ISBN: 973-45-0359-6
Prof. Dr. Ion Ghinoiu
PANTEONUL ROMÂNESC DICŢIONAR
9
Editura Enciclopedică Bucureşti, 2001
Carte apărută cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor
PREFAŢĂ
Se poate discuta mult despre actualitatea şi oportunitatea publicării panteonului românesc la începutul mileniului trei. Pentru teritoriile carpatice şi populaţiile care le-au locuit, acesta putea fi scris în antichitate, când ar fi scos în evidenţă asemănările şi deosebirile dintre două mari civilizaţii ale timpului, una mediteraneană, greco-romană, care se exprima în piatră (temple, statui, cetăţi) şi alta carpatică, geto-dacă, care se exprima în lemn şi pământ (cetăţi, stâlpi, temple), în lut ars şi aluat copt (figurine antropo-, fito- şi zoomore). Dacă panteonul carpatic n-a fost scris în timpul panteonurilor antice, devenite celebre prin însăşi faptul că au fost cioplite în piatră sau scrise pe papirus, nu înseamnă numaidecât că n-a existat. Cu acest fetişism faţă de litera scrisă nici America n-ar fi existat înainte de Cristofor Columb! Cultul Zeiţei Mamă, Gaea, trebuie să fi fost foarte puternic de vreme ce românii o invocă şi astăzi în cântecele funerare (Cocoş Gaia a cântat /Sufletul i l-a luat...), în blestemul a te lua Gaia, în jocurile de copii De-a Mama Gaia, în unele colinde etc. Panteonul ar fi rămas în continuare o simplă făgăduinţă dacă autorul lui nu ar fi fost întâmpinat cu totală solicitudine de prestigioasa Editură Enciclopedică şi de directorul ei, domnul Marcel Popa.
Panteonul românesc este o lume fantastică, atipică în raport cu panteonul greco-roman, cu divinităţi puţin cunoscute la nivelul scrisului, dar foarte active la nivelul culturii orale. Această lume uitată, care se legitimează, pentru prezent, prin arhetipurile descoperite de etnologi şi, pentru trecut, prin vestigiile culturilor neolitice descoperite de arheologi, a fost numită de un cunoscut arheolog şi antropolog american de origine lituaniană, Marija Gimbutas, Civilizaţia Vechii Europe, şi definită ca o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 LHr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă care a precedat societăţile indo-europenizate...; Trebuie să recunoaştem realizările strămoşilor noştri „ vechi europeni“ aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică, admirabil pictată, şi de obiecte de cult1. Cu argumente arheologice copleşitoare ca varietate şi importanţă ştiinţifică, scoase la lumina zilei în special după al II-lea Război Mondial, confruntate cu bogate informaţii interdisciplinare (antropologice, lingvistice, etnografice) autoarea demonstrează că intr-un larg areal geografic axat, în principal, pe Carpaţi şi bazinul inferior al fluviului Dunărea, s-a dezvoltat, anterior civilizaţiei antice greco-romane şi mitului biblic al creaţiei Lumii de Zeul Tată, un complex cultural şi religios subordonat mitului creaţiei Lumii de Zeiţa Mamă. Contestată de unii, aprobată sau trecută sub tăcere de alţii, Marija Gimbutas are meritul
1	Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice in sud-estul european, traducere de Sorin Paliga, prefaţă şi note de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 49-50.
PREFAŢĂ
VI
incontestabil de a face o breşe semnificativă în zidul care separă nefiresc civilizaţiile antice legate de mare, de cele legate de uscat, de râuri, fluvii şi alte ape continentale. Sindromul antichităţii greco-romane, totul vine şi pleacă de la grecii antici sau de la romanii civilizaţi care au cucerit Dacia locuită de barbari, trebuie depăşit prin despletirea, în lumina noilor descoperiri arheologice, firului istoric de la cele două capete ale sale: din trecut, de unde materialul arheologic al Vechii Europe atestă în bazinul inferior al Dunării societăţi agrare paşnice, lipsite de fortificaţii elaborate şi arme de luptă, în care rolul principal îl jucau femeile, şi din prezent, de unde materialul etnografic şi folcloric, aflat oricând la îndemâna specialiştilor, îşi revendică autohtonia.
Mircea Eliade numeşte inspirat această civilizaţie europeană, care supravieţuieşte în sud-estul continentului prin numeroase arhetipuri, creştinism cosmic2. Fără a fi erezie, creştinismul cosmic este o liturghie desfăşurată atât sub bolta cerului cât şi sub cupola bisericii, care cultivă în credincios înţelepciunea de a trăi în pace cu semenii şi cu natura personificată ce-1 înconjoară. Dumnezeu este, aici, aproape de oameni, participă la bucuriile şi necazurile lor, îi ajută, îi pedepseşte, stă mai mult cu ei pe Pământ decât cu sfinţii în Cer. Din natura personificată şi animată cu viaţă (aştrii, fenomenele atmosferice, plantele, vieţuitoarele) românul şi-a ales mamă, tată, frate, soră, soţie postumă, prieteni etc. Unele reprezentări mitice, precum stelele de pe cer şi brazii din pădure, se nasc, se căsătoresc şi mor o dată cu naşterea, căsătoria şi moartea oamenilor. La naşterea unui om apare pe Cer o stea, care-1 însoţeşte ca un înger păzitor şi dispare o dată cu el la moarte; răsare un brad care va fi tăiat şi pus la căpătâiul mormântului ca soţ sau soţie postumă; copilul ursit nefavorabil de Ursitoare este închinat bradului, să-i asigure protecţie magică; prin cântecele funerare sufletul mortului este sfătuit să se lege pe drumul care-1 duce în Lumea de dincolo frate cu lupul şi soră cu vulpea sau vidra. împreună cu natura înconjurătoare, credinciosul se sanctifică atât la Naşterea, Moartea şi învierea Mântuitorului, cât şi a Moşului Crăciun, Babei Dochia, Căluşului.
Spre deosebire de arheologi care pornesc de la trecut, de unde le apar în săpături primele indicii ale existenţei umane, etnologii pornesc de la prezent, de la supravieţuirea arhetipurilor, de la ceea ce omul şi natura au împletit de-a lungul secolelor şi mileniilor. Arhetipul este un model cultural nemuritor, menit să rămână precum omul în versul dintr-o melodie îndrăgită de tineri, Moşule ce tânăr eşti! Arhetipurile Vechii Civilizaţii Europene, prezente în limba vorbită (zicale şi proverbe, jurăminte şi blesteme, descântece şi vrăji), incultura populară (sărbători, obiceiuri, acte rituale, practici magice), în gesturile şi comportamentul oamenilor, pot fi ordonate după diferite criterii: geneză, domeniile care le-au conservat, vechime etc. Generalizând imensul material documentar până la limita admisă ştiinţific, operaţie indispensabilă pentru a cuprinde întreaga perspectivă a celor 10000 de ani de cultură şi civilizaţie carpato-dunăreană (mileniile 8 î.Hr. — 2 d.Hr.), acesta a fost împărţit în trei complexe spirituale: primul este dominat de Zeiţa Mamă neolitică (8000 î.Hr. — 2500 î.Hr.); al doilea de Zeul Tată indo-european (2500 î.Hr. — anul 0); al treilea de Fiul lui Dumnezeu, Iisus (anul 0-). După un alt criteriu, modul în care şi-au imaginat oamenii că arată divinitatea adorată, europenii au edificat două lumi materiale şi spirituale inconfundabile: una neolitică, geomorfă, având ca model Oul, alta, antropomorfă, indo-europeană şi creştină, având ca model Omul. Dacă lumea antropo-
2	Eliade M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, p. 161, Bucureşti, 1978; Stahl H.H., Eseuri critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 166.
vn
PREFAŢA
morfă este, în mare, cea pe care o cunoaştem, lumea geomorfă o cunoaştem indirect, prin proiecţia în contemporaneitate a arhetipurilor Vechii Europe: oul şi oala, lutul şi aluatul, pântecele şi grota, divinităţile mumă (Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma Ploii, Maica Precista). Un loc aparte îl ocupă zeiţa pasăre în dublă ipostază: dătătoare de viaţă, reprezentată de păsările de baltă (raţa, barza, lebăda) şi de cele răpitoare de viaţă, reprezentate de păsările prădătoare de zi (gaia, corboaica, vulturul) şi de noapte (bufniţa).
Presupunând că documentele arheologice şi cele etnografice ajung să se întâlnească, unul urcând spre prezent, altul coborând spre trecut, se recunosc ca mamă şi fiică, mai rămâne să se răspundă la o întrebare: cum îşi dovedesc rudenia sau filiaţia demografică (biologică) şi teritorială? în lipsa documentelor scrise, firească pentru evenimentele derulate cu peste 10000 de ani în urmă, legătura genetică a arhetipului etnologic cu matca arheologică este confirmată sau infirmată de un document esenţial: prezenţa sau absenţa condiţiilor favorabile supravieţuirii.
Argumentele paleogeografice atestă, fără nici un dubiu, că teritoriul intersectat de cursul inferior al fluviului Dunărea, inclusiv Bălţile, Delta şi Marea în care se varsă, şi Carpaţii au oferit condiţii excelente de supravieţuire, în primul rând hrană şi adăpost. Dacă marile fluvii ale lumii, Nilul, Hindusul, Gangele şi altele, au adăpostit mari civilizaţii, bazinul Dunării de Jos nu putea să facă excepţie. Repartiţia pe harta Europei a primelor culturi neolitice confirmă că Dunărea inferioară este leagănul primei sau Vechii Civilizaţii Europene. De pe Dunăre a pornit cultura Cârcea (sat în jud. Dolj) care s-a extins în Câmpia Olteniei şi a trecut munţii în Transilvania, până la Gura Baciului (jud. Cluj). Pe ambele maluri ale fluviului s-a dezvoltat, cu 7000 de ani în urmă, pe fondul altei culturi dunărene, Schela Cladovei, un adevărat imperiu civilizator, cultura Criş-Starcevo. Aceasta s-a extins pe Dunăre, în jos, în Oltenia şi Muntenia, şi pe Dunăre în sus, în Banat, apoi în Crişana şi Transilvania, a trecut Carpaţii în Moldova, până dincolo de Prut, alcătuind prima unitate culturală şi etnică în spaţiul în care istoria avea să consemneze, peste milenii, prezenţa geto-dacilor, strămoşii autohtoni ai românilor. Această cultură, Criş-Starcevo, spun arheologii pe baza materialului scos la lumina zilei de pe întreg teritoriul în care a fost atestată, a constituit baza dezvoltării vieţii neolitice pe teritoriul României.
în privinţa celei de a doua axe teritoriale, Carpaţii, antropogeografii îi definesc ca munţi deosebit de ospitalieri ai lanţului Alpino-Himalaian care încinge ca un brâu, de la Atlantic la Pacific, Eurasia. Ei au oferit omului adăpost pe largile platforme de eroziune şi în cele peste 300 de depresiuni şi bazine depresionare, facilităţi de transport de-a lungul apelor şi pe potecile şi drumurile de culme, variate resurse ale solului (culesul din natură, păstoritul, agricultura pe platformele de eroziune şi în terase, vizibile şi astăzi) şi ale subsolului. Metalele preţioase (aurul, argintul) şi metalele utile (fierul, bronzul) n-au avut nici un rol în edificarea Civilizaţiei Vechii Europe; acestea aveau să influenţeze mai târziu istoria la Carpaţi şi Dunărea de Jos. O altă resursă carpatică, sarea, în lipsa căreia mamiferele, inclusiv omul, nu se pot reproduce, avea să joace un rol esenţial la răscrucea continentelor. împreună cu pâinea, sarea a rămas simbol al ospitalităţii, al respectului şi preţuirii de care se bucură un oaspete drag. Dacă în teritoriul pe care îl locuiai aveai sare, puteai obţine, prin schimb pe schimb (trocul), orice marfă dorită. Târziu, numele de soldat şi plata acestuia, soldă, de salariat şi salariu au originea în indo-europeanul sare (lat. sol, salis = sare). Documentele consemnează ingenioase modalităţi de a ajunge în posesia ei: între altele, călătorii străini relatau că, pe vremea lui Alexandru Ipsilanti, sarea se vindea pe peşte, iar înainte de primul război mondial România exporta în Africa (Congo) sare
frefatA
vra
tăiată în tablete de aceeaşi mărime şi cu aceeaşi greutate pentru a fi folosită ca monedă3, în multe regiuni ale Terrei lipsa sării a generat ample mişcări migratorii şi războaie sângeroase. Când le-a lipsit, oamenii au obţinut-o greu, prin evaporarea apei mărilor şi lacurilor sărate sau prin incinerarea plantelor cu conţinut ridicat de NaCl, iar cenuşa presărată pe furajele animalelor şi în mâncarea oamenilor. Deşi se găseşte în cantităţi îndestulătoare pe Glob, sarea este deficitară în unele zone. Asia, de pildă, este un continent defavorizat, în timp ce Europa, în special ţinuturile legate de Carpaţi, dispune de impresionante resurse (sare gemă şi izvoare sărate)4. Acest aur alb a atras, ca un magnet, prin viaţa îndestulătoare a celor care îl avea, multe popoare migratoare din Asia spre Europa. Locuirea (stăpânirea) permanentă a acestei solniţe a Europei şi, în parte, a Asiei, este confirmată de arheologi care au constat că nu există masiv salifer sau izvor de apă sărată să nu aibă în vecinătate una sau mai multe aşezări preistorice5. Drumurile pe uscat sau pe apă ale sării, care porneau din spaţiul carpatic spre toate azimuturile, tehnicile de extragere din ocne, saline şi slatine, toponimia şi antroponimia legată de sare, locul acestui dar al zeilor în obiceiurile, credinţele, actele rituale şi practicile magice româneşti alcătuiesc un adevărat tezaur spiritual.
Panteonul carpatic este alcătuit din reprezentări mitice transmise exclusiv pe cale orală de două piscuri ale spiritualităţii româneşti: Calendarul popular şi Cartea morţilor. Puţini ştiu că a existat şi există o Carte a morţilor6 nescrisă, cu texte de iniţiere a sufletului pentru drumul mitic ce leagă lumea de aici de lumea de dincolo, cântată şi astăzi în zeci de sate de un cor feminin în momente şi locuri semnificative ale ceremonialului funerar! Mesajele ei, de mare vechime şi tulburătoare frumuseţe, sunt adresate mortului strigat pe nume (Ion, Vasile etc.) sau printr-un nume tabu (Dalbu de Pribeag), zeiţelor destinului (Zorile), soţului sau soţiei postume (bradul, suliţa, steagul de înmormântare), substitu-telor mortului (stâlpul funerar), adăposturilor postume (sicriul, mormântul, cimitirul, pământul), Zeiţei morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaica) şi antropomorfă (Zâna Bătrână, Moartea, Maica Precista, Maica Irodia), ghizilor providenţiali (lupul, vulpea, vidra), vameşilor binevoitori, personajelor psihopompe şi, în final, rudelor mortului din lumea de dincolo. Ca dovadă a vechimii, în cântecele funerare (Zori, Brad, Cân tecul cel Mare, Cântec de priveghi) din Cartea românească a morţilor nu apare Iadul, tărâm înfiorător întemeiat mai târziu de religiile indo-europene şi creştine.
Prin acelaşi fenomen al oralităţii s-a transmis şi Calendarul popular7, instrument cu care arheologii apreciază creativitatea şi ingeniozitatea societăţilor dispărute. Reprezentările mitice sezoniere care îl populează sunt moştenite de la substratul autohton al Vechii Europe, trac şi geto-dac, împrumutate şi asimilate de la cultele greco-romane şi orientale, dar şi creaţii mitice relativ recente, româneşti şi străromâneşti. Indiferent de origine, acestea s-au adaptat, uneori sau contopit cu creştinismul. După vârsta anului, mare zeu al
3	Simionescu I., Ţara noastră, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1938, p. 392.
4	Gheorghe Gabriel, Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei, în rev. „Getica“, tom. I (1992), nr. 1-2, p. 55.
5	Alexianu Marius, Dumitroaia Gh., Mona Dan, Exploatarea resurselor de apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, in „Traco-Dacica“, tom. XIII (1992), nr. 1-2, p. 159.
6	Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor si Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
7	Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Idem., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 2000.
K
PREFAŢA
omenirii, şi a metamorfozelor lui calendaristice, sfinţii sunt, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, tineri (Anul Nou, Sânvăsâi, Dragobete, Năvalnic, Sântoader, Sângiorz), maturi (Săntilie, Sâmedru) şi bătrâni (Moş Andrei, Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun, Anul Vechi). La rândul său, Marea Zeiţă şi metamorfozele ei calendaristice se împart, începând de la echinocţiul de primăvară, în trei generaţii: zeiţe fecioară (Sânzienele, Drăgaica, Lăzăriţele, Ielele, Fata Pădurii), zeiţe mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pământului, Muma Pădurii) şi zeiţe bătrâne (Sfânta Vineri, Varvara, Dochia). Ele îşi fac apariţia, când şi când, în peisajul spiritual contemporan: li se aduc ofrande, adesea sângeroase (porcul la Crăciun, mielul la Sângiorz, berbecul la Sâmedru), sunt respectate şi temute precum sfinţii în zilele de celebrare (Rusaliile, Căluşul, Filipii, Ziua Ursului), invocate pentru rezolvarea unor probleme presante (Paparuda şi Caloianul în verile secetoase, Maica Precista, Sânnicoară pentru căsătoria fetelor, Sânvăsâi şi Sântandrei pentru aflarea ursitei etc.).
Cele mai însemnate reprezentări mitice româneşti se suprapun peste solstiţii (Crăciunul la solstiţiul de iarnă, Sânzienele sau Drăgaica la cel de vară) şi echinocţii (Dochia la echinocţiul de primăvară, Maica Precista la cel de toamnă). Zilele dedicate plantelor, animalelor, păsărilor şi reptilelor corespund cu bioritmurile lor de reproducere: Nunta Urzicilor (joia din Săptămâna Patimilor sau, în alte zone, Duminica Floriilor) este ziua când înfloreşte urzica, nemaifiind bună de mâncat; Ziua Cucului la Blagoveştenie sau Bunavestire (25 martie, în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară) când începe cucul a cânta; Sânzienele sau Drăgaica (24 iunie, solstiţiul de vară), ziua când înfloreşte planta cu acelaşi nume, substitut fitomorf al zeiţei agrare în Panteonul românesc; împuiatul Urşilor sau Macavei (1 august), ziua dedicată împerecherii urşilor în vederea reproducerii; Ziua Şarpelui (14 septembrie, în imediata apropiere a echinocţiului de toamnă) când reptilele se retrag în adăposturile subterane; Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor la Vinerea Mare (14 octombrie) sau Arhangheli (8 noiembrie) când se slobozesc berbecii în turma oilor pentru împerechere; Filipii de Toamnă (mijlocul lunii noiembrie), la începutul perioadei de împerechere a lupilor; Şiretenia (2 februarie), când se crede că fată ursoaica iar ursul iese din bârlog să-şi vadă umbra etc. Spre deosebire de Calendarul bisericesc care dedică toate zilele anului solar Sfintei Treimi (Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh), Fecioarei Maria şi câtorva mii de personaje cu existenţă reală sau imaginară, canonizate şi împărţite pe grade ierarhice, şi de Calendarul civil care este un simplu tabel al zilelor lucrătoare sau nelucrătoare, grupate pe luni şi săptămâni, Calendarul popular este deschis tuturor personificărilor naturii cu chip de om, pom, plantă, animal, pasăre, reptilă.
Panteonul carpatic, dovadă a vechimii lui, are legături nu numai cu cel greco-roman, decadent încă de la scrierea lui în antichitate, cu zei imorali, puşi pe înşelătorii, trădări şi incesturi, ci şi cu panteonul Indiei antice, care a fascinat mari spirite româneşti (Eminescu, Brâncuşi, Coşbuc, Eliade). Adesea, pe pământul carpatic zeii indieni se numesc şi îşi îndeplinesc atribuţiile lor de acasă: zeul Universului Shiva, în colindul de Crăciun Siva, zeul pluviometric Rudra, în ceremonialul Paparudei, zeul morţii Yama, invocat în unele expresii româneşti (a da Iama în păsări, în vite, cu sensul de moarte), zeul atmosferic Vayu în personificările româneşti ale aerului în mişcarea (vânt, viscol, vârtej, vijelie), sacrificiul vacii, mai rar al altui animal, atestat frecvent în Cartea românească a morţilor.
După accepţiunile date de lingvişti termenului de panteon, articolele dicţionarului se împart în două categorii: unele definesc edificiile închinate divinităţilor adorate în religiile
PREFAŢA
X
monoteiste şi zeilor din religiile politeiste, altele definesc reprezentărilor mitice româneşti ierarhizate după putere, atribuţii, vârstă, sex. Sufletul omului, invizibil şi intangibil, ţine de sacru şi, ca urmare, are şi el acces în panteonul divin. Dacă românii şi strămoşii lor carpatici au asimilat sacrului aştrii, vietăţile, plantele etc., nu puteau să se lase pe ei înşişi în afara paradisului, reşedinţa divinităţii adorate. Omul nu intră în panteon cu trupul, ci cu sufletul. In drum spre nemurire, sufletul vizitează mai multe panteonuri (adăposturi): casa copilului (placenta), trupul, casa, satul etc., în lumea de aici; sicriul, mormântul, cimitirul în lumea de dincolo. Pentru a afla elemente suplimentare despre ceea ce gândeşte poporul despre suflet, dicţionarul îi urmăreşte cărările şi adăposturile locuite efemer în existenţă, între leagăn şi mormânt, în preexistentă, de la celula ou la făptura om, şi în postexistenţă, de la veacul de om la veacul vecilor.
Metoda de a-ţi forma o imagine generală despre suflet cercetând-i pe dinafară adăpostul (panteonul) este frecvent atestată în proverbe şi zicători: Chipul omului este oglinda sufletului; După faţă şi sufletul; Inima omului i se citeşte pe faţă; După coajă cunoşti pomul, după haină cunoşti omul8 etc. Studiind pe dinafară adăpostul sufletului (trup, îmbrăcăminte, casă de locuit etc.), îţi poţi face o impresie generală despre cel care l-a creat, l-a înfrumuseţat, îl locuieşte. Pentru cunoaşterea spiritului divin şi a sufletului uman, cercetătorul are la dispoziţie parametrii exteriori ai adăposturilor locuite: forma (geomor-fă sau antropomorfă), culoarea, intrările sau ieşirile etc. După intrările şi ieşirile sufletului din panteonurile locuite, românii fac distincţie între adăposturile situate deasupra pământului, în care se intră şi^se iese pe poartă sau pe uşă (locuinţă, biserică, cetate medievală), şi adăposturile din pântecele pământului şi al trupurilor vieţuitoarelor, în care se intră şi se iese pe gură, gaură, găoază, gârlici, gât(trupul, peştera sau grota, beciul, bordeiul,'groapa de bucate, metroul), adesea zăvorâte de buze (buric, buci). Expresiile populare: cu sufletul pe buze, când cineva doreşte cu ardoare să facă o mărturisire, sau cu sufletul la gură, când este extenuată, aproape să-şi dea sufletul sunt frecvente în vorbirea cotidiană. Sufletul intră la naştere pe o gură şi iese la moarte pe altă gură. Interdicţia ca sufletul să vină din preexistenţă şi să plece în postexistenţă pe guri diferite, este atestată frecvent ca practică magică. Panteonurile fără intrări (oul, molecula, atomul) sau cu o singură intrare (oala, colacul) se sparg sau se rup la moartea şi renaşterea lor. Prin extensie, verbul a sparge a devenit sinonim cu moartea: spartul Căluşului, spartul târgului, spartul necazului etc.
Cititorul nu va găsi în dicţionar adevărul sau neadevărurile despre reprezentările mitice sau despre sufletul omului. Nu se face elogiul nemuririi cu care erau identificaţi geto-dacii, strămoşii autohtoni ai românilor, de grecii antici, ci credinţei în nemurire. Aceasta, credinţa oamenilor, trebuie respectată! Traian Herseni, remarcabil sociolog al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, aprecia că o populaţie care are anumite credinţe, convingeri, concepţii despre lume şi viaţă şi trăieşte în conformitate cu normele astfel generate, chiar dacă astăzi ni se par false, absurde, este superioară unei populaţii care ar deţine toate adevărurile din lume, dar nu ar crede în ele, nu le-ar trăi şi nu le-ar respecta. Oamenii au luptat, au suferit şi au murit adeseori pentru erorile lor, dar tocmai aceasta dovedeşte că nu au trăit în minciună, pentru că minciuna începe în clipa în care recunoaştem adevărul şi refuzăm cu bună ştiinţă să ne conformăm lui9.
8	Gheorghe Gabriel, Proverbele româneşti si ale lumii romanice, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.
9	Herseni Tr., Cultura psihologică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.ll.
XI
PREFAŢĂ
* *
*
Baza documentară a dicţionarului o reprezintă informaţiile înregistrate în ultimele două secole de neobosiţii culegători ai tradiţiilor populare tezaurizate în arhive, muzee şi colecţii particulare, sau publicate în volume şi reviste de specialitate. Un omagiu se cuvine adus celor care s-au preocupat de mitologia română, citaţi cu respect în paginile dicţionarului. Informaţiile au fost completate de cercetările recente efectuate cu prilejul elaborării Atlasului Etnografic Român. Atât cât i-a permis pregătirea de etnolog, autorul a folosit numeroase informaţii interdisciplinare, în special din domeniul arheologiei. Lucrarea nu şi-a propus să fie completă. Lipsesc multe reprezentări mitice (figurine) modelate din aluat, din lut, cioplite în lemn. Unele, complet desacralizate, au devenit ornamente cusute sau ţesute în război. De asemenea, nu au fost definiţi aşa-numiţii oameni de piatră, munţii sacrii, toponimia şi legendele mitice. Eroii din basme, care nu au nici o legătură cu activitatea practică sau cultică a oamenilor, au fost lăsaţi, cu bună ştiinţă, în afara panteonului.
Articolele de dicţionar sunt elaborate unitar, după acelaşi tipic metodologic: definiţie, descriere succintă a fenomenului definit, localizare geografică şi precizarea indicaţiilor bibliografice. Termenii cheie poartă trimiteri încrucişate (*) la articolele dedicate acestora. Preocuparea constantă a fost elaborarea unei lucrări accesibile unor largi categorii de cititori şi să împace, pe cât posibil, exigenţa specialiştilor. întrucât înţelesurile cuvintelor monosemantice sunt mai uşor receptate de cititor, termenii polisemantici, purtători de ambiguităţi, au fost clasaţi, uneori, pe sensurile exprimate şi apoi prezentaţi separat. Definiţiile sunt formulate prin cuvinte uzuale, adesea prin expresii populare, iar neologismele şi termenii tehnici au fost restrânşi la strictul necesar. S-a evitat, de asemenea, orice polemică ştiinţifică şi, ca urmare, în dicţionar nu se citează opiniile şi lucrările autorilor. De altfel, cei interesaţi le pot găsi în bibliografia citată la subsolul fiecărui articol, sau în Bibliografia selectivă a dicţionarului.
Dicţionarul este însoţit de două anexe: Geomorfismul şi antropomorfismul panteonului românesc, care grupează arhetipurile, după vechime, în marile complexe culturale şi religioase ale continentului european (neolitic, indo-european, creştin); Reprezentările mitice în Cartea românească a morţilor cu numele, timpul, locul unde apar şi atribuţiile lor în Lumea de dincolo. Indicele tematic sistematizează reprezentările mitice după mai multe criterii: ipostaza în care apar, înfăţişare, atribuţii, vârstă, sex, adăpost şi altele.
Dicţionarele se elaborează, de obicei, prin simplificarea sau completarea termenilor altor dicţionare. Autorul, conştient de riscurile imense la care s-a expus redefinind reprezentările mitice româneşti după criterii unitare şi ordonarea lor intr-un panteon, şi-a luat, fireşte, măsuri de siguranţă şi chei de control. Totuşi, lucrarea, de mare complexitate, ar putea să cuprindă şi unele inexactităţi. Fireşte, autorul îşi va însuşi toate observaţiile şi criticele îndreptăţite, iar dacă vor fi şi laude, acestea se cuvin a fi adresate celui care a păstrat neîncetat legătura spirituală cu Vechea Europă, poporului român.
Ion Ghinoiu
Bucureşti, 21 mai 2001
ABUR, esenţă vitală care părăseşte *Trupul la *Moartea omului, sinonim cu *Suflet. In tehnica descântatului unele femei suflă, scoţând abur pe gură, pentru a alunga boala din corpul persoanei descântate. Se înscenează o luptă între două suflete: al descântătoarei şi al bolii personificate. A.-ul scos pe gură sau care se ridică de pe pielea animalelor obosite, este asemuit, frecvent, cu sufletul. A. se numeşte şi pomana după înmormântarea mortului (Muntenia de nord: Dâmboviţa, Buzău) sau mâncarea gătită dată de pomană de ziua ^Blajinilor, *Moşii de Vară, *Moşii de Sâmedru (Muntenia, Dobrogea). In acest caz denumirea de A. dată pomenii este pusă în legătură cu procesul de fierbere (moarte simbolică) a alimentelor din care iese şi se ridică A-ul sau sufletul.
Dicţionarul limbii române, Tom. I, Partea I, A-B, Editura Academiei, Bucureşti, 1913; Hasdeu B.P., Etymoiogicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1974; Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
ADĂPOST AL SUFLETULUI, sălaş material şi efemer al esenţei vitale. O soluţie preliminară de abordare a sufletului este cercetarea adăposturilor locuite de acesta. Metoda de a-ţi forma o imagine generală despre o persoană prin iscodirea adăpostului pe care îl locuieşte este definită de proverbele şi zicătorile populare: Chipul omuluieste oglinda sufletului; După faţă şi sufletul; Inima omului i se citeşte pe faţă; După coajă cunoşti pomul şi după haină omul etc.
AGHIUŢĂ
2
Studiind pe dinafară trupul, îmbrăcămintea, casa de locuit etc., românul îşi face o primă impresie despre sufletul adăpostit de acestea. Pentru a ajunge la suflet, trebuie trecute mai multe praguri şi trepte ale intimităţii; el este protejat de adăposturi ale *Existenţei înşirate precum mărgelele pe aţă între leagăn şi mormânt (*Leagănul, *Patul, culcuşul, *Trupul, *Bordeiul, *Casa, satul, statul, lumea de aici), ale *Postexistenţei (*Sicriul, *Mormântul, *Cimiti-rul, *Lumea de dincolo) şi *Preexisteij(ei (uterul, placenta sau *Casa copilului, pântecele matern). Adăposturile lui pot fi însufleţite (casa, trupul, satul, statul) sau neînsufleţite (cadavrul, casa rămasă pustie), infinit de mici (particulele sub-cuantice) sau infinit de mari (galaxiile, roiurile şi superroiurile galactice). Ele se multiplică ierarhic spre două infinite: spre mica lume a particulelor cuantice şi spre marea lume a stelelor şi galaxiilor. Un adăpost închide alt adăpost, o cutie neagră, o altă cutie neagră, un adevăr, alt adevăr pe principiul proverbului Peştele cel mare înghite peştele cel mic. Totul este legat de tot.
Biberi I., Permanenţele clepsidrei, Editura Litera, Bucureşti, 1992; Gheorghe Gabriel, Proverbele româneşti şi ale lumii romanice, Bucureşti, 1986; Ghi-noiu I., Geomorfismul şi antropomorfismul spiritului uman, în „Revista de Etnografie şi Folclor“, tom. 39, nr. 5-6, 1994; Leonăchescu N., Istoria şi condiţiile la limită tip Dirichlet, în revista „Getica“, nr. 3-4, tom 1,1992.
AGHIUŢĂ, zeu al panteonului geto-dac detronat de creştinism, sinonim cu *Drac. Asemănător lui *Tichiuţă, *Naiba, Ghighiuţă, A este un drac mai puţin periculos, uneori simpatic, invocat şi în afara contextelor malefice.
