatea de Sociologie si Asisten- ta Sociala, noiembrie-iunie 2000). 2. Pauperizarea accentuata a popu- lației în condițiile dezechilibrului economic determinat de tranziția spre o economie de piața repre- zintă un alt factor structural în creș- terea semnificativa a numărului de persoane lipsite de adapost. La aceasta se asociaza ratele crescu- te de șomaj si creșterea artificiala a preturilor locuințelor, datorita ratelor bulversante ale inflației. 3. Lipsa unor politici de protecție so- ciala pentru tinerii proveniti din instituțiile de ocrotire. Parasirea instituțiilor de ocrotire după împli- nirea vârstei de 18 ani (în cazul con- tinuării studiilor, vârsta de ieșire din instituție crescând până la 25 de ani) reprezintă o poarta închisa, datorita lipsei oricărui suport social acordat acestor tineri. Si în aceasta situație, lipsa politicilor sociale generează lipsa serviciilor, agravata de absenta personalului specializat din instituțiile abilitate pentru protecția familiei si copilului (lipsa asistentilor sociali la nivelul autorităților locale). Direcții de acțiune în politicile sociale Situația persoanelor fara adapost se afla în atentia politicienilor, indiferent de orientarea tor politica, datorita amplorii fenomenului si impactului acut asupra altor probleme sociale. Până în prezent, programele organizațiilor nonguverna- mentale au eșuat în rezolvarea acestei probleme, în timp ce programele guver- namentale au intervenit anemic si neefi- cient, politica de descentralizare fiind interpretata ca o retragere a statului din protecția sociala. Pe de alta parte, schimbările produse la nivel global au stabilit noi priorități în alocarea resur- selor economice în întreaga Europa. Transferarea politicii locuirii în respon- sabilitatea sectorului privat a scăzut sansele obținerii unei locuințe pentru cei care aparțin claselor sociale cu venituri modeste. în general, se considera ca răspunsul la problema persoanelor fara adapost trebuie sa fie coerent, oferind strategii pe termen lung si fiind coordonat de mai multe sisteme sociale. Liniile direc- toare ale unui astfel de program sunt: (a) locuințe sociale si adăposturi so- ciale de urgenta (o reședința stabila este absolut necesara, în special în caz de șomaj, boala mentala si si- tuatii de criza; legat de acestea, ne- voile de îngrijire medicala, ca si re- integrarea ocupationala reclama o locuința stabila). Se pare ca progra- mele sociale dezvoltate în domeniu nu au rezultate pe măsură investiții- lor pe care le solicita. Adăposturile sociale din tarile dezvoltate sunt su- prasolicitate si, de regula, populate cu persoane singure. Exista si adă- posturi sociale de urgenta pentru mamele cu copii, care au ajuns în strada datorita violentei intrafamilia- le si care au sanse reduse de a pa- rași într-un timp scurt adăposturile, fiind astfel potentata o oarecare de- pendenta de asemenea servicii sociale; (b) asigurarea unor venituri adecvate: crearea de locuri de munca prote- jate pentru persoanele care se afla în strada datorita lipsei de venituri din cauza unor handicapuri fizice, acordarea temporara a unor benefi- cii sociale care sa asigure un minim decent de viata; 572 Persoane fără adăpost (c) coordonarea serviciilor special des- tinate persoanelor fara adapost: nu- meroase agentii si organizatii non- guvernamentale oferă răspunsuri la aceasta problema, dar se resimte nevoia unei coordonări a serviciilor. Exista programe punctuale care în- trețin fenomenul (ca, de exemplu, oferirea de hrana si îmbrăcăminte copiilor străzii, fara alte masuri sau intervenții care sa solicite din partea copiilor motivatii pentru schimbarea stilului de viata). O buna cunoaștere si o colaborare între organizațiile voluntare si instituțiile statului (pri- marii, politie) creste eficienta unor astfel de intervenții; (d) recunoașterea faptului ca soluțiile pe termen scurt nu rezolva proble- ma: nevoia de adapost si hrana devine o necesitate stringenta si so- licita răspuns imediat, dar orice ac- țiune orientata spre satisfacerea ne- voilor bazale trebuie corelata cu acțiuni care sprijină dezvoltarea în- tregii persoane, asigurând reinsertia sociala. Este nevoie de o întreaga configurație a politicilor sociale care sa prevină o astfel de problema si sa intervină concret în rezolvarea cazurilor care apar la nivel comu- nitar. Problema protecției sociale a persoa- nelor fara adapost trebuie privita si prin puterea de dezvoltare a comunităților locale. La nivel International, ca si la nivel național, rezolvarea acestei pro- bleme a căzut în responsabilitatea au- torităților locale, care se lovesc de lipsa fondurilor în dezvoltarea unor progra- me sociale în domeniu. Cu excepția acordării beneficiilor sociale (ajutorul social, în cazul României), autoritatile locale par depășite de problema. Răs- punsul consiliilor locale este limitat de nivelul scăzut al resurselor comunitare. (e) programe de prevenție la nivel na- țional, programe de sprijin punctual (centre de informare si consiliere, adăposturi sociale de urgenta, cen- tre medicale), programe de promo- vare a sanatatii si de prevenire a transmiterii bolilor sexuale în rândul celor care trăiesc în strada; (f) intervenția asistentei sociale: Meyer (1988) considera ca provocarea asistentului social de a se implica în rezolvarea acestei probleme trebuie sa fie coordonata pe doua niveluri. La primul nivel se afla ajutorul direct acordat persoanelor fara adapost si aflate în nevoie, iar la nivelul al doi- lea, asistentii sociali pot contribui la dezvoltarea unui cadru teoretic do- cumentat prin studii ale populațiilor lipsite de adapost, în contextul că- ruia se pot dezvolta strategii de po- litica sociala. De asemenea, asis- tentii sociali pot deveni parteneri activi în dezvoltarea de programe sociale la nivel local, regional sau național, în formularea de strategii si soluții pe termen scurt si lung în rezolvarea acestei probleme. Un exemplu de politici sociale promo- vate la nivel local pentru soluționarea problemei lipsei de adapost îl oferă municipiul Arad, a carul primărie a pro- pus un plan de dezvoltare comunitara, formulând politici clare pentru asigura- rea unui adapost tinerilor care pără- sesc instituțiile de ocrotire (este pre- văzut anual un număr de locuințe so- ciale destinate acestor tineri, persona- lul specializat al primăriei ocupându-se de evaluarea periodica a dimensiunii problemei si identificarea priorităților), politici corelate cu politicile de ocupare 573 Piața muncii > a forței de munca, în baza carora se oferă cursuri practice acestor tineri, ajutându-i pentru gasirea unui loc de munca. De asemenea, în cadrul pla- nului de dezvoltare comunitara, este prevăzută funcționarea unui azil de noapte pentru toate categoriile de per- soane menționate, care la un moment sau altul sunt deprivate de adapost. .J Dorii Buzducea & Marciana Popescuk. Vezi si: copiii străzii; politici sociale privind protecția familiei si a copilului în România; lipsa de locuința; locuința sociala; politici de locuire Bibliografie selectiva: Edwards si Hopps (1996); Johnson (1989); Maza si Hali (1988); McGerigle si Lauriat (1983) Piața muncii P.m. este spațiul virtual în care se organizează si se desfasoara relațiile de munca, adica acelea dintre dețină- torii si cumpărătorii de forța de munca. Bunul tranzactionat pe aceasta plata este forța de munca. Plata muncii sau a forței de munca este cadrul economico-social în care se reglează cererea si oferta de forța de munca. Cum oferta este direct pro- porționala, iar cererea invers proporțio- nala cu prețul forței de munca, exista, prin urmare, un nivel al salariului, la intersecția celor doua traiectorii, la care cererea si oferta sunt egale. în acest punct se atinge un nivel de ocu- pare de echilibru, la care forța de mun- ca este utilizata eficient, respectiv, un salariu de echilibru. Nivelul salariului este principalul regulator al p.m., dar nu singurul. Atunci când cererea si oferta ating ni- velul de echilibru (Ofₘ=Cfₘ), vorbim despre o piața echilibrata. Corespon- denta are în vedere atât caracteristicile cantitative, cât si pe cele calitative. Când aceasta corespondenta nu se realizează, vorbim despre o piața dez- echilibrata. Cazul de echilibru al p.m. este mai degraba accidental, cererea si oferta de forța de munca fiind deter- minate de factori de natura diferita, care evoluează în ritmuri si sensuri di- ferite. Pe de o parte, avem schimbările de structura ale cererii, care sunt greu predictibile si rapide, iar pe de alta, sistemul educațional, care este relativ inflexibil, asa încât acesta răspunde cu o oarecare întârziere la schimbările structurale ale cererii forței de munca. Cazul de dezechilibru în care Ofₘ>CfᵣT₁ definește șomajul. Cel în care Ofₘ Se constituie Comisia mixta Guvern/ Sindicate, a cărei funcție era de a oferi cadrul unor consultări sistematice pe problemele sociale si economice im- portante. în acel moment se pun ba- zele unui model partenerial în relațiile guvern-sindicate, în locul modelului confruntational. Principiul tripartitismu- lui este asimilat explicit în politica ro- mâneasca. Imperativul armonizării plu- ralității de revendicări sindicale într-o politica globala responsabila a fost factorul crucial al declanșării unui pro- ces rapid de structurare interna a miș- cării sindicale - sindicate de întreprin- dere, federații si confederatii -, marile confederatii sindicale devenind parte- nerii de dialog ai guvernului. în a doua parte a anului 1990 si începutul anului 1991, sunt elaborate, cu acordul sindi- catelor, principalele reglementari lega- le ale relațiilor de munca: Legea ajuto- rului de șomaj, Legea sindicatelor, Le- gea soluționării conflictelor de munca, Legea contractului colectiv de munca, Legea concediului de odihna, Legea salarizării, însoțita de noul sistem de salarizare stabilit prin hotărâre de guvern. Ca rezultat al moratoriului si al constituirii parteneriatului guvern- sindicate, în cea de a doua jumătate a anului 1990 si în 1991, conflictele de munca cunosc o scădere semnifica- tiva. Principalul produs al acestei etape este încetarea masurilor de tip re- paratoriu în sfera relațiilor de munca si crearea unui nou cadru legislativ care oferea soluționarea, prin mecanisme institutionalizate normale, a probleme- lor de munca. 3. Etapa prezenta (1991-2000) este caracterizata prin conturarea unor poli- tici sociale specifice perioadei tranziției si continuarea reconsiderării lor în perspectiva tranziției la o economie de piața. Pe lângă utilizarea mijloacelor stan- dard ale sistemului de securitate so- ciala, caracteristic acestei etape este încercarea de a promova o politica sociala prin mijloacele politicii eco- nomice. Din acest punct de vedere pu- tem distinge doua subperioade: a) 1990-1996: eforturi bugetare aprecia- bile au fost făcute pentru protejarea locurilor de munca, în speranța ca o asemenea politica va sprijini totodată întreprinderile sa parcurgă procesul de reforma. O asemenea abordare a re- prezentat o forma de suport al clasei salariale, fiind susținuta masiv de sin- dicate; b) 1997-2000: resurse financia- re importante au fost alocate pentru a susține scoaterea din sfera muncii salariale a importante grupuri so- cial-profesionale, angajate în sec- toare economice care urmau a fi re- structurate prin reducere drastica (mi- nerit, în primul rând). în aceasta peri- oada, în politica economica a fost abandonat obiectivul conservării locu- rilor de munca. O asemenea orientare a fost considerata chiar a reprezenta o cauza importanta a frânării reformei. Obiectivul politic principal în aceasta etapa a fost promovarea reformei prin reducerea de locuri de munca si, com- plementar, crearea de noi locuri de munca în sectorul privat. în consecința, un important efort financiar a fost făcut, pe de o parte, pentru plata unor com- pensatii substanțiale pentru licențierile în masa, iar pe de alta parte, pentru crearea de noi locuri de munca. Daca, în prima parte, problema protejării lo- curilor de munca s-a fundat pe pro- iectul optimist al reformei întreprin- derilor prin susținerea mentinerii/dez- voltarii lor, în cea de a doua parte a 541 Politica socială în România în tranziție intervalului s-a optat pentru reforma prin reducerea activitatii si chiar des- ființarea întreprinderilor considerate a fi lipsite de perspectiva. Daca primul obiectiv - restructurarea prin reducere a activitatii - a fost realizat în mare mă- sură, cel de al doilea obiectiv - crearea de noi locuri de munca în sectorul privat - a fost mai degraba ratat. Trei dileme ale politicii sociale în perioada tranziției Opțiunile de politica sociala din primii 11 ani ai tranziției au fost realizate în spațiul a trei dileme fundamentale: 1. Extraprotectie pentru a compensa parțial costurile sociale ale tranziției versus evitarea excesului de pro- tecție sociala. Extraprotectia este motivata de mai multe rațiuni: a) su- portul pentru șomajul care însoteste restructurarea economica; b) supor- tul pentru segmentele sociale sever sărăcite în ultimul deceniu al peri- oadei socialiste si în perioada de tranziție; c) revenirea la un standard minimal acceptabil al serviciilor pu- blice sociale fundamentale: învăță- mânt, sanatate, asistenta sociala. Excesul de protecție sociala în peri- oada tranziției blochează restruc- turarea si relansarea economica: a) creeaza dependenta individuala si colectiva (diminuează motivația in- dividuala de a se readapta la un sistem competitiv si performant si a întreprinderilor de a se restructura si deveni eficiente, mizând excesiv pe suportul statului); b) orientează resursele bugetare spre consum în loc spre susținerea restructurării si a relansării economice; c) afectea- za negativ echilibrul macroecono- mic, presând excesiv asupra bu- getului. 2. Cum se distribuie costurile sociale ale tranziției: solidaritate în fata difi- cultăților tranziției versus individua- lism, ca efect motivator al eco- nomiei de piața. 3. Reparațiile nedreptăților regimului comunist: prioritate absoluta acor- data reparațiilor nedreptăților produ- se de regimul comunist versus șter- gerea tuturor datoriilor si concentra- rea pe construcția viitorului. Patru întrebări fundamentale s-au pus, într-o forma mai mult sau mai puțin explicita, în raport cu aceste re- paratii: a) toate nedreptățile ar trebui com- pensate sau doar unele dintre ele? b) care este volumul costurilor re- parațiilor si în ce măsură sunt ele fezabile după 50 de ani? c) cine urmeaza sa suporte costu- rile compensărilor? d) care este efectul reparațiilor pentru reforma si pentru relan- sarea economica ? Profilul politicii sociale în România: caracteristici generale Se pot formula mai multe caracteristici generale ale politicilor sociale practi- cate în România în tranziție până în prezent: a. Parteneriatul cu sindicatele, chiar în- soțit de tensiuni si răbufniri conflictuale, a fost o permanenta. înființarea Consi- liului Economico-Social, organizat în jurul mecanismului tripartitismului, re- prezintă o noua forma a acestei opțiuni politice. b. Continuitatea de concepție. Deși din 1992 s-au succedat doua guvernări diferite din punctul de vedere al forțelor politice dominante, orientarea generala 542 Politica socială în România în tranziție a politicilor sociale, cu excepția unor componente, a ramas constanta. Se poate distinge un nucleu comun al pre- supozițiilor ideologice si sociale care au fundat opțiunile de politica sociala. c. Continuarea reformei sistemului de protecție sociala într-o modalitate ezi- tanta, punctuala, insuficient susținuta de dezbateri publice asupra opțiunilor fundamentale, caracteristica de altfel întregii reforme din România. în 1999 a fost adoptata noua Lege a pensiilor, al cărei proiect fusese elaborat cu 4-5 ani în urma. în 1995 a fost adoptata, în mod special la insistenta Băncii Mon- diale, Legea ajutorului social care de la început a funcționat mai degraba sim- bolic. în 1997 a fost adoptata Legea asigurărilor de sanatate a cărei im- plementare se afla încă în faza de con- fuzie inițiala. De câțiva ani se afla în pregătire Legea asistentei sociale. d. Preluarea inițiativei în orientarea re- formei sistemului de securitate sociala de către organisme internaționale: la început Banca Mondiala, mai apoi, într-o măsură mai redusa si ezitanta, Uniu- nea Europeana si UNDP. O caracte- ristica importanta a mecanismului de adoptare a noilor opțiuni, cu extrem de importante consecințe, unele net nega- tive, o reprezintă influenta determi- nanta a organismelor Internationale. Cele doua Carte ale asistentei sociale si asigurărilor sociale au fost elaborate (1993-94) cu finanțarea Băncii Mon- diale, de către experti străini. Ele au conturat profilul sistemelor de ajutor social si pensii adoptate mai târziu. Masuri importante de protecție sociala, în mod special referitoare la suportul social al șomerilor, suportul familiilor cu copii, au fost luate pe baza studiilor coordonate de Banca Mondiala si cu orientarea acestei instituții. în cea de a doua parte a intervalului, Uniunea Eu- ropeana a susținut importante pro- grame de reforma: în sfera metodelor active de combatere a șomajului, a serviciilor de asistenta sociala, a învă- țământului superior, a dezvoltării regio- nale etc. Programele Uniunii Europene au avut un caracter mult mai lax directiv decât cele ale Băncii Mondiale. Mecanismul lor a constat în elaborarea de către specialiști străini a unor termeni de referința pentru programele de reforma si selectarea, prin licitație, a unui consortium occidental de realizare a respectivelor programe. Cuplul ter- meni de referinta/consortium occiden- tal a acordat de data aceasta nu atât Uniunii Europene ca instituție, ci unor experti occidentali rolul fundamental în orientarea programelor de reforma sociala din România. în 1998, UNDP lanseaza un ambițios program de elaborare a unei Strategii de prevenire si combatere a sărăciei, care urma sa fie asimilata ca strategie naționala. Marea majoritate a acestor programe, daca nu toate, se caracterizează prin faptul ca ele sunt organizate si derulate în cadrul instituțiilor Internationale, iar nu în cadrul instituțiilor guvernamentale naționale. Printre alte consecințe, rolul directiv al instituțiilor Internationale în orientarea reformelor sociale explica deficitul grav de dezbateri interne în jurul reformelor, lipsa de transparenta a procesului, marginalizarea expertilor naționali, angajati de regula ca exe- cutanti "de mâna a doua" în echipele conduse de experti străini. e. Trecerea, în primul plan al atenției, a reparațiilor în sfera proprietății, după închiderea problemei reparațiilor în sfera muncii, printr-un larg consens na- 543 Politica socială în România în tranziție tional. Din 1991 până în prezent, restitutia proprietăților naționalizate la începutul perioadei socialiste a repre- zentat o tema constanta de disputa po- litica. Daca guvernarea PDSR a fost foarte circumspecta în aceasta privința, oscilând în jurul unor soluții de compromis si evitând sa promoveze o atitudine clara si coerenta, mai atenta la consecințele sociale multiple, guver- narea de după 1996, dominata de par- tidele istorice, a avut ca obiectiv central soluționarea ei definitiva, pe baza prin- cipiului restitutio in integrum. Caracte- ristic ultimei guvernări a fost încercarea de a retroceda, cât mai mult posibil, toate proprietățile naționalizate, fara o analiza a implicațiilor sociale si economice si nici a fezabilității sale. Retrocedarea pământurilor a fost obiectivul Legii nr. 18 din 1991 si, mai târziu, în 1999, al asa-numitei Legi Lupu. Aceasta opțiune politica a avut ca singur obiectiv refacerea fostelor proprietăți agricole, fara a avea în vedere în nici un fel constituirea bazei de proprietate pentru ferme agricole eficiente economic. S-a presupus, în mod naiv, ca instituirea proprietății pri- vate asupra pământului va duce rapid la un proces de constituire de ferme private eficiente. O asemenea presu- poziție s-a dovedit a fi complet falsa, fărâmițarea proprietății pământului si dirijarea ei într-o măsură semnificativa către segmente de populație neimpli- cata în activitatea agricola reprezintă probabil factorul cel mai important al crizei profunde prin care trece agricul- tura. Refacerea proprietății în formele sale inițiale a fost un substitut cu totul nefericit pentru o reforma agrara pro- ductiva. Un al doilea obiectiv al repa- rațiilor referitoare la proprietate s-a re- ferit la locuințele naționalizate. Legea adoptata în 1995 a stârnit multe ne- mulțumiri, mai ales din partea foștilor proprietari. Ea a facilitat totodată si multe abuzuri. în ciuda promisiunilor electorale, noua guvernare a schimbat fundamental sensul legii, prin manevre politice si juridice "colaterale". Daca în linii generale problema retrocedării lo- cuințelor a fost încheiata, efectele so- ciale negative ale acestei opțiuni sunt departe de a fi atins punctul maxim. Nu a existat o concepție politica asupra modului în care regimul socialist a nedreptățit populația, fapt care a făcut sa fie selectate doar unele reparatii (cele referitoare la proprietate aproape în exclusivitate) pentru a fi promovate. O asemenea opțiune politica a creat o uriașa inechitate: multe alte nedreptăți, chiar si mai grave, au fost necompen- sate; reparațiile realizate au fost cel mai adesea contraproductive în raport cu obiectivul restructurării si relansării economiei sau au fost indirect sau direct plătite de alte persoane care nu au avut nici o vina. S-a produs, în con- secința, o distribuire sociala accentuat inechitabila a costurilor reparațiilor. f. în ciuda declarațiilor abstracte, negli- jarea minimizării costurilor sociale ale tranziției. Deși de la început a existat conștiința existentei unor costuri so- ciale ale tranziției, politica sociala nu a încercat decât în mod limitat sa le prevină si sa le diminueze. Segmentele care se zbat într-o sărăcie extrema, afectate de procese grave de dezor- ganizare sociala, au primit o atentie mai degraba declarativa, neexistând mecanisme minime de intervenție. Protecția populației fata de o serie de procese negative caracteristice perioa- dei de tranziție - amplificarea corupției si a criminalității, exploatare criminala în diferite forme, inclusiv prin "ingine- 544 Politica socială în România în tranziție riile" financiare de diferite feluri (Ca- ritas, SAFI, BANCOREX) - a fost prac- tic inexistenta. Organismele statale au fost paralizate în fata speculațiilor eco- nomice cu efecte dezastruoase asupra standardului de viata si a moralului colectivității. Nu a existat decât mar- ginal o preocupare pentru distribuirea cât de cât echitabila a costurilor soci- ale ale tranziției. Deficitul de politica sociala în aceasta privința a fost res- ponsabil de o polarizare sociala accen- tuata a colectivității si pe dimensiunea "câștigători/ pierzători" ai tranziției. g. Neglijarea cronica a formelor non- economice, pur sociale, ale politicii so- ciale, ca, de exemplu, serviciile publice de asistenta sociala, protecția cetățea- nului de corupția birocrației publice, protecția consumatorului, protecția pro- prietății personale fata de deposedarea prin înșelăciune. h. Orientarea politicii sociale a fost mai degraba pasiva decât activa. Resur- sele utilizate pentru susținerea unor programe active, de dezvoltare a ca- pacităților de intervenție sociala, uneori substanțial finanțate de agențiile occidentale, au fost slab eficiente, de marea majoritate a resurselor benefi- ciind clasa mijlocie si mult mai puțin cei efectiv în nevoie. Programele de dez- voltare a capacitatilor publice si ale so- cietății civile, concepute în mod naiv, au avut efecte disproporționat de redu- se în raport cu costurile. Deși s-a vorbit foarte mult, de exemplu, despre masu- rile active de combatere a șomajului, fiind utilizate fonduri substanțiale atât din bugetul național, cât si din credite nerambursabile sau rambursabile, e- fectul programelor active în acest do- meniu poate fi considerat apropiat de zero. Politica creării de noi locuri de munca a fost mai degraba incoerenta, iar efectele ei sunt greu vizibile. La nivelul intențiilor politice, s-a acordat o atentie speciala stimulării întreprinderi- lor private mici si mijlocii, dar dezvolta- rea acestora a fost descurajata, direct sau indirect, prin alte masuri. Investi- țiile în infrastructura si mai ales lucră- rile de interes public, care ar fi putut reprezenta o soluție mult mai ieftina si eficienta de amortizare a șomajului datorat restructurării industriei, au fost considerate, în mod eronat, nereco- mandabile. Poate forma cea mai efici- enta de intervenție activa în refacerea capacitatilor individuale si colective de viata normala - serviciile de asistenta sociala - a fost sistematic subestimata. /. Promovarea, în ultimii ani, a princi- piului descentralizării în producerea protecției sociale. Pe fondul mai ge- neral al descentralizării administrative, al creșterii responsabilităților autorită- ților publice locale, unele activitati, în special de asistenta sociala, au fost trecute în sarcina autorităților sociale. Si în acest domeniu, descentralizarea realizata accentuat începând cu 1997 a fost mai degraba haotica, nesustinuta metodologic si organizational printr-o regândire a relațiilor dintre nivelul na- țional si cel local si, în mod special, fara asigurarea resurselor financiare pentru realizarea responsabilităților delegate. Din acest punct de vedere, descen- tralizarea a reprezentat mai degraba o modalitate de continuare a retragerii organismelor statale naționale din asi- gurarea protecției sociale si de reducere a efortului bugetar, prin aruncarea sarcinilor asupra bugetelor locale lipsite de resurse. Rezultatul imediat vizibil l-a constituit o criza a finanțării instituțiilor de asistenta sociala. 545 Politica socială în România în tranziție Profilul politicii sociale în România: nivelul finanțării încă din primii ani de după revoluție, s-a cristalizat ideea, susținuta de unii spe- cialiști, dar acceptata în principiu de multi actori politici, ca în perioada tran- ziției, pentru a minimiza costurile sociale ale acesteia si a evita degradarea ca- lității societății greu si costisitor rever- sibila, este nevoie de o protecție sociala extraordinara, accentuata. Un al doilea argument pentru o asemenea cerința îl reprezenta necesitatea refacerii siste- melor de învățământ si sanatate, grav degradate în ultima perioada a regi- mului socialist. O asemenea protecție suplimentara putea fi realizata în primul rând printr-o creștere a nivelului finan- țării ei. Datele indica faptul ca, în toate tarile în tranziție din Europa, în primii ani ai tranziției, se înregistrează o creștere substanțiala a cheltuielilor sociale pu- blice. Este util sa ne întrebam daca tara noastra se înscrie în acest pattern, cu alte cuvinte daca guvernările de până acum au optat pentru o protecție sociala extraordinara. Nivelul cheltuielilor sociale este consi- derat de Raportul mondial al dezvoltării umane pe 1999 a fi un factor extrem de important al asigurării unei dez- voltări umane satisfacatoare. Raportul face totodată apel la tarile sarace în special ca, în ciuda limitării resurselor, sa faca un efort mai accentuat în acest domeniu. în cei 11 ani de tranziție, în România, nivelul cheltuielilor sociale publice a fost, relativ la capacitatea economica a tarii (ca % din PIB), sem- nificativ mai redus comparativ cu efor- tul celorlalte tari în tranziție. Suntem, de asemenea, departe de nivelul angajarii sociale a tarilor din Europa Occidentala (tabelul 1). Tabelul 1 - Cheltuieli publice sociale ca procent din PIB, în România comparativ cu alte tari în tranziție si cu tarile Uniunii Europene Ungaria (1994) 32,3 Slovenia (1995) 29,5 Polonia (1993) 29,4 Ucraina (1995) 29,0 Estonia (1995) 27,0 Letonia (1995) 26,7 Slovacia (1993) 26,0 Republica Ceha (1994) 25,5 Albania (1993) 20,3 Lituania (1994) 19,3 Moldova (1995) 19,0 Bulgaria (1995) 18,3 Belarus (1993) 17,1 România (1995) 16,0 16,6 (1998) 546 Politica socială în România în tranziție > Media tarilor în tranziție (1993) 21,2 Media tarilor europene în tranziție (1994) 27,0 Media tarilor CSI (1994) 19,6 Majoritatea tarilor UE Peste 30 Sursa: C. Zamfir (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, 1999. Nota: Am utilizat datele din 1993-1995 pentru a identifica reacția din prima perioada a tranziției. în plus, pentru aceasta perioada deținem informatii comparabile despre celelalte tari în tranziție. Cu excepția tarilor care au intrat într-o criza economica accentuata după primii ani ai tranziției (Albania si Bulgaria), nivelul cheltuielilor sociale publice în celelalte tari nu s-a modificat sensibil. Comparativ cu nivelul ultimului an al perioadei socialiste (1989), toate tarile în tranziție au optat pentru o protecție sociala mai accentuata, crescând sem- nificativ nivelul fondurilor alocate (ta- belul 2). Deși nivelul inițial al cheltuielilor sociale publice în România era dintre cele mai scăzute din sistemul socialist, mai ales daca ne referim la tarile eu- ropene, creșterea în acest domeniu în tara noastra a fost dintre cele mai mo- deste: în 1993 cu 1 punct procentual, fata de 6 în tarile europene în tranziție. Se poate concluziona ca politica sociala în cei 10 ani de tranziție s-a plasat, din punctul de vedere al nivelului finanțării sale, pe linia modelului statului mini- malist al bunăstării. Tabelul 2 - Nivelul inițial al cheltuielilor sociale publice în tarile foste socialiste, ca procent din PIB, si creșteri, în puncte procentuale, în 1993 fata de 1989 Tari în tranziție 1989 Creșteri în 1993 fata de 1989 în puncte procentuale Media tarilor în tranziție 6,7 4,5 Media tarilor europene în tranziție 20,4 6,6 România 14,2 1,0 Media tarilor CSI 13,6 6,0 Sursa: C. Zamfir (coordonator), Politici Expert, 1999. Profilul politicii sociale în România: structura cheltuielilor sociale publice Din punctul de vedere al structurii cheltuielilor sociale publice, România se diferențiază, de asemenea semnificativ, de celelalte tari în tranziție. în primii ani ai tranziției, spre deosebire de celelalte sociale în România: 1990-1998, Editura tari, creșterea efortului financiar s-a pro- dus mai accentuat în finanțarea servi- ciilor sociale fundamentale (învățământ si sanatate), ca o reacție de compen- sare fata de situația moștenită de la regimul socialist. în sfera transferurilor sociale financiare directe (pensii, alocatii pentru copii, ajutor de șomaj, ajutor 547 Politica socială în România în tranziție social), deci a protecției sociale efective, efortul a ramas relativ la același nivel, cu mici variatii anuale (tabelele urmă- toare). Putem concluziona pe baza acestor date ca România a reprezentat o excepție de la patternul general: ea nu a optat pentru o protecție sociala extra- ordinara, accentuata, ci pentru una subdimensionata în raport cu un poten- țial sugerat de celelalte tari aflate în situatii similare. Câteva beneficii sociale ca % din salariul mediu net Tabelul 3 - Dinamica cheltuielilor sociale publice pentru învățământ si sanatate 1989 1990 1991 1992 1993 1993 fata de 1989 în % Media tarilor în tranziție 8,2 8,7 9,3 9,7 8,8 107,3 Tari europene în tranziție 8,6 9,4 10,4 10,9 10,2 118,6 Tari CSI 8,1 8,1 8,4 8,8 7,7 95,1 România 4,7 5,9 6,9 6,9 5,9 125,5 Sursa: C. Zamfir (coordonator), Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, 1999. Tabelul 4 - Dinamica transferurilor sociale financiare directe 1989 1990 1991 1992 1993 1993 fata de 1989 în % Media tarilor în tranziție 8,5 9,0 11,3 10,6 11,1 130,6 Tari europene în tranziție 11,6 12,1 14,7 15,6 15,2 131,0 Tari CSI 6,2 7,0 9,1 7,5 7,7 124,2 România 9,5 10,7 10,1 9,6 9,3 97,9 Sursa: C. Zamfir (coordonator), Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, 1999. 548 Politica socială în România în tranziție Tabelul 5 - Transferurile sociale financiare directe către populație ca procent din PIB: 4 ani de tranziție Polonia (1993) 18,9 Ungaria (1993) 17,6 Slovenia (1993) 16,9 Slovacia (1993) 13,6 Republica Ceha (1993) 13,2 Letonia (1993) 13,1 Bulgaria (1993) 12,8 România (1993) 9,3 Belarus (1993) 10,1 Estonia (1993) 9,1 Ucraina (1993) 8,8 Albania (1993) 7,6 Lituania (1993) 7,8 Moldova (1994) 6,7 Sursa: C. Zamfir (coordonator), Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, 1999. O asemenea opțiune a reprezentat o sursa a costurilor sociale si umane ex- cesive ale tranziției, un factor explicativ important al exploziei sărăciei. Nici după 10 ani, în ciuda exploziei sărăciei, efortul suplimentar în acest domeniu nu a fost mai accentuat: a depășit cu puțin 10% din PIB în ultimii ani. Dimpotrivă, daca ne raportam la explozia sărăciei de după 1990, putem considera ca efortul pentru suportul celor aflati în dificultate a scăzut. Profilul politicii sociale în România: priorități Daca prin resursele modeste acordate sectorului social politica sociala româ- neasca se apropie de modelul statului minimal al bunăstării, prin modul în care aceste resurse au fost orientate, el este complet diferit de filosofia aces- tuia si, în mod special, de recoman- dările doctrinelor neoliberale. Protecția sociala nu s-a concentrat pe suportul "celor mai sărăci dintre sărăci", ci ma- siv pe compensarea pierderilor suferite de clasa salariala. a. Politica sociala din perioada de tran- ziție s-a centrat pe sistemul asigură- rilor sociale. Prin aceasta opțiune s-a asigurat o securitate minima a unui uriaș segment al populației - vârstnici care în imensa lor majoritate au fost salariati -, promovându-se totodată si o opțiune sociala fundamentala: cea pentru o societate bazata pe munca, în care munca este recompensata nu numai prin veniturile actuale, dar si printr-un sistem de securitate eficace în condițiile în care ea nu mai poate fi exercitata. Punctul forte al politicii de protecție sociala s-a plasat tocmai în zona cea mai sensibila a clasei de sa- 549 Politica socială în România în tranziție lariati: pensionarea. în limitele resurse- lor alocate, s-a făcut un efort continuu pentru menținerea pensiilor la un nivel rezonabil, acestea fiind beneficiile sociale care s-au erodat cel mai puțin (tabelul 6). Se pare ca în ultimul an ritmul erodării pensiilor a crescut. Noul sistem de pensii promovat de legea re- cent adoptata întărește aceasta opțiu- ne, largind-o cu încă doi piloni, care pot fi găsiți în toate tarile europene: asigurările de tip investitional obligatorii si cele private facultative. în condițiile actuale, sistemul de asigurări sociale prezintă câteva riscuri. în primul rând, dificultăți finan- ciare în curs de adâncire. Criza financiara a sistemului nu este generata, ca în tarile dezvoltate, de îmbătrânirea populației, ci de doi factori specifici tranziției: pe de o parte, politica de pensionare timpurie, în spe- ranța relaxării presiunii șomajului, iar pe de alta parte, de scăderea dramati- ca a numărului de salariati contributori la sistem. Scăderea numărului de sala- riati generează pentru viitor o noua vul- nerabilitate: proporția vârstnicilor care vor beneficia de pensie va fi substan- țial mai redusa decât în prezent. Neplata de către multe întreprinderi a contribuției de asigurări sociale repre- zintă un factor suplimentar al dificultă- ților financiare ale sistemului. în al doi- lea rând, scăderea gradului de com- prehensivitate. Un segment important de mici întreprinzători si, în mod special, cei mai multi dintre tarani vor rămâne practic neacoperiti de asigurări sociale, fapt care le va creste enorm vulnerabili- tatea sociala. Exista beneficii sociale rezonabile ca nivel si pentru alte situatii de incapacitate de munca: concedii de boala, concedii de maternitate, inclusiv un generos concediu de 2 ani pentru îngrijirea copilului. Nivelul ridicol de meschin al pensiilor foștilor membri ai cooperativelor agricole reprezintă un punct dureros, nesolutionat. Tabelul 6 - Dinamica diferitelor beneficii sociale ca procent din salariul mediu 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 mai Sal. minim 59,1 61,5 45,9 38,0 34,9 31,5 30,2 29,0 29,5 26,8 Ajutor somai 42,9 29,6 28,0 35,8 30,1 29,6 39,3 31,4 Aloc, sprijin 20,0 16,1 14,4 18,6 15,7 15,4 14,2 Pensie 47,4 45,0 43,5 45,3 43,2 41,9 39,5 41,1 37,3 Alcocatie copil 6,3 5,5 3,9 3,2 Alocație al 7,3 6,1 4,9 5,5 4,0 3,7 3,2 11,3 9,0 6,3 6,2 doilea copil* Ajutor social: pragul pentru 21,3 17,1 15,2 13,2 9,6 o persoana Sursa: Baza de date ICCV. Nota: Din 1997, s-a introdus o alocație suplimentara pentru familiile cu 2 sau mai multi copii. O atentie contradictorie a primit siste- tial ajutorul de șomaj se plasa la nive- mul de suport pentru șomeri. Daca ini- luri rezonabile în raport cu salariul pe 550 Politica socială în România în tranziție care îl înlocuiește, pe măsură exclude- rii șomerilor din clasa salariatilor, el a cunoscut o erodare rapida. Introdu- cerea în 1997 a sistemului de com- pensatii pentru concedierile în masa a fost perceputa mai degraba ca o "mita" pentru evitarea exploziilor sociale, o modalitate de a face acceptata scoa- terea din sistemul salarial a unor gru- puri compacte de persoane, decât ca un sistem echitabil si productiv. b. Politica antisaracie a fost accentuat confuza, lipsita de o voința efectiva de susținere. Toate formele noncontribu- torii de suport social, care se adre- sează în mod special minimizării să- răciei, au cunoscut degradarea cea mai accentuata. Alocația pentru copii, instrumentul cel mai important de con- tracarare a sărăciei, foarte bine foca- lizata după cum arata multe evaluări, a cunoscut o erodare continua: rapida până în 1996, cu un reviriment insufi- cient în 1997, urmat de o continuare a erodării, ajungând în mai 2000 la cel mai scăzut nivel al ei atins înaintea creșterii din 1997. Daca înainte de 1989 ea reprezenta aproximativ 10% din salariul mediu, a ajuns în prezent la 3%, dar dintr-un salariu mediu sub- stanțial mai redus. Introducerea aloca- ției pentru familiile cu doi sau mai multi copii a echilibrat într-un fel situația. Dar datorita deteriorării masive a venitu- rilor, lucru valabil mai accentuat în ca- zul familiilor cu multi copii, capacitatea acestei alocatii de a compensa adân- cirea rapida a sărăciei acestor familii a fost substanțial redusa. în plus, inclu- derea alocației pentru copii în calculul venitului pentru acordarea ajutorului social a exclus funcția acesteia de spri- jin suplimentar pentru familiile sarace cu copii. Noul proiect de lege cu privire la venitul minim garantat modifica a- ceasta prevedere, excluzând alocația pentru copii din calculul veniturilor. Același lucru se petrece si cu bursele sociale. Si acestea erau incluse în calculul ajutorului social, urmând a fi excluse din acesta în noul proiect de lege. Tabelul 7 - Alocațiile pentru familie si maternitate ca procent din total cheltuieli bugetare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 9,8 4,7 3,0 3,0 3,1 2,3 2,1 3,6 4,0 Sursa: Baza de date ICCV. Tabelul 8 - Cheltuielile publice pentru asistenta sociala ca procent din PIB 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 0,03 0,4 0,2 0,2 0,1 0,3 0,3 0,2 0,3 Sursa: Baza de date ICCV. Sistemul de ajutor social bazat pe tes- tarea veniturilor, prin natura sa orientat spre susținerea segmentului celui mai sarac, a fost introdus târziu (octombrie 1995), cu o susținere politica minima, la un nivel cu totul insuficient si într-o mo- dalitate ezitanta. După introducerea sa, el a cunoscut o continua erodare, ajun- gând în prezent la un nivel mai degraba neglijabil atât ca nivel de suport, cât si ca acoperire. în 1997, toate beneficiile de asistenta sociala în bani, cu excepția 551 Politica socială în România în tranziție alocațiilor pentru copii, reprezentau 3% din totalul beneficiilor sociale sau 0,3% din PIB. Ajutorul social propriu-zis se plasa în același an la un nivel insig- nifiant de 0,05% din PIB (Pop, Tesliuc, Tesliuc, 2000). Tabelul 9 - Nivelul pragului de acordare a ajutorului social ca procent din pragul sărăciei extreme si al sărăciei severe Sărăcie extrema Sărăcie severa 1995 87% 58% 1998 48% 32% Tabelul 10 - Nivelul ajutorului social si gradul sau de acoperire Proiectat în 1994 Realizat 1998 Nr.familii aproximativ 700.000 = 50.000 = 10% din populație 0,5% din populație Sursa: Lucian Pop, Cornelia Mihaela Tesliuc, Emil Daniel Tesliuc (2000). Nota: Saracia extrema este definita de autori ca reprezentând 40% din media consumului din 1995 (echivalent a 27 dolari SUA pe luna), la nivelul decilei 1. Saracia severa corespunde nivelului de 60% din media consumului din 1995. Pentru a ajunge la pragul de sărăcie extrema, în 1998 ar fi fost necesara creșterea cheltuielilor de 11,7 ori. Grupurile aflate in situațiile de dificulta- te extrema au primit un suport neobiș- nuit de scăzut. Unele categorii au fost complet ignorate - femeile si copiii su- puși violentelor în familie -, altele au primit un suport cu totul insatisfacator - persoanele fara locuința. S-a făcut extrem de puțin pentru evitarea aban- donului copiilor. Sprijinul pentru fami- liile cu multi copii a fost, într-o perioada de dificultate acuta, modest. Elimina- rea sarcinilor nedorite prin accesul larg la planificarea familiala, deși a bene- ficiat de resurse importante, a produs rezultate limitate. De programul a carul finanțare internaționala deja s-a epui- zat a beneficiat în mai mare măsură clasa de mijloc. Segmentele sarace, care prezintă un grad ridicat de nevoie, au un acces limitat la mijloacele mo- derne de planificare familiala. în ceea ce privește copiii abandonati, în ciuda unui ajutor important din străinătate, situația multora dintre ei nu s-a îmbu- nătățit, datorita lipsei unei voințe politi- ce susținute de reformare a sistemului si, în ultimul timp, concepției confuze asupra strategiei de abordare. Schim- bările lipsite de profesionalism si înțe- legere a sistemului, deși au consumat resurse importante, au dus la rezultate puțin semnificative. Politica incoerenta din acest domeniu a dus la mijlocul anului 2000 la izbucnirea unei noi crize a copilului institutionalizat. Situația tine- rilor care părăsesc instituțiile pentru copii este dramatica, lipsind complet o politica de suport social. Copiii străzii au ajuns sa fie priviti ca o inevitabilitate, neexistând nici un pro- gram cât de cât articulat de soluționare a problemei. Serviciile de îngrijire sociala pentru vârstnici, deși stipulate 552 Politica socială în România în tranziție recent prin lege, nu vor putea fi într-un viitor previzibil acordate, datorita lipsei resurselor financiare si instituționale. Se poate concluziona ca politica de prevenire si minimizare a sărăciei, într-o perioada în care aceasta a explodat, atingând niveluri extrem de ridicate, a fost paralizata de o lipsa de voința po- litica cronica. Semnificativa este soarta Strategiei de prevenire si combatere a sărăciei. Lansata cu sprijinul UNDP în 1998, ea nu a trecut de faza de proiect, lipsind voința politica de transformare a sa într-un program guvernamental de acțiune concret. c. Serviciile sociale fundamentale - sanatatea si învățământul - au primit în primii ani ai tranziției o atentie politica mai speciala, după care au fost în mare măsură sacrificate. Efortul buge- tar (ca procent din PIB) este mult inferior celorlalte tari în tranziție care nu se afla în situatii severe de criza si cu atât mai mult fata de tarile occiden- tale: 2-3% din PIB, ceea ce reprezintă chiar mai puțin de jumătate decât în celelalte tari. Deși s-au realizat îmbunătățiri substan- țiale de orientare în ultimii 10 ani în educație, exista aici o serie de puncte critice care se pot transforma în tot atâtea crize. Sistemul preșcolar este sever subdezvoltat, fapt care reduce masiv sansele de reușita școlara în segmentele sarace ale societății. Exis- ta o rata îngrijorătoare a abandonului școlar în învățământul gimnazial obli- gatoriu si chiar în cel primar. Un număr excesiv de mare de copii (despre care nu exista date suficient de precise, inclusiv datorita faptului ca exista copii care nu au acte de identitate) nu au fost înscriși deloc la școala. în popu- lația de rromi situația poate fi conside- rata a fi extrem de grava (tabelul urmă- tor). învățământul în mediul rural pare a cunoaște o degradare în accentuare, mai ales în comunitățile izolate. Exista o criza a învățământului vocational, ex- plicabila prin reducerea drastica a in- dustriei, dar care va afecta advers ex- trem de negativ capacitatile profesio- nale ale tinerei generatii. învățământul universitar s-a dezvoltat extrem de rapid, inclusiv în sistemul privat. Creș- terea participării directe a populației la finanțarea învățământului, mai ales prin stimularea învățământului privat, ca o compensare pentru finanțarea bugetara insuficienta, se face cu ig- norarea efectelor educaționale si so- ciale pe termen mediu si lung. Exista riscul, prefigurat clar în actuala politica a învățământului, ca statul sa se re- tragă tot mai mult din susținerea învă- țământului superior, mizând pe prelua- rea cheltuielilor direct de către popu- lație. înființarea, din acest an, de clase cu plata în învățământul preuniversitar deschide o tendința cu efecte în viitor greu de estimat. în mod previzibil, con- tinuarea acestei politici va duce, pe de o parte, la scăderea pe ansamblu a ni- velului de educație al populației, iar pe de alta parte, la creșterea rapida a ine- galității de sanse educaționale si la ac- celerarea proceselor de polarizare so- ciala si chiar la tendințe de segregare. Relația dintre școala si societate ră- mâne în continuare deficitara. Capaci- tatea scolii de a stabili reiatii integrative mai largi cu mediul familial al elevilor rămâne sever subdezvoltata. în fine, exista încă o larga discrepanta între programele școlare si cerințele funcțio- narii sociale eficace: cunoștințele si deprinderile referitoare la prezervarea mediului natural si construit, cu privire la societate, cu privire la sistemul eco- 553 Politica socială în România în tranziție nomiei de piața si la sistemul politic democratic sunt încă subreprezentate, în cadrul unui învățământ încă excesiv centrat pe acumularea de informatii. Situația educaționala a copiilor de rromi • Participarea școlara a copiilor rromi (7-18 ani) Nu a fost deloc înscris la școala -19,6% Abandon în ciclul primar - 9,2% Abandon în ciclul gimnazial - 6,6% Abandon în ciclul liceal - 1,0% înscris în prezent la școala - 60,0% • Gradul de alfabetizare funcționala a copiilor rromi (10-18 ani) Nu știe sa citească deloc - 23,0% Citește cu dificultate -16,6% Citește bine - 60,4% Sursa: Situația social-economica a rromilor: 1998. Institutul de Cercetare a Calitatii Vieții, coordonatori Cătălin Zamfir si Marian Preda. Sistemul de sanatate a făcut multe pro- grese din punctul de vedere al echi- pării sale, dar din punctul de vedere al accesului la servicii este angajat într-un proces rapid de polarizare. Un larg segment al populației este doar mar- ginal acoperit de servicii medicale, din diferite motive. Scăderea acoperirii cu servicii în mediul rural a îngreunat accesul celor de aici la asistenta me- dicala. Explozia sărăciei a fost un alt factor de scădere a accesului la ser- viciile medicale, datorita costurilor "co- laterale". Liberalizarea prețului medi- camentelor a scăzut accesul la multe tratamente absolut necesare. Opțiunea pentru sistemul de asigurări medicale va avea, cel puțin pe termen scurt si mediu, efecte polarizante accentuate care trebuie identificate dinainte si contracarate. în condițiile în care numărul salariatilor s-a redus substanțial, crescând numărul "liber întreprinzătorilor" si în mod special al țăranilor sărăci, sansa acestor segmente largi de populație de a se asigura medical a scăzut dramatic. Daca nu se introduce o corecție structurala în sistem, ne vom confrunta cu o excludere masiva de la serviciile de sanatate de baza. Prevederea ca pentru beneficiarii de ajutor social este acoperita asigurarea medicala din fonduri publice introduce o inechitate fundamentala. Cei care se califica pentru ajutorul social reprezintă, în condițiile actuale, un segment extrem de îngust de sărăci. Exista însă o mare masa de sărăci care fac eforturi disperate sa-si dobândească resursele supraviețuirii si care, în consecința, necalificându-se pentru ajutorul social, nu se califica nici pentru asigurări de sanatate suportate de la buget. Din cauza nivelului extrem de scăzut al resurselor, ei nu îsi pot însă permite sa se asigure. Sistemul de servicii de asistenta so- ciala s-a dezvoltat cu greutate, în mod special în jurul unor probleme explo- 554 Politica socială în România în tranziție > zive, cum este cazul copiilor abando- nati. O experiența bogata s-a acumulat datorita acțiunii multor organizatii non- guvernamentale, dar acestea nu pot sa acopere nici pe departe nevoia de a- sistenta sociala. După 10 ani, nu exista încă o strategie de creare a unui sis- tem național de servicii de asistenta sociala. Deși din 1990 a început formarea asistentilor sociali în cadrul multor universități, în momentul actual existând deja câteva mii de specialiști în domeniu, aceștia nu-si găsesc utili- zarea într-un sistem public articulat, la nivelul experienței europene. După 10 ani de tranziție, în ciuda exploziei fara precedent a problemelor sociale, nu exista încă o concepție guvernamen- tala suficient de articulata cu privire ia dezvoltarea sistemului serviciilor de asistenta sociala. Nu exista decât câteva tentative, mai degraba timide, de a dezvolta unele programe sociale naționale. Programul antisaracie lansat în 1998 a fost practic abandonat, înainte de a intra în faza de concretizare si implementare. Nu avem o strategie de suport social-economic pentru populația de rromi, care pre- zintă un grad extrem de ridicat de vul- nerabilitate. Unele încercări timide au fost făcute pentru lansarea unui program de promovare a egalitatii de sanse sau de lupta împotriva violentei domestice, dar ele au fost mai degraba bune intenții izolate, lipsite de resurse cât de cât semnificative. Profilul politicii sociale române°ti în primii 11 ani de tranziție: concluzie Politica sociala dezvoltata în cei 11 ani de tranziție poate fi caracterizata drept minimalista ca finanțare si orientata pri- oritar spre protecția clasei salariale. Cu alte cuvinte, s-a dezvoltat un stat mi- nimalist al bunăstării, bazat pe valorile muncii. El a exprimat interesele clasei de mijloc a societății socialiste - clasa salariala -, manifestând o atitudine de ignorare, cu coloratura mai degraba negativa, a segmentelor de populație plasate în afara sferei muncii. Supli- mentar, prima perioada (1990-1996) a fost caracterizata prin încercarea de a promova o politica sociala de suport al clasei salariale prin mijloacele politicii economice. în contextul unei strategii mai degraba primitive a reformei economice, eforturi bugetare apre- ciabile au fost făcute pentru protejarea locurilor de munca, în speranța ca o asemenea politica va sprijini totodată întreprinderile sa parcurgă procesul de reforma. După 1996, o asemenea ori- entare a fost abandonata, resurse fi- nanciare importante fiind alocate pen- tru a susține scoaterea din sfera mun- cii salariale a importante grupuri acti- vând în sectoare ce urmau a fi reduse (minerit în primul rând) si pentru crea- rea de locuri de munca în economia privata. Complementar, ea a fost obse- data de problema reparării nedreptă- ților regimului socialist, reduse la res- tituirea proprietății. Ca răspuns la pro- vocările tranziției, România s-a carac- terizat printr-un deficit de politica so- ciala. Pe de o parte, resursele alocate programelor sociale au fost reduse, nu numai în raport cu nevoile accentuate ale tranziției, dar si cu posibilitățile efective. Din acest punct de vedere, reacția României a fost singulara în raport cu cea a celorlalte state euro- pene în tranziție, care au optat pentru o protecție sociala extraordinara. Pe de alta parte, ea a tins sa se restrângă la furnizarea de beneficii financiare in- dividuale, manifestând puține disponi- 555 Politica socială în România în tranziție bilitati pentru abordarea problemelor sociale grave ale societății românești. Prin opțiunile sale, politica sociala a făcut foarte puțin pentru diminuarea polarizării sociale generate mai puțin de reforma economica propriu-zisa, cât de prăbușirea economiei si de explozia economiei subterane si criminale. Exista puternice argumente de a con- sidera ca deficitul de politica sociala a avut o contribuție semnificativa la dete- riorarea condiției umane în cei 11 ani ai tranziției. Costurile sociale si umane ale procesului dificil de schimbare au fost modest compensate de politica sociala. Punctul ei forte a fost salvarea unei largi parti a clasei salariale deve- nite extrem de vulnerabila (mai ales segmentul ajuns în pragul pensiei), dar a făcut extrem de puțin pentru un larg segment foarte sarac si rapid sărăcit. Segmentul de populație care se con- frunta cu o sărăcie extrema a fost aproape complet ignorat. Copiii au fost susținuți social într-o măsură insu- ficienta, fapt care va avea consecințe de termen lung asupra societății ro- mânești. Suportul pentru tineri a luat doar forma creșterii numărului de locuri în universități. Integrarea tinerilor în so- cietatea adulta, în condițiile unei căderi economice, nu a fost facilitata prin nici o măsură semnificativa de suport. Din punctul de vedere al concepției, politica sociala a fost mai degraba confuza, lipsita de o strategie clara si de un sistem explicit de priorități, ba- zata pe presupoziții teoretice si ideo- logice naiv-primitive. Ea a fost orien- tata de presiunea problemelor curente si de valorile tacite ale actorilor sociali. Tocmai aceasta ultima caracteristica a făcut ca resursele alocate din surse interne sau externe sa fie utilizate cu o eficacitate scăzută, fiind afectate de lipsa unor strategii coerente, de con- fuzia birocrației interne si externe, de lipsa de imaginație si responsabilitate, de procese de corupție, precum si de lipsa mecanismelor rapide de corecție. Opțiunile de organizare guvernamen- tala au reprezentat un factor cu o contribuție negativa semnificativa atât în orientarea politicii sociale, cât si pentru eficienta utilizării resurselor. Fragmentarea responsabilității politici- lor sociale la nivelul sistemului guver- namental, risipirea resurselor finan- ciare si organizationale într-o plurali- tate de organisme guvernamentale pa- ralele si excesiv de divizate reprezintă factori responsabili de distorsiunile cronice în conceperea si promovarea unei politici sociale articulate si efi- ciente. Ministerul Muncii si Protecției Sociale a abandonat misiunea elabo- rării unei politici sociale globale si a coordonării eforturilor guvernamentale în acest câmp, centrându-se aproape exclusiv pe administrarea, si aceasta parțiala, a beneficiilor sociale finan- ciare. Chiar în domeniul sau strict de competenta, asistenta sociala, încă din 1990, s-a declanșat un proces de disi- pare a funcțiilor către alte unitati orga- nizationale exterioare: secretariatul pentru handicapati, comitetul pentru protecția copilului. Fragmentarea siste- mului de asistenta sociala între diferite ministere si agentii a reprezentat un factor critic în regândirea sistemul de asistenta sociala si organizarea ei pe baze eficiente. Problema a fost pusa explicit mereu, atât de expertii din tara noastra, cât si de expertii străini. Deși în 11 ani s-au petrecut modificări mari în sistemul de asistenta sociala, pro- blema lichidării fragmentarii s-a dovedit 556 Politica socială în România în tranziție extrem de rezistenta, datorita puterni- celor interese parohiale. Punctul tare al politicilor sociale actu- ale este dezvoltarea structurilor legale si instituționale modern-europene, re- zistenta fata de procesele adverse dezagregative si o anumita voința de a rezolva mai ales problemele presante. Punctul slab al lor este lipsa de stra- tegie globala, efortul economic sub- stanțial mai redus decât standardele europene, risipa resurselor limitate pentru programe slab eficiente, dez- echilibrele, masuri mai degraba reac- tive si punctuale. în fine, tentatia de a reduce politica sociala la transferurile financiare si ignorarea celorlalte forme de protecție sociala acordata prin lege si instituții. Situația actuala a politicii sociale este una de criza de orientare. Alegerile parlamentare din iarna lui 2000 repre- zintă o sansa de reconsiderare struc- turala a opțiunilor si a mijloacelor po- liticii sociale, de lichidare a dezechi- librelor si a zonelor sale subdezvoltate. O asemenea diagnoza prezintă si par- tea ei optimista. Pe lângă prognozata relansare economica, reconsiderarea politicilor sociale va reprezenta o re- sursa importanta a soluționării pro- blemelor sociale grave acumulate. Explicația opțiunilor de politică socială Opțiunile de politica sociala caracte- ristice celor 11 ani de tranziție, atât ca nivel de finanțare, cât si ca orientare a priorităților, nu pot fi explicate, în primul rând, prin limitarea severa a resurselor financiare - celelalte tari în tranziție, aflate în situatii similare în mare mă- sură optând pentru o alta orientare - ci prin modelele ideologic-teoretice ale actorilor politici. în lipsa unei concepții articulate asupra sistemului de pro- tecție sociala si a reformei economice, un set convergent de "teorii", larg răspândite în clasa politica, au modelat opțiunile de politica sociala. • Teoria de inspirație neoliberala ca protecția sociala are efecte negative asupra relansării economiei, comple- mentar cu așteptarea ca singura pre- siunea nevoilor este suficienta pentru a activiza persoanele care, prin efort propriu, vor putea depăși situațiile de dificultate. Aceasta teorie a susținut aș- teptarea ca noile mecanisme ale pieței vor fi capabile sa genereze prin ele însele, fara intervenția statului, o ra- pida relansare economica, iar aceasta va genera oportunități tot mai largi de inițiativa economica independenta. Aș- teptarea ca piața economica libera, dar extrem de imperfecta si deficitar re- glementata, va produce o relansare rapida a economiei si, în consecința, a bunăstării colective, s-a dovedit a fi mai degraba o iluzie. în fapt, degra- darea economiei a continuat, limitând drastic posibilitățile populației de a deveni activa economic. Simpla nevoie nu a putut fi un motor suficient pentru a face ca segmente largi ale populației sa reziste prin efort propriu procesului de sărăcire rapida si, complementar, de dezagregare sociala generata de aceasta. în același context ideologic, s- a constituit suspiciunea fata de orice intervenție a statului nu numai în eco- nomie, dar si în soluționarea proble- melor sociale. Adițional, intervenția sta- tului stârnea suspiciunea de a repre- zenta mai degraba o ramasita a men- talității comuniste. Așteptarea ca relan- sarea rapida a economiei va rezolva de la sine problemele sociale a avut ca efect degradarea exploziva a mediului 557 Politica socială în România în tranziție social, a cărei remediere va impune costuri uriașe în viitor. • Teoria ca echilibrul bugetar, precar în toata perioada tranziției, trebuie sa fie menținut în primul rând prin limitări severe ale cheltuielilor sociale. în ace- lași timp, o mare parte din resursele bugetare au fost cheltuite pentru sus- ținerea artificiala a unor zone ale eco- nomiei si a unei administratii în expan- siune rapida. Intervenția masiva a bu- getului în economie nu a fost de natura a preveni caderea economica si nici a susține investițiile care, la rândul lor, s-au prăbușit. Pare tot mai evident în momentul de fata ca eficienta utilizării resurselor bugetare în sfera sociala a fost sensibil mai ridicata decât în do- meniul economic. Cheltuielile sociale au fost considerate a fi mai degraba o utilizare contraproductiva a resurselor rare, decât ca un obiectiv distinct politic si ca o investiție productiva. • Așteptarea naiva a multor actori politici ca problemele societății româ- nești vor fi rezolvate de către organiza- țiile nonguvernamentale. Complemen- tar, s-a stimulat retragerea statului din responsabilitățile sale de protecție sociala. Este semnificativa declarația publica făcută în 1999 de către un res- ponsabil de vârf, când a fost întrebat de presa cum va fi implementata stra- tegia antisaracie: pasul următor este simplu; vom convoca la o conferința naționala toate ONG-urile si le vom preda strategia sa o implementeze. • Valorile larg împărtășite ale unei bunastari fundate pe munca. Socia- lismul a amplificat substanțial morala muncii, specifica societății românești tradiționale. Statul nu se presupune a ajuta pe cei care nu fac efortul propriu de a munci, ci doar pe cei care, din anumite motive, nu mai pot sa-l faca. în mare măsură, sistemul de securitate sociala era dominat de principiul com- pensării celor care muncesc. Politica de utilizare completa a forței de munca a regimului socialist a fost de natura a consolida morala muncii si a așteptării ca suportul statului sa se faca în funcție de merit. Aceasta orientare spre producerea unei securități sociale a celor care muncesc s-a manifestat în politica efectiva într-un mod specific: ea a susținut nevoia compensării so- ciale a pierderilor clasei salariale, neglijând sistematic pe cei excluși din zona muncii. Teama de a ajuta pe "sărăcii care nu merita" reprezintă un fond general al mentalitatii colective, inclusiv al actorilor politici. în mare măsură, aceasta atitudine a avut un temei mai particular: teama de efectele perverse ale suportului social asupra populației de rromi. în ceea ce privește acest segment al populației, actorii sociali au tins sa se aștepte ca su- portul social nu face decât sa per- petueze stiluri de viata marginale si sa amplifice dependenta de acest suport. O asemenea temere are o baza reala, dar efectele ei au fost mai degraba contraproductive, prin răspunsul sim- plist pe care l-a generat. în loc sa se imagineze modalitățile care sa minimi- zeze aceste efecte potențial negative ale protecției sociale, s-a preferat mai degraba ignorarea problemelor sociale grave si reducerea suportului social. Pe de alta parte, intervenția statului în crearea de oportunități excepționale de munca în condițiile unei restrângeri masive a locurilor de munca în proce- sul restructurării (activitati de interes public, investitii masive în infrastruc- tura), larg așteptata si ceruta de popu- 558 Politici active latie, a fost mai degraba inhibată de ideologia simplista ca o asemenea intervenție este contraproductiva pen- tru reforma economica. • Un accent pe susținerea dezvoltării sociale, care a justificat eforturi de care în principal a beneficiat clasa de mijloc, complementar cu ignorarea segmen- telor sever sarace, care nu reprezintă pe termen scurt resurse ale dezvoltării sociale. • Estimarea ca protecția sociala moș- tenită de la regimul socialist ar fi exce- siva si ca ea trebuie redusa substan- țial. în fapt, situația era cu totul diferita, în anii 80, comparativ cu tarile din jur, efortul statului socialist român în sfera socialului a fost semnificativ mai redus, în favoarea programelor economice iraționale si pentru compensarea crizei economiei socialiste (vezi: politica so- ciala a regimului socialist român). Putem concluziona ca nici o schimbare importanta în politica sociala nu poate avea loc daca nu se produc modificări radicale în ideologia actorilor politici. Pe de o parte, este cruciala promova- rea principiului solidarității sociale, a responsabilității colective fata de cei aflati în nevoie severa si mai ales fata de grupul cel mai vulnerabil, copiii. Pe de alta parte, este important a se depăși teoriile naive, larg circulate, asupra rolului politicilor sociale într-o societate moderna, mai ales într-o perioada dura de tranziție. JCatalin Zamfirk. Politica modulara Vezi stuctura de oportunități politice. Politici active P.a. de ocupare si combatere a șoma- jului reprezintă un set de masuri prin care se urmărește crearea sau sporirea oportunităților individului de a (re)intra pe piața muncii. Ele sunt de data relativ recenta, luând naștere după cel de-al doilea război mondial si intensificându- se în perioada de criza a statului bu- năstării. P.a. se constituie într-o grupa extrem de eterogena de masuri care se adreseaza atât individului, cât si agentului economic. Cu alte cuvinte, ele se adreseaza atât ofertei, cât si cererii de forța de munca, în cadrul acestora se conturează câteva categorii ale modalităților de intervenție: a) masurile de mediere a muncii, care urmăresc îmbunatatirea fluxului in- formativ între cererea si oferta de forța de munca. Acestea se iden- tifica uneori sub denumirea de ma- suri intermediare (nici active, nici pasive), deoarece au ca principal efect informarea/documentarea per- soanelor aflate în cautarea unui loc de munca cu privire la cererea pie- ței. în cadrul lor se regăsesc ac- tivitatile de consiliere profesionala, centrele de informare/documentare si cluburile șomerilor; b) prin pregătirea profesionala a șo- merilor în raport cu cerințele pieței muncii. Ele constau în organizarea de cursuri de calificare/recalificare destinate șomerilor, corespunzător cerințelor pieței muncii; c) prin finanțarea angajarii, sub forma subvențiilor si a creditelor de anga- jare, adica prin suport financiar oferit de stat din fondurile speciale destinate șomerilor, sub forma sub- vențiilor salariale, a facilitatilor de creditare a șomerilor care intentio- 559 Politici de dezvoltare urbană neaza sa înceapa o afacere pe cont propriu sau a agentilor economici care fac angajari din rândul șome- rilor. Adesea, subvenționarea si creditarea angajarii se completează reciproc, fara a constitui strategii diferite, fiind determinate de condi- țiile specifice fiecărui caz; d) prin masuri speciale pentru cate- gorii de persoane cu mari dificultăți de integrare pe piața muncii, cum sunt șomerii de lunga durata, ti- nerii fara experiența în munca, vârstnicii, persoanele cu handicap. Aceste masuri sunt adesea forme de finanțare a angajarii sau fa- cilitati fiscale acordate agentilor economici, cu condiția angajarii de personal din rândul categoriilor mai sus menționate. Primele doua categorii menționate se adreseaza ofertei, în timp ce ultimele doua cererii. în cadrul primelor, o im- portanta deosebita o au preocupările pentru formarea profesionala. Ponderea în PIB a cheltuielilor destinate protecției sociale a șomerilor Marea Britanie SUA Germania Franța Suedia R. Ceha Polonia România 0,59 0,26 1,65 0,89 3,22 0,22 0,12 0,15 Sursa: FIMAN - Cercetarea pieței muncii, Expert, București, 1997; Godfrey M., Richards P. - Employment Policies and Programmes in Central and Easten Europe, ILO, Geneve, 1995; Prisacaru C.; Cace S. - Șomajul în România în anii 1991-1996, CIDE, București, 1997. Acestea se înscriu în contextul mai larg al problemei educației si pregătirii pro- fesionale a forței de munca, pentru care se susține intervenția publica, sti- mularea întreprinderilor în a dezvolta programe de calificare, dar mai ales o implicare tripartita, menita sa ofere soluții care răspund în egala măsură problemelor cererii si ofertei de forța de munca. Masurile subsumate ultimelor doua categorii urmăresc crearea direc- ta de locuri de munca, încurajarea ac- tivitatii pe cont propriu, susținerea dez- voltării întreprinderilor mici si mijlocii, ca si protejarea unor categorii de per- soane dezavantajate în relațiile de pe plata muncii. P.a. sunt o cale indirecta de acțiune pentru a feri individul de a se expune unor situatii de risc ce pot aparea în legătură cu plata muncii. Este o forma de protecție sociala care urmărește sa asiste individul în a de- păși situațiile de risc, prin informatii si soluții gestionate în acord cu cerințele societății si posibilitățile individului. Un indicator important al politicilor active ale pieței muncii este ponderea chel- tuielilor ocazionate de finanțarea aces- tor masuri în PIB sau structura cheltuie- lilor destinate protecției sociale a șome- rilor. ^Simona Iliek. Vezi si: calificare/recalificare a forței de munca; creditarea angajarii; medierea muncii; subvenționarea angajarii; piața muncii Bibliografie selectiva: Godfrey si Richards (1995); Prisacaru si Cace (1997) Politici de dezvoltare urbana Principala rațiune a politicilor urbane este aceea de a studia relațiile dintre 560 Politici de dezvoltare urbană necesitați, resurse si produse în ve- derea atingerii unui grad înalt de efi- cienta în furnizarea de servicii pentru întreaga populație din raza de juris- dictie/administrare a respectivei muni- cipalități si pentru a promova dezvol- tarea locala în cadrul unei perspective generale de dezvoltare realista. Finalitatea practica a politicilor urbane este aceea a realizării unui consens între principiile funcționale care defi- nesc orașul si principiile administrative de realizare/asigurare a echității so- ciale si de limitare a discrepantelor în accesul la diferite beneficii si opor- tunități de către diferite grupuri sociale si de interese. în consecința, unul din obiectivele majore ale politicilor de dezvoltare urbana îl constituie mana- gementul conflictelor (prezente în spa- țiul urban în variate forme, marea lor majoritate în "forme sublimate"). Prin conflict, înțelegem aici îndeosebi lupta în forme sublimate pentru promovarea unor interese de către actorii sociali. Forma cea mai vizibila a acestui tip de conflict apare sub forma competiției, care, alaturi de cooperare, reprezintă doua dintre cele mai importante forme de creștere a rețelelor economice, dar si de promovare/impunere a unor inte- rese sociale, norme de comportament social cu accent pe echitate sociala si care duc la selectarea, ierarhizarea si internalizarea de către actorii sociali a unui sistem de valori considerat ac- ceptabil la un moment dat. Competiția, în sensul primar al accepțiunii sale, presupune învinși si învingători. în noua si actuala paradigma a bunăstă- rii, manifestarea ei presupune o con- tribuție (pozitiva) la creșterea gradului de bunăstare a tuturor grupurilor soci- ale si de interese, cu alte cuvinte, a întregii comunități urbane afectate de "jocurile" pentru dobândirea unor avan- taje economice, sociale, politice etc. Acesta este nivelul "competiției intraur- bane". Un alt nivel este acela al "com- petiției interurbane" - între diferite ora- șe sau rețele de orașe. Competiția in- terurbana are drept principal scop atragerea de activitati economice în vederea maximizării beneficiilor acto- rilor sociali din teritoriul lor de admi- nistrare. Aceste activitati economice sunt generatoare de venituri - instru- mentul principal în promovarea si im- plementarea politicilor si în procesul de asigurare a diferitelor bunuri si servicii pentru locuitorii din spațiul administrat - venituri a căror capacitate de generare este influențată de aspecte particulare ale economiei si ale societății (urbane) respective, precum marimea bazei de impozitare, infrastructura urbana, structura instituționala si administra- tiva, volumul serviciilor oferite si aria de cuprindere a acestora, facilitățile cul- turale si de educație, asigurarea sana- tatii, susținerea pieței muncii etc. Este vorba deci de o relație de determinare reciproca, în sensul unei susțineri reci- proce: pe de o parte, nivelul veniturilor din bugetele locale ale administrației urbane este de natura a susține un nivel crescut al calitatii vieții, pe de alta parte, nivelul crescut al calitatii vieții - gradul de satisfacție al populației cu diferitele componente ale calitatii vieții - susține, prin satisfacția manifestata de către actorii sociali, acele activitati care oferă veniturile necesare satisfacerii cel puțin a cerintelor/nevoilor conside- rate de către actori ca fiind de baza. Actualul proces de globalizare influen- țează în multiple forme politicile de dezvoltare urbana, care trebuie sa răspundă unor noi cerințe si exigente pentru menținerea unui nivel optim de 567 Politici de dezvoltare urbană bunăstare a cetățenilor. Dezvoltarea accelerata a tehnologiilor si apariția în ultimii 20 de ani a unor tehnologii revo- luționare au făcut ca avantajele com- parative ale orașelor sa devină depă- șite. Acest proces de globalizare va determina înlocuirea conceptului de a- vantaje comparative cu cel de avantaje absolute (în privința rezultatelor politi- cilor urbane). Definiții și abordări alternative Diferiti autori definesc politicile de dezvoltare urbana având în vedere un anumit criteriu mai mult sau mai puțin restrictiv, în funcție de aria de interes si de cuprindere a definiției date. Marea majoritate a definițiilor se înscriu însă pe doua coordonate: a) definirea aces- tora din punctul de vedere al unor criterii fizico-spatiale (cum ar fi dezvol- tarea, amenajarea, administrarea spa- țiului construit), pe care le-am putea denumi mecanice/amorfe, si b) de- finirea acestora din punctul de vedere al gradului de afectare a actorilor so- ciali din aria de influenta si de manifes- tare a acestor politici, pe care le-am putea denumi ca fiind organice. a) Din punctul de vedere al criteriilor fizico-spatiale, prin conceptul politici de dezvoltare urbana sunt înțelese preo- cupările si modalitățile organizate, pla- nificate si sistematice de modelare a spațiului (mediului) construit. Mediul construit reprezintă "totalitatea con- strucțiilor si amenajărilor create de om pentru satisfacerea necesităților sale de producție si de locuire" (D. Sandu, 1993) Politicile de dezvoltare urbana includ - pe lângă preocupările de proiectare si amenajare a spațiului (mediului) con- struit, a mediului fizic si infrastructurii din urban si rural - si modalitățile de management al așezărilor, în scopul rezolvării problemelor legate de evolu- ția mediului construit, de condițiile de viata ale populației. Denumirea de poli- tici de dezvoltare urbana poate induce în eroare prin faptul ca s-ar înțelege o excludere a acțiunilor de modelare a mediului construit din mediul rural sau a celor care vizeaza amenajările la nivel zonal sau regional. Prin urbani- zare si politici de dezvoltare urbana se încearcă mai degraba sa se sugereze ca accentul este pus pe "amenajarea si proiectarea spațiului construit din orașe, spațiu care a stat în centrul pre- ocupărilor de proiectare si urbanism, si ca tendința de evoluție în dezvoltarea așezărilor este dominata de dinamica procesului de urbanizare" (D. Abra- ham, 1992). b) Din punctul de vedere al gradului de afectare a actorilor sociali din aria de influenta si manifestare a acestor poli- tici, putem vorbi despre politici sociale urbane. "Când deciziile sunt produse pentru a rezolva conflicte sociale, noi numim acele decizii politici sociale: po- litici pentru ca ele pronunța reguli ge- nerale conforme cu așteptările si so- ciale pentru ca ele afecteaza societa- tea în totalitatea ei, participanti si ne- participanti deopotrivă." (W.A. Schultze, 1974). Vorbim de politici urbane, deoa- rece acestea se concentrează pe re- zolvarea unor probleme cu manifestare predilecta în spatiile urbane, unde am- ploarea si gravitatea lor sunt, în ge- neral, mai mari decât în mediul rural. Spațiul urban ar putea fi deci punctul de pornire pentru dezvoltarea unor asemenea politici. Funcție de contextul în care sunt abor- date aceste politici, diferiti autori au reprezentări diferite asupra conținutului 562 Politici de dezvoltare urbană politicilor de dezvoltare urbana. Cert este ca în ultimii ani a fost părăsită linia abordărilor sectoriale ale diferitelor componente ale politicilor de dezvol- tare urbana, acestea fiind abordate în prezent într-o viziune holista, sistemica - din punctul de vedere al relațiilor de determinare si susținere reciproca din- tre capitalul natural si sistemele socio- economice (A. Vadineanu, 1998). D. Abraham (1992) arata ca politicile de dezvoltare urbana sunt centrate pe realizarea de îmbunătățiri în doua di- rectii (în mod special): politicile de amenajare a teritoriului si a localităților si, respectiv, politicile de locuire, între care exista interferențe puternice, deși, de cele mai multe ori, accentul este pus pe politicile de amenajare a terito- riului si localităților (pe sistematizare), în timp ce politicile de locuire sunt tra- tate, daca nu rezidual, cel puțin într-o mai mica măsură comparativ cu cele de sistematizare. Prima direcție - cea a politicilor de sis- tematizare - cuprinde planificarea fizica (urbana, locala, regionala, teritoriala) a dezvoltării raționale a spațiului con- struit si amenajarea spațiului noncon- struit. Sistematizarea teritoriala se rea- lizează conform unor planuri, care au în vedere (exclusiv) scopurile si nece- sitățile comunității si care constituie variante optime de realizare a sco- purilor, avându-se în vedere con- secințele acestor programe/planuri (mi- nimizarea efectelor negative si maxi- mizarea efectelor pozitive, a benefi- ciilor), precum si costurile implicate de aceste consecințe. întrucât procesul de sistematizare teritoriala generează efecte/schimbari în multe alte procese sociale, în strategiile naționale de dez- voltare economico-sociala trebuie luate în considerare atât efectele pozitive, cât si efectele negative pe care le au diferitele politici de dezvoltare urba- na/rurala, inclusiv cele vizând distri- buirea populației în spațiu. Cealalta direcție majora a politicilor de dez- voltare urbana este politica de locuire, care are drept obiectiv principal lo- cuința si prelungirile sale. W.A Schultze (1974) arata ca exista o varietate de modele de politici urbane dezvoltate de diferite instituții si co- munități la un moment dat, însă unele dintre aceste politici le regăsim întot- deauna, indiferent de locul si de actorii care le dezvolta (e.g. politici de taxe, de educație, de asigurare a transpor- tului). Aceste modele ajuta la identifi- carea a doua aspecte importante: cum aceste politici influențează funcționa- rea si “viata” orașului si cum diferitele niveluri administrative afecteaza politi- cile ulterior formulate. După Schultze, principalele elemente ale politicilor de dezvoltare urbana sunt: 1. Politicile de taxe. Exista patru mari surse de venituri: taxele locale, plățile făcute de populație pentru serviciile publice oferite de municipalitate, îm- prumuturile si sprijinul financiar guver- namental (Schultze, 1974, p.375). Taxa pe proprietate este cea mai importanta sursa de venit a orașului, foarte multe componente administra- tive ale spațiului urban fiind înalt de- pendente de taxele pe proprietate. Ajutorul financiar de la bugetul statului este a doua sursa ca importanta pen- tru veniturile administrațiilor locale ale orașelor. Aceste ajutoare financiare iau de obicei forma unor “granturi” pentru sprijinirea unor activitati si obiective specifice cum ar fi bunăstarea, școlile sau drumurile. Aceste granturi pot sa 563 Politici de dezvoltare urbană nu aiba neaparat o destinație exacta, uneori fiind “deschise” - permit admi- nistrațiilor locale sa le folosească dis- creționar, după cum ele considera ca trebuie făcute anumite cheltuieli în folosul municipalității, în directii inițial neprevăzute. Orașele, de asemenea, obțin fonduri pentru bugetele locale din plățile făcute de populație pentru serviciile publice oferite de municipalitate si din împru- muturi. Se poate însă vorbi de relativa justete a structurii taxelor locale. Constrân- gerile impuse de către stat în colec- tarea taxelor locale face ca admi- nistrațiile locale sa aiba relativ puține surse din care poate colecta venituri, motiv pentru care taxele pe proprietate sunt principala sursa de venituri. Utilizarea taxelor pe proprietate con- duce la tendința ca taxele locale sa fie regresive (tind sa taxeze mai mult segmentele sociale sarace decât pe cele bogate). Taxele statale impuse pe venituri tind sa fie din acest punct de vedere progresive. Pe ansamblu însă, povara totala a taxelor este suportata mai mult de către cei sărăci, chiar daca ei plătesc cote mai mici decât într-un sistem pur regresiv, deci taxele tind fi- nalmente sa fie regresive. Un adevarat sistem progresiv de taxe va plati per- soanele aflate în sărăcie sau cel puțin nu le va taxa. 2. Politicile de cheltuire/alocare a fon- durilor către diferite sectoare. Un bu- get este o declarație a priorităților unei administratii locale. Pentru aceasta ra- țiune, el reflecta cultura orașului res- pectiv: ce valorizează pentru el, precum si ceea ce este dispus sa neglijeze. Nivelul si destinația cheltuielilor admi- nistrative locale determina configura- rea profilului si a mediului local, având un impact particular asupra sistemului economic. Politicile de definire a obiectivelor prio- ritare pentru intervenție si susținere fi- nanciara de către administrațiile locale au un mare grad de relativitate, nu numai datorita unor condiții particulare de natura obiectiva (cum ar fi pozițio- narea geografica), cât si datorita unor rațiuni subiective. Este adevarat însă ca la nivelul administrațiilor publice lo- cale exista o independenta relativa, în sensul ca administrația centrala poate impune ca unele fonduri provenite de la bugetul central sa fie cheltuite într-o anume direcție, deși administrația lo- cala ar dori sa dea o alta destinație acestora. 3. Politici educaționale. Alocarea de fonduri pentru dezvoltarea programelor educaționale locale reprezintă una din activitatile prioritare ale oricărei admi- nistratii locale, deoarece reprezintă o investiție pe termen lung în capitalul uman al orașului. Descentralizarea ad- ministrativa a procesului educativ si luarea deciziilor în domeniu în cadrul comunității reprezintă un punct esențial în eficientizarea procesului educativ. Administrația centrala trebuie sa aiba doar un rol de coordonare generala, de impunere a unor standarde si de verificare a respectării lor. 4. Politici de transporturi publice ur- bane. Amenajarea si întreținerea dru- murilor locale si asigurarea transpor- tului local si a celui interurban este res- ponsabilitatea administrației publice locale. Ceea ce este mai important legat de transportul urban în general este limitarea poluării generate de autovehicule. Automobilele generează peste 60% din poluare în toate orașele 564 Politici de dezvoltare urbană mari. Tocmai de aceea, complementar cu dezvoltarea politicilor de trans- porturi, trebuie dezvoltate si politici de reducere a poluării urbane datorate autovehiculelor, precum si identificarea unor soluții tehnice - mijloace de trans- port în comun nepoluante. 5. Politici antisaracie. Obiectivele acestor politici sunt centrate pe dimi- nuarea inegalităților în condițiile de via- ta ale oamenilor, reducerea dependen- tei indivizilor de diferitele servicii so- ciale si deci realizarea unei mai mari echitati sociale. Aceste politici sunt strâns corelate cu politicile de ocupare a forței de munca si cele de securitate sociala. Programele dezvoltate în ca- drul acestor politici sunt centrate pe pensii (toate tipurile), ajutor social, aju- toare (financiare sau în natura) pentru familiile cu multi copii, alocatii pentru copii, ajutor de șomaj, locuințe sociale etc. Criteriile de eligibilitate sunt ela- borate în funcție de fiecare program. Rolul central în acest domeniu este detinut de rețeaua de asistenta sociala si de serviciile de asistenta sociala. 6. Politici de planificare urbana. Cei care planifica se angajeaza în eforturi de a identifica obiectivele corecte pe care trebuie sa le atinga orașul si de a determina resursele disponibile pentru atingerea acestora, precum si de a specifica constrângerile în realizarea lor. Ca organizare, cei care planifica sunt fie o agenție cvasiindependenta - numita comisie de planificare - fie o agenție (staff agency) care îl asista pe primar sau pe șeful departamentului de planificare în formularea politicilor. Ca minima activitate, planificatorii aduna si procesează informatii - activitate în urma careia obțin cele mai importante resurse. Unul din cele mai vizibile pro- duse ale acestora este planul de folo- sire a terenului (land-use plan), care reflecta studii tehnice asupra utilizării curente a terenului/spatiului urban si proiectează modele de creștere eco- nomica. Planul sugerează politici muni- cipale fezabile si favorabile promovării obiectivelor orașului în acord cu utili- zarea curenta a spațiului urban. “Zona- rea” este principalul instrument pentru implementarea planului de folosire a terenului, funcția acesteia fiind aceea de a preveni “folosirea necorespunza- toare” a spațiului urban. Planul de folo- sire a terenului include, de asemenea, reguli si reglementari pentru subdi- vizări, specificarea dimensiunii loturilor de teren, modul de construire a tro- tuarelor si a străzilor, distanta dintre străzi, amplasarea birourilor, a clă- dirilor industriale, a clădirilor de locuit etc. (Schultze, 1974, p.387). Cele mai mari eforturi de planificare sunt cristalizate în formularea planului urbanistic general (mașter planning). Planul urbanistic general este o dez- voltare, un produs a ceea ce este de- numit în planificarea urbana “deter- minismul environmentar', deoarece en- vironmentul este elementul care trans- cede orice alta realitate - sociala, eco- nomica, politica etc. - deși nu este punctul de vedere al tuturor planifi- catorilor. Dezvoltările teoretice si practice din ultimele doua decenii arata însă ca planificarea este o funcție care încă este într-un proces de a se defini pe sine însasi. într-un studiu din 1997, N. Taralunga si S. Racoviceanu prezintă paleta politicilor urbane si principalii indicatori caracteristici acestora: 565 Politici de dezvoltare urbană 1. politica de terenuri urbane, având ca principali indicatori: a) structura pie- ței de terenuri (utilizarea terenului ur- ban; zonificare funcționala; densități ur- bane); b) tipul de proprietate (domeniu public; domeniu privat al statului/con- siliilor locale; domeniu privat); c) echi- parea edilitara (alimentare cu apa, gaze naturale, electricitate; canalizare, rețele termice, telefonice etc.); d) va- loarea terenului (număr de tranzacții; prețul terenului; amaplasamentul tere- nului; proprietarul acestuia); e) impo- zite pe teren (cuantumul impozitului; atractivitatea amplasamentului); f) pute- rea de cumpărare a populației (veni- turile populației; posibilitățile de econo- misire ale populației; accesul populației la credite); 2. politica de locuințe si asigurare a locuirii, având ca principali indicatori: a) indicatori cantitativi si calitativi ai locuirii (număr de locuințe; suprafața locuibila/locuinta; suprafața locuibila/ persoana; suprafața locuibila/camera; tipul de proprietate; disponibilitatea serviciilor (apa, canalizare, încălzire centrala, electricitate, telefonie etc.); structura locuinței (materialele folosite la construcție, izolare termica si fonica, etanseizare la praf si insecte, poluare din cauza agentului termic, surse de îmbolnăvire, vechimea locuinței etc.); suprafețe în comun; comodități în jurul locuinței; spatii verzi, locuri de joaca pentru copii; surse de probleme (pe tipuri de probleme); gradul de satis- facție a locatarilor (funcție de tipurile de servicii si comodități)); b) capacitatea de acces la o locuința (prețul pieței pe tipuri de locuințe; raportul cost/venituri; valoarea chiriei/m²/luna); c) structura costurilor unei locuințe (costul mediu al terenului (lei/m²); costul mediu al infra- structurii; costul construcției); d) carac- teristicile socio-economice ale locata- rilor (veniturile acestora; gradul de de- pendenta de diferite servicii sociale; posibilități de economisire); e) forme de organizare (asociatii de proprietari; asociatii de locatari; agentii imobiliare); f) liste de așteptare (număr de soli- citanti; priorități; vârsta); g) posibilități si forme de finanțare (buget local - locuințe, utilitati - lei/m²/an; credite; programe internaționale de finanțare); 3. politici (sectoriale) de dezvoltare economica, având ca principali indi- catori: a) indicatori economici (forța de munca pe sectoare de activitate; nu- mărul agentilor economici si principalii agenti economici; marimea medie a principalilor agenti economici; tendințe de dezvoltare (hoteluri, birouri, comerț, locuințe etc.); rata inflației si tendințe; rata dobânzilor si tendințe; rata șoma- jului si tendințe; nivelurile de venit ale populației si tendințe); b) administrația publica locala (organizarea adminis- trației publice locale - departamentul economic; taxe din activitati economi- ce; venituri din impozite pe proprietate; împrumuturi; obiective de investitii cu finanțare de la bugetul local; transferuri de la bugetul de stat; reiatii cu sectorul privat; gradul de acoperire cu servicii publice; procedura de autorizare pen- tru activitati economice; procedura de obținere a autorizațiilor de construcție; regulamente urbanistice; planuri de investitii); 4. politica serviciilor publice, inclu- zând indicatori cu privire la: a) educație (număr de unitati de învățământ; rapor- tul populație scolara/numar de unitati de învățământ; grad de pregătire pro- fesionala; cifra de școlarizare; grad de echipare a unităților de învățământ); b) 566 Politici educaționale sanatate (starea de morbiditate a populației; rata mortalitatii infantile; gradul de cuprindere si nivelul servi- ciilor oferite de asistenta medicala); c) asistenta sociala (număr total de be- neficiari ai diverselor servicii specia- lizate; număr de cantine de ajutor so- cial si de beneficiari; număr de copii în instituții publice si alternative de îngri- jire; gradul de dependenta de instituțiile specifice de suport); d) cultura (număr de teatre si cinematografe; număr de spectacole oferite; biblioteci publice; librarii si târguri de carte etc.); e) ali- mentare cu apa, canalizare si salubri- tate (acces la sistemul de alimentare cu apa; accesul la canalizare; calitatea serviciului; modalitati de colectare a deșeurilor; amplasamente de depozi- tare; eficienta serviciilor: raportul efica- citate/cost); f) transportul de calatori (structura si starea parcului auto; tra- see, grad de acoperire si frecventa circulației autobuzelor; costul transpor- tului si gradul de suportabilitate al populației); 5. politica de mediu care are drept principali indicatori: a) mediul natural (clima; condiții de relief; probleme spe- cifice ale cadrului natural); b) folosirea energiei (tipuri de energie folosite pen- tru prepararea hranei; tipuri de energie folosite pentru încălzire; principalii agenti economici consumatori de e- nergie); c) poluarea aerului si a apei si cea sonora (surse de poluare; agenti poluanti; poluarea din traficul rutier; raza si gradul de poluare etc.); d) colectarea si depozitarea deșe- urilor (modalitati de colectare a de- șeurilor; deșeuri periculoase; sorta- re/reciclare; amplasamente de depo- zitare; eficienta serviciului: raportul eficacitate/cost); 6. politica de revitalizare urbana ge- nerala include indicatori din toate ce- lelalte politici, dar si aspecte referitoare la legislație, institutii/organizatii, cadru natural, revitalizarea centrului/periferii- lor s.a. ^Adrian Dank Bibliografie selectiva: Abraham (1992), Schultze (1974), Taralunga si Raco- viceanu (1997) Politici educaționale Eticheta de politica educaționala este atașata unui spectru larg de proble- matici având în centrul sau procesul educațional, cu accent pe problemele sale pedagogice si de finalitate sociala. Analiza politicilor educaționale cunoaș- te doua componente bine individua- lizate, în ciuda multiplelor conexiuni dintre ele. Prima se refera la analiza procesului educațional, cu accent pe aspectele sale de natura pedagogica. Cea de-a doua privește factorii sociali care afecteaza procesul educațional, impactul întregului design instituțional asociat educației asupra comporta- mentului educațional al populației, precum si modul de rezolvare a di- lemelor principiale cu care se con- frunta sistemul decizional în educație. Articolul de fata se concentrează în special pe aceasta a doua compo- nenta, mai interesanta în contextul dic- ționarului ce îl găzduiește. Adresându-se atât sistemelor formale de învățământ, cât si educației infor- mate, doua tipuri de teme constituie fondul politicilor educaționale ca politici sociale: pe de o parte, sunt aspectele care tin de funcționarea scolii ca unitate distincta în cadrul sistemului 567 Politici educaționale social, iar pe de alta parte, este modul în care politica educaționala se inte- grează în cadrul mai larg al orientării politice a societății ca întreg. Modul de organizare a societății în ge- neral, inclusiv a sistemului educațional, este înalt dependent de valorile sociale dominante, de condițiile istorice con- crete ale perioadei referite. Politicile educaționale depind firesc de societatea în care sunt elaborate si transpuse în practica, reprezentând, ca orice politica sociala, o realitate în continua dinamica. Dincolo de aceasta variație spatio- temporara, exista câteva opțiuni princi- piale fundamentale, care călăuzesc po- liticile educaționale. Lor li se asociaza practici de implementare distincte. Finalități °i costuri După cum noteaza Lynne Chisholm (1998) analizând sistemele educațio- nale europene, în ciuda unor "tensiuni fundamentale asupra scopurilor educa- ției moderne", exista un consens ge- neral asupra câtorva finalitati uni- versale ale sistemelor de învățământ (p. 147). între aceste finalitati, se regă- sesc socializarea culturala comuna a indivizilor, ca instrument de menținere a coeziunii sociale; susținerea creșterii economice prin furnizarea de mâna de lucru calificata; dezvoltarea individuala, atât din punct de vedere al capacitatilor individuale, cât si prin efectele în plan material ale plusului de educație. Howard Glennester (1998) noteaza la rândul sau ca beneficiile educației sunt multiple. Ele se regăsesc, pe de o parte, la nivel individual, fiind localizate atât în sfera producției (dobândirea de cunoștințe si abilitati utile în obținerea unui loc de munca, fapt ce creste ca- pacitatea individuala de câștig), cât si în sfera consumului (educația copiilor creste bunăstarea viitoare a gospo- dăriei; în plus, nivelul de aspirații este mai ridicat, indivizii putând deriva sa- tisfacții din consumul unor bunuri su- perioare). Beneficiile publice din sfera producției vizeaza productivitatea cres- cută a forței de munca si capacitatea sporita de cercetare științifica si pro- gres tehnologic. Ambele contribuie di- rect la creșterea economica. în plus, educația ajuta la formarea bunurilor publice, întărind coeziunea sociala, respectul legilor si ordinii existente, asigurând mobilitatea sociala etc. (Glennester, 1998, p. 27-28). Costurile educației includ, alaturi de cheltuielile directe ale actului educa- țional (salariile cadrelor didactice, cos- turile de întreținere si operare, chel- tuielile de capital etc.), si cheltuieli in- directe (asociate educării, dar nu ca parte integranta a învățării: transportul la școala, costurile de întreținere în internate, masa de prânz etc.). Atât costurile directe, cât si cele indirecte pot cadea în sarcina gospodăriilor (prin taxele plătite expres pentru educație) sau a bugetelor publice. Indivizii supor- ta si un cost de oportunitate, data fiind valoarea timpului liber sau al muncii la care se renunța pentru învatare. Costul de oportunitate este mai mare în cazul adultilor care urmeaza cursuri de spe- cializare si/sau perfecționare. Principiile în ce privește opțiunile principiale, Leslie Eliason si colegii sai (1987) trec în revista patru tipuri de dileme a căror rezolvare determina modul de construcție a întregului sistem edu- cațional, structurând formarea politi- cilor educaționale. 568 Politici educaționale Prima chestiune majora privește dife- rentele care exista între indivizi în ce privește capacitatea de a învata. Pro- blema este de a identifica daca aceste diferente deriva din caracteristici indi- viduale, precum rasa, sexul, clasa so- ciala, sau daca ele sunt mai degraba influențate de oportunitățile de a învata la care indivizii au acces. Chestiunea este determinanta pentru decizia asu- pra modului de structurare a cheltuie- lilor publice cu educația si în foca- lizarea acestora asupra unor grupuri clar definite sau asigurarea accesului egal pentru toti cetățenii la procesul educațional. Principiile liberale, dar si cele socialiste, dezvoltate în ultimele secole si larg acceptate astazi, susțin ca determinante pentru performanta școlara sunt caracteristicile mediului, oportunitățile la care indivizii au acces, si nu atributele individuale moștenite. Cu alte cuvinte, copii cu origini diferite au sanse egale de a se dovedi com- petitivi în procesul educațional, daca oportunitățile de învatare care li se oferă sunt asemanatoare. Implicația imediata în ce privește politica educa- ționala este aceea a asigurării tuturor cetățenilor un acces similar la edu- cație. A doua dilema majora este stabilirea scopurilor sociale ale educației: Tre- buie politica educaționala orientata ast- fel încât sa contribuie la schimbarea sau la conservarea ordinii sociale? Doua exemple de schimbare prin edu- cație sunt oferite de Eliason si ceilalți. Primul privește eforturile de democra- tizare a Germaniei Federale prin edu- cație, întreprinse de aliati după război, iar al doilea se refera la utilizarea sistemului de învățământ în Statele Unite ca instrument de netezire a ine- galităților rasiale. Un al treilea exemplu ar putea fi "educația socialista" practi- cata în tarile din fostul lagar comunist. Criticile aduse rolului activ al politicilor educaționale în procesul de schimbare sociala privesc costurile ridicate ale demersurilor în raport cu efectele lor, dar si costurile în termenii afectării "abilitatii sistemului educațional de a atinge scopurile sale tradiționale, pre- cum selecția si pregătirea pentru a conduce" (Eliason s.a., 1987, p. 249). Argumentul este acela ca, orientând cheltuielile cu educația predominant în scopul asigurării egalitatii între indivizi, societatea va fi fortata sa aleaga alte criterii de apreciere a performantei indivizilor, selecția competentelor fiind puternic afectata. A treia opțiune majora se refera la ceea ce trebuie învatat la școala si este similara dilemei precedente, însă discuția se poarta într-un alt registru. Opoziția dintre nou si conservatorism este din nou prezenta, întrebarea fiind daca școala trebuie sa fie promotoarea schimbării sau daca ea trebuie doar sa urmeze schimbarea ierarhiei priorită- ților societății. Din nou, discuția nu se desfasoara la nivelul conținutului știin- țific al manualelor, care reflecta oricum progresul cunoașterii în domeniu, ci la cel al valorilor promovate. Un exemplu ilustrativ poate fi desprins din criticile aduse de curentele feministe conținu- tului manualelor școlare care prezintă femeia ca o ființa mai puțin activa decât bărbatul, socializând copii într-o cultura a inegalității sau discriminării de gen. în general, manualele suferă schimbări în aceasta privința când societatea în sine accepta un astfel de punct de vedere. Ar trebui însă ca decidentii politici sa aștepte schim- 569 Politici educaționale > barea valorilor societății sau politica educaționala ar trebui sa grabeasca aceasta schimbare? Contraopinentii unei astfel de poziții aduc argumentul riscului adâncirii dramatice a diferen- telor valorice dintre generatii si opteaza pentru schimbarea conținutului valoric implicit sau explicit al manualelor o data cu schimbarea ierarhiei nevoilor, întregii societăți. în plus, sa notam ca o asemenea schimbare anticipatoare este dificila, data fiind varietatea grupu- rilor implicate în procesul educațional (cadrele didactice si sindicatele lor, administratorii si directorii de scoli, politicienii, părinții, copiii, editurile care publica manualele etc.). Un al patrulea tip de opțiune majora pe care trebuie sa o rezolve politica edu- caționala este cea a cadrului social în care se plaseaza conținutul manuale- lor. Asa cum argumentează Green (1990, 1997), educația a fost un aspect cheie în formarea statelor naționale. Societățile au utilizat întotdeauna școa- la pentru a-si socializa noile generatii în configurația lor sociala si politica (Eliason s.a., 1987, p. 250). Integrarea naționala a fost promovata sistematic prin educație, asa cum se întâmpla astazi cu atentia acordata în manualele vest-europene identității europene si Uniunii Europene drept casa comuna a națiunilor sau asa cum UNESCO pro- movează ideea unei lumi globale si asa cum, cândva, în manualele din fostele tari socialiste, Uniunea Sovi- etica si Stalin erau definiti ca idei integratoare ale cadrului social imediat. Dilema consta așadar în alegerea cadrului social integrator în care siste- mul educațional va socializa copiii. în societățile moderne, caracterizate prin- tr-o diversitate a stilurilor de viata si a preferințelor individuale, discuția este împinsă mai departe, fiind chestionată necesitatea unei multitudini de cadre de socializare si a creșterii rolului ale- gerii parentale asupra educației copii- lor. Propunerea de manuale alternative sau a voucherelor educaționale sunt exemple de masuri ce pun în practica (si) astfel de opțiuni. Evoluția sistemelor educaționale Modul de organizare a procesului educațional reflecta în general modul de rezolvare a acestor dileme (pentru o discuție despre influenta ideologiei asupra politicilor educaționale, vezi Ball, 1990). Analizând evoluția în timp a modului de organizare a procesului educațional, Phillip Brown (1990) iden- tifica trei mari etape ale dinamicii sistemelor educaționale: prima este caracterizata prin dezvoltarea educa- ției de masa, mai degraba ca o con- firmare, decât ca o schimbare a stra- tificării sociale existente (străbătută de cultura vest-europeana si nord-ame- ricana în secolul XIX, conform Brown [1990], p. 394). în a doua etapa, di- lema accesului la educație este rezol- vata în favoarea opțiunii pentru ega- lizarea șanselor, organizarea siste- mului educațional făcând ca acesta sa devină unul “meritocratic”, în care ine- galitățile nu dispar, dar sunt mai just distribuite, atât din punct de vedere al claselor sociale, cât si al sexului sau rasei. în fine, cea de-a treia etapa debutează în cultura vestica în anii 70 cu criticile aduse implicării masive a statului în furnizarea de educație. Or- ganizarea sistemelor de învățământ a început sa se schimbe, cunoscând o diminuare a centralizării decizionale si financiare, prin creșterea într-o prima faza a responsabilității autoritatilor lo- 570 Politici educaționale > cale, iar apoi prin dezvoltarea unor sis- teme în care școlile se autoadminis- trează, controlul fiind împartit între pu- terea regulatoare a statului si opțiunea părinților, instrument de selecție din ce în ce mai important. Asa cum noteaza Andy Green (1990, 1997), dezvoltarea sistemelor educa- ționale publice a constituit o parte inte- granta a procesului de formare a sta- telor naționale moderne. Sistemele de învățământ naționale au aparut în mo- mentele în care procesul de formare a statului a cunoscut o accelerare, iar societatea a simtit nevoia sa se prote- jeze împotriva unor pericole repre- zentate ca iminente prin consolidarea coeziunii sociale. Este cazul Franței sau Prusiei, după Revoluția franceza, sau al statelor din nordul confederației americane în momentele premergă- toare apariției actualelor State Unite ale Americii. în Italia sau în Marea Bri- tanie, procesul gradual de formare a statului a amânat si dezvoltarea siste- melor educaționale publice. Cazul Ro- mâniei se încadrează destul de bine în explicația lui Green, structurarea învă- țământului public începând în anii imediat următori Unirii Principatelor din 1859. Motivele sunt legate de nece- sitatea consolidării unei culturi comu- ne, a socializării elitelor în spațiul so- cial al organizării națiunii în cadrul noului stat. Actori implicați în furnizarea de educație Notând slaba dezvoltare a sectorului privat în sistemul de învățământ, Michael Hill (1997, 1996) exploatează (si) explicația lui Green în schițarea motivațiilor statului ca principal fur- nizor de educație: dezvoltarea statului națiune a presupus apariția armatei, a serviciului civil, a unei întregi birocratii ai cărei membri urmau a fi recrutati din rândurile elitelor locale. Nevoia de încredere în loialitatea unei astfel de elite constituie un motiv suficient de puternic pentru ca statul sa preia res- ponsabilitatea furnizării educației. Mai mult, pentru a asigura coeziunea soci- ala, trebuia ca elitele sa fie selectate din toate grupurile sociale (indiferent de rasa, etnie, religie, sex, status eco- nomic), cu alte cuvinte sa fie asigurat accesul la educație pentru toti cetă- țenii, astfel încât, în cele din urma, "masele si elitele sa împartaseasca, pe cât posibil, experiențe educaționale co- mune" (Hill, 1996, p. 207-208). Al doilea tip de motivație pentru im- plicarea statului ca actor principal în furnizarea de educație este identificat de Hill la nivelul argumentelor "econo- mice" ale influentei învățământului asu- pra dezvoltării societății. Teoria capi- talului uman, dezvoltata în anii '60, a oferit suficiente rațiuni pentru investirea în capital educațional. Dezvoltarea pro- prie, dar si competiția existenta între state au întărit poziția forte a statului ca actor-cheie în sistemul de învățământ: "slăbiciunile sistemului educațional sunt văzute ca neproducând suficienti ingineri sau nefacând suficient pentru a încuraja inovația științifica sau a sus- ține spiritul antreprenorial" (Hill, 1996, p. 209). Asa cum arata Michael Hill, statul îsi poate asuma trei tipuri de roluri în furnizarea serviciilor educaționale: ca principal actor implicat în elabora- rea de norme si ca instanța de control a respectării acestor norme (regulator al sistemului de învățământ); ca finan- țator sau cumpărător de servicii educa- ționale; ca furnizor de servicii de înva- 571 Politici educaționale tamânt. Rolul de regulator este justi- ficat de necesitatea asigurării experi- ențelor educaționale comune, dar si de nevoia de protecție a cetățenilor, deri- vata din faptul ca copiii (clientii directi ai actului educațional) sunt minori, având dificultăți în a alege între ofertele po- tențiale de pe plata educaționala. Neîn- crederea în capacitatea părinților de a lua decizii raționale asupra educației copiilor a dominat dezvoltarea siste- melor de învățământ, impunând statul si sectorul public atât ca regulator, cât si ca principal furnizor al serviciilor educaționale. începute în anii '70 în cultura vestica, atacurile asupra siste- mului public de educație, văzut ca ine- ficient din punct de vedere al rezul- tatelor școlare, dar si ca risipitor din punct de vedere al utilizării resurselor, au făcut ca sistemele educaționale sa fie din ce în ce mai descentralizate, iar mai apoi ca sectorul privat sa capete o pondere mai însemnata. Sistemele de educație publica sunt susținute oricum prin cheltuieli private însemnate, gospodăriile acoperind adeseori costul cărților, al rechizitelor, al echipamentelor folosite de elevi acasa (mai ales în tarile sarace sau în sistemele liberale). Se adauga costu- rile de transport până la școala, cele de întreținere (în special pentru niveluri superioare de învățământ), costurile de oportunitate legate de consumul timpu- lui alocat pentru educația copiilor de către gospodarii. Uneori exista chiar contribuții ale părinților la susținerea cheltuielilor de întreținere si operare ale unităților școlare. Descentralizarea a accentuat rolul co- munităților si al autoritatilor locale în furnizarea si finanțarea serviciilor edu- caționale. Religia organizata a jucat si ea un rol important în furnizarea de educație, data fiind tradiția dezvoltării școlilor în evul mediu pe lângă biserici, iar în prezent, în multe tari, bisericile dețin cel puțin formal proprietatea asupra unei parti însemnate a școlilor, în fine, în discuția sa asupra rolului capitalului social în formarea capitalului uman, Coleman (1988) insista asupra rolului familiei si al rețelelor sociale în educația copiilor. Privatizare, marketizare și descentralizare în învățământul primar și liceal Discuția despre descentralizare si privatizare se poarta în mod diferit în funcție de nivelul de învățământ. învă- țământul universitar s-a bucurat din- totdeauna de o mai mare autonomie si de flexibilitate atât în ce privește de- cizia asupra curriculumului, cât si în ce privește finanțatorii si furnizorii servi- ciilor educaționale. învățământul se- cundar, dar mai ales cel primar au fost definite însă în mod tradițional ca bu- nuri publice, caracterul obligatoriu si gratuitatea serviciilor educaționale la acest nivel fiind garantate de către mai toate constituțiile. Responsabilitatea în furnizarea, finanțarea si reglementarea învățământului preuniversitar a căzut astfel predominant în sarcina statului, Criticile asupra sistemului de educație publica din ultimele trei decenii au dus la regândirea sistemului educațional, punând accentul pe procesele de des- centralizare, marketizare si privatizare. Privatizarea apare ca un răspuns di- rect la provocările anilor 70-'80. în primul rând, este vorba de criza de legitimitate a statului, descrisa de Ha- 572 bermas (1971), cu implicațiile sale pri- vind neîncrederea în sistemul de învă- țământ public. în ce privește educația, lipsa de încredere a fost întărită si de faptul ca investițiile în capital uman privite ca panaceu universal în anii '60- 70 nu au putut preveni efectele crizei petrolului. în al doilea rând, este vorba de criza financiara a statului, acesta căutând sa mute povara unor sarcini fiscale în sectorul privat, considerat a fi mai eficient (Offe, 1984). Privatizarea serviciilor de curățenie din scoli constituie o astfel de soluție. în al treilea rând, asa cum remarca Har- greaves si Reynolds (1989, p. 3), este vorba de eșecul sistemelor publice de a asigura eficienta economica a edu- cației comprehensive, dar si inegali- tățile de acces cronice manifestate de sistemele educaționale publice. în fine, este vorba de ascensiunea teoriei ale- gerii publice, cu implicațiile sale asupra nevoii de a creste importanta alegerii părinților în ce privește educația copii- lor si implicarea mai puternica a aces- tora în procesul educațional formal. Ca răspuns la toate aceste probleme, privatizarea serviciilor educaționale se manifesta în trei moduri distincte (Hargreaves si Reynolds, 1989, p. 3). Primul consta în privatizarea propriu- zisa prin încurajarea apariției si spriji- nirea dezvoltării școlilor private. Aceasta se poate rezolva fie prin sub- sidii alocate direct școlilor private sau confesionale, acoperindu-le o parte din costuri, fie prin voucherele educațio- nale acordate elevilor. Asa cum re- marca Cohn (1997), ideea voucherelor educaționale dateaza de la sfârșitul secolului XIX fiind formulata inițial de Tom Paine si popularizata apoi de Politici educaționale > Milton Friedman. în esența, metoda consta în oferirea unei sume de bani părinților, cu care aceștia pot cumpără servicii educaționale de pe plata pri- vata, înscriindu-si copilul la școala dorita. Schema poate presupune con- diții suplimentare de control (părinții trebuie sa faca dovada, în fata auto- rității publice de la care au primit banii, ca nu au schimbat destinația acestora sau ca școala este una acreditata etc.) sau de acordare (voucherele pot fi acordate doar familiilor sarace, astfel încât sa fie asigurata egalitatea de acces la educație). în ambele cazuri, școlile private sunt sprijinite în funcție de criterii de efici- enta, evaluarea fiind realizata fie de autoritățile locale sau centrale - în cazul subvenției directe - fie prin inter- mediul competitivității pe piața educa- ționala - în cazul sistemului de vou- chere. Voucherele elimina astfel dificul- tățile si uneori arbitrarul deciziei asupra eficientei economice si eficacității edu- caționale a școlilor private, accentuând rolul părinților în alegerea celei mai bune strategii de educare a copiilor (elevii nu mai sunt arondati unei scoli anume, ci părinții pot opta pentru școa- la care le satisface cel mai mult crite- riile de eligibilitate, din punct de vedere al curriculumului, performantelor șco- lare, serviciilor secundare oferite, cos- turilor etc.). Oponentii metodei insista tocmai pe acest ultim aspect, argumentând asu- pra posibilității ca părinții sa fie in- complet informati, dar si asupra fap- tului ca - fara subvenții suplimentare pentru transport - copiii proveniti din familii sarace, locuind de regula în su- burbii, nu vor putea oricum sa urmeze școlile private cele mai bune din cauza distantei la care acestea se afla. Astfel, 573 Politici educaționale sistemul de vouchere nu ar face alt- ceva decât sa inducă segregări rasiale si de status socio-economic (Cohn, 1997, p. 7). Mai mult, un alt dezavantaj este legat de costul aparatului birocra- tic de control al utilizării voucherelor, acesta putând implica si costuri su- plimentare de timp din partea școlilor private supuse controlului. A doua metoda de privatizare identi- ficata de Hartgreaves si Reynolds con- sta în mutarea către sectorul privat a responsabilității pentru furnizarea anu- mitor servicii secundare în cadrul sis- temului administrat de autoritatile publi- ce. Metoda este strâns legata de des- centralizarea si creșterea autonomiei școlilor. în acest caz, privatizarea pre- supune cumpărarea de către scoli a serviciilor de curățenie, transport pen- tru elevi si masa de prânz de pe piața privata. Ideea este a menținerii sis- temului educațional comprehensiv la costuri scăzute, data fiind eficienta economica superioara a sectorului pri- vat. Școlile sunt astfel scutite de pova- ra organizării si furnizării transportului, mesei, curățeniei etc., realizând atât economii financiare, cât si de timp. A treia metoda de privatizare consta în marketizarea școlilor publice, prin creș- terea autonomiei lor fata de autoritatile locale sau centrale. Școlile autoadmi- nistrate, ca si cele charter constituie exemplul tipic pentru aceasta metoda. Unitățile școlare rămân proprietate pu- blica, dar ele sunt administrate de un consiliu alcătuit din profesori, părinți si membri ai comunității locale. Consiliul are putere decizionala completa în ce privește politica de angajare, curricu- lumul (în limitele stabilite de autoritatile reglatoare), selecția elevilor, precum si gestionarea patrimoniului si a resur- selor scolii. Finanțarea este realizata în funcție de cererea părinților pentru o școala sau alta, dar si din fondurile private atrase de consiliul de adminis- trație. Avocatii privatizării si marketizarii ar- gumentează asupra câtorva avantaje esențiale: posibilitatea alegerii servi- ciilor educaționale de către părinți; faptul ca nu sunt determinate astfel inegalități de acces mai mari decât cele presupuse de sistemele publice tradiționale; creșterea legăturii dintre sistemul de învățământ si voința pu- blica, școlile putându-se adapta rapid la cererea societății; impunerea unor standarde educaționale mai ridicate datorita concurentei; cadrele didactice sunt mai motivate pentru a se integra în sistemul educațional atât financiar, cât si din punct de vedere al satis- facțiilor profesionale. în replica, criticii insista pe faptul ca privatizarea si marketizarea nu lărgesc sfera de alegere decât pentru grupurile sociale oricum avantajate, exacerbând inegalitatea. Mai mult, alegerea este limitata si prin faptul ca numărul de locuri este limitat. Selecția practicata la intrarea în școlile cele mai bune, care atrag mai multi candidati decât locuri, nu face altceva decât sa asigure cele mai bune condiții celor mai buni elevi, proveniti de regula din grupuri sociale altele decât cele dezavantajate. O astfel de excluziune școlara contribuie la perpetuarea si chiar accentuarea inegalităților (vezi Mark Drakeford, 2000). Obiectivitatea voinței publice este pusa si ea sub semnul întrebării, fiind negata raționalitatea alegerii aces- teia. în fine, este argumentata demo- tivarea cadrelor didactice, fiind invoca- 574 Politici educaționale ta rezistenta la schimbare manifestata de sindicatele acestora, nemulțumite de pierderea unor privilegii fata de sis- temele de învățământ publice tradi- ționale (sporurile de vechime, siguran- ța salariului, diverse facilitati si bene- ficii) simultan cu creșterea responsa- bilităților. Descentralizarea este strâns legata ca problematica de privatizare si mar- ketizare, constituind o reacție la același tip de provocări. Descentrali- zarea propune în esența mutarea responsabilității privind finanțarea si furnizarea serviciilor de învățământ de la guvernul central către autoritatile lo- cale si chiar la nivelul unităților școlare. Aparent, centralizarea apare ca fiind opusa ca intenție privatizării si mar- ketizarii, acestea implicând o autono- mie crescută a unităților școlare. în practica însă, centralizarea si privati- zarea s-au dovedit a fi complementare. Daca statul a delegat către autoritatile locale responsabilitatea în ce privește furnizarea si decizia alocării fondurilor pentru serviciile educaționale, în schimb el si-a menținut si chiar întărit competentele de regulator al proce- sului educațional, fiind cel care elabo- rează principiile de baza ale curricu- lumului, stabilește calificările minime ale profesorilor si uneori chiar limite de salarizare pentru aceștia, determina lungimea si forma învățământului, cri- teriile de recunoaștere a diplomelor etc. (vezi Whitty si Power, 2000, pentru o trecere în revista a literaturii despre complementaritatea practica dintre pri- vatizare si descentralizare administra- tiva si financiara, pe de o parte, si menținerea puterii regulatorii a statului, de cealalta parte). Descentralizarea presupune o impli- care mai activa a comunităților locale în procesul educațional, participarea a- cestora putând avea efecte benefice în ce privește creșterea participării șco- lare si prevenirea abandonului, atrage- rea unor surse de finanțare alternative, eficientizarea serviciilor secundare asociate procesului de învățământ. Fara a se retrage din rolul de principal finanțator, prin descentralizare statul deleaga autoritatii locale puterea de decizie asupra modului de alocare a fondurilor. Autoritatea locala, la rândul sau, actioneaza ca finanțator, dar mai ales ca furnizor al serviciilor de educație. Primăriile pot, la rândul lor, sa îsi mențină autoritatea în decizii privind politica de personal sau cea de selecție a elevilor (numărul de locuri oferite de fiecare școala, proceduri de acces si examinare în vederea ad- miterii elevilor etc.) sau o poate delega școlilor subordonate (ca în cazul școlilor charter). După cum arata Whitty, Power si Hal- pin (1998), descentralizarea si creș- terea importantei alegerii parentale constituie o tendința comuna pentru tarile culturii vestice. Statele dezvoltate ale bunăstării, indiferent de ideologia lor, au început, după anii 70, sa îsi descentralizeze din ce în ce mai mult serviciile educaționale publice, mutând inițial responsabilitatea dinspre stat către autoritatile locale, ca mai apoi ro- lul acestora sa se diminueze treptat în favoarea consiliilor de administrație a școlilor. Anglia a introdus pe scara larga din 1980 sistemul voucherelor pentru familiile sarace, iar din 1986 a promovat autoadministrarea școlilor. Noua Zeelanda s-a dovedit a fi cea mai radicala, din 1989 mutând complet res- 575 Politici educaționale perisabilitatea pentru buget, personal si rezultate școlare la nivelul consiliilor de administrație din fiecare școala. SUA, unde 11% din totalul școlilor sunt private, fara a primi subsidii sem- nificative de la bugetele publice (dintre aceste scoli, 80% sunt scoli confesio- nale si numai 20% laice), a promovat sistemul școlilor charter. Suedia, tara cu o îndelungata tradiție a centralizării, a delegat începând cu 1991 puterea de decizie în ce privește personalul de la guvernul central către primarii, iar din 1996, primăriile au preluat si res- ponsabilitatea alocării pe scoli a fondu- rilor de întreținere (primite în continua- re de autoritatile locale ca grant de la bugetul statului). Mai mult, din 1991 a fost permisa si înființarea de scoli pri- vate, ulterior începând sa funcționeze sistemul voucherelor educaționale. în alte tari, precum Olanda, în care majo- ritatea școlilor sunt scoli confesionale sprijinite de către bugetul statului, sis- temul voucherelor are o tradiție înde- lungata. în Franța, Legea Debre a des- chis încă din anii '60 drumul pentru acordarea de subsidii publice școlilor confesionale (catolice) operate de organizatii private. Alocarea fondurilor publice către șco- lile private sau care se autoadminis- trează se face în mod diferit de la tara la tara. Criteriile folosite sunt în general numărul de elevi, ca indicator al cererii comunității pentru școala în cauza (Suedia), numărul de cadre didactice si salariul mediu al acestora (Australia), numărul de elevi care revin unui cadru didactic, cererea suplimentara de lo- curi în școala manifestata de comu- nitatea locala, dar mai ales combinatii ale acestora. Descentralizarea implica si dificultăți importante legate de redefinirea rolu- rilor personalului din interiorul siste- mului de învățământ. Este vorba în special de responsabilitățile sporite ale inspectorilor școlari si mai ales ale directorilor, supus! unei reconsiderări a poziției lor în calitatea mai noua de administratori cu larga putere de decizie asupra unitatii pe care o con- duc. Responsabilitatea scolii ca întreg creste, rezultatele elevilor punând sub presiune salarizarea si chiar locul de munca pentru toate cadrele didactice, dar mai ales pentru directori. Numeroase studii au cautat sa anali- zeze comparativ eficienta educaționala si cea economica a școlilor publice tradiționale, a celor autoadministrate si a celor private (colecțiile de articole editate de Cohn în 1997, Halsey s.a. în 1998 trec în revista si aceste studii, constituind o importanta sursa biblio- grafica). Analizele de pionierat ale lui Coleman si Hoffer (1997) au sugerat ca, în Statele Unite, școlile catolice sunt mai eficiente decât cele publice sub aspectul cunoștințelor dobândite de elevi, indiferent de sexul, rasa si religia acestora sau de statusul socio- economic al familiei de proveniența. Cercetări ulterioare au pus sub semnul întrebării aceasta diferența de eficaci- tate, noi date empirice sugerând ca rezultatele elevilor din cele doua tipuri de scoli nu diferă semnificativ, dar si ca rezultatele trebuie analizate controlând si alte variabile, precum influenta dis- tantei fata de școala a elevilor. în plus, privind costul educației, unele argu- mente si analize empirice sugerează ca acesta este în fapt mai mare pentru învățământul privat, daca sunt incluse si cheltuielile suplimentare dedicate învățământului de către gospodarii. Alti autori au aratat ca, îndeosebi în tarile în curs de dezvoltare, cunoștințele 576 Politici educaționale acumulate în școlile private sunt infe- rioare ca utilitate si volum celor dobân- dite în școlile publice. Toate aceste studii nu sunt însă decât experimentale, cercetarea în domeniu aflându-se abia la început si confrun- tându-se cu trei probleme majore. Pe de o parte, este cuantificarea cheltu- ielilor gospodăriilor dedicate educației, în al doilea rând, este de identificarea unei masuri universal acceptate pentru masurarea câștigului educațional al elevilor. în fine, a treia dificultate este legata de validitatea comparației, aceasta neputând fi realizata decât daca școlile comparate evoluează în contexte sociale similare. Cu alte cuvinte, este greu de precizat daca raportul între cheltuielile cu un elev si cunoștințele dobândite de acesta este mai mic sau mai mare în școlile private, publice sau autoadministrate, învățământul secundar Finalitatea cea mai pragmatica a edu- cației este aceea de a oferi absol- ventilor oportunități sporite de integrare pe piața muncii. în general, educația obligatorie (primara si gimnaziala) fur- nizează tuturor copiilor un fond comun de cunoștințe generale care sa le permită specializarea ulterioara. Asa cum atrage atentia Lynne Chisholm (1998), "capacitatile, preferințele si mo- tivațiile tinerilor sunt diverse, dincolo de influentele considerabile ale pieței muncii asupra opțiunilor educaționale" (p. 147). Aceasta face ca specializarea sa decurgă ca un fenomen natural. Problema centrala rămâne însă de- cizia asupra momentului când spe- cializarea trebuie sa apara si care sunt formele pe care trebuie sa le îmbrace. Asa cum observa Chisholm, la nivelul învățământului secundar nevoia de specializare devine axiomatica. Doua mari rute sunt posibile: pe de o parte, specializarea academica (liceul urmat de învățământul tertiar), pe de alta, educația tehnico-vocationala, cu ac- cent pe pregătirea practica si integra- rea rapida pe piața muncii. Elevii opteaza pentru una din rute sau sunt forțați sa aleaga prin selecție. în fapt, decizia lor este una eminamente so- ciala, reproducând structura sociala existenta (Chisholm, 1998, p. 148). Cei mai buni opteaza si sunt selectati pen- tru pregătirea academica, iar ceilalți sunt integrati în școlile vocationale sau abandoneaza educația, cu consecințe negative asupra întregii lor dezvoltări. Cu timpul, o data cu dezvoltarea socie- tății, cu creșterea stabilitatii acesteia si a bunăstării individuale, tot mai putini tineri opteaza pentru ruta vocationala, putând determina crize pe piața mun- cii. Este unul din motivele pentru care unele tari europene încearcă sa inte- greze cele doua rute ale învățămân- tului secundar, introducând speciali- zarea vocationala ca opțiune se- cundara a liceului (Franța sau Anglia, spre exemplu). Școlile comprehensive (cum sunt numite aceste unitati în tarile anglo-saxone) reflecta si un ideal egalitarist, privind creșterea egalitatii șanselor de acces în învățământul su- perior. Ideea unor astfel de scoli nu este noua, fiind experimentata cu suc- ces în a doua parte a secolului XX (în anii 70, școlile comprehensive deveni- seră deja dominante în Anglia, SUA si în alte tari vestice, dar si din estul Europei). în anii ‘80 au fost formulate critici puternice la adresa sistemului educației comprehensive si a eficientei ei, vorbindu-se chiar de eșecul unui 577 Politici educaționale astfel de proiect. Datele empirice nu au relevat diferente semnificative între cunoștințele dobândite de elevi în școlile comprehensive si în liceele cla- sice, învățământul comprehensiv fiind din nou pus în discuție la sfârșitul anilor '90. O astfel de măsură a fost experimentata si în România anilor '80, însă a eșuat, presiunea societății si a cadrelor didactice determinând după 1989 reîntoarcerea la separarea clara între cele doua rute educaționale. Procesul de îmbătrânire demografica (cu consecințele sale asupra pieței muncii) si progresul tehnic (implicând cerințe superioare de cunoaștere pen- tru accesul la majoritatea locurilor de munca) au si ele consecințe impor- tante asupra opțiunilor de politica edu- caționala în învățământul secundar. Este repus în discuție gradul de spe- cializare al învățământului secundar, tot mai multe voci argumentând asupra mutării specializării către învățământul tertiar si a menținerii cât mai îndelun- gate a tinerilor în circuitul educațional. Motivele sunt legate de faptul ca indivizii dobândesc astfel mai multe cunoștințe si deprinderi care le permit o flexibilitate ridicata în ce