Coatu Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, fără an pe copertă; Hasdeu B.P., Etymo-logicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1974.
ALEGEREA CRAIULUI, ceremonial al morţii şi renaşterii anuale a *Sângiorzului, divinitate agrară substituită de gospodarul care a ieşit primul la arat, sinonim cu *Boii Sângiorzului, *Tânjaua, *Primul arător, *Udătorii.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an.
Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.; Petri Ov., Craii de la Mocod — obicei din ciclul primăverii, în „Zestrea“, nr. 1, Bistriţa, 2000.
ALEXE CALDU, reprezentare mitică sezonieră în *Calendarul popular care încălzeşte şi purifică spaţiul la echinocţiul de primăvară, sinonim cu * Alexie, *Moş Alexă, Alexa Boje, *Ziua Peştelui şi *Ziua Şarpelui. Deşi bătrân, A C. călare pe cal păzeşte *Soarele care, plictisit de drumul parcurs zilnic între răsărit şi apus, încearcă să se refugieze în ziua *Dochiei (9 martie) în tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură. La Bobotează, în nord-vestul României, el este invocat de copiii colindători care sună din clopoţei şi bat din fiare vechi în timp ce ocolesc casele şi anexele gospodăreşti să aducă roade bogate: ChiraleisaW / Spic de grâu, / Pânâ-n brâu, / Roade bune, / Mană-n grâne! (Transilvania, Maramureş).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881.
ALEXIE, reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. A, care a preluat numele şi data de celebrare a Cuviosului Alexie, sau Omul lui Dumnezeu din Calendarul ortodox (17 martie), este sinonim cu Alexe Boje (Moldova, Bucovina), *A Caldu (Transilvania, Maramureş), *Ziua Peştelui (Transnistria) şi *Ziua Şarpelui. A încălzeşte şi descuie Pământul la 17 martie, în preajma echinocţiului de primăvară şi îl încuie după şase luni, la 14 septembrie (Ziua Crucii), în preajma echinocţiului de toamnă. în Transnistria este considerat sfânt făcător de minuni pe ape iar ziua lui de prăznuire început de an piscicol. Spre deosebire de ceilalţi sfinţi purtători de chei ale vremii, *Sângiorz şi *Sâmedru, care patronează câte un singur anotimp, A deschide şi închide atât vara cât şi iarna. Dumnezeu văzând cât de mult suferă omul de pe urma insectelor le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie, le-a încuiat într-o lacră (ladă), l-a chemat pe A s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, A, din curiozitate, deschide lacra înainte
3
ALUN
s-o arunce în mare. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele s-au răspândit în apă, în nisip, pe ierburi, în copaci. De atunci, spune o legendă, ...nu numai Pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii şi gujulii. iar pe Alexie pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, l-a transformat in cocostârc ca să adune, intre 17 martie şi 14 septembrie insectele împrăştiate. Local, ziua de A era numită Retezatul stupilor, zi când se recolta mierea lăsată pentru hrana albinelor pe timpul iernii. Mierea aceasta este un apreciat leac pentru tămăduirea bolilor. La A se greblau şi se măturau ogrăzile, târlele şi oboarele, se aprindeau focuri prin grădini şi livezi, se ocoleau casele şi acareturile cu tămâie şi cârpă arsă pentru alungarea şerpilor şi insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se urce omizile pe crengi, se suna din clopoţei sau se făceau zgomote bătând din fiare vechi pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele şi broaştele. In această zi era interzisă pronunţarea numelui de şarpe sau, dacă era necesar, îi spunea peşte. (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FI., Insectele in limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1903; PapahagiTache, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925.
ALUAT, arhetip al genezei şi materie sacră din care femeia prepară pâinea şi *Colacul, sinonim cu *Lut. Ciclul vegetal al grâului, deschis de sămânţa semănată şi închis de sămânţa recoltată (seceratul), a fost asemuită cu lacunara formulă a vieţii omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Conform gândirii magice, spiritul grâului locuieşte în corpul plantei mamă până când aceasta naşte (face sămânţă), se usucă şi moare. Din acest moment spiritul grâului se retrage în adăpostul impenetrabil al noii seminţe devenind, prin generaţii succesive, nemuritor. In procesul transformării grâului în pâine, piua, râşniţa, moara sunt altare de sacrificiu. Intre tehnica confecţionării oalei din lut şi prepararea pâinii (colacului) din A sunt paralelisme tehnologice şi spirituale evidente: eliberarea spiritului
grâului din sămânţă şi a spiritului pământului, din trupul planetei Pământ prin tăiere, zdrobire, pisare, râşnire, măcinare; adăugarea apei pentru obţinerea lutului şi *A-lui; frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi A-ul; modelarea chipurilor divine, forme de oale şi colaci care poartă numele unor reprezentări mitice (Arhangheli, Crăciunei etc.); însufleţirea lor prin ardere sau coacere în cuptor sau în *Ţest. Scoase din cuptor, pâinea (colacul) şi oala sunt animate, au viaţă, şi, ca urmare, pot substitui divinitatea şi omul în numeroase obiceiuri şi practici magice: date de pomană (oalele la *Mo-şii de Vară, pâinea şi colacii la numeroase sărbători calendaristice), sparte (*Oala mortului la înmormântare) sau rupte (*Colacul miresei la nuntă) ritual etc. In vremurile biblice Dumnezeu a modelat din lut chipul omului, aşa cum omul neolitic modelase din lut şi A. chipurile divine. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia (omul) suflând viaţă asupra ei, femeia neolitică şi-a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) şi din A (pâinea, colacii) arzându-le în cuptor.
Ghinoiu I., Trupul, lutul şi aluatul, în AIEF, serie nouă, tom 3, 1992; Ghinoiu I., Geomorfismul şi antropomorfismul spiritului uman, în REF, tom. 39, nr. 5-6,1994; Văduva Ofelia, Terminologia darului, în AIEF, serie nouă, tom 7,1996.
ALUN (Corylus avellana L.), arbust sacru, totem al *Şarpelui, prezent în practicile magice legate de cultul morţilor şi de tămăduire a bolilor. Alunişurile sunt adăposturi preferate ale şerpilor care îi feresc de fulgere şi trăsnete pe timpul verii. Acolo, de *Ziua Crucii, şerpii se adună pentru împerechere, se încolăcesc unii cu alţii, fac, din spuma care îi acoperă, piatra nestemată şi apoi se retrag în adăposturi pentru iernare. Ca o adevărată divinitate, A-ul îşi apără şi îşi înmulţeşte supuşii (şerpii) sau, din contră, îi poate pedepsi. Este suficient numai să atingi şarpele cu o ramură verde de A ca să-l omori sau să previi muşcătura acestuia! A.-ul este invocat în descântecele de dragoste, în cele de muşcătură de şarpe, de *Muma Pădurii, de *Tartăcot, de *Dalac, *Blândă, *Bubat. In Oltenia numele A-ului era implorat inclusiv în descântecul de judecată pentru câştigarea proceselor: — Bună ziua, Alun mare, /Domn mare!/Ce rudă eşti cu .... ?/—Nimic./—Nimic să se aleagă, la judecătorie, în divan.... Băţul sau nuiaua de A are, în practicile magice, putere fantastică: sprijinit de
AMARICE
4
uşă apără casa de răuvoitori, ţinut în mână orientează paşii omului spre comorile ascunse, încălecat de vrăjitoare o transportă cu viteza gândului unde are nevoie. El este nelipsit din recuzita obiceiurilor calendaristice şi familiale. Din beţele de alun se confecţionează *Colindele, toiege ornate cu care piţărăii, colindătorii olteni, scormoneau, în timpul colindatului focul din vatră şi loveau grinda tavanului. Cu nuiele de A se aprindeau în curte focurile rituale pentru încălzirea morţilor, aşteptaţi la *Măcinici sau la Joimari. Băţul de A. apare frecvent ca recuzită rituală în obiceiurile de nuntă (*Băţul înflorat al mirelui, beţele de A făcute cadou de mire socrului mare în nunţile ţigăneşti) şi în cele de înmormântare (*Toiagul mortului, măsura luată mortului pentru construirea gropii sau sicriului; răbojul pe care se însemnează găleţile cu apă cărate 40 de zile de un copil pentru sufletul mortului). Timpul consacrat în *Calendarul popular culegerii alunelor din pădure este Probejenia (6 august). Alunele care urmau să fie folosite ca leac pentru tămăduirea bolilor erau culese după un ritual special: femeia descântătoare se dezbrăca de haine, făcea plecăciuni şi se închina A-lui. Sărbătoarea A-lui, Schimbarea la Faţâ (Probejenia) a Maicii Domnului, are elemente care o apropie de cultul zeiţei mamă *Gaia (Geea), specifică complexului cultural neolitic, în opoziţie cu zeul tată indo-european, *Sântilie, care îi seacă alunele şi îi omoară copiii (şerpii) când tună şi trăsneşte.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică româneasca, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
AMARICE, personificare a unei plante cu crenguţe şi frunze asemănătoare cetinii bradului. Planta este arsă (incinerată) de copii în nopţile cu *Lună Nouă împotriva *Vâlvelor (Apuseni).
Frâncu Teofil, Candrea G., Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Tipografia Modernă Luis, Bucureşti, 1888.
AN, personificare a *Soarelui numit A Vechi înainte de miezul nopţii de Revelion şi A Nou
după miezul nopţii, sinonim cu Zeus, Saturn, *Crăciun, *Siva, Mitra, Iisus. Divinitatea A se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaşte după 365 de zile, 366 în anii bisecţi. Sfinţii Calendarului popular, metamorfoze ale A.-lui, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după şansa avută de aceştia la împărţirea sărbătorilor: *Sânvăsâi, celebrat în prima zi a A-lui, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; *Dra-gobete (24 februarie), fiul *Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; *Sângior-zul (23 aprilie), *Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; *Sântilie (20 iulie) şi *Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi, după care urmează generaţia sfinţilor-moşi, *Moş Andrei (30 noiembrie), *Moş Nicolae (6 decembrie), *Moş Ajun (24 decembrie) şi *Moş Crăciun (25 decembrie).
Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român 2000, Editura Pro, Bucureşti, 1999.
AN NOU AGRAR, moartea şi renaşterea *Do-chiei la echinocţiul de primăvară, 9 martie *Stil vechi. In structurile de profunzime ale spiritului uman, începutul anului se leagă de germinarea seminţelor la debutul primăverii. In *Calendarul popular apar două concentrări de sărbători dedicate divinităţilor ajunse, după 365 de zile, la bătrâneţe şi moarte: în decembrie, luna solstiţiului de iarnă (*Moş Nicolae, *Moş Ajun, *Moş Crăciun) şi în luna martie, luna echinocţiului de primăvară (*Baba Dochia, *Zilele Babei, *Moşii sau Măcinici, Moş Alexă sau *Alexii). Determinativele de babă. şi moş precizează că Dochia, zeiţă neolitică, maternă, lunară şi echinocţială, pe de
o	parte, şi *Crăciun, zeu indo-european, patern, solar şi solstiţial, pe de altă parte, au ajuns la pragul morţii, la cumpăna dintre *Anul Vechi şi *Anul Nou. La mutarea Anului Nou din primăvară, de la Zilele Babei Dochia, în plină iarnă, la Zilele Moşului Crăciun, unele sărbători, obiceiuri şi practici magice specifice A-lui N. A au migrat de la echinocţiul de primăvară la solstiţiul de iarnă, la Crăciun, altele, au rămas pe loc, la Dochia. Scenariul ritual al morţii şi renaşterii zeiţei primăvara şi, împreună cu aceasta, a timpului degradat şi îmbătrânit, cuprinde zilele de agonie ale Babei Dochia, între 1 şi 9 martie, şi zilele de început ale zeiţei renăscute (pruncul Dochia), între 9 martie (Măcinici) şi 17 martie (Alexie). In prima parte a scenariului de A. N. A.
5
AN NOU BIBLIC
se reda, prin obiceiuri, sacrificii, credinţe, acte şi formule magice, imaginea timpului îmbătrânit după 365 de zile: deschiderea mormintelor şi întoarcerea spiritelor morţilor printre cei vii; modelarea, din aluat copt sau fiert, figurinelor antropomorfe (*Măcinici, *Sfinţi, *Bradoşi) mâncate sacramental în ziua morţii Dochiei; beţia rituală de altădată amintită de obiceiul conform căruia fiecare persoană trebuia să bea în ziua de 9 martie 40 sau 44 de pahare de vin; pomeni abundente; priveghiuri şi altele. Starea de incertitudine se încheie în ziua de 9 martie, echinocţiul de primăvară în Calendarul iulian (Stilul vechi), când se credea că Dochia moare îngheţată, iar trupul ei devine stană de piatră, substanţă telurică primordială din care renaşte pruncul Dochia, timpul şi Universul. Acest moment marca A. N. A. Partea a doua a ciclului, cuprinsă între 9 şi 17 martie (Mucenici — Alexie) exprimă bucuria că lumea a fost salvată de la pieire. Victoria Soarelui asupra întunericului şi frigului este consolidată de oameni prin aprinderea focurilor rituale; bătutul solului cu ciomegele de lemn pentru a scoate căldura din pântecele Pământului. Ei purificau spaţiul înconjurător prin curăţarea grădinilor, curţilor şi anexelor gospodăreşti, arderea gunoaielor, alungarea spiritelor malefice cu zgomote metalice, fumegaţii şi cuvinte ameninţătoare. A. N. A., era considerat un timp favorabil pentru observaţii astronomice şi meteorologice, pentru acte de divinaţie şi profilaxie. Acum se începea simbolic aratul prin scoaterea plugului în ţarină şi trasarea primei brazde etc. Dochia la echi-nocţiul de primăvară, Crăciunul la solstiţiul de iarnă redevin ceea ce au fost cu 365 de zile în urmă: copii, tineri, maturi şi din nou babă şi moş. Termenii de moarte şi renaştere a Babei Dochia la A. N. A. sunt subînţeleşi din textul legendelor şi credinţelor populare. Personificările calendaristice ale Dochiei se grupează în trei generaţii: Zeiţele Fecioare (*Sânziana, *Dră-gaica, *Lăzăriţa, *Floriile, *Fata Pădurii, *Ielele, *Rusaliile etc.), între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară; Zeiţele Mumă (*Maica Precista, *Muma Pădurii, *Muma Caloianului, *Muma Ploilor, *Mama Dracului etc.), între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă şi Zeiţele Bătrâne (*Sfânta Vineri,* Sfânta Varvara, *Baba Dochia) apare solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982#
AN NOU BIBLIC, scenariul ritual al morţii şi renaşterii *Maicii Precista, personificare a timpului calendaristic, desfăşurat în preajma echinocţiului de toamnă, între *Sântămăria Mare şi *Sântămărie Mică. *Calendarul popular păstrează în perioada echinocţiului de toamnă amintirea unui străvechi început de an marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă peste care părinţii Bisericii creştine au suprapus moartea (Adormirea) şi Naşterea Fecioarei Maria. Fixând mai întâi moartea (15 august) şi, după un ciclu lunar, naşterea (8 septembrie), Biserica creştină a preluat modelul preistoric: moare reprezentarea mitică ajunsă la vârsta senectuţii, popular numită Sântămăria Mare sau Precista Mare, şi se naşte Sântămăria Mică sau Precista Mică. Deşi textele religioase îndeamnă să ne bucurăm la Naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie): să trâmbiţăm duhovniceşte..:, loachim se veseleşte şi Ana prăznuieşte; Să dănţuiască toată făptura, să se veselească şi David... etc. românii întâmpină cu mai multă bucurie moartea Născătoarei de Dumnezeu (15 august). Importanţa zilei de sărbătorire a Sântămăriei Mare, este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu acelaşi hram, de deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august—14 noiembrie), de începerea târgurilor şi iarmaroace-lor de toamnă, de praznicele de pomenire a morţilor şi pomenile pentru cei în viaţă. Perioada dintre cele două sărbători, ale naşterii şi morţii Sântămăriei, numită între Sântămării, se considera timp optim pentru semănăturile de toamnă. Acum se încheia văratul oilor la munte (La Sântămăria Mare / Tulesc oile la vale!), bărbaţii îşi schimbă, conform zicalei populare, pălăria cu căciula (A venit Sântămăria / Te-ai p... în pălărie!), se interzice scăldatul în apa râurilor
AN NOU DACIC
6
spurcată de cerb şi dormitul pe prispa sau în târnaţul casei, se angajau pândarii la vii, se luau măsuri de protecţie magică a podgoriilor împotriva păsărilor, se bateau (culegeau) nucii. Sân-tămăria Mare este Zeiţa Mumă, Născătoarea neolitică, cea mai îndrăgită divinitate feminină a *Panteonului românesc, invocată şi astăzi pentru rezolvarea unor probleme presante: de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor etc. După aproximativ un ciclu lunar de la moartea Fecioarei, creştinii îi celebrează, la Sântămăria Mică, naşterea. Unele din obiceiurile specifice Sântămăriei Mici au fost preluate de sărbătoarea vecină, înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numită în Calendarul popular Ziua Crucii şi, local, *Ziua Şarpelui. Conform mitului biblic, Fecioara Maria este născută în mod miraculos. între cele două evenimente, moartea şi naşterea Fecioarei Maria, la 1 septembrie, la presupusa Facere a lumii (anul 5508 î.Hr.), biserica creştină celebrează A. N. B. utilizat, până în secolul al XVIII-lea, pentru datarea actelor şi evenimentelor memorabile. Pentru transformarea anilor biblici în ani creştini, cercetătorii scad din totalitatea unei date consemnate până în secolul al XVIII-lea, 5508 ani, dacă evenimentul s-a petrecut între 1 ianuarie şi 31 august, şi 5509 ani, dacă evenimentul a avut loc între 1 septembrie şi 31 decembrie. In spaţiul carpato-danubiano-pontic al Vechii Europe, unde au fost identificate mai multe culturi neolitice, contemporane sau anterioare mitului biblic al Facerii Lumii, ziua de 1 septembrie, A. N. B., este reprezentată de obiceiuri şi credinţe nesemnificative.
Gimbutas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997; Ghinoiu L, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984.
AN NOU DACIC, scenariul morţii şi renaşterii unei divinităţi geto-dace peste care creştinii au suprapus moartea şi renaşterea Sfântului Apostol Andrei. Timpul ritual de desfăşurare (14 noiembrie — 7 decembrie) cuprinde numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, totem al dacilor. Ca-
lendarul popular al românilor este structurat pe două anotimpuri: iarna patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, vara patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Intre cele două divinităţi indo-europeane, *Lupul şi *Calul, şi aştrii care măsoară timpul pământenilor, *Luna şi *Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră astrul nopţii căreia îi cântă urlând la lună, calul admiră astrul solar pe care îl ajută să urce zilnic, conform credinţelor populare, de la răsărit până la zenit. Opoziţia dintre anotimpurile astronomice, iarna şi vara, dintre lup şi cal este exprimată de ceremonialul numit *Tărbacul, Jujeul sau Goana Câinilor practicat şi astăzi în unele aşezări din Muntenia în a doua zi după Lăsatul Secului de Paşte. A N. D. cuprinde, printre altele, moartea şi renaşterea simbolică a divinităţii adorate (*Bocetul Andreiului), ospeţele nocturne (*Noaptea Strigoilor, sau Păzitul Usturoiului), excese de mâncare, băutură şi distracţie care amintesc de orgiile antice, prepararea şi consumarea alimentelor (*Turta de Andrei) şi băuturilor rituale (Covaşa), credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor, că vorbesc animalele, că se prind farmecele şi vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc. Sfinţii patroni ai lupilor sunt *Filipii, haită divină a cărei căpetenie este *Filipul cel Mare, *Sântandrei (30 noiembrie) şi *Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1997.
AN NOU PASTORAL, scenariu ritual de înnoire a timpului în perioada de împerechere a oilor şi caprelor. Calendarul oierilor români este împărţit în două anotimpuri egale: vara pastorală între *Sângiorz (23 aprilie) şi *Sâmedru (26 octombrie); iarna pastorală între Sâmedru şi Sângiorz. Miezul verii pastorale este marcat de *Sântilie (20 iulie), sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al soarelui şi focului, celebrat la nedeile sau Sântiliile ţinute pe munţi. La miezul iernii pastorale este prăznuit *Sânpetru de Iarnă, divinitate năprasnică care împarte în noaptea de 15/16 ianuarie tainul (oi, vite, oameni etc.) lupilor pe un an întreg. Miezurile sezoanelor pastorale sunt marcate şi de alte ciudate reprezentări mitice: *Circovii de Vară (16-18 iulie) şi, la şase luni depărtare, *Circovii
Peisaj pastoral. Turmă de oi pe muntele Drăghina, sat Nucşoara, jud. Argeş
de Iarnă (15-17 ianuarie). Circovii, de vară sau de iarnă, sunt forte diavoleşti care aduc boala în casele oamenilor, numită Luatul din Circovi sau Lovitul din Circovi, lupi şi alte fiare în turmele de vite, incendii în gospodărie, grindina în holde etc. Zilele de început ale sezoanelor pastorale, Sângiorz şi Sâmedru, şi miezurile lor, Circovii de Iarnă şi Circovii de Vară, sunt repere calendaristice indispensabile pentru crescătorii de animale, în special crescătorii de oi, pentru planificarea activităţile cultice şi practice pe un an calendaristic.
Ghinoiu I.p Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
AN NOU VITICOL, ceremonial bahic, de origine tracică, desfăşurat în ziua de 1 februarie, numită *Trif, când moare şi renaşte simbolic, printr-un rit funerar de incinerare divinitatea adorată, sinonim cu *Gurbanul Viilor. Obiceiul începe în dimineaţa zilei de 1 februarie prin strigăte puternice: Hai să mergem la Gurbanu!, anunţ identic cu chemarea la un alt scenariu al morţii şi renaşterii divine prin foc, *Focul lui
Sumedru. îmbrăcaţi sărbătoreşte, bărbaţii merg în câmp, la plantaţiile de viţă de vie, de obicei în sănii trase de cai împodobiţi cu coarde de viţă de vie. Fiecare proprietar îşi dezgroapă sticla sau plosca cu vin îngropată toamna, taie corzi cu care se încing peste piept, îşi fac cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu, efectuează diferite practici magice care garantează că vor aduce rod bogat şi protecţie împotriva dăunătorilor în noul an şi apoi se întâlnesc la petrecerea comună, organizată în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo mănâncă, beau, joacă în jurul flăcărilor, sar peste foc, stropesc cu vin jărăgaiul încins. Seara se întorc în sat cu făclii aprinse în mână şi continuă petrecerea pe grup.e de familii. Anul vechi, reprezentat de coardele viţei de vie arse pe rug şi de vinul aruncat în foc, devine, printr-un rit funerar de incinerare, An Nou. Numele local al obiceiului, Gurban, care înseamnă sacrificiul unui animal întreg şi împărţit participanţilor, atestă jertfa oii sau berbecului, obicei care s-a pierdut de-a lungul timpului (Muntenia şi Oltenia).
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1988; Oprişan H. B., Monografia folclori-
ANA ZACETENIA
8
că a Teleormanului, Casa Creaţiei Populare a Teleormanului, Bucureşti, 1971.
ANA ZACETENIA, stâlp al ^Calendarului popular pe Stilul vechi (9 decembrie) când marca solstiţiul de iarnă şi începutul urcuşului Soarelui spre vară. Peste fenomenul astronomic al solstiţiului de iarnă Părinţii Bisericii creştine au suprapus sărbătoarea Zămislirii Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana. După schimbarea calendarului A.Z. a devenit o reprezentare mitică nesemnificativă în calendarul popular (Bucovina, Moldova).
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
ANA-FOCA, reprezentare mitică românească care deschide şi patronează luna lui Cuptor, provenită din amalgamarea atribuţiilor a două sfinte creştine: *Ana şi *Foca. A.-F. aduce în luna iulie arşiţele solare care pârjolesc şi usucă holdele şi plantaţiile viţei de vie (Transilvania, Banat).
Hasdeu B.P., Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1974; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
ANALGEZIE LA NAŞTEREA SUFLETULUI,
practici empirice de uşurare a trecerii sufletului din *Preexistenţă în *Existenţă. Naşterea fără dureri, aşa cum se realizează, în general, în lumea animalelor, este specifică şi populaţiilor cu nivel scăzut de civilizaţie. Dar, chiar în lumea civilizată, travaliul dureros nu îl au toate femeile. Sunt mame care descriu naşterea ca o plăcere a facerii. Fără a absolutiza, durerile la naştere, au sporit împreună cu civilizaţia modernă. A. la N. putea fi obţinută de medicina empirică întrucât s-a dovedit ştiinţific că intensitatea durerii depinde în mare parte de factori determinaţi: latura afectivă câştigată prin educaţie, experienţa de viaţă, mediul social etc. Travaliul suferinţelor este o consecinţă nu numai a percepţiei contracţiilor, ci şi a unor reacţii afective provocate de acestea. Obiceiurile la naştere indică o cunoaştere subtilă a proceselor fiziologice ocazionate de venirea pe lume a noului născut. Pregătirea psihică a viitoarei mame începea de la vârsta copilăriei prin orientarea fetiţelor spre
jocuri specifice din care nu lipseau păpuşile şi îngrijirea frăţiorilor. Ele erau antrenate în rezolvarea unor activităţi casnice, specifice feminine. Sentimentul matern era insuflat pe nesimţite, iar frica de naştere şi prejudecăţile legate de aceasta erau practic necunoscute în satul tradiţional. Credinţele, deşi astăzi par lipsite de sens, aveau un efect psihic deosebit întrucât sădeau încrederea gravidei că totul va merge bine. Obiceiul ca moaşa să închidă, prin surprindere şi într-un moment bine ales, uşa larg deschisă, izbind-o cu putere, avea, de pildă, efect pozitiv pentru declanşarea sarcinii. In ţinutul Pădure-nilor a fost consemnată o interesantă tehnică de control a durerilor la naştere, cuvatul: în timp ce femeia năştea, bărbatul se văita, gemea şi ţipa simulând durerile facerii într-o cameră alăturată. In satele din Ţara Almăjului se spunea că femeile la naştere aveau voie să-şi bată bărbaţii, în timp ce pe valea Someşului aceştia executau, în momentul facerii, acte rituale de tip simpatetic. Practicile cu efect analgezic la naştere erau adaptate specificului ocupaţional al zonei: Când ai dureri de naştere peste şăli şi la foali, atunci o muiere ia un topor şi-l petrece peste cingătura muierii încărcate şi zice: De-o fi feciorel/Să iasă la toporel!. Obiceiul se repetă şi pentru situaţia în care se va naşte o fată: ia o furcă cu care toarce muierea şi o petrece după brâu şi zice: De-o fi fetiţă / Să iasă la furchiţă!. Mecanismul psiho-dinamic produs de frică, nelinişte, teamă, influenţele culturale, credinţele puternice, motivaţiile şi alte stări afective pot afecta durerea la naştere. Conştient sau nu, practicile populare folosite la naştere reuşeau să inhibe sau să dezvolte anumiţi factori subiectivi realizând, dezideratul contemporan, naşterea fără dureri.
Dan Alex., Practici magico-medicale în localitatea Vad-Someş, în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974; Petrovici Emil, Folclor din ţara Almăjului, în AAF, III, Cluj—Bucureşti, 1935, p. 47; Stoica Lia, Maier Radu, Analgesia la naştere în medicina populară, în „Probleme de etnologie medicală“, Cluj, 1974.
ANDREIU, păpuşă confecţionată din cârpe în noaptea de *Sântandrei, substitut al * Anului vechi, aşezată pe laviţă (pat) şi jelită de fete ca un mort. Păpuşa, care a luat numele Apostolului Andrei, propovăduitor al credinţei în Iisus în primele decenii ale primului mileniu de creştinism în ţinuturile de la Dunărea de Jos, este sub-
9
ARMINDEN
stitutul divinităţii care murea şi renăştea simbolic la *Anul Nou Dacic, celebrat în perioada Dyonisiacelor Câmpeneşti (românii din Trans-nistria).
Ştefănucă Petre V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului, în AAF, IV, 1937.
ANTANASIILE, reprezentări mitice româneşti celebrate la Miezul iernii pastorale (16— 17 ianuarie) care poartă numele amalgamat al Cuviosului Antonie cel Mare şi al Sfântului Atanasie din Calendarul ortodox. Cei doi sfinţi creştini, numiţi în Calendarul popular Anton şi *Tănase de Ciumă, sunt frecvent invocaţi pentru sănătatea oamenilor şi vindecarea bolilor grele (Banat, sud-vestul Olteniei).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Hasdeu B.P., Etymologicum Magnum Roma-niae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972— 1974; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883,Tipografia Alexi, Braşov, 1882.
ANTONIE, reprezentare mitică în Calendarul popular care a preluat numele şi data de celebrare a Cuviosului Antonie cel Mare din Calendarul ortodox (16 ianuarie), invocat pentru sănătatea oamenilor (Maramureş).
Candrea I. A., Folclorul medical român comparat Privire generală. Medicina Magică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
ARHANGHELI: 1. Reprezentări mitice în Calendarul popular, patroni ai ciobanilor şi turmelor de oi, care au preluat numele şi data de celebrare ale Sfinţilor A. Mihail şi Gavriil (8 noiembrie) din Calendarul ortodox. In ţinuturile pastorale A-i se celebrau două zile la rând: 8 şi
9	noiembrie. In satele unde se amestecau berbecii cu oile pentru împerechere ziua de A se numea şi Nunta Oilor; 2. îngeri care asistă la moartea oamenilor şi le transportă sufletul în *Lumea de dincolo: în Rai credincioşii, în Iad păcătoşii. In tradiţiile populare A--i, conducători ai cetei îngerilor, poartă aripi şi săbii. A Mihail, mai prezent în folclorul românesc în comparaţie cu A Gavriil, poartă, adesea, cheile Raiului, se bagă slugă la *Scaraoţchi, uneori se luptă cu acesta, veghează la capul bolnavului dacă acesta este ursit să moară sau la picioare dacă mai are zile de trăit, este naş şi prezice moartea cumă-
trului, este patron al ţiganilor şi altele. Tradiţii despre A au fost atestate în toate zonele etnografice româneşti.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B. P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
ARMINDEN, substitut al zeului vegetaţiei, protector al semănăturilor, viilor şi livezilor, al vitelor şi cailor care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului creştin Ieremia (1 mai) din Calendarul creştin, sinonim cu *Sângiorz, Maial, Maiagă, *Pom de Mai. Obiceiurile specifice zilei de A sunt: împodobirea cu ramuri verzi a stâlpilor porţilor şi caselor, a anexelor gospodăreşti pentru protecţia oamenilor şi animalelor de forţa distrugătoare a spiritelor malefice; îm-plântarea în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în ţarină, între hotare a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu flori, cununi şi spice de grâu numit A.; organizarea petrecerilor câmpeneşti, la iarba verde, la pădure sau în câmp, la vii şi livezi, unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă, cum rezultă dintr-o veche strigătură populară: Frunză verde de pelin, /Iată-ne la Armindeni, / Beau mesenii şi mănâncă, /Şi de ciumă nu li-e frică!; rostogolirea prin iarbă, spălarea pe mâini şi pe faţă cu rouă căzută în noaptea de A; strigarea pe nume a persoanelor presupuse a fi *Stri-goi pentru a le împiedica să fure mana vitelor cu lapte şi a holdelor semănate; purtarea ^Pelinului la pălărie, în sân sau în buzunare; împodobirea ferestrelor şi icoanelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănatul primelor cuiburi de fasole şi castraveţi. Local, ziua de A. se considera început de vară şi limită calendaristică pentru semănatul porumbului; 2. Ramură verde, protectoare a vitelor şi holdelor semănate, pusă ca strajă la stâlpii porţilor, caselor şi anexelor gospodăreşti în noaptea zilei de Sfântul Gheorghe, străvechi început de sezon pastoral, sinonimă cu Maial, Maiagă, *Steag, Sânjor, *Prepeleac, *Lemn, Stâl-par, *Pom de Mai. Obiceiul prinderii ramurii verzi sau împlântării A-lui a fost amalgamat cu tradiţia inspirată de episodul omorârii copiilor la ordinul lui Irod din Noul Testament. Călăii,
AURAŞ PĂCURAŞ
după ce ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor, mergând din casă în casă, ar fi pus semn o ramură verde la poarta locuinţei unde au ajuns şi de unde urma să înceapă a doua zi măcelul. Dar, în timpul nopţii, oamenii au pus ramuri verzi la toate porţile, înşelând pe Irod şi salvând pe pruncul Iisus.
Bilţu Pamfil, Armindenul în Zona Lăpuş, în REF, nr. 3,1993; Densusianu Ov., Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-iea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; FrazerG. J., Creanga de aur, voi. I-V, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Vulcănescu R., Coloana Cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
AURAŞ PĂCURAŞ, reprezentare mitică invocată de copii să le scoată apa din urechi când mergeau vara la scăldat. Textul era cântat după ieşirea din apă, pe malul râului sau lacului: Auraş, Păcuraş/Scoate apa din urechi, /Că ti-oi da parale vechi! sau Ieşi afară din urechi / Că ţi-oi da un galben vechili Neamţ, Năsăud).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
10
AVRĂMEASĂ, personificare a ramurilor fio-rifere ale plantei veninoase numită, local, veni-nariţă (Gratiola officinalis L.) din familia Scro-phulariaceae, care asigură, împreună cu *Peli-nul, *Usturoiul, *Odoleanul, *Leuşteanul şi *Cârstăneasa, protecţie magică împotriva felelor. Cei luaţi (îmbolnăviţi) de *Ieie, *Rusalii şi *Zburător erau scăldaţi în apa în care se fierbea A şi cârstăneasă. A era invocată, de asemenea, în descântecul şi tratamentul de bube dulci (eczemă infecţioasă la copii): De Avrămeasă, / Cârstăneasă / Toate bubele chemară /La biserică plecară/Pe cele dulci nu le chemară /... / (Oltenia).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
ĂL DIN BALTĂ, demon care şi-a luat numele de la locul unde obişnuieşte să stea, în apele stătute, sinonim cu *Drac. Atacă şi îneacă în special pe cei care înoată noaptea, le pune cârcei la mâini şi picioare, îi trag la fund şi îi lasă pradă peştilor.
B
BABA COJA, demon feminin, înrudit cu *Avestiţa, care ia sufletul copiilor nebotezaţi. (Transilvania).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara,
1997.
BABA DOCHIA, reprezentare mitică la vârsta senectuţii care a preluat numele şi data de celebrare ale Cuvioasei Muceniţe Eudochia Sa-mariteanca, identificată în *Panteonul românesc cu Gaea. B. D. este un personaj real care s-a născut în cetatea Iliopolei din Liban în vremea împăratului Traian. Acolo şi-a petrecut tinereţea în desfrâu şi a strâns o frumoasă avere. Spre bătrâneţe, se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea la săraci şi se retrage la o mănăstire unde ar fi făcut numeroase minuni. Pentru aceste merite, Biserica o sanctifică şi o suprapune peste o mare zeiţă agrară, celebrată în acele vremuri la începutul lunii martie. Date despre uzurparea zeiţei precreştine sunt oferite de chiar legendele Dochiei care ne introduc în lumea specifică satului vechi românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră, B. D., şi noră, în unele legende aceasta este soţia lui *Dragobete şi sora lui *Lăzărel, sunt valorizate ingenios pentru a reda opoziţia dintre Anul Vechi care moare şi *Anul Nou care se naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate. Conform legendelor, B. D., personificare a timpului îmbătrânit, vrea să-şi urce oile la păşunea montană în plină iarnă, la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora în pădure să-i aducă fragi copţi. Ajutată de Dumnezeu, travestit în moş, noră-sa găseşte fragi copţi şi îi duce soacrei într-o ulcică. Convinsă că a venit vara, Dochia începe pregătirea turmei de
oi	sau de capre pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalţi ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitoare (Pe Mărţişor îl trec prin c-rişor!). îşi pune totuşi nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, şi porneşte urcuşul însoţită uneori de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcuşul muntelui, porneşte o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă. în alte legende Dochia îşi dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre păşune ea ar fi tors din furca ţinută în brâu firul *Mărţişorului. în ziua a noua sau a douăsprezecea, reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, numite, local, *Oameni de piatră, substanţa primordială a vieţii pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe masive carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Retezat, Semenic şi altele. Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, *Februarie, o răpune pe D., şi o îngheaţă de vie. Dar, moartea B.-ei D. la 9 martie, Măcinicii, în ziua echinocţiului de primăvară (stil vechi), înseamnă naşterea pruncului Dochia. Peste trei luni, la solstiţiul de vară, la *Sânziene sau *Dră-gaică (24 iunie) aceasta devine zeiţă fecioară, peste alte trei, la echinocţiul de toamnă, la *Sântămăria Mare, *Sântămăria Mică sau *Maica Precista zeiţă mumă, şi, în sfârşit, spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, la B. D., zeiţă la vârsta senectuţii, când trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul. în raport de
BABA OARBA
12
•metamorfozele calendaristice ale Marii Zeiţe neolitice, uzurpată de D., divinităţile feminine ale Panteonului românesc se grupează în trei generaţii: zeiţe fecioare (*Floriile, *Sânzienele, *Drăgaicele, Lăzăriţele, *Ielele etc.), între echi-nocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, zeiţe mumă (*Maica Precista, *Maica Domnului, *Mu-ma Pădurii, *Muma Caloianului, *Muma Dracului etc.), după solstiţiul de vară şi zeiţe bătrâne (Sf. Vineri, Sf. Varvara, *Dochia), în preajma solstiţiului de iarnă şi a echinocţiului de primăvară.
Fochi A., Datini şi eresuri populare Ia sfârşitul sec alXIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. Fl.f Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909; Şeineanu L., Dicţionar Universal al limbii române, Scrisul Românesc, Craiova, 1929; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
BABA OARBA, reprezentare mitică feminină la vârsta senectuţii, reprezentantă a moşilor şi strămoşilor, în jocurile copiilor. Nevăzătoare şi, uneori, îmbrăcată cu cojoc din piele de oaie întoarsă pe dos, B. O. aleargă şi prinde câte un copil din lumea de aici pentru a-1 lua cu ea în * Lumea de dincolo, sinonimă cu De-a Chimiţa, De-a Mija. Copilul care joacă rolul B.-ei O., legat la ochi, caută să atingă sau să reţină unul din copiii care se foiesc, gesticulează şi cântă o melodie specifică folclorului juvenil.
Evseev Ivan, Jocurile tradiţionale de copii. Rădăcini mitico-rituale, Editura Excelsior, Timişoara, 1994.
BABĂ BĂTRÂNĂ, reprezentare mitică în *Cartea românească a morţilor care vămuieşte sufletul pe drumul care leagă lumea de aici de *Lumea de dincolo. Mortul este sfătuit cum să depăşească unul din momentele critice ale călătoriei:... La mâna dreaptă/Eo lină fântână; / La lină fântână / Este ş-o Babă Bătrână, / Cu ciomag in mână /Şi cu brâu de lână. / Gheorghe,
ea mi ţi-o cere / Totpicioru-ăl stâng / Gheorghe, şi mâna dreaptă. /Să ţii, Gheorghe, să nu-I dai, / Şi tot să mi-I dai,/Patruzeci de gulerele, / Toate cu bănuţ la ele; /Patruzeci de colăcei / Toţi cu lumină-n ei (Iorgovanu, Lupşa de Sus, jud. Mehedinţi).
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
BABIŢI, personificare a suferinţei provocată de creşterea dinţilor la copii alungată prin descântec: ... Babiţi cu neodihnă, / Babiţi cu mult plâns/Şi cu foc nestins./Ieşiţi,/Pieriţi!/ Din creştetul capului ... (Oltenia, Muntenia, Moldova).
Coatu Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, fără an pe copertă; Niţu Georgeta, Plante din Flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BALĂ SPURCATĂ, demon respingător, aducător de boli, sinonim cu *Drac. Cu acest nume este frecvent amintit în descântece.
BAUNA, monstru acvatic amintit în vrăji şi descântece. In descântecele de Năjit şi de Albeaţă descântătoarea trimite suferinţele bolnavului la B. în Dunăre: Fugi, năjite, /Nu te aşeza,/Nu te logodi, / Nu te şirui, / Nu te culca. / Du-te la balina-n Dunăre, / Că balina te ştie /A te bea, / A te ospăta,/A te şirui,/A te culca...(Descântec de Năjit, satul Nereju, jud. Vrancea). Dacă B. din descântec este balena, cetaceul care trăieşte în oceanele lumii, apariţia ei în folclorul vechi românesc reprezintă, pentru moment, o enigmă. Coatu Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, Bucureşti, fără an pe copertă.
BARBA BOIERULUI, personificare a unei plante din flora spontană a României (Ajuga laxmanii) din familia Labiatae care creşte prin fâneţe, tufişuri şi marginea pădurilor, invocată în practicile magice de femeile şi bărbaţii fără copii. Ramurile înflorite ale plantei, considerate parte bărbătească, erau puse în scăldătoarea oamenilor iar ramurile neînflorite, parte feme-iască, în scăldătoarea femeilor sterile. Se credea că B. B. favorizează lactaţia lăuzelor şi animalelor.
13
BARZA
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
BARBA LUI MOŞ AJUN, fuior de cânepă primit ca plată de preotul care sfinţeşte alimentele în *Ajunul Crăciunului (Moldova, Bucovina).
BARBA OGORULUI (PĂMÂNTULUI): 1.
Spirit al grâului reprezentat de ultimele spice lăsate intenţionat nesecerate pe holdă pentru a rodi în anul viitor. Mănunchiul de spice legat la vârf cu fir roşu era cinstit cu sare şi o bucată de pâine aşezate pe pământ, la rădăcina plantelor (Câmpia Română, Moldova, Transilvania, Basarabia — zona Orheiului, Cetatea Albă); 2. împletitură triunghiulară sau dreptunghiulară a primelor spice de grâu făcută la începutul secerişului, sinonimă cu Pieptenele. B. O. se păstrează la icoană ca ceva sfânt până la semănatul grâului, uneori până la seceratul recoltei viitoare.
Buzilă Varvara, Bot N., Cânepa în credinţele şi practicile magice româneşti, în AMET, 1968-1970; Ionică 1.1., Dealul Mohului. Ceremonia agrară din Ţara Oltului, Bucureşti, 1943.
BARBA URSULUI (Equisetum maximus Lam.), personificare a unei plante ierboase din familia Equisetaceae cu tulpini sterile şi fertile, invocată pentru lecuirea bolilor de plămâni, rinichi şi afecţiunilor ginecologice, pentru calmarea durerilor de dinţi. Tulpinile, de culoare alb-roşiatică, sunt căutate şi mâncate de *Urs primăvara, când iese din bârlog, motiv pentru care este numită şi Cucuruzul ursului.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BARCA FUNERARĂ, mijloc de transport al sufletului din lumea de aici în *Lumea de dincolo. Spre deosebire de trupul înhumat la trei zile de la deces, sufletul pleacă după 40 de zile pe apă în cadrul unui spectaculos ceremonial funerar numit Slobozitul apei, dezlegarea izvorului etc. Obiceiul se organizează pentru fiecare mort în parte după şase săptămâni de la moarte sau, pentru toţi morţii plecaţi din obşte, după un an de zile. în satul Runcu din jud. Gorj femeile iertate veneau la ceremonia care se desfăşura la începutul secolului al XX-lea pe malul unei ape curgătoare (pârâu, râu) cu o jumătate din coaja
uscată a unui dovleac, numit de localnici coto-vaie, două lumânări lipite una de alta şi întoarse cu capetele în sus, ca un sfeşnic cu patru braţe, cărbuni aprinşi, un băţ pentru răboj, o ramură de măr, un bănuţ, o cârpă (basma), o oală de lut, un colac sau o pâine. Secvenţele obiceiului au avut următoarea succesiune: aşezarea ştergarului pe malul râului, turnarea apei peste ştergar, atâtea oale sau găleţi de apă câte se vor duce în zilele următoare pe la vecini, cioplirea pe răboj a numărului de găleţi vărsate, aprinderea lumânărilor din cotovaie, aşezarea în cotovaie a bănuţului, cărbunilor aprinşi, colacului şi florilor, lansarea pe apă a bărcuţei improvizate, aruncarea pe apă a ramurii de măr şi a răbojului, împărţirea pomenilor (colacul, oala de lut, cârpa) la trecătorii sau copiii care asistau la ceremonial. Barca pluteşte până este scoasă la mal sau este răsturnată de curentul de curgere al apei. Nimeni nu se mai îngrijeşte de ea întrucât se consideră că este plecată definitiv. Obiectele au semnificaţii uşor de recunoscut: ramura de măr este substitutul mortului (morţilor), cotovaia reprezintă barca funerară, cărbunii aprinşi rugul funerar, bănuţul plata luntraşului iar oala, colacul şi cârpa pomana mortului. în arhetipologia generală a imaginarului barca este alăturată celorlalte simboluri ale intimităţii (grota, casa, mormântul, pântecele matern). Prin forma sa, care sugerează luna la primul şi al doilea pătrar, barca capătă o teribilă semnificaţie funerară. în mitologia greco-romană luntraşul Caron trece cu barca Styxul, fluviu infernal, sufletele morţilor, incinerate sau înhumate de oameni pe Pământ, în schimbul unei monede, numită obolul mortului.
Murgoci Gr., Slobozitul izvorului de apă, înŞez., an.
XXXIV, 1901, nr. 5-7.
BARZA, pasăre de baltă, substitut al *Zeiţei pasăre generatoare de viaţă, simbol al fertilităţii şi abundenţei, care aduce pe coşul casei frăţiori şi surioare celor mici, sinonimă cu cocostârc. B., oaspete drag aşteptat cu nerăbdare să sosească primăvara din ţările unde iernează, prevesteşte: timpul (Dacă berzele pleacă din vreme se zice că iarna va fi grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă)', belşugul (Dacă un om vede mai multe berzeprimăvara, va face multe care de porumb)', norocul (Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi face cuib); ursita (Oamenii care văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân
batA-l crucea
14
necăsătoriţi; Cine vede întâia oară primăvara o singură barză, zice că e semn de moarte); incendiul (Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănitui cu ciocul lor) şi altele. Este invocată, imitându-i glasul (tocănitui ciocului) prin bătutul lemnului cu degetul şi pronunţarea formulei magice Doamne fereşte/, pentru a alunga sau a preveni un rău de care cineva aude sau îl vede. Glasul divin al B.-ei este redat atât de bătutul ritmic al unei scânduri cu unul sau două ciocane din lemn (*Toaca de lemn), cât şi de lovirea cu degetul în lemn. Cuvântul onomatopeic a tocănieste păstrat astăzi de unele zicale şi expresii româneşti: A tocăni la cap înseamnă a pisa pe cineva cu vorba. Bătutul lemnului cu degetul, ca de altfel şi bătutul toacei şi clopotului au fost, la început, o practică magică, o *Bătaie rituală.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1999.
BATĂ-L CRUCEA, demon respingător, aducător de boli, care poate fi învins de semnul crucii făcută cu mâna pe corp sau cu limba în gură, sinonim cu *Drac.
BĂBĂRUŢĂ, reprezentare pluviometrică sinonimă cu *Paparudă, *Mamaruţă, zeii indieni Măruţi. B. este invocată de ceata care o însoţeşte în timp ce colindă prin curţile oamenilor să dezlege ploile în verile caniculare: Băbăruţă, Ruţă, / Dă, Doamne, ploiţă, /Ploiţă curată,/Fără nici-o piatră... (Cociuba Mare, jud. Bihor).
Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Dumezil Georges, Zei suverani ai indo-europenilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
BĂIEŢOI, mire al *Drăgaicii, zeiţă fecioară protectoare a lanurilor de grâu şi orz în timpul dansului ei nupţial. Rolul B.-ului este jucat în ceata feminină a Drăgaicii de o fetiţă îmbrăcată băieţeşte (Teleorman).
Oprişan H.B., Monografia folclorică a Teleormanului, Casa Creaţiei a Teleormanului, Bucureşti, 1971.
BĂLŢATUL, *Drac îmbrăcat ca o *Brezaie, cu ţoale bălţate, colorate.
BĂTAIA RITUALĂ A PĂMÂNTULUI, prac-tică magică efectuată de copii în ziua de Măcinici, *Anul Nou Agrar, pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii, pentru sănătatea şi norocul oamenilor. In timp ce copiii loveau
Pământul cu beţele sau ciomegele, strigau în cor: Intră frig şi ieşi căldură,/Să se facă vreme bună /Pe la noi pe bătătură! (Muntenia, Oltenia). Pe arii relativ extinse se credea că Pământul era bătut cu maiurile (un fel de ciocane uriaşe din lemn), cu toiegele, măciucile sau botele de către Moşi, spirite ale strămoşilor, identificate în calendarul creştin ortodox cu cei 40 de Sfinţi Mucenici din cetatea Sevastiei. In timp ce lovesc Pământul aceştia s-ar îndemna strigând în cor: Patruzeci de sfinţi voinici, / Daţi cu botele-n Pământ, / Ca să tune (intre) frigul, / Să iasă căldura! (Moldova). Adesea, se bătea cu botele şi ciomegele şi în focurile aprinse în curţi şi grădini în ziua de Măcinici (Banat). Uneltele cu care copiii sau Moşii bat Pământul să scoată căldura şi colţul ierbii sunt frecvent modelate din aluat şi mâncate sacramental, precum Măcinicii (forme antropomorfe preparate din aluat, fierte sau coapte), în ziua de 9 martie.
Fochi Adrian, Datini şi eresuri populare la sfârşitul sec. al XlX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899.
BĂTAIE RITUALĂ, practica magică menită să aducă sănătate, să alunge spiritele malefice, să fertilizeze spaţiul, să exprime prietenia, ataşamentul şi solidaritatea dintre oameni (bătutul prieteneşte pe umăr). Gestul B.-ii R. apare în zilele de *Anul Nou (*Sorcova), *Măcinici ^Bătutul pământului cu beţele sau maiurile), Lăsatul Secului de Paşte (*Bătaia cucilor cu opinca, baterea alviţei, *Tărbacul câinilor), Ziua Crucii ^Bătutul nucilor pentru a face rod şi anul viitor), *Crăciun (*Bătaia sau scormonitul colindătorilor cu beţele sau *Colindelele în foc) etc. B. R. este secvenţa cheie a oricărui scenariu de întemeiere a adăpostului (casa, satul, statul, mormântul), cunoscută sub numele de bătutul Parului sau stâlpului, şi are ca origine instinctul înnăscut de întemeiere a *Casei copilului prin actul nupţial.
Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 2000.
/
BĂTĂTURĂ (TRÂNTTTURĂ), personificare ai suferinţelor produse de îngroşarea pielii de pe podyl mâinilor şi talpa picioarelor din cauza
15
bAtutul parului
frecării repetate. Tratamentul empiric (legarea locului cu ceapă putrezită în ţuică) este însoţit de terapia descântecului cu care se alungă suferinţa personificată: Trântitură, / Trântitură, / Prin iume se vântură. /S-a trântit, /S-a învârtit, / Tocmai aici a nimerit. /Dar N. a venit/Şi plângând ni s-a jelit. /Noi repede am luat/Trânti-tura la descântat/§-am cetit-o/Ş-am afurisit-o. / Peste nouă mări, / Peste zeci de tări / Am azvârlit-o...
Pamfile Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999; Can-drea I.A., Folclor medical comparat, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
BĂTUTUL PARULUI, *Bătaie rituală şi model exemplar de întemeiere a adăpostului sufletului (casa copilului, casă, sat, stat). B. P., imagine a hierogamiei cosmice, a Cerului patern cu Pământul matern, este definită de expresia românească a bate stâlpul (parul). Practica magică a B.-ui P. la întemeierea adăpostului şi primele invenţii tehnologice ale omenirii (semănatul cu parul, aprinderea focului prin frecarea lemnelor, zdrobitul seminţelor cu pisălogul în piuă etc.) îşi au originea în reflexologia şi mişcarea de du-te-vino a reflexului sexual. La casa miresei, uneori sub un măr din grădină, persoane iniţiate (brădarul, stegarul, colăcarul, vornicul) oficiază împerecherea tinerei perechi prin spargerea talerului miresei, întors cu faţa în jos, cu prăjina *Steagului de nuntă al mirelui; aromânii înfig merele roşii, simbol al miresei, în braţele crucii care formează scheletul steagului de nuntă; în Vâlcea *Bradul de nuntă se împlânta în colacul miresei, iar în Bucovina băţul înflorat, simbol al masculinităţii, este petrecut prin colacul găurit al miresei. Adesea, în Muntenia şi Dobrogea, în vârful bradului de nuntă este înfipt un măr sau gutuie, simbol al nupţialităţii. Este posibil ca actul nupţial petrecut în văzul tuturor să fi fost preluat, într-un târziu, de aceste substitute divine, paralel cu dezvoltarea sentimentului de pu-dicitate. Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de către naşi, reprezentanţi af moşilor şi strămoşilor în linie paternă, practică atestată până târziu la unele societăţi arhaice. Informaţiile etnografice şi folclorice, precum obiceiul atestat în Ţara Almăjului ca mireasa să nu doarmă prima noapte cu mirele şi abundenţa folclorului
erotic pe această temă (Naşul vede întâi... miresei; înaintea ginerelui trece naşul; O dată vede naşul... finei) ridică problema controversată a iniţierii finilor de către naşi în vederea procreării. Strigăturile adresate nănaşului în timpul nunţii cultivă ambiguitatea, generatoare de înţelesuri şi subînţelesuri legate de plata găinii, simbolul miresei nuntite. Aluziile erotice la adresa naşului, ideal de masculinitate şi virilitate, abundă de-a lungul întregului ceremonial nupţial. Instituţia năşiei ne trimite dincolo de semnificaţia creştină a termenului, unde biserica îi consideră pe naşi părinţi spirituali ai finilor, la bărbatul cel mai în vârstă, la tatăl sau strămoşul neamului, la conducătorul care îşi manifesta ius noctis, direct sau prin substitute, rolul fecundator al femeilor.
Brad nupţial pe mormântul unui tânăr necăsătorit în satul Runcu, jud. Gorj. Axul viriloid al tulpinii intersectează ovoidul feminoid obţinut din îndoirea crengilor de brad
BĂTUTUL TOACEI
16
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Vulcănescu Romulus, Etnologie juridică, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
BĂTUTUL TOACEI, practică magică prin care se obţine glasul divinităţii fitomorfe prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de obicei din paltin, numită *Toacă. Prin B. T. feciorii şi copiii chemau spiritele morţilor care-şi părăseau mormintele la Joimari pentru a petrece cu cei vii sărbătorile echinocţiului de primăvară. Obiceiul era practicat şi pentru alungarea norilor ameninţători, aducători de grindină şi vijelie pe timpul verii, pentru aflarea ursitei în timpul *Vergelatului, în noaptea de *Anul Nou etc. Toaca, al cărui nume în limba română reprezintă chiar sunetul produs în timpul bătăii, apare în numeroase obiceiuri şi practici magice, în toponimia sacră a Car-paţilor, în basme şi expresii populare. In cultul Bisericii Creştine Orientale glasul celui mai simplu instrument din lemn mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. Excluzând plăcile percutante ale budiştilor şi şin-toiştilor Extremului Orient, B. T. de lemn este practicată astăzi de români, greci, armeni, bulgari, ruşi, letoni, sârbo-croaţi şi estoni. Este de presupus că acest instrument, care emoţionează şi mângâie sufletele credincioşilor, îşi are originea în neoliticul agrar şi reprezintă, cel puţin în spaţiul carpato-danubiano-pontic, amintirea Marii Zeiţe, spre deosebire de bătaia rituală a tobelor, invenţie atribuită populaţiilor pastorale şi războinice indo-europene. De la bătaia rituală cu *Sorcova la *Anul Nou pentru sănătatea şi prosperitatea celor bătuţi, la pământul bătut cu maiurile de lemn pentru scoaterea căldurii şi alungarea frigului în ziua de *Măcinici, de la bătaia rituală a grâului înspicat cu *Sulul împodobit ca să bage bob, la bătutul nucilor la Ziua Crucii cu prăjina de lemn pentru a le transmite rod în anul următor, de la bătaia vergelelor din lemn verde în noaptea de *Vergelat pentru aflarea ursitei la B. T. de lemn sunt supravieţuiri ale ideologiei neolitice, când se considera că divinitatea adorată îşi avea reşedinţa aici, pe Pământ, în tot şi în toate. Prin transferul reşedinţei (Raiului) său de pe Pământ în cer, substitutul zeiţei geomorfe, Toaca din lemn, devine o personificare celestă care cântă acolo, sus, la miezul
nopţii ca să trezească cocoşii de pe Pământ la primul lor cântat, indică poziţia Soarelui pe cer, numită La Toacă, când începe slujba de seară la biserică etc. Dincolo de simbolismul contemporan creştin-ortodox, Toaca are o certă protoistorie precreştină.
Cristescu C., Forma arhitectonică a semnalelor de toacă; polifonii de toacă, în REF, nr. 3-4,1990; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
BÂTĂ, substitut şi tovarăş de drum al omului în lumea de aici şi a sufletelor morţilor în *Lu-mea de dincolo, sinonim cu *Colindelele, băţul, ciomagul şi *Toiagul. In satul românesc băţul şi traista erau piese obligatorii purtate de om la ieşirea din gospodărie. Un păstor adevărat se despărţea de B. numai pe timpul mesei. Până la începutul secolului al }OC-lea B. îşi substituia, în anumite împrejurări, proprietarul: rezemată de poartă sau de uşă, păzea simbolic, în lipsa stăpânilor, casa lăsată neîncuiată cu lacăte şi chei. Legătura dintre B. şi om este de ordin spiritual, ca între fraţii de cruce. Dar, spre deosebire de fraţii de cruce care se leagă trup şi suflet până la moarte, B. îşi însoţeşte tovarăşul şi pe lumea cealaltă. In munţii Apuseni se pune în groapa mortului un băţ crăpat la un capăt în care se introduce un ban; cu băţul se sprijină la mers sau se apără de duşmani, iar cu banul plăteşte vămile din lungul drumului. In alte sate B. sau bota de lemn se aşeza în mâna mortului sau în sicriu. După unele credinţe, aceasta i-ar fi necesară sufletului călător să se apere de Căţeii pământului care, necunoscându-1, îl latră în prima noapte. In Mehedinţi se dădeau de pomană pentru sufletele morţilor beţe din mălin, arbust din familia Rosacae care creşte prin pădurile umede de la deal şi munte.
Frâncu Teofil, Candrea George, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1888; Ghinoiu Ion, Lumea de aici, Lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări in gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BEUTUL TURCE, moarte violentă a *Turcii, zeiţă taurină în Cetele colindătorilor de Crăciun, sinonimă cu Moartea sau înecatul Turcii. Colindatul feciorilor se încheia a doua zi de
17
BISERICA
Crăciun (26 decembrie), în centrul satului, după executarea dansului fără egal al Turcii şi omorârea ei cu *Bâta sau cu puşca. După acest moment culminant al activităţii cetei de colindători, care marca sfârşitul * Anului vechi şi naşterea *Anu-lui Nou, urmează stricarea măştii T.-ii, arderea sălaşului (paiele pe care au dormit feciorii la gazda comună) şi un mare ospăţ funerar (Transilvania de sud).
Gherman Tr., Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, în AF, voi. V, 1939; Herseni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
BENGA, drăcoaică care fură, precum *Muma Pădurii, nou-născuţii. Umblă noaptea goală, despletită şi cu ţâţele aruncate peste umăr. înjurătura Lua-te-ar Dracu este sinonimă cu Lua-te-ar Benga (Dobrogea, Bărăgan).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
BEŢIE RITUALĂ, obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin în ziua de 9 martie, străvechi început de *An Nou Agrar, celebrat la echinoc-ţiul de primăvară. Starea euforică necesară depăşirii momentului critic generat de moartea şi renaşterea divinităţii la Anul Nou se putea
obţine prin diferite mijloace: substanţe narcotice, dans şi B. R. Se credea că vinul băut la Măci-nici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea 40 sau 44 de pahare pline cu vin, trebuia să-l guste sau să fie stropit cu el. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă, în ^Calendarul Popular, diferite denumiri zonale: *Moşi, *Sfinţi, Sfinţi-şori, *Măcinici şi altele (Moldova, Muntenia).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
BISERICA, adăpost antropomorf al spiritului divin, sinonim cu casa Domnului, bazilică, panteon. Planul tripartit orizontal (altar, naos şi pronaos) şi silueta dezvoltată pe verticală (turla, pereţii şi temelia) redau silueta Domnului Iisus în stare de veghe şi de moarte. Altarul şi turla sunt capul, naosul şi pereţii corpul iar pronaosul şi temelia picioarele. Dintre criteriile de clasificate ale B.-ilor un interes spiritual aparte îl reprezintă elevaţia şi materialul de construire. B. românească a parcurs aceleaşi etape evolutive cu locuinţa omului: B.-i săpate în pământ (B.-ile
Adăposturi sacre în satul Corbi, jud. Argeş: biserici cioplite în piatră şi în lemn
BLAJINI
18
bordei), amenajate în grotele naturale sau antropomorfe (B.-ile grotă, B.-ile catacombă); B.-î parţial îngropate sau cioplite în piatră (Nă-măieşti, jud. Argeş) şi în cretă (Basarabi); B.-i de suprafaţă. Lăcaşele creştine din prima categorie sunt supravieţuiri ale *Geomorfismului neolitic, reproduceri miniaturale ale adăpostului Zeiţei Pământ cu chip de ou. Idealul de frumuseţe al divinităţii feminine este păstrat atât de intimitatea B.-ii amenajate la început în chiar pântecele pământului, cât şi de liniile ovale şi volumele semisferice (arcade, boite, cupole etc.) ale lăcaşului înălţat deasupra pământului. Amintind de străvechea civilizaţie forestieră, opusă civilizaţiei mediteraneană a pietrei, B.-ile din lemn au atins culmi arhitecturale inegalabile. Acestea sunt lucrate de meşterii ţărani după modelul propriilor case de locuit: sunt construite din bârne îmbinate în cununi orizontale, au dimensiuni apropiate locuinţei, cu pereţi şi icoane îmbrăcate adesea cu ştergare ţesute sau cusute, fn multe B.-i se intră ca în casa veche românească, de pe prispă sau din pridvorul sprijinit de stâlpi ciopliţi din lemn. Multe B.-i din satele Olteniei, Munteniei şi Moldovei sunt lipsite de turn (turlă). Turnul B.-ilor cu înălţime mică din provinciile extracarpatice şi din unele sate din sudul Transilvaniei şi Munţii Apuseni contrastează cu semeţia turnurilor B.-ilor occidentale care par a spinteca cerul pentru a se apropia cât mai mult de divinitatea exilată de indo-europeni şi creştini de pe pământ, din tot şi din toate, în înaltul cerului. B.-ile din Transilvania şi Banat au, sub influenţa arhitecturii monumentale în piatră, romanică sau gotică, turnul înalt sau foarte înalt. Aici, prin mijloace tehnice ingenioase, meşterii ţărani au dat dovada ştiinţei înălţării turnurilor ascuţite şi foarte înalte, cele din Maramureş ating aproximativ 60 m. Indiferent de zona în care au fost ridicate, B.-ile româneşti se disting prin eleganţa liniilor şi proporţionarea volumelor, prin frumuseţea şi bogăţia decorului exterior, sculptat şi crestat în lemn, prin căldura picturilor interioare. Decorul exterior este, ca tehnică, ornamentică şi loc de concentrare a ornamentelor, apropiat caselor ţărăneşti; intrarea în B., mai ales acolo unde apare tinda şi pridvorul, ancadramentul uşilor şi ferestrelor, acoperişul, streaşina şi spaţiul de sub streaşină sunt identice celor două adăposturi, unul sacru, celălat profan. Tălpile masive de lemn care spri-
jină pereţii şi ultima cunună de bârne (un fel de consolă sub streaşină), au, uneori, capetele cioplite în forma ţestei calului, sunt împodobite cu rozete şi alte simboluri precreştine pătrunse pe uşa din dos, prin intermediul meşterilor populari, din lumea profană în lăcaşurile ortodoxe de cult. Uşile propriu-zise, lucrate dintr-o singură bucată de lemn, sunt acoperite în întregime cu crestături geometrice şi motive artistice identice cu cele care apar în alte domenii ale artei populare româneşti: geometrismul şi stilizarea accentuată a motivelor zoomorfe, fitomor-fe şi antropomorfe. Arhetipurile neolitice (roze-ta solară, arborele vieţii, pasărea, şarpele, balaurul) stau alături de arhetipurile indo-europene (capetele de cai, crestături simple de tipul dintelui de lup şi altele). Stâlpii de susţinere ai pridvoarelor se remarcă prin siluetele lor elegant şi divers sculptate şi prin bogăţia crestăturilor ce îi împodobesc. Adesea, pereţii exteriori sunt împărţiţi în două registre de un brâu din lemn sculptat în formă de frânghie groasă şi răsucită, o spirală care înconjoară B.-i, precum brâul de lână pe la mijlocul trupului. Din cele 600 biserici de lemn active, peste 200 sunt monumente istorice. Izolat, s-au conservat vechi şi valoroase B.-i de piatră, cele mai cunoscute fiind situate în satele de pe Valea Streiului (Ţara Haţegului), construite începând din sec. 13, cele de pe Valea Mureşului şi din Zarand.