privește in- serția în viata activa. în plus, prin re- ținerea mai îndelungata a tinerilor în sistemul educațional se asigura o so- cializare comuna mai puternica, dar sunt contracarate si efectele creșterii speranței de viata asupra duratei vieții active. Strâns legata de momentul specializării este si problema momentului orientării școlare si profesionale. Unele sisteme educaționale opteaza pentru realizarea orientării profesionale încă din învăță- mântul obligatoriu, fie din a doua parte a gimnaziului (Germania, Olanda), fie la sfârșitul acestuia (Scandinavia). Avantajul îl constituie integrarea rapida si sigura a absolventilor în formele de învățământ secundar sau în viata ac- tiva. Dezavantajul este ca aceasta poate determina o specializare prema- tura, impietând asupra însușirii trun- chiului comun de cunoștințe, cu conse- cințe negative asupra omogenității va- lorice a comunității. Este motivul pentru care unele tari au mutat orientarea școlara cât mai târziu în timpul învă- țământului secundar (Franța, Anglia). România urmeaza același pattern, chiar daca nu prezintă rate de șco- larizare în învățământul secundar la fel de înalte. Aceasta poate impieta asu- pra integrării absolventilor de gimnaziu în viata activa daca nu reusesc sa fie acceptati sau le lipsesc resursele pen- tru accesul într-un liceu sau școala profesionala. Un al patrulea tip de problema pe care trebuie sa o rezolve politica educa- ționala destinata învățământului secun- dar este legata de accesul elevilor în licee si scoli profesionale si mai ales de continuarea educației în aceste for- me de învățământ (evitarea abando- nării studiilor). Discuția despre accesul la educație, eficienta școlilor publice sau private, privatizare, marketizare si descentralizare este comuna cu cea purtata la nivelul învățământului pri- mar. Problema motivării elevilor pentru continuarea educației este una noua, dat fiind caracterul neobligatoriu al în- vățământului secundar. Doua tipuri de abordări domina masurile din aceasta sfera: prima îsi propune sa faciliteze accesul elevilor în învățământul secun- dar, sprijinindu-i prin vouchere educa- ționale, prin subsidii pentru transport, întreținere sau acces la servicii des- 578 Politici educaționale > tinate petrecerii timpului liber; a doua sugerează ca cel mai bun motivator este constituit de echitatea salarizării - daca salariile constituie în fapt plata unitati! marginale de cunoaștere, atunci elevii si gospodăriile vor fi stimulati sa investească în educație. Finanțarea învățământului preuniversitar Modul de finanțare a învățământului preuniversitar diferă în funcție de gra- dul de centralizare a sistemului edu- cațional si de tipul de proprietate asu- pra școlilor. în sistemele publice cen- tralizate toate costurile procesului edu- cațional revin bugetului central. Des- centralizarea aduce cu sine mutarea responsabilității de finanțare a costu- rilor de operare si cheltuielilor de ca- pital către autoritatile locale, statul con- tinuând sa răspundă pentru salariile cadrelor didactice. Autonomia școlilor presupune încurajarea acestora de a atrage fonduri din surse alternative, fiecare unitate având putere de decizie asupra utilizării lor. în unele tari euro- pene (Franța, Irlanda), o parte din scoli sunt deținute si/sau operate de orga- nizatii private, însă finanțarea cade în principal în sarcina statului sau primă- riilor. Este motivul pentru care unii au- tori se refera la școlile irlandeze ca fiind private, în timp ce altii, notând ca practic doar proprietatea este privata, în rest toate deciziile fiind luate de că- tre autoritatea publica, numesc aceste scoli drept private. în Franța, orga- nizațiile private care administrează școlile deținute de biserica catolica asigura finanțarea pentru cheltuielile de capital si salariile aparatului admi- nistrativ, în timp ce statul acopera ma- joritatea celorlalte costuri, inclusiv a salariilor cadrelor didactice. Gospodă- riile susțin sistemul de învățământ în doua moduri: prin cumpărarea mate- rialelor didactice necesare elevilor în activitatile lor individuale (rechizite, unele echipamente, manuale etc.) sau prin implicarea membrilor comunității în finanțarea unor cheltuieli de capital (fie prin donatii făcute scolii, fie direct, prin prestarea de activitati în folosul acesteia). Statul sau primăriile pot spri- jini la rându-le cheltuielile private ale gospodăriilor fie prin subvenționarea prețului rechizitelor, fie prin deduceri de impozit pentru cumpărarea acestor materiale. învățământul superior în ce privește învățământul superior, politica educaționala se confrunta cu trei dileme fundamentale. în primul rând, este decizia asupra numărului de absolventi de învățământ superior dezirabil pentru o societate. Acesta este determinat de conside- rente legate de cererea de personal înalt calificat prezenta pe piața muncii, de strategia de dezvoltare sociala a colectivității în cauza, de presiunea manifestata de societate prin cererea de educație superioara si, nu în ultimul rând, de puterea de finanțare a învă- țământului superior în societatea în cauza. A doua problema vizeaza autonomia universitara. în mod tradițional, învăță- mântul superior este mult mai puțin centralizat decât cel primar si secun- dar. Pe de o parte, ponderea proprie- tății private asupra universităților este mai mare decât pentru celelalte niveluri de învățământ. Motivele sunt legate de costurile unitare mai ridicate pentru un student decât pentru un elev, dar si de caracterul neobligatoriu al învățămân- tului superior, neurmat de majoritatea 579 Politici educaționale cetățenilor si nedefinit cu atâta claritate ca bun public. Controlul public asupra universităților este mai redus, ceea ce constituie un paradox, daca luam în considerație explicația lui Green (1990, 1997) asupra preponderentei statului în furnizarea serviciilor educaționale (învățământul superior este cel ce pregătește în fapt elitele, decisive în formarea si menținerea coeziunii state- lor, ceea ce ar impune o tendința fi- reasca de control din partea socie- tăților organizate ca state). Pe de alta parte, diversitatea data de înalta specializare a învățământului su- perior, dar si de multiparadigmicitatea majorității științelor, a condus la des- centralizarea si autonomia universi- tara, atât în ce privește finanțarea si administrarea, ca si la nivelul curricu- lumului. Nevoia de standarde universa- le determinata de imperativele pieței muncii si de presiunea sociala pentru elaborarea de criterii de selecție a impus autoritatea publica ca regulator al procesului educațional. Controlul exercitat de către stat în aceasta calitate este însă mult redus fata de cel manifestat în cazul învățământului pre- universitar. A treia dilema este legata de modul de finanțare a învățământului superior. în cazul universităților publice, discuțiile se poarta în jurul taxarii studentilor pentru serviciile educaționale si al sprijinirii acestora în urmarea cursurilor universitare. Politicile educaționale di- feră mult de la tara la tara. De cele mai multe ori însă, taxarea se împletește cu acordarea de vouchere educațio- nale sau împrumuturi subvenționate pentru studenti (ce urmeaza a fi ram- bursate în cursul vieții active). Tarile cu un învățământ superior preponderent sau exclusiv public (Suedia sau Italia, de exemplu) promovează taxe extrem de reduse, combinate cu multiple be- neficii categoriale si subvenții de preț (în ce privește întreținerea, transportul, masa în cantine, procurarea de echi- pamente, acordarea de credite sub- venționate etc.). în tarile în care pre- domina învățământul privat (SUA, de exemplu), taxele percepute sunt ridi- cate, iar beneficiile categoriale extrem de reduse. Exista si tari în care taxele ridicate sunt compensate prin dezvol- tarea sistemelor de vouchere educațio- nale diferențiate în funcție de veniturile gospodăriei de proveniența (Anglia, Olanda). Finanțarea se realizează, prin urmare, pe patru directii: subvenții directe de la stat sau - mai rar - de la autoritatile locale orientate spre universități sub forma de granturi; taxele plătite de studenti; donatii ale sponsorilor; con- tracte ale universităților pentru pres- tarea unor servicii de consultanta sau cercetare științifica. Universitățile pri- vate sunt organizate de regula ca or- ganizatii nonprofit si îsi extrag adesea o parte din fonduri din granturi publice (de exemplu, în Coreea de Sud, unde ponderea absolventilor de liceu înscriși în învățământul superior se apropie de 85%, iar sectorul public controlează ju- mătate din totalul instituțiilor de învă- țământ superior, statul contribuie sub- stanțial la finanțarea majorității univer- sităților private). O problema dificila în ce privește finan- țarea este legata de fixarea criteriilor de performanta pe baza carora auto- ritatea publica aloca fondurile destinate fiecărei universități. Numărul de stu- denti, salariul mediu al profesorilor si 580 Politici educaționale adeseori prestigiul universității consti- tuie criteriile cele mai uzuale. învățământul preșcolar Neobligatoriu si negratuit, învățământul preșcolar seamana cu cel superior prin faptul ca multa vreme a fost gândit în trecut mai puțin ca un bun public, cât mai ales ca un beneficiu pe care si-l permit doar cetățenii relativ înstăriți. Caracterul neobligatoriu al învățămân- tului preșcolar îi conferă acestuia o situație speciala, reflectând reprezen- tarea generala asupra sa ca sistem fara o finalitatea educaționala explicita. Motivul este legat de conceperea edu- cației preșcolare ca un sistem integrat de dezvoltare a copilului, îndeplinind nu numai funcția de pregătire a copi- lului pentru școala, dar oferind si im- portante servicii de îngrijire, hrana sau asistenta medicala. Toate aceste ser- vicii asociate fac din învățământul preșcolar atât subiect al politicilor edu- caționale, cât si al celor adresate familiei si ocrotirii copilului. De altfel, beneficiile învățământului preșcolar se adreseaza astfel în primul rând copilului: pe termen lung, prin faptul ca garanteaza dezvoltarea copi- lului, foarte importanta în aceasta pe- rioada a vieții, ratarea oportunităților de dezvoltare la aceasta vârsta nemaipu- tând fi compensata ulterior; pe termen scurt, efectele imediate se reflecta în integrarea cu rezultate superioare în învățământul primar. Pe de alta parte, sunt beneficiile aduse familiei în ce privește oportunitatea îmbunătățirii sta- tusului ocupational si chiar educațional al părinților, prin micșorarea timpului dedicat îngrijirii copilului. în special în comunitățile cu o mare mobilitate so- ciala, învățământul preșcolar oferă o- cazia dezvoltării rețelelor sociale ale părinților, care se pot cunoaște si în- cepe interacțiunea prin intermediul preocupărilor comune induse de îngri- jirea copiilor (OECD, 1999a, p. 29). Caracteristica întregului sistemul educațional, dar mai ales celui pre- școlar, este lipsa cronica de infor- mație a părinților asupra opțiunilor educaționale posibile. Motivele rezida în criza de timp a părinților, faptul ca experiența practica despre îngrijirea copilului este dobândita abia după ce acesta creste, dar si lipsa unor agentii de informare si consultanta (Gormley, 2000, p. 56). Aceasta lipsa de infor- mație, dar si costul unitar ridicat al unui preșcolar au impus statul ca principal regulator, dar si furnizor al serviciilor de învățământ preșcolar. Astfel, de- cizia în învățământul preșcolar tinde a fi puternic centralizata. în Franța, de exemplu, guvernul central ia toate deciziile importante în ce privește furnizarea învățământului preșcolar, în Suedia responsabilitatea reglementarii revine în principal statului si în mica măsură primăriilor, iar în SUA si Germania guvernele statelor/landurilor sunt cele ce decid asupra normelor generale, dar si a celor specifice, chiar si în condițiile în care, în Germania, învățământul preșcolar cunoaște o diversitate de forme, de la grădinițele obișnuite la cooperativele de părinți si centrele Waldorf (Myers, 2000). Myers remarca faptul ca modul de reglare se centrează în unele tari (Franța, Ger- mania) pe furnizor, având la baza ipo- teza ca educatorii bine pregătiți con- stituie o garanție pentru buna îngrijire a copiilor. în tarile social-democrate (Suedia), în centrul atenției sta copilul, normarea învățământului preșcolar fo- 587 Politici educaționale > calizându-se pe atentia acordata aces- tuia, cuantificabila prin indicatori ca nu- mărul de copii ce revin unui educator, în schimb, în tari precum Statele Unite, atentia principala este acordata faci- litatilor furnizate prin serviciile de în- vățământ preșcolar. Costurile ridicate fac ca finanțarea si accesul la educația preșcolara sa de- vină o chestiune-cheie în definirea politicii în domeniu. Lipsa de gratuitate a serviciilor de educație poate constitui un factor care sa accentueze ine- galitățile dintre straturile sociale. Statul poate interveni pentru a egaliza san- sele de acces prin asigurarea uni- versala a accesului gratuit la educația preșcolara sau prin tarife diferențiate în funcție de venitul gospodăriilor (sub- venționarea diferențiata a prețului). în tarile Uniunii Europene, învățământul preșcolar este unul adresat tuturor copiilor între 3 si 6 ani, fiind finanțat în principal de stat. Sub 3 ani însă, în serviciile educaționale, principalul rol în finanțare revine sectorului privat, în special gospodăriilor care plătesc pen- tru serviciile oferite (în bani sau prin prestare de servicii în beneficiul unitati! de învățământ), dar si firmelor sau or- ganizațiilor private neimplicate în pro- cesul educațional, care pot contribui prin subsidii sau prin organizarea de servicii de învățământ preșcolar pentru angajatii lor. Furnizarea învățământului preșcolar revine fie statului, fie auto- rității locale, dar foarte des ea cade în sarcina colectivităților, organizațiilor nonguvernamentale si chiar a secto- rului privat. în anii '90, privatizarea si marketizarea a început sa afecteze si învățământul preșcolar public, însă în mai mica măsură (Gormley, 2000). Modelul diferă în SUA si Canada, dar si în tarile asiatice dezvoltate unde fa- miliile suporta aproape integral costu- rile învățământului preșcolar, iar trans- ferurile de la bugetul public sunt fo- calizate exclusiv pe grupuri-tinta, indi- ferent de vârsta copilului. Multiplele valențe ale învățământului preșcolar fac ca una dintre dilemele sale organizatorice sa se refere la res- ponsabilitatea deciziilor administra- tive (OECD, 1999, p. 40-41). în gene- ral, tarile dezvoltate adopta sisteme decizionale unificate, în care deciziile sunt luate la nivelul autorităților educa- ționale. Alte tari (Noua Zeelanda, Spa- nia, Suedia) au optat pentru agentii ad- ministrative puternic integrate, reunind reprezentanti ai autorităților educațio- nale, de protecție sociala si de sana- tate publica. în fine, în Marea Britanie si Statele Unite, dar si Coreea de Sud sau Japonia, autoritățile educaționale, cele de sanatate si cele ale protecției sociale dezvolta sisteme paralele adre- sate copiilor de vârsta preșcolara. Evaluarea rezultatelor sistemului educațional Evaluarea rezultatelor politicilor educa- ționale se realizează prin aprecierea rezultatelor procesului de învățământ în funcție de obiectivele fixate de de- cidentii politici, dar si prin consecințele distributionale ale educației. Howard Glennester (1998, p. 43) re- marca faptul ca decidentii politicilor educaționale pot fixa doua tipuri de obiective, ambele utilizate în evaluarea performantei sistemului educațional. Primul tip este cel al obiectivelor in- termediare, definite ca tinte pragmatice ale politicilor educaționale. între ele se remarca, spre exemplu, ponderea cheltuielilor cu educația în PIB, nu- mărul de beneficiari ai educației pre- 582 Politici educaționale școlare, numărul de clădiri destinate învățământului si calitatea acestora, marimea clasei, numărul de ani pe- trecuti în școala, ponderea membrilor unei generatii ce urmeaza învăță- mântul superior. Obiectivele funda- mentale ale procesului educațional sunt totuși cele ce vizeaza rezultatele învățării. Pe de o parte, este cantitatea si calitatea cunoștințelor acumulate de către elevi, cuantificabila prin perfor- mantele obținute la testele periodice inițiate la nivel local, național sau In- ternational (dintre testele Internationale, cel mai cunoscut este cel desfasuratîn 1964, 1981 si 1995, în aceasta ultima versiune purtând numele de Third International Mathematics and Science Survey - TIMSS). Se adauga aici re- zultatele obținute la examenele șco- lare. Ambele tipuri de evaluări trebuie privite atât ca performanta medie a elevilor unei scoli, dar si ca distribuție a rezultatelor. Distribuții bimodale, cu multi elevi de vârf, multi elevi slabi si putini de mijloc, pot accentua inega- litățile sociale viitoare, ilustrând difi- cultăți ale politicilor educaționale de a se adresa nevoilor educaționale ale tuturor pentru învățământul vocational si pentru cel superior, evaluarea finala realizându-se în funcție de capacitatea absolventilor de a se integra în viata activa prin absorbția acestora pe piața muncii (incluzând aici atât ocuparea în sectoarele productive sau comerciale, dar si performanta academica, succe- sul în viata politica etc.). Inegalitate, discriminare și politica educațională Problema legăturii dintre educație si inegalitatea sociala constituie un su- biect bine documentat, majoritatea a- nalizelor empirice si dezvoltărilor teo- retice din literatura dedicata politicilor educaționale ocupându-se de efectele educației asupra structurii sociale. Michael Hill (1996, p. 222 si urmă- toarele) realizează o reușita sinteza a problemei. El remarca faptul ca politica educaționala trebuie dezvoltata, având în vedere consecințele sale asupra șanselor de dezvoltare ulterioara a in- divizilor. Trei mari tipuri de principii concurente domina designul sistemelor educa- ționale. Primul susține ca educația nu trebuie sa diferențieze deloc elevii în ce privește sansele ocupationale ulte- rioare. Școala ar trebui sa asigure un fond de cunoștințe si deprinderi co- mune, socializând copiii pentru a de- veni cetateni într-o societate egali- tariana (Hill, 1996, p. 223). Un astfel de ideal s-a dovedit a fi utopic, nefiind ni- căieri transpus ca atare în practica. A doua alternativa accepta ca școala sa contribuie la diferențierea elevilor după cunoștințele dobândite, astfel încât sansele lor de ocupare a unui loc de munca după încheierea studiilor sa fie diferite. Diferentele trebuie sa aiba însă la baza exclusiv criteriul abilitatilor individuale, fara a fi determinate de factori precum rasa, sexul sau statusul socio-economic al gospodăriei de pro- veniența. Cu alte cuvinte, designul poli- ticilor educaționale trebuie sa aiba în vedere asigurarea faptului ca rezulta- tele procesului de învățământ sa nu depindă de astfel de determinanti so- ciali sau cel puțin sa le diminueze influenta. Al treilea tip de asumptie principiala atrage atentia asupra faptului ca o pre- ocupare egalitarista accentuata în po- liticile educaționale poate bloca cres- 583 Politici de locuire terea economica a întregii societăți, împiedicând indivizii talentati sa se dezvolte într-un fel de discriminare care poate aparea ca efect pervers. Calea practica de evitare a unui astfel de paradox este concentrarea efortu- rilor în vederea educării optimale a fle- carul strat social. O versiune rara a acestui principiu avertizează asupra altui risc, acela ca educarea tuturor la standarde înalte poate induce așteptări nerealizabile practic, inducând frustrări si anomie sociala. Cel mai adesea, sistemele educațio- nale reflecta transpunerea în practica a unor combinatii între ultimele doua alternative menționate. Exista un larg consens în ce privește asigurarea ac- cesului universal la educație, materia- lizat în preocuparea pentru dezvoltarea unor sisteme educaționale compre- hensive, a serviciilor educaționale se- cundare (masa, transport, activitati recreaționale), a educației inclusive, a școlilor multiculturale, a promovării acțiunii afirmative în educație, dar si a orientării voucherelor educaționale preponderent către grupurile defa- vorizate. Modurile în care discriminarea poate fi indusa în si de sistemul educațional sunt numeroase. Perceperea de taxe pentru admiterea în scoli îi avantajeaza în mod evident pe cei mai înstăriți. Im- punerea studiului unor materii cu înalt conținut religios sau a învățământului în o anumita limba în zone multietnice conduce la discriminări etnice si/sau religioase. Curriculumul în sine, ca si conținutul materiilor studiate pot induce segregări culturale importante, care pot fi evitate prin promovarea tole- rantei, a valorilor comune întregii so- cietăți, a educației bilingve (exemplele Belgiei si Olandei sunt elocvente în acest sens, sistemele educaționale din cele doua tari reușind astfel sa de- paseasca barierele etnice sau religi- oase). în fine, evoluția rapida a progresului tehnic face ca unele meserii sa dis- pară, iar altele sa se superspecia- lizeze. Aceasta determina un risc cres- cut de șomaj pentru mai puțin educati ca si pentru adultii de peste 40 de ani formati profesional în urma cu 15-20 de ani. Investirea în capital uman (pentru evitarea primului factor de risc) si formarea continua (în al doilea caz) se impun ca soluții si necesitați (OECD, 1998, 1999). învățământul deschis si la distanta apare ca alter- nativa viabila atât pentru formarea adultilor, cât si pentru diminuarea ine- galităților de acces ale grupurilor defa- vorizate, marginale sau ale celor izo- late teritorial. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: structura educației pe vârste, criza statului bunăstării, capital uman, școlile charter, vouchere educaționale, învățământul deschis si la distanta, discriminare, egalitate, educație inclusiva, edu- cație permanenta, servicii educa- ționale secundare, scoli comprehensive, învățământ alter- nativ, educație multiculturala, finanțarea învățământului superior public, învățământul particular Bibliografie selectivă: Halsey et al. (1997), Cohn (1997), Hargreaves si Reynolds (1989), Ball (1990), OECD (1999), Cornoy (1995) Politici de locuire în sens larg, politicile de locuire se re- fera la totalitatea programelor si acțiu- nilor autoritatilor naționale si locale pe 584 Politici de locuire termen mediu si scurt, îndreptate către satisfacerea nevoilor de locuire ale unei populatii din aria lor de adminis- trare. Politicile de locuire presupun în general subscrierea acestora unei stra- tegii globale de dezvoltare sociala si economica naționala, în vederea asi- gurării unui standard de viata adecvat/ decent populației în ansamblu sau unei populatii-tinta, bazându-se în principal pe tendințele si cerințele sociale. Politi- cile de locuire sunt dezvoltate atât de către sectorul public, cât si de cel privat si cel voluntar. Doua din conceptele-cheie în sfera politicilor de locuire sunt cele de lo- cuința si locuire. Locuința reprezintă spațiul amenajat/construit cu destinația de adapost pentru una sau mai multe persoane. Indiferent de arhitectura acesteia (coliba, iglu, apartament, cas- tel etc.), o locuința oferă protecție îm- potriva condițiilor meteorologice nefa- vorabile si securizare împotriva unor potențiali factori adversi. Locuirea poate fi definita drept ansamblul acti- vitatilor relative la optimalizarea unor condiții de viata (subscrise necesității de participare la viata sociala) ce sunt condiționate de caracteristicile si de viețuirea într-un anume spațiu con- struit. Locuirea este un concept ce cu- prinde o arie larga de necesitat! si ac- tivitati umane legate direct sau indirect de locuința, cum ar fi: infrastructura (drumuri, rețele), dotările urbane (învă- țământ, sanatate, cultura, sport, co- merț, spatii verzi, transport), serviciile, calitatea locuinței (grad de dotare, diversificare, număr de persoane/ca- mera de locuit etc.), relațiile populației umane cu mediul si consecințele asu- pra acestuia (care poate concura la realizarea confortului social, implicit la integritatea fizica si psihica a cetățe- nilor, bunăstarea lor si calitatea vieții), precum si relațiile sociale intercomuni- tare. O definiție extrem de globala este cea promovata de naturalist!, care nu- mesc locuirea habitat - procesul si lo- cul în care o populație trăiește în mod natural. Politicile de locuire trebuie sa aiba în vedere satisfacerea unor cerințe (mini- me) de baza, cum ar fi: 1) asigurarea securitatii/sigurantei, confortului si a- daptarea permanenta la necesitățile/ nevoile populației, ca un drept uman de baza; 2) locuința este fundamentala pentru bunăstarea indivizilor/familiilor; 3) prosperitatea si stabilitatea econo- miei nu poate fi asigurata neglijând construcția de locuințe; 4) responsabi- litatea pentru asigurarea de locuințe revine atât statului (care promovează un anumit tip de politica, în general), cât si economiei si societății; 5) preve- derea unor obiective minime, cum ar fi: a) predictia ofertei de locuințe; b) pre- dictia cererii de (noi) locuințe; c) con- struirea de locuințe de calitate; d) dis- tribuirea si administrarea locuințelor de calitate; e) facilitarea accesului la lo- cuințe (în special pentru segmentele sociale defavorizate). După cum arata G. lonascu (1999), politicile de locuire sunt influențate de gradul de (în)sta- bilitate al economiei, de nivelul inflației si al dobânzilor, iar obiectivele acestor politici trebuie formulate ținând seama de posibilitățile si resursele economice, materiale si tehnologice de execuție, de resursele de forța de munca si de terenuri. Ca orice politica sociala, po- liticile de locuire trebuie sa asigure un echilibru înalt stabil între eficienta acestora si promovarea echității so- ciale. 585 Politici de locuire Primele masuri în domeniul politicilor de locuire au fost luate încă din anti- chitate, preocupările fiind centrate în sfera amplasamentului, a formei si a furnizarii/asigurarii populației cu locuin- țe. Cea mai veche reglementare în acest domeniu este cuprinsa în Codul lui Hammurabi, conținând, printre alte- le, legi referitoare la drepturile de pro- prietate, credite, depozite, datorii, pro- prietate domestica, drepturile familiei etc. De asemenea, marea majoritate a activitatilor de planificare urbana în Grecia Antica si Imperiul Roman erau centrate pe amplasarea adecvata a locuințelor în cadrul cetăților, din pers- pectiva apararii si a alimentarii optime cu apa. Aceste preocupări au continuat cam până în secolul al Xlll-lea, când orașele au devenit principalele puncte de comerț, iar cererea pentru locuințe în spațiul administrativ al orașelor (care erau orase-cetate, aparate de ziduri - vezi Arnold Toynbee, 1979) a crescut si a devenit presanta. Până în secolul XIX, aceasta cerere a fost completata, în general, prin adăugiri de locuințe la structurile existente, fara respectarea unui plan urbanistic riguros sau, acolo unde clima permitea, erau construite adăposturi temporare (asa-numitii squatteri, care construiau fara a avea titlu de proprietate asupra terenului). O data cu revoluția industriala, populația a migrat către orașe într-o măsură fara precedent, exercitând o presiune si o cerere crescută pentru noi locuințe. Creșterea numerica a populației orașelor a fost mai rapida decât posibilitatea autoritatilor locale de a oferi condiții decente de locuit pentru locuitorii acestora. Daca inițial cerințele erau referitoare la asigurarea unor facilitati domestice, precum apa curenta, canalizare etc., la începutul secolului XX exigentele au crescut, locuința fiind mai puțin văzută ca o problema de asigurare a sanatatii si mai mult ca una economica, si s-a recunoscut faptul ca veniturile celei mai mari parti a populației erau prea scăzute pentru a-i face pe oameni capabili sa-si poata permite achizițio- narea unei locuințe adecvate la prețul pieței (N. Bullock apud Dolling, 1997). Locuința a devenit unul dintre cele mai importante bunuri de consum si a trebuit sa îndeplinească noi funcții (pe lângă cele de adapost permanent si asigurare a securității si intimității): a) poziția, incluzând proximitatea locului de munca, a celui pentru cumpărături, scoli, afaceri, alte locuințe, spațiu recreațional; b) mediul înconjurător - calitatea vecinătății, incluzând elemen- te de asigurare a sentimentelor de se- curizare publica si de estetica urbana; c) potențialul investitional - măsură în care proprietatea asupra locuinței poa- te afecta acumularea capitalului eco- nomic. Dat fiind faptul ca marea majoritate a tarilor dezvoltate înregistrează proble- me de locuire într-o forma sau alta, este normal sa se înregistreze o varie- tate semnificativa a politicilor de locuire adoptate: producția, consumul, finanța- rea, distribuția locuințelor sunt contro- late, reglementate sau subvenționate în moduri complexe si diferite. Hars- man si Quigley (1991) arata ca, în comparație cu alte facilitati/bunuri de natura economica, sectorul "locuințe" este probabil unul dintre cele mai pu- ternic reglementate dintre toate sectoa- rele din categoria "bunuri de consum". Natura tuturor acestor probleme, la care toate politicile de locuire cauta sa se adreseze, poate fi descrisa în ter- menii a patru tipuri de dezechilibre 586 Politici de locuire între stocul de locuințe existent, pe de o parte, si cantitatea/numarul care este estimat a fi "necesar", pe de alta parte. Distincția este deci între conceptul de cerere, concept luat din economie si care se refera la abilitatea si capa- citatea consumatorului individual de a plati pentru deținerea unei locuințe, si conceptul de nevoie, care reprezintă o aspirație social acceptata ce descrie acel standard de adecvare (a unei locuințe) pe care societatea ca întreg îl adopta ca pe o expresie a interesului colectiv (p. 14). în sfera politicilor de locuire ambele concepte au semnifi- cația de cerere sociala si nevoie so- ciala. Analiza problemelor de locuire, făcută de Bums si Graebler (1977) în termeni de dezechilibru între cerere si nevoie, privește dezechilibrul ca fiind o exprimare a nevoii, pe care factorii de răspundere (statul etc.) pot alege sa o transfere într-o exprimare a cererii sociale. Cele patru dezechilibre pot fi descrise ca: a) dezechilibrul static - se refera la totalitatea disparitatilor dintre numărul de locuințe dintr-o arie geo- grafica data (cum ar fi un județ, o tara) si numărul de gospodarii, furnizând măsură bruta a adecvării curente a stocului de locuințe din aria respectiva; b) dezechilibrul dinamic - se refera la trendurile înregistrate în timp în dez- echilibrul static si deci la trendurile combinate dintre stocul de locuințe si numărul gospodăriilor - daca dispari- tatea este una accentuata sau una nesemnificativa; c) dezechilibrul spațial - indica disparitatile care pot aparea în cadrul diferitelor zone ale unei tari; d) dezechilibrul calitativ - denota faptul ca anumite gospodarii pot trai în locuințe care nu îndeplinesc standardele consi- derate acceptabile de societatea res- pectiva în întregul ei. Din acest punct de vedere deci, politicile pornesc de la dificultățile cu care se confrunta cetă- țenii (lipsa locuinței, supraaglomera- rea, lipsa de securitate în raport cu proprietatea, condiții de locuit insalubre etc.), la care autoritatile abilitate răs- pund sub forma elaborării si imple- mentării politicilor de locuire. Paleta opțiunilor politice include consi- derarea a) instrumentelor politice, b) aranjamentelor instituționale în vede- rea implementării lor, precum si c) populatia-tinta/beneficiarii acestor ma- suri si reglementari (J. Dolling, 1997, p. 40-45). (a) Dolling arata ca exista sase stra- tegii principale în sfera instrumentelor politice, fiecare reprezentând o abor- dare diferita, însă aceste abordări nu sunt mutual exclusive, în practica fiind adesea implementate în combinatii variate. (1) Nonactiunea, decizia de a nu întreprinde nimic si deci de a lașa anumite sfere ale vieții sa fie regle- mentate prin ceea ce procesele sociale si economice operează în mod normal, este totuși o politica. Motivația pentru aceasta nonactiune poate fi variata: se considera ca obiectivul va fi sau va putea fi atins de către forțele libere ale pieței, deoarece acestea au un grad de eficienta foarte înalt; sau poate ca statul nu vrea sa accepte unele im- plicatii - financiare, fiscale etc. - care sunt actualmente necesare pentru atin- gerea scopului respectiv. (2) Reco- mandarea/îndrumarea. Autoritatile pot cauta prin variate metode sa infor- meze, sa faca recomandări si sa în- drume indivizii, precum si organizațiile sa acționeze într-un anume sens si în modalitati conforme cu tintele politicii lor, de exemplu, prin campanii publici- tare, discursuri ministeriale etc. (3) Re- 587 Politici de locuire glementarea. Autoritățile pot decide ca anumite comportamente specificate trebuie descurajate/interzise, încălca- rea acestor reguli fiind sanctionata prin sistemul legal. Reglementarea poate lua forma specificării unui maximum ori a unor standarde minime în sfera materiala sau cea comportamentala. (4) Taxarea. Autoritățile pot creste taxele la toate bunurile si serviciile al căror consum doresc sa îl reducă. La modul rațional, oamenii vor consuma mai puține bunuri din categoria celor neagreate (deci înalt taxate) si vor cheltui mai mult pentru bunurile/mar- furile agreate. Taxarea poate fi impusa în moduri diferite: taxa pe vânzări, pe proprietate sau pe venit. (5) Subven- ționarea poate fi gândita ca opusul taxarii. Autoritățile pot introduce sub- venții fie datorita faptului ca prețul pieței pentru un anumit bun este foarte mare pentru ca unii oameni sa-si poata permite achiziționarea lui, fie pentru ca, deși acest bun ar putea fi cumpărat prin propriile eforturi financiare, ei sunt îndreptatiti sa ofere facilitati/deduceri financiare pentru a încuraja creșterea consumului. Asemenea deduceri pot fi parțiale, reprezentând o parte din cos- tul total, sau totale. Subvenția poate fi acordata sub forma bunului respectiv însusi, sub forma unui cupon (care poate fi utilizat doar pentru achizițio- narea unor bunuri strict specificate), ca deducere de taxe sau ca transfer mo- netar. Ea poate fi centrata pe producă- tori, deci aceștia pot sa furnizeze bunuri la un preț mai scăzut decât cel al pieței, sau pe consumatori, care vor fi în mai mare măsură capabili sa achiziționeze bunurile direct de pe piața. (6) Furnizarea. Rămâne la la- titudinea autoritatilor de a lua în calcul furnizarea directa de bunuri si servicii. Acest instrument poate fi considerat uneori drept cazul special al unei subvenții în proporție de 100% si poate implica furnizarea de bunuri si servicii de către stat sau organizatii private ori voluntare. în ultimele doua cazuri, prețul furnizării poate fi suportat de către autoritatile publice. (b) Aranjamentele instituționale se re- fera la modalitățile de punere în prac- tica a diferitelor instrumente politice. Nu toate masurile de politica de locuire sunt subiectul producerii si furnizării publice. Statul poate stabili doar cadre- le de acțiune, prin reglementari si stan- darde în domeniu, si poate promova unele facilitati, cum ar fi deducerile de taxe. Date fiind diferitele surse de dis- tribuție a bunăstării (politicile de locuire fiind o componenta a politicilor de bunăstare), este limpede ca acestea nu vor fi echivalente funcțional. R. Mishra (1990) arata ca sursa de distribuire determina consecințe parti- culare în natura perceputa a bunăstării unui individ, deoarece surse distincte reflecta/urmeaza valori si principii dife- rite. De exemplu, o locuința furnizata de către o firma poate avea conotatii distincte în comparație cu una furnizata de către stat: în primul caz îi este asociat individului un status mai înalt, în timp ce în al doilea, persoana poate fi stigmatizata si deci evitata. Este importanta, în acest caz, stabilirea dife- ritelor categorii de beneficiari. Selecția se poate face pe baza venitului (sub- venția este obtinuta sau nu pe baza testării mijloacelor financiare) sau a unor caracteristici particulare, precum zona (centru istoric sau arie protejata), 588 Politici de locuire apartenența la un grup etnic (discri- minare pozitiva a unei minorități et- nice), familii cu (multi) copii, persoane în vârsta etc. Foarte comuna este însă subvenționarea condiționată de nivelul venitului: cei sărăci sunt subvenționați prin intermediul statului, iar cei înstăriți prin sistemul de impozitare (deduceri). Forma de receptare a subvenției are însă conotatii diferite. Cei înstăriți care obțin subvenția sub forma deducerilor din taxe nu sunt stigmatizati, ci dimpotrivă. în contrast, bunăstarea distribuita de către stat în mod direct (în mod particular, pe baza testării mijloacelor financiare), poate fi considerata ca fiind caracteristica celor cu un statut inferior sau chiar rezultând dintr-o "deficienta morala" (dependenta sau cersit/furat). Cu alte cuvinte, modalitatea în care diferitele grupuri din societate obțin bunăstare poate fi un indicator important al puterii pe care o dețin în respectiva societate. Trebuie însă făcută si distincția dintre inputurile unei politici si rezultatele finale. Scopu- rile inițiale ale unei anumite p.l. pot sa nu mai fie realizate, iar rezultatul final sa fie chiar contrar acestora. John Turner (1972) arata ca, atunci când vorbim de "locuire", folosim acest termen, pe de o parte, ca descriind un bun, un produs, o utilitate (locuința), iar pe de alta parte, termenul descrie un proces - acela de a locui, precum si acela de furnizare a locuirii. Princi- palele etape în procesul de furnizare a locuirii sunt: Etapele procesului de furnizare a locuirii (apud P. Ambrose, 1992) FINANȚARE 1.DEZVOLTARE 2. CON- 3. ALOCARE/ 4. REPARARE si STRUCȚIE DISTRIBUIRE ÎNTREȚINERE A) Faza de producție < B) Faza de consum TERENUL FORȚA DE MUNCA SUBVENȚII Acest proces începe cu etapa de dez- voltare prin care un individ sau o agen- ție pregătesc conditiile-suport pentru a doua etapa, aceea de construcție. Aceasta etapa presupune existenta te- renului, a titlului legal de proprietate si/sau a permisiunii de a construi, a aprobării planului, precum si autoasi- gurarea de către inițiator a faptului ca deține suficiente resurse financiare, forța de munca si materiale pentru de- mararea celei de-a doua etape - con- strucția. Aceste doua etape reprezintă faza de producție. Faza de consum începe cu cea de-a treia etapa, aloca- rea sau distribuirea/destinatia pe care 589 Politici de locuire o primește noua locuința. Aceasta se refera la faptul ca proprietarul poate decide daca el va ocupa locuința sau daca va fi ocupata de un prieten, un angajat sau oricine altcineva din rândul societății. Alocarea nu se face o data pentru totdeauna, de-a lungul timpului destinația putându-se schimba, de la "locuința sociala" la "locuința proprie- tate personala" etc. La fel si ultima etapa, cea de reparare si întreținere, apare în "viata" unei locuințe de mai multe ori si reprezintă injecții periodice de capital pentru renovare si îmbună- tățire: asa-numita faza de reproducție periodica. Finanțarea si subvenționa- rea sunt doua procese extrem de com- plexe, care se desfasoara la toate cele patru niveluri. Implicarea autoritatilor poate sa existe sau nu, sa nu fie prezenta într-o anumita etapa sau sa nu fie de același tip în fiecare etapa: într-o etapa poate sa reglementeze, într-o alta sa nu se implice deloc, iar într-o a treia - sa subvenționeze si sa reglementeze. în acest sens, analiza p.l. se face în funcție de cele patru etape, combinându-le într-o matrice cu cele sase tipuri de instrumente politice (nonactiunea, recomandarea, regle- mentarea, taxarea, subvenționarea, furnizarea), precum si cu tipurile de aranjamente instituționale si bene- ficiarii (J. Dolling, 1997, p. 51). O abordare complementara în analiza p.l. o reprezintă schițarea unei noi matrice bidimensionale, unde fiecare dimensiune înregistrează un aspect particular al p.l. Dolling (1997, p. 52) propune o astfel de matrice, cele doua dimensiuni fiind: cine este proprietarul si cine plătește. Proprietatea asupra locuinței si forma de plata Cine este proprietarul Cine plătește Companie/individ ONG Statul particular Beneficiarul (1) (2) (3) Subvenție parțiala (4) (5) (6) Subvenție totala (7) (8) 0) Sursa: apud J. Dolling, 1997, p. 52, fig. 3.3. Celula 9 reprezintă modelul pur public, în care locuința este furnizata de di- ferite instituții aparținând statului, la un cost zero pentru beneficiar. Modelul pur privat îl regăsim în celula 1, unde locuința este proprietate particulara, iar beneficiarul suporta întregul cost. Celelalte șapte celule reprezintă va- riate combinatii, care ajuta îndeosebi la realizarea comparațiilor între diferite tari. De exemplu, cele mai multe lo- cuințe în SUA se "înscriu" în celulele 1 si 4, în timp ce în majoritatea tarilor din UE acestea fac parte din celulele 4, 5 si 6, iar în tarile Europei de Est (cel puțin până în 1990), stocul de locuințe putea fi încadrat în cvasitotalitatea lui în celula 9. O alta opțiune majora a politicilor de locuire este aceea de a acționa sau nu în sfera asa-numitei "prăpăstii" cost- venit. Aceasta opțiune se refera la mo- 590 Politici de locuire dalitatile prin care guvernele naționale găsesc soluții prin care cetățenii lor îsi pot permite sa dobândească o locuin- ța. Diferența dintre costul unei locuințe si venitul gospodăriei descrie prapastia cost-venit. Exista patru mari categorii de strategii guvernamentale care pot rezolva diferentele existente între cos- turi si venituri si care pot fi puse în practica toate o data sau în diferite combinatii, în funcție de interese si de populatiile-tinta: 1) Strategia de a nu întreprinde nimic. Chiar în cazul în care sunt definite standarde minime de lo- cuire, autoritatile nu întreprind nimic si deci prapastia dintre costuri si venituri va fi cea mai accentuata. 2) Prin re- ducerea costului real, se intenționează diminuarea resurselor reale utilizate în producerea unei locuințe, reducând costurile până la un nivel apropiat de cel al veniturilor. Intervențiile vizate sunt în sfera furnizării terenului de con- strucție, a forței de munca si a ma- terialelor de construcție - de exemplu, promovarea construirii pe baza de prefabricate. 3) Reducerea costului uti- lizatorului are în vedere furnizarea unei subvenții către proprietar (sau utili- zatorul final); în timp ce costul real al locuinței poate sa nu se modifice, pre- țul pe care îl plătește beneficiarul este mai scăzut decât costul real. Aceasta subvenție poate fi sub forma furnizării terenului de către autoritatea locala la un cost zero, reducerea dobânzii la creditele pentru construcții, deduceri de impozite pentru cheltuieli specifice sau controlul chiriei. 4) Creșterea capacitati! de a plati. Subvenționarea bazata pe cerere ia forma redistributiei venitului prin care utilizatorii/beneficiarii locuințelor sunt puși în situația favo- rabila de a-si putea mari nivelul veni- turilor pe care le pot aloca pentru plata unei locuințe. Redistributia poate lua forma transferului financiar, iar bene- ficiarul poate utiliza banii în orice fel dorește, si nu neaparat pentru chel- tuieli asociate cu locuința. Pentru a evita o astfel de situație, transferul poate lua forma unui cupon (voucher) care poate fi valorificat doar pentru cheltuieli asociate cu locuința. în ultimele decenii, analizele asupra politicilor de locuire s-au înscris pe trei mari coordonate teoretice: 1. perspec- tiva similarității crescute (a conver- gentei) - condiții economice similare de- termina state ale bunăstării oarecum similare, în care politicile de locuire reprezintă în primul rând produsul po- ziției economice a tarilor individuale. în acest cadru se înscriu patru mari scoli teoretice: teorii ale necesității morale, ale cetățeniei, ale logicii industrializării si ale logicii capitalismului; 2. perspectiva divergentei sau a disimilaritatii cres- cute reprezintă un set de perspective care accentuează rolul indivizilor si grupurilor la nivelul societății în capa- citatea lor de a face alegeri libere. Din acest punct de vedere, politica sociala este un rezultat al oamenilor care îsi exercita alegerile în cadrul spațiului politic si, cum alegerile tind spre o mare diversitate, statele bunăstării sunt dife- rite. în acest cadru se înscriu următoa- rele scoli teoretice: individualismul, plu- ralismul, corporatismul, social-demo- cratia si tipurile de state ale bunăstării propuse de Grsta Esping-Andersen (1990); 3. perspectiva retragerii sta- tului bunăstării, care prezintă elemen- te aparținând atât teoriei convergentei, cât si teoriei divergentei. Au fost elaborate mai multe clasificări ale sistemelor naționale ale politicilor de locuire cu referire la tarile puternic industrializate (tarile UE, SUA, Ca- 591 Politici de locuire nada, Australia si Noua Zeelanda). în cadrul perspectivei convergentei, cele mai influente tipologizari sunt ale lui B. Harvey si D. Donnison. Tipologia lui Harvey (1994) identifica doua categorii de state - state fara drepturi (nu este specificat dreptul la locuire în nici o lege) si state cu drepturi directe sau indirecte. Donnison (1967, 1982) iden- tifica state cu un sistem de politici de locuire embrionic, social sau compre- hensiv, înscriindu-se în cadrul teoriilor asupra logicii capitalismului. Tipologia lui L. Lundquist (1992), făcută sub aus- piciile perspectivei retragerii statului bunăstării, identifica state cu politici de locuire centrate pe proprietatea asupra locuinței, pe închiriere si pe coopera- tive. în cadrul perspectivei divergentei si a teoriilor corporatiste, J. Kemeny (1981,1992) identifica state bazate pe proprietatea asupra locuinței si altele bazate pe închiriere, iar J. Barlow si S. Duncan (1994), inspirându-se din tipologia lui Esping-Andersen, clasifica politicile de locuire în rudimentare, libe- rale, corporatiste si social-democrate. Politicile de locuire sunt clasificate de către unii autori după tipul de posesiune asupra locuinței, rezultând patru cate- gorii: 1. politici de locuire centrate pe în- chirieri private; 2. politici de locuire cen- trate pe locuințe sociale; 3. politici de locuire centrate pe proprietate, si 4. politici de locuire bazate pe planificarea de stat. în cele patru categorii mențio- nate anterior, Balkin (1996) include următoarele tari (după criteriul: "propor- ția sectorului respectiv este superioara mediei tarilor UE"): 1. Elveția, Ger- mania, Luxemburg si Belgia, tari în care proporția sectorului de închirieri private este superior mediei tarilor UE; 2. Olanda, Suedia, Austria, Franța, Dane- marca; 3. Irlanda, Spania, Italia, Finlan- da, Grecia, Marea Britanie, Portugalia si Norvegia; 4. tarile est-europene. Patter- nurile de posesiune sunt influențate de PIB pe cap de locuitor într-o maniera puțin neașteptata: tarile cu un PIB pe cap de locuitor ridicat înregistrează rate înalte în sectorul închirierilor (îndeosebi private), iar tarile cu un PIB pe cap de locuitor scăzut înregistrează rate înalte în sectorul proprietății particulare (Balkin, 1996, p.11). Politica de locuire desfasurata în Ro- mânia poate fi împartita în doua etape distincte: politica de locuire dusa de statul socialist până în 1989 si politicile de locuire dezvoltate după 1990. Par- ticularitatea cea mai pregnanta a poli- ticii de locuire de până în 1989 a con- stat în rolul masiv interventionist al statului în acest sector. După cel de-al doilea război mondial si până în 1989, putem spune ca s-au înregistrat trei subetape distincte în construcția de locuințe în România: între 1951 si 1965, cele mai multe locuințe au fost construite din fondurile populației (83,15% din total); în perioada 1966- 1970 s-a produs o relativa egalizare a raportului între locuințele construite de către stat din fonduri publice si cele construite de către populație din fonduri proprii (51,4% si, respectiv, 48,6%). După aceasta perioada, poli- tica de locuire a statului român s-a axat îndeosebi pe construcția de locuințe din fonduri publice, în intervalul 1971- 1989, pentru 84,3% din totalul locuin- țelor nou construite fiind utilizate fon- durile publice. Cvasimajoritatea aces- tor locuințe erau distribuite/închiriate prin sistemul întreprinderilor, chiria fiind puternic subvenționată. Datorita modu- lui de distribuire, formei de deținere si chiriilor subvenționate, aceste locuințe pot fi considerate ca fiind "locuințe 592 Politici de locuire sociale". (A. Dan, 1999, p. 453). Calita- tea locuirii asigurata în acea perioada a fost una foarte redusa, datorata, pe de o parte, procesului de supratipizare a locuințelor si de superuniformizare a necesităților individuale (p. 450), iar pe de alta parte, datorita faptului ca se urmarea înregistrarea unor costuri de producție cât mai reduse într-un timp cât mai scurt, ceea ce a dus la folo- sirea unor materiale ieftine si de proasta calitate, care au afectat în spe- cial aspecte precum echipamentele sanitare, izolarea termica, gradul de finisare. O alta deficienta importanta a fost legata de neasigurarea unei den- sități scăzute de persoane pe camera, precum si suprafața medie locuibila pe persoana care înregistra valori foarte scăzute (cca 11 m²/persoana), ca ur- mare a orientării de a construi prepon- derent locuințe cu una si doua camere (57% din totalul stocului de locuințe) (A. Dan, 1999, p. 460). După 1986, ca urmare a intenției de a pune în aplicare planurile de sistematizare teritoriala, numeroase locuințe au fost demolate sau au existat restricții severe de con- struire în unele zone urbane, precum si în mediul rural. Cea de-a doua etapa, după 1990, poate fi caracterizata ca fiind una de degringolada în politica de locuire a României, în special prin retragerea aproape totala a statului din construcția de locuințe, complementar cu lipsa unor forme de suport pentru investitorii privati. Cheltuielile efectuate din buge- tul de stat pentru locuințe au înregistrat o scădere progresiva si accentuata după 1989: de la 8,7% în 1989 la 1,25% în 1995 (A. Dan, 1999), în timp ce, în tarile dezvoltate, aceste cheltuieli reprezintă în medie cca 13% din bugetul național (G. lonascu, 1999). Daca în perioada 1970-1980 s-au con- struit cca 7,1 locuinte/an la 1 000 de lo- cuitori (ritm comparabil cu cel al tarilor UE în aceeași perioada), în intervalul 1990-1997 s-au construit în medie 1,5 locuinte/an la 1 000 de locuitori. De asemenea, ponderea locuințelor con- struite din fonduri publice a scăzut progresiv începând cu 1990, de la 88,1% până la 11,7% în 1997 (A. Dan, 1999). Marea majoritate a locuințelor nou construite din fondurile populației în perioada 1990-1997 se situează în mediul rural (76,9%). începând cu 1990, conform D.L. nr.61/1990, o mare parte din locuințele construite din fondurile statului au fost vândute către populație, drept pentru care stocul de locuințe ramase în proprietatea statului (pentru rezolvarea situațiilor de ur- genta) a scăzut dramatic, sub 3% din total. O asemenea măsură, benefica inițial, s-a dovedit a avea importante repercusiuni negative, deoarece nu a fost dublata si de o politica masiva de construire de noi locuințe. Un punct de cotitura în politica de lo- cuire de după 1990 l-a constituit adoptarea Legii nr. 114/1996 (Legea locuinței), care reglementează într-o oarecare măsură unele aspecte referi- toare la accesul la locuințele sociale si de necesitate, statutul chiriașului si re- gulamentul-cadru al asociațiilor de pro- prietari etc. Un alt punct important l-a constituit înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, care a început sa funcționeze la sfârșitul anului 1999. ^Adrian Dank Vezi si: Agenția Naționala pentru Locuințe-, locuința sociala; lipsa de locuința, politici de dezvoltare urbana Bibliografie selectiva: Balkin (1995); Balkin (1996); Barlow si Duncan 593 Politici de menținere a veniturilor (1994); Dolling (1997); Kemeny (1992); Lundquist (1992); Burns si Graebler (1977); Ambrose (1992) Politici de menținere a veniturilor Politicile de menținere a veniturilor îsi propun, printr-o forma sau alta, sa acorde flecarul individ dreptul la un venit monetar considerat a fi minim ne- cesar. Astfel de politici se structurează mai degraba în termenii unui drept so- cial universal si mai puțin ca beneficii/ transferuri subsidiare, deși forma pe care o iau poate avea adesea carac- terul unui beneficiu bazat pe testarea mijloacelor de trai. Principalele tipuri de programe sociale subsumate acestor politici sunt: - creditarea impozitării veniturilor (engl., credit income tax sau uni- versal refundable tax credit); - impozitarea negativa (engl., nega- tive income tax); - venitul minim garantat (engl., basic income guarantee sau minimum in- come guarantee); - creditarea impozitării veniturilor din munca (engl., earned income tax credit). Haveman (1996) considera ca astfel de programe sunt utile în depășirea problemelor legate de demotivarea muncii, dar si ca alternativa de substi- tuire (integral sau parțial) a multiplelor programe sociale parțiale, ce implica costuri adminsitrative mai ridicate si sunt cel mai adesea lipsite de coe- renta. a) Creditarea impozitării venitului este una dintre strategiile de men- ținere a venitului prin intermediul sistemului fiscal (de impozitare si taxare). Fiecărei persoane i se ga- rantează un venit minim, corespun- zător unui nivel minim de trai, prin acordarea anuala a unui credit (re- turnabil). în final, veniturile indivizi- lor sunt impozitate si supuse taxarii în concordanta cu structura ratei marginale de impozitare, impusa prin sistemul fiscal. Daca venitul unei persoane, respectiv familii este mai mare decât baza de- ductibila de impozitare, atunci aceasta va plati impozit, în caz contrar primind din partea statului un beneficiu (sub forma creditului, deci fara obligativi- tatea returnarii acestuia). într-o economie caracterizata de un sistem având capacitate de control fiscal relativ redusa si de inflație mare, introducerea unui astfel de sistem este relativ problematica si costisitoare. în plus, acordarea acestuia si "reglarea conturilor" cu o periodicitate anuala nu permite o responsivitate crescută în ra- port cu schimbarile/fluctuatiile dintr-un an. Problematica este, de asemenea, adoptarea unei rate marginale de impozitare care sa permită susținerea sistemului. Taxarea veniturilor minime la o rata marginala fixa relativ ridicata si impunerea unor rate marginale de taxare mai ridicate segmentului cu venituri relativ mari duc adesea la nesustenabilitatea sociala a unui astfel de sistem. Renunțarea la privilegiile unui sistem de asigurări sociale, cu beneficii proporționale cu contribuțiile, în favoarea unui sistem minimal pentru toti indivizii unei societăți, presupune în fapt o redistribuire foarte puternica. b) Impozitarea negativa. în principiu, acest sistem este similar cu cel an- 594 Politici pasive terior, deosebindu-se de primul prin faptul ca este gândit sa "dubleze" sistemul fiscal. Acest sistem este mai focalizat asupra celor cu ve- nituri reduse, neimplicând beneficii returnabile sub forma de credite pentru cei cu venituri peste un anu- mit prag. Sistemul însă presupune o restructurare radicala a sistemului fiscal, ceea ce implica, din nou, cos- turi de implementare relativ ridicate. c) Garantarea venitului minim repre- zintă o variație în raport cu primele doua alternative, prin faptul ca nu este legat direct de sistemul de impozitare, permite o calibrare mai buna în raport cu acoperirea popu- latiei-tinta si poate fi acordat nu numai individului, dar si familiei, fara a necesita schimbări funda- mentale ale sistemului de impo- zitare (care adesea se adreseaza individului, nu familiei, incluzând mici "concesii" în funcție de mari- mea familiei, i.e. numărul de copii). Deși acest sistem ia forma unui drept social universal, aplicarea sa presu- pune un mecanism de testare a mij- loacelor de trai (caracteristic beneficiilor selective), adesea de tip administrativ, în principiu, venitul minim garantat oferă un suport material mai ridicat decât schemele anterioare, ceea ce duce însă la necesitatea creșterii ratei marginale de impozitare, pentru sus- ținerea unei astfel de scheme "gene- roase" (Haveman, 1996). Cele trei strategii prezentate diferă în raport cu gradul de redistribuire, tipul de redistribuire (în special consecințele acesteia asupra segmentului fara ve- nituri, cu venituri reduse si cu venituri foarte ridicate), dar si cu costurile administrative pe care le presupun si care sunt diferite în funcție si de contextul instituțional specific. d) A patra strategie este similara pri- meia, dar se limitează la creditarea celor ce muncesc, deci ce obțin un venit din munca. Acest sistem ga- rantează celor ce au venituri din munca un venit minim, indiferent de calificarea acestora. Diferența între un astfel de sistem si adoptarea unui salariu minim pe economie este ca ar putea cuprinde si forme de angajare parțiala, redusa, si totodată ar putea înlocui (parțial sau total) sistemul de asigurări sociale. în România, sistemul ajutorului social (un beneficiu eminamente selectiv, bazat pe testarea mijloacelor de trai, atât printr-o procedura administrativa, cât si prin intermediul sistemului ex- pert, al asistentei sociale) adoptat în 1995 a fost înlocuit în 2001 cu venitul minim garantat. Nu este însă foarte clar daca acest drept instituit se va concretiza prin mecanisme diferite de implementare sau va păstra aceeași strategie de testare a mijloacelor de trai. Aceasta schimbare de accent su- gerează mai degrabă o centralizare fi- nanciara a beneficiului, mutând res- ponsabilitatea în sfera statului, garant al acestui drept social. ^Luana M. Popk Vezi si: impozitarea; politica fiscala; beneficii selective; beneficii bazate pe testarea mijloacelor de trai Bibliografie selectiva: Haveman (1996) Politici pasive P.p. de ocupare si combatere a șoma- jului reprezintă un set de masuri des- tinate sa sprijine financiar persoanele 595 Politici pasive care au pierdut locul de munca. Ele constituie forma clasica de protecție sociala a șomerilor, avându-si rădăci- nile la sfârșitul secolului al XlX-lea. Pri- mele astfel de masuri sunt consemnate în Marea Britanie (1911), apoi în Ger- mania (1929) si abia după criza econo- mica din 1933, când șomajul a devenit un fenomen de masa si de durata mai îndelungata, în Statele Unite (1935). Sprijinul financiar se acorda celor care rămân fara loc de munca si reprezintă o despăgubire pentru venitul din munca pierdut. Este, prin urmare, un venit de înlocuire si se identifica sub denumirea de indemnizații sau beneficii de șomaj. Acordarea acestui sprijin a fost inițial conceputa pe baze asigurătorii, indivizii cotizând (la început voluntar, apoi în mod obligatoriu) în timpul vieții active, astfel încât, în eventualitatea ca ar fi devenit șomeri, le-ar fi fost garantat un venit. Ca orice sistem de asigurare, si acesta se autofinanteaza prin contri- buțiile salariatilor si ale angajatorilor. Sprijinul financiar este condiționat de durata si nivelul cotizației, ca si de aco- perirea unei perioade minime de coti- zare fara întrerupere. Asa se explica de ce în domenii cu risc ridicat sau nedefinit de șomaj pot fi întâlnite sis- teme distincte de sprijin pentru situa- țiile de șomaj. Asemeni oricărui sistem de asigurare, îi exclude pe cei care creeaza voluntar situația împotriva că- reia se asigura. în cazul de fata, este vorba de cei care intra voluntar în șomaj sau din motive imputabile lor, deși exista tari (ex.: Germania, Spania) în care dreptul la sprijin financiar în caz de șomaj nu este condiționat de cauzele intrării în șomaj. Mai mult, indivizii trebuie sa dovedească ca vor sa depaseasca statutul de șomer si cauta un loc de munca. Chiar si în aceasta situație, acordarea sprijinului financiar este în general limitata în timp. Astfel conceput, sistemul lașa pe dinafara pe toti cei care, fara sa fi fost vreodată încadrati în munca, nu au cotizat la formarea fondurilor de risc. Pentru aceștia, ca si pentru toti aceia care, deși fara loc de munca, nu res- pecta condițiile asigurătorii, statul pre- vede, pe principiul asistentei sociale, o alocație financiara, stabilita în raport cu nivelul salariului mediu sau salariului minim pe economie, daca dovedesc ca veniturile lor (altele decât din munca) nu depasesc un nivel predeterminat. Proporția acestora diferă în funcție de tipul de strategie pentru care fiecare tara a optat în reglementarea relațiilor legate de plata muncii. Nivelul si durata de acordare a acestui suport financiar se înscriu în dezbaterile mai largi pri- vind dependenta sociala. Temerea ca un nivel prea ridicat sau o perioada prea lunga s-ar putea constitui în fac- tori demotivatori ai muncii, pe de-o parte, si, pe de alta, ca un nivel prea scăzut sau pe o durata prea mica ar putea închide definitiv porțile individului de a redeveni activ pe piața muncii (date fiind pierderea îndemânărilor si aptitudinilor sale, ca si perimarea cu- noștințelor profesionale) si l-ar con- damna la sărăcie sunt o preocupare permanenta a instituțiilor implicate în protecția șomerilor. Mai mult, dezba- terea este legata si de rolul pe care trebuie sa-l joace statul, respectiv in- dividul, în a asigura acestuia resursele necesare existentei. Proporția asigurare/asistenta are însă si o determinare economica. în condi- țiile unui șomaj masiv sau ale unuia cronic, masurile de tip asiguratoriu induc o presiune mai mare asupra bugetelor de finanțare a masurilor de 596 Politici sanitare protecție sociala a șomerilor decât cele de tipul asistentei si, prin urmare, este de așteptat ca, în parte sau temporar, vor fi înlocuite cu cele tip asistenta, paralel cu înăsprirea condițiilor de eligibilitate. Sfârșitul anilor 70 mar- chează începutul unei perioade de re- forma a sistemului de indemnizații, concretizata într-o tendința de reduce- re atât a cuantumului, cât si a duratei de acordare a acestora. în urma refor- mei sistemului francez de acordare a indemnizațiilor (1979), au fost excluși din sistemul de indemnizații 33% din cei aflati în cautarea unui loc de munca. Nu este de neglijat, de ase- menea, ca un nivel prea generos al indemnizațiilor de șomaj poate induce o presiune asupra salariilor, în sensul creșterii lor. Exista economiști care susțin existenta unei corelatii directe între nivelul si marimea indemnizaților de șomaj si dimensiunea șomajului. Alături de acestea, perioada de criza a statului bunăstării a adus în atentia acestor instituții o noua problema. Fle- xibilizarea muncii si extinderea forme- lor atipice de angajare au făcut ca un segment tot mai larg al forței de munca sa nu mai corespunda condițiilor cla- sice legate de "loc de munca", astfel încât legislația în domeniu a trebuit sa tina cont si de cei care au ales sa lucreze pe cont propriu sau sa se angajeze cu timp parțial de munca. Totodată, de aceasta perioada este le- gata apariția unor noi masuri si instru- mente pasive (reactive). Cea mai cu- noscuta este cea a pensionarii antici- pate. Alături de acestea, se mai pot aminti acțiuni si presiuni care încura- jeaza/descurajeaza munca femeilor, a celor singure sau a celor căsătorite, a celor cu timp de lucru redus sau șo- majul parțial. Un indicator al politicilor pasive ale pieței muncii este ponderea cheltuielilor ocazionate de finanțarea acestor masuri în PIB sau structura cheltuielilor desti- nate protecției sociale a șomerilor. La nivel internațional se urmăresc în pre- zent separat doua categorii de masuri pasive: indemnizațiile de șomaj si pen- sionarea anticipata sau prepensionarea. Marea Britanie SUA Germania Franța Suedia R. Ceha Polonia România 1,69 0,26 1,88 0,89 3,22 0,18 1,71 0,57 Sursa: FIMAN - Cercetarea pieței muncii. Ghid practic, Expert, București, 1997; Godfrey M.; Richards P. - Employment policies ans programmes in Central and Easten Europe, ILO, Geneve, 1995; Prisacaru C.; Cace S. - Șomajul în România în anii 1991-1996, CIDE, București, 1997. Tabelul de mai sus prezintă nivelul cheltuielilor destinate politicilor pasive ale pieței muncii în câteva tari (% din PIB, 1992). .JSimona lliek. Vezi si: indemnizații de șomaj; pensionare anticipata; ocuparea forței de munca; saracia Bibliografie selectiva: BIT (1997; 2000) Politici sanitare Unul din factorii ce influențează puternic structura unei politici sanitare si a unui sistem de sanatate este cel numit convențional "factor ideologic", i.e. concepțiile dominante despre rolul diferitilor actori în structura sociala si economica a unui stat, acestea bazate, 597 Politici sociale la rândul lor, pe convingeri mai pro- funde despre valori sociale, umane, morale etc. Din acest punct de vedere, una din cele mai simple, dar totodată si cele mai cuprinzătoare abordări, cla- sifica politicile de sanatate în trei mari categorii: a) conservatoare; b) liberala; c) radicala (Ellencweig, 1992). a) Abordarea conservatoare implica intervenția guvernului doar pentru menținerea legii; suveranitatea consu- matorului este atributul de baza derivat din aceasta concepție, fiind acceptate ca legitime doar intervențiile ce sprijină egalitatea în fata legii a tuturor cetă- țenilor. Planificarea în domeniul sanitar este respinsa ca o intervenție ce poate periclita mecanismele pieței; se susține o piața libera cu doar doi actori impor- tanti: vânzătorii de servicii de sanatate si cumpărătorii acestor servicii, acțio- nând pe baza cererii si ofertei; în forma pura, nu se mai aplica astazi în nici o societate dezvoltata, cel mai aproape de acest model politic fiind modelul politicii de sanatate din SUA. b) Abordarea liberala considera ca gu- vernul este o forța mediatoare ce însu- mează preferințele individuale într-o politica ce reflecta interesele unor sectoare largi ale populației, guvernul asumându-si astfel responsabilitatea furnizării unor servicii către populație, contrastând din acest punct de vedere cu concepția conservatoare de neinter- venție. Scopul global al acestei politici este de a obține o egalitate a șanse- lor. Se accepta faptul ca plata medi- cala nu este o plata libera. De aceea, realizarea "egalitatii șanselor" nu poate fi lasata doar pe seama pieței si necesita intervenția statului pentru a spori raționalitatea în procesul de alo- care a resurselor, a promova respon- sabilitatea succeselor si insucceselor în sistemul sanitar. Principiul de baza al intervenției este îmbunatatirea sana- tatii populației. în mod practic, acest lucru implica adoptarea unui sistem național de sanatate sau a unor agentii de asigurări sociale, ghidate de către stat; este practic concepția de politica sanitara ce sta la baza majorității po- liticilor de sanatate din UE. c) Abordarea radicala se preocupa mai mult de obiective decât de mijloa- ce, justificând astfel intervenția statala, oricât de masiva si cu indiferent ce costuri, pentru realizarea scopului ul- tim: "egalitatea rezultatelor". Echitatea este garantata prin planificarea centra- lizata si mobilizarea tuturor resurselor de către stat. Atât inputurile, cât si outputurile sunt strict controlate, toti profesioniștii medicali având statut de salariat. Socializarea profesioniștilor duce la diminuarea autonomiei profe- sionale si a libertății de luare a deci- ziilor; a reprezentat politica sanitara oficiala a fostelor state socialiste. Cristian Vladescuk. Bibliografie selectiva: Ellencweig (1992) Politici sociale Prin termenul de p.s. ne referim cel mai adesea la activitatile/actiunile desfășurate de catre/prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care au ca scop promovarea/influentarea bună- stării individului, familiei sau comunității într-o societate, ca si a bunăstării societății în ansamblul ei. De remarcat 598 Politici sociale ca influentele unor factori precum ONG-urile, bisericile sau organizațiile Internationale sunt incluse în politicile sociale doar daca au fost asumate/pre- luate de instituțiile statului. Politicile sociale sunt incluse în termenul mai larg de politici publice (public policy), care include, pe lângă politicile sociale, si politicile economice, politica externa, politicile de urbanism etc., într-un cuvânt toate acțiunile actorilor (sau lip- sa de acțiune) din sistemul politic, în toate sferele administratiei/guvernarii. Problema relației dintre conceptele de politici sociale si politici publice se datoreaza influentei majore pe care o au asupra politicilor sociale toate ce- lelalte politici publice (în special cele economice), fapt ce face ca definițiile cele mai largi ale politicilor sociale sa includă majoritatea politicilor publice, termenul de "public", opus celui de "privat", referindu-se în buna măsură la grupuri de oameni, în general, precum termenul "social" prin opoziție cu termenul "individual". Oricum, deși gra- nițele termenului politici sociale sunt relative, ceea ce denumește el se refera în mod clar la o parte însemnata a politicilor publice, politici promovate de autoritatile publice la nivel central si local. P.s. pot fi definite, de asemenea, ca fiind o disciplina în cadrul științelor so- ciale, care are puncte comune cu/este distincta de alte stiinte sociale, precum sociologia, economia, științele politice, asistenta sociala. Politica sociala este o disciplina de granița, ea preluând teorii, concepte, metode din alte stiinte sociale, precum cele amintite anterior, în limba engleza, limba de origine a conceptului, se face diferența obliga- torie între politici (policy) ca strategii, planuri de acțiune promovate într-un domeniu anume (politica sociala, politica economica, politica fiscala, politica externa etc.) si politica (politics) ca viata politica referitoare la partide politice, instituții politice, ideologii etc. Cu o istorie relativ scurta, de aproxima- tiv un secol, cu un suport teoretic relativ consistent, care poate fi consi- derat si mai tânăr, de aproape jumă- tate de secol, si care se afla într-un proces continuu de transformare, com- pletare si redefinire, conceptul de politici/a sociale/a încă necesita cla- rificări teoretice generale înaintea unei analize specifice privind p.s. dintr-o tara sau alta sau dintr-un subsistem al statului bunăstării. întrebările care se ridica privind p.s. si statul ca promotor al lor si pe care le-am considerat cele mai legitime sunt: - Este nevoie de politici sociale, de intervenția statului în distribuirea bunăstării într-o societate? Ce le- gitimează aceasta intervenție? - Presupunând ca s-a demonstrat faptul ca intervenția statului este le- gitima, cum se realizează politicile sociale, respectiv redistribuirea bunăstării? - Care sunt principiile ce stau la baza redistribuirii (ele fiind determinate, de fapt, de obiectivul general al po- liticilor sociale)? - Care este structura sistemului de politici sociale? - Care sunt consecințele politicilor sociale/redistribuirii bunăstării? Prima problema se refera la furnizarea bunăstării: care este principiul care legitimează politicile sociale? Sau, altfel spus, ce, pe ce baza li se conferă oamenilor dreptul de a beneficia de protecție sociala din partea statului? Echitatea, justiția sociala, egalitatea 599 Politici sociale sunt modalitati de stabilire a cum si în ce măsură sa fie protejati indivizii, a cât si cu ce scop li se oferă din partea celorlalți prin intermediul statului, prin redistribuire. Exista însă o dilema fun- damentala "anterioara" lor: de ce, cu ce drept sa li se ofere protecție sociala indivizilor de către stat? Iar răspunsul teoretic la aceasta întrebare, răspuns care a fost acceptat de majoritatea teoreticienilor domeniului, a fost oferit de T. H. Marshall cu 50 de ani în urma, prin fundamentarea conceptului de cetățenie (citizenship). Argumente morale privind politicile sociale: care sunt principiile ce stau la baza redistribuirii bunăstării? Daca cetatenia, cu componenta ei so- ciala, este ceea ce poate fi numit prin- cipiul legitimator al drepturilor sociale si implicit al politicilor sociale necesare pentru satisfacerea lor, argumentele posibile privind dimensiunile, principiile si modalitățile concrete de implicare a statului în protecția cetățenilor au fost mult mai numeroase si unele chiar anterioare dezbaterilor despre cetă- țenie. Cel mai adesea, aceste argumente au venit dinspre doua tipuri de raționali- tate: morala si economica. Economia normativa lucrează, în general, cu do- ua criterii privind politicile economice, în cazul nostru aplicabile si politicilor sociale: eficienta si corectitudinea (engl., fairness). Cu alte cuvinte, un cri- teriu bazat pe raționalitate preponde- rent economica si celalalt bazat pe o raționalitate eminamente morala. Daca trecem în revista teoriile econo- mice, vom observa ca ele îsi distribuie (adesea inegal) argumentele între cele doua criterii obiective ale politicilor eco- nomice. Barr (1998, p. 4) considera ca se poate vorbi de trei obiective ale politicilor sociale: • eficienta în folosirea resurselor; • distribuirea acestora în acord cu echitatea sau justiția; • pastrarea libertății individuale. Dar se poate considera ca ultimul obiectiv deriva, de fapt, din modul în care sunt interpretate primele doua, libertatea individului fiind restrânsă în fapt tocmai de implicarea statului (prin redistribuire) în problemele pieței libere ale cărei rationalitati supreme sunt toc- mai libertatea si eficienta. Putem deci sa constatam ca toate mo- dalitățile de definire a eficientei econo- mice si a corectitudinii felului în care statul se implica în economie (teoriile economice) constau în distribuirea im- portantei între cei doi actori principali pentru economie, piața si statul, si implicit între cele doua tipuri de obiective si deci de raționalitate. Pentru libertarieni (de la clasicii Hume si Adam Smith în secolul al XVIIl-lea la Hayek si Friedman), importanta este doar piața libera, cu raționalitatea eficientei care deriva din libertatea individuala ce nu trebuie îngrădită prin intervenția statului. La extrema cealalta, pentru marxiști, corectitudinea exprimata prin egalitate este importanta si nimic altceva; iar corectitudinea si egalitatea sociala nu pot fi atinse decât prin controlul total pe care statul ar trebui sa îl exercite asu- pra pieței, cu prețul îngrădirii libertății individuale. La mijloc, ca teorii mai echilibrate, sunt în general plasate cele doua viziuni liberale, "utilitarismul" si "justiția soci- ala" promovata de Rawls, ca teorii care considera ca eficienta si corectitudinea 600 Politici sociale (fairness) politicilor sociale pot fi mai bine reprezentate prin coexistenta principiului pieței libere cu implicarea statului în economie (Barr, 1998). Pentru utilitariști, obiectivul principal este distribuirea "bunurilor" de baza (care includ bunuri si servicii, drepturi, libertăți si putere politica), astfel încât sa fie maximizata utilitatea totala a membrilor societății (deci sa fie maximizata fericirea sau bunăstarea totala într-o societate). Pentru aceasta, "bunurile" ar trebui produse si alocate eficient si distribuite în mod echitabil (nu neaparat egal). Critica adusa utilitarismului se refera în special la faptul ca, pe de-o parte, el este preocupat de maximizarea sumei totale a utilitati!, dar nu si de modul în care aceasta este distribuita între in- divizi (iar acest mod poate fi injust) si, pe de alta parte, ca libertatea indivi- duala (în acest caz, aceea de a decide singur privind propria bunăstare) si uti- litarismul (maximizarea bunăstării to- tale) sunt uneori incompatibile, greu de atins simultan (Sen, 1970, 1973, 1982, citat de Barr, 1998). în acest al doilea caz, considera Barr, se poate ajunge, printre altele, la argumente estetice, de identitate sexuala sau de comporta- ment în includerea sau excluderea unor indivizi între/dintre beneficiarii po- liticilor sociale, ceea ce transforma uti- litarismul într-o doctrina neoliberala. Pentru Rawls, "justiția sociala" presu- pune o negociere a principiilor distri- buirii bunurilor de către indivizi care îsi urmăresc interesul individual, dar sub doua condiții (contractuale în acest fel): sa respecte principiile justiției si sa ia decizii "din spatele unui val de igno- ranta", care, de fapt, i-ar face sa faca abstracție de apartenența lor sociala, în acest caz, interesul lor individual fiind abstractizat la interesul oricărui cetatean care se poate afla pe orice poziție sociala (Rawls, 1972). Criticile numeroase aduse teoriei lui Rawls se refera la imposibilitatea ne- gociatorilor de a lua decizii din spatele valului de ignoranta (Nisbet, 1974), la faptul ca, luând o decizie în astfel de condiții, va rezulta o definiție a justiției dependenta cultural (Miller, 1976), la îngustimea listei libertăților etc. Miller considera ca dintre cele trei compo- nente ale justiției sociale: drepturi, merite (a primi ceea ce ti se cuvine prin merit) si nevoi, meritele (deserts) unui individ si nevoile altuia (satis- facerea lor) pot intra în conflict, iar acesta este rezolvat în funcție de tipul de societate în discuție (în favoarea meritelor în societățile bazate pe plata si în favoarea nevoilor în societățile colectiviste), acest fapt generând definitii diferite ale justiției sociale. De aici imposibilitatea elaborării unei teorii generale privind justiția sociala (Miller, 1976). Ca o concluzie la teoriile anterior pre- zentate, pentru politicile sociale ale unei societăți echilibrate nu se poate pune, din start, problema variantelor extreme (libertarianism sau comu- nism). O opțiune clara între variantele "de mijloc" (o a treia cale certa) tine de mai multi factori. Dintre aceștia, tin sa accentuez importanta celor doua ele- mente esențiale pentru politicile so- ciale, eficienta si echitatea sau justiția sociala (în sens larg, nu doar rawlsian), care trebuie sa coexiste pentru a menține ceea ce a fost numit statul bunăstării, compromisul istoric dintre munca si capital, dintre piața si stat (ca instituții predominante). 601 Politici sociale Ce trebuie sa presupună însă în plan concret "corectitudinea" politicilor so- ciale, echitatea sau justiție sociala (în sens larg)? lata un model concret de analiza a principiilor redistribuirii, pornind de la ideea de echitate sociala. Deborah Stone (1988) a introdus trei di- mensiuni pentru a caracteriza redis- tribuirea bunăstării: 1. beneficiarii unui program/ajutor (cine primește ceva); 2. itemul/ajutorul (ce este acordat be- neficiarilor); 3. procesul de acordare a ajutorului (cum este gândita si realizata distri- buirea ajutorului). Pentru claritatea demonstrației, autoa- rea folosește inițial clasica metafora a "împărțirii prăjiturii", enumerând varian- tele pe care si le-a imaginat sau care i-au fost sugerate pentru a împarti/dis- tribui în mod corect (egal sau echi- tabil), la început de an universitar, o mare prăjitură de ciocolata cu care de fiecare data le facea cinste studentilor si/sau profesorilor. Utilizând cele trei concepte-cheie cu diverse variante ale lor, Stone gaseste opt posibilități con- crete de combinare a lor, îndeplinind una dintre cele doua condiții de "co- rectitudine" (sau acceptabilitate) a dis- tribuției unui beneficiu/ajutor: egalitatea sau echitatea. Egalitatea este utilizata ca termen care sa denote identitate si se refera la partea distribuției care include unifor- mitatea - uniformitate a "feliilor de pră- jitură" (beneficiului), a "meselor" (veni- tului sau consumului total) sau a puterii votului pentru fiecare beneficiar. Echitatea se refera la corectitudinea distribuțiilor (fairness) chiar în cazul când ele includ si elemente de egali- tate si elemente de inegalitate. De exemplu, în cazul concret prezentat de Stone, o distribuire "egalitara" putea presupune împărțirea unor bucăți de prăjitură egale pentru toti studentii din clasa ei. Aceasta varianta nu era însă echitabila, pentru ca unii studenti nu mâncau deloc dulciuri, altii tocmai ve- neau de la o petrecere la care se ser- viseră gratuit dulciuri, iar altii nu opta- seră pentru acel curs, deoarece nu fu- seseră anunțați ca se va servi prăjitură în mod gratuit. Apar astfel diverse va- riante de distribuire echitabila a pră- jiturii, inclusiv aceea, sugerata de unii profesori, a distribuirii unor bucăți de mărimi diferite, care sa varieze în func- ție de rangul universitar al fiecăruia, urmând ca profesorii sa le ia pe cele mai mari, iar asistentii si studentii fir- mituri sau nici macaratât. Ulterior, variantele aparute în acest exercițiu practic sunt abstractizate cu ajutorul celor trei concepte de mai sus sub forma a opt variante de distribuire, în mod egal sau echitabil în rândul unei populatii, a oricărui bun, inclusiv a "ma- rii prăjituri", care este într-o societate bugetul statului. Voi prezenta în conti- nuare toate cele opt variante teoretice, însoțite de exemple (reale sau doar po- sibile) pe care le-am considerat potri- vite pentru a ilustra procesele de distri- buire-redistribuire a bunăstării în so- cietate. 1. Distribuții egale pentru benefi- ciari, dar drept de a fi beneficiari inegal. în practica, dreptul de a fi membru/beneficiar este conferit de criterii precum cetatenia sau de di- verse criterii asociate cu meritul (de exemplu, dreptul de a fi student bursier pentru studentii unei univer- sități este egal, dar nu toti tinerii de 602 Politici sociale vârsta lor ajung studenti, deci nu toti au dreptul la o bursa). 2. Beneficii diferite pentru ranguri/ categorii diferite, dar beneficii egale pentru ranguri/categorii egale. Este ceea ce se mai chea- mă echitate verticala. Distribuția clasica bazata pe rang este cea a salariilor din instituțiile bugetare pentru diverse niveluri de instruire si de vechime. 3. Beneficii diferite pentru indivizi, dar egale pentru grupuri (echitate orizontala). în realitate, sistemul de repartizare bazat pe cote este solicitat de grupurile care se consi- dera defavorizate (femei, minorități etnice sau rasiale etc.) si modali- tatea clasica de aplicare a lui se cheama discriminare pozitiva sau "acțiune afirmativa". De retinut ca primele trei variante se refera toate la criterii de stabilire a be- neficiarilor, iar variantele 2 si 3 se refera la modul în care o societate este divizata în interior. Următoarele doua variante se refera la definirea beneficiului, a "feliei" obținute de fiecare beneficiar. 4. Beneficii specifice inegale, dar venituri totale egale. Aici benefi- ciul este privit ca o parte din venitul total al unui beneficiar, egalitatea fiind a întregului, si nu a pârtii. Exemplul cel mai bun este cel al ajutorului social, care la noi este gândit (teoretic) ca o completare în cuantum diferit a veniturilor unei fa- milii, până la un anumit nivel minim pe membru de familie, egal pentru toti beneficiarii. 5. Beneficii inegale, dar importanta/ valoarea lor pentru beneficiari egala. Este cazul în special al ser- viciilor (de sanatate, servicii de asistenta sociala etc.) care trebuie adaptate la nevoile specifice ale flecarul individ. Variantele 6, 7 si 8 se refera la natura proceselor de distribuire: competiție, loterie sau alegeri/vot. Spre deosebire de primele cinci variante pentru care "corectitudinea" se refera la rezultatul final, la aceste ultime trei variante, corectitudinea se refera la procesul prin care se ajunge la rezultatul final (vezi justiție procedurala). 6. Beneficii inegale, dar egalitate a resurselor la începerea compe- tiției. Admiterea în învățământul su- perior de stat (care este gratuit) sau acordarea burselor de merit sunt cele mai bune exemple. 7. Beneficii inegale, dar egalitate statistica a șanselor. Principiul lo- teriei nu este folosit de stat în po- liticile sociale, dar el rămâne o varianta teoretica utilizata, de exemplu, de posturile de televiziune particulare în acordarea/redistribui- rea unor premii/resurse. Diverse bunuri "rare" mai sunt distribuite pe principiul loteriei de grupuri cu principii de funcționare echitabile, precum studentii. Locurile cele mai bune în căminele universității se acorda uneori pe acest principiu, daca cererile depasesc oferta de locuri si cu condiția sa nu existe alte criterii de diferențiere a studentilor. 8. Beneficii inegale, dar drept de vot egal. Principiul este utilizat atunci când resursele pot acoperi doar o parte din cereri, de exemplu, la repartizarea fondurilor pe pro- iecte/prioritati, în interiorul unei or- ganizatii neguvernamentale sau în 603 Politici sociale comunități locale, daca se respecta condiția participării la vot a tuturor beneficiarilor potențiali. După cum se poate observa, între cele opt variante de distribuire echitabila a unor resurse, inclusiv a celor bugetare, nu exista varianta presiunii, a utilizării forței, care este în sine inechitabila. Rezulta în mod logic ca obținerea unor avantaje de către grupurile sindicale, de exemplu, care pot exercita presiuni asupra decidentilor (guvernantii) dato- rita pozițiilor de monopol deținute în diverse puncte ale economiei este, în sine, inechitabila. Caracterul inechitabil este dat în special de faptul ca apar- tenența sindicaliștilor la o companie (cel mai adesea de stat) cu poziție de monopol nu este un merit individual, ci o pura întâmplare care îi diferențiază de alti cetateni care nu pot sa protes- teze, deși poate au aceleași salarii si aceeași calificare (merite). La extrema cealalta, a segmentelor so- ciale puternic defavorizate, se afla cei care nu pot sa-si faca publice nemul- țumirile la fel de pregnant, cei care prin natura segmentului social de care aparțin pot organiza mult mai greu un lobby eficient în favoarea lor. Pen- sionarii si șomerii sunt doua exemple de astfel de segmente sociale care nu pot face greve si nu pot negocia co- lectiv, copiii fiind si mai dezavantajati de faptul ca sunt reprezentati de in- termediari în relațiile cu guvernantii si, fiind minori, nici nu au drept de vot, deci nu sunt un segment interesant pentru liderii politici. Sunt câteva dintre motivele pentru care aceste segmente sociale sunt ignorate de guvernanti comparativ cu altele amintite mai sus. Pentru a sublinia astfel de inechități create de sistemul de politici sociale, în ultima vreme se utilizează termenul de excluziune sociala, segmentele sociale amintite fiind uneori nu doar nedrep- tățite, ci complet ignorate de guver- nanti si excluse de la diverse beneficii sociale. Structura sistemului de politici sociale Politicile sociale sunt elaborate si pro- movate de stat prin intermediul institu- țiilor centrale si locale, cu sprijinul co- munităților. Parlamentul adopta legis- lația sociala (inclusiv legea bugetului de stat si legea bugetului asigurărilor sociale), iar guvernul propune legi si le pune în practica prin intermediul mi- nisterelor si agențiilor naționale si al structurilor din teritoriu ale acestora. Câteva elemente sunt esențiale pentru politicile sociale ale fiecărui stat: • legislația sociala - care stabilește cadrul politicilor sociale, responsa- bilitățile privind finanțarea, imple- mentarea si evaluarea politicilor so- ciale; • finanțarea - care asigura resursele necesare pentru programe, proiecte si beneficii sociale. Indicatori pre- cum ponderea cheltuielilor sociale în PIB ne pot da o imagine a efor- tului de finanțare a politicilor sociale făcut de fiecare stat; • resursele umane - alcătuite din specialiști în politici sociale, asisten- ta sociala, sociologie, pedagogie, economie etc., care elaborează si implementează politicile sociale. în cadrul sistemului global al politicilor sociale dintr-un stat se pot distinge politici sociale de ramura, care se refera la subsisteme ale sistemului so- cial: politici în domeniul sanatatii, edu- cației, copilului, persoanelor vârstnice, 604 Politici sociale persoanelor cu handicap, politici de combatere a sărăciei etc. Finanțarea politicilor sociale Finanțarea politicilor sociale se reali- zează prin contribuția tuturor plătitorilor de impozite, de la bugetul de stat, din resursele bugetelor locale, din contri- buția celor asigurati în cazul asigu- rărilor sociale si din fondurile sociale speciale destinate protecției unor gru- puri sociale neacoperite de celelalte resurse. Structura finanțării politicilor sociale * servicii pentru copii, categorii defavorizate și servicii de urgență 605 Politici sociale Pentru nivelul efortului de protecție so- ciala sunt importanti indicatori precum produsul intern brut (PIB)/cap de locui- tor, care caracterizează resursele ge- nerale din economia unei tari, nivelul fiscalității (care determina resursele bugetare) si ponderea cheltuielilor so- ciale în PIB. Ponderea cheltuielilor so- ciale publice în PIB a fost în România de 14-16,5% după 1989, ea fiind cu mult sub media Uniunii Europene (21,5% în 1990) si mai ales sub cea a unor tari precum Suedia (33% din PIB cheltuieli sociale în 1990), în condițiile în care PIB-ul per capita este cu mult mai mare în tarile UE decât în Ro- mânia. în schema anterioara sunt prezentate sistemele de finanțare a politicilor so- ciale în România, cu partea de venituri si cea de cheltuieli a sistemului pro- tecției sociala. Exista si alte ajutoare, beneficii, servicii care nu sunt menționate în schema an- terioara sau care nici macar nu sunt prezente în structura statului bunăstării din România. Serviciile în domeniul lo- cuințelor (locuințe sociale, beneficii sistematice pentru plata unor cheltuieli privind locuința pentru persoanele sarace) sunt sau foarte rare sau chiar inexistente în România. De menționat, de asemenea, ca rolul "statului" este exercitat atât prin in- stituții centrale (ministere, agentii națio- nale), cât si prin instituții ale adminis- trației publice județene sau locale (consilii județene si consilii locale, agentii județene, directii județene etc). Consecințele politicilor sociale Oricum, indiferent de variantele con- crete propuse pentru atingerea obiec- tivelor statului privind furnizarea bună- stării individuale, o componenta "mo- rala" a acestor obiective exista si ea consta în general în ideea de reducere a inegalitatilor/inechitatii sociale la ni- velul societății; cu alte cuvinte, în di- minuarea diferentelor sociale dintre cei de la baza ierarhiilor sociale. Potrivit accepțiunii generale, obiectivul politi- cilor sociale este reducerea inegalității sociale si asigurarea bunăstării so- ciale. Economiștii preocupati de bună- stare nu se rezuma însă la obiectivele "morale" (gen justiție sau echitate soci- ala) ale politicilor sociale, ei le adauga întotdeauna pe cele economice, care ar putea fi reunite, simplificând puțin, sub umbrela termenului eficienta. în fond, reducerea inegalității sociale, creșterea participarii/incluziunii sociale nu pot fi urmărite "indiferent de preț". Un echilibru între cele doua tipuri de raționalitate - morala si economica - între piața, ca exponenta a libertății individuale, si funcția de redistribuire a statului, ca instituție a justiției sociale, trebuie sa existe. Perspectivele politicilor sociale Anii '90 par sa fi fost ani de cotitura pentru politicile sociale în general si pentru statul bunăstării ca varianta oc- cidentala moderna a acestora în spe- cial. Evenimente precum prăbușirea fostului bloc comunist, scăderea credi- bilității acordate politicilor sociale neo- conservatoare promovate de Reagan sau Thatcher ori creșterea grava a deficitului bugetar suedez care a rea- dus în discuție problema eficientei unui stat social-democrat cu taxe uriașe si sectorul bunăstării supradezvoltat si-au pus amprenta pe dezbaterile privind prezentul si mai ales viitorul statului bunăstării. Procesele de integrare re- gionala si de globalizare vin, de ase- menea, cu contribuția lor în configu- 606 Politici sociale rarea tendințelor majore în politicile sociale. Ramesh Mishra (1993) considera ca asistam la un moment de criza a "te- oriilor bolta", "care promit emanciparea umana sau cauta sa producă o justi- ficare universala pentru adevar", marx- ismul, social-democratia sau neocon- servatorismul. După criza statului bu- năstării keynesian si a comunismului, aceste utopii si-au pierdut credibilitatea (Mishra, 1993, p.18). Considerând ca asistam la sfârșitul istoricismului, si nu al istoriei, Mishra argumentează ca, deși în feluri diferite, toate cele trei perspective (marxismul, tranziția democratica spre socialism si neoconservatorismul) au privit statul bunăstării ca pe un fenomen de tran- ziție. Ele s-au dovedit însă utopice, pentru ca statul bunăstării este încă în viata, deși "șomajul zero" este o idee depășită. Statul bunăstării a fost serios zgâlțâit de masurile neoconservatoare, fara sa fie însă serios afectat. Ultima "metanaratiune", neoconservatorismul, a încercat timp de 15 ani sa atace statul bunăstării, pe care l-a considerat sursa tuturor problemelor economice. După perioada Reagan si Thatcher, după 15 ani de guvernare neoconser- vatoare în SUA si Marea Britanie, nu putem însă spune ca principalele pro- grame sociale au fost desființate, aceasta ideologie dovedindu-se aproa- pe neputincioasa în "lupta" cu statul bunăstării (Mishra, 1993). Ieșirea din perioada metateoriilor si a istoricismului afecteaza totuși statul bu- năstării ca model de politici sociale (Mishra, 1993; Pierson, 1991). Fara sa se hazardeze în a face predictii clare privind viitorul politicilor sociale în ge- neral si a regimurilor bunăstării în spe- cial, specialiștii lanseaza următoarele ipoteze sau directii de evoluție a statului bunăstării: - în Suedia, va fi probabil evitata pen- sionarea timpurie prezenta în Euro- pa si se vor optimiza, în schimb, posibilitățile de angajare. Dar "pro- blema bolii costurilor" nu va putea fi evitata. Datorita creșterii duratei de viata, este posibil sa creasca "ocu- parea în munca", iar un procent mai mare de 30% al angajatilor în sectorul de stat va necesita redu- ceri salariale datorita plafonării ni- velului de taxare. Reducerile salari- ale ar putea deveni "călcâiul lui Ahile" pentru statul bunăstării sue- dez (Esping-Andersen, 1990). Inte- grarea deplina în Uniunea Europea- na a Suediei aduce si ea presiuni suplimentare pentru apropierea treptata de modelul "continental" al politicilor sociale. - în regimul german, lupta se va da în continuare pentru o economie in- dustriala de mare productivitate si pentru a finanța povara menținerii unei populatii de pensionari si non- activi în mare creștere. Amenința- rea o va constitui criza costurilor acestui surplus de populație care se va rasfânge asupra economiei (Esping-Andersen, 1990). - Sistemul american pare mult mai apropiat de felul în care vor arata politicile sociale postmoderne. Fap- tul ca America nu a agreat cu ade- vărat niciodată ideea de "șomaj zero", ca stânga nu a fost niciodată puternica aici ori ca mișcările pre- cum cele antirasiste sau feministe caracteristice postmodernismului aici au o istorie mai veche face ca America de Nord sa fie postmo- derna înainte de vreme. Acest fapt 607 Politici sociale va determina, probabil, o amploare mai mica a schimbărilor în domeniul politicilor sociale (Mishra, 1990). - Europa, în ansamblu, va trebui sa urmeze direcția deja clara în SUA, cu restrângerea rolului statului în producerea bunăstării. Este posibil ca "nu numai «șomajul zero» dar si universalismul sa înceteze de a mai fi văzut ca sacrosanct în lumea postmoderna" (Mishra, 1993, p. 35). Pe de alta parte, procesul de integrare europeana va necesita acomodarea unor orientări diferite ale politicilor so- ciale la existenta federala a noii Eu- rope. Deja mai multe tari puternice sprijină si ideea unei "cetățenii sociale" europene, si nu numai a "cetățeniei economice si parțial politice" ca până acum. Oricum, vor fi dificil de împacat orientările diferite, precum cea nordica, universalista, si cea anglo-saxona, rezidualista (Leibfried, 1993). în plan global: - Tripartitismul (sau neocorporatis- mul) ca modalitate de management a conflictelor de munca îsi va continua declinul (Mishra, 1993). - Puterea sindicatelor va continua sa scada, cauzele principale ale feno- menului (creșterea numărului de "gulere albe", scăderea numărului de muncitori manuali si trecerea multora în sectorul particular) fiind tendințe dificil de stopat (Mishra, 1993). Din nou, influenta americana exercitata prin organisme interna- ționale (precum FMI), dar si prin puternicele companii transnaționale americane va determina apropierea si a altor economii de modelul american, în care sindicatele au un rol redus în elaborarea politicilor economice si sociale. - Se va trece de la politicile "de cla- sa" la cele pluraliste, noile mișcări sociale (ecologismul, comunitaris- mul, feminismul sau etnicismul) se vor dezvolta, "tăind" limitele claselor sociale (Pierson, 1991; Mishra, 1993). - Expansiunea transnaționala a fir- melor si a marilor creditori va face din ce în ce mai dificil controlul național asupra fenomenelor eco- nomice, dar va limita si posibilitățile de presiune ale muncitorilor. "Daca este ceva de importanta majora pentru statul bunăstării dinspre post- modernism, acest ceva este spiritul dionisiac al inovației, schimbării si pro- gresului material întruchipat de eco- nomia de piața. Spiritul apolonian întru- chipat de bunăstarea sociala pare destinat sa rămână un element sub- sidiar, unul care, în sens larg, trebuie sa se armonizeze cu interesele eco- nomice" (Mishra, 1993, p. 35). Pentru România, evoluția politicilor so- ciale sta sub semnul problemelor eco- nomice si al destinului sau european. Pentru ca necesitatea creșterii econo- mice (si a sporirii competitivității econo- miei românești pe piața internaționala) pune oarecum în plan secund proble- mele si politicile sociale si pentru ca resursele bugetare sunt în continuare insuficiente, orientarea rezidualista a politicilor sociale "românești" postrevo- luționare se va menține cel puțin pe termen mediu. Masurile populiste, cu caracter elec- toral si cosmetic, si semiinstitutionali- zarea asemanatoare cu cea descrisa de Leibfried ca fiind caracteristica ta- rilor latine (mai ales celor nou venite în Uniunea Europeana) nu mai pot con- tinua fara o eficientizare a utilizării fon- 608 Politici sociale adresate femeilor durilor sociale. Rabdarea ajunsa la extrem a populației sărăcite si presiu- nile Internationale vor determina pro- babil masuri de protecție sociala mai coerente si mai responsabile. Ele nu pot avea însă caracter universalist, pentru ca populația oficial activa este împovarata de rate de dependenta uriașe si pentru sistemele de asigurări, si pentru masurile de asistenta sociala. O ameliorare a echității redistribuirii se face deja vizibila prin noua lege a pensiilor si se va extinde probabil si la sistemul de asistenta sociala. Familia va juca probabil si în viitor un rol important, iar principiul subsidia- ritatii este posibil sa fie "adoptat" si de oamenii politici si institutionalizat. Un alt factor de presiune va veni dinspre Europa, unde procesul de in- tegrare este condiționat si de indicatori sociali. România, ca tara aspiranta la un loc între tarile membre ale Uniunii Europene, va trebui sa-si armonizeze politicile sociale cu cele comunitare. în acest plan, este posibil sa asistam la o dubla presiune vest-europeana asupra României, atât prin intermediul crite- riilor economice de admitere în UE, cât si prin intermediul criteriilor sociale si ale respectării drepturilor omului. Daca adaugam la toate acestea exigentele NATO fata de tarile din est privind modernizarea tehnicii de lupta ca o condiție pentru aderare, vom asista la o presiune fantastica asupra bugetului în următorii ani. în aceste condiții, este probabil ca partea sociala a bugetului sa rămână scăzută, probabil la nivelul actual. Singura posibilitate viabila de îmbună- tățire a serviciilor sociale si a nivelului de trai care se întrezărește este o îm- binare cât mai buna, pe principiile com- plementarității si subsidiaritatii, a rolului statului, familiei si comunității în asigu- rarea protecției sociale. Masurile uni- versaliste, deși de dorit, par departe de a fi probabile sau posibile în România acestui început de mileniu. ^Marian Predak Vezi si: statul bunăstării; modele de politici sociale; justiție sociala; justiție distributiva; justiție procedurala; cetățenie; egalitate; echitate verticala; echitate orizon- tala; economia bunăstării; bună- stare sociala; noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării; politici sociale postmoderne Bibliografie selectiva: Alcock, Erskine si May (1998); Barr (1998); Esping- Andersen (1990); Mishra (1993); Pierson (1991, 1998); C. Zamfir si E. Zamfir (1995); Zamfir (1999) Politici sociale adresate femeilor Termenul de politici sociale adresate femeilor vizeaza un spectru larg de problematici care au ca obiectiv central asigurarea egalitatii de sanse între femei si barbati si creșterea participării femeilor la sfera publica, sfera privata fiind considerata în mod tradițional ca destinata femeilor. Obținerea de drepturi cetatenesti egale cu ale bărbaților, cum ar fi dreptul la vot sau dreptul de libera asociere, a fost realizata în majoritatea statelor lu- mii moderne. Din acest motiv, cele mai multe masuri de politici sociale desti- nate femeilor vizeaza aspecte precum îmbunatatirea condițiilor economice ale femeilor, participarea la viata politica, implicarea în luarea deciziilor politice 609 Politici sociale adresate femeilor care le afecteaza direct situația, pro- tecția femeilor în sfera vieții private (fata de violenta domestica, abuzuri sau hărțuire sexuala). O contribuție esențiala în obținerea de drepturi civile si sociale pentru femei a avut-o miș- carea feminista care a militat pentru aceste drepturi si a influențat în multe cazuri deciziile politice. Tipuri de abordări ale politicilor de promovare a șanselor egale Exista mai multe tipuri de abordări care au fost urmate pentru protejarea inte- reselor femeilor si pentru a asigura acestora participarea cât mai activa la sfera publica. Acestea pot fi aplicate în domenii diferite, iar opțiunea pentru una dintre ele depinde în mare măsură de opțiunea ideologica a celor care elaborează politica respectiva, precum si de situația femeilor din tara respec- tiva si de susținerea din partea popu- lației pentru un anumit tip de abordare. Un prim tip îl reprezintă tratamentul egal. Aceasta abordare, susținuta de liberalism si în special de feminismul liberal, prevede acordarea de acces egal si tratarea în maniera similara a femeilor si bărbaților, fara sa se ia în considerare existenta unor diferente de gen. Astfel, prin acordarea de drepturi egale si a accesului egal, persoanele au practic sanse egale pe plata, iar diferentele care apar între acestea se datoreaza diferentelor de competenta, si nu de gen. Conform acestei abordări, este suficient sa nu existe interdicții în ceea ce privește accesul femeilor la educație sau angajare pentru a se asigura participarea femeilor la sfera publica. Un al doilea tip de abordări pornește de la recunoașterea diferentelor de gen si cauta sa creeze oportunități pentru femei, care au fost istoric defavorizate (Raes, 1999). Acest tip de abordări include o serie larga de acțiuni destinate creării de sanse egale pentru femei, de intensitate diferita, care variaza de la acțiunea pozitiva si acțiunea afirmativa până la discrimi- narea inversa. Acțiunea pozitiva in- clude o serie de masuri care încearcă sa asigure integrarea femeilor în mun- ca si educație, ținând cont de faptul ca acestea au o serie de responsabilități suplimentare în cadrul familiei, încer- când practic sa echilibreze balanța munca-familie (p. 171). în aceasta ca- tegorie sunt incluse o serie de masuri de tip educațional, cum ar fi organi- zarea de cursuri speciale pentru femei care sa le introducă în noile tehnologii, acces la studii de tip seral pentru femeile care vor sa îsi continue studiile după ce au copii sau masuri legate de accesul la plata muncii, de exemplu, asigurarea unui program flexibil de munca, slujbe cu program redus, mun- ca la domiciliu. Discriminarea pozitiva (acțiunea afir- mativa, cum este numita aceasta în li- teratura americana) merge mai de- parte si vizeaza nu egalitatea de sanse sau cea a condițiilor, pe care încearcă sa le promoveze acțiunea pozitiva, ci egalitatea rezultatelor. Aceasta se obți- ne prin aplicarea de politici destinate sa transforme inegalitățile de condiții existente în egalitatea rezultatelor (Ba- gilhole, 1997). Asa cum arata autoa- rea, aceasta abordare este susținuta mai ales de stânga politica radicala, dar si de feminismul radical. Astfel, masurile prevăzute a fi aplicate sunt destinate sa repare nedreptățile tre- cute, intervenind la nivelul rezultatelor prezente. Ariile cel mai des vizate sunt angajarea si educația. Discriminarea 670 Politici sociale adresate femeilor pozitiva prevede adoptarea de masuri care sa duca la creșterea numărului categoriilor subreprezentate într-o anu- mita profesie sau la un anumit loc de munca. Programele acțiunii afirmative/ discriminării pozitive îsi fixeaza obiec- tivul urmărit în doua forme: scopuri si cote. în primul caz, programul sta- bilește anumite scopuri în ceea ce privește compoziția forței de munca sau a populației școlarizate si anumite orare de punere în practica a acestor scopuri. De exemplu, o organizație îsi propune ca, în 15 ani, jumătate dintre angajatii sai ce ocupa o anumita poziție sa fie femei. Astfel, îsi stabilește ca scop ca, în următorii 7 ani, 35% din cei care ocupa poziția respectiva sa fie femei, în 10 ani 45%, iar în 15 ani 50%. Cel de-al doilea tip de obiective utilizate este reprezentat de cote, care reprezintă procente fixe stabilite. De exemplu, o organizație îsi stabilește drept scop ca 30% dintre managerii de nivel mediu sa fie femei. Atunci când se va face selecția pentru posturile respective vor avea prioritate femeile până în momentul în care se atinge cota respectiva. Clayton si Crosby (1992) identifica o serie de masuri utilizate de discriminarea pozitiva/ac- tiunea afirmativa pentru a-si realiza obiectivele. Printre acestea se numără: organizarea de programe de pregătire speciale, destinate sa îndrepte ina- decvarile în pregătirea profesionala, care sunt utile atunci când membrii grupurilor dezavantajate, respectiv fe- meile, în cazul luat în discuție, sunt deficienti în ceea ce privește pregătirea profesionala, dar nu din cauza lipsei de competenta, ci din cauza lipsei de oportunități; recrutarea tintita, destinata sa compenseze deficientele procedurilor de selecție, care, de exemplu, favorizau mai mult barbatii pentru obținerea unei slujbe; introdu- cerea de noi proceduri de selecție, măsură destinata sa compenseze tot lipsurile procedurilor de selecție, dar prin restructurarea acestora; utilizarea genului în realizarea selecției, adica preferarea angajarii femeilor într-o anumita poziție. Un ultim tip de strategie care se în- cadrează în aceasta categorie îl repre- zintă discriminarea inversa. Aceasta reprezintă preferința bazata pe gen pentru femei în competiția pentru o resursa rara, dezavantajându-i pe băr- bați (Peters, 1999). Autoarea face dis- tincția între discriminarea inversa sla- ba, care reprezintă preferința pentru femei în fata bărbaților în acordarea unui post, când candidatii au calificare egala, si discriminarea inversa puter- nica, reprezentata de cazul în care sunt preferate pentru un anumit post femeile indiferent de calificarea pe care o au. Discriminarea inversa reprezintă cazul extrem al acestor strategii bazate pe recunoașterea diferentelor de gen. Un al treilea tip de abordare pornește de la recunoașterea faptului ca exista nu numai diferente între femei si băr- bați, ci si între femei si femei si între barbati si barbati (Roes, 1999), adica femeile nu reprezintă un grup omogen. Aceasta abordare, numita a acceptării diferentelor, îsi are originea în teoriile postmoderne care valorizează dife- rența si diversitatea. Acceptarea dife- rentelor pornește de la ideea ca normele sociale sunt, de fapt, normele masculine si de aceea este necesara cunoașterea si conștientizarea acestor norme si valori, pentru a le putea înlocui cu un alt set de valori si norme care sa accepte diversitatea si dife- 611 Politici sociale adresate femeilor renta. Aceasta abordare s-a dezvoltat mult în urma lucrărilor Conferinței Mondiale a Femeilor de la Beijing, care a avut loc în 1995. Masurile promovate vizeaza în primul rând recunoașterea androcentricitatii, care presupune iden- tificarea si conștientizarea valorilor si normelor existente în societate, pre- cum si înlocuirea acestora. Un alt tip de măsură caracteristica acestei abor- dări o reprezintă raportarea de statistici dezagregate pe sexe, adica raportarea datelor referitoare la populație separat pentru femei si barbati, fapt care ajuta la surprinderea mai fidela a situației celor doua genuri în parte si la eva- luarea mai buna a efectelor pe care le au politicile destinate femeilor. Suedia a fost prima tara care a introdus în anii '80 acest tip de raportare. Un alt tip de masuri promovate îl reprezintă implica- rea beneficiarilor, respectiv a femeilor care beneficiază, în furnizarea de ser- vicii sociale, respectiv informarea si consultarea acestora cu privire la tipul de servicii care sunt oferite. Tipuri de măsuri destinate să asigure șanse egale pentru femei Politicile destinate sa asigure sanse egale pentru femei în ceea ce privește participarea la sfera publica s-au dez- voltat în mai multe sectoare ale vieții sociale. O mare atentie a fost acordata educației si pregătirii profesionale, an- gajării si reconcilierii dintre angajare si viata de familie, precum si participării femeilor la viata politica. în domeniul educației, masurile adop- tate acopera o gama larga de abordări ale șanselor egale amintite anterior, mergând de la egalitatea tratamentului până la discriminarea pozitiva. Probabil ca primele masuri care au fost luate cu privire la egalitatea de sanse ale celor doua sexe în ceea ce privește accesul la educație au fost cele care au permis accesul liber al femeilor la educație, interzicând discriminarea în accesul la instituțiile de învățământ în funcție de sexul candidatului. însă re- prezentantele mișcării feministe au aratat ca tratamentul egal în ceea ce privește accesul la educație nu este suficient, deoarece femeile au o serie de nevoi speciale generate de rolurile de gen tradiționale, revenindu-le astfel o serie de sarcini în sfera domestica, sarcini care le îngreunează accesul la procesul educativ. Din acest motiv, nu este suficienta asigurarea tratamentu- lui egal, ci este necesara si asigurarea de condiții egale, prin adaptarea pro- cesului de învățământ la nevoile speci- fice ale femeilor. Masurile folosite pen- tru a asigura egalitatea condițiilor vi- zeaza organizarea de cursuri speciale pentru femei care sa le familiarizeze cu noile tehnologii, de exemplu, si sa le faciliteze astfel accesul pe plata muncii după o perioada de întrerupere dato- rata creșterii copiilor sau organizarea de cursuri cu program seral sau de învățământ la distanta care sa permită combinarea programului de munca si de îngrijire a copiilor cu cel educativ. Alte masuri merg mai departe si aplica metodele discriminării pozitive în edu- cație, deoarece considera ca nici asi- gurarea egalitatii condițiilor nu este suficienta pentru repararea inegalită- ților de gen. Programele incluse în aceasta categorie prevăd masuri pre- cum selectarea preferențiala a femeilor în ceea ce privește accesul la educație sau crearea de locuri speciale pentru femei în anumite forme de învățământ, mai ales în cadrul unor ramuri si spe- cializări în care femeile sunt subre- 672 Politici sociale adresate femeilor prezentate, cum ar fi cazul speciali- zărilor tehnice sau al științelor exacte. Un exemplu al utilizării unor astfel de programe îl reprezintă cele dezvoltate în Statele Unite, în anii 70, de univer- sități precum Berkley si Stanford, care vizau procesul de selecție în cadrul instituțiilor de învățământ superior, atât la nivelul studentilor, cât si la nivelul cadrelor didactice (Clayton, Crosby, 1992). Un alt exemplu în acest sens îl constituie programul Opportunity 2000, care include 32 de universități din Marea Britanie, printre care Oxford si Cambridge. Programul are drept scop explicit îmbunatatirea reprezentării fe- meilor în cadrul învățământului supe- rior, la toate nivelurile acestuia, precum si creșterea numărului de femei în do- menii si specializări precum științele exacte sau ingineria. O alta revendicare a mișcării feministe a fost eliminarea stereotipurilor de gen manifestate de către personalul didac- tic în cadrul procesului educativ. Pen- tru a răspunde unei astfel de solicitări este necesara atât revizuirea curri- culumului școlar, cât si educarea celor implicati în procesul de învățământ, în sensul eliminării acestor stereotipuri si prejudecăți. Un alt domeniu considerat prioritar pentru promovarea egalitatii de sanse pentru femei îl reprezintă angajarea în munca. Si în acest caz, masurile adop- tate de diferite state variaza de la inter- zicerea discriminării în funcție de gen, în ceea ce privește selectarea, promo- varea si plata în munca, până la ma- suri de selectare preferențiala propuse de acțiunea afirmativa. însă politicile din acest sector nu vizeaza doar creș- terea angajarii în munca a femeilor, ci si dezagregarea pieței muncii, deoa- rece s-a constatat existenta unei se- gregări atât orizontale, cât si verticale la nivelul pieței muncii (Bagilhole, 1997; Roes, 1999). Segregarea verti- cala a pieței muncii presupune faptul ca femeile si barbatii sunt angajati în aceleași domenii, însă barbatii dețin poziții ierarhic superioare, în timp ce segregarea orizontala implica faptul ca femeile sunt angajate în sectoare de activitate economica diferite de cele în care sunt angajati barbatii. Si în acest caz, masurile adoptate variaza de la tratamentul egal, care prevede elimina- rea restricțiilor de gen atât în angajarea în anumite domenii de activitate, cât si în promovarea în cadrul organizațiilor, la discriminarea pozitiva. Un exemplu al politicilor care promovează discrimi- narea pozitiva în ceea ce privește an- gajarea în munca este furnizat de Statele Unite, unde programele de acțiune afirmativa sunt foarte dezvol- tate. în afara instituțiilor guvernamen- tale care promovează acțiunea afir- mativa, statul impune firmelor private care au contracte cu agențiile guver- namentale stabilirea de cote sau de scopuri si orare pentru angajarea femeilor. Un alt set de politici destinate sa susțină implicarea femeilor în munca este reprezentat de masurile destinate sa reconcilieze munca plătită si viata de familie. în aceasta categorie sunt incluse masuri precum asigurarea unui program de lucru flexibil, încurajarea muncii cu jumătate de norma sau a celei la domiciliu. Tot în aceasta cate- gorie sunt incluse prevederile legale care stabilesc drepturile femeilor care îsi întrerup activitatea pentru nașterea sau îngrijirea copiilor, precum si ofe- rirea de facilitati destinate îngrijirii co- 673 Politici sociale adresate femeilor piilor (crese, grădinițe, scoli cu orar prelungit). Tipuri de masuri care intra în aceasta categorie sunt concediul maternal si concediul parental sau garantarea drepturilor pe care le au pe plata muncii femeile gravide. Masurile legislative destinate protecției femeilor gravide pe piața muncii prevăd inter- zicerea concedierii femeilor pe motiv de sarcina si a expunerii acestora la condiții de munca ce ar putea sa le afecteze sanatatea. Legislația în domeniul concediului de maternitate prevede garantarea locului de munca pentru femeile care îsi între- rup activitatea pentru nașterea unui copil, precum si garantarea tuturor drepturilor care provin din contractul de munca. în plus, este prevăzută întreru- perea activitatii pentru o anumita peri- oada de timp, care variaza de la 14 săptămâni, în tari precum Suedia si Germania, la 22 de săptămâni în Italia. De asemenea, plata în timpul acestui concediu variaza, plata drepturilor bă- nești fiind integrala în Franța, Ger- mania, Portugalia si 75% din salariu în Suedia si Spania (Lohkamp-Himmig- hofen, Dienel, 2000). O alta măsură destinata reconcilierii dintre munca si familie o constituie introducerea în multe tari europene a concediului parental, care da dreptul părinților sa îsi întrerupă munca pentru o perioada de timp în scopul îngrijirii copiilor, pastrându-si însă locul de munca si fiindu-le garantate toate drepturile care decurg din contractul de munca. Plata acestui concediu variaza de la o tara la alta. Scopul acestei masuri nu este doar de a da mamelor posibilitatea de a-si întrerupe activita- tea pentru creșterea si îngrijirea co- piilor, ci de a-i implica pe ambii părinți în aceasta activitate, deoarece ambii părinți pot beneficia de acest drept, existând chiar propuneri la nivelul legislației Uniunii Europene pentru obli- gativitatea ca ambii părinți sa benefi- cieze pe rând de acest drept (Loh- kamp-Himmighofen, Dienel, 2000). Suedia a introdus concediul parental din 1974, iar beneficiile financiare ge- neroase oferite părinților în aceasta perioada stimulează atât mamele, cât si tatii sa îsi întrerupă activitatea pentru creșterea copiilor (Bergqvist, Jungar, 2000). Un domeniu conex angajarii în munca îl constituie susținerea veniturilor pe care le au femeile. Masurile promovate în acest domeniu pot fi grupate în trei categorii: masuri referitoare la impozi- tarea veniturilor, masuri referitoare la beneficiile contributorii pentru femei si oferirea de servicii si beneficii sociale necontributorii pentru femei. Aplicarea impozitului pe venitul individual, si nu pe cel al familiei, a constituit un ele- ment esențial în stimularea participării la plata muncii a femeilor în tarile nordice (Bergqvist, Jungar, 2000). Practicarea sistemului de impozitare a venitului întregii familii, în tari precum Germania, duce la descurajarea parti- cipării femeii pe piața muncii, deoarece adaugarea unui venit suplimentar la cel al bărbatului duce la creșterea excesiva a impozitului aplicat pe venit, în aceste condiții, pentru familie este mai avantajos ca femeia sa nu lucreze (Scheiwe, 2000). Un alt tip de masuri sunt cele refe- ritoare la beneficiile contributorii pentru femei. Conform modelului tradițional de familie, pentru tarile vest-europene, bărbatul este cel care participa pe piața muncii si care beneficiază de 674 Politici sociale adresate femeilor asigurările pe care le plătește, în timp ce femeia care este casnica este aco- perita de asigurarea pe care o are soțul. Acest model generează depen- denta femeilor de soții lor si de asigu- rările pe care le plătesc aceștia, fapt care le face foarte vulnerabile. în plus, chiar si în cazul în care participa la piața muncii, femeile au o traiectorie profesionala diferita de cea a bărba- ților, deoarece este influențată de între- ruperea muncii pentru nașterea si îngrijirea copiilor. Din aceste motive, autori precum Bagilhole (1997) indica necesitatea elaborării unor scheme de beneficii contributorii care sa tina seama de poziția femeii pe piața mun- cii si de patternul specific de angajare al acestora. De asemenea, autoarea propune si schimbarea politicii de acor- dare a unor beneficii sociale gratuite doar familiei cu acordarea individuali- zata de astfel de beneficii, tot pentru a sparge patternul de dependenta a fe- meii de barbat. Politicile de protecție a femeilor nu se limitează doar la sfera publica, ci regle- mentează si sfera privata. în multe tari, legislația pentru protecția femeilor în cadrul sferei private a fost adoptata tot sub impulsul mișcării feministe. Regle- mentările în cazul sferei private vizea- ză violenta domestica, abuzul sexual, hărțuirea sexuala (vezi si violenta do- mestica). Tipuri de politici sociale adresate femeilor Politicile adresate femeilor se structu- rează în mod diferit în fiecare stat în parte, în funcție de cultura tarii respec- tive, de valorile sociale dominante, de tipul de familie, de cultura politica. Pornind de la domeniile carora li se acorda mai mare prioritate în ceea ce privește protecția femeilor si de la tipul de masuri preferate, pot fi identificate doua tipuri de sisteme de astfel de politici: sistemul promovat de Statele Unite si cel european. Privind compa- rativ cele doua tipuri de sisteme, se poate constata ca sistemul promovat de Statele Unite actioneaza mai mult prin intermediul hotărârilor judecăto- rești si mai puțin pe cale legislativa (Peters, 1999), cum este cazul siste- mului european promovat de Uniunea Europeana. Constituția SUA nu garan- teaza explicit egalitatea între sexe, în schimb politicile acțiunii afirmative sunt bine institutionalizate si implementate (p. 7). Practic, politicile si masurile pro- movate de acțiunea afirmativa au fost introduse în anii '60, pentru a elimina discriminarea rasiala, ulterior aceste politici au fost preluate si utilizate în asigurarea de sanse egale pentru femei si multe din programele actuale sunt comune, vizând protecția ambelor grupuri (Peters, 1999). Spre deosebire de acest model, în Europa, politicile elaborate pentru pro- tecția femeilor se centrează predomi- nant pe asigurarea egalitatii de sanse pentru acestea, iar pentru protecția grupurilor minoritare sunt promovate o serie de masuri distincte chiar daca acestea utilizează tot strategii de asi- gurare a egalitatii de sanse. Construite pornind de la modelul egalitatii de sanse oferite pentru persoanele de cu- loare, politicile de suport destinate femeilor sunt mai focalizate pe domenii precum educația si angajarea si acor- da o atentie mai redusa reconcilierii între munca si viata de familie. Deși sistemul educațional al SUA încura- jează participarea cât mai larga a co- piilor la nivelul preșcolar, costurile fiind 615 Politici sociale adresate femeilor suportate parțial de stat (în proporție de 25% - Gormley, 2000), facilitățile pentru creșterea si îngrijirea copiilor fiind numeroase, nu exista, de exem- plu, concediu maternal plătit. Modelul european, în schimb, pune un accent crescut pe politicile de reconciliere dintre viata de familie si munca si pe implicarea ambilor soți în creșterea si îngrijirea copiilor. Pornind inițial, în anii 70, de la centrarea pe asigurarea platii egale pentru munca egala, politicile promovate de Uniunea Europeana în anii '90 pun accentul pe tratamentul egal pe plata muncii si pe reconcilierea dintre munca si familie (Stratigaki, 2000). O alta caracteristica a sistemului pro- movat de Statele Unite este faptul ca acțiunea afirmativa vizeaza integrarea în munca a cât mai multor femei, nu doar în sectorul economic public, ci si în cel privat, existând o serie de masuri de stimulare a angajatorilor pentru se- lecția si promovarea femeilor în mun- ca. Spre deosebire de acest model, politicile promovate de statele euro- pene au dus la angajarea femeilor pre- dominant în sectorul public, fapt care a condus la segregare ocupationala ori- zontala, femeile fiind angajate în sec- torul public, în care salariile sunt în general mai mici, în timp ce barbatii sunt angajati în sectorul privat, unde salariile sunt mai mari (Esping-Ander- sen, 1997). Acest lucru este caracte- ristic mai ales pentru statele scandi- nave, asa cum arata autorul citat. însă politicile promovate de tarile euro- pene nu sunt identice, chiar daca multe dintre acestea se supun legislației adoptate de Uniunea Europeana. Fie- care stat european a adoptat legislația comuna în funcție de cadrul legislativ specific, de cultura specifica si de su- portul pe care îl acorda populația unui anumit tip de masuri. în plus, tarile componente ale Uniunii Europene au aderat la Uniune având "seturi diferite de interese si așteptări, în termenii cul- turii politice si ai mediului politic, fapt care a influențat tratarea problematicii de gen la nivel supranational" (Han- trais, 2000, p. 19). Deci nu doar Uniu- nea Europeana exercita, prin interme- diul legislației adoptate, influente asu- pra statelor membre si a celor can- didate la aderare, ci si acestea au o contribuție specifica la politicile adop- tate de Uniune. Lohkamp-Himmighofen si Dienel (2000) identifica în Europa sase modele sau "tipuri ideale" de politici destinate sa favorizeze egalitatea de sanse între femei si barbati prin reconcilierea dintre munca si familie. 1. Modelul egalitarist prietenos fata de femei este promovat de tarile scandi- nave. Politica promovata este centrata pe asigurarea unor structuri de ega- litate între femei si barbati în toate aspectele vieții sociale si economice, incluzând distribuția egala a muncii plătite si a celei neplatite prestate în gospodărie. Politicile propuse vizeaza stimularea participării femeii la plata muncii si implicarea bărbaților în îngri- jirea copiilor si în viata de familie. Ma- surile concrete folosite pentru imple- mentarea acestor politici sunt: oferirea de concedii parentale plătite, introdu- cerea unui model flexibil al zilei de munca, precum si facilitati pentru creș- terea si îngrijirea copiilor. Efectele ne- gative ale acestui model constau în segregarea ocupationala si în discrimi- narea negativa a bărbaților în ceea ce privește angajarea în sectorul public, 676 Politici sociale adresate femeilor fapt sancționat de către Curtea Su- prema de Justiție a Uniunii Europene, în cazul Suediei, în iulie 2000. 2. Modelul demografic orientat spre plata muncii este prezent în Franța si Belgia. Modelul promovează, de ase- menea, politici prietenoase fata de fe- mei, dar cu alt scop fata de primul mo- del prezentat. Daca în cazul modelului egalitarist scopul era de a asigura egalitatea de sanse între femei si barbati, în cazul celui de-al doilea mo- del, scopul este de a exploata întregul potențial al forței de munca si de a menține balanța demografica. Astfel, sunt promovate masuri care sa încura- jeze participarea cât mai crescută a femeilor la plata muncii, cu o întreru- pere de scurta durata pentru nașterea copiilor. De asemenea, în ambele tari este pus la punct un sistem public de îngrijire a copiilor, menit sa asigure atât facilitati pentru femei, cât si sociali- zarea corespunzătoare a copiilor. Pen- tru ca nu are scopul de asigurare a egalitatii de sanse între sexe, modelul nu sprijină deloc împărțirea muncii domestice neplatite, cum se întâmpla în cazul primului model. 3. Modelul liberal orientat spre piața muncii este promovat de Marea Bri- tanie si Irlanda. în cazul acestor state, reconcilierea dintre familie si munca nu a constituit o prioritate, statul neimpli- cându-se pentru dezvoltarea unor ast- fel de politici. Grija pentru asigurarea de facilitati destinate creșterii si îngrijirii copiilor revine doar angajatorilor, în eventualitatea în care aceștia sunt interesati sa folosească si forța de munca feminina. Familia este cea care trebuie sa îsi faca singura aranjamen- tele necesare îngrijirii copiilor, fara nici un ajutor din partea statului. în plus, nu exista masuri destinate sa favorizeze împărțirea muncii domestice între par- teneri, Marea Britanie fiind, de altfel, tara care s-a opus multor inițiative ale Uniunii Europene referitoare la asigu- rarea egalitatii de sanse, cum ar fi ca- zul celei care prevede obligativitatea concediului parental pentru ambii pă- rinți. Trebuie menționat ca în Marea Britanie tatii nu au drept la concediul parental. în aceste condiții, se dezvolta un model de segregare a rolurilor în fa- milie, femeia fiind considerata în primul rând ca îndeplinind rolul de îngrijire a copiilor si familiei si în al doilea rând pe cel de aducătoare de venit. 