BLAJINI, reprezentări mitice ai oamenilor primordiali, sau ai moşilor şi strămoşilor, celebraţi primăvara, la *Paştele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii). Numele lor, de origine livrească, intrate în folclor prin romanul popular de largă circulaţie în Evul mediu românesc, Alexandria, definesc credinţe mult mai vechi, cert precreştine. B.-i trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului sau chiar sub pământ. Ei ar fi descendenţi direcţi ai lui Adam şi Eva, ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijini Pământul etc. B.-i sunt oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele B.-lor, pentru a face copii. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare şi asceză împreună cu băr-
19
BOCET
baţii. Sunt credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe. Sunt însă oameni simpli, prostuţi, nu ştiu să calculeze sărbătorile, în special Paştele, pe care îl sărbătoresc cu o întârziere de opt sau mai multe zile, când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei cojile de ou roşu aruncate special de gospodine pe apă în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, în general după o săptămână de opt zile, ei serbează acolo, noi aici Paştele B.-lor sau Paştele Morţilor. în această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, fac libaţi-uni, se întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde. (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Bistriţa-Năsăud).
Cartojan N., Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimea, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901; Oişteanu A., Motive şi semnificaţiimito-simboliceîn cultura tradiţională românească, Editura Miherva, Bucureşti, 1989.
BLÂNDĂ, personificare a urticariei, boală care se manifestă prin apariţia pe piele a unor băşicuţe de culoare roşie, însoţite de mâncărimi. Terapia empirică a B.-ei era însoţită de psihoterapia şi meloterapia descântecului: Pleacă Ion / Pe cale, / Pe cărare / Se întâlni cu faptul, / Se întâlni cu Blânda. / — Blândă lipită, / Blândă sturâtă /Să piei, /Să răspiei, /De la Ion să piei / Să te înmoi, /Să rămâie Ion / Curat, /Luminat, / Ca bobul de grâu curat!...
Gorovei Artur, Folclor şi folcloristică, Editura Hype-rion, Chişinău, 1990; Candrea I. A., Folclor medical comparat, Casa Scoalelor, Bucureşti, 1944.
BLOJ, zeu patern la vârsta senectuţii în cetele masculine de colindători (Căluş, *Brezaie, *Cerb, *Turcă), mascat sau îmbrăcat altfel decât ceilalţi cetaşi. B.-ul, personaj necuvântător al cetelor de feciori, fertilizează, uneori cu phalu-sul de lemn legat la brâu, natura înconjurătoare.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
BOADNICU, trup neînsufleţit al zeului Crăciun, substituit de un copac care moare violent,
prin tăiere, şi renaşte, printr-un rit funerar de incinerare, la sărbătorile solstiţiului de iarnă, sinonim cu Cloşcă, *Butuc de Crăciun. în *Aju-nul Crăciunului bărbatul tăia un copac din pădure şi îl aducea în casă. Seara, capul familiei cu B. în braţe, femeia cu o tipsie încărcată cu mâncăruri de post şi diferite fructe (stafide, portocale, pere etc.) şi copiii ieşeau în curte, la strejeru (par în mijlocul ariei de care se lega caii la treieratul grâului). Acolo, după ce se punea pe tipsia sprijinită pe strejeru o turtă în aluatul căreia s-a introdus o monedă de argint, bărbatul mulţumeşte B.-lui: Dumnezeule, Dumnezeule, vin să cinăm cu belşug, cu noroc, cu sănătate şi cu tot ce ai dat! Revin în casă, ard puţin B. pe vatră, urmând ca zi de zi, până la Bobotează, să fie ars în întregime. Membrii familiei se aşezau la masă, mâncau câte un căţel de usturoi ca să fie sănătoşi de-a lungul anului şi tăiau turta sacră în mai multe bucăţi: una pentru B., una pentru vite şi câte una pentru fiecare persoană din casă. Se considera că cine găseşte moneda de argint va fi norocos în noul an. La masa din Ajunul Crăciunului se bea sau se gusta obligatoriu vin. Dimineaţa, când membrii familiei se întorceau de la biserică, păşeau peste un fier pentru a fi sănătoşi peste an, intrau în casă cu câte un lemn (cracă, aşchie) în mână, îl puneau pe foc şi invocau divinitatea: Domnul să dea noroc!Se gustă ficaţi prăjiţi de pasăre, se culcă şi când se scoală, mănâncă din belşug şi merg în vizite pe la rude cu uratul: Pasăre, Pasăre! /Dumnezeu să vă dea noroc. Dar, în tradiţia populară se pot substitui în anumite contexte rituale şi ceremoniale nu numai pomul cu divinitatea, ci şi *Pomul cu Omul. O ghicitoare megleno-română despre om sună astfel: Pom cu picioarele în sus. Dacă se înlocuieşte cuvântul picior cu sinonimul său popular, crac, atunci textul paremiologic devine Pom cu crăcii în sus. Altfel spus, pomul are crăci, omul are craci. De aici până la etimologia cuvântului Crăciun este numai un pas. Obiceiul a fost atestat la megleno-români.
Papahagi N. Pericle, Megleno-românii. Studiu etno-
grafico-filologic, fără alte date pe copertă.
BOCET, exprimare individuală a durerii şi suferinţei provocate de moartea fiinţei dragi sau a divinităţii adorate (B.-ul Căluşului, B.-ul *Lăzărelului, B.-ul *Paparudei, B.-ul Caloia-nului, B.-ul *Andreiului, B.-ul Crăciunului, B.-ul
BOCET DE POMENIRE
20
*Turcii), prin gesturi, cuvinte de deznădejde şi melodii tânguitoare, sinonim cu cântec de mort (Transilvania), jelit (Moldova), bocet (Muntenia). Astăzi pot fi întâlnite, la români, patru etape evolutive ale B.-ui: *B. arhaic, formă genuină de exprimare a durerii; *B. jurnal-oral care narează moartea prematură a omului, intervenită în condiţii năprasnice (sfâşiat de animalele sălbatice, înecat, trăsnit, mort departe de ţară etc.); *B. versificat cu motive folclorice îndelung cizelate şi realizate artistic; B. nemărturisit (frământare, suferinţă interioară).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stăncu-leanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904.
BOCET DE POMENIRE, dialog purtat în cimitir, la căpătâiul mormântului, de cei vii cu ^Sufletele morţilor în zilele de comemorare a decesului (şase săptămâni, un an, 7 ani, sâmbetele moşilor sau la moartea unei rude, vecin, consătean). B. de P. îmbracă forma unui dialog în care răspunsul mortului se lasă aşteptat. Prin tehnica bocitului, prin timpul şi spaţiul ritual în care se desfăşoară, B. de P. are rol catartic, de liniştire a sufletului. Mortul este informat despre tot ce s-a petrecut aici după plecarea lui, despre greutăţile şi împlinirile membrilor familiei, despre ceea ce i-a trimis (pomeni de tot felul), i se solicită să-i povestească despre el şi lumea de acolo, i se cer sfaturi şi sprijin pentru depăşirea greutăţilor de aici etc.
BOCET VERSIFICAT, manifestare a durerii provocate de moartea unei fiinţe dragi prin cuvinte şi melodii duioase, menită să-i dovedească celui plecat dragostea şi ataşamentul nemărginit, sinonim cu cântec de mort (Transilvania), jelit (Moldova), bocet (Muntenia). B.-ul V. face trecerea de la *B.-ul propriu-zis la ^Cântecele funerare (*Bradul, *Zorile, *Cântecul de priveghi) a căror funcţie principală este iniţierea sufletului mortului înainte de plecare în *Lumea de dincolo. Asemănător Cântecelor ceremoniale şi rituale de înmormântare, B.-ul V. are nume-
roase elemente artistice. El este un monolog cu sufletul mortului, căruia bocitoarea i se adresează la persoana a Il-a sau a IlI-a, sau un dialog în care răspunsul se lasă aşteptat, în momente bine precizate de cutumă: acasă, în zilele care preced înmormântarea (dimineaţa, la amiază, înainte de a se însera); pe ultimul drum, în ziua înmormântării; la cimitir; după înmormântare până la Slobozirea (dezlegarea) izvorului şi la alte date calendaristice legate de cultul morţilor (Sâmbetele morţilor, *Zilele moşilor). Bocirea mortului este un atribut al femeilor: rude apropiate, vecine sau prietene cu mortul. In situaţii speciale bocesc, în taină, şi bărbaţii. Ordinea în care se boceşte este prestabilită: rudele apropiate, rudele îndepărtate, vecinele, prietenele şi oricare femeie care doreşte să transmită, prin mortul care pleacă, vreun mesaj propriilor morţi. Pot funcţiona şi alte criterii de desfăşurare a ceremoniilor de primire a mesajelor de către mort de la cei rămaşi aici: vârsta bocitoarei (femeia în vârstă are prioritate faţă de cea tânără), gradul
Doină de petrecut mortul în satul Leşu, jud. Bistriţa-Năsăud
21
BOCETULUL ANDREIULUI
de rudenie (de mamă, de tată, de fiică, fiu, de soţ, soţie, de frate, soră etc.). B.-ul V. poate apare şi în alte circumstanţe legate de despărţirea celor dragi: plecarea feciorilor în armată, căsătoria fetelor, mai ales când se măritau în alt sat, iar ca bocet parodie, la şezători şi clăci. Spre deosebire de bocetele de cătănie unde se evidenţiază mamele, nevestele, surorile şi drăguţele flăcăilor sau bărbaţilor plecaţi la armată sau la război, la nuntă bocesc miresele, mamele şi surorile acestora. Practicat în afara contextului funerar. B. V. are diferite funcţii: de uşurare sufletească şi realizare a catharsis-ului (bocetele de cătănie şi de nuntă), moralizatoare (De ce n-ai murit mai de mult,/Să-ţi fac groapa mai afund, / Că aicea îi de tine, / Nu cu mâna-n cap la mine, / Că aicea-i locul tău,/Nu cu mâna-n capul meu!) şi, uneori, de divertisment (Ioane, Ioane,/Fie-ti ţărâna ca lâna, / C-ai avut... ca mâna! Structura muzicală este adaptată momentului: frază simplă, cu una sau două rânduri melodice, cu intonaţie lugrubă, mai ales la sfârşitul ei. Deşi improvizaţia individuală îşi are rolul său, B.-ul V. păstrează de la zonă la zonă, şi uneori, de la sat la sat, motive folclorice caracterizate prin oarecare stabilitate. Motivele folclorice redau, prin textul cântat: gradul de rudenie şi amiciţia care leagă bocitoarea de defunct (Draga mea, măicuţa mea,...; Vere, vere, dragul meu...)\ bineţe (—Bună ziua, Ionică,/Da de ce nu zici nimica?/ De ce, pui, nu mulţumeşti... Botoşana, jud. Suceava); este informat că-i soseşte carte domnească (—Scoală, mamă, de pe masă,/Că-ţi vine carte domnească, /De aici să te pornească, / Cu caru cu patru boi... Frumosu, jud. Suceava); i se cere iertare (.. .Şi fă bine şi mă iartă, /Poate ţi-am greşit vreodată... Botoşana, jud. Suceava); manifestarea revoltei faţă de moarte (Ardi-te-ar focu de moarte, / Tu deloc nu faci dreptate. / Un ’te cheamă, nu te duci, / Un fte-a lungă, acolo fugi! Hârtoape, jud. Iaşi), faţă de pământul, groapa şi cimitirul unde pleacă, faţă de cucul care i-a prevestit moartea (Ş-a cântat cucu-ntr-un prun,/Ca să mă gătesc de drum... Vama, jud. Suceava), de cel care l-a sfătuit să plece (Da cine te-a sfătuit, / De-aist drum l-ai pornit? / C-aist drum cine îl face, /înapoi nu-1 mai întoarce... Heci, jud. Iaşi); este lăudat (...C-ai fost gospodină aleasă / Şi-n grădină şi în casă ...Bilca, jud. Suceava); îi este prezentată durerea cu care participă la înmormântare animalele (— Ieşi
afară până-n prag, /De vezi vitele cum rag, /Ele nu rag că n-au fân, / Ele rag că n-au stăpân ... Heci, jud. Iaşi), locuinţa (Cântaţi-vă, voi, pereţi, /Că de maica rămâneţi, /Cântă-te casă şi masă, / Că măicuţa mea vă lasă ... Eşanca, jud. Botoşani), ograda, grădina (Plângi şi tu ogradă largă, /Mămuca nu te mai calcă,/Plângi şi tu grădină mândră, /Mămuca nu te mai udă... Boteşti, jud. Suceava) etc.; este invitat la masă, să deschidă ochii, să-şi ia ziua bună, să mai vină pe acasă, să scrie carte de pe *Lumea de Dincolo etc.; i se dau asigurări că va fi primit cu căldură de rudele mai devreme plecate dincolo (— Ieşi, Valerică, la portiţă/Şi i-alpe bunicuţu de mânuţă, /Şi-l du, Valerică, la a lui câsufâ...Ţoleşti, jud. Suceava); i se aminteşte de truda zadarnică din lumea de aici (Pentru atâta ai lucrat? / Pentru trei scânduri de brad!/Pentru atâta ai muncit?/Pe doi metri de pământ!... Ciprian Porumbescu, jud. Suceava). Dar, asemănător Cântecului funerar propriu-zis, drumul este fără întoarcere: este îndemnat la resemnare, sigură rămâne întâlnirea la judecata de apoi (- Meri, Ioane, meri cu bine, / C-om veni şi noi ca mâine/Şi ne-om întâlni toţi odată,/La scaunul de judecată ... Sabasa, jud. Neamţ); este descrisă moartea antropomorfă, înşelătoare şi nemiloasă, care vine călare (Bată-te-arpustia moarte, / Unde mergi, nu faci dreptate, / Te-ai suit pe cal călare,/Ş-ai venit în fuga mare / Ş-ai legat calul de gard... Horodniceni, jud. Suceava); drumul spre Lumea de dincolo (Mamă dragă, un'te duci/Şipe ce drum o apuci? /Să n-apuci pe cel cu spini, /C-acolo dai de străini, /Să mergi pe cel cu floricele, / Ca să dai de nemurele... Moţca, jud. Iaşi), cum arată cealaltă lume (C-acolo aşa i-o lume, /Fără sat, fără de nume, / Cărăruşa-i fără urme... Vama, jud. Suceava).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lu-cilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904.
BOCETUL ANDREIULUI, secvenţă a scenariului ritual de înnoire a timpului anual la moartea şi renaşterea lui *Sântandrei, zeu adorat de
BOH SÂNGIORZULUI
22
strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, care a preluat numele Sf. Apostol Andrei. Păpuşa, confecţionată din cârpe şi aşezată pe laviţă, substitut al mortului, era bocită de fete în noaptea de 29/30 noiembrie, *Anul Nou Dacic (Valea Nistrului).
Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Stefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, în AAF, IV, 1937.
BOII SÂNGIORZULUI, scenariul morţii şi renaşterii anuale a zeului vegetaţiei, patron al timpului călduros, substituit de primul gospodar care a ieşit la arat, sinonim cu *Tânjaua. Spre deosebire de obiceiul Tânjaua care şi-a luat numele de la o parte componentă a plugului, B. S. se referă la animalele de tracţiune, boii, substituiţi de feciorii care duc pe umeri jugurile împodobite cu verdeaţă, legate de teleguţa în care stă zeul vegetaţional, rol jucat de primul bărbat care a ieşit la arat (Maramureş).
Bănăţeanu T., Tânjaua, în Marm., I, Baia Mare, 1969.
BONZĂ, reprezentare mitică înfiorătoare care sperie oamenii în păduri, sinonimă cu *Bor-za, *Gândacul morţii. Spre deosebire de Borză, B. este un bărbat... Cu ochii zgâiti, /Cu dinţii rânjiţi, / Cu barba până-n genunchi, / Cu păru pânâ-n pământ care sperie oamenii şi copiii sau le scurtează viaţa Zilele să le scurte, / Viaţa să le ciunte. (Transilvania).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
BORDEI, adăpost *Geomorf amenajat, după modelul Grotei preistorice, în pântecele Pământului. Oamenii în B. şi morţii în *Mormânt trăiesc în unul şi acelaşi mediu prietenos oferit de Terra Mater. Numele B., cuvânt din substratul lingvistic autohton, geto-dac, a fost preluat, sub diferite forme, şi de popoarele învecinate (bulgari, sârbi, unguri, ruteni). Locuinţa subterană, provenită dintr-o groapă săpată la o adâncime care variază de la câţiva zeci de centimetrii până la trei metri şi acoperită cu pământul dislocat, cu
Adăpost geomorf: chilia cioplită în piatră atribuită de tradiţia populară lui Daniil Sihastru, Putna, jud. Suceava
23
BORZA
paie sau trestie, este o soluţie constructivă atestată pe multe meridiane ale lumii (China, India, Caucaz, Africa, Brazilia etc.). Acolo unde solul friabil a permis săpatul gropii sau culcuşului prin dislocare a pământului a apărut numaidecât şi locuinţa B. Spre deosebire de celelalte adăposturi preistorice (grota, peştera, coliba etc.) care sunt, în limba română, de genul feminin, B.-ul face excepţie, este de genul neutru. Cunoscut în antichitate de greci şi romani şi locuit în vremurile istorice de celţi şi slavi, B.-ul a supravieţuit în spaţiul carpato-dunărean până la mijlocul secolului al XX-lea. Două frumoase exemplare pot fi vizitate astăzi la Muzeul Satului din Bucureşti. Aria lui de răspândire ocoleşte muntele datorită imposibilităţii de a săpa groapa în stană de piatră. In schimb, el este frecvent atestat în zonele de câmpie şi deal cu substratul argilos sau marnos. Acolo, B.-ul este perfect adaptat condiţiilor climaterice: răcoros pe timpul verilor caniculare, călduros în iernile geroase, ferit de viscolele şi vârtejurile care spulberă spaţiile extracarpatice larg deschise. Pe de altă parte, satele — B., construite în locuri retrase, ferite de drumurile principale şi mascate de vegetaţia care creştea pe acoperişurile lor, au reprezentat una din soluţiile de supravieţuire în condiţiile tulburi ale istoriei. Nu numai casa a fost îngropată precum mormântul în pământ, ci şi anexele gospodăreşti: grajdul animalelor, format dintr-o singură încăpere, numit dam, pivniţa pentru păstrarea vinului la plantaţiile de vii, numite B.-pivnită, construcţiile de interes public cum ar fi bisericile-B. şi B.-le cârciumă, construcţiile cu importanţă strategică. Urmele unui B. cârciumă, de dimensiuni impresionante, construit în marginea unei pădurii, au fost descoperite în anul 1964 pe valea Călmăţuiului de Teleorman, la vest de vatra vechiului sat Balta-Lungă. Sunt atestate, cu detalii de construcţie, numeroase biserici B. în Podişul Getic şi Câmpia Romanaţilor. B.-ul şi casa deasupra solului au avut aceleaşi etape evolutive de construcţie. Din planul monocelular, cu o singură încăpere, cu vatră de foc în centru, s-a dezvoltat bordeiul cu două camere (una de preparat hrana, numită la foc, la vatră, ogeac, cunie şi una de dormit numită sobă), trei (o bucătărie şi două camere de locuit) şi patru (bucătărie, două camere de locuit şi cămară unde se depozitau alimente, cereale, băuturi şi unele obiecte cas-
nice.). Intrarea se face printr-un mic adăpost numit gârlici, format din trepte flancate, la B.-ele vechi, de două paturi săpate în pământul cruţat, numite brăgaie. Gârliciul, care uneşte, precum gâtul omului, interiorul de exterior, a generat prispa şi pridvorul casei româneşti. Acoperişul, chiar dacă este construit din lemne peste care se aşează pământ, nu se sprijină niciodată pe nivelul de călcare al solului. Pereţii, lipiţi cu pământ, sunt construiţi din bârne iar pe uşa şi grinzile gârliciului abundă motive ornamentale solare, cabaline etc. B.-ul este o comoară documentară nu numai pentru arheologi şi etnologi, ci şi pentru lingvişti. El păstrează mai multe cuvinte de origine preromană: bordei, gârlici, brăgaie, bârnă, vatră.
Niţu N.. Originea şi repartiţia geografică a bordeiului, „Arh. Olt.“, Serie Nouă 1993, nr. 7; Russu 1.1., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacicşi componenta latino-romanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
BORIŢA, mască taurină în *Cetele colindătorilor de *Crăciun, substitut al zeiţei adorate care moare şi renaşte împreună cu timpul calendaristic la solstiţiul de iarnă, sinonimă cu *Turca (sudul Transilvaniei).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Gherman Tr., Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, în AF, voi. V, 1939.
BORZA, reprezentare mitică înfricoşătoare care sperie copiii în somn, sinonimă cu *Bonză, *Gândacul morţii. Se arată în visul copiilor, speriindu-i. Apare sub formă de femeie urâtă, mânioasă, cu ochii zgâiţi, cu dinţii rânjiţi, cu gura căscată, cu buzele negre (local, este numită Buză-neagră), cu picioarele butucănoase. B. este folosită în zicalele de ameninţare a copiilor neascultători: — Fugi de acolo că te mâncă Borza!; — Culcă-te că vine Borza şi te mâncă! Copilul speriat de B. se descânta: ...— Alelei, Borză imborzată, / Borză înfocată, / Borză uricioasă,/Borză fioroasă!/La N. nu te duce, / Vacu nu-i scurta, /Zilele nu-i ciuntă, / Ci mi te grăbeşte, / Şi mi te porneşte, / La Marea cea mare, / Este-un peşte mare; / Aceluia veacu scurtă-i /Zilele ciuntă-i!/N. să rămâie curată / Luminată, /La maica ce-a dat-o... (Bucovina).
BOSORCOI
24
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
BOSORCOI, nume oşan al ^Strigoiului viu care ia mana holdelor şi vitelor cu lapte pe timp de noapte.
BOU, animal funest care îşi anunţă stăpânul, prin refuzul de a trage la jug, că îi va veni *Moar-tea. Acelaşi mesaj îl transmit şi vitele care apar în vise, în special B.-ul negru şi vaca neagră duse de funie sau lăsate libere în cireadă. B.-ii sunt animalele obişnuite înjugate la carul funerar care transportă trupul mortului de acasă la cimitir, aşa cum *Calul, *Cerbul duc în spate sufletul acestuia pe *Drumul mitic, în *Lumea de dincolo. Adesea, B.-ul este invocat în cântecele şi bocetele funerare: — Ai, boiţi, boiţi, / Pe cine căraţi/Pe cine plimbaţi, /Pe cine duceţi ...(Al boilor, Izverna, jud. Mehedinţi). In schimb, marele sacrificiu atestat frecvent în * Cartea românească a morţilor, este, precum la indieni, *Vaca.
Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904.
BOU FERECAT, alai nupţial al zeului vegetaţiei substituit de boul împodobit cu cingători, curele, zale, clopote, flori de *Sânziene şi însoţit de anturajul său divin în ziua de 24 iunie, sinonim cu *Bou Instruţat, *Draci şi Bou Instruţat (ŢaraBârsei).
Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
BOU INSTRUŢAT (ÎMPĂNAT), nunta di-vină a zeului vegetaţiei substituit de taurul împodobit, desfăşurată în perioada solstiţiului de vară (*Sânziene sau *Rusalii), sinonim cu *B. Ferecat, *Draci şi Bou Instruţat. Taurul, simbol al vitalităţii şi virilităţii nestăvilite, a fost înlocuit de B. (taur castrat), animal docil care se lasă gătit precum mirele la nuntă şi plimbat în fruntea alaiului nupţial pe uliţele satului. Cu două săptămâni înainte de nuntă, ceata de feciori alegea mirele: un bou, uneori o pereche de boi. El trebuia să fie alb sau bălţat, cu coarne mari şi cu deschidere largă între ele, cu mers frumos şi capul ridicat. Din momentul alegerii, B.-ul se
bucură de un tratament privilegiat: este bine spălat, hrănit, ţesălat şi, fireşte, mai puţin muncit. In noaptea care precede nunta, feciorii priveghează în jurul focului aprins într-o poiană din pădure, păzesc cu atenţie B.-ul care paşte în voie, inclusiv prin semănături, jupoaie coaja cireşilor sălbatici din care îşi confecţionează curelele, carâmburile şi coifurile cu care se vor masca a doua zi, împletesc cununa B.-lui, simbol al cununiei, din flori de câmp. Dimineaţa gătesc mirele cu un covor sau cu feţe de masă frumos cusute de fetele din sat, cu brâie, panglici şi podoabe, îi agaţă clopoţei în coarne şi cununa de flori pe după gât. In satele unde apar mascaţi, aceştia îşi pun coifurile pe cap, îşi înfăşoară pulpele picioarelor cu carâmbi, se încing cu curele din scoarţă de cireş, se ung cu grăsime pe faţă şi îşi dau cu cenuşă, îşi caută câte o nuia lungă şi cu câteva frunze în vârf, astfel să şuiere sau să imite răgetul taurului când o rotesc în aer pe deasupra capului. Local mai pot apare un fecior îmbrăcat cu haine femeieşti, numit Curva, un băiat de 10-12 ani îmbrăcat în frunze şi crenguţe de stejar şi fag, numit Pădure. Feciorii, personaje sacre în anturajul zeului, îl apără şi participă, alături de el, la fecundarea mediului înconjurător. Alaiul nupţial intră în sat după încheierea slujbei la biserică. In satele unde apar mascaţi, alaiul are următoarea ordine: Pădurea merge înainte, urmează Dracii (feciorii mascaţi) care înconjoară Curva, taraful lăutarilor şi, în fine, mirele, B.I., încadrat de feciori uneori înarmaţi cu puşti din lemn, sau de perechi formate din fete şi feciori. Doi feciori ţin în mână câte un corn al boului şi îi scutură clopoţeii la porţile gospodarilor. Alaiul traversează satul de la un cap la altul, în ritmul muzicii şi în sunetele ciudate scoase din învârtirea nuielelor cu frunze în vârf. Pe melodiile sprintene de joc ale lăutarilor, Dracii ţopăie, sar, se apropie cu gesturi groteşti de oameni, se strâmbă la ei, îi ameninţă. Curva îşi joacă rolul fără reţinere, se îmbrăţişată şi se sărută cu Dracii, se culcă cu ei imitând actul sexual şi orgiile din cortegiile dionisiace. După ce colindă întregul sat, nuntaşii revin la gospodăria mirelui. Alaiul intră pe poarta larg deschisă de gazdă, B. I. înconjoară de trei ori masa din mijlocul curţii pe care se găseşte un blid cu grâu şi o sticlă de băutură, imitând Dansul Isaiei din ritualul creştin şi jocul ritual De trei ori pe după masă. în final, B.-ul este dus să se odih-
25
BOZ
nească după ce i se scot ţesăturile şi podoabele. Cununa purtată pe după gât sau în coarne este agăţată pe peretele grajdului sau al şurii. Feciorii mascaţi merg la râu unde îşi dezbracă hainele de Draci şi se scaldă în apa sfinţită cu o zi înainte de preot. După scalda Dracilor se grăbesc să intre în râu şi alţi membrii ai obştii cu convingerea că vor deveni sănătoşi, voinici şi norocoşi dacă vor atinge apa în care s-au spălat feciorii din alaiul divin al B. I. Urmează ospăţul cu mâncare, băutură, joc şi voie bună. Ceremonialul a fost atestat, în diferite variante locale şi stadii de involuţie, în Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Valea Ţibleşului, Podişul Târnavelor, Câmpia Transilvaniei, zonele Sibiu, Alba Iulia şi altele.
Densusianu Ov., Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915; Gherman Tr., Sărbătoarea boului sau Boul ferecat, în Mar., 1969; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
BOURA, ceremonial nupţial de trei zile, Ajunul Bobotezei, Boboteaza şi Sântion, al zeiţei taurine, sinonimă cu *Turca, *Bouriţa. Cei 10-15 feciori îmbrăcaţi sărbătoreşte poartă o faţă de pernă prinsă pe piept sau pe spate, pe care este cusut un cap de cal sau de cocoş. Feciorul care se travesteşte în mireasă se numeşte B., iar cel care se travesteşte în ginere — Gogoriţă. Vătaful este conducătorul cetei, stegarii păzesc şi poartă steagul de nuntă. Steagul, lucrat cu măiestrie la o gazdă de fete nemăritate în zilele care preced nunta divină, se compune din zeci de batiste înflorate, strânse de flăcăi din tot satul, din trei fote şi trei bete colorate. Măştile mirilor, B. şi Gogoriţa, sunt confecţionate la o altă gazdă. Masca B.-ei se compunea dintr-o ţeastă de bou, sprijinită într-un par, cu maxilarul inferior improvizat dintr-o scândură acţionată cu o sfoară pentru a clămpăni în anumite momente ale ceremonialului. Parul se îmbrăca într-o pătură împodobită cu bete şi batiste în aşa fel încât forma o haină-mască sub care intra un flăcău îmbrăcat mireasă. între coarnele B.-ei se prindea un vârf de brad iar de coarne i se legau nouă cordele colorate. Masca Gogoriţei se confecţiona dintr-o piele de capră cu părul în afară, cu nas mare şi dinţi ascuţiţi din lemn, precum colţii de lup. Masca făcea corp comun cu o căciulă mi-ţoasă care avea scoase, în părţi, două coarne de taur, iar în vârf o coadă de vulpe. în ziua de 5 ianuarie, Ajunul Bobetezei, mirii, B. şi Gogoriţa,
mergeau însoţiţi de alai la casa gazdei unde s-a lucrat steagul de nuntă. Jucau până la miezul nopţii după care porneau, însoţiţi de fluieraşi şi cimpoieri, pe valea râului şi, de acolo, la o măgură. Steagul înfipt în pământ sau în năme-tele de zăpadă era lăsat în grija stegarilor iar membrii cetei petreceau ca la o nuntă adevărată. La ivirea zorilor nunta se muta mai aproape de sat pentru a da putinţa tuturor consătenilor să asiste la momentul culminant al ceremoniei, actul nupţial al divinităţii. Dansul nupţial al împerecherii era deschis de B. după care Gogoriţa o alerga sau o gonea (în graiul local „a goni“ înseamnă împerechere a vacilor), în râsetele şi buna dispoziţie a asistenţei. Când, după mari eforturi Gogoriţa reuşea să-şi prindă B., o ducea lângă steag unde o belea, adică îi trăgea masca de bovină de pe corp pentru a rămâne în costumul de mireasă, şi, în final, se imita actul sexual. Alaiul revenea, în ziua de Bobotează, în sat, la casa de unde au plecat la miezul nopţii. în ziua următoare, la Sf. Ion, B. şi alaiul său divin colinda din casă în casă cu care prilej vătaful iordă-nea (stropea cu apă sfinţită) membrii familiilor colindate, de la mic la mare. Numai după acest ultim act ceremonial B. şi Gogoriţa aveau voie să vorbească. Obiceiul a fost atestat, până la începutul secolului al XX-lea în satele din sudul jud. Argeş.
Nania I., Vânatul pe teritoriul României, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1991.
BOZ (SambucusebulusL.), divinitatea vegetaţiei cu chip de plantă din familia Caprifolia-ceae, invocată să dezlege ploile în ceremonialul *Paparudei, să vindece muşcătura de şarpe şi să alunge fulgerele pe timp de furtună. Tulpinile verzi sunt odăjdii îmbrăcate de persoana care joacă rolul zeiţei pluviometrice, iar ramurile uscate adunate de copii, femei curate sau iertate ruguri funerare aprinse în zilele de *Măcinici, Lăsatul Secului şi Joimari în curţi sau pe mormintele din cimitir. Sub influenţa creştinismului B.-ul a devenit o plantă malefică, numită şi poama dracului. La rădăcina lui, în pământ, s-ar ascunde dracul, iar în aer, printre tulpini, dră-coaica. în unele credinţe populare B.-ul este o divinitate feminină măritată cu *Socul. De aceea, cel care tăia şi arunca tulpini de B. în locurile unde creştea socul primea de la acesta, ca recunoştinţă, sfaturi bune. Când era recoltat, B. era
BRAD
26
invocat şi respectat ca o divinitate: Bună dimineaţa, BAe! Eu te cinstesc cu pâine şi sare şi cu nouă mătănii, iar tu să mă cinsteşti cu sănătatea vitei mele, să nu-i stea viermii în rană cât nu stau popii, primarii şi dregătorii în Rai. Fructele, recoltate toamna târziu, erau folosite pentru colorarea textilelor şi a vinurilor din struguri, florile, frunzele şi tulpinile culese la *Ziua Crucii (14 septembrie) pentru vindecarea rănilor vitelor, în special cele provocate de muşcătura de şarpe.
Coşbuc George, Elementele literaturii poporale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Niţu George ta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BRAD, arbore sacru al românilor care exprimă, prin cetina verde, visul omului dintotdea-una, nemurirea. Prin rădăcinile înfipte adânc în
Fântână cu cumpănă, instalaţie din lemn pentru scos apa, satul Dragomir, jud. Bacău
inima pământului şi cu ramurile avântate în înaltul cerului, B.-ul are toate atribuţiile cosmici-tăţii. El oferă cuib vieţuitoarelor sacre ale *Pan-teonului românesc (*Şarpelui şi *Vidrei la rădăcină, *Pasării suflet în vârf), lemn de construcţie a adăpostului de aici (casa) şi de dincolo (sicriul). Dar, în unele cântece funerare din Cartea românească a morţilor B.-ul refuză să treacă sufletul mortului în *Lumea de dincolo: ...Iar la groapa mărilor, / Unde-i bradul Zânelor, / Tre-cătoarea apelor, /Sufletul stătea /Şi mi se ruga: / — Brade, brade, / Să-mi fii frate, / întinde, întinde, /Eu să le pot prinde/Vârfurile tale, /Să trec peste ele / Marea în ceia parte / Ce lumea desparte / .../—Eu nu-ţi pot întinde / Ca să le poţi prinde / Trupinile mele să treci peste ele, / Că-n mine împuiatu, / Vidra lătrătoare,/Oamenii pânditoare, / Nici nu oi gândi, / Puii te-or simţi, / Ei mi te-or lătra / De te-ai spăimânta / Şi-n mare-i cădea/Şi te-ai îneca.
Bîrlea Ov., Folclorul românesc, voi. I, Momente şi sinteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Fira Gh., Nunta în judeţul Vâlcea, în colecţia „Din viaţa poporului român“, XXXVII, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BRAD DE NUNTĂ, simbol al virilităţii în ceremonialul nupţial, sinonim cu *Steag de nuntă şi *Băţ înflorat. în vorbirea curentă feciorul de însurat este voinic ca bradul sau înalt ca bradul. Prin forma coroanei, cetinii şi fructului (conurile), B.-ul este simbol falie, iar prin modul de împodobire la nuntă, substitut ritual al mirelui, în mod obişnuit, vârful B.-ului de N. trece (străpunge) un măr sau o gutuie iar cotorul o pâine sau un colac. în Vâlcea ramurile îndoite în sus şi legate la vârf formează trei ovoide, străpunse de axul tulpinii. Ceremonialul tăierii şi aducerii B.-ui de N. din pădure poate fi reconstituit, parţial, de unele cântece nupţiale: Hai, Bradule, hai, / Hai, c-am să te tai, / C-o bardă
tăioasă, /...../ Hai, Bradule, hai, / Nunta să-mi
cinsteşti / Şi s-o-nveseleşti. B.-ul de N., gătit şi împodobit ca mirele, este respectat şi venerat de nuntaşi, păzit şi jucat în fruntea horelor şi
27
BRAD LA NAŞTERE
alaiurilor nupţiale de cel mai falnic flăcău. El are oraţii speciale, numite Vorbele Bradului, Cântecul Bradului, un dans ritual, numit Hora Bradului. Prin înfăţişare şi, mai ales, prin modul cum este jucat B.-ul de N. exprimă bărbăţia, hotărârea şi virilitatea viitorului soţ. Obiceiul formează un areal compact în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei). In Transilvania şi Banat B.-ul de N. a fost înlocuit cu *Steagul de nuntă iar în Bucovina şi Moldova de nord cu *Băţul înflorat.
Fira Gh., Nunta în judeţul Vâlcea, în colecţia „Din viaţa poporului român“, XXXVII, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Şeuleanu I., Poezia populară denunţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
BRAD LA ÎNMORMÂNTARE, soţ sau soţie postumă la moartea tânărului necăsătorit, sinonim cu *Suliţa şi *Steagul. B.-ul împreună cu *Stâlpul (Crucea) de la căpătâiul mortului reprezintă o pereche postumă. In zonele de câmpie
Simboluri ascensionale ale sufletelor morţilor în cimitirele din nordul Olteniei: spirala pe brazii funerari (soţi sau soţii postume) şi crucea săgeată, esenţializare a zborului sufletului pasăre
locul B.-ului este luat de un pom fructifer, de obicei un măr sau un prun. Funcţia de mire sau mireasă postumă a B.-ului este evidenţiată atât de informaţiile etnografice, cât şi de textele funerare cântate în anumite momente ceremoniale: înainte de a fi tăiat din pădure de feciori, la coborârea lui în sat, în timpul împodobirii de către fete, în drum spre cimitir, în timpul plantării la căpătâiul mortului. După informaţiile etnografice mai vechi, B.-ul de I. era tăiat din pădure şi adus în sat de şapte feciori care plecau dis-de-dimineaţă cântând melodii de jale. In satul Runcu (jud. Gorj) flăcăii mergeau pe muteşte, legaţi la cap cu câte o năframă. Ajunşi în pădure, aceştia alegeau un B. tânăr, îngenun-cheau în faţa lui, îl tăiau din tot atâtea lovituri de topor câţi feciori făceau parte din ceată şi îl aduceau în sat, pe umeri, cu vârful înainte, împodobirea lui ca un steag de nuntă, cu inelul mortului şi batista înflorată (chischineul), cu flori, panglici şi clopoţei etc., nu lasă vreun dubiu asupra funcţionalităţii rituale şi ceremoniale: soţ sau soţie postumă a mortului. Perechii postume, mortului şi B.-lui, le sunt adresate emoţionante cântece rituale. Obiceiul de a pune
B.	la înmormântarea unei fete sau fecior necăsătorit, uneori şi la moartea altor oameni, a fost atestat pe întreg spaţiul locuit de români.
Bîrlea Ov., Folclorul românesc, voi. I, Momente şi sinteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Fira Gh., Nunta in judeţul Vâlcea, în colecţia „Din viaţa poporului român“, XXXVII, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BRAD LA NAŞTERE, arbore conifer (Abies alba MUL) din fam. Pinaceae, alter ego al omului în ceremoniile din ciclul familial, implorat de părinţii noului născut să-i adopte fiul şi să-i asigure protecţie magică. închinatul copilului la
B.	devenea o necesitate dacă existau indicii că pruncul ar fi fost ursit nefavorabil de ^Ursitoare: Brade, mării Brad, /Nu te mânia, /Nu te înfiora / Rogu-mă Brad ţie / Să-l primeşti pe fon / Făt să-ţi fie /Făt iubit / Rupt din tine /$î cât trăieşti / Să-l ocroteşti.
BRADOŞ
28
Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
BRADOŞ, figurină antropomorfă din aluat, unsă cu miere şi miez pisat de nucă dată de pomană şi mâncată sacramental în ziua de *Măci-nici, la pomeni şi praznice, sinonimă cu *Sfinţi, Brânduşi, Brânduşei, Brăduleţi. înainte să fie băgat în cuptor sau sub *Ţest să se coacă, B.-ul este ornat cu ţeava de *Soc. B.-ii au chip de om cu aripi (Dolj), de copil cu cap, gât, ochi, de om cu picioare şi mâini, în formă de cifra opt (8) se împart, fără să fie sfinţite la biserică, pentru sufletele morţilor, moşilor şi strămoşilor şi pentru a avea noroc la stupii de albine (Oltenia, Muntenia Centrală, Dobrogea).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882.
BRAZDĂ ÎNIERBATĂ, personificare *Geo-morfă a unei bucăţi de pământ înierbată, de formă pătrată sau dreptunghiulară, decupată dinţr-un loc curat şi pusă pe prag, la intrarea în casă, pe masă sau pe fereastră, pe stâlpul porţii sau pe streaşina construcţiilor în ajunul sau în ziua de *Sângiorz sau la altă sărbătoare a primăverii pentru paza manei câmpului şi vitelor cu lapte, pentru sănătatea şi belşugul oamenilor. Local, B. I. se pune şi la sărbătorile cu dată mobilă ale ciclului pascal: *Paşte, *Ispas, Duminica Mare, *Rusalii. După trecerea sărbătorii B. I. este reaşezată în locul de unde a fost luată, sau se păstrează în casă ca leac pentru vindecarea bolilor, se pune în cuibul cloştilor pentru a scoate cât mai mulţi pui, se aruncă peste holdele semănate etc. (Bucovina, Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile Ia chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899.
BRĂDULEŢI, colăcei din aluat, înmuiaţi în vin şi mâncaţi de copiii care se legau veri şi văruţe la *Sântoaderul cel Mare (sudul Transilvaniei).
Moise Ilie, Contribuţii la cunoaşterea obiceiului la prinsul verilor şi văruţelor, în „Studii şi Comunicări de Etnologie“, Sibiu, 1981.
BRÂNCA, personificare a infecţiei pielii (erizipelul) produsă de microbi (streptococi), localizată mai ales la mâini şi picioare. Local, prima *Brânduşă care răsare primăvara era mâncată sacramental cu credinţa că cel care mănâncă brânduşă, va fi ferit de brâncă. într-un descântec din zona Covurlui (Moldova) B. este numită şi Mama Câinilor: Brânca, Brâncilor, / Mama Câinilor / Şi-a păgânilor / Fugi din faţa omului, / Din obrazul voinicului, / Că te-mpung, / Că te-n ţep, /Că te ard/ .../Du-te în cozile mărilor, /în capetele balenelor, /In capul urşilor / Şi-al lupilor / Că acolo e locul tău, Săca-te-ar Dumnezeu!...
Năstoiu I., Mic dicţionar medical. Primul ajutor, Editura Gramar, Bucureşti, 1995; Pamfile Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, colecţia Mithos, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999.
BRÂNDUŞA (Crocus heuffelianus), personificare a timpului primăvăratic substituit de o îndrăgită plantă erbacee din familia Iridiaceae.
B.	este o floare a celor vii, opusă Brânduşei de toamnă (Colchicum autumnale L.), floare a morţilor. Ele ar fi fost surori gemene izgonite din casă de mama vitregă: pe una primăvara şi pe alta toamna. Dumnezeu le-a transformat în flori, sorocindu-le să înflorească una primăvara şi alta toamna. în Calendarul popular înflorirea lor indică două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară (B. de primăvară) şi echinocţiul de toamnă (B. de toamnă). în Mărgi-nimea Sibiului prima B. de primăvară întâlnită primăvara era mâncată ca împărtăşanie (Muntenia, Oltenia, Moldova).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de, dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BRÂNDUŞEI: 1. Figurine cu chip de om preparate din aluat, unse cu miere şi miez pisat de nucă date de pomană şi mâncate sacramental la *Sântoaderul cel Mare (Gorj); 2. Figurine antropomorfe sau colăcei împărţiţi şi mâncaţi sacramental în ziua de *Măcinici, sinonimi cu *Sfinţi,
29
BUCIUM
*Bradoşi, Brăduleţi. înainte să fie băgaţi în cuptor sau sub *Ţest, sunt ornaţi cu ţeava de *Soc.
B.-i, care au chip de om, de copil cu cap, gât, ochi sau de cifra opt (8), se împart pentru sufletele morţilor, moşilor şi strămoşilor dar şi pentru a avea noroc la stupii de albine (Banat).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882.
BRH (BURUIANĂ CÂINEASCĂ), personifi-care a plantei ierboase Mercurialis perennis L. din familia Euphorbiaceae, cu flori verzui şi miros neplăcut care creşte prin păduri umbrose şi poieni, invocată de femei în medicina şi cosmetica populară. în Vinerea Omanului (prima zi de vineri după Lăsata Secului de Paşte) mamele fetelor plecau, la scăpătatul soarelui, pe muteşte (dacă era necesar se înţelegeau numai prin semne), în căutarea B.-lui. Când îl descopereau, puneau pâine şi sare deasupra lui, ofrandă pentru Muma care l-a născut, şi îl smulgeau cu toată forţa. Rădăcina (rizomul) de B., care se spune că într-un an creşte un metru, era dusă acasă şi pusă în apă. în Oltenia rizomul lung al plantei era pus de fete şi femei tinere în scaldă pentru creşterea părului. După scalda rituală acestea se fereau să le vadă Soarele.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări in gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BREZAIE, mască tăcută a cetelor de colindat la *Crăciun, excesiv împodobită, care joacă rolul divinităţii care moare şi renaşte la sfârşit şi început de an, sinonimă cu *Capra, *Turca, *Boriţa (Muntenia, Oltenia, sudul Transilvaniei).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Gherman Tr., Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, în AF, voi. V, 1939.
BRUSTURE (Arctium lappa L.), plantă sacră în flora spontană a României din fam. Compo-sitae ale cărei frunze sunt odăjdii îmbrăcate de *Paparudă, zeiţă pluviometrică invocată în verile secetoase să dezlege ploile. Părţile compo-
nente ale plantei (fructul, floarea, frunzele, ră^ dăcina, tulpina uscată) au numeroase utilizări în medicina populară, în vopsitul vegetal al textilelor şi în practicile magice. în Oltenia frunzele verzi ale B.-lui se folosesc ca suport la coacerea în *Ţest a mălaiului (pâine din făină de grâu amestecată cu făină de porumb), iar cu tulpinile uscate se aprindeau focurile rituale la *Joimari. Planta este cunoscută, sub diferite denumiri (lipan, amar etc.), de românii de pretutindeni.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999. '
BUBA DE IZDAT, personificare a umflăturilor cu caracter purulent ale ţesutului celular de sub piele. Tratamentul empiric al B.-ei de I. era însoţit de practica magică a descântecului: Bubă de izdat, /Bubă de dalac, /Nu vă umflaţi, /Nu vă-ngămfaţi, /Căci eu vă scot/Din zgârciul nasului, /în faţa obrazului,/Din măduva osului, / Să rămăie Ion curat/Ca argintul strecurat...
Candrea I.A., Folclor medical comparat, Casa $coa-lelor, Bucureşti, 1944; Artur Gorovei, Folclor şi folcloristică, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.
BUBURUZA, personificare a unei insecte mici, ca un clopoţel roşu cu buline negre, simbol solar, prezicătoare a căsătoriei, a primăverii şi timpului frumos. Cum o văd, tinerii o pun în podul palmei şi încep a-i cânta: Buburuză, ruză, / Unde-i zbura / Acolo m-oi însura (mărita). Dacă se aşează pe haine e semn de bun augur, dacă se aşează pe pălărie la băieţi şi pe năframă la fete anunţă o dragoste pătimaşă.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Marian Sim. FI., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloric, Academia Română, Bucureşti, 1903.
BUCIUM, instrument cu care oşenii, maramureşenii, bucovinenii şi dâmboviţenii erau anunţaţi de moartea unui consătean. Doi, mai rar unul, alteori patru sau chiar şase buciumaşi însoţesc alaiul funebru şi cântă De mort, După mort, La mort, Petrecerea mortului sau hora mortului, cu deosebire la tineri şi uneori numai la ciobani. Se buciumă în ograda mortului, dimineaţa la revărsatul zorilor, la prânz, seara şi uneori noaptea la priveghi; se cântă, de ase-
BUFNITA
Semnale de trâmbiţă (bucium) înainte de închiderea gropii în cimitirul din Vama, jud. Suceava
menea, pe drum şi la cimitir, deasupra mormântului, după ce sicriul a fost acoperit cu pământ. In unele sate din Bucovina soţia sau o fiică a mortului înconjoară bocind, cu părul despletit, de trei ori casa după constatarea decesului. în câhtecele de *Zori pribeagul solicită răgaz pentru a scrie răvaşe, sigilate la colţuri, neamurilor: Zorilor, zorilor, / Voi surorilor / Voi să nu grăbiţi, /Să ne năvăliţi/Până ş-ogăti, /Dalbul de pribeag/Nouă răvăşele (scrisori)/Arse-n cor-nurele / Ca să le trimită / Pe la nemurele / Să vină şi ele/Să vadă ce jele.
Alexandru Tiberiu, Instrumente muzicale ale poporului român, Bucureşti, 1956; Burada Th., Moartea la români, Bucureşti, 1882; Georgescu Dan, Semnale de bucium. Tipologie muzicală şi corpus de melodii, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892.
BUFNIŢA, pasăre prădătoare de noapte, substitut al zeiţei Atena în Panteonul grec, al zeiţei Minerva în Panteonul roman şi mesager al morţii în *Panteonul românesc. Local, în ţinutul Năsăudului, este numită pasărea morţilor. B., cu ochi mari şi privirea fixă, anunţă, prin cântecul ei lugubru, sosirea iminentă a Morţii. Dar, asemănător şi altor vietăţi oracol, ea prezice nu numai moartea oamenilor ci şi vremea bună sau rea, roadele bogate sau sărace.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Gim-
30
butaş Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997.
BUHAI: 1. Substitut fitomorf (Listera ovata) din familia Orchidaceaeal taurului (B.-ului), zeu al vegetaţiei, care creşte prin păduri şi păşuni umede. Rizomul scos din pământ este măcinat şi pus în târâtele vacilor pentru a se goni (a se împerechea). în ţinuturile Neamţului B.-ul pus în scaldă era invocat de fete să le facă plăcute flăcăilor şi să se căsătorească cât mai curând; 2. Piesă din recuzita cetei de Pluguşor folosită la colindatul de *Anul Nou care imită răgetul taurului, străveche divinitate agrară. B.-ul se confecţionează dintr-un vas de lemn (putină, doniţă, cofă), împodobit pe dinafară, căreia i se scot cele două funduri. Una din gurile vasului este acoperită cu o piele de animal (oaie, capră, viţel) bine întinsă şi prevăzută cu un orificiu prin care trece o şuviţă din păr de cal. B.-ul este purtat de un membru al cetei sau, când are dimensiuni mai mari, în sanie sau în căruţă trasă de boi sau cai. Prin trecerea părului de cal printre degetele umezite se obţine un sunet grav, ciudat şi nemuzical care seamănă cu mugetul sau răgetul taurului. Prezenţa B.-lui, local numit bugă, şi glasul acestuia, alungau simbolic spiritele malefice din preajma plugului şi purificau spaţiul la început de an; 3. Obicei agrar structurat după modelul colindelor, practicat la *Anul Nou, sinonim cu Pluguşorul. B.-ul păstrează amintirea scenei sângeroase a jertfirii taurului, substitut al zeului Mithra, în ziua de 25 decembrie, peste care creştinismul a suprapus Naşterea Domnului Iisus. B.-ul a fost atestat la toţi românii din sud-estul Europei, de la care a fost preluat şi de alte popoare.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
BUNA-VESTIRE (BLAGOVEŞTENIE), ziua echinocţiului de primăvară în Calendarul popular, când sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta, peste care Biserica creştină a suprapus vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavriil că va naşte Fiul fără înaintaşi, Iisus Hristos, sinonimă cu Ziua Cucului. La B.-V. se efectuau acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă casă şi a insectelor şi
31
BUSUIOC
omizilor din livezi prin diferite practici: afuma-rea cu tămâie şi cârpe arse a clădirilor, curţilor, oamenilor şi vitelor (Transilvania, Banat); producerea zgomotelor de care să se sperie forţele malefice prin tragerea unui clopoţel legat de picior (Transilvania) sau lovirea fiarelor vechi (Banat); aprinderea focurilor în grădini şi livezi; scoaterea din lăzi a straielor şi ţesăturilor la aerisit. Fertilitatea în noul an agrar era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică; ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc (Banat, Transilvania). In alte zone ziua de Blagoveştenie era neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau cloştile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies pui; vacile nu se „goneau“; nu se semăna porumbul (Moldova). In schimb, în vestul ţării acum se altoiau pomii, iar în nord, unde primăvara soseşte mai târziu, se scoteau stupii de la iernat. Blagoveştenia era un timp favorabil pentru aflarea norocului şi rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Femeile strângeau în această zi apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară. Importanţa sărbătorii este subliniată de sacrificiul peştelui care se mănâncă, indiferent dacă ziua este de post sau de dulce.
Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor,
Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian
Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic.
Câmilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti,
1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura
Academiei, Bucureşti, 1985.
BURIC, gură a *Trupului uman astupată de *Moaşe prin legare cu aţă de cânepă, poartă sacră care desparte viaţa intrauterină ^Preexistenta) de viaţa extrauterină (*Existenţa). Spre deosebire de gura ascendentă prin care ies la moarte sufletele generaţiilor ascendente (părinţi, moşi, strămoşi) şi de gura descendentă prin care ies la naştere sufletele generaţiilor ascendente (copii, nepoţi, strănepoţi), B.-ul este o poartă închisă, zăvorâtă la naştere pentru a împiedica orice tentativă a sufletului de întoarcere în paradisul intrauterin. Cordonul ombilical era legat de moaşă la trei degete de corpul nou-născutului cu aţă albă de cânepă şi apoi tăiat la un lat de mână. Local, $e partea din cordonul ombilical rămasă ataşată la corpul copilului se făceau trei sau nouă noduri. După
căderea B.-ului acesta era păstrat de mamă pentru a-1 da copilului la vârsta de trei-patru ani să-i desfacă nodurile şi să afle toate tainele păsărilor, sau, feciorului, înainte de plecare în armată sau la căsătorie. Unele moaşe ţineau evidenţa copiilor moşiţi prin nodurile făcute pe un ghem de aţă cu care se înmormânta. Pe acest ghem femeile încercau să adauge, pe furiş, în nopţile de priveghi petrecute la moartea moaşei, câte un nod pentru fiecare copil avortat.
Buzilă Varvara, Pâinea — aliment şi simbol. Experienţa sacrului, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999.
BUSUIOC (Ocimum basilicum), plantă ierboasă din familia Labiatae, originară din India şi China, cu miros caracteristic şi foarte puternic, personificare a dragostei. Semănat de fete şi femei în ziua de *Sângiorz, B.-ul este folosit în medicina populară (proprietăţi febrifuge, diuretice, antispasmodice), în practicile culţi ce creştine şi precreştine (obiceiurile din ciclul familial şi ciclul calendaristic). Conform tradiţiei, planta s-ar fi născut pe mormântul unei tinere fete udat de lacrimile iubitului său, numit B. Pentru a câştiga calităţi tămăduitoare şi puteri divinato-rii, B.-ul trebuia semănat şi apoi plivit, udat, cules şi păstrat după anumite reguli. Acest B., înzestrat cu puteri miraculoase, ajută fetele să afle cum le va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), le face drăgăstoase şi atrăgătoare flăcăilor precum în zicala populară: A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc. Fata care purta B. la brâu, în sân, în păr sau îl punea sub pernă în ajunul marilor sărbători calendaristice (*Crăciun, *Anul Nou, Boboteaza, *Paşte, Sângiorz etc.) îşi visa ursitul, avea noroc în dragoste şi căsătorie, era plăcută şi atrăgătoare.
B.-ul este nelipsit din obiceiurile de naştere (prima scaldă, masa *Ursitoarelor, botezul copiilor), în obiceiurile prenupţiale (însurăţitul şi înfâr-tăţitul, vrăjile şi farmecele de aflare a ursitei) şi nupţiale (împodobirea cu B. a vedrei miresei, stropirea de către mireasă a fetelor nemăritate cu buchetul de B. înmuiat în apă). Strigăturile care însoţesc dansul ritual de nuntă numit B., fac aluzie la calităţile lui purificatoare şi fertilizatoare: De trei ori pe lângă masă, / Să scoatem răul din casă, /Să rămână binele, / Să trăiască mirele! B. este cea mai îndrăgită plantă a românilor.
BUŞTEAN AL IELELOR
32
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BUŞTEAN AL IELELOR, trup jertfit al arborelui sacru, mijloc rapid de transport al *Ielelor. Prin scobire sau cioplire acesta a devenit luntre monoxilă, barcă funerară, leagăn pentru copii, adăpost postum (*Sicriu) pentru morţi.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Evseev Ivari, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
BUTUC DE CRĂCIUN, trup neînsufleţit al zeului vegetaţiei care moare violent prin tăiere a arborelui şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun. In Ajunul şi ziua de Crăciun se ardea pe vatră, în zona Mehedinţi, lemn de cer (Quercus ceris L.) iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. In zicalele şi expresiile populare, actele rituale şi practicile magice B.-ul are semnificaţie funerară: a găsi pe cineva butuc se spune despre omul mort fără lumânare; a-l lega butuc despre omul legat şi imobilizat ca un mort; la întocmirea arborilor genealogici B.-ul este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam; B.-ul roţii carului în care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care, la om şi animale, înseamnă cap desprins de trup; substitutul omului mort departe de casă şi de ţară care se înhuma în cimitirul satului este B.-ul din lemn îmbrăcat cu hainele mortului. Incinerarea B. la Crăciun, punerea ramurii verzi la stâlpii porţilor şi caselor, grajdurilor şi stânelor pentru a le apăra de forţele malefice la *Sângiorz, *Armin-den, *Ispas, *Rusalii, precum şi fertilizarea lanurilor de grâu cu *Sulul împodobit al războiului de ţesut sunt reminiscenţe ale unei străvechi civilizaţii a lemnului/Civilizaţia carpatică a lemnului, contemporană cu civilizaţia mediteraneană a pietrei din Grecia antică, este atestată astăzi la români de un adevărat Panteon forestier (*Muma Pădurii, *Fata Pădurii, *Moşul Codrului, *Omul Pădurii, *Pădureana, Ciuma Pădurii etc.), de zilele Calendarului Popular dedicate fiarelor pădurii, în special lupului şi ursului, de
creaţiile folclorice, de arta şi arhitectura lemnului, de obiceiul închinării copilului la *Brad, de spovedania omului la pomi, de agăţarea icoanelor în copaci, de credinţa în arborii sacri etc.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BUTURUGĂ, strămoş al divinităţii fitomor-fe, sinonim cu *Butuc de Crăciun. In limba vorbită, în expresii şi zicători cuvântul B. are sensul de trup neînsufleţit sau de strămoş din care coboară un neam întreg. Frecvent, cuvântul apare, cu acest sens, în descântece şi vrăji. Dacă unei femei îi mureau trei copiii, al patrulea era trecut printr-un cerc împletit din ramuri de *Rug, se ridica în braţe de trei ori pe coşul vetrei şi apoi îl băga într-un sac cu care ocolea casa. Când ajungea în dreptul intrării, o femeie întreba, de pe pragul uşii: — Ce ai, babo, băgat în sac? la care descântătoarea răspundea: Curând întrebaşi, curând leac să-i fie, că am băgat în sac o buturugă de vie, ce a fost să nu mai fie! *B. de Crăciun, atestată la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi, este substitutul zeului fitomorf, specific civilizaţiei lemnului, reprezentat de un trunchi obţinut din tăiatul (moartea) unui brad, ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea şi renaşterea anuală a divinităţii precreştine. începând din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, nemurirea divinităţii, obţinută prin moartea şi renaşterea (tăiatul B.-ii şi incinerarea ei), a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit după modelul occidental.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
BUZDUGAN: 1. Spirit al grâului adăpostit de împletitura ultimelor spice recoltate în timpul unei ample ceremonii agrare, numită Cununa Grâului. Pentru păstrarea şi conservarea fertilităţii grâului de la o recoltă la altă recoltă, românii foloseau două tehnici magice: lăsarea unui mănunchi de spice netăiate pe ogor numită
33
BUZDUGAN
*Barba Pământului, Barba lui Dumnezeu, Barba Popii, *Iepurele (ţinuturile româneşti extracar-patice); tăierea ultimelor spice şi păstrarea acestora sub formă de snop sau de împletitură numită B., *Cununa Grâului, Peană (ţinuturile intracarpatice). B.-ul împletit din spice de grâu, simbol al fertilităţii şi rodului bogat, se păstra, precum icoana, ca un obiect sacru. La vremea semănatului B.-ul şi boabele scuturate din B. erau amestecate cu sămânţa ce urma a fi pusă sub brazda plugului, se îngropa în ogorul semănat, se aşeza, la *Crăciun, peste colacul ce urma să fie dat colindătorilor, împodobea steagul de nuntă (Ţara Oltului, Mărginimea Sibiului); 2. Instrument cultic cu înfăţişare de phalus aruncat spre cer de *Junii Braşoveni din mijlocul horei pentru fertilizarea spaţiului la *Anul Nou agrar şi sprijinirea soarelui să depăşească punctul critic al Echinocţiului de primăvară. B., care este purtat ca semn distinctiv de vătaful junilor, armaşul mare şi armaşul mic, aminteşte de pha-lusul din lemn cioplit purtat de *Mutul cetelor de căluşari (Şcheii Braşovului).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Bocşe M., Rituri funerare pentru viaţă, în „Banatica“, nr. 12,1993; Bot N., Cântecele Cununii, Bucureşti, 1989; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Ionică I.I., Dealul Mohului. Ceremonia agrară în Ţara Oltului, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. III (Cincizecimea), Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1903; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Instrumente falice aruncate în sus, în mijlocul horei, de Junii braşoveni pentru fertilizarea spaţiului la echinocţiul de primăvară, străvechi început de An Nou Agrar
CAII LUI SĂNTOADER, herghelie divină formată din opt reprezentări mitice care purifică spaţiul în prima săptămână din postul Paştelui. Conducătorul lor, *S.-ul cel Mare sau S.-ul cel Şchiop, este invocat de fetele necăsătorite în timp ce scot din pământ *Homanul (Inuîa heîenium ZJ, plantă folosită la scalda rituală, să le dea păr frumos: Toadere, Sântoadere, /Dă cosită fetelor / Cât e coada iepelor! S.-ii, feciori frumoşi îmbrăcaţi în costume de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, intrau prin casele cu şezători, luau fetele la joc, zburau cu ele, le loveau cu copitele etc. De frica lor, nici o fată nu părăsea casa în săptămâna C. lui S. ca să meargă la şezătoare. C. lui S. puneau capăt şezătorilor începute în noiembrie, la *Filipii de Toamnă. De acum, începeau muncile agricole iar tinerii trebuiau să se odihnească în nopţile care se micşorează neîncetat până la solstiţiul de vară. Tradiţia a fost consemnată, cu unele diferenţe zonale, pretutindeni în România.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; MangiucaSim., Calendarul iulian, gregorian al poporului român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa,1883.