4. Modelul celor trei faze, dezvoltat de Austria, Germania, Luxemburg si Olan- da, favorizează implicarea în munca a bărbaților si retragerea de pe piața muncii a femeilor după ce s-au căsă- torit si au copii. Autoarele identifica existenta unui pattern care cuprinde trei faze, care este urmat de evoluția diferitelor etape ale vieții de familie si de munca a femeilor. O prima faza este cea anterioara formarii familiei si apariției copiilor. Aceasta etapa este caracterizata de implicarea cu norma întreaga a femeilor în munca. O a doua etapa este cea a formarii familiei si a apariției copiilor, în care femeile pără- sesc plata muncii. Cea de-a treia etapa este caracterizata de revenirea gra- duala a femeilor pe plata muncii, în multe dintre cazuri în slujbe cu jumă- tate de norma, mai ales după ce copiii ating vârsta școlara. Deoarece se con- sidera ca îngrijirea cea mai adecvata a copiilor o realizează mama, exista re- lativ puține facilitati destinate creșterii si îngrijirii copiilor, concediul parental fiind destinat în principal femeilor si întinzându-se pe o perioada relativ 617 Politici sociale adresate femeilor lunga de timp, însă fiind plătit la un nivel scăzut. Politicile destinate impli- cării tatilor în îngrijirea copiilor si în împărțirea treburilor casnice sunt slab dezvoltate. 5. Modelul mediteranean bazat pe fa- milie este caracteristic pentru Spania, Italia, Portugalia si Grecia. în aceste tari, rolul îngrijirii copiilor revine integral familiei, mai ales celei extinse, fara nici un ajutor din partea statului. în plus, problema diviziunii rolurilor de gen nu este pusa în discuție. în lipsa unor reglementari care sa garanteze păstra- rea locului de munca în timpul conce- diului de maternitate, cele mai multe femei părăsesc piața muncii după naș- terea unui copil. Politicile destinate sa asigure egalitatea de sanse în ceea ce privește participarea la plata muncii au devenit obiectiv politic în anii '90, sub presiunea Uniunii Europene. 6. Modelul socialist est-european, ca- racteristic pentru tarile ex-comuniste, are caracteristici asemanatoare cu mo- delul demografic. Scopul acestui model este sa asigure participarea cât mai larga a femeilor la munca, în contextul politicii promovate de aceste state de ocupare completa a forței de munca, si creșterea demografica, obiectiv politic important. în acest context, aceste tari au dezvoltat atât masuri care sa sti- muleze angajarea în munca a femeilor, cât si un sistem bine pus la punct de creștere si îngrijire a copiilor, susținut de către stat. în aceasta categorie este inclusa si România, vechiul regim promovând politici de integrare cât mai larga a femeilor în munca, dublate de masuri menite sa ofere sprijin femeilor în îngri- jirea copiilor. Totuși, masurile care sa vizeze împărțirea muncii domestice nu sunt incluse pe agenda politica, iar slaba răspândire a unor facilitati desti- nate ușurării muncii casnice (de exem- plu, aparatura electro-casnica) necesi- ta un efort în plus depus de femei în cadrul gospodăriei (Elena Zamfir et. al., 1999). în schimb, regimul comunist a impus o politica a cotelor de participare a fe- meilor la viata politica, amintind de ma- surile discriminării pozitive, dar care nu a fost numita oficial astfel niciodată. Astfel, în 1987, în Marea Adunare Na- ționala a Românei (vechiul for legis- lativ), 34% dintre cei care îl constituiau erau femei, iar la nivelul guvernului, cinci miniștri din 40 erau femei. Cu toate acestea, numărul de femei care faceau parte din Biroul Politic Executiv al partidului, forul cel mai înalt al de- ciziei politice, era foarte redus; în 1987, din cei 21 de membri ai biroului, doar doua erau femei (Monica Fong, 1996, p. 39). Se poate afirma ca rolul fe- meilor în viata politica era mai degraba unul decorativ decât de participare la luarea deciziilor (UNICEF, 1999), fiind impus de ideologia promovata oficial. Se impun a fi subliniate doua aspecte cu privire la promovarea egalitatii între sexe în timpul regimului comunist în cazul României. Lupta împotriva discri- minării nu s-a realizat prin intermediul mijloacelor juridice, ci a fost impusa prin mijloace politice si administrative. Astfel, sistemul juridic nu accentua drepturile femeilor, ci drepturile tuturor persoanelor, fara discriminare în func- ție de sex, religie, etnie (Elena Zamfir et. al., 1999). Un alt aspect care tre- buie sa fie menționat este ca statutul de egalitate nu este dobândit de către femei în urma unui proces de revendi- 678 Politici sociale europene care a unor drepturi, ci este impus de către autoritate (UNICEF, 1999). După 1989, situația femeilor s-a schim- bat si în România, ca si în celelalte tari ex-comuniste. Desființarea sistemului de cote a dus la scăderea participării femeilor la viata politica, iar șomajul a afectat participarea acestora la plata muncii, chiar daca aceasta se menține la cote ridicate. în plus, destrămarea sistemului de protecție sociala a afec- tat si serviciile destinate creșterii si în- grijirii copiilor. în schimb, au fost luate în discuție o serie de inițiative legis- lative menite sa sprijine asigurarea de sanse egale pentru femei si barbati. Un rol important l-a jucat adoptarea Legii concediului pentru creșterea si îngri- jirea copiilor, care da posibilitatea între- ruperii muncii pentru îngrijirea copiilor în condițiile garantării locului de mun- ca. în aceasta categorie sunt incluse proiectul de lege privind egalitatea de sanse, precum si cel referitor la con- cediul paternal, care este destinat sa încurajeze implicarea ambilor soți în munca neplatita din gospodărie. ^Mă- lină Voicuk. Vezi si: politici sociale privind protecția familiei si a copilului în România; discriminare; violenta domestica; piața muncii Bibliografie selectiva: Berqqvist si Jungar (2000); Bagilhole (1997); Lahkamp-Himmighofen si Dienel (2000); E. Zamfir (1999) Politici sociale europene Cu scopul de a evita repetarea crizelor economice interbelice si instabilitatea social-politica generata de funcționa- rea neîngrădită a piețelor, elitele poli- tice ale statelor vest-europene au adoptat în primele doua decade ale perioadei postbelice politici sociale me- nite a integra toate categoriile într-un sistem cvasiuniversal de securitate sociala, diminuând pe aceasta cale atractivitatea modelului comunist prac- ticat de statele din sistemul sovietic si reducând astfel potențialul destabili- zator al partidelor si mișcărilor sociale de stânga, într-o perioada de creștere a aspirațiilor economice si politice. Integrarea clasei muncitoare si a clasei de mijloc în sistemul protecției sociale publice (sisteme de pensii si asigurări sociale, programe naționale de sa- natate si educație publica, politici în domeniul locuințelor sociale, al familiei, al protecției copiilor si a categoriilor marginalizate economic si social) s-a făcut într-un context economic special, în care controlul înalt al circulației capi- talurilor si stabilitatea cursurilor de schimb au permis utilizarea cu succes a politicilor keynesiste de stimulare a ce- rerii agregate si de reducere a șoma- jului. Beneficiind de posibilitatea modi- ficării parametrilor politicii fiscale si mo- netare în vederea menținerii unui nivel înalt al ocupării factorilor de producție, statele capitaliste occidentale au struc- turat relațiile economice si politice in- terne pe direcția creșterii interventio- nismului statal si a dependentei cetă- țenilor fata de politicile publice eco- nomice si sociale, întărind pe aceasta cale sentimentul de identitate naționala si legitimitatea structurilor politice ale statului național, în particular a inter- ventionismului sau fiscal: cheltuielile publice pentru protecție sociala (exclu- siv cele pentru educație) au crescut în cele 15 tari care fac parte actualmente din Uniunea Europeana de la 19% din produsul intern brut în 1970 la 28,4% în 1995 (vezi statul bunăstării). 619 Politici sociale europene începând cu anii ’80, diferitele modele de politici economice si sociale adop- tate de societățile capitaliste europene au cunoscut o convergenta graduala datorita simetriei șocurilor economice exercitate de procesul de globalizare (creșterea competiției economice si ac- centuarea instabilității financiare si mo- netare mondiale) si de transformarea structurii economiilor occidentale în direcția producției bazate pe tehnologii avansate, precum si datorita similitudi- nilor existente în dinamica demografica si culturala interna (procesul de îmbă- trânire a populației, afirmarea de mo- dele familiale alternative, diversificarea si creșterea intensității aspirațiilor de consum). Criza de legitimitate a sta- tului capitalist european, cauzata de creșterea simultana a șomajului si in- flației în condițiile reducerii calitatii ser- viciilor sociale si creșterii datoriei pu- blice si deficitelor bugetare, a impus adoptarea de masuri adaptative în ve- derea restabilirii viabilității fiscale si monetare a politicilor economice si sociale. în condițiile șocurilor provocate de creșterea rapida a preturilor hidrocar- burilor de import, a liberalizării circu- lației capitalurilor si abandonării siste- mului de cursuri fixe de schimb creat la Bretton Woods, marja de manevra a decidentilor guvernamentali s-a redus în mod considerabil, întrucât utilizarea politicilor fiscale si monetare ca sti- mulent al creșterii economice (prin creșterea datoriei publice sau a masei monetare) nu poate duce într-un astfel de context decât la plecarea masiva a capitalurilor, deprecierea cursului de schimb, reducerea investițiilor, crește- rea inflației si a șomajului: rata medie a șomajului în statele Comunității Econo- mice Europene s-a ridicat între 1982 si 1992 la 9,5%, cele mai înalte niveluri înregistrându-se în Spania, Irlanda, Belgia si Italia. Fara Luxemburg, a că- rui rata medie a șomajului în aceeași perioada a fost de numai 1,4%, rata șomajului în CEE a fost în acest interval de 10,2%, adica de aproape cinci ori mai mare decât în anii ’60. Soluțiile de ieșire din aceasta criza nu au urmărit nici renunțarea completa la sistemul de politici sociale create la nivel național în decadele anterioare si nici transferul competentelor de politica sociala la nivel supranational în forma unei politici sociale "federalizate" care sa omogenizeze complet practicile na- ționale, ci au fost îndreptate pe doua directii principale: adâncirea integrării economice supranationale si reforma graduala a politicilor economico-soci- ale existente. Reforma actuala a po- liticilor sociale face parte deci dintr-un efort de reforma generala a politicilor publice ale statelor occidentale si ale Uniunii Europene, proces complex de adaptare instituționala, menit a revita- liza legitimitatea structurilor politice ale statului național si a consolida procesul de reproducere a identității naționale, într-o perioada de rapida schimbare economica si culturala la nivel global, național, regional si local. O prima strategie de reducere a pro- blemelor economico-sociale induse de creșterea inflației, a datoriei publice si a poverii fiscale create de creșterea numărului de șomeri si asistati sociali a fost încercarea de punere în valoare a potențialului neutilizat al sistemului economic european. Astfel, guvernele vest-europene au decis accelerarea in- tegrării politicilor economice naționale în cadrul Comunității Economice Euro- pene (CEE) si al succesoarei acesteia, Uniunea Europeana (UE), prin crearea 620 Politici sociale europene Sistemului Monetar European în 1979 (menit a diminua instabilitatea cursuri- lor de schimb) si a pieței unice euro- pene la sfârșitul anilor ’80 (liberalizân- du-se astfel circulația bunurilor, servi- ciilor, capitalurilor si forței de munca între economiile statelor membre), pre- cum si prin programe de privatizare si de reducere a puterii monopolurilor na- ționale. De asemenea, statele membre ale Uniunii Europene au decis crearea Uniunii Economice si Monetare în anii ’90, un program de integrare prin care suveranitatea naționala în domeniul politicii monetare a fost transferata la nivelul Băncii Centrale Europene, insti- tuție supranationala responsabila pen- tru noua politica monetara comuna ba- zata pe moneda unica europeana, euro. Aceste masuri de cooperare eco- nomica internaționala, destinate a reduce șomajul structural prin relansa- rea investițiilor si creșterea producti- vității si competitivității, au condus la liberalizarea semnificativa a economi- ilor vest-europene, la renunțarea gra- duala la politicile de tip keynesist ba- zate exclusiv pe managementul cererii agregate si la adoptarea de programe antiinflationiste de macrostabilizare, în conformitate cu o perspectiva prepon- derent monetarista, materializata, de exemplu, în criteriile de convergenta fiscala si monetara necesare accesului în Uniunea Economica si Monetara. în același timp, inițiativele de integrare economica au fost completate cu o dimensiune sociala prin introducerea, în 1997, în Tratatul asupra Uniunii Eu- ropene, a unui capitol dedicat politicii sociale si creării de locuri de munca. Blocata între 1991 si 1997 de opoziția guvernelor conservatoare ale Marii Britanii, implementarea unei politici comune de reducere a șomajului se face în prezent prin intermediul Strate- giei europene de creare a locurilor de munca, program anual, centrat pe creșterea capacitatii, adaptabilitatii si flexibilității forței de munca, pe încura- jarea antreprenoriatului si pe asigu- rarea șanselor egale de acces pe plata muncii. Aceasta strategie, operationa- lizata anual în obiective sectoriale spe- cifice, este implementata de guvernele statelor membre prin intermediul Pla- nurilor naționale de creare a locurilor de munca si este consolidata de Pactul european de creare a locurilor de munca, proces de dialog si coordonare economico-politica între actorii implicati în proiectarea si implementarea poli- ticilor macroeconomice la nivel național si european: sindicate, ministere, asociatii patronale, Comisia Europea- na si Banca Centrala Europeana. O importanta direcție de reforma vizea- ză politicile economico-sociale adop- tate la nivel național. Centralitatea po- liticilor sociale ale statului bunăstării în menținerea si consolidarea identității naționale face ca guvernele statelor vest-europene sa fie extrem de reti- cente în implementarea de reforme radicale în sfera drepturilor economico- sociale. Din acest punct de vedere, ac- celerarea integrării economice la nivel supranational reprezintă o strategie de evitare a restructurării radicale a rolului interventionist al statului bunăstării sau a conceptului de cetățenie sociala a- doptat în primele decade ale perioadei postbelice, un concept care rămâne în nucleul ideologiilor politice contempo- rane, ca baza pentru menținerea inte- grării politice a clasei muncitoare si a categoriilor de mijloc în sistemul socie- tății capitaliste occidentale (vezi stat 621 Politici sociale europene social european). în ciuda dificultăților politice/electorale si instituționale lega- te de reforma sistemului de redistri- butie economica naționala (necesitatea existentei unei majoritati parlamentare si a unui sprijin larg din partea parte- nerilor sociali), o serie de state mem- bre ale Uniunii Europene s-au angajat pe direcția restructurării si adaptarii politicilor si instituțiilor din sfera pro- tecției sociale, în conformitate cu pro- vocările economice de natura interna si externa. Faptul ca guvernele conservatoare si laburiste din Marea Britanie au de- marat una din cele mai semnificative reforme economice si sociale euro- pene în anii ’80 si ’90 se explica prin existenta unei majoritati parlamentare durabile, prin slăbiciunea forțelor sin- dicale si preeminenta valorilor liberale într-o cultura economica si politica fa- vorabila liberei inițiative private si ostila extinderii interventionismului statal. Re- formele britanice au vizat dereglemen- tarea piețelor economice, privatizarea si descentralizarea monopolurilor pu- blice, reducerea datoriei publice, re- ducerea semnificativa a impozitelor im- puse categoriilor sarace, clasei de mij- loc si firmelor economice, încurajarea sistemelor de pensii private, introduce- rea principiului competiției si eficien- tizarea activitatilor de management în administrarea serviciilor sociale, creș- terea flexibilității pieței muncii (condi- țiile de angajare si de concediere, con- tribuțiile sociale ale angajatorilor), re- ducerea puterii de negociere a sindi- catelor, creșterea rolului asistentei so- ciale bazate pe testarea mijloacelor, în- tărirea condițiilor de acordare a be- neficiilor de asistenta sociala prin stimularea muncii, precum si, în pe- rioada actuala a guvernării laburiste, creșterea cheltuielilor publice destinate investiției în capitalul uman (educație si sanatate publica). Principalele rezultate ale acestei re- forme neoliberale sunt, ca si în Statele Unite ale Americii, creșterea rapida a investițiilor si crearea de locuri de mun- ca (inclusiv în regim temporar sau cu norma redusa, precum si în sectorul flexibil al serviciilor si în ramurile eco- nomice bazate pe tehnologii avansate), reducerea ratei șomajului la un nivel inferior mediei vest-europene (6,1% în 1999 fata de 9,2% la nivelul UE) si creșterea inegalității economice. Marea Britanie este actualmente sus- tinatoarea unui model "de mijloc" în ceea ce privește rolul economico-so- cial al statului în era actuala a li- beralizării si globalizarii, un model de "liberalism social", în care strictețea politicilor monetare si libertatea comer- țului si investițiilor este completata de politici fiscale antiinflationiste si politici sociale viabile din punct de vedere fiscal, centrate pe creșterea flexibilității si competitivității capitalului uman. Asa cum a fost subliniat în concluziile Con- siliului European de la Lisabona din martie 2000 (declarație comuna a șe- filor guvernelor si statelor membre ale Uniunii Europene), convergenta gra- duala a politicilor economico-sociale naționale înspre acest model reformat al statului bunăstării reprezintă calea prin care acumulările pozitive din sfera politicilor sociale pot fi menținute, în paralel cu atragerea capitalurilor finan- ciare străine si stimularea proceselor interne de economisire si investiție, factor principal în restructurarea indus- triilor si serviciilor în conformitate cu cerințele pieței mondiale si tranziției la societatea informaționala. 622 Politici sociale europene Gravitatea crizei economice a anilor ’80 si necesitatea respectării criteriilor fiscal-monetare de aderare la Uniunea Economica si Monetara în anii ’90 au determinat guvernele vest-europene sa adopte nu numai politici de auste- ritate menite a reduce datoria publica si deficitul bugetar, ci si reforme fiscale si ale pieței muncii. Tarile cele mai afectate de șomaj în anii ’80, Olanda, Irlanda si Spania (care au cunoscut în anii ‘80 rate ale șomajului uneori cu mult superioare mediei vest-europene), sunt si cele în care clasa politica si partenerii sociali au acceptat necesita- tea implementării de reforme instituțio- nale în vederea reluării creșterii econo- mice pe o baza tehnologica îmbună- tățită si menținerii pe aceasta cale a coeziunii sociale. Reformele introduse în aceste tari în anii ’80 si ’90 au fost menite a reduce impozitele care des- curajează investițiile productive, au vi- zat creșterea flexibilității pieței muncii si stimularea creării de locuri de munca temporare si cu norma redusa (ceea ce a contribuit în mod semnificativ la reducerea șomajului în cadrul a doua categorii extrem de afectate de criza economica, femeile si tinerii) si au ur- mărit corelarea strânsa a dinamicii sa- lariilor cu evoluția productivității muncii. Reformele s-au concretizat în reduce- rea semnificativa a ratei inflației si a șomajului în anii ’90, creșterea in- vestițiilor străine directe si încadrarea în criteriile de aderare la Uniunea Eco- nomica si Monetara. Cea mai specta- culoasa evoluție a înregistrat-o Irlanda, care a redus rata șomajului de la 15% la începutul anilor ’90 la mai puțin de 5% în prezent si care a cunoscut o creștere a PIB per capita de la 64% din media UE în 1983 la un nivel superior mediei UE în prezent (23.410 euro în Irlanda, respectiv 21.130 de euro la ni- velul UE în 1999). Olanda, al cărei bu- get de stat este în prezent ușor exce- dentar (0,5% din PIB), are actualmente o rata a șomajului de numai 3,3%, iar Spania, aflata în plina creștere econo- mica, a redus deficitul bugetar la doar 1,1% din PIB, iar rata șomajului de la 24% în 1994 la 15% în 1999, cu per- spectiva reducerii sale constante, dato- rita ritmului ridicat de creare de noi locuri de munca. Ceea ce diferențiază modelul olandez este menținerea unui nivel relativ redus al inegalității, politicile active de creare a locurilor de munca si gradul înalt de "corporatizare" a dialogului si deciziilor economico-sociale, un model bazat pe existenta unui pact social tripartit între guvern, patronat si sindicate, care a fost de altfel utilizat si de alte guverne occidentale în anii ’90 (Italia, Irlanda, Spania, Portugalia, Belgia, Finlanda si Grecia) în încercarea de a implementa programe de austeritate generatoare de importante costuri sociale. în cazul Irlandei si Spaniei, elementul de diferențiere este constituit de faptul ca reformele economice si sociale au fost susținute de importante transferuri financiare prin intermediul politicii agricole si al fondurilor structurale si de coeziune ale Uniunii Europene, direcționale spre regiunile si categoriile vulnerabile în procesul de modernizare si tranziție economica. în Germania, Franța, Italia si tarile nor- dice, programele de reforma economi- ca si sociala au întâmpinat rezistenta categoriilor favorizate de modelul eco- nomico-social consolidat în anii de după cel de-al doilea război mondial (în special fermierii si muncitorimea industriala), astfel încât restructurarea modelului existent al politicilor sociale 623 Politici sociale europene se face într-un ritm mult mai lent. Socul reunificarii Germaniei, care a determi- nat creșterea șomajului, împreuna cu existenta unui regim fiscal care des- curajează atât investițiile străine, cât si dezvoltarea pieței de capital au deter- minat actuala guvernare social-demo- crata a Germaniei sa introducă o re- forma importanta în sfera politicii fis- cale. îndreptată în direcția reducerii im- pozitelor impuse cetățenilor si agentilor economici, acesta reforma de tip liberal este menita, împreuna cu dezvoltarea sistemelor complementare de pensii private, a stimula investițiile si crearea de locuri de munca (rata șomajului în Germania fiind în 1999 de 8,7%) si a echilibra bugetul federal într-un interval de cinci ani. împreuna cu atractivitatea "liberalismu- lui social" britanic si olandez, succesul reformelor "de centru" din Germania va putea reprezenta un important element în convergenta relativa a regimurilor economico-sociale din cadrul Uniunii Europene. Direcția previzibila de con- vergenta este cea a adoptării de politici publice capabile a asigura stabilitatea macroeconomica si flexibilitatea la ni- vel microeconomic, fara a se renunța însă la valorile justiției sociale si echi- tății în distribuția bunăstării, ceea ce presupune reforma sistemelor fiscale în vederea creșterii investițiilor în ca- pitalul uman (educație si sanatate), în- tărirea relației dintre contribuții si be- neficii sociale prin continuarea reformei sistemelor de pensii, a transferurilor sociale si a serviciilor publice sociale, în paralel cu adoptarea, la nivel su- pranational, de politici de creștere a adaptabilitatii si competitivității forței de munca. Existenta cadrului instituțional al Uni- unii Europene facilitează dialogul si cooperarea la nivel interguvernamental în situatii de criza. Cu toate acestea, legătură de strânsa dependenta dintre producerea bunurilor sociale si legiti- mitatea partidelor politice la nivel națio- nal face ca supranationalizarea politi- cilor sociale sa nu poata fi acceptata cu aceeași ușurința precum federali- zarea altor politici publice. Din acest punct de vedere, accentul pus de statele membre ale Uniunii Europene pe importanta principiului subsidiaritatii se explica prin dorința de a menține la nivel național competentele de politica sociala si de a evita atât ingerințele altor guverne, cât si inițiativele Comi- siei Europene, ale Curții Europene de Justiție sau ale Parlamentului Eu- ropean în sfera sociala (vezi subsidia- ritate). Principiul subsidiaritatii permite astfel prezervarea monopolului elitelor naționale asupra redistributiei bună- stării si definiției cetățeniei sociale, ele- mente de baza în procesul de legiti- mare politica si în reproducerea struc- turilor economice, sociale si politice ale societății capitaliste de tip vest-euro- pean. Evoluția drepturilor economico- sociale introduse si garantate la nivelul CEE/UE, precum si dinamica politicilor supranationale de redistributie econo- mica ilustrează acest fapt. începând cu decizia de creare a unei uniuni vamale prin Tratatul de la Roma asupra Comunității Economice Euro- pene (1957), continuând cu amenda- mentele introduse de Actul Unic Euro- pean (1986), prin care s-a decis cre- area pieței unice europene, si sfârșind cu tratatele asupra Uniunii Europene semnate în 1992 si 1997, a căror prin- cipala realizare este tranziția la o poli- tica monetara comuna, completata de o mai strânsa cooperare interguverna- mentala în domeniul afacerilor sociale 624 Politici sociale europene si politicii externe si de securitate, sta- tele membre si-au delegat cu parci- monie suveranitatea fiscala si sociala instituțiilor CEE/UE. Ca si în cazul Consiliului Europei, acordurile intergu- vernamentale încheiate în cadrul Uniu- nii Europene nu vizeaza crearea unor politici sociale supranationale care sa se substituie rolului fiscal si social al statului bunăstării, ci urmăresc crește- rea competitivității forței de munca si a regiunilor afectate de procesele de li- beralizare economica si îmbunatatirea funcționarii pieței muncii la nivel euro- pean, prin adoptarea unui regim com- plementar de drepturi economico-so- ciale. Datorita caracterului lor opțional, prin- cipalele documente sociale ale Con- siliului Europei, Carta sociala europea- na (semnata în 1961) si Codul euro- pean de securitate sociala (1964), au o influenta relativ limitata în omogeni- zarea sistemelor de protecție sociala ale statelor membre, în special în tarile în care menținerea unui nivel mai re- dus al protecției sociale întărește avan- tajul comparativ al producției locale (vezi dumping social). împreuna cu Convenția europeana asupra securi- tății sociale, Convenția europeana asu- pra asistentei sociale si medicale si Convenția europeana asupra statutului legal al muncitorilor imigranti, aceste tratate prevăd garantarea unui nivel minim al protecției si securității sociale si armonizarea condițiilor juridice refe- ritoare la forța de munca mobila, în vederea creșterii echității economico- sociale, a justiției si coeziunii sociale. Aceste instrumente juridice au inspirat în mare măsură adoptarea de către statele CEE a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor (1989), care, la rândul sau, a stat la baza capitolului social al Tratatului Uniunii Europene semnat în 1997 la Amsterdam. în plus, Consiliul Europei pune la dispoziția statelor membre Fondul de Dezvoltare Sociala (care a acordat, începând cu 1956, credite în valoare de peste 9 miliarde de euro) si Banca de Dezvoltare, doua instituții financiare ale căror credite sunt direcționale în principal către pro- iectele de creare a locurilor de munca, de reabilitare a infrastructurii necesare serviciilor sociale (locuințe sociale, sa- natate, educație, protecția mediului) si de integrare a refugiatilor si a persoa- nelor afectate de dezastre naturale. în cazul Uniunii Europene, cooperarea interguvernamentala (exemplificata de Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor si de prevederile sociale ale Tratatului Uni- unii Europene) si activitatile Comisiei Europene au vizat următoarele aspec- te: garantarea libertății de mișcare, de munca si de rezidenta pe teritoriul CEE/UE (drept prevăzut explicit în con- ceptul cetățeniei europene create în 1992), eliminarea discriminărilor în ac- cesul pe plata muncii si reducerea marginalizarii economico-sociale, îm- bunatatirea si armonizarea condițiilor de siguranța si sanatate la locul de munca si a standardelor de viata ale muncitorilor pe teritoriul Uniunii, pro- movarea programelor de formare pro- fesionala, a dezvoltării resurselor uma- ne si a dialogului social, garantarea dreptului la asociere si negociere co- lectiva si a dreptului la o remunerare si o protecție sociala adecvata (în special reducerea diferentelor dintre femei si barbati). Fondul Social European (ESF), creat prin Tratatul de la Roma din 1957 în vederea stimulării creării locurilor de 625 Politici sociale europene munca si a mobilității geografice si ocupationale a forței de munca în ca- drul Comunității Economice Europene, nu este un fond de redistributie sociala de tip universalist, ci un instrument fi- nanciar de ajustare structurala a pieței muncii la nivel european. Chiar si după crearea, în anii ’90, a pieței unice eu- ropene si a politicii monetare comune, statele membre au menținut controlul asupra politicii fiscale, asupra anumitor condiții specifice de acces pe piața muncii, asupra condițiilor de salarizare si a regulilor de organizare a sindica- telor si de negociere colectiva, precum si asupra finanțării Fondului Social Eu- ropean însusi (care a beneficiat de 40 de miliarde de euro în perioada 1994- 1999). După o serie de reforme adop- tate începând cu anii ’70, programele ESF, planificate de Comisia Europea- na în parteneriat cu statele membre si implementate prin intermediul diferite- lor organizatii publice sau private de la nivel național, regional sau local, urmă- resc creșterea capacitatilor profesiona- le ale persoanelor vulnerabile econo- mic si reducerea șomajului, fie în regi- unile caracterizate de declin industrial sau subdezvoltare rurala, fie în cadrul categoriilor sociale vulnerabile si ex- puse marginalizarii sociale: șomerii de lung termen, tinerii, femeile, persoa- nele cu handicap sau cele aparținând minorităților etnice. Politica sociala si de creare a locurilor de munca a Uni- unii Europene, inclusiv funcționarea Fondului Social European, trebuie vă- zute în contextul monopolului politic al guvernelor naționale asupra definiției cetățeniei sociale, programele de creș- tere a mobilității si competitivității forței de munca ale ESF servind astfel o funcție similara politicii regionale imple- mentate prin intermediul fondurilor structurale. Ca răspuns la creșterea șomajului si a presiunilor competiției economice glo- bale, statele membre ale CEE/UE au demarat, de asemenea, o restructurare a politicilor redistributive existente la nivel supranational, atât prin reducerea cheltuielilor destinate politicii agricole comune (de la peste 65% din totalul cheltuielilor CEE la sfârșitul anilor ’80 la 45% în 1999) si transformarea sa dintr-o politica de susținere a preturilor producătorilor agricoli într-un instru- ment de sprijin financiar direct al cate- goriilor celor mai sarace de lucratori agricoli, cât si prin completarea sa cu o politica de coeziune interregionala la nivelul economiei europene. Politica regionala a CEE/UE a fost dezvoltata începând de la mijlocul anilor ’70, în vederea reducerii disparitatilor interre- gionale create de liberalizarea activi- tăților comerciale si investitionale în cadrul noilor economii membre, dotate cu un potențial industrial si un ritm de dezvoltare economica inferior. Irlanda si statele mediteraneene admise în CEE în anii ’80 (Grecia, Spania si Por- tugalia) au beneficiat în mod prepon- derent de transferurile comunitare rea- lizate prin intermediul fondurilor struc- turale de coeziune economico-sociala, a căror activitate a fost centrata pe creșterea competitivității regiunilor a- flate în declin sau în tranziție econo- mica. Ponderea cheltuielilor CEE/UE desti- nate cofinantarii programelor de dez- voltare regionala a crescut începând de la mijlocul anilor 70, ajungând în 1999 la 35% din totalul cheltuielilor comunitare. Pentru perioada 2000- 2006, suma totala alocata fondurilor structurale (inclusiv Fondul Social Eu- ropean) este de 195 de miliarde de euro. în prezent, obiectivele politicii de 626 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției coeziune interregionala sunt sprijinirea regiunilor al căror produs intern brut pe cap de locuitor este inferior fata de 75% din media UE (obiectiv caruia îi sunt alocate 70% din resursele politicii regionale), conversia economico-soci- ala a regiunilor afectate de declinul sec- torului lor economic dominant si adap- tarea si modernizarea politicilor de e- ducatie, pregătire profesionala si cre- are a locurilor de munca. în plus, în ve- derea diminuării impactului negativ al aderării economiilor central si est-eu- ropene la piața unica europeana si la Uniunea Economica si Monetara, Uni- unea Europeana acorda prin progra- mul Phare asistenta financiara de pre- aderare pentru susținerea construcției instituționale si a investițiilor (în special în industrie si infrastructuri). De ase- menea, prin intermediul instrumentelor financiare de preaderare, UE acorda asistenta financiara nerambursabila pro- gramelor de dezvoltare a infrastructu- rilor de transport, de protecție a mediului si de dezvoltare rurala în economiile tarilor candidate, susținând astfel tran- ziția societăților din Europa Centrala si de Est către sistemul politicilor econo- mico-sociale ale Uniunii Europene. Bogdan Juncu-LungulescuL. Vezi si: stat social european; globalizarea politicilor sociale Bibliografie selectiva: Bean et al. (1998); EC (1997); Moussis (1999); Nugent (1999); Rhodes si Meny (1998) Politici sociale în cadrul reformei legislative si a administrării justiției Practici antidiscriminatorii (antira- siste, antisexiste etc.). Se remarca din ce în ce mai mult în Europa o recu- noaștere a faptului ca societățile civile ar trebui sa ia masuri active pentru identificarea si evitarea pericolului discriminării rasiale sau de orice alt fel în procesul de justiție. Atunci când ne referim la populația din închisori este bine sa luam în calcul numărul celor care aparțin minorităților etnice sau naționale, comparând reprezentativita- tea lor în populația generala. Aceasta poate indica tendințe în justiția penala, nu numai în ceea ce privește crimi- nalitatea relativa a minorităților, dar si modul în care sistemul îi trateaza. De asemenea, apar probleme în legătură cu protecția civila, drepturile oamenilor si discriminarea, în special atunci când este vorba despre arestările politiei si interogări, consiliere legala (engl., ad- vocacy - vezi si pledarea cauzei), urmărire penala si eliberarea unei sen- tințe. Drepturile minorităților si discrimi- narea pot fi, de asemenea, direct influențate de compozitia/apartenenta celor ce lucrează în sistemul justiției penale. De exemplu, standardele na- ționale britanice în ceea ce privește probatiunea subliniază necesitatea respectării egalitatii în raport cu actul de justiție. Munca din cadrul serviciilor de justiție penala, a departamentelor de servicii sociale si a tuturor celor cu care acestea lucrează în parteneriat trebuie sa fie “eliberata” de discrimi- narea rasiala, sexuala, privind vârsta, incapacitatea, abilitati de utilizare a limbajului, educația, religia, orientarea sexuala sau orice alte prejudicii ina- decvate (engl., improper prejudice). Atunci când dificultățile de limbaj afec- tează comunicarea eficienta cu un in- fractor este nevoie de un traducător acreditat. Oricum, esența politiei, a ur- măririi penale, a probatiunii, a asisten- tei sociale si a administrării justiției 627 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției comunitare trebuie sa pornească de la premisa ca doar regulile nu-i pot face pe practicieni sa fie adeptii anti- discriminarii. Comportamentul de zi cu zi este, în general, influențat de pro- cesul de instruire si selecție, de exemplu, de modul în care practicienii sunt învatati sa evalueze, interpreteze si implementeze legile pentru a con- solida sau opune rezistenta/rezista problemelor/provocarilor de genul ra- sismului (Ahmed, 1990), discriminării si sexismului. Educația privind abilitățile sociale fundamentale. Abilitățile sociale fun- damentale insuficiente sunt asociate cu costuri personale, sociale si eco- nomice importante. Exista o cantitate substanțiala de informatii referitoare la caracteristicile sociale ale oamenilor cu un nivel scăzut al deprinderilor sociale de baza. Acestea au serioase conse- cințe asupra capacitatii de regenerare a comunităților locale, asupra parti- cipării democratice, asupra sistemului justiției penale, a programelor de sana- tate publica, a problemelor de protecție a copilului, a costurilor sociale si bună- stării sociale. Deprinderile de baza perfecționate favorizează procesele de incluziune si coeziune ale comunității. Adultii cu deprinderi sociale insufici- ente sau inadecvate: • prezintă o probabilitate de până la cinci ori mai mare de a fi șomeri sau excluși de pe piața muncii (de exemplu, 80% dintre barbatii rromi sunt șomeri); • prezintă o probabilitate mai mare de a trai într-o gospodărie în cadrul că- reia ambii parteneri de viata nu sunt angajati într-o activitate legala adu- cătoare de venituri; • prezintă o probabilitate mai mare de a avea copii de vârsta mica si de a avea multi copii; • prezintă o probabilitate mai ridicata de a avea copii slab educati si integrati, care dețin deprinderi de baza modeste; • prezintă o probabiltitate mai mare de a nu avea propria casa; • au o stare de sanatate mai precara; • implicarea acestora în viata publica, într-o organizație comunitara sau în sistemul politic democratic este mai redusa. Experiența unor tari a demonstrat fap- tul ca schimbarea completa a de- prinderilor de baza ale adolescentilor si tinerilor adulti infractori conduce la ameliorarea semnificativa a circum- stanțelor ce favorizează deprivarea si recidivarea. Justiție comunitara. Spre deosebire de justiția privata, caracterizata adesea ca fiind necontrolata si brutala, ca răzbunare “oarba”, justiția comunitara este justiția controlata: mai relationara, mai echilibrata, mai puțin punitiva. Fapta penala (infracțiunea, crima) este văzută în primul rând într-un context interpersonal, cu accent pe râul pro- vocat, care creeaza obligatii si respon- sabilități referitoare la nevoia de a repara râul provocat si la reconcilierea si refacerea relațiilor deteriorate. Ad- ministrarea justiției comunitare implica în primul rând procesele de media- tizare si negociere, un rol foarte im- portant acordându-se acceptării reci- proce, arangamentelor extrajudiciare, implicând adesea recompensarea “vic- timelor”. Numai atunci când negocierile esueaza sunt folosite alte mijloace, precum procesul civil, pentru a impune o anumita înțelegere între parti. 628 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției Intimidarea ca strategie juridica. Principiul individualismului în sistemele de justiție penala democratice se afla în contradicție cu strategiile explicite de intimidare în cazul carora o anumita fapta este pedepsita printr-o sentința predeterminata. Aceasta filosofie a '‘intimidării” a fost tema dominanta a practicii judiciare în aproape toata Europa. Unii dintre liderii politici din vest au încercat sa apere populara, dar si greșita idee conform careia “pe- deapsa cu închisoarea este cea mai buna”. Pentru administrarea justiției în cazul tinerilor adulti si mai ales al adolescentilor minori, aceasta filosofie s-a dovedit mai degraba greșita, apli- carea juridica a acesteia având mai degraba consecințe nefaste atât asu- pra individului, cât si asupra comu- nităților în general. Este mai importanta întărirea capacitatilor comunității de a “suporta” efectuarea unor pedepse al- ternative, neprivative de libertate, atât pentru victima, cât si pentru infractor. Intimidarea produce teroare în inimile si mințile celor care sunt pe cale de a savârsi un act antisocial, nu rezolva consecințele sau cauzele faptelor o data comise, este insuficienta pentru a sublinia nevoia de vindecare sociala si reintegrarea. Aceasta practica face din infractor un mijloc al justiției mai de- graba decât sfârșitul ei. Exista ceva implicit nedrept în pedepsirea unei persoane fara a tine cont de motivația acesteia, de circumstanțele si de com- portamentul anterior, cu scopul explicit de a-i intimida pe cei ce nu au savârsit încă sau sunt pe cale sa savârseasca o infracțiune. Din punct de vedere știin- țific, exista puține date pentru a de- monstra ca intimidarea influențează delincventa juvenila sau comportamen- tul criminal al celor predispus! sa în- calce legea. într-adevar, “este caracte- ristic tarilor în care autoritatea centrala este de natura dubioasa sau slaba faptul ca condamnarea pentru crime cu orice fel de semnificație sociala sau politica tinde sa fie mai degraba aspra si sa urmeze principiile inflexibile ale intimidării” (Jordan, 1989, p. 125). Sco- pul reformei în justiția juvenila ar trebui sa fie acela de a oferi alternative viabile, de a-i înțelege pe cei etichetati drept criminali si de a înlocui cauzele victimizarii cu soluții pentru dezvoltarea umana si progres. Redirectionarea (engl., diversion). Exista diferite sisteme ce permit di- recționarea infractorului sau suspec- tului în afara sferei proceselor justiției penale. Programele includ: evitarea ajungerii la sentințe juridice, oferirea unei a “doua sanse” în cazuri mai puțin grave si scoaterea lor din procesul juridic formal, soluționarea unui caz în stadiul anterior procesului penal printr-o procedura informala, alternative ulte- rioare procesului penal la sanctiu- ne/condamnare. Criminalitatea juvenila este adesea cea mai mare povara pentru politie si procedurile curții, pentru ca acești actori sociali sunt cel mai puțin instruiti sa-i faca fata. Tinerii (minorii) arestati dau naștere celor mai multe dileme în deciziile adoptate de către politie, personalul din închisori si probatiune. Multi infractori tineri care ajung în sistemul juridic penal au avut deja eșecuri școlare, în familie si/sau la locul de munca. Acum au eșuat în ceea ce privește savârsirea infracțiunii sau în a-si demonstra nevinovăția, fiind prinși si arestati. în Europa de Vest sistemul legislativ permite adoptarea, în cazul tinerilor 629 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției infractori, a unor forme alternative de supraveghere si institutionalizare aflate exclusiv în grija asistentilor sociali re- zidențiali, chiar si în cazuri grave, cum ar fi uciderea, violenta, incendierea pre- meditata si violul. în orice caz, pentru majoritatea infracțiunilor nonviolente săvârșite de minori tehnica “redirec- tionarii”, ce previne arestarea, procesul penal si detenția, reduce semnificativ pericolul etichetării lor cu un cazier penal, dar se pare ca influențează, de asemenea, si comportamentul ulterior al acestora într-un mod pozitiv. Abilitarea comunitatii/indivizilor în vederea unei intervenții active (engl., empowermenf). Justiția într-un sistem democratic presupune existenta unui echilibru al puterii, de aceea toti cei care au responsabilități în ceea ce privește aplicarea legii trebuie sa fie instruiti si evaluati în legătură cu folosirea adecvata sau inadecvata a autoritatii pe care o exercita. O justiție eficienta înseamnă reiatii bune, o jus- tiție proasta înseamnă reiatii proaste. Creșterea respectului fata de sistemul juridic penal, a cooperării cu acesta si a încrederii în acest sistem necesita aplicarea legii fara a abuza de putere. Cei responsabili de reforma justiției, politiei si a închisorilor sau de dezvol- tarea probatiunii comunitare trebuie sa identifice procesele sociale si politice care împart cetățenii în grupuri do- minante si grupuri dezavantajate, mai puțin influente (Thompson, 1993, p. 59). în Europa, justiția trebuie sa fie cel puțin toleranta fata de diversitatea culturala, prin studii, dezbateri, educa- ție adoptând standarde naționale bine definite. Stabilitatea sociala depinde adesea de abilitatea de a comunica în mod liber, accentuând asupra respec- tului pentru diferentele etnice, ceea ce nu înseamnă interpretarea diversității în termeni de culturi superioare si culturi inferioare. A transfera mai multa res- ponsabilitate pentru justiția juvenila re- prezentantilor locali poate fi un exemplu de împuternicire a comunității în “apli- carea” sau încorporarea valorilor locale ale tradițiilor si ritualurilor în cadrul re- formei juridice sau al aplicării legii. Implicarea familiei/comunității în actul justițiar Modelul Noii Zeelande. Noua Zeelan- da prezintă un model aparte de ad- ministrare comunitara a justiției, prin implicarea directa a familiei si comu- nității locale directe. într-o prima faza are loc o întâlnire la care participa un infractor tânăr, familia, victima, politia, un consilier pentru minori, daca este cazul, si orice alta persoana pe care familia dorește sa o invite. Reuniunea este aranjata de către coordonatorul justiției pentru tineri care are rolul de facilitator si mediator între familie si politie, deși acesta îi poate invita si pe altii pentru a acționa ca intermediari (mai ales daca acest lucru este important din punct de vedere cultural). De obicei, după introduceri si saluturi, politia descrie crima, iar tânărul con- firma sau neaga implicarea. Daca nu exista negări, ședința poate continua cu descrierea de către victima a impac- tului pe care fapta l-a produs asupra ei. Apoi se prezintă punctele de vedere în legătură cu posibilele soluționări ale problemelor. Familia deliberează în particular, după care are loc întâlnirea dintre profesioniști si victima pentru a se constata daca toti sunt de acord cu recomandările si planurile propuse de către familie (Maxwell si Morris, 1994). 630 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției Modelul Wagga, Australia. Reprezintă o alternativa la procedurile judiciare tradiționale, ce consta într-o întrunire intermediata de către un ofițer de politie. Cei implicati sunt: autorul infrac- țiunii si victima (sau victimele) împre- una cu familiile si prietenii lor si alte persoane direct afectate. Aceste întâlniri au loc în cazurile în care investigația preliminară a avut loc, iar vina este confirmata, precum si atunci când participarea voluntara a victimei si infractorului este supravegheata si controlata. Fiecare ședința este coor- donata de către un ofițer de politie (sau alt oficial sau persoana voluntara in- struita în acest sens), al cărui rol este de a încuraja participantii sa-si exprime sentimentele/trairile în legătură cu fapta respectiva si de a ajunge la o înțelegere asupra modului în care efectele râului provocat prin fapta res- pectiva pot fi minimizate. înțelegerile/ protocoalele implica de obicei unele aranjamente pentru o restitutie cores- punzătoare. Asupra acestor aranja- mente se cade de acord în mod formal, însă nu se constituie în obligatii legale (Moore, 1995). Modelul Canberra, Australia. Urmea- ză modelul de conferința Wagga cu sau fara prezenta victimelor sau folo- sind voluntari comunitari ca victime care sa participe la ședința în cazul în care nu au fost provocate daune unei anume victime (e.g., cazuri de “condu- cere sub influenta alcoolului” sau faptele săvârșite în urma abuzului de alcool). Modelul justiției reale. Reprezintă o versiune scrisa a modelului de ședința Wagga, tinuta fie ca alternativa, fie în combinație cu procedurile judiciare penale tradiționale. Este intermediata de către un ofițer de politie sau un alt oficial al justiției, reprezentantul unei scoli sau voluntar din comunitate care actioneaza în numele unui astfel de oficial (www.realjustice.org). Alfabetizarea funcționala ca strate- gie de prevenire si creștere a ega- litatii de sanse în fata actului jus- tițiar. Alfabetizarea funcționala vizeaza “abilitatea de a citi, de a scrie si de a vorbi... la un nivel suficient de înalt pentru a funcționa în societate si la locul de munca” (definiția britanica a abilitatilor fundamentale). Aceasta defi- niție este în mod special importanta într-un context internațional deoarece nu se bazeaza pe o regula care sa fie absoluta sau universala. Abilitatea de a comunica eficient în limba materna a cuiva este considerata a fi o prioritate pentru integrarea sociala. Conceptul de "alfabetizare funcționala” vizeaza deci nivelul necesar pentru a “funcțio- na” eficient în societate. Nivelul de alfabetizare necesar depinde de nivelul complexității fiecărei societăți. Acest concept este relevant în special pentru cei dezvantajati în raport cu sansele si oportunitățile de integrare sociala datorita deficientelor educaționale sau excluziunii pe criterii etnice. Aceasta definiție permite, de aseme- nea, actorilor cu funcții educaționale din agențiile care aplica legea de a se sustrage distincției arbitrare dintre “alfabetizat” si “analfabet”. Sunt putini oameni în Europa de Vest care pot fi descriși ca fiind complet analfabeti, iar același lucru se poate spune si despre Europa de Est. Exista totuși un număr mare de minori si tineri care au abilitati insuficiente pentru a funcționa eficient. Este posibil ca o proporție foarte mare dintre tinerii reținuți (ca suspecti), din- tre elevii din școlile de reeducare/ 637 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției corecție si dintre deținuți sa nu aiba un nivel adecvat al abilitatilor ce tin de alfabetizare în asa fel încât sa poata funcționa eficient în cadrul comuni- tăților lor. Respingând alternativele si motivati de nevoi nesatisfacute, ei pot vedea hoția si chiar violenta ca fiind alegeri/alternative raționale. Creșterea nivelului de alfabetizare funcționala conduce la o diversificare a noilor oportunități si, de asemenea, ca un fapt constatat, la o reducere semnifi- cativa a recidivismului. Individualizarea administrării justi- ției. Modelele de probatiune europea- na si de administrare a justiției furni- zează exemple de sentințe individua- lizate bazate pe tehnici specializate de evaluare a culpabilității si nevoilor unui infractor. Metode măsurabile de inter- venție pot fi utilizate pentru a elucida cauzele unei infracțiuni, cauze ce pot conduce la repetarea unui compor- tament similar, daca nu sunt identi- ficate, înțelese si soluționate. De ase- menea, administrarea justiției ar trebui sa minimizeze impactul negativ al sistemul de aplicare a legii asupra copiilor si familiilor. întotdeauna va exista o cerere la nivelul societății pentru actori ai justiției si ordinii, în vederea exprimării indignării victimelor criminalitatii/infractionalitatii, împotriva acelora care încalca regulile cetățe- nești. Totuși, este necesar un echilibru în orice sistem legislativ penal, un mediator al proporției dintre: • pedeapsa si tratament; • control si grija; • rușine si reabilitare. Costul si semnificația pedepsei apli- cate unui infractor necesita o măsurare a costurilor economice si sociale ale sentinței respective pentru societate în sine. Victimele, de asemenea, au drep- tul sa fie auzite, în ceea ce privește: • recunoașterea daunei/pierderii per- sonale si restituirea acesteia; • valoarea unei scuze atunci când este cazul si refacerea relațiilor pe- riclitate; • protecția fata de alte posibile fapte criminale. Standarde minime internaționale în ceea ce privește justiția infractio- nalitatii juvenile. La nivel International au fost adoptate o serie de convetii ce protejează si reglementează drepturile delincventilor minori (e.g., convenția Națiunilor Unite privind drepturile co- pilului, Regulile Beijing, Regulile Riyadh). Asupra dezvoltării minorilor si tinerilor/adolescentilor luati din familie, dintre egalii/prietenii lor, din spațiul sigur al vecinătății familiei se produce un efect negativ. Din acest motiv, co- munitatea internaționala a stabilit stan- darde minime pentru administrarea justiției juvenile. Majoritatea tarilor eu- ropene sunt semnatare ale regulamen- telor Internationale privin minorii si tinerii aflati în arest sau în custodie. Oricum, prevederile de baza nu sunt întotdeauna implementate. Detenția sau mutarea din propria casa a copiilor si tinerilor trebuie evitata pe cât posibil. Tinerii infractori trebuie întotdeauna ținuți separat de detinutii adulti, fiind necesare unele aranjamente/conditii speciale pentru cei care, fiind cercetati în stare de arest, prezintă un risc mai mare de suicid sau autovatamare. Atunci când exista si sunt adecvate, alternativele propuse de probatiune sunt benefice pentru toti: infractori, victime, societate si practicieni. Cer- cetări recente în justiția juvenila oferă o 632 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției perspectiva utila asupra scopului de- lincventei, fiecare categorie de infrac- tori necesitând abordări specifice, de la intervenția minimala la cea intensiva, rezidențiala sau de lung termen: • delincventi temporari; • tineri cu comportament dificil si gălăgios; • infractorii permanenti; • infractorii care au savârsit o singura fapta grava; • infractorii care au savârsit numai fapte grave. în unele tari central- sau est-europene, minorii si tinerii sunt trimiși în centre de reeducare si corecție pentru perioade nedeterminate, chiar fara paznici, fara revizuirea procesului sau utilizarea mecanismelor de apel. Evaluarea nevoilor si a riscului si asigurarea di- versității sau a opțiunilor de tratament intermediar nu urmăresc reguli de baza clar definite si monitorizate având ca fundament standarde naționale ale tarilor dezvoltate. Varianta justiției juvenile britanice si modelul de tratament intermediar: biroul pentru tineri. Aceste structuri au la baza echipe interdisciplinare ce includ reprezentanti ai domeniilor precum probatiunea, asistenta sociala, politia si școala. Sarcina lor este de a revedea datele înregistrate despre copiii si tinerii arestati. Raportul include detalii despre fapta comisa, even- tualele victime si despre arestările anterioare. Pe scurt, aceasta echipa multidisciplinara experimentata eva- luează gravitatea fiecărei fapte si selectează o opțiune, de obicei o forma de serviciu în cadrul comunității care nu necesita apariția în fata curții penale de justiție. Trimiterea tânărului infractor în fata magistratului este opțiunea cea mai serioasa, dar o serie de alte acțiuni restaurative sunt de obicei aplicate, inclusiv o avertizare oficiala întot- deauna în prezenta părinților sau a re- prezentantilor legali. Tratamentul inter- mediar poate include: • o forma de refacere personala a victimei; • plata compensatorie; • o scuza; • o activitate de grup organizata de către asistentul social sau con- silierul de probatiune; • apelarea la un consilier specializat, la suport psihologic sau medical, de exemplu, în cazul unor fapte cri- minale cauzate de consumul de droguri sau alcool. Strategia potrivita este o chestiune de negociere între membrii biroului, dar scopurile lor constau în a găsi o soluție pentru tinerii infractori în cadrul comu- nității, în concordanta cu standardele Națiunilor Unite si Consiliului Europei, evitând pe cât posibil procesele de institutionalizare, criminalizare si con- taminare ale procedurilor penale, care îndepărtează în mod sistematic delinc- ventii de mediul lor, de familie, de școala si de egalii lor. Populismul în proiectarea adminis- trării justiției. Distorsionarea datelor referitoare la justiția penala în interesul politic populist este o trăsătură comuna pentru majoritatea societăților si ne- cesita ca practicienii sa-si apere inte- gritatea profesionala, analizând cu grija ceea ce este bine si ceea ce nu este etic în munca lor. în perspectivele criminologice atât ale “noii drepte” si ale “stângii realiste”, reinterpretarile cer- cetărilor în domeniul justiției criminale, 633 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției pot ascunde preferințe politice mai degraba “cinice”, implicând adesea o marginalizare a paradigmelor asis- tentei sociale ce susțin alternative comunitare la “încarcerare”. O analiza statistica corecta a teoriei politice eficiente presupune observația atenta a tuturor datelor disponibile, nu numai a tendinței politice. Atunci când statisticile sunt interpretate corect, criminologii sunt de acord cu faptul ca pedepsele în serviciul comunității pot fi comparabile cu pedepsele prin de- tenție, primele fiind chiar mai eficiente din perspectiva unei analize a cost- eficacitatii. Cercetătorii recunosc, de asemenea, importanta luării în con- siderare a datelor referitoare la factorii sociali si demografici care-i predispun pe tineri la anumite fapte penale (Lloyd et al., 1996, p. xii). Prejudicii aduse de sistemul de ad- ministrare a justiției. Rapoartele de cercetare au aratat ca tendința ideo- logica de a considera un nivel mai ridicat de criminalitate la nivelul popu- lației de culoare, al populației de rromi si al altor minorități etnice din Europa sau America de Nord a reprezentat o forța potențial raufacatoare si distruc- tiva, în mod sistematic evitata de insti- tuțiile de reintegrare sociala si cele ale apararii legii (Hali et al., 1987). Exista un anumit pericol ca probatiunea si asistenta sociala cu imaginea ei pro- gresiva de “instituție protectiva” sa poata ascunde un rasism subtil care poate fi identificat cu mai mare ușurința în alte instituții ale justiției sau ale con- trolului social. Fara proceduri stricte si monitorizarea personalului, efectele pre- supozițiilor discriminatorii în procesul justiției vor fi si mai daunatoare în acele profesii în care poate fi plasata cu ușurința anatema (Hutchinson-Reis, 1989). Acolo unde puterea ascunde presupoziții rasiste si soviniste, de- serviciul făcut fata de minoritățile etnice, clientii de sex feminin si tineri este probabil sa fie foarte mare (Thompson, 1993, p. 65). Istoria justi- ției juvenile si a celei pentru adulti fur- nizează numeroase exemple ale unor acuzati de culoare sau care aparțin unor grupuri minoritare si victime care s-au confruntat cu un tratament ne- drept. în Marea Britanie, statisticile pri- vind arestările, pedepsele cu închisoa- rea, deciziile de probatiune si pe- depsele executate în instituții de sana- tate mintala arata o suprareprezentare evidenta a populației de culoare în si- tuatii de “control” si o subreprezentare a acesteia în situatii de “îngrijire” (Bailey si Brake, 1975, p. 55). De-a lungul ultimilor ani, în Europa de Vest, pregătirea universitara si profe- sionala a personalului din politie, în- chisori, justiție si probatiune a inclus în mod evident în curriculum practici anti- discriminatorii si antirasiste. Fun- damentele lor teoretice si principiile practice încă se dezvolta în sensul unei aplicari/implementari mature si eficiente, ele necesitând o atentie per- manenta si monitorizare nu numai în noile democratii din centrul si estul Europei. Raportul redactat de către oficialii fie- cărui nivel al justiției este un exemplu de posibil dezavantaj înregistrat de către membrii grupului minoritar. Exista un pericol permanent ca evaluarea riscului sa se faca pe baza unor norme cu precădere ale majorității, fara acor- darea unei atentii adecvate diferentelor culturale. Neluarea în calcul a acestor diferente nu numai ca va distorsiona punctul de plecare al evaluării, aceasta 634 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției fiind invalidata, dar va avea o influenta negativa asupra infractorilor si victi- melor, devalorizându-le individualitatea (Thompson, 1993, p. 68). Un studiu asupra rapoartelor de ancheta sociala redactat în Marea Britanie citeaza mul- te exemple care prezintă presupoziții ale unor caracteristici rasiale ale infrac- torilor de culoare si măresc sansele ca pedeapsa impusa de curte sa fie mai mare (Whitehouse, 1986). Daca asis- tentul social profesionist, psihologul sau consilierul de probatiune au aștep- tări stereotipe, atunci el va tinde, in- voluntar sau în mod intenționat, sa selecteze astfel informația încât sa-si confirme aceste așteptări. Daca indi- vizii aflati sub evaluare se percep pe ei înșiși ca pe un obiect al categorisirii, “vor tinde sa se retraga din relație, sa ofere cât mai puține informatii si sa colaboreze cât mai puțin posibil” (Whitehouse, 1986, p. 117). Acest fapt poate fi interpretat greșit de către ac- torul cel mai influent în cadrul relației respective, ca fiind un comportament necooperant sau ca “având ceva de ascuns”. Anchetele sociale ca rapoarte presentință Rapoartele premergătoare sentinței sunt cel mai adesea pregătite de către consilieri calificati în problemele de- lincventei juvenile, la un nivel înalt de calitate si integritate. Ele necesita doua sau trei interviuri confidențiale cu un infractor si consultarea informațiilor factuale în legătură cu comportamentul criminal al acestuia/acesteia, în con- textul unei biografii personale detaliate. Un astfel de raport se încheie de obicei cu o concluzie sau recomandare bazata pe opțiuni legale disponibile pentru curte sau administratorii justiției comunitare. Sunt trei situatii în care rapoartele realizate în urma anchetelor sociale pot sprijini în mod semnificativ progresul către o justiție individualizata: • în cazul redirectionarii justiției ju- venile către structuri locale sau către programe intermediare de tratament; • în cazul sentințelor date de către tribunalul penal sau curțile de apel, în favoarea alternativelor comu- nitare; • în cazul planificării sentinței si eli- berării condiționate înainte de termen. în fiecare din aceste cazuri, factorii de decizie vor avea acces la informatii ce tin de relatiile/familia persoanei, care altfel ar rămâne ascunse în mintea si în memoria victimei sau a deținutului. Aceasta cunoaștere microsociala are adesea o mare importanta atunci când este vorba despre o decizie privind diferitele opțiuni comunitare. De ase- menea, acest lucru nu numai ca verifica/asigura acuratețea conținutului raportului si autoritatea lui, dar ajuta la implicarea subiectului respectivului ra- port în atingerea scopului final - rein- tegrarea sociala a infractorului. Cere- rea/prezentarea oficiala a rapoartelor premergătoare sentinței comisiilor pen- tru minori sau curților penale, pentru toti infractorii minori si tineri pasibili de a fi trimiși în închisoare, separati de familiile lor, ar trebui sa fie prevăzută în cadrul politicii naționale de protecție a copilului si în codul de procedura penala. Instruirea personalului în ve- derea redactării unui raport la stan- darde corespunzătoare si a feed-back- ului în cazurile individuale constituie un lucru indispensabil în menținerea ca- lității controlului. 635 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției Probatiunea. De-a lungul secolului al XX-lea, justiția juvenila si probatiunea în Europa de Vest a reprezentat o perspectiva liberala a criminologiei si bunăstării. Acum 30 de ani, rolul tradițional al unui ofițer de probatiune sau al unui ofițer pentru bunăstarea minorilor (engl., juvenile welfare officer) a fost definit de către S.R. Eshelby în cadrul domeniului de asistenta sociala ce se refera la practica bazata pe studiul de caz (engl., social casework). Aceasta din urma a fost descrisa ca fiind “o arta în care cunoasterea/în- telegerea stiintei relațiilor umane si priceperea/deprinderea în cadrul rela- țiilor umane sunt utilizate pentru a mo- biliza capacitatile indivizilor, resursele comunității necesare adaptarii clien- tului la orice parte a întregului sau mediu” (British Journal, 1962, p. 126). Acest fundament filosofic s-a aflat sub presiune încă din anii ’80 din partea politicilor populiste ale guvernelor Americii de Nord si Europei, unii co- mentatori considerând-o amenință- toare la adresa valorilor si principiilor fundamentale ale profesiei de asistent social. Scopul principal al legislației penale este controlul social. De aceea, “so- cializarea”, mai degraba decât “mora- lizarea”, indica criteriile pe baza carora poate fi evaluat succesul sau eșecul legislației penale. în realizarea pro- gramelor de pregătire intensiva pentru “consilierii de probatiune” si de reforma a penitenciarelor este necesar sa se tina cont de recentele dezbateri pro- fesionale care ghidează filosofia admi- nistrării comunitare a justiției în alte tari. Cultura, mentalitatea, practicile de lucru, valorile si responsabilitatea justi- ției penale în Europa de Vest pun ac- centul pe eficacitate, eficienta, protec- ție publica si colaborare ca răspuns la nivelul ridicat de violenta si delinc- venta. Supervizarea probatiunii în co- munitate oferă o influenta umana si morala, dar practicienii care fac parte dintr-o societate democratica trebuie sa lucreze într-un context în care eficacitatea/prom ptitud I nea acti u n I lor politice răspunde presiunii mass-media si opiniei publice (Nellis, 1995, p. 34). Mike Nellis, profesor universitar în do- meniul studiilor de probatiune, a ar- gumentat faptul ca valorile profesionale trebuie sa devină mai complexe din punct de vedere criminologie. El a propus o reconceptualizare fundamen- tala centrata pe noțiuni ca: • antiînchisoare/alternative la închi- soare; • justiție restauratoare; • siguranța publica. Nellis (1995) a argumentat ca, pentru a rezista impunerii politice a unei iden- tități punitive asupra probatiunii, con- silierii trebuie sa-si dovedească atât eficienta si eficacitatea în evaluarea si controlul riscului ca asistenti sociali practicieni, cât si legitimitatea si curajul ca administratori reformatori ai justiției comunitare. Blamare reintegrativa (engl., reinte- grative shaming) se refera la deza- probarea explicita a deviantei sociale, a comportamentului “neadecvat” si a delincventei exprimata în cadrul relațiilor comunității locale caracteri- zate prin acceptarea generala a nor- melor sociale, complementara cu pers- pectiva civica pentru modelele alterna- tive de comportament (incluzând mino- ritatea etnica sau majoritatea). Aceasta strategie vizeaza adaptarea moderna a administrării justiției la “ritualurile lo- 636 Politici sociale în cadrul reformei legislative și a administrării justiției cale”, implicând schimbarea si apoi restabilirea de privilegii comune si responsabilități. Acest lucru poate fi înțeles si apreciat de către toti membrii vecinătății ca întărire si refacere, mai degraba decât slăbirea permanenta sau temporara a legaturilor sociale (Braithwaite, 1989). Ideea a fost avansata de Braithwaite, un criminolog australian, pornind de la o serie de observatii ale comunităților locale, ca premisa a învățării unor practici tra- diționale “restauratorii” în ceea ce pri- vește comportamentul deviant si de- lincvent. Asa cum sugerează aceasta formulare, justiția ar trebui sa implice identificarea a ceea ce este greșit făcut (engl., shaming), dar si a unui rezultat social pozitiv (i.e. reintegrare). Justiția restauratorie: • este definita ca un proces prin care toate părțile implicate într-o anumita fapta încearcă sa gaseasca îm- preuna, în mod colectiv, soluții în legătură cu consecințele faptei si implicațiile acesteia în viitor; • implica victima, infractorul si co- munitatea în a cauta soluții care sa refaca, sa reconcilieze si sa re- asigure. Scopurile includ restabili- rea si vindecarea victimelor, îmbu- nătățirea relațiilor dintre victima si infractor, responsabilizarea si refa- cerea infractorilor si vindecarea comunității (Zehr, 1990); • vizeaza orice inițiativa judiciara sau cel puțin cea supervizată oficial, ce implica infractorul în refacerea (sim- bolica), compensarea sau restau- rarea materiala, psihologica si/sau sociala a râului produs de fapta respectiva (Walgrave, 1995); • reflecta o înțelegere comprehensiva a relațiilor afectate prin fapta cri- minala, care sa recunoască faptul ca sistemul justiției criminale trebuie sa se concentreze asupra preju- diciilor, nevoilor si responsabilităților victimelor faptei, infractorilor si co- munităților (Richardson si Preston, 1997); • reprezintă o abordare ce tine de valori alternative, nu de modalitati diferite de sancțiune (Harris, 1979). Justiția “răzbunătoare”: • implica pedepsirea infractorilor în concordanta cu râul provocat (McCold, 1996); • vizeaza pedeapsa corecta sau meritata, în afara motivelor per- sonale, pentru râul provocat; • implica plata unei datorii fata de societate si deci ispasirea pedep- sei. Apare codificata în Vechiul Tes- tament prin formularea “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Rush, 1994); • reflecta ceva “dat” sau “cerut” ca plata. Apare în legislație ca o pe- deapsa bazata pe ideea ca orice crima presupune o plata/redresare egala a faptei săvârșite prin pe- deapsa impusa (Black, 1990). Medierea în relația victima-infractor. Reprezintă acea instituție a administră- rii justiției care implica în general întâlnirea dintre victima si infractor în prezenta unui mediator, pentru a re- zolva problemele ce apar între cei doi. Daca alte persoane, cum ar fi membrii familiei, vor sa ajute, atunci rolul lor va fi numai acela de observatori. Exemple de formule de mediere utilizate în justiție la ora actuala sunt Programul de reconciliere dintre victima si infrac- tor din SUA si Canada si Programele de refacere a victimei si infractorului 637 Politici sociale postmoderne care operează în Marea Britanie. Acest model este în contradicție cu modelul reuniunilor familiale unde pot participa si se pot implica în mod activ si alte persoane. ^Graham W. Gilesk. Vezi si: probatiune Bibliografie selectiva: Braithwaite (1989), Lloyd, Mair si Hough (1996), Maxwell si Morris (1994), McCold (1996), Moore (1995), Nellis (1995), Richardson si Preston (1997), Rush (1994), Thompson (1993), Walgrave (1995), Whitehouse (1986) Politici sociale postmoderne Postmodemitatea cunoaște accepțiuni diferite în sfere diferite ale vieții so- ciale, termenul fiind folosit ca eticheta fie pentru mișcări estetice si arhitec- tonice, fie pentru perioada istorica pe care o trăim, fie pentru tipul de cultura dezvoltata în Europa de Vest si America de Nord în ultima parte a secolului al XX-lea etc. (Gibbins si Reimer, 1995). Aceasta ultima valența - cea de mod de structurare culturala a societății umane - tinde a se impune în literatura sociologica, postmoderniza- rea fiind privita drept tipul de cultura care urmeaza în mod firesc moderni- zării. Modernizarea definea trecerea de la o societate tradiționalista valoric, axata pe organizarea economica de tip feu- dal, către societățile moderne, indus- trializate. Pentru postmodernizare, pro- cesul-cheie este cel al schimbării cul- turale. Stadiul de bunăstare relativ ridicat atins de societățile vestice face ca indivizii sa fie mai puțin preocupati de asigurarea nevoilor de baza, care este realizata automat (Inglehart, 1997). Astfel, ei se orientează predo- minant către autorealizare, către afir- marea propriei identitati, către dezvol- tarea personala si sunt mai dispusi sa îsi asume riscuri prin încercarea de strategii noi de viata si renunțarea la multe din constrângerile tradiționale perpetuate în modernitate. Din punct de vedere al relațiilor so- ciale, accentul începe sa cada pe acceptarea diferentelor între indivizi si pe exprimarea propriilor trasaturi dis- tinctive. Apar noi clase si segmente de clasa, înlocuindu-le pe cele tradi- ționale. De aceasta data, clivajele sunt date de diferentele culturale, axate pe afirmarea unor stiluri de viata distincte. Statul îsi pierde treptat rolul de organ central de luare a deciziei si de coa- gulare a intereselor societății. Creste autonomia locala, simultan cu dezvol- tarea unei societăți globale, în care asociațiile si companiile Internationale si transnaționale joaca un rol de prima importanta. Dezvoltarea fara precedent a transporturilor si comunicațiilor facili- tează apariția si dezvoltarea societății postmoderne: distantele se scurtează, iar datorita televiziunii si Internetului, comunicarea devine instantanee indi- ferent de depărtare. Mobilitatea geo- grafica tinde a creste, indivizii căutând sa experimenteze lucruri noi si sa ga- seasca mediile în care îsi pot exprima cel mai bine personalitatea si îsi pot utiliza optim cunoștințele si deprin- derile. Toleranta si încrederea în cei- lalți se generalizează la rândul lor. Difuziunea pe scara din ce în ce mai larga a unor astfel de valori si compor- tamente nu poate lașa neschimbate modalitățile tradiționale de furnizare a bunăstării si de asigurare a securității sociale: "Accentul pus de postmoder- nism, pe diferența si deziluzia ce îl 638 Politici sociale postmoderne însoteste legata de soluția «marelui stat» la problemele sociale conduce la centrarea pe potențialul liberator pen- tru forme de furnizare locala, la scara mica, a bunăstării. Astfel de organizatii ale bunăstării, se argumentează, fiind mai aproape de oamenii pe care îi servesc, sunt capabile sa relationeze diverse necesitați si identitati sociale ale unor populatii specifice cu confi- gurațiile lor particulare în ce privește sexul, clasa, cultura, etnicitatea si alte caracteristici sociale" (Peter Leonard, 1997, p. XII). Schimbările din plan cultural sunt simultane cu modificări în sfera econo- mica. Pe de o parte, este vorba despre trecerea către structuri economice postindustriale (Bell, 1976), în care ponderea angajarii în sectorul servi- ciilor o depășește pe cea a mâinii de lucru ocupate în sectoarele productive, în același timp, progresul tehnic muta accentul pe industria electronica si informatica, ca si pe producerea de in- formatii. Pe de alta parte, este emer- genta organizării postfordiste a muncii. Fordismul a adus cu sine producția de serie si automatizarea, impunând spe- cializarea modurilor de producție. O data cu diversificarea gusturilor si cu viteza schimbărilor tehnologice, un nou mod de organizare a muncii s-a impus. Postfordismul presupune dezvoltarea unor linii de producție extrem de flexibile, capabile sa se adapteze rapid la schimbările în structura cererii si sa producă simultan produse (de serie) diferite. în plus, nevoia de amortizare rapida a costurilor cercetării si dez- voltării a contribuit la expansiunea in- ternaționala a marilor companii si la mutarea în tarile periferice sau semi- periferice a liniilor de producție mai vechi. Flexibilitatea postfordista a pro- ducției impune un grad înalt de califi- care a angajatilor. Același efect îl are noul tip de ierarhie, în care decizia nu mai este centralizata, ci este luata la nivelul flecarei unitati productive, iar re- lațiile ierarhice verticale sunt înlocuite de preponderenta comunicării orizon- tale. Aceasta poate determina la rândul sau apariția unui clivaj între o elita pro- fesionala bine instruita, beneficiind de slujbe sigure si bine plătite, si un grup de salariati periferici, mai puțin educati, cu salarii mai reduse si cu un risc ri- dicat de șomaj. De aici tendința poli- ticilor sociale postmoderne din sfera educației de a promova învatarea per- manenta, de-a lungul întregii vieți. în plus, asa cum sugerează Rustin (1989), interesele forței de munca nu mai sunt convergente, negocierea con- tractelor de munca începând sa se realizeze mai ales la nivel local. Spe- cializarea accentuata determina dife- rențieri importante chiar si în interiorul aceleiași profesii, conducând la rede- finirea structurii si funcțiunilor sindi- catelor, în condițiile în care corpora- tismul tinde sa dispara. Flexibilizarea muncii se realizează mai ales prin delegarea deciziei la niveluri inferioare, prin autonomia crescută a unor mici unitati în cadrul marilor com- panii, prin promovarea unor structuri manageriale descentralizate, eclectice si participative (Leonard, 1997, p. 103- 104). Aceasta nu se poate realiza fara (sprijinind, la rândul sau) dezvoltarea unei culturi a creșterii responsabilității si a libertăților individuale. Consistenta indivizilor ca purtători de valori sociale face ca acest tip de cultura sa nu se manifeste în sfera economica, a mun- cii, ci în toate momentele vieții de zi cu zi. 639 Politici sociale postmoderne în aceste condiții, birocrația începe sa nu mai fie adecvata ca forma de or- ganizare a societății, ea îngrădind li- bertățile si neacceptând diferentele pe care nu le poate controla. Producția de cunoaștere nemaifiind apanajul exclu- siv al elitelor, conducerea societății de către expertii din aparatul birocratic de- vine iraționala, ceea ce determina de- legarea autoritatii către comunitățile lo- cale. Globalizarea diminuează, la rân- dul ei, monopolul statului asupra puterii economice si informaționale, făcând desueta orice tendința de maximalitate. Generalizarea cunoașterii aduce cu sine o presiune a comunităților, în sen- sul creșterii importantei alegerii publice si controlului direct al indivizilor asupra modului de furnizare a acestor servicii (Buchanan, 1986). Accentuarea impor- tantei identităților sociale pune proble- ma redefinirii legitimității politicilor soci- ale (David Taylor, 1998) si impune re- discutarea modului de furnizare a ser- viciilor de securitate sociala, prin muta- rea responsabilităților de la autoritatea centrala către comunitățile locale. Asa cum remarca Leonard (1997, p. 164), bunăstarea - obiectiv difuz al statului modern - poate fi operationa- lizata ca necesitate a asigurării furni- zării bunurilor si serviciilor comune si specifice pentru satisfacerea nevoilor de baza. în condițiile accentuării dife- rențierii sociale si a specificității deter- minate prin identitati culturale, pon- derea nevoilor comune descrește în raport cu cele particulare pentru anu- mite grupuri sau comunități, fie ele geografice sau imaginate. Astfel, rolul guvernului central se reduce treptat. Protejarea în fata riscurilor este con- ceptul fundamental al orientării politi- cilor sociale, în jurul abordării caruia s-a structurat statul bunăstării. în postmo- dernism, riscul tinde a se generaliza, fiind acceptat si asumat de către in- divizi. Tratarea sa este dominata de re- flexivitate, ca interogare continua asu- pra realităților sociale, presupunând adaptare continua la condițiile de risc, monitorizarea permanenta a acestora si implicarea activa în modificarea si stăpânirea lor (Beck, 1992; Giddens, 1990, 1991). în mod similar, autorii poststructuralisti sugerează ca riscul nu este o realitate obiectiva, caracte- ristica structurilor sociale, ci doar una construita prin discurs, ceea ce per- mite indivizilor sa o controleze (Foucault, 1991). Responsabilitatea nu mai este preluata astfel de stat, ci de indivizi, de societatea civila preocupata de asigurarea unui nou echilibru în care riscurile sunt controlate de fiecare în parte (Lupton, 1999). Retragerea statului din furnizarea edu- cației, serviciilor de locuire, a serviciilor sociale si a celor de sanatate devine fireasca. Nevoia de flexibilizare a ofer- tei în aceste domenii impune nu numai descentralizarea, dar si marketizarea si privatizarea treptata a serviciilor, chiar si în societăți tradițional centra- lizate. Marxismul a produs o explicație alter- nativa pentru schimbările contempo- rane. Tendința de diferențiere si de segmentare culturala a societăților avansate de astazi este privita ca ma- nifestare a predictiei profetice a lui Marx si Engels, care au vorbit despre disolutia capitalismului după atingerea stadiilor sale avansate, culminând cu producerea unei "incertitudini si a unei agitatii fara sfârsit" (Manifestul comu- nist, apud Leonard, 1997, p. 1), echiva- lenta cu instaurarea unei stări ano- 640 Politici sociale postmoderne mice, de dezordine sociala, de imposi- bilitate a stabilirii unor valori sociale comune. Este, prin urmare, momentul revoluției socialiste, care poate insta- ura o noua ordine, bazata pe ideologia marxista a egalitatii si a necesității in- tervenției statale. La polul opus, gân- ditori precum Fukuyama (1991) vor- besc si ei despre sfârșitul partidelor si/sau al istoriei politice, însă suge- rează ca, dimpotrivă, este vorba de triumful absolut al ideologiei liberale acceptate la nivel mondial ca ideologie unica. Efectul, în acest caz, este dez- voltarea unor state minimale si a inte- grării economice internaționale. Ambele puncte de vedere iau ca data asumptia ordinii normative ca imperativ al dezvoltării si existentei umane si statueaza rolul de nezdruncinat al statului ca garant al acestei ordini. Ideologia unica este similara cu cre- dința în posibilitatea de obiectivizare a organizării sociale, astfel încât aceasta sa fie optima pentru toate societățile. Prin contrast, explicațiile postmoder- niste insista asupra diversității interne a societăților avansate contemporane, sugerând ca unicul mod de garantare a ordinii sociale este de a accepta aceasta diversitate. Ideologia sugerata este si ea unica în principiul ei fondator si presupune promovarea tolerantei si libertății individuale de a decide asupra propriului mod de dezvoltare. Cu alte cuvinte, unicitatea ideologica s-ar pu- tea manifesta doar printr-o ideologie a acceptării diversității ideologice. înainte de 1994, dezvoltările postmo- derniste si transformările sociale post- moderne au preocupat puțin lumea academica interesata de analiza si designai politicilor sociale (vezi John Carter, 1998, pentru o analiza a im- pactului postmodernismului asupra po- liticilor sociale în ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea). Dezbaterile au fost stârnite mai ales de un articol a lui Peter Taylor-Gooby (1994) si au fost purtate în mare măsură în paginile Journal of Social Policy, publicație a Asociației de Politici Sociale. Afirmând ca "politicile sociale se ocupa cu generarea de cunoaștere obiectiva de înalta calitate, care poate fi dez- voltata în planificarea sociala", Taylor- Gooby a argumentat ca "accentul post- modern asupra diversității si plura- lismului în reprezentările asupra desi- rabilului" intra în conflict cu "noțiunea de politici sociale universale si amelio- rative" (p. 387). Motivul este legat toc- mai de aceasta lipsa de normativitate pe care postmodernismul o impune ca principiu fundamental al organizării sociale si care, în opinia lui Taylor- Gooby, subminează bazele solidarității sociale, conducând către excluderea sociala a celor sărăci. Mai mult, "o astfel de abordare ignora semnificația liberalismului de piața si trendurilor de creștere a inegalității, privatizării, re- tragere a statului si menținerea în să- răcie a grupurilor sarace" (p. 385). Postmodernismul actioneaza în acest caz ca o perdea de fum care ascunde realitatea creșterii inegalității o data cu reducerea rolului statului în furnizarea bunăstării. Zsuzsa Ferge se plaseaza pe o poziție similara, interpretând post- modernismul cu "valori ale neolibera- lismului impregnate cu interesele capi- talului național si transnațional", ca pe o paradigma care cauta sa submineze obligațiile de furnizare si asigurare a bunăstării (1996, apud D. Taylor, 1998). Luările de poziție opuse nu au întârziat sa apara. Mai multe articole publicate 647 Politici sociale postmoderne după 1996 în același Journal of Social Policy (Fitzpatrick, 1996; Penna si O’Brien, 1996; Hillaryard si Watson, 1996; Forrest si Keneth, 1996; David Taylor, 1998) au susținut absenta ori- cărei reiatii de excluziune între politicile sociale si abordările postmoderniste. Argumentul a fost în general acela ca bunăstarea poate fi furnizata si în condițiile descentralizării, iar politicile sociale nu pot ignora realitatea sociala, fiind prin definiție legate de cultura so- cietății în care sunt dezvoltate. Penna si O’Brien (1996) au sugerat ca modul de interpretare a postmodernismului de către Taylor-Gooby este confuz, tră- dând o înțelegere defectuoasa. Hillaryard si Watson (1996) au adaugat observația ca "politicile sociale [ca domeniu de studiu] s-au născut într-o era în care sectorul public si intervenția statului erau privite ca un lucru bun" (p. 342), dar aceasta nu înseamnă ca ele trebuie sa rămână cantonate în acest stadiu, refuzând evoluția. Abordând aceeași tema, John Carter (1998) arata ca pentru politicile sociale postmoderne exista cel puțin doua mari domenii de studiu. Primul este constituit de "economia mixta a bună- stării", cu accent de aceasta data pe furnizarea bunăstării "în afara sensului tradițional al serviciilor publice, în spe- cial prin sectorul privat si cel voluntar", dar si cu o atentie speciala acordata rolului familiei si rețelelor sociale (p. 24). în al doilea rând, este analiza sistemelor ocupationale si fiscale ca tipuri de sisteme de furnizare a bună- stării. Cu alte cuvinte, asa cum suge- rează Peter Leonard (1997), este vorba de o schimbare fundamentala în modurile de furnizare a bunăstării, prin înlocuirea dependentei indivizilor fata de stat cu cea fata de plata. Aceasta nu modifica obiectul politicilor sociale (analiza furnizării bunăstării), ci doar practicile concrete analizate. John Rodgers (2000) pledează si el pentru o schimbare a preocupărilor politicilor sociale, o data cu modificarea contemporana a contextului acestora. Accentul cade acum pe participarea activa a societății la furnizarea bună- stării, postmodernitatea marcând tre- cerea "de la statul bunăstării la socie- tatea bunăstării". Integrarea si solida- ritatea sociala rămân subobiective ma- jore pentru garantarea bunăstării tutu- ror. De aceasta data însă, o data cu retragerea treptata a statului, atentia politicilor sociale se concentrează pe modul în care asociațiile voluntare pot sprijini furnizarea bunăstării, ca si pe caile de dezvoltare a capitalului social care sa permită menținerea solidarității sociale si integrarea armonioasa a tu- turor indivizilor si grupurilor sociale. Mai multe dezvoltări recente sugerea- ză caile în care politicile sociale secto- riale se schimba sub impactul postmo- dernizarii. Se vorbește astfel despre obligativitatea opțiunii pentru metode consensuale sau subiective în esti- marea sărăciei, în condițiile în care be- neficiile de tip universal dispar treptat. Din argumentul lui Taylor-Gooby reiese atentia pe care politicile sociale postmoderne trebuie sa o acorde ris- cului creșterii inegalităților de acces si celui al excluderii sociale a celor să- răci. Un impact puternic are loc în do- meniul educației, unde politicile sociale se concentrează tot mai mult pe dez- voltarea educației multiculturale, a celei inclusive, pe învățământul deschis si la distanta, pe educația permanenta, pe descentralizarea, privatizarea si mar- ketizarea școlilor. 642 Politici sociale postmoderne Lumea postmoderna este o lume a ris- cului asumat si a lipsei de predictibi- litate a mediului social. Prin obligativi- tatea opțiunii pentru un stil de viata în definirea propriei identitati (Giddens, 1991, p. 5), riscul este individualizat (Nettleton si Burrows, 1998). Conse- cințele imediate constau în imperativul înaltei flexibilizari a asigurărilor sociale, prin legătură puternica a acestora cu evoluția cerințelor pieței. Privatizarea serviciilor de asigurare sociala devine fireasca si se impune treptat. Riscurile legate de starea de sanatate încep a fi localizate la nivelul opțiunii pentru un stil de viata, crescând res- ponsabilitatea indivizilor în prevenirea îmbolnăvirii. De altfel, politicile în do- meniul sanatatii tind a se adresa în societățile postmoderne mai degraba celor sanatosi decât celor bolnavi (Nettleton si Burrows, 1998, p. 156-157). Bolile sunt asociate mai degraba sti- lurilor de viata, accentul cazând pe trasaturi ale acestora, precum fumatul, lipsa de activitate fizica, stilul alimen- tar, expunerea la soare etc. Serviciile de sanatate se diversifica si se muta din ce în ce mai mult în afara spitalelor tradiționale: pe de o parte, se diver- sifica mediile de informare privind fac- torii de risc, un rol important revenind Internetului si mass-media, producă- torilor de alimente, supermarketurilor, ca si învățământului; pe de alta parte, este o adevarata explozie a "resurselor de sanatate", precum săli de gimnas- tica, alimente sanatoase si/sau ecolo- gice, un mediu curat etc. Unele dintre acestea presupun o pondere însem- nata a furnizorilor privati, adaptându-si oferta la cererea clientilor, în timp ce altele implica reglementari ale autorită- ților publice, precum prevederile privind reciclarea si protecția mediului. Politica de locuire se confrunta cu ten- dința creșterii ponderii locuințelor pro- prietate personala si mai ales a unită- ților individuale (case locuite de o sin- gura familie), acestea permițând mai bine afirmarea identității fiecăruia (Nettleton si Burrows, 1998). Posesia unei locuințe se constituie si ca o sursa de stabilitate, de asigurare în fata ris- cului. Pe de alta parte, achiziționarea unei locuințe reprezintă cea mai im- portanta investiție pentru cele mai multe gospodarii. Compararea în rate devine un puternic factor de risc, mai ales în condițiile insecurității crescute a locurilor de munca. De aceea, un întreg sistem de asigurări se dezvolta, incluzând nu numai asigurarea locuin- ței si a bunurilor din ea, dar si planuri de asigurare a ipotecii asupra casei în cazul utilizării creditelor ipotecare. Accentul pus de postmodernitate pe exprimarea identității se reflecta în po- liticile sociale adresate celor cu diza- bilitati, ca si în domeniul inegalităților bazate pe sex, rasa sau etnie. Ten- dințele de asociere caracterizează mai ales prima categorie amintita, determi- nând apariția unor noi mișcări sociale care încep sa joace un rol din ce în ce mai important în dezvoltarea unor politici inclusive prietenoase fata de aceștia (Croft si Beresford, 1998). Ac- ceptarea diferentelor ca fiind normale nu garanteaza însă incluziunea gru- purilor defavorizate în societate, astfel ca acest subiect rămâne un punct de dezbatere, reglementare si analiza pentru politicile sociale. Schimbările aduse de postmodernitate în sfera familiei afecteaza întregul sis- tem de politici sociale destinate pro- tecției copilului. Pentru familia tradițio- nala, copiii constituiau una din princi- 643 Politici sociale postmoderne palele rațiuni de a fi (Giddens, 1998, p. 92), o asigurare în fata riscurilor bătrâ- neții si chiar o sursa de venituri înce- pând cu adolescenta. în societățile postmoderne, copilul devine tot mai mult purtătorul unor costuri, nu doar financiare, dar si de oportunitate - prin ponderea importanta a timpului nece- sar pentru îngrijirea sa, putând afecta realizarea stilului de viata pentru care opteaza potențialii părinți. Pe de alta parte, diviziunea sexuala a muncii asi- gura unitatea organica a familiei. Creș- terea egalitatii între sexe si genera- lizarea participării femeilor pe plata muncii au pus si ele sub semnul între- bării predominanta familiilor tradițio- nale. Familiile monoparentale încetea- ză astfel sa mai constituie o raritate, în timp ce numărul copiilor născut! în afara căsătoriei (din părinți necasatoriti oficial sau care nici macar nu locuiesc împreuna) crescuse în 1994 la 32% în Marea Britanie, 35% în Franța si 50% în Suedia (Giddens, 1998, p. 89). Politica sociala de protecție a copilului nu se mai adreseaza astfel familiei ca întreg, ci chiar copilului. Apar si se ge- neralizează beneficiile acordate în mod direct si nemijlocit copilului, facilitățile de îngrijire si chiar educare începând de la vârste fragede. Grădinițele si cresele tind sa suplinească din ce în ce mai mult dificultățile familiei de a asigura copilului un mediu sigur si protector în care acesta sa creasca si sa îsi formeze personalitatea ferit de incertitudinile lumii postmoderne. Fragmentarea culturala postmoderna poate avea consecințe negative daca este privita prin prisma unui alt feno- men: cel al migratiei intense dinspre tari mai sarace către regiunile bogate. Valul migrator tinde a fi unul extrem de important, mai ales pentru tarile care primesc imigranti. Modernitatea târzie a condus aici la scăderea fertilității, în condițiile creșterii constante a speran- ței de viata, conducând la declanșarea procesului de îmbătrânire demografica. Consecințele imediate constau în creș- terea constanta a ratei de dependenta, cu alte cuvinte, în scăderea volumului populației active în raport cu cel al populației totale. Valul de emigranti este, în aceste condiții, absolut nece- sar pentru a asigura funcționarea unor astfel de societăți, aceasta realitate fiind conștientizata la nivel social si politic (într-un comunicat de presa difuzat în vara anului 2000, președinția franceza a UE estima la circa 79 de milioane numărul minim de emigranti necesar a fi absorbit de Europa unita în intervalul 2000-2050 - conform Me- diafax, 28.06.2000). Pe de alta parte însă, acești emigranti nu au cunoscut încă stadiile modernității târzii, ba multi provin chiar din societăți tradiționaliste. De aici deriva nu o problema de adap- tare a lor în societățile gazda, ci de integrare reala în aceste societăți. Ab- senta unei culturi a încrederii si tole- rantei poate genera dezvoltarea de strategii care sa fructifice tocmai a- ceasta lipsa a acceptării diferentelor culturale specifica postmodernitatii. Astfel, ei pot profita de sistemele de securitate sociala, obținând beneficii pentru care nu se califica si evitând sa contribuie la formarea bunurilor publi- ce. Aceasta poate genera tensiuni sociale, distorsionând totodată modul de dezvoltare al culturilor postmo- derne. Pe de alta parte, apare riscul ca reguli prea restrictive impuse în scopul protecției societății ca întreg sa con- ducă la excluziunea sociala a unor gru- puri sociale însemnate de emigranti, creând alte tensiuni. 644 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România Sistemul românesc contemporan de politici sociale este în mica măsură afectat de provocările societății post- moderne. Modernizarea culturala a la- sat încă segmente importante ale so- cietății dominate de tradiționalism. în economie, sectorul agricol are o pon- dere extrem de însemnata, în timp ce cel al serviciilor abia acum cunoaște expansiunea. Noile tehnologii întârzie sa se impună în sfera producției. Pe de alta parte, producția de cunoaștere, ca si comunicațiile cunosc o ascensiune asemanatoare celei din vestul Europei. Globalizarea si tendințele de integrare în Uniunea Europeana determina mo- dificări instituționale care facilitează răspândirea valorilor postmoderne nu doar la nivelul populației care experi- mentează niveluri ridicate de bunăstare. De aceea, sistemul de politici sociale aflat în plina reforma poate fi si trebuie orientat astfel încât sa permită adap- tarea fara șocuri la probabile schimbări culturale si economice din următoarele decenii. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: dezvoltare sociala; identitate colectiva; ideologie; legitimitate; ex- cluziune sociala; criza statului bunăstării; politici de locuire Bibliografie selectiva: Leonard (1997); Penna si O’Brien (1996); Carter (1998) Politici sociale privind protecția familiei si a copilului în România Politicile sociale pentru protecția fami- liei si copilului se refera la totalitatea inițiativelor, proiectelor, activitatilor si programelor structurate dezvoltate de către stat, orientate sistematic către modificarea situației copilului si familiei, în vederea creării unei bunastari cores- punzătoare pentru aceștia. în ultimul timp se vorbește si de rolul organiza- țiilor nonguvernamentale, voluntare si private, în realizarea politicilor sociale. Politica sociala pentru familie si copil nu poate fi desprinsa de politica so- ciala globala, avându-se în vedere ca mecanismele de distribuire si redistri- buire a resurselor existente într-un do- meniu sectorial pentru obținerea bună- stării acelui sector depind de resursele colectivității existente la un moment dat, iar acestea trebuie gândite sis- temic, la nivel global, articulate într-o logica a totalitatii nevoilor sociale. Politica sociala pentru protecția familiei si a copilului apare deci ca o parte componenta sectoriala a politicii soci- ale globale existente la un moment dat. Ea prezintă însă si o particularitate dis- tincta, pornindu-se de la dimensiunea si importanta sociala a familiei si copilului în orice colectivitate. Familiile cu copii prezintă nu numai ne- cesitați specifice, dar aceste necesitați sunt mult mai mari decât ale familiilor fara copii. Ele amplifica cerințele fami- liei atât sub aspect material-economic, cât si sub aspect emotional-afectiv si educational-formativ. Copilul si familia, în orice societate, a fost si trebuie sa fie o prioritate națio- nala. Copilul nu poate fi privit ca unul dintre multe alte grupuri în nevoie (șo- meri, delincventi, prostituate etc.), ci el necesita o atentie speciala sporita da- torita faptului ca de condițiile dezvoltării tinerei generatii depinde fundamental viitorul unei comunități. Copilul apare ca o resursa umana a viitorului. Bună- starea oricărei societăți depinde de 645 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România gradul de educație si profilul social- moral al copiilor si tinerilor, de starea sanatatii lor, de posibilitățile lor reale de integrare într-o societate moderna. Din acest punct de vedere, copilul re- prezintă valoarea centrala a comunită- ții, un bun social colectiv. Se mai poate adauga faptul ca, în comunitate, copilul reprezintă o sursa de consum, si nu una aducătoare de venit. De aceea, copilul este îndreptățit sa aiba o pro- tecție suplimentara fata de alte grupuri. Copilul nu se poate supune, prin însesi capacitatile lui, regulii generale admise de societatea moderna ca fiecare membru al ei trebuie sa faca eforturi proprii pentru a-si asigura condiții nor- male de viata. Copilul nu-si poate fi lui însusi suficient în sensul asigurării prin efort propriu a condițiilor necesare de viata. Pe o perioada de timp, el este dependent de familie, de colectivitate, de cei din jurul lui. Familia este, în primul rând, cea care-i poate oferi un mediu pozitiv, suportiv de viata, poate răspunde la toate ce- rințele sale de tip integrativ: educație, asistenta medicala, asistenta sociala, prevenirea abandonului, eliminarea ori- cărui tratament inadecvat în familie, eliminarea abuzurilor de orice fel etc. Familia reprezintă în toate societățile actuale o unitate sociala fundamentala, cu funcții esențiale nu numai în pro- ducerea si formarea noii generatii, dar si în suportul vieții individuale. Familia reprezintă cadrul optim de creștere a copiilor, asigurând într-o mare măsură realizarea educației lor. De asemenea, ea oferă resursa sociala cea mai im- portanta în suportul indivizilor, mai ales în momentele critice ale vieții. în peri- oadele de stres social si economic, exista o tendința naturala de întărire a familiei, tocmai datorita funcțiilor ei de suport social. Solidaritatea intragene- rationala în cadrul familiei lărgite creste în aceste perioade. De aceea nu poate fi sprijinit într-un mod eficient copilul ignorându-se familia si nici comunita- tea din care face parte. O politica so- ciala corespunzătoare de suport pentru copil trebuie sa dezvolte în primul rând o politica coerenta de protecție a familiei. Politica de suport pentru copil trebuie sa includă însă si mijloace de garantare ca sprijinul acordat copilului în familie este utilizat de familie în interesul superior al copilului. Toate activitatile si acțiunile incluse în planul strategic al politicilor sociale trebuie sa se desfasoare în favoarea copilului. Colectivitatea împreuna cu familia tre- buie sa-i asigure copilului un nivel de viata satisfăcător. Cu atât mai mult, în România, în pe- rioada dificila de tranziție, rolul familiei s-a dovedit a fi crucial în sprijinul si protecția indivizilor sal. în condițiile comprimării severe a resurselor finan- ciare, familia reprezintă un factor sta- bilizator, cea mai eficienta forma de viata. De aceea, o politica sociala efi- cienta de sprijin pentru copil si familie trebuie sa pornească de la o înțelegere clara a necesităților familiilor cu copii. Necesitățile familiei, care vizeaza re- surse economice, valori morale, con- diții de realizare socio-culturala a membrilor sal, de educare a copiilor etc., sunt de tip integrativ. Ele se pre- supun reciproc si se realizează armo- nios când primesc un răspuns societal de tip pozitiv. Lipsa unor condiții socio- economice si culturale de viata care blochează satisfacerea lor normala duce la tensiuni intrafamiliale, la frus- trări succesive, la dificultăți care, neso- 646 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România lutionate la timp, transforma familia normala într-una vulnerabila si o îm- ping treptat, în grade diferite, în situație de risc. Riscul se transfera automat asupra copilului, având în vedere sta- tutul lui aparte în familie, ca persoana care trebuie ocrotita, deoarece el nu se poate proteja singur. Supraprotectia copilului nu are însă în vedere numai aspectul material, economic. Copilul trebuie protejat si afectiv, emoțional, trebuie ferit de procesele sociale dis- tructive - dezagregare si dezorganizare sociala, explozia insecurității mediului (copilul-victima), abuzurile de tot felul din partea celorlalți - exploatare econo- mica, financiara, sexuala. O familie dez- agregată creste enorm riscurile perso- nale, multiplica nevoia de ajutor social si, ceea ce este, de asemenea, foarte important pentru politica sociala, are o capacitate redusa de utilizare eficienta a suportului social oferit de colectivi- tate. Mai mult, riscul utilizării inadecva- te a acestui suport este foarte ridicat. Pentru politica sociala, întărirea familiei reprezintă o preconditie esențiala: pe de o parte, ea micșorează cantitatea de probleme sociale pe care colectivi- tatea este obligata sa le soluționeze, iar pe de alta parte, maximizează ca- pacitatea de absorbție constructiva si eficienta a suportului social. De aceea, suportul pentru familie re- prezintă cadrul organic pentru orice politica de sprijin pentru copil. Susți- nerea familiei este mijlocul cel mai efi- cace de a oferi condiții normale de viata copiilor. Orice societate moderna are, în forme si grade diferite, programe universale de suport pentru familie si copil: suport economic-ma- terial, suport educațional, suport me- dical, suport moral, suport împotriva a- buzurilor (masuri de prevenție, consi- liere, terapie, combatere a abuzurilor sexuale, fizice, emoționale etc.). Se pot distinge ca forme fundamentale de suport si protecție pentru familie si copil următoarele: • suport material universal pentru fa- miliile cu copii. Acesta cuprinde alo- cațiile pentru copii, posibile reduceri de impozite (acest tip de suport a fost de curând adoptat si în Ro- mânia), gratuitati de diferite tipuri, asigurarea condițiilor unui nivel de- cent de viata (locuința, hrana, se- curitate etc.); • educație gratuita si suport pentru participare școlara (manuale gra- tuite, burse); • asistenta sanitara gratuita (pentru maternitate, pentru mama si copil); • protecția sociala pentru copiii cu nevoi speciale: copii cu handicap, copii delincventi. Rolul protector al familiei pentru copil trebuie sa asigure în același timp si respectarea drepturilor lui. Mai mult, în societățile moderne, nevoile copilului au început sa fie tratate nu ca simple necesitat! de dezvoltare pe care familia si societatea poate sa le satisfaca, ci ca drepturi a căror satisfacere devine obligatorie. Prin politica sa sociala de suport pentru copil, statul trebuie sa acorde sprijin nediscriminatoriu pentru toti copii, indiferent de rasa, etnie, sex, vârsta, apartenența religioasa a părin- ților. Acest sprijin nu trebuie sa fie fo- calizat pe zone geografice sau defavo- rizate economic. El este un sprijin per- manent si universal pentru toti copiii. Orice copil are dreptul la sprijin, suport social special din partea comunității, conform principiului solidarității dintre generatii. 647 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România Aceasta noua perspectiva propune statului noi obligatii interne si interna- ționale, înscrise în Convenția universa- la a drepturilor copilului. Tara noastra a semnat aceasta convenție încă din 1990. De asemenea, România si-a asumat juridic si politic numeroase documente internaționale, convenții re- gionale, standarde culturale cu privire la grija si responsabilitatea fata de copil. Dezvoltarea unei politici coerente si efi- ciente de suport al copilului trebuie orientata spre dezvoltarea unei strate- gii guvernamentale de asigurare a bunăstării copilului, având ca punct de plecare nevoile si drepturile copilului, indiferent daca copilul este în familie sau separat de aceasta. Ca elemente ale unei strategii politice elaborate în ultimii ani în România, menționam : • Planul național de acțiune în favoa- rea copilului adoptat de guvern în 1995; • Strategia Departamentului de Pro- tecție a Copilului, adoptata de gu- vern în 1997; • masurile de sprijin financiar a fami- liilor cu copii, promovate de Mini- sterul Muncii si Protecției Sociale în 1998-1999; • înființarea, în 1999, a noii Agentii Naționale pentru Promovarea Drep- turilor Copilului. Cu toate aceste eforturi în domeniul elaborării politicilor de suport pentru fa- milie si copil în România, au aparut multe dificultăți în dezvoltarea unei strategii politice coerente, bazate pe principii unitare explicite, susținute de o voința politica ferma. Politicile de sprijin pentru familie si copil adesea au fost impuse în urma unor presiuni urgente, conjuncturale si a unor aranjamente instituționale. în România, imediat după 1990, situa- ția copilului si a familiei a constituit o preocupare majora atât pentru oamenii de stiinta, cât si pentru politicieni si practicieni, copilul fiind, de fapt, cate- goria cea mai dezavantajata în pro- cesul tranziției. în acest sens, pot fi menționate: • acordarea unor fonduri suplimen- tare pentru ajutoare bănești si ser- vicii de sprijin pentru diferite cate- gorii de copii aflati în dificultate; • oferirea de către numeroase insti- tuții internaționale, organizatii non- guvernamentale străine a unui real suport material si tehnic pentru co- pilul si familia cu risc crescut; • inițierea de către guvern si orga- nizatii internaționale a unor acțiuni în favoarea copilului; • revederea de către parlament si guvern a unor acte legislative si normative privind copilul în difi- cultate; • ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului în România, ime- diat după revoluție, care a punctat necesitatea respectării drepturilor copilului; • elaborarea unor hotărâri si legi care sa reglementeze statutul juridic al copilului ca subiect independent; • acordarea atenției sporite protecției sociale a copiilor cu probleme spe- ciale, dreptul la educație, la ocro- tirea sanatatii etc. Cu toate aceste masuri centrate pe protecția copilului, se poate spune ca, după 10 ani de tranziție, rezultatele sunt departe de așteptări, având în ve- dere degradarea continua a condiției 648 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România copilului în familiile sarace, în instituții publice, creșterea abandonului școlar, creșterea numărului de copii ai străzii, al copiilor delincventi etc. Aceste punc- te critice pot fi explicate prin: • lipsa unui cadru general coerent privind politici sociale unitare de protecție a copilului si a familiei în dificultate; • fragmentarea sistemului de protec- ție pentru copil si familie între nu- meroase ministere, instituții, agentii, organizatii; • lipsa unui sistem de servicii publice de asistenta sociala specializate pe nevoile copilului si ale familiei; • înregistrarea unor eșecuri evidente în procesul de dezinstitutionalizare a copilului; • existenta unor tendințe de regres în înțelegerea formelor de suport pen- tru copil si familie; • ignorarea sistematica a unor pro- bleme grave, precum abandonul copilului, copiii străzii, abuzuri de tot felul exercitate asupra copilului; • imposibilitatea unor programe de asistenta sociala de a se multiplica si difuza la nivelul comunității; • adoptarea unor masuri de sprijin pentru copil cel mai adesea sub presiunea urgentelor sau a facto- rilor externi; • blocaje neașteptate majore la nivel instituțional; • dificultăți de înțelegere a programu- lui de reforma în asistenta sociala la nivel national-global; • dispersie a responsabilităților facto- rilor de decizie guvernamentali si locali pentru protecția copilului. Dificultatea majora a politicii sociale actuale centrate pe copil si familie con- sta în incapacitatea acesteia de a oferi o strategie de reforma a sistemului de protecție a copilului si familiei, ca- pabila: • sa identifice punctele critice în con- figurația actuala a situației copilului si a familiei; • sa evidențieze sursele de blocaj ale sistemului de suport pentru copil; • sa clarifice opțiunile la nivel institu- țional, organizational, legislativ si politic pentru susținerea copilului în dificultate; • sa preia experiențele pozitive acu- mulate în domeniu pentru a le generaliza. Aceasta situație se datoreaza unui complex de factori referitori la dinamica societății românești în tranziție si în special a economiei, la atitudinea co- lectivității fata de copil, la contextul juridic național si internațional, la me- diul socio-cultural de viata cu care Ro- mânia interactioneaza. în plus, frag- mentarea problematicii copilului si a fa- miliei între diverse ministere si instituții a fost mult timp menținută, contrar evi- dentelor ca ea se desfasoara într-o logi- ca opusa intereselor copilului si familiei, în societatea româneasca, copilul a fost grav afectat de efectele negative, destabilizatoare, ale tranziției: sărăcie, abandon, abuz sub diferite forme, sla- ba participare școlara, delincventa, vio- lenta etc. De aceea era de așteptat ca răspunsul societal de pe poziția poli- ticilor sociale sa fie prompt, eficient, punctual centrat pe problemele grave ale familiei si copilului. Contrar acestor cerințe, în explozia ne- așteptata de probleme sociale si uma- ne cu care România s-a confruntat în aceasta perioada, sistemul de protec- ție sociala s-a dovedit a fi insuficient de pregătit. 649 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România Intervenția unui complex specific de factori în actuala tranziție a făcut ca, alaturi de factori care produc întărirea familiei, sa acționeze si importanti fac- tori cu influenta negativa asupra consti- tuirii, coeziunii si stabilitatii sale. Exista o tendința generala de scădere a numărului de casatorii, o creștere a ratei divortialitatii, o creștere a disolu- tiei familiale datorita migrării membrilor familiei pentru obținerea de venituri, cât si apariția unor comportamente pa- tologice pentru familie ca, de exemplu, alcoolismul sau dependenta de dro- guri, prostituția, violenta domestica etc. în ultimul timp, s-au înregistrat si alte manifestări importante ale dezagregării familiei dintre cele mai diverse: crește- rea numărului nașterilor de către femei necăsătorite, abandonul copiilor, una dintre expresiile cele mai înalte ale disolutiei familiei, creșterea numărului de familii monoparentale, familii incom- plete, cât si al persoanelor singure. O politica activa de suport al familiei si copilului, mai ales în condițiile dificile cu care societatea noastra se con- frunta, presupune ca, utilizând resurse minimale, sa se poata obține: • prevenirea unor procese negative ce implica costuri extrem de ridicate pentru societate, ca de exemplu, copii abandonati, neglijati si abu- zați, cu o socializare incompleta sau chiar negativa; dezechilibre majore în viata personala a mem- brilor familiei, violenta domestica, comportamente distructive; • mobilizarea unor resurse de suport si protecție sociala reciproca extrem de eficace; • utilizarea înalt eficienta a resurselor financiare modeste, pentru oferirea unui cadru de viata echilibrat, fa- vorabil dezvoltării personale si for- marii noii generatii. Un exemplu semnificativ aici: negli- jarea, în ultimul timp, a problemelor grave cu care familia si, în mod spe- cial, copilul în dificultate se confrunta a condus la numeroase critici si ne- mulțumiri din interior, cât si la presiuni externe de reconsiderare a familiei si copilului ca un obiectiv prioritar al pro- tecției sociale. în urma acestor pre- siuni, s-a luat decizia, recent adoptata de Guvern, privind restructurarea ca- drului instituțional vizând protecția copilului prin înființarea unei Agentii Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului în 1999. Aceasta reprezintă un punct de plecare promițător pentru perfecționarea sistemului de protecție si asistenta sociala pentru copil. Im- plementarea ei prin mecanisme spe- cializate ar putea duce sistemul de protecție sociala a copilului, din punctul de vedere al principiilor fundamentale, la nivelul instituțional al tarilor euro- pene dezvoltate. în plus, ea ar putea conduce la o utilizare mult mai eco- nomicoasa si mai eficace a resurselor modeste existente în prezent. Resur- sele financiare vor putea fi utilizate mult mai focalizat si mai eficient, iar resursele umane mult mai concertat, evitându-se suprapunerile si subuti- lizarile sistematice datorate fragmen- tarii excesive a funcțiilor. Cu toate acestea, noua agenție recent înființata menține ruptura dintre problemele co- pilului în dificultate de problemele fa- miliei. Aceasta, deoarece familia se menține în continuare în responsabi- litatea Ministerului Muncii si Protecției Sociale. Separarea problemelor copilu- lui de cele ale familiei în cadrul unor organisme distincte constituie un semn important de îngrijorare pentru o vii- 650 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România toare politica sociala în domeniu. Nu poate fi gândita problematica copilului ca una distincta de cea a familiei. Or, în continuare se pastreaza o piedica importanta în asistenta si protecția co- pilului si a familiei, prin plasarea pro- blematicii copilului într-o parte, la o agenție naționala, si cea a familiei în alta parte, la Ministerul Muncii si Protecției Sociale. Daca problemele sociale tradiționale privind familia sunt, în linii generale, acoperite legislativ si instituțional, noile probleme generate de tranziție sunt in- satisfacator soluționate si abordate. Aceste noi probleme sunt: • tendința de creștere a abandonului copilului datorata exploziei sărăciei; • creșterea divortialitatii; • lipsa de educație corespunzătoare a copiilor si tinerilor; • creșterea abandonului școlar; • explozia îmbolnăvirilor SIDA; • dezorientarea tinerilor în raport cu dificultățile integrării sociale într-un mediu brusc sărăcit, cu puține opor- tunități de munca; • consumul de droguri si alcool la copii si tineri; • fenomene de vagabondaj, criminali- tate si delincventa juvenila etc. Este cunoscut faptul ca elementul esențial al unei politici sociale eficiente pentru familie si copil îl reprezintă dez- voltarea unui sistem coerent, articulat, de asistenta sociala centrata pe ne- voile acestora. Or, în prezent, capa- citatea sistemului instituțional actual de asistenta sociala de a dezvolta răs- punsuri la noile probleme este mai degraba timida, sporadica si insuficient de structurata. Se înregistrează astfel un decalaj sub- stanțial în ceea ce privește capacitatea de intervenție în diferitele faze ale si- tuațiilor de criza severa si capacitatea de prevenție si recuperare. Aceasta din urma este mult mai redusa decât răspunsul imediat la situațiile de criza. De exemplu, capacitatea de a preveni abandonul este încă slaba si, de ase- menea, activitatile de reinsertie a copi- lului abandonat în familia naturala sau într-o familie substitut este de abia la început si uneori inoperanta. Sistemul are dezvoltata capacitatea de a răs- punde la situația de abandon prin in- stitutionalizarea copilului, în mod spe- cial, si într-o măsură mai redusa de orientare a lui către o familie de a- doptie sau plasament temporar. Siste- mul de stat al asistentei sociale este încă populat de administratori-functio- nari si de prea putini specialiști. Lip- sesc din instituțiile publice sau sunt foarte rari specialiștii cu o calificare su- perioara în domeniul politicilor sociale, asistentei sociale, terapiei psihosociale etc. Sunt prezente în sistem persoane cu alte calificări profesionale decât cele necesare. Sistemul asistentei sociale centrat pe familie si copil, fiind un sistem înalt structurat administrativ, dar slab profe- sionalizat, are o capacitate redusa de a formula si experimenta alternative. Exista, de exemplu, o foarte mare iner- ție în menținerea institutionalizarii copi- lului si inabilitatea de a reorienta resur- sele spre prevenirea abandonului sau spre dezinstitutionalizare. Experimente- le în domeniul alternativelor la institutio- nalizare (familii de plasament, reinte- grarea copiilor cu dizabilitati în familie, centre de zi, suport pentru familiile în dificultate) sunt încă subdezvoltate. Sistemul actual de asistenta sociala a familiei si copilului, predominant admi- 657 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România nistrativ, manifesta performante ridica- te în elaborarea de norme de tip admi- nistrativ, în controlul respectării lor, dar este slab performant în dezvoltarea de tehnici, de proceduri si standarde pro- fesionale si mai ales în dezvoltarea ca- pacitatilor înalt specializate. Sistemul serviciilor de asistenta sociala de stat pentru copil promovează în special funcționari, eventual de mare acura- tețe, dar nu profesioniști care sa aplice tehnici cu grad superior de comple- xitate, înalt eficiente pentru familie si copil. în consecința, sistemul se dez- volta mai ales prin dezvoltarea de nor- me si mult mai puțin prin dezvoltarea capacitatilor profesionale de tip supe- rior. Sistemul actual al asistentei sociale pentru familie si copil tinde sa monito- rizeze doar aplicarea regulilor si pro- cedurilor administrativ formulate, mani- festând o capacitate redusa de eva- luare a performantelor efective. Multe analize de până acum asupra politicilor sociale pentru familie si copil au scos în evidenta numeroase nea- junsuri ale acestora, datorate fragmen- tarii sistemului de asistenta sociala centrata pe familie si copil. S-a ajuns astfel la o utilizare slab eficienta a re- surselor disponibile. Resurse relativ mari sunt utilizate pentru a susține răs- punsuri slab eficiente, în timp ce cu re- surse semnificativ mai reduse ar putea susține fie soluții alternative mai efi- ciente, fie prevenirea situațiilor de criza. De exemplu, specialiștii estimea- ză ca pentru fiecare copil institutionali- zat costul este de doua-trei ori mai ridicat decât cel al alternativelor la in- stitutionalizare. în același timp, sprijinul material pentru familiile de plasament este si el mult mai ieftin decât menține- rea copilului în instituții. Datele cu privi- re la institutionalizarea copilului în toa- te tarile indica faptul ca, pentru copilul institutionalizat, costul este substanțial mai ridicat decât alternativele la institu- tionalizare: fie prevenirea abandonului prin suport pentru familiile cu risc cres- cut, fie susținerea economica a plasării copiilor în familii substitut, fie adopția, în același timp, segmentarea respon- sabilităților pentru asistenta si protecția copilului între instituții diferite face toto- dată dificil sau chiar imposibil transferul resurselor financiare de la un program la altul. Fragmentarea responsabilităților pen- tru protecția copilului si a familiei între instituții diferite are ca efect crearea unor sisteme dezechilibrate, cu profiluri dominante de tip unilateral, generate nu de logica problemei, ci de logica instituției care se ocupa de probleme. Spre exemplu, sistemul serviciilor de asistenta pentru copiii de 0-3 ani, ad- ministrat de Ministerul Sanatatii până în 1997, avea adesea un caracter me- dicalizat. în timp, copii din acest sistem tind sa devină din probleme sociale probleme medicale. în România s-au întreprins multe studii care au demon- strat ca: • deși aceste instituții oferă o îngrijire medicala corespunzătoare, ele nu oferă un mediu - social, psihologic, emotional-afectiv - adecvat, fapt care generează o subdezvoltare umana cronica grava; • paradoxal, în ciuda resurselor ma- teriale si profesionale apreciabile in- vestite în menținerea sanatatii, gra- dul de sanatate al copiilor internati în aceste instituții este inferior celor din populația normala. Acest lucru nu se datoreaza în primul rând stării de sanatate inițiala, mai precare, ci 652 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România efectului pervers al institutionalizarii în regim medical. Pe de alta parte, administrarea caselor de copii între (6)7-18 ani, deși porneș- te de la presupoziția corecta ca școala reprezintă la aceasta vârsta principalul instrument de dezvoltare, impune, la rândul sau, un profil monocolor vieții copilului în instituție. Aspectul de "ca- zarma" pe care aceste instituții îl au (lucru valabil în întreaga lume) se dato- rează în primul rând faptului ca ele nu reusesc sa reprezinte medii complexe de viata care sa satisfaca multiplele nevoi ale copilului pe lângă nevoia de învatare. Pedagogul-profesor tinde sa trateze viata copilului predominant în perspectiva relației profesor-elev. în loc de a fi o parte a vieții copilului, modelul scolii devine cadrul general si unic al acestuia. Expertii din România estimează ca: • capacitatea copiilor din instituții de a înțelege si a reacționa la proble- mele obișnuite ale vieții este cronic subdezvoltata (unii copii nu știu ce este un frigider sau un aragaz si cu atât mai puțin nu știu sa le uti- lizeze); • exista o capacitate redusa de inte- grare într-un mediu social normal; • apar distorsiuni severe de persona- litate, grad scăzut de identitate per- sonala. Cercetările au demonstrat ca transferul copilului din instituția pentru copii mici în cea de vârsta școlara este extrem de traumati- zanta, fiind însoțita de pierderi ire- versibile ale unor repere ale propriei identitati. Fragmentarea responsabilității pentru copil si familie între organisme publice diferite are ca efect pervers încuraja- rea institutionalizarii si menținerea co- piilor în institutiii. Ministerele implicate în îngrijirea copiilor abandonati (Sana- tatii, Educației, Muncii, Justiției etc.) sunt predispuse, prin natura abordării lor, sa dezvolte, ca soluții ultime, instituțiile după modelul spitalului sau al scolii-internat. Atât activitatea de prevenire a abandonului, cât si cea de identificare a alternativelor de tip fami- lial reprezintă soluții pentru care minis- terele responsabile în prezent au re- surse interne mai reduse si nu sunt încă pregătite pentru a le susține pro- fesional. Din același motiv, exista aici o capacitate relativ scăzută de a reforma instituțiile existente în sensul depășirii profilurilor monocolore (medicalizare, școlarizare) si al promovării unui mediu social complex si echilibrat pentru dez- voltarea copilului. Sistemul asistentei sociale prezintă în- că un grad ridicat de rigiditate în uti- lizarea flexibila si eficienta a resurselor financiare si umane. în loc ca resursele financiare, sever limitate în perioada actuala, sa fie orientate în funcție de problema, spre soluția cea mai adec- vata în situația data, ele rămân captive în sistemele institutionalizate, chiar daca eficienta lor este drastic limitata, într-un asemenea sistem, vor exista mereu dificultăți legale si administrative de reorientare a resurselor între dife- ritele soluții alternative ca: susținerea copilului în instituție, prevenirea institu- tionalizarii sau dezinstitutionalizarea prin suportul familiilor în dificultate; susținerea familiilor substitut; suportul altor tipuri alternative de instituții pentru copii (instituții de tip familial). La lipsa si rigiditatea utilizării resurse- lor financiare se adauga rigiditatea re- surselor umane. Fiecare organism pu- blic cu profil distinct tinde sa populeze sistemele sale cu specialiști proprii: in- 653 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România stitutiile Ministerului Sanatatii vor folosi în mod special personal sanitar, insti- tuțiile Ministerului Educației, personal didactic; instituțiile Ministerului de In- terne, personal de politie. Promovarea de soluții alternative se izbește adesea de dificultățile insurmontabile ale schimbării tipului de personal. Pentru realizarea, de exemplu, a unui plasa- ment familial susținut si controlat pro- fesional, nici personalul medical si nici cel didactic nu prezintă capacitatea profesionala necesara. Tendința de menținere a personalului în structura existenta se dovedește a reprezenta un factor important de conservatorism care blochează inovația. Unul dintre rezultatele negative ale acestui sistem fragmentat este faptul ca tocmai familia, ca unitate de viata, cu mulțimea problemelor sale proprii, tinde sa rămână fara un suport spe- cific. Familia nu este privita ca un ca- dru de referința necesar creșterii, dez- voltării si respectării drepturilor copilu- lui. Problemele ei sunt gândite si rezol- vate separat de cele ale copilului. într-o oarecare măsură, sistemul actual de protecție a familiei si copilului îsi are sursele în stilul centralizat al statului socialist si postsocialist. Noile schim- bări administrativ-institutionale au fortat inevitabil regândirea întregului sistem de asistenta sociala în direcția descen- tralizării. Aceasta reforma în sistemul actual de protecție poate fi privita si ca o oportunitate deosebit de fructuoasa pentru promovarea unei reorganizări a serviciilor de asistenta sociala pe II- niamentele principiilor dezvoltate în ex- periența europeana si mondiala. Centralizarea excesiva s-a caracterizat inevitabil prin împărțirea funcționala a responsabilității pentru protecția so- ciala între diferite ministere. Prin direc- țiile din teritoriu ale ministerelor s-a reprodus la nivel local diferențierea funcționala de la nivel național. Atât sistemul de finanțare bugetara, cât si cel de conducere/coordonare/control au reprezentat osatura sistemului de fragmentare funcționala existent în momentul actual. Procesul de descentralizare în solu- ționarea problemelor comunitare deja declanșat si care, fara doar si poate, va trebui accelerat va schimba funda- mental datele problemei. Se poate spune ca intenția de reforma a sistemului de protecție sociala a fa- miliei si copilului, generata de insatis- facția fata de performantele sistemului actual, trebuie privita totodată ca un imperativ al reformei administrative pe linia descentralizării. Ca rezultat al acestui proces, logica organizationala a sistemului actual va dispărea, fiind înlocuita de o alta logica ce poate sa susțină modificări fundamentale ale sistemului în direcția: A. descentralizării bugetarii. Bugetarea diferitelor activitati prin intermediul ministerelor la nivel local tinde sa fie înlocuita de finanțarea lor de la bugetele locale. Organele publice locale vor fi în situația de a atribui, cu largi posibilități de flexibilitate, resurse pentru soluționarea diferite- lor probleme. într-un asemenea sis- tem, dispar inevitabil rigiditățile fi- nanțării activitatilor si instituțiilor, transferul de la o alternativa la alta fiind mult mai ușoara; B. descentralizării proceselor de con- ducere/control. Locul conducerii sec- toriale practicate de organismele centrale ale puterii va fi preluat în mare măsură de autoritatile locale, inevitabil orientate global spre abor- 654 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România darea problemelor mai mult decât pe activitati sectoriale. în locul standardizării impuse de sis- temul centralizat, se va impune o vo- ința politica de asumare a responsa- bilității fata de propriile probleme, de regândire inovativa a configurației insti- tuțiilor la nivel local. Deja sunt semne clare ca filosofia organizării generata de sistemul național este în proces de a fi modificata drastic, prin lărgirea atribuțiilor si a spațiului de autonomie locala. Constituirea comisiilor de asistenta so- ciala din subordinea consiliilor județe- ne va accelera procesul de descentra- lizare si reorientarea de ansamblu a sistemului instituțional local, care nu va mai reprezenta doar o simpla reflecție în teritoriu a configurației instituționale de la nivel național. De asemenea, orice politica de suport pentru familie si copil trebuie sa por- nească si sa ia în calcul factorii de risc care le afecteaza viata. Considerând diferitele arii ale vieții de familie, în pre- zent, cei mai importanti factori de risc sunt următorii: a. Deteriorarea severa a standar- dului de viata al marii majoritati a familiilor si, în mod special, a familiilor cu copii Scăderea rapida a veniturilor reale si explozia șomajului au produs o dete- riorare extrema a standardului de viata. La aceasta se adauga si creșterea insecurității economice. Majoritatea re- surselor economice ale populației pre- zintă un grad ridicat de insecuritate, fapt care generează o stare accen- tuata de incertitudine în viata si, în con- secința, demoralizare. în aceste con- diții, familiile cu trei si mai multi copii prezintă în mod special un risc ridicat de sărăcie severa, accentuat de ero- darea suportului social pentru familiile cu copii, care se plaseaza la un nivel extrem de scăzut. Un risc ridicat de sărăcie severa o prezintă si familiile monoparentale sau familiile despărțite în fapt, chiar daca nu legal. b. Dificultăți în constituirea si men- ținerea familiei Dificultățile economice ale tranziției sunt de natura a afecta negativ proce- sul de constituire a familiilor. în ultimii ani, se înregistrează o scădere a nu- mărului de casatorii. Declinul rapid al construcției de locuințe reprezintă un factor important cu acțiune adversa asupra întemeierii familiei. Caderea generala a economiei a paralizat capa- citatea familiilor de a sprijini copiii pentru întemeierea propriului cămin. Creste rapid numărul tinerelor familii care sunt obligate sa locuiască cu părinții, adesea în condiții locative mizere. Un efect secundar paradoxal al stresului social-economic îl consti- tuie si creșterea, în anumite segmente ale populației, a numărului de casatorii timpurii, fapt care poate afecta negativ dinamica căsătoriei si capacitatea de planificare familiala. Lipsa locurilor de munca, precum si nesiguranța lor re- prezintă un alt factor cu efect negativ asupra constituirii si durabilității fa- miliei. c. Deteriorarea rapida a valorilor fa- miliei Societatea româneasca se caracteri- zează tradițional printr-un loc central al familiei în sistemul de valori. O familie înalt coeziva, asumându-si responsabi- litatea fata de formarea copiilor si sus- ținând debutul lor în viata, a repre- zentat una dintre sursele importante ale rezistentei colectivității în momen- 655 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România tele sale cele mai dificile. în prezent, se poate detecta o anumita eroziune a valorilor familiei, ca efect complex al crizei tranziției, dar în prelungirea unui proces pe termen mai lung. în mod special, tineretul prezintă riscul cel mai ridicat. Scăderea responsabilității asu- mate fata de familie este un factor important al scăderii coeziunii familiei, al alterării capacitatii sale de a-si mo- biliza eforturile în vederea asigurării bunăstării comune, al creșterii divor- tialitatii. d. Lipsa de responsabilitate fata de nașterea si creșterea copiilor si respectarea drepturilor copilului Se poate identifica, si în aceasta sfera, sub presiunea crizei social-economice, o anumita eroziune a responsabilității fata de nașterea si îngrijirea copiilor. Acest fenomen poate fi întâlnit mai ales în segmentele populației atinse de o sărăcie extrem de severa, fiind ac- centuat de procesele de dezagregare sociala: • Creșterea numărului de nașteri în afara căsătoriei. Aceasta este o tendința care se manifesta în toate tarile dezvoltate. Amploarea feno- menului la noi este mai redusa decât în tarile dezvoltate. Datorita însă condițiilor economice extrem de precare, nașterile în afara fa- miliei au consecințe negative se- vere asupra mamei si copilului. • Creșterea numărului copiilor aban- donati. în ultimii ani, asistam la o creștere rapida a numărului de copii abandonati, provenind nu numai din nașterile din afara familiei, dar si din familiile care nu mai au mijloace de a-i întreține. Exista un număr mare de cazuri în care familia încredin- țează temporar copiii instituțiilor statului, pentru ca nu îi pot întreține. Asa cum indica datele, acest aban- don temporar se transforma adesea în abandon definitiv. Indiferent de resursele utilizate, sprijinul colectivi- tății pentru aceasta categorie de copii nu poate sa înlocuiască me- diul unei familii normale, suportive. Lipsa unor servicii sociale de suport si consiliere pentru familiile aflate în dificultate, preferința sistemului pu- blic pentru soluția institutionalizarii, paradoxal, a fost de natura a ac- centua tendința de abandon. • Cazurile de copii neglijati, abuzați, chiar exploatati economic de familii- le lor, sunt într-o creștere îngrijoră- toare. în mod special, deficitul de suport/formare si control din partea părinților devine evident la adoles- centa, fiind responsabil în mare mă- sură de creșterea delincventei juve- nile; a aparut fenomenul copiilor străzii care, de fapt, reprezintă doar o fracțiune mai mica, dar vizibila, a unei largi categorii de copii abando- nati în strada, fara grija minima necesara din partea familiei. • Copiii cu handicap prezintă riscul cel mai mare al abandonului si, în consecința, de a trai în instituții care nu le oferă condițiile unei vieți uma- ne demne. în situația în care o ma- re parte a familiilor sunt lipsite de resursele economice necesare în- grijirii copilului cu handicap, iar co- munitatea nu oferă suportul nece- sar, în mod special sub forma de servicii, rata plasării copiilor cu han- dicap în instituții este foarte ridicata. • Contracția brusca a natalitatii, în ultimii ani, nu a fost de natura sa compenseze scăderea drastica a resurselor familiei destinate copiilor. Se poate remarca un proces de po- 656 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România larizare accentuata din acest punct de vedere. Unele date sugerează ca scăderea cea mai accentuata a na- talitatii a avut loc în segmentul de populație cu resurse economice mai ridicate si caracterizate printr-un grad mai ridicat de coeziune a fa- miliei si de responsabilitate fata de copii. în segmentul de populație cel mai atins de o sărăcire severa, ade- sea caracterizat prin importante pro- cese de dezagregare sociala si a familiei, deși a scăzut natalitatea, se pare ca ritmurile nu sunt mai reduse. • Un efort deosebit trebuie făcut pen- tru asigurarea respectării drepturilor copilului. e. Scăderea coeziunii si riscul legat de menținerea familiei Dispariția brusca a surselor de venituri este responsabila de importante ten- dințe de disolutie a familiei. Migratia pentru a obține venituri desparte ade- sea membrii familiei pentru lungi pe- rioade de timp. Când prostituția înso- țește migratia, efectul distructiv asupra familiei este deosebit de ridicat. Sunt multe cazuri în care copiii sunt lasati fie în grija bunicilor, si ei lipsiti de resurse, fie pur si simplu abandonati fara nici un suport, părinții plecând în alte tari pentru a câștiga. în multe cazuri, ma- ma rămâne cu copiii, lipsita de surse materiale. Creșterea divortialitatii, mai ales în situația familiilor cu copii, îm- pinge cel mai adesea mama singura în situatii disperate. De regula, datele sugerează ca acei copii din familiile incomplete sunt cei mai vulnerabili la riscul abandonului, neglijării, abuzului fizic, sexual, financiar, deviantei. f. Probleme legate de sanatatea re- producerii Studiile existente indica faptul ca exista foarte multe probleme grave care afec- tează sanatatea reproducerii în socie- tatea româneasca actuala: • explozia bolilor transmisibile sexual, în mod special creșterea rapida a cazurilor SIDA este îngrijorătoare; • un număr mare de nașteri nedorite, care reprezintă cauza abandonului copiilor sau a neglijării lor, afectând adesea negativ debutul vieții de familie; • un număr mare de avorturi, asociat cu un risc ridicat de instalare a sterilității si a unor boli cronice si un nivel foarte ridicat al mortalitatii materne; g. Degradarea stării de sanatate a mamei si copilului Datele indica faptul ca, drept rezultat al degradării condițiilor economice de viata si a serviciilor de asistenta medi- cala, a crescut incidența unei game largi de boli pentru femei, a crescut morbiditatea la copii, inclusiv riscul de handicap. Subnutriția mamei si copi- lului a devenit un fenomen deosebit de îngrijorător, cu efecte greu reversibile asupra evoluției stării de sanatate. h. Patologii grave ale vieții de fa- milie Criza social-economica generata de tranziție a crescut enorm tensiunea si conflictualitatea în cadrul unui număr important de familii. Creșterea alcoolis- mului si a dependentei de drog sunt factori cu efecte grave asupra situației familiei si în special a copiilor. Exista în prezent o proporție neobișnuit de ridi- cata a alcoolicilor. Copiii din familiile alcoolice sau din cele care consuma droguri sunt cei vulnerabili la risc prin transmiterea modelelor de viata ale părinților, ei fiind viitori adulti cu dificul- tăți serioase de integrare sociala. în ultimul timp a crescut îngrijorător nu- 657 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România mărul copiilor din familiile alcoolice si dependente de drog. Deși nu exista date sistematice, pe baza mulțimii de observatii curente, se poate estima ca violenta intrafamiliala fata de femeie si copii a cunoscut o creștere accentuata. Violenta, de cele mai multe ori generata de alcoolism, este responsabila de degradarea, cel mai adesea ireversibila, a climatului familiei, producând traume psihologice ireversibile si asupra copiilor. i. Creșterea rapida a mortalitatii masculine produce dezagregarea tragica a multor familii Multe familii cu copii rămân fara spri- jinul tatalui. Dar si familia vârstnica descompletată cunoaște o scădere a resurselor sale economice si sociale. j. Scăderea natalitatii: este nevoie de o politica demografica în mo- mentul actual? în perioada tranziției, s-a observat o rapida scădere a natalitatii. Scăderea brutala a standardului de viata, gradul ridicat de incertitudine cu privire la perspectivele personale, procesele de dezagregare sociala, mai ales a fa- miliei, sunt cauzele acestui proces. Se pare ca nivelul actual al fertilității, similar cu al tuturor tarilor în tranziție, tinde sa se stabilizeze. O politica de stimulare directa a natalitatii, care nu poate da rezultate rapide decât prin suport material masiv, nu este posibila datorita resurselor economice sever limitate. Si chiar daca s-ar face un efort special de orientare a unei mase im- portante de resurse materiale în acest domeniu, rezultatele vor fi mai degraba modeste si deseori contraproductive. Efectele secundare negative s-ar ma- nifesta imediat: creșterea dependentei sociale a unor familii cu multi copii, adesea din mediile socio-culturale marginalizate. în aceste condiții, sin- gura politica demografica posibila este una indirecta: politica de suport a familiei. O asemenea politica poate avea rezultate mult mai bune decât o politica demografica propriu-zisa. Ea poate diminua pierderile la nivelul tine- rei generatii. Paradoxul perioadei ac- tuale este ca, deși natalitatea este redusa, un segment important al tinerei generatii prezintă riscul de a fi mai degraba pierdut pentru colectivitate, el suferind traume si deficite severe de socializare greu reversibile: educație scăzută, pătrundere rapida în ciclul de- lincventei, deficite de socializare carac- teristice mai ales copiilor abandonati în instituții, stare de sanatate proasta. Din acest motiv, o politica de suport pentru familie si copil poate creste calitatea natalitatii, sporind astfel pro- porția tinerei generatii normal dezvol- tate, capabile sa funcționeze respon- sabil si eficient la maturitate. în acest ultim deceniu al secolului, fa- milia se confrunta cu o creștere a ris- curilor în toate ariile enumerate mai sus. în plus, de cele mai multe ori, riscurile particulare se cumulează între ele, împingând multe familii în situatii de degradare extrem de severe si di- solutie rapida. O politica de prevenire a riscurilor si de contracarare la timp a deteriorării si- tuației familiei este de natura a fortifica familia. Prevenirea unui risc este ade- sea de natura a reduce vulnerabilitatea respectivei familii în toate celelalte arii. De aici necesitatea dezvoltării unor programe sectoriale diferențiate care sa sprijine familia si copilul în situatii de risc. 658 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România Strategia de suport pentru familie si copil va trebui sa se compună dintr-o mulțime de programe sectoriale. Aces- te programe pot fi realizate de diferitele organisme guvernamentale. Proiecta- rea lor trebuie sa aiba loc însă în mod coordonat, urmărind o logica centrata pe respectarea intereselor si dreptu- rilor copilului. Relansarea economiei este, desigur, condiția esențiala a normalizării condi- țiilor în vederea unei evoluții sanatoase a familiei. Paralel, exista însă un set important de variabile strategice pentru sanatatea familiei, în care se poate ac- ționa si obține rezultate pozitive semni- ficative, chiar la nivelul resurselor mo- deste disponibile în momentul actual. Aceste variabile strategice trebuie sa faca obiectul programelor speciale care compun aceasta strategie. Astfel, principalele programe ce trebuie avute în vedere sunt: • Intensificarea promovării valorilor familiei si, în mod special, cea a responsabilității fata de copil. O atentie speciala trebuie acordata valorii nașterii si creșterii copilului, responsabilității fata de copil, cul- tivării familiei drept cadrul cel mai bun pentru dezvoltarea copilului. Propagarea valorilor familiei trebuie sa se realizeze printr-o varietate de mijloace. Un program național în aceasta direcție trebuie sa cuprindă acțiuni în următoarele domenii: - în curricula școlara trebuie ur- mărit modul în care apar valorile familiei si ale drepturilor copilului; - lansarea de emisiuni în mass- media centrate pe familie si pe grija pentru copil; - susținerea si difuzarea inițiative- lor autoritatilor locale de a marca festiv evenimentele esențiale ale vieții de familie: casatorii, bote- zuri, aniversarea a 50 de ani de căsătorie etc.; - dezvoltarea unui sistem de ser- vicii sociale orientat spre su- portul familiilor în situație de risc; - toate formele de politici sociale de suport trebuie sa fie priete- noase fata de familie: ele trebuie astfel concepute încât sa aiba efecte pozitive asupra întăririi familiei si sa minimizeze efectele potențiale adverse. • Susținerea economica a familiilor cu grad ridicat de sărăcie, mai ales a familiilor cu copii: - reconsiderarea sistemului for- melor de suport economic pen- tru familiile cu risc ridicat de să- răcie, mai ales a familiilor cu copii; - este necesar a se lua în consi- derare eventualitatea unor pro- grame comunitare de suplimen- tare a hranei pentru copii, mai ales în cadrul scolii. • Asigurarea accesului tinerelor fa- milii si al familiilor cu copii la lo- cuințe adecvate: - dezvoltarea unei politici active de construcții de locuințe, mai ales la orașe; - identificarea modalității prin care tinerele familii, dar si familiile cu multi copii care au condiții de locuit inadecvate pot fi ajutate sa obțină o locuința: credite avanta- joase, reduceri de impozite, con- strucția de locuințe sociale. • Prevenirea abandonului copilului si reintegrarea în familie a copiilor abandonati: 659 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România - cresterea responsabilitatii pentru copiii nascuti. Pe diferite cai, co- lectivitatea trebuie sa propage valoarea copilului, asumarea responsabilitatii în decizia de a avea un copil; - evitarea nasterilor nedorite prin accesul grupurilor cu risc ridicat la mijloace de planificare fami- liala; - sustinerea, prin servicii de asis- tenta sociala si diferite forme de suport financiar sau în natura, a familiilor cu risc ridicat de a abandona copiii. Costul preve- nirii abandonului este mult mai redus decât costul îngrijirii co- piilor abandonati. Diferitele studii au sugerat ca abandonul nu este numai un produs al lipsei mijloacelor materiale, ci si al unor procese de dezorganizare a familiei. Serviciile de consi- liere/terapie familiala pot, prin rolul lor, sa contribuie la sca- derea cazurilor de abandon; - sustinerea mamelor singure, mai ales a fetelor-mame, prin servicii de consiliere, prin centre de lo- cuire temporara, prin suport pentru rezolvarea problemelor de familie si economice; consi- lierea pentru mama si pentru familia ei în vederea acceptarii copilului si sustinerea constituirii unei vieti demne si centrate pe grija fata de copil; - reintegrarea în familia naturala a copiilor abandonati provizoriu, prin consiliere si suport al fa- miliilor; - dezvoltarea formelor alternative la sistemul institutiilor traditiona- le pentru copii: adoptia, plasa- mentul familial, institutii de tip familial; - reforma institutiilor existente, pe urmatoarele directii: unificarea institutiilor pentru copiii presco- lari si scolari, o centrare a lor pe dezvoltarea unui mediu cvasi- familial, îngrijirea medicala si in- struirea scolara devenind com- ponente organice, dar nu domi- nante. • Prevenirea si contracararea situa- tiilor de neglijare, de abuz al co- pilului: - constituirea unor servicii de asistenta sociala a familiilor care nu-si exercita responsa- bilitatea fata de copii. - promovarea de modificari legis- lative care sa instituie instrumen- tele legale de interventie a sta- tului în apararea drepturilor co- pilului; - instituirea unor forme de îngrijire a copiilor abuzati în familie, a copiilor abandonati în strada; în mod special, este nevoie de un sistem de recuperare a copiilor strazii. • Prevenirea si combaterea fenome- nelor de violenta în familie, mai ales împotriva femeilor si a copiilor: - includerea în programele de în- vatamânt, începând chiar cu gradinita, a modalitatii de preve- nire si combatere a violentei în general, în mod special a violentei împotriva femeii si a copilului; - antrenarea mass-media în com- baterea violentei domestice si, în general, a violentei contra femeii si copilului; - un sistem de consiliere juridica si social-psihologica, conditii de locuire provizorie, îmbunatatirea 660 Politici sociale privind protecția familiei și a copilului în România legislației pentru a oferi o pro- tecție legala mai eficace femeii si copilului supus violentei; - dezvoltarea unui sistem de pre- luare provizorie din familie a co- piilor supus! violentei si abuzului. • Promovarea sanatatii reproducerii: - promovarea educației sexuale la adolescenti si tineri. Educația sexuala trebuie sa se bazeze pe valorile libertății personale, ale familiei si ale responsabilității fata de copii. Introducerea în scoli a educației sexuale, crește- rea difuzării prin mass-media a informațiilor despre viata sexu- ala sanatoasa, dezvoltarea acti- vităților de consiliere pentru ado- lescenti si tineri, dar si adulti; - asigurarea unui acces ridicat la mijloacele de contraceptie al grupurilor cu risc. Identificarea grupelor de populație cu un înalt risc de neutilizare a mijloacelor contraceptive si protective si dezvoltarea de servicii de con- siliere special orientate către acestea; - educația cu privire la protecția împotriva bolilor transmisibile se- xual, în spiritul responsabilității fata de sine si fata de ceilalți. • Educație sanitara în sfera sanatatii familiei si a nutriției sanatoase: - lansarea de programe de edu- cație sanitara a populației, cu accent pe sanatatea familiei, a reproducerii si a copilului; - promovarea prin diferite mijloace a cunoștințelor de nutriție sana- toasa si echilibrata. • Prevenirea delincventei juvenile si recuperarea sociala a delincventilor: - program complex al Ministerului Educației, Ministerului de Inter- ne, Ministerului Justiției de pre- venire a delincventei juvenile; - introducerea unor tribunale spe- cializate pentru minori; - îmbunatatirea modalității de re- educare/recuperare/resocializare a delincventilor minori; - formarea de asistenti sociali specializati în probleme de pre- venire si recuperare a delincven- tilor juvenili - consilieri de proba- tiune. • Prevenirea si tratarea alcoolismului si a dependentei de drog, atât la adulti, cât si la tineri: - programe de educație preven- tiva în școala si mass-media; - întărirea capacitatii metodelor de tratament; - dezvoltarea sistemelor de consi- liere si psihoterapie. • îmbunatatirea formelor de asistenta a copiilor abandonati: - stimularea adopției, în mod spe- cial a adopției naționale; - promovarea alternativelor la in- stitutionalizare: încredințarea si plasamentul familial; - reforma instituțiilor de îngrijire a copiilor abandonati; - promovarea instituțiilor de tip fa- milial; - demedicalizarea instituțiilor pen- tru copiii preșcolari; - unificarea instituțiilor pentru copii preșcolari si școlari, în asa fel încât sa se asigure continuitatea copilului în aceeași forma institu- ționala. ^Elena Zamfirk. [Textul reprezintă o sinteza a studiilor următoare publicate anterior de autor: 661 Preferințe individuale > Zamfir si Zamfir (1995); Zamfir si Zamfir (1997); C. Zamfir (1998); E. Zamfir (2000)]. Vezi si: actori sociali implicati în protecția copilului în dificultate în România; drepturile copilului Preferințe individuale Se refera la gusturile individuale, în cel mai comun sens, în raport cu con- sumul si munca. Datorita diferentelor considerabile între preferințele individuale, dar si datorita instabilității acestora, preferințele fiind foarte dinamice în timp, iar factorii ce le influențează sunt adesea impredictibili (e.g., reclamele pot schimba ușor preferințele), datorita lipsei unei rationalitati ce ar putea fi presupusa la baza acestora, mecanismul principal al pieței, prețul, funcționează în baza unui comportament mediu al individului în raport cu consumul. Presupoziția făcută de modelele eco- nomice pentru a utiliza o metoda indi- recta de stabilire a preferințelor indi- vizilor este cea a consistentei pre- ferințelor: daca A este preferat lui B si B este preferat lui C, atunci A este preferat lui C. Dificultatea cunoașterii exacte a preferințelor individuale face ca, în principiu, sa fie imposibila construirea unei funcții de utilitate care sa prezică comportamentul flecarul individ în anumite situatii decizionale. ^Luana M. Popk. Vezi si: utilitate, bunăstare sociala Bibliografie selectiva: Case si Fair (1989), Luce si Raiffa (1967) Prestatii sociale Vezi beneficii sociale Principii ale UE în structurarea politicilor de sanatate Indiferent de tipul de sistem sanitar predominant, majoritatea tarilor UE au aderat la următoarele principii ca baza pentru politicile lor sanitare: - acces universal si echitabil la un pachet minim de servicii de sa- natate; - eficienta macroeconomica: costurile asistentei de sanatate nu trebuie sa depaseasca o proporție rezonabila din resursele tarii respective (în general, "rezonabilul" în aceste tari variaza între 7% si 9% din PIB); - eficienta microeconomica: gama serviciilor oferite trebuie sa garan- teze, pentru un cost minimal, re- zultate bune în planul sanatatii si al satisfacției pacientilor; - libertate de alegere din partea pa- cientilor; - autonomia prestatorilor/furnizorilor de servicii de sanatate; - protecția veniturilor: pacientii nu tre- buie sa plateasca servicii medicale prea scumpe în raport cu veniturile lor, preturile acestor servicii ar trebui sa fie legate de capacitatea lor de plata, ceea ce înseamnă pre- venirea situațiilor în care costul unui tratament ar putea amenința exis- tenta normala a unui individ sau a unei familii; - implicarea statului în piața servici- ilor medicale si responsabilitatea sa pentru asistenta sanitara a propriilor cetateni. 662 Privatizarea serviciilor de sănătate Majoritatea statelor dezvoltate econo- mic si-au elaborat politicile sanitare pe bazele acestor principii comune, di- ferite fiind doar modalitățile de punere a acestor principii în practica, i.e. tipul de sistem de sanatate adoptat. .JCristian Vladescuk. Vezi si: obiectivele politicilor de sanatate; politici sanitare Bibliografie selectiva: WHO (1996) Privatizarea serviciilor de sanatate Unii autori contesta privatizarea ca for- ma specifica a descentralizării servi- ciilor de sanatate, pe motiv ca trans- ferul autoritatii către sectorul privat semnifica mai degraba o modificare si un transfer către un tip de sistem ma- nagerial diferit, si nu un transfer între diferite forme de management din inte- riorul aceluiași sistem (Collins, 1996). Vom include totuși privatizarea printre formele descentralizării, considerând ca obiectivul general al sistemului în care operează rămâne același, i.e. fur- nizarea serviciilor de sanatate către pacienti. în același timp, trebuie men- ționat ca, chiar si în aceasta abordare, nu se poate vorbi de o descentralizare totala: unele funcții rămân în conti- nuare în mâinile unor organisme non- private, astfel ca nu exista la ora actuala un sitem de sanatate complet pri- vatizat). Mai mult, exista cazuri în care furnizarea serviciilor sanitare este pri- vata, dar o parte importanta a costurilor este plătită din fonduri publice (ca în cazul Canadei sau chiar al SUA). Privatizarea implica ideea ca guvernele sa renunțe la unele sau la toate res- ponsabilitățile legate de anumite func- țiuni, fie prin transferarea lor unor or- ganisme neguvernamentale, fie prin permisiunea acordata unor întreprin- deri particulare, profit sau nonprofit, de a îndeplinii aceste funcții în cadrul unor înțelegeri mai mult sau mai puțin oficiale. Unii economiști au argumentat ca cea mai buna definiție a privatizării în asis- tenta de sanatate (sau în orice alt do- meniu) este descentralizarea procesu- lui de luare a deciziilor, prin utilizarea unui sistem de preturi ca un set de "semnale" pe care consumatorii si pro- ducătorii le pot utiliza pentru a lua de- cizii (Donaldson si Gerard, 1992). S-a argumentat ca atunci când siste- mele planificate în mod public si/sau centralizat esueaza sau par sa eșueze în realizarea necesităților legate de sanatate, privatizarea (si, în conse- cința, concurenta) este soluția viabila pentru realizarea sau alinierea nevoilor consumatorilor la posibilitățile sistemu- lui general (Inglehart, 1992). Astfel, pri- vatizarea si subordonarea fata de for- țele pieței sunt, uneori, considerate ca având potențialul de a îmbunătăți efi- cienta sistemelor de sanatate, de a ob- ține venituri suplimentare din surse pri- vate sau ambele (Immergut, 1992). în același timp, s-a afirmat ca privati- zarea serviciilor de sanatate sporește posibilitatea de alegere a consumato- rului si duce la limitarea creșterii ex- ponențiale a costurilor pentru îngrijirile de sanatate. Ambele aserțiuni sunt discutabile; multi autori au aratat ca privatizarea nu îmbunatateste libertatea de alegere a pacientilor; în timp ce sistemul bazat pe practica privata si pe asigurarea particulara permite medicilor sa prescrie tratamente fara a lua în 663 Probatiune considerare costurile, acesta nu oferă o adevarata libertate de alegere con- sumatorilor de servicii de sanatate ne- informati sau dezorganizati (Enthoven, 1986). Un exemplu al acestui trend este reprezentat de furnizarea de servicii de sanatate de către anumite organizatii de sanatate private din SUA (numite HMO), în cadrul carora liber- tatea de alegere este puternic restric- ționată, chiar mai mult decât în cazul multor sisteme publice (criteriul esen- țial fiind aici cel al eficientei eco- nomice). Din aceste cauze, în diverse tari a aparut un amalgam de servicii de sanatate publice si private, mai degra- ba decât o privatizare totala, cu un ac- cent deosebit pus pe noțiuni ca piețele de îngrijiri de sanatate "interne" sau "administrate" (vezi noul management public). în multe tari, privatizarea serviciilor de sanatate a capatat o conotatie ideolo- gica, susținătorii economiei de piața considerând privatizarea ca forma opti- ma de descentralizare si eficienta. Acest proces al privatizării poate fi considerat ca o parte a apariției neo- conservatorismului în anii '80 si '90. Totuși, o alta dimensiune din afara scenei politice poate sa ajute la ex- plicarea acestui fenomen, cum ar fi faptul ca unele sisteme de sanatate nu sunt destul de eficiente în ceea ce privește atât accesibilitatea la asistenta medicala, cât si calitatea serviciilor ofe- rite; drept rezultat, publicul este tot mai puțin satisfăcut de asistenta de sa- natate publica si cauta surse alter- native pe piața particulara; privatizarea si concurenta pot aparea ca reacție la aceste presiuni (Inglehart, 1990). .J Cristian Vladescuk. Vezi si: descentralizarea sistemelor de sanatate; rolul statului în sistemele sanitare; noul management public Bibliografie selectiva: Mills et al. (1990); Rodinelli et al. (1983); Vla- descu (1999) Probatiune Probatiunea reprezintă, în termeni ge- nerali, practica de substituire a unei pedepse privative de libertate - prin institutionalizare sau "încarcerare" - printr-o strategie de monitorizare si su- pervizare a unui delincvent/infractor în mediul sau social, în comunitate. Exer- citarea pedepsei este înlocuita cu o strategie comunitara, având ca scop reintegrarea sociala a celui ce a comis un act de delincventa sau o infracțiune. Spre deosebire însă de executarea unei pedepse privative de libertate ce se realizează în închisoare, probatiu- nea vizeaza toate cele trei faze ale procesului de realizare a justiției: faza presentinta (prin documentarea si ana- liza cazurilor), faza postsentinta (prin înlocuirea institutionalizarii cu strategii corective comunitare) si faza posteli- berare (atunci când totuși se executa o anumita perioada sentința privativa de libertate). în cazurile în care "încar- ceratii" sunt eliberati înainte de termen, aceasta ia forma "eliberării condițio- nate". Probatiunea se desfasoara sub autori- tatea unui asa-numit ofițer de pro- batiune (în sistemul anglo-saxon); în sistemul românesc, acesta se numește "consilier de probatiune". Aceasta ocu- pație este dominata de profesioniști în domeniul asistentei sociale, principiile de baza ale probatiunii fiind direct 664 Probatiune relaționale cu cele ale asistentei so- ciale. Activitatile specifice acestei ocu- patii sunt supervizarea delincventului în toate domeniile vieții sale (sau în funcție de particularitățile situationale), consilierea, terapia si dezvoltarea unor programe specifice educaționale, recu- peratorii sau vocationale. Termenul de probatiune provine de la latinescul probatio (perioada de proba, de încercare) si paternitatea acestuia, ca un concept utilizat în sistemul juridic, este atribuita lui John Augustus, filantrop american ce a inventat un sistem de reabilitare a delincventilor în afara închisorilor (1840). John Augus- tus a îndeplinit pentru prima oara în istorie rolul unui ofițer de probatiune, numărul cazurilor "salvate" de la în- chisoare de către acesta fiind estimate, între 1841-1859, la aproape 2.000 de persoane alcoolice (Encyclopedia of Social Work, 1995, p. 1911). Sistemul este preluat de majoritatea statelor Americii de Nord si generalizat la nivel federal în 1925. în 1938, în SUA, se adopta Actul federal referitor la de- lincventa juvenila. Principiul de baza al probatiunii vizea- ză integrarea delincventilor/infractorilor în comunitate si "convertirea" acestora la normele sociale generale si la com- portamente conforme cu legea. închi- soarea, prin mediul care o caracteri- zează, are adesea efecte mai degraba negative asupra individului, ducând la scăderea oportunităților de reabilitare (datorita izolării, mediului înalt crimino- gen, scăderii abilitatilor sociale ale in- dividului, pierderii intimității si deci demnității individuale etc.). Din ce în ce mai mult, accentul în organizarea pro- batiunii se muta de pe individul delinc- vent pe protejarea comunității: proba- tiunea reprezintă deci nu numai un mij- loc de a integra si recupera social in- dividul, ci si un mijloc eficace de pro- tejare a comunității de crima si delinc- venta (respectiv recidiva) prin controlul "riscului". în plus, probatiunea, ca sis- tem corectiv, s-a dovedit în tarile anglo-saxone mult mai eficienta - din punct de vedere financiar - ca soluție la problema delincventei si infractiona- litatii decât instituția penitenciarului. Probatiunea are la baza principiul in- dividualismului, o perspectiva liberala asupra justiției, ce combina avantajele pentru cel în cauza - infractorul - , ce se refera în special la posibilitatea rein- tegrării sale, cooptarea sa în programe individualizate în funcție de nevoile proprii, cu avantajele pentru comuni- tate, i.e. scăderea riscului recidivei, a creării si întăririi unor medii crimino- gene puternice. Probatiunea reprezintă în primul rând un avantaj pentru popu- lația delincventilor minori si a adultilor tineri, preluând si substituind-se unor programe reeducative si privative de libertate, constituindu-se în adevarate instrumente de asistenta sociala. Pro- batiunea reprezintă deci si una dintre soluțiile de politica sociala, dar si stra- tegiile eficace de intervenție în ceea ce privește delincventa juvenila (înlocuind clasicele închisori pentru minori sau centrele de reeducare) După 1980, în SUA, s-a manifestat o tendința de reconceptualizare a pro- batiunii: probatiunea devine, în termeni juridici, dintr-un act de suspendare a "justiției reale", o pedeapsa (legalizata prin Actul de control comprehensiv al crimei din 1984). Probatiunea nu se mai limitează la scopul generic de "integrare sociala", ci se materializea- za/finalizeaza prin anumite sancțiuni 665 de tipul amenzilor, restituirii (despa- gubirea/compensarea victimei) sau serviciului (muncii) în favoarea comu- nității (Encyclopedia of Social Work, 1995, p. 1911). Spre deosebire de conceptul de ad- ministrare comunitara a justiției, ce presupune - într-o forma sau alta - "descentralizarea" actului de realizare a justiției prin crearea unor mecanisme primare de "absorbție" la nivelul comu- nității a unor acte de neconformitate cu legea, probatiunea este o forma de administrare a justiției în si pentru co- munitate. Conceptul de administrare comunitara a justiției este utilizat, în sistemele anglo-saxone, într-un sens mult mai larg, cuprinzând întregul set de strategii legale de intervenție în sco- pul realizării actului justițiar în cazuri de crima sau infracțiune. Probatiunea ia forme particulare în diferitele sisteme judiciare în funcție de extensia care i se conferă legal ca in- strument de intervenție (de-a lungul celor mai multor faze: preproces, pre- sentinta, sentința, postsentinta), cât si în funcție de tipul delincventelor/in- fractiunilor carora li se poate adresa. în România, sistemul de probatiune a fost introdus legal în 2000 (prin OU nr. 92/2000). Activitățile ONG-urilor în acest domeniu dateaza chiar de la în- ceputul anilor ’90, dar primele asa-nu- mite centre experimentale s-au consti- tuit în perioada 1997-1999 (în șapte județe: lași, Arad, Cluj, Timiș, Argeș, Dâmbovita si București). Aceste centre experimentale, aflate sub autoritatea Ministerului Justiției, s-au constituit în parteneriat cu diferite ONG-uri si fun- datii, având finanțare extrabugetara (de exemplu, în București, principalul fi- nanțator a fost Ministerul Olandez de Externe). Probatiune > OU nr. 92/2000 instaurează instituția reintegrării sociale a infractorilor prin recunoașterea "consilierului de reinte- grare sociala", având rolul de supra- veghetor al executării sancțiunilor ne- privative de libertate. Legislația româ- neasca nu utilizează termenul de "pro- batiune", ci pe cel de "reintegrare so- ciala", iar alternativa la institutionaliza- re are rang juridic de "sancțiune", ea executându-se în comunitate sub di- recta supraveghere a consilierului, împreuna cu Legea nr. 82/1999, ce se refera la posibilitatea înlocuirii închisorii cu sancțiunea de prestare a unei ac- tivitati în folosul comunității, constituie nucleul juridic pe baza caruia sistemul probatiuniijncepe sa se contureze în România. în momentul de fata, consi- lierul de reintegrare sociala nu are pu- teri discreționare în raport cu judecă- torul, acesta din urma fiind cel care are dreptul de a cere consilierilor luarea în analiza a unui caz. Judecătorul este deci cel care “preselecteaza" cazurile ce pot intra în noul sistem. Legislația limitează aceste cazuri la cele mai "puțin grave" din punct de vedere ju- ridic, astfel încât substituirea închisorii cu strategii neprivative de libertate nu este posibila în cazuri de omor, violuri si infracțiuni grave. Serviciile de reinte- grare sociala se preconizează a se înființa în cadrul Ministerului Justiției, neavând personalitate juridica. Acest aranjament instituțional nu pare sa confere profesioniștilor în acest nou domeniu suficienta autonomie si liber- tate decizionala, astfel încât aceștia sunt, în mare măsură, subordonati sis- temului de justiție. .JLuana M. Popk. Vezi si: politici sociale în cadrul reformei legislative si a administrării justiției Bibliografie selectiva: Encyclopedia of Social Work (1995) 666 Problemă socială Problema sociala Reprezintă o situație indezirabila care este considerata de un segment im- portant al societății ca fiind suficient de serioasa pentru a necesita o acțiune colectiva în vederea obținerii unei ame- liorări semnificative si a unei dezira- bilitati crescute (Doob C.B., 1995). Considerarea si definirea unei proble- me ca fiind sociala, si nu de alta natura (privata sau personala/individuala), de- pinde de îndeplinirea unui număr re- lativ mare de condiții teoretice si meto- dologice. R.K. Merton (1971) definea o problema sociala ca fiind o discrepanta semnificativa între normele sociale si realitatea sociala de fapt. După J.E. Farley (1992), o problema sociala poate fi definita ca o situație caracterizata de următoarele trei ele- mente: 1. este în mare măsură privita ca fiind indezirabila sau ca o sursa de dificultăți; 2. este cauzata de acțiunea sau inacțiunea oamenilor sau a socie- tății; 3. afecteaza sau se presupune ca va afecta un mare număr de persoane. 1. Percepția publica a unei anumite situatii ca fiind indezirabila presupune un anumit nivel de conștientizare. Daca oamenii nu cunosc nimic despre aceasta problema, ea nu va aparea ca problema sociala, deci va rămâne în stare de latenta. Pe lângă conștienti- zarea publica a acesteia, trebuie, de asemenea, sa existe un nivel semni- ficativ de conștientizare ca aceasta condiție constituie o problema pentru societate. Un rol important în definirea unor probleme ca fiind sociale îl joaca valorile. O valoare este o credința per- sonala despre ceea ce este bun sau rau, drept sau greșit (J.E. Farley, 1992). Pentru ca ea este mai degraba o preferința personala decât o ilustrare a realitatii, nu este deloc simplu de pro- bat daca o valoare este "îndreptatita" sau "neîndreptatita" si nu exista o mo- dalitate științifica pentru a dovedi ca unele valori sunt "adevarate", iar altele "false". Este însă foarte important care valori "contează". Multe dintre valorile "îndreptățite" sunt influențate de pu- tere, care joaca un rol important în de- finirea unei probleme ca fiind sociala. Unii oameni au mult mai multa in- fluenta asupra opiniei publice decât alti oameni si aceștia sunt cei care defi- nesc în cea mai mare măsura o pro- blema ca fiind sociala, funcție de inte- resele lor (Skolnick si Currie, 1985). R.H. Lauer (1978) considera ca un rol extrem de important îl joaca si grupurile protestatare, care sunt tot o expresie a manifestării puterii atunci când se constituie în grupuri de pre- siune. 2. Conștiința publica joaca un rol important în definirea unei probleme ca fiind sociala. Un cataclism natural (de exemplu, un uragan) nu poate fi el însusi considerat o problema sociala, deoarece el nu a fost cauzat de actiunea/inactiunea unor oameni. Doar unele efecte generate de acesta pot fi considerate problema sociala. După Farley, o problema poate fi considerata ca fiind sociala atunci când este rezultatul/parte a acțiunii sau inacțiunii oamenilor sau a societății. Exista însă autori care deosebesc doua feluri de surse ale problemelor sociale: unele de natura nesociala si altele de origine sociala. Surse precum uraganele, cu- tremurele, epidemiile etc. sunt surse nesociale ale unor probleme care afec- teaza un mare număr de oameni, pro- bleme care ulterior devin/se transforma în probleme sociale. Drept urmare, "indiferent de sursa lor, problemele sociale sunt definite în funcție de con- 667 Problemă socială secintele lor sociale" (M. Larionescu, 1980). 3. Trebuie făcută distincția între probleme sociale si probleme indivi- duale sau private. Disolutia unei familii prin divorț nu reprezintă o problema sociala, dar daca avem o rata foarte mare a divortialitatii, cauzele nu mai sunt doar de ordin personal, ci au în mare parte origini societale. C. Wright Mills (1975) face o distincție neta între "necazurile personale generate de mediu" si "conflictele publice ale struc- turii sociale". "Un necaz este o ches- tiune personala: individul simte ca valorile prețuite de el sunt amenințate", în schimb, problemele sociale au un caracter mult mai amplu si sunt de alta natura, căpătând forma unor conflicte. "Conflictele se refera la chestiuni care transcend acele medii locale ale indi- vidului si zona vieții sale lăuntrice. Ele se refera la organizarea a numeroase asemenea medii în instituțiile unei so- cietăți istorice, luate în ansamblul ei, la modul în care diferite medii se supra- pun si se întrepătrund pentru a forma structura ampla a vieții sociale si istorice. Un conflict este o problema publica”. (Mills, 1975, p. 37). Fiecare dintre cele trei elemente ale definiției sunt condiții necesare pentru prezenta unei probleme sociale. C. Zamfir (1977) definește si anali- zeaza problemele sociale din perspec- tiva funcționarii sistemelor sociale, unde un aspect esențial este "activi- tatea de înfruntare a diferitelor dificul- tăți care intervin pe parcursul funcțio- narii lor - cu alte cuvinte, activitatea de soluționare a problemelor sociale." O asemenea activitate trebuie sa se ba- zeze pe o teorie a problemelor sociale, care reprezintă "o parte a teoriei or- ganizării si funcționarii sistemelor so- ciale", sisteme care funcționează si ca urmare a perfecționării capacitatii lor de a formula clar si în timp util soluții eficiente la problemele particulare cu care ele se confrunta (C. Zamfir, 1977). Perspectiva de analiza a unei probleme sociale este următoarea: "o problema particulara poate fi de natura tehnica, sau economica, sau juridica etc. în calitatea sa de problema a unui sistem social, ea va fi totodată o pro- blema sociala". în acest sens, în ter- meni generali, o problema sociala este definita drept "un proces social, o ca- racteristica, o situație despre care societatea sau un subsistem al ei con- sidera ca trebuie schimbat." Aceasta definiție include doua ele- mente: a. "Un obiect - acel aspect, situație, proces care este problematic, reprezintă, cu alte cuvinte, o sursa de dificultăți si asupra caruia urmeaza a se acționa pentru a fi schimbat într-un sens convenabil. Poate fi vorba de un aspect negativ [...] sau pozitiv." b. "Conștientizarea dificultății - respectivul aspect de eliminat sau de realizat este pus ca problema, acceptat de către membrii sistemului social respectiv ca trebuind sa fie schimbat." Unele pro- bleme, deși exista, nu sunt conștien- tizate, deci nu sunt manifeste, ci sunt într-o stare de latenta. Trecerea lor din latent în manifest este un proces care trebuie sa parcurgă anumite etape si sa îndeplinească anumite condiții, una din cele mai importante fiind angajarea sistemului în a lua decizia de a des- fășură o activitate de soluționare a respectivei probleme. Clasele de feno- mene care pot deveni obiectul unei asemenea problematizări ar fi: 1) o stare sociala învechita (care frânează progresul si dezvoltarea sociala); 2) procese sociale considerate în sine ca fiind negative (dezorganizarea sociala 668 Problemă socială si individuala, comportamentele consi- derate deviante); 3) consecințe nega- tive ale unui proces social pozitiv (orice proces social complex prezintă si con- secințe laterale negative); 4) fluctuatii ale factorilor naturali externi sau sociali (descoperirea sau epuizarea unor resurse naturale, catastrofe naturale, războaie etc.); 5) decalaje produse de dezvoltare (nearticularea unor ele- mente si nesincronizarea lor în pro- cesele de transformare sociala care însoțesc dezvoltarea sociala); 6) apa- riția de noi necesitați (ca urmare a schimbării unor condiții sociale obiec- tive, pot aparea noi necesitați a căror imposibilitate de satisfacere poate con- duce la comportamente deviante); 7) probleme de dezvoltare (C. Zamfir, 1977). în ultimele decenii, s-a conturat o ra- mura aplicata a sociologiei - sociologia problemelor sociale. Spectrul de anali- za al acestei discipline este unul foarte larg. Exista mai multe perspective de analiza a problemelor sociale: patolo- gia sociala, focalizata pe persoane; dezorganizarea sociala, centrata pe semnificația legilor si a normelor; conflictul de valori, referitor la valori si interese/scopuri; comportamentul devi- ant, care subliniază rolurile; eticheta- rea sociala, care examinează reacțiile sociale; perspectiva schimbului social-, perspectiva interactionist-simbolica-, perspectiva biologica (incluzând socio- biologia) etc. Marea majoritate a acestora sunt oare- cum cuprinse însă în doua mari categorii de perspective: a. structu- ralist-functionalista si b. conflictualista. a. Perspectiva structuralist-functiona- lista este asociata îndeosebi cu nu- mele lui T. Parsons si R.K. Merton. Conform acestei perspective, cele mai multe norme/reguli si aranjamente so- ciale pot fi explicate în buna măsură în termeni de utilitate a lor pentru so- cietate, deci ele îndeplinesc o funcție. Uneori, utilitățile sau funcțiile aranja- mentelor sociale sunt extrem de vizi- bile, alteori ele rămân nevăzute. Func- țiunile care sunt foarte evidente sunt numite funcțiuni manifeste, iar cele care nu sunt evidente sunt numite funcțiuni latente. O asumptie importanta a func- tionalismului o constituie noțiunea de interdependenta. Societatea este pri- vita ca un sistem în care orice segment al ei este cumva relationat la altul. Da- torita acestei interdependente, schim- barea într-un punct al sistemului poate determina efecte în tot sistemul, efecte care, la prima vedere, pot sa apara ca totalmente nerelationate (individuale). O alta asumptie importanta este aceea ca fiecare parte a sistemului (social) îndeplinește o funcție pentru societate. Modelul care ia naștere deci dintr-o asemenea perspectiva este acela al unui sistem de parti interrelationate, fiecare dintre acestea venind în întâm- pinarea unei anumite nevoi a societății, contribuind la eficientizarea sistemului social sau, într-un alt mod, la men- ținerea unitatii sistemului (la tinerea pârtilor lui împreuna). Drept urmare, se creeaza o puternica tendința de reali- zare a unei stabilitati înalte în sistem, iar schimbarea sociala este posibila numai în anumite condiții. O alta asumptie a perspectivei functionaliste este aceea ca societatea tinde spre consens (basic consensus) - în orice societate exista un set comun de valori si credințe general acceptate. Functio- nalistii vad acest aspect ca fiind nece- sar, deoarece natura interdependenta 669 Problemă socială a societății impune cooperarea - funda- mentul solidarității sociale. Consensul si solidaritatea sociala (o identitate co- muna cu grupul) sunt part! importante ale oricărei societăți efective. b. Perspectiva conflictualista îsi trage seva îndeosebi din teoria sociala dezvoltata de Karl Marx. Dezvoltări si contribuții importante la aceasta pers- pectiva au avut Ralf Dahrendorf si C. Wright Mills, ambii examinând în spe- cial rolul pe care îl joaca puterea în societate. Asumptiunea de principiu a acestei perspective este aceea ca resursele din societate - cum ar fi bunăstarea si puterea - sunt limitate. Limitarea si raritatea acestor resurse face ca ele sa fie distribuite inegal în societate, drept pentru care unele grupuri de oameni dețin mai mult (din aceste resurse) decât alte grupuri. Aceasta situație creeaza un conflict al intereselor personale sau de grup între diferitele persoane/grupuri din socie- tate. O asumptie importanta a acestei perspective este cea legata de relația dintre putere si structura sociala’, gru- purile avantajate au mai mult decât o cota-parte/participare la putere, fiind singurele care controlează societatea si, folosind acest control într-un mod conștient sau inconștient, aceste gru- puri fac ca societatea sa acționeze si sa servească propriilor lor interese; deci societatea ia acea forma care servește cel mai bine interesele gru- pului dominant din acea societate (spre deosebire de functionalisti, care susțin ca societatea ia forma care servește cel mai bine intereselor ei ca întreg). Teoreticienii conflictualisti cred ca grupurile dominante exercita control nu doar asupra valorilor si credințelor, ci si asupra practicilor/rutinelor si a organizării societății. Ca urmare, ten- dința de lunga durata a societății este una îndreptată spre perpetuarea con- flictului si deci spre schimbare sociala. Mai devreme sau mai târziu, spun conflictualistii, opoziția intereselor va determina aparitia/manifestarea con- flictului în societate. Mai mult, pers- pectiva conflictualista spune ca acest conflict îsi are originea în interiorul so- cietății si, de cele mai multe ori, con- duce la schimbare sociala, deoarece societatea este o combinație de gru- puri cu interese nu doar diferite, ci si conflictuale. După R.K. Merton si R. A. Nisbet (1971), principalele caracteristici ale unei probleme sociale sunt: 1) apariția unei probleme sociale este indisolubil legata de manifestarea unei neconcor- dante între ceea ce ar trebui sa fie oamenii si ceea ce sunt în realitate (mai precis, între situația sociala exis- tenta si normele sociale); 2) o pro- blema sociala poate fi, în multe cazuri, consecința neanticipata, nedorita si indirecta a modelelor institutionalizate ale comportamentului social; 3) diferite structuri sociale au probleme distincte în funcție de caracteristicile, valorile si scopurile/interesele lor distincte; 4) în funcție de particularitățile structurilor sociale, soluțiile date acestor probleme sunt diferite (soluțiile având ca scop si rezultat schimbarea sociala); 5) deoa- rece elementele componente ale unei structuri sociale (care definește siste- mul) se afla în relație de interdepen- denta, acțiunile dezvoltate/întreprinse pentru rezolvarea unei probleme so- ciale particulare cu care se confrunta sistemul vor genera apariția unor noi probleme ce trebuie soluționate si, drept urmare, soluțiile găsite vor fi dificil de concretizat în politici efective. 670 Problemă socială Definiri și perspective de analiză alternative Perspectiva patologiei sociale (pre- zenta în câmpul sociologiei în special între 1890-1910) este originata în ana- logia organicista a societății, dezvoltata îndeosebi de Herbert Spencer. Socie- tatea se comporta ca un "organism biologic", format însă din oameni, cu o complexitate structurala care creste pe măsură ce societatea creste în volum, în care părțile sunt interdependente, iar societatea (ca organism) are o "viata" care depășește "viata" oricărei parti componente. Termenul patologie soci- ala poate fi utilizat pentru a denumi condițiile sociale care rezulta (1) din insuccesul indivizilor de a se adapta prin propriile forte la viata sociala, care funcționează independent de suportul membrilor societății; (2) din deficitul de ajustare a structurii sociale, incluzând modurile de a face/crea lucruri si in- stituții, până la dezvoltarea persona- lității sociale. Condițiile patologice din societate pot rezulta din (1) deficit natural al abilitatii indivizilor de a tine pasul cu schimbarea idealurilor si a instituțiilor societății sau (2) din insuccesul societății de a tine pasul în funcționarea mecanismelor ei cu schimbarea condițiilor în lumea în care se afla. Condițiile sociale dezirabile si ordinea sociala sunt privite ca fiind sanatoase, în timp ce persoanele care se deosebesc/deviaza de la așteptările morale (statuate de un sistem de valori dominant si deci larg acceptat) sunt privite ca fiind "bolnave", deci sunt disfunctionale si nedorite. Astfel, pentru perspectiva patologiei sociale, o problema sociala este o violare a așteptărilor morale. Drept principala si ultima cauza a problemelor sociale este insuccesul socializării. Societatea are responsabilitatea de a transmite tuturor indivizilor normele morale larg acceptate, dar uneori asemenea efor- turi sunt ineficiente. în concluzie, sin- gura soluție reala la problemele sociale este educația morala. Reprezentanti ai acestei perspective: Samuel Smith, Vytautas Kavolis, Cari M. Rosenquist. Dezorganizarea sociala este "fata um- brita", complementara, a organizării sociale. Organizarea sociala presu- pune, înainte de toate, ca societatea este un întreg, în care părțile se afla într-o relație de dependenta oarecum ordonata. în al doilea rând, dezor- ganizarea sociala este privita din punct de vedere al "unor componente diferite ale sistemului social, componente care pot fi în antifaza" cu cele ale organizării sociale. Noțiunea centrala a acestor în- tregi conceptualizări este cea de "ro- luri". “Rolurile definesc nu doar diferitele parti ale societății, ci, de asemenea, si modul în care ele sunt interrelationate" (Weinberg si Rubington, 1989). Dezor- ganizarea sociala este perceputa ca un eșec al manifestării rolurilor. Cele trei mari tipuri de dezorganizare sunt: a) lipsa normelor, când nu exista nici un fel de reguli care sa spună cum sa se acționeze, deci sa reglementeze comportamentul oamenilor; b) con- flictul cultural, care presupune cel puțin doua seturi opuse de reguli în mo- dalitățile de actiune/comportament al indivizilor. într-o asemenea situație, persoanele care actioneaza în termenii unui set de asteptari/valori pot fi con- siderate ca violând celalalt set de as- teptari/valori; c) colapsul/nefunctionali- tatea/prabusirea normelor, când exista reguli, însă conformarea la acestea nu aduce recompensele așteptate, ci 671 Problemă socială chiar poate determina penalizarea indi- vizilor. Cauza principala a dezorgani- zării sociale este considerata a fi schimbarea sociala, care determina "ieșirea" din sistem a unor parti com- ponente, deoarece nu mai sunt în ar- monie cu alte parti ale sistemului so- cial. Condițiile care generează o ase- menea stare se regăsesc în schim- bările tehnice, demografice sau cultu- rale generate de schimbarea sociala si care vor determina clătinarea echilibru- lui prezent (care este însă un echilibru dinamic). Consecințele stării de dezor- ganizare se manifesta atât la nivelul sistemului, cât si la nivelul actorilor sociali. Pentru actorii sociali, dezorga- nizarea sociala determina "dezorgani- zarea personala", manifestata, de exemplu, prin stres, boli mintale, alcoo- lism. Pentru sistem, consecințele pot fi de trei tipuri: a) pot aparea schimbări în sistem, cum ar fi unele răspunsuri de adaptare care pot aduce părțile dis- tincte ale sistemului înapoi la starea de echilibru; b) sistemul poate continua sa funcționeze într-o stare de stabilitate crescută, în sensul ca, deși dezorgani- zarea poate sa nu dispara, sistemul îsi continua funcționarea oricum (dar la alti parametri); c) sistemul se poate prăbuși, deoarece dezorganizarea este foarte puternica si extrem de distruc- tiva (p. 60). Soluțiile la aceste pro- bleme se refera în general la acele acțiuni de aducere a caracteristicilor sistemului social înapoi la starea de echilibru. O importanta critica la adresa acestei perspective a fost făcută de Marshall B. Clinard (Sociology of Deviant Be- havior, 1957, citat de Rubington si Weinberg) subliniind faptul ca multi dintre cei care utilizează conceptul de "dezorganizare sociala" (concept ce îsi are originea în opera lui W.l. Thomas si FI. Znaniecki, The Polish Peasant in Europe and America, 1927) au ten- dința de a fi confuzi, fantezisti sau păr- tinitori, confundând schimbarea, com- portamentul deviant, subculturile si va- riația umana cu dezorganizarea soci- ala. Cei mai importanti teoreticieni care au dezvoltat aceasta perspectiva sunt C.H. Cooley, W.l. Thomas, FI. Znaniecki, W.F. Ogburn, R.E. Park, G.C. Homans. Perspectiva conflictului de valori îsi are originea în teoria conflictului social, fiind de fapt o sinteza a teoriilor ame- ricane si europene asupra conflictului, promovate la începutul secolului al XX- lea. La origini se afla însă teoria lui Marx, care a văzut întreaga istorie a omenirii în termenii "luptei de clasa", si a lui Georg Simmel, care a analizat conflictul ca forma a interacțiunii so- ciale. Analiza problemelor sociale din aceasta perspectiva a fost pusa cu adevarat în evidenta de către Richard R. Myers si Richard C. Fuller, care au publicat în 1941 doua articole în care arata ca întâlnim un conflict de valori în toate fazele celor mai multe probleme sociale. Ei argumentează ca orice pro- blema sociala are o "istorie naturala", care cuprinde trei stadii - conștien- tizarea, stabilirea/determinarea politicii, reformarea/corectarea/îmbu natati rea - si în fiecare din aceste stadii valorile si interesele diferitelor grupuri se cioc- nesc. Astfel, "problemele sociale sunt condiții sociale incompatibile cu valorile unui anumit grup ai cărui membri reusesc sa faca publica o chemare la acțiune", cu alte cuvinte, problemele sociale îsi trag seva din conflictele de valori si de interese. Diferite grupuri 672 Problemă socială având interese diferite se regăsesc în opoziție. O data cristalizata aceasta opoziție într-o situație de conflict, pu- tem spune ca problema sociala si-a făcut apariția. Conditiile-suport care in- fluențează apariția, frecventa, durata si rezultatul problemelor sociale sunt competiția si contactul dintre grupurile sociale. Când doua sau mai multe gru- puri se afla în competiție si în mo- dalități particulare/specifice de contact cu un alt grup, un conflict nu poate fi evitat. Anumite tipuri de probleme so- ciale apar sub astfel de condiții, iar o data aparuta problema, grupurile în competiție pot, de asemenea, sa fie în conflict - subiectul fiind modalitatea de rezolvare a problemei. Numeroși so- ciologi au aratat ca problemele sociale se compun dintr-o condiție obiectiva si o definire subiectiva a unei situatii. Con- diția obiectiva este contactul si com- petiția între diferite grupuri; definirea subiectiva reflecta diferite moduri de definire si evaluare a contactului, com- petiției si distribuirii bunurilor si drep- turilor. O problema sociala rezulta deci din "mixtura volatila" a unei condiții obi- ective si a unei definiri subiective. So- luțiile propuse de aceasta perspectiva pentru rezolvarea conflictului de valori sunt consensul, negocierea si puterea bruta. Daca părțile pot rezolva conflictul în numele unui set de valori semnifi- cative, împărtășite de ambele parti, atunci consensul este cel care a elimi- nat problema. Daca părțile pot negocia, atunci are loc un schimb de valori, toate în spiritul procesului democratic. Daca nici consensul, nici negocierea nu au loc, atunci grupul ce deține mai multa putere câstiga/preia controlul. Perspectiva comportamentului deviant s-a manifestat dominant în câmpul so- ciologiei începând cu anii ‘50 si îsi are originea în special în teoria anomiei sociale dezvoltata de R.K. Merton si teoria asocierii diferențiale a lui E.H. Sutherland. Teoria lui Merton explica de ce exista rate ridicate ale comporta- mentului deviant în unele segmente ale societății mai mult decât în altele, dar nu a putut explica de ce unele per- soane din aceste segmente se anga- jeaza în asemenea acte de compor- tament deviant, în timp ce altele nu se angajeaza. Teoria lui Sutherland, fiind o teorie bazata pe conceptul de inter- acțiune sociala, este mai puțin aple- cata asupra ratei de participare la acte de comportament deviant, dar poate explica de ce unii oameni, si nu altii, comit acte deviante. Ulterior, A. Cohen (1955) a elaborat o teorie care îmbina cele doua teorii ale lui Merton si Sutherland. în 1957 a aparut cartea lui Marshall B. Clinard, Sociology of De- viant Behavior, prima lucrare scrisa realmente din perspectiva comporta- mentului deviant. Conform acestei perspective, problemele sociale repre- zintă violări ale așteptărilor si compor- tamentelor normative. Comportamentul sau situațiile care se departeaza de la normele larg acceptate de către socie- tate sunt privite ca fiind deviante. Cau- zele comportamentului deviant sunt le- gate de socializarea inadecvata - pro- cesul de socializare fiind văzut ca desfasurându-se în primul rând în ca- drul contextual al relațiilor primare de grup. Predispoziția spre comporta- mente deviante este rezultatul eșecului socializării primare si, în același timp, al "dobândirii sociale" a acestuia în cadrul aceluiași grup primar. Condițiile favorizante pentru apariția si manifes- tarea unui asemenea comportament 673 Problemă socială sunt lipsa si blocarea oportunităților pozitive, stresul, accesul la forme de- viante de satisfacție si modele de rol deviante. Soluțiile de contracarare a comportamentului deviant se refera în special la resocializare, creșterea gra- dului de socializare în grupurile pri- mare, redistribuirea accesului către oportunități, reducerea oportunităților de contact cu modelele de rol deviante. Perspectiva etichetării sociale pune accent pe analiza definirii sociale a deviante!; sociologii care au îmbratisat aceasta perspectiva vor sa cunoască cum oamenii definesc situațiile, per- soanele, procesele sau evenimentele ca fiind problematice. Tributara întru- câtva perspectivei conflictului de valori, aceasta noua teorie subliniază ca so- ciologii s-au ocupat mai mult de de- finirea unei probleme sociale, din punctul de vedere al definirii acesteia ca o condiție obiectiva, si au acordat o mica atentie celeilalte laturi - definirea subiectiva a unei probleme sociale. Aceasta perspectiva s-a manifestat în sociologie de la sfârșitul anilor ’50 si până la începutul anilor ’70, iar "piatra de temelie" a acestei perspective a fost pusa îndeosebi o data cu apariția cârtii lui Edwin Lemert (1951), Social Pathology: A Systematic Approach to the Sociopathic Behavior. Lemert sus- ține ca devianta este definita în special de către reacțiile sociale si este deter- minata în mare parte de reacția soci- ala, ajungându-se la "devianta secun- dara". în același ton, Howard S. Becker (1963) arata ca "grupurile so- ciale creeaza devianta prin stabilirea unor reguli a căror încălcare constituie un act deviant, precum si prin aplicarea acestor reguli la oameni (în mod individual) si etichetându-i ca margi- nali/intrusi/devianti". Conform teoriei etichetării, o problema sociala (sau deviant-sociala) este definita de reac- țiile sociale la o pretinsa violare a re- gulilor sau așteptărilor sociale. Aceasta perspectiva se focalizează asupra con- dițiilor prin care comportamentele sau situațiile sunt definite ca problematice sau deviante. Cauza unei probleme sociale se origi- neaza îndeosebi în atentia pe care pu- blicul i-o acorda sau, mai degraba, în atentia din partea celor care exercita controlul social, deci reacții sociale la o presupusa cunoaștere a violării unor norme sociale. Condițiile în care o per- soana/situatie este etichetata ca fiind "problematica" sau devianta se refera în special la relațiile de putere si in- fluenta (cel care etichetează se afla în situația de a câștiga prin aplicarea unei asemenea etichete, trebuind sa aplice o eticheta negativa, precum si puterea de a o "alipi" persoanei/situatiei res- pective), dar si la potențialul câștig de a fi etichetat, în special prin autoeti- chetare. Consecințele unei asemenea etichetări se reflecta atât în așteptările celorlalți (de exemplu, de la o per- soana etichetata ca fiind devianta, se asteapta ca ea sa "continue" violarea normelor sau a comportamentului con- siderat convențional), cât si în diminua- rea șanselor celor etichetati de a se reintegra, dar mai ales în elaborarea si adoptarea unor comportamente de- viante ca urmare a reacțiilor celorlalți (forma de devianta denumita "devianta secundara"). Soluțiile oferite de aceas- ta perspectiva pentru rezolvarea pro- blemelor sociale se refera la revizuirea definirii unei situatii/persoane ca fiind devianta (o mai mare toleranta si capa- citate de înțelegere a unor situatii particulare/speciale), precum si elimi- narea potențialelor câștiguri rezultate 674 Produsul intern brut (PIB) din procesul etichetării si cel al auto- etichetarii. ^Adrian Dank Bibliografie selectiva: Doob (1995); Farley (1992); Lauer (1978); Maris (1988); Rubington si Weinberg (1989); Zamfir (1977); Green (1975) Produsul intern brut (PIB) Produsul intern brut (PIB) este prin- cipalul agregat (cont global) al con- tabilității naționale statistice. începând din anul 1989, conturile na- ționale pentru România s-au aliniat la Sistemul European de Conturi Eco- nomice Integrate (SEC). PIB exprima marimea valorii adaugate brute a bunurilor economice produse în interiorul tarii de către agentii eco- nomici autohtoni si străini, în decursul unei anumite perioade, si ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic. După cum reiese din definiție, PIB in- ventariază activitatea economica care este exercitata în interiorul frontierelor unei tari, indiferent de naționalitatea producătorilor. Acest concept este fon- dat pe criteriul teritorialității, în opoziție cu produsul național brut (PNB), care se fundamentează pe criteriul na- tionalitatii. PNB este un alt agregat macroeco- nomic ce masoara - în termeni mo- netari - activitatea economica a unită- ților instituționale aparținând unei tari, indiferent de locul unde îsi desfasoara activitatea, pe parcursul unei perioade determinate (un an). PNB mai este denumit în literatura de specialitate produs social brut, multi autori considerând ca aceasta de- numire este mai adecvata. Deși în cazul tarilor dezvoltate dife- rența între evaluările PNB si PIB este mica, pentru celelalte tari aceasta di- ferența ajunge la valori semnificative. PIB poate fi calculat în trei moduri dife- rite, pe baza a trei abordări diferite, care conduc, de fapt, la o valoare identica. 1. Calculul după metoda producției. PIB (la preturile pieței) este definit ca suma valorilor adaugate brute ale ra- murilor, majorate cu TVA si taxele vamale. PIB = Valori adaugate ale ramurilor + + TVA asupra produselor + + Taxe vamale unde: Valoare adaugata = diferența dintre va- loarea de plata a producției (unei firme) si valoarea factorilor de producție cum- părați (de la alte firme) pentru acea producție. Se numește valoare adaugata, deoare- ce ea este, de fapt, cea pe care o firma o adauga prin activitatea ei la valoarea factorilor de producție cumpărați de ea. 2. După metoda cheltuielilor, PIB este definit pe baza cererii finale, din care sunt scăzute importurile. PIB = Utilizări finale - Importuri unde: Utilizări finale = Consum final + + Formarea bruta de capital fix + + Variația stocurilor +( Exporturi - - Importuri) 3. După metoda repartiției (sau a ve- niturilor), PIB este definit pe baza veni- turilor distribuite asa cum le descriu costurile de exploatare (orice operație de producție creeaza o valoare adau- gata de unde ia naștere un flux echi- valent de venit). 675 Produsul intern brut (PIB) PIB = Suma remunerărilor salariatilor plătite de unitățile rezidente + Excedentele brute de exploatare + Impozitele legate de producție si de import (din care se scad subvențiile de exploatare). PIB/locuitor este indicatorul cel mai des utilizat pentru estimarea nivelului de trai al populației. Utilizarea acestui indicator, în acest scop, poate ridica însă unele probleme. Aprecierea nive- lului de trai al populației prin folosirea exclusiva a produsului intern sau a produsului național pe locuitor poate fi înșelătoare, deoarece nu în mod auto- mat creșterea producției de bunuri si servicii pe locuitor duce la o ridicare a nivelului de trai. Produsul intern sau național pe locuitor permite doar o apreciere de ansamblu si de aceea în literatura de specialitate se recomanda ca, pentru analize de acest tip (nivel de trai), sa fie utilizat în corelație cu date referitoare la repartiția bunurilor si serviciilor între membrii societății. Deci informațiile referitoare la dimensiunea si structura producției finale trebuie sa fie completate cu cele referitoare la distribuirea veniturilor primare între membrii societății. De asemenea, compararea PIB între doua perioade de timp foarte înde- părtate sau între națiuni este delicata si periculoasa, deoarece metodele de calcul au variat în timp si în funcție de tara. în scopul diminuării neconcordantelor, în anii 70 a fost initiat Programul de comparare internaționala, având ca obiectiv realizarea instrumentelor pen- tru compararea în termeni reali a pro- dusului intern brut, ca nivel si structura. Aceasta a determinat folosirea unor noi concepte. Astfel, PIB este prezentat pentru com- paratii Internationale cu ajutorul: • indicelui de volum - care reprezin- tă raportul dintre fiecare agregat de cheltuieli PIB convertit într-o valuta unica de comparare cu ajutorul pa- rității puterii de cumpărare (PPC) a unei tari si același indicator al tarii baza de comparare; • paritatii puterii de cumpărare (PPC) - care exprima numărul de unitati de valuta necesare pentru cumpărarea într-o tara a aceluiași volum de bunuri si servicii care se poate obține cu o unitate monetara a tarii baza de comparare; • indicelui nivelului preturilor - care reprezintă raportul dintre PPC si cursul de schimb oficial. Acest in- dice arata câte unitati din aceeași valuta sunt necesare pentru a cumpără un volum identic de bunuri si servicii în tari diferite; • indicelui relativ de volum - care este raportul dintre indicele de volum pentru fiecare agregat PIB si indicele de volum pe total PIB (cal- culat pentru fiecare tara). Indicii PIB pentru perioada 1993-1998, fata de anul 1990 (1990=100%), în România 1993 1994 1995 1996 1997 1998 PIB 80,6 83,8 89,8 93,4 87,7 83,0 PIB/locuitor 82,3 85,6 91,9 95,8 90,2 85,5 Sursa: CNS, Anuarul Statistic al României. 676 Program social Fara indoiala, PIB este măsură cea mai apropiata de producție, dar îsi poa- te pierde din semnificație, deoarece economia este parțial nemonetara, "in- formala" sau paralela si pentru ca recalcularea în dolari depinde de rata de schimb din momentul respectiv. Studii ale FMI (1993) care încercau sa determine un PIB fondat pe paritatea puterii de cumpărare (PPC) au condus la rezultate interesante: Asia (fara Ja- ponia) reprezenta, în 1990, 17,6% din producția mondiala, în loc de 7,3%! .JMihaela Teodorescuk. Vezi si: cheltuieli publice Bibliografie selectiva: Capanu (1994); Dobrota (1992) Program social Cu toate ca este unul dintre termenii cu cea mai mare frecventa de utilizare în științele sociale, este dificil de identifi- cat o definiție comprehensiva si una- nim acceptata a p.s. Cele mai multe definitii sunt fie foarte generale (Rut- man si Mowbray, 1983; Posavac si Carey, 1992), fie sunt centrate pe re- feriri masive la serviciile sociale (Perron, 1986; Gummer, 1975; Gates, 1980; Gilbertetal., 1980). în sensul cel mai larg, p.s. reprezintă un ansamblu planificat si coordonat de resurse (materiale, financiare, umane) si activitati alocate, respectiv desfă- șurate pentru o perioada determinata de timp sau până la atingerea unui obiectiv clar stabilit, în scopul satis- facerii unei/unui set de nevoi sociale, al prevenirii sau rezolvării unei/unui set de probleme sociale (Matauan, 1999). Ca arie de acoperire, p.s. cuprind o gama larga de intervenții menite sa contribuie la îmbunatatirea calitatii vieții, prin dezvoltarea capacitatii cetă- țenilor de a participa deplin la activi- tatile sociale, economice si politice de la nivel local sau național. Astfel, p.s. pot fi întâlnite în cel puțin următoarele domenii (Valadez si Bamberger, 1994): bunăstarea fizica (sanatate, nutriție); asigurarea accesului la servicii (locuin- ța, apa curenta, transport local); pro- tejarea grupurilor vulnerabile de con- secințele adverse ale reformei eco- nomice si ale ajustărilor structurale; furnizarea de servicii de educație, alfa- betizare, ocupare si creare de opor- tunități pentru generarea de venituri (training vocational si tehnic, credite, dezvoltare rurala integrata, dezvoltarea de mici afaceri); probleme de echitate si participare (întărirea organizațiilor comunitare, încurajarea participării fe- meilor la dezvoltare, combaterea să- răciei). în practica internaționala pot fi identi- ficate doua abordări majore ale p.s. Prima, în care p.s. reprezintă instru- mente de implementare a politicilor na- tionale/comunitare, caz în care scopul programului este rezolvarea problemei adresate, ceea ce conduce la atenua- rea unor caracteristici specifice progra- melor (durata foarte lunga sau de multe ori indefinita, modificarea buge- tului în timp). Justificarea acestei abor- dări deriva din chiar scopul sau: este dificil, daca nu imposibil, de planificat cu exactitate cât va dura rezolvarea unei probleme sociale globale (comba- terea sărăciei, combaterea delincventei etc.) si ce resurse vor fi necesare. Aceasta abordare este tipica pentru SUA si, într-o oarecare măsură, pentru Uniunea Europeana, unde fondurile structurale au trasaturi comune atât programelor, cât si liniilor de finanțare. 677 Program social într-o a doua abordare, caracteristica instituțiilor de asistenta internaționala, programele au scopul de a facilita demararea anumitor procese în statul recipient sau de a demonstra modul în care o anumita problema poate fi adresata. în acest caz, programele au întotdeauna durate, bugete si obiective clar definite. Programele PHARE si TACIS ale Comisiei Europene repre- zintă ilustrarea cea mai sugestiva a acestei abordări. în România, cele mai multe dintre in- tervențiile care se regăsesc sub denu- mirea de programe nu întrunesc carac- teristicile esențiale ale p.s.: obiective clar definite, resurse dedicate, grupuri- tinta prestabilite si limitare în timp. De pilda, alocația de stat pentru copii, denumita impropriu program, nu are nici unul dintre elementele care ar putea sa o califice drept p.s., repre- zentând în realitate o prestație cu caracter permanent si vocație univer- sala. Totuși, în legislația româna exista o încercare de a defini programele cu mai mare acuratețe. Este vorba de Or- donanțele nr. 8 si nr. 59/1997 (Guver- nul României, 1997a,b), care creeaza pentru prima data în România baza legala pentru implementarea politicilor prin programe, programul fiind definit ca "un set de teme care au legătură între ele si prin care se urmărește im- plementarea unei politici". Indiferent de natura lor sau de dome- niul de care se ocupa, p.s. trebuie sa aiba următoarele elemente constitutive comune: • Obiectivul general (mai poate fi întâlnit si sub denumirile de obiectiv de dezvoltare, obiectiv pe termen lung sau scop) reprezintă motivul de existenta a unui program sau motivul fundamental pentru care se dorește obținerea rezultatelor. El consta, de regula, într-o direcție generala de dezvoltare sau de po- litica a domeniului, la care pro- gramul este menit sa contribuie. • Obiectivul specific (operațional, imediat, pe termen scurt) reprezintă motivul imediat sau scopul opera- țional al unui program. El este for- mulat cel mai adesea ca stare de- zirabila a grupului-tinta, care trebuie atinsa prin intervenția programului. Obiectivul specific este presupus a fi atins daca programul este im- plementat cu succes si la timp. Un program poate avea mai mult de un obiectiv specific. • Rezultatele (mai pot fi întâlnite sub denumiri ca: outputuri, outcomes) sunt beneficii directe furnizate de program grupului-tinta, sub forma unor schimbări fizice, psihice, de potențial, de comportament etc. Anu- mite instituții (e.g.: European Com- mission, 1994) fac distincția între re- zultate si outputuri, considerându-le pe cele din urma drept produse sau servicii tangibile furnizate de pro- gram în mod direct grupului-tinta. • Activitățile (în alte locuri operațiuni sau masuri) sunt acțiuni menite sa transforme resursele programului în rezultate planificate, de regula într-o perioada de timp determinata. Une- ori, activitatile sunt descompuse în operațiuni sau masuri, dar de cele mai multe ori termenii sunt inter- sanjabili. Unele organizatii interna- ționale (OECD, 1986) considera activitatile drept inputuri. • Resursele (sau inputurile) sunt mij- loace - financiare, materiale si uma- ne - mobilizate si utilizate pentru a produce rezultatele. 678 Program social • Legaturile reprezintă relațiile cauza- le si interacțiunile dintre elementele constitutive ale programului, pe de o parte, si dintre acestea si factorii externi, pe de alta parte. • Factorii externi nu fac parte dintre elementele constitutive ale progra- mului, dar pot avea influenta asupra acestora. Ei reprezintă situatii, eve- nimente sau condiții exterioare pro- gramului, care, în eventualitatea producerii, vor afecta, pozitiv sau negativ, realizarea programului. în unele lucrări (e.g., NORAD, 1997) se recomanda ca ei sa fie formulati numai în forma unor condiții pozi- tive, abordare care ni se pare res- trictiva si nerealista. Nu toti factorii externi trebuie luati în considerare în formularea unui program, ci numai aceia care îndeplinesc con- comitent următoarele condiții: (a) sa fie în afara controlului echipei pro- gramului; (b) sa aiba o probabilitate suficient de mare de producere; (c) în cazul producerii, sa aiba o in- fluenta semnificativa asupra pro- gramului; (d) evoluția lor sa poata fi monitorizata de către echipa pro- gramului. Toate elementele de mai sus se re- găsesc în metoda cadrelor de analiza logica (NORAD, 1997; OECD, 1986), unul dintre cele mai utilizate instrumen- te de elaborare, planificare, monitori- zare si evaluare a programelor. De asemenea, majoritatea p.s. au un ciclu de viata comun. Nici asupra ci- clului de viata a programelor nu exista un consens printre specialiști, deși, indiferent de modelul utilizat, pașii parcurși sunt în general aceiași. în lite- ratura regăsim modele cu trei (Tripodi, Fellin si Epstein, 1986) sau mai multe etape (Valadez si Bamberger, 1994; NORAD, 1997). G. Matauan (1999) considera un model cu patru etape care prezintă avantajul de a concentra activitatile în blocuri coerente si mai ușor de distins: • Identificarea si formularea progra- mului - are ca obiectiv definirea, în li- nii generale, a programului si a con- textului în care acesta se va des- fășură si realizarea acordului prin- cipalilor stakeholderi asupra nevoii de program si a impactului așteptat al acestuia. Principalii pași ai acestei faze sunt: generarea ideii de pro- gram; analiza situației; analiza gru- purilor-tinta; identificarea si analiza problemei adresate de program; luarea deciziei asupra necesității inițierii programului (ca alternativa la alte tipuri de intervenții posibile, e.g.: dezvoltarea de servicii permanente); stabilirea obiectivului general; stabili- rea obiectivelor specifice; consul- tarea permanenta a stakeholderilor; estimarea bugetului. • Pregătirea programului - are ca o- biectiv îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru ca programul sa poata demara. Cei mai importanti pași ai acestei etape sunt: marke- tingul programului (promovarea sa în rândul potențialilor finanțatori, al potențialilor beneficiari si al poten- țialilor implementatori, după caz); identificarea resurselor potențial disponibile pentru program; elabo- rarea programului; determinarea si angajarea resurselor necesare; pla- nificarea detaliata a programului; marketingul programului (explicarea ofertei programului tuturor celor in- teresati). • Implementarea programului - are drept scop transformarea resurselor în rezultate, prin intermediul activi- 679 Proiectare bugetară tatilor, si atingerea obiectivelor. Aceasta etapa cuprinde: mobiliza- rea resurselor; realizarea activitati- lor; monitorizarea si raportarea per- manenta; identificarea problemelor de implementare si luarea masurilor corective; revizuirea programului si, la nevoie, reformularea rezultatelor sau chiar a obiectivelor. • Evaluarea programului - faza care ar trebui sa închidă ciclul oricărui program. ^GabrielMatauank. Vezi si: evaluarea programelor sociale Bibliografie selectiva: Matauan (1999), Tripodi, Fellin si Epstein (1986), Valadez si Bamberger (1994) Proiectare bugetara Vezi politica bugetara Protecția sociala a grupurilor de refugiati/imigranti Migratia internaționala este unul dintre fenomenele sociale cu istorie înde- lungata, dar devenit vizibil în special după cel de-al doilea război mondial si accentuat în urma încheierii războiului rece (schimbări sociale si geopolitice, globalizare). Migratiile contemporane reprezintă o problema serioasa pentru întreaga comunitate internaționala si implica milioane de persoane. Proto- colul Națiunilor Unite (1967) definește un refugiat ca fiind "o persoana care, din motive bine întemeiate, cum ar fi persecuția din cauza rasei, religiei, nationalitatii, apartenenței la un grup social particular, opiniei politice, se afla în afara tarii a cărei naționalitate o are". Organizația Unitatii Africane (1989) a extins aceasta definiție si la persoanele care "fug" de violenta si de situațiile create de războiul civil sau In- ternational. Națiunile dezvoltate, ca si cele în curs de dezvoltare resimt impactul număru- lui mare de populatii deplasabile, ceea ce a determinat elaborarea unor politici sociale de descurajare a fenomenului. Politicile sociale europene impun seri- oase bariere legale si instituționale îm- potriva valurilor de refugiati, întrucât costurile dezvoltării unor politici si pro- grame speciale de protecție pentru re- fugiati (programe de locuire, servicii sociale) sunt extrem de ridicate, uneori depășind cu mult posibilitățile autori- tăților locale. Multe orașe din Europa au politici publice unilaterale, neadre- sabile problemelor legate de multicul- turalism, invocându-se costul dezvol- tării programelor de bunăstare. Poli- ticile antirefugiati se materializează prin neacordarea cetățeniei persoane- lor rezidente, neacordarea de drepturi si beneficii legale, închiderea granițelor si a porturilor. Persoanele ce traversează granițele naționale se încadrează în unul din următoarele grupuri sociale: refugiati, imigranti si muncitori sezonieri (pres- tează servicii temporare acolo unde plata forței de munca este disponibila - spre exemplu, muncitorii din domeniul construcțiilor). Caracteristica comuna a celor trei grupuri sociale este dezrădă- cinarea de locurile natale si schim- barea stilului de viata. Grupurile de imigranti suferă pierderi de natura sociala, psihologica si economica în urma procesului de dislocare (English, Ross-Scheriff, Epsein, 1987). Migratia internaționala este determinata de 680 Protecția socială a persoanelor cu handicap cauze sociale, politice si economice (războaie, standarde diferite de viata, oportunități în tarile dezvoltate, cerere mare pe plata forței de munca, schim- bări politice, apariția naționalismului exacerbat, fragmentarea unor state pe criterii etnice si religioase, conflicte intercomunitare sau armate, persecuții individuale, sărăcie). La fel ca multi migranti voluntari, cei mai multi refugiati se adapteaza la noua societate (Forbes, 1985), dar altii rămân "improvizati" în campusuri timp de ani de zile. Campusurile de refugiati ascund deseori o gama larga de si- tuatii problematice (sărăcie, abuzuri, violenta fizica si sexuala, malnutritie, locuințe insalubre, număr mare de per- soane într-o singura camera, probleme medicale serioase). Nesatisfacerea ne- voilor de securitate sociala prin lipsa accesului la serviciile publice are con- secințe grave asupra acestor grupuri sociale (bolile sărăciei, dezvoltare uni- laterala a personalității copiilor, tensi- uni familiale si abuzul copiilor, aban- donul copiilor). Aceste probleme se agraveaza în rândul refugiatilor ilegali; stresul procesului de adaptare este asociat cu trauma schimbărilor cultu- rale abrupte. De regula, se întâlnesc doua fenomene: aculturatia la normele, valorile, atitudinile si așteptările socie- tății sau adaptarea la structurile orga- nizationale ale societății gazda. Politicile aplicate la nivel internațio- nal în domeniul imigrantilor/refugiatilor sunt ghidate de următoarele doua opțiuni: a) repatrierea se bazeaza pe consi- derentul ca populațiile dezrădăcina- te vor fi capabile sa se reîntoarcă la propria casa si la propriul stil de viata. Aceasta soluție este de dorit în cazul catastrofelor naturale si schimbărilor de guvern, dar nu este recomandata în cazul refugiatilor politici decât în situația în care gu- vernul a rezolvat problema res- pectiva; b) rămânerea în tarile de prim azil este cea de-a doua soluție pentru re- fugiati si celelalte categorii de popu- lație dezradacinata. Politica dusa de statul român în aceas- ta privința este de a stopa fenomenele migratorii ilegale, precum si de a facilita reîntoarcerea în tarile de origine a imigrantilor care nu îndeplinesc con- dițiile acordării statutului de refugiat sau de a rămâne pe teritoriul Româ- niei. Legislația României se înscrie în concepția moderna cu privire la statutul refugiatilor; dreptul la azil se acorda si se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor si a convențiilor Internationale la care România este parte. La 4 iulie 1991, Parlamentul României a ratificat Legea cu privire la aderarea României la Convenția de la Geneva (1951), precum si la Protocolul adițional încheiat la New York (1967) privind statutul refugiatilor (Legea nr. 46/1991). De asemenea, a fost votata Legea nr. 15/1996 privind statutul si re- gimul refugiatilor. Programele de protecție sociala a refugiatilor cuprind următoarele com- ponente: locuințe sociale, acordarea anumitor servicii si beneficii sociale prin intermediul autoritatilor locale (spre exemplu, dreptul refugiatilor de a beneficia de cantina sociala), încura- jarea participării la anumite proiecte comunitare, programe de integrare școlara în cazul copiilor, încurajarea implicării organizațiilor nonguverna- mentale prin finanțarea de la bugetul 687 Protecția socială a persoanelor cu handicap de stat a anumitor componente de program, programe de sprijin focalizat (spre exemplu, consultatii si tratament medical gratuit). Trebuie menționat ca majoritatea statelor au renunțat la al- ternativa construirii de locuințe sociale, datorita reducerii investițiilor publice în politicile de locuire, dezindustrializarii si transferării politicilor de locuire în responsabilitatea sectorului privat. în lipsa unei locuințe, grupurile de imi- granti/refugiati se afla în risc de a de- veni persoane fara adapost. La nivel International, asistenta refugiatilor este dezvoltata printr-un sistem de pro- grame multi si bilaterale de către tarile de prim azil, înaltul Comisariat ONU pentru Refugiati, Comitetul Interguver- namental al Migratiei, Crucea Roșie, unele agentii nonguvernamentale. Situația din România: după 1989, Ro- mânia a început sa se confrunte din ce în ce mai mult cu acest fenomen. în perioada 1990-1996, în România au cerut azil un număr de 3.359 de per- soane, fiindu-le recunoscut statutul de refugiat la 481 de solicitanti, ceea ce reprezintă un procent de 13,7%, apropiat de cel al tarilor UE (Comitetul Român pentru Probleme de Migrări). Numărul relativ mare de imigranti/re- fugiati provin din anumite tari afro- asiatice subdezvoltate (Bangladesh, Irac, Somalia, Sri-Lanka, Pakistan, India, Afganistan, Sudan), aflati în drum spre statele dezvoltate din vestul si nordul Europei. în 1991, un grup de 315 somalezi, invocând evenimentele din Somalia, au primit protecție si asis- tenta de urgenta, recunoscându-li-se statutul de refugiati temporari pe con- siderente umanitare. Un grup de 327 de albanezi au primit asistenta tem- porara până în toamna anului 1992, când au fost repatriati voluntar cu sprijinul Organizației Internationale pentru Migratii. Un alt grup de refugiati îl constituie cetățenii irakieni de origine kurda, care au părăsit tara în urma războiului din Golf. Deși este situata în vecinătatea fostei Iugoslavii, România nu s-a confruntat cu un flux numeros de persoane deplasate din cauza con- flictelor armate din aceasta zona. în România exista un singur campus social, iar pentru crearea a cel puțin trei centre de primire, cazare si triere sunt necesare fonduri estimate de către Ministerul de Interne la aproxi- mativ 18 miliarde de dolari. Deși nu se constituie ca un fenomen social pro- priu-zis pentru actuala configurație sociala din România, totuși statutul refugiatilor din tara noastra trebuie mult îmbunatatit. Masuri posibile: acordarea unui ajutor social, acor- darea dreptului de a beneficia de o masa la cantina sociala, integrarea școlara a copiilor familiilor de refu- giati, întrucât acestea se afla în risc de a deveni copii ai străzii, prestarea anumitor munci spre folosul comuni- tăților locale si care sa fie recom- pensate. ^Doru Buzduceak. Vezi si: excluziune sociala; globalizarea politicilor sociale Bibliografie selectiva: Ross-Sheriff (1990); Preti (1993); Sciortine (1991); Freeman (1992) Protecția sociala a persoanelor cu handicap Gama prestațiilor destinate persoa- nelor cu handicap se afla în strânsa interdependenta cu definițiile adoptate si cu principiile care fundamentează politica sociala. 682 Protecția socială a persoanelor cu handicap Multa vreme, persoanele cu handicap au primit îngrijiri în cadrul familiei sau comunității, fara a li se nega aparte- nența la colectivitate. Reacțiile sociale fata de asemenea persoane (îndeo- sebi de tipul caritatii, al filantropiei) erau fundate mai mult pe principiile religioase si morale; însă, o data cu apariția capitalismului, persoanele cu handicap devin beneficiarele unei atentii "speciale", în contextul noii ra- tionalitati, care tindea sa acopere toate sferele vieții umane. Pentru a înțelege corespunzător sem- nificația prestațiilor instituite în favoa- rea persoanelor cu handicap, este ne- cesar un demers retrospectiv asupra statusului lor social, asupra locului si poziției lor în structura sociala. Beneficiile instituite în favoarea per- soanelor handicapate se afla în strân- sa dependenta de definițiile adoptate, de principiile care fundamentează obiectivele protecției speciale. Daca la apariția sistemelor de securitate so- ciala accentul era inițial pus pe aco- perirea riscului de invaliditate (prin alo- catii, pensii), ulterior atentia s-a îndrep- tat spre readaptarea profesionala si spre integrarea sociala. în afara caritatii si îngrijirii în familie - reacții care pot fi identificate în aproa- pe toate societățile -, răspunsurile si aranjamentele societale (mai mult sau mai puțin sistematice) fata de proble- matica persoanelor cu handicap înre- gistrează o mare varietate. Fiecare dintre ele se bazeaza pe anumite prin- cipii, care le sugerează avantajele, însă o analiza atenta a evoluției poate pune în evidenta modul în care s-a produs negarea vechilor opțiuni si adoptarea altora, până atunci ignorate sau chiar respinse. Principalele opțiuni referitoare la îngri- jirea persoanelor cu handicap vizeaza institutionalizarea, dezinstitutionaliza- rea, noninstitutionalizarea, normaliza- rea si îngrijirea în comunitate. Pe măsură afirmării capitalismului, se accentuează separarea producției si consumului, generalizându-se acțiunea principiilor standardizării, specializării, concentrării, maximizării; ele pot fi identificate si la nivelul prestațiilor instituite în favoarea persoanelor cu handicap. întrucât aceste persoane erau percepute a fi diferite, cu potențial limitat fata de medie, se considera în mod firesc necesitatea unor facilitati "speciale", menite sa reducă dezavan- tajele: educație "speciala", locuri de munca "speciale" si alte asemenea prestatii de factura "speciala". în con- secința, parea ca forma cea mai adec- vata de răspuns la problematica per- soanelor cu handicap ar fi fost "insti- tuția", care, la rândul ei, a înregistrat un proces de "specializare" în raport cu dimensiunile "protejate" ale vieții (îngri- jirea sanatatii, educația, munca, locui- rea) si cu diferitele tipuri de beneficiari (în funcție de vârsta, de categoriile si severitatea deficientelor etc.). Până la nivelul anilor '60, îngrijirea în instituții a persoanelor cu handicap pa- rea a fi modalitatea cea mai adecvata de îngrijire, considerându-se ca, în condițiile gradului redus de acceptare a persoanelor cu handicap la nivelul comunității, doar acolo se putea asigura un mediu adecvat, un personal specializat, un echipament adaptat cerințelor speciale care sa permită atingerea anumitor standarde. în aceste condiții, a aparut o anumita competiție între familie si instituția spe- ciala, câștigată de aceasta din urma, 683 Protecția socială a persoanelor cu handicap care ținea de esența noilor realitati social-economice. Pe măsură trecerii timpului, a devenit tot mai evident ca exista si o serie de limite ale opțiunii privind îngrijirea per- soanelor cu handicap în instituții de tip rezidențial: instituțiile sunt segregative, creeaza un mediu artificial, mult diferit de cel existent în comunitate, întreți- nând dependenta persoanelor cu difi- cultăți; organizarea lor de tip birocratic face dificila elaborarea unor planuri in- dividuale de îngrijire; instituția contri- buie substanțial la manifestarea etiche- tării, stigmatizării, discriminării celor internati. Problemele persoanelor cu handicap constituie obiectul unor reglementari legislative, formulate ca texte generale de lege - cum ar fi dispozițiile consti- tuționale referitoare la toti cetățenii - ori ca texte de legi speciale, vizând în mod expres aceasta categorie de populație. Chiar si în primul caz, dis- pozițiile constituționale având un ca- racter general, este fundamentala pro- mulgarea de texte specifice care sa garanteze egalitatea si sa interzică practicile discriminatorii, deși apare riscul ca, prin ele însele, masurile spe- ciale sa alba, ca efect pervers, indu- cerea unui caracter segregativ. De re- gula, acolo unde sistemul de protecție sociala se afla la un nivel mai redus de dezvoltare, se pune un accent însem- nat pe reglementările speciale privind educația, încadrarea în munca, fiscali- tatea (exonerarea sau reducerea impo- zitului pe venit), în încercarea de a răs- punde cât mai adecvat nevoilor per- soanelor cu handicap. Fara îndoiala, eliminarea discriminării de jure nu an- trenează în mod automat dispariția practicilor discriminatorii de facto, ceea ce face necesara crearea unui meca- nism de supraveghere a aplicării efec- tive a legilor, care sa prevada inter- venția în caz de nerespectare. Unele tari dispun de mecanisme de coordonare la nivel național, în timp ce altele prefera sa se bazeze pe instituții benevole si private, pe proiecte locale sau regionale, considerând ca servicii- le cele mai importante sunt asigurate la nivel local. Eficacitatea diferitelor tipuri de mecanisme depinde de o serie de variabile, cum ar fi structurile, funcțiile, resursele, specificul cultural etc. începând cu anii '70, un rol tot mai însemnat revine organizațiilor proprii ale persoanelor handicapate, care acti- vează în scopurile apararii drepturilor cetatenesti, stimulării aptitudinii de a duce o viata independenta si produc- tiva. Aceste organizatii s-au multiplicat la nivelurile naționale si locale, contri- buind la conștientizarea problemelor acestei categorii, probleme pe care se străduiesc sa le impună printre preocu- pările naționale, locale si chiar interna- ționale. Cu toate ca prestațiile în favoarea per- soanelor cu handicap cunosc o mare diversitate, ele ar putea fi evidențiate printr-o grupare în funcție de obiecti- vele esențiale pe care le vizeaza: pre- venția, readaptarea si egalizarea șan- selor. Prevenirea apariției deficientelor, diza- bilitatilor si handicapurilor este favori- zata de progresul economic si social, de dezvoltarea pe termen scurt sau lung. Nivelul de dezvoltare economica si sociala condiționează răspunsul pe care îl poate oferi societatea unor probleme, cum ar fi abuzul de alcool, de tutun si droguri, creșterea ponderii populației vârstnice si a nevoilor de îngrijire, prevalenta unor afecțiuni (boli 684 Protecția socială a persoanelor cu handicap cardio-vasculare, hipertensiune arteria- la, diabet etc.), care antrenează creș- terea nevoilor de servicii sanitare si de structuri de susținere familiala. în scopul prevenirii, pot fi luate în con- siderare îngrijirile primare ale sanatatii - depistarea, diagnosticul, intervenția precoce. Tot aici pot fi vizate campanii de educație în scopul explicării cauze- lor, simptomelor si consecințelor defi- cientelor, ca si a tehnicilor de preven- ție, pentru a descuraja si contracara anumite atitudini, obiceiuri, tabuuri, superstiții care au legătură cu deficien- tele si handicapurile. Alte directii de acțiune în scopul pre- venției pot fi: sanatatea mamei si co- pilului (crearea si dezvoltarea unei re- țele de îngrijire, cu personal calificat), combaterea malnutritiei, a carențelor de vitamine cu incidente negative asu- pra stării de sanatate, vaccinările, prevenirea accidentelor etc. Un accent deosebit este pus pe depistarea pre- coce care creeaza condițiile instituirii cât mai rapide a tratamentului adecvat. Conceptul de readaptare este substi- tuit uneori cu cel de recuperare, în- globând totalitatea activitatilor medi- cale, educaționale si profesionale având ca rezultat reintegrarea econo- mica si sociala a persoanei cu defici- ente. Recuperarea vizeaza numai ace- le forme si grade ale deficitelor care, prin intensitatea si persistenta lor, rea- lizează o limitare a funcționalității orga- nismului, perturbându-i adaptarea la mediul social. Indiferent de nivelul de dezvoltare, ma- joritatea tarilor nu pot răspunde în întregime cererii de servicii în domeniul readaptării. în principal, se vizeaza fur- nizarea de servicii în scopul reducerii dificultăților familiilor si pentru a le de- termina sa evite recurgerea la plasarea persoanelor cu handicap în instituții. în ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe serviciile de readaptare si asistenta comunitara, ca o alternativa a institutionalizarii. Se au în vedere furni- zarea de consiliere si orientare desti- nate persoanelor afectate si familiilor lor, de locuințe adecvate, de asistenta necesara pentru cei care doresc sa traiasca într-o maniera cât mai inde- pendenta în propriul cămin. în privința egalizării șanselor, se impun diferite masuri pentru diminuarea sau eliminarea dezavantajelor cu care se confrunta persoanele cu deficiente sau dizabilitati. în primul rând, accesul fizic este considerat o condiție indispensa- bila a independentei si autonomiei. în acest sens, s-au elaborat diferite nor- me de proiectare si realizare a con- strucțiilor (locuințe, cai de acces, zone, accesorii, instalatii de semnalizare, echipamente) care sa răspundă cerin- țelor speciale. în ce privește transpor- tul, apar posibilitățile unor stimulente pentru modificarea vehiculelor publice, pentru acordarea de subvenții în acest scop si pentru stabilirea de tarife re- duse sau gratuitati în favoarea persoa- nelor cu handicap. Educația constituie baza dezvoltării economice si sociale. Pentru buna desfășurare a educației speciale sunt necesare formarea adecvata a ca- drelor didactice, asigurarea unor com- petente speciale. Numeroase tari se orientează spre educarea copiilor cu deficiente în sistemul obișnuit de în- vățământ, bazându-se pe principiul in- tegrării, care oferă avantajul interacțiu- nilor si adaptarii reciproce a lor cu cei- lalți copii. Desfasurarea procesului de învățământ presupune instalatii spe- 685 Protecția socială a persoanelor cu ciale indispensabile, mijloace speciale, metode de comunicare adecvate. Principiul integrării presupune ca toate serviciile sociale destinate acestei ca- tegorii de persoane sa fie integrate ca- drului general. în acest sens, o im- portanta deosebita revine prevederilor referitoare la readaptarea profesionala si la încadrarea în munca a persoa- nelor respective, pe baza egalitatii de sanse si de tratament: - masurile privind crearea posibili- tăților de încadrare pe plata libera a muncii, prin stimularea financiara a patronilor în scopul de a-i încuraja atât sa asigure formarea si înca- drarea ulterioara a persoanelor cu handicap, cât si sa adapteze lo- curile de munca pentru a facilita aceasta formare si încadrare. în acest sens, se practica sistemele procentuale, care impun ca un mi- nim din totalul forței de munca al unei unitati sa fie reprezentat de persoane cu handicap (10% în în- treprinderile cu peste 10 salariati în Franța; 6% în întreprinderile cu cel puțin 16 salariati în Germania; 3% în întreprinderile cu cel puțin 20 de salariati în Marea Britanie etc.). Ne- respectarea acestor reglementari antrenează plata unor penalitati, iar cei care creeaza locuri de munca suplimentare pentru persoanele cu handicap primesc importante sub- venții; - ajutorul din partea statului pentru crearea si funcționarea unor tipuri de unitati de "munca protejata" pentru persoanele a căror încadrare pe piața libera a muncii nu este posibila. Atelierele protejate sunt încurajate totodată sa amelioreze situația celor încadrati, sa-i pregătească pentru condițiile normale de munca; handicap - sprijin din partea statului pentru ser- viciile de orientare profesionala, for- mare si plasament în munca; - suprimarea, în etape, daca este ne- cesar, a barierelor sau obstacolelor de ordin fizic sau arhitectural si în planul comunicațiilor, care împiedica accesul în locurile destinate servicii- lor pentru aceste persoane; - încurajarea difuzării informațiilor refe- ritoare la exemple de cazuri de in- serție efectiva si reușita în activitatea profesionala a persoanelor cu han- dicap; - scutirea de taxe, impozite percepute la importul articolelor, materialelor si echipamentelor necesare centrelor de readaptare, atelierelor, patronilor si persoanelor cu handicap, ca si la importul celor destinate ajutoarelor si dispozitivelor necesare obținerii si păstrării locurilor de munca de către respectivele persoane; - amenajarea programului de munca de tipul "timp parțial", ca si alte aran- jamente, adaptate capacitatilor dife- ritelor persoane care nu ar putea presta activitatea cu durata normala si în condițiile obișnuite; - luarea în considerare a nevoii de ma- suri speciale de sprijin, incluzând fur- nizarea de ajutoare, aparate si ser- vicii permanente, pentru a permite acestor persoane sa ocupe si sa păstreze un loc de munca. în vederea asigurării orientării efor- turilor în direcția egalizării șanselor persoanelor cu handicap, Națiunile Unite au elaborat un număr de două- zeci si doua de reguli speciale, care invita statele sa acorde atentie urmă- toarelor domenii: sensibilizarea (fata de problemele, nevoile, drepturile si contribuția potențiala a acestor per- soane), îngrijirea sanatatii, readapta- 686 Protecția socială a persoanelor cu rea, serviciile de suport, accesibilitatea, educația, munca, securitatea sociala, viata de familie si plenitudinea vieții personale, cultura, sportul si timpul liber, religia, informarea si cercetarea, planificarea si luarea deciziilor, legislația, politicile economice, coordo- narea activitatilor, organizațiile persoa- nelor cu handicap, formarea persona- lului, urmărirea si evaluarea la nivel național a regulilor si programelor, coo- perarea tehnica si economica, coope- rarea internaționala. Este necesar ca toate politicile si pro- gramele privind readaptarea profesio- nala sa fie coordonate cu politicile si programele de dezvoltare economica si sociala, cu politica generala în ur- mătoarele domenii: promovarea forței de munca, formarea profesionala, in- serția în societate, securitatea sociala, igiena muncii, adaptarea metodelor de lucru si a organizării muncii la nevoile individului, ameliorarea condițiilor de munca etc. Susținerea veniturilor se realizează în principal prin regimuri de securitate sociala sau prin sisteme de asigurări care îndreptățesc si accesul la resur- sele de îngrijire a sanatatii si la aju- toarele tehnice (proteze, aparate spe- ciale etc.). De regula, invaliditățile re- zultând din accidente de munca sunt în mod normal acoperite prin casele de pensii, casele de asigurări ori prin alte sisteme. în plus, pentru persoanele cu handicap încadrate în munca, se practica stimu- larea financiara prin reducerea impozi- tului pe venit ori exonerarea de plata acestui impozit; de asemenea, se face apel la o serie de alte facilitati: trans- port la tarif redus sau gratuit, scutirea de plata unor taxe etc. handicap Pentru integrarea si participarea depli- na la viata sociala, o importanta deose- bita o au aspectele ce tin de cultura si timp liber; astfel, pot fi create facilitati ale comunicării, adaptarea unor pro- grame de televiziune, organizarea de echipe artistice ale persoanelor handi- capate, de spectacole etc. Toate prestațiile destinate acestei cate- gorii de persoane trebuie sa faca parte integranta din sistemele de protecție sociala, sa se armonizeze în mod coerent cu acestea. Ele depind de nivelul si amploarea politicilor de dez- voltare economica, sociala si culturala ale unei tari sau comunități. în România, protecția speciala (asa cum este definita în Ordonanța de Urgenta nr. 102/1999) vizeaza masu- rile ce urmeaza a fi luate pentru exerci- tarea dreptului persoanelor cu han- dicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăță- mânt, de instruire si de integrare so- ciala. Aceasta protecție se realizează prin acordarea unor drepturi care se refera la îngrijirea la domiciliu sau, după caz, în instituții specializate. Principalele tipuri de drepturi pe care le instituie acest act legislativ sunt dife- rențiate în funcție de categoria de vâr- sta a beneficiarilor: copii sau adulti. Astfel, copiii cu handicap beneficiază de: a) acces liber si egal în orice instituție de învățământ obișnuit, în raport cu restantul funcțional si potențialul recuperator, cu respectarea preve- derilor legislației din domeniul învă- țământului; b) pregătire școlara la domiciliu a co- piilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învățământului obligatoriu prevăzut de lege; 687 Protecția socială a persoanelor cu handicap c) alocație de stat în cuantumul pre- văzut de lege, majorat cu 100%; d) alocație de întreținere pentru cei aflati în plasament sau încredințați, în cuantumul prevăzut de lege, ma- jorat cu 50%; e) locuri de odihna gratuite în tabere, atât pentru copiii cu handicap, cât si pentru cei ai persoanelor cu han- dicap; f) un asistent personal pentru copiii cu handicap grav. De asemenea, persoana care are în îngrijire, supraveghere si întreținere un copil cu handicap beneficiază de con- cediu plătit pentru îngrijirea copilului, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, de concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap accentuat sau grav, care necesita tratament pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea de către copii a vârstei de 18 ani, precum si de gratui- tatea serviciilor hoteliere, în cazul în- soțirii în spital a copiilor cu handicap. Adultii cu handicap beneficiază de ur- mătoarele categorii de drepturi: a) un ajutor special lunar pentru cei inapti de munca din cauza handi- capului; b) pensie sociala pentru nevazatori; c) un asistent personal pentru adultul cu handicap grav; d) scutirea de la plata taxelor vamale pentru introducerea în tara, o data la 8 ani, la alegere, de motociclete, motorete sau autoturisme adaptate special, pentru folosința proprie; e) scutirea de la plata taxelor de abo- nament radio si televiziune pentru adultii cu handicap grav si pentru familiile care au în întreținere per- soane cu handicap; f) scutirea de la plata taxelor de insta- lare si transfer ale postului telefonic, de costul abonamentului telefonic, precum si de costul unui număr de impulsuri; g) gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun pentru adultii cu handicap accen- tuat si grav, ca si pentru asistentii (însoțitorii) lor personali; h) gratuitatea unui număr de 12 ca- latorii interurbane dus-întors pentru adultii cu handicap grav si pentru însoțitorii acestora, respectiv a unui număr de 6 calatorii dus-întors pen- tru cei cu handicap accentuat si pentru însoțitorii lor; I) pregătirea școlara la domiciliu, la cerere, a adultilor cu handicap, ne- deplasabili; j) acordarea asistentei medicale în conformitate cu prevederile Legii asigurărilor sociale de sanatate; k) acordarea unei camere în plus, în condițiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafețele lo- cative cu destinația de locuințe de- ținute de stat sau de unitățile admi- nistrative ale acestuia, la solicitarea persoanelor cu handicap grav, pre- cum si a familiilor care au în între- ținere un copil cu handicap grav; I) stabilirea chiriei pentru suprafețele locative cu destinația de locuințe, deținute de stat sau de unitățile ad- ministrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege, iar pentru nevazatori, redus cu 50%. Un alt domeniu vizat de acest act le- gislativ este cel al încadrării în munca a persoanelor cu handicap: aceasta se poate realiza în unitati obișnuite, în unitati sau pe locuri de munca proteja- te ori sub forma muncii la domiciliu. 688 Protecția socială a persoanelor infectate cu HIV/SIDA Persoanelor angajate cu contract indi- vidual de munca li se asigura toate adaptările si înlesnirile necesare pen- tru înlăturarea oricăror impedimente în activitatea pe care o desfasoara. Agen- tii economici care au un număr de cel puțin 100 de angajati au obligația de a încadra un procent minim de 4% persoane cu handicap cu contract individual de munca; nerespectarea acestei obligatii atrage impunerea la plata unei sume egale cu salariul mi- nim pe economie înmulțit cu numărul locurilor de munca pe care nu au fost încadrate persoane cu handicap. Persoanele cu handicap grav, accen- tuat sau mediu încadrate cu contract individual de munca beneficiază de o serie de drepturi de protecție speciala: a) ocuparea oricărei funcții în cadrul organigramei angajatorilor, conform pregătirii si capacitatii fizice si in- telectuale; b) scutirea de impozit pe salariu; c) o perioada de proba la angajare, plătită, de cel puțin 45 de zile lucratoare; d) un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucratoare, acordat la desfa- cerea contractului individual de munca din inițiativa angajatorului; e) posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi, în condițiile legii, pe baza unei recomandări medicale în acest sens; f) pensionarea la cerere pentru limita de vârsta în funcție de gradul de handicap si de vechimea în munca realizata de la data dobândirii han- dicapului (de minimum 15 ani pen- tru barbati si 10 ani pentru femei în cazul unui handicap grav, de mi- nimum 20 de ani pentru barbati si 15 ani pentru femei în cazul unui handicap accentuat si de minimum 25 de ani pentru barbati si 20 de ani pentru femei în cazul unui handicap mediu). Pentru vechimea în activi- tate care depășește nivelurile mi- nime menționate se acorda un spor la pensie de 1% corespunzător fie- cărui an în plus. Realitatea sugerează necesitatea unei continue revizuiri a reglementarilor ac- tuale în favoarea persoanelor cu han- dicap, în sensul stimulării cât mai sus- ținute a îngrijirilor la domiciliu, în comu- nitate si a integrării școlare si profe- sionale. Astfel de obiective pot fi atinse prin renunțarea treptata la metodele convenționale, cu accentul lor pe abor- darea instituționala, în favoarea dez- voltării unei rețele de servicii care sa asigure cooperarea strânsa dintre spe- cialiști si comunitate. ^Livius Maneak Vezi si: dezinstitutionalizare; dizabilitate; educație speciala; handicap; normalizare; îngrijirea în comunitate Bibliografie selectiva: Manea (2000); Stone (1985) Protecția sociala a persoanelor infectate cu HIV/SIDA HIV/SIDA reprezintă una dintre cele mai stringente probleme sociale cu care se confrunta omenirea în mo- mentul de fata. SIDA a debutat acum doua decenii ca problematica me- dicala, devenind în scurt timp o pro- blema sociala exploziva. La nivel International, dar si național, întâlnim ample mișcări sociale pentru respec- tarea drepturilor persoanelor seropo- zitive si bolnave de SIDA (dreptul la 689 Protecția socială a persoanelor infectate cu HIV/SIDA tratament medical gratuit, dreptul de a rămâne activ socio-profesional, dreptul de a calatori, dreptul de a frecventa învățământul normal în cazul copiilor). Problema cea mai serioasa pe care o întâmpina persoanele infectate cu HIV/SIDA, pe lângă obținerea trata- mentului medical care este extrem de costisitor, o reprezintă discriminarea si stigmatizarea sociala. Aceste proble- me s-au constituit într-un un domeniu modern de cercetare atât din punct de vedere medical, cât si sociologic. Este, în același timp, si un sector al politicilor sociale în care actorii politici si ad- ministrativi de la nivel național si local trebuie sa intervină pentru a asigura protecție sociala acestei categorii de persoane cu risc de excludere si marginalizare sociala. Perspectiva medicala: termenul SIDA provine din limba franceza (le syndrom d'immunodeficit acquis), iar în literatura engleza întâlnim termenul AIDS (acqui- red immunodeficiency syndrom). în ta- rile de limba rusa se folosește termenul SPID, iar în China "Ai Zi", însemnând boala transmisa prin iubire. Din punct de vedere clinic, SIDA constituie par- tea finala a evoluției infecției cu HIV (depresie imuna majora, apariția infec- țiilor oportuniste si a tumorilor, afec- tarea sistemului nervos central). Mo- dalitățile de transmitere sunt urmă- toarele: sexuala, parenterala (inocula- rea de sânge si derivate de sânge), perinatala (mama-copil). Durata evo- luției spre stadiul ultim al bolii poate varia de la câteva luni la mai multi ani, decesul survenind de regula în câțiva ani de la apariția fazei ultime. Inter- vențiile terapeutice actuale pot prelungi supraviețuirea în medie cu câțiva ani. Istoria fenomenului: cauzele apariției si răspândirii sunt legate de anumite minorități sexuale (primele cazuri de SIDA au fost raportate la homosexuali) si de practicarea comportamentelor de risc în special la anumite categorii populationale excluse social (consu- matori de droguri, prostituție), dar si la populația tânără (reiatii sexuale întâm- plătoare si neprotejate cu parteneri multipli). 1981 - Morbidity and Mortality Weekly Report prezintă cinci cazuri de pneumonie severa la homosexuali, iar New York Times prezintă 41 de cazuri de cancer rar întâlnit la homosexuali. Se înregistrează primele cazuri în Spania si Anglia; 7982 - sunt înregistrate primele cazuri în Germania, Italia, Belgia si Uganda. Intra oficial în circulație termenul AIDS; 7983 - cercetătorii francezi descoperă virusul imunodeficientei; 1984 - cercetătorii americani descope- ră si ei virusul imunodeficientei umane. Se stabilește capacitatea AZT-ului de a împiedica multiplicarea HIV; 1985 - se instituie testarea obligatorie a donatorilor de sânge în America si Europa Occidentala; 1986 - virusul primește denumirea oficiala HIV. La ONU este prezentata problema epidemiei cu HIV si are loc prima întâlnire a miniștrilor de externe din Europa pentru a discuta aceasta problema; 1987 - se dezvolta primul program mondial împotriva SIDA si începe comercializarea AZT-ului; 7988 - prima întâlnire a miniștrilor sanatatii cu privire la fenomenul SIDA; 1990 - sunt raportati OMS 2.120 de copii cu SIDA în Europa, dintre care 1.094 de cazuri în România (50%); 690 Protecția socială a persoanelor infectate cu HIV/SIDA 1992 - OMS totalizează 611.589 de cazuri de SIDA; 1994 - semnarea Declarației de la Paris de către România, care rapor- tează către OMS 2.877 de cazuri SIDA, din care 93% cazuri pediatrice; 1995 - OMS raportează 4,5 milioane cazuri SIDA în întreaga lume; 1998 - la Conferința Internaționala SIDA de la Geneva se raportează peste 40 de milioane de persoane bol- nave de SIDA; 1999 - are loc întâlnirea persoanelor seropozitive la Varșovia (Polonia), la care participa si personalități cunos- cute la nivel mondial, bolnave de SIDA. Vizibilitatea statistica a fenomenului re- leva existenta a peste 40 de milioane de indivizi bolnavi de SIDA, statisticile neincluzând si persoanele infectate cu HIV; este răspândită disproportional pe întreg globul pământesc, afectate ma- siv fiind în special tarile sarace din Afri- ca si Asia. De altfel, statisticile UNAIDS arata ca aproximativ 60% din totalitatea cazurilor de SIDA de pe glob se afla în tarile africane. Exista si ipoteza africana a răspândirii virusului HIV. Saracia si promiscuitatea popu- lației paupere mărește riscul transmi- terii bolii (reiatii sexuale întâmplătoare, casatorii multiple, imposibilitatea testă- rii HIV, practicarea prostituției). Comer- țul, turismul si oportunitățile de afaceri contribuie si ele la răspândirea bolii prin practicarea relațiilor sexuale în- tâmplătoare, riscul transmiterii si in- fectării cu virusul HIV fiind extrem de ridicat. SIDA este întâlnită în special la grupa de vârsta medie, 20-49 de ani, iar costul îngrijirilor medicale directe pentru o singura persoana se ridica la zeci de mii de dolari, ceea ce re- prezintă o imposibilitate pentru tarile sarace. Implicit, apare si imposibilitatea monitorizării adecvate a populației in- fectate cu HIV si iresponsabile. Se es- timează ca aproximativ 6.000 de per- soane se infectează zilnic, iar 1 din 250 de persoane de pe glob este infectata cu HIV (OMS, 1993). în România, fenomenul HIV/SIDA cu- noaște o caracteristica aparte, prin concentrarea demografica si geogra- fica întâlnită. Explozia epidemiologica înregistrata în rândul populației pedia- trice din generația 1987-1989 si-a atins vârful statistic în anul 1990 (după anul diagnosticului), aflându-se în scădere drastica, urmând ca România sa se ali- nieze patternurilor universale de trans- mitere. Cauzele îmbolnăvirilor pedia- trice sunt: degradarea sistemului de asistenta medicala în anii regimului socialist (transfuzii cu sânge netestat HIV, injecții cu seringi nesterilizate), posibilități limitate de diagnostic de la- borator si studiu epidemiologie, lipsa educației sanitare si a informării mai ales în rândul populației paupere. Chiar daca numărul de cazuri nou diagnosticate de infecție HIV la copil dobândita prin manevre medicale ne- corespunzatoare este în scădere, cres- te numărul copiilor infectati perinatal (de la mama la copil) datorita: pre- zentei infecției HIV la femeile tinere, prostituției necontrolate si lipsei noțiu- nilor elementare asupra mijloacelor de prevenire a bolii mai ales la populația saraca. Confruntati cu o problema total noua ca filosofie, pattern epidemic, ex- tindere, societatea româneasca ca si serviciile socio-medicale au reacționat într-un mod puțin organizat si foarte diferențiat. Perspectiva sociologica: familia cer- cetărilor sociologice focalizate pe feno- 697 Protecția socială a persoanelor infectate cu HIV/SIDA menul SIDA accentuează dimensiunile si implicațiile socioculturale, demogra- fice, economice si chiar politice. Epi- demia s-a mondializat rapid (doua decenii de existenta) si afecteaza nu numai individul, ci si familia din care acesta face parte si, implicit, comuni- tatea. Implicațiile si consecințele so- ciale (discriminare, stigmatizare, izo- lare sociala, pierderea locuinței sau a locului de munca), economice (costuri ridicate pentru tratamentul medical, scăderea segmentului productiv al populației, împovărarea sistemului de asigurări sociale) si demografice (afec- tarea concentrata în anumite segmente populationale si, în mod special, în rân- dul tineretului si al populației apte de munca, explozii epidemiologice în rân- dul copiilor, ca de exemplu, situația din România, unde o mare parte din gene- rația 1987-1989 este infectata cu HIV) sunt îngrijorătoare si este de așteptat ca în anii următori acestea sa fie dra- matice în anumite regiuni ale lumii. în ultimul deceniu, a aparut în forța si latura politica a fenomenului SIDA, ac- centul punându-se pe recunoașterea drepturilor acestei categorii de persoa- ne. Majoritatea guvernelor din lume si-au propus ca obiectiv distinct al Pla- nurilor naționale de lupta anti-SIDA temperarea optimismului în legătură cu stoparea epidemiologica absoluta a bolii. Pe lângă costurile ridicate pe care le-ar impune un program de depistare si monitorizare a persoanelor cu risc de a fi infectate cu HIV, apare si aspectul legat de încălcarea drepturilor si libertăților umane, întrucât un ase- menea program ar impune masuri drastice de verificare si control. în majoritatea tarilor lumii s-au creat grupuri de presiune care lupta pentru respectarea demnității si a confiden- țialității acestor persoane. Costurile medicale asociate SIDA re- prezintă un aspect îngrijorător în socie- tățile ce se confrunta cu saracia (tarile afro-asiatice si latino-americane). Exis- ta regiuni (ex., Coasta de Azur) în care paturile spitalelor de boli infectioase sunt acoperite în proporție de 80% de către bolnavii de SIDA. Situația va fi mai dramatica în tarile în care bugetul pe cap de locuitor pentru sanatate este de numai câțiva dolari. în tarile dezvoltate, numai costurile îngrijirilor medicale di- recte pentru o persoana cu SIDA sunt evaluate de către OMS la circa 25.000- 150.000 dolari (1993). în România, Ministerul Sanatatii a eva- luat costurile medicale asociate bolii SIDA la 30 de milioane de lei lunar pentru un adult si respectiv la 20 de milioane de lei lunar pentru un copil (1998). La acestea se mai adauga costurile sociale (scăderea speranței de viata, pierderea sursei salariale, pierderea rolurilor sociale, izolare so- ciala, mortalitate infantila, excludere școlara în cazul copiilor). Daca la începutul apariției SIDA (anii ‘80), statul, ca si societatea în general au tratat cu indiferenta sau refuz pro- blematica generata de SIDA, în ultimul deceniu rolul acestuia, ca urmare a grupurilor de presiune si a mișcărilor sociale generate la nivel mondial, a de- venit foarte important prin preluarea în cadrul sistemelor de sanatate si asi- gurări sociale a consecințelor bolii (tra- tament medical gratuit; pensionările pe caz de boala, SIDA fiind inclusa în cadrul bolilor pentru care se acorda gradul I de handicap; concedii medi- cale prelungite). întrucât interesul pu- blic este fundamentat pe rapida mon- 692 Protecția socială a persoanelor infectate cu HIV/SIDA dializare politica si științifica a fenome- nului, etosul statului bunăstării a meta- morfozat cu promptitudine paradigmele canceroase în stiinta despre SIDA (au aparut agentii si organizatii guverna- mentale si nonguvernamentale care dezvolta programe în acest sector, SIDA se preda în colegii si universități, politicile sociale au preluat o parte din consecințele bolii ca, de exemplu, dez- voltarea unor servicii psihosociale pen- tru persoanele infectate). Constructele biomedicale si-au dobândit astfel le- gitimitate de concept public si socio- politic. în statele dezvoltate, statul de- ține un rol important în abordarea acestui fenomen social. Strategiile de politica sociala conțin referiri manageriale la problema so- ciala SIDA, întrucât aceasta reprezintă o problema sociala accidentala ce nu poate fi eradicata în mod absolut, dar poate fi controlata epidemiologie, clinic si terapeutic la nivel comunitar. Ac- tualmente, la nivelul percepției colective, se afla în faza de conștientizare, fapt ce determina reflecții comunitare lega- te de prevenție si reducerea amplorii fenomenului. Exista acțiuni comune ale sectorului public si privat pentru preve- nirea, controlul si combaterea epi- demiei. Strategiile de politica sociala si de sanatate au variat de-a lungul tim- pului fata de problematica SIDA, de la masuri restrictiv punitive (cazul Sue- diei, în care pacientii seropozitivi erau strict monitorizati si orice suspiciune în privința unui comportament iresponsa- bil era imediat sanctionata cu privarea de libertate) la crearea unor servicii medicale si psihosociale specializate în domeniu (cazul Germaniei, Franței, Marii Britanii) si investitii masive în cer- cetarea si monitorizarea internaționala a fenomenului (în special SUA). în Italia (locul trei în Europa în ceea ce privește numărul de cazuri de per- soane seropozitive), spre exemplu, exista o colaborare între serviciile pu- blice (în special cele sanitare si so- ciale) si agențiile nonguvernamentale, care se concretizează în dezvoltarea de centre speciale de consiliere des- tinate persoanelor seropozitive. Exista la nivel International o întreaga rețea de instituții care dezvolta pro- grame în domeniu (Uniunea Euro- peana, Consiliul Europei, Organizația Națiunilor Unite prin programul sau special UNAIDS, Organizația Mondiala a Sanatatii prin Strategia globala SIDA), concretizate prin dezvoltarea anumitor servicii de suport pentru per- soanele infectate si care provin din tari sarace, prin dezvoltarea de politici si atitudini fata de problematica generata de SIDA. Strategiile de politica sociala în acest sector ar putea fi astfel sintetizate: a) programe de prevenție dezvoltate la nivel național si comunitar (educație pentru sanatate, spoturi publicitare, campanii informative în scoli, expli- carea riscurilor comportamentului sexual neprotejat); b) programe de oferire a serviciilor medicale si psihosociale populației infectate (dispensarizare si clinici de zi, centre de consiliere, grupuri de suport); c) programe concrete de protecție so- ciala prin implicarea comunității lo- cale, dar susținute de politici si strategii naționale (programe de in- tegrare școlara a copiilor seropo- zitivi, programe de absorbție pro- fesionala pentru adultii seropozitivi si care pot presta anumite activitati, programe de sprijin economic pen- 693 Protecția socială a persoanelor infectate cu HIV/SIDA tru cei infectati - cazul Marii Britanii, unde persoanele seropozitive care nu se pot întreține singure primesc locuințe care le facilitează accesul, mobilier gratuit etc. si unde sunt dezvoltate diferite programe alter- native la institutionalizare pentru copiii seropozitivi si abandonati). Experiența tarilor dezvoltate arata ca, în urma implementării acestor pro- grame, a crescut speranța de viata a persoanelor seropozitive, s-au rezol- vat unele probleme generate de boa- la, dar majoritatea programelor amin- tite sunt costisitoare, motiv pentru care tarile sarace (cu buget limitat în ceea ce privește cheltuielile publice si sociale) nu au dezvoltate asemenea programe. Intervenția asistentei sociale se reali- zează prin sprijin psihologic si emoțio- nal acordat clientului, terapie indivi- duala si de grup, consiliere, orientarea spre alte servicii de specialitate. în- trucât cea mai eficienta măsură de stopare a epidemiei este educația co- munitara, în special a grupurilor aflate în situație de risc, în cadrul politicilor de sanatate aceasta trebuie sa con- stituie măsură centrala de prevenție. Se recomanda campanii educative la nivel de masa, cu mesaje clare si di- recte (modalitati de transmitere, speci- ficul bolii si masuri de protecție). Aspecte legislative: la nivel Interna- tional, referințele legislative sunt urmă- toarele: Convenția cu privire la drep- turile copilului (1989), Declarația uni- versala a drepturilor omului (1948) care asigura toate drepturile si liber- tățile (civile, economice, sociale si cul- turale) tuturor oamenilor, indiferent de rasa, etnie, apartenența sociala, limba, religie, opinie politica. Acestora li se mai adauga si Carta drepturilor per- soanelor cu HIV si SIDA (OMS), De- clarația de la Paris (1994), Strategia globala SIDA (OMS), Strategia UNAIDS, care promovează următoa- rele principii: statul este obligat sa pro- tejeze persoanele infectate de orice forma de discriminare, asigurarea asis- tentei medicale si a asistentei sociale, asigurarea dreptului la educație si protecție sociala, asigurarea confiden- țialității si a demnității umane. încăl- carea confidențialității este justificata numai atunci când o alta persoana este în risc sau în pericol direct (com- portament sexual neprotejat) de a fi infectata. încălcarea nejustificata a confidențialității poate avea consecințe dramatice: discriminare, izolare, stig- matizare, pierderea serviciului, refuzul de a fi primit la școala sau grădiniță în cazul copiilor. Situația din România: legislația inter- na din sfera politicilor sociale la care se poate conecta bolnavul de HIV/ SIDA este aceeași care se aplica tuturor persoanelor, cel mai utilizat act normativ fiind OU nr. 102/1999 privind protecția persoanelor cu handicap. Nu exista nici o legislație specifica de pro- tecție sociala pentru persoanele in- fectate cu HIV sau bolnave de SIDA. în România, o persoana seropozitiva pri- mește gratuit tratamentul medical in- diferent de activitatea depusa în câm- pul muncii si de contribuția sa la fondul de asigurări sociale de sanatate. Costul acestora se ridica la aproximativ 30 de milioane de lei lunar pentru un adult si la 20 de milioane de lei lunar pentru un copil (estimări ale Ministerului Sanatatii, 1998). în cazul copiilor seropozitivi, în urma evaluării cazului de către Comisia de Diagnostic si Triaj, familia poate angaja pentru 694 copil un însoțitor, care primește lunar un salariu echivalent cu salariul minim pe economie, la care se adauga ve- chimea în munca. Alte beneficii sociale pentru copiii seropozitivi: alocație du- bla, câteva calatorii gratuite la trans- portul urban si interurban, 12 calatorii gratuite pe an la CFR, prioritate la in- stalarea postului telefonic. Adultii sero- pozitivi au aceleași beneficii sociale menționate în cazul copiilor, la care se adauga pensia pentru boala, în valoare de aproximativ 300.000 lei (pentru 1999). în România sunt foarte eficiente orga- nizațiile nonguvernamentale implicate în acest sector al politicilor sociale, care oferă nu doar anumite servicii psihosociale, ci promovează drepturile acestora în fata actorilor guvernamen- tali si locali. în felul acesta, au aparut primele spitale de zi (dispensarizare), s-au constituit primele asociatii de părinți care au copii infectati (Licurici, Inima de Copil, Raza Soarelui), a aparut prima asociație a adultilor in- fectati cu HIV/SIDA ("Noi si ceilalți"), editarea unor buletine informative de specialitate. O parte a programelor dezvoltate de ONG-uri, în urma sta- bilirii eficacității si a necesității lor, au fost preluate de către autoritatile locale (Ministerul Sanatatii prin Direcțiile Sa- nitare Județene, Ministerul Muncii si Protecției Sociale, Ministerul Educației Naționale). Ar putea fi îmbunatatita protecția so- ciala acordata persoanelor seropozi- tive, chiar si în condițiile unui buget limitat, prin marirea cuantumului aju- torului de însoțitor care, la ora actuala, nu acopera nici pe departe nevoile reale de alimentație ale unei persoane infectate. Exemplificam prin proiectul- pilot dezvoltat de către SSH pe o Putere discreționară > perioada de 6 luni (1999-2000) de zile în Valea Jiului, prin care fiecare familie care are în îngrijire un copil seropozitiv primește ca supliment lunar o suma de 2 milioane de lei pe care trebuie sa o justifice autoritatilor locale mai apoi prin chitanțe si facturi fiscale daca a fost cheltuita în interesul copilului. Imposibilitatea justificării sau frauda conduce imediat la sistarea suplimen- tului. Evaluarea proiectului a relevat o creștere a calitatii vieții copiilor sero- pozitivi care au beneficiat de program, dar si o reducere a stresului si a tensiunilor familiale generate de boala. Pe lângă acest tip de intervenție care nu este foarte costisitor pentru bu- getul statului, chiar daca avem mai mult de jumătate din copiii seropozitivi din Europa, ca număr absolut nu avem multe cazuri de persoane in- fectate (numărul oficial de copii si adulti este de aproximativ 8.000), este necesara si dezvoltarea la nivel local a unor programe de prevenire a transmiterii bolilor sexuale, prin co- laborare între Ministerul Tineretului si Sportului, Ministerul Sanatatii etc. La nivel local se pot dezvolta si pro- grame de voluntariat care sa implice tinerii în promovarea educației pentru sanatate. ^Doru Buzduceak. Vezi si: consilierea persoanelor infectate cu HIV/SIDA; asistenta sociala Bibliografie selectiva: Sher (1995); Blloor (1995); UNAIDS (1996) Putere discreționara Conceptul de p.d. este utilizat în raport cu puterea decizionala în cadrul orga- nizațiilor si al organizațiilor adminis- trației publice în particular. 695 Putere discreționară > P.d. presupune existenta unui grad de libertate decizionala. în același timp, discretionaritatea nu trebuie confun- data cu arbitrarul. O decizie luata dis- creționar se deosebește de o decizie arbitrara prin faptul ca cel care a adop- tat-o este - prin statutul funcției sale - legitimat. Diferența între cele doua tipuri de decizii nu este data de natura deciziei în sine, ci de legitimitatea celui care o adopta. De exemplu, un profe- sor dispune de un anumit grad de dis- cretionaritate în ceea ce privește eva- luarea potențialului intelectual al unui copil, însă decizia sa de a nu-l primi în clasa deoarece este desculț este arbitrara. Primul tip de decizie se afla în sfera responsabilității sale, pe când cea de-a doua decizie este arbitrara în raport cu atribuțiile si statutul sau. Acest tip de definire a p.d. se regă- sește cu precădere în abordările de tip legalist. De exemplu, Davis (1969, p. 4) considera ca "un funcționar public are putere discreționara acolo unde limi- tele efective ale puterii sale îi dau li- bertatea de a lua decizii asupra dife- ritelor cursuri de acțiuni sau inacțiuni posibile" (Davis, 1969, p. 4). Discre- tionaritatea vizeaza deci tipul de le- gitimare în a elabora si impune reguli, respectiv în a nu elabora astfel de reguli, cu consecințe asupra puterii de control în cadrul organizației. Discretionaritatea prezintă si o puter- nica dimensiune relationara: "proble- mele legate de discretionaritate sunt percepute, nu în mod surprinzător, toc- mai atunci când libertatea discrețio- nara a unei persoane poate submina intențiile altei persoane" (Hill, 1997, p. 187). în abordările de tip legalist, care pun accentul pe structura formal-legala a reglementarilor, p.d. se definește în raport cu o structura de reguli, la limita specificând doar circumstanțele parti- culare în care decidentul are libertatea de a decide ce vrea. Cu cât structura legal-formala este mai detaliata si ela- borata, cu atât p.d. este mai clar cir- cumscrisa si, ca atare, justiția proce- durala cel mai bine înfăptuită (Davis, 1969). Alti autori (e.g., Jowell, 1973) considera ca p.d. trebuie redusa până la punctul în care nu mai exista perico- lul arbitrarului. Daca aceasta reducție nu mai poate fi operata în baza unor reguli stricte, atunci ea se poate realiza prin adoptarea unor "standarde" ba- zate pe criterii clare. "Standardele" vor permite o creștere a echității orizon- tale. Dworkin (1977) introduce distinc- ția între standarde adoptate de deci- dent (caz în care avem de-a face cu un grad ridicat de discretionaritate) si standardele adoptate de o alta instan- ța, ce trebuie doar eventual interpre- tate (cazul unei p.d. reduse) (Hill, 1997, p. 183). în abordările sociologice, problema nu mai este pusa în termeni atât de transanti, prin opunerea p.d. structurii de reguli (legal-formale). Regulile nu se reduc strict la regulile formale si legal adoptate. De exemplu, teoriile neoinstitutionaliste (March, Olsen, Scott, Meyer, DIMaggio, Powell) consi- dera ca activitatile si comportamentele organizationale nu sunt neaparat de natura raționala, ci sunt "adecvate", având la baza nu numai reguli formale "raționale", ci si o serie de "proceduri standard de operare", i.e. reguli de comportament si acțiune pentru anumi- te situatii, reguli bazate fie pe expe- riența proprie, fie a altora, fie empiric testate, fie profesionale, reguli care adesea nici macar nu sunt constien- 696 Putere discreționară tizate, fiind de la sine înțelese. Astfel, delimitarea discretionaritatii de siste- mul de reguli adoptat de către o or- ganizație devine mult mai dificila si adesea irelevanta. "Diferența între limitele formale si limi- tele contextului social ale discretiona- ritatii poate fi asociata diferenței între un perete si un fluviu. Peretele este ferm, clar delimitat si doare atunci când te lovești de el. Fluviul... se mișca; vi- teza lui variaza; este mult mai puternic la mijloc decât în punctele extreme. Nu întotdeauna doare atunci când te lași dus de el; câteodată poate fi chiar plă- cut. Peretele poate fi asaltat sau spart, în timp ce fluviul îsi face loc si în pre- zenta unei rezistente puternice, schim- bându-si cursul" (Baumgartner, 1992, p. 183). Dintr-o perspectiva sociologica, discre- tionaritatea începe deci acolo unde exista delegare a responsabilității, având ca efect direct o anumita pierdere a controlului. Formele clasice de reali- zare a controlului la nivel social sunt pletele si ierarhiile, fiecare având o lo- gica actionala proprie (vezi si William- son, 1975). Nils Brunsson (1998) intro- duce si o a treia forma de control, coor- donare si alegere sociala: standar- dizarea, înțeleasa ca o modalitate de control, inclusiv la nivel organizational, care permite depășirea problemelor asociate formelor ierarhice în anumite situatii (rigiditate, obedienta etc.). Discretionaritatea, în acest sens, începe abia acolo unde si standardele, definite ca "un tip particular de reguli, i.e. explicite si, cel puțin din punct de vedere formal, voluntare" (Brunsson, 1998, p. 1), încetează sa mai existe, în multe tari, discretionaritatea decizio- nale în cadrul sistemului politic si administrativ, ca opusa deciziei adop- tate strict în baza unor reguli elaborate si impuse, reprezintă un fenomen de la sine înțeles. în Marea Britanie, de exemplu, evaluarea discretionaritatii sau oportunității acesteia este o pro- blema strict juridica, subsumata unor principii statutare, dar si de natura justițiara, în timp ce în SUA evaluarea unui astfel de comportament decizional face apel la constituție, deci la cadrul legislativ (Hill, 1997, p. 179-181). Dezbaterile iau naștere atunci când se pune problema gradului de discretio- naritate în cadrul anumitor tipuri de decizii administrative: în ce măsură este aceasta inevitabila, în ce măsură este legitima si care sunt sursele le- gitimității? Legitimitatea deciziilor, în cadrul administatiei publice, poate avea patru surse: apelul la reguli legal- formale, apelul la eficienta, apelul la profesionalism (sistem expert), apelul la moralitate. în ultimele trei situatii, puterea discreționara este ridicata. Tipul de legitimitate se afla, de ase- menea, în strânsa legătură cu indi- catorii utilizati de respectiva organizație publica sau perceputi de către aceasta ca fiind valorizati de către public sau alte agentii administrative supraordonate, în evaluarea activitati! proprii (vezi si organizatii ale adminis- trației publice). Natura programelor, respectiv a acti- vitatilor administrațiilor publice prede- termina în mare parte gradul de discre- tionaritate a unor decizii si activitati ad- ministrative. Anumite programe, ca de exemplu, acordarea alocației pentru copii, nu presupun necesitatea exis- tentei unei puteri discreționare la ni- velul administrației locale. Administra- ția locala are doar rolul de a colecta 697 Putere discreționară > solicitările si de a le trimite mai departe, către direcțiile locale ale mi- nisterului de resort. în cazul altor pro- grame însă, ale căror obiective sunt mai degraba vagi sau generale, pute- rea discreționara a celor care con- cretizează programele devine nece- sara. Acest lucru este valabil în special în cazul programelor de beneficii si servicii selective. în general, o p.d. mai ridicata este asociata în special furnizării serviciilor si/sau beneficiilor selective si deci organizațiilor furnizoare de servicii/be- neficii la nivel local: fie ca acestea fac apel la sisteme expert, fie ca ele pre- supun elaborarea unor reguli si norme adiționale. în principiu, beneficiile sociale selective sunt caracterizate printr-un proces de alocare discreționar, în comparație cu o alocare universalista în cazul celor universalist-categoriale. P.d. ridicata duce la creșterea pro- babilității inechității orizontale si la mul- tiplicarea problemelor legate de justiția procedurala. Discretionaritatea repre- zintă un bun instrument de adecvare a deciziei la particular, cu prețul renun- țării la standardizare si uniformitate în raport cu contexte similare. Ca o concluzie generala, în cadrul or- ganizațiilor publice, discretionaritatea devine un concept foarte important atunci când este asociata cu comple- xitatea scopurilor organizationale si cu delegarea responsabilității. Delegarea responsabilității poate fi datorata com- plexității activitatilor si scopurilor, dar se poate realiza în baza necesității ex- pertizei profesionale (e.g., în cazul ser- viciilor medicale). Teoriile organizationale clasice (vezi Bums si Stalker, 1961; Woodward, 1965) arata ca organizațiile ce au sco- puri clare, simple si a căror realizare presupune utilizarea anumitor instru- mente relativ incontestabile sunt mai eficiente daca adopta reguli stricte si precise, care sa permită în orice mo- ment atribuirea responsabilității pentru fiecare activitate întreprinsa. în astfel de organizatii, p.d. se reduce la inter- pretarea formalizată a regulilor impuse. Dimpotrivă, organizațiile ale căror sco- puri nu sunt foarte clare sau ușor de operationalizat, iar mijloacele de reali- zare a acestora sunt fie înalt incerte si disputate, fie se bazeaza pe expertiza profesionala sunt mai eficiente atunci când structurile lor sunt mai flexibile, iar gradul de discretionaritate mai ridicat. Una dintre orientările din cadrul noului management public pune accentul, în vederea depășirii unor probleme aso- ciate unei birocratizări excesive în ca- drul organizațiilor administrației publice si pentru creșterea sensibilității orga- nizațiilor publice la problemele sociale si abordarea acestora, pe reformarea birocrației si "reinventarea guvernării" (Peters si Waterman, 1982), prin sub- stituirea formelor birocratice cu struc- turi postfordiste, i.e. de fragmentare a activitatilor în cadrul unei organizatii sau/si marketizare a serviciilor sociale, prin separarea organizatorica a pres- tatorilor de diferite activitati/servicii (pe scurt, prin "profesionalizarea" servicii- lor publice). în cadrul birocrațiilor de ghișeu, deci al acelor organizatii care sunt în mare parte în contact direct cu cetățenii, p.d. are o semnificație cu atât mai mare cu cât analizele de implementare clasice nu iau în calcul p.d. ca factor posibil de influențare a rezultatelor distributive ale 698 Putere discreționară > unui program social. Conceptul de "implementare" este adesea incom- patibil cu cel de "discretionaritate". Lipsky (1980) invoca trei cauze esen- țiale ale necesității discretionaritatii în cadrul acestor tipuri de birocratii. "Birocratii de ghișeu" adesea lucrează în condiții ce cu greu s-ar putea preta la aplicarea unor reguli predefinite (e.g., interacțiunea polițistului cu cetățenii, în special interacțiunile ostile, profesorii în raport cu contextul de învatare specific fiecărui elev). Adesea, munca lor pre- supune luarea în calcul a dimensiunii umane a unei situatii particulare, ca de exemplu, în cadrul justiției penale. Un al treilea motiv pentru care prezenta unui anumit grad de discretionaritate este importanta este ca duce la creș- terea respectului de sine a angajatului, dar si la credința clientului ca angajatul deține soluția pentru bunăstarea sa, având ca principala consecința creș- terea legitimității servicilor sociale pu- blice (Lipsky, 1980, p. 15). Puterea discreționara se concretizează în următoarele, atunci când în fapt ea nu este recunoscuta funcționarilor pu- blici: - decizii care încearcă sa limiteze ce- rerea: prin adoptare de standarde în vederea introducerii unor noi cri- terii de eligibilitate sau restrictio- narea eligibilității prin reinterpreta- rea criteriilor de eligibilitate sau prin introducerea unor practici care tind sa creasca costurile de aplicare ale potențialilor beneficiari (în termeni monetari, dar si de timp), prin încăl- carea regulilor sau reinterpretarea regulilor ambigue sau prin rezol- varea contradicțiilor dintre diferite reguli; - preselectarea si selectarea solici- tantilor prin adoptarea unor judecati de ordin moral, ce se constituie drept "criterii adiționale"; - utilizarea stereotipurilor în evalua- rea grupurilor sau a anumitor ca- tegorii de potențiali beneficiari (de exemplu, "sărăcii care nu merita"). Rezultatele distributive ale respectivei organizatii vor fi deci influențate în egala măsură de: - tipul de indicatori de evaluare a- doptati; - nivelul resurselor în comparație cu cererea; - stereotipuri si judecati morale apli- cate. .JLuana M. Popk. Vezi si: justiție procedurala; echitate orizontala; birocrația de ghișeu; noul management public Bibliografie selectiva: Baumgarten (1992); Brunsson (1998); Davis (1969); Dworkin (1977); Hill (1997); Jowell (1973); Lipsky (1980); Peters si Waterman (1982) 699 Rapoarte ale dezvoltării R Rapoarte ale dezvoltării Evoluția dezvoltării sociale la nivel mondial este surprinsa de doua ra- poarte extrem de populare, produse de Banca Mondiala si, respectiv, Progra- mul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare: World Development Report si Human Development Report (acesta având si versiuni individualizate pentru fiecare tara, centrate exclusiv pe evoluția dez- voltării în societatea în cauza). Ambele rapoarte au o apariție anuala si s-au institutionalizat ca principale treceri în revista ale progreselor sau regreselor economice, sociale, politice si umane, realizate atât în plan mondial, cât si la nivelul flecarei tari. Menirea celor doua rapoarte este însă departe de a fi simple prezentări ale acestor evoluții. Ambele publicatii reali- zează evaluări si recomandări privind starea civilizației umane si programele practicate de guverne, agentii internațio- nale sau chiar companii transnaționale. Chiar daca acesta nu este scopul declarat, prin tematica aleasa anual si prin tipul de masuri propuse, cele doua rapoarte se constituie ca mijloc de pro- movare a orientării politice a celor doua mari organisme internaționale, devenind - prin larga lor răspândire - importanti agenti în formarea curentelor de opinie în lumea politica si academica. Ambele rapoarte se înscriu astfel într-un trend mult mai general, care poate fi identificat atât la nivelul altor organis- me internaționale, precum OECD sau UE, dar si la nivelul agențiilor guverna- mentale sau al unor institute si organi- zatii independente. Astfel, după câteva timide încercări în anii '60, începând cu anii 70, rapoartele sociale (prezentând date din domeniul social, dar si din cel economic) au devenit extrem de răs- pândite în majoritatea tarilor vestice, iar în ultimul deceniu al secolului al XX- lea ele erau deja generalizate la nivelul tuturor tarilor (vezi Rothenbacher, 1998). Publicate periodic (trimestrial, semestrial, anual etc.), ele nu numai ca oglindesc imaginea societății la un anumit moment dat, ci si contribuie substanțial la stabilirea scopurilor si priorităților dezvoltării sociale, ca si la formarea unui mod de evaluare a po- liticilor de orice tip si mai ales a celor sociale. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: dezvoltare sociala Bibliografie selectiva: Zapf (2000); Rothenbacher (1998) Raționalizarea serviciilor de sanatate în orice sistem în care exista un tert plătitor pentru asistenta sanitara, aceas- ta va fi raționalizata, adica nu toata lu- mea va primi toate serviciile medicale solicitate, la momentul dorit; raționa- lizarea apare atât în sistemele finanțate prin impozite generale, cât si în cele finanțate prin asigurări de sanatate, publice sau private. Acest proces este preponderent unul implicit, acolo unde tertul plătitor este statul, neexistând reglementari clare care sa stabilească volumul si calitatea serviciilor medicale la care se pot aștepta pacientii, incluzând aici si timpul de așteptare 700 Raționalizarea serviciilor de sănătate pentru intervenții medicale specifice. Fenomenul raționalizării serviciilor me- dicale apare si în cadrul sistemelor bazate pe asigurări de boala, publice sau private. Aici însă raționalizarea are mai frecvent o abordare explicita, exis- tând de obicei contracte detaliate între casa de asigurări si furnizorii de servicii medicale în care se specifica ce servicii sunt acoperite de polița de asigurare, incluzând si criteriile după care respec- tivele servicii vor fi produse (calitate, timp de așteptare, costuri suplimentare pentru pacienti etc.) Pentru ca raționalizarea sa fie o parte explicita a unei politici sanitare, este necesar ca anumite întrebări sa capete răspuns: • cine ar trebui sa elaboreze deciziile legate de raționalizarea serviciilor medicale? • ce mecanisme ar trebui utilizate în elaborarea si implementarea aces- tor decizii? • ce criterii ar trebui sa stea la baza acestor decizii? Trebuie subliniat ca aceste întrebări nu definesc totdeauna stagii distincte, a- numite decizii legate de raționalizare putându-se adresa mai multor faze (de exemplu, utilizarea autonomiei clinice va defini atât pe cel ce va lua deciziile, cât si mecanismul). Luarea deciziilor. în esența, exista patru grupuri principale care pot lua decizii legate de raționalizare în sfera politicilor si a serviciilor sanitare: politi- cienii, administratorii sanitari, profesio- niștii medicali si publicul (Klein, 1993). Mecanismele. Sunt descrise sase mecanisme principale care sunt sau ar putea fi utilizate ca instrumente ale politicilor sanitare; aceste mecanisme sunt: plățile, utilizarea asistentei medi- cale primare ca "portar", listele de aș- teptare, regulile explicite si informarea pacientilor. Nu sunt trecute pe aceasta lista factori care, deși sunt cunoscuti ca pot avea rol de mecanisme de ra- ționalizare a serviciilor medicale, cu greu pot fi considerati ca opțiuni po- litice. Aici pot fi trecuti factori ca inac- cesibilitatea fizica a facilitatilor me- dicale (datorita localizării, transportului dificil etc.) si bariere sociale sau psi- hologice, precum cele legate de com- portamentul personalului medical. Criteriile. Sunt descrise trei criterii ge- nerale care pot influenta deciziile de raționalizare a serviciilor medicale într-un sistem sanitar în care exista un tert plătitor: principiul "șalvarii", eficienta si echitatea. Lista aceasta pare a omite doua criterii care sunt descrise în mod frecvent: dreptul la asistenta sanitara pe baza platii unei taxe si "nevoia". Primul este omis chiar daca este frecvent resimțit de pacienti si public, însă contrazice toata noțiunea de tert plătitor, fiind întâlnit doar sub forma platilor directe, relativ rare în Europa Occidentala. Al doilea principiu nu este de fapt omis din discuție; noțiunea de nevoie defi- nita drept capacitatea individului de a beneficia de tratament medical este încorporată în discuția despre efici- enta, în timp ce noțiunea de nevoie so- ciala e inseparabila de principiul echi- tății. ^Cristian Vladescuk. Bibliografie selectiva: Klein (1993); Vladescu (1999); WHO (1996) Reîntinerirea demografica a populației R.d.p. (engl., rejuvenation of popula- tion, fr., rajeunissement de la popula- 701 Reîntinerirea demografică a populației t/'on) desemnează un proces demogra- fic care consta în creșterea proporției populației tinere, ca urmare a ridicării si menținerii fertilității la un nivel relativ ridicat. Se poate vorbi de r.d.p. numai după un proces de îmbătrânire demo- grafica. Un caz caracteristic de reîn- tinerire demografica oferă Franța, ca urmare a unei tendințe de creștere a fertilității, pe baza unui complex de ma- suri de politica pronatalista sau popu- lationista. Chiar daca politicile de control sau stimulare a natalitatii nu se încadrează direct în ansamblul politicilor sociale, având conotatii politice mai accentua- te, ele au totuși un impact semnificativ asupra elaborării politicilor sociale, prin schimbările structurale pe care le induc (e.g., familii cu multi copii, șomajul în rândul tinerilor). JAna Rodica Staicu- lescuk. Vezi si: îmbătrânire demografica Rețea de securitate sociala (safety net) Vezi statul bunăstării Rețele de politici publice Până în anii ’90, se considera ca po- liticile publice (si deci implicit si cele sociale) sunt elaborate de către stat (guvern central, guverne locale) în concordanta cu ideologiile segmentului politic dominant sau reprezentativ. Po- liticile sociale erau analizate în primul rând în raport cu forma lor "de prin- cipiu", cu eficacitatea si eficienta lor în raport cu anumite obiective sociale. Aspectele legate de modul în care se constituie, iau naștere politicile publice nu au constituit un interes deosebit pentru domeniul politicilor publice. Se pornea de la presupoziția ca acestea sunt elaborate, structurate si articulate de către guverne (reprezentanti politici) în baza unor opțiuni ideologice clare, deci în concordanta cu anumite mo- dele de justiție sociala. în anii ’80, devine tot mai evident ca politicile publice nu reflecta, în mod consistent si coerent, ideologia acelui segment social învestit cu autoritate (reprezentativitate) politica. Politicile publice sunt produsul unor decizii co- lective, realizate prin negocieri succe- sive între mai multi actori sociali im- plicati activ într-un anumit domeniu de funcționare a societății. Implicați în de- cizii legate de tipul si forma politicilor publice nu sunt deci numai actorii poli- tici sau actori ai administrației publice, ci toti actorii sociali din sectorul public, semipublic sau privat ce activeaza în- tr-un anumit domeniu. Politicile publice nu sunt deci un produs pur politic si ideologic, ele reprezintă rezultatul mo- dului de structurare a intereselor dife- ritilor actori sociali ce activeaza într-un anumit domeniu si a negocierilor suc- cesive dintre aceștia. Rețelele de politici reprezintă, în fapt, un concept de legătură între doua fe- nomene/realitati sociale: politicile publi- ce (ca strategii de intervenție în vede- rea realizării unor obiective specifice) si contextul strategic si instituțional al acestora (Kickert et al., 1997, p. 1). în baza acestui concept, devine posibil răspunsul la întrebarea: cum afecteaza mediul instituțional si configurațiile eco- nomice politicile publice (i.e. forma, tipul si conținutul lor)? 702 Rețele de politici publice Pentru Rhodes (1990, 1999), rețelele de politici sunt structuri constituite la nivel mezosocial si reprezintă forme de intermediere a diferitelor interese de grup, oferind o formalizare a relației între interese si guvern. Acestea sunt definite ca "clustere sau complexe or- ganizationale", "închegate" în virtutea interdependentei actorilor organizatio- nali în raport cu resursele necesare propriei funcționari (Rhodes, 1990). Rețelele de politici se disting de alte clustere organizationale prin existenta unor "goluri" în structura interdepen- dentelor resurselor. Rețelele de politici pot lua forme diferite, în funcție de gradul lor de integrare, de la rețele înalt integrate (comunități de politici) la formele cele mai puțin integrate (rețe- lele centrate pe probleme). Rhodes (1990) distinge între: • Comunitățile de politici - caracteri- zate prin stabilitatea relațiilor, con- tinuitatea participării actorilor în aceste reiatii de schimb, impermea- bilitatea acestor rețele în raport cu alte rețele, invariabilitatea acestora în raport cu "opinia publica" în ge- neral (si cu cea exprimata prin me- canisme ale reprezentativitatii poli- tice în particular, i.e. parlamentul). Aceste structuri de intermediere a intereselor se centrează pe interese majore, definite din punct de vedere funcțional (ca, de exemplu, educa- ția). Ele sunt puternic integrate vertical, dar slab articulate orizontal, datorita împărtășirii, de către toti actorii participanti, a responsabili- tății furnizării diferitelor servicii pu- blice. Comunitățile de politici re- prezintă forma cea mai integrata de rețele de politici. • Rețelele profesionale - sunt acele rețele de politici caracterizate prin predominanta unei categorii de par- ticipanti (i.e. profesioniști) în articu- larea politicilor publice. Exemplul cel mai bun este cel al Sistemului de Sanatate National Britanic (Rhodes, 1999, p. 138). Politicile în domeniul sanatatii sunt determi- nate, în cea mai mare parte, de re- țele profesionale ale medicilor. Ast- fel de rețele sunt caracterizate de un grad relativ ridicat de indepen- denta verticala si impermeabilitate în raport cu alte rețele. • Rețelele interguvernamentale - sunt rețele centrate în jurul organizațiilor reprezentative ale autoritatii publice locale. Interdependenta verticala în cadrul acestor rețele este limitata, articularea orizontala mai pronun- țata, iar aceste rețele se constituie în baza tuturor intereselor locale. Aceste rețele penetrează cu ușu- rința alte rețele, în vederea promo- vării intereselor proprii. • Rețelele de producători - în cadrul acestor rețele interesele predomi- nante sunt cele de ordin economic (atât cele articulate în sectorul de stat, cât si în cel privat). Aceste rețele sunt mai slab integrate, mem- brii acestor rețele nu sunt stabili, iar interdependenta între interesele economice diferite este slaba. Ele sunt însă importante în formularea politicilor publice, datorita necesității producerii anumitor bunuri si servicii publice specifice. • Rețelele centrate pe probleme cuprind un număr ridicat de participanti, iar gradul de interdependenta între aceștia este relativ scăzut. Ele se constituie în jurul unei probleme, iar interesele diferitilor actori sociali pot fi foarte diferite. Noile mișcări sociale pot fi considerate rețele centrate pe pro- 703 Rețele de politici publice bleme, în aceasta accepțiune. Ele se constituie în jurul unor probleme concrete, de exemplu, efectele ingine- riei genetice asupra bunăstării sociale (e.g.,inegalității de sansa, oportunităților individuale, pieței mun- cii). Formele "limita" pot fi considerate tipuri ideale de rețele de politici, în timp ce tipologia realizata pe criteriul gradului de integrare se justifica strict în baza unei anumite experiențe empirice: ea este produsul experienței britanice în domeniul articularii politicilor publice prin excelenta (Rhodes, 1999, p. 142). Relevanta acestor tipuri intermediare de rețele este deci limitata la un context socio-politic particular. Cele doua extreme pot fi definite prin contrast, fara a-si pierde însă semnificația teoretica. în cadrul comunităților de politici, relațiile între actorii sociali sunt stabile, frecvente si interesele consistente (din punct de vedere valoric, ideologic, acționai). în cadrul acestor rețele, exista un echilibru al puterii, ce nu presupune o distribuție egala a acesteia, ci permite fiecărui participant al rețelei sa se perceapă ca implicat într-un joc cu suma pozitiva (Rhodes,1999,p.144). Prin contrast, rețelele centrate pe probleme sunt înalt eterogene din punct de vedere al intereselor, valorilor si ideologiilor. Acestea prezintă o “relație de putere inegala, în cadrul careia participantii dispun de resurse limitate si acces restrictiv” (Rhodes, 1999, p. 144). Analizele empirice arata ca diferitele tipuri de rețele de politici influențează în mod semnificativ si decisiv forma si conținutul politicilor publice. Pentru a înțelege de ce politicile publice iau forma pe care o iau într-un context social, economic, instituțional specific, trebuie sa identificam rețelele de po- litici existente si tipurile acestora. Rețelele de politici nu sunt o realitate stabila, ele se modifica atât datorita negocierilor succesive între diferitii actori sociali implicati, dar si datorita unor factori exogeni. Principalele cate- gorii de factori ce afecteaza rețelele de politici sunt de natura: economica, ideologica, științifica si instituționala (Rhodes, 1999). Schimbările economi- ce reprezintă un factor ce catalizeaza schimbările în cadrul rețelelor de po- litici, în timp ce tipul acestor schimbări este influențat de ideologiile dominante într-o societate. Nivelul de cunoaștere sau informare a actorilor sociali în raport cu anumite re- alitati/fenomene sociale duce, din nou, la schimbări în cadrul acestor rețele. Mediul instituțional, la rândul sau, afecteaza rețelele de politici sociale. Apariția unor noi instituții modifica jocul intereselor, modificând, ca urmare, si rețelele de politici. Cum pot fi descrise interesele dominante în structurarea politicilor publice? Sunt interesele poli-tice cele de determina în modul cel mai semnificativ structura politicilor publice? Rhodes (1999) considera ca cele doua resurse esențiale ce conferă unor grupuri acces privilegiat în articularea politicilor publice sunt poziția economica si nivelul de cunoaștere. Nu ideologiile sunt deci factorul cel mai important în articularea politicilor într-un anumit do- meniu, ci interesele grupurilor privi- legiate din punctul de vedere al poziției economice si al nivelului de cunoas- tere/informare sunt cele ce vor imprima - în primul rând - structura si conținutul politicilor publice. ^Luana M. Popk 704 Rolul statului în sistemele sanitare Vezi si: implementarea politicilor sociale; organizatii ale administrației publice; noul management public Bibliografie selectiva: Kickert (1997); Rhodes (1990, 1999) Rolul statului în sistemele sanitare Indiferent de tipul de sistem de sana- tate ales sau de modalitatea de pri- vatizare, fie ea a finanțării, a practicii medicale sau a proprietății facilitatilor de sanatate, trebuie evidențiat ca pri- vatizarea nu scutește cu totul autorită- țile publice de responsabilitățile pe care le au în ceea ce privește sa- natatea; nici un sistem de sanatate nu este bazat numai pe piața privata, fara nici o intervenție din partea guvernului. Sunt câteva cauze majore pentru acest lucru: tranzacțiile pentru îngrijirile de sanatate mediate pe piața sunt pro- blematice datorita asimetriei informa- țiilor dintre furnizorii, consumatorii si finanțatorii îngrijirilor de sanatate. Mai mult, daca este în interesul lor, medicii pot sa convingă pacientii sa urmeze tratamente care pot sa nu fie necesare, dar care le aduc lor profituri (asa-nu- mitul "hazard moral"), deoarece plata serviciilor medicale nu funcționează ca alte plete. Ea este caracterizata prin asimetrie informaționala privind pacien- tii, care adesea sunt incapabili sa stabilească daca simptomele lor sunt grave sau nu. în plus, de obicei ei nu cunosc nivelul si forma tratamentului necesar si, în general, au puține infor- matii despre eficacitatea tuturor trata- mentelor existente. Complexitatea da- telor, multitudinea alegerilor si starea psihica proasta a multora care desco- peră ca sunt bolnavi au drept rezultat încrederea totala a consumatorului în furnizor pentru a primi informatii. Aceasta a condus la situația, atipica pentru o piața libera, în care medicul ia decizii referitoare la folosirea serviciilor medicale în numele pacientului, întâl- nindu-se un fenomen specific pieței medicale: "cererea creata de oferta". în plus, firmele particulare de asigurări sunt interesate sa evite clientela considerata riscanta (asa-numita "selecție adversa") si care rămâne astfel neasigurata sau are de plătit prime de asigurare ridicate. Guvernele pot interveni pe piața me- dicala atât la nivelul cererii, cât si al ofertei de servicii medicale, i.e. pot impune reglementari atât la nivelul uni- tăților medicale si al personalului sani- tar, cât si al companiilor de asigurări si clientilor acestora. Tendința este ca statul sa-si dezvolte instrumente si abi- litati specifice în acest domeniu, re- tragându-se din zona operării directe a serviciilor de sanatate. Schematic, rolul statului pe piața serviciilor de sanatate este redat mai jos. în tarile în care coexista atât servicii de sanatate publice, cât si private, au apă- rut anumite probleme, cum ar fi: servicii paralele si lipsa coordonării si cooperă- rii dintre sectorul public si cel particu- lar, cu apariția unor grupuri dezavanta- jate în accesul la serviciile de sanatate, concomitent cu creșterea cheltuielilor sectorului sanitar ca pondere în PIB. De aceea, în majoritatea tarilor dezvol- tate, apariția si/sau dezvoltarea secto- rului medical privat, în special în ceea ce privește asigurările private de sa- natate, este strict reglementata de către autoritățile sanitare. ^Cristian Vladescuk. 705 Rolul statului în sistemele sanitare Vezi si: descentralizarea sistemelor de Bibliografie selectiva: Vladescu (1999); sanatate; politici de sanitare WHO (1996); World Bank (1996) Rolul statului pe piața serviciilor de sanatate A. Definirea de standarde referitoare la: • pachetele de servicii oferite; • grupul-tinta; • calitatea serviciilor. B. Monitorizarea actorilor principali (furnizori + terti plătitori). C. Evaluarea procedeelor diagnostice si terapeutice admise. D. Colectarea centralizata a informațiilor despre serviciile de sanatate. E. Acreditarea: • profesioniștilor medicali; • furnizorilor; • instituțiilor de sanatate; • terților plătitori. F. Finanțarea serviciilor de sanatate: • pentru anumite grupuri de afecțiuni (pachete de servicii predefinite); • pentru anumite grupuri populationale. G. Furnizarea de servicii de sanatate: • proprietarul instituțiilor medicale; • organizarea activitatilor sanitare; • plata instituțiilor si/sau a profesioniștilor. H. Managementul direct al sistemului si al serviciilor de sanatate: • selecționarea conducătorilor unităților sanitare; • elaborarea si aplicarea normelor de performanta individuale; • monitorizarea procesului si/sau a rezultatelor manageriale. I. Planificarea patternului dorit al serviciilor de sanatate: • evaluarea nevoilor; • alocarea resurselor: principii, criterii, mecanisme; • raționalizarea serviciilor; • evaluarea rezultatelor si a impactului acestora. Sursa: Vladescu, C.(1998). 706 Salariul s Salariul S. reprezintă nivelul la care se cum- pără (închiriază) forța de munca de către deținătorii de capital în vederea desfășurării procesului productiv. Este, prin urmare, prețul forței de munca. în condițiile unei piețe cu o concurenta perfecta, legea cererii si ofertei este unicul determinant al salariului. Piața muncii este însă una dintre cele mai imperfecte, criteriile economice nefiind singurii determinanti. Nivelul salariului la care cererea si oferta de torta de munca sunt egale se regăsește în teoria economica sub de- numirea de salariu de echilibru. Reali- tatea economica a identificat si un alt nivel de referința al prețului tortei de munca, sub denumirea de salariu mi- nim garantat. Acest nivel rezulta ca ur- mare a negocierilor dintre sindicate, patronat si autoritati, pe baza con- tractelor de munca si, de regula, este mai mare decât cel de echilibru (Smg > Se). La acest nivel, cererea si oferta de torta de munca nu vor mai fi egale. Salariul este pentru cumpărătorul forței de munca un cost, iar pentru deți- nătorul ei un venit. Cererea va des- crește în timp ce oferta va creste. Salariul minim garantat (pe economie) are, în principal, determinări sociale si politice. El reprezintă pentru individ un venit din munca, menit sa-i asigure lui (si familiei sale) existenta. Nivelul sau este analizat si în contextul celorlalte venituri pe care le poate avea (câștiga) individul si familia sa - transferuri din partea statului, reprezentând sprijinul societății în diferite situatii de dificul- tate, al veniturilor din proprietăți sau din munca pe cont propriu si al venitului minim garantat. Fiind un venit rezultat din activitatea productiva, este de așteptat ca acesta sa acopere în cea mai mare parte consumul minim necesar individului si familiei la un nivel minim socialmente acceptat. Presiunea exercitata asupra acestuia din partea tortei de munca, prin intermediul sin- dicatelor, precum si considerente de ordin politic care se pot manifesta în diferite momente de timp, în încercarea de a spori adeziunea electoratului, ac- ționează asupra salariului minim în sensul creșterii lui. De cealalta parte, criterii de eficienta economica împing patronatul sa acționeze în sensul descreșterii acestuia; în cazul în care creșterile salariale conduc spre valori ale productivității marginale sub un minim acceptabil, se vor crea condiții pentru "munca la negru". Nivelul bu- getului de stat actioneaza si el în sensul descreșterii salariului minim, dat fiind ca alimentează fondurile de salarii ale unor sectoare de activitate. Nivelul salariului minim influențează în- treaga scara salariate 1a baza careia se afla, dar este în egala măsură pus în corelație cu nivelul transferurilor (prestațiilor) sociale ale statului. Nivelul sau trebuie astfel stabilit încât sa nu demotiveze atitudinea activa fata de munca si individul sa aleaga sa tra- iasca de pe urma eforturilor financiare pe care te face statul pentru a-i asigura un nivel minim de trai, în loc sa opteze pentru un loc de munca recompensat cu un salariu minim. 707 Sănătate publică Veniturile salariale stau la baza deter- minării veniturilor bănești la care in- divizii au dreptul în cazul pierderii ca- pacitatii de munca, a locului de munca sau depasesc perioada de vârsta ac- tiva. Aceste venituri de înlocuire rezulta prin aplicarea unei cote procentuale asupra veniturilor salariale. Având controlul salariului minim ga- rantat, statul intervine în nivelurile de salarizare. Prin controlul nivelurilor de salarizare în anumite domenii, poate induce sau reduce diferențierile sala- riale. Controlul veniturilor salariale este un instrument la îndemâna statului si un element-cheie în programele de combatere a inflației si de stabilizare macroeconomica. Tipuri Subiectul negocierilor îl face nivelul sa- lariului de baza sau de încadrare, adi- ca suma de bani care se cuvine salari- atului pentru munca depusa. La acesta se pot adauga diferite sporuri legate de specificul muncii si vechimea în mun- ca, precum si prime sau gratificatii (individuale sau colective) pentru rezultatele obținute în munca. Astfel se formează salariul nominal. El poate fi brut sau net. Salariul net reprezintă suma de bani care rămâne individului din salariul cuvenit (salariu brut) după plata impozitului pe venit. Este de la sine înțeles ca politica fiscala este un instrument prin care statul controlează post-factum nivelul salariilor. Salariul real este determinat de calitatea si cantitatea de produse si servicii pe care salariatul le poate procura în schimbul salariului sau nominal. El este determinat direct proporțional cu nivelul salariului nominal si invers proporțional cu cel al indicelui de preturi. Salariul mediu reprezintă ni- velul mediu al salariilor înregistrate la nivelul economiei naționale, pe ramuri de activitate sau regiuni. El este folosit în unele cazuri ca indicator al nivelului de trai al populației. în general, pentru analiza evoluției în timp a salariilor se folosește salariul mediu real. Acesta se urmărește atât transversal, pe diferite unitati economico-administrative într-o unitate data de timp, prin comparația valorilor absolute înregistrate (ca indi- catori), precum si în dinamica, pentru o aceeași unitate economico-adminis- trativa, la momente diferite de timp, în termeni relativi (ca indici). Indicii se calculează fie cu baza fixa, reflectând evoluția salariului mediu real în raport cu un moment considerat de baza (St/So.100), fie cu baza în lanț, reflec- tând evoluția salariului fata de mo- mentul de timp anterior (St/St-1.100). .JSimona Iliek. Vezi si: contract de munca; venit minim garantat Bibliografie selectiva: Pert si Vasile (1997a, 1997b) Sanatate publica Termenul de sanatate publica este utilizat în mod curent în doua sensuri. Primul sens se refera la distincția public-privat în serviciile de sanatate. Sanatatea publica desemnează, de re- gula, un set de resurse - servicii publi- ce care sunt furnizate de organizatii publice sau nonprofit si care sunt gra- tuite în momentul utilizării, i.e. persoa- nele care necesita asistenta medicala au acces la serviciile dorite indiferent de capacitatea de plata. 708 Sărăcia Al doilea sens, care este cel mai uti- lizat de altfel, se refera la ceea ce face o societate ca sa asigure sanatatea comunitara, în contrast cu cea indivi- duala implicata de medicina clinica. O definiție concisa a sanatatii publice este "arta si stiinta prevenirii îmbol- năvirilor, prelungirii vieții si promovării sanatatii, prin intermediul eforturilor organizate ale societății; acest lucru are ca premisa faptul ca sanatatea este un proces care angajeaza resurse sociale, fizice, mentale si spirituale" sau, introducând o dimensiune econo- mica în discuție, "utilizarea organizata a resurselor pentru a obține cea mai multa sanatate pentru cel mai mare număr de persoane" (Abramhson, 1992). Acțiunile presupuse de sana- tatea publica se bazeaza pe faptul ca sanatatea este o resursa fundamentala pentru individ, pentru comunitate si pentru societate în ansamblu. Sanatatea publica este un domeniu interdisciplinar în care se regăsesc inpu- turi din diferite discipline, precum epi- demiologia, biostatistica, demografia, ecologia, igiena, etica, sociologia, eco- nomia, dreptul, managementul si organi- zarea serviciilor de sanatate. Așadar, sanatatea publica poate fi definita ca stiinta si arta care se preocupa de: - a preveni îmbolnăvirile; - a prelungi viata; - a promova sanatatea prin efortul or- ganizat al comunității; - sanitatie si mediu; - educația pentru sanatate; - organizarea sistemului de sanatate astfel încât sa permită accesul la un pachet de servicii bazale pentru întreaga populație. J Cristian Vla- descuk. Vezi si: indicatori ai stării de sanatate Bibliografie selectiva: Abramhson (1992); Vladescu (2000) Saracia Asa cum a fost cazul multor altor con- cepte din științele sociale, conceptului de "sărăcie" i s-au asociat diverse semnificatii de către un autor sau altul, într-o tara sau alta ori în perioade de timp diferite. Relativitatea definițiilor a urmat, firesc, multitudinii de semnificatii ce i-au fost atribuite termenului de "sa- rac". Relativitatea conceptului de să- răcie este conferita, de fapt, pe de-o parte, de diferentele majore dintre rea- litățile pe care le caracterizează (re- lativitate obiectiva) si, pe de alta parte, de diferentele de percepție, de eva- luare a realităților sociale (relativitate subiectiva). Diferentele dintre nevoile si aspirațiile indivizilor, dintre stilurile lor de viata, di- ferentele dintre mediile în care aceștia trăiesc (comunități, localitati, regiuni, tari), dintre diferite momente de timp la care ne referim se răsfrâng si asupra stării de sărăcie (obiectiva sau subiec- tiva) a acestora. Sunt cunoscute exemple care arata ca, la același nivel al veniturilor (sau al cheltuielilor), un individ poate fi sarac în SUA si bogat în Bangladesh, sarac într-un oraș mare si bogat într-un să- tuc, sarac într-un mediu intelectual si bogat între maturatorii de strada, sarac în prezent si bogat cu 50 de ani în ur- ma etc. (Zamfir, 1995, Strobel, 1996, Duffy, 1995 etc.). 709 Sărăcia Pe de alta parte, dincolo de veniturile sau cheltuielile indivizilor, dincolo de cum îi evalueaza ceilalți, saracia tine de autoaprecierea indivizilor (saracia subiectiva). "Saracia, ca si frumusețea, sta în ochii posesorului", spunea Orshansky (apud Townsend, 1979, p. 37). Utilizata adesea dihotomic, prin opo- ziție cu bogatia, saracia necesita si o modalitate de măsurare care consti- tuie, în fapt, criteriul de caracterizare a unui subiect (individ sau familie) ca fiind "sarac". Primele cercetări asupra veniturilor fa- miliilor au fost motivate de dorința pa- tronilor de a menține concurenta pe pia- ța muncii, pentru a-si păstră angajatii în serviciu pentru salarii cât mai mici. în urma unei astfel de cercetări (des- fășurată în 1899 în comitatul York, Ma- rea Britanie), Seebohn Rowntree a de- finit conceptul de subzistenta ca fiind "starea în care o familie obține (cel puțin) veniturile minime necesare pen- tru ca membrii ei sa-si mențină sa- natatea si eficienta fizica". Astfel, el a trasat o linie a sărăciei, reprezentata de veniturile necesare saptamânal unei familii pentru a acoperi: combus- tibilul, lumina, chiria, mâncarea, haine- le, cheltuielile de gospodărie si diverse cheltuieli personale. Acest nivel de subzistenta sau prag absolut al sără- ciei era ajustat în funcție de marimea (structura) familiei. în consecința, o familie era considerata ca fiind "în sărăcie" daca veniturile ei erau mai mici sau egale cu cele necesare pentru o minima subzistenta. Problema etichetării săracilor naște o serie de întrebări. în primul rând, in- fluențează etichetarea ca "sarac" de- clararea veniturilor de către familii? Un individ ambițios, cu aspirații mari sau care trăiește într-un mediu care-i "ex- clude" pe cei săraci de la diverse ac- țiuni, drepturi, facilitati sau care-i ironi- zează va încerca sa-si ascunda con- diția si va declara venituri mai mari decât cele reale, renunțând chiar la avantaje precum diverse forme de ajutor social? La fel, un individ caruia nu-i pasa de cei din jur si care are venituri suplimentare necontrolabile va avea tendința sa nu declare toate ve- niturile pentru a beneficia de ajutoarele acordate celor săraci? Abordările anglo-saxone ale sărăciei absolute si subzistentei pornesc, prac- tic, de la raportarea veniturilor la nevoi- le individului. Veniturile aduc bună- starea pe măsura ce satisfac anumite nevoi, nu doar prin simplul fapt ca sunt obținute. O familie poate sa-si consu- me veniturile în diverse moduri. De exemplu, un tata alcoolic poate sa-si lase restul familiei în nevoie si sa cheltuiască pe băutura venituri ce si- tuează familia "teoretic" peste limita sărăciei. Același tip de familie poate sa aiba diverse necesitați de hrana da- torate constituției fizice diferite, tipului de munca prestata de membrii ei etc. Ordinea nevoilor de baza diferă de la un individ la altul si de la o vârsta la alta. Un student va cheltui mai mult pe cârti, o tânăra domnișoara pe haine s.a.m.d. Un exemplu foarte semnificativ ni se pare cel descris de Oscar Lewis în celebra sa lucrare Copiii lui Sanchez. Deși în câteva rânduri membrii familiei obținuseră pe diverse cai sume im- portante de bani, ei nu i-au investit într-o locuința, în schimbarea macar a pozi- ției sociale proprii, daca nu a familiei, ci i-au cheltuit foarte rapid, împartindu-i 710 Sărăcia celorlalți, risipindu-i pe petreceri etc. Este încă un exemplu de relativitate a oricărei linii a sărăciei ce se raportează doar la "intrări", deci la veniturile mone- tare declarate de subiecți. Un alt semn de întrebare este pus de perioada în care o familie trăiește în sărăcie sau durata sărăciei. între cei care au venituri mici pentru o scurta perioada (de exemplu, șomerii de scur- ta durata) si cei care au aceleași veni- turi ca ei, dar de foarte multa vreme, asa-numitii sărăci de lung termen, di- ferența în satisfacerea nevoilor este enorma, pentru ca primii pot utiliza economiile si/sau pot renunța pe acea perioada scurta la anumite cheltuieli (de exemplu, pentru haine), pe când ceilalți au deja "acumulate" foarte mul- te nevoi nesatisfacute, cum ar fi înlo- cuirea hainelor sau obiectelor utilitare cu termen de uzura mai lung. Toate acestea sunt exemple care pun sub semnul întrebării atât conceptul de subzistenta, cât si politicile sociale ba- zate pe masurarea unui "minim de subzistenta" si poziționarea populației în funcție de el. De fapt, "principala problema a concep- tului de subzistenta poate fi rezumata ca fiind aceea ca nevoile umane sunt interpretate ca fiind «nevoi fizice» - pentru hrana, adapost si haine - mai degraba decât nevoi sociale. Dar reali- tatea cruciala despre flintele umane este ca ele sunt flinte sociale mai mult decât flinte fizice. Nevoile iau naștere prin intermediul relațiilor si rolurilor sociale. Acestea decurg din a fi părinți, parteneri, vecini, prieteni si cetateni, de exemplu" (Townsend, 1987, p. 35). O alta formulare frecvent întâlnită a fost aceea de "nevoi de baza" (basic needs). Si ea are o istorie controversa- ta, ce include perioada de după cel de- al ll-lea război mondial cu rapoartele emanate de la diverse agentii interna- ționale, cum ar fi Conferința Mondiala a Biroului International al Muncii de la Geneva din 1976, în urma careia s-a spus ca "nevoile de baza" includ doua elemente: 1. un anumit minim recomandat pen- tru o familie pentru consum parti- cular (propriu), ce include hrana, lo- cuința, hainele, mobila si echipa- mentul casnic necesar; 2. serviciile necesare produse cu si pentru comunitate în întregime, cum ar fi: apa de băut, utilitati sa- nitare, transport public, facilitati de sanatate, educație si culturale. Acest concept poate fi plasat în cadrul celui de dezvoltare economica si soci- ala naționala. Dar nici aceasta definiție nu acopera complet aria nevoilor uma- ne. Rolurile sociale si relațiile indivizilor ca cetateni ai unui larg stat național în calitate de părinți, parteneri, muncitori si prieteni nu sunt cuprinse. Lupta ideologica privind conceptul de "nevoi de baza" a fost asemanatoare cu lupta pe seama "subzistentei" în statul-natiune. Daca oamenii pot fi con- vinși sa accepte ca un standard legal un venit minim fixat, atunci conflictul reducerii inegalității si asigurării unei redistribuiri a bogăției poate fi evitat datorita micșorării continue a numă- rului celor ce trăiesc în sărăcie prin creștere economica. Din cele prezentate până aici, rezulta nevoia unei definitii alternative a sără- ciei în care sa fie incluse atât aspectul "relativ" al acesteia, cât si cel "social". Saracia trebuie gândita în prezent în relație cu condițiile, obligațiile, astepta- 711 Sărăcia rile si obiceiurile de astazi, si nu ca un anumit standard absolut al trecutului. O definiție interesanta a fost data de Consiliul de Miniștri al Comunității Eu- ropene, în 1975: "Persoanele aflate în sărăcie sunt indivizi sau familii ale căror resurse sunt atât de mici încât îi exclud de la modul de viata minim acceptabil al statului membru în care ei trăiesc" (Townsend, 1987, p. 37). Este interesanta utilizarea conceptului de "resurse", si nu "venituri", si relativi- zarea lui prin raportarea la condițiile din fiecare tara în parte si utilizarea expresiei "mod de viata acceptabil" în locul unui nivel fix dat de o linie a sărăciei. în lucrarea sa din 1979, Townsend in- troduce conceptul de "deprivare (sau frustrare, lipsire) relativa" (relative de- privation). Potrivit lui, "oamenii sunt «deprivati relativ» daca nu pot obține în mod total sau suficient condiții de viata cum ar fi: regimuri alimentare, confort, sprijin si servicii care sa le permită sa joace roluri, sa aiba reiatii si sa respecte obiceiurile care sunt așteptate de la ei «în virtutea faptului ca sunt membri ai societății»". Aceasta deprivare poate fi înregistrata în orice sfera de activitate a individului: la slujba, în familie, între prieteni etc. Pe baza acestui concept, Townsend a definit saracia astfel: "Indivizi, familii si grupuri dintr-o populație se poate spu- ne ca sunt în sărăcie când le lipsesc resursele pentru a obține tipuri de die- ta, pentru a participa la activitati, a avea condiții de viata si confort care sunt obișnuite, larg încurajate si apro- bate în societatea careia îi aparțin. Re- sursele lor sunt atât de serios sub ace- lea posedate în medie de indivizi si fa- milii încât ei sunt, ca efect, excluși de la modurile de viata, obiceiurile si acti- vitatile obișnuite" (Townsend, 1979). Metodele de măsurare a sărăciei si relativitatea lor Evident, fiecărui tip de definiție a să- răciei i s-au asociat unul sau mai multe moduri de măsurare a ei. Saracia absoluta, definita pe baza con- ceptului de subzistenta, s-a masurat si se mai masoara încă prin calcularea unui "minim de subzistenta", adica a veniturilor minime care asigura atinge- rea nivelului minim de sanatate si demnitate. Dintre modelele folosite, cea mai cu- noscuta este metoda normativa. Ea consta în stabilirea unor categorii de bunuri si servicii necesare pentru tipuri de indivizi si tipuri de familii, a canti- tăților în care acestea sunt necesare si apoi a cheltuielilor lunare necesare pentru a procura acele cantitati din bunurile si serviciile respective. Astfel, se "normează" pentru diverse tipuri/ structuri de familii (de 4 persoane cu 2 părinți si 2 copii, de 2 pensionari, o persoana singura) consumul minim lu- nar de bunuri si servicii necesare pen- tru un trai la un nivel minim si ce cheltuieli revin pe luna pentru toate acestea daca ar fi procurate la preturi minime. Apoi se compara veniturile unor familii, obținute în urma cercetărilor de teren sau a bugetelor de familie, cu pragul normativ calculat. Metoda normativa, introdusa pentru prima data de Rowntree, a fost utilizata si în România în 1995, de Institutul de Cercetare a Calitatii Vieții. Pornind de la aceasta metoda si de la legea consumului lui Engel, Orshansky a definitivat o alta metoda pentru deter- minarea pragului sărăciei, numita me- 712 Sărăcia toda structurala. Legea consumului for- mulata de Emest Engel, potrivit careia "partea alocata pentru alimente creste în valoare absoluta si scade în valoare relativa pe măsură creșterii veniturilor" (Gh. Barbu, 1992), a condus-o pe M. Orshansky la caracterizarea (pentru SUA, în anul 1964) ca fiind sărăci a celor pentru care cheltuielile ali- mentare reprezentau mai mult de 1/3 din totalul cheltuielilor (E. Zamfir, 1995). Cum veniturile medii într-o tara sunt proporționale cu valoarea PNB/locuitor, ponderea cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor unei familii va fi in- vers proporționala cu valoarea PNB/lo- cuitor, deci procentul cheltuielilor ali- mentare va fi cu atât mai mare cu cât PNB/locuitor este mai mic. în acest caz, se poate trasa curba de variație pornind de la PNB si consumul ali- mentar pentru un număr foarte mare de tari ale lumii, potrivit funcției y = f(x), unde x = PNB/locuitor, iar f(x) = pro- centul consumului alimentar în totalul consumului unei familii. Utilizând, în acest caz, suma necesara pentru cheltuieli alimentare într-o luna pentru o familie, putem afla printr-o re- gula de trei simpla necesarul total de cheltuieli pentru acea familie. Metoda simplifica mult cercetarea, dar este mai ușor de contestat, întrucât nu tine seama de specificul flecarei tari, care poate determina structuri diferite de consum. O a treia metoda utilizata în calculul minimului de trai este metoda subiecti- va, prin care subiecții dintr-un eșantion răspund la întrebarea "Ce venituri lu- nare îi sunt necesare familiei dumnea- voastră pentru a va descurca (sau a face fata nevoilor zilnice)?" Rezultatele sunt apoi centralizate si se fac medii naționale pe tipuri de familii. De obicei, metodele normativa si su- biectiva se utilizează în paralel, pentru comparație. Tari precum SUA fixeaza anual praguri oficiale ale sărăciei, calculate de specialiști prin metode normative (primul astfel de prag a fost calculat în anul 1959). în 1981, Comisia Comunității Europene a adoptat pentru studierea inegalității un prag al sărăciei larg acceptat de experti individuali din diverse tari: ju- mătate din venitul mediu net/persoana. S-a considerat, astfel, 50% limita sub care trăiesc cei sărăci, 60% din venitul mediu ca limita sub care trăiesc cei aflati în preajma sărăciei si 40% din venitul mediu ca limita sub care trăiesc cei foarte sărăci. Townsend a stabilit si el o metoda de măsurare a sărăciei, asociata concep- tului de "deprivare relativa". El a stabilit un index al deprivarii (deprivation in- dex) compus din 60 de tipuri specifice de deprivare din diverse domenii (lo- cuința, hrana, combustibil etc.). Dintre acestea, a selectat 12 itemi pe care i-a considerat a fi relevanti pentru toata populația si a calculat procentajele de populație deprivata de acești itemi (în 1968-1969). Astfel, flecarei gospodarii i s-a acordat un scor pe indexul depri- varii. Apoi el a calculat scorul mediu pentru gospodarii la diferite niveluri de venituri exprimate ca un procentaj din nivelurile de beneficii suplimentare (ajutoare de stat) de baza. El a de- clarat ca a găsit un punct pentru nivelul veniturilor sub care gradul de deprivare creste rapid. Acest punct a fost consi- derat prag de sărăcie. Acesta s-a do- 713 Sărăcia vedit a fi la 140% din nivelul beneficiilor suplimentare de baza (suplementary benefit, bani platiti regulat de stat să- racilor). Townsend a decis sa clasifice toate gospodăriile care nu aveau acest nivel minim de resurse ca suferind de sărăcie (Townsend, 1987). Desigur, metodologiile de măsurare a sărăciei s-au îmbunatatit continuu. Ma- rea problema a lor este însă aceea ca, pornind de la o definiție a sărăciei, fie- care metoda le ignora (obligatoriu) pe celelalte (Stroebel, 1996). Influenta factorului politic asupra sărăciei Dincolo de relativitatea definițiilor, a metodelor de măsurare si a pragurilor de sărăcie, s-a evidențiat în timp o in- fluenta a factorului politic asupra aces- tora. Astfel, P. Townsend (1987) sem- nala ca multi specialiști tind sa vor- bească mai mult în termeni de "sără- cie" când se refera la tarile lumii a treia si de "inegalitate" când se refera la propriile tari. Teoriile privind saracia au fost si ele puternic influențate de opțiunile ideolo- gice. Stânga a dat o explicație prepon- derent structurala apariției sărăciei, considerând-o ca fiind un efect al proastei distribuiri a veniturilor în socie- tate. Marxismul a pus chiar pe seama exploatării vina apariției si existentei săracilor. Dreapta politica a explicat existenta săracilor prin cauze ce tin direct de indivizi (blamarea victimei), care sunt genetic predispusi la sărăcie si delincventa sau prin cultura comuni- tății în care trăiesc, cultura pe care ei o moștenesc (cultura sărăciei) si din care le este aproape imposibil sa lașa (E. Zamfir, 1995). Preluând ideile lui Spencer sau O. Lewis, politicienii de dreapta au plasat responsabilitatea pentru starea de să- răcie a indivizilor în afara sistemului politic si economic. Desigur, nici stânga, nici dreapta nu au putut ignora problema sărăciei. Masu- rile luate au tinut însă nu doar de felul în care saracia a fost definita, ci si de posibilitățile economice de a face ceva pentru combaterea ei. Daca în tari precum Suedia sau Elveția, fenomenul sărăciei este greu de observat (Duffy, 1995, Stroebel, 1996), în tarile sarace din Africa, Asia sau America Latina sau în cartiere sarace din SUA, el este nu numai vizibil, dar este asociat cu probleme sociale majore. O abordare speciala a problemei să- răciei a fost aceea legata de termenul de underclass (subclasa a săracilor). Prezent mai ales în literatura ameri- cana (si într-o anumita măsură în cea britanica), conceptul a "prins" repede în plan politic (C. Murray, W.J. Wilson). Cariera politica a termenului de under- class s-a datorat, pe de-o parte, sim- plității explicațiilor si facilitatii construcției unui discurs (demagogic, adesea) pe tema "subclasei săracilor" si, pe de alta parte, fricii de pericolul unor explozii sociale datorate acestora. De remarcat însă teoriile care considera ca cei foarte sărăci pot cu greu sa se mobilizeze pentru mișcări sociale, ei neavând structurile instituționale necesare, motiv pentru care unii autori considera ca nici nu constituie o clasa sociala (în termeni marxiști) si nici un potențial pericol. Revenind la abordarea sărăciei în ter- meni absoluti sau relativi, este de re- marcat faptul ca ideea de sărăcie ab- soluta si de subzistenta este de mult depășită în discursul politic occidental. Atât oamenii politici, cât si organizațiile Internationale utilizează definițiile rela- 714 Sărăcia tive ale sărăciei, accepta si folosesc conceptele de deprivare relativa si, în ultimii ani, pe cel de excluziune so- ciala. Fenomen cu determinări multi- ple, saracia pierde din relevanta daca este masurata unidimensional (prin ve- nituri sau consum) si de aceea poate ca tendința în operationalizarea con- ceptului este una de abordare multidi- mensionala a fenomenului de sărăcie (respectiv de deprivare relativa sau ex- cluziune sociala). Saracia în România în perioada comunista, problemele so- ciale erau, în general, ignorate. Sa- racia, ca problema sociala, nu a făcut excepție. După 1989 au aparut primele preocupări privind saracia si măsu- rarea ei. Cercetările privind saracia s-au concen- trat în special la Institutul de Cercetare a Calitatii Vieții (ICCV) si la Comisia Naționala de Statistica (CNS). Preo- cupări de mai mica importanta a avut si Institutul de Cercetare al Ministerului Muncii si Protecției Sociale. Echipe de specialiști ai Băncii Mondiale au realizat, de asemenea, cu sprijinul CNS, doua studii privind saracia. Metodele de măsurare utilizate în Ro- mânia nu puteau fi fundamental diferite de cele Internationale. Institutul de Cer- cetare a Calitatii Vieții a utilizat metoda normativa, elaborând o structura proprie a produselor necesare atât pentru minimul de subzistenta, cât si pentru un minim decent de trai (C. Zamfir, 1994). CNS a utilizat metoda bugetelor de fa- milie si ancheta integrata asupra ve- niturilor si consumului populației, pe ba- za acestor date echipa Băncii Mondiale calculând pragurile sărăciei. Desigur, atât în cadrul Institutului de Cercetare a Calitatii Vieții, cât si în alte institute, a fost utilizata în paralel metoda subiec- tiva. Metoda deprivarii relative nu a fost utilizata în România la nivel național. Relativitatea sărăciei este evidenta daca pentru masurarea acestui feno- men folosim metode diferite, eșan- tioane diferite si comparam rezultatele sau, cu atât mai mult, daca utilizam praguri diferite de sărăcie. Cifrele publicate recent prezintă rate ale să- răciei ce oscilează între 20% în 1996 si 41% în 1999 (Tesliuc, Pop, Tesliuc, 2001). Marea problema a veniturilor populației realizate din economia sub- terana si probabil nedeclarate în tota- litate pune însă sub semnul întrebării relevanta rezultatelor, altfel întemeiate pe calcule riguroase. De asemenea, ponderea foarte mare a subiecților aflati imediat în prejma pragului de să- răcie (deasupra sau sub prag) fac rata sărăciei sa se modifice substanțial de la un an la altul, fapt ce ridica alte semne de întrebare. Chiar daca criticabile, dar având gradul lor de relevanta științifica, pragurile să- răciei nu au influențat în nici un fel politicile sociale si nivelurile anumitor ajutoare în bani, precum ajutorul so- cial, ajutorul de șomaj sau pensiile, alocațiile de stat pentru copii si salariul minim pe economie. Saracia a lipsit adesea din discursul politic sau a fost prezenta în mod demagogic, ca reali- tate observata, si nu ca fenomen social masurat (evaluat). ^Marian Predak Vezi si: bunăstare sociala Bibliografie selectiva: Room (1996); Rowntree (1901); Townsend (1979, 1987); Tesliuc et al. (2001); Zamfir (1995) 715 Sărăcie subiectivă Sărăcie subiectiva Saracia subiectiva reprezintă o moda- litate de conceptualizare si operationa- lizare a sărăciei, pornind de la repre- zentările asupra sărăciei si bunăstării indivizilor ce compun o societate. Spre deosebire de metodele tradiționale, metodele subiective de estimare a sărăciei nu recurg la arbitrarul ex- pertilor imparțiali, bazându-se pe eti- chetarea indivizilor/gospodariilor ca să- race în funcție de judecățile de valoare emise de membrii obisnuiti ai societății. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: sărăcie subiectiva în Dicționarul de sărăcie Scale de echivalenta Vezi inegalitate Sectorul nonprofit - furnizor al bunăstării sociale Situat între sectorul public si cel privat, sectorul nonprofit, "cel de-al treilea sector" sau "sectorul independent", cum mai este adesea numit, a bene- ficiat în ultimele decenii de contextul unei puternice expansiuni si, mai ales, de un interes sporit pentru potențialul sau economic si social. Identificând cauzele care au generat expansiunea rapida a sectorului nonprofit în declan- șarea unei veritabile "revolutii globale a asociativitatii", unii analiști prezic chiar ca "ascensiunea sectorului nonprofit se poate... dovedi a fi o dezvoltare tot atât de semnificativa a sfârșitului secolului XX pe cât s-a dovedit a fi ascensiunea statului-natiune la sfârșitul secolului al XX-lea" (L. Salamon, 1994, p. 111). Din aceasta perspectiva, importanta sectorului nonprofit se releva prin po- tențialul sau de a răspunde mai rapid, mai eficient si mai adecvat decât alte sectoare unui set distinct de funcții si necesitați sociale. Aceasta capacitate ar fi determinata de caracteristicile ce conferă specificitate organizațiilor sectorului nonprofit, si anume: a) sunt private din perspectiva proprie- tății si a generării profitului, dar pu- blice prin finalitati, întrucât oferă spre consum "bunuri colective"; b) sunt dependente de tendințele con- turate pe plata distribuției sau redis- tributiei veniturilor, pot genera profit, dar se supun restricției fundamen- tale a nondistributivitatii profitului; c) sunt independente de instituțiile si aparatul guvernamental, dispunând de mecanisme de conducere auto- noma, similare cu cele ale organi- zațiilor pentru profit; d) presupun participarea persoanelor angajate sau asociate si sub forma voluntariatului. Centrate fiind pe producerea si furniza- rea unor "bunuri colective" sau servicii publice, însă în contextul eliberării de presiunile sau constrângerile la care sunt supuse organizațiile publice, organizațiile sectorului nonprofit dispun totodată de o flexibilitate instituționala ce le permite adaptarea rapida la con- texte variate, accentuarea calitatii si generozității serviciilor sociale oferite sau sensibilitatea crescută fata de ne- cesitățile extrem de diferențiate ale populației. Mai mult, alaturi de diverse- le virtuti asociate organizațiilor nonpro- fit ca piloni ai (re)constructiei societății civile, se apreciaza ca valoarea lor centrala este aceea de a răspunde de 716 Sectorul nonprofit - furnizor al bunăstării sociale fiecare data nevoilor de asociativitate libera a cetățenilor si persoanelor in- dividuale. Reconsiderarea importantei si rolului sectorului nonprofit în asigurarea bu- năstării s-a produs totuși nu întâm- plător, ci în contextul dezbaterilor ini- țiate la începutul anilor '80 cu privire la eșecul "statului bunăstării" si, totodată, al intensificării preocupărilor de reeva- luare a funcțiilor statului sau guvernului în conducerea societății. Demonstra- rea ineficientei agențiilor guvernamen- tale în oferirea de servicii publice, creșterea costurilor de funcționare a birocrațiilor sau incapacitatea guverne- lor de a formula soluții adecvate pentru problemele dezvoltării prezente sau viitoare au condus la căutări insistente ale unor noi alternative de guvernare, în acest context, au fost avansate o serie de idei privind necesitatea "re- structurării bunăstării", prin introduce- rea pluralismului sau a "economiilor mixte" de finanțare si furnizare a ser- viciilor. O astfel de perspectiva por- nește de la supoziția ca bunăstarea colectiva ar trebui asigurata nu numai de instituțiile guvernamentale, dar si de cele ale economiei de piața, ale sec- torului nonprofit si ale celui informai (familie, grupuri de prieteni, vecini). S-a conturat astfel o noua tendința în abordarea bunăstării, înțeleasa nu atât din perspectiva "statului bunăstării" (pluralism centrat pe stat), cât a unui "sistem al bunăstării" (pluralism ce se poate autocoordona). Forma clasica, cvasimonolitica, de elaborare si apli- care a politicilor sociale ar tinde astfel sa fie înlocuita de o noua forma a raporturilor dintre diferite sectoare sau instituții ce furnizează servicii sociale, în acest context, conceptul de plu- ralism al bunăstării are semnificația unui mix al bunăstării, respectiv este rezultatul întrepătrunderii subsisteme- lor (sectoarelor) relativ autonome si diferențiate funcțional în sistemul bună- stării. în mixul bunăstării, fiecare sector îsi joaca propriul rol, diferit de cel al celorlalte sectoare. întrucât nici unul din sectoarele individuale nu este învestit cu vreo funcție specifica de co- ordonare, este de presupus ca aceasta va fi realizata prin efortul comun al tuturor pârtilor componente, în special în cazul soluțiilor mixate. într-un astfel de sistem, ar exista un corp coor- donator "multipartit" în care, alaturi de stat, ar fi reprezentate si instituțiile pri- vate si voluntare ofertante de servicii. Devine astfel evident ca, în noul sis- tem al bunăstării, statul nu mai poate juca nici rolul central si nici un rol do- minant. Coexistenta, pe baze egale, a variate- lor sectoare ofertante de servicii ar echivala si cu o deplasare a accentului dinspre furnizorul de servicii (cine le oferă) spre modalitatea de furnizare (cum sunt oferite) si, mai ales, spre destinatarul acestor servicii (cine si ce servicii ar trebui sa primească). Din aceasta perspectiva, problema funda- mentala a politicilor sociale ar fi nu aceea de a alege între un sector sau altul, ci de a cauta combinatii potrivite între diferite sectoare, în funcție de specificul flecarei tari, în speranța des- coperirii unui "mix optimal" al bună- stării. Din punct de vedere practic, aceasta înseamnă concentrarea, într-o prima etapa, pe proiectarea acelor po- litici prin care sa se stabilească si sa se asigure un nivel dorit al serviciilor sociale. O data stabilit acest nivel, s-ar putea pune problema folosirii unor fur- nizori diferiti de servicii, care ar avea obiectivul optimizării unor valori pre- 717 Sectorul nonprofit - furnizor al bunăstării sociale cum accesul, adecvarea, responsabili- tatea, eficienta de cost si eficacitatea. Iar experimentarea diferitelor mixuri in- stituționale ar putea conduce, mai de- parte, la descoperirea avantajelor si dezavantajelor folosirii variatelor tipuri de furnizori ai serviciilor sociale. Este evident ca originalitatea acestui nou model al pluralismului bunăstării consta în reliefarea rolului si impor- tantei sectoarelor nonpublice în produ- cerea si asigurarea bunăstării. Totoda- tă, relevanta sa decurge din centrarea atenției nu atât pe virtuțile sau superioritatea unui sector sau altul în oferta de servicii, cât pe examinarea condițiilor sau a surselor de schimbare a responsabilității în producerea bună- stării. Centrându-se pe ideea de "plu- ralism integrat", noul model îsi propune sa depaseasca concepția tradiționala conform careia problemele bunăstării sunt în mod necesar problemele sta- tului. Totuși, multiplicarea sistemelor instituționale ofertante de servicii si recunoașterea rolului potențial pe care fiecare din acestea îl poate juca în pro- ducerea si furnizarea bunăstării nu echivalează cu ideea retragerii com- plete sau a eliberării statului din funcția de coordonare a sistemului bunăstării. Mai degraba, o soluție avantajoasa ar fi de a înțelege funcția sa coordona- toare nu atât în sensul controlului pro- priu-zis, cât al facilitării sau chiar sti- mulării serviciilor ce pot fi furnizate de celelalte sectoare nonstatale. O data acceptata aceasta idee, atentia ar ur- ma sa se concentreze pe analiza si evidențierea diferitelor tipuri de reiatii ce se pot stabili între diferitele sisteme ofertante de servicii. De exemplu, un model bazat pe coexistenta diferitelor tipuri de organizatii ofertante de servicii ar putea fi imaginat în felul următor: împreuna cu guvernul si organizațiile pentru profit, organizațiile nonprofit pot despovăra, înlocui sau fortifica siste- mele sociale primare de genul familiei, grupurilor de vecinătate sau prieteni. în relație cu sectorul public, agențiile vo- luntare pot înlocui, influenta, extinde si îmbunătăți activitatea guvernului, după cum pot acționa fie ca furnizori supli- mentari (prin oferta de servicii alterna- tive suplimentare), fie ca furnizori complementari (prin oferta unor servicii de tipuri diferite). Totodată, având în vedere ca exista o tendința de creștere a dependentei agențiilor voluntare de fondurile guvernamentale, se poate chiar vorbi de funcționarea acestora ca agenti publici sau "vânzători" ai servi- ciilor guvernamentale (Kramer, 1987). Organizațiile nonprofit, în special cele care si-au extins aria activitatilor co- merciale, pot concura, de asemenea, cu organizațiile pentru profit în furniza- rea multor produse si servicii com- parabile. în SUA, spre exemplu, se ad- mite ca, pe măsură ce tendința de privatizare a serviciilor publice câștiga teren, este posibil sa asistam si la schimbări profunde în funcționarea organizațiilor nonprofit, ca urmare a aplicării unor noi politici de către guvernele centrale si locale. Astfel, multe guverne, în dorința creșterii productivității si scăderii costurilor, au început sa contracteze serviciile sociale si de sanatate atât cu firmele pentru profit, cât si cu agențiile nonprofit. Se prefigurează deci o abordare mai pragmatica, centrata pe politica de contractare a serviciilor nu atât în funcție de criteriul asocierii si colaborării tradiționale dintre guvern si sectorul voluntar, cât bazata pe criterii de performanta si eficienta de cost. 718 Sectorul nonprofit - furnizor al bunăstării sociale Oricum, ceea ce apare cu forța evi- dentei este ca modelarea relațiilor dintre sectorul nonprofit si celelalte sis- teme instituționale ofertante de servicii este în mare măsură mijlocita de rolul reglator pe care îl joaca încă sistemul guvernamental în distribuția sau "redis- tributia" răspunderilor privind bunăsta- rea sociala. Dependenta celor mai multe agentii alternative de servicii so- ciale, fie ele nonprofit sau pentru profit, ca si a rețelelor informale, de sprijinul financiar guvernamental acordat sub o forma sau alta (contractare, cumpăra- re, subvenționare etc.) implica necesi- tatea considerării consecințelor unei astfel de dependente din punctul de vedere al modelării relațiilor dintre sis- temele instituționale ofertante de ser- vicii. Si întrucât "versiunea institutiona- lizata a pluralismului bunăstării", res- pectiv folosirea într-o mai mare măsură a sectorului voluntar institutionalizat ca furnizor al serviciilor sociale, este con- siderata una din alternativele cele mai plauzibile pentru viitorul sistem al bunăstării, analiza ar trebui sa se con- centreze atât pe modul de configurare a relațiilor dintre acesta si sectorul public, cât si pe consecințele politicii guvernamentale de implicare mai mare a sectorului nonprofit în oferta de ser- vicii publice. Unul din modelele cele mai sugestive propuse pentru evidențierea relațiilor funcționale dintre sectorul public si cel nonprofit identifica patru tipuri de re- iatii, constituite în funcție de rolul jucat de organizațiile voluntare în asigurarea bunăstării (Kramer,1987): 1. organizația voluntara este singurul sau principalul furnizor de servicii sociale, întrucât nu exista sau exista foarte puține agentii guverna- mentale cu profil asemanator; 2. agenția voluntara completează oferta guvernamentala cu servicii de calitati sau tipuri diferite; 3. agenția voluntara suplimentează sistemul guvernamental cu servicii similare, dintre care unele pot oferi o alternativa la serviciile guverna- mentale; 4. agenția voluntara substituie oferta guvernamentala. Un astfel de rol poate fi jucat fie în situația cumpă- rării de către guvern a unor servicii de la agenția voluntara, ceea ce implica transformarea ei într-un agent public, fie atunci când orga- nizația nonprofit acopera pe cont propriu furnizarea unor servicii pe care guvernul nu le poate asigura sau le furnizează într-un mod nea- decvat. Este evident ca, în funcție de contextul istoric si socio-politic specific fiecărei tari, organizațiile sectorului voluntar se pot manifesta mai vizibil prin realizarea uneia sau alteia din cele patru funcții menționate. Totuși, experimentarea unor modele diferite de finanțare si fur- nizare a serviciilor sociale a demon- strat ca, cel puțin până în prezent, nu se poate pune, în nici un caz, pro- blema folosirii sectorului voluntar ca substitut al agențiilor guvernamentale. Dimpotrivă, s-a constatat ca statul con- tinua sa joace un rol semnificativ atât în asigurarea bunăstării, cât si în in- fluențarea relațiilor dintre diferite sec- toare. în ceea ce privește locul si rolul sectorului nonprofit în "mixul bunăstă- rii", este foarte probabil ca, asa cum sugerează multi analiști, următoarea perioada sa fie caracterizata prin folo- sirea în si mai mare măsură a organi- zațiilor voluntare ca furnizori de servicii publice. O astfel de tendința are mai multe justificări. în primul rând, utiliza- 719 Servicii de asistentă socială rea sectorului voluntar ca ofertant de servicii oferă asa-numitelor "state ezi- tante ale bunăstării" o soluție accepta- bila în confruntarea cu "declinul de legitimitate" atribuit sistemului guverna- mental, precum si cu scăderea încre- derii în capacitatea sa de a furniza ser- vicii publice echitabile si eficiente. în al doilea rând, o politica ce încurajează contribuția sectorului voluntar în asigu- rarea bunăstării se poate dovedi ex- trem de atractiva din moment ce sub- stratul sau ideologic vizeaza promo- varea privatizării si a voluntarismului, valori extrem de bine apreciate în foarte multe tari. în al treilea rând, si dincolo de aceste rațiuni pragmatice, viitorul sectorului voluntar va trebui considerat si prin raportare la "sursele puterii" organizațiilor din acest sector. Iar puterea acestor organizatii este conferita de abnegația si angajamentul persoanelor ce nu vor ezita si nu vor înceta sa lupte pentru soluții specifice la problemele sociale considerate im- portante. JMihaela Vlasceanuk. Vezi si: asistenta sociala Bibliografie selectiva: Kramer (1987); Salamon (1994) Servicii de asistenta sociala Vezi asistenta sociala Servicii educaționale secundare Alături de orele de curs propriu-zise, multe scoli oferă elevilor si alte servicii, precum transportul între casa si școala, servirea mesei de prânz, acti- vitati recreaționale (petrecerea timpului liber), pregătirea temelor în cadru or- ganizat etc., toate acestea purtând nu- mele de servicii educaționale secun- dare, putând fi furnizate de școala în sine sau cumpărate de aceasta de pe piața. Rolul serviciilor educaționale secun- dare este de a asigura o prezenta mai îndelungata a copiilor la școala, cu efecte benefice în ce privește socia- lizarea comuna, fixarea cunoștințelor dobândite în cursul actului educațional propriu-zis, dar si asigurarea contro- lului societății asupra creșterii noilor generatii. Astfel de pachete integrate previn abandonul școlar, pe de o parte, prin faptul ca astfel copii se afla continuu sub supravegherea adultilor (dispare intervalul de timp între ter- minarea orelor si revenirea părinților de la serviciu), iar pe de alta parte, prin faptul ca familiile (în special cele ne- voiașe) sunt astfel sprijinite în chel- tuielile lor educaționale. Serviciile educaționale se dovedesc adesea extrem de costisitoare din punct de vedere economic. în plus, ele încarca cu responsabilități suplimen- tare programul directorilor școlilor. O soluție la acest inconvenient este pri- vatizarea unora dintre ele (transportul, masa), prin cumpărarea acestor ser- vicii de la firme private specializate. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: politici educaționale Servicii sociale Serviciile sociale sunt instrumente de realizare a unor obiective sociale, de natura redistributiva. Serviciile sociale sunt deci acele servicii publice ce îsi 720 Sindicat propun, într-o forma sau alta, creșterea bunăstării sociale. Cele mai importante categorii de ser- vicii sociale sunt: • în domeniul educațional: școlari- zarea gratuita sau subvenționată a copiilor până la o anumita vârsta, acordarea unor facilitati educaționa- le adultilor etc.; • în domeniul protecției sanatatii: serviciile pot fi gratuite sau de tip asiguratoriu. Pentru cele de tip asi- guratoriu serviciile oferite pot re- flecta nu numai nevoia individului, dar si nivelul contribuției; • în domeniul protecției sociale a unor categorii sociale defavori- zate sau cu risc crescut: copiii abandonati, persoanele cu handi- cap etc.; • în domeniul asistentei sociale în general: - servicii de prevenire a sărăciei, respectiv excluziunii sociale; - servicii de consiliere în vederea creșterii capacitatilor de raporta- re la mediul social ale unor ca- tegorii defavorizate; - servicii acordate celor "în nevo- ie": e.g., cantina de ajutor social, instituții de asistenta sociala, centre de zi de recuperare si/sau supraveghere. Serviciile sociale, la fel ca si transfe- rurile sociale, pot fi de tip asiguratoriu, ca în cazul serviciilor de sanatate în România, sau pot avea un caracter noncontributoriu. Serviciile sociale ce nu se acorda în baza unei contribuții anterioare pot fi universaliste (se acor- da gratuit tuturor indivizilor), categori- ale (acordate numai anumitor categorii de indivizi) sau de asistenta sociala (acordate în baza nevoilor specifice). .JLuana M. Popk. Vezi si: asistenta sociala Sindicat Prin s. înțelegem un tip specific de or- ganizație cu caracter profesional, de- mocratica si stabila, care reunește per- soane angajate cu contract de munca, în jurul unor scopuri comune (Boboc, 1990): - pentru a se proteja pe ei înșiși si a-i apara pe liderii lor; - pentru creșterea calitatii vieții de munca a salariatilor; - pentru negocierea colectiva a con- tractelor de munca cu partenerii lor sociali (guvernul sau reprezentantii acestora, pe de o parte, si pa- tronatul din diferite sectoare de ac- tivitate economica si sociala, pe de alta parte); - pentru a exprima un punct de ve- dere al salariatilor pe care îi repre- zintă asupra problemelor societății. Scopurile de mai sus sunt, în același timp, principii ale sindicalismului pe plan mondial. La acestea se mai adau- ga si altele: independenta fata de gu- vern, fata de patronat si fata de partidele politice, unitate în diversitate sindicala si democrație interna. Sindicatele au structuri de organizare si de afiliere diferite, după care pot fi identificate trei mari tipuri: 1. confederatii/sindicate generale (or- ganizatii sindicale din mai multe ramuri economice si/sau din mai multe profesii); 2. federatii/sindicate de industrie sau sindicate profesionale (organizatii 721 Sindicat sindicale din aceeași ramura eco- nomica sau din aceeași profesie); 3. sindicate de întreprindere (unice sau sindicate-casa, organizate pe secții). în plan International, Organizația Inter- naționala a Muncii a elaborat mai multe norme care apara libertatea sindicala. Astfel Convenția nr. 87 din 1948 afirma dreptul egal al salariatilor si al anga- jatorilor de a constitui organizatii proprii si de a le afilia la alte organizatii simi- lare - federații, confederatii naționale si organizatii internaționale (sindicale si patronale). Convenția nr. 98 din 1949 completează precedenta convenție, instituind o protecție adecvata, indivi- duala si colectiva, pentru salariatii care doresc sa devină membri de sindicat. Convenția nr. 138 din 1971 susține li- bera exercitare a funcției de reprezen- tare din partea liderilor aleși de sala- riatii din întreprindere (lideri de sindicat si independenti aleși ca reprezentanti din partea salariatilor nesindicalisti). în plan european este garantat dreptul de asociere libera în vederea con- stituirii si funcționarii s., drept înscris în Carta Sociala Europeana, adoptata la Strasburg la 3 mai 1998 (semnata si de România la 30 aprilie 1999). Potrivit Constituției României din 1991, s. se constituie si îsi desfasoara activi- tatea potrivit cu statutele lor, în con- dițiile legii, contribuind la apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale salariatilor (art. 9). Pentru a obține personalitate juridica, în majoritatea tarilor lumii, s. trebuie sa aiba un număr minim de membri, care diferă de la tara la tara (în România, acest număr, conform Legii sindicatelor nr. 54/1 august 1991, este de minimum 15) si sa se în- registreze la Ministerul Justiției si la Ministerul Muncii. în perioada 1919-1984, după cum spu- ne si M. Noblecourt, "sindicalismul a făcut un pas de gigant în lume" (Noblecourt, 1990, p. 5). Daca până în 1919, la Conferința Internaționala a Muncii participau doar 23 de delegati care reprezentau sindicatele pe plan mondial, în 1983 apareau nu mai puțin de 130, asistati de 337 de consilieri tehnici, reprezentând practic toate tarile lumii. în 1980, gradul de sindicalizare în prin- cipalele tari ale lumii cu sindicate libere era următorul: Efectivele sindicale în tarile OCDE din 1980 Nr. crt. Grupuri de tari Grad de sindicalizare (în %) 1. Finlanda, Suedia 80-90 2. Belgia, Danemarca 70-80 3. Austria, Luxemburg, Norvegia 60-70 4. Australia, Irlanda, Italia, Marea Britanie 50-60 5. Germania Federala, Noua Zeelanda 40-50 6. Canada, Japonia, Olanda, Elveția, Grecia 30-40 7. Franța, Spania, Statele Unite, Portugalia 15-30 Sursa: *** - Le travail dans le monde, 1985, p. 9. 722 Sindicat în SUA, între 1916 si 1920, cele mai puternice sindicate afiliate la Federația Americana a Muncii si Congresul Or- ganizațiilor Industriale (AFL - CIO: Ame- rican Federation of Labor and Congress of Industrial Organizations) îsi dublau efectivele (de la 2,1 milioane la 4,1 mi- lioane), apoi cifrele sindicalizării au în- ceput sa urce vertiginos: 10 milioane în 1940, 15 milioane în 1945 si 20,1 mili- oane în 1980 (Galenson, 1986, p. 53). La fel vor sta lucrurile în toata Europa Occidentala si, cu unele excepții, în Australia si Japonia. începând cu anul 1980, în lume începe marea criza a sindicalismului. Cu ex- cepția sindicatelor din Peninsula Scan- dinavica, toate sindicatele din Europa, ca si sindicatele americane si japoneze se confrunta cu o criza profunda. Sin- dicatele americane trec de la efectivul de 20,1 milioane de membri în 1980 la 17,4 în 1984, rata sindicalizării scă- zând de la 23% la 18,8% (apoi la 17% în 1987). în Australia si în Canada, în perioada 1940-1988, procentul a ramas relativ constant, de 55%, respectiv 50%, dar în Japonia s-a înregistrat un dezastru, ajungându-se la o adevarata decimare a sindicatelor la fiecare 10 ani, acestea ajungând de la circa 80-90% în 1940 la sub 50% în 1988 (Huxley, Kettler si Struthers, 1986, p. 118). Dinamica sindicalismului în Japonia Ani -%- 1940 80-90 1949 70-80 1970 60-70 1980 50-60 1988 40-50 Aceasta criza se adâncește si mai mult după 1989, la originea noii descreșteri fiind caderea comunismului în lume. Aceasta noua descreștere are loc si pentru faptul ca cele mai mari sindicate erau inspirate de o ideologie comunista sau socialista, mai puțin social-demo- crata si foarte rar crești n-democrata sau liberala. în Franța, de exemplu, exista cea mai mare dintre toate confederațiile europene, numita CGT - Confederația Generala a Muncii, ea reprezentând ideologia comunista si având sediul la Praga. Tot în aceasta tara mai existau: CFDT - Confederația Franceza Demo- cratica a Salariatilor, având o ideologie socialista, CFTC - Confederația Fran- ceza a Salariatilor Creștini, de sorginte crestin-democrata si Forța Mun- citoreasca - Force Ouvricre (FO), de inspirație social-democrata, precum si CGC - Confederația Generala a Ca- drelor - considerata ca liberala. Lideri de frunte ai acestor mari confederatii, printre care Jean Kaspar (CFDT), Paul Marchelli (CGC), Jean Bornard (CFTC), au propus în 1990, tocmai pentru a preîntâmpina efectele negative produse de caderea comunismului, o “întâlnire istorica” cu reprezentantii FO si FEN (Federația Educației Naționale), fata de care aveau importante diferente ideolo- gice. Recompoziția sindicala care se aștepta, ca si noile idei-forta previzibile pentru o noua mișcare sindicala nu au mai avut însă loc. 723 Sindicat Sindicatele continua sa fie, după 1980, “sub perfuzie”, după exprimarea lui Gerard Adam, dar se spera ca miș- carea sindicala actuala sa se maturi- zeze, sa renunțe la “remorca” unor partide de stânga, la oligarhia ei inter- na, uneori formata din lideri aleși pe viata, la structurile sale birocratice, care fac din membrii de sindicat o “masa de manevra” între doua cam- panii electorale (Adam, 1990; Troy, 1986). După cum spune si Pierre-Eric Tixier, "sindicalismul este confruntat cu ne- voia unei redefiniri complexe a struc- turilor sale, a strategiilor sale si a identității colective fondatoare, ceea ce implica o transformare fundamentala si o provocare la adresa esenței sale" (Pierre-Eric Tixier, 1988, p. 212). Pentru ca sa supraviețuiască, în pre- zent, guvernele si patronatele încearcă chiar sa subvenționeze sindicatele, conștiente fiind ca fara ele s-ar pierde balanța puterii în întreprinderi, iar reprezentarea organizata a muncii în fata capitalului ar avea de suferit. Pentru perspectiva, specialiștii atrag atentia asupra faptului ca "sindicatele rămân forte legitime într-o societate democratica si mecanisme de aparare si echilibru" (Lipset, 1987, p. 322). în România, până în 1989, sindicatele erau “curele de transmisie” ale partidu- lui unic. Ele alcatuiau un monopol, numit UGSR (Uniunea Generala a Sindicatelor din România). Din de- cembrie 1989 până în prezent (anul 2000), s-au impus în viata societății românești patru mari confederatii sindi- cale, considerate ca reprezentative, conform Legii sindicatelor (Legea nr. 54/1991) si Legii contractelor colective de munca (Legea nr. 13/08.02.1991, înlocuita cu Legea nr. 130/1996, mo- dificata în mai 1998): • CNSLR-Fratia - Confederația Naționala a Sindicatelor Libere din România. Data constituirii'. CNSLR - 25 ianuarie 1990 (obține personalitate juridica la data de 19 februarie 1990). Primul con- gres: 28-30 iunie 1990. La data con- gresului, CNSLR avea 22 de federații si asociatii sindicale si 36 de uniuni sindicale, ligi si federații județene. Devine CNSLR-Fratia în noiembrie 1994. Printre fondatori si președinți ai confederației se numără primul preșe- dinte, Victor Ciorbea (devenit lider, apoi prim-ministru al României, după alegerile din noiembrie 1996, un an), si Miron Mitrea, președintele Frăției, pre- ședinte executiv al CNSLR-Fratia, du- pă fuziune (ulterior si el lider politic); • Confederația Naționala Sindica- la Cartel ALFA. Data constituirii'. 1 iunie 1990 (obține personalitate juridica la data de 19 februarie 1990). Primul congres: 20 noiembrie 1990. încă de la început s-a constituit pe baza exclusiva a unor federații care au luat forma unui cartel sindical (inițial 8 federații profesionale puternice din domeniile: petrol, elec- tronica si electrotehnica, chimie si pe- trochimie, construcții de mașini, mine, metalurgie si siderurgie si energie. Este singura confederație care si-a declarat doctrina sindicala crestin- democrata. Președinte de la constituire până în prezent (2001): Bogdan luliu Hossu; • BNS - Blocul National Sindical. Data constituirii', noiembrie 1991. Pri- mul congres: 11-13 noiembrie 1991. Inițial avea 20 de federații, alianțe, uni- uni si sindicate de întreprindere (cele 724 Sindicat mai importante reprezentau ramurile energetica, centrale nuclearo-electrice, posta si telecomunicații, tipografi si zia- riști, lucratori la metrou, constructori de mașini si de automobile, navalisti, automatist! etc.). Printre fondatori si președinți ai confederației se numără primul președinte, Matei Bratianu, apoi Dumitru Costin; • CSDR - Confederația Sindicate- lor Democratice din România. Data constituirii', august 1995. Primul președinte: Victor Ciorbea (după ple- carea sa din CNSLR-Fratia). S-a for- mat inițial pe structura unei federații din învățământ. în mai multe sondaje de opinie s-a constatat o încredere constant scăzută în sindicate din partea opiniei publice românești si cu tendințe de regresie în viitor. Dintr-un total de 18 instituții, sindicatele se aflau pe locul 15, în iunie 1998, cu 23% în favoarea lor ("multa si foarte multa încredere în sindicate") si 65 % în defavoarea lor ("putina si foarte putina încredere"). Anterior, sin- dicatele din România înregistraseră ur- mătoarele procente de "multa si foarte multa încredere": martie 1997 - 28%; iunie 1997 - 21%; septembrie 1997 - 28% si decembrie 1997 - 26% (CURS, 1998, p. 21). Pe plan mondial, exista următoarele mari organizatii internaționale sindicale: • Federația Sindicala Mondiala (FSM), creata în 1945, cu 91 de organizatii sindicale din 71 de tari, avea 214 milioane de ade- renti în 1989, cu afilieri în întrea- ga lume (11 uniuni internaționale ale sindicatelor pe ramuri), cu sediul la Praga; • Confederația Internaționala a Sindicatelor Libere (CISL), cre- ata în 1949, printr-o sciziune în rândul FSM, cea mai importanta astazi în lume si considerata a fi cea mai democratica, după că- derea comunismului în lume. Are efective relativ egale în toate zonele geografice de pe mapa- mond (214 milioane de aderenti în 1989) si are sediul la Bruxelles; • Confederația Mondiala a Mun- cii (CMM), creata în 1920 (sub numele de Confederația Interna- ționala a Sindicatelor Creștine, numele actual datând din 1968), este alcatuita din 88 de organi- zatii sindicale naționale si 8 fe- derații Internationale profesiona- le, importanta în tarile slab dez- voltate ale lumii, avea în 1989 circa 15 milioane de aderenti, dar cu efective în creștere după 1990 si are sediul la Bruxelles; • Confederația Internaționala a Cadrelor (CIC) a fost creata în 1991, are ca membri organizatii sindicale naționale ale cadrelor din 7 tari ale Uniunii Europene si 5 federații Internationale profe- sionale si are sediul la Paris. Fiecare din aceste organizatii sindicale Internationale are statut consultativ la Organizația Internaționala a Muncii, organism tripartit, cu sediul la Geneva, unde sunt prezente delegatii sindicale (reprezentarea lor se gaseste si la alte organisme, cum ar fi ONU si Uniunea Europeana). Pe lângă aceste sindicate mondiale, exista si alte structuri internaționale: • secretariatele profesionale In- ternationale (SPI), care sunt fe- derații ce regrupează sindicate de ramura din diverse tari (de 725 Sisteme de asigurări de pensii exemplu, în 1989 erau 16 ase- menea SPI, printre care Federa- ția Internaționala a Salariatilor din Domeniul Metalelor, Federația Internaționala a Minerilor etc.); • organizatii regionale ale sindi- catelor, dintre care cele mai im- portante sunt: Confederația Eu- ropeana a Sindicatelor (CES, creata în 1873, grupând 36 de organizatii din 21 de tari din Consiliul Europei, cu 34 de mi- lioane de aderenti), Confederația Internaționala a Sindicatelor Arabe, Organizația Unitatii Sindi- cale Africane, Consiliul Nordic al Sindicatelor, Consiliul European al Sindicatelor din Politie (CESP, creat în 1988, regrupând sindi- cate naționale ale polițiștilor eu- ropeni, cu efective totale de cir- ca 60.000, cu sediul la Lyon) etc. ^lon Boboc k. Vezi si: parteneriat social; neocorporalism Bibliografie selectiva: Adam (1990); Galenson (1986); Huxley et al. (1986); Lipset (1986); Noblecourt (1990); Tixier (1988); Troy (1986) Sisteme de asigurări de pensii Pensia este un venit ce revine indivi- dului ca urmare a diminuării sau pier- derii capacitati sale de munca o data cu înaintarea în vârsta. Varietatea modalităților de pierdere a acesteia a dat naștere diferitelor tipuri de pensii: pensii pentru limita de vârsta, ca ur- mare a împlinirii vârstei de pensionare, pensii de boala si invaliditate, ca urmare a unor accidente de munca sau a unor probleme de sanatate care afecteaza integral sau parțial capa- citatea de munca, pensii de urmaș, acordate membrilor familiei salariatului care a decedat atât timp cât aceștia nu se pot întreține singuri. în lipsa ve- niturilor din munca, indivizii ar fi expuși pericolului de a nu putea supraviețui. Pensiile sunt, așadar, un venit de înlocuire a veniturilor din munca (salariale), o compensație acordata in- dividului (familiei acestuia) pentru pier- derea (integral sau parțial) a capacitati! sale de a munci si deci de a-si asigura resursele materiale necesare traiului, în același timp, se tine cont de faptul ca o perioada a vieții individul a contribuit prin munca sa la dezvoltarea societății si, prin urmare, pensiile sunt si o recunoaștere sociala a muncii depuse. Dreptul la pensie este un drept câștigat prin participarea la procesul de produc- ție, unanim recunoscut astazi de sta- tele bunăstării. Ceea ce diferențiază diferitele modele ale acestuia în legă- tură problematica pensiilor este modul în care se formează sursele lor de finanțare, ca si nivelul acestora. Un punct de vedere (cel libertarian) este acela ca individul este direct respon- sabil de nivelul sau de trai de-a lungul întregii sale vieți adulte, incluzând aici si perioada de după încetarea activitatii productive. Pentru asigurarea venitu- rilor din pensii, el are la dispoziție posibilitatea economisirii în timpul vieții active. Criticile aduse acestei abordări sunt acelea ca indivizii nu au un com- portament rațional economic si ca, fara sa li se impună, ei nu vor manifesta un comportament constant de economi- sire. Exista astfel riscul ca, la încetarea activitatii productive, ei sa nu dispună de fonduri suficiente pentru supravie- țuire, cazând în grija statului sarcina de 726 Sisteme de asigurări de pensii a le asigura. Mai mult, este posibil ca, din motive independente de ei, activi- tatea sa înceteze de timpuriu, caz în care nu ar fi timp suficient pentru a se forma resursele necesare supraviețuirii în perioada de viata ramasa. Pe de alta parte, aceste fonduri individule vor fi puternic afectate într-un mediu infla- ționist. Ambele situatii conturează ne- cesitatea intervenției statului în crearea si reglementarea fondurilor de pensii. Este astazi acceptat ca încetarea par- ticipării la activitatea productiva este un eveniment cert, dar cu probabilități de realizare diferite, în funcție de vârsta individului, starea lui de sanatate, se- curitatea locului sau de munca si ha- zard (accidentele la locul de munca sau în afara acestuia). Problema pen- siilor este văzută în termeni de asigu- rare, asemeni asigurării împotriva ori- căror situatii de risc. Formarea fondu- rilor de pensii are la baza principiul asigurărilor. în timp s-au dezvoltat doua mari sis- teme de asigurări de pensii: sistemul asigurărilor private si cel public. Primul este reprezentat în cea mai mare parte de pensiile ocupationale. Sistemele (planurile) de pensii ocupationale sunt organizate (create) de către patroni. Primele încercări au fost făcute în Statele Unite, în 1875, când o com- panie de transport feroviar a decis sa asigure pensii muncitorilor cu peste 20 de ani vechime, a căror sanatate si capacitate de munca erau afectate. O categorie de pensii ocupationale este acordata de statul-angajator angajatilor sal. Aceasta forma este chiar mai veche, datând din 1834, în Marea Britanie. O ramura mai puțin extinsa a asigurărilor private s-a dezvoltat, în- cepând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut, în jurul asociațiilor de prietenie, de ajutorare mutuala sau al altor organizatii de economisire delimi- tate social, profesional sau de sin- dicate. O forma moderna a asigurărilor private sunt sisteme actuariale. în prima jumătate a secolului XX, sis- temele private au dovedit ca nu pot acoperi în mod satisfăcător spațiul dintre venitul pierdut si sprijinul acordat de familie, rețele caritabile si stat, astfel încât asigurările sociale bazate pe solidaritatea intra si intergeneratio- nala au cunoscut o tot mai accentuata extindere. Sistemul asigurărilor sociale a aparut la scara naționala prima data în Germania, în anii '80 ai secolului XIX, inițial pentru boala, apoi pentru accidente si, în cele din urma, pentru invaliditate si bătrânețe. Până la înce- putul secolului XX, multe tari introdu- seseră deja o forma sau alta de p., dar numărul de pensionari si cheltuiala efectiva cu plata pensiilor erau mai degraba marginale. Preocupările lega- te de dezvoltarea unui sistem de pensii s-au intensificat abia după al doilea război mondial. Până la începutul secolului, pensiile urmăreau predomi- nant sa acopere pierderea capacitatii de munca a individului ca urmare a avansarii în vârsta, care, de altfel, se prelungea peste 65 de ani, nefiind nici pe departe gândite sa asigure un venit de înlocuire ca urmare a încetării ac- tivitatii. îngrijirea persoanelor vârstnice era considerata o problema a familiei sau a bisericii si - eventual - a statului, prin formele de sprijin al săracilor, ceea ce, la vremea aceea, atragea adesea stigmatul social. Forța sin- dicatelor si curentul liberal de la începutul secolului XX au fost cele care au impus stabilirea unei vârste de pensionare si pensia pentru limita de vârsta. Intensificarea procesului indus- 727 Sisteme de asigurări de pensii trializarii a dus la extinderea angajarii în munca, astfel ca, în preajma celui de-al doilea război mondial exista deja o presiune asupra fondurilor de pensii - si asa serios zdruncinate de criza eco- nomica - care se dovedeau insuficien- te. A aparut astfel evident ca proble- mele populației vârstnice trebuie sa stea în atentia statului. în perioada postbelica, statele moderne si-au in- tensificat preocupările privind segmen- tul celor care pierd veniturile din munca prin sistemul asigurărilor sociale sau prin masuri de combatere a sărăciei. Statele Unite au agreat în cea mai mi- ca măsură sistemul asigurărilor sociale si, oricum, începând abia din 1950. S-a dezvoltat aici în schimb un foarte complex sistem pe pensii ocupationale sub forma planurilor de pensii elabo- rate de companii (sau ramuri), puternic încurajat în perioada războiului si imediat după aceea, prin politica de control salarial si cea de impozitare a veniturilor companiilor. Prin scutire de impozite si încurajarea încheierii unor contracte de munca, contracte care asigurau salariatului atractive beneficii în natura, patronii au fost motivati sa contribuie considerabil la crearea fon- durilor de pensii pentru salariatii lor. O buna parte din ceea ce ar fi trebuit sa intre în bugetul statului sub forma im- pozitelor a contribuit la formarea fondu- rilor de pensii. După 1950, intensifica- rea mobilității profesionale a impus, asemanator tuturor statelor care opta- seră pentru pensii ocupatioanale, re- glementari specifice acestei situatii, prin dezvoltarea unor planuri multi- patron. Nivelul pensiei fiind determinat de perioada de cotizare, era important ca, prin succesiunea locurilor de mun- ca si eventuala schimbare a planurilor de pensii, sa se asigure continuitatea anilor de contribuție (mai ales pentru îndeplinirea minimului). Aceste fonduri se constituie în fonduri de acumulare. Compania le poate gestiona ea însasi sau le poate încredința unei companii de asigurări, fiind surse de investiție si de profit pentru organizatorii lor. Asigurările private pot fi instituite de indivizi sau grupuri si sunt, după cum urmăresc sau nu obținerea de profit, comerciale sau reciproce. Companiile pot oferi angajatilor lor posibilitatea asi- gurărilor ca bonusuri, în completarea sistemelor publice de pensii. în regle- mentarea lor, statul intervine pentru a se evita abuzurile si proasta funcționa- re, prin urmărirea cerințelor de asigu- rare, fondurile de garantare, solvabili- tatea, investițiile. O forma speciala a asigurărilor de pensii sunt cele indivi- duale. în cadrul lor, individul participa independent, spre exemplu, sub forma asigurărilor de viata pe 20 de ani. Pentru aceasta, el cotizează periodic cu o suma predeterminata, în raport cu valoarea asigurării pe care o vizeaza în cazul realizării evenimentului (de- ces, pierderea capacitatii de munca) si a termenului. La expirarea perioadei asigurate, în absenta realizării eveni- mentului, individul poate intra în pose- sia valorii de asigurare. în cazul reali- zării acestuia în decursul perioadei de asigurare, suma cuvenita joaca rol de pensie pentru pierderea capacitatii de munca, pensie de handicap sau pensie de urmaș, de care beneficiază membrii familiei individului. Acest tip de asi- gurare este evident unul modern, la care au acces în principal cei cu venituri mari. Asigurările sociale de pensii s-au dez- voltat, la rândul lor, prin doua moda- 728 Sisteme de asigurări de pensii litati concurente de organizare: siste- mul transferurilor în flux si acumularea în fonduri speciale. în prima categorie, plata se face pe măsură de apare ne- voia (pay as you go - PAYG), iar în cea de-a doua la maturizarea fondului, adica la momentul în care se atinge un anumit prag al veniturilor încasate si acumulate. în cazul sistemului PAYG, generația activa o susține financiar pe cea vârstnica. Fondurile de pensii se creeaza prin contribuția obligatorie a salariatilor, stabilita procentual în rela- ție cu veniturile lor salariale. Nivelul pensiei se stabilește procentual cu ve- niturile avute si perioada de contribuție. Avantajele acestui sistem sunt flexibi- litatea sa si faptul ca poate începe aproape imediat ce a fost constituit. în cazul dezechilibrelor dintre generatii, pot aparea însă dificultăți în funcțio- narea sistemului, motiv pentru care se recomanda dezvoltarea în paralel a asigurărilor pe baza de fond si a celor private. în cazul tarilor socialiste, asi- gurările sociale sub forma sistemului PAYG au fost adesea modelul singular al sistemelor de pensii. în anii tranziției, insuficienta resurselor statului datorata restructurărilor economice si creșterii raportului de dependenta activi/pen- sionari a determinat guvernele acestor tari sa se orienteze spre surse su- plimentare de pensii în forma unor sisteme private de asigurări. Sistemul românesc de pensii este unul cu tradiție. Primele asigurări de pensii (1902 - Legea Missir) au avut în vede- re cazul de boala si deces. Asigurările pentru maternitate, invaliditate din boa- la, de bătrânețe si contra accidentelor s-au introdus în 1912. Până în 1933 au fost dezvoltate o serie de sisteme de plata a diferitelor categorii de pensii, pentru ca apoi, prin Legea Nenitescu, acestea sa fie unificate, introducân- du-se o singura contribuție de asigurări sociale suportata de salariati, patroni si o subvenție a statului. în perioada co- munista, bugetele asigurărilor sociale au cuprins toate persoanele salariate, indiferent de venit. Ele au urmărit în principal acordarea de pensii de bătrânețe, de invaliditate, de urmaș, dar si ajutoare bănești în caz de boala, deces sau ajutoare de maternitate. Anumite categorii de persoane ocu- pate (agricultori, membri ai coopera- tivelor meșteșugărești, ai cultelor, ai uniunilor de creație si avocatilor) au avut propriile lor sisteme de asigurare. Din 1966 a fost introdus un sistem de pensii suplimentare, prin contribuții obligatorii ale populației ocupate, orga- nizate într-un fond distinct. în cazul asigurărilor pe baza de fond, individul contribuie periodic la formarea unui fond individual, timp de cel puțin 10 ani (dar nu mai mult de 30), la îm- plinirea caruia este îndreptățit sa pri- mească suma acumulata în aceasta perioada. Suma disponibila se con- stituie într-o pensie viagera, al carul cuantum depinde de suma acumulata si de speranța de viata la momentul pensionarii. Avantajul sistemului consta în faptul ca este o modalitate de atra- gere a resurselor de la populație si constituirea astfel a unor fonduri de investiție. Principalele probleme legate de acest sistem sunt protejarea fata de inflație si corecta si eficienta lor ges- tiune până la momentul în care indivi- dul are dreptul sa intre în posesia lui. Acesta este cunoscut ca modelul asigurărilor Americii Latine. Delimitarea între public si privat, adica între social si individual, a devenit 729 Sisteme de asigurări de pensii astazi - datorita variatelor forme de finanțare si obținere a pensiilor în statele moderne - ușor neclara. E.G. Andersen (1990) sugerează ca aceasta diferențiere se face în baza legilor si, prin urmare, definim un sistem ca fiind public daca este direct administrat si legiferat de stat sau daca exista un mandat guvernamental explicit care definește un anume tip de pensii care urmeaza a fi acordate de sectorul privat. în absenta acestora, drepturile de pensii se obțin în baza unor aranjamente contractuale particulare. Parerea este împărtășită si de alti autori, care, într-o exprimare di- ferita, considera ca distincția public/privat este data de obligativitatea participării la constituirea fondului de pensii: daca ea exista, atunci vorbim de sisteme publice. Pe baza analizei structurii cheltuielilor destinate pensiilor, E.G. Andersen schițează o clasificare a sistemelor de pensii ale statelor dezvoltate. Delimitează astfel un model al dominației sistemelor de asigurare de stat (Germania, Franța, Italia, Belgia, Austria, Japonia), în care statusul in- dividului este determinant în stabilirea drepturilor de pensie, un altul al predo- minantei sistemelor private, acolo unde guvernele au optat pentru un model re- zidualist de intervenție statala în asigu- rarea bunăstării individului (Statele Unite, Canada, Australia, Elveția), si un al treilea, în care drepturile sociale re- cunoscute individului dizolva privilegiile statusului si influentele pieței (Suedia, Norvegia, Noua Zeelanda). Marea Bri- tanie rămâne în afara acestei cla- sificări, deoarece pentru sistemul sau de pensii centrat pe acordarea unei pensii de baza oricărui individ care încetează activitatea la termen, la care se adauga o pensie suplimentara în raport cu veniturile anterioare si pe- rioada de cotizare, finanțata atât pu- blic, cât si prin sisteme ocupationale, prin contribuția indivizilor, a patronilor, a fondurilor publice de pensii si a unuia general, este greu de identificat tipul predominant. Se vorbește astazi despre interdepen- denta celor doua tipuri de asigurări, care se condiționează (generează) una pe alta. Imprecizia delimitării public/pri- vat, fiecare dintre sisteme alunecând spre caracteristicile celuilalt, este un argument în acest sens. Totodată, este recunoscut faptul ca asigurările de stat răspund mai bine cerințelor de pro- tecție sociala decât cele private. în ta- rile în care predomina cele private, asigurările sociale se adreseaza mai degraba salariatilor cu venituri mici si celor ale căror venituri nu permit eco- nomisirea (si, prin urmare, participarea la fonduri private). Mai mult, în sis- temele publice, nivelul de protecție este în general mai ridicat. Acolo unde nivelul pensiei este forfetar, suplimen- tat cu diferite ajutoare din surse publice sau private (după modelul Beveridge - Marea Britanie, Irlanda, Olanda, Dane- marca), iese în evidenta obiectivul combaterii sărăciei, în timp ce, în tarile în care drepturile de pensii sunt calculate ca procent din veniturile ante- rioare (după modelul Bismark - Ger- mania, Italia, Franța, Spania, Portu- galia), este mai evidenta funcția de înlocuire a veniturilor si preocuparea pentru pastrarea nivelului de trai al individului. Statele foste socialiste s-au înscris si ele în acest din urma caz, considerându-se chiar ca populația vârstnica a fost aparata de sărăcie prin pensii. La baza acestei opinii a stat argumentul ca în nici una dintre tari 730 Sisteme de asigurări de pensii pensionarii nu au fost suprareprezen- tati în rândul săracilor. în perioada de criza a statului bună- stării, sistemele de pensii au trecut printr-un proces de reforma. în tarile in- dustrializate, aceasta s-a încheiat spre mijlocul anilor '80, pentru ca după 1990 sa vina rândul tarilor fostului bloc socialist. Atât unele, cât si celelalte au urmărit sa îmbine cât mai bine protecția sociala si responsabilitatea autopro- tectiei, în condițiile în care statele bună- stării au fost martorele unor schimbări majore în funcționarea pieței muncii si ale unei evoluții demografice care a indus presiuni semnificative asupra fondurilor de pensii si a resurselor so- ciale ale statului în general. Pe de o parte, a trebuit sa se aiba în vedere extinderea formelor atipice de angajare si a muncii în afara granițelor tarii sau în companii multinaționale, dar si creș- terea șomajului si, în principal, a celui structural. Acestea însemnau prevederi speciale de pensionare pentru diferite categorii de salariati care sa poata deveni eligibili pentru pensionare, ceea ce a reclamat si sporirea fondurilor de pensii, si asa intens solicitate prin creșterea speranței medii de viata. O modalitate de eliberare de presiunea cererii a fost creșterea vârstei legale de pensionare pentru limita de vârsta sau (indirect) a perioadei minime de coti- zare. Alături de aceasta, pentru tarile în tranziție s-a sugerat si reducerea ratei de înlocuire a veniturilor. România a adoptat în 2000 o lege prin care urmă- rește adaptarea reglementarilor legate de pensionare la tendințele actuale. Printre reglementari este prevăzută prelungirea vieții active până la 60 de ani pentru femei, respectiv 65 de ani pentru barbati, prelungirea stagiului minim de cotizare de la 10 la 15 ani, ca si a acelui complet de la 25 la 30 de ani în cazul femeilor, respectiv de la 30 la 35, unificarea sistemelor de asigurări sociale, reechilibrarea contribuțiilor sala- riat-angajator la constituirea fondului de pensii suplimentare (în prezent, contri- buția salariatului fiind doar de 3%), cât si limitarea maxima si minima a pensiilor viitorilor beneficiari si reducerea rolului asigurărilor sociale de stat la între- ținerea veniturilor pensionarilor. Banca Mondiala recomanda în 1994 tarilor în tranziție realizarea unor sis- teme de pensii multisuport. Un prim suport ar fi acela al asigurărilor de stat (PAYG), obligatoriu, desemnat sa asi- gure un venit de baza persoanelor vârstnice. Un al doilea suport este finanțat si administrat pe baze private, de asemenea obligatoriu, bazat pe conturi particulare (asemeni modelului Americii Latine) sau ca planuri ocupa- tionale (asemeni modelului OECD). Cel de-al treilea suport ar urma sa fie creat pe baze voluntare, sever ad- ministrat de stat, care sa furnizeze asigurări si economii suplimentare. Dintre tarile foste comuniste, Letonia este cea care a implementat un astfel de sistem. în altele au fost deja imple- mentate si funcționează în paralel sisteme de pensii private. Este cazul R. Cehe, unde 20% din forța de munca este acoperita prin aceste fonduri, al Ungariei si al Georgiei, care a adoptat un sistem radical de reforma. Cu toate acestea, procesul de reforma a siste- melor de pensii în aceste tari se do- vedește a fi unul anevoios. JSimona Iliek. Vezi si: asigurări sociale; transferuri sociale; pensionare anticipata Bibilografie selectiva: Anderson (1990); Munnell (1982); Mărginean (1995) 731 Sisteme de sănătate Sisteme de sanatate 1. Ca principale avantaje pentru sis- temele de asigurări sociale de sa- natate (SASS) sunt citate: • creșterea descentralizării sistemu- lui, datorita faptului ca plata actelor medicale nu mai revine Ministerului Sanatatii, ci unor organisme (case de asigurare) independente; • marimea fondurilor destinate secto- rului sanitar este independenta de schimbările priorităților politice, im- portante mai ales în tarile cu frag- mentare politica, unde majoritatea este greu de obtinut; • de asemenea, calitatea asistentei medicale poate spori, având în vedere ca organismele plătitoare pot impune standarde de calitate ce trebuie respectate de medicii cu care se afla în reiatii contractuale, aspect ce duce la competiție între furnizorii de asistenta medicala; • definirea clara a pachetului serviciilor de sanatate ce urmeaza sa fie fur- nizate populației ce plătește primele de asigurare, atât în termeni can- titativi (pachetul de servicii oferite), cât si calitativi; • sprijină stabilirea drepturilor pacien- tilor în calitatea lor de clienti ai fur- nizorilor de servicii de sanatate; • stabilirea de reiatii de colaborare fara încărcătură politica cu membrii orga- nizațiilor medicale reprezentative, atâta vreme cât acestea se refera ex- clusiv la probleme profesionale (pa- chet de servicii, norme contractuale referitoare la calitate, strângerea de informatii medicale etc.); • fondurile strânse de casele de asi- gurări pot fi investite eficient, produ- când dobânzi, dividende etc. (în funcție de legile ce definesc clar ce tipuri de tranzacții financiare sunt permise cu fondurile de rezerva); • permite o mare diversitate în ceea ce privește furnizarea îngrijirilor medi- cale: pot exista furnizori publici si privati platiti din fondurile de asigurări sociale si/sau, în același timp, sa existe si furnizori independenti, platiti din alte fonduri (direct de către pacienti, de anumite întreprinderi, de companii de asigurări private etc.); • un alt efect descris al înființării SASS este cel asupra forței de munca; spre exemplu, un fond cu 15 milioane de membri va necesita circa 15.000 de angajati, platiti din fondurile proprii. în plus, va fi necesar personal supli- mentar la nivelul unitatii furnizoare (Weber si Normand); • în general, la nivel local si regional, se constata o îmbunătățire a infra- structurii ca urmare a introducerii asi- gurărilor de sanatate (pentru colec- tarea datelor si rambursarea chel- tuielilor sunt necesare sisteme de informatizare si comunicație mo- derne, achiziționate de multe ori din alte fonduri decât cele provenite din contribuțiile membrilor, de obicei prin implicarea comunității locale); • creșterea frecventa a fondurilor dis- ponibile pentru sanatate atât în va- loare absoluta, cât si ca procent din PIB; • separarea stricta a bugetelor face ca contribuțiile sa nu poata fi folosite pentru alte obiective decât asigurările de sanatate, aspect esențial pentru planificarea sanitara si important mai ales în tarile cu restricții bugetare, în care exista tendința de a utiliza fon- durile pentru "urgente"; • luarea deciziilor manageriale este mai puțin dependenta de schimbările politicii guvernamentale; 732 Sisteme de sănătate • structura si managementul pot fi mai eficiente, fiind de obicei mai apro- piate de funcționarea sectorului privat decât de modelul administrației pu- blice; • în același timp, si Ministerul Sanatatii are de câștigat în urma introducerii unui asemenea sistem, nemaifiind nevoit sa răspundă solicitărilor sala- riale (care se realizează acum prin negocieri directe între casele de asi- gurări si organizațiile profesionale), putându-se concentra pe problemele de politica si strategie sanitara; • raționalizarea serviciilor medicale, inevitabila în orice sistem cu buget li- mitat, este/poate fi explicita, reali- zându-se prin intermediul contrac- telor dintre casele de asigurări, clienti si furnizori; acest lucru, raționa- lizarea, este dificil de realizat într-un sistem național de sanatate unde de- ciziile ar trebui sa fie luate de către politicieni, într-un domeniu cu mare sensibilitate electorala (acesta este de altfel si motivul pentru care, în ma- joritatea tarilor unde exista sisteme naționale, se afirma comprehensi- vitatea serviciilor medicale - populația are dreptul la întreaga gama de ser- vicii disponibile); • un alt avantaj ar putea fi considerat larga acceptare a acestui sistem de către corpul medical, sondajele din Europa Centrala si de Est aratând ca majoritatea medicilor chestionat! do- resc un sistem de asigurări sociale de sanatate; • transparenta fluxului banilor din sis- temul sanitar. Ca principale dezavantaje ale SASS sunt citate: - dificultatea stabilirii primelor ce tre- buie plătite de către cei ce lucrează pe cont propriu, având în vedere ca aceste prime sunt legate de veni- turile realizate, iar acestea tind sa fluctueze în funcție de diferite as- pecte; - necesitatea acoperirii din alte fon- duri a celor ce nu sunt salariati: șo- meri, elevi, pensionari etc., fapt dificil de realizat mai ales în pe- rioade de recesiune si care poate duce în ultima instanța la necesi- tatea subvențiilor masive din partea bugetului de stat; - asigurările de sanatate sunt o forma de taxa pe munca si un cost adi- țional pentru firme, ceea ce duce la creșterea costului muncii pentru fir- me si astfel se (poate) ajunge la in- troducerea acestor prime în costul produselor, astfel cumpărătorii a- cestor produse suportând o parte din costul asigurărilor de sanatate al firmei si al salariatilor acesteia. Se poate adauga la aceste poten- țiale dificultăți, descrise pe larg în literatura, si faptul ca, pentru un sis- tem de asigurări, costurile adminis- trative sunt substanțial crescute fata de un sistem bazat pe impozite ge- nerale, mai ales în perioada de în- ceput, când trebuie realizata infra- structura; totuși, multe din aceste posibile dificultăți pot fi depășite prin masuri legislative adecvate (de exemplu, reduceri de impozite pen- tru sumele plătite de patroni pentru asigurarea salariatilor, fapt ce poate descuraja includerea acestora în costurile de producție). 2. Tipul de sistem bazat pe contribu- ții voluntare (privat) are ca avantaj major stimularea competiției între fur- nizorii si finanțatorii serviciilor medicale care au interesul sa atraga cât mai 733 Sisteme de sănătate multi bani si deci câți mai multi clienti, fapt ce duce la sporirea ofertei canti- tative si calitative oferite pacientilor. Principalele dezavantaje ale acestui model se refera la: - slaba acoperire a populației, în spe- cial a celei cu venituri mai modeste si/sau cu probleme de sanatate, având în vedere ca primele de asi- gurare sunt stabilite în funcție de starea de sanatate a persoanei, si nu în funcție de capacitatea de plata, ca în cazul SASS; - de asemenea, acest sistem este puternic inflaționist, crescând ac- centuat costurile sanitare (ca exem- plu, SUA cheltuie cca 3000 de dolari per capita/an fata de media de 1.900 de dolari pentru ansamblul tarilor OECD); - apariția fenomenului cunoscut sub numele de selecție adversa. 3. în ceea ce privește tipul Beveridge, în care finanțarea este predominant de la bugetul de stat, se considera ca un avantaj major costul mai redus al ad- ministrării unui asemenea sistem, aso- ciat însă cu o eficienta scăzută a ges- tionarii fondurilor. Ca si în sistemul de tip bismarckian, acoperirea populației este generala, însă, spre deosebire de acesta, de obicei pachetul de servicii oferit populației nu este clar definit, în mod tradițional neexistând reiatii con- tractuale clare între furnizorii, plătitorii si clientii serviciilor sanitare, de regula statul fiind atât cel ce plătește, cât si cel ce furnizează asistenta de sanatate, fapt ce a fost considerat răspunzător de calitatea mai scăzută a serviciilor sanitare în aceste tipuri de sisteme. Un alt punct considerat în genere defavo- rabil acestui tip de sistem este faptul ca, deși sursele financiare ce pot fi puse la dispoziția sistemului pot fi în teorie consistente, având în vedere faptul ca procentul alocat sanatatii este votat de parlament, unde intra în com- petiție cu alte sectoare bugetare, ca aparare, industrie, interne etc., în prac- tica aceste sume sunt mai mici decât cele strânse prin primele de asigurări, mai ales ca rezultatele investițiilor în acest sector nu sunt vizibile pe termen scurt; în plus, se considera ca lipsa unei implicări directe în finanțarea asis- tentei sanitare a indus la o mare parte a publicului ideea ca sanatatea nu costa si, ca atare, si comportamentul în favoarea unui mod de viata mai să- nătos e mai dificil de indus în ase- menea sisteme. Ceea ce se poate constata în ultima vreme este o tendința de apropiere a acestor tipuri de sisteme sanitare, în- cercându-se combinarea avantajelor din fiecare sistem si eliminarea sau re- ducerea dezavantajelor. Astfel, în sis- temele de tip Beveridge se încearcă introducerea unor mecanisme concu- rentiale, specifice până acum siste- melor de asigurări de sanatate; unul din exemplele cele mai cunoscute este cel al sistemului britanic, unde, deși forma de proprietate a ramas neschim- bata, s-a introdus o asa-numita com- petiție interna în interiorul sistemului, anumite unitati sanitare (trusturi) având dreptul sa intre în competiție pentru atragerea de potențiali clienti, în esența producându-se o separare a furnizorilor de cumpărătorii de servicii de sanatate, cu o diminuare a or- ganismelor statale de la toate nivelurile administrației publice. în același timp, se poate remarca introducerea unor mecanisme de reglementare, în spe- cial fiscala, mai accentuate din partea autoritatilor statale în sistemele bazate 734 Social-democratia > pe asigurări, chiar si în cele în care preponderente sunt companiile private. Ar trebui amintit ca, indiferent de tipul sistemului de sanatate, exista diferente notabile în ceea ce privește modalita- tea de lucru a unităților si furnizorilor de servicii sanitare, aceasta putându- se face pe baze contractuale obligatorii sau pe baza platii per act (aceasta mo- dalitate este utilizata mai ales pentru medicii lucrând în afara spitalelor) sau pe baze de finanțare integrate, situație întâlnită în cazul în care aceeași entitate (statul sau comunitatea locala) joaca dublul rol de cumpărător si de furnizor de servicii de sanatate. Ca o remarca generala, se poate aprecia ca toate tipurile de finanțare au avantaje si dezavantaje, în practica existând posibilitatea de a se combina elemente ale mai multor sisteme pentru atin- gerea obiectivelor dorite. Spre exem- plu, în cazul sistemelor de asigurări sociale de sanatate, în multe tari, o sursa de venituri suplimentara pentru fondurile de asigurări este reprezen- tata de taxele asupra unor produse considerate ca potențial daunatoare sanatatii si care merg direct în fon- durile caselor de asigurări (spre exem- plu, o anumita cota din impozitele pe tutun, alcool, asigurarea automobile- lor). ^Cristian Vladescuk Vezi si: asigurări sociale; finanțarea serviciilor sanitare; descentralizarea sistemelor de sanatate Social-democratia Apărută în a doua parte a secolului XIX, în strânsa legătură cu generali- zarea proceselor de industrializare si urbanizare din cultura vestica, si spri- jinindu-se, în parte, pe mișcarea sin- dicala în plina dezvoltare, social-demo- cratia s-a afirmat ca principala ideo- logie alternativa pentru liberalismul dominant în epoca. Grupările de orien- tare social-democrata timpurii (precum gruparea fabiana din Anglia) militau pentru un stat mai activ în domeniul social, care sa îsi protejeze cetățenii, furnizându-le servicii sociale (educație, sanatate) într-un cadru al administrației raționale, bazate pe sprijinul profesio- nal al expertilor si pe supervizarea cor- purilor reprezentative, alese în mod de- mocratic (Clark, Cohraine si Smith, 1992). Accentul cade, în discursul fabianistilor, pe munca unei birocratii raționale, axate pe stiinta (expertii erau experti pentru ca aveau cunoștințe sis- tematice în domeniul lor). Expertii iden- tifica si previn problemele sociale. Sa- racia este privita ca o trăsătură struc- turala a capitalismului, iar șomajul este explicat drept o consecința a anarhiei piețelor capitaliste. Social-democratia si socialismul au evoluat împreuna, fiind curente de gân- dire asemanatoare. Diferența esențiala care a condus la schisma de la în- ceputul secolului dintre cele doua mișcări a constituit-o modul de schim- bare a societății, modul în care statul trebuie transformat si apropiat de in- divizi: socialismul a optat pentru revo- luție, iar social-democratia pentru re- formarea sistemului capitalist din in- teriorul acestuia. Pentru social-democratie, statul - creat pentru a servi societatea - este cel care trebuie sa îndrepte inegalitățile naturale dintre oameni si disfunctiona- litatile economiei de piața, imperfecta prin natura ei. Valorile fundamentale promovate sunt egalitatea de sanse si solidaritatea sociala. Produsul lor îl 735 Social-democratia > constituie statul bunăstării, un stat interventionist, guvernat de principiul redistribuirii venitului printr-o fiscalitate ridicata, gestionata de un sistem bine organizat de experti ai statului. Progra- mele sociale propuse sunt dominate de principii universaliste, concretizân- du-se în transferuri ce nu presupun o testare prealabila a mijloacelor benefi- ciarilor individuali. Ocuparea cât mai înalta a forței de munca este conside- rata de social-democrati drept cea mai potrivita cale de atenuare a probleme- lor sociale si constituie expresia accen- tului pus pe prevenire. Impozitarea ri- dicata si transferurile universale reu- șesc, în viziunea social-democrata, sa elimine dependenta individului de fa- milie, înlocuind-o cu o dependenta de societate - determinând o integrare so- ciala puternica. Eliminarea sărăciei, obiectivul funda- mental al social-democratilor, este rea- lizat prin asigurarea unei egalitati de venit atât pretransfer, cât si post- transfer (Goodin, Headey, Muffels si Dirven, 1999, p. 246-247). Transferu- rile guvernamentale către populație iau în considerare furnizarea universala si gratuita a serviciilor de sanatate si edu- cație, universalitatea beneficiilor adre- sate familiilor si copiilor, asigurarea de locuințe sociale pentru toate familiile aflate în nevoie si beneficii ridicate si pe termen lung pentru cei aflati în șomaj. Social-democratia a dominat scena po- litica vest-europeana în perioada post- belica. Confruntata cu criza statului bunăstării declansata în anii 70 si cu ascensiunea neoliberalismului, spre sfârșitul anilor '80, social-democratia a început sa îsi reevalueze pozițiile si sa îsi reformeze oferta politica. Ceea ce Anthony Giddens (1998) numește cea de-a treia cale reprezintă în fapt o noua direcție de dezvoltare propusa de social-democratia vest-europeana. Lu- crarea lui Giddens cu acest titlu (A treia cale) sintetizează ideile de baza ale acestei noi orientări. Ea cauta sa răspundă multiplelor provocări la care a fost supusa social-democratia în ultima perioada: criza statului bună- stării din anii 70, ascensiunea dreptei politice, globalizarea, schimbarea ori- entărilor valorice de la modernism la postmodernism, asa cum arata Ingle- hart (1997), de care este legata si ade- ziunea crescută a opiniei publice fata de mișcările de tip ecologist. Orientă- rile trasate de "cea de-a treia cale" au fost introduse pe agenda politica a unor partide de tip social-democrat si încununate de succes în lupta electo- rala în Marea Britanie si Germania. Cea de-a treia cale propune o redefi- nire a noțiunii de egalitate, aratând ca egalitatea trebuie înțeleasa ca incluziu- ne, oferind ca soluție pentru combate- rea excluziunii creșterea nivelului de educație si a pregătirii profesionale. Din punct de vedere economic, adeptii acestei orientări opteaza pentru men- ținerea proprietății publice asupra unor sectoare economice, însă în contextul unei noi economii mixte, care trebuie sa asigure o "sinergie între sectorul public si cel privat, utilizând dinamis- mul pieței în interesul public" (Giddens, 1998, p. 99). De asemenea, aceasta orientare renunța la ideea social-de- mocratiei tradiționale, conform careia serviciile implicate în furnizarea bună- stării trebuie sa fie prestate exclusiv de instituții care aparțin statului, aratând necesitatea implicării si altor forte, pre- cum comunitatea locala si a organiza- 736 Socialismul tiilor voluntare, în acest proces. Din a- cest motiv, este pus un accent deose- bit pe dezvoltarea societății civile. Un alt concept care este redefinit este cel de bunăstare, propunându-se un nou concept, cel de bunăstare pozitiva. Acesta este practic opus noțiunii de bunăstare utilizata de Beveridge, care era focalizata negativ pe lupta împo- triva nevoilor, bolii, ignorantei, mizeriei (condițiile sordide), lenei. Bunăstarea pozitiva este dobândita prin contribuția individului si prin intervenția altor a- genti si este funcționala pentru produ- cerea bogăției. Giddens arata ca bună- starea nu este în esența un concept economic, ci unul psihologic, care se refera la starea de bine individual (well- being), de aceea beneficiile si avan- tajele economice sunt necesare, dar niciodată suficiente pentru bunăstare. Din acest motiv, serviciile care se ocupa cu asigurarea bunăstării ar trebui sa fie preocupate de oferirea nu numai de servicii economice si de alta natura (de tipul consultanta psihologica). în acest context, statul bunăstării tra- dițional ar trebui înlocuit de statul investiției sociale (social investment state), care sa opereze în cadrul so- cietății bunăstării pozitive. Strategia de baza în cadrul statului investiției so- ciale consta nu în furnizarea de bene- ficii economice directe, ci în investiția în capitalul uman, care contribuie la creșterea egalitatii înțelese ca inclu- ziune si furnizează resurse pentru asu- marea riscului. Noua orientare social- democrata considera ca "managemen- tul eficient al riscului nu înseamnă nu- mai minimizarea riscului sau protejarea împotriva acestuia, ci înseamnă si uti- lizarea pârtii pozitive a riscului si fur- nizarea de resurse pentru asumarea riscului" (Giddens, 1998, p. 116). Ast- fel, pentru combaterea șomajului, noua cale social-democrata nu propune doar crearea de locuri de munca în sectorul public, ci pune accentul pe creșterea capitalului uman, pe încurajarea ini- țiativei antreprenoriale care duce la crearea de locuri de munca si în- curajarea educației permanente (long life education). A Mălină Voicu & Bogdan Voicuk. Vezi si: ideologie, liberalismul, socialismul Bibliografie selectiva: Clark, Cohraine si Smith (1992), Goodin, Headey, Muffels si Dirven (1999), Giddens (1998), Giddens (2000) Socialismul Având puternice rădăcini în marxism, doctrina socialista vede în stat o ma- nifestare a clasei dominante. Statul fur- nizează bunăstarea doar în schimbul unei supervizări opresive a clasei mun- citoare, prin beneficiile acordate cau- tându-se a fi ascunse cauzele struc- turale ale sărăciei si inechității. Este motivul pentru care lordul Beveridge avea sa fie etichetat de socialiștii ra- dicali drept "agent capitalist", proiectul sau fiind întâmpinat cu neîncredere. Statul socialist ideal se caracterizează prin planificarea economica si sociala - expresie a unui interventionism accen- tuat. Eradicarea claselor presupune beneficii sociale universaliste, dimen- sionate la nivelul clasei mijlocii. Așa- dar, este propusa asigurarea pentru întreaga populație nu a unui prag minim, ci a unuia maximal. Neîncre- derea în funcționarea pieței libere con- duce la preferința pentru sisteme de asigurări sociale, educație si sanatate controlate de stat. 737 Socialismul Socialismul s-a dezvoltat simultan cu social-democratia, fiind curente ideo- logice îngemănate, până la schisma din deceniul al doilea, marcata de di- vergentele de opinie privind modul de corijare a carențelor societății: printr-o schimbare revoluționara de sistem (op- țiunea socialista) sau prin reformarea sistemului din interior (social-demo- cratia). Deși cea mai cunoscuta forma a gân- dirii socialiste, marxismul, nu repre- zintă decât o orientare în cadrul ideo- logiei socialiste, Vincent (1995) iden- tifica sase scoli de gândire socialista: socialismul utopic, socialismul revolu- ționar (marxismul), socialismul reformist, socialismul etic, socialismul pluralist si socialismul de piața. în prezentarea de fata nu ne vom opri decât asupra marxismului, pentru ca poate fi conside- rata orientarea socialista care a marcat semnificativ gândirea si activitatea politica a ultimului secol si asupra noilor orientări socialiste de tipul celui de piața. Marx, inițiatorul socialismului revoluțio- nar, arata ca exista o legătură directa între structura relațiilor de producție si inegalitatea sociala, în societatea ca- pitalista. Modul de distribuire si redis- tribuire a resurselor în cadrul societății capitaliste duce la perpetuarea inega- lității si inechității sociale, care este opusa idealurilor egalitariste promova- te de doctrina socialista. în acest con- text, Marx propune schimbarea relații- lor de producție si a modului de reali- zare a distribuției în societatea capita- lista. Calea propusa pentru realizarea schimbării este acțiunea revoluționara. Din perspectiva marxista, societatea ideala este comunismul, dar la care se poate ajunge după o trecere printr-un stadiu intermediar, societatea socialis- ta. Caracteristicile societății socialiste sunt: creșterea si abundenta economi- ca, reducerea diferentelor dintre sat si oraș, precum si a celor dintre munca fizica si cea intelectuala, oferirea de servicii sociale conform principiilor so- cialiste, creșterea spiritului comunitar al cetățenilor. în plan economic, socie- tatea socialista va fi caracterizata de implicarea puternica a statului, sociali- zarea mijloacelor de producție, planifi- care economica. Societatea comunista presupune însă desființarea claselor so- ciale, abolirea proprietății private, fapt ce va duce la dispariția inegalității soci- ale, dispariția diviziunii sociale a mun- cii, înregistrarea unui regres al statului. Noile orientări socialiste, care includ si socialismul de plata, deși au ca scop instaurarea societății socialiste, propun alte metode pentru atingerea acestui obiectiv. în plus, imaginea societății socialiste ideale diferă de cea propusa de către marxism. Calea aleasa pentru a ajunge la socialism este cea a pro- cesului electoral si a reformei parla- mentare. Societatea socialista este însă o democrație de tip parlamentar, caracterizata printr-un nivel crescut de creștere economica, în care se păs- trează diviziunea sociala a muncii. Adeptii acestei orientări propun sociali- zarea principalelor mijloace de produc- ție, dar susțin trecerea completa a acestora în proprietate publica sau cooperatista. Forma de proprietate pentru care se opteaza este un mix între proprietatea publica, cea coope- ratista si cea privata, cu accent pe primele doua. Fiind susținătoare ale idealului egalitarist al socialismului, noile orientări îsi propun reducerea inegalității, prin oferirea de salarii aproape egale tuturor angajatilor. 738 Solidaritate socială Asa cum arata Vincent (1995), trăsă- tură esențiala a socialismului de piața o constituie susținerea ideii ca eco- nomia de piața poate sa existe si fara capitalism, în timp ce capitalismul nu poate exista fara economie de piața. Socialismul de acest tip alatura preo- cupării pentru egalitate, bunăstare, eti- ca, pe cea pentru eficienta. Chiar daca piața este considerata ca un actor important în alocarea resurselor, me- canismele pieței sunt dublate de inter- venția statului, care poate sa planifice într-o oarecare măsură activitatea eco- nomica. Din punct de vedere al tipului de politici sociale propuse de socialism, acestea conturează imaginea unui stat al bună- stării de tip universalist, bazat, pe de o parte, pe ocuparea completa a forței de munca, iar pe de alta parte, finanțat din fonduri publice care provin predo- minant nu din impozitare, ci din venitu- rile obținute din activitatea economica, toate marile firme fiind proprietate pu- blica. în acest context, politicile fiscale au un rol foarte redus. In viziunea so- cialista, accesul la serviciile de educa- ție si la cele medicale trebuie sa fie universal si gratuit, iar acestea trebuie sa se afle în proprietatea statului. Si pensiile trebuie sa fie tot universale, iar administrarea acestor fonduri trebuie sa o faca tot statul. în unele sectoare este promovata însă furnizarea cooperatista a bunăstării, incluzând aici serviciile oferite bătrânilor si copiilor sau serviciile de locuire. ^Mălină Voicu & Bogdan Voicuk. Vezi si: ideologie; social-democratia; critici la adresa statului bunăstării Bibliografie selectiva: Vicent (1995); George si Wilding (1994) Solidaritate sociala Solidaritatea sociala poate fi definita, în sens larg, ca o forma de interdepen- denta speciala: acea forma de inter- dependenta care nu se reduce la reci- procitate bazata pe interese individua- le. S.s. diferă de caritate, prin faptul ca presupune o relație de interdepen- denta, si nu de simpla dependenta (Baldwin, 1990). în termenii lui Axelrod, cooperarea si solidaritatea sunt rezul- tate ale interrelationarii reciproce susți- nute (Axelrod, 1984). Altruismul, spre diferența de s.s., prezintă, similar ca- ritatii, caracteristica unilateralității: al- truismul este mai degraba o forma de acțiune ce tine seama de interesele altor persoane, fara necesitatea unor motivatii ulterioare pentru aceasta (Nagel, 1970, p. 79). Aceasta definire a s.s. nu este radical diferita de cea conferita de Durkheim solidarității organice, ca sistem de in- terdependente multiple caracteristice unei economii complexe, spre deose- bire de solidaritatea mecanica, carac- teristica societăților premoderne, tradi- ționale, înțeleasa ca reiatii de obligatii si schimb. Unii autori definesc s.s. în legătură cu coeziunea sociala, integrarea sociala, spiritul comunitar. Adesea însă, delimi- este foarte ri- guroasa. Geneza solidarității sociale este legata de percepția si împartasirea comuna de către indivizi a unor riscuri (Baldwin, 1990), indiferent de natura acestora (Durkheim explica solidaritatea orga- nica ca o consecința a riscurilor si in- certitudinilor asociate unei economii dezvoltate). Daca numărul celor care împărtășesc același risc este foarte mare, acoperind o proporție semnifica- tiva a unei colectivități, atunci creste si 739 Solidaritate socială probabilitatea de apariție a unei forme de s.s. S.s. este asociata unui model de jus- tiție sociala definita în termeni de ne- voi, caracteristica ideologiilor de tip social-democrat. în mod explicit, unul dintre cele trei deziderate ale socia- liștilor- egalitate, libertate si fraternitate -, fraternitatea, se refera tocmai la s.s (Barr, 1993). Premisele s.s. sunt, în si- ne, de natura universalista. Din aceas- ta perspectiva, s.s. reprezintă întrupa- rea principiului egalitatii indivizilor în fata nevoii: toti indivizii, la un moment dat, în decursul existentei lor, se pot afla în "nevoie". Un corolar al acestui principiu este ca dependenta încetea- ză a mai fi avatarul unei minorități sau al unor grupuri sociale izolate, pierzân- du-si caracterul stigmatizant. Solidari- tatea sociala se manifesta deci prin difuzarea asumării riscurilor, la nivelul întregii societăți, astfel încât oricine este în situația de a face fata efectelor nedorite ale unui eveniment/actiune sociala sa poata fi ajutat. Dreptul la ajutor se "dobândește" prin renunțarea - la nivelul întregii societăți - la ideea de autosuficienta în fata nevoii. Aceasta poziție este puternic contes- tata de către conservatori (i.e. neolibe- rali), care favorizează modelul justiției în termeni de merit si rasplata si pentru care principiul suficientei autoajutorarii are o valoare deosebita. O data cu recunoașterea colectiva a lipsei autosuficientei în fata unor eveni- mente nedorite, s.s. i se asociaza si un al doilea concept important, pe lângă cel de egalitate (în fata nevoii): univer- salismul în raport cu riscurile, dar si în raport cu asumarea acestora. Costurile necesare întâmpinării nevoilor sunt re- distribuite către cei pentru care acestea sunt mai ușor de suportat (i.e. plata în funcție de posibilități). S.s. este deci acea interdependenta asumata, ce face ca beneficiile sa fie distribuite în funcție de nevoi, iar costurile în funcție de posibilități (ceea ce amin- tește de celebra declarație a lui Louis Blanc, "de la fiecare în funcție de ca- pacitati, la fiecare în funcție de nevoi"). Redistribuirea asociata asumării colec- tive a riscurilor comun împărtășite este mai degraba de tip orizontal decât de tip vertical: redistributia nu se reali- zează programatic de la cei prosperi către sărăci, ci capata un caracter intrapersonal - fiecare membru contri- buie la propria sa bunăstare. O con- secința a acestei poziționări este ne- cesitatea ajustării nu numai a societății la nevoile individuale, dar si a indivi- dului la mediul sau social. Daca riscul comun împărtășit pare a fi un factor esențial în geneza s.s., iar ideologia care preia principiul solida- rității sociale este cea colectivista si, în particular, social-democrata, modalita- tea concreta de manifestare a s.s. este cetatenia sociala, respectiv dreptul social. S.s. începe acolo unde "con- ceptul de cetățenie se extinde si asu- pra aspectelor celor mai personale ale riscurilor si nenorocirilor (.■■)■ Ca flinte supuse riscurilor, indivizii devin egali" (Baldwin, 1990, p. 2). Iar instrumentul de garantare a acestei forme superi- oare de cetățenie (în termenii lui Marshall, garant al unei egalitati mi- nime umane) este statul bunăstării. Statul bunăstării devine deci o forma de management social al riscurilor, fie ele naturale, fie manufacturate. Asigurările sociale au reprezentat un prim instrument - din punct de vedere al evoluției istorice - de realocare a (asumării) riscurilor. Asigurările so- ciale, spre deosebire de sistemele de 740 Solidaritate socială asigurări benevole, respectiv private, universalizează protecția si realoca costurile de asumare a riscului nu în funcție de incidența riscurilor, ci în funcție de suportabilitate. Asigurările sociale caracterizează începuturile sta- tului social, i.e. statul bunăstării. Tipul ideal al statului bunăstării, i.e. statul bunăstării instituțional (în termenii lui Harold L. Wilensky si Ch. Lebeaux, 1965), trebuie, la limita, sa poata asi- gura o protecție universala si compre- hensiva în fata oricărui risc: "începând din leagan si până în mormânt". O astfel de societate în care toti indivizii devin beneficiari, în baza unor drepturi sociale, presupune si o serie de res- ponsabilități în raport cu un stat nu lipsit de opțiuni valorice. Necesitatea ajustării individului la mediul sau social (în detrimentul prezervării libertății indi- viduale, în termenii comentatorilor libe- rali) este perceputa adesea ca un mo- tiv solid pentru respingerea unui astfel de model social. Factorii ce influențează si determina adoptarea si afirmarea principiului s.s. într-o societate, considera Peter Baldwin (1990), transcend - în anumite cazuri - pragul minim necesar de inter- venție a statului din punct de vedere economic sau pragul funcționalității po- litice. Din punctul de vedere al unei economii optime si funcționale, inter- venția statului este necesara într-o anumita măsură; acest tip de inter- venție se refera cu prioritate la reorien- tarea profesionala a forței de munca redundante, la facilitarea mobilității forței de munca, la stabilizarea pro- ducției si a patternurilor de consum (Baldwin, 1990, p. 5). Factorul de na- tura politica se refera la măsură în care concesiunile în termeni de bunăstare făcute de elite, în raport cu clasele sociale mai defavorizate, reprezintă un instrument de prezervare a propriei po- ziții. De exemplu, sistemul de asigurări sociale introdus de Bismarck este considerat de către Baldwin ca având o funcționalitate strict politica. Exemple ce susțin afirmația lui Baldwin sunt statul beveridgean (vezi statul bunăstării) în Marea Britanie si statul suedez social-democrat. Ambele par a fi depășit granițele interventioniște pre- supuse de un minim necesar economic si de un minim funcțional politic. Anali- zele de tip laburist explica aceste evo- luții ca rezultat al presiunilor realizate de clasa muncitoare. Aceste presiuni s-au dovedit a fi mai eficace acolo unde atât mișcările muncitorești si sin- dicale, cât si partidele de stânga s-au dovedit a fi mai bine organizate. Pentru interpretările laburiste, proletariatul re- prezintă prin definiție clasa sociala soli- daristica. Acest model explica foarte bine evoluția principiului s.s. în anumite societăți, ca de exemplu, Marea Brita- nie si Suedia, dar mai deloc în statele sociale puternice, dar fara tradiție si istorie a mișcărilor muncitorești si a partidelor de stânga. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă Olanda. Importanta acordata claselor sociale în explicarea evoluției principiului s.s. este exagerata, considera Baldwin. Nu exista o clasa sociala prin definiție soli- daristica. în fapt, actorii sociali implicati în procesul de distribuție secundara, i.e. redistribuire, nu coincid cu clasele sociale, chiar daca uneori suprapune- rile sunt foarte puternice. Acești actori sociali sunt delimitați pe criterii actua- riale, căci procesul de realocare a costurilor riscurilor este unul de tip actuarial. Pe scurt, profilul acestor grupuri este determinat de: 1) incidența 741 Standarde de locuire riscurilor si 2) capacitatea de a face fata costurilor presupuse de efectele nefavorabile ale diferitelor acțiuni, eve- nimente sau conjuncturi, deci capacita- tea de autoajutorare. Rolul clasei de mijloc, si în special al compoziției sale în termenii categoriilor de risc, în procesul de renegociere redistributiva, îsi pastreaza însă impor- tanta. Daca în general clasa munci- toare favorizează principiul s.s., având, comparativ, mai multe avantaje de pe urma unei astfel de politici (cea mai so- lidaristica), si daca clasa cea mai pros- pera din punct de vedere economic este mai degraba refractara unei astfel de politici (cea mai nesolidaristica), clasa de mijloc - cu mixul sau în ter- meni de categorii de risc - continua sa joace un rol semnificativ. "în fapt, transformarea solidarității într-un drept a însemnat considerarea adoptării acesteia, de către clasa de mijloc, ca fiindu-i proprie" (Baldwin, 1990, p. 29) si "numai la un nivel superficial de ana- liza apare ca paradoxal faptul ca ex- tensia democrației nu a dus la o creștere a redistribuirii pe verticala, ci la o canalizare a resurselor prin inter- mediul statului de la clasa de mijloc înapoi către aceasta" (ibidem, p. 31). ^Luana M. Popk. Vezi si: justiție sociala; social- democratia Bibliografie selectiva: Baldwin (1990); Lebeaux si Wilensky (1965); Roth- stein (1998) Standarde de locuire în sens restrâns, prin standarde de lo- cuire sunt înțelese toate acele regle- mentari legale referitoare la condițiile minime de adecvare pe care trebuie sa le îndeplinească o locuința. în sens extins, standardele de locuire se refera si la unele externalitati asociate cu lo- cuința, cum ar fi spatii si instalatii de folosința comuna pentru clădiri cu mai multe locuințe, proximitatea si gradul de acces la diferite spatii de recreere (spatii verzi, terenuri de joaca etc.). Pe lângă reglementările legale referi- toare la dreptul si accesul la locuire, autoritatile statale emit si reglementari privind standardele de locuire ce tre- buie asigurate prin procesul de con- strucție al unei locuințe. De exemplu, în 1984, în tara noastra a fost emis DCS nr. 256 (si aprobat prin Legea nr. 21/13.12.1984), prin care erau regle- mentate suprafețele minime ce trebuia respectate în construcția de locuințe. Aceste suprafețe minime vizau supra- fața locuibila, suprafața utila, suprafața construita si suprafețele unor încăperi cu destinație speciala (baie, bucătărie, camara), funcție de numărul de ca- mere pe locuința si "tipul de mărime" (I, lA sau lB). în aceste condiții, supra- fețele minime admise erau cele pre- zentate în tabelele următoare. Aceste suprafețe minime au fost modificate ulterior prin Legea nr. 114/1996 (Legea locuinței), cu raportare la numărul de persoane/familie: pot fi reglementate, de asemenea, numărul de încăperi sanitare/locuinta (funcție de numărul de camere); dotarea minima a încăperilor sanitare; dotarea minima a bucătăriei; dotarea minima cu instalatii electrice; spatii si instalatii de folosința comuna pentru clădiri cu mai multe locuințe. Evaluarea gradului în care standardele de locuire sunt respectate se face pe baza unor indicatori care includ un număr variat de itemi, definind cantita- tea/numarul si prețul locuințelor, calita- tea acestora - în termeni de structura, 742 Standarde de locuire densitate si facilitati sanitare/dotarea cu echipamente a locuinței, precum si forma de proprietate (Priemus, 1992). în utilizarea unor asemenea indicatori exista însă si un oarecare grad de relativitate. De exemplu, utilizând in- dicatorul absenta unor facilitati sanitare în interiorul locuinței (toaleta proprie, camera de baie etc.) ca fiind unul de inadecvare a locuinței, putem constata ca multe locuințe nu corespund acestui standard. De exemplu, în multe tari occidentale, la unele locuințe mai vechi au fost adaugate noi dependințe, precum bucataria si baia si toaleta, care sunt accesibile ieșind din casa si trecând printr-o mica gradina. Aceste locuințe pot fi construite cu materiale solide si pot asigura tot confortul nece- sar (spațiu si facilitati) - deci practic nu pot fi considerate ca fiind inadecvate. Pe de alta parte, în stabilirea unor ase- menea standarde (si îndeosebi atunci când se realizează comparatii inter- tari), trebuie tinut cont de anumiti factori locali, cum ar fi cei culturali, cei referitori la clima si la forma de relief, tipul de așezare etc. Nr. camere Tip de Baie Bucătărie Camara Suprafața Suprafața pe apart. mărime 2 2 2 locuibila utila m2 Suprafața m m m «-.2 con- m struita m2 1 I 3,5 3,5 1,0 14 24 37 1 1A 4,2 6,0 1,5 20 37 58 5 I 4,2 10,0 2,5 62 98 152 5 1A 4,2 10,0 2,5 68 107 166 5 1B 4,2 10,o 2,5 70 110 171 Sursa: D.C.S. nr. 256/1984. Persoa- Came- Came- Dormi- Loc de Bucă- încă- Spatii Supra- Supra- ne/fa- re/lo- ra de zi toare luat tărie peri de fața fața milie cuinta masa sani- depozi- utila constru- tare tare ita nr. nr. m2 m2 m2 m2 m2 m2 m2 m2 1 1 18,00 - 2,50 5,00 4,50 2,00 37,00 58,00 2 2 18,00 12,00 3,00 5,00 4,50 2,00 52,00 81,00 3 3 18,00 22,00 3,00 5,50 6,50 2,50 66,00 102,00 4 3 19,00 24,00 3,50 5,50 6,50 3,50 74,00 115,00 5 4 20,00 34,00 3,50 6,00 7,50 4,00 87,00 135,00 6 4 21,00 36,00 4,50 6,00 7,50 4,50 93,00 114,00 7 5 22,00 46,00 5,00 6,50 9,00 5,00 107,00 166,00 8 5 22,00 48,00 6,00 6,50 9,00 5,50 110,00 171,00 114/1996. Un criteriu puțin mai universal este re- prezentat de absenta WC-ului în inte- riorul locuinței si absenta băii sau a du- sului din interiorul locuinței. La nivelul tarilor UE, aceasta situație se prezenta la nivelul gospodăriilor (în jurul anului 1985) în felul următor (după D. Avramov, 1995): 743 Standarde de locuire Fara WC în interiorul locuinței Fara baie sau dus în interiorul locuinței Belgia 13,1 20,1 Danemarca 3,0 6,0 Germania 1,6 4,8 Grecia 15,4 15,6 Spania 8,0 17,0 Franța 9,5 8,0 Irlanda 6,1 8,2 Italia 1,9 6,9 Luxemburg 0,5 2,5 Olanda 0,0 2,1 Portugalia 44,0 44,0 Marea Britanie 0,9 1,0 Sursa: D. Avramov, 1995. La nivelul întregii UE, numărul total de gospodarii care nu beneficiau de prezenta WC-ului în interiorul locuinței era de 6.725.014, iar numărul total de indivizi afectati de acest neajuns era de 20.015.458 (în jurul anului 1985); nu- mărul total de gospodarii care nu bene- ficiau de prezenta băii sau a dusului în interiorul locuinței era de 10.159.385, iar numărul total de indivizi afectati era de 30.223.444 (D. Avramov, 1995). în România, proporția locuințelor fara baie era de 53,0% la nivelul anului 1995 (conform datelor CNS). Cel mai util si mai puțin controversat indicator de locuire care exprima un standard de locuire adecvat, este con- siderat a fi cel exprimat prin "suprafața locuibila/persoana". în literatura de specialitate au fost calculate diferite praguri minime ale suprafeței locuibile pe persoana. Conform lui de Lauwe (1960, citat de D. Avramov, 1995), pra- gul sub care limitarea spațiului poate avea un impact patologic asupra dez- voltării psihofizice a unui individ este situat între 8 si 10 m² pe persoana, iar pragul critic sub care tensiunile din ca- drul familiei tind sa fie frecvente este situat între 12 si 14 m². Pentru tarile UE, media suprafeței locuibile pe per- soana era în 1992 de 35,1 m² (neluând în calcul Germania si Portugalia), cu un minim înregistrat de Spania (25,3 m²) si un maxim înregistrat de Dane- marca (48,6 m²) (conform P. Balchin, 1996), în timp ce, în România, valoarea acestui indicator era în 1995 de 11,7 m²/persoana. însă acest indicator nu operează ca un factor independent în masurarea "stresului de locuire", ci im- pactul sau este determinat în strânsa legătură cu alti indicatori structurali, cum ar fi numărul de persoane/camera (media în tarile UE - 0,62, iar în Ro- mânia - 1,17), împreuna oferind o ima- gine mai globala asupra a ceea ce de- numim "locuire supraaglomerata". ^Adrian Dank Vezi si: indicatori cantitativi si calitativi ai locuirii; politici de locuire Bibliografie selectiva: Priemus (1992); Avramov (1995); Balchin (1996) 744 Stat social european Stat social european Construcție politica specifica societății moderne, statul social de tip european este produsul instituțional rezultat din acțiunea complexa a factorilor de na- tura geopolitica, tehno-economica, de- mografica si sociala asupra culturii actorilor politici si economici: elite, par- tide, organizatii patronale, sindicate, mișcări sociale si organizatii interna- ționale paneuropene. Concepțiile ideo- logice dominante referitoare la ierarhia valorilor politice si la rolul statului, comunităților si al indivizilor în regle- mentarea problemelor economico-so- ciale au evoluat în permanenta, astfel încât legitimitatea diferitelor tipuri de politici sociale europene variaza în funcție de contextul cultural-national si istoric (vezi statul bunăstării, politici so- ciale europene). Criza economica a anilor ’80, mutațiile culturale din interiorul societăților co- muniste (creșterea nivelului de edu- cație si a aspirațiilor economico-sociale si politice), precum si dispariția con- trolului politico-militar al Uniunii Sovi- etice asupra statelor-satelit din Europa Centrala si de Est au dus la delegiti- marea sistemului comunist de dez- voltare economico-sociala. Acest mo- del, bazat pe preponderenta proprie- tății de stat si pe planificarea impe- rativa a sistemului economic, s-a bazat în sfera politicilor sociale pe crearea unei reiatii de totala dependenta între cetateanul-client si statul-furnizor de locuri de munca si de bunuri econo- mice si servicii sociale înalt subven- ționate. Rezultat al triplului sau eșec, politic (blocarea afirmării libertăților politice individuale si a societății civile), economic (declinul creșterii economice în anii ’80 si imposibilitatea garantării unei ocupări totale a forței de munca) si social (creșterea sărăciei si deterio- rarea calitatii serviciilor sociale), regi- mul comunist a fost abandonat de către guvernele din statele Europei Centrale si de Est, care se orientează în prezent, sub constrângerile finan- ciare si instituționale adeseori contra- dictorii exercitate de organizațiile Inter- nationale (Fondul Monetar Internatio- nal, Banca Mondiala, Organizația Mon- diala a Comerțului, Programul Națiuni- lor Unite pentru Dezvoltare, Organi- zația Internaționala a Muncii, Uniunea Europeana si Consiliul Europei), către ceea ce ar putea fi numit "modelul eu- ropean" al capitalismului occidental. Diferentele istorice, socio-culturale si de dezvoltare tehno-economica dintre societățile occidentale necesita utili- zarea cu precauție a conceptului de "stat (social) european": elementele perfect identice dintre principalele fa- milii ideologice europene sunt relativ puține la număr si poarta amprenta condițiilor istorice, culturale si econo- mice de la nivel național. De aseme- nea, la nivelul Uniunii Europene si al Consiliului Europei, dezvoltarea unei politici sociale comune se afla doar într-un stadiu preliminar, iar proba- bilitatea federalizarii/supranationaliza- rii politicilor sociale ale statelor mem- bre este redusa. Proiectarea si implementarea politicilor sociale în statele Uniunii Europene a constituit, în întreaga perioada postbe- lica, o problema în mare măsură de competenta guvernelor naționale. Pre- siunile în direcția convergentei politi- cilor economice si/sau sociale ale sta- telor vest-europene au fost generate de existenta unor situatii relativ si- milare de criza economica, precum în anii de după încheierea celui de-al doi- 745 Stat social european lea război mondial, în perioada șo- curilor petroliere si a crizei economice din anii ’70 si ’80, precum si în pe- rioada actuala de globalizare a acti- vitatilor economice. în aceste perioade de rapida schimbare socio-economica si instabilitate politica, diferentele națio- nale de politica economica si sociala au fost parțial reduse în favoarea unei convergente graduale către modelele politice de succes (vezi politici sociale europene). Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, unde statul social a fost edi- ficat în condițiile existentei unei culturi liberal-individualiste si ale absentei unei ideologii sindicaliste ori socialiste puternice, modelul politic al capitalis- mului european postbelic este caracte- rizat de doua trasaturi specifice. în pri- mul rând, acceptarea principiilor libe- rale ale economiei de piața (libera con- curenta, respectul proprietății si con- tractelor private si refuzul planificării macroeconomice de tip comunist) a fost completata de adoptarea unui concept mai larg al cetățeniei sociale, ca baza culturala si ideologica pentru implementarea de politici sociale cen- trate pe valorile egalitatii de sanse, jus- tiției sociale, solidarității naționale si echității în distribuția bunăstării. Com- pletarea drepturilor civice si politice (ele însele în expansiune) cu gene- roase drepturi sociale bazate pe apar- tenența la comunitatea politica națio- nala a fost realizata prin creșterea re- distributiei economice la nivel național si accentuarea interventionismului fis- cal al statului, urmarindu-se astfel re- ducerea inegalităților economico-soci- ale, protecția mai adecvata a cate- goriilor defavorizate în situatii de in- stabilitate economica si desăvârșirea integrării politice a clasei muncitoare si a clasei de mijloc în sistemul capita- lismului industrial vest-european. A- ceasta dimensiune "social-democrata" este foarte dezvoltata în tarile nordice (în special în Suedia), este combinata cu o dimensiune "crestin-democrata'7 subsidiarista de tip bismarckian în Germania, Austria, Franța, Benelux si Elveția si este mult mai puțin dezvol- tata în Marea Britanie, Irlanda si tarile mediteraneene. în al doilea rând, politicile statelor eu- ropene în domeniul economic si, într-o măsură mai redusa, în cel social au fost si sunt modelate în mod semnifica- tiv de existenta instituțiilor de coope- rare multilaterala construite în perioada postbelica (în special Comunitatea Economica Europeana - CEE si suc- cesoarea sa, Uniunea Europeana - UE), dezvoltarea economica a Europei occidentale postbelice neputând fi în- țeleasa în absenta cooperării politice dintre elitele naționale la nivel guver- namental, parlamentar si nonguver- namental. Procesul de integrare euro- peana si prezenta instituțiilor Interna- tionale paneuropene a facilitat în mod deosebit dialogul si procesele de în- vatare la nivel intersocietal, stimulând astfel, în situatii de criza economica, convergenta culturala a elitelor politice si economice către modelele politice percepute ca oferind soluții eficiente. în același timp, integrarea economiilor naționale a ridicat problema protecției adecvate a forței de munca mobile, ceea ce a condus la adoptarea de tra- tate si convenții menite a garanta drep- turi economico-sociale suplimentare la nivel International în cadrul Comunității Economice Europene/Uniunii Europe- ne si Consiliului Europei. Datorita cen- tralitatii identității naționale si lipsei 746 Stat social european unei solidarități depline la nivel inter- societal, aceste drepturi nu au fost însă substituite drepturilor conținute în con- ceptul de cetățenie sociala naționala si nu au dat naștere unei politici fiscale si sociale de sine statatoare la nivel su- pranational, în ciuda presiunilor Co- misiei Europene si a Curții Europene de Justiție. în cadrul CEE/UE, mun- citorii aflati pe teritoriul altui stat mem- bru beneficiază de drepturile de baza necesare funcționarii satisfacatoare a pieței muncii la nivel european, în spe- cial principiile nondiscriminarii accesu- lui pe piața muncii, egalitatii de trata- ment juridic si protecției sociale adec- vate, inclusiv prin menținerea pe întreg teritoriul UE a drepturilor sociale do- bândite în mai multe tari ale Uniunii, precum si dreptul de a cumula peri- oadele de contribuție la fondurile so- ciale sau de pensii realizate în diferite tari ale UE. Eterogenitatea condițiilor economice si culturale de la nivel na- țional explica, de asemenea, partici- parea diferențiata a statelor europene la instrumentele juridice multilaterale ale Consiliului Europei în domeniul so- cial, precum Carta sociala europeana si Codul european de securitate so- ciala, doua documente care au ca- racter opțional pentru statele membre ale Consiliului Europei (vezi politici sociale europene). Cetatenia europeana, introdusa prin Tratatul asupra Uniunii Europene (in- trat în vigoare în 1993), este comple- mentara cetățeniei naționale si include în mod explicit doar un singur drept de natura economico-sociala, si anume dreptul cetățenilor statelor membre de a circula fara restricție si de a se stabili în oricare din statele Uniunii Europene, fara ca aceasta libertate de mișcare sa mai fie condiționată de obținerea unui permis de munca (precum în primele trei decenii ale funcționarii Comunității Economice Europene). Celelalte drep- turi atașate conceptului de cetățenie europeana sunt de natura politica si vizeaza creșterea identificării cetățe- nilor statelor membre cu valorile de- mocratice ale Uniunii: dreptul de a vota si de a candida în alegerile locale si cele pentru Parlamentul European or- ganizate în tara de rezidenta, dreptul de a petitiona Parlamentul European sau Avocatul European si dreptul la protecția acordata de autoritatile diplo- matice sau consulare ale altui stat membru UE pe teritoriul unui stat situat în afara Uniunii Europene si în care statul de origine nu este reprezentat diplomatic. La nivel supranational, lipsa unei poli- tici fiscale si sociale comune face deci ca redistributia economica si transfe- rurile sociale sa reprezinte probleme aflate în competenta aproape exclusiva a statelor naționale membre ale Uniunii Europene. Protecția acordata prin intermediul politicilor comunitare actorilor defavorizati de procesele de liberalizare si integrare economica se limitează la garantarea drepturilor so- ciale de baza ale muncitorilor, la fi- nanțarea politicii agricole comune si cofinantarea programelor de dezvol- tare regionala si de creare a locurilor de munca prin intermediul fondurilor de coeziune economico-sociala (vezi poli- tici sociale europene). Consiliul Euro- pean de la Nisa din decembrie 2000 (reuniune bianuala a șefilor statelor si guvernelor din UE) urmeaza a lua o decizie referitoare la statutul juridic al preconizatei "Carte a drepturilor funda- mentale" a Uniunii Europene, docu- ment a cărui adoptare va indica di- recția viitoare de evoluție a relației 747 Statul bunăstării dintre regimurile juridice de protecție a drepturilor economico-sociale la nivel național si, respectiv, regimul dreptu- rilor creat de statele membre împreuna cu Comisia Europeana si Curtea Eu- ropeana de Justiție la nivel suprana- tional. Solidaritatea intersocietala care sta la baza transferurilor de tip redistributiv de la nivelul CEE/UE (si anume chel- tuielile destinate politicii agricole co- mune, politicii de coeziune interre- gionala si politicii de creare a locurilor de munca) îsi are originile în con- știentizarea - în special la nivelul eli- telor politice si economice - a efectelor negative ale liberalizării si integrării economiilor naționale. în contrast cu politicile publice implementate la nivel național, al căror fundament cultural si ideologic principal este constituit de conceptele de naționalitate si cetățenie si de existenta unei solidarități si re- ciprocități de tip comunitar mai mult sau mai puțin consolidate, cooperarea interguvernamentala dintre statele membre ale UE este în mare măsură stimulata de consideratii de tip cost- beneficiu. Acest fapt, împreuna cu constrângerea presiunilor electorale de la nivel național, explica opoziția eli- telor politice din majoritatea statelor UE în fata proiectelor de supranationa- lizare a politicilor care contribuie la menținerea coeziunii si identității na- ționale (în special politicile de redis- tributie economica între categorii so- ciale si/sau regiuni). Factorii principali care contribuie în prezent la adâncirea convergentei din- tre regimurile economico-sociale ale statelor europene sunt tranziția la eco- nomia postindustriala, globalizarea ac- tivităților economice si accelerarea in- tegrării economice supranationale, pro- cese care impun creșterea flexibilității actului de decizie politica la nivel național si adâncirea cooperării inter- guvernamentale în vederea menținerii unui ritm adecvat de creștere econo- mica si a unei distribuții echitabile a bunăstării. Recunoașterea faptului ca statul social de tip european sta sub semnul diversității si se afla într-o con- tinua transformare reprezintă un ele- ment de baza în proiectarea politicilor sociale în tarile central si est-europene candidate la aderarea la Uniunea Eu- ropeana (UE), tari care sunt astfel con- fruntate cu necesitatea adaptarii politi- cilor lor sociale la o "tinta" în continua mișcare. ^Bogdan .luncu-Lungulescuk. Vezi si: statul bunăstării; politici sociale europene Bibliografie selectiva: Bean et al. (1998); Esping-Andersen (1996); George si Taylor-Gooby (1996); Rhodes si Meny (1998) Statul bunăstării Folosirea cuvântului compus bună- stare (welfare, în limba engleza) poate provoca anumite confuzii în limba româna. El se refera atât la starea unei persoane, caracterizând-o, cât si la preconditiile materiale si sociale ale acestei bunastari. Pierson (1991) dis- tinge trei tipuri de bunăstare: - bunăstarea sociala (engl., social welfare) care în sens larg se refera la furnizarea sau primirea (receptio- narea) colectiva a bunăstării; - bunăstarea economica (economic welfare) care de obicei descrie acele forme ale bunăstării asigurate prin intermediul mecanismelor pie- ței sau al economiei oficiale; 748 Statul bunăstării - bunăstarea de stat (state welfare) care se refera la asigurarea bună- stării sociale prin intermediul sta- tului. Problemele majore în legătură cu a- cesti termeni sunt legate de supra- punerea si interschimbabilitatea lor (de exemplu, se pune întrebarea daca bu- năstarea de stat si bunăstarea sociala sunt unul si același lucru). Statul bunăstării (welfare state), ca ex- presie, se considera adesea a fi un produs al "perioadei Beveridge" din Marea Britanie, care include ultimii ani din cel de-al Il-lea război mondial si primii ani de după război, anii celebru- lui Raport despre asigurarea sociala al lordului Beveridge si ai începutului re- formelor sociale universaliste fara pre- cedent ce au condus la modelul key- nesian al politicilor sociale. Lansarea propriu-zisa a expresiei îi este atribuita arhiepiscopului W. Temple, care, în scrierile sale din 1941 si 1942, a dorit sa sublinieze diferența dintre "statul puterii" al Germaniei naziste si "statul bunăstării" care a fost ambiția si pro- misiunea reconstrucției aliate post- belice (Pierson, 1991). Ashford (1986, apud Piersen, 1991) îi atribuie paternitatea termenului lui A. Zimmern, pentru anul 1934, si suge- rează ca expresia era deja în limbajul comun în Marea Britanie la sfârșitul anilor '30. Oricare ar fi paternitatea expresiei, statul bunăstării se refera, în sens larg, la (1) o forma particulara de stat, (2) la o forma distincta de guvernare sau (3) la un tip specific de societate (Pierson, 1991,p. 6). Problema ambiguității termenului are acum doua componente: una de na- tura istorica, ce tine de diferentele dintre politicile sociale ale statelor ca- pitaliste occidentale din anii '50, 70 si, respectiv, '90, care, deși au fost în mare măsură diferite, au fost denumite cu aceeași expresie, alta de natura "geografica", ce tine de diferentele semnificative dintre, sa zicem, SUA si Marea Britanie, pe de-o parte, si Suedia sau Norvegia, pe de alta, diferente ig- norate prin folosirea aceleiași expresii. Nicholas Barr (1998) considera ca exista trei probleme care generează complicatii în cazul termenului de stat al bunăstării. Prima problema se refera la faptul ca bunăstarea indivizilor deriva si din alte surse decât statul, iar Barr enumera, pe lângă stat, piața care furnizează bunăstare ("ocupationala") prin inter- mediul veniturilor primare, acumulările individuale care, prin intermediul asigu- rărilor individuale private si economii- lor, furnizează, de asemenea, bună- stare si bunăstarea voluntara (pe care o plaseaza atât în organizațiile volun- tare, cât si în familie). Ceea ce nu menționează Barr este influenta tot mai mare pe care o au în ultima vreme asupra bunăstării indivizilor (mai ales a celor în situatii de risc foarte ridicat da- torita războaielor, calamitatilor natura- le, imigrării, dar nu numai) organizațiile Internationale (regionale sau mondia- le). Modalitățile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Exista servicii si beneficii care ajung sa satis- facă nevoile indivizilor, deci sa le fur- nizeze bunăstare, si sunt finanțate si produse de stat, dar pot fi finanțate de stat si produse de sau prin intermediul sectorului privat (de exemplu, servicii medicale sau medicamente gratuite). 749 Statul bunăstării Limitele sau "granițele" statului bună- stării nu sunt clar definite (Barr, 1998). Dincolo de ambiguitatea unanim ac- ceptata si criticata, care i-a determinat pe multi sa propună renunțarea la concept, datorita impactului acestuia încă foarte mare în literatura occiden- tala, practic acum expresia "statul bunăstării" desemnează statul capi- talist (în special occidental) de după cel de-al ll-lea război mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifica de guvernare, pe baza consensului social, prin îmbinarea eficientei sistemului economiei de piața cu solidaritatea sociala si umanismul politicilor sociale redistributive. O astfel de definiție "lar- ga" desemnează entitati cu un fond comun evident, dar si cu multe dife- rente specifice (vezi si modele de politici sociale). Deși expresiile de bunăstare sociala si de stat al bunăstării, în accepțiunile si cu precizările de mai sus, se refera în special la contribuția statului la realiza- rea bunăstării indivizilor, se remarca sursele multiple ale bunăstării individu- ale si faptul ca ele transcend instituțiile plasate nu numai sub controlul, dar chiar în interiorul granițelor statului. în modelele coerente ale tarilor occi- dentale de state "ale bunăstării", statul tinde sa formeze împreuna cu celelalte instituții "producătoare" de bunăstare individuala - sistemul pieței, familia si instituțiile nonprofit (biserica, asociațiile profesionale si organizațiile caritabile) - ceea ce se cheama rețeaua de secu- ritate sociala (engl., safety net). Sursele bunăstării individuale Se poate vorbi deci de doua tipuri de subsidiaritate: - pe orizontala (în cazul problemelor): piata-familie-comunitate-stat; în ultima instanța putem adauga după stat si instituțiile transnaționale care intervin în general prin influențarea pieței, organizațiilor societății civile si statului, dar, în situatii de cala- mitati naturale, războaie etc., când practic nici statul nu mai poate face 750 Statul bunăstării fata necesităților populației, intervin si direct; - pe verticala (în privința instituțiilor implicate): nivel national-regional- local-comunitar Aici am putea, de asemenea, adauga un supranivel, cel International (mon- dial sau "continental"), dar el este im- portant, în sensul subsidiaritatii, pentru moment, poate doar în tarile aparți- nând unor uniuni formale de state, precum UE (vezi si globalizarea politi- cilor sociale). Am recurs la aceasta "diviziune" a sub- sidiaritatii pentru ca este important ca, pe de-o parte, instituțiile amintite sa se completeze atunci când răspund cu soluții unei probleme, pe de alta parte, în interiorul lor (mai ales al instituțiilor statului, dar pot fi si alte instituții pre- cum bisericile sau ONG-urile puternice organizate la diverse niveluri) trebuie sa existe o complementaritate si o coe- renta de la nivelul de jos, local sau chiar comunitar, la nivelul central. Rolul statului în aceasta "ecuație" a subsidiaritatii este acela de a-i prelua, ca o ultima "plasa de siguranța" (safety net) pe cei care "scapa" plaselor de protecție ale celorlalte instituții amintite, ceea ce face ca toate segmentele sociale, toti indivizii sa fie protejati si sa atinga, în virtutea drepturilor lor de cetateni, cel puțin un nivel minim de satisfacere a nevoilor. Indiferent de modelul de politica so- ciala promovat, în statele occidentale avansate, abordarea protecției sociale are o logica interna ce tine de sistem ca întreg si, cel puțin teoretic, nici un grup social nu este complet ignorat de toate instituțiile furnizoare de bunăsta- re sociala. Chiar daca este un rezultat al unor principii individualiste, liberale sau chiar libertariene de organizare, un sistem are o logica interna de redis- tribuire cel puțin reziduala, precum în tarile anglo-saxone, si încurajează re- distribuirea doar spre grupurile celor care într-adevar nu se pot ajuta singuri; caracterul holist al abordărilor face ca, cel puțin teoretic, sa nu existe grupuri sociale total ignorate de sistemul de securitate sociala. Apariția si poate extinderea în astfel de sisteme a unor grupuri sociale puternic marginalizate, a unei subclase (under- c/ass), fie ea explicata prin cauze structurale sau culturale, nu se dato- rează lipsei complete a programelor destinate unor grupuri sociale, ci mai degraba ineficientei anumitor progra- me sau insuficientei fondurilor desti- nate lor. Istoricul implicării statului în furnizarea bunăstării sociale Potrivit multor autori, rădăcinile impli- cării statului în furnizarea bunăstării sociale a indivizilor se afla în vechile civilizatii precreștine. Dincolo de aju- torul reciproc necesar supraviețuirii în comunitățile arhaice, state cu civilizatii puternice, ulterior dispărute, precum cea a Sumerului, acordau o atentie deosebita ajutorului acordat celor în nevoie. Macarov (1995) amintește o zeitate sumeriană, Nanshe, preocupa- ta de justiție sociala si de echitate. Co- dul lui Hammurabi si reglementările din Grecia Antica prevedeau si ele obligatii ale societății (cetatii, statului) de a-i ajuta pe cei aflati în nevoie în caz de calamitate, foamete, război etc. (Tit- muss, 1958; Macarov, 1995). Pentru invalizii de război si orfanii de război statul atenian platea pensii (Macarov, 1995). 751 Statul bunăstării Doua momente istorice au marcat în- ceputul implicării statului modern în furnizarea bunăstării individuale: Le- gea săracilor (The Poor Law) din peri- oada elisabetana (1601) în Marea Bri- tanie si introducerea modelului asigu- rărilor sociale în perioada cancelarului Bismarck în Germania anilor 1880 (vezi si asigurări sociale, solidaritate sociala). Legea săracilor din Marea Britanie enunța responsabilitatea statu- lui pentru persoanele dependente în general, dar activitatile concrete de prevenire a cerșitului si de atragere a săracilor în activitati lucrative reveneau în grija comunităților locale, a parohiilor (vezi Pierson, 1991; Thane, 1982; Ma- carov, 1995; Barr, 1998). Introducerea pentru prima data a mo- delului asigurărilor sociale îi este atri- buita cancelarului von Bismarck, în Germania, începând cu 1871. Motivele care l-au determinat pe acesta sa in- troducă legi de protecție sociala bazate pe contribuție (la un fond administrat de stat) nu erau umanitare, ci mai de- graba politice, loialitatea funcționarilor de stat si ulterior a altor angajati fiind extrem de importanta pentru puterea centrala reprezentata atunci de can- celar. Deși multe tari (în special euro- pene) au urmat imediat modelul Ger- maniei, alte tari au introdus mult mai târziu aceleași legi (în special SUA, Canada si Australia) (vezi Pierson, 1991). întorcându-ne la Legea săracilor, daca varianta sa inițiala a avut mai degraba o însemnătate simbolica si teoretica, variantele ulterioare, din secolul al XIX- lea, au pregătit terenul pentru reforme- le sociale majore din secolul al XX-lea care au condus la ceea ce în tarile oc- cidentale industrializate s-a numit sta- tul bunăstării sociale. Dezvoltarea politicilor sociale: cauze majore. De la sfârșitul secolului al XIX- lea si până în anii 70, politicile sociale s-au dezvoltat în mod continuu în tarile capitaliste occidentale. Deși conside- ram ca nu se poate vorbi de "state ale bunăstării" până la cel de-al doilea război mondial, putem remarca în aceasta perioada procese de extindere a rolului statului în asigurarea bună- stării sociale, procese care, chiar daca nu au avut amploarea celor postbelice (în special din deceniile 6 si 7 ale se- colului al XlX-lea), au contribuit la creș- terea bunăstării sociale si a drepturilor cetatenesti si au creat o baza pentru reformele sociale radicale ulterioare. Perioada de dinaintea primului război mondial este una a inovațiilor sociale si a straturilor timide în implementarea unor programe sociale, de obicei pe grupuri restrânse, formate în special din angajati. Inițiatorii acestor progra- me si motivațiile lor nu au avut prea multe în comun cu social-democratia sau sindicatele, factori care au im- pulsionat în mare măsură politicile so- ciale ulterioare, sau cu idei de tipul "justiție sociala", "egalitate", "solidari- tate sociala", "umanism" etc., aflate în avanposturile reformelor sociale din statul bunăstării. Nevoia unei anumite stratificări sociale ori a sporirii loialității (în cazul Germaniei lui Bismarck), interese naționale pragmatice, precum starea de sanatate fizica a soldatilor britanici în timpul războaielor purtate în colonii, au fost de cele mai multe ori cauzele sau pretextele primelor pro- grame sociale introduse. 752 Statul bunăstării în aceeași perioada si mai ales după primul război mondial, o serie de pro- cese si evenimente au influențat major si au impulsionat dezvoltarea funcției de protecție sociala a statelor, lata-le prezentate pe scurt, împreuna consti- tuindu-se, de fapt, într-un tablou al factorilor care au determinat extinderea politicilor sociale anterioare statului bunăstării si au favorizat apariția acestuia: 1. Impactul procesului de industriali- zare si urbanizare. Extinderea pro- ducției industriale la scara larga a produs o migratie a forței de munca din mediul rural spre cel urban, puternice procese de urbanizare, creșterea populației orașelor, apariția stilurilor de viata urbane si a unei populatii mun- citorești urbane dependente de resur- sele industriale si mult mai vulnerabila la procese economice negative pre- cum crizele economice. Ulterior, multi dintre muncitorii urbani a trebuit sa de- vină muncitori calificati sau cadre de conducere si administrative, s-au orga- nizat în sindicate, în alte forme de pro- movare a intereselor lor specifice (cor- porații, uniuni etc.) si au făcut presiuni în momentele de criza pentru, spre exemplu, recunoașterea șomajului ca o condiție în care muncitorii se aflau involuntar în imposibilitatea de a găsi o slujba plătită. Pe de alta parte, indus- trializarea a favorizat, în timp, apariția clasei mijlocii care, mai ales în peri- oada postbelica, a avut un rol crucial în susținerea existentei si creșterii statului bunăstării (Pierson, 1991; E. Zamfir, 1995). 2. Explozia demografica si schimba- rea compoziției populației. Procesul de industrializare a fost însotit de un proces de creștere rapida a populației. Pe acest fond, a fost redusa sub- stanțial mortalitatea infantila si a cres- cut constant speranța de viata, deci populația vârstnica. "De exemplu, în Anglia si Tara Galilor, speranța de viata a femeilor la naștere a crescut între 1900 si 1967 de la 49,4 la 74,1 ani" (Pierson, 1991, p. 113). Datorita creșterii speranței de viata, ponderea populației vârstnice în în- treaga populație a crescut, presiunea sociala pentru programe destinate acestei categorii de populație (pensii, asistenta medicala etc.) crescând pro- porțional. în același timp, a sporit dife- rențierea dintre cei care lucrau si aveau venituri si cei care nu lucrau (fe- meile casnice, copiii, șomerii, bătrânii) si care trebuia sa fie protejati într-un anumit fel. Introducerea primelor pro- grame sociale (asigurări de accident, boala, ajutor de șomaj, pensii) a sporit diferențierea dintre angajati si "cas- nici", aceste prime politici sociale fiind de obicei legate de statutul ocupational si destinate angajatilor sau foștilor angajati. 3. întărirea statelor-natiune. Pe fon- dul industrializării si al creșterii eco- nomice, statele-natiune au devenit mai centralizate si mai puternice din punct de vedere economic. Industrializarea a mărit puterea si resursele guvernelor centrale, a sporit capacitatea de comu- nicare (telegraf, tren, radio, presa scrisa) si de supraveghere si control a puterii centralizate, a favorizat dezvol- tarea administrației centrale de stat, creând bazele instituționale ale imple- mentării unor programe si politici so- ciale de anvergura. Pe de alta parte, aceste procese au fost însoțite de creșterea coeziunii interne, de un proces de "pacificare interna" datorat 753 Statul bunăstării formulării, promovării si conștientizării existentei unor interese naționale. 4. Dezvoltarea democrației (politice), creșterea drepturilor politice ce- tatenesti. Sfârșitul secolului al XlX-lea si începutul secolului al XX-lea au adus cu ele, treptat, răspândirea dreptului de vot pentru barbati, care ulterior s-a transformat în drept de vot universal. în același timp, au aparut si s-au dez- voltat partidele politice social-demo- crate si a crescut participarea lor la luarea deciziilor. Problemele sociale sau problemele politice ale claselor muncitoare au fost si ele promovate din ce în ce mai susținut de partidele de stânga sau de sindicate. Toate acestea au dus în mod treptat la creșterea drepturilor cetatenesti ale unor straturi sociale largi, dar margina- lizate până atunci în cadrul vieții politice (e.g., muncitorii, fermierii) (Piersen, 1991). Unii autori considera ca altele au fost cauzele majore ale dezvoltării statului bunăstării, dar nimeni nu neaga im- portanta acestor prime patru procese aparute pe fondul dezvoltării industriale a societății capitaliste. Practic, "fara aceste procese de baza ale in- dustrializării (creșterea producției in- dustriale, creșterea economica, urbani- zare, schimbare demografica, dezvol- tare statala) ar fi fost imposibil de ima- ginat statul bunăstării modern" (Pierson, 1991, p. 14). De fapt, aceste procese au determinat apariția unor nevoi sociale urgente care nu au mai putut fi satisfăcute de familia tradiționala, de comunitate sau de piața (Espring-Andersen, 1990). 5. Creșterea puterii politice a social- democratiei Pentru alti autori, factorul decisiv care a determinat extinderea politicilor sociale si apariția statului bunăstării a fost de natura politica, ei asociind bunăstarea sociala cu prin- cipiile politicii social-democrate. Pentru Esping-Andersen, spre exemplu, "isto- ria coalițiilor claselor politice este cea mai decisiva cauza a fluctuațiilor sta- tului bunăstării" (1990, p.1). Daca pen- tru marxism si marxiști precum O’Connor, Offe sau Grough, statul bunăstării reprezenta până de curând (si poate mai reprezintă încă) "un fe- nomen tranzitoriu" pe drumul spre societatea socialista egalitara si în același timp un fenomen contradictoriu datorita incompatibilității dintre valorile socialiste promovate de acesta si va- lorile capitaliste promovate de piața, pentru social-democratie acesta a re- prezentat o creație a mișcărilor munci- torești democratice, precum si o întru- pare a valorilor colectiviste si egalitare ale socialismului. Pentru social-demo- cratia suedeza, spre exemplu, tranziția la socialism implica o serie de stadii: primul stadiu presupunea o democrație politica, cu întărirea puterii partidelor de stânga si a sindicatelor, al doilea stadiu asocia social-democratiei statul bunăstării pentru asigurarea protecției sociale, acesta fiind privit ca un "com- promis istoric" dintre munca si capital, care va pregăti societatea pentru cel de-al treilea stadiu, al democrației eco- nomice (Mishra, 1993). Esping-Andersen (1990) remarca însă un paradox în cadrul teoriei mobilizării clasei muncitoare: faptul ca primele reforme sociale au fost lansate, de fapt, de conservatori si de liberali. El considera ca, din perspectiva indivi- zilor, nevoile muncitorilor (evidențiate, printre altele, si de cercetări precum cele conduse de Seebohm Rowntree în Anglia, prin care s-a conceptualizat 754 Statul bunăstării si conștientizat problematica sărăciei si subzistentei) au influențat începerea si natura reformelor sociale. Pe de alta parte însă, începutul reformelor sociale nu a fost determinat de mobilizarea muncitorimii ca clasa sociala. în unele tari (de exemplu, Suedia) primele re- forme sociale au precedat începuturile mișcării muncitorești, în acea perioada "clasa muncitoare fiind, de obicei, obiectul, si nu subiectul, politicilor so- ciale" (Esping-Andersen, 1990, p. 108). Rămânând adeptul teoriilor puterii, în analiza evoluției politice sociale, Esping-Andersen considera ca, pentru o teorie care sa lucreze, "actorul" tre- buie sa fie "un anumit mod de structu- rare a claselor politice", si nu "mobiliza- rea clasei muncitoare" sau "clasa mun- citoare" însasi, asa cum se proce- dează de obicei (ibidem, p. 108). El îsi construiește ca indicator ponderea lo- curilor în cabinet (engl., weighted ca- binet shares - W/CS) pentru partidele de stânga, comparând perioada 1918- 1949 cu perioada 1949-1980, în ultima ponderea partidelor de stânga fiind mult mai mare si dezvoltarea politicilor sociale mai accelerata. Sindicatele sunt oarecum neglijate, influenta lor fiind considerata ca inclusa în cea a partidelor parlamentare aliate. Esping- Andersen atentioneaza totuși ca parti- dele creștine si catolice si-au atras sprijinul multor muncitori, afectând ast- fel pozițiile partidelor socialiste si mun- citorești, si ca mobilizarea politica con- fesionala a "filtrat" într-o oarecare mă- sură cererile clasei muncitoare pentru politici sociale (Esping-Andersen, 1990). Cauza principala sau nu, modul de structurare a claselor politice, cu in- fluenta mișcării muncitorești prin inter- mediul ideologiei si al partidelor social- democrate, a avut consecințe majore asupra dezvoltării politicilor sociale. Esping-Andersen a demonstrat puter- nica legătură statistica (si cauzala) din- tre puterea social-democratiei într-o tara anume (WCS) si caracterul politi- cilor sociale din acea tara, o repre- zentare puternica în cabinet a social- democratiei (WCS ridicat) corelând po- zitiv cu modelul universalist (social- democrat) al politicilor sociale. Făcând însă o diferența necesara între cauzele apariției si dezvoltării statului bunăstării, pe de-o parte, si cauzele structurării modelelor de stat al bună- stării (care s-au cristalizat mai târziu si care sunt prezentate în cadrul terme- nului modele de politici sociale), pe de alta parte, consideram ca mișcările muncitorești în general si social-demo- cratia în special au influențat mai puțin apariția si dezvoltarea politicilor sociale si mai mult modelele de politici sociale, care, de fapt, tin de perioada statului bunăstării propriu-zis (perioada post- belica). 6. Compromisul istoric prilejuit de criza economica si răspunsul la aceasta: New Deal-ul american. Pe lângă procesele amintite mai sus, care au jucat roluri importante în apariția si dezvoltarea politicilor sociale, câteva evenimente majore s-au constituit, de asemenea, prin repercusiunile avute, în cauze majore ale dezvoltării poli- ticilor sociale. Crizele economice, printre care cele declanșate în 1929 si 1973 (criza pe- trolului), sau războaiele mondiale sunt doar câteva dintre acestea. Crahul financiar al bursei din New York urmat de marea depresie economica din anii '30 a prilejuit si apariția unor probleme sociale foarte grave, cum ar 755 Statul bunăstării fi șomajul de masa, saracia, foametea etc. America, în primul rând, dar si alte state si regiuni ale globului au resimțit din plin efectele recesiunii economice. Criza economica a provocat practic doua reacții majore în capitalismul occidental: a) în plan economic, s-a resimțit nevoia creșterii influentei statului în economie pentru a putea pre- veni, în viitor, prăbușirea siste- mului economic de piața, liberal. Teorii economice, precum aceea a lui J.M. Keynes, au fost rapid răspândite si au influențat radi- cal gândirea economica. b) în plan social, datorita gravitatii problemelor sociale aparute ca efect al crizei economice, atât grupurile de interese, cât si statul au conștientizat necesitatea unor sisteme de asigurări sociale si protecție sociala adecvate. Șo- merii, copiii, bătrânii aveau ne- voie, iar într-un stat modern trebuia sa aiba si dreptul, de a fi protejati de sărăcie, boli, mizerie sau ignoranta. în SUA, statul cu economia cea mai puternica, dar cu politici sociale re- strânse sau inexistente, imediat după atenuarea crizei economice, a fost ela- borata o legislație care, în special prin legea din 1935, a pus bazele siste- mului de asigurări sociale si asistenta sociala american, creând ceea ce s-a numit "semistatul bunăstării" american (Pierson, 1991, p.120). Legea din 1935 prevedea: - programe de asigurare de șomaj si pentru pensiile de bătrânețe admi- nistrate de guvernul federal; - ajutoare federale pentru statele membre ale federației, cu scopul asigurării asistentei pentru copii să- răci, orbi si bătrâni; - ajustarea fondurilor federale pentru cheltuielile statului în reabilitarea vocationala, asigurarea sanatatii mamelor si copiilor, ajutor pentru copiii invalizi. Deși masurile legislative din 1935 au realizat un salt substanțial în politicile sociale americane, ele au fost destul de limitate comparativ cu dimensiunea problemelor sociale din acea perioada (Pierson, 1991). Datorita structurii federale si influentei mari a guvernelor locale în implemen- tarea politicilor sociale, datorita influ- entei slabe a sindicatelor si mișcărilor de stânga în SUA si specificului in- dividualist al societății si culturii ame- ricane, în timp, "caracterul social de- mocratic al New Deal-ului la fel de pu- ternic ca al social-democratiei scandi- nave contemporane" (Esping-Ander- sen, 1990, p. 28) s-a diminuat, statul bunăstării american rămânând cel mai "subdezvoltat" si rezidualizat dintre cele întâlnite în tarile occidentale avan- sate. Efectul New Deal-ului din anii '30 trebuie însă menționat ca unul de im- portanta majora pentru SUA. Exemplul american nu a fost singular. Pentru câteva alte state, anii '30 au în- semnat ani de reforme serioase în po- liticile sociale. în Danemarca, spre exemplu, în 1933 a avut loc "marea re- forma sociala", care a însemnat elabo- rarea unui pachet de legi sociale foarte larg (ibidem). O cotitura serioasa în evoluția politicilor sociale a avut loc si în Suedia după 1932, anul în care, probabil si ca efect al crizei mondiale, social-democratia a ajuns la putere pentru prima data si pentru multa vreme. Guvernul format 756 Statul bunăstării de Partidul Social Democrat (42%) cu sprijinul Partidului Agrarian (care a asigurat majoritatea parlamentara) a lansat, între 1933 si 1938, un pachet de legi care, potrivit lui Pierson, pot fi considerate chiar baza politicilor eco- nomice keynesiene, "principala compo- nenta a statului bunăstării, si nu doar simple inovații în politicile sociale" (Pierson, 1991, p. 123). Toate aceste mișcări ne îndreptățesc sa afirmam ca, pentru procesul de dez- voltare a politicilor sociale, criza eco- nomica din anii '30, ca si primul si mai ales cel de-al doilea război mondial au constituit evenimente de importanta majora. 7. Influenta războiului asupra poli- ticilor sociale. Ideea ca războaiele au influențat politicile sociale este binecu- noscuta în literatura de specialitate occidentala. Titmuss, T.H. Marshall, A. Marwick sau A. Giddens sunt doar câțiva dintre autorii care au sustinut-o si au popularizat-o după cel de-al doi- lea război mondial. Dar, ca multe alte idei vehiculate în științele sociale în perioada contemporana, ea îsi are "ră- dăcină" în scrierile Greciei Antice. Ri- chard Titmuss, cel care a lansat a- ceasta idee în 1955 printr-un eseu celebru, preciza ca a fost inspirat de un fragment din Plutarh, în care acesta descria evacuarea populației civile din Atena ca urmare a invaziei persane din 480 î.e.n. Masurile luate de autoritatile orașului Troezen pentru a satisface necesitățile refugiatilor atenieni (bătrâni, femei si copii) au fost considerate de Titmuss "un plan, o politica sociala concertata" si au devenit sursa de inspirație pentru o analiza a interdependentei dintre război si politicile sociale în Marea Britanie (Titmuss, 1958, p. 77). Titmuss considera ca un război total precum cel de-al doilea război mondial a produs o uriașa solidaritate sociala în rândul populației britanice, solidaritate care a creat premisele acceptării soci- ale si chiar a determinat apariția poli- ticilor sociale egalitare din timpul si de după război. Circumstanțele create de starea de război au determinat întotdeauna schimbări în viata sociala. Un guvern care se confrunta cu un astfel de eveniment devine mult mai preocupat de numărul si mai ales de calitatile (fizice, intelectuale) ale populației, în special ale celor angajati direct în con- fruntare, membrii armatei. Este bine- cunoscut exemplul Marii Britanii, tara a cărei populație a aflat cu stupoare după războiul cu burii de la începutul secolului ca foarte multi tineri erau inapti pentru serviciul militar. Rapoar- tele despre trupe publicate după răz- boiul sud-african subliniau ca "dete- riorarea graduala a capacitatilor fizice ale recruților trebuie în viitor evitata" (apud Titmuss, 1958, p. 80). Masurile pentru înlăturarea acestei situatii nu s-au lasat așteptate: în 1906, s-a înființat în Marea Britanie un serviciu medical școlar, s-a introdus masa gra- tuita pentru elevii de la școlile ele- mentare, a început o campanie de re- ducere a mortalitatii infantile, iar pentru recruți s-au introdus standarde clare si obligatorii (Titmuss, 1958). Consecințele războiului în plan social nu s-au limitat însă la preocuparea pentru calitatea recruților. După primul război mondial, un val de schimbări sociale a cuprins majoritatea statelor lumii, în cele mai multe cazuri contri- buind la reducerea inegalității sociale: educație obligatorie pentru copii (ori 757 Statul bunăstării creșterea duratei scolii obligatorii în tarile avansate), dreptul de vot univer- sal, creșterea procentului de femei pe piața muncii, reducerea foarte mare a șomajului etc. în ciuda tuturor acestor schimbări, în perioada interbelica, inegalitățile soci- ale s-au pastrat în majoritatea statelor lumii. Cel de-al doilea război mondial a provocat însă în Europa schimbări politice si sociale fara precedent. Au aparut statele comuniste din estul Europei, Germania a fost divizata etc. Situația Marii Britanii în timpul războ- iului a fost unica. Ea a fost singura tara care a luptat de la începutul până la sfârșitul războiului, dar nu s-a confrun- tat cu o invazie, suportând doar atacuri aeriene. Ea a "traversat" perioada acestui "război total" fara sa fi cunos- cut dezorganizarea sociala sau politica si l-a încheiat victorioasa. "Aceste cir- cumstanțe ne ajuta sa înțelegem de ce conceptul de «stat al bunăstării» (welfare state) a aparut pentru prima data în Marea Britanie" (Marshall, 1965, p. 78). Aserțiunile anterioare necesita câteva precizări. Conceptul de "război total" utilizat de Marshall (1965), dar si de alti autori se refera la războiul de tip mo- dern, care, prin proporțiile sale, anga- jeaza toate resursele unei națiuni (eco- nomice, umane) si afecteaza întregul sistem social (nu numai armata, ca multe dintre războaiele tradiționale). Un astfel de război are, potrivit lui Marshall, efecte sociale predictibile asupra națiunilor angajate în lupta. El reduce drastic sau chiar anuleaza șo- majul, datorita mobilizării unor muncitori, dar si creșterii cererii pentru industria de război. Serviciile medicale se dez- volta din punct de vedere tehnic si or- ganizational. Se creeaza o criza a lo- cuințelor atât prin distrugerea unor lo- cuințe, cât si prin reducerea drastica a construcției de locuințe pe durata răz- boiului. Războiul total implica, în sens foarte general, o creștere a responsabilităților guvernantilor pentru bunăstarea po- poarelor lor, în special prin controlul producției si distribuției resurselor rare, precum alimentele si combustibilul, si prin asistenta pe care trebuie sa le-o acorde acelora care au ramas fara locuințe datorita evacuării ori datorita atacurilor aeriene. "Experiența războiu- lui total are astfel efect asupra princi- piilor politicilor sociale, dar si a meto- delor de administrare a societății" (Marshall, 1965, p. 78). în timpul unui război total (precum cel de-al doilea război mondial), conform lui Titmuss (1958), se schimba radical si atitudinile populației. Faptul ca oa- menii trebuie sa se ajute reciproc (de exemplu, refugiatii sau ranitii trebuie ajutati), faptul ca sunt supusi unor amenințări comune (exemplul men- ționat de Titmuss este amenințarea populației britanice cu invazia, după Dunkirk) ori faptul ca au un adversar comun creeaza o solidaritate sociala fara precedent si distruge barierele sociale (de exemplu, diferentele de status sau cele culturale dintre orășeni si săteni), atitudinile publice devenind mult mai egalitare. Pe acest fond, se pot elabora si implementa reforme sociale cu caracter egalitar (universal), precum au fost cele promovate de Beveridge sau Bevan în timpul si mai ales după cel de-al doilea război mondial, reforme care au pus bazele statului bunăstării în Marea Britanie (Titmuss, 1958). 758 Statul bunăstării Situația speciala a Marii Britanii după 1945 a fost datorata deci, pe de-o parte, creșterii atitudinilor egalitare la nivel social (consecința a războiului valabila si pentru alte state europene), dar si condiției de învingător (de ase- menea, valabila si în alte cazuri) si mai ales de tara care nu a cunoscut invazia sau dezorganizarea sociala si politica ce decurge automat dintr-o astfel de si- tuație. "Permisivitatea" unei societăți cu atitu- dini egalitare si solidaritatea sociala, pe de-o parte, condițiile economice relativ bune (datorita pierderilor relativ reduse si condiției de învingător), pe de alta parte, precum si moralul ridicat al populației conferit de câștigarea războ- iului au creat condițiile sociale, dar si economice necesare pentru implemen- tarea unor politici sociale foarte costi- sitoare pentru statul britanic. Explica- țiile date de Titmuss si Marshall par plauzibile, mai ales ca ele sunt sus- ținute de reformele cu caracter egalitar si universal implementate în acea pe- rioada, dar si de un eveniment dificil de explicat în alte circumstanțe: Winston Churchill, celebrul prim-ministru bri- tanic din timpul războiului, recunoscut ca un artizan al victoriei tarilor aliate, personalitate extrem de populara în Marea Britanie în acea perioada, a pierdut primele alegeri libere de după război pentru ca a candidat din partea Partidului Conservator, de dreapta. Numărul mare de voturi acordate labu- riștilor care au câștigat acele alegeri probează, consideram noi, atitudinea dominant egalitara în societatea brita- nica din acea perioada. Arthur Marwick a criticat însă anumite puncte de vedere ale lui Titmuss, apre- ciind ca părerile potrivit carora amenin- țarea cu invazia de la Dunkirk a avut o influenta uriașa asupra atitudinilor pu- blice sunt doar un mit (Marwick, 1977, p. 161). Clar inspirat de Titmuss, Mar- wick menționează patru dimensiuni sub care războiul total afecteaza socie- tatea: prima se refera la distrugerea proceselor si relațiilor de dinainte de război (de exemplu, mase de populație migrează datorita raidurilor aeriene si bombelor inamice). A doua dimensiune este testarea instituțiilor existente în timpul războiului. Potrivit lui Marwick, sistemul medical britanic, de exemplu, a fost testat în timpul războiului, găsit necorespunzator si, ca urmare, înlocuit după război de Serviciile de Sanatate Naționale. în al treilea rând, războiul total determina creșterea participării în cadrul forței de munca a grupurilor so- ciale anterior subreprezentate, datorita chemării sub arme a unui număr mare de barbati. A patra dimensiune este efectul psihologic. Marwick considera ca războiul total este un eveniment emoțional si psihologic "comparabil cu marile revolutii din istorie" (apud Smith, 1986, p. IX). Au existat si alti autori care au susținut influenta războiului asupra statului bu- năstării, cum ar fi A. Giddens (1985). Altii au exprimat rezerve, considerând ca aceasta influenta nu poate fi ana- lizata (abordata) ca o legătură cauzala directa (Esping-Andersen, 1990). Din punctul nostru de vedere, argumentele teoretice prezentate mai sus împreuna cu schimbările sociale uriașe care au urmat după ultimele războaie impor- tante sunt suficiente pentru a valida ipoteza influentei pe care războiul (în special cel total) a avut-o asupra poli- ticilor sociale. în ultimii ani, impactul celui de-al doilea război mondial asupra politicilor soci- 759 Statul bunăstării ale a fost pus sub semnul întrebării de mai multi autori. S-a spus, de exemplu, ca: a) experiența intervenției masive a statului în economie prin planifi- care înregistrata în perioada răz- boiului nu a fost foarte eficienta; b) suportul pentru politicile sociale universaliste nu a aparut în rela- ție cu acceptarea extinderii largi a drepturilor cetatenesti, ci ca ur- mare a perceperii de către cei privilegiati a pericolului unui vii- tor incert, comun tuturor; c) presiunea pentru reforme soci- ale a venit mai puțin dinspre ra- dicalizarea cetățenilor si mai mult dinspre sindicatele puternic întărite prin ocuparea totala a forței de munca în timpul războ- iului. Pe de alta parte, multi au- tori au afirmat ca reformele pro- puse de Beveridge au repre- zentat doar parțial noutati, ca în mare măsură ele au continuat si dezvoltat inițiative si programe anterioare, iar "consensul social" pe baza caruia se spune ca s-a dezvoltat statul bunăstării brita- nic imediat după 1945 a fost mult mai limitat decât se crede sau chiar a fost inexistent (Addison, 1977; Taylor-Gooby, 1985; Pierson, 1991). 8. Politicile sociale occidentale, re- acție la apariția blocului comunist. Desigur, factorii identificati mai sus au avut, atât împreuna, cât si fiecare în parte, o influenta majora asupra dez- voltării politicilor sociale. Importanta flecarul proces sau eveniment în parte este greu de stabilit si a fost, probabil, mult diferita de la o tara la alta. Alte procese, evenimente sau factori contextuali au avut, probabil, o impor- tanta majora. Merita amintita în acest punct ipoteza potrivit careia politicile sociale au fost introduse în sistemul ca- pitalist ca o reactie-antidot la socialism sau comunism, mai ales după apariția URSS si a blocului tarilor comuniste (Marshall, 1975). Drept argument în sprijinul acestei idei este adesea ve- hiculat faptul ca primele reforme sociale au fost promovate de conservatori, liberali sau creștin-democrati. Mai recent, unii autori au întărit afir- mațiile mai vechi privind statul bună- stării - reacție de aparare a capitalis- mului si economiei de piața la ideologia socialista si comunista, în special în perioada războiului rece - prin prog- nosticarea unor schimbări structurale serioase în politicile sociale viitoare (ce vor conduce la reducerea rolului sta- tului în protecția sociala), ca efect al prăbușirii comunismului în Europa de Est si al încetării războiului rece (Mishra, 1993). Modalitati de extindere a statului bunăstării Exista mai multe opinii privind moda- litățile de răspândire a politicilor sociale în lumea capitalista. Desigur, gradul de industrializare, spre exemplu, a influen- țat rapiditatea cu care au fost introduse reformele sociale. Dar unii autori considera ca, dincolo de context si de cauzele amintite anterior, răspândirea politicilor sociale s-a realizat. a) datorita unor necesitați ce au precedat inovația sociala, unor preconditii; b) prin difuziune (printr-un proces de imitare) a inovaților aparute în politicile sociale (Pierson, 1991). Este foarte interesant ca, indiferent de locul sau timpul în care programele 760 Statul bunăstării sociale au aparut, ele au avut aproxi- mativ aceeași succesiune. Pot fi iden- tificate trei caracteristici majore ale apariției si răspândirii politicilor sociale: - ca succesiune, compensațiile pen- tru accidente industriale ale munci- torilor au fost, în cele mai multe ca- zuri, prima măsură adoptata. Au ur- mat asigurările de boala si inva- liditate, pensiile de vârsta si, după aceea, ajutorul de șomaj; - acoperirea diferitelor categorii de populație a urmat si ea un traseu aproape identic de la o tara la alta. S-a început cu angajatii din sec- toarele strategice si mai periculoase (de exemplu, din minerit), masurile s-au extins apoi la toti angajatii industriali, apoi la muncitorii din agricultura, apoi la cei direct depen- denti de angajati si la moștenitorii/ succesorii angajatilor asigurati. Sta- diul următor a inclus muncitorii pe cont propriu, în final masurile extin- zându-se la întreaga populație (la toti cei recunoscuti drept cetateni ai statului); - trasee similare au existat si în cazul extinderii programelor. Extinderile programelor mai vechi s-au făcut în general prin lărgirea criteriilor de eligibilitate (accentuata la mai multi beneficiari) si prin prevederea unor beneficii mai mari (generoase). Ultimele extinderi s-au bazat pe o aplicare mult mai puțin restrictiva a definițiilor eligibilității si, din anii '60, pe trecerea de la o suma fixa ge- nerala la ajutoare calculate în funcție de venituri. De asemenea, s-a trecut treptat de la asigurarea voluntara la cea obligatorie (Pierson, 1993; Thane, 1982). Politicile sociale în perioada postbelica: apariția statului bunăstării propriu-zis Perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial a fost extrem de favorabila dezvoltării politicilor sociale. Practic, în toate statele angajate în răz- boi, au fost create condiții deosebite pentru extinderea programelor de poli- tici sociale existente si implementarea altora noi. Asa cum am aratat anterior, războiul a întărit influenta statului în economie, a asigurat ocuparea totala a forței de munca în cadrul industriei de război, a sporit solidaritatea sociala datorita pericolelor comune la care în- treaga populație a tarii era supusa si a creat, pe de alta parte, o nevoie acuta de locuințe si bunuri de larg consum, datorita distrugerilor înregistrate. Acest context a fost foarte favorabil, pe de-o parte, introducerii unor politici sociale universaliste, pe de alta parte, im- plementării ideilor economice promo- vate de Keynes, având ca piloni centrali creșterea rolului statului în reglarea pro- ceselor economiei de piața si stabilirea ca obiectiv a "șomajului zero". Evoluția politicilor economice si a politi- cilor sociale a fost cea previzibila: "compromisul istoric" dintre principiile economiei de piața si cele ale pro- tecției sociale realizate de stat s-a ma- terializat în statele bunăstării care s-au constituit si dezvoltat în Europa Occi- dentala si America de Nord, dar si în tari precum Japonia. Prima perioada a fost una a recon- strucției. Deși afectata de bombardamentele inamice, Marea Britanie a pornit în re- construcția economiei cu marele avan- taj al singurei tari beligerante din Europa pe al cărei teritoriu nu s-au 761 Statul bunăstării purtat lupte. în plus, influenta unor re- formatori precum Beveridge si Bevan sau Butler (un liberal, un socialist si un conservator) sau a unor economiști de marca precum Keynes a contribuit la dezvoltarea mai rapida a statului bună- stării în Marea Britanie. în celebrul sau raport, publicat în 1942, lordul Beve- ridge propunea ca obiectiv al statului britanic postbelic înfrângerea celor "cinci giganti": lipsurile, boala, igno- ranta, mizeria si inactivitatea. Deși nu toate propunerile sale au fost realizate, o "serie" legislativa fara precedent a pus bazele reformei politicilor sociale. Cele mai importante legi au fost: legea educației (1944), Legea asigurării na- ționale si legea serviciilor de sanatate naționale. în domeniul educației, a crescut vârsta de absolvire a scolii obligatorii, s-au desființat taxele pentru învățământul secundar de stat si s-au mărit substan- țial atât bursele acordate studentilor, cât si fondurile alocate universităților (Thane, 1982). Discuțiile privind reforma în domeniul sanatatii au fost purtate si înainte, si în timpul războiului. în timpul războiului, un Serviciu Medical de Urgenta (EMS) a fost înființat sub forma unei agentii centralizate a statului, destinata asigu- rării serviciilor pentru victimele raidu- rilor aeriene. Personalul medical (me- dici si asistente) era angajat si plătit direct de stat. Propunerea privind un serviciu național de sanatate disponibil pentru toti cetățenii a fost lansata atât de către Comisia Medicilor în 1942, cât si prin intermediul Raportului Beve- ridge, publicat în același an. După în- delungi discuții si conflicte de interese între asociațiile medicilor si cele ale asistentelor medicale, în 1946 Legea serviciului național de sanatate a fost votata, un merit deosebit în elaborarea ei avândul Aneurin Bevan, un om po- litic de stânga. Legea asigurărilor naționale si Legea asistentei naționale, votate în 1946, respectiv 1948, prevedeau un sistem de ajutoare universale fixe pentru pen- sii, boala si șomaj, pentru barbatii si femeile asigurate si soțiile (soții) lor, precum si o schema naționala de asis- tenta sociala bazata pe testarea mij- loacelor, ca o rețea de siguranța pen- tru aceia pe care sistemul asigurărilor sociale nu-i acoperea (Thane, 1982). Cu aceste prevederi legale implemen- tate rapid si cu un guvern liberal care si-a stabilit, sub influenta lui Keynes, ca obiectiv strategic atingerea "șo- majului zero" fara inflație, Marea Bri- tanie a devenit relativ repede un stat al bunăstării sociale, după opinia autorilor anglo-saxoni, primul de acest fel. Prin institutionalizarea tot mai accen- tuata a rolului statului atât în reglarea proceselor economice, cât mai ales în asigurarea protecției sociale, statul bunăstării keynesian si-a asigurat o existenta relativ stabila de câteva de- cenii. Creșterea economica a fost fara precedent si ea a atras după sine o creștere continua a cheltuielilor sociale în deceniile V si VI. în același timp, șo- majul, "boala" cea mai grava a capi- talismului, a scăzut foarte mult, în anii '60 înregistrându-se în mai toate sta- tele occidentale, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, ceea ce s-a numit "șomajul zero", un fenomen social-eco- nomic pozitiv pe termen scurt, dar cu repercusiuni negative pe termen lung, asa cum se va vedea. lata indicatorii cei mai semnificativi pentru aceasta perioada "de creștere 762 Statul bunăstării si prosperitate fara precedent, cu for- me noi si variate de intervenție a statului în economie" (Pierson, 1991, p. 128). Indicatorii economici si sociali a șapte state capitaliste occidentale din "perioada de aur" a statului bunăstării keynesian (1950-1976) Indicatorul Procentajele creșterii Cheltuielile Rata șomajului ca anuale medii a PNB sociale ca procentaj din procentaj din PNB totalul forței de munca ^^-^Perioada 1950- 1960- 1973- 1960 1975 1959- 1975 1983 Tara 1960 1973 1981 1967 Canada 4,0 5,6 2,8 11,2 20,1 - - - Franța 4,5 5,6 2,6 14,4 26,3 0,7 4,1 8,0 RFG 7,8 4,5 2,0 17,1 27,8 1,2 3,6 8,0 Italia 5,8 5,2 2,4 13,7 20,6 6,2 5,8 9,7 Japonia 10,9 10,4 3,6 7,6 13,7 1,4 1,9 2,6 Marea Britanie 2,3 3,1 0,5 12,4 19,6 1,8 4,7 13,1 SUA 3,3 4,2 2,3 9,9 18,7 5,3 8,3 9,5 Media 4,4 5,5 2,3 12,3 21,9 2,8 4,7 8,5 Nota: Pentru PNB si șomaj datele se întind până în 1983, pentru a facilita comparațiile. Sursa: Pierson, 1991, p.128, 131, 132. Datele din tabelul anterior sunt eloc- vente pentru ceea ce s-a întâmplat cu statul bunăstării în perioada postbelica. Până în 1973 (anul declanșării crizei prețului petrolului), creșterile medii anuale ale PNB au fost în tarile pre- zentate de aproximativ 5%. Aceste creșteri economice fara precedent au permis o creștere a ponderii cheltuie- lilor sociale în produsul național brut, în doar 15 ani, cu aproape 10%, ceea ce a însemnat aproape dublarea valorii lor relative în 1975 comparativ cu 1960. în același timp, șomajul, fenomen social care "consuma" o pondere importanta a cheltuielilor sociale, s-a menținut ex- trem de scăzut pentru patru din tari, înregistrând valori medii de 0,7-1,8% într-un interval de opt ani (1959-1967). Criza economica începută în 1973, prin creșterea brusca a prețului petro- lului pe piața mondiala, a încheiat acea perioada "de aur" a statului bunăstării. Ea a fost urmata de o perioada consi- derata a "crizei statului bunăstării": 1975-1980 si apoi de perioada 1980- 1990 a programelor de austeritate, de ieșire din criza pe baza renunțării la ideea de "șomaj zero", programe în ge- neral neoconservatoare, precum cele promovate de Thatcher în Marea Britanie si de Ronald Reagan în SUA. (Mishra, 1993; Zamfir, 1995). După 1990, si aceste programe si-au pierdut credibilitatea si suportul, rolul statului în politicile sociale fiind în prezent din nou reconsiderat (vezi Mishra, 1993). Ideea "șomajului zero" si modalitățile de realizare a ei în câteva state re- prezentative au fost esențiale pentru perioada anterioara crizei petrolului. "Șomajul zero" a fost o idee vehiculata încă din perioada interbelica, conside- rându-se ca prin ocuparea totala a for- 763 Statul bunăstării tei de munca se va ajunge la un ca- pitalism mai uman si, în același timp, mai productiv. Susținerea acestei idei a fost diferita de la o tara la alta, situațiile ierarhizându-se de la caracterul institu- țional "de facto", ca în Norvegia, până la situația "bunelor intenții generale", ca în SUA (Esping-Andersen, 1990, p. 163). în realitate, doar câteva tari au reușit performanta menținerii pe întrea- ga perioada postbelica a unui șomaj de sub 2-3%, ce poate fi caracterizat drept "șomaj zero" (Norvegia, Suedia si Elveția). Asa cum pentru câțiva ani, în deceniul VII, toate tarile occidentale au înre- gistrat o "convergenta" spre situația de "șomaj zero", după 1973, acestea par sa alba în comun un alt aspect: in- capacitatea de a asigura simultan un șomaj foarte scăzut si o creștere economica echivalenta echilibrata care sa-l susțină. Datorita necesității păstrării eficientei firmelor private, deci a puterii discre- ționare a întreprinzătorilor particulari în cadrul pieței, singurul debușeu prin in- termediul caruia se pot realiza restrân- geri salariale sau alte sacrificii rămâne domeniul public al statului bunăstării, lata câteva modele instituționale de existenta a politicilor sociale în peri- oada postbelica, prezentate de Esping- Andersen: Suedia este de obicei considerata ca modelul clasic al politicilor sociale so- cial-democrate, situația institutionali- zata a preocupării atât pentru drepturi sociale, cât si pentru ocuparea totala a forței de munca. Apare însă "dilema prizonierului" pentru cele doua obiecti- ve amintite, dilema la care în primul rând sindicatele (centralizate, puterni- ce, de obicei acționând în concordanta cu partidele de stânga) trebuie sa răspundă. în cadrul matricei instituționale: sindi- cate, guvern, patronat, aflate în ne- gocieri centrale, naționale, ideea de baza a fost recunoașterea si garan- tarea de către sindicate si guvernele de stânga a drepturilor proprietarilor privati de a lua independent deciziile în cadrul firmelor. Conflictele sunt practic limitate la negocierea modului de dis- tribuire a produsului social. Un alt model al "șomajului zero", de data aceasta diametral opus, a fost SUA (Mishra are alta părere decât Esping-Andersen, considerând ca în SUA nu s-a realizat niciodată "șomajul zero"). în SUA, mișcarea sindicala a fost organizata incomplet si/sau frag- mentata, iar dialogul privind redistribui- rea nu a fost niciodată institutionalizat. în aceasta situație, apare atât problema "dilemei prizonierului" privind raportul dintre drepturile sociale (salarii, ajutoa- re) si menținerea ratei scăzute a șoma- jului, cât si problema conducerii libere a întreprinderilor, fara presiuni din par- tea sindicatelor sau statului. Sunt favo- rizate astfel strategiile de maximizare a afacerilor si creste nevoia pentru ma- suri antiinflationiste ocazionale puter- nice. Lipsind recunoașterea instituțio- nala pentru patroni, amenințarea miș- cărilor muncitorești devine, în sine, un obiect de conflict si este considerata un obstacol major în calea creșterii economice. Germania, spre deosebire de cele doua modele prezentate mai sus, a fost ceea ce se cheama un caz con- trastant. în perioada 1950-1960, ea a urmat modelul tarilor nordice, apoi, în special după 1970, s-a reîntors la prioritățile antiinflationiste. Modelul ger- 764 Statul bunăstării man, numit si "modelul economiei so- ciale de plata", a constat într-o creștere economica rapida, cu stabilitatea pre- turilor, laissez-faire în cadrul pieței, dar politici fiscale si monetare restrictive. Germania a interzis creșterea bugetu- lui postbelic mai rapid decât creșterea PNB. Circumstanțele unice în care au fost aplicate aceste programe au con- stat în: ocupația străină, devastarea ma- siva si divizarea teritoriala ca urmare a războiului. Pentru a-si urma politica economica, masurile luate au fost: - autonomia Băncii Centrale (Bun- desbank), rezultatul fiind politicile monetare restrictive; - marginalizarea "de facto" a Partidu- lui Social-Democrat si a sindica- telor, fiind urmărită o presiune scăzută pentru redistribuire; - folosirea ofertei masive a forței de munca din Germania de Est si mai târziu si a muncitorilor străini, astfel prevenindu-se presiunile sindicate- lor pentru creșterea salariilor. "Atât timp cât oferta forței de munca a depășit expansiunea economica, miracolul economic german a putut sa existe si sa se mențină în afara presiunilor salariate sau a reforme- lor sociale majore" (Esping-Ander- sen, 1990, p.169). Alianțele politice, precum "Marea Coa- liție" din 1966 dintre crestin-democratii (CDU) si social-democratii germani (SPD) sau coaliția social-democrat- liberala din 1969 au constituit forme ale adaptarii instituționale la presiunea re- distributiva a muncitorimii, mai ales în condițiile unui șomaj foarte scăzut. A fost lansata ideea "acțiunii concertate" (germ., konzertierte Aktion), prin care s-a urmărit asigurarea unei rețele insti- tuționale în interiorul careia sindicatele, patronatul si guvernul sa-si coordo- neze obiectivele referitoare la distribui- rea si redistribuirea veniturilor (Esping- Andersen, 1990). "Criza" statului bunăstării si soluțiile de ieșire din criza Indiferent de modelele aplicate, tarile capitaliste dezvoltate au trecut printr-o perioada de prosperitate economica si de dezvoltare fara precedent a politi- cilor sociale în intervalul 1950-1973. Șomajul foarte redus (uneori "șomaj zero") a caracterizat aproape întreaga perioada amintita. Acest fenomen a avut însă si consecințe care, în timp, s-au dovedit negative atât în plan eco- nomic, cât si în planul politicilor bună- stării. Cel mai simplu "traseu" cauzal a fost, de obicei: somai presiune salariata inflație (datorita scăzut ridicata (datorita devalorizărilor care ofertei scăzute de sa compenseze măririle forța de munca) salariilor) Cu o rata mare a inflației, după cum se știe, orice economie intra în situație de criza. Incompatibilitatile unui "șomaj zero" susținut au fost sintetizate de Esping-Andersen (1990) sub forma următoarelor consecințe-. - creșterea presiunilor inflaționiste; - fricțiuni între sindicate sau între sin- dicate si partidele de stânga (da- torita divergentei obiectivelor); - proliferarea acțiunilor greviste; - diminuarea activitatilor profitabile; 765 Statul bunăstării - excaladarea presiunilor salariale (înregistrata în perioada 1969- 1973). Soluțiile promovate de guverne sau de grupurile de interese pentru contraca- rarea acestor consecințe negative au fost (în cele mai bune cazuri) valabile doar temporar, fiind în general inca- pabile de succes pe termen lung (ibidem). Aflat în imposibilitatea de a rezista presiunilor pentru creșteri salariale (fie sub forma veniturilor directe, salariale, fie sub forma asa-ziselor "salarii so- ciale" care creșteau mai ales în perioa- dele electorale), statul capitalist occi- dental al anilor 70 s-a văzut incapabil sa mai susțină aceste cheltuieli prin creșterea taxelor. A trebuit ca spe- cialiștii sa accepte ca principiul nr.1 al keynesismului, "șomajul zero", trebuia repus în discuție, guvernele occiden- tale trebuind sa aleaga între menți- nerea unei rate foarte scăzute a șoma- jului (care implica sporirea taxelor, deja foarte mari, si inflație) si acceptarea creșterii șomajului care lașa posibi- litatea reducerii taxelor, solicitata din ce în ce mai mult de clasele mijlocii si, începând cu anii 70, si de sindicate. Practic, după o perioada în care rolul statului în asigurarea bunăstării a cres- cut, dar autoritatea sa a scăzut datorita creșterii puterii grupurilor de presiune, guvernele occidentale au acceptat creșteri salariale si ale politicilor soci- ale mai ridicate decât creșterile pro- ductivității muncii. Aceasta a fost peri- oada intrării în ceea ce s-a numit "criza statului bunăstării keynesian", perioada care a fost marcata si de declanșarea socului creșterii prețului petrolului în anul 1973. Criza prețului petrolului impus de OPEC în acel an a constituit începutul declinului statului bunăstării în varianta sa keynesiana, dar, asa cum mențio- nează Pierson, ea "mai degraba a anti- cipat decât a declanșat" criza unei so- cietăți capitaliste care deja dadea "semne de dificultăți economice" (1991, p. 144-145). Același autor sintetizează semnificațiile atribuite expresiei "criza statului bună- stării" astfel: - criza înțeleasa ca punct de cotitura în politicile sociale si economice; - criza ca soc exterior (statului), pre- țul petrolului în toate tarile fiind im- pus doar de cele câteva tari expor- tatoare de petrol grupate în OPEC; - criza înțeleasa ca o problema de lung termen, fara soluție previzibila (Pierson 1991). Deși opiniile privind existenta unei crize a statului bunăstării au fost susți- nute de majoritatea autorilor, cei mai vehementi fiind reprezentantii marxis- mului si ai noii drepte, au fost si păreri care au contestat existenta acesteia (Pierson 1991; Mishra, 1993). Cu toate acestea, se poate vorbi despre o criza a statului bunăstării capitalist din anii 70 cel puțin în una dintre cele trei semnificatii acordate expresiei respec- tive mai sus. Cătălin Zamfir (1995) apreciaza ca au existat doua componente ale crizei anilor 70: - "criza în sensul de imposibilitate de continuare a finanțării statului bună- stării; - criza în sensul de evidenta a inefi- cientei statului bunăstării" (Zamfir, 1995, p. 378). 766 Statul bunăstării Tabelul următor prezintă situația per- formantelor macroeconomice ale state- lor OECD în perioada anterioara crizei (1960-1973) si în cea "de criza" (1973- 1981). O simpla comparație între cele doua perioade se constituie de la sine în argument pentru susținerea ideii de "criza", toti cei patru indicatori având valori mai proaste după 1973, din punctul de vedere al economiei statului bunăstării. Performantele macroeconomice ale OECD în perioada 1960-1981 Indicatorul economic 1960-1973 1973-1981 Rata șomajului 3,2 5,5 Inflația 3,9 10,9 Creșterea PNB 4,9 2,4 Creșterea productivității 3,9 1,4 Sursa: Pierson, 1991, p. 145. Soluțiile imediate promovate de statele capitaliste pentru ieșirea din situația de criza pot fi grupate în trei tipuri majore: Tipul A: SUA. A recurs la combinarea reglării pieței cu managementul ciclului de afaceri politic (asigurarea unor indi- catori favorabili în perioadele electorale pentru a asigura succesul în alegeri). Orice abatere majora de la acest model a devenit "fatala" din punct de vedere politic. Asa s-a întâmplat cu Carter, care a pierdut alegerile datorita masurilor deflationiste introduse în 1979, chiar înaintea alegerilor, ca răs- puns la creșterea foarte mare a sala- riilor (130% fata de creșterea producti- vității muncii), creștere impusa de pre- siunile salariale foarte mari, la rândul lor efect al creșterii rapide a gradului de ocupare a forței de munca în anii 1978 si 1979 în SUA. Acest dezechilibru s-a "transmis" sub forma creșterii rapide a ratei șomajului (9,5% în 1982 si 1983), cea mai mare de la depresiunea economica. Efectul asupra sindicatelor americane a fost schimbarea obiectivului principal, care fusese creșterile salariale, cu pro- movarea politicilor de creare a locurilor de munca. Tipul B: Suedia. Suedia a fost una dintre putinele tari care au continuat sa susțină ideea "șomajului zero", statul bunăstării devenind principalul sau susținător, prin angajarea forței de munca excedentare din industrie si comerț în sfera serviciilor sociale si în administrație sau prin subvenții. Tipul C: Germania. S-a recurs la po- litici de austeritate de tip conservator, la încurajarea rămânerii unei parti mari a femeilor în afara pieței muncii si la "dezangajarea" vârstnicilor prin pensio- nare înainte de termen, adesea pe cheltuiala statului, dar având ca efect raționalizarea si eficientizarea firmelor. După ce masurile si-au făcut efectul, s-a realizat o scădere a șomajului în Suedia si SUA si o creștere a lui în Germania. O situație aparte în aceasta perioada a înregistrat Norvegia, tara care, datorita 767 Statul bunăstării veniturilor rezultate din exploatarea propriilor rezerve de petrol, a putut menține "șomajul zero", practic ne- resimtind criza. Ea a înregistrat creșteri ale PNB de 5,3% în 1972, de 7,7% în 1978 si de 6,1% în 1983, creșteri de 15 ori mai mari decât ale SUA, de 3 ori mai mari decât ale Germaniei. Criticile aduse statului bunăstării în pe- rioada de criza au fost diverse, atât dinspre extrema stânga, cât si din dreapta spectrului politic, acolo unde critica s-a constituit de fapt într-o miș- care neoconservatoare numita noua dreapta. Argumentele mai vechi ale lui Hayek privind rolul statului (care tre- buia sa fie redus la asigurarea secu- rității colective fata de amenințările ex- terne, apararea principiului guvernării legii, care sa apere în primul rând proprietatea si contractul, asigurarea furnizării acelor bunuri pe care piața nu le poate furniza în mod eficient, pre- cum sanatatea sau menținerea drumu- rilor, si asigurarea unui venit minim pentru toti acei care, din diverse mo- tive, nu si-l puteau asigura singuri, precum bătrânii, copiii orfani, bolnavii etc.) au fost rapid însușite de adeptii noii drepte. Hayek considera ca rolul statului în economie trebuie sa fie clar limitat, pentru ca un amestec prea mare al acestuia ar îngrădi libertățile naturale ale individului. în lucrarea sa din 1982, Law, Legislation and Liberty, acesta face un larg rechizitoriu statului bunăstării, pe care îl asociaza social- democratiei si îl acuza de subminarea ordinii naturale a pieței si de inconsis- tenta cu principiile unei societăți drepte si libere (Hayek, 1982). Modelului ideal de stat, care, potrivit lui Hayek, este statul minimal bazat pe principiile liberal-capitaliste, I s-au ală- turat criticile aduse de "teoria alegerii publice" (engl., public choice theory), critici care acuzau statul bunăstării ca îi determina atât pe cetateni, cât si gu- vernele lor sa ia decizii iresponsabile si nerationale. Toate aceste idei si critici însușite de noua dreapta au lovit puternic, pe fon- dul crizei economice, în credibilitatea social-democratiei, în suportul public acordat statului bunăstării, si au pus capat în multe tari consensului social care rezistase relativ intact în toata pe- rioada postbelica anterioara anilor 70. Neoconservatorii occidentali au acuzat social-democratia ca a produs "o creștere substanțiala a activitati! guver- namentale, dar o scădere a autoritatii guvernelor" (Pierson, 1991, p. 149). Pentru neoconservatori, scăderea au- toritatii publice si a controlului social erau problemele majore. Pentru neo- liberalii, care erau adeptii principiilor teoriei alegerii publice, problemele ma- jore priveau relația dintre democrația liberala si economia de piața, datorita a doua amenințări fundamentale: 1) formarea unei generatii caracteriza- te de așteptări excesive; 2) efectele distructive ale urmăririi pro- priului interes de către diverse gru- puri în cadrul pieței. Concluzia cri- ticilor statului bunăstării, fie ei neo- conservatori sau neoliberali, a fost aceea ca, în forma cunoscuta, "sta- tul bunăstării este autodistructiv" (Zamfir, 1995, p. 382). Consistente sau nu, criticile vehemente amintite au atras schimbări în opinia publica fata de principiile politicilor sociale. Part! din populație au început treptat sa agreeze concepte ambigue, dar purtătoare de stigma, precum subclasa sociala (underclass), si sa blameze dependenta unora de sistemul 768 Stereotip de redistribuire a bunăstării. Ulterior, "purtătorii de cuvânt" ai noilor idei de dreapta au reușit sa convingă mari parti din populație, cu explicatii "culturale" ale tarelor sociale (precum saracia, șomajul, ignoranta), sa împarta sărăcii în merituoși (deserving) si nemerituosi (undeserving), astfel justificând nevoia de restrângere a activitatilor de protecție si asistenta sociala doar la clientii "merituoși" ai statului, adica bătrâni, copii orfani, handicapati etc. Dovada clara a schimbării opiniilor si opțiunilor politice ale populației occi- dentale în anii '80 (prin reducerea suportului acordat partidelor de stânga, vezi Pierson, 1991) au constituit-o alegerile de la începutul anilor '80 din Marea Britanie si SUA. Aceste alegeri au adus la putere doua personalități de dreapta, care si-au legat numele pentru totdeauna de politicile sociale rezidualiste si de limitarea rolului de furnizor de servicii sociale al statului, Ronald Reagan si Margaret Thatcher. Chiar daca, după un deceniu de reaga- nism si thatcherism, multi autori au afirmat ca aceste curente s-au dovedit utopice si ineficiente, precum se dove- dise mai înainte keynesismul, ele vor rămâne în istorie ca varianta propusa de curentele de dreapta neoconser- vatoare pentru ieșirea din criza a statului bunăstării în anii '70-'80. Problematica statului bunăstării este vasta si greu de tratat exhaustiv. Abor- darea politicilor sociale din perspectiva istorica creeaza reperele necesare pentru analiza comparativa a situației politicilor sociale din România, aflate într-o perioada dificila, de căutări si de criza. Problematica tipologiei (clasifi- cării) regimurilor de stat al bunăstării este abordata ca termen separat si in- clude si perspectivele politicilor sociale, întregind imaginea statului bunăstării în societatea capitalista. ^Marian Predak Vezi si: politici sociale; modele de politici sociale; globalizarea politicilor sociale; subclasa sociala; excluziunea sociala; justiție sociala; cetățenie; asigurări sociale; so- lidaritate sociala; politica sociala a regimului socialist român; politica sociala în România în tranziție Bibliografie selectiva: Barr (1998); Marshall (1975); Mishra (1993); Pierson (1991, 1998); Titmuss (1968); Thane (1982); Zamfir si Zamfir (1995) Stereotip Stereotipurile reprezintă seturi de tra- saturi atribuite membrilor unui grup so- cial. însă acestea nu reprezintă doar o colecție de trasaturi considerate ca fiind caracteristice pentru membrii gru- pului, ci cuprind si o explicație care leaga acele atribute, o schema care permite înțelegerea reunirii acestora într-o structura cognitiva comuna (Yzerbyt, Rocher, Schadron, 1997). Stereotipurile pot fi pozitive, atunci când reunesc în structura lor trasaturi valorizate pozitiv la nivel social, sau negative, daca reunesc anumite carac- teristici valorizate negativ. în general, indivizii dezvolta mai puternic stereo- tipuri negative referitoare la alte grupuri decât la cele din care fac parte. O caracteristica importanta a stereoti- purilor o reprezintă marea stabilitate în timp, fiind destul de rezistente la schimbare, chiar si atunci când reali- tatea furnizează dovezi contrare conți- nutului lor. Cu toate acestea, stereo- tipurile nu constituie niște scheme ri- gide care sunt activate indiferent de 769 Stigma situația în care se afla individul. Ellemers si van Knippenberg (1997) arata ca trasaturile pe care le conține stereotipul sunt activate în mod diferit, în funcție de contextul social în care se afla persoana. într-o anumita situație, sunt utilizate doar acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situației specifice si pe care indi- vidul le selectează în mod adaptativ. ^Mălină Voicuk. Vezi si: organizatii ale administrației publice; construcția sociala a beneficiarului; stigma Bibliografie selectiva: Yzerbyt, Rocher si Scadron (1997) Stigma Stigma reprezintă un concept complex care se refera la: 1. Un atribut al unei persoane care o compromite în fata celorlalte persoane; 2. o atitudine a celorlalți fata de persoana stigmatizata; 3. sentimentele persoanei stigmatizate (Spiker, 1988). "Toate cele trei ele- mente contribuie la ideea de stigma si este dificil sa le separi în practica" (p. 40). De exemplu, stigma de a fi sarac presupune faptul ca: persoana este sa- raca (un atribut al acesteia), persoana este respinsa social din cauza sărăciei de către ceilalți, iar saracia conduce la sentimente de rușine, ratare sau de- gradare. în general, atributul stigmati- zator conduce la neacceptarea sociala a persoanei, fapt care generează ati- tudini negative (frustrare) din partea persoanei stigmatizate. Având un atri- but care o compromite în fata celorlalți, persoana purtătoare de stigma este mai frecvent tinta discriminării, deoa- rece i se refuza condiția de egalitate cu semenii sai. Erving Goffman (1991) arata ca exista trei tipuri de stigma-, 1. cea generata de diferite anormalitati ale corpului (han- dicapuri fizice); 2. stigma generata de anumite caracteristici individuale bla- mate, percepute ca lipsa de voința (necinstea, detenția, alcoolismul, ho- mosexualitatea, șomajul, tentativele de suicid); 3. stigma tribala, generata de apartenența la o anumita rasa, națiune, religie. De asemenea, Goffman indica faptul ca cei stigmatizati utilizează uneori stigma pentru a dobândi anu- mite "câștiguri secundare", cum ar fi atribuirea eșecului personal stigmei. ^Mălină Voicuk. Vezi si: beneficii selective Bibliografie selectiva: Spiker (1988); Goffman (1963) Structura de oportunități politice (SOP) Fagan si Lee (1997) subliniază im- portanta înțelegerii politicilor sociale ca produs al unor negocieri între ceea ce ei numesc "presiuni de sus" si "presiuni de jos". "Presiunile de sus" se refera la interesele agregate prin intermediul sistemului politic formal, în timp ce "presiunile de jos" se refera la diferite forme de organizare sociala cu efecte sau implicatii pentru structu- rarea politicilor sociale ca, de exemplu, grupurile de presiune sau mișcările sociale. Structurarea politicilor sociale depinde deci atât de tipul sistemului formal politic, cât si de tipul si modul de agregare a identităților colective. Agre- garea identităților colective depinde însă, în mare măsură, de structurile si 770 Structura de oportunități politice (SOP) instituțiile politice formale dintr-o socie- tate. La aceasta ultima concluzie au ajuns nenumăratele studii ce îsi pro- puneau sa explice de ce unele mișcări sociale au succes si supraviețuiesc, în timp ce altele, cu structuri organi- zatorice si potențial de mobilizare mai mare, esueaza. Astfel apare în lite- ratura de specialitate (vezi în special McAdam, McCarthy si Zald, 1996) un nou concept: "structura de oportunități politice" (politica! opportunity structura), gândit ca instrument de analiza a me- diului instituțional în care iau naștere si se desfasoara mișcările sociale. Con- ceptul este esențial pentru înțelegerea identităților colective, dar si a modului de structurare a politicilor sociale, deci a evoluției acestora într-un anumit con- text social si politic particular. S.o.p. este definita ca totalitate a "sem- nalelor către actorii sociali si politici care fie încurajează, fie descurajează acțiunile lor de utilizare a resurselor lor interne în a forma mișcări sociale" (Tarrow, 1996, p. 54). în fapt, s.o.p. re- prezintă acel cadru de referința pentru actorii sociali, care constrâng si struc- turează posibilitățile lor actionale. în configurația socio-politica actuala, considera Krieger (1999), s.o.p. devine un instrument puțin util, atât timp cât acesta se limitează la contexte națio- nale. în analiza sa asupra mișcărilor sociale egalitariste în sfera revendi- cărilor redistributive, Krieger introduce trei noi elemente în definirea contex- tului de "dependenta": procesul de in- tegrare europeana (definit în mod spe- cial prin Uniunea Monetara Euro- peana), presiunile către globalizare si tendințele de modularizare a politicii. Noile mișcări sociale de reconsiderare a mecanismelor de redistribuire a bu- năstării se structurează în acest con- text de dependenta actual, adaptându-se unor noi realitati sociale, transna- ționale. Atât integrarea europeana, prin condițiile de convergenta pe care le im- pune (e.g., deficit bugetar controlat), cât si globalizarea producției, investi- țiilor si redistribuirii forței de munca au efecte antiegalitariste, imprimând o tendința neoliberala, ce creste semnifi- cativ costurile susținerii unor programe si politici sociale comprehensive. Aces- te "presiuni" externe favorizează în special acele state în care predomi- nante sunt aranjamentele contractuale private si piața libera (e.g., SUA, Marea Britanie), defavorizând sisteme- le naționale în care redistributia bună- stării se bazeaza în principal pe ne- gociere politica si instituționala, pe instituția statului si a cetățeniei (e.g., Germania, tarile scandinave). Modularitatea politica este un concept introdus de Emest Gellner (1994), cu scopul definirii volatilitatii si maleabili- tatii politice în formarea identităților co- lective în societățile contemporane (Krieger, 1999). Gellner pornește de la diferența între o mobila clasica si mo- bilele moderne pentru a ilustra acest concept. în cazul mobilei clasice, coe- renta unei încăperi este data de întreg setul de piese si nici o alta piesa în afara acestui set nu se poate integra astfel încât sa păstreze aceasta coe- renta. Mobila moderna, dimpotrivă, are un caracter modular, orice piesa poate fi comparata separat, fiind autonoma atât din punct de vedere funcțional, cât si estetic. Coerenta unei încăperi poate fi construita si reconstruita prin adau- garea sau schimbarea unor piese de mobilier. Similar, politica modulara su- 771 Structura educației pe vârste gereaza o distanțare de modelul clasic politic, bazat pe identitati colective stabile si atotintegratoare (ca, de exem- plu, clasa sociala). în cadrul societăților moderne, avem de-a face cu identitati colective multiple, hibride si parțiale, ce pot fi combinate si recombinate, fara a împiedica desfasurarea coerenta a proceselor politice. Aceasta modulari- tate se bazeaza pe criterii ca etnie, sex, rasa, orientări valorice, dar si ex- periențe ocupationale sau asociative. O politica modulara, ce imprima un caracter fluctuant si parțial identităților colective, imprima o anumita dinamica si structura mișcărilor sociale implicate în jocul redistributiei bunăstării, favori- zând mai degraba constituirea unor mișcări transnaționale decât naționale, cu efecte esentialmente diferite în ceea ce privește constituirea si structurarea politicilor sociale. JLuana M. I’opk Vezi si: politici sociale postmoderne; cetățenie; noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării Bibliografie selectiva: Gellner (1994); Krieger (1999); Tarrow (1996) Structura educației pe vârste în funcție de vârsta cursantilor cu nevoi educaționale specifice, sistemele edu- caționale formale tind a se structura pe cinci mari niveluri de învățământ: pre- școlar, primar, mediu (gimnazial), se- cundar (liceal si/sau vocational), tertiar (universitar). învățământul preșcolar este adresat copiilor sub 5-6 ani si presupune atât educarea, cât si îngrijirea acestora (hrana, servicii medicale, recreaționale etc.) în crese, centre de zi, grădinițe. Cresele si centrele de zi au mai ales aceasta a doua funcție, fiind frecven- tate de copii de vârste mici (de la 2-3 ani până la maximum 5 ani). Grădini- țele se adreseaza în schimb preșco- larilor mai mari, având un rol mai ac- centuat în socializarea comuna si pregătirea pentru școala. învățământul preșcolar este în general neobligatoriu, însă, în ultimele decenii, se manifesta tendința de a impune urmarea a cel puțin unui an de grădiniță înainte de integrarea în învățământul primar. învățământul primar (de baza sau ele- mentar) reprezintă prima treapta de în- vățământ propriu-zis. Cu o durata de la 4 la 6 ani, în funcție de tara, el preia copiii începând cu vârsta de 5-7 ani si asigura socializarea lor comuna, deo- potrivă cu transmiterea cunoștințelor de baza pentru procesul învățării. Ală- turi de gimnaziu (numit si învățământ mediu sau secundar inferior), învăță- mântul primar formează, de regula, în- vățământul obligatoriu. învățământul gimnazial îsi propune ca scop principal dobândirea de către cursanti a cunoș- tințelor de baza necesare integrării în societate, fie prin continuarea studiilor în formele învățământului secundar, fie prin intrarea pe piața muncii. învăță- mântul primar si gimnazial asigura, așadar, un stoc flexibil de cunoștințe comune pentru toti elevii. în învăță- mântul gimnazial sunt transmise cuno- ștințe mai aprofundate pe domenii ale cunoașterii, predarea fiind realizata de cadre specializate pentru fiecare mate- rie în parte. în contrast, în învățământul primar, un singur cadru didactic, fara o specializare anume pe unul din dome- niile stiintei, lucrează cu elevii pentru a- proape toate materiile. în general, ser- viciile de instruire primara si gimnaziala sunt oferite de către aceleași unitati școlare, adesea acestea integrând si clase pentru învățământul secundar. 772 Pentru copiii cu handicap fizic sau mintal, învățământul obligatoriu se rea- lizează, de regula, în scoli speciale, beneficiind de personal specializat pentru a le satisface nevoile. Totuși, tendințele actuale sunt de integrare a acestor copii în școlile obișnuite, ca manifestare a principiului educației inclusive. învățământul secundar constituie o pri- ma modalitate de specializare post- obligatorie, fie prin continuarea pregă- tirii de natura academica (liceul), fie prin dobândirea de deprinderi practice si de calificări (învățământul vocational - școlile profesionale sau de ucenici). Durata studiilor liceale este în general de 3-4 ani, în timp ce cele vocationale variaza de la 2 la 5 ani, în funcție de complexitatea calificării dobândite. în- tre tendințele actuale se numără si dezvoltarea învățământului compre- hensiv, în care elevii urmeaza simultan ruta academica si cea vocationala, deprinzând în continuare cunoștințe comune, specializarea fiind amânata pentru învățământul tertiar. Absolvirea liceului permite înscrierea în forme de învățământ tehnic (vocatio- nal) postliceal sau urmarea cursurilor universitare de nivel general (colegiu) sau finalizate prin diplome înalt spe- cializate: licențierea, urmarea studiilor aprofundate (de mașter) sau a doc- toratului. Colegiul dureaza de regula 3 ani si reprezintă o specializare mini- mala într-un domeniu. Obținerea unei licențe presupune cursuri de 4-6 ani, în funcție de specificul facultatii urmate. Mașterul si doctoratul sunt activitati educaționale a căror parcurgere poate fi realizata în 1-2 ani (studiile aprofun- date), urmate de alti 2-6 ani (docto- ratul), în funcție de domeniul de spe- cializare. Structura educației pe vârste în funcție de istoria opțiunilor educațio- nale, configurația pe niveluri de învă- țământ a sistemelor educaționale va- riaza de la o societate la alta. în Franța, învățământul preprimar este neobligatoriu si acopera copiii în vârsta de la 2 la 6 ani. învățământul primar dureaza 5 ani, iar cel gimnazial 4. în- vățământul secundar are o durata de 4 ani. în Marea Britanie, învățământul preșcolar public este adresat copiilor de 4-5 ani. începând cu vârsta de 5 ani, învățământul devine obligatoriu. Cei 6 ani de învățământ primar si mediu (2+4 ani) sunt urmati de liceul cu o durata de 4 ani, astfel încât sistemul britanic presupune școlarizarea preuniversitara cea mai scurta din Europa vestica (10 ani fata de 13 în Franța, Italia si ma- joritatea landurilor germane). în Sue- dia, copiii sunt integrati în învățământul primar la vârsta de 6-7 ani, în funcție de opțiunea părinților, până atunci ur- mând crese, centre de zi sau grădinițe, învățământul primar dureaza 9 ani, fiind urmat de forme de pregătire se- cundara de 4 ani. în SUA, exista crese pentru copiii de 3-4 ani, iar cei de 5-6 ani merg la grădiniță. în majoritatea statelor federației americane, învăță- mântul elementar dureaza 6 ani, fiind urmat de alti sase ani de învățământ secundar (uneori structurati în învăță- mânt secundar inferior si superior, egale ca durata). în alte state ale SUA, educația este organizata în sistem 4-4- 4. în fine, în Coreea de Sud, învă- țământul primar dureaza 6 ani, iar cel gimnazial si cel secundar câte 3. în România, învățământul este regle- mentat în principal prin Legea nr. 84/1995 si este structurat similar celui din celelalte tari europene. învățământul preșcolar se desfasoara în crese până la vârsta de 3 ani, iar apoi în grădinițe. 773 Structura educației pe vârste Acestea pot oferi un program normal (4 ore pe zi), unul prelungit (8 ore), incluzând si servicii precum hrana sau odihna după prânz, sau unul săptă- mână!, asigurând servicii complete de educare, îngrijire, hrana, odihna si recreaționale. Grădinițele sunt orga- nizate pe 4 niveluri în funcție de vârsta copiilor: grupa mica (3-4 ani), grupa mijlocie (4-5 ani), grupa mare (5-6 ani) si grupa pregătitoare pentru școala (6-7 ani). Fiecare grupa se bucura de su- pravegherea unui cadru didactic cu pregătire liceala (educatori). Aproximativ 60% dintre copiii între 3 si 6 ani sunt integrati în forme de învățământ preșcolar, rata urcând de la 36% pentru vârsta de trei ani către 85% la 6 ani si fiind apropiata de media europeana. Integrarea în învățământul primar (pri- ma treapta a educației obligatorii) se realizează la 6 sau 7 ani, în funcție de opțiunea părinților. începând cu 1999, învățământul primar si-a mărit durata de la 4 la 5 ani. în clasele primare, or- ganizate după criteriul vârstei, elevii se afla sub supravegherea permanenta a unui învățător, având studii la nivel de colegiu, care asigura predarea majori- tății obiectelor de studiu. Pentru unele materii (precum limbile străine sau mu- zica), învățătorul este înlocuit de un profesor specializat în domeniu. Parti- ciparea la învățământul primar este aproape completa. învățământul gimnazial de 4 ani com- pletează educația obligatorie. în cadrul lui sunt aprofundate obiecte cu un grad mai mare de specializare, sub îndru- marea unor profesori licentiati pentru fiecare materie în parte. Rata de tre- cere din învățământul primar la cel gimnazial este de aproximativ 85% (în ultima parte a anilor '90), fiind mai mica în mediul rural. Absolvirea învățămân- tului obligatoriu se realizează prin sus- ținerea examenului de capacitate, per- formanta obtinuta la acesta (înscrisa în certificatul de capacitate) jucând si rolul de criteriu de admitere în învă- țământul secundar. învățământul liceal se organizează în forme de zi, de regula pe durata a 4 ani, dar si fara frecventa sau seral, durând câte 5 ani, fiind accesibil de- ținătorilor de certificate de capacitate. Curriculumul prevede un larg trunchi comun, la care se adauga discipline specifice în funcție de specificul liceu- lui. La terminarea studiilor, elevii susțin examenul de bacalaureat, obținând o diploma de specializare academica. Opțional, pentru unele specializări, în urma unei examinări suplimentare, se poate obține si un atestat profesional, necondiționat de obținerea diplomei de bacalaureat, si care permite inserția pe piața muncii. Rata participării în învăță- mântul liceal în ultima parte a anilor '90 a fost de aproximativ 50%. învățământul vocational (profesional) se realizează în scoli profesionale si de ucenici pe durata a 2-4 ani, res- pectiv 1-3 ani, fiind deschis tuturor ab- solvenților de gimnaziu (certificatul de capacitate este obligatoriu doar în ca- zul școlilor profesionale). Promovarea examenului de absolvire de la finalul cursurilor este atestata printr-un certi- ficat de absolvire care permite inte- grarea pe piața muncii si profesarea meseriei învatate. Rata de școlarizare în învățământul secundar vocational a variat la sfârșitul anilor '90 în jurul a 15%. O alta forma de instruire voca- tionala o reprezintă învățământul postliceal, care îmbrăcă forma școlilor de maiștri si a școlilor profesionale speciale. învățământul postliceal se adreseaza absolvenților de învățământ 774 Subclasă socială liceal, cu sau fara diploma de baca- laureat, care nu s-au înscris sau nu au fost admiși în învățământul superior si vor sa deprindă o meserie. Durata cur- surilor este de 1-3 ani, iar rata de șco- larizare este în jurul a 2%. învățământul superior se desfasoara în universități si poate îmbrăcă forma cur- surilor de scurta durata (colegiul uni- versitar de 1-3 ani) sau a celor de lunga durata (4-6 ani). Acestea din urma pot fi continuate prin studiile aprofundate, iar apoi prin doctorat, durata acestora variind în funcție de specializare. Educația formala a adul- tilor se desfasoara în universități popu- lare (deschise), prin cursuri postuni- versitare, cursuri de perfecționare etc. învățământul special este organizat pentru nivelul primar si gimnazial, în instituții specializate în acest sens, în clase separate de cele obișnuite. Ser- viciile secundare oferite pot include in- ternatul (saptamânal) sau semiinter- natul (zilnic). ^Bogdan Voicuk Vezi si: politici educaționale; scoli comprehensive; educația inclusiva; servicii educaționale secundare; educație speciala Bibliografie selectiva: T. Neville-Postle- waite (1995); European Commision (1995); Balica et al. (1999); Modrescu (1999); Voicu si Begu (1999); OECD (2000) Subclasa sociala Multi oameni (jurnaliști, sociologi, politi- cieni sau, în ultimele decenii, chiar oa- meni de rând) obișnuiesc sa vorbească în Occident despre o subclasa sociala (underclass), dar nimeni nu a dat o definiție clara, științifica acestui concept. Lipsa de claritate/precizie în aceasta dezbatere devine de înțeles, daca ne gândim la termen în sine, în primul rând, în al doilea rând, la criteriile folosite pentru a-l caracteriza, la grupurile din componenta subclasei sociale si, în al treilea rând, la argumentele utilizării unui asemenea termen. Termenul de "underclass" este un termen compus. Semnificația asocierii celor doua part! ale sale, "under" (sub) si "class" (clasa) rezulta din suma sem- nificațiilor fiecăreia luate separat, la care se adauga încă ceva. Originea noțiunii de "clasa" este bine- cunoscuta. A fost unul dintre princi- palele concepte utilizate de Karl Marx. Dar, asa cum spunea Giddens, "pro- blema folosirii de către Marx a terme- nului de "clasa" este complicata, dat fiind faptul ca el nu ne furnizează si o definiție formala a conceptului" (1973, p. 273). De fapt, răspunsul lui Marx la întrebarea "din ce este compusa o cla- sa?" a fost o alta întrebare: "Ce în- seamnă muncitori salariati, capitaliști si proprietari ca membri ai celor trei mari clase sociale? Clasele sunt cele trei mari grupuri sociale ai căror compo- nenti, membri individuali, trăiesc din salarii, profit si, respectiv, renta, acestea rezultând din utilizarea forței de munca, folosirea capitalului sau în- chirierea/arendarea proprietății" (Marx, Capitalul, III, apud Bottomore, 1963, p. 186-187). Chiar daca în citatul anterior Marx se refera la cele trei mari clase sociale, din scrierile sale putem reconstitui "modelul abstract" al dominației unei clase, care este un sistem dihotomic: o minoritate a celor ce nu produc, dar controlează mijloacele de producție si 775 Subclasă socială preiau plusprodusul de la majoritatea celor ce produc. "Clasa" este astfel definita în termenii relațiilor dintre indivizi si mijloacele de producție”. Mai mult, clasele nu sunt niciodată grupări de venituri, în înțelesul lui Marx (Giddens, 1973, p. 28). Pare a fi mult mai clar acum ce în- seamnă "clasa" pentru Marx. Dar ceva trebuie adaugat: el a folosit, de aseme- nea, termeni interschimbabili ca "strat" sau "stare" pentru a descrie structura sociala si a folosit cuvântul "clasa" pentru a defini straturile, care, din punct de vedere teoretic, sunt numai "parti ale claselor", cum ar fi intelec- tualii ("clasa ideologica") sau "lumpen- proletariatul" ("clasa periculoasa"). Acest din urma termen a reprezentat sursa de inspirație pentru conceptul de "subclasa" si este utilizat ca un certifi- cat de naștere în special pentru cei care privesc "subclasa" ca pe un fenomen cultural. Acest lucru este de înțeles, deoarece aceștia (vezi Charles Murray) nu sunt asa de interesati în a descrie o noua clasa saraca, o sub- clasa, cum sunt în a descrie, în ter- menii lui Marx, o "clasa periculoasa" care merita sa fie învinovățită, blamata. Cealalta parte a termenului "under- class" este adjectivul "sub" (under). Se obișnuiește a se sublinia faptul ca acest strat social, acest grup, acești oameni despre care se vorbește, "subclasa", este/sunt inferioara/inferiori în termeni de venit (pentru structura- liști) sau în termeni de comportament sau norme sociale (pentru abordarea culturala). Dar, daca exista ceva "sub" altceva, pe de o parte, sunt doua entitati distincte, si, pe de alta parte, exista un prag, o granița între cele doua. Aceasta în- seamnă ca avem nevoie de un criteriu (sau de câteva criterii) pentru a defini părțile si limita (pragul). Oricum, nu a stabilit nimeni un criteriu științific sau un prag empiric pentru a separa sub- clasa de restul claselor (de restul so- cietății). Mai mult, o mulțime de criterii, încercând sa se anuleze unul pe altul, au fost inventate si publicate de către diverși autori. Trebuie subliniat ca exis- ta doua tipuri mari de criterii: a) comportamentul pentru abordarea culturala ("subclasa" este formata din cetateni răuvoitori si periculoși, care nu merita sa fie ajutati, unde- serving poor'y, b) venitul, pentru abordarea structura- lista ("subclasa" este clasa oame- nilor foarte sărăci). Referitor la criterii, se poate spune ca: - primul tip de criterii este relativ si ele nu au nimic în comun cu o clasa sociala (ce este un comportament normal si ce înseamnă un compor- tament deviant care sa presupună apartenența la o (sub)clasa soci- ala?). - cel de al doilea tip de criterii nu este important pentru definirea clasei în termenii lui Marx, iar metodele de măsurare a sărăciei sau deprivarii (principalele consecințe ale venitu- rilor scăzute) sunt relative. Cu alte cuvinte, chiar daca vom accep- ta faptul ca oamenii despre care vor- bim sunt "sub" restul societății, la baza structurii sociale (în termeni de venituri sau comportament), ei nu sunt o "cla- sa" (cu conștiința de clasa, identitate de clasa s.a.m.d.). Dar nu suntem nici siguri ca ei se afla la baza structurii sociale. Acestea sunt motivele princi- pale pentru a considera ca acest cu- vânt compus, "subclasa", nu este un 776 Subclasă socială concept științific, nu este suficient de clar, logic vorbind, deși este atât de frecvent utilizat în limbajul comun oc- cidental, ca si în dezbaterile politice si în unele lucrări (mai mult sau mai puțin) științifice. Oricum, de ce un asemenea "cuvânt urât" (Murray, 1990, p. 1) s-a răspândit rapid în mass-media sau în dezbaterile științifice si politice si de ce a găsit o puternica adeziune printre oamenii obisnuiti? în primul rând, pentru ca avem cu totii nevoie de clasificări si de definitii pentru a ne raporta la realitate. Desigur, nu toate clasificările si defini- țiile sunt în mod necesar logice si știin- țifice. Pe de o parte, "subclasa" este un ter- men de impact care poate îngloba te- meri si îngrijorări publice privind delinc- venta si dependenta. Delincventa si dependenta, oricum ar fi ele explicate, sunt percepute ca fenomene inert peri- culoase, asa cum a spus Liebow, "unul amenința proprietatea, pacea (liniștea) si buna ordine a societății, celalalt îi golește punga (...). Conceptul de «un- derclass» este mai interesant nu pen- tru valoarea sa explicativa, ci mai ales pentru felul în care a fost atât de des utilizat împreuna cu delincventa si de- pendenta si a permis si clarificat aso- cieri adesea tacite între aceste doua concepte" (Dean si Taylor-Gooby, 1992, p. 28). Pentru limbajul comun al oamenilor, este mai ușor sa adoptam si sa folosim "termenii-umbrela" ca "subclasa" decât sa găsim definitii științifice sau criterii. Si, daca sub "umbrela" se afla mino- rități sociale (ca șomerii, minoritățile etnice sau delincventii) este mai ușor pentru majoritate sa se delimiteze de toate. Daca cineva obișnuiește sa bla- meze victima, este foarte ușor sa învi- novățească toate victimele, tot râul din societate, blamând "umbrela" sub care este acoperit, în acest caz, "subclasa". Pe de alta parte, pentru oamenii de stiinta si pentru politicieni este mai bine sa folosească în discursul lor "încărcă- tură ideologica" a unui termen ca "sub- clasa" decât sa inventeze si sa lupte pentru a impune o alta expresie fara impact prea mare (ca "dezavantajatii în mod real" - the truly disadvantaged - folosit de W.J. Wilson). Am insistat în discutarea conceptului nu numai pentru ca, asa cum remarca Gans (1990), "termenul de «subclasa» a devenit atât de poluat încât ar trebui sa se renunțe la el" (apud Morris, 1993, p. 405) sau pentru ca noțiuni ca "subclasa" sunt mai degraba discursive decât fenomene obiective, ci mai ales pentru ca "efectul reflexiv al con- ceptului de «underclass» este nu atât acela de a defini marginalizatii, cât cu precădere de a-i marginaliza pe cei pe care îi definește" (Deans si Taylor- Gooby, 1992, p. 44). Care sunt criteriile utilizate pentru a defini apartenența la subclasa? După cum am amintit deja, pentru definirea subclasei sociale exista doua tipuri importante de criterii: criterii cul- turale si criterii structuraliste. Ele se su- prapun, dar, în același timp, sunt dis- tincte si de aceea vor fi analizate se- parat. Criteriile culturale. Pentru Charles Murray, un american ultraconservator, specialist în stiinte politice si probabil cel mai cunoscut susținător al abordării culturale, apartenența la "underclass" este definita prin comportament. Mem- 777 Subclasă socială brii subclasei sociale, conform lui Murray, sunt caracterizati de nelegi- timitate, crime violente, înlăturare de pe plata forței de munca si stare de ebrietate. Copiii lor sunt prost școlari- zați si slab educati si iau parte în mai mare măsură la delincventa juvenila locala (Murray, 1990, p. 1). Aceasta teza nu este noua. A fost răs- pândită de către Oscar Lewis în anii 1960 si este bine cunoscuta sub denu- mirea de "cultura sărăciei". Pentru o parte a săracilor (caracterizati de o cul- tura diferita), patternurile culturale, conform lui Lewis, sunt transmise din generație în generație, astfel încât sa reîntareasca ciclul recurent al sărăciei. Lewis nu a împartit sărăcii în "sărăci care merita sa fie ajutati" (deserving poor) si "sărăci care nu merita ajutorul" (undeserving poor). Folosind teoria lui Lewis într-o haina noua, Murray si alti autori si politicieni cu opțiuni de dreap- ta au făcut aceasta distincție. W.J. Wilson a făcut o asociere între "underclass" si mediu. El a folosit ter- menul de "efect de concentrare" care este "efectul trăirii într-un mediu cople- șitor, împovărător... O familie fara sluj- ba, într-o astfel de vecinătate este in- fluențată de către comportamentul, credințele si percepția sociala ale altor familii dezavantajate, concentrate în mod disproporționat în aceea vecină- tate" (Wilson, 1991, p. 472). Pentru Wilson, subclasa sociala include in- divizi care nu sunt educati si calificati în munca si se afla în șomaj pe termen lung, indivizi implicati în crimele de strada sau în alte forme aberante de comportament si familii care experi- mentează saracia si dependenta pe termen lung. Rezumând, cele mai importante criterii culturale sunt: comportamentul, nelegi- timitatea, delincventa, dependenta, mediul (vecinătatea) si, în special pentru americani, etnicitatea (negrii si hispanicii sunt membri ai unei subclase într-o mai mare proporție decât albii). Criteriile structuraliste. Pentru Struc- turaliști, problema subclasei sociale este mai întâi de toate o consecința a factorilor structurali, a sistemului ca- pitalist. De la Townsend până la F. Field, s-a spus ca veniturile scăzute si saracia sunt surse ale subclasei so- ciale actuale. în opinia lor, nu este vina victimei ca trăiește în sărăcie sau ca devine dependenta de sistemul de bunăstare, ci este vina statului, a siste- mului care exclude membrii subclasei sociale de la cetățenie si îi separa de restul societății, în termeni de "venit, sanse în viata si aspirații" (Field, 1990). Pentru un structuralist ca Field, "sub- clasa" nu este numai un termen com- pus, este, de asemenea, o clasa com- pusa. Field spunea ca aceasta cuprin- de trei grupuri separate: șomerii pe termen lung, familiile monoparentale si bătrânii fara pensii ocupationale (Field, 1990, p. 39). El crede ca șomajul si saracia sunt consecințe ale unor rate scăzute de venit, ale structurii taxelor si nivelului ajutorului social acordat pe baza testării mijloacelor. De aseme- nea, Field considera (pornind de la o convingere populara) ca "subclasa" se afla în relație cu economia subterana (informala), care reprezintă un alt rezultat al sistemului. Rezumând, cele mai răspândite criterii structuraliste sunt: venitul, șomajul, deprivarea relativa, tipul de familie, ce- tatenia, participarea politica, structura 778 Subclasă socială taxelor, nivelul ajutorului social acordat pe baza testării mijloacelor. Sunt autori, ca Ralph Dahrendorf, care "combina cele doua abordări" (Oppen- heim, 1993, p. 23) si considera "sub- clasa" atât un efect al schimbărilor structuraliste (economice), cât si al celor culturale (sociale) din societatea moderna. De fapt, în dezbaterea despre "under- class" avem de-a face cu un "Turn Babei" al criteriilor care se suprapun în multe cazuri, iar ceea ce rezulta este lipsa de acuratețe si semnificație știin- țifica. Bineînțeles ca aceste criterii se interrelationeaza, dar relațiile dintre ele sunt foarte complexe si dificil de pus în evidenta. Orice criteriu poate fi criticat. Asa cum deja am spus, problema este ca nici unul dintre ele nu este suficient de re- levant pentru a descrie o "subclasa sociala". Nici veniturile, deprivarea, șo- majul sau alte criterii structuraliste, nici comportamentul, delincventa, etnia sau ilegitimitatea nu pot sublinia diferentele dintre "underclass" ca un grup social distinct si restul societății. Atât criteriile structuraliste, cât si cele culturale de- scriu entitatile sociale, fara conștiința de clasa, fara granițe si care, pe dea- supra, includ si membri care nu sunt cetateni rai, înalt deprivati sau inferiori fata de restul societății. Nu putem pune împreuna o vecinătate, un tip de fa- milie (familia monoparentala), o rasa sau o categorie sociala (șomeri) sub aceeași eticheta, sub aceeași "um- brela": "subclasa". Din pacate pentru susținătorii "umbrelei", aceasta este prea mica pentru astfel de grupuri sociale foarte mari. Vom încheia discuția despre criterii cu o evidenta empirica a relativităților. Ch. Murray, într-un moment de "eferves- centa creativa" lipsita de prudenta nor- mala pentru un om de stiinta, aserta: "marimea «subclasei» sociale poate fi făcută sa para imensa sau nesemnifi- cativa, în funcție de ceea ce vrea cineva sa răspundă" (Murray, 1990, p. 23). Dahrendorf (1987, p. 4) scria despre marimea subclasei americane: "estimări bazate pe diverse măsurări variaza de la mai puțin de 1% până la mai mult de 10% din populație". Cine are nevoie de o "subclasa" si de ce? Am argumentat faptul ca termenul "underclass" si criteriile folosite pentru a măsură apartenența la el sunt lipsite de precizie. Atunci, în aceste condiții, de ce exista ele? Cine are nevoie de ele si de ce? Pare ușor a răspunde la întrebarea "cine". Cei care au folosit conceptul: a) unii oameni de stiinta si unii jurnaliști; b) politicienii; c) o parte a oamenilor obisnuiti. Acum sa răspundem la cea de-a doua întrebare: pentru ce (din ce) motive? Mai întâi, oamenii de stiinta si jurnaliștii au nevoie de acest termen deoarece nu exista altul suficient de puternic pentru a caracteriza realitati sociale ca cele amintite mai sus. Pentru a-si lansa teoriile, si unii, si altii au nevoie de con- cepte. De exemplu, Marx a avut nevoie de cuvântul "clasa" pentru teoria lui si l-a folosit chiar daca nu l-a definit niciodată. Un alt motiv (mai ales pentru jurnaliști) de a scrie folosind cuvântul "underclass" îl reprezintă "efectul dra- matic" al termenului printre oamenii de rând. în plus, unii dintre jurnaliști si oamenii de stiinta sunt implicati politic, iar acest termen este foarte util pentru 779 Subclasă socială ideologi (mai ales pentru cei cu vederi de dreapta). Pentru politicienii occidentali, dezbate- rea privind subclasa sociala (under- class) este esențiala. Politica este, în fond, "lupta" dintre soluțiile pentru di- verse probleme ale societății, soluții care, luate împreuna, alcătuiesc doc- trinele. Pentru a putea lansa si promo- va soluții, partidele politice au nevoie de probleme, iar aceea a săracilor este una care de fiecare data naște contro- verse din care oamenii politici au avut mereu de câștigat. Trecând în planul particular, economii- le occidentale si cei care le adminis- trează au nevoie de un strat social inferior pentru a avea suficienta pre- siune pe piața muncii, pentru a men- ține venitul minim la niveluri scăzute si pentru a putea ocupa cu armatele de sărăci (emigranti, negri, femei) asa-nu- mitele "slujbe murdare" (dirty jobs) pe care clasa mijlocie nu le-ar ocupa nici- odată. Cohortele de sărăci si dezavan- tajati sunt, în tarile occidentale, justi- ficarea pentru existenta a zeci sau sute de mii de locuri de munca în cadrul serviciilor sociale. Multi critici ai statului bunăstării se întreabă ce s-ar întâmpla cu aceste slujbe daca subclasa celor dezavantajati nu ar mai exista? Pe de alta parte, pentru politicienii de stânga, "underclass" este un argument folosit împotriva oponentilor lor politici. Existenta ei dovedește în opinia stângii incompetenta guvernărilor de dreapta si nevoia de "stânga" care sa o apere, în cealalta tabara, blamând victimele, politicienii de dreapta obțin o justificare pentru rezultatele negative ale politici- lor lor sociale. "La nivelul discursului politic, thatcherismul a optat pentru blamarea propriilor victime prin crearea expresiei peiorative «cultura depen- dentei», în timp ce oponentii thatche- rismului au optat pentru condamnarea politicii guvernamentale construind no- țiunea socioculturala de «underclass». Cele doua noțiuni sunt imagini în oglin- da ale aceluiași construct discursiv si fiecare expresie servește la alimen- tarea si contaminarea celeilalte" (Dean si Taylor-Goodby, 1992, p. 26-27). Daca politicienii, jurnaliștii si unii oa- meni de stiinta vorbesc în termeni de "subclasa sociala" si de "cultura de- pendentei" este normal ca si populația sa împrumute si sa utilizeze aceste concepte. în plus, este confortabil pen- tru majoritatea populației occidentale (si în special pentru clasa mijlocie) sa creada ca este asa si sa blameze victimele, perdantii sistemului social în care ei (clasa mijlocie) sunt "câștigă- torii", chiar daca, pentru multi dintre ei, părinții sau bunicii au fost sărăci (precum chiar în cazul lui Charles Murray). Cercetări științifice au aratat ca, pentru aproximativ 50% dintre sărăcii oc- cidentali, urmașii nu mai sunt sărăci. Este dovada unei mobilități sociale considerabile între straturile sociale. în aceste condiții, a vorbi despre o sub- clasa sociala clar delimitată este o exa- gerare sau o ideologie. A descrie însă prin acest concept o realitate sociala de moment în termeni aproximativi, nefundamentati suficient din punct de vedere științific, este o necesitate, ba chiar o realitate sociala (mai ales în tarile occidentale avansate) pe care cu greu o putem schimba si pe care științele sociale trebuie sa o accepte pentru moment. în România, dezbaterea problemelor sociale ale celor mai dezavantajati ce- 780 Subsidiaritate tateni se oprește la termenul de sărăci, în vremuri în care se poate afirma ca majoritatea populației trăiește în sără- cie, a vorbi despre sărăci este, con- sider eu, mult prea general si prea ambiguu. Chiar daca este problema sociala majora, saracia nu este singura problema sociala a segmentelor ex- cluse, marginalizate, dezavantajate. Mai mult decât în Occident, realitatea sociala din România reclama nuantari si noi concepte care sa o descrie, unul dintre ele fiind chiar cel de subclasa sociala (underclass). în fond, daca vorbim de clasa mijlocie fara sa o pu- tem defini sau delimita conform accep- țiunii lui Marx, de ce sa nu utilizam un termen cu proveniența asemanatoare în aceeași accepțiune științific aproxi- mativa, dar public utila si poate chiar necesara? ^Marian Predak. Vezi si: saracia; excluziunea sociala Bibliografie selectiva: Murray (1984, 1990); Wilson (1987); Wilson (1993) Subsidiaritate Vezi statul bunăstării Subvenția Subvenția reprezintă, pe lângă bene- ficii sociale, un instrument important al protecției sociale. Subvențiile se pot aplica anumitor servicii sau produse, fie direct, la cumpărare, fie indirect, prin subvenționarea producătorilor. Subvenționarea anumitor servicii se poate realiza direct, prin subvenționarea preturilor acestora pentru anumite cate- gorii de populație, fie pe baza testării mijloacelor (anumite costuri pot fi sub- venționate pentru persoane cu venituri reduse, ca de exemplu, costurile de în- treținere, energie electrica), fie în baza unor criterii de tip categorial (e.g., pen- tru elevi, studenti, pensionari). Subven- ționarea indirecta presupune subven- ționarea producerii unor servicii/bunuri publice pentru care costurile de pro- ducere sunt foarte ridicate (e.g., energie electrica) sau pentru producerea carora nu exista o motivație economica. Subvenționarea poate lua si forma subvenționării preturilor unor bunuri considerate a fi de stricta necesitate, cum ar fi pâinea, laptele, faina. Astfel, se realizează o protecție a tuturor indivizilor si în special a segmentului celui mai sarac, asigurându-se con- sumul unor produse esențiale pentru o alimentație normala. în unele tari, statul subvenționează si produsele de stricta necesitate pentru copii (ca de exemplu, îmbrăcămintea, rechizitele școlare), în vederea degrevării finan- ciare a familiilor cu copii. Subvențio- narea presupune neîngradirea libertății de alegere a individului, acesta putând opta pentru orice produs si tip de consum, degrevând însă financiar anu- mite categorii de populație si stimulând consumul unor bunuri si servicii con- siderate a fi importante: bunuri alimen- tare, nonalimentare, servicii. în funcție de forma pe care aceasta o ia, subvenția se poate adresa anumitor segmente specifice ale populației sau poate reprezenta o forma de protecție generala a populației. în cel de-al doi- lea caz, statul îsi asuma o funcție pa- ternalista mai pronunțata, prin marirea taxelor si impozitelor si încurajarea unui anumit tip de consum. Gratuitatea reprezintă o forma de sub- venționare, în care subvenționarea este integrala. în unele cazuri, gratui- 781 Subvenționarea angajării tatea este urmata de obligativitatea consumului anumitor servicii, ca de exemplu, serviciile educaționale, servi- ciile de asistenta medicala preventive. .JLuana M. Popk. Vezi si: subvenționarea angajarii Subvenționarea angajarii S.a. este o forma de finanțare a anga- jarii si se refera în principal la subven- ționarea salariala. Aceasta înseamnă plata parțiala a salariilor persoanelor angajate din rândul șomerilor, pe o pe- rioada determinata. S.a. este o forma de transfer al prestațiilor sociale, care s-ar fi cuvenit șomerilor drept suport fi- nanciar, către angajatori, pe conside- rentul ca în acest fel cei cu dificultăți de angajare sunt mai eficient "protejati". Subvențiile se acorda angajatorului si acopera între 50% si 80% din salariul angajatului. Durata subvenționării este de regula de 6 luni, dar se poate reduce (3 luni) sau extinde (1-2 ani), în funcție de categoria de șomeri careia i se adreseaza (slab calificati, de lung termen, tineri), de posibilitatea ca locul de munca sa devină permanent etc. Subvenționarea poate fi însoțita de condiții suplimentare impuse angaja- torului: angajarea unui anumit număr de șomeri, prelungirea contractului în- că o perioada de timp peste cea sub- venționată, acordarea ei doar anumitor categorii de persoane, locul de munca subvenționat sa fie unul nou creat. Adesea, acest tip de măsură se com- bina cu forme de creditare a angajarii, aplicându-se, după caz, varianta consi- derata optima. în România, acest tip de măsură a ur- mărit facilitarea angajarii proaspeților absolventi. Aplicarea sa a fost regle- mentata prin Legea nr. 86/1992 si pre- vedea acoperirea din fondul de șomaj, timp de 9 luni, a 70% din salariul minim brut pe tara pentru cei cu studii su- perioare, respectiv 60% pentru absol- ventii de liceu si scoli profesionale. Subvenționarea angajarii temporare este o forma particulara a acestei ma- suri. Angajarea temporata este un tip de măsură emblematica pentru Sue- dia, unde este cunoscuta sub denumi- rea de temporary public employment si unde, la începutul anilor ‘90, repre- zenta cel mai extins program de ma- suri active ca număr de persoane si costuri. Măsură urmarea angajarea temporara în sectorul public a unor categorii de persoane care se inte- grează cu dificultate pe plata muncii: tineri sub 25 de ani fara experiența de munca, persoane cu handicap, vârst- nici sau cei al căror drept la indem- nizațiile de șomaj este gata sa expire. Programe privind angajarea temporara se întâlnesc si în alte tari, diferențiate în funcție de strategia adoptata în ra- port cu piața muncii. în Germania (Job Creatiori) si Marea Britanie (Commu- nity Programme), acordarea subvenții- lor este condiționată de gasirea unor sponsori care sa asigure proiectele de angajare a celor desemnati de oficiile locale de munca, cu condiția ca aceste proiecte sa genereze locuri de munca utile si sa nu înlocuiască alte astfel de proiecte. Sponsorii trebuie sa participe cu cel puțin 10% din costuri. Programul se adreseaza șomerilor de cel puțin 6 luni, pentru care se asigura între 60 si 80% din salariu pe durata unui an, cu posibilități de prelungire la 2, daca exista sansa angajarii permanente. 782 Subvenționarea angajării Masuri privind angajarea temporara se regăsesc si în tarile foste comuniste. în Bulgaria, șomerul este angajat pe o perioada de minimum 5 luni pentru un salariu minim plătit din fondul de șomaj, ulterior angajatorul fiind obligat sa ma- reasca salariul. în Republica Ceha, pe- rioada de angajare a fost stabilita între 6 si 12 luni. Datorita salariilor mici asi- gurate, acest tip de măsură n-a avut un ecou deosebit în rândul șomerilor, el fiind aplicat în mai mare măsură rromi- lor, pentru care acordarea în continuare a beneficiilor sociale a fost condiționată de participarea la acest tip de programe. Modelul polonez vizeaza o perioada de 6 luni si suspendarea aju- torului de șomaj timp de 3 luni în cazul refuzului de a participa la acest pro- gram. Finanțarea se face din fondul de șomaj si contribuția comunității. în Ro- mânia nu a existat un astfel de program cu titlu de măsură de protecție a șomerilor. O alta forma a subvenționării salariale este cea acordata firmelor pentru acti- vitate pe timp redus sau pentru men- ținerea locului de munca. Aceasta ur- mărește sa protejeze salariatii între- prinderilor care, datorita unor situatii de dificultate temporara, sunt nevoite sa folosească incomplet forța de munca. Este un tip de măsură răspândit în Germania, care se adreseaza șomaju- lui parțial, rezultat al subangajarii. Sub- vențiile se acorda doar pentru situatii neașteptate, daca sunt afectati cel puțin 1/3 din angajatii firmei, pentru care timpul de munca se reduce cu cel puțin 10%, pe o durata de 6 luni, pe- rioada în care salariatii afectati sunt la dispoziția oficiilor de munca. Pe durata subvenționării, contractul de munca cu durata integrala (engl., full-time) se transforma în contract de munca cu durata redusa (engl., part-time). Tarile foste comuniste au împrumutat si ele modelul, cel mai apropiat tipar fiind cel unguresc, proiectat asemănă- tor celui german. Condițiile de aplicare diferă însă în unele privințe. Subvenția se acorda timp de 1 an salariatilor carora li se reduce timpul de munca cu cel puțin o treime, perioada în care contractul de munca nu suferă schim- bări. Oarecum similara este măsură, frecvent întâlnită în România la înce- putul anilor '90, aplicata ca modalitate de reglementare a șomajului tehnic. Intenția a fost de a se evita disponibi- lizarea salariatilor din întreprinderi care temporar nu aveau producție. Acestora li se acorda pe durata întreruperii acti- vitatii 60% din salariul tarifar net, peri- oada în care se pastrau toate drep- turile de asigurare si asistenta sociala legate de calitatea de salariat cu du- rata integrala. Uneori sunt asimilate subvenționării angajărilor alocațiile de migratie, re- prezentând o suma de bani acordata familiei șomerului în cazul în care acesta accepta un loc de munca în alta localitate. Aceasta acopera costul transportului si al mutării si, eventual, subvenționează (integral sau parțial) salariul individului, pe o durata deter- minata, daca acesta poate beneficia aici de un contract de munca pe o durata care depășește durata subven- ționării. Este o măsură care urmă- rește sa reducă disparitatile regionale între cererea si oferta de forța de munca. Este destul de puțin frec- venta, date fiind atât costurile ridicate pe care le presupune, dar mai ales rigiditatea ofertei forței de munca fata de mobilitatea geografica. Singura 783 Subvenționarea angajării tara fosta comunista care a expe- rimentat-o, si asta în puține cazuri, a fost Bulgaria. O alta forma de s.a. este rambursarea sau subvenționarea costurilor de pregătire profesionala pe care le-ar pu- tea avea angajatorul în cazul angajarii unui șomer (în special de lunga durata) care nu are calificare corespunzătoare cerințelor lui. Măsură se înscrie în pre- ocupările mai largi de susținere si co- ordonare a calificării si formarii pro- fesionale. ^Simona Iliek Vezi si: calificare/recalificare a forței de munca; piața muncii; politici active Bibliografie selectiva: Godfrey si Richards (1995) 784 Școlile charter s 9 Sanse de viata (Dahrendorf) Vezi noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăstării Școala integrativa Vezi educație speciala Scoli comprehensive Școlile comprehensive reprezintă uni- tăți de învățământ secundar (licee) în care, alaturi de specializarea acade- mica, elevii dobândesc si cunoștințe practice, chiar daca nu primesc în mod necesar si o calificare ca în școlile profesionale. Extrem de răspândite în SUA, Anglia, dar si în Franța si în alte tari europene, școlile comprehensive răspund nevoii de integrare a celor doua rute ale învățământului secundar (liceul si școala profesionala), necesi- tății pentru o educație comprehensiva în care specializarea sa se realizeze la nivelul învățământului tertiar, contri- buind astfel la egalitatea de sanse de acces în învățământul superior. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: politici educaționale Școlile charter Școlile charter reprezintă scoli (pri- mare, gimnaziale sau licee) care func- ționează ca entitati autonome, în baza unui contract între organizatori si spon- sori, având putere de decizie deplina asupra politicii de personal, a numă- rului de locuri oferite si a selecției elevilor, a modului de gestionare a pa- trimoniului etc. Școlile charter iau naș- tere fie prin transformarea unor foste scoli publice, fie sunt înființate ca ata- re. Organizatorii unei scoli charter sunt de regula părinți si/sau cadre didactice, dar si universități sau organizatii pri- vate. Aceștia alcătuiesc un plan privind strategia educaționala a scolii, modul de administrare si finanțare, rezultatele educaționale așteptate si modul de evaluare a acestora (Geske, Davis si Hingle, 1997, p. 154). întocmit în con- formitate cu prevederile legale în vi- goare privind curriculumul, calificarea profesorilor si alte aspecte ale proce- sului educațional, planul este înaintat unui potențial sponsor, de regula o au- toritate publica (locala sau centrala), dar si universități sau organizatii pri- vate. Din momentul în care sponsorul sau grupul de sponsori aproba planul de înfiintare/transformare a scolii, unitatea de învățământ în cauza poate începe sa funcționeze. Consiliul de organizare devine consiliu de administrare cu drepturi depline în utilizarea resurselor scolii, în angajarea de personal si în încheierea de contracte pentru servi- ciile educaționale secundare. Școala charter poate flinta într-un imobil pro- priu sau într-unul închiriat sau poate utiliza clădirea, facilitățile si personalul scolii publice din a cărei transformare provine. Școlile charter sunt complet autonome fata de autoritatile locale, putând funcționa independent atât timp cât îsi îndeplinesc obiectivele educa- ționale prevăzute în contract. în caz contrar, contractul este reziliat sau re- negociat. Autoritatile centrale nu inter- actioneaza cu școlile charter decât prin 785 Școlile charter prerogativele lor regulatorii (stabilirea cerințelor curriculare minimale, a cali- ficărilor cadrelor didactice etc.). Școlile charter au cunoscut o populari- tate crescânda în anii ‘90 în Statele Unite, fiind încurajate în majoritatea statelor federației americane (Geske et al., 1997). în Europa ele îmbrăcă forma școlilor autoadministrate, funcționând în esența conform acelorași principii. Diferența este data de faptul ca, în acest ultim caz, proprietatea asupra scolii rămâne de regula publica, iar ini- țiativa organizării lor poate veni în prin- cipal din interiorul sistemului educațio- nal (cadre didactice, directori), părinții sau membrii comunității putând fi atrași ulterior. Exista si excepții, precum în cazul școlilor "susținute prin granturi" (grant-maintainecl schools) din Anglia, rezultate prin transformarea școlilor publice în scoli tip charter, o data cu pu- terea de decizie transferând-se către școala în sine si drepturile de proprie- tate asupra imobilului, terenului etc. Școlile charter (ca si cele autoadminis- trate) reprezintă expresia marketizarii si descentralizării sistemului educa- țional si a aducerii învățământului mai aproape de voința publicului, ac- centuând importanta alegerii părinților asupra educației copiilor. Școlile char- ter oferă alternative atât în ce privește alegerea părinților, cât si cea a pro- fesorilor, permit o reala descentralizare si se pot focaliza mai degraba pe re- zultate, decât pe intrările în sistem (Mulholland si Bierlein, 1995, apud Geske et al., 1997). în plus, ele facili- tează introducerea mecanismelor pie- ței în sistemele educaționale publice, conducând la utilizarea mai eficienta a banilor destinati învățământului si per- mițând statului sa se concentreze pe funcția sa de regulator al sistemului de învățământ. Autonomia școlilor charter stimulează creativitatea si inovația, permițând dezvoltarea a noi strategii educaționale si manageriale. Prețul acestei autonomii este transparenta dictata de regulile competiției pe piața educaționala, im- plicând o responsabilitate ridicata si riscul desființării sau reducerii numărului de cadre didactice si al concedierii managerilor în cazul neatingerii obiec- tivelor. Studiile empirice au pus în evidenta faptul ca școlile charter nu au pro- bleme în a atrage elevii - fiind create ca expresie a voinței comunității locale, a cererii manifestate pe piața educa- ționala. Mai mult, ele reprezintă soluții viabile pentru școlarizarea elevilor pro- veniti din grupuri sociale dezavantajate sau marginale. în plus, recrutarea de personal este relativ facila, nu nea- părat din motive salariale (salariile pot fi chiar mai mici decât cele din sistemul public tradițional), ci mai ales deoarece profesorii sunt atrași de atmosfera de familie a scolii, de implicarea părinților în actul educațional, de programul flexibil, de puterea de decizie sporita, de transparenta procesului educațional (Geske et al., 1997). Criticile aduse școlilor charter sunt si ele multiple. Pe de o parte, se argu- mentează ca în fapt ele sunt mai costi- sitoare, cunoștințele dobândite pentru fiecare ban investit fiind de fapt mai puține decât în cazul școlilor publice, daca sunt luate în calcul si cheltuielile dedicate de gospodarii educației. în plus, creativitatea si capacitatea inova- toare ridicata nu constituie un mare avantaj, acestea fiind dovedite si de multe din școlile publice tradiționale. Pe de alta parte, se argumentează ca 786 Șomaj nici responsabilitatea dictata de impe- rativele pieței nu reprezintă decât o aparenta: o buna parte din personalul școlilor charter convertite din foste scoli publice este moștenit de la aces- tea. Fiind în trecutul apropiat o parte a "birocrației finanțate de stat", aceștia vor cauta "sa folosească procesul poli- tic pentru a-si menține pozițiile" (Geske et al., 1997), nefiind interesati de dez- voltarea scolii, ci mai ales de conser- varea ordinii preexistente. Competiția de pe piața va face ca școlile charter sa se implice în activitati publicitare, tinzând sa îsi exagereze avantajele si sa îsi ascunda punctele slabe. în plus, exista riscul reducerii standardelor, pentru a evita abandonul elevilor atrași în școala, tocmai din cauza concurentei care ar fi trebuit sa oblige la creșterea standardelor educa- ționale. în fine, o ultima critica privește posibi- lele consecințe negative asupra seg- mentării societății: oponentii școlilor charter argumentează asupra faptului ca integrarea elevilor din grupuri deza- vantajate sau minoritare se va realiza în scoli aproape exclusiv dedicate a- cestor minorități, astfel încât segre- gările si inegalitățile vor fi accentuate. ^Bogdan Voicuk. Vezi si politici educaționale Bibliografie selectiva: Geske, Davis, Hingle (1997); Cohn (1997); Drakeford (2000) Șomaj Șomajul definește situația unei piețe a muncii excedentare, în care oferta de- pășește cererea de forța de munca. Aceasta înseamnă ca o parte a popu- lației nu gaseste loc de munca, deși ar vrea sa lucreze. Acesta este un șomaj de dezechilibru si este considerat un fenomen negativ, dat fiind ca este echivalent cu pierderea de resurse datorita neutilizarii lor. Exista si un șomaj de echilibru sau natural, consi- derat normal pentru funcționarea echi- librata a economiei. Nivelul acestuia se situează în jurul valorii de 3% si exista analiști ai pieței muncii care merg până la a identifica valențe pozitive acestui tip de șomaj, argumentând ca exis- tenta sa îi motivează pe cei ocupati sa muncească mai bine pentru a nu-si pierde locul de munca, ducând astfel la creșterea productivității muncii. Apărut ca o simpla relație de inegali- tate dintre cerere si oferta, acesta a capatat forme noi o data cu creșterea complexității procesului productiv. Ast- fel, s-a observat existenta unor seg- mente de populație care nu reușeau sa reintre pe piața muncii decât după o perioada îndelungata, precum si faptul ca riscul de a pierde (de a nu avea) un loc de munca afecta în mai mare măsură anumite categorii de populație, diferențiate în funcție de sex, vârsta, calificare profesionala sau nivel de școlarizare, ca poate avea fluctuatii ciclice sau conjuncturale si ca nu rezulta pur si simplu ca urmare a unei oferte excedentare. Toate acestea au condus la o tipolo- gizare a șomajului, în care se identifica: a) șomajul clasic apare atunci când pe piața bunurilor si serviciilor oferta este mai mica decât cererea, iar pe cea a muncii oferta depășește ce- rerea; b) șomaj prin insuficienta cererii - a- tunci când cererea de bunuri si ser- vicii este mai mica decât oferta, iar 787 Șomaj pe piața muncii oferta depășește, de asemenea, cererea; c) șomajul cronic sau de lunga durata este șomajul a carul durata depă- șește 12 luni. Se mai numește si șomaj de excludere, deoarece cu cât creste durata șomajului cu atât scad sansele de reangajare. El afecteaza în special persoanele cu disponibilități reduse de califica- re/recalificare, anumite grupe de vârsta, profesii sau regiuni; d) șomajul conjunctura! este generat de reducerea procesului productiv ca urmare a unor variatii conjunc- turale pe plan economic intern sau, în condițiile mondializarii economii- lor, International, sau ale cererii si ofertei de bunuri si servicii. Rezulta ca urmare a reducerii cererii de munca si afecteaza formele atipice de angajare, procesul angajărilor sau chiar întrerupe contracte de munca; e) șomajul ciclic, determinat de ciclu- rile economice. Are loc ca urmare a restrângerii producției în perioada de declin economic si se poate re- sorbi în perioada de creștere si avânt economic; f) șomajul repetitiv caracterizează si- tuația de intrări si ieșiri succesive în/de pe piața muncii. Afecteaza segmentele de forța de munca cu calificare scăzută. Muncile prestate sunt în general ocazionale, iar du- rata șomajului este scurta. Este si cazul șomajului sezonier; g) șomajul frictional este perioada de inactivitate dintre pierderea unui loc de munca până la gasirea altuia nou. Este o forma foarte frecventa de șomaj; h) șomaj structural sau de neadaptare este generat de incompatibilitatile de structura (profesionala, de vâr- sta, teritoriale) între cererea si ofer- ta de forța de munca. Acest tip de șomaj se poate manifesta chiar daca la nivelul economiei naționale nivelul cererii este egal cu cel al ofertei si se datoreaza progresului tehnic, rigidităților din piața muncii, specificului sistemului de învăță- mânt si de pregătire profesionala. Este specific tuturor tarilor în tran- ziție, fiecare experimentând un pro- ces de restructurare a economiei naționale si deci o reorganizare a ramurilor economice; i) șomajul de reconversie atinge pre- ponderent personalul calificat, cu vechime sau vârstnicii, în cazul în care agentul economic îsi schimba tipul, nivelul sau structura activitatii sau retehnologizeaza procesul pro- ductiv; j) șomajul tehnic apare prin încetarea sau restrângerea activitatii unei în- treprinderi si reducerea cererii, ca urmare a unor factori independenti de aceasta: calamitati, lipsa de materii prime etc., timp în care contractul între angajat si angajator rămâne valabil, plata urmând sa se faca din alte fonduri decât cel de salarii; k) șomajul parțial rezulta ca urmare a deciziei agentilor economici de a re- duce producția pe o scurta perioada de timp, în care contractul rămâne valabil, dar orele lucrate sunt plătite la tarife mai mici; I) șomajul voluntar este modelul cla- sic de definire, când forța de munca nu accepta sa lucreze la nivelul sa- lariului de echilibru; m) șomajul involuntar rezulta ca ur- mare a deciziei agentului economic de a reduce cererea de forța de 788 Șomer munca datorita necesității de a restrânge producția. Indicatori: cel mai frecvent utilizat este rata șomajului, calculata ca raport între numărul de șomeri si populația activa: „„ nr. °omeri RS =-----------------x 100 populajDieactivă în comparațiile Internationale se folo- sește rata șomajului în sens BIM, cal- culata pe baza numărului de șomeri determinat în raport cu definiția BIM. Alături de aceștia, în analizele privind piața muncii si în cele care stau la baza masurilor de ocupare si com- batere a șomajului se urmăresc o serie de alti indicatori care sa ofere o imagi- ne cât mai precisa privind caracte- risticile șomerilor. Se utilizează: rata șomajului de lunga durata - șomeri de peste 12 luni/numar total șomeri, rata șomajului pe segmente de populație (număr de șomeri tineri, femei sau după nivelul de școlarizare al celor fara lor de munca raportat la numărul total de șomeri). 4Simona Iliek. Vezi si: ocuparea forței de munca, piața muncii, șomer Bibliografie selectiva: Pert (1997a) Rata șomajului în 1995, procente total/procente feminin Canada Marea SUA Franța Germania Norvegia Suedia Japonia Britanie 9,5 / 9,2 8,6/6,8 6,1 / 6,0 11,6/9,8 8,1 / 9,4 5,0 / 4,7 7,6/6,8 3,2/3,3 Bulgaria Cehia Polonia Slovenia România Ungaria 16,5 /16,8 4,1 /4,8 13,3/14,7 7,4/7,0 8,0/8,6 10,2/8,7 Sursa: Key Indicators of the Labour Market, 1999, ILO, Geneva. Șomer S. este acea persoana în vârsta de munca (determinata conform legislației muncii), apta de munca, care nu are un loc de munca si care este în cautarea unui loc de munca. Șomerii fac obiectul unui set special de politici sociale, cel de protecție a șomerilor. Persoanele care nu îndeplinesc simultan aceste condiții formează segmente distincte de populație si fac obiectul altor acțiuni de politica sociala. între aceste seg- mente exista un flux continuu, mai mult sau mai puțin intens si permanent, de intrari-iesiri. Prin urmare, la momente diferite de timp, o aceeași persoana se poate găsi în segmente diferite, având statut economic diferit. Inițial, statutul de șomer a fost direct le- gat de cel de salariat, rezultând în ur- ma pierderii locului de munca, când acesta înceta sa mai fie util sau eficient din perspectiva angajatorului. Terme- nul a cunoscut modificări o data cu schimbarea de perspectiva asupra ocupării forței de munca, mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Diferentele de opinie si strategie pri- vind ocuparea si șomajul au dus la apariția unor definitii particularizate de la o tara la alta. Necesitatea compara- bilitatii internaționale, si ea impusa de caracteristicile economiei mondiale, a generat susținute preocupări de a ac- 789 Șomer cepta o definiție internaționala stan- dard. Conform acestei definitii aparți- nând Biroului International al Muncii (BIM; eng.: ILO; franc.: BIT), șomer este persoana care este în vârsta de munca si care, în perioada de referința, este fara loc de munca cu statutul de salariat sau persoana ocupata nesa- lariata, este disponibila de a lucra într-o slujba salariata sau nesalariata, este în cautarea unei slujbe, respectiv în cursul unei perioade recent specificate a întreprins diferite acțiuni pentru a găsi un loc de munca. Celor care întrunesc cumulativ aceste condiții li se adauga cei care, deși au găsit un loc de munca, urmeaza sa înceapa munca ulterior perioadei de referința, cei temporar absenti de la locul de munca si care nu au pastrat o legătură nor- mala, sunt disponibili si cauta sa muncească sau sunt studenti, persoa- ne casnice sau diferite alte categorii angajate în activitati neremunerate în perioada de referința si care răspund criteriilor de mai sus. Definiția standard nu conține condiții de ordin juridic sau instituțional, cum ar fi înscrierea la un oficiu de plasare sau tipul locului de munca cautat, nu este impusa condiția ca șomerul sa fi avut anterior un loc de munca. Ea încearcă sa surprindă toate criteriile pe care diferitele accepțiuni naționale le au în vedere, sunt precizate la nivel național prin acte legislative, simultan cu cadrul de acțiune privind protecția șomerilor. La rândul ei, fiecare tara încearcă sa se adapteze diferitelor criterii interna- ționale în vederea comparațiilor Inter- nationale. Aceasta situație se explica prin aceea ca în timp ce definiția inter- naționala cauta sa surprindă un fe- nomen al pieței muncii în plin proces de globalizare si o flexibilitate a muncii tot mai accentuata, rămânând în veci- nătatea teoriei economice, diferitele tari reglementează astfel o problema pe considerente practice, careia ur- meaza sa-i gaseasca soluții. în România, statutul de șomer este de- finit de Legea nr. 1/1991 privind pro- tecția sociala a șomerilor si reintegra- rea lor profesionala. După acest mo- ment, o serie de alte acte legislative au adus modificări în criteriile inițiale astfel încât sa se adapteze schimbărilor sur- venite ulterior pe piața muncii. Con- dițiile de baza însă nu s-au schimbat, prin urmare, sunt considerate șomeri, persoanele în vârsta de munca, apte de munca, al căror contract de munca a fost întrerupt din motive neimputabile lor, a fost desfăcut din inițiativa anga- jatorului, dar pe baze nelegale si reo- cuparea locului de munca nu mai este posibila sau a încetat si nu dispun de mijloace proprii pentru a-si asigura existenta (nu desfasoara o activitate pe cont propriu, nu au teren peste o anumita limita). La aceștia, se adauga tinerii care încheie activitatea de pre- gătire si cauta un loc de munca. Calita- tea de șomer este recunoscuta doar daca persoanele fara loc de munca, îndeplinind condițiile de mai sus, se afla în evidenta oficiilor de munca, so- licitând un loc de munca. Exista, de asemenea, o definiție adap- tata celei internaționale - persoane care au vârsta de munca si care în pe- rioada de referința îndeplinesc simul- tan următoarele condiții: nu au loc de munca, nu desfasoara activitati în sco- pul obținerii de venituri si sunt în cău- tare activa a unei slujbe, folosind în ultimele 4 săptămâni diferite metode pentru a o găsi si sunt disponibili sa în- ceapa lucrul în următoarele 15 zile în cazul ca ar găsi o slujba. Sunt, de ase- 790 Șomer menea, considerati șomeri cei fara loc de munca, dar care asteapta sa fie rechemati la lucru sau care au găsit o slujba si urmeaza sa înceapa lucrul la o data ulterioara perioadei de referința, si șomerii înregistrati, care au declarat ca în perioada de referința erau înscriși la oficiile de munca. Recunoașterea statutului de șomer aduce cu sine dreptul de fi inclus în sistemul de protecție al șomerilor si de a beneficia de sprijin financiar din partea statului, dar si de asigurări medicale gratuite, finanțate din fondul de șomaj. JSimona Iliek Vezi si: ocuparea forței de munca 791 Tehnici de măsurare utilizate în evaluarea nevoilor de sănătate Tehnici de măsurare utilizate în evaluarea nevoilor de sanatate Nu doar definirea conceptuala a nevoii de sanatate este laborioasa, ci si ope- rationalizarea sa, i.e. utilizarea celor mai adecvate instrumente pentru mă- surare si cuantificare, ca suport al ela- borării politicii sanitare. Cele mai uti- lizate metode asociate cu politicile de sanatate sunt descrise în continuare. Anchetele: se bazeaza pe realizarea unui eșantion al comunității studiate si analizarea datelor obținute din acel studiu al eșantionului. Realizata corect, aceasta metoda poate furniza infor- matii valide despre nevoile sanitare ale unei comunități (Rathwell). Sunt des- crise mai multe tipuri de anchete utili- zabile în evaluarea nevoilor de sana- tate: • anchete descriptive, care analizeaza boala în relație cu persoana, locul si timpul; furnizează preponderent in- formatii descriptive (ex.: câte per- soane cu o anumita afecțiune se gă- sesc la un moment dat într-o anu- mita populație); din punct de vedere al procesului de planificare, anche- tele descriptive furnizeza cadrul de la care se pornește: "unde ne aflam acum"; • anchete analitice, ce pot fi orientate spre grupuri sau spre indivizi; în esența, ele sunt comparatii între grupuri populationale, utilizând in- formatii despre rate/proportii (în pri- mul caz) sau informatii despre fie- care individ din grup. Asemenea tipuri de anchete sunt uti- lizate frecvent de agentii publice, locale sau naționale, pentru masurarea si sa- tisfacerea nevoilor grupurilor popula- tionale din zone specifice. Informațiile obținute din asemenea anchete sunt considerate a fi utile în: • identificarea unor grupuri-tinta cu nevoi de sanatate specifice, infor- mațiile obținute fiind apoi utilizate în elaborarea de programe pentru satisfacerea respectivelor nevoi; • identificarea utilizatorilor serviciilor de asistenta sanitara specifica (Huton). Majoritatea tarilor realizează atât an- chete ale furnizorilor, cât si ale consu- matorilor, pentru a evalua cât mai co- rect nevoile de servicii de sanatate, putându-se clasifica astfel aspecte im- portante legate de nevoile pentru asis- tenta medicala. Sunt descrise nume- roase astfel de anchete elaborate/efec- tuate pentru estimarea nevoilor de sanatate "reale" ale populației, ca baza pentru stabilirea cantitatii si tipului de resurse sanitare necesare pentru furni- zarea serviciilor medicale dorite. Asemenea studii au încercat: a. sa analizeze caracterul si amplitu- dinea morbidității în populatia-tinta - morbiditate ce poate fi fie "perce- puta" de indivizi, fie "definita" de către profesioniștii medicali; b. sa transforme informația legata de morbiditate în anumite nevoi pentru servicii sanitare specifice. O alta zona a planificării sanitare ce beneficiază de utilizarea anchetelor este cea referitoare la grupurile la risc; 792 Tehnici de măsurare utilizate în evaluarea nevoilor de sănătate în acest sens, prin corecta identificare a celor mai predispusi la anumite con- diții, resursele de sanatate pot fi uti- lizate directionat si mult mai eficient. Se poate aprecia ca, realizate corect, anchetele pot furniza cele mai valide si utile informatii referitoare la nevoile sa- nitare ale unei comunități. Aceasta abordare este flexibila, putând fi utili- zata împreuna cu alte metode de eva- luare a nevoilor sanitare. Unul din principalele dezavantaje ale acestor anchete este ca sunt printre cele mai costisitoare abordări, necesi- tând si o echipa cu persoane special pregătite, motiv pentru care sunt utili- zate mai ales în tarile dezvoltate eco- nomic. Abordarea demografica se bazeaza pe date demografice care depind de gradul de complexitate al sistemului de sanatate publica si de înregistrare al unei tari. De obicei sunt utilizate în evaluarea nevoilor sanitare următoarele tipuri de date: • date rutiniere de statistica vitala, realizate de autoritatile centrale si locale; aceste date sunt orientate spre boli si nu dau o imagine a re- giunii; de asemenea, acolo unde exista un deficit de medici, greșita clasificare a cauzelor de mortalitate este comuna; • date de morbiditate rutiniere: în unele tari, doar bolile transmisibile sunt raportate rutinier; • date orientate spre servicii: pot fo- losi nu doar la evaluarea probleme- lor legate de boli, dar si la cele referitoare la furnizarea de servicii de sanatate, aceste tipuri de date fiind întâlnite doar în tarile dezvol- tate din punct de vedere al servi- ciilor medicale furnizate (în general în OECD); • date legate de anumite programe (screening pentru cancer de sân, TBC etc.), furnizând informatii ex- tinse pentru o singura boala/afec- tiune. Deseori însă sunt utilizate, comple- mentar cu datele anterioare, anchete ale utilizatorilor si furnizorilor. Abordarea indicatorilor sociali se ba- zeaza pe inferențele referitoare la ne- voile de sanatate ce se pot face pe baza datelor aflate în înregistrările si rapoartele oficiale. Ipoteza acestei abor- dări este ca se pot face estimări ale nevoilor de sanatate (si de bunăstare sociala) într-o comunitate pe baza analizei unor factori anumiti, care se considera ca au o puternica corelație cu persoanele cu nevoi sanitare; astfel, respectivele date statistice sunt consi- derate ca indicatori ai nevoilor de sa- natate. Un exemplu de aplicație practica a acestei abordări este formula RAWP, elaborata în Marea Britanie ca o în- cercare de a răspunde variațiilor ne- voilor de sanatate în funcție de locali- zarea geografica; se analizeaza dife- rentele în vârsta, sex si status marital, ca si ale ratei standardizate a morta- lității, ca indicatori specifici. Se poate realiza astfel o comparație a nevoilor de sanatate între diferite regiuni, estimarea nevoilor este urmata de realocarea re- surselor în concordanta cu variațiile nevoilor populației, la nivel regional. Tehnica Delphi este o tehnica bazata pe consens. In esența, se bazeaza pe obținerea consensului într-un grup de reprezentanti ai planificatorilor, furni- zorilor, consumatorilor si politicienilor. Membrii grupului interactioneaza prin- tr-un intermediar. Acest aspect per- 793 Teoriile pierderii mite participantilor sa-si prezinte opinia fara sa fie influențați de prezenta unor persoane cu un status sau prestigiu ridicat (cum s-ar putea întâmpla într-un contact direct); membrii panelului nu cunosc identitatea celorlalți panelisti în timpul procesului. Ei trebuie sa aiba pregătiri eterogene, astfel ca subiectul abordat sa aiba parte de o analiza cât mai comprehensibila; în situațiile în care complexitatea subiectului abordat e crescută si/sau resursele disponibile sunt reduse, metoda Delphi este o abordare utila în identificarea fie a ne- voilor populației pentru îngrijiri medi- cale, fie a nevoilor mai largi ale sis- temului de sanatate. Principalul deza- vantaj al acestei metode se refera la natura subiectiva a estimărilor, acestea având o validitate redusa, un panel di- ferit putând ajunge la concluzii diferite. Focus-grupurile reprezintă o abor- dare asemanatoare celei anterioare, diferența majora fiind faptul ca membrii grupului au contact direct si nu prin in- termediari; de obicei problema ana- lizata este mai focalizata, de anvergura mai redusa. Numeroși cercetători au argumentat ca o analiza si o imagine rezonabila a ne- voilor de sanatate poate fi obtinuta doar printr-o combinare a mai multor asemenea tehnici. MacStarvick a enu- merat patru tehnici: anchete ale popu- lației, analize demografice, analiza de utilizare si tehnici consensuale, consi- derându-le ca indispensabile si com- plementare pentru o analiza eficienta a nevoilor de sanatate ale unei populatii în procesul de planificare sanitara. Cristian Vladescuk. Bibliografie selectiva: Culyer (1977); Stevans si Gabbay (1991); Vladescu (1999) Teoriile pierderii Teorii referitoare la supraviețuitorii pier- derilor multiple (biologice, psihologice, sociale, economice) cauzate de catastrofe naturale (cutremure, inunda- tii, alunecări de teren) sau de eveni- mente si situatii traumatizante, cu risc fizic si psihic maxim si care nu pot fi controlate (accidente de munca, bolile sărăciei, maladii incurabile). Se refera la acele situatii si experiențe limita care schimba radical parcursul existențial al unei persoane sau chiar al unei comu- nitati/regiuni întregi (holocaustul, răz- boaiele mondiale, conflictele etnice si religioase). Din perspectiva politicilor sociale, teoriile pierderii se aplica în special în sectorul asistentei sociale (boli termi- nale, instituții totale, handicap, divorț), dar si în cel al asigurărilor sociale (accidente de munca, pensionările pe caz de boala). Efectele cumulative ale pierderilor multiple pot cauza durerea cronica în toate aspectele si dimen- siunile sale. Exista o diversitate de teorii centrate pe acest domeniu al pierderilor multiple (teorii transperso- nale, umaniste, cognitive etc.), ce pre- zintă strategiile ce pot fi utilizate în practica asistentei sociale pentru a ameliora si chiar elimina consecințele pierderilor multiple, pentru a readuce individul si chiar comunitatea la para- metrii unei funcționari sociale normale. Studiile axate pe calitatea vieții supra- viețuitorilor au dezvoltat diverse per- spective de abordare: epidemiologice, psihologice, antropologice, socio-eco- nomice. Spre exemplu, analizele antro- pologice transculturale releva resurse si capacitati nelimitate de răspuns la suma pierderilor multiple. în cazul 794 Timpul social ca vârstă, generație și perioadă adultilor, răspunsurile în plan individual la pierderile multiple acopera o gama larga de reacții: depresie si izolare so- ciala, soc si negare, abuz de alcool si drog, diminuarea randamentului socio- profesional (Worden, 1992). în cazul copiilor, răspunsurile la pierderile multi- ple în plan afectiv-comportamental sunt: tristete cronica, disperare, anxie- tate, insomnii, tulburări de comporta- ment, inadaptare școlara, iritabilitate. Durerea nu este doar o experiența per- sonala, ci si una comunitara si de aceea tehnicile de supraviețuire sunt supuse presiunii noilor dinamici si mu- tatii sociale din registrul problematic mondial. Schimbările rapide în plan social, eco- nomic, cultural si politic (ciocniri de civilizatii, războaie civile, migratia ma- selor, conflicte etnice si religioase) mențin în actualitate domeniul pierde- rilor multiple. Dezvoltarea politicilor de protecție sociala în acest sector vi- zeaza atât rețelele instituționale (rețea- ua sanitara, sistemul asigurărilor so- ciale, asistenta sociala), cât si rețelele de sprijin comunitar (asociatii si orga- nizatii nonguvernamentale, grupuri de sprijin informale). Cunoașterea acestor teorii este utila actorilor comunitari si decidentilor din sfera politicilor sociale atât în ceea ce privește sprijinul con- cret acordat în astfel de situatii-limita, cât si în dezvoltarea strategiilor de politica sociala ce au drept scop func- ționarea sociala normala a oricărui individ. Conștient sau inconștient, aceste teorii stau la baza multor acte legislative (masuri de eliminare a activitatilor eco- nomice subterane ce implica lipsa pro- tecției sociale pentru angajati, distribui- rea de fonduri speciale pentru zonele afectate de diverse calamitati naturale etc.). Asistentii sociali pot utiliza aceste teorii atât în relația concreta de acor- dare a ajutorului diverselor categorii sociale defavorizate, cât si în promo- varea unor strategii de politica sociala, în special în dezvoltarea de programe sociale (prevenție, servicii sociale, educație comunitara). Cunoașterea si promovarea acestor teorii poate con- duce în cele din urma la evitarea trans- formării unor probleme individuale în probleme cronice sau în probleme sociale. .JDoru Buzduceak. Vezi si: excluziune sociala; problema sociala; asistenta sociala; protecția sociala a persoanelor infectate cu HIV/SIDA; protecția sociala a gru- purilor de refugiati/imigranti Bibliografie selectiva: Kubler-Ross (1969, 1987); Bowlby (1980); Nord (1997) Timpul social ca vârsta, generație si perioada Pentru rafinarea analizelor la nivelul cohortelor specifice, pe lângă vârsta, se folosește o multitudine "științifica" de durate si intervale. Pentru demo- graf, datele, vârstele si duratele sunt esențiale, iar demografia îsi gaseste întreaga sa rigoare în combinarea acestor elemente de arhitectura. Analiza vârsta-cohorta-perioada este în acest sens o ilustrare clasica. în cercetările care îsi propun înțelege- rea sau prevederea evoluției compor- tamentelor, în mod curent se apeleaza la modelul în trei timpi, care distinge efectul de vârsta, efectul de generație sau de cohorta (conceptul de cohorta 795 Tipologia sistemelor de sănătate se aplica subpopulatiilor constituite pe baza datelor de referința, iar cel de ge- nerație subpopulatiilor definite în raport cu variabile socio-istorice) si efectul de perioada, model larg răspândit în diferite domenii de cercetare. Chiar daca aceste trei variabile sunt în mare măsură interdependente, distingerea teoretica a acestora a permis mai buna înțelegere a proceselor temporale sau, cel puțin, evidențierea erorilor de inter- pretare la care poate conduce folosirea singulara a analizei sincronice, care atribuie vârstei ceea ce se datoreaza altor variabile, ca nivelul de educație, situația pe piața muncii, modele etc. Pentru acest motiv, specialiștii sunt de acord în recunoașterea necesității ana- lizării interacțiunilor lor si a renunțării la ambiția de a izola fiecare dintre aceste trei efecte. Diferitele lor combinatii re- flecta efecte compozite, ce caracteri- zează în principal toate situațiile carora li se adreseaza, direct sau indirect, po- liticile sociale. .JAna Rodica Staiculesciik. Vezi si: vârstele vieții Tipologia sistemelor de sanatate în funcție de finanțarea si organizarea asistentei medicale, se pot încadra într-o matrice tipologica, precum cea de mai jos. Matricea prezentata arata ca nu exista sisteme "pure": nici un sistem total naționalizat, nici în între- gime privatizat. Din acest punct de vedere, se pot descrie sisteme liberale, sisteme naționalizate si sisteme inter- mediare. Organizarea si finanțarea sistemelor de sanatate Organizare Finanțare Prin impozit, Prin cotizații, Prin prime Taxe de sistem fiscal, sistem voluntare de utilizare, stat parafiscal, asigurări de plata directa asigurări boala, a utilizatorilor sociale sistem privat sau mutual A B C D Public 1 2 3 4 Privat nonprofit 5 6 7 8 Privat pentru profit 9 10 11 12 Sursa: Rodwin, V. si Vladescu, C., 1991. Sistemele liberale au ca exemple SUA si Elveția (până în momentul introdu- cerii obligativității asigurărilor). Sistemele liberale se caracterizează, în esența, printr-o adeziune voluntara la asigurările de sanatate, o descentra- lizare importanta a politicilor sanitare si o organizare pluralista a medicinei do- minata, în sectorul ambulatoriu, de medicina liberala (medici cu practici private, remunerati per act). în același timp, chiar si în acest model, sectorul public are un rol important. Astfel, o treime din paturile spitalelor din SUA aparțin sectorului public (tabelul următor). Spre deosebire de Elveția, unde 85% din paturile 796 Tipologia sistemelor de sănătate spitalelor sunt în sectorul public, majo- ritatea paturilor spitalicești din SUA (56%) se afla în sectorul privat nonprofit; în același timp, în SUA exista si un important număr de paturi ce revin sectorului privat pentru profit (11%). Contrar Elveției, unde majoritatea asistentei pentru profit este organizata în clinici particulare, în SUA, acest sector este organizat sub forma de rețele naționale cotate la bursa. Organizarea spitalelor prin prisma raportului numărului de paturi public/privat Sisteme publice Sisteme intermediare Sisteme private Marea Suedia Germania Canada Franța Japonia Olanda Elveția SUA Britanie Public 92,0 92,4 51,0 98,0 63,0 33,0 15,0 85,0 33,0 Privat nonprofit 7,6 35,0 2,0 11,0 67,0 85,0 6,0 56,0 Privat pentru profit 8,0 - 14,0 - 26,0 - - 8,0 11,0 Sursa: Vladescu, C, si Rodwin, V., 1994. Asistenta ambulatorie, atât în SUA cât si în Elveția, este furnizata mai ales de medici generalisti si specialiști lucrând în cabinete private si în serviciile de consultatii externe ale spitalelor, precum si în serviciile spitalicești de urgenta. Exista, de asemenea, centre de sana- tate în majoritatea orașelor, ca si un sistem de dispensare pentru serviciile de sanatate publica. Inovația cea mai importanta în organizarea sanitara din SUA este reprezentata de sistemele de asistenta medicala coordonata (HMO). în esența, aceasta structura reunește atât finanțatorii, cât si furnizorii de ser- vicii medicale, cu scopul de a reduce cheltuielile; în general, în aceste or- ganizatii medicii sunt platiti prin salarii, cu posibilitatea obținerii unor bonificatii anuale, în funcție de eficienta respec- tivelor instituții, circuitul financiar carac- teristic fiind descris anterior în secți- unea rezervata modelului de asigurare voluntara cu integrare între furnizor si asigurător. Pacientii americani plătesc direct 23% din cheltuielile sanitare, fata de 31% în Elveția). Asigurările private americane finanteaza 31% din cheltuielile sanitare; în Elveția, cifra cores- punzătoare este de 41%. în ceea ce privește cheltuielile guvernamentale (sistemul fiscal), cele din SUA depasesc cu mult pe cele din Elveția: 42% fata de 25%, participarea guvernului federal al SUA la finanțarea asistentei sanitare facându-se prin intermediul Administrației de Finanțare a Asistentei Medicale (HCFA), prin doua programe naționale de asigurări de boala: Medicare, care acopera populația de peste 65 de ani, pe bolnavii cu insuficienta renala, ca si pe invalizi, si Medicaid, ce se adreseaza grupurilor sociale celor mai defavo- rizate; ambele programe sunt finanțate prin cotizații sociale, ca si prin con- tribuții ale guvernelor locale si federal si prin prime voluntare. în ce privește companiile de asigurări din SUA, ma- joritatea sunt companii private pentru 797 Tipologia sistemelor de sănătate profit, spre deosebire de Elveția, unde sunt nonprofit. Asigurările private sunt finanțate prin cotizații voluntare (opțio- nale) plătite atât de salariati, cât si de patroni, cuantumul primelor variind în funcție de serviciile asigurate. Sistemele naționalizate au ca exem- plu tipic Marea Britanie si Suedia. Aceste sisteme (uneori numite si so- cializate) se caracterizează prin univer- salitatea acoperirii populației cu asis- tenta medicala, o structura organiza- torica ce reglementează accesul la medicul specialist si o finanțare majo- ritara din impozite de stat (prin sistemul fiscal). Exista si un sector privat "pentru pro- fit", atât în planul asigurărilor, cât si al prestațiilor medicale. Ca si în Suedia, spitalele din Marea Britanie aparțin sectorului public. Spre deosebire de Suedia, unde sectorul privat este ma- joritar nonprofit, în Marea Britanie exista un sector sanitar privat pentru profit, ca si un sector privat în interiorul spitalelor publice. Paturile plătite din spitalele publice reprezintă 2% din totalul numărului de paturi ale Serviciului National de Sana- tate (NHS), tratând 2% din cazurile intratate în NHS. în 1992, existau 192 de spitale private cu 97.772 de paturi, de trei ori mai mult decât paturile plătite din interiorul NHS. Aceste doua tipuri de paturi (8% din capacitatea spitaliceasca) asigura asistenta medicala pentru circa 11% din populația britanica acoperita prin asigurări de sanatate private; în același timp, asistenta medicala furnizata în mod privat nu reprezintă decât 4% din cheltuielile naționale sanitare britanice. Cu toate acestea, se considera ca practica privata permite rezolvarea ce- rerilor nesatisfacute de NHS, permi- țând si evitarea listelor de așteptare pentru diferite tipuri de servicii me- dicale deficitare. Ca si în Suedia, în Marea Britanie asis- tenta medicala este finanțata majoritar prin sectorul public. Contrar modelului britanic, caracterizat prin centralism ie- rarhic, Suedia are o mare descen- tralizare la nivelul flecarei regiuni. Fi- nanțarea NHS provine mai ales din impozite generale (79%); ponderea asigurărilor sociale este de 16%, iar 5% reprezintă finanțarea directa a utili- zatorilor; nu exista alte forme de plata pentru utilizarea serviciilor medicale publice. în schimb, este solicitata o plata minimala pentru prescripțiile me- dicamentoase. Generalistii sunt platiti pe baza capitatiei, în funcție de numărul persoanelor înscrise pe listele lor. în afara acestei capitatii, generalistii mai primesc o alocație în funcție de locul unde îsi desfasoara activitatea si o suma (cam 30% din venitul total) pentru acte de medicina preventiva si servicii, precum vizitele la domiciliu sau cele din cursul nopții; medicii din spitale sunt platiti prin salariu. Sistemele intermediare, prin definiție, combina anumite caracteristici ale ce- lorlalte doua tipuri de sisteme, respec- tiv universalitatea accesului, organiza- rea pluralista a sistemului medical, practica medicala liberala si o finanțare pluralista, dar bazata mai ales pe cotizații sociale. în ce privește asistenta spitaliceasca, exista o mare diversitate a ponderii sectorului public sau privat. Astfel, rolul sectorului public variaza de la un maxim în Canada la un minim în Olanda. Sectorul privat pentru profit 798 Transinstitutionalizare > atinge maximul în Franța (26%). în modelul francez, 63% din paturile de spital aparțin sectorului public. Restul asistentei spitalicești (37%) aparține sectorului privat; din acesta, 68% din paturi sunt în clinici pentru profit. Ser- viciile ambulatorii franceze sunt furni- zate de medici lucrând în cabinete pri- vate, în mai mare parte chiar decât în SUA. Exista si servicii ambulatorii în spitalele publice, furnizate atât de medicii spitalelor, cât si de medicii "asociati" din sectorul privat. Prin comparație cu celelalte doua tipuri de sisteme, taxele suportate direct de cetățenii din sistemele medicale inter- mediare sunt inferioare celor din siste- mele liberale si superioare celor din cele naționalizate. Astfel, cu excepția Canadei, cotizațiile sociale obligatorii domina finanțarea acestor sisteme. Aceasta dominație variaza de la 74% în Franța la 60% în Germania si la 56% în Japonia. Rolul statului în fi- nanțarea sistemelor intermediare vari- aza de la 74% în Canada, la 31% în Japonia, 21% în Germania si 1,1% în Franța; cotizațiile sociale de boala sunt plătite, în proporții ce variaza în funcție de tara si de casa de asigurare, atât de patroni, cât si de salariati. în afara acestei tipologii mai complexe, în mod tradițional, în funcție de sursele de finanțare, au fost definite trei tipuri de sisteme de sanatate: sistemul de asigurări sociale de sanatate, numit si sistem bismarckian după numele celui care l-a introdus în Germania la sfârșitul secolului XIX, bazat pe prime obligatorii de asigurare, dependente de venituri, si nu de starea de sanatate a celor asigurati; • sistemul național de sanatate, numit si model Beveridge, de ase- menea, după numele celui ce la in- trodus în Anglia după cel de-al doilea război mondial, finanțat prin impozite; • sistemul voluntar de asigurări, caracteristic pieței private de sana- tate, cu finanțare privata, primele de asigurare fiind corelate cu riscurile asiguratilor. Trebuie însă amintit ca modul de strân- gere a fondurilor reprezintă doar o parte a unui sistem sanitar, modul de dis- tribuire a acestora către furnizori fiind de fapt cel care determina performanta sistemului. ^Cristian Vladescuk. Vezi si: caracteristici ale sistemelor de sanatate Bibliografie selectiva: WHO(1996); WHO (1978) Transferuri sociale Vezi beneficii sociale T ransinstitutionalizare Conceptul de transinstitutionalizare vi- zeaza procesul de transferare a indivi- zilor institutionalizati dintr-o forma do- minanta de instituție de asistenta sau ocrotire sociala în alt tip de instituție, având aceleași scopuri - de asistenta sociala - dar structurata după principii alternative. Conceputul este strâns legat de ten- dințele de dezinstitutionalizare. Dezin- stitutionalizarea a dus la încurajarea creării unor forme alternative de asis- tenta, de tip comunitar, având însă adesea ca efect si creșterea numărului 799 Transinstitutionalizare celor lasati în afara oricarui sistem de asistenta permanenta. Formele de tip "îngrijire în comunitate", gândite sa de- paseasca problemele legate de "proce- sarea" unui numar mare de persoane si deci de caracterul "standard" si impersonal al tratamentului si servi- ciilor acordate persoanelor beneficiare, s-au dovedit a fi, în multe cazuri, similare în fapt vechilor facilitati rezi- dentiale - datorita numarului mare de persoane aflate în nevoie în raport cu astfel de servicii si costurilor relativ ridicate pentru furnizarea unor servicii înalt individualizate si personalizate. ^Luana M. Popk Vezi si: dezinstitutionalizare, îngrijirea în comunitate 800 Utilitate u Underclass Vezi subclasa sociala Unitati de referința în masurarea bunăstării Vezi bunăstare sociala Utilitate Echivalentul bunăstării sau satisfacției individuale. Bunăstarea unui individ este adesea o funcție de utilitate crescătoare a diferi- telor bunuri consumate si descrescă- toare a diferitelor tipuri de munci pres- tate, i.e. o funcție de utilitate directa. Indivizii sunt considerati a-si maximiza, prin comportamentul lor de alocare a timpului propriu si a venitului lor disponibil, utilitatea. O funcție indirecta de utilitate asuma o creștere a utilitatii o data cu creș- terea veniturilor obținute fara munca si a ratei salariale pentru munca depusa si o descreștere a acesteia o data cu creșterea preturilor bunurilor de con- sum, presupunând ca deciziile optime în raport cu munca si consumul sunt determinate de preturile asociate a- cestora. Unii autori considera ca utilitatea poate fi masurata: în acest caz se discuta despre utilitate cardinala. Aceasta lucrează însă doar ca o presupoziție, în absenta oricărei modaiitati concrete de măsurare. Daca utilitatea ar putea fi masurata practic, atunci orice comportament decizional ar deveni transparent si predictibil. Alti economiști considera utilitatea ca fiind ordinala, i.e. indivizii îsi pot ordo- na beneficiile pe care le obțin din dife- ritele combinatii de munca si bunuri de consum într-un set de preferințe, dar valoarea relativa a acestor combinatii este în principiu incognoscibila. ^Luana M. Popk. Vezi si: bunăstare sociala; economia bunăstării Bibliografie selectiva: Arrow (1963); Bergson (1938); Pareto (1913); Pigou (1920); Samuelson (1947) 801 Valoare V Valoare Valoarea reprezintă "o concepție, ex- plicita sau implicita, distinctiva pentru un individ sau caracteristica pentru un grup, cu privire la ceea ce este dezirabil, care influențează selecția modurilor, mijloacelor si scopurilor disponibile ale acțiunii" (Kluckhohn, 1951, p. 395). Adiacent noțiunii de valoare, autorul citat definește si noțiunea de orientare valorica în termeni de "concepție organizata si generalizata, influențând comportamentul cu privire la natura, la locul omului în ea, la relațiile omului cu ceilalți si cu privire la de- zirabil si indezirabil, asa cum pot fi acestea legate de mediu si de relațiile interumane" (p. 411). în literatura de specialitate nu s-a stabilit un consens cu privire la definiția noțiunii de valoare. Asa cum arata Van Deth si Scarbrough (1995), psihologia vede valoarea ca pe "o modalitate de orientare selectiva legata de preferințele, motivele, nevoile si atitudinile in- dividuale" (p. 22), în timp ce socio- logia "leaga valoarea de norme, obi- ceiuri, ideologii" (p. 23). Dezbaterea cu privire la caracterul individual sau social al valorilor rămâne în continuare deschisa între cele doua stiinte. La rândul lor, autorii citati, pornind de la definițiile date de către McLaughlin si Thomas si Zaniecki, conceptualizeaza noțiunea de valoare prin trei propoziții de baza: "valorile nu pot fi direct observate; valorile implica consideratii morale; valorile sunt concepții despre ceea ce este dezirabil" (p. 28). Prima propoziție enunța un fapt care are consecințe foarte importante asupra studierii valorilor, si anume ca valorile nu pot fi observate de sine statatoare, deoarece sunt incluse în altceva - în comportament, decizii, atitudini. Astfel, autorii arata ca valorile pot fi conceptualizate separat, dar nu pot fi "văzute" separat. Din acest motiv, masurarea valorilor în cadrul cercetării sociale ri- dica o serie de probleme. în plus, Deth si Scarbrough subliniază faptul ca valorile nu constituie moduri de acțiune, ci principii care stau la baza acesteia. O definiție alternativa a conceptului de valoare lanseaza si Milton Rokeach (1973). Acesta definește valoarea ca pe o credința de durata ca o anumita cale sau un scop al existentei sunt de preferat din punct de vedere social sau personal fata de o cale sau un scop opuse. Autorul arata ca valorile nu exista disparat, ci sunt înglobate în cadrul unui sistem, care reprezintă o organizare de durata a credințelor cu privire la scopurile existentei si la modurile considerate dezirabile de atingere a acestora. Autorul face distincția între valori instrumentale, care sunt re- prezentate de credințele referitoare la modurile considerate dezirabile de atingere a scopurilor, si valori termi- nale, care reprezintă credințe cu privire la scopurile existentei considerate a fi dezirabile. O problema asupra careia s-au foca- lizat numeroase studii cu privire la valori este reprezentata de schimbarea valorilor în contextul evoluției tehnice si culturale a societății umane (Inglehart, 1971, 802 Valoare 1990, 1997; Van Deth, Scarbrough, 1995; Ester, Halman, De Moor, 1993). Asa cum arata Inglehart (1990) si Deth si Scarbrough (1995), procesul de schimbare a valorilor nu este unul brusc, ci unul de durata, trecerea de la un tip de orientări valorice la alt tip facându-se treptat. Inglehart (1990) explica schimbarea graduala a valorilor prin înlocuirea cohortelor vârstnice cu cele tinere, care au un alt tip de orientări valorice fata de cei mai vârstnici. Practic, schimbarea valorica la nivelul unei societăți nu are la baza un proces de modificare a valorilor si sistemelor de valori împărtășite de populația adulta, deoarece valorile sunt rezistente la schimbare, spre deosebire de atitudini, care înregistrează o fluctuație crescută. Aceasta schimbare se realizează prin înlocuirea generațiilor în cadrul populației. La baza teoriei elaborate de Inglehart cu privire la valori si la schimbarea acestora, se afla doua premise pe care autorul le numește ipoteza socializării si ipoteza raritatii. Ipoteza socializării afirma faptul ca valorile de baza pe care le împărtășește un individ sunt influențate de mediul în care a crescut si în care si-a dezvoltat personalitatea. Astfel, cei care au crescut într-un mediu marcat de lipsuri materiale, cum sunt perioadele de război sau de criza economica, vor fi mai interesati sa îsi satisfaca în primul rând nevoile de baza si vor fi mai înclinați sa împar- taseasca valori materialiste, cum le numește autorul, cum ar fi securitatea materiala. în schimb, cei care au crescut într-un mediu securizant din punct de vedere social si economic vor fi mai înclinați spre satisfacerea unor nevoi mai înalte, cum ar fi cele de autorealizare, autoexprimare sau nevoi de natura estetica, fiind mai înclinați către orientări valorice de tip postmaterialist, care pun accentul pe creșterea personala si calitatea vieții. Cea de-a doua ipoteza, cea a raritatii, susține faptul ca prioritățile indivizilor în selecția nevoilor de baza reflecta mediul social si economic în care ei trăiesc. în consecința, indivizii vor acorda o mai mare prioritate acelor bunuri care se găsesc relativ mai rar în jurul lor. Pornind de la cele doua premise ex- puse anterior, Inglehart arata ca nivelul de securitate materiala si sociala atins de tarile puternic industrializate din vestul Europei si din America de Nord în perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, ca urmare a dezvoltării economice fara precedent si a dezvoltării puternice a statului bună- stării, a dus la o schimbare a orien- tărilor valorice ale generațiilor sociali- zate în aceasta perioada. Spre deosebire de generațiile care au crescut în perioada anterioara si în timpul celui de-al doilea război mondial, marcata de insecuritate fizica si materiala puternica, si care împărtășesc un set de valori materialiste, generațiile socializate în perioada postbelica vor fi mai înclinate spre valori postmaterialiste. Astfel, prin procesul de înlocuire al generațiilor, orientările valorice dominante la nivelul acestor societăți se schimba, orientarea către securitate materiala si sociala fiind înlocuita de orientarea către autorealizare si preocuparea pentru calitatea vieții. în acest context, scade în cadrul populației suportul pentru valorile care au stat la baza susținerii statului bunăstării postbelic, acesta pierzându-si legitimitatea. în acest mod, statul bunăstării care a 803 avut o contribuție majora la procesul de modificare a orientărilor valorice predominante în societate îsi pierde suportul. .JMalina Voicuk. Vezi si: statul bunăstării; legitimitate Bibliografie selectiva: Deth si Scar- brought (1994); Ester et al. (1994); Inglehart (1971); Inglehart (1990); Inglehart (1997); Kluckhohn (1951); Rokeach (1973) Vârstele vieții Etnologia a furnizat cea mai importanta sursa de reflexii pentru cei care s-au interesat de problemele de vârsta si de generație. Cercetările etnologice au avut o importanta majora în studiul vârstelor nu numai pentru punerea în evidenta a extraordinarei diversități de definitii sociale si de periodizări ale vârstei, dar si pentru furnizarea de instrumente conceptuale care au servit drept baza dezvoltărilor ulterioare ale acestor probleme în alte discipline. Etnologia aduce o clarificare a noțiunilor de vârsta si de generație, fondata pe observarea sistemelor sociale bine definite, în care vârstele si generațiile fac obiectul unor tratamente care le codifica în termeni relativ precisi. Dis- tincția de baza stabilita de A. R. Radcliffe-Brown în 1929 între clasa de vârsta (grupa de vârsta) si eșalonul de vârsta, ca o subdiviziune a perioadelor vieții din copilărie până la bătrânețe, reprezintă fundamentul oricărui sistem conceptual care a fost elaborat în etnologie si apoi reluat în sociologie. Cum scria E. Sullerot, "vârsta număr a devenit identitatea noastra". A spune vârsta dând o cifra oferă, în cadrul acestui model, cu mult mai multa informație decât simpla enunțare a unei durate sau a unei stări (Sullerot, 1986). în fapt, aceasta dubla proprietate a vârstei, care în același timp operează o stratificare sociala a societății si interiorizează o structura temporala la nivelul indivizilor care I se conformează, duce la o institutionalizare a cursului vieții. Succesul vârstei de stare ci- vila ca criteriu de clasare a societății si de intervenție a instituțiilor este caracteristic culturii temporale industriale si a contractului social din perioada de după război. Cum scria Georges Balandier, "societățile pot fi considerate ca mașini pentru prelucrarea timpului oamenilor" (1985, p. 9). Normalizarea vârstelor vieții a fost de ordin instituțional si de ordin cultural. Contractul social al acestui tip de societate a fost fondat pe munca, progres si familie. Analiza mutațiilor care afecteaza so- cietățile în cursul ultimelor decenii a permis sa se vorbească de un relativ declin al acestei categorii, în fata noii flexibilități temporale. Noile mize ale mutațiilor sociale într-o societate din ce în ce mai divizata si marcata de instabilitate si incertitudine fac ca ansamblul organizării cursului vieții sa fie afectat de fragilizarea statutului de adult. Noua tendința spre flexibilitate temporala si dezinstitutionalizarea cursului vieții a repus sub semnul întrebării modelul cultural al timpului industrial si modelul cursului vieții care îi corespunde. Flexibilizarea timpului este rezultatul slăbirii constrângerilor sociale si precarizarii statuturilor. Lammenais spunea ca "pe sarac legea îl eliberează, iar libertatea îl oprima" (Gaullier, 1988), iar Xavier Gaullier (1988) spunea ca 804 Violenta domestică > flexibilitatea poate fi atât "autonomie negociata", cât si "precaritate impusa", pentru ca cei mai vulnerabili sunt cei mai afectati. Chiar daca societățile moderne nu mai impun constrângeri formale în delimitarea vârstelor vieții, exista perioade când constrângerile "instituționale" sunt mai imperative: copilăria si adolescenta sunt supuse sistemului școlar obligatoriu, în unele tari vârsta majoratului legal este fixata la 18 ani, dreptul la pensionare este subordonat vârstei, tinerețea, respectiv batrânetea fac obiectul unor politici sociale specifice. Dincolo de reglementările formale si de procesele de institutionalizare, normele de vârsta au o mare flexibilitate. Contextul istoric influențează profund derularea existentelor, evenimentele vieții fiind marcatorii parcursului vieții. Viata este astfel marcata de evenimente majore, care joaca un rol mai important decât vârsta în scandarea parcursului vieții dintr-un punct de vedere sociologic si demografic. în acest context, evenimentele vieții sunt cele care actioneaza ca tranziții de la o stare la alta, cum ar fi: sfârșitul scolaritatii, primul loc de munca, casatoria, nașterea copiilor, plecarea copiilor, pensionarea sau evenimente neașteptate care antre- nează schimbări în derularea exis- tentei, cum sunt doliul, rupturile de uniuni, migratiile, accidentele. Acestea fac, ca si vârsta, obiectul unor politici sociale specifice, fiind complementare celor dintâi. .JAna Rodica Stai-culescuk. Vezi si: ciclu de viata; timpul social ca vârsta, generație si perioada Bibliografie selectiva: Balandier (1985); Gaullier (1988); Sullerot (1986) Venit minim garantat Vezi politici de menținere a veniturilor Violenta domestica Definirea v.d. necesita anumite deli- mitări conceptuale care sa permită clarificarea termenilor folositi si explicarea fenomenului prin elementele sale constituente. Conceptele familie, violenta, violenta domestica nu au un sens propriu, semnificația lor fiind data de demersul explicativ obtinut sau intenționat în cadrul flecarei problematizări. Astfel, din punct de vedere istoric, violenta domestica, o data recunoscuta ca problema (abia în secolul XIX), a fost în mod gradual conceptualizata, folosind termenii: bataia soției; violenta domestica; violenta în relația de cuplu; conflict conjugal; violenta maritala; violenta în familie, violenta împotriva femeii. Fiecare concept astfel elaborat funcționează ca parte a reprezentării problemei, la un moment dat. Daca analizam pârghiile explicative prin care s-a ajuns la aceste concepte, putem identifica câteva elemente comune, prezente în fiecare dintre ele. în primul rând, localizarea violentei în contextul relațiilor de familie introduce termenul de putere, respectiv putere diferențiala. Abuzul, agresivitatea, violenta tind sa graviteze în jurul relațiilor în care diferentele de putere sunt foarte mari. Conform definiției date de Max Weber (1949), puterea reprezintă "abilitatea de a controla comportamentele altora, cu sau fara consimțământul acestora". 805 Violența domestică Aceasta definiție introduce o alta no- țiune, aceea de control în relație, prin care se definește puterea unuia în raport cu neputința celorlalți. Se subliniază astfel delimitarea între puterea absoluta si puterea relativa, în raport cu ceilalți. Paradoxal, violenta domestica implica o manifestare de putere, în mod compensatoriu, din partea unor indivizi care se simt mici si neputincioși în alte cercuri, ajungând sa refuleze în contextul unor reiatii protejate, în cadrul carora puterea le este legitimata, prin atribuirea unor poziții si roluri în relație. Un alt element comun îl reprezintă a- partenenta la sisteme sociale co- relate. Implicarea în reiatii sociale scade potențialul de producere a unor comportamente violente, datorita controlului social al acestor sisteme asupra sistemului familial, lata de ce violenta domestica este explicata de izolarea sociala, pe care o generează ca efect imediat al instalării unor comportamente violente în interiorul familiei. Pe de o parte, prin însasi definirea concep- telor, violenta este redusa la un spațiu izolat, în intimitatea sa - do- mestic, privat, de familie. Pe de alta parte, mentalitatea operanta accen- tuează izolarea faptului violent prin negarea problemei, datorita restrân- gerii ei la acest spațiu privat. Dualitatea public/privat reprezintă o pârghie de analiza deosebit de sem- nificativa în înțelegerea fenomenului violentei domestice si în definirea sa, astfel încât sa permită demararea unor acțiuni sociale care sa se adreseze cauzelor determinante. Un alt element important în definirea fenomenului se refera la vizibilitatea acestuia, care este acutizata la nivelul claselor de jos, pentru care spațiul privat este minim, controlul social este maxim, iar manifestarea violentei ia forme fizice brute, ușor evidentiabile în plan social. în același mod, vizibilitatea scade spre clasele superioare, pentru care invocarea spațiului privat reprezintă o derogare de la responsabilitățile publice si o anulare a controlului social, dusa până la negarea violentei ca atare. La aceste niveluri, formele de manifestare devin mult mai subtile (violenta psihoemotionala) si mai puțin vizibile (violenta sexuala). Familia, în contextul tematicii abordate, va fi definita conform standardelor folosite de Comisia Europeana asupra Infractionalitatii, ca fiind "un cuplu căsătorit sau necăsătorit, descendentii acestuia, familiile de origine, descendentii sau rudele oricăruia dintre copiii cuplului, cu condiția ca aceștia sa continue sa locuiască împreuna sau sa continue relațiile determinate de o coabitare anterioara". Termenul de violenta domestica a fost inițial utilizat pentru definirea violentei îndreptate asupra soției, mai apoi fiind extins pentru a cuprinde toate tipurile de violenta intrafamiliala. în acest sens, violenta domestica va cuprinde abuzul copilului în familie, violenta între frați, violenta la nivelul relației de cuplu, violenta asupra persoanelor vârstnice, în interiorul familiei. Familia este unul dintre mediile sociale cele mai afectate de violenta. Conform afirmației făcute de Gelles si Straus, "este mult mai probabil ca o persoana sa fie lovita sau ucisa în propria familie, de un alt membru al familiei, decât oriunde altundeva, de oricine altcineva". Aceasta afirmație 806 Violenta domestică este susținuta de statisticile înregistrate în ceea ce privește incidența violentei criminale în relațiile de familie. în lucrarea sa cu privire la infracțiunile de înalta violenta în România, Abraham (1999) surprinde aceasta realitate, prin constatarea, documentata statistic, ca 85% din infracțiunile de înalta violenta în anul 1999 s-au petrecut în locuința, iar din totalul infracțiunilor comise, violenta domes- tica este prezenta în 37% din cazuri. Violenta intrafamiliala include "orice act violent comis de o persoana de pe poziția unui rol marital, sexual, parental sau de ocrotire, asupra altor persoane, cu roluri reciproce" (Stith, Williams si Rosen, 1990, p. 1). în definirea violentei domestice se vor lua în considerare următoarele dimensiuni: • dimensiunea teoretica (modelele teoretice de abordare a fenomenului, dezvoltate în perioade diferite de timp); • perspectiva istorica (evoluția problemei în istorie si explicații- le cauzale atașate evoluției istorice); • contextul social-politic (influenta ideologiei asupra schimbării de perspectiva în definirea violentei domestice); • contextul instituțional (perspec- tiva specialiștilor asupra violentei domestice); • mecanismul declanșator (etiologia violentei domestice). Definiția data de Dicționarul enciclo- pedic al asistentei sociale (Edwards si Hobbes, 1995) este construita pe dimensiunile mai sus menționate, surprinzând dinamica fenomenului atât în ceea ce privește manifestarea violentei, cât si cu referire la răspunsul dat de diferite sisteme sociale si politice acestui fenomen. Conceptul de violenta, conform Dicționarului de sociologie (Zamfir si Vlasceanu, 1998), se refera la "utilizarea forței si a constrângerii de către un individ, grup sau clasa sociala în scopul impunerii voinței asupra altora" (Zamfir si Vlasceanu, 1998, p. 658). V.d. este definita în același dicționar cu referire la relațiile maritale: "violenta maritala: ansamblul conflic- telor din grupul familial care au ca efect maltratarea partenerului" (Zamfir si Vlasceanu, 1998, p. 659). Pentru evitarea unui asemenea risc si înțelegerea violentei domestice în complexitatea sa, se va face referire la definițiile violentei din perspectiva psihologica, care permit delimitarea notionala între agresivitate/agresiune si violenta. Agresiunea reprezintă acel comporta- ment care implica vatamare, îndreptat spre alte persoane (heteroagresiune), sau întors spre sine (autoagresiune) (Howells si Hollin, 1989). O alta delimitare necesara este aceea între caracterul instrumental si caracterul ostil al agresivității. Aceasta delimitare pătrunde în profunzime, pânâ la stipularea constelației motivationale a faptului agresiv. în cazul violentei in- strumentale, este vorba despre un comportament violent cu scopul de a obține un anumit rezultat, în timp ce violenta ostila are ca scop provocarea suferinței (Howells si Hollin, 1989, p. 184). De exemplu, violenta exercitata de sot asupra soției, în scopul impunerii autoritatii 807 Violenta domestică masculine în familie, are un caracter instrumental. în schimb, atunci când soțul are o conduita violenta fata de soție, doar pentru a-i provoca suferința (violenta, ca rau în sine), comportamentul sau are un caracter ostil. Violenta reprezintă deci exteriorizarea unor stări conflictuale dezvoltate latent si se manifesta pe diferite planuri de interacțiune, cu grade de intensitate diferite. Este utila delimitarea notionala, în contextul uzitării interschimbabile a termenilor agresiune, violenta si violenta criminala, atunci când se procedează la definirea unor comportamente violente (Browne, 1989). Pentru a distinge între acești trei termeni, putem defini agresivitatea ca fiind un comporta- ment comis în vederea vătămării sau obținerii unor anumite avantaje (refe- rire la caracterul ostil sau instrumental al actului agresiv); violenta, motivata uneori de mânie sau intenționalitate, implica folosirea forței fizice, psihoemotionale sau sexuale împotriva altui individ; iar violenta criminala se refera la acele comportamente violente sancționate în mod explicit de lege (Browne si Wiiey, 1997). O definiție mai cuprinzătoare din perspectiva manifestărilor violentei domestice descrie actul violent ca pe o "exercitare a forței fizice cu scopul rănirii sau vătămării unei persoane sau a unor obiecte aparținând persoanei respective; tratarea unor persoane sau obiecte într-un mod care cauzeaza vatamare corporala si limitează în mod coercitiv libertatea personala" (Browne si Wiiey, 1997). Definirea violentei în acest mod face referire la violenta fizica în mod prioritar, cuprinzând însă si semnificația actului violent, în ceea ce privește puterea exprimata si con- trolul manifestat asupra altei per- soane prin atac direct sau prin dis- trugerea bunurilor personale. Cu toate acestea, anumite manifestări ale violentei în general si ale violentei domestice în special sunt scapate din vedere prin îndreptarea atenției în mod prioritar spre manifestările fizice ale violentei, care sunt si asa deja evidente. Formele violentei domestice includ abuzul fizic, sexual si psihoemotional, si orice forma de maltratare în interiorul familiei. Preponderenta actului fizic se datoreaza vizibilității acestuia, în com- parație cu invizibilitatea violentei în celelalte forme de manifestare. Violenta domestica - dimensiunea relaționala în definirea v.d. trebuie luate în con- siderare doua dimensiuni de analiza: relațiile interumane si natura violentei în discuție (Garnersi Fagan, 1997). Referitor la relațiile de cuplu, ter- menul uzitat frecvent în trecut era cel de violenta maritala. Datorita schim- bărilor în ceea ce privește structura familiei moderne din ultima decada, termenul acesta devine prea restrictiv, deoarece exclude violenta dintre parteneri în cazurile în care relația maritala s-a desfăcut prin divorț sau în cazurile de concubinaj sau uniune consensuala. Vom defini, de aceea, v.d. la nivelul relațiilor dintre adulti heterosexuali, care coabitează sau care au coabitat în trecut într-o relație de tip conjugal. Deși mai larga în ce privește aria de referința, totuși si aceasta definiție este restrictiva, excluzând relațiile de cuplu între persoane de același sex. 808 Violența domestică V.d. la nivelul relației de cuplu poate fi asimilata conflictului conjugal. Conflictul conjugal este definit ca o patologie a cuplului, determinat de problemele complexe care afecteaza diada conjugala, în contextul social actual. Direcționarea violentei în contextul unui conflict conjugal poate lua ambele sensuri, fiecare dintre participantii la uniunea de tip conjugal fiind potențial agresor, respectiv victima. Cu toate acestea, în urma cercetărilor efectuate, s-a ajuns la concluzia ca femeile sunt, în cea mai mare măsură, victime ale violentei domestice. Acest fapt se datoreaza în parte socializării bărba- tului spre violenta si în parte normelor socio-culturale impregnate de stereotipiile pe sexe. Conform statisticilor existente, cazurile de violenta împotriva bărbatului în relațiile de cuplu sunt mult mai restrânse numeric (5% dintre victi- mele violentei domestice în SUA sunt barbati, iar din aceștia, parte sunt implicati în legaturi homosexuale, ne- putând fi vorba deci de o violenta a femeii asupra bărbatului pentru toate cele 5 procente - statistici ale FBI, 1998), iar procesul de instalare a vio- lentei în relație are o dinamica cu totul diferita. Natura violentei este cealalta dimensiune esențiala de care trebuie tinut cont în definirea violentei intrafamiliale. Exista o diferența conceptuala între violenta si abuz. Oponentii criminalizarii violentei intrafamiliale tind sa folosească termenul de abuz al sotiei/sotului, pentru a minimaliza si restrânge incidentul violent la nivelul relațiilor familiale. Aici apare o contradicție conceptuala în definirea violentei intrafamiliale în contextul juridic actual, deoarece, prin lege, libertățile femeii sunt restrânse prin relația de căsătorie în favoarea bărbatului sau (Codul penal, 1975, p. 208). Aceasta ar însemna ca definiția îsi pastreaza valabilitatea doar în cazul relațiilor de concubinaj, nelegitimate prin căsătorie. Acest mod de definire afecteaza factorul decizional în ceea ce privește promovarea unor politici sociale care sa abordeze problematica violentei domestice întru soluționare. Modelul de definire prezentat funcționează ca mecanism justificativ, explicând amânarea emiterii unor acte de lege prin care sa se incrimineze violenta intra- familiala. Totodată, aceasta tendința în definirea violentei domestice determina plasarea ei în sfera drepturilor omului - ceea ce, la nivelul politicilor sociale, imprima o oarecare larghețe în interpretarea gravitatii problemei, pe de o parte, si a creării serviciilor, pe de alta parte (vezi situațiile similare, ca de exemplu, promovarea principiului nondiscrimi- narii religioase sau rasiale - cât de specifice sunt textele de lege, cât de severe sunt sancțiunile si cât de solicitate sunt serviciile în aceste situatii). în ceea ce privește definirea violentei domestice din perspectiva politicilor sociale, se vor avea în vedere următoarele elemente: tendința explicita de sancționare a violentei fizice, în care se regăsesc cele trei elemente mai sus menționate, în situatii care permit in- tervenția instrumentelor de control social si deci aprecierea prezentei actului violent, respectiv a potențialului de vatamare pe care îl conține. în acest sens, se face distincția între violenta normala - în termenii acceptabilitatii sociale a violentei, în măsură moderata, ca instrument 809 Violența domestică educațional, si violenta abuziva, care are un potențial crescut de vatamare a individului asupra caruia este îndreptată (Gelles si Corneli, 1990). Desigur, exista anumite societăți si anumite circumstanțe sociale în care violenta abuziva este normalizată, având în vedere creșterea tolerantei sociale pentru violenta - de exemplu, într-o situație de război, faptul ca soțul îsi bate soția nu reprezintă decât un sâmbure al normalitatii în contextul violentei paroxistice implicate de un război. Acest aspect trebuie avut în vedere în momentul în care măsurăm toleranta sociala fata de actele violente în relațiile intrafamiliale. în contextul creșterii ratelor violentei în general, ceea ce se petrece în familie este asimilat normalitatii mediului ca atare si lipsei potențialului de vatamare colectiva a actului violent. Definirea violentei domestice diferă în funcție de scopul dat conceptualizării fenomenului. Astfel, definițiile folosite în practica (servicii) sunt diferite de cele juridice, prin care faptul ca atare este incriminat, fiind operationalizat astfel încât sa poata fi sancționat social. Pe de alta parte, definițiile cu care se operează în mass-media exilează problema ca atare în câmpul senza- ționalului, retragându-i caracteristicile faptului comun. O alta perspectiva de definire a vio- lentei domestice, deosebit de impor- tanta pentru înțelegerea dinamicii fe- nomenului si proiectarea unor politici si programe eficiente, este perspectiva victimelor violentei domestice. Diferentele conceptuale care apar în definițiile date de victime manifestărilor violente la care sunt supuse în interiorul familiei sunt semnificative pentru atitudinea vic- timei si a societății în general fata de faptul violent. într-un studiu calitativ realizat pe perioada noiembrie 1999- februarie 2000 în România, s-a con- statat ca, deși cele mai multe femei intervievate identificau cu ușurința violenta în experiența lor de viata, o proporție mult mai mica (5 femei din 40) considerau ca actul în sine reprezintă o infracțiune pentru care exista sancțiuni prescrise juridic si social (Munteanu si Popescu, 2000). Dificultățile de definire a fenomenului violentei domestice sunt explicate prin faptul ca, dincolo de barierele socioculturale, intervine gradul de operationalizare a unui concept pentru ca acesta sa devină funcțional în elaborarea unor strategii social- politice eficiente. Exista deja anumite definitii folosite în documentele Internationale si deci aplicabile si la situația din tara noastra. Aspecte legislative în definirea violentei domestice Definițiile folosite în textele de lege tind sa folosească termenul de violenta intrafamiliala, pentru a putea înscrie acest tip de comportamente în rândul comportamentelor cu răspundere penala. Primul studiu național realizat în Statele Unite definește violenta intrafamiliala ca fiind "orice act comis în mod intenționat (intenția fiind exprimata sau implicata de faptul comis), în scopul provocării unei suferințe sau vătămări fizice unei alte persoane." Aceasta definiție nu face nici o referire la traumele psihologice, trecând astfel cu vederea unele com- portamente care sunt parte în dinamica violentei intrafamiliale, ca hărțuirea, urmărirea, intimidarea sau amenințarea cu violenta. Parafrazând definirea pe care o da David Gil abuzului copilului, M. 810 Violenta maritală > Pagelow sugerează următoarea definiție pentru violenta intrafamiliala: "violenta intrafamiliala se refera la orice act comis sau omis de către membrii familiei si orice consecințe ale acestor acțiuni sau inacțiuni, prin care alti membri ai familiei sunt deprivati de drepturi si libertăți egale si/sau care impietează asupra dezvoltării lor optime si asupra exercitării libertății de alegere" (Pagelow, 1984, p. 21). Aceasta definiție este mult mai cuprinzătoare în ceea ce privește natura violentei, referindu-se la orice intenție de vatamare a unui membru al familiei. în perspectiva politico-ideologica a Consiliul Europei, violenta fizica în familie este definita ca reprezentând orice act sau omisiune a unui act, în contextul relațiilor de familie, de către unul dintre membrii familiei, prin care este subminata viata, integritatea corporala sau psihologica sau libertatea unui alt membru al familiei, sau care afecteaza în mod grav dezvoltarea personalității acestuia. în vederea înțelegerii fenomenului din perspectiva finalității intervențiilor potențiale, v.d. poate fi definita în baza a trei criterii (Borkowski, Murele si Walker, 1983): (a) comportamentul în sine, în măsură în care implica sau nu implica violenta fizica sau amenințarea cu folosirea violentei fizice; (b) consecințele suferite de victima; (c) reacția specialiștilor implicati. Servicii si programe dezvoltate pentru soluționarea violentei domestice Strategiile care stau la baza dezvoltării unor programe si servicii centrate pe problematica v.d. sunt determinate de tendințele actuale în politicile sociale interne si internaționale. Modelele de abordare ale violentei domestice urmeaza doua tendințe majore: (1) promovarea modelului drepturilor omului si (2) redefinirea v.d. ca problema de sanatate publica. în baza primului model menționat, serviciile si programele vor fi centrate pe intervenția imediata, în vederea tratării traumelor individuale si sociale create de v.d. Serviciile dezvoltate în acest context vor fi: (a) servicii de intervenție în criza - servicii sociale care oferă victimelor violentei domestice consiliere în criza, suport imediat si informațiile necesare contactării altor servicii după depășirea fazei acute a crizei; (b) servicii de protecție sociala - adapost de urgenta; protecția legii (prin intervenția serviciilor de politie); servicii de protecție si plasament de urgenta, pentru copiii afectati de violenta domestica; (c) consiliere pe termen lung - ser- vicii terapeutice pentru victime si pentru familie si grupuri-suport; (d) sfat juridic; (e) servicii de lobby/pledare a cauzei - organizate de si pentru victimele violentei domestice, în vederea conștientizării factorului politic si decizional asupra extinderii si gravitatii problemei. Cel de-al doilea model se centrează pe prevenire si dezvolta, în acest scop, următoarele tipuri de servicii: (a) servicii de informare si mediati- zare cu privire la caracteristicile violentei domestice, cauzele feno- menului si serviciile care abordea- ză aceasta problematica; 811 Vouchere educaționale > (b) servicii de educare a tinerilor si familiilor (educație pentru viata, seminarii privind simptomele unei reiatii violente etc.); (c) consiliere premaritala. V.d. face subiectul muncii specialiștilor din domeniul științelor sociale, psiho- logi, sociologi, asistenti sociali, medici, personal medical si educatori. Un rol deosebit în intervenția imediata îl au serviciile de politie, care necesita pro- grame de instruire tintite pe problema- tica violentei domestice, dinamica fe- nomenului, moduri de intervenție etc. ^Marciana Popesc» k. Vezi si: violenta maritala; abuzul copilului Bibliografie selectiva: Garnersi Fagan (1997); Munteanu si Popescu (2000) Violenta maritala V.m. se refera la orice act sau com- portament, manifestare agresiva în- dreptată împotriva sotiei/sotului, în vederea (a) impunerii controlului si puterii în relație; (b) reafirmării rolurilor si responsabilităților în familie; (c) descărcării emoționale, în condițiile unei crize create de factori externi sau interni; (d) împlinirii unor așteptări create prin modelul de socializare; (e) ranirii/vata marii partenerului. Formele de manifestare ale violentei maritale pot fi: fizice, psiho-emotiona- le, verbale si sexuale. Aspecte legislative Unele forme de manifestare ale vio- lentei maritale sunt sancționate prin lege, legitimitatea relației conferind o mai mare vizibilitate comportamentului violent, în termeni legislativi. Astfel, Codul penal conține un articol de lege în care relația maritala între faptas si victima devine circumstanța agravanta: una dintre condițiile de definire a infracțiunii de omor calificat este relația maritala dintre făptuitor si victima. Cu toate acestea, cele mai frecvente manifestări ale violentei maritale rămân în sfera invizibilitatii din perspectiva politicilor sociale, invocându-se în mod prioritar dreptul constituțional al familiei la intimitate, în dauna protecției individului, în interiorul familiei. .JMarciana Popescuk. Vezi si: violenta domestica Violul marital V.m. se refera la orice act sexual ob- ținut prin forța, în cadrul relației de cuplu dintre sot si soție. Prin act sexual înțelegem: contact sexual genital, contact sexual anal, contact sexual oral si orice stimulare sexuala a partenerului sau constrângere a acestuia de a participa la activitati de acesata natura la care nu dorește sa participe. Consimțământul la întreținerea unui act sexual poate fi viciat în următoarele situatii: (a) folosirea constrângerii si a forței fizice; (b) inițierea unui contact sexual împotriva dorinței sotiei/sotului, prin administrarea unor substanțe care scad capacitatea sa de decizie (de ex., ingerarea de alcool, droguri sau anumite substanțe administrate în acest scop); (c) obținerea consimțământului prin amenințare directa sau indirecta (amenințarea vieții si securității copiilor, în cazul unui refuz). 812 Mișcarea feminista în Statele Unite si în Europa Occidentala a lansat sloga- nul: "tot ceea ce este împotriva voinței ei este viol". Cercetările privind vio- lenta domestica, în general, au relevat rate ridicate ale violentei sexuale, violul marital constituind una dintre formele cele mai frecvente de manifestare a violentei domestice, pentru familiile cu un nivel educațional si socioeconomic decent sau chiar ridicat. în contextul prevederilor Codului fa- miliei si ale Codului penal, comporta- mentul sexual definit ca viol nu a fost extins la relațiile maritale, considerân- du-se ca, prin actul căsătoriei, soția renunța la anumite libertăți, ca persoa- na, în favoarea soțului sau - exprima- rea acestei renunțări gasindu-si reflec- tarea directa în comportamentul sexual. Noile schimbări de natura politica si sociala din România, influențate de standardele europene, au determinat o reconsiderare a acestui mod de abordare a problemei, actualmente fiind pusa în discuție revizuirea Codului penal si includerea, în categoria infracțiunilor sexuale, a violului marital. De asemenea, în urma studiilor efec- tuate si a acțiunii directe a unor grupuri de presiune, legea penala privind incriminarea violului ca atare este recomandat a fi revizuita, în vederea anularii clauzei de nepedepsire a violului, care prevede (în forma actuala) nepedepsirea faptei, în situația în care făptuitorul se căsătorește cu victima înainte de pronunțarea sentinței (art. 197, CP). Având în vedere ca aceasta clauza creeaza riscul încurajării manifeste a violului marital, anulând res- ponsabilitatea faptei prin căsătorie, pastrarea ei în Codul penal împiedica procesul de redefinire a politicilor so- ciale privind relațiile de familie, în ve- derea asigurării bunăstării fiecărui membru în parte. .JMarciana Popescuk. Vezi si: violenta domestica; violenta maritala Vouchere educaționale Voucherele educaționale constituie sume de bani transferate de la bugetul public (central sau local) către părinții copiilor de vârsta școlara sau preșcolara în scopul finanțării educației acestora. Părinții pot utiliza acești bani (primiti fie ca atare, fie sub forma de cupoane) pentru a cumpără servicii edu- caționale formale de pe plata edu- caționala, cu alte cuvinte, pentru a putea plati taxele de școlarizare ale copiilor. Ulterior, atât părinții, cât si școlile pot fi controlati, trebuind sa faca dovada utilizării voucherului conform destinației sale inițiale. Ideea voucherelor nu este una noua, ea fiind menționata de Tom Paine la sfârșitul secolului XIX si dezvoltata de Milton Friedman la mijlocul secolului XX. Voucherele educaționale sunt un in- strument util în accentuarea rolului alegerii părinților asupra educației copiilor. Ele servesc ca instrument de subvenționare a învățământului privat si contribuie la descentralizarea si marketizarea învățământului public. Acordate diferențiat, în funcție de venituri, ele pot sprijini integrarea în sistemul de învățământ a copiilor din grupurile sociale dezavantajate, contribuind la asigurarea de sanse educaționale egale. ^Bogdan Voicuk. Vezi si: politica sociale educaționale Bibliografie selectiva: Cohn (1997) 873 Welfare state W Welfare state Vezi statul bunastarii Welfarism Vezi bunastare sociala 814 Bibliografie Abraham, Dorel, 1990, Introducere în sociologia urbană, Ed. Științifică, București. Abraham, Dorel, 1992, Puterea și mediul construit, Centrul de Sociologie Urbană și Regională, București. Abramhson, J.H., 1992, Survey Methods in Community Medicine, 3rd ed., Longman Group Ltd. Adam, Gerard, Les syndicats sous perfusion, in Droit social, Paris, decembre, 1990 Addison, P., The Road to 1945, London, 1975 Adnett, N., 1995, Social Dumping and European Economic Integration, in Journal of European Social Policy, 5/95 Agenția Națională pentru Locuințe, Procedura pentru obținerea unui credit ipotecar în vederea construirii unei locuințe prin ANL, Ed. Universalia, București, 2000 Ahmed, B., Black Perspectives in Social Work, p.5, Ventura Press, Birmingham, 1990 Akoun, A.; Ansart, P., Dictionnaire de sociologie, Le Robert/Seuil, 1999 Albertini, J.M., Editions humanisme. Paris, 1988 Albou, Philippe, 1999, L’image des personnes agees a travers l’istoire, Glyphe & Biotem Editions, Paris. Almond, G.; Verba, S., Civic Culture. Boston: Little, Brown, 1963 Ambrose, Peter, 1992, The Performance of National Housing Systems: A Three Nation Comparison, în Housing Studies, 7 (3). Amiel, Y.; Cowell, F.A., Distributional Orderings and the Transfer Principie: A re-examination. LSE. STICERD- Distributional Analysis Research Paper nr. 14, Ianuarie, 1996 Amiel, Y.; Cowell, F.A., Income Transformation and Income Inequality. LSE. STICERD - Distributional Analysis Research Paper no. 24, Ianuarie, 1997 Amin, Samir, 1972, Underdevelopment and Dependence in Black Africa - Origins and Contemporary Forms, în Journal of Modern African Studies, voi. 10, nr. 4, p. 503-524 Andrusz, Gregory with contributions by Bo Bengtsson, Prue Chamberlayne, Lars Nord (1999) - The co-operative alternative in Europe : the case of housing, Ashgate, Aldershot 815 Annan, Kofi A., 2000, l/l/e the Peoples. The Role of the United Nations in the 21st Century. Report of the Secretary-General to the Millennium Summit. New York: United Nations Armstrong, Felicity; Armstrong, Derrick; Barton, Leon, editori, 2000, Inclusive Education. Policy, Contexts and Comparative Perspectives, David Fulton Publishers, Londra Arrow, K.J., Social Choice and Individual Values (ed. a ll-a). NY: John Wiley and Son, 1963(1951) Artis, M., Lee, N. (coord.), 1997, The Economics of the European Union. Policy and Analysis, second edition. Oxford: Oxford University Press Atkinson, A. B., Incomes and the Welfare State. Essays on Britain and Europe. Cambridge, UK: Cam bridge University Press, 1995b Atkinson, A. B., On Targeting Social Security: Theory and Western Experience with Family Benefits, în: van de Walle, D., Nead, K. (coord.), Public Spending and the Poor: Theory and Evidence. Washington: IBRD-WB, pg. 25-68, 1995a Atkinson, A.B., On the Measurement of Inequality, în Journal of Economic Theory, voi. 2, pp. 244-263, 1970 Atkinson, A.B., The Economic Consequences of Rolling Back the Welfare State. Cambridge, MA.: MIT Press, 1999 Atkinson, A.B., The Economics of Inequality. Oxford: Oxford University Press, 1983 Attias-Donfut, C., 1988, Sociologie des generations, l'empreinte du temps, Paris, P.U.F., coli. «Le Sociologue». Attias-Donfut, C., 1991, Generations et âges de la vie, Paris, P.U.F., coli. «Oue sais-je?». Aubry, Martine (coord.), Relations sociales et emploi, Commisariat General du Plan, 1989 Avramov Dragana, 1995, Homelessness în the European Union. Social and legal Context of Housing Exclusion in the 1990s, FEANTSA, Brussels. Axei rod, R., The Evolution of Cooperation. New York: Basic Books, 1984 Bachrach, L (coord.), Deinstitutionalization, San Francisco, CA: Jossey-Bass Inc., Publishers, 1983 Bagilhole, Barbara, Equal Opportunities and Social Policy, Longman, London, New York, 1997 Bailey, R.; Brake, N. (coord.)., Radical Social Work. London: Edward Arnold, 1975 Bălăci, Marin, 1998, Demografia vârstei a treia, Ed. Medicală S.A., București. 816 Balandier G., 1985, Anthropo-logiques, Paris, edition LGF, Livre de poche, (1-er ed. 1974). Balchin, Paul, Housing Policy in Europe, Routledge, London, 1996 Baldwin, P., The Politics of Social Solidarity. Class Bases of the European Welfare State 1875-1975. Cambridge, US: Cambridge Unviersity Press, 1990 Balica, Magda; Bârzea, Cezar; Boca, Irina; Jigău, Mihaela; Modrescu, Alexandru, 1999, Sistem de indicatori ai învățământului românesc în perspectiva integrării europene, Editura Trei Balkin, Paul, (coord.), 1996, Housing Policy in Europe., Routledge, London. Balkin, Paul, 1995, Housing Policy: An introduction, Routledge, London. Ball, Stephen S., 1995 [1990], Politics and Policy Making in Education. Explorations in policy sociology, Routledge, Londra și New York Baltes, P.B.; Nesselroade, J.R., History and Raționale of Longitudinal Research, în Baltes, P.B., Nesselroade (coord.) - Longitudinal Research în the Study of Behavoiur and Developement, Academic Press, New York, 1979 Bane, M.J.; Ellwood, D.T., Welfare Realities - From Rhetoric to Reform, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 1995 Bannok, Graham; Manser, William, The Penguin International Dictionary of Finance: Penguin Books, England, 1995 Banton, Michael, Discriminarea, Ed. Du Style, București, 1998 Baran, Paul, 1957, The Political Economy of Growth, Monthly Review Press, New York Barker, R.L., Social Work Dictionary (2nd ed.), Silver Spring, MD: NASW Press, 1991 Barlow, James; Duncan, Simon, 1994, Success and Failure in Housing Provision: European Systems Compared, Pergamon, Oxford. Barnes, M., Care, Communities and citizens, Longman, London and New York, 1997 Barr, L.R.; Miller, R.; Goldman, E., Theory and Practice of HIV Coubselling. A Sistematic Approach. London: Cassel, 1993 Barr, N., Economic Theory of the Welfare State: A Survey and Interpretation, în Journal of Economic Literature 30, pg. 741-803, 1992 Barr, N., Income Transfers: Social Insurance, in Labor Markets and Social Policy in Central and Eastern Europe. The Transition and Beyond, N. Barr (coord.). Cambridge: Oxford University Press, pg. 192-225, 1994 Barr, N., The Economics of the Welfare State (ed. a ll-a). Stanford:Stanford University Press, 1993 817 Barr, N., The Social Safety Net During Economic Transition in Central and Eastern Europe. Programme of Research into Economic Transformation and Public Finance Series. London: STICERD-LSE, no.9, 1993a Barry, B., Theories of Justice, A Treatise on Social Justice voi. I, London: Harvester-Wheatsheaf, 1989 Barry, B.; Rae, D., Political Evaluation. In F.l. Greenstein & N. Polsby, eds., Handbook of Politica! Science, voi. 1, Reading: Addison-Wesley, 1975 Barry, N., Welfare (ed. a ll-a). Buckingam: Open University Press, 1994 (1990) Bârzea, C. (coord.), Politici educaționale. învățământul particular: forme și condiții în statele membre ale Comunității Europene. București: Ed. Alternative, 1996 Bassuk, E.; Rubin, L., Homeless children: a neglected population, in: American Journal of Orthopsychiatry, 57, 279-286, 1987 Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj, 1996 Baumgarten, M.P., The Myth of Discretion, in The Uses of Discretion, K. Hawkins (coord.). Oxford: Clarendon Press, pg. 129-162, 1992 Baumheier, Edward C.; Schorr, Alvin L., 1977, Social Policy. The Encyclopedia of Social Work, New York, NASW. Baumohl, J., Homelessness in America, Phoenix, Arizona: the Oryx Press, 1996 Băcescu, M.; Băcescu-Cărbunaru, A., Compendiu de macroeconomie. București: Editura Economică, 1977 Bălăceanu Stolnici, C., 1998, Geriatrie, Ed. Medicală Amalteea, București. Bean, C etaL, 1998, Social Europe. One for AII? London: CEPR Beauchamp, Andre, Guide mondial des paradis fiscaux, Paris: Bernard Grasset, 1983 Bechmann, G., 1993, Risiko als Schluesselkategorie in der Gesellschaftstheorie, în: G. Bechmann (coord.), Risiko und Gesellschaft. Grundlagen und Ergebnisse interdisziplinaerer Risikoforschung. Opladen: West- deutscher Verlag Beck, U., 1986, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in ei ne andere Moderne. Frankfurt am Main: Opladen Beck, Ulrich, 1992, Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publications, Londra • Newbury Park • New Delhi [prima ediție, în limba germană: 1986] Becker, A.H., 1991, (Ed.), Life Histories and Generations, Utrecht, ISOR. Becker, H.S., 1986, Biographie et mosaăque scientifique, Actes de la Recherche en Sciences sociales, n° 62/63, juin 1986, pp.105-110. Becker, Howard Outsiders: Studies în the Sociology of Deviance, Free Press, New York, 1963 818 Becker, Howard S., 1963, Outsiders: Studies în the Sociology of Deviance, New York: Free Press Beckerman, W., Poverty and the Impact of Income Maintenace Programs, GenevadLO, 1979b Beckerman, W., The Impact of Income Maintainance Payments on Poverty in Britain 1985, în: Economic Journal 89, pg.261 -279, 1979a Bell, Daniel, 1976, The Corning of Post-lndustrial Society. A Venture in Social Forecasting, Basic Books, [1973] Bello, IV., 1998, The Bretton Woods Institutions and the Demise of the UN Development System, în Albert J. Paolini et al., Between Sovereignty and Global Governance. The United Nations, the State and Civil Society. New York: St. Martin’s Press Bengtsson, Bo, 1993, Prosperous ambivalence - Housing cooperatives în Sweden, Research report SB:46, Statens institut for byggnadsforskning (The National Swedish Institute for Building Research) Berger, Peter; Luckmann, Thomas, The Social Construction of Reality, Doubleday, New York, 1967 Bergqvist, Christina; Jungar, Ann-Catherine, Adaptation or Diffusion of the Swedish Gender Model, în Hantrais, Linda (coord.), Gendred Policies in Europe - Reconciling Employment and Family Life, Macmillan Press - London, St. Martin’s Press, New York, 2000 Bergson, A., A reformulation of certain aspects of welfare economics, în: Quarterly Journal of Economics 52, pg. 310-334, 1938 Bernard, Y.; Colii, J.C.; Lewandowski, D., Dictionnaire economique et financier. Paris: Editions du Seuil, 1975 Berridge, V., AIDS in the UK. London: Oxford University Press, 1996 Bistriceanu, Gh.; Negrea, E. Gr.; Pătrășcoiu, /., Finanțe și credit în industrie, construcții și transporturi. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1977 BIT, L’emploi dans le monde 1996/1997. Geneve, 1997 BIT; Beneria, L., Le travail non remunera: le debat n’est pas clue. Geneve: Revue Internationale du travail, voi. 138, nr. 3/1999, 1999b BIT; Elder, S.; Johnson, L.J., Indicateurs du marche du travail: la situation comparee des hommes and des femmes. Geneve: Revue Internationale du travail, vot. 138, nr. 4/1999, 1999c BIT; Evans-KIock, C.; Kelly, P.; Ruchards, P.; Vargha, C., Suppression d’emplois et licenciements economiques: mesures de prevention et de compensation. Geneve: Revue internaționale du travail, voi. 138, nr. 1/1999, 1999a 819 BIT; Spiezia, V., Les effets compares des regimes d’indemnisation du châmage sur l’emploi et les salaires. Geneve: Revue internaționale du travail, voi. 139(2000), no.1, 2000 Black, H., Black’s Law Dictionary, 6th Edition, St. Paul, Minn. 1990 Black, J., Oxford Dictionary of Economics. Oxford: Oxford University Press, 1997 Blair, T., Schroeder, G., 1999, The Third Way/Die Neue Mitte. A Joint Dec/aration. London, 8 June 1999 (http://www.labour.org.uk/) Blakemore, K., Social Policy. An Introduction. Buckingham: Open University Press, 1998 Bloor, M., The Sociology of HIV Transmission. London: Sage Publications, 1995 Boboc, Ion, ABC-ul sindicatelor, în Revista Club 90, nr. 1, București: Ed. Alternative, 1990 Boboc, Ion, Calitatea vieții de muncă. Realități și perspective psihosocio- logice și educaționale, București: Ed. Protector As, 2000 Bogdan, Constantin, 1997, Geriatrie, Ed. Medicală. Bogdan, Constantin, 2000, Info Medica, Nr. 7/77, anul VII. Bogdan, Constantin, Revista Institutului Român pentru Drepturile Omului, Nr. 3/2000. Boisvert, M., The Batterred-Child Syndrome, în J.Leavitt (Ed.), The battered child. Fresno, CA: General Learning Corp., 1974 Borkowski, M.; Murele, M.; Walker, V., Marital violence: The community response. London: Tavistock Publishing, 1983 Bornat, J.; Pereira, C.; Pilgrim, D.; Williams., F. (coord.), Community Care: A Reader, Basingstoke, Macmillan and Buckingham. Open University Press, 1993 Boszormenyi-Nagy, /., Spark, G.M., 1984: Invisible loyalities: reciprocity in intergenerational family therapy. NY: Brunner Bottomore, T., Citizenship and Social Class, Forty Years On, Pluto Press, Chicago, 1992 Bourdieu, P., 1986, L'illusion biographique, Actes de la Recherche en Sciences sociales, n° 62/63, juin 1986, pp.69-72. Bowlby, J., Attachment and loss: Loss, sadness, and depression (voi. 3). New York: Basic Books, 1980 Boxill, N.; Beaty, A., An exploration of mother/child interaction among homeless women and their children using a public night shelter in Atlanta, Georgia.Unpublished manuscript, 1987 820 Braithwaite, J., Crime, shame and reintegration. NY: Cambridge University Press, 1989 Bramley, G.; Hill, M., Analysing Social Policy. Oxford: Basil Blackwell, 1986 Bremond, J.; Geledan, A., Dicționar economic și social. București: Ed. Expert (versiune tradusă a ediției 1990, Paris: Hatier), 1995 Brezeanu Staiculescu , A. R., 1994, Approches longitudinales de la mobilite de la population en Roumanie. Etude du cycle de vie des generations roumaines 1931 et 1951, These de doctorat en lettres et Sciences humaines, Universite de Paris 1 Pantheon-Sorbonne. Bricker-Jenkins, M., Bricker-Jenkins, H.N., Not for women only: Social work practice for a feminist future. Silver Spring, MD: National Association of Social Workers, 1986 Brohman, John, 1996, Popular Development. Rethinking Theory and Practice of Development, Blackwell Publishers Broșură de prezentare a ANL Brown, H. and Smith, H. (coord.), Normalization. A Reader for Nineties, London, Routledge, 1992 Brown, Phillip, 1990, The ‘Third Wave’: Education and the Ideology of Parentocracy, în British Journal of Sociology of Education, nr. 11, p. 65-85, reprodus în A.H. Halsey ș.a., eds. (1997) - Education: Culture, Economy, Society, Oxford University Press, Oxford și New York, p. 393- 408. Browne, A.; Wildavsky, A., Should evaluation become implementation?, în: J. Pressman, A. Wildavsky (coord.), Implementation (ediția a 2-a revăzută). Berkeley: University of California Press, 1984 Browne, A.; Wildavsky, A., What Should Evaluation Mean to Implementation. In: D.J. Palumbo, ed., The Politics of Program Evaluation, Sage Publications, 1986 Browne, K., Family violence: elder and spouse abuse, în K. Howells & C.R. Hollin (eds.) Clinica! Approaches to Violence, London: John Wiley, 1989 Browne, K., Wiley, M.H., Preventing family violence. London: Sage, 1997 Brunsson, N., A Wold of Standards - Standardization as a Social Form. SCORE Raportserie, no.3, 1998 Brunsson, N., The Organization of Hypocrisy: Talk, Decisions and Actions in Organizations. Chichester: John Wiley & Sons, 1989 Buchanan, James M., 1986, Liberty, Market, and State. Political Economy in the 1980s, Wheatsheaf Books Buhr, Petra; Weber, Andreas, Long-term Recipiency of Social Assistence in Germany: The Eighties versus the Nineties, în Andreii, Hans-Jurgen 821 (coord), Empirica! Poverty Research in a Comparative Perspective, Ashgate, Aldershot, Brookfield USA, Singapore, Sydeny, 1998 Burns, Leland Smith; Graebler, L., 1977, The Housing of Nations: Analysis and Policy in a Comparative Framework, Macmillan, London. Burns, T.; Stalker, G.M., The Management of Innovation. London: Tavistock, 1961 Burrel, C. & Morgan, G., Sociologica! Paradigms and Organizational Analysis, London: Heinemann, 1979 Burrows, R.; Loader, B. (coord.), 1994, Towards a Post-Fordist Welfare State. London: Routledge Buzducea, D., SIDA - Confluențe psihosociale. București: Știintă și tehnică, 1997. Caldera, Rafael, Specificitatea democrației creștine, Editura Progresul Românesc, București, 1992 Capanu, I., Indicatorii macroeconomici. Conținutul și funcțiile lor. București: Editura Economică, 1998 Capanu,!.; Wagner, P.; Mitruț, C., Sistemul Conturilor Naționale și Agregate Macroeconomice. București: Editura ALL, 1994 Carabine, Jean, 1998, New horizons? New insights? Postmodernizing social policy and the case of sexuality, capitolul 8 in John Carter, editor (1998) - Postmodernity and the Fragmentation of Welfare, Routledge, Londra și New York, p. 121-135 Cardoso, Fernando Henrique, 1972, Dependency and Development in Latin America, New Left Review, voi. 74, iulie, p. 83-95 Carlsson, J.; Koehlin, G.; Ekbom, A., The Political Economy of Evaluation. London: MAcMilIan Press, 1994 Carter, John, 1998 Studying social policy after modernity, capitolul 2 în John Carter, editor (1998) - Postmodernity and the Fragmentation of Welfare, Routledge, Londra și New York, p. 15-30 Carter, John, editor, 1998, Postmodernity and the Fragmentation of Welfare, Routledge, Londra și New York Case, K.E.; Fair, R.C., Principles of Microeconomics. Englewood Cliffs, NJ: Pretince Hali, 1989 Cawson, A., Corporatism and Political Theory, Basil Blackwell, 1986 CEMAT, Schema europeen d’amenagement du territoire. Strasbourg, 1991 Cernescu, T., Gânju, M., 1986, Aspecte sociologice privind vârsta a treia, Viitorul Social, anul LXXIX, Nr.4 (iulie-august), Ed. Academiei, București. 822 Chaigneau, P. (coord.), 1998, Dictionnaire des Relations Internationales. Paris: Economica Champemowne, D.G.; Cowell, F.A., Economic Inequality and Income Distribution. Cambridge: Cambridge University Press, 1998 Cheema, G.S.; Rodinelli, A. D., 1983, Decentralization and Development, Sage Publications, Beverly Hills Chesnais, C. J., 1990, Vieillissement demographique etfinances publiques, în La Demographie, P.U.F., Paris. Chisholm, Lynne, 1998, A crazy quilt: education, training and social change in Europe, capitolul 7 în Joe Bayley, editor - Social Europe, 2nd Edition, Longman, Londra și New York, p. 139-158. Cichon, M., 1991, Helth Sector Reforms in C.E.E.C., International Labour Review, 130-131 Clarke, J.; Cochrane, A.; Smart, C., Ideologies of Welfare, Routledge, London, 1987 Clarke, John; Cochrane, Allain; Smith, Carol, Ideologies of Welfare. From Dreams to disillusion, Routledge, London, 1992 Clayton, Susan; Crosby, Faye, Justice, Gender and Affrimative Action, The University of Michigan Press, 1992 CNS, ICCV, Metode și tehnici de evaluare a sărăciei. București: CNS, 1997 Coase, R.H., The problem of social cost, in Journal of Law and Economics, nr.3, pg.1-44, 1960 Cohen, Albert, 1955, Delinquent Boys: The Culture of the Gang, Glencoe, III: Free Press. Cohen, M.D.; March, J.G.; Olsen, J.P., A Garbage Can Model of Organizational Choice, în: J.G., March, Weissinger-Baylon (coord.), Ambiguity and Command - Organizational Perspectives on Military Decision Making, Pitman Publishing Inc., pg. 311- 336, 1986 Cohen, S.S. et al, 1981, Decentralization: A Framework for Policy Analysis, Institute for International Studies, Berkeley Cohn, Elchanan, 1997, Public and Private School Choices: Theoretical Considerations and Empirical Evidence, în Elchanan Cohn, editor - Market Approaches to Education. Vouchers and School Choice, Pergamon, p. 3-20 Cohn, Elchanan, editor, 1997, Market Approaches to Education. Vouchers and School Choice, Pergamon Coleman, James S.; Hoffer, Thomas, 1987, Public and Private High Schools, Basic Books, New York 823 Collins, 1996, Health Policies and Systems: Decentralization, Expert Review for OMS, Leeds: Nuffield Institute for Health. Commision on Social Justice, Making Sense of Benefits, staff papers, voi. 2, London: Institute for Public Policy Research, 1993 Compton, B.R.; Galaway, B., Social Work Processes, Belmont, Wadsworth Publishing Company, 1993 Condor, I., Drept fiscal și financiar. București: Ed. Tribuna Economică, 1996 Conger, J.; Kanungo, R.N., The empowerment process: Integrating theory and practice. Academy of Management Review, 13(3), 1988 Cook, T.D.; Gruder C., Metaevaluation Research, Evaluation Studies Review Annual, 4, 1979 Corbridge, Stuart, editor, 2000, Development. Criticai Concepts in Social Sciences, volumele l-VI, Routledge, Londra și New York Corby, B., Child abuse: Towards a knowledge base. Bristol, PA: Open University Press, 1993 Cornia, G.A. et al., 1987, Adjustment with a Human Face. Oxford: Clarendon Press Cornia, G.A.; Steward, F., Two Errors of Targeting, în: van de Walle, D., Nead, K. (coord.), Public Spending and the Poor: Theory and Evidence. Washington: IBRD-WB, pg. 350-386, 1995 Cornoy, Martin, editor, 1995, International Encyclopedia of Economics of Education. Second Edition, Pergamon Corson, David, 1998, Changing Education for Diversity, Open University Press, Buckingham ă Philladelphia Cowen, Michael; Shenton, Robert, 2000, The Invention of Development, capitolul 1 în Stuart Corbridge, editor - Development. Criticai Concepts in Social Sciences. Volume I. Doctrines of Development, Routledge, Londra și New York, p. 27-45, publicată inițial în Jonathan Crush, editor - Power of Development, Routledge, p. 27-43 [1995] Cox, Fred M.; Erlich, John L.; Rothman, Jack; Tropman, John E. (coord.), 1987, Strategies of Community Organization, Fourth edition, F.E. Peacock Publishers, Inc., Itaca, Illinois. Croft, Suzy; Beresford, Peter, 1998, Postmodernity and the future of welfare: whose critiques, whose social policy?, capitolul 7 în John Carter, editor (1998) - Postmodernity and the Fragmentation of Welfare, Routledge, Londra și New York, p. 103-120 Cronbach, L.J., Designing Evaluations of Educațional and Social Programmes,San Francisco: Jossey-Bass, 1982 Crosland, A., The Future of Socialism. London: Cape, 1956 824 Culbert, S. & McDonough, J., The Invisible War, New York: Wiley, 1980 Culpitt, I., 1999, Risk and Social Policy. Culyer, 1977, A Need and the National Health Service: Economics and Social Choice, Martin Robertson Ltd, London, Cumming, E., Systems of Social Regulation. NY: Atherton, 1968 CURS (Centrul de Sociologie Urbană și Regională), Barometrul de opinie publică, București: Publicație a Fundației pentru o Societate Deschisă, 1998. Dahrendorf, R., 1979, Lebenschancen Dahrendorf, Ralph, The modern social conflict: an essay on the politics of liberty, Routledge, 1987 Dan, Adrian-Nicolae, 1999, România și politica ei de locuire în contextul Europei de Est și al Uniunii Europene, în Zamfir Cătălin (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, editura Expert, București. Davies, B.; Reddin, M., Universality, Selectivity and Effectiveness in Social Policy. London: Heinemann, 1978 Davies, M. (coord.), The Blackwell Encyclopedia of Social Work, Oxford, Blackwell Publishers Ltd., 2000 Davies, M.A , 1989, Vieillissement des populations et Sânte pour tous, Forum Mondiale de la Sânte, Geneva. Davis, C. R., Organization Theories and Public Administration. Westpoint, Conn., London: Praeger, 1996 Davis, K.C., Discrectionary Justice. Baton Rouge, LA: Louisiana State University Press, 1969 De Beauvoir, Simone, The Second Sex, Bantam, New York, 1964 De Mause, L., The history of childhood. London: Souvenir Press., 1976 de Tocqueville, A., Democracy in America. Chicago: Encyclopedia Britannica, 1990 (1835) Deacon, B., 1999, Social Policy in a Global Context, în Andrew Hurrell și Ngaire Woods (coord.), Inequality, Globalization and World Politics. Oxford: Oxford University Press Deacon, Bob, (coord.), The new Eastern Europe: Social Policy Past, Present and Future, London, Sage, 1992 Deacon, Bob, Developments in East European Social Policy, in Jones, Catherine, (coord.), New perspectives on the welfare state in Europe, Routleadge, 1993 Dean, Hartley; Taylor-Gooby, Peter, Dependency culture, the explosion of a myth, Harvester, 1992 825 Delsordo, J., Proiective casework for abused children. Children, 10, 1963 Deming, B., Empowerment: A vehicle to peace, în M.S. White & D.Van Soest (Ed.), Empowerment of people for peace. Minneapolis, MN: Women Against Military Madness, 1984 Deth, Jan van; Scarbrought, Elinor, The Concept of Values în Jan van Deth, Elinor Scarbrought (coord.), The Impact of Values (Beliefs in Government, voi. 4), Oxford University Press, 1994 Deutsch, Morton, Soluționarea conflictelor constructive. Principii, instruire și cercetare (trad. în I. română), în Ana Stoica-Constantin și Adrian Neculau (coord.), Psihosociologie rezolvării conflictului, lași: Polirom, 1998 Dima, A.M., Romanian Private Education Viewed from a Neo-institutionalist Perspective, în: Higher Education in Europe, Voi. XXIII, Nr.3, 1998 DiMaggio, J.P.; Powell IV.W., The Iron Cage Revisited: Instituțional Isomorphism and Collective Rationality in Organizational Fields, în: The New Institutionalism in Organizational Analysis, DiMaggio, J.P., Powell, IV. IV. (coord.). Chicago: University of Chicago Press Ltd., pg. 63-82, 1991 Dinan, D., 1999, Ever Closer Union: An Introduction to the European Integration, second edition. Basingstoke: Macmillan Dincă, G.; Miroiu, A., Aspecte ale finanțării globale a universităților. Programul Phare Universitas și Centrul pentru Politici Publice. București: Editura Fundația Coloana Infinitului, 2000 Dobrotă, N., (coord.), Dicționar de economie. București: Ed. Economică, 1999 Dobrotă, N., Economie politică. București: Ed. Economică, 1997 Dobrotă, Niță (coord.), Economie Politică. București: Editată de Agenția de Consulting Universitar- Eficient SRL, 1992 Dobscheck, B & Niland, J., Les tendances recentes de la negociation collective en Australie, în John Windmuler, La negociation collective dans les pays industrialisee r /'economie de marche: un reexamen, Geneve : Bureau International du Travail, 1989; Dobson, Andrew, Green Politica! Thought, Routledge, London, New York, 2000 Dogan, Mattel; Pelassy, Sominique, Cum să comparăm națiunile. Sociologia Politică Comparativă. București: Editura Alternative, 1993 (1990) Doling, John, Comparative Housing Policy. Government and Housing in Advanced Industrialized Countries, Macmillan Press LTD, 1997 Dolling, John (1997), Comparative Housing Policy. Government and Housing în Advanced Industrialized Countries, MacMilIan Press, London. Donaldson, C.; Gerard, H., 1992, Economics of Health Care Financing: The Visible Hand, MacMilIan. 826 Donnison, David; Ungerson, Clare, 1982, Housing Policy, Penguin, Harmondsworth. Doob, Christopher Bates, 1995, Social Problems, Harcourt Brace College Publishers, Fort Worth. Dos Santos, Theotonio, 1971, The Structure of Dependence, în K.T. Kan și Donald C. Hodges, editori - Readings in the U.S. Imperialism, Extending Horizonts, Boston, p. 221-279 Drakeford, Mark, 2000, Privatisation and Social Policy, Longman (Social Policy in Britain Series) Drakeford, Mark, 2000, Privatisation and Social Policy, Longman (Social Policy in Britain Series) Druckman, D., Negociations, Social Psychological Perspectives, Beverly Hills, California: Sage Publications, 1977 Dubowitz, H.; Black, M.; Starr, R., Jr.; Zuravin, S., A conceptual definition of chid abuse. Criminal Justice and Behavior, 20(1), 1993 Duda, Rene, 1983, Gerontologie medico-socială, Ed. Junimea, lași. Duncan, D.; Gold, R., Drugs and the Whole Person. New York: John Wiley & Sons, 1982 Dunham, Arthur, 1963, Some Principles of Community Development, în International Journal of Community Development Dunlop, John, Industrial Relations Systems, New York: Hoit Press, 1958 Dunst, C.; Trivette., Enabling and empowering families. Cambridge, MA: Brookline, 1988 Dustmann, C.; Micklewright, J., Benefits, Incentives and Uncertainty, in Current Issues in the Economics of Welfare, N. Barr, D. Whynes (coord.). London: MAcMilIan, pg. 87-104, 1993 Dworkin, R., Taking Rights Seriously. London: Duckworth, 1977 Economic Commission for Europe, Country Profiles on the Housing Sector. Poland, United Nations, New York and Geneva, 1998 Economic Commission for Europe, Country Profiles on the Housing Sector. Slovakia, United Nations, New York and Geneva, 1999 Economic Commission for Europe, draft on Country Profiles on the Housing Sector. Romania, United Nations, New York and Geneva, 2000 Edlund, J., Progressive Taxation Farewell - Attitudes to Income Redistribution and Taxation in Sweden, Great Britain and the United States, in The End of the Welfare State - Responses to State Retrenchment, S. Svallfors, P. Taylor-Gooby (coord.). London: Routledge, pg.106-134, 2000 827 Edwards, L.R.; Hopps, J.G. (eds.), Encyclopedia of Social Work (19th edition), Washington: NASW Press, 1995 Edwards, R. L.; Hopps, J.G. (coord.), Encyclopedia of Social Work (ediția 19), Silver Spring, MD: National Association of Social Workers, pp. 313-335; 660-667, 1995 Einstein, S., The Use and Missuse of Drugs in Commuter. Town Drug Forum 1 (4): 401-416, 1972 Eisenstadt, S.N., 1964, Breakdowns of Modernization, în Economic Development and Cultural Change, voi. 12, nr. 4 (iulie), p. 345-367 Eliason, Leslie C.; Făgerlind, Ingemar; Merritt, Richard L; Weiler, Hans N., 1987, Education, social Science, and public policy: a critique of comparative research, în Meinolf Dierkes, Hans N. Weiler, Ariane Berthoin Antal (editori) - Comparative Policy Research. Learning from Experience, Gower, Aldershot, p. 244-261. Ellemers, Naomi; Ad van Knippenberg, Stereotiping in Social Context" în Oakes, Penelope; Ellemers, Naomi; Haslam, Alexander (coord.), The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life, Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge, Massachusetts, 1997 Ellencweig A.Y., 1992, Analysing Health Systems, Oxford University Press Elmore, R., Backward mapping: implemetnation research and policy decisions, în: Political Science Quarterly, 94, pg. 601-616, 1980 Elmore, R., Organisational models of social program implementation, în: Public Policy, 26(2), pg. 185-228, 1978 Elster, J., Rationality and Social Norms, în: Archives Europeennes des Sociologie, 32 (1), 1991 Elster, J., The Possibility of Rațional Politics, în: Archives Europeennes des Sociologie, 28 (1), pg. 67-103, 1987 Enăchescu, D., 1995, Sănătate publică și management sanitar, Ed. AII, București. English, R.; Ross-Scheriff, F.; Epsein, L., Displaced Populations, Paper presented at the Annual Program Meeting of the Council on Social Work Education. St. Louis: MO, 1987 Enthoven, 1986, Managed Competition in Health Care and the Unfinished Agenda, Health Care Financing Review, Annual Supplement, 105-119 Enthoven, A., 1980, Health Plan, Addison Wesley Reading, Massachusetts Epstein,l.;Tripodi,T., Research Techniques for Program Planning, Monitoring and Evaluation, Columbia University Press, New York, 1977 Esping-Andersen, G. (coord.), 1996, Welfare States in Transition. National Adaptations in Global Economies. London: Sage 828 Esping-Andersen, G., 1990, The Three Worlds of Welfare Capitalism. Cambridge: Polity Press Esping-Andersen, G„ Social Foundations of Postindustrial Economies, Oxford University Press, 1999 Esping-Andersen, Gosta, After the Golden Ageă Welfare State Dilemmas in Global Economy în Gosta Esping-Andersen (coord.), Welfare State în Transition - National Adaptation in Global Economies, Sage Publications, Londra, 1997 Esping-Andersen, Gosta, The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge, Polity Press, 1990 Esping-Anderson, G., The Three Worlds of Welfare Capitalism. Cambridge: Polity Press, 1990 Esping-Anderson, G., The three worlds of welfare capitalism. N. Jersey: Princetown University Press, 1990 Esping-Anderson, G.; Micklewright, J., Welfare State Models in OECD countries: An Analysis for the Debate in Central and Eastern Europe, în: G.A. Cornia, S. Sipos (coord.), Children and the Transition to Market Economy, Avebury, 1991 Esquirou de Parieu, M., Trăite des impots. Livre I. Paris: Editeur Cotillon Guillaumin et co., 1866 Ester, Peter; Halman, Loek; Moor, Ruud de, The Individualizing Society. Value Change in Europe and North America, Tilburg University Press, 1994 European Commission, Manual for the Phare Decentralized Implementation System, Brussels, 1994 European Community, Employment observatory. Central and Eastern Europe, nr. 7/1995. Geneve: ILO, 1995 Evans, Terry; Nation, Daryl, editori, 1996, Opening Education. Policies and practices from open and distance education, Routledge, Londra și New York Factor, D.; Wolfe, D., Parental pathology and high-risk children, în R.T. Ammerman and M.Hersen (coord.), Children at risk. New York: Plenum Press, 1990 Fagan, T.; Lee, P., 1997, ‘New’ Social Movements and Social Policy: A Case Study of the Disability Movement, în: M. Lavalette și A. Pratt (coord.), Social Policy. A Conceptual and Theroretical Framework. London: Sage Publications, pp. 140-160 Farley, John E., 1992, American Social Problems. An Instituțional Analysis., Prentice Hali, New Jersey (second edition). 829 Feldman, Welfare economics, în: The New Palgrave. A Dictionary of Economics, Eatwell, J., Milgate, M., Newman, P. (coord.). London: MacMilIan Press Ltd., p. 889-894, 1987 Feldman, M.A., Social Limits to Discretion: An Organisational Perspective, in The Uses of Dicretion, K. Hawkins (coord.). Oxford: Clarendon Press, p. 163- 183, 1992 Ferge, Zsuzsa, 1996, The challenge of the welfare paradigms - the individualization of the social, comunicare la Conferința Social Policy Association, Sheffield, iulie 1996 Ferrera, M., 1998, The Four ‘Social Europes’: Between Universalism and Selectivity, în: M. Rhodes, Yves Meny (coord.), The Future of European Welfare. A New Social Contract? London: Macmillan Fertag G.; Pochet P., 2000, Social Pacts in Europe - New Dynamics. Brussels: European Trade Union Institute/Observatoire Social Europeen Fesier, J., 1994, Dimension of health system reform, Health Policy, 27, 19-27. Filipescu, P. Ion, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, edit. Aclami, București, 1997 FIMAN, Cercetarea pieței muncii - ghid practic. București: Ed. Expert, 1997a FIMAN, Măsuri active pentru combaterea șomajului. Experiența europeană, București, 1997b Fisch, R., Erickson’s Impact on Brief Psychotherapy, în J.K. Zeig (coord.), Ericksonian approaches to hypnosis and psychotherapy, New York: Brunner/Mazel, pp. 155-162, 1982 Fisher, Robert, 1987, Community Organizing in Historical Perspective, în Cox, F.M.; Erlich, J.L.; Rothman, J.; Tropman, J.E. (coord.) Strategies of Community Organization, Fourth edition, F.E. Peacock Publishers, Inc., Itaca, Illinois. Fitzpatrick, T., Cash Transfers, în Baldock, J., Manning, N., Miller, S., Vickerstaff, S., (coord.), Social Policy. Oxford: Oxford University Press, p. 253-84, 1999 Fitzpatrick, Tony, 1996, Postmodernism, welfare and radical politics, în Journal of Social Policy, voi. 25, nr. 3 (iulie), p. 303-320 Fong, Monica, România: problemele femeilor în perioada de tranziție", Departamentul de Politică Socială și Sărăcie al Băncii Mondiale, 1996 Forbes, S., Adaptation and integration of recent refugees to the United States. Washington, DC: Refugee Policy Group, 1985 Forest, Ray; Kenneth, Tricia, 1996, The Curious Case of Post-Fordism and Welfare, în Journal of Social Policy, voi. 25, nr. 3 (iulie), p. 347-368 830 Foucault, Michel, 1991, Governmentality, în Graham Burchell, Colin Gordon și Pater Miller, editori - The Foucault Effect: Studies in Governmentality: with two lectures by and an interview with Michel Foucault, Harvester Wheatsheaf, London, p. 87-104 Fox, L., Pension reform in the post-communist transition economies, in Nelson, J. M., Tilly, Ch., Walker, L., (eds.), (1997): Transforming post-communist political economies. Washington D.C.: National Academy Press Frank, Andre Gunder, 1966, The Development of Underdevelopment, în Monthly Review, voi. 18, nr. 4 (septembrie), p. 17-31 Franks., L., A New Attack on Alcoholism, in: New York Times Magazine, October 20: 46-48, 50, 61, 62, 1985 Freeman, G.P., Migration policy and politics in the receiving States, in: Interna- tional Migration Review 26: 4: 1144-1167, 1992 Friedman, M., Capitalism and Freedom. Chicago: Chicago University Press, 1962 Friedman, M.; Friedman, R., Free to choose. London: Penguin, 1980 Friedson, E., Professional Dominance. NY: Atherton, 1970 Frois, Gilbert Abraham, Economia politică. București: Ed. Humanitas, 1994 Fukuyama, Francis, 1991, The End ofHistory and the Last Man, Free Press Fullinwider, Robert K., editor, 1996, Public education in a multicultural society. Policy, theory, critique, Cambridge University Press Furnis, N., 1974, The practicai significance of decentralization, Journal of Politics, vol.36, no.4: 958-82 Galenson, Walter, The Historical Role of American Trade Unionism, în ed. S.M. Lipset, Unions in Transition. Entering the Second Century, Institute for Contemporary Studies, San Francisco, California;1986 Garner, J., Fagan J., Victims of domestic violence, în: Davis, R. C.; Lurigio, J.J.; Skogan, W. G. (coord.), Victims of crime. Thousand Oaks, CA: Sage Publication, 1997 Gates, B.L. Social Administration: The Implementation of Social Policy, Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall Inc., 1980 Gaullier, X., 1988, La deuxieme camere, âges, emplois, retraites, Paris, Ed. du Seuil. Gaullier, X., 1990, La mutation des âges, Le debat, n° 61. Gelles R.J.; Corneli, C.P., Intimate violence in families. London: Sage, 1990 Gelles, R., Child abuse as psychopathology: A sociological critique and reformation. American Journal of Ortopsychiatry, 43, 1973 831 Gelles, R.; Straus, M., Violence in the American Family, in Journal of Social Issues 35(2), pg. 15-39, 1979 Gellner, E., 1994, Conditions of Liberty: Civil Society and Its Rivals. NY: Allen Lane George, V.; Taylor-Gooby, P., 1996, European Welfare Policy: Squaring the Welfare Circle. Basingstone: Macmillan George, V.; Taylor-Gooby, P., European welfare policy. squaring the welfare state circle. London: MacMiIlian Press LTD, 1996 George, Vie; Page, Robert, Feminists. Introduction, în George, Vie, Robert, Page (coord.), Modern Thinkers on Welfare, Harvester - Wheatsheaf, New York, London, 1995c George, Vie; Page, Robert, Marxists. Introduction, în George, Vie, Robert, Page (coord.), Modern Thinkers on Welfare, Harvester - Wheatsheaf, New York, London, 1995b George, Vie; Page, Robert, The New Right. Introduction, în George, Vie; Robert Page (coord.), Modern Thinkers on Welfare, Harvester - Wheatsheaf, New York, London, 1995a George, Vie; Wilding, Paul, Welfare and Ideology, Harvester - Wheatsheaf, New York, London, 1994 Gephart, W.J., Watercolor Painting. In N.L. Smith, ed., Metaphors for Evaluation, Newbury Park: Sage, 1981 Geske, Terry G.; Davis, Douglas R.; Hingle, Patricia L. 1997, Charter Schools: A Viable Public School Choice Option?, în Economics ofEducation Review, voi. 16, nr. 1; reprodus și în Elchanan Cohn, editor (1997), p. 153-169 Ghali, B.B., 1995, An Agenda for Development 1995, with Related UN Documents. New York: United Nations Ghețău, V., De la prognoză la politica demografică în Studii de economie teoretică și aplicată, supliment Nr.6 al revistei Economistul Nr. 523/2 nov. 1994. Gibbins, John R.; Reimer, Bo, 1994, Postmodernism, în Jan van Deth, Elinor Scarbrought (editori) - The Impact of Values (Beliefs in Government, voi. 4), Oxford University Press, p. 301-331 Giddens, A., 1998, The Third Way. The Renewal of Social Democracy. Cambridge: Polity Press Giddens, Anthony, 1990, The Consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge Giddens, Anthony, 1991, Modernity and Self-ldentity. Seif and Society in the Late Modern Age, Stanford University Press 832 Giddens, Anthony, 1998, The Third Way. The Renewal of Social Democracy, Polity Press Giddens, Anthony, The Class structure of the advanced societies, Hutchinson, 1973 Giddens, Anthony, The Third Way and Its Critics, Polity Press, Cambridge, 2000 Giddens, Anthony, The Third Way: the Renewal of Social Democracy, Polity Press, Cambridge, 1998 Gilbert, N.; Miller, H.; Specht, H., An Introduction to Social Work Practice, Englewood Cliffs, N.J.,SUA, Prentice-Hall, 1980 Gilbert, N.; Specht, H.; Terrell, P., Dimensions of Social Welfare Policy. N. Jersey: Prentice-Hall Inc., 1993 Gilroy, P., There Ain’t No Black in the Union Jack, London: Hutchinson, anul. Ginsberg, L., Understanding Social Problems, Policies, and programs, Univer- sity af South Carolina Press, 1996 Glass, Ruth, 1964, London: Aspects of Change, London: Centre for Urban Studies and MacGibbon and Kee. Glass, Ruth, London: Aspects of Change, London: Centre for Urban Studies and MacGibbon and Kee, 1964 Glennerster, Howard, (ediția a treia), Paying for Welfare, Prentice Hali si Harvester Wheatsheaf, London, 1997 Glennester, Howard, 1998 [1997], Education: Reaping the Harvest?, în John Hills și Howard Glennester, editori - The State of Welfare. The Economics of Social Welfare. Second Edition, Oxford University Press, p. 27-74 Godfrey, M.; Richards, P., Employment policies and programmes in Central and Eastern Europe. Geneve: ILO, 1995 Goffman, Erving, Stigma - Notes on the Management of Spoiled Identity, Penguin Books, London, New York, 1991 [1963] Golan, N., Crisis Intervention. In A. Minahan (coord.), Encyclopedia of Social Work (18th edition, vol.1, pp.360-372), Silver Spring, MD: National Association of Social Workers, 1987 Golan, N., Treatment in Crisis Situations, New York: Free Press, 1978 Gold, Thomas B., 1986, State and Society in Taiwan Miracle, M.E. Sharpe, New York Goodin, Robert E.; Headey, B.; Muffels R. si Dirven, H.-J., The Real Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge University Press, Cambridge, 1999 Goodin, Robert E.; Headey, Bruce; Muffels, Ruud; Dirven, Henk-Jan, The Real Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge University Press, 1999 833 Gormley Jr., William T., 2000, Early childhood education and care regulation: a comparative perspective, în International Journal of Educațional Research, voi. 33, p. 55-74 Gormley, William, Early Childhood Education and Care Regulation: A Comparative Perspective, în Intrenational Journal of Educațional Research, Voi. 33, pag. 55-74., 2000 Gorz, Andre, Ecologyas Politics, Pluto, London, 1987 [1975] Gould, K., Life model versus conflict model. Social Work, 32(4), 1987 Grant, Cari A.; Ladson-Billings, Gloria, eds., 1997, Dictionary of Multicultural Education, Oryx Press, 1997 Gray, John, Liberalismul, în Concepte în științele sociale. Seria lui Frank Parkin, voi. 11, Editura Du Style, București, 1998 Green, Andy, 1990, Education and State Formation: The Rise of Education Systems in England, France and the USA, Macmillan, Londra. Green, Andy, 1997, Education, Globalization and the Nation State, Macmillan Press Ltd. Green, Arnold, 1975, Social Problems: Arena of Conflict, New York, McGraw- Hill. Green, D.G., Community without Politics - A market approach to welfare reform, IEA Health and Welfare Unit, London, 1996 Grinnell, R.M. Jr., Social Work Reaserch and Evaluation. Quantitative and Qualitative Approaches, 5th ed., Itasca Illinois, F.E. Peacock Publishers, Inc., 1999 Grosh, M.E., 1994, Administering Targetd Social Programs in Latin America. From Platitudes to Practice. Washington: IBRD-WB Gruber, J.E., Controlling Bureaucracies. Dilemmas in Democratic Governance. Berkley: University of California Press, 1987 Guba, E.G., Criteria for Assessing the Trustworthiness of Naturalistic Inquiries, Educațional Communication and Technology Journal, 29, 1981 Guba, E.G.; Lincoln, Y.S., Effective Evaluation: Improving the Usefulness of Evaluation Results through responsive and Naturalistic Approaches, San Francisco: Jossey-Bass, 1981 Gummer, B., Social Planning and Social Administration: Implications for Curriculum Development, in Journal of Education for Social Work, New York, voi. 11, 1975 Gunzburg, J.; Stewart, W., The Grief Counselling Casebook. USA: Chapman & Hali, 1994 Gutierrez, L., Working with women of color: And empowerment perspective. Social Work, 35(2), 1990 834 Gutierrez, L.; Parsons, R.J.; Cox, E.O. (eds.), Empowerment in Social Work Practice. A Sourcebook, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1998 Guvernul României (1997a), Ordonanță privind stimularea cercetării-dezvoltării și inovării, nr. 8, Monitorul Oficial al României, nr. 14, ianuarie Guvernul României (1997b), Ordonanță cu privire la finanțarea, în sistem descentralizat, în domeniul științei, tehnologiei și inovării, nr. 59, Monitorul Oficial al României, nr. 225, august Habermas, Juergen, Legitimation Crisis, Heinemann Educațional Books, London, 1973 Hadenius, A., A Crisis of the Welfare State, Upsalla: Almqvist and Wiksell, 1986 Haley, J., Problem-solving therapy. San Francisco: Jossey-Bass, 1976 Hali, J., Homelessness in the United States, în L.Ginsberg et al. (coord.), Encyclopedia of Social Work (18th ed., 1990 suppL), Silver Spring, MD: NASW,pp. 159-174, 1990 Hali, J., Service Statistics for Travelers Aid. Washington, DC: Travelers Aid International, 1988 Hali, S.; Critcher, C.; Jefferson, T.; Clarke, J.; Roberts, B., Policing the Crisis: Mugging, the State, Law and Order, London: Macmillan, 1978 Halsey, A.H.; Lauder, Hugh; Brown, Phillip; Stuart Wells, Amy, editori, 1998, Education: Culture, Economy, Society, Oxford University Press, Oxford și New York. Hamnett, Chris, Housing the Two nations: Socio-Tenurial Polarisation in England and Wales, 1961 -1981, în Urban Studios, 21, 4, 1984 Hamnett, Chris, The blind men and the elephant: the explanation of gentrification, transactions of the Institute of British Geographers NS 16: 173- 189, 1991 Hamnett, Chris,1984, Housing the Two nations: Socio-Tenurial Polarisation in England and Wales, 1961 - 1981, în Urban Studies, 21, 4. Hamnett, Chris, 1991, The blind men and the elephant: the explanation of gentrification, transactions of the Institute of British Geographers NS 16: 173189 Hantrais, Linda, From Equal Pay to Reconciliation of Employment and Family Life, în Hantrais Linda (coord.), Gendred Policies in Europe - Reconciling Employment and Family Life, Macmillan Press - London, St. Martin’s Press, New York, 2000 Hargreaves, Andy; Reynolds, Davis, 1989, Introduction: Decomprehensivation, în Andy Hargreaves și Davis Reynolds (editori) - Education Policies: Controversies and Critiques, The Falmer Press, New York - Philadelphia - Londra, p. 1-32 835 Hargreaves, Andy; Reynolds, Davis, editori, 1989, Education Policies: Controversies and Critiques, The Falmer Press, New York - Philadelphia - Londra Harloe, Michael, 1995, The People’s Home: Social Rented Housing in Europe and America, Blackwell, Oxford. Harris, M. K., Sentencing to community service. American Bar Association. Washington D.C., 1979 Harrison, David, 1988, The Sociology of Modernization and Development, Unwin Hyman, Londra • Boston • Sydney • Wellington Harsman, Bjorn; Quigley, John M., 1991, Housing Markets and Housing Institutions: An International Comparison, Kluiver Academic Publishers, London. Harvey, Brian, 1994, Europe’s Homeless People and the Role of Housing, în Harsman Bjorn & Quigley John (editori) Housing Markets and Housing Institutions: An International Comparison, Kluiver Academic Publishers, London. Harvey, David, 1985, The Urbanisation of Capital, Oxford, Blackwell. Harvey, David, The Urbanisation of Capital, Oxford, Blackwell, 1985 Hasan, A., Evaluation of Employment, Training and Social Programmes: An OverView of Issues. In Evaluating Labour Market and Social Programmes. The State of a Complex Art, OECD Paris, 1991 Hauser, Richard, Approchers to Comparative Social Policy Analysis, în Bergham, Jos, Bea Cantillon, The European Face of Social Security, Avebury, Aldershot, 1993 Haveman, R., 1996, Reducing Poverty While Increasing Employment: A Primer on Alternative Strategies, and a Blueprint. OECD Economic Studies, Nr.26 Hayek, F.A., The constitution ofliberty. London: Routledge, 1960 Hayek, F.A., The road to seif dom. London: Routledge, 1944 Hayek, Ferdrick von, Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 1997 [1944] Hayek, Frederich, Law, Legislation and Liberty, ii. The Mirage of Social Justice - Routledge and Kegan Paul, London, 1976 Healy, J.; Yarrow, S., Family matters, Parents living with children in old age, JR- Joseph Rowntree Foundation- Community Care 1997 Healy, J.J., Creative Collective Bargaining, Engleyood Cliffe, New Jersey: Prentice Hali, 1956 Held, D. et al., 1999, Global Transformations: Politics, Economics and Culture. Cambridge: Polity Press 836 Held, D., McGrew, A. (coord.), 2000, The Global Transformations Reader: An Introduction to the Globalization Debate. Cambridge: Polity Press Henley, Andrew; Tsakalotos, E., Corporatism and Economic Performance, Edward Elgar, 1993 Heron, Helping the Client: A Creative Practicai Guide, London, Sage Publications, 1990 Hewitt, M., 1993, Social Movements and Social Needs: problems with postmodern political theory, în: Criticai Social Policy, 37(13), pg. 21-35 Hicks, A., Social Democracy and Welfare Capitalism, Corneli University Press, 1999 Hill, M., The Policy Process in the Modern State (ed. a 3-a). Harvester Wheatsheaf: Prentice Hali, 1997 (1986) Hill, Michael, 1996, Social Policy: A Comparative Analysis, Prentice Hall/Harvester Wheatsheaf. Hill, Michael, 1997, Understanding Social Policy. Fifth Edition, Blackwell. Hill, R., Social stresses on the family: Generic features of families under stress. Social casework, 39, pp. 139-150, 1958 Hillaryard, Paddy; Watson, Sophie, Postmodern Social Policy: A Contradiction in Terms?, în Journal of Social Policy, voi. 25, nr. 3 (iulie), p. 321-346 Hix, S., 1999, The Political System of the European Union. Basingstoke: Macmillan Hjern, B.; Porter, D.O., Implementation Structures: a new unit of administrative analysis, în: Organisational Studies, 2, pg. 211-227, 1981 Holley, W.H. & Jennings., K.M., The Labor Relations, Ed. 4, Chicago: The Dryde Press, 1991 Holzmann, R.; Jorgensen, S., 2000, Social Risk Management: A new conceptual framework from Social Protection, and beyond. WB: Social Protection Discussion Paper nr. 0006 Homans, G.C., Social Behavior: Its Elementary Forms. New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1974 Hood, C., A public management for all seasons, în: Public Administration, 69(1), pg. 3-19, 1991 Hood, C., Contemporary public management: a new global paradigm, în: Public Policy and Administration, 10(2), pg. 104-117, 1995 Howells, K.; Hollin, C.R. (coord.), Clinical Approaches to Violence, London: John Wiley, 1989 837 Hulme, David; Turner, Mark M., 1990, Sociology and Development: Theories, Policies and Practices, Harvester Wheatshef, New York - Londra - Toronto - Sydney - Tokyo Huntington, Samuel, 1996 [1987], Goals of Development, în Alex Inkeles, Masamichi Sasaki, editori - Comparative Nations and Cultures. Readings in a Cross-Disciplinary Perspective, Prentice Hali, Englewood Cliff (New Jersey), p. 469-482, reprodus din Samuel Huntington și Myron Wiener (eds.) - Understanding Political Developments: An Analytic Study, Little Brown & Co. Series in Comparative Politics, Boston, p. 6-32 Hutchinson, Reis M., and for those of us who are black. Black Politics in Social Work, in Langan M., and Lee P., eds., Radical Social Work Today. Unwin Hyman, London, 1989 Huton, J., 1983, Local Government in the Third World, Chichester-Wiley. Huxley, C.; Kettler, D. & Struthers, J., Is Canada’s Experience "Especially Instructive", în S.M. Lipset (coord.)., Unions in Transition. Entering the Second Century, Institute for Contemporary Studies, San Francisco, California, 1986 Iglehart, J.K., 1992, Health Politics. Interests and Institutions in Western Europe, Cambridge Univerity Press ILO, Key indicators of the Labour Market. Geneva, 1999 Immergut, E.M., 1992, Health Politics. Interests and Institutions in Western Europe, Cambridge Univerity Press Inglehart, Ronald, 1997, Modernization and Post-Modernization. Cultural, Economic and Political Change in 43 Societies, Princeton University Press Inglehart, Ronald, Culture Shift in Advanced Industrial Societies, Princeton University Press, 1990 Inglehart, Ronald, Modernization and Post-Modernization. Cultural, Economic and Political Change in 43 Societies, Princeton University Preș, 1997 Inglehart, Ronald, The Silent Revolution in Europe: Intergenerational Change in Post-lndustrial Societies, American Political Science Review 65, p. 991- 1017, 1971 Inkeles, Alex, 1996, Making Man Modern: On the Causes and Consequences of Individual Change in Six Developing Countries, în Alex Inkeles și Masamichi Sasaki, editori - Comparing Nations and Cultures. Readings in a Cross-Disciplinary Perspective, Prentice Hali, p. 571-585, reprodus din American Journal of Sociology, voi. 75, nr. 2 (septembrie 1969), p. 208-225 838 Inkeles, Alex; Smith, David H., 1974, Becoming Modern. Individual Change in Six Developing Countries, Harvard University Press, Cambridge (Massachusetts) Inman, Robert, Markets, Governments and the "New" Political Economy, in Allan, Jauerbach și Martin S. Felstein, editori, Handbook of Public Economics, voi. II, North Holland, Amsterdam, pp. 647 - 777, 1987 lonașcu, Gheorghe, 1999, Politici de locuire, în INFO-HABITAT, No. 1(11)71999, editat de M.L.P.A.T. - Secretariatul Centrului National pentru Așezări Umane (SCNAU)- HABITAT Jack, R. (coord.), Empowerment in Community Care, Chapman & Hali, 1995 James, E.; Rose-Ackerman, S, Nonprofit Sector in Comparative Perspective, în: nume (coord.) The Nonprofit Sector in International Perspective: Studies in Comparative Culture and Policy. New York: Oxford University Press, 1989 Janovsky, K., 1996, Health policy and Systems development, WHO, Geneva. Japp, K., 1993, Risiken der Technisierung und die neuen sozialen Bewegungen, în: G. Bechmann (coord.), Risiko und Gesellschaft. Grundlagen und Ergebnisse interdisziplinaerer Risikoforschung. Opladen: West- deutscher Verlag Jary, D.; Jary, J., Collins Dictionary of Sociology, Harper Collins Publishers, 1995 Jayaratne, S., Should Systematic Assessment, Monitoring, and Evaluation Tools Be Used as Empowerment Aids for Clients. In W.W. Hudson & P.S. Nurius, eds., Controversial Issues in Social Work Research, Allyn/Bocon, 1994 Jepperson, R.L., Institutions, Instituțional Effects, and Institutionalism, în: The New Institutionalism in Organizational Analysis, DiMaggio, J.P., Powell, W. W. (coord.). Chicago: University of Chicago Press Ltd., pg. 143-163, 1991 Jigău, Mihaela, coordonator, 2000, învățământul rural: disfuncții și strategii de ameliorare, Institutul de Științe ale Educației, Ministerul Educației Naționale și Fundația pentru o Societate Deschisă, București Johnson, A. G., The Blackwell Dictionary of Sociology, Blackwell, 1995 Johnson, A., Measurement and methodology: Problems and issues in research on homelessness, Social Work Research & Abstracts, 25(4), 12-26, 1989b Johnstone, D., An Introduction to Disability Studies, London, David Fulton Publishers, 1998 Jonassen, Kjell Reidar, Gypsies in Dolj, Research Report, Red Barnet, Craiova, 1995 839 Jones, Catherine, Patterns of Social Policy - An Introduction to Comparative Analysis, Tavistock Publications, London, New York, 1985 Jordan, W., Invitation to Social Work. Blackwell, 1989 Jowell, J., The legal control of administrative discretion, în: Public Law, pp.178- 220, 1973 Justice, B.; Justice, R., The abusing family. New York: Human Services Press, 1976 Kadushin, A., Neglect in Families, în C.C. &. F.C.E.W. Nunnally (coord.), Mental illness, delinquency and neglect. Newbury Park, CA: Sage Publications, 1988 Kalimo, E., 1979, Health Service Needs. In measurement of levels of Health (ed. W.W.Holland), WHO, Copenhagen. Kanpol, Barry; McLaren, Peter, editori, 1996, Criticai Multiculturalism. Uncom- mon Voices in a Common Strugle, Criticai Studies in Education and Culture Series, Bergin and Garvey, Westport-Conneticut și Londra Karpel, M.; Strauss, E., Family evaluation. New York: Gardner Press, 1983 Kaul, /.; Grunberg, /.; Stern, M.A. (coord.), 1999, Global Public Goods: International Cooperation in the 21st Century. New York: Oxford University Press Kelly, R.M., The Politics of Meaning and Policy Inquiry. In D.J. Palumbo, ed.,The Politics of Program Evaluation, Sage Publications, 1986 Kemeny, Jim, 1992, Housing and Social Theory, Routledge, London. Kempe, C.; Helfer, R., The battered child (3rd ed.). Chicago: University of Chicago Press, 1980 Kickert, J.M., Klijn, E.H., Koppenjan, J.F.M. (coord.), 1997, Managing Complex Networks. Strategies for the Public Sector. London: Sage Kitschelt, H. et al., 1999, Continuity and Change in Contemporary Capitalism. Cambridge, Cambridge University Press Klein, R., 1993, Dimension of rationing: OMS should do what?, British Medical Journal; 307:309-11. Kluckhohn, Clyde, Values and Value Orientations în the Theory of Action, în Parsons, Talcott, Edward Shils (coord.), Toward a General theory of Action, Harper & Row Publishers, New York, 1951 Kochen, M.; Deutsch, K.W., Decentralization: Sketches Toward a Rațional Theory. Cambridge, MA: Oelgeschlager, Gunn & Hain, 1980 Kohly, M.; Rein, M.; Guillemard, A. M.; van Gunsteren, H., Time for retirement, Comparative studies of early exit from labour force. Cambridge University Press, 1991 840 Kotler, Ph.; Roberto, E., Social Marketing - Strategies for Changing Public Behaviour, The Free Press, New York, 1989 Kotler, Ph.; Zaltman, G., Social Marketing: An Approach to Planned Social Change, in Journal of Marketing, 35, July, 1971 Kramer, R., Voluntary Agencies and the Personal Social Services, în: W. W. Powell (coord.), The Nonprofit Sector. A Research Handbook. New Haven: Yale University, 1987 Krieger, J., 1999, Egalitarian Social Movements in Western Europe: Can They Survive Globalization and the EMU?, în: International Studies Review, Voi. 1(3), pg. 69-86 Kubler-Ross, E., AIDS: The ultimate challenge. New York: Macmillan, 1987 Kubler-Ross, E., On death and dying. New York: Macmillan, 1969 Kuznets, Simon, 1955, Economic Growth and Structure, W.W. Norton, New York Lafore, Robert, 1993, Droit au logement et mutations sociales. A la recherche des concepts, Vie sociale, CEDIAS 5-6/1993. Lakin, Ch.K.; Bruinninks, R.H., Strategies for Achieving Community Integration of Developmentally Disabled Citizens, Baltimore, Paul H. Brookes Publishing Co., 1995 Lane, J.-E., The Public Sector. Concepts, Models and Approaches. London: Sage, 1993 Lange, O., The Foundation of Welfare Economics, în: Econometrica nr.10, pg. 215-258, 1942 Larionescu, Maria, Teorii ale problemelor sociale: puncte de vedere în sociologia americană contemporană, în Viitorul Social, nr.4/1980. Larsson, Gerry, Labelling and Identity, Reports from the Department of Applied Psychology, University of Goteborg, Nr. 4, Voi. 8., 1983 Lauer, Robert H., 1978, Social Problems and the Quality of Life, Dubuque, IA: W.C.Brown. Lavalette, Michael, Marx and Marxist Critique of Welfare, în Lavalette, Michael, Alan Pratt (coord.), Social Policy - A Conceptual and Theoretical Introduction, Sage Publications, 1998 Lăzeanu, M., Curs de știință și legislație financiară. București: editura M. Bădeanu, 1942 Lebeaux, Ch. N.; Wilensky, H.L., Industrial Society and Social Welfare: the Impact of Industrialization on the Supply and Organization of Social Welfare Services in the USA. NY: Free Press, 1965 Lee, J., The empowerment approach to social work practice. New York: Columbia, 1994 841 Lele, S., 1991, Sustainable Development: A Criticai Review, în World Development, voi. 19, nr. 6, p. 607-621 Lemelin, M., Les syndicats et Ies experiences d'organisation du travail, în La qualite de la vie au travail, Les Editions Agence d'Arc Inc., Montreal, 1980 Leon, N.G., Istoria economiei politice la Români. București, 1924 Leonard, D.K., 1982, Decentralization and Organizational Linkages, Institute for International Studies, University of California, Berkely Leonard, Peter, 1997, Postmodern Welfare. Reconstructing on Emancipatory Project, Sage, London Lerman, P., Deinstitutionalization: A Cross-Problem Analysis, Washington, DC: US Department of Health and Human Services, 1981 Lerner, A.P., The Concept of Monopoly and the Measurement of Monopoly Power, în: Review of Economic Studies, nr.1, pg. 157-175, 1934 Lewin, Kurt; Dembo, Tamara; Festinger, Leon; Sears, Pauline, Level of Aspiration, în Hunt, McV. (coord.), Personality and the Behaviour Disorders, vol.1, New York, 1944 Lillbacka, Ralf, The Legitimcy of the Political System- The Case of Finland, ăbo Akademi University Press, ăbo, 1999 Lincoln, Y.S.; Guba E.G., Research, Evaluation, and Policy Analysis: Heuristics for Disciplined Inquiry, Policy Studies Review, 5, 1986 Lindahl, E., Just taxation - a positive solution, în: Classics in the Theory of Public Finance, R.A. Musgrave, A.T. Peacock (coord.). NY: MacMilIan, 1958 (1919) Lipset, Seymour Martin, Labor Unions in the Public Mind, în S.M. Lipset (coord.), Unions in Transition. Entering the Second Century, Institute for Contemporary Studies, San Francisco, California, 1986 Lipset, Seymour Martin, Political Man - The Social Bases of Politics, Doubleday & Company, Garden City, New York, 1960 Lipsky, M., Street-Level Bureacracy. Dilemmas of the Individual in Public Services. New York: Russell Sage Foundation, 1980 Lloyd, C.; Mair, G.; Hough, M., Explaining Reconvictions, in: Home Office Research Study, no. 136, Feb. 1996 Lohkamp-Himmighofen, Marlene; Dienel, Christiane, Reconciliation Policies from a Comparative Perspective, în Hantrais Linda (coord.), Gendred Policies in Europe - Reconciling Employment and Family Life, Macmillan Press - London, St. Martin’s Press, New York, 2000 842 Loizou, A., Social Justice and Social Policy, în: Social Policy. A Conceptual and Theoretical Framework, M. Lavalette, A. Pratt (coord.). London: Sage, pg. 163-182, 1997 Longest, B.B., 1990, Interorganizational linkages in the health sector, Health Care Management Review, voi. 15, no.1: 17-28 Lowndes, S., 1991, Decentralization: the potențial and the pitfalls, Local Government Policy Making, voi. 18, nr. 2,19-29. Luce, R.D.; Raiffa, H., An Axiomatic Treatment of Utility, in Decision Making, IV. Edwards, A Tversky (coord.). Penguin Books, 1967 Luhmann, N., 1991, Soziologie des Risikos. Berlin: de Gruyter Luhmann, N., 1993, Die Moral des Risikos und das Risiko der Moral, în: G. Bechmann (coord.), Risiko und Gesellschaft. Grundlagen und Erge- bnisse interdisziplinaerer Risikoforschung. Opladen: Westdeutscher Verlag Lundquist, Lenart, 1992, Dislodging the Welfare Stateă Housing and Privatisation în Four European Countries., Delft University Press, Delft. Lupton, Deborah, 1999, Risk, în seria Key Ideas a Routledge, Londra și New York Mabbett, Deborah; Bolderson, Helen, Theories and Methods in Comparative Social Research, în Clasen Jochen, Comarative Social Policy - Concepts, Theories and Methods, Blackwell Publisher, Oxford, 1999 MacCulloch, M., A treatise on the principles and practicai influence oftaxation Majone, G.; Wildavsky, A., Implementation as evolution, în: H. Freeman (coord.), Policy Studies Review Annual. Beverly HUI: Sage, 1978 Mallick, Krishna, Individual Discrimination în Magill Frank (coord.), International Encyclopedia of Socialogy, Fitzroy Dearborn Publishers Malpass, P.; Murie, A., Housing Policy and Practice, Macmillan, 1999 Manea, L, Protecția socială a persoanelor cu handicap, București, Casa de presă și editură Șansa s.r.l., 2000 Mannheim, K., 1990, Le probleme des generations, Paris, Ed. Nathan, coli. «Essais & Recherches», (1-ered. 1928). Manoilesco, M., Le Siccle du corporatisme, Felix Alean, 1934 Manșei, J.L.; Ericsson, K., Deinstitutionalisation and Community Living: Intellectual Disability Services in Britain, Scandinavia and the USA, London, Chapman and Hali, 1996 March, J.G., Decisions and Organizations. Oxford: Blackwell, 1988 March, J.G.; Olsen, J.P. (coord.), Ambiguity and Choice in Organizations. Oslo: Uniersitetsforlaget, 1976 843 March, J.G.; Olsen, J.P., Instituțional Perspectives on Political Institutions, în: Governance, 9(3), pg. 248-264, 1996 March, J.G.; Olsen, J.P., Rediscovering Institutons: The Organizational Basis of Politics. NY: Free Press, 1989 March, J.G.; Olsen, J.P., The New Institutionalism: Organizational Factors in Political Life, în American Political Sceince Review, 78, pg. 734-749, 1984 March, J.G.; Simen, H.A., Organizations. NY: John Wiley, 1958 Mărginean, /., Politica sociala si economia de piața în România, Centrul de informare și documentare economică, București, 1994 Marin, C., Puiu, A. (coord.), Dicționar de relații economice internaționale. București: Ed. Enciclopedică, 1993 Maris, R.W., Social Problems. Illinois: The Dorsey Press, 1988 Maris, RonaldW., 1988, Social Problems, The Dorsey Press, Chicago, Illinois. Markiewicz-Lagneau, J., 1976, L'autobiographie en Pologne ou de l'usage social d'une technique sociologique, Revue frangaise de Sociologie, XVII-1, pp. 952-964. Marks, D., Disability. Controversial debates and psychosocial perspectives, London, Routledge, 1999 Marshall, G., Oxford Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998 Marshall, T. H., Citizenship and Social Class, reprinted, 1992, Pluto Press, Chicago, 1950 Marshall, T. H., Social Policy in Twentieth Century, Hutchinson University Library, London, 1975 Martin, H., The abused child. Cambridge, MA: Ballinger, 1976 Marwick, A., War and Social Change in Twentieth Century, London, 1977 Mathieu, N.-C., 1971, Notes pour une definition sociologique des categories de sexe, Epistemologie sociologique, n° 11. Maxwell, G.; Morris, A., The New Zealand model of family group conferences. In: Family conferencing and juvenile justice: The way forward or misplaced optimism. Alder si Wundersitz (coord.). Canberra ACT: Australian Institute of Criminology, 1994 Mazza, P.L.; Hali, J.A., Homeless children and their families: a preliminary study. Washington, DC: Child Welfare League of America, 1988 Mărginean, /., Asigurărie Sociale, în E. Zamfir și C. Zamfir (coord.), România în context european. București: Ed. Alternative, p. 78-99, 1995 844 Mărginean, /., Tendințe în evoluția asigurărilor sociale din România, în C. Zamfir (coord.), Politici sociale în România. 1990-1998. București: Ed. Expert, p. 181-198, 1999 Mărginean, loan, Tendințe în evoluția asigurărilor sociale din România, în Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale în România: 1990 -1998, Editura Expert, București, p. 181-198, 1999 Mățăuan, G., Evaluarea programelor sociale, Ed. Expert, București, 1999 McAdam, D.; McCarthy, J.; Zald, M. (coord.), 1996, Comparative Perspectives on Social Movements: Political Opprtunities, Mobilizing Structures, and Cultural Framings. NY: Cambrdige University Press McChesney, K., Woman without: Homeless mothers and their children, in Sociology, Public and Social Welfare, 1032. USA, 1987 McCold P., Restorative justice in the role of community. In: Restorative Justice: International perspectives. Criminal Justice Press, Monsey, NY, 1996 McGerigle, P.; Lauriat, A., More than a shelter: a community response to homelessness, Boston: Massachussets Association for Mental Health, 1983 McLellan, David, Ideologia, Editura Du Style, București, 1998 McMichael, Peter, 1996, Globalization: Myths and Realities, în Rural Sociology, voi. 61, nr. 1, p. 25-55 Means, R.; Smith, R., Community Care - Policy and Practice, Macmillan, 1994 Means, R.; Smith, R., From Poor Law to Community Care,The Policy Press, 1998 Melluci, A., 1980, The New Social Movements: A Theroretical Approach, în: Social Science Information, 19, pg. 199-226 MEN, Parteneriatul social în formarea profesională, București: Ministerul Educației Naționale (document de uz intern) MEN, Reglementări privind învățământul superior emise de M.E.N. în perioada decembrie 1998-martie 1999. București: Ministerul Educației Naționale, 1999 MEN; ISE, Cartea Albă a Reformei învățământului, http://www.edu.ro/ cartealb.htm., 1998 MEN; ISE, Sistem de Indicatori ai învățământului românesc în perspectiva integrării europene. București: Editura TREI, 1999 Menard, Scott, Longitudinal Research, Sage Publications, 1991 Mercadie, Michel, 1998, Foreword, în Europe against exclusion: Housing for all, raport către Comisia Europeană realizat de FEANTSA - European Observatory on Homelessness, Nov. 1998, Bruxelles. 845 Meredith, B., The Community Care - Handbook- The Reformed system explained, ACE, Books, 1995 Merton, R.K.; Nisbet, R.A., 1971, (3d. edition), Contemporary Social Problems, New York, Harcourt Brace. Meyer, C.H., Homelessness: Can social Workers to the impossible?. USA: NASW, 1988 Meyer, J.; Rowan, B., Institutionalized Organizations: Formal Structure as Myth and Ceremony In nume (coord.), Organizational Environments-Ritual and Rationality. New Delhi:Sage Publication, 1992 Meyer, J.W.; Jepperson, R.L., The Public Order and the Construction of Formal Organization, în: The New Institutionalism in Organizational Analysis, DiMaggio, J.P., Powell, W. W. (coord.). Chicago: University of Chicago Press Ltd., pg. 204-231, 1991 Meyer, J.W.; Rowan, B., Institutionalized Organizations: Formal Structure as Myth and Ceremony, în: The New Institutionalism in Organizational Analysis, DiMaggio, J.P., Powell, W. W. (coord.). Chicago: University of Chicago Press Ltd., pg. 41-62, 1991 (1977) Meyer, J.W.; Scott, W.R., The Organization of Societal Sectors: Propositions and Early Evidence, în: The New Institutionalism in Organizational Analysis, DiMaggio, J.P., Powell, W. W. (coord.). Chicago: University of Chicago Press Ltd., pg. 108-140, 1991 Mickelson, J., Encyclopedia of Social Work. Voi. 1: Encyclopedia of Social Work, Richard L. Edwards & June Gary Hopps, (Ed.), (19). Washington, D.C.: NASW (P. 97), 1995 Midgley, James, 1995, Social Development. The Developmental Perspective in Social Welfare, Sage Publications, Londra • Thousand Oaks • New Delhi Mihăilescu, /., Sisteme de învățământ superior în Europa Centrală și de Est. București: Ed. Alternative, 1997 Mihăilescu, /., The System of Higher Education in Romania. București: Ed. Alternative, 1996 Milanovic, B., Distributional Impact of Cash and In-Kind Social Transfers in Eastern Europe and Russia. World Bank- Policy Research Working Paper Series nr. 1054, 1992 Milanovic, B., Distributional Impact of Cash and In-kind Social Transfers in Eastern Europe and Russia. Policy Research Working Paper no. 1054: WB, 1992 Miller, David, Social Justice, Oxford University, Oxford, 1976 Mills et al.,1990, Health System Decentralization. Concepts, issues and country experience, WHO, Geneva. 846 Mills, C. Wright, 1975, Imaginația sociologică, Ed. Politică, Bucureștindicatori Milton, 1968 Mintzberg, H., 1979, The structuring of organization, Prentice Hali. Minuchin, S.; Fishman, H.C., Family therapy techniques. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1981 Mishra, Ramesh, 1990, The Welfare State in Capitalist Society. Policies of Retrenchment and Maintenance in Europe, North America, and Australia, Harvester-Wheatsheaf, London. Mitrofan, I.; Buzducea, D, Psihologia pierderii și terapia durerii. București: Albedo, 1999 Modrescu, Alexandru, coord., 1999, Sistemul educațional în România. Descriere a responsabilităților, structurilor și acțiunilor de politică educațională, Editura Trei Mooney, G., Quasi-markets and the Mixed Economy of Welfare, in Social Policy. A Conceptual and Theoretical Introduction, M. Lavalette, A. Pratt (coord.). London: Sage, pg. 228- 244, 1997 Moore, D.B., A new approach to juvenile justice: An evaluation of family conferencing in Wagga Wagga. A report to the Criminology Research Council. Wagga Wagga, New South Wales: Centre for Rural Social Research, Charles Sturt University, Riverina, Australia, 1995 Moscovici, Serge, Prefață la lucrarea: D. Jodelet, J. Viet, P. Bernard, La psychologie sociale. Une discipline en mouvement, La Haye, Mouton, Paris, 1970 Moussis, N., 1999, Guide des Politiques de l’Europe 1999, 4eme edition. Paris: Mols Mueller, Dennis, Public Choice II, Cambridge University Press, Cambridge, 1989 Mulholland, L.A.; Bierlein, L.A., 1995, Understanding charter schools, fastback monograph nr. 383, Phi Delta Kappa Educațional Foundation, Bloomington (IN) Mullard, M.; Spicker, P., Social Policy in a Changing Society. London: Routledge, 1998 Munnell, A.H., The Economics of Private Pensions. N.Jersey, 1982 Munteanu, A.; Popescu, M. (coord.), Violența domestică din perspectiva celor lipsiți de putere. Un raport privind victimizarea în contextul violenței domestice în România, UNICEF: 2000.- în curs de publicare, 1981 Mureșan,V.; Stan, M., Finanțarea învățământului superior. Programul Phare Universitas. lași: Editura Multi prinț, 1998 Murray, C.A., Loosing Ground: American Social Policy 1950-1980. NY: Basic Books, 1984 847 Murray, Charles, Losing ground: American Social Policy, 1950-1980, New York, Basic Books, 1984 Murray, Charles, The emerging British Underclass, The IEA Health and Welfare Unit, 1990 Mushrush, Paula; Larson, Mark A.; Kraus, Jerry D., 1997, Social Benefits of Affordable Housing Cooperatives, Center for Cooperatives, University of California Myers, Richard R. & Fuller, Richard C., Some Aspects of a Theory of Social Problems, American Sociologica! Review 6 (February 1941); Myers, Richard R.; Fuller, Richard C., The Natural History of a Social Problems, American Sociologica! Review 6 (June 1941). Myers, Robert G, 2000, Financing early childhood education and care Services, în International Journal of Educațional Research, voi. 33, p. 75-94 Nagel, T., The Possibility of Altruism, Oxford, 1970 Naisbitt, J., Megatendințe. București: Ed. Politică, 1989 National Committee to Prevent Child Abuse, Current trends in child abuse reporting and fatalities: The results of the 1993 annual fifty state survey. Chicago, IL: Author, 1994 Nellis, M., Probation Values for the 1990s. The Howard Journal of Criminal Justice, voi. 24, no. 1, Feb. 1995 Nettleton, Sarah; Burrows, Roger, 1998, Individualisation processes and social policy: insecurity, reflexivity and risk in the restructuring of contemporary British health and housing policies, capitolul 10 în John Carter, editor (1998) - Postmodernity and the Fragmentation of Welfare, Routledge, Londra și New York, p. 153-170 Neville-Postlewaite, T., editor, 1995, International Encyclopedia of National Systems of Education. Second Edition, Pergamon Nirje, B., The Normalization Principie Papers, Centre for Handicap Research, Uppsala University, Uppsala, 1992 Nite, S., The Hite Report on Male Sexuality. London: McDonald & Company Publisher, 1981 Noblecourt, M., Le syndicalisme dans le monde, în Les Editions Ouvricre, No. 6, Paris: FEN, 1990 NORAD, Cadrele de analiză logică, București, FIMAN, Ed. Expert, 1997 Nord, D., Multiple AIDS - Related Loss. USA: Taylor& Francis, 1997 Nozick, R., Anarchy, State and Utopia. Oxford: Basil Blackwell, 1974 Nugent, N., 1999, The Government and Politics of the European Union, fourth edition. Basingstoke, Macmillan 848 O’Connor, James The Fiscal Crisis of the Welfare State, t. Martins Press, New York, 1973 O’Connor, James, The Fiscal Crisis of the Welfare State, t. Martins Press, New York, 1973 O’Donell, Guillermo, 1978, Reflections on the Pattern of Change in the Bureau- cratic-Authoritarian State, în Latin American Review, voi. 8, p. 3-38 O'Donnell, M., HIV/AIDS: Loss, Grief, Challenge, and Hope. USA: Taylor & Francis, 1996 OECD, Family, market and community - Equity and efficiency in Social Policy, în: Social Policy Studies, nr. 21, 1997 OECD, Methods and Procedures in Aid Evaluation, 1986 OECD, Partnerships: The Key to Job Creation, Paris: OECD, 1993 (tradusă și în românește: Parteneriatele: Cheia pentru crearea de locuri de muncă, București: FIMAN, 1993 Offe, C., 1985, New Social Movements: Challinging the Boundaries of Instituțional Politics, în: Social Research, 52 (4), pg. 817-867 Offe, Cari, 1984, Contradictions of the Welfare State, Hutchinson, Londra. Offe, Claus, Contradiction of the Welfare State, Mass: MIT Press, Cambridge, 1984 Offe, Claus, Contradiction of the Welfare State, Mass: MIT Press, Cambridge, 1984 O'Hagan, K., Emoțional and psychological abuse of children. Toronto: University of Toronto Press, 1993 Oliver, M., The Politics of Disablement, London, Macmillan, 1990 Olson, M., The Rise and Decline of Nations. Yale University Press, 1982 Organizația Națiunilor Unite, HIV/AIDS and Human Rights. New York and Geneva, 1998 Osborne, D.; Gaebler, T., Reinventing Government. Reading, Mass.:Addison- Wesley, 1992 Pagelow, M.D., Family violence, New York: Praeger, 1984 Palazzoli, M.S.; Boscolo, L.; Cecchin, G.; Prata, G., Paradox and counter- paradox. New York: Jason Aronson, 1978 Pareto, V., II massimo de utilita per una collectivita in Sociologia, în: Giornale degli economiști e rivista di statistica, april, 1913 Parry, C. et al., 1986, Parry and Grant Encyclopaedic Dictionary of International Law. New York: Oceana Publications Parsons, Talcott The Social System, Free Press, New York, 1951 849 Parsons, Talcott, 1951, The Social System, Free Press, Glencoe, Illinois Parsons, Talcott, 1964, Societies: Comparative and Evolutionary Perspectives, Prentice-Hall, Englewood (New Jersey) Parsons, Talcott; Smelser, Neil, 1958, Economy and Society, Free Press, Glencoe, Illinois Parton, N.; O’Byrne, P., Constructive Social Work. Towards a new practice, London, Macmillan Press, 2000 Patton, M.Q., Practicai Evaluation, Newbury Park: Sage, 1982 Patton, M.Q., The Evaluator’s Responsibility for Utilization, Evaluation Practice, 9, 1988 Payne, M., Social Work Theory, 2nd edn., London, Macmillan, 1997 Payne, M.S., Modern Social Work Theory: A Clinical Introduction, Chicago, IL: Lyceum Books, pp. 101-116, 1991 Peet, Richard (cu Elaine Hartwick), 1999, Theories of Development, The Guildford Press, New York și Londra Peneff, J., 1990, La methode biographique, Paris, Armând Colin. Penna, Sue; O’Brien, Martin, 1996, Postmodernism and Social Policy: A Small Step Forwards?, în Journal of Social Policy, voi. 25, nr. 1 (ianuarie), p. 39-62 Percheron, A., 1991, Police et gestion des âges. In : A. Percheron et R. Remond (sous la direction), Age et politique, Paris, Economica. Perraton, Hillary, 2000, Open and Distance Learning in the Developing World, Routledge, Londra și New York Perron, J., Administration sociale et Services sociaux, Gaetan Morin Editeur, Quebec, Canada, 1986 Perț, S. (coord), în Revista de studii și cercetări economice, nr. 11/1991. București: CIDE, 1991 Perț, S. (coord), în Revista de studii și cercetări economice, nr. 9-10/1994. București: CIDE, 1994 Perț, S.; Vasile, V., Venituri salariale - Diagnoză și perspective, nr.32-33/1997. București: CIDE, 1997a Perț, S.; Vasile, V., Venituri salariale - Diagnoză și perspective, nr.44-45/1997. București: CIDE, 1997b Peters, Anne, Women, Quotas and Constitutions- A Comparative Analysis of Affirmative Action for Women under America, German, European Community and Intrenational Law, Kluwer Law Intrenational, Haga, London, Boston, 1999 850 Peters, Guy, Comparative Politics: Theory and Methods, Macmillan Press, London, 1998 Peters, T.; Waterman, R.H., In Search for Excellence. NY: Harperand Row, 1982 Pezzoli, Keith, 1997, Sustainable Development: A Transdisciplinary OverView of the Literature, în Journal of Environmental Planning & Management, voi. 40, nr. 5 (septembrie), p. 549-601 Phillips, A., W., 1958 Pierre Maillet, La politique economique dans I'Europe d'apre's 1993. Paris: Presses Universitaires de France, 1992 Pigou, A. C., The Economics of the Welfare. London: Macmillan, 1920 Pijl, Sip Jan; Meijer, CorJ.M.; Hegarty, Seamus, eds., 1997, Inclusive Education. A Global Agenda, Londra și New York Pijl, Ysbrand J.; Pijl, Sip J., 1998, Are pupils in special education too "special" for regular education?, în International Review of Education, voi. 44, nr. 1, p. 5-20. Pinderhughes, E., Empowerment: For our clients and for ourselves. Social Casework, 64, 1983 Pinderhughes, E., Understanding race, ethnicity and power. New York: Free Press, 1989 PNLID, Romanian Human Development Report, 1997 PNLID, Romanian Human Development Report, 1998 Poirier, J., Clapier-Valladon, S. et Raybaut, P., 1989, Les recits de vie. Theorie et pratique., Paris, P.U.F., coli. «Le sociologue», (1-re edition 1983),. Polansky, N.; Hally, C.; Polansky, N., A profite of neglect: A survey of the state of knowledge of child neglect. Washington, DC: Community Service Administration, U.S. Department of Health. Education & Welfare, 1975 Polanyi, Karl, 1988, La Grande Transformation. Aux origines politiques et economiques de notre temps, Editions Gallimard, Paris (prima ediție: 1944) Polanyi, Karl; Arensberg, Conrad (coord.), 1975, Les systemes economiques dans l’histoire et dans la theorie, Librairie Larousse, Paris, (prima ediție: 1957) Pollock, L., Forgotten children: Parent-child relations from 1500 to 1900. New York: Cambridge University Press, 1983 Pop, L.M., Evaluara sistemului de asistență socială bazat pe testarea mijloacelor, în: Politici sociale în România: 1990-1998, C. Zamfir (coord.), București, Ed. Expert, 1999 851 Pop, L.M., Evaluation Project of the Means-Tested Income Transfer Mechanisms in Romania. Bucharest: Centre for Economic Information and Documentation, 2000 Pop, L.M., Neoinstituționalismul. O schimbare de paradigmă în analiza organizațională, în: Revista de Cercetări Sociale, No.3/1994. București: Ed. Alternative, 1994 Pop, L.M., Riscurile - un nou domeniu al cercetării sociale, în: Revista de Cercetări Sociale, No. 1/1996, București, Ed. Alternative, 1996 Pop, L.M., Sistemul de asistență socială bazat pe testarea mijloacelor, în: România - Politica socială în context european, C. Zamfir (coord.), București, Ed. Alternative, 1995 Portes, Alejandro, 1997, Neoliberalism and the Sociology of Development: Emerging Trends and Unanticipated Facts, în Population and Development Review, voi. 23, nr. 2 (iunie), p. 229-260. Posavac, E.J.; Carey, R.G., Program Evaluation-Methods and Case Studies, 4th ed., Prentice-Hall, New Jeresy, 1992 Pratt, A., Universalism or Selectivism - The Provision of Services in the Modern Welfare State, în Social Policy. A Conceptual and Theroetical Framework, M. Lavalette, A. Pratt (coord.). London: Sage, 1997 Pratt, Alan, Neo-liberalism and Social Policy, în Lavalette, Michael, Alan Pratt (coord.), Social Policy - A Conceptual and Theoretical Introduction, Sage Publications, 1998 Prebisch, Robert, 1950, The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems, United Nations, New York, lucrare cunoscută și ca "Manifestul ECLA". Pressman, J.L.; Wildavsky, A., Implementation. How Great Expectations in Washington are dashed in Oakland. Berkeley: University of California Press, 1973 Preston, P.W., 1996, Development Theory. An Introduction, Blackwell Preston, Rosemary, 1999, Criticai Approaches to Lifelong Education, în International Review of Education, voi. 45, nr. 5/6, p. 561-574. Preti, L., Imigrația în Europa. București: Ed. Tehnică, 1993 Priemus, Hugo, 1992, Housing indicators, în Executive Survey of the Housing Indicators Pringle, K., Children and Social Welfare in Europe, Open University Press, Buckingham, Philadelphia,1998 Prisăcaru, C.; Cace, S., Șomajul în România în anii 1991-1996. București: CIDE, 1997 Pruitt, D.G., Negociation Behaviour, New York: Academic Press, 1981 852 Przeworski, Adam, Methods of Cross-national Research, 1970 - 83: An OverView, în Drierkes, Meinhoff, Hans Weiler, Ariane Berthoin Antal, Comparative Policy Research - Lerning from Experience, WZB Publications, Berlin, 1987 Rae, D., Equalities. Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1981 Raes, Teresa, Mainstreaming Equality, în Watson, Sophie, Lesley Doyal (coord.), Engendering Social Policy, Open University Press, Buckingam Philadelphia, 1999 Raggat, Peter; Edwards, Richard; Small, Nick, editori, 1996, The Learning Society. Challenges and Trends (Adult Learners, Education and Training 2), Routledge si Open University, London and New York Rama, M., Public Sector Downsizing: An Introduction, în The World Bank Economic Review, Voi. 13, nr. 1, 1999 Rama, M.; Maclsaac, D., Earnings and Welfare after Downsizing: Central Bank Employees in Ecuador, in The World Bank Economic Review, voi. 13, nr. 1, 1999 Rapoport, L., Crisis Intervention as a Mode of Brief Treatment, în Robert, W. Roberts & Robert, H. Nee (coord.), Theories of Social Casework, Chicago: University of Chicago Press, 1970 Rathwell, T et al., 1995, Tipping the balance towards primary health care, Aldershot: Averbury. Ravallion, M., Poverty Comparisons. Fundamentals of Pure and Applied Economies, Series 56. Harwood Academic Publisher, 1994 Rawls, J., A Theory ofJustice (ed. a 3-a). Oxford: Oxford University Press, 1976 (1972) Reasons, C., The Politics of Drugs: A Inquiry in the Sociology of Social Problems, in: Sociological Quaterly 15: 388, 1975 Rees, S., Achieving power. Sydney, Australia: Allen & Unwin, 1991 Reid, W.J.; Epstein, L., Task-Centred Casework, New York, NY: Columbia University Press, 1972 Reyes, L.; Waxman, L., The continuing growth of hunger, homelessness and poverty, în America’s cities:1987, Washington, DC: U.S.Conference of Mayors, 1987 Rhodes, M., Meny, Y. (coord.), 1998, The Future of European Welfare. A New Social Contract. London: Macmillan Rhodes, R.A.W, 1999, Control and Power in Central-Local Governmental Relations. Aldershot: Ashgate Publishing Company Rhodes, R.A.W., 1990, Policy Networks: A British Perspective, în: Journal of Theoretical Politics, 2(3), pg. 292-316 853 Richardson, G.; Preston, B. Full Circle. The newsletter of the Restorative Justice Institute: 1; 1, 1997 Roberts, Brian R.; Cushing, Robert G.; Wood, Charles, editori, 1995, The Sociology of Development (două volume), The International Library of Criticai Writings in Sociology, An Elgar Reference Collection, Aldershot (UK) • Brookfield (US) Roberts, J. Timmons; Hite, Amy, 2000, Editors’ Introduction, în J. Timmons Roberts și Amy Hite, editori - From Modernization to Globalization. Perspectives on Development and Social Change, Blackwell Publishers, p. 1-23 Roche, M., 1992, Rethinking Citizenship. Cambridge: Polity Press Rock, Paul, Labelling, în Outhwaite, William, Tom Bottomore (coord.), The Blackwell Dictionary of Twenty Century Social Thought, Blackwell Publisher, 1994 Rodger, John J., 2000, From a Welfare State to a Welfare Society. The Changing Context of Social Policy in a Postmodern Era, Macmillan Press (Houndmills și Londra) și St.Martin’s Press (New York) Rodinelli et al., 1983, Decentralization in developing countries, Washington D.C., World Bank, Working Paper 581. Rodinelli, D.A., 1987, Development Administration and U.S. Foreign Aid Policy, Lyne Riemmer Publisher, London Rodwin, V., Vladescu C, L'etat et les systemes sanitaires, Medicine et Hygiene, nr. 52, 21 sept. 1994, Geneve. Roebuck, J.B.; Kessler, R.G., The Etiology of Alcoholism. Springfield, IL: Charles C. Thomas, 1972 Rokeach, Milton, The Nature of Human Values, The Free Press, New York, Coli ier Macmillan Publishers, London, 1973 Rose, Stephen, M.; Black, Bruce, L., Advocacy and Empowerment: Mental health care in the community, Boston: Routledge and Kegan Paul, 1985 Rosinsky, P., Whatlt Takes to Empower, efmd Forum, 3, 1996 Rossi, P.H.; Freeman, H.E.; Wright, S.R., Evaluation: A Systematic Approach, Newbury Park: Sage, 1979 Ross-Sheriff, F., Displaced Populations, in: Encyclopedia of Social Work, 18th Edition, 1990 Supplement. USA: NASWPress, 1990 Rostow, Walt Whitman, 1990, The Stages of Economic Growth: A Non- Communist Manifesto, 3rd Edition, Cambridge University Press, Cambridge [prima ediție - 1960] 854 Rotariu, T.; Dan, M.; Pah, /.; Veres, E., învățământul superior între inerție și schimbare, în: Adrian Neculau (coord.), Câmpul universitar și actorii săi. lași: Polirom, 1997 Rothenbacher, Franz, 1998, European Scientific Socio-Economic Reporting: State and Possibilities of Development, Social Indicators Research, voi. 44, p. 291-328. Rothman, Jack; Tropman, John E., 1987, Models of Community Organization and macro-practice Perspectives: their mixing and phazing, în Cox, F.M.; Erlich, J.L.; Rothman, J.; Tropman, J.E. (coord.) Strategies of Community Organization, Fourth edition, F.E. Peacock Publishers, Inc., Itaca, Illinois. Rothstein, B., Just Institutions Matter. The moral and political logic of the universal welfare state. Cambridge: Cambridge University Press, 1998 Roussel, L., 1983, Regimes demographiques et âges de la vie. In Les âges de la vie, Travaux et Documents, cahier n° 102, Paris, Editions de l'I.N.E.D./P.U.F. Roussel, L., et Girard, A., 1982, Regimes demographiques et âges de la vie. In Les âges de la vie, Travaux et Documents, cahier n° 96, Paris, Editions de l'I.N.E.D./P.U.F. Roy, A., Alcoholism and Suicide, in: Biology ofSuicide, Maris, R.W., ed., 16: 244- 273. New York: The Guilford Press, 1986 Rubington, Earl, Weinberg, Martin S., 1989, The Study of Social Problems. Six perspectives, Oxford Univerity Press (fourth edition). Rush G., The Dictionary of Criminal Justice, 4th Edition, Guilford, Conn, Dushkin Publishing, 1994 Rustin, Michael, 1989, The Politics of Post-Fordism: Or, the trouble with the ‘New Times’, în New Left Review, voi. 175, seria I, mai-iunie 1989, p. 54-78 Rutman, L.; Mowbray, G., Understanding Program Evaluation, Sage Publications, 1983 Sabatier, P., Top-down and bottom-up approaches to implementation research: a criticai analysis and suggested synthesis, în: Journal of Public Policy, 6(1), pg. 21-48, 1986 Salais, R., L’emploi et le chomage, în Enciclopedie Economique Frangaise Paris: Economica, 1990 Salamon, L., The Rise of the Nonprofit Sector, in: Foreign Affairs, voi. 73, nr.4, July/August, p. 111-124, 1994 Samuelson, P.A., Foundations of Economic Analysis. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1947 855 Samuelson, P.A., The Pure Theory of Public Expenditure, în: Review of Economics and Statistics, nr. 36, 1954 Sanderson, /., Evaluating the Impact of Training and Enterprise Councils, Leeds Metropolitan University, 1995 Sandu, Dumitru, 1993, în Zamfir, C.; Vlăsceanu, L, (coord), Dicționar de sociologie, Ed. Babei, București. Sauvy, A., 1991, Les limites de la vie humaine, Paris. Sava, S. (coord.), Dicționar de Economie Modernă. Macmillan. București: Ed. Codecs, 2000 Savage, Mike; Warde, Allan, 1993, Urban sociology, Capitalism and Modernity, London, MacMiilan Savage, Mike; Warde, Allan, Urban sociology, Capitalism and Modernity, London, MacMiilan, 1993 Sawyer, I. & Geutzkow, H., Bargaining and Negociation in International Negociations, în International Behavior, New York; Reinhart and Winston, 1965 Schaar, John, Legitimacy in the Moden State, Transaction Books, New Brunswick, London, 1981 Scheiwe, Kirsten, Equal Opportunities Policies and the Management of Care in Germany, în Hantrais Linda (coord.), Gendred Policies in Europe - Reconciling Employment and Family Life, Macmillan Press - London, St. Martin’s Press, New York, 2000 Schmitter, P.C., Still the Century of Corporatism, în Pike, F.B., Stritch, Th., (ed.) The New Corporatism, University of Notre Dame Press, 1974 Schulberg, H. et al., Program Evaluation in the Health Fields, New York, 1969 Schultze, William A., 1974, Urban and Community Politics, Duxbury Press, North Scituate, Massachusetts Schwartz, R., The impact of the homeless on the transportation industry. New York: The port authority of New York and New Jersey, 1988 Sciortine, G., Imigration into Europe and public policy: do stops really work?, in: New Community 18: 89-99, 1991 Scriven, M., An Introduction to Meta-evaluation, Educațional Product Report, 1, 1969 Scriven, M., Objectivity and Subjectivity in Educațional Research. In L.G. Thomas, ed., Philosophical Redirection of Educațional Research: The seventy- first yearbook of the National Society for the Study of Education, Chicago: University of Chicago Press, (1972b) Scriven, M., Pros and Cons about Goal-free Evaluation, Evaluation Comment, 3, (1972a) 856 Scriven, M., The Logic of Evaluation, Inverness, California: Edgepress, 1980 Scriven, M., The Methodology of Evaluation, Rand-McNally, Chicago. Seely, J.; Kajura, E.B., Grief and the Community, in: Grief and AIDS, Sherr, L. (coord.). London: Wiley, 1995 Segal, S.P., Deinstitutionalization, in Edwards & Hopps (coord.), Encyclopedia of Social Work (19th edition), Washington, DC: National Association of Social Workers, pp. 704-712, 1995 Seligman, M.E.P., Helplessness: on Depression, Development and Death, San Francisco, CA: Freeman, 1975 Sen, A., Capability and Well-Being, în The Quality of Life, M.C. Nussbaum, A. Sen (coord.), Oxford: Oxford University Press, 1993 Sen, A., Choice, Welfare and Measurement. Cambridge, Mass.: MIT Press, 1982 Sen, A., Commodities and Capabilities. Amsterdam: North-Holland, 1985 Sen, A., Inequality Reexamined. NY: Russel Sage Foundation, 1992 Sen, A., On Economic Inequality. Oxford: Oxford University Press, 1973 Sen, A., Personal Utilities and Public Judgements: Or What’s Wrong with Welfare Economics, în Economic Journal 89, pg. 537-558, 1979 Sen, A., Social Choice, în: The New Palgrave. A Dictionary of Economics, Eatwell, J., Milgate, M., Newman, P. (coord.). London: MacMiilan Press Ltd., pg. 382-393, 1987 Sen, A., The Political Economy of Targeting, în: Public Spending and The Poor. Theory and Evidence, D. van de Walle, K. Nead (coord.). Washington: IBRD-WB, pg. 11-25, 1995 Serageldin, Ismael; Grootaert, Christian, 1999, Defining social capital: an integrating view, în Partha Dagsupta și Ismael Serageldin, editori - Social Capital. A Multifaced Perspective, The World Bank, Washington D.C., 1999, p. 40-58 Shadish, W.R. Jr.; Cook, T.D.; Leviton, L.C., Foundations of Program Evaluation, Sage Publication, 1996 Shaffer, D.; Caton, D.L.M., Runaway and homeless youth in New York City. New York: The Itleson Foundation, 1984 Shafritz, J.M. (coord.), International Encyclopedia of Public Policy and Administration. Boulder, Colorado: Westview, 1998 Sherr, L. (coord.), Grief and AIDS. London: Wiley, 1995 Silverman, H.A.; Curzon, L.B., The Substance of Economics: Bristol Publishing, 1974 Simon, H.A., Administrative Behavior. NY: Macmillian, 1947 857 Sinclair, Elma, The formal evidence, în National Institute for Social Work, Residential care: a positive choice, London: HMSO, 1988 Skolnick, Jerome H.; Currie, Elliot, 1985, Crisis in American Institutions, 6th Ed., Boston: Little, Brown. Smale, G.; Tuson, G.; Statham, D., Social Work and Social Problems. Working towards social inclusion and social change, London, Macmillan, 2000 Smith, B.C., Decentralization: The Territorial Dimension of the State. London: George Allen and Unwin, 1985 Smith, B.C., The measurement of decentralization, International Review of Administrative Sciences, voL45, no. 3: 214-222, 1979 Smith, H. L. (coord.), Warand Social Change, Manchester University Press, 1986 Smith, Neil, 1979, Towards a Theory of Gentrification: A Back to the City Movement by Capital not People, în Journal of the American Planners Association, 45:538-548. Smith, Neil, 1996, The New Urban Frontier. Gentrification and the Revanchist City, Routledge, London & New York. Smith, Neil, The New Urban Frontier. Gentrification and the Revanchist City, Routledge, London & New York, 1996 Smith, Neil, Towards a Theory of Gentrification: A Back to the City Movement by Capital not People, în Journal of the American Planners Association, 45:538-548, 1979 So, Alvin Y., 1990, Social Change and Development. Modernization, Dependency and World-System Theories, Sage Library of Social Research 178, Newburry Park • Londra • New Delhi Solomon, B., Black empowerment: Social work in opressed communities. New York: Columbia University Press, 1976 Soumelis, G. Project Evaluation Methodologies and Techniques, UNESCO, Paris, 1977 Spicker, P., Principles of Social Welfare. An Introduction to Thinking about the Welfare State. London: Routledge, 1988 Spiker, Paul, Principles of Social Welfare - An Introduction to Thinking About the Welfare State", Routlidge, London, 1988 Stahl, H.H. (coord.), D. Guști - Studii critice, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1980 Stake, R. E., Program Evaluation, Particularly Responsive Evaluation. In W.B. Dockrell & D. Hamilton eds., Rethinking Educațional Research, London: Hodder & Stoughton, 1980 Stake, R.E., Evaluating the Arts in Education: A Responsive Approach, Columbus: Charles E. Merril, 1975 858 Stănculescu, M. (coord.), Sărăcia în România 1995-1998. Voi 1. București: PNUD, 1999 Stevans & Gabbay, Needs assessment, needs assessment... in: Health Trends, voi.23, no.1, p. 20-23, 1991 Stith, S.; Williams, M.B.; Rose, K., Violence Hits Home - Comprehensive Treatment Approaches to Domestic Violence. New York: Springer Publishing Company, 1990 Stratigaki, Maria, The European Union and the Equal Opportunity Process, în Hantrais Linda (coord.), Gendred Policies in Europe - Reconciling Employment and Family Life, Macmillan Press - London, St. Martin’s Press, New York, 2000 Strauss, R., The Need to Drink too much, in: Journal of Drug Issues, 14(1): 125- 136, 1984 Stufflebeam, D.L.; Webster, W.J., An Analysis of Alternative Approaches to Evaluation, Evaluation Studies Review Annual, 6, 1981 Suchman, E.A., Evaluative Research: Principles and practice in public service and social action programs, New York:Russel Sage Foundation, 1967 Sullerot, E., (1986), L'âge de travailler, Paris, Fayard. Surber, R.W.; Dwyer, E.; Ryan, K.J.; Goldfinger, S.M.; Kelly, J.T., Medical and psychiatric needs of the homeless - a preliminary response, in: Social Work, 33, 116-119, 1988 Suzumura, K., Social Welfare Function, în: The New Palgrave. A Dictionary of Economics, Eatwell, J., Milgate, M., Newman, P. (coord.). London: MacMilIan Press Ltd., pg. 418-420, 1987 Svallfors, S., The Middle Class and Welfare State Retrenchment. Attitudes to Swedish Welfare Policies, in The End of the Welfare State. Responses to State Retrenchment, S. Svallfors, P. Taylor-Gooby (coord.). London: Routledge, pg. 34-51, 2000 Swain, J.; Finkelstein, V.; French, S.; Oliver, M., Disabling barriers - enabling environments, London, Sage Publications, 1993 Symonds, A.; Kelly, A. (coord.), The Social Construction of Community Care, Macmillan, 1998 Tarrow, S., 1996, States and Opportunities: The political Structuring of Social Movements, în: D. McAdams et al. (coord.), Comparative Perspectives on Social Movements: Political Opprtunities, Mobilizing Structures, and Cultural Framings. NY: Cambrdige University Press Tawney, R.H., Equality. London: Unwin, 1931 Taylor, David, 1998, Social Identity and Social Policy: Engagements with Postmodern Theory, în Journal of Social Policy, voi. 27, nr. 3, p. 329-350 859 Taylor, Samuel H.; Roberts, Robert W., 1985, Theory and Practice of Community Social Work, New York, Columbia University Press. Taylor-Gooby, P., 1994, Postmodernism and Social Policy: a Great Leap Backwards? în: Journal of Social Policy, 23(3), pg. 385-404 Taylor-Gooby, Peter, 1994, Postmodernism and Social Policy: A great Leap Backwards?, în Journal of Social Policy, voi. 23, nr. 3, p. 385-404 Teșliuc, C.; Pop, L.; Teșliuc, E.D., Sărăcia și sistemul de protecție socială, lași: Polirom, 2001 Teulon, Frederic (coord.), Dictionnaire d'histoire, economie, finance, geographie. Paris: Presses Universitaires de France, 1997 Thackeray, M.G.; Farley, O.W.; Skidmore, R.A., Introduction to Social Work, London, Prentice-Hall International, 1994 Thane, P., The Foundations of the Welfare State, Longman, London, 1982 The National Committee for the Preparation of The Second United Nations Conference on Human Settlements, Romania National Report, Habitat II, Istanbul 1996, 1996 Thomas, C., 1997, Poverty, Development, and Hunger, în John Baylis și Steve Smith (coord.), The Globalization of World Politics. Oxford: Oxford University Press Thomason, George, A Textbook of Industrial Relations Management, London: Institute of Personnel Management, 1988 Thompson, G. F.; Hirst, P. Q., 1999, Globalization in Question: The International Economy and the Possibilities of Governance, second edition. Cambridge: Polity Press Thompson, M.S., Evaluation for Decision in Social Programmes, Saxon House/Lexington Books, 1975 Thompson, N., Anti-discriminatory Practice.Basingstoke: Macmillan Press, 1993 Thrift, Nigel, 1987, An Introduction to the Geography of Late Twentieth Century Class Formation, în Thrift, N., Class and Space, London, Routledge. Thrift, Nigel, An Introduction to the Geography of Late Twentieth Century Class Formation, în Thrift, N., Class and Space, London, Routledge, 1987 Thumerelle, P-J., (1985), Contribution f la reflexion theorique sur la mobilite spațiale des populations, Espace, Populations, Societes, n° 1/1985, pp.11-17. Tight, Malcolm, 1996, Key Concepts in Adult Education and Training, Routledge, Londra și New York Tight, Malcolm, 1996, Key Concepts in Adult Education and Training, Routledge, Londra și New York 860 Titmuss, R. M., Essays on "The WelfareState", George Allen & UNWIN London Ltd, 1958 Titmuss, R., Social Policy, London, Allen &Unwin, 1974 Titmuss, R.M., Commitment to Welfare. London: Allen and Uwin, 1968 Titmuss, R.M., Income Distribution and Social Change. London: George AII an and Unwin, 1962 Titmuss, R.M., The Gift Relationship. Harmondsworth: Penguin, 1970 Titteron M. (coord.), Caring for people in the Community - The new Welfare, Jessica Kingsley Publishers, London and Bristol, Pensylvania, 1994 Tixier, Pierre-Eric, Redefinir I’ identite syndicale, în L’entreprise et le syndicalisme, Paris: CNRS - IRESCO;1988 Tobin, J., 1982, Essays in Economics: Theory and Policy. Cambridge, Mass.: MIT Press Touraine, 1981, The Voice and the Eye: an Analysis of Social Movements. Cambridge: Cambridge University Press Touraine, A., 1977, The Self-production of society. Chicago: Univeristy of Chicago Press Towell, David (coord.), An ordinary life in practice, London: King Edward’s Hospital Fund, 1988 Townsend, Peter, Dynamics of Deprivation, Gower, Londra, 1987 Toynbee, Arnold, 1979, Orașele în mișcare, Editura Politică, Bucureștindicatori Trebici, Vladimir, 1972, îmbătrânirea demografică a populației României, în Viitorul Social, 1. Trebici, Vladimir, 1975., Mică Enciclopedie de Demografie, Ed. Științifică și Enciclopedică Trice, M.H., Alcoholism in America Revisited, in: Journal of Droug Issues 14(1)- 109-123, 1984 Tripodi, T.; Fellin, Ph.; Epstein, /., Social Program Evaluation, University of Michigan, F.E. Peacock Publishers, Illinois, 1986 Tropman, John E., 1987, Common Elements of practice: Introduction, în Cox, F.M.; Erlich, J.L.; Rothman, J.; Tropman, J.E. (coord.) Strategies of Community Organization, Fourth edition, F.E. Peacock Publishers, Inc., Itaca, Illinois. Troy, Leo, The Rise and Făli of American Trade Unions, în S.M. Lipset (coord.)., Unions in Transition. Entering the Second Century, Institute for Contemporary Studies, San Francisco, California, 1986; 1986; Tuijnman, Albert C., editor, 1995, International Encyclopedia of Adult Education and Training. Second Edition, Pergamon 861 Turner, John; Fichter, Robert, (coord.), 1972, Freedom to Build: Dweller Control of the Housing Process, Macmillan, New York. Tyler, R. W., Basic Principles of Curriculum and Instruction, Chicago: University of Chicago Press, 1949 Tzeng, O.; Jackson, J.; Karlson, H., Theories of child abuse and neglect. New York: Praeger, 1991 Țarălungă, Nicolae; Racoviceanu, Sorina, 1997, UE, Competitiveness and cohesion: trends in the regions. Luxembourg, 1994 UN, Sustaining Social Security. New York: UN, 1997 UNAIDS, The Status and Trends of Global HIV/AIDS Pandemic, Final Report, July 5-6, XI International Conference on AIDS, Vancouver, 1996 UNCHR, UNICEF, Evacuation of Children from Conflict Areas. Geneva, 1992 UNESCO, Declarația de la Salamanca și direcțiile de acțiune în domeniul educației speciale. Conferința mondială asupra educației speciale: acces și calitate, Salamanca, Spania, 1994 UNICEF, Women in Transition, The MONEE Project, Regional Monitoring Report, Nr.6, 1999 United Nations Centre for Human Settlments (Habitat), Site internet: http:// www.unchs.org United Nations, 1948, Universal Declaration of Human Rights, United Nations General Assembly. United Nations, Report of the United Nations Conference on Human Settlements (Habitatll), Istanbul, 3-14 June 1996 Valadez, J.J.; Bamberger, M., Monitoring and Evaluating Social Porgrams in Developing Countries, Washington DC, EDI of the World Bank, 1994 Van Der Veen, R., Matthew Effects in Policy Implementation, în The European Face of Social Security, J. Berghman, B. Cantillon (coord.). Aldershot: Avebury, pg. 157 - 178, 1993 Vaughan, The importance of decentralized management, World Health Forum, voi. 5, p. 27-29, 1984 Văcărel, I. (coord.), Finanțe Publice. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1992 Vădineanu, Angheluță, 1998, Dezvoltarea durabilă. Teorie și practică., voi. 1, Ed. Universității din București. Verband Deutscher Hypothekenbanken, The German Mortgage Banks. Their Financing System and Market Significance, 1984 Vincent, Andrew, Modern Political Ideologies, Blackwell Publisher, 1995 862 Visser, J.; Hemerijck, A., 1997, A Dutch Miracle: Job Growth, Welfare Reform and Corporatism in the Netherlands. Ann Arbor: University of Michigan Press Vlădescu, C., Managementul serviciilor de sănătate, Ed. Expert, București, 2000 Vlădescu, C., Politica de reformă a sistemului de sănătate din Romania. O analiză critică, Ed. InfoMedica, București, 1999 Voicu, B.; Noica, R., Nevoia de locuințe în România, articol în curs de publicare în Revista de Cercetări Sociale, 2000 Voicu, Bogdan; Begu, Liviu, 1999, O analiză a structurii, costurilor și eficienței sistemului învățământului preuniversitar din România, raport pentru Banca Mondială, București Voicu, Mălina; Voicu, Bogdan, Programele sociale ale partidelor politice, în Cătălin Zamfir, coordonator, Politici sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, București, 1999 Walgrave, L., Restorative Justice for juveniles: Just technique or a fully fledged alternative. Howard Journal of Criminal Justice, 34(3); 228-249, 1995 Walker, R.L., Thinking about workfare: evidence from the USA. London: HMSO, 1991 Wall, W.D.; Williams, H. L., Longitudinal Studies and the Social Science, Heineman, London, 1970 Wallerstein, Immanuel, 2000 [1974], Dependence in an Interdependent World: The Limited Possibilities of Transformation within the Capitalist World Economy, capitolul 11 în Stuart Corbridge, editor (2000) - Development. Criticai Concepts in Social Sciences. Volume I: Doctrines of Development, Routledge, Londra și New York, p. 236-259, reprodus din African Studies Review, voi. 17, p. 1-26 Walsh, K., Public Services and Market Mechanisms. Competition, Contracting and the New Public Management. Hampshire, London: Macmillan Press LTD, 1995 Walton, R.E. & McKersie, R.B., A Behavioral Theory of Labor Negociations: an Analysis of a Social Interactions System, New York: McGraw Hill, 1965 Warde, Allan, 1991, Gentrification as Consumption: issues of class and gender, în International Journal of Urban and Regional Research, 14, 2, 228-248. Warde, Allan, Gentrification as Consumption: issues of class and gender, în International Journal of Urban and Regional Research, 14, 2, 228-248, 1991 Warnock Report, Special Educațional Needs: Report of the Committee of Enquiry into the Education of Children and Young People, London, HMSO, 1978 863 Waxman, D.; Reyes, L.M., The continuing growth of hunger, homlessness, and poverty, in: America's cities. USA: Washington, DC., 1987 Webb, Beatrice, Industrial Democracy, London: Logmans, 1921 Weber, M., The Methodology of Social Sciences. Free Press, 1949 Weber, Max, 1978, Economy and Society, University of California Press, Berkeley • Los Angeles ă* London [prima ediție: 1922] Weber, Max, 1995, Etica protestantă și spiritul capitalist, Editura Humanitas, București [1920] Weber, Max, On Charisma and Institution Building, The University of Chicago Press, Chicago, London, 1968 Weinberg, M.S.; Williams, C.J.; Prior, D.W., Dual Attraction: Understanding Bisexuality. NY: Oxford University Press, 1994 Weisbord, M.R., Organizational Diagnosis. A Workbook of Theory and Practice, Reading, Massachuttes: Addison-Westley, 1987 Weisbrod, B.A., Collective Action and the Distribution of Income: A Conceptual Approach, în R.H. Haveman, J. Margolis (coord.), Public Expenditure and the Policy Analysis. Chicago: Markham, 1970 Westat Inc., Study on the național incidence and prevalence of child abuse and neglect. National center on Child Abuse and Neglect Contract No. 105-85-1702. Rockville, MD: Author, 1987a Westat Inc., Supplementary analysis of data on the național incidence of child abuse and neglect. Rockville, MD: Author, 1991a Whitehouse, P., Race and the Criminal Justice System, in: V. Coombe and A. Little (coord)., Race and Social Work. London: Tavistock Press, 1986 Whitty, Geoff; Power, Sally, 2000, Marketization and privatization in mass education Systems, International Journal of Educațional Development, voi. 20, p. 93-107 Whitty, Geoff; Power, Sally; Halpin, David, 1998, Devolution and Choice in Education. The School, the State and the Market, ACER Press WHO, Financing of Health Systems, Geneva, 1978 WHO, Health Systems in Transition, WHO, Regional Office for Europe, Copenhagen, 1996 Wholey, J.S., Evaluation and Effective Public Management, Boston: Little Brown, 1983 Wholey, J.S., Evaluation: Promise and Performance, Washington DC: Urban Institute, Colombia University Press, 1979 Whynes, D., The Poverty Trap, in Current Issues in the Economies of Welfare, N. Barr, D. Whynes (coord.). London: MacMiilan, pg. 63-86, 1993 864 Wiarda, H.J., Corporatism and Comparative Politics. The Other Great "Ism", M.E. Scharpe Publications, 1987 Wiehe, V., Sibling abuse: Hidden physical, emoțional and sexual trauma. Lexington, MA: Lexington Books, 1990 Wilensky, Harold et al., Comaprative Social Policy:" Theories, Methods, Findings, în Drierkes, Meinhoff, Hans Weiler, Ariane Berthoin Antal, Comparative Policy Research - Lerning from Experience, WZB Publications, Berlin, 1987 Wilensky, Harold, The welfare state and equality: structural and ideological roots of public expenditures, California University Press, Berkley, 1975 Williams, Peter; Smith, Neil, 1986, Gentrification of the City, Boston, Allen & Unwin. Williams, Peter; Smith, Neil, Gentrification of the City, Boston, Allen & Unwin, 1986 Williamson, 0. E., Markets and Hierarchies. Analysis and antitrust implications: a study in the Economics of the Internai Organization. NY: Free Press, 1975 Williamson, P.J., Corporatism in Perspective, SAGE Publications, 1989 Wilson, G. (coord.), Community Care - Asking the Users, Chapman & Hali, 1995 Wilson, M., 1997, Citizenship and Welfare, în: M. Lavalette și A. Pratt (coord.), Social Policy. A Conceptual and Theroretical Framework. London: Sage Publications, pg. 182-195 Wilson, W. J, The truly disadvantaged: the inner city, the underclass and public policy, University of Chicago Press Book, 1991 Wilson, William Julius (coord.), The Getto Underclass, Sage Publication, 1993 Windmuller, J., International Trade Union Movement, în R. Blanpain, dir, Comparative Labor Law and Industrial Relations, Deventer: Kluwer, 1982 Wolfensberger, W., The Principie of Normalization in Human Services, Toronto, National Institute on Mental Retardation, 1972 Wolfensberger, W.; Thomas, S., PASSING (Program Analysis of Service Systems Implementation of Normalization Goals), Toronto, National Institute on Mental Retardation, 1983 Wolfensohn, J. D., 1999, A Proposal for a Comprehensive Development Framework. Washington, D.C., The World Bank Group, January Woodward, J., Industrial Organization: Theory and Practice. London: Oxford University Press, 1965 865 Woodward, Kath, Feminist Critique of Social Policy, în Lavalette, Michael, Alan Pratt (coord.), Social Policy - A Conceptual and Theoretical Introduction, Sage Publications, 1998 Woodward, Kath, Feminist Critique of Social Policy, în Lavalette, Michael, Alan Pratt (coord.), Social Policy - A Conceptual and Theoretical Introduction, Sage Publications, 1998 Worden, J.W., Grief conseling and grief therapy: A handbook for the mental health practitioner (2nd ed.). New York: Springer, 1991 World Bank, World Development Indicators, 1999 World Bank, World Development Report 1996, From Plan to Market. Oxford University Press, 1996 Wy/y, Elvin K.; Hammel, Daniel J., 1999, Cities and the Reinvestment Wave: Underserved Markets and the Gentrification of Housing Policy, în Housing Policy Debate, voi. 10, no. 4. Wyly, Elvin K.; Hammel, Daniel J., Cities and the Reinvestment Wave: Underserved Markets and the Gentrification of Housing Policy, în Housing Policy Debate, voi. 10, no. 4, 1999 Yzerbyt, Vicent; Rocher, Steve; Schadron, George, Stereotypes asupra Explanations: A Subjective Essentialistic View of Group Perception în Oakes, Penelope; Ellemers, Naomi; Haslam; (coord.), The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life, Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge, Massachusetts Zamfir ,E.; Zamfir, C. (coord.), Politici Sociale. România în context european. București, Ed. Alternative, 1995 Zamfir E. (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, București: Editura Expert, 2000 Zamfir, C. (coord), Politici sociale în România ‘90-’98, Ed. Expert, București, 1999 Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România, București: Editura Expert, 1999 Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România. București: Ed. Expert, 1999 Zamfir, C., Structurile gândirii sociologice, București, Ed. Politică, 1987 Zamfir, C.; Pop, M. A.; Zamfir, E., România 89-93: Dinamica bunăstării și protecția socială, Ed. Expert, București, 1994 Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de sociologie, București: Babei, 1998 Zamfir, C.; Zamfir, E. (coord.), Romania ’89-'93, Dynamics of Welfare and Social Protection, Expert, Bucharest, 1994 Zamfir, C.; Zamfir, E., (coord.), Politici sociale - România în context european, Editura Alternative, București 866 Zamfir, Cătălin, 1977, Strategii ale dezvoltării sociale, ed. Politică, București (voi. X din colecția "Teorie și metodă în științele sociale"). Zamfir, Cătălin, Incertitudinea: o perspectivă psihosociologică, București: Editura Științifică, 1990 Zamfir, Cătălin, Legitimitatea guvernării, în Raportul Național al Dezvoltării Umane - România 1997, Editura Expert, București, 1997 Zamfir, E. (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Ed. Expert, București, 2000 Zamfir, E., Servicii de asistență socială, în: Politici sociale. România în context European, Elena Zamfir, Cătălin Zamfir (coord.). București: Editura Alternative, pg. 100-120 Zamfir, E., Sistemul serviciilor de asistență socială în România, în: Politici Sociale în România. 1990-1998, Cătălin Zamfir (coord.), București, Ed, Expert, p. 233-268 Zamfir, E.; Zamfir, C. (coord.), Pentru o societate centrată pe copil, București, Ed. Alternative, 1997 Zamfir, E.; Zamfir, C. (coord.), România în context european. București: Ed. Alternative, 1995 Zamfir, E.; Zamfir, C., (coord.), Țiganii între ignorare și îngrijorare. Alternative, Bucharest, 1993 Zamfir, Elena și alții, Politici de suport pentru femei, în Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România: 1990 -1998, Editura Expert, București, 1999 Zapf, Wolfgang, 2000, Social Reporting in the 1970s and in the 1990s, în Social Indicators Research voi. 51, nr. 1, p. 1-15. Zarinski, Raphael, The Legitimacy of Opposition Parties in Democratic Political Systems: A New Use for an Old Concept, în The Western Political Quarterly, Volumul 39, pag. 29-47, 1986 Zastrow, C.; Kirst, K., Understanding Human Behavior and the Social Environment. Chicago: Nelson Halt Publisher, 1995 Zastrow, Ch., Social Workwith Groups, Chicago, Nelson-Hall Publishers, 1992 Zehr, H., Changing lenses: A new focus for crime and justice. Scottsdale, Pa. Herald Press, 1990 Zukin, Sharon, 1988, Loft Living: Culture and Capital in Urban Change, London, Radius. Zukin, Sharon, Loft Living: Culture and Capital in Urban Change, London, Radius, 1988 Zuravin, S., Research definitions of child physical abuse and neglect: Current problems, în J. &. D.W.R.H. Starr (coord.), The effects of child abuse and neglect: Issues and research. New York: Guilford Press, 1991 867 Anuarul statistic al României, București: CNS, 1999 Băncile de credit ipotecar din Germania. Sistemul de finanțare și importanța lor (broșură neidentificată încă) British Journal of Psychiatric Social Work, voi. 7, nr. 3, 1962 Buletin Informativ al Ministerului Educației Naționale Nr.2/2000 Child Abuse Prevention and Treatment Act, amended by Public Law 98- 457, 42, 1984 Codul Civil, titlul XVIII, Despre privilegii și ipoteci, pg. 236-278 Codul Penal Comentat și Adnotat, partea specială, vol.l, București, 1975 Constituția României, Monitorul Oficial Nr. 233/21. 03. 1991, 1996 ERGO Programme. Measures in Favour of the Unemployed. An Approache to Evaluation, London: Economic Consultants, 1994 ERS Standards Committee. In Standards for Practice, ed. Long-term Cambridge P.H.Rossi, no. 15 of New Directions for Program Evaluation, San Francisco:Jossey- Bass, 1982 Ghid practic pentru înființarea asociațiilor de proprietari în România, București, 1998 L' impot. Nr.23, Revue francaise d' etudes constitutionnelles et politique, Paris: Presses Universitaires de France, 1982 L’entreprise et le syndicalisme, Paris: CNRS - IRESCO, 1988 La liberte syndicale, Troisicme edition, Geneve: Bureau Internationale du Travail, 1985 Le travail dans le monde, VoL1 - 2, Genăve: Bureau Internationale du Travail,1985; Lege privitoare la Societățile civile de Credit funciar urban, 20 martie 1926 Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare Legea 5/1933 pentru modificarea legii Institutului de Credit Ipotecar Transitoriu Legea 58/1930 pentru înființarea institutului de credit ipotecar tranzitoriu Legea Nr. 144/1999. Monitorul Oficial al României, Nr. 361 din 29.07.1999 Legea Nr.88/1993, în voi. Legislație privind învățământul superior în România, București, Regia Autonoma ‘Monitorul Oficial’, 1996 868 Statutele Societății Creditului funciar urban din București, 29 martie 1926 ‘Rough Sleeping’ - Report by the Social Exclusion Unit presented to U.K. Parliament by the Prime Minister, July 1998 1999, Les Traites de Rome, Maastricht et Amsterdam. Textes compares. Paris, La Documentation Frangaise Bulletin on ageing, No. 2-3/1998. Commission Europeenne, 1994, Politique Sociale Europeenne: Une Voie r Suivre pour l’Union (Livre Blanc). Luxembourg, EUR-OP Council of Europe, 1950, Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. Roma, ETS No. 5 Council of Europe, 1961, European Social Charter. Torino, ETS No. 35 Council of Europe, 1964, European Code of Social Security. Strasbourq, ETS No. 48 European Commission, 1997, Directorate-General for Economic and Financial Affairs, The Welfare State in Europe: Challenges and Reforms (Special Issue of European Economy, No. 4, 1997). Luxembourg, Office for Official Publications of the European Communities Europeean Commision (1995) - Structures of the educațional and inițial training Systems in European Union, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 1995 Global Poverty Report, 2000. African Development Bank, Asian Development Bank, European Bank for Reconstruction and Development, Inter-American Development Bank, International Monetary Fund, World Bank,. Okinawa, G8 Summit, July Guvernul României, MMPS - Cartea Albă. Sistemul de asistență socială în România. Descriere, analiză și opțiuni pentru reformă. Ed. Departamentul Informațiilor Publice, Buletin Nr. 8, București, Mai 1993. International Bank for Reconstruction and Development, 1996, From Plan to Market. World Development Report 1996. New York: Oxford University Press International Bank for Reconstruction and Development, 2000, Entering the 21 st Century. World Development Report 1999/2000. Oxford: Oxford University Press International Labour Organisation, 1998, ILO Declaration on Fundamental Principles and Rights at Work and Its Follow-Up. International Labour Conference, 86th Session, June International Monetary Fund, 1999, Social Dimensions of the IMF’s Policy Dialogue. Washington, D.C., IMF Pamphlet Series, 47/1999. 869 International Monetary Fund, Organisation for Economic Co-operation and Development, United Nations, World Bank Group, 2000, A Better World for AII. Progress Towards the International Development Goals. Washington, DC, Communications Development Legea locuinței 114/1996, Monitorul Oficial. Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Servicii Sociale în Europa, București, iunie 1999. National Coalition for the Homeless, 1999, Why are people homeless?, NCH Fact Sheet #1. Națiunile Unite, 1955, Social Progress through Community Develop- ment, New York, United Nations. OECD (1996) - Lifelong Learning for AII, Centre for Educațional Research and Innovation, OECD, Paris OECD (1999) - Education Policy Analysis, Centre for Educațional Research and Innovation, OECD, Paris OECD (2000) - Education at a glance, Centre for Educațional Research and Innovation, OECD, Paris STATCAN (Statistics Canada), 1998, 1996 Census: Private households, housing costs and social and economic characteristics of families, publicat pe 6.09.1998 pe pagina de Internet a agenției: UNDP (United Nations Development Program) (1990) - Human Development Report 1990, UNDP United Nations Development Programme, 1999a, Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face. New York: Oxford University Press United Nations Development Programme, 1999b, UNDP Today. Introducing the Organization. New York, UNDP, September 1999. United Nations Research Institute for Social Development, 1995, States of Disarray. The Social Effects of Globalization. An UNRISD Report for the World Summit for Social Development. London: Banson United Nations Research Institute for Social Development, 1995, States of Disarray. The Social Effects of Globalization. An UNRISD Report for the World Summit for Social Development. London: Banson United Nations, 1995, Copenhagen Declaration on Social Development. World Summit for Social Development, Copenhagen, 6-12 March 1995, A/CONF. 166/9. United Nations, 2000, Twenty-fourth special session of the General Assembly, "World Summit for Social Development and Beyond: Achieving 870 Social Development for AII in a Globalizing World". Geneva, 26 - 30 June 2000. ■ic Jc Jc USAID, 1999, Financial Year 2000 Congressional Presentation. Washington, D. C * * * World Bank (1991) - World Development Report 1991: The Challenge of Development, World Bank, Washington D.C. * * * Grande Larousse Encyclopedique, Librărie Larousse, 1964 * * * Les economistes neo-classiques. Paris: Ed. Hatier, 1989 871 Cuprins Cuvânt înainte 5 Structura instituțională și a finanțării protecției sociale In România în tranziție............................................................. 9 A Abandonul copilului țN.P.) ______________ 81 Abilitarea actorilor sociali (empoworment) (M.P,. G.M.)............83 Abuz instituțional (M.P.).................88 Abuzul copikifut (M.P.)....................M Acreditarea serviciilor de sdnâtate (C.V.)...........—.................... 98 Actori sociali tmpheap tn protecția cop^ lutul tn dificultate Tn România (N P) M Adopție (N.P.)...........................101 Advocacy (M.P.).....................-...103 Agenția Națională pentru Locuințe (ANL)(R.N.).....................-....103 Alternative la instituționalizare (M.P.).105 Analiza longitudinala (M.V.).............107 Ancheta sodalâ (RG.)................... 109 Asigurări sociale (M.Pr.)................110 Asistent maternal profesionist (N.P.)....115 Asistența socială (EZ.)..................116 Asistența sodalâ a persoanelor vârstnice (C.B.)........„............126 Asociație de proprietari (R.N.)..........139 B Beneficii bazate pe testarea mijloacelor de trai (L.M P.).....................142 Beneficii contributorii (L.M.P.)______..—142 Beneficii de protecție socială (L.M P.)......................144 Beneficii In natură (L.M.P.).............144 Beneficii monetare (LM.P.).............144 Beneficii noncontnbutorU (L.MP.).......145 Beneficii nonmonetare (L.M.P.)_________145 Beneficii selective (L.M.P.)......... 146 Beneficii sociale (L.M.P.)..ₘ.ₘ...ₘ....151 Beneficii unice (L.M.P.)...............154 Beneficii untversaSst-categoriele (L M.P.).........»« • • ••••• • • M154 Birocrația de ghițou (Street iovei bureeucrecy) (L.M.P.)..............166 Buget (M.T.)...................-.......158 Bun social (G.M.)______________________163 Bunăstare socială (L.M.P.).............164 Bunuri pubbce (M.Pr.)..................167 c Caltficare/recaHficaro a forței de muncă ($.1.)............................ 168 Capabiiitâți (Sen) (L.M.P.)...........—170 Capital simbolic (B.V )............... 170 Caprtal social (B.V.)„................ 170 Capital uman (B.V.)....................170 Caracteristici alo sistemoior de sănătate (C.V.)............... .170 Centre de zi pentru cop# (N.P.)........174 Centru de plasament (N.P.).............175 Centru maternei (N.P.).................176 Cerere de forță de munci (S.l.)--------177 Cetățenie (dtizensNp) (M.Pr.)..........178 Chefiuiefi publice (M.T.).....—-.......184 CWu de viață (A.R.S.)..................176 Dicționar de politici sociale — m Cuprins CoefioentJ de concentrație (L.M.P.. LP.)................................187 Coeficientul Gini (L M.P.. LP.)_________187 Consiliere (MP.)........................187 Consiliera» pcraoanakx infectate cu HtV/SIDA (0.6.)..................193 Construcția social* a beneficiarului (L.M.P.)...........-................195 Contract do munca (S.t.)................197 Cooperative de tocuri (8.V.)............199 Copiii strtzil (0 0)................... 201 CopH fn dificultate (N.P.).............. 204 Copd neglijat (N.P.)....................205 Copiau In sanatate (C.V)................ 207 Corporatism (C.R).......................213 Costuri administrative asociate programelor sodaie (L M.P.)_________218 Costuri de oplicare (L.M.P.)............219 Creditare» angajam (S.l.)...._..........221 Crațtiri-democrația (B.V.)..._..........223 Critici ia adresa statului bunâstani (M.V.)........................ Criza statului bun*st*m (M Pr.J.........230 Curba Loranz (L.M.P.. LP.)..............230 Cvas^piețe (L M.P.).....................230 D Decomodificaro (M.Pr.)..............231 Deconcenlrare (L M.P.)..............231 Deconconuares secnculor de sanatate (CV.).............................231 Delegarea senriodor de sanatate (C.V.)................232 Delincventa juvenila (L.M.P.. GG.)....— 233 Dependența de drog ți alcool (D.B.).233 Deprware relativa (B.V.)............235 Descentralizare (L M.P.)........... 236 Descentralizarea sistemelor de sanatate (C.V.)................. 239 Devoluțla (L M P.. C V.)............241 Devoluția serviciilor de sânfitate (C.V.).............ₘ.241 Dezinstituționalizaro (M.P.)........243 Dezvoltare comunitar* (EX)............249 Dezvoltare durabila (suslenabild) (R.N..B.V.)-..................... 253 Dezvoltare regionala (L P}............255 Dezvoltare soc>aia (6.V.).............258 Diferente de gen (A R.S.).............275 Discriminare (M.V.)...................278 Distribuție veniturilor (L.M P, L P.).277 Oizabdiiaie (LM.)................. _..277 Dreptul la locuire (A.O.).......... 279 Dreptunie copilului (N P.)........ _..280 Dumping social (B.J.L)........_.......282 E Echitate distributiva (LM.P.).........284 Echitate orizontala (L M.P.)......... 284 Echitate procedural* (L.M.P.).........284 Echitate vertical* (LM.P.)............284 Ecologismul (M.V.)................... 288 Economia bunăstării (L.M.P.)..........269 Economie Informai* (S.l.).............293 Educație Indushfi (B.V.)..............296 Educație multicullurelâ (B.V.)........296 Educație permanent* (educația dara lungul întregii vieți) (B.V.).297 Educație recurent* (8.V.)............ 298 Educație special* (L.M) ..............299 Efect de domoNvare/depondenț* (M.P.)..,................... _.....301 Eficacitate (G.M.)....................301 Eficiența (L.M.P.).....™......„......„301 Eficiența administrativa (LM.P.)......302 Eficiența alocatlv* (L.M.P.)..........302 Egalitate (LM.P.)....................„303 Egalitate do acces (L.M P.)......... 306 Egalitate de țans* (L.M.P.).......... 306 Empowermont (MP.. G.M.)...............306 Eșecurile pieței (M.Pr)............. 306 Evaluarea programelor sociale (G.M.)...310 Excludere de le locuire (A.D.).. ... .324 Excluziune social* (M Pr.)..... .32? Extemalitiți (M Pr.)..................331 874 lUANA POP - COORDONATOR F Familie adoptiva (N.P.).................332 Familie de Incracințarefpiasament (familia foste?) (N.P.)...............332 Feminismul (M.V.)................-.._™332 Finanțarea InvAțAmAntuiui supenor pubUc (A.M.D.)........................334 Finanțarea politicilor sociale (M.Pr.)..339 Finanțarea serviciilor sanitare (C.V.),.339 Focalizarea beneficiilor scoale (L M.P.)341 Fondul de soma) (S.I.)..............-...346 Foster family (N.P.)........._...........347 Funcție de utilitate (L.M.P.).-..........347 G Generație (A.R.S.).................. -348 Gentrificare (gentrification) (A.D.)...349 Ghiduri do diagnostic ți tratament (C.V.J352 Globatizarea ponticilor sociale (M.Pr.)....353 Grupun de interes (LM P.. CA)-.........356 H Handicap (L.M.)..................... —.357 Homeiessness (A.O.)—.................. 358 Homosexualitate (O.B.).................358 Housing exckision (A.O.)...............361 I Identitate colectiv* (L.M P.)..........362 ideologie (M V.)..................... 362 Implementarea politicilor sociale (L.M.P.)........................... 365 Impozitarea (M.T.)...................._370 indemnizații de soma} (S.l.)...........373 Indicatori ai stAni de sAnAtate (C.V.).376 Indicatori cantitativi și calitativi ai locuirii (A.D.)................ .376 Inegalitate (L.M.P., L.P.).............380 Inflație (M.T.)........... „..........386 Instituții rezidențiale pentru protecția copsului In dificultate (N.P.).......390 Ipoteca imotkliarA (R.N.).......-......393 î îmbătrânire demografica (A.R.S.).....398 încredințare în vederea adopției (N.P.) 398 Ingnjlrea în comunitate (L.M.).......399 InvAțAmAnt alternativ (B.V.).........400 InvAțAmAntui deschis *1 la distanțA (B.V.)......................... 401 InvAțAmAntul particular (A.M.O.).....403 J Justiție distributiv* (L.M.P.).„.....411 Justiție procedurali (L.M.P.)........411 Justiție social* (L.M.P.)............411 L Legea sAracilor (Poor Law) (M.Pr.)...416 Legitimitate (M.V.)................-.416 Legitimitatea pokbcikw sociale (M.V.).....418 Liberalismul (M V.)......-...........418 Lipsa de locuința (homelessness) (A.D.)42O locuința scoale (A.O.)—..............422 M Managementul social ai riscurilor (L.M.P.)........-.............——....424 Marketing social (L M.P.)........... 426 Marketizarea serviciilor sodale (LM.P.)427 Măsuri ale bunAstirii socialo (LM.P.)..,.427 Măsuri ale inegalității veniturilor (L.M.P.H27 Medierea muncă (S.l.)................427 Metoda comparativ* în analiza poirtictioc sociale (M.V.)....................428 Metode șl tehnici de Intervenție în asistența social* (L.M.)......-...430 Modele da poMici sodaie (M.Pr.)......435 Monopol (M.Pr.)...................-....442 N Neajutorate învtțatA (ieamod helplossness) (MP.).-............-.443 NoccorpoWism (C.R.)..................443 Nevoia de asistențA sodaiA (C_Z_)....445 d£ pouticj sociali 875 Cuprins Nevoile de senatele (C.v.)...........446 Noile mișcări sociale cu impact asupra redistribuirii bunăslâni (L.M.P.).451 Nonwelfarwn (L.M.P.).................454 Normalizare (L.M.)................. 454 Noul management public (L.M.P.)......460 O Obiective alo politicilor sociale (M.Pr.),..471 Obiectivele politicilor de sănătate (C,V.)471 Ocuparea forței do munci (S.l.)........472 Oferta de forță de munca (S.l.)........475 Optimalitaie Paroto (L M.P.)...........477 Organisme ONU pentru probleme do așezări umane (R.N.)................476 Organizații ale administrației publice (L.MP.).............................479 Organizațiile internaționale șl politica socială (8.J.L.)....................487 P Partenenat social (I.B.)............. 498 Pensionare anticipată (S.l.).......... 504 Persoane fără adăpost (O.B.)...........507 Piața mundi (S.l.).....................514 Piețe interne (L.M.P.).................517 Planificarea urbană (AD.)..............517 Plasament familial (N.P.)..............520 Plasamentul copilului in regim de urgență (N.P.).................. „.521 Plăți compensatorii (C.R.).............521 Pledarea cauzei (M.P.).................524 Politica bugetară (M.T.),..............526 Politica fiscală (M.T.)................528 Politica socială a regimului socialist român (E.Z.. C^.)„..„...............529 Politica socială In România In tranziție (C.Z.)..............................539 Politică modulară (L.M.P.).............559 Politici active (S.l.).................559 Politici de dezvoltare urbană (A.D.)...„.56O Politici educaționale (B.V.)...........567 Politici de locuire (A.D.)....... ~....584 Politici de menținere a veniturilor ■ (L.M.P.)....................-........594 1 Politici pasive (S.l.)...................595 1 Politici sanitare (C.V.).................597 I Politici sociale (M.Pr.).............._..598 I Politici sociale adresate femeilor (MV.)................... .609 Politia cociolo ouropono (9.J.L.).......610 Politid sociale In cadrul reformei legislative și a administrării justiției (G.G.)............................ 627 Polibci socialo poslmodeme (B.V.).......638 Politici sociale privind protecția (aminei și a copilului In Ronânia (E.Z.)....645 Preferințe individuale iL.M.P.).........662 ' Prestații sociale (L.M.P.)..............662 Principii 3>e UE In structurarea politicilor de sănătate (C.V.)..................662 Privatizarea serviciilor de sănătate (C.V.).......................... .663 Probațiune (L.M.P.).....................664 Problemă socială (A 0.).................667 Produsul intern brut (PIB) (M.T.).......675 Program social (G.M.)...................677 Proiectare bugetară (M.T.)..............680 Protecția socială a grupurilor de refugtați/imigranți (O.B.)..........680 Protecția socială a persoanelor cu handicap (L.M.).....................682 Protecția socială a peroanelor infectate cu HIV/SIDA ((O.B.).................689 Putere discreționară (..M.P.)...........695 R Rapoarte ale dezvoltăm (B.V.)...........700 Raționalizarea serviciilor de sănătate (C.V.)..............................700 Reîntinerirea demografică a populației (A.R.S.)............................701 Rețea de securitate socială (safety net) (M.Pr.)........................... 702 Rețele de politici publce (L.M.P).......702 Rolul stalului în sistemele sanitare (C.V.)............................. 705 876 LUANA POP - COORDONATOR ==^^=^^^^==^=s^=^=Cuorina S Salariul (S.l.).......................707 sanatate publică (C.v.)...............zoo SAracia (M.Pr.)............—...-......709 Sărăcie suNectivă (8.V.)..............715 Scale de echivalența (L M.P.. L.P.)...716 Sectorul nonprofit * furnizor al bunăstării sociale (Mlh.V.)...................716 Servicii de asistență socială (EZ.)...720 Servicii educaționale secundare (B.V.)..72O Servicii scoale (L.M.P.)..............720 Sindical (l.B.).......................721 Sisteme de asigurări de pensii (S.l.).726 Sisteme de sănătate (C.V.)........... 732 Sodal-dcmDcrația (M.V., B.V.).........735 Socialismul (M.V., B.V.)..............737 SoiidariLite socială (L.M.P.).........739 Standarde de locuire (A.D.)...._......742 Stat social european (B.J.L.)....... 745 Stalul bunăstârii(M. Pr.).............746 Stereotip (M V.)...-..................769 Stigmă (M.V.).......................-.770 St-ucturâ de oportunltâp politice (L.M.P.) 770 Structura educației pe vârste (B.V.)..772 Subclasă socială (M.Pr.)..............775 oub. diantato (M.Pr.)......—..........781 Subvenția (L.M.P.)..—.................781 Subvenționarea angajării (SI.)........782 Ș Șanse de viață (Dahrendorf) (L.M.P.)....785 Școală integrătivă (L.M)---------—.785 N.P. ■ N