CAL, animal psihopomp în *Cartea românească a morţilor care duce sufletul în *Lumea de dincolo. Acolo unde există această credinţă, mortului i se descrie, prin textul cântat, înfăţişarea C.-ului: Vai, mă Gheorghe, vai, /Scoală-te-n picioare, / Uită-te la vale, / Vezi ce s-a ivit: / Un cal mohorât / Cu frâu-n picioare, / Cu tine să zboare; / Cu dârlogii-n gură, / Ca să mi te fure. (Calul mohorât, Izverna, jud. Mehedinţi). El apare şi ca mesager funest care îşi anunţă stăpânul, prin refuzul de a trage în ham, că va sosi *Moartea.
Ghinoiu I.f Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1999;
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
CALEA RĂTĂCITĂ: 1. Motiv ornamental pe *Oalele de lut, *Colacii din aluat şi pe ouăle încondeiate care redă, printr-o linie şerpuită sau încolăcită drumul sufletului spre *Lumea de dincolo. C. R. este cel mai frecvent simbol al culturilor neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia etc.); 2. Denumire populară a constelaţiilor Ophicus şi Şarpele. Pe C. R., care şerpuieşte pe cer în toate direcţiile, ar păşi neliniştite sufletele oamenilor păcătoşi în aşteptarea Judecăţii de apoi (Neamţ).
Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
CALENDAR POPULAR, instrument de măsurat timpul şi planificat activităţile economice şi cultice pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei, sinonim cu Calendarul Babelor. El se bazează pe orologii cosmice (solstiţiile, echinocţiile, fazele lunare, răsăritul şi apusul aştrilor şi constelaţiilor) şi terestre (bioritmurile de reproducere ale plantelor şi animalelor) de mare precizie: Nunta Urzicilor (Duminica Floriilor) este ziua când înfloresc urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat; *Sânzienele sau *Drăgaica (24 iunie) este ziua cea mai lungă a anului, când înfloresc plantele cu acelaşi nume; Impuiatul Urşilor (1 august) indică perioada de împerechere a urşilor; laNunta Oilor (14octombrie) se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere; la Ziua Cucului (25 martie) începe cucul a cânta, vestind ziua egală cu noaptea a echinocţiului de primăvară etc. Educaţia la şcoala tradiţiei avea ca principiu de bază memorizarea tuturor cunoştinţelor utile legate de sărbătorile şi obiceiu-
35
CALOIAN
rile repartizate pe zilele C.-ului P., de unde şi zicala, astăzi cu înţeles peiorativ, a face capul calendar! Reprezentările mitice ale C.-ului P. împreună cu cele legate de viaţa omului alcătuiesc *Panteonul românesc în care zeii îmbrăcaţi în haine creştine şi sfinţii îmbrăcaţi în haine precreştine sunt ierarhizaţi după rang, putere, vârstă, atribuţii şi grade de rudenie. Aceştia îşi mai fac apariţia în peisajul spiritual contemporan: li se acordă zile de celebrare, li se sacrifică câte un animal (porcul la *Crăciun, mielul la *Sângiorz), sunt invocaţi pentru rezolvarea unor probleme presante precum alungarea secetei (*Paparuda, *Caloianul), aflarea ursitei (*Sânvăsâi, *Sântandrei), pentru căsătoria fetelor (*Maica Precista). Zeiţa mamă de origine neolitică (*Dochia), zeul tată indo-european (Crăciun) şi Fiul lui Dumnezeu creştin (Iisus) îşi exercită puterea de-a lungul întregului an, Sângiorzul în anotimpul călduros (23 aprilie — 26 octombrie), *Sâmedru în anotimpul friguros (26 octombrie — 23 aprilie), *Ielele în nopţile de vară, *Strigoii mai ales în nopţile de iarnă, *Sântoaderul este temut în săptămâna *Caii lui Sântoader (prima săptămână după Lăsatul Secului de Paşte), *Marţolea pedepseşte femeile care lucrează în seara zilei de marţi, Dumnezeu pe cei care lucrează Duminica etc. Reprezentările mitice sunt celebrate în C.-ul P. în ordinea vârstei, începând cu naşterea primului zeu al omenirii, *Anul care îmbătrâneşte şi moare după 365 sau 366 de zile. Creştinismul renunţă la modelul universal al morţii şi renaşterii divinităţii adorate în preajma aceluiaşi fenomen astronomic (solstiţiu sau echinocţiu); Iisus, Fiul lui Dumnezeu, se naşte la solstiţiul de iarnă (Crăciunul) moare şi învie la echinocţiul de primăvară. Viaţa fulgerătoare a celor trei divinităţi adorate, stâlpi ai C.-ului P., două precreştine (Crăciun şi Dochia), una creştină (Iisus) este însoţită de numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice. O parte însemnată a tradiţiilor C.-ului P. sunt cunoscute şi practicate şi astăzi, altele sunt păstrate numai de memoria bătrânilor.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
CALOIAN, efigie a divinităţii pluviometrice confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe, invocată să aducă ploaia (*Ploaia, *Moaşa Ploii, *Mama Caloia-na, *Maica Călătoarea, *Maica Domnului, *Zâna, *Scaloiana) sau să o oprească (Seceta, *Mama Secetei, *Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, *Sântilie).
C.-ul este un spectaculos ceremonial în care figurina antropomorfă cu acelaşi nume substituie fie o divinitate pluviometrică, fie un sol trimis la divinitatea pluviometrică. Data fixă a ceremoniei, de obicei în a treia săptămână după Paşte, a devenit în vremurile recente, o practică ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite. Scenariul ritual începea, de regulă, marţea, cu confecţionarea unei păpuşi din lut sau din alte materiale urmată de înmormântarea acesteia. Ritul funerar se continuă după trei zile, joia, cu dezgroparea
Scaloieni, figurine din lut invocate de ceata de copii să dezlege ploile în verile secetoase, în satul Joiţa, jud. Giurgiu
CARTEA MORŢILOR
36
C-ului, reînhumarea, ciopârţirea, abandonarea pe pământ sau pe apă (scufundarea sau depunerea lui pe o scândură în apă, aruncarea în fântână) şi ospăţul funerar. Când C.-ul este purtătorul mesajului să lege sau să dezlege ploile pe lângă divinitatea pluviometrică, acesta este iniţiat, precum mortul la înmormântare, prin texte rituale cântate: Caloiene, Ene, /Du-teîn Cerşi cere:/Să deschidă porţile, /Să sloboade ploile, /Să curgă ca gârlele; / Caloiene, Ene, / Cum ne curg lacrimile, / Să curgă şi ploile, / Zilele şi nopţile, /Să umple şanţurile, /Să crească legumele, /$i toate ierburile/... /. Ceremonialul funerar reconstituit atât după informaţia etnografică, cât şi după textul folcloric cuprinde mai multe secvenţe: formarea cetei din fetite şi fete nemăritate, cu rare apariţii de femei măritate, de obicei gravide; naşterea (confecţionarea) C.-ului, de obicei modelat din lut; moartea năprasnică a solului (băiat, fetiţă); găsirea trupului neînsufleţit după căutări îndelungate (secvenţă rituală descrisă de textul folcloric); stropitul cu apă (scalda rituală), gătitul cu flori, ouă roşii sau cu coji de ouă roşii a C.-ului şi aşezarea mortului în sicriu sau pe o scândură; înmormântarea C.-ului după un scenariu identic cu înmormântarea tinerilor necăsătoriţi (cu preot şi dascăl, cu steag sau stâlp funerar, cu bocete şi multe lacrimi) într-un loc secret (la crucile şi răscrucile drumurilor, la hotare, în holdele de grâu, pe malul unei ape etc.); dezgroparea (învierea) după trei zile; scufundarea C.-ului deshumat în apă, aruncarea în fântână, aşezarea pe o scândură să plutească pe apa curgătoare; ospăţul funerar cu mâncare şi băutură, care se încheie, uneori, cu hora C.-ului, petrecere la care puteau fi invitaţi şi băieţii. Când apar mesageri perechi, C.-ul şi Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui, aceştia sunt trimişi la divinitatea adorată printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă) cu masaje diferite: Ea să aducă ploile din Cer, El să oprească ploile pe Pământ. Obiceiul a fost atestat în diferite stadii de evoluţie, în toate zonele etnografice româneşti.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1982; Candrea I. A., Iarba fiarelor. Studii de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Constantinescu C., Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim.
FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic.
Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti,
1898; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară
românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
CARTEA MORŢILOR, texte de iniţiere a sufletului mortului pentru *Drumul mitic care leagă lumea de aici de *Lumea de dincolo cântate de un cor feminin în momente şi locuri semnificative ale ceremonialului funerar, sinonimă cu Cartea egipteană a morţilor şi Cartea tibetană a morţilor. Mesajele sunt transmise prin monolo-guri şi dialoguri riguros formalizate. Sutele de versete cântate, unele de mare vechime şi tulburătoare frumuseţe, sunt adresate unor personaje mitice care locuiesc Lumea de dincolo: mortului strigat pe nume (Ion, Vasile etc.) sau printr-un nume tabuu (*Dalbu de Pribeag), zeiţelor destinului (*Zorilor), soţului sau soţiei postume (*Bradul, *Suliţa, *Steagul), substi tutelor mortului (*Stâlpul, *Crucea), adăposturilor postume (*Lemnul sau sicriul, *Pământul), Zeiţei morţii în ipostază de pasăre de pradă (*Gaia, *Corboaica) şi antropomorfă (*Zâna Bătrână, *Moartea, *Maica Precista, *Maica Irodia), ghizilor providenţiali (*Lupul, *Vulpea, *Vidra), vameşilor binevoitori, reperelor de orientare (*Salcia îm-pupită, Mărul rotat), personajelorpsihopompe (*Calul, *Cerbul) şi, în final, rudelor mortului din Lumea de dincolo. Metodele de iniţiere sunt simple: descrierea amănunţită a drumului mitic şi a înfăţişării personajelor întâlnite; fixarea cunoştinţelor prin repetarea situaţiilor cheie ale călătoriei; comparaţia şi opoziţia drumului bun cu cel rău, a prietenilor şi neprietenilor. Iniţierea mortului se desfăşoară după o severă planificare a timpului scurs între momentul morţii şi închiderea mormântului, în strânsă legătură cu celelalte pregătiri pentru înmormântare (aducerea şi gătitul bradului, confecţionarea crucii şi sicriului, săparea gropii etc.). Drumul care leagă casa de mormânt este o lecţie practică, de fixare a cunoştinţelor; i se arată, aşa cum i-a spus în Cântecele de Zori, unde şi cum trebuie plătite vămile (la poduri, fântâni), unde şi când să se odihnească (la răscruci ca să aleagă drumul bun) etc. Textele se pot grupa după mai multe criterii: funcţia, destinaţia, timpul şi locul'transmiterii mesajelor. După forma de expunere a mesajelor pot fi *Bocete cu texte improvizate ad-hoc (jelitul, strigătul de durere) şi cântece funerare propriu-zise (*Bocet versificat, *Zori,
37
CARTEA MORŢILOR
*Cântecul Bradului, *Cântec de priveghi). Locul iniţierii prin expunerea mesajului cântat este strâns legat de secvenţele înmormântării: se caută afară, la stâlpul, pe prispa sau în jurul casei; în casă, la căpătâiul mortului; pe drum, la intrarea bradului coborât din munte; pe ultimul drum al mortului; în cimitir. Timpul transmiterii mesajelor este ales în raport de momentul diurn (dimineaţa, miezul zilei, miezul nopţii), de desfăşurarea celorlalte acte rituale şi ceremoniale ale înmormântării (imediat după înmormântare, la confecţionarea crucii, stâlpului, sicriului şi săpatul gropii, la gătitul mortului şi aşezarea lui pe laviţă sau în sicriu, la intrarea rudelor în curtea sau casa mortului, la aducerea bradului în sat, la gătitul lui în curtea mortului etc.) şi, după înmormântare, dimineaţa, la tămâiatul mormântului, la pomeni, la Zilele morţilor, la moartea altui consătean. Textele rituale, deşi
Cupluri postume în cimitirul din Olăneşti, jud. Vâlcea: cruci pentru morţii necăsătoriţi şi brazi împodobiţi pentru soţiile (soţii) postume
prezintă unele elemente locale şi zonale, sunt unitare din punct de vedere al mesajului: ele pregătesc în cele mai mici amănunte plecarea mortului pentru a ajunge cu bine în Lumea de dincolo. Corul tragic format, de obicei, din femei iertate în număr fără soţ interpretează texte neschimbate de la mort la mort. Versetele hexa-sau octosilabice, cu predominarea clară a celor hexasilabice, par a fi împietrite, precum mesajele de pe sarcofagele antice. Ele sunt îndelung cizelate şi decantate nu numai de impurităţi poetice, ci şi de orice adaus care ar îngreuna transmiterea cu claritate a mesajului. Melodiile, care contrastează cu deznădejdea lugubră a bocetelor, au, prin sonorităţile lor preistorice, ecou profund în inimile îndoliaţilor, a celor care le ascultă. Ele aparţin Creştinismului cosmic, se topesc în natura înconjurătoare. Tărâmul suferinţelor după moarte, Iadul, cultivat de religiile indo-europene şi creştine lipseşte din peisajul edenic descris de cântecele româneşti de înmormântare. Linia lor melodică, subliniind încă o dată caracterul preistoric, se desfăşoară în două sisteme sonore primordiale ale muzicii universale: tetra- şi pentatonic. Aria lor de răspândire este compactă în sud — vestul şi centrul României (Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş, Bihor) şi relativ compactă în sudul Transilvaniei (sudul judeţelor Alba, Hunedoara, Sibiu, Braşov). Dar, acest areal trimite puternice tentacule în nord (Bistriţa-Năsăud, Mureş), în judeţele din Moldova (Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Vaslui, Vrancea, Galaţi) şi din Republica Moldova iar în sud, la românii din Banatul sârbesc. în zonele în care nu au fost atestate Cântecele de Zori, Cântecul Bradului, Cântecele de Priveghi, funcţia lor a fost preluată, parţial, de bocetele versificate. Cântecele funerare nu sunt atestate la popoarele vecine românilor sau la alte popoare ale Europei, motiv pentru care au fost incluse greşit, până la marele etnomuzicolog Constantin Brăi-loiu, în categoria bocetelor. Ele au elemente comune cu ceremoniile funerare ale popoarelor antice mediteraneene şi textele renumitelor cărţi ale morţilor (egipteană şi tibetană).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Fochi A., Datini $i eresuri la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu
CASA COPILULUI
38
Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904; Panea N., Fifor M., Cartea românească a morţii. O hermeneutică a textului ritual funerar, Centrul judeţean al Creaţiei populare Mehedinţi, Drobeta-Turnu Seve-rin, 1998.
CASA COPILULUI, adăpost al sufletului în *Preexistenţă, sinonim cu sălăşel, loc, casă de piatră, placentă. Urarea obişnuită la nuntă, casă de piatră, nu are sensul propriu de locuinţă zidită din piatră pentru tineri, ci de întemeiere de către aceştia, prin actul nupţial, a unui nou ciclu vital. C. C. este un adăpost geomorf care asigură embrionului, apoi fetusului şi fătului protecţie contra agresiunii germenilor infecţioşi şi toxinelor, împotriva acţiunilor mecanice (loviturilor), zgomotelor şi luminii supărătoare etc. După naştere C. C. devine un adăpost pustiu şi, asemănător tuturor adăposturilor neînsufleţite (cadavrul, casa pustie etc.), era supus distrugerii prin înhumare.
Adăpostul geomorf al placentei, numită la nuntă casă de piatră, şi poziţia ghemuită a fătului, identică cu a mortului în unele morminte neolitice
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;
Şchiopu Ursula, Verza Emil, Psihologia vârstelor.
Ciclul vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
CASĂ, adăpost consacrat prin practici magice de întemeiere unde vin prin naştere copiii, nepoţii şi strănepoţii şi pleacă prin moarte părinţii, moşii şi strămoşii. Naşterea şi moartea în afara C.-ei erau nefireşti şi, ca urmare, supuse unor rituri de reparare: copilul născut în ţarină, la muncile câmpului, era adus în poală şi aşezat pe solul familial, lângă vatră, acolo unde trebuia să vină, iar oamenilor dispăruţi departe de casă, de obicei în împrejurări năprasnice (mâncaţi de fiare, accidentaţi, înecaţi, trăsniţi etc.), li se ridică, pe locul morţii, o cruce şi, dacă este posibil, li se înmormântează în cimitirul satului un pumn de ţărână de pe locul decesului etc. Pentru alegerea locului favorabil întemeierii C.-ei erau efectuate diferite acte magice: aruncarea pâinii (locul unde se opreşte şi faţa pe care cade deveneau semne bune sau rele), vasul cu apă lăsat peste noapte (dacă a scăzut sau nu apa, a picat sau nu un obiect în vas etc.), visele oamenilor. Hotărâtoare erau însă practicile a căror eficienţă nu poate fi contestată, de pildă construirea C.-ei pe locul unde dorm animalele lăsate noaptea în libertate. Bărbatul care caută şi decide locul de amplasare a adăpostului trebuia să fie sănătos, cu copii şi fără defecte fizice. Actul magic fundamental pentru orice întemeiere este *Bătutul parului sau ţăruşului. Parul fixa nu numai locul de construcţie al C.-ei, ci şi punctul unde urma să fie amplasată vatra focului. De la centrul marcat de par sau ţăruşi se determina apoi forma şi mărimea C.-ei, prin ţăruşii bătuţi la colţuri, şi a gospodăriei, prin aruncarea ciomagului sau toporului în direcţia celor patru vânturi. în vremurile vechi gospodăria avea, asemănător vetrei şi moşiei satului, o formă mai mult sau mai puţin rotundă. Locuinţa şi anexele gospodăreşti, adunate în jurul bătăturii (curţii, ogrăzii), sunt protejate magic de gard şi poartă, o oaste alcătuită din stâlpi (pari) şi uluci, adesea cu siluete antropomorfe. De altfel, parii gardului devin, în practicile magice de aflare a ursitei în noaptea de *Crăciun sau *Anul Nou, feciori urâţi sau frumoşi, tineri sau bătrâni cu care se vor căsători fetele. Din secvenţele obligatorii ale scenariului de întemeiere au supravieţuit sacri-
39
călugărita
ficiile rituale menite să însufleţească noua creaţie cu sufletul victimei. Sacrificiile îngropate în temelie, mai ales la colţurile C.-ei, imolate în pereţi, legate la coama acoperişului aveau funcţii polivalente: recunoştinţă faţă de pământul care a îngăduit ridicarea adăpostului pe trupul său şi răsplată pentru asigurarea sănătăţii, prosperităţii, liniştii şi protecţiei celor care îl vor locui. Fiecare sacrificiu (umbra unui om, cocoş, ied, miel, liliac, iepure, broască, seminţe, monede etc.) are o valoare generală şi una specifică: cocoşul îndepărtează prin cântecul său spiritele rele,' seminţele aduc prosperitate, monedele bogăţie etc. Jertfele cele mai importante se aduceau la temelie, la contactul C.-ei cu Pământul, divinitate mamă neolitică, şi la înălţarea căpriorilor, la contactul adăpostului cu Cerul, divinitate tată indo-europeană şi creştină. Ele au parcurs calea de la sacrificiul unui om, chiar al celui mai drag, la unele substitute ale acestuia: umbra, măsura, statura, fotografia. Cea mai cunoscută este îngroparea umbrei omului, amintire a sacrificiilor sângeroase atestate arheologic pe multe meridiane ale pământului. Omul a cărui umbră era furată şi îngropată la temelia
C.-ei urma să moară după 40 de zile sau un an. C. este un organism antropomorf construit după chipul şi asemănarea celui care o locuieşte, omul. Ea are acoperiş care, mai ales cel construit în patru ape şi învelit cu paie, seamănă cu o căciulă pusă pe un cap de om, camere dezvoltare pe verticală, echivalente trupului, şi, în sfârşit, temelie sau picioare înfipte în pământ. Acelaşi antropomorfism constructiv îl are şi C. divină, biserica, cu deosebirea că profilul vertical al divinităţii-om (turla, adesea rotundă, pentru cap, pereţii pentru trup) este transpus şi în plan orizontal, orientat est-vest (altarul reprezintă capul, naosul corpul şi pronaosul picioarele).
Eliade M., De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Ghino-iu I., Geomorfismul şi antropomorfismul spiritului uman, în REF, tom. 39, nr. 5-6,1994; Taloş I., Riturile construcţiilor la români, în „Folclor Literar“, Universitatea Timişoara, voi. II, Timişoara, 1968; Văduva Ofelia, Spaţii sacre în interiorul locuinţei tradiţionale, în REF, nr. 5-6,1994.
CĂLDĂRUŞA (Aquiîegia vulgarisL), plantă ierboasă din familia Ranunculaceae, cu flori de diferite culori utilizată de gospodine la vopsitul textilelor şi invocată de descântătoare împotriva
alcoolismului. Floarea C.-ei amestecată cu un o altă plantă, strigoaia, se fierbe în rachiu de drojdie şi se bea contra beţiei.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
CĂLIN (Viburnum opulus L.), arbust sacru din familia Caprifoliaceae care creşte prin păduri şi tufişuri umede, cu fructe globuloase de un roşu aprins, acrişoare şi răcoritoare la gust, folosit la vopsitul textilelor în roşu şi, ca leac, invocat de descântătoare pentru lecuirea bolilor. Legenda spune că arbustul ar fi răsărit din sângele lui Tata Noe care, lucrând la corabie, s-ar fi tăiat la un deget. Din sângele scurs pe pământ ar fi crescut C.-ul cu fructele lui roşii. El apare frecvent în folclorul erotic şi în strigăturile de joc: Haideţi fete la căline, / Că la joc n u vă ia nime! /Sunteţi mute ca iarba/$i bătrâne ca mama! (Transilvania).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
CĂLUGĂRIŢA (Mantis religiosa), personificare a unei insecte carnivore, sfântă care îşi devorează partenerul imediat după împerechere. Ferocitatea C.-ei apare şi în descântecele de bubă: Buboiu, buboiu, /Mare ca un muşuroiu, / Din mare ce eşti/Să te faci mic, /Pitic, /Cât un vârf de ac/.../ Că de nu,/Iată astă călugăriţă / Te va mânca,/De nici urmă nu ţi-a rămânea... în lumea necuvântătoarelor împerecherea este
o	*Bătaie rituală numită călcatul la păsări, gonitul la bovine, bătaia peştelui la peşti. La baza arborelui filogenetic organismele procreatoare încetează să existe din momentul deschiderii unui nou ciclu vital: vieţuitoarele unicelu-lare care se înmulţesc prin bipartiţie (Amoeba, Euglena verde) dispar simultan cu apariţia noii generaţii de celule; la unele insecte masculul este sacrificat de parteneră (cazul C.-ei, simbol al jertfei întemeierii), la altele, acesta moare după împerechere (trântorul care fertilizează matca roiului de albine). La om, clipa orgasmului sexual, care corespunde cu inhibiţia structurilor logice, este asemuită de psihanalişti cu agonia care suprimă insul şi-l risipeşte, precum moartea, în tot. Bătutul parului sau stâlpului, secvenţa centrală a actului de întemeiere a adăpostului (casă, sat, casă a copilului) este reflexul
CĂLUŞ
40
cultural al instinctului sexual Înnăscut. Este o bătaie rituală care, în ceremonialul nupţial, îmbracă cele mai diferite forme de manifestare: *Spartul Oalei agăţată într-o prăjină de mire sau un reprezentant al acestuia în Oltenia; spartul talerului miresei cu prăjina steagului mirelui în Bihor; introducerea vârfului bradului curăţat de cetină în mărul roşu sau gutuia galbenă a miresei, în Muntenia, Dobrogea; petrecerea băţului înflorat al mirelui prin colacul miresei, în Bucovina etc. Violenţa rituală a întemeierii omului de omul însuşi prin actul nupţial este exprimată, în sudul României, de strigătura cu care sunt însoţiţi mirii când merg, după dezvelirea miresei (îmbrâcarea costumului de nevastă) şi pregătirea camerei nupţiale, să întemeieze *Casa copilului: Pace-n tară /Şi război în pat!
Biberi I., Eseuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1971;
Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
CĂLUŞ, zeu cabalin de origine indo-euro-peană, protector al cailor şi sezonului călduros al anului care se naşte şi moare la *Rusalii. La apariţia creştinismului Tainele C.-ului se desfăşurau la echinocţiul de primăvară, în perioada fătatului şi împerecherii cailor (martie-aprilie). Scenariul ritual precreştin a fost împins în afara Ciclului pascal (*Caii lui Sântoader la Lăsatul Secului de Paşte şi *Căluşarii la Rusalii) pentru a lăsa loc liber comemorării de către creştini a morţii şi învierii Mântuitorului. Rolul zeului cabalin este interpretat de *Mut şi are ca efigii *Steagul C.-ului şi *Ciocul C.-ului. Anturajul său divin este o ceată masculină sever ierarhizată (vătaf, ajutor de vătaf, stegar, căluşari), cu bărbaţi viguroşi care, prin piesele de port (pinteni la picioare; bete (cingători femeieşti) aşezate în cruciş pe piept, precum hamul) nume, imitarea tropăitului şi galopului în timpul dansului, gesturi etc., caută să semene sau să se confunde cu caii. Mutul G-arilor, deşi poartă pe faţă mască de om bătrân sau de ţap, are legat la brâu un phalus din lemn cu care fertilizează, prin simpla atingere, nevestele fără copii. Ceremonialul
C.-arilor, desfăşurat în săptămâna Rusaliilor, este o reducţie a Anului solar de 365 sau 366 de zile la o săptămână, perioadă în care zeul C. îşi trăieşte fulgerător viaţa: *Naşterea C.-ului la Strodul Rusaliilor, numită Legarea Steagului, Alegerea Steagului, Ridicarea Steagului, Jură-
mântul; Jocul C.-arilor în zilele de Rusalii, când petrece şi se desfată zeul împreună cu anturajul său divin; moartea C.-ului, în ziua numită Marţea Ciocului, care poartă diferite denumiri (Spargerea G-ului, îngroparea C.-uşului, Veşnica Pomenire, Dezlegarea C-uşului). Asemănător cetelor de feciori care colindă la *Crăciun cu *Turca, *Boriţa, *Cerbul, *Brezaia, *Capra, actele şi practicile magice au diferite finalităţi: luptă împotriva *Ielelor sau *Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea (Luatul din Iele), fertilizează holdele de grâu, cirezile de vite şi femeile sterile. G, numit în unele zone *Zău (Zeu) a fost atestat, ca emblemă şi notă distinctivă a românilor, în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aria lui de răspândire, la nord şi la sud de Dunăre, se suprapune peste o parte a teritoriilor locuite de traci, ramură importantă a indo-euro-penilor.
Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-Iea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Tainele Căluşului, în Dat., an V, nr. 1-2,1995; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; Vuia Romulus, Originea jocului Căluşari, în Dacorom., II, Cluj, 1922.
CĂPCĂUNI, monştrii antropofagi cu cap de câine, cu un ochi în frunte şi unul în ceafă, care au trăit prin peşteri şi păduri întunecate sau ar fi venit dinspre răsărit, pustiind pământul, asociaţi cu tătarii şi turcii. în unele informaţii apar ca oameni mici, negrii şi cu nasul turtit (Moldova Centrală). Ei ar fi fost stârpiţi de *Uriaşi, de apele potopului sau ar fi plecat peste Dunăre, în Ţara Turcească. C.-i mâncau oamenii după ce îi jupuiau de piele şi le sugeau sângele, iar copiii după ce îi frigeau în cuptor. O legendă cu mai multe variante descrie vicleşugul prin care fata prinsă şi îngrăşată cu miez de nucă de mama C.-lor scapă înainte de a fi băgată în cuptor. La comanda babei, Ţup, fată, pe lopată!, aceasta se preface că nu ştie cum să procedeze şi îi răspunde: Sai babă şi-mi arată!. C.-i, întorşi acasă, şi-au mâncat mama fără să ştie ce s-a întâmplat. Orientându-se după Calea Robilor, fata se întoarce cu bine acasă. Ca termen, C. sunt cu-
41
CÂNTEC DE PRIVEGHI
noscuţi de românii de pretutindeni, iar ca reprezentări mitice antropofage în ţinuturile pericar-patice (Moldova, Muntenia, Oltenia).
Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Bucureşti, 1997; Gheorghe Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă, Academia Română, Bucureşti, 1914.
CĂRĂUŞ, personificare a astrului aflat în imediata apropiere a stelei a doua din Proţapul Carului Mare. C.-ul ar fi omul care merge pe jos, pe lângă boii înjugaţi la car, îndemnându-i cu biciul (Neamţ, Buzău).
Ion Otescu, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
CĂRINDARUL PĂMÂNTULUI (Orobanche sp.), plantă parazită din familia Orobanchaceae, cu tulpină dreaptă, frunze reduse la mici solzi şi flori dispuse în raceme terminale, căutată prin păduri, uneori cultivată în grădini, care apreciază roadele pământului. Dacă florile erau dese la bază şi rare spre vârf, era semn că se va face mult porumb şi puţin grâu şi invers (Bihor).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
CĂŢELUL PĂMÂNTULUI, paznic al *Lumii de dincolo care latră sufletele morţilor în prima noapte după înmormântare, sinonim cu Ţâncul Pământului sau Orbetele Pământului. Este implicat, precum *Dracul, în cosmogonie. Are înfăţişare de câine alb, cu corpul lung şi picioarele scurte. Noaptea iese din pământ şi latră pe la morminte, prin cimitire, pe la margine de drum, prevestind moartea altor oameni. E ne văzător iar când latră are glas strident, înfiorător. Pentru a lăsa în pace sufletul proaspăt sosit, rudele de aici îi aprind, în seara zilei de înmormântare, un foc pe mormânt (Culoarul Rucăr-Bran). In alte tradiţii el ar pedepsi morţii cărora nu li s-a legat banul la deget sau nu i l-a băgat între dinţi pentru plata vămilor.
Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
CÂINE, mesager funest care anunţă prin cânt (urlet) sosirea *Morţii.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1999.
CÂNTEC DE PRIVEGHI, text funerar cântat de femei în nopţile de priveghi la care se pot asocia şi bărbaţi, sinonim cu Cântare la mort, Cântecul mortului. Prin mesajele transmise,
C.-ul deP. împreună cu *Cântecul Zorilor, Cântecul Bradului şi *Bocetele versificate alcătuiesc Cartea românească a morţilor. El are structură compoziţională proprie şi melodii care nu se pot confunda cu bocetele. Cea mai mare dezvoltare a G-lui de P. o cunoaşte teritoriul moldav, unde au fost identificate mai multe tipuri şi motive. Tipul circumscris de jud. Suceava, Neamţ şi Iaşi are elemente străvechi, cert precreştine, şi asociază, în unul şi acelaşi cântec funerar, două sau mai multe motive: Leacul pierdut, Moartea înşelătoare, Patul mortului şi Oastea rătăcită. Primul dintre ele, Leacul pierdut, este atestat atât în Moldova de nord, cât şi în Transilvania, în ţinutul Năsăudului. Peisajul geografic unde se întâlneşte muribundul cu personificările mitice care poartă plantele de leac necesare rămânerii în lumea de aici este cel obişnuit: pe dealul lui Dorohoi; pe dealul plin cu trifoi; la fântâna lui Ignat; prin zăvoi; pe valea lungă etc. Leacurile sunt depozitate de *Moarte, numită în unele variante o zână cam bătrână, în ulcele, şipurele într-un car cernit şi tras de patru boi sau în samar. Bolnavul îi cere leacul salvator dar, din diferite motive, nu le poate obţine şi, automat, muribundul pierde orice şansă de a mai rămâne printre vii. In unele variante leacurile aduse şi puse de reprezentări mitice binevoitoare pe fereastra bolnavului sunt luate de Moarte în ipostază de *Zeiţă pasăre: grangur sau lebădă. In alt motiv, Moartea înşelătoare, bolnavul ar fi avut şanse să scape de moarte dacă aceasta nu i-au fi ieşit întâmplător în drum sau dacă ar fi avut inspiraţia şi tăria să-i refuze invitaţia de a gusta apa morţii din pahar. In unele texte bolnavul însuşi cere paharul cu băutura fatală: Ce ai, moarte, în pahar?/ Vinişor de şapte ani/Dă-mi şi mie ca să gust! Dar, de cele mai multe ori, Moartea este grăbită, nu negociază şi nu merge pe ocolite şi amăgiri: Umblă moartea prin grădină, /Smulgândpomi din rădăcină /Şi cu Maria de mână. /Pomi o smuls şi i-o lăsat, /Pe Maria ne-o luat! Răspândire relativ mare are motivul Carului mortuar cu imaginea mamei defunctului alergând după el: Pe din sus de Ibăneşti / Merge caru giurgiuvesc, / Caru-i negru, boii-s negri / Pogoniciu-i şi mai negru. / Dar în car
CAfcTnSCUL BRADULUI
42
cine-i culcat? / Lucretia o răposat. / După car cine aleargă?/Da maica-sa jalnică / Cu tieri cu Poseurele/Să-i deie de prânz din ele. / Lucretia din grai grăia: /—Or te-aleargă, or te lasă / Că de mine eşti rămasă, / C-am mâncat poame din ^ai /5-am băut apă din plai/Şi mi-am găsit mai bun trai. /Noi iţi cântăm cântecul, /Domnu-ţi ierte sufletu/Noi îţi cântăm cânteca, Domnu-ţi ierte viaţa. Alte motive cu semnificaţie aparte Pentru filozofia morţii la români sunt *Patul m°rtuîui, Oastea rătăcită, Scrierea numelor, Moartea şi cucul, Strigă moartea la fereastră, Mereoarele şi altele. Arealul de răspândire a C.
**e P. cuprinde Transilvania sudică (din Hune-voarapânăîn ţinutul Târnavelor), Transilvania răsăriteană (valea Gurghiului, bazinul superior al Mureşului, ţinutul Năsăudului), Moldova de n°rd şi SU(} Adesea, el se calchiază peste arealul bocetelor şi chiar peste Cântecul Zorilor.
Ovidiu Bîrlea, Folclor românesc, 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Ion H. Ciubotaru, Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucuri, 1999.
CAICUL BRADULUI, creaţie desăvârşită în *Cartea românească a morţilor care redă dia-°gul purtat de un cor feminin cu soţul sau soţia Postumă a tânărului necăsătorit substituit de un rad. Spre deosebire de variantele de la sud de Carpaţi, unde bradul este amăgit că va deveni . P°i de casă, podea, şindrilă, căprior la acope-în variantele transilvănene i se promite că va
1	sădit la o fântână sau va deveni ortac de mort, adlcă s°tie a tânărului decedat, şi, pentru a ră-rTlane niereu vede, va fi udat cu lacrimi de rudele bortului. Funcţia funerară a bradului, de soţ sau^ s0ţie postumă a mortului, este exprimată ara echivoc de varianta năsăudeană Cântarea unaşului (buhaş este numit în zonă un brad anar):... Noi tot aşa am gândit/Că după tine or veni /Colăcarii cu caii, /Nu popa cu praporii; / v ?CarH cu steagu / Nu popa cu diacu / Şi-om edea steagu pe masă, /Nu buhaşu sus pe casă, c ~°m vedea steagu-nstruţat,/Nu buhaşu rădi-a > / Ca~i fost vrednic de trăit, / Nu-n pământ de Putrezit. Varianta gorjană, inegalată ca realizare r istică şi simboluri străvechi, publicată pentru j^lma dată de Constantin Brăiloiu, începe cu rebarea retorică adresată bradului de femei intrarea acestuia în sat, când este adus de C10r din munte: — Bradule, bradule, /Cin' ţi-a
poruncit/De mi-ai coborât/De la locpietros/
La loc mlăştinos1 / De la loc cu piatră / Aicea cu apâPUrmează un lung monolog prin care bradul relatează în amănunţime motivul tăierii (jertfei) şi coborârii din munte, ademenirea lui de feciorii trimişi de *Dalbu de pribeag şi regretul repetat că a răsărit şi a crescut:... — Mie mi-a poruncit / Cine-a pribegit / Că i-am trebuit / Iarna la scutit, / Vara la umbrit. / La mine-a mânat/Doi voinici dinsat/Cu părui lăsat / Cu capul plecat, / Cu roua pe faţă / Cu ceaţa pe braţe, / Cu berde la brâu / Cu colaci de grâu, /
Cu securi pe mână / Cu merinde pe-o lună. / Dacă eu ştiam, /Nu mai răsăream. /Eu de-aşfi ştiut /N-aş mai fi crescut./Şi ei au plecat/Din vărsat de zori,/De la cântători/Şi ei au umblat / Văile cu fragii/Şi munţii cu brazii/Până m-au găsit/Bradul cel pocit./Pe mine m-au ales,/Pe izvoare reci. / Pe ierburi întregi. V Pe cracă uscată,/De moarte lăsată./Ei când au venit, / Jos au hodinit,/Au îngenucheat,/De-amândoi genuchii/Şi s-au închinat. /Iară s-au sculat, /
Cu securea au dat, / Jos m-au doborât, / M-au pus la pământ./Şi ei m-au luat, / Tot din munţi în munţi/Prin brăduţi mărunţi. / Tot din văi în văi/Prin brazi mărunţi, / Dar ei nu m-au luat /
Ca pe alte lemne, / Ci ei m-au luat/ Tot din vale în vale, /Cu cetina-n vale, /Să le fiu pe jale, /Cu poale lăsate /A jale de moarte. /Eu dacă ştiam,
/ Nu mai răsăream, / Eu de-aş fi ştiut / N-aş mai fi crescut./Cândm-au doborât,/Peminem-au minţit /C-au zis că m-or pune/Zână la fântână / Călători să vină. / Ş-au zis că m-o pune / Tăl-poaie la casă /Să mă şindrilească /Cu şindrilă trasă. /Dârei m-au pus/La mijloc de câmp, /La cap de voinic. / Câinii să-i aud, /A lătra pustiu / Ş-a urla morţiu. / Şi să mai aud / Cocoşii cântând, /Muieri mimăind / Şi preoţi cântând. / Ploaia să mă ploaie, / Cetina să-mi moaie. / Vântul să mă bată, / Cetina să-mi cadă. / Ninsoarea să-mi ningă, /Cetina să-mi frângă./Eu dacă ştiam/Nu mai răsăream,/Eu de-aşfi ştiut, / N-aş mai fi crescut. / Ei când m-au tăiat, / Ei m-au îmbunat / Că ei mă sădesc / Nu mă să-cuiesc. /Şi ei m-au minţit, / Că m-ausăcuit,/Jos la rădăcină, / Cu fum de tămâie / Mai pe la mijloc/Chiţi de busuioc, / Tot milă şi foc./Sus la crângurele / Chiş de ocheşele. / Tot milă şi jele. / Eu dacă ştiam / Nu mai răsăream. / Eu d-aş fi ştiut, / N-aş mai fi crescut (Runcu, jud. Gorj). C.-ul B. are un areal mult mai restrâns ca
43
CEATA de colindători
obiceiul de a pune brad la mormântul tânărului necăsătorit. El este cunoscut în Oltenia de nord-vest, Banatul de munte, Ţara Haţegului, Ţinutul Pădurenilor (Hunedoara), bazinul Mureşului mijlociu cu prelungiri pe Valea Ampoiului şi Arieşului Mare şi, local, în alte zone (Năsăud, Bucovina).
Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; In Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
CÂRSTĂNEASA (Gratiola officinalis L.), personificare a ramurilor sterile ale unei plante veninoase din familia Scrophulariaceae, care asigură, împreună cu *Pelinul, *Usturoiul, *Odoleanul, *Leuşteanul şi *Avrămeasa, protecţie magică împotriva *Ielelor. Cei luaţi (îmbolnăviri neuro-psihice) de Iele, Cele sfinte, *Rusalii, *Zburător erau scăldaţi în apa în care s-au fiert C. şi avrămeasă. Planta este invocată şi în descântecul şi tratamentul de bube dulci (eczemă infecţioasă la copii):... Toate Măcăne-ţele, / Toate Cârstăneţele, /Pe mâini se spălară / La biserică plecară. /Bubele dulci se mâniară / Că pe ele nu le chemară / Ca balega-n perete se uscară (Oltenia).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
CEAS BUN, moment favorabil la naşterea copilului când apare pe cer o stea care îi va călăuzi viaţa, până la moarte. La venirea şi plecarea omului de pe pământ participă, prin schimbări spectaculoase (apariţia şi căderea stelelor), întregul Univers. Măreţia astrală a existenţei româneşti este exprimată de versurile mioritice Şi la moartea mea / Va cădea o stea!, de credinţa ţăranilor din Bărăgan care, la vederea pe cer a traiectoriei luminoase a unei comete, cred că a mai murit un om. Românul leagă viitorul copilului nu numai de ceea ce i-a prezis *Ursitoarea, ci şi de împrejurările naşterii: timpul nocturn sau diurn, poziţia zilei de naştere în timpul săptămânal, lunar, sezonal şi anual. Cercetările de medicină şi astrobiologie modernă confirmă existenta unor raporturi între manifestarea proceselor biologice, inclusiv cele intrauterine,
şi ritmurile terestre şi cosmice. Bioritmurile, cercetate cu interes de ştiinţa contemporană, au fost cunoscute pe cale empirică cu multe secole şi milenii în urmă. Zilele săptămânii şi ale anului favorabile pentru naştere se considerau duminicile şi marile sărbători. în ceea ce priveşte timpul diurn, se prefera începutul zilei, după primul cântat al cocoşilor, între miezul nopţii şi ivirea zorilor.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
CEAS RĂU, duh malefic care umblă, îmbolnăveşte, îndeamnă la rău şi poceşte sau omoară pe cei ce-i ies în cale, sinonim cu Ceas Slab. Apropierea C.-ului R. poate fi recunoscută de ţiuitul produs de acesta în timpul zborului. C.-ul R. poate apare în orice zi a anului. Dar, spre deosebire de duminică, luni, miercuri, joi şi vineri care au câte un singur C. R., marţea şi sâmbăta au, fiecare, câte trei. Pentru a se feri de răul ce-1 aduce C.-ul R., omul se închină, bate cu degetul în lemn şi îl invocă pe Dumnezeu: Doamne ajută! Dacă, totuşi, cineva căpăta C.-ul R., acesta era scos din corp prin descântec care înşiră relele şi timpul producerii lor, avantajele ce le va avea dacă va părăsi corpul omului şi va merge unde este trimis dar şi pericolele ce-1 aşteaptă dacă se reîntoarce: Ceas rău cu pocitură, / Ceas rău cu săgetătură, / Ceas rău cu spaimă, / Ceas rău de cu seară, / Ceas rău de miezul nopţii, / Ceas rău de cu ziuă, /Să te duci pe munţi, /Pe sub munţi / C-acolo-s a tale curţi, / C-acolo-s mese aşternute, /Şipahare umplute, /Şi scaune aşternute / Pentru tine sunt gătite. / Acolo să trăieşti, / Acolo să vecuieşti,/De Ion să nu gândeşti, / Că tu de nu te vei duce/Şi de nu te vei îndepărta / .../99 de suliţe oi lua/Şi te-oi insuliţa/Şi te-oi înspăimân ta / Şi te-oi îndepărta; /.../.
Olinescu Marcel, Mitologie românească, Casa Şcoa-
lelor, Bucureşti, 1944; Gorovei Artur, Folclor şi folcloristică, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.
CEATĂ DE COLINDĂTORI, anturaj al divinităţii care moare şi renaşte simbolic la sărbătorile solstiţiului de iarnă (*Crăciun, *Anul Nou). La începutul lunii decembrie, de obicei la Sf. Nicolae (6 decembrie) se începea organizarea
C.-lor de feciori care urmau să colinde la sărbătorile de Crăciun. Organizaţi pe părţi de sat, feciorii îşi alegeau un conducător numit, de obicei, Vătaf, şi o gazdă unde duceau o viaţă co-
CEI TREI CRAI
44
munitară în perioada sărbătorilor de iarnă (dormeau, mâncau, petreceau, aduceau lemne din pădure împreună). C.-ele de C. pot colinda singure sau însoţite de o mască zoomorfă îmbrăcată de un fecior. Masca, substitutul divinităţii care se desfată în anturajul său divin (ceata feciorilor), moare violent, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată, la încheierea colindatului pentru a renaşte imediat, împreună cu timpul, la *Noul An. Numele măştii este preluat, de obicei, şi de C. de C.: *Turca, *Cerbul, Capra, *Brezaia, Boriţa.
Adăscăliţei V., Istoria unui obicei. Pluguşorul, Editura Junimea, Iaşi, 1987; Bârseanu A., Cincizeci de colinde, Braşov, 1890; Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I—II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Brătu-lescu Monica, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; BuhociuOctavian, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Editura Minerva, Bucureşti, 1979; Caraman Р., Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1983; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Herseni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
CEI TREI CRAI, personificare a unui grup de trei stele din mijlocul constelaţiei Orion, sinonimă cu *Trisfetitele, *Toiegele, Craii de la Răsărit, Cingătoarea Regelui, dată celor trei mari ierarhi creştini: Vasile, Grigore şi Ioan (30 ianuarie) (Tulcea). în asociere cu alte stele din apropiere, Trisfetitele formează Rariţa (Plugul sau Grebla), Sfredelul Mare sau Spiţelnicul (Moldova, Munţii Apuseni).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
CEL CU ŞAPCA ROŞIE, *Drac care şi-a luat numele de la şapca sau tichia roşie pe care şi-o pune pe cap când doreşte să se facă nevăzut.
CELE NEMAIPOMENITE, nume eufemistic al reprezentărilor malefice feminine care apar în nopţile de vară, sinonime cu *Ielele, Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Frumoa-sele, împărătesele Văzduhului, Măiestrele, *Mi-luitele, Puternicele, *Rusaliile, *Şoimanele, *Ur-
soaicele, *Vântoasele, Zânele. C. N. sunt atestate în Moldova (Bacău, Botoşani) şi Oltenia (Mehedinţi).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
CER (Quercus ceris L.), arbore sacru reprezentat de o specie de stejar din familia Fagaceae care creşte în zonele de câmpie, deal şi podiş ale României, substitut al zeului care moare şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare în ajunul, noaptea şi dimineaţa de Crăciun. în ţinutul Mehedinţi, moartea şi renaşterea zeului Crăciun, reprezentat de lemnul tăiat din pădure (*Butucul de C.), se realiza, printr-un rit funerar de incinerare. Un tăciune al rugului se păstra, peste an, ca leac pentru vindecarea bolilor. Leşia din cenuşă de coajă de C. avea diferite utilizări în medicina populară, se punea în scaldele rituale pentru creşterea părului. Frecvent, lemnul de C. se folosea în practicile magice de aflare a ursitei şi de căsătorie a fetelor.
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
CERB: 1. Personificare a timpului, substitut al zeului patern, simbol al virilităţii. Este asociat atât civilizaţiei neolitice a lemnului (copacii îşi lasă în jos ramurile ca C.-ul să-i mănânce mugurii, *Muma Pădurii călătoreşte într-o trăsură trasă de cerbi), a lutului şi culturilor agrare (din coarnele lui oamenii preistorici îşi confecţionau brăzdare de plug), cât şi civilizaţiei indo-euro-pene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumuseţea şi eleganţa corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă şi poate învinge puternicul urs), viteza de deplasare. Din oasele şi copitele lui se confecţionau obiecte de cult, unelte de muncă (ace, cuţite, brăzdare de plug, pahare) iar trofeele contemporane de astăzi, coarnele, erau venerate precum icoanele creştine. A fost intens vânat (după statistica osemintelor găsite în săpăturile arheologice, era al doilea animal vânat de geto-daci, fiind depăşit de porcul sălbatic) fără ca acesta să-l poată domestici. Asemănător lupoaicei,
45
CICOARE
ciuta sau cerboaica ar creşte copiii abandonaţi de mame: Or veni ciute de ia munte / Cu ţâţa pânâ-n genunche,/La pruncul ţâţă ţi-or da/Şi vântu î-a legăna. Sacrificiul ritual al C.-lui, narat în colindele româneşti precreştine, poate fi interpretat fie ca iniţiere a feciorului înainte de căsătorie, fie ca jertfă divină la moartea şi renaşterea simbolică a anului sau anotimpului. Toamna, la Probejenie (6 august) când se p... în râu, C dă semnalul răcirii timpului; 2. Animal psiho-pomp care, în cântecul funerar de *Zori transportă, în leagănul de mătase purtat în coarne, zeiţa *Morţii (...Pe câmpul cel lung/Merge, cine merge, /Merge-un cerb străin; /Da-n coarne ce are?/Leagăn de mătasă, /Da-n el cine este?/ Tot neagra Moarte/..., Vaideei, jud. Gorj), sau sufletul mortului (... Pe o câmpie lungă, / Un cerb mohorât / In coarne ce are? / Leagăn de mătasă;/In leagăn ce are?/Un biet de voinic. / Iară el zice: / Fugi, cerbule, fugi, / Că eu că mai am / Trei fraţi vânători, /Pe tine te-o împuşca, / Pe mine m-o-ngropa..., Valea Mare, jud. Gorj); 3. Mască zoomorfă a *Cetelor de feciori, simbol al zeului adorat, care se naşte şi moare împreună cu timpul la Crăciun, sinonimă cu *Turca, *Boriţa, *Brezaia şi *Capra. Membrii cetei de feciori joacă după fluieraşi şi în strigătele de încurajare ale cerbaşilor: Iese cerbul în drumul mare,/ Şi frică de nimeni n-are,/ C-are coarne împungătoare/Şi urechi auzătoare! sau Hai sus, sus, cerbule, sus/Că la mândra poale nu-s,/Că le-a pus după cuptor/Şi-a pus mâţa păzitor!etc. (Hunedoara, Timiş, Caraş-Severin).
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Coman M., Mitologie populară românească, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
CHIPĂRUŞ, *Dans funerar la priveghiul de înmormântare, care atestă ritul funerar de incinerare al geto-dacilor. Participanţii, mascaţi şi nemascaţi, înlănţuiţi unul după altul pornesc, ţinându-se fiecare de cingătoarea celui din faţă, un dans vijelios înteţit din ce în ce mai mult de ritmul muzicii. Cei din coada şirului sunt aruncaţi, prin dibăcia celui care conduce jocul, în flăcările focului care întrec un stat de om. Unii
cad în foc de unde se ridică cu hainele pârlite şi pline de cenuşă. După unele informaţii, prin flăcările focului era trecut şi mortul, practică la care s-a renunţat întrucât preoţii au refuzat să mai oficieze, în asemenea condiţii, slujba de înmormântare (Vrancea).
Tufescu Victor, Oameni din Carpati, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
CHIRIC ŞCHIOPUL, reprezentare mitică aducătoare de foc, frate cu *Sântilie, zeul focului în *Panteonul românesc, care şi-a luat numele şi data de celebrare de la Sfântul Mucenic Chirie (15 iulie) din Calendarul ortodox (valea Nistrului de Jos).
Ştefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, în AAF, IV, 1937.
CICOARE (Cichorium intybus L.), personificare a unei plante din familia Copositae care creşte prin fâneţe, locuri virane şi pe marginea drumurilor invocată de descântătoare în medicina populară şi de vrăjitoare în farmecele care pun pe jar inima feciorilor. Este îndrăgită în special de tinere care o aşezau sub căpătâi, împreună cu cămaşa celui dorit, să le spună în vis ursita, se afumau sau se spălau cu floare de C. să le scape de urât şi de farmecele vrăjitoarelor: Frunzuliţă trei cicori, /Fusăi la trei vrăjitori, / Toate trei mi-au spus că mor!/Numai una oche-şică, /Aia-mi spusă să n-am frică; /.../. Intr-o frumoasă legendă transilvăneană C. este zâna florilor care se spăla cu rouă înainte de răsăritul soarelui pentru a nu fi văzută. Intr-o dimineaţă, fiind zărită de Soare, acesta s-a îndrăgostit de ea şi a trimis doi luceferi s-o peţească. Zâna pământeană îi refuză spunându-le Soare, soţior, /Etot călător, /Ziua peste sate, /Noaptea peste ape! Supărat, astrul zilei o transformă în floare de C.: Lăsa-ţi-mi-o în pace, / Că mi-o voi preface/Floare de cicoare / Cu ochii după Soare, / Când oi răsări, /Ea s-o-înveseli!/Când oi asfinţi, /Ea s-a ofili; / Când oi scăpăta, /Ea s-a aduna. De atunci se spune că C. stă tot cu ochii după Soare până toamna târziu, florile i se strâng seara, la apus, şi i se desfac dimineaţa, la răsărit.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din
CIMITIR
46
flora spontană cu utilizări in gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
CIMITIR, adăpost comunitar al morţilor organizat după modelul satului, sinonim cu ţin-tirim, progadie, gropniţă, grădină a morţilor. Criteriul de grupare a mormintelor şi gospodăriilor este aceleaşi: locul ocupat în arborele genealogic de cei vii în vatra satului şi de cei morţi în vatra C.-ului. Moştenitorul locului de casă în vatra satului, de obicei băiatul cel mic, devine şi moştenitorul locului de înmormântare în vatra C.-ului. în schimbul plusului de moştenire la moartea părinţilor, numită şi partea sufletului, acesta are obligaţia să-i înmormânteze şi să le facă toate rosturile solicitate de tradiţie. C.-ile sunt omogene din punct de vedere etnic şi confesional. în satele risipite din Munţii Carpaţi (Platforma Luncani, Ţara Haţegului,
Forma de săgeată a crucilor, esenţializare a zborului păsărilor suflet în cimitirul din Peşteana de Jos, jud. Gorj. Arhetipul a fost preluat şi de Brâncuşi în ciclul „Păsările“
Apuseni) se întâlnesc şi astăzi C.-e familiale amplasate în curtea sau grădina casei. Pentru a ajunge la locuinţa postumă, morţii străbat, în ziua înmormântării, numai curtea sau bătătura, în peisajul etnografic un loc aparte îl ocupă mormintele simbolice, numite de arheologi cenota-furi, amplasate lângă biserici sau în G-e pentru eroii căzuţi în cele două războaie mondiale (Teleorman), la poarta gospodăriilor pentru membrii familiei (Muntenia Centrală), la poarta
C.-elor pentru cei care au depus mărturii în procesele de judecată (jud. Gorj, Vâlcea) şi pe locul morţii violente (înecaţi, trăsniţi de fulgere, răpuşi de fiare, împuşcaţi în Revoluţia din 1989). Copiii nebotezaţi, morţii neindentificaţi, tâlharii se înmormântează separat, într-o margine a C.-ului. Identitatea morţilor în C.-e (numele, vârsta, sexul, starea socială şi economică etc.) este uşor de recunoscut întrucât este redată de mărimea, ornamentele şi înscrisurile (pictate, sculptate, scrijelite) de pe crucile şi stâlpii funerari ridicaţi la căpătâiul mortului. în C.-le din sudul Transilvaniei şi din sudul Olteniei în vârful crucilor sau stâlpilor se puneau una sau două păsări ale sufletului cioplite în lemn. La sud de Carpaţi aripile păsării suflet sunt trafo-rate în două scânduri de lemn aşezate în unghi, simbol al zborului spre cer. La mormintele fetelor şi feciorilor stau, lângă cruce sau stâlp, soţul sau soţia postumă: un *Brad împodobit, măr (ramură împodobită de măr), *Suliţă (brad curăţat de crengi până la vârf). în unele zone etnografice la căpătâiul mortului se sădeşte un brad sau un pom fructifer, de obicei un măr. Mormintele sunt, în special la Sâmbetele morţilor, *Moşii de Vară, *Florii, Joimari, curăţate, săpate şi semănate cu flori. Lângă cruce pot apare, de la zonă la zonă, o măsuţă cu picioarele de lemn înfipte în pământ, altar pe care se pun ofrandele (pomenile) în anumite zile ale morţilor, un mic adăpost în care arde lumânarea sau * candela, un ciob (oală sau strachină spartă) pentru tămâiat, un scaun pentru odihnă.
Marian Simion FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904;
Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de
dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura
Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999.
CIOARA, pasăre prădătoare de zi, prevestitoare a timpului, numită, local, *Gaie.
47
CIOCNITUL OUĂLOR
CIOBAN CU OILE, personificare a constelaţiei Lira, reper pastoral pentru aprecierea timpului în nopţile senine. C.-ul, reprezentat de steaua Vega, este urmat de turma oilor formată din patru stele. In momentul răsăritului constelaţiei pe timpul verii, ciobanii erau dezlegaţi să mănânce brânză în zilele de miercuri şi vineri (Prahova, Neamţ).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Pamfile T., Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1915; Zahacinschi M., Zahacinschi N., Ouăle de Paşte, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1992.
CIOC, unealtă a fertilităţii şi regenerării purtată de *Zeiţa neolitică cu chip de pasăre, înlocuită de corn, unealtă a virilităţii şi abundenţei purtată de Zeul indo-european cu chip de animal. Phalusul *Mutului şi, uneori, totemul cetelor de căluşari din Oltenia, confecţionat din lemn răsucit în formă de cap şi gât de pasăre de baltă, se numeşte C. In satele de la sud de Carpaţi phalusul este sinonim cu C., unul din primele cuvinte învăţate de copii de la mamele lor. Substitutul Zeiţei Mamă, *Turca, perechea feminină a taurului, care colindă împreună cu anturajul său divin, Ceata de feciori, nu are cap de taurină sau bovină, ci un C. de pasăre de baltă cu care vorbeşte tocănind. Asemănător Turcii, la Crăciun şi *Anul Nou apar şi alte măşti compozite, cu G de pasăre de baltă, dar cu coarne de vită şi picioare de om (Capra, *Brezaia, *Boriţa). Din motive lesne de înţeles, substitutul neolitic obişnuit al Zeiţei generatoare de viaţă, pasărea de baltă, a devenit o pasăre domesticită, în special Căina şi *Oul de găină, gătit cu măiestrie pentru a fi sacrificat, după reguli străbune, prin spargere rituală la sărbătorile pascale.
Bîrlea Ovidiu, Folclorul românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
CIOCÂRLANI, figurine cu chip de pasăre sau de om pe coama caselor, anexelor gospodăreşti şi porţilor din lemn. Şirul de C. care domină înălţimea construcţiilor sunt numite, local, *Păsările sufletului (Oltenia, Muntenia, Moldova şi, mai rar, Transilvania).
Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
CIOCLOVINA USCATĂ, peşteră în Munţii Sebeşului (sat Cioclovina, com. Boşorod, jud. Hunedoara), situată în imediata apropiere a cetăţilor dacice de la Sarmizegetusa Regia, Piatra Roşie, Blidaru, adăpost Ceomorf al omului preistoric (paleolitic, perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului). C. V. este celebră datorită craniului uman atribuit, prin analogie cu Homo sapiens de la Predmost II (Boemia), omului de Cro-Magnon.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
CIOCNITUL OUĂLOR, sacrificiu al divinităţii primordiale înfrumuseţată prin vopsire şi încondeiere, simbol al jertfei Domnului Iisus. C.
O.	este permisă şi aşteptată cu nerăbdare de credincioşii ortodocşi după slujba de înviere a Mântuitorului în noaptea *Paştelui până la *Ispas, înălţarea Sa la ceruri, în special în zilele de duminică şi *Sângiorz. Sacrificiul se săvârşeşte solemn de doi oficianţi ai cultului după reguli precise: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, loveşte violent capul oului său de capul oului ţinut în mână de partener în timp ce pronunţă formula cunoscută — Hristos a înviat! la care i se răspunde — Adevărat a înviat/; oul a cărui coajă a plesnit este primit în dar de cel care l-a spart sau este mâncat sacramental de persoanele care l-au sacrificat. Jertfa ouălor prin lovire cap în cap poate continua, după acelaşi ritual, în coaste sau în burtă, în spa te sau în fund. Local, în Transilvania, tatăl familiei jertfea singur un ou slujit în biserică în noaptea învierii, îl curăţa, îl împărţea egal la membrii familiei pentru a fi mâncat sacramental. Un număr impresionant de motive ornamentale de pe ouăle încondeiate reprezintă pasărea sau părţi ale păsării: coada rândunicii, cocoşul, creasta cocoşului, creasta găinii, Cucul, cuibul, Caia, păunul, vulturul şi altele. Deşi regulile G-ui O. pot varia de la zonă la zonă, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură, ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie pe luate, pe schimbate, pe văzute, pe nevăzute etc. Cojile ouălor erau aruncate pe pământ pentru fertilizarea'holdelor, viilor şi
CIOCUL BERZEI
48
livezilor sau în apele curgătoare pentru a da de veste ^Blajinilor că a sosit Paştele, se puneau în hrana animalelor şi păsărilor, se păstrau pentru vrăji şi descântece etc. La Miezul Păresimilor, când se alegeau ouăle fără rod pentru vopsit şi încondeiat, se punea şi o cloşcă pe cuibul cu ouă roditoare. După trei săptămâni, cât durează clocitul găinilor, în ziua de Paşte, pe bătătură apăreau puii, simbol al vieţii care moare şi renaşte perpetuu. Prin preluarea imaginii arhetipale a oului, creştinii au adăugat divinităţii antropomorfe, trăsături geomorfe: Iisus, Fiul Omului, părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă precum puiul ieşit din găoacea oului.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
CIOCUL BERZEI (Delphinum consolida L.), personificare a unei plante melifere, cu flori albastre în formă de cioc de barză sau de cocor, invocată în descântatul femeilor care nu aveau copii, sinonimă cu buruiană de făcut copii sau sculătoarea. Ceaiul din С. B. are calităţi afrosi-diacice (Oltenia).
Niţu Georgeta, Plante din Дога spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
CIOCUL CĂLUŞULUI, efigie a zeului cabalin purtată în timpul Jocului Căluşarilor de *Mut sau Vătaf. La începutul secolului al XX-lea, С. C. se confecţiona dintr-un lemn răsucit sau cioplit în formă de cioc şi gât de pasăre de baltă, de cap şi gât de cal, de cap de lup, de bot de câine şi cap de om, îmbrăcat într-o piele de iepure în care se băgau diferite plante de leac şi măsura căluşarilor luată pe fire de aţă. In zilele în care se joacă *Căluşul, efigia lui este purtată în traistă sau în braţe numai de Mut sau Vătaf, niciodată de un alt căluşar. In timpul jocului, С. C. este aşezat în faţa lăutarilor sau lângă *Steagul Căluşului ca şi cum ar asista la spectacolul dat în cinstea lui. Dacă nu este fixat într-un băţ (unele cete bănăţene de căluşari), С. C. este ascuns privirilor profanilor sau, pentru a spori misterul, li se arată, în anumite momente, numai capul scos din traistă. Pretutindeni unde apare, С. C. este considerat ca ceva diavolesc, mai temut şi respectat decât crucea creştină. Numai prin simpla atingere el poate îmbolnăvi şi lua minţile oamenilor. С. C. este folosit, adesea, în practica magică de dobo-
râre a căluşarilor. La Marţea Ciocului este înmormântat într-un loc tainic, de obicei în locul unde a fost confecţionat (movilă, tumul funerar etc.). După trecerea unui an de zile, în ziua de Strodul Rusaliilor, C. C. era dezgropat. în cazul că pielea iepurelui putrezea, era înlocuită cu alta nouă. C. C. a fost atestat în Oltenia şi Banat.
Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Fochi
A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Tainele Căluşului, în Dat., an V, nr. 1-2,1995; Nania
I.,	Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; Vuia Romulus, Originea jocului Căluşari, în Dacorom., II, Cluj, 1922.
CIRCOVII DE IARNĂ, năprasnice divinităţi meteorologice răspunzătoare de provocarea fenomenelor violente ale naturii (vârtejuri, viscole, tunete şi fulgere) şi de pagubele aduse în turmele de vite. C. de I. sunt celebraţi trei zile (15-17 ianuarie), la miezul iernii pastorale, care începe la *Sâmedru şi se încheie la *Sângiorz, şi formează o pereche cu fraţii lor, *Circovii de Vară, prăznuiţi la miezul verii pastorale. împreună cu *Circovii de Vară, ei împart *Anul Pastoral de 365 de zile în două anotimpuri simetrice: iarna şi vara (Banat).
Hasdeu B.P., Etymologicum Magnum Ramaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1974; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881.
CIRCOVII DE VARĂ, divinităţi meteorologice răspunzătoare de provocarea fenomenelor violente ale naturii pe timpul verii (vârtejuri, tunete şi trăsnete) şi de pagubele aduse de fiarele sălbatice în turmele de vite. C. de I. reprezintă miezul verii pastorale (16-18 iulie). In ziua de mijloc, 17 iulie, este sărbătorită *Marina, invocată de olteni pentru copiii morţi. C. de V. sunt fraţi cu *Circovii de Iarnă, prăznuiţi la miezul iernii pastorale (Banat).
Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882.
49
aURICA
CIUHA (STÂLPUL) MIRESEI, substitut al animalului-oracol (căprioară, capră, fiară sălbatică) care orientează paşii mirelui şi alaiului său nupţial spre casa miresei, loc favorabil întemeierii Casei copilului. C. M. poate fi un stâlp înalt sau un brad împlântat la poarta miresei, curăţat de crengi până spre vârf, unde se agaţă o oală umplută cu cenuşă, un prosop, o sticlă cu ţuică. In Oltenia de nord-vest C. M. este un stâlp din lemn de molid, înalt de 10-16 m, curăţat de coajă şi uns cu seu, în vârful căruia se agăţau simbolurile nupţiale (cunună de brad, năframă), o pungă cu bani şi o ploscă cu vin. In Platforma Luncani în vârful prăjinii se leagă o sticluţă în care se bagă un fulg de pasăre, numită Găinuşă. Mirele nu poate intra în curtea miresei dacă nu se caţără, el sau un reprezentant al său (probă de iniţiere), să ia plosca cu băutură din vârful stâlpului sau nu sparge (vânează, omoară) oala sau găinuşa cu băţul sau cu puşca. Mireasa era îndreptăţită să refuze să se căsătorească cu mirele care nu trecea proba de încercare (Moldova, Oltenia, sudul Transilvaniei).
Ciubotarii Silvia, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999; Seuleanu I., Poezia populară de nuntă, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.
CIUMA, personificare feminină o unei năprasnice boli, soră sau prietenă cu *Moartea, care a secerat, din antichitate până în secolul al XlX-lea milioane de oameni. C. este o femeie urâtă care sare în spatele oamenilor, bate la fereastră, intră în casă etc. Se fereşte şi îi este teamă numai de câini. Ea dăruieşte viaţă îndelungată persoanelor care îi ung cu unt rănile de pe picioare. Pentru a fi îmbunată, românii au răsfăţat-o dându-i nume amăgitoare: Alba, Frumoasa, Maica Bătrână, Maica Călătoarea (Mehedinţi), Buboasa (Dolj), Teleleica (Prahova), Mă-tăhala, Maica Bolilor (Lăpuşna — Basarabia), Maica Calea etc. întrucât invaziile şi războaiele româno-turce erau urmate, de cele mai multe ori, de epidemii de C., maladia a fost cunoscută în Evul Mediu şi ca Boală a Turcilor (Brăila). Are înfăţişare hidoasă: cap de om, coarne de bou şi coadă de şarpe în vârful căreia se găseşte un ghimpe cu care înţeapă oamenii (Bucovina). Este
o femeie năucă care umblă desculţă şi nevăzută de nimeni, dar simţită şi lătrată de căini, cu capul descoperit cu *Secera în mână sau cu coasa la spinare (Brăila). Uneori îşi anunţă venirea, precum prietena ei *Moartea, prin diferite semne: eclipse de soare, apariţia stelelor cu coadă (cometelor) şi altele. Se scăpa de ea prin diferite procedee: ospeţe sub cerul liber la care C. era invitată de onoare, jertfe de păsări şi animale domestice, înhumarea în poziţie verticală a unui mort. Obiceiul cel mai cunoscut a fost confecţionarea unei cămăşi numită ia C.-ei sau cămaşa de izbândă. Intr-o singură noapte un număr de nouă femei alese după anumite criterii (cu numele Maria, văduve etc.) torceau tortul, năvă-deau firele, ţeseau şi coseau cămaşa C-ei pentru a fi agăţată, înainte de ivirea zorilor, într-un copac de pe hotar sau pentru a fi îmbrăcată o păpuşă confecţionată din paie şi pusă în calea
C.-ei. în unele sate, prin gura acestei cămăşi treceau toţi membrii obştii (intrau pe la guler şi ieşeau pe la poale, simbolizând moartea şi renaşterea). Protecţia magică prin tragerea unei brazde cu plugul tras de boi negrii, boi gemeni sau mânaţi de doi oameni gemeni de-a lungul hotarului sau ameninţarea C.-ei prin împlân-tarea pe hotar a unui buştean de stejar cioplit cu chip om care purta ameninţător un arc cu săgeţi într-o mână şi o sabie în altă mână este atestată de documentele istorice şi de mărturiile unor călători străini care au vizitat Ţările Române. Ce-i atinşi de C. erau descântaţi, iar cei scăpaţi de moarte, cioclii, înmormântau victimele. Sfântul creştin invocat să lupte împotriva C.-ei era *Haralambie, celebrat în ziua de 12 februarie. în iconografia creştină acest sfânt este înfăţişat ţinând C. în lanţ, călcând-o în picioare.
Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Pamfile Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, Editura Saeculum
I.O., Bucureşti, 1999; Gorovei Artur, Descântecele românilor. Studiu de folclor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931.
CIURICA: 1. Reprezentare mitică a Calendarului popular care dădea dreptul femeilor să-şi pedepsească bărbaţii în ziua ei de celebrare, 15 iulie. în această zi se evitau loviturile de orice fel, certurile şi neînţelegerile din familie pentru a nu avea parte de ele în cursul anului. Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare (Astâmpără-te că vine Ciurica! sau Stai cuminte!
CIURUL IZBUC
50
Capeţi Ciurica!) adresate, ca ameninţare cu bătaia, copiilor neastâmpăraţi (Muntenia, Oltenia); 2. Pasăre mică care sperie copiii şi oamenii slabi de inimă prin zgomotul ciudat ce-1 face.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
CIURUL IZBUC, peşteră în Munţii Pădurea Craiului (sat Casa de Piatră, com. Arieşeni, jud. Alba), adăpost *Geomorf locuit de omul preistoric (neolitic, epoca bronzului). In Sala Paşilor; la 500 m de la intrare, au fost descoperiţi peste 280 de paşi umani impregnaţi în solul argilos fosilizat. Paşii, care aparţin unei familii compusă dintr-un bărbat, o femeie şi un copil, păstrează amprentele încălecate ale labelor ursului de peşteră. Pe o piesă dentară de urs este incizată o siluetă umană.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000.
CIVILIZAŢIA LEMNULUI, complex cultural al spiritualităţii româneşti generat de vieţuirea îndelungată a omului într-un biotop forestier primar care a evoluat, prin defrişarea neîncetată a *Pădurii, în civilizaţii secundare (agrară, pastorală, industrială şi, în formare, cea turistică). Extensiunea solurilor specifice peisajului forestier (podzol de pădure, brun roşcat de pădure etc.) indică, alături de documentele etnografice şi istorice că, pe vremea lui Homer, teritoriul locuit astăzi de români era ocupat cu întinse păduri. Numai mici teritorii din România de astăzi, precum Bărăganul, sunt acoperite cu soluri care nu s-au născut la umbra pădurii. Efortul multimilenar de transformare a pădurii în mijloace de existenţă, a generat, după succese şi insuccese îndelung repetate, o strălucită civilizaţie forestieră în care omul carpatic s-a exprimat material şi spiritual în lemn precum omul mediteranean în piatră. Geto-dacii nu aveau statui cioplite în piatră; ei sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul, aşa cum meşterii românii cioplesc şi sculptează astăzi biserici, case, porţi monumentale, olarii modelează vase ceramice, dar şi obiecte de cult şi statuete, iar femeile colaci, lipii, prescuri cu forme şi simboluri străvechi. La începutul secolului al XX-lea
mai puteau fi întâlnite case şi anexe gospodăreşti din lemn, fără cuie sau alte componente metalice. Pădurea, care asigura variate mijloace de trai procurate prin cules (fructe, ciuperci, plante comestibile, miere de la albinele sălbatice), pescuit, vânat şi cultivarea poienilor defrişate cu grâu, mei şi alte culturi, a generat un sistem de alimentaţie dominat de vegetale. Ea oferea din belşug lemn pentru construcţie, pentru încălzit şi iluminat (făclii), adăpost în vremuri de restrişte. Cu excepţia fierului (cuţitului) plugului uneltele de muncă şi uz gospodăresc, mijloacele de transport etc. erau construite din lemn. Instrumentul preistoric de comunicare cu divinitatea fitomorfă, *Toaca de lemn, a fost preluat şi de *Biserica de rit oriental. In invazia pieselor de metal şi plastic, românul continuă să-şi construiască adăposturile deosebite din lemn: *Leagănul pentru cel venit şi *Sicriul pentru cel plecat. Codrul a rămas o temă fundamentală a folclorului şi mitologiei româneşti. Sintagma frunză verde este nelipsită din cântecele populare iar reprezentările mitice fitomorfe (*Muma Pădurii, *Fata Pădurii, *Omul Pădurii, *Pădureana, *Păduroiul etc.), vietăţile personificate ale pădurii (*Ursul, *Lupul, *Cucul), arborii sacrii (*Bradul, *Stejarul etc.), plantele folosite în alimentaţie, în farmacopeea populară, în vrăji şi descântece (*Urzica, *Mătrăgunaetc.) alcătuiesc scheletul *Panteonului românesc. In numeroase contexte rituale şi ceremoniale vegetalul (plâtă, arbore, arbust) devine substitut divin în obiceiurile din ciclul calendaristic (*Bradul la *Focu lui Sâmedru, *Pom de mai la Armindeni, *Stejarul sau *Cerul la*Crăciun) frate, soră, soţie în obiceiurile din ciclul familial (*Brad de nuntă, *Brad de înmormântare, *Pom la înmormântare, *Pomul sterp etc.). Vechimea şi arealul C.-ei L sunt atestate şi de toponimia de defrişare a pădurii în ţinuturile de câmpie, deal şi podiş, de limba şi expresiile populare legate de pădure. Astfel, renumita specie folclorică doina este numită, în unele zone etnografice de codru (Muscel). Fără să dispară în totalitate, C. L a lăsat loc altor peisaje etnografice (agrar, pastoral, pomi-viticol, piscicol).
Trebici VI., Ghinoiu I., Demografie şi etnografie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
CIVILIZAŢIA PASTORALĂ, complex cultural dezvoltat de crescători de animale pe păşuni
51
CLOŞCA
şi fâneţe naturale sau obţinute prin defrişarea pădurii, specific * Antropomorfismului indo-eu-ropean (Anexa 1). Vechimea peisajului pastoral este atestată de un bogat fond lingvistic autohton, traco-dac, din domeniul creşterii animalelor (baci, căciulă, ţap, stână, ghioagă, ţarc, brânză, gălbeazâ, căpuşă etc.), de originalitatea folclorului pastoral muzical, coregrafic şi literar, de Calendarul pastoral încărcat cu sărbători şi obiceiuri dedicate atât animalelor domestice (Nunta Oilor, Paştele Cailor, *Marcul Boilor, *Sângiorzul Vacilor), cât şi fiarelor pădurii (Ziua Ursului, Ziua Lupului, *Sânpetrul Lupilor). Pentru folosirea eficientă a păşunilor şi fâneţe-lor aflate la mare distanţă de vatra satului păstorii au amenajat adăposturi specifice pentru oameni şi animale (odăi, stâne, târle, surle, colibe, bordeie, ţarcuri, oboare), drumuri ale oilor dublate de drumuri ale sării, fântâni. Abundenţa materiilor prime a favorizat dezvoltarea industriei casnice şi instalaţiilor tehnice de prelucrare a lânii şi produselor din lână (pive, vâl-tori, dârste, darace), a pieilor şi blănurilor (cojo-căritul, pielăritul, curelăritul). Baza sistemului de alimentaţie îl formează produsele animaliere: laptele şi produsele din lapte, carnea. Un loc aparte în C. P. l-a ocupat păstoritul transhumant dezvoltat pe păşunile din zona alpină a Carpa-ţilor, pentru văratul turmelor, şi pe vegetaţia naturală din vastele teritorii (bălţi, deltă, litoraluri marine, stepe, bărăganuri, bugeaguri, silvo-stepe) extracarpatice, pentru iernat. Practicat în cea mai mare parte a mileniului doi, păstoritul transhumant, a ajuns la apogeu la mijlocul secolului XlX-lea, după care s-a stins în prima jumătate a secolului al XX-lea. El a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de km într-un areal geografic care corespunde, în linii mari, cu spaţiul *Vechii Civilizaţii Europene şi cu teritoriile locuite de traci, popor indo-european a cărui ramură geto-dacă este rădăcina autoh-* tonă a românilor. In căutarea de păşuni, păstorii români, numiţi, după zonele unde aveau satele stabile, bârsanii (săceleni, brăneni, breţcani), mărginenii (jieni, poienari, ţuţuieni), la care se adăugau cei proveniţi din ţinuturile subcarpatice şi din sudul Dunării, vărau în Munţii Car-paţi, până în Moravia şi Silezia, în Alpii Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind, Caucaz şi iernau în câmpiile litoralului mărilor Neagră, Caspică, Adria-tică, Ionică şi Egee, în stepele ponto-caspice,
dincolo de Prut şi Nistru, până în Crimeea şi nordul Caucazului. Ei au deschis drumuri de comunicaţie, ulterior devenite importante rute de comunicaţii, au întemeiat sate, târguri şi oraşe, au contribuit la menţinerea unităţii spirituale a românilor şi a Europei de sud-est.
Trebici VI., Ghinoiu I., Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986; Gimbutas Maria, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estuî european, traducere Sorin Paliga, note şi prefaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Mehedinţi Simion, Concluzii şipremizeîa Terra, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946.
CLOPOT, personificare a instrumentului metalic a cărei limbă imită glasul divinităţii, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice ale naturii. Spre deosebire de *Toaca de lemn, simbol al civilizaţiei neolitice a lemnului, C.-ul este simbol al divinităţilor solare indo-europene şi creştine. Măştile tăcute care substituie divinitatea la Crăciun (Capra, *Brezaia, *Turca etc.) purifică spaţiul cu glasul C.-ţeilor legaţi la brâu, la picior sau de coarne. Pentru a se feri de *Iele, Căluşarii îşi leagă şi ei C.-ţei la picior, iar pentru a alunga vrăjitoarele care fură mana laptelui, vitele poartă tălăngi, C.-e sau C.-ţei la gât. Precum Toaca, C.-ul a fost preluat şi de biserica creştină. El anunţă ajunul sărbătorilor importante, slujbele religioase şi principalele momente liturgice, moartea oamenilor, cheamă ploaia pe timp de secetă şi alungă furtunile şi norii ameninţători de grindină etc. Glasul lui, diferit pentru mesajul care-1 transmite, este ascultat şi înţeles de întreaga suflare a satului.
CLOŞCA, arbore tăiat din pădure, substitut al trupului neînsufleţit al zeului Crăciun care renaşte printr-un rit funerar de incinerare la sărbătorile solstiţiului de iarnă, sinonim cu *Boadnicu, *Butuc de Crăciun. Cenuşa rămasă de la incinerarea C.-tii pe vatră, între Crăciun şi Bobotează, se păstrează şi se aruncă la rădăcina pomilor fructiferi. Dimineaţa gustau ficaţi prăjiţi de pasăre, se culcau cu toţii, fără să ridice masa, se trezeau mâncau din belşug şi mergeau în vizite pe la rude şi cunoscuţi cu urarea: Pasăre, pasăre!/Dumnezeu să vă dea noroc! (obiceiul a fost atestat la megleno-români).
CLOŞCA CU PUI
52
Papahagi N. Pericle, Megleno-românii. Studiu etno-grafico-filologic(fără alte date pe copertă).
CLOŞCA CU PUI, personificare a unui grup de stele din constelaţia agrară a Taurului, reper important pentru aprecierea timpului în nopţile senine, sinonim cu *Găinuşa, *Cloţa (Argeş, Prahova, Muscel, Neamţ, Dorohoi, Braşov).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Pamfile T., Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1915.
CLOŢA, personificare a unui grup de stele din constelaţia Taurului, sinonim cu *Găinuşa, *Cloşca cu Pui (Oltenia).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
COADA VACII (LUMÂNĂRICĂ) (Verbas-cum thapsusL.), plantă din familia Scrophula-riaceae, invocată în descântece pentru lecuirea bolilor şi în farmece pentru aflarea ursitei. Mama care dorea să-i afle scrisa fiicei sau fiului îi punea sub căpătâi ramuri înflorite de C. V. în noaptea când împlinea un anumit număr de ani şi îi descânta: Cum se zbate coada vacii în sus şi în'jos/La dreapta şi la stânga /Aşa sâ se zbată scrisa după copilul meu! (Oltenia).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
COBIUŢA CIOBANULUI, personificare a constelaţiei Lira, care răsare şi apune în acelaşi timp cu o altă constelaţie pastorală, Ciobanul cu Oile (Prahova, Neamţ). C. C. exprimă, ca de altfel şi numele altor stele şi constelaţii de pe harta cerului, importanta de altădată a economiei pastorale şi bogatele cunoştinţe de astronomie ale ciobanilor români.
COCOŞ, pasăre miraculoasă care aude glasul din cer al Cocoşului *Gai, masculin de la *Gaia (Gaea), şi anunţă pe pământ principalele ore ale nopţii. Pentru a afla diferite momente ale zilei şi nopţii, oamenii observau Soarele şi Luna, stelele şi planetele. Din păcate, aştrii nu puteau fi observaţi întotdeauna din cauza timpului noros, iar aprecierea poziţiei lor pe bolta cerească este, fără alte instrumente de măsurat, aproximativă, înainte de a-şi bate capul pentru a crea maşinării de măsurat timpul, omul a căutat în natură
organisme vii care să-l informeze despre scurgerea vremii. In antichitate, dar şi în evul mediu, armatele de uscat purtau cu ele câte un C. pentru a vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii. O funcţie asemănătoare îndeplinea şi
C.-ul urcat cu câteva găini la stânele carpatice de către păstorii români. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice. După cântatul lui, spiritele necurate îşi pierdeau puterea, se ascundeau pentru a intra din nou în acţiune, în noaptea următoare. El este nelipsit din practicile magice, descântece, obiceiurile din ciclul vieţii (naştere, căsătorie, moarte). In basme, C.-ul este un personaj fantastic: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfetnicul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana că va sosi Zmeul etc. Continuă să joace rol ritual la înmormântare (C. dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt) şi, uneori, în ceremonialul nunţii (aducerea G-ui fript la masa mare simbolizează apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuiau să se ridice şi să plece), să fie un apreciat barometru meteorologic la îndemâna ţăranului pentru a aprecia timpul ploios sau secetos, vremea geroasă sau moinoasă. Deşi ceasornicul a pătruns în cele mai izolate cătune, momentele principale ale nopţii, miezul nopţii la primul cântat, trei ore înainte de ziuă la al doilea cântat şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des (apune grupul de stele numit *Găinuşa şi apare *Luceafărul de dimineaţă), sunt anunţate omului de la ţară de străvechiul lui orologiu, G-ul.
Coman Mihai., Mitologia românească, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Vârstele
timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
COLAC, alter ego al omului în obiceiurile din ciclul vieţii şi al divinităţii în obiceiurile din ciclul calendaristic, sinonim cu *Pupăza, *Turta *Azima şi pâinea. Prin denumirea, forma, mărimea, ornamentele, tehnica şi timpul de preparare, G-ul substituie omul sau divinitatea căreia i-a fost menit (dedicat). El este perechea sufletului fără de care acesta nu se poate integra în existenţă (C.-ii la naşterea copilului, în primul rând G-ul moaşei), preexistenţă (G-de nuntă, în special G-ul miresei) şi postexistenţă (*C.-ii la înmormântare; la 40 de zile şi la şapte ani după
53
COLACUL GRÂULUI
înmormântare; la Sâmbetele morţilor şi la *Moşi), în comunitatea de credinţă (C.-ii naşilor), de sex (C-ii la prinderea suratelor şi fârtaţi-lor), în ceata fetelor şi feciorilor în vederea căsătoriei (C.-ul la intrarea fetei în horă sau în joc). C-ii care substituie omul sunt legaţi de obiceiurile din ciclul familial, C-ii dedicaţi divinităţii sunt legaţi de Calendarul popular şi obiceiurile calendaristice. Cei din a doua categorie sunt preparaţi şi jertfiţi la moartea şi renaşterea divinităţilor sezoniere (*C.-ii de Crăciun, *C.-ii de Arhangheli, *C-ul sau Turta de Andrei) şi ori de câte ori sunt invocate să alunge bolile, să aducă ploile, să căsătorească fetele etc.
Buzilă Varvara, Pâinea — aliment şi simbol. Experienţa sacrului, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999; Ciu-botaru S., Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
COLAC DE ANDREI, personificare a C-ului din aluat dospit invocat de fete în noaptea de *Sântandrei pentru aflarea ursitei. Fetele nemăritate se adunau mai multe la o casă, îşi preparau câte un colac, îl coceau şi, după ce se răcea, semănau în mijlocul lui un căţel de usturoi. La plecare, fiecare participantă îşi ia colacul acasă pe care îl ţine o săptămână la loc călduţ. Răsăritul usturoiului este interpretat răspuns favorabil, mesaj divin că fata va avea noroc în acel an la căsătorie (Moldova, Bucovina).
Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
COLAC DE CRĂCIUN, aliment sacru, preparat la Crăciun din aluat dospit, de femeile curate, mâncat la mesele şi ospeţele rituale, dăruit colindătorilor şi, sub formă de pomană, spiritelor morţilor. C.-ul de C. poate avea formă de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer, de păpuşă şi cifra opt (8), care reprezintă trupul antropomorf al divinităţii indo-europene şi creştine, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, care reprezintă divinitatea neolitică geomorfă, de diferite animale şi păsări sacre (taurul, pupăza etc.). Forma, denumirea, ornamentele, momentul oferirii, perioada păstrării şi contextului rito-magic al folosirii expri-
mă lumea simbolurilor *Vechii Europe. Prepararea, urarea şi primirea C-lui, ruperea şi utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate cu practici şi credinţe preistorice. In Moldova şi Basarabia C-ii de C., numiţi Crăciunei, se păstrau până la *Mucenici, *Anul Nou agrar în calendarul pe stil vechi, când se puneau în coarnele boilor sau ale plugului, se rupeau şi se dădeau animalelor să-i mănânce, se băgau sub brazda plugului. Prepararea şi împărţirea C-ilor este unul dintre cele mai stabile şi mai cunoscute obiceiuri româneşti.
Caraman P., Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1983; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Her-seni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977; Văduva Ofelia, Semnificaţii străvechi ale unor forme şi motive ornamentale perpetuate în contempo-raneita te, în AICED, nr. 1,1981.
COLACUL FECIORILOR, substitut al zeului Crăciun care moare şi renaşte la *Anul Nou, primit ca dar de ceata colindătorilor la sărbătorile de iarnă, preparat şi împodobit din aluat în ziua sau noaptea de Ajun. C. F. este preparat din împletirea a două suluri de * Aluat sub formă de roată, înconjurată de al treilea sul neted. El aşteaptă colindătorii aşezat la loc de cinste pe masa din camera curată.
Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
COLACUL GRÂULUI, cruciuliţă modelată din *Aluat, substitut al spiritului grâului, care transmite rodul de la un ciclu vegetal la alt ciclu vegetal. In ţinutul Romanaţilor, din făina primelor spice secerate şi măcinate se făcea un colac pe care se aplica o cruciuliţă modelată din aluat, închinată lui Dumnezeu, *Maicii Precista şi * Arhanghelilor. Colacul, împodobit cu *Spo-riş, fir roşu şi ban de argint, se punea în ciutura (găleata) fântânii şi se scufunda în apă. După ce se scotea din apă, crucea din aluat copt se păstra la icoană până la vremea semănatului când se fărâmiţa şi se semănau, împreună cu seminţele, pe ogor (Romanaţi, sudul Olteniei).
COLACUL MIRESEI
54
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
COLACUL MIRESEI, substitut divin modelat din *Aluat, rupt în timpul colăcăriei de-asupra capului miresei de nănaşă (Muntenia, Oltenia, Moldova, Dobrogea) sau de mireasa însăşi (Transilvania) şi mâncat sacramental de participanţii la nuntă, sinonim cu Turta, Lipia sau Pâinea miresei. El poate avea chipul zeiţei geomorfe (turtă sau lipie rotundă, pâine sau colac împletit), numit C. M. şi chiar Pâinea miresei, sau al zeiţei antropomorfe (figurină cu cap, picioare şi mâini, cu ochi, gură, nas, pâine alungită şi împletită sub forma cifrei opt), numită Păpuşa miresei. Preparat la casa miresei în condiţii de extremă puritate, C. M. este împodobit cu busuioc verde (proaspăt), cu alte flori viu colorate legate cu aţă roşie de lână şi îmbrăcat într-o năframă sau prosop. împletitura C.-ui din şuviţe de aluat, asociată cu *Şarpele mitologiilor preistorice, aplicarea bucăţelelor de aluat, numite păsări, sau aşezarea unei păsări din aluat pe C. M., numită *Pupăza miresei, simboluri asociate Zeiţei pasăre, generatoare de viaţă, şi ornamentele rotunde obţinute prin presarea aluatului cu ţeava de *Soc (O) şi cele ale multiplicării şi înmulţirii, obţinute prin incizia cu vârful cuţitului (X), exprimă solidar funcţia procreatoare a miresei. Pentru a procrea, mirii sunt consacraţi de două ori, prin rituri precreştine la casa socrilor mici de nănaşă, reprezentantă a moşilor şi strămoşilor, care rupe C.M. deasupra capului miresei, şi creştine la biserică, de preot, reprezentant al divinităţii, prin aşezarea pe creştetul mirilor a cununilor împărăteşti. Cununile împărăteşti şi
C.M. au aceeaşi valoare simbolică: consacrarea tinerilor pentru actul nupţial de procreare.
Buzilă Varvara, Pâinea — aliment şi simbol. Experienţa sacrului, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999; Ciu-botaru S., Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
COlACEL, dar primit de colindători la Crăciun preparat din două suluri subţiri de * Aluat aşezate sub formă de cunună, sinonim cu piţărău, colindeţ. C-ul, cu gaură la mijloc, este băgat de colindători în traistă sau pus pe băţul
de colindat, gest care prefigurează fertilitatea şi rodul holdelor în noul an.
Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
COLINDAT, ceremonial complex, organizat de o ceată anume constituită, care transmite prin texte cântate sau strigate, numite colinde, şi, uneori, prin măşti, recuzită, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice vestea morţii şi renaşterii divinităţii adorate, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an, în special căsătoria fetelor. Colindele vechi, precreştine, care descriu moartea violentă a divinităţii cu chip de *Cerb, *Taur, *Leu, *Porc, au elemente comune cu *Cântecele funerare de la moartea oamenilor. Ceata de feciori reprezintă anturajul în cadrul căruia divinitatea, adesea substituită de o mască (Capră, *Turcă, Cerb, *Brezaie etc.), se naşte, se desfată şi apoi moare pentru a marca sfârşitul şi începutul anului sau sezonului. Aceasta poate fi organizată pe criterii de sex (ceată feminină sau masculină), de vârstă (ceată de copii, feciori, fete, oameni căsătoriţi), sau compozite. Mărimea ei variază de la 2-3 colindători la câteva zeci. Unele cete, în special cele de feciori, sunt active atât la sărbătorile de Crăciun şi *Anul Nou, cât şi la sărbătorile şi obiceiurile de peste an când au atribuţii organizatorice, rituale şi ceremoniale: organizează hora satului, ceremonialul Tânjaua ^Plugarul sau * Alegerea Craiului), strigatul peste sat etc. Cetele bine organizate sunt ierarhizate, cu drepturi şi obligaţii ale membrilor asumate prin jurământ (Căluşari, Coana Rusaliilor); acestea au un vătaf, ajutor de vătaf, casier etc. Adesea, cetele de colindători, însoţite sau nu de o mască care joacă rolul zeului supus morţii şi renaşterii simbolice, poartă un steag (*Drăgaica, Căluşarii), capul împodobit al divinităţii sacrificate (*Siva la Crăciun), alt substitut divin (*Sorcova la Anul Nou), o recuzită rituală (plugul, buhaiul, bice, clopoţei, tălăngi etc.). Cetele, în special cele care poartă cu ele o mască, sunt însoţite de muzică interpretată la diferite instrumente. Textele colindelor pot fi cântate de membrii cetei (colindul feciorilor), aclamate (Pluguşorul, Semănatul), strigate (*Focul lui Sâmedru, *Arezanul Viilor) sau se reduc la cuvinte care, datorită vechimii, şi-au pierdu sensul. Colindatul se încheie
55
CORBOAICA
cu primirea darului, uneori cu un joc la care participă şi membrii gazdei, în special fata de măritat.
COLINDELE, substitute ale divinităţii fito-morfe confecţionate dintr-un băţ de *Alun, *Pom fructifer sau din alt arbore, împodobit cu motive ornamentale sau cu flori, purtate de feciori la colindatul de *Crăciun.
COLIVA, sacrificiu al spiritului grâului, zdrobit în piuă şi fiert în apă, îndulcit cu miere şi ornat cu miez pisat de nucă şi bomboane simbol al solidarităţii dintre vii şi morţi. C. este preparată de creştinii ortodocşi la marile sărbători calendaristice, în special la cele de comemorare a moşilor şi strămoşilor, şi la ceremoniile de înmormântare.
COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT, desfăşurare pe verticală a piramidelor duble (romboiedrilor) în *Panteonul de la Târgu Jiu, temple miniaturale ale sufletelor în *Lumea de dincolo, sinonimă cu piramidele egiptene. Rombul, ca figură, şi rom-boedrul, ca volum, redau, în plastica populară, ideea de scurgere a timpului, de început, împlinire şi sfârşit. Rombul, templu miniatural al morţilor, este unul dintre cele mai frecvente motive ornamentale româneşti, cioplite atât pe stâlpii funerari în vatra cimitirelor, cât şi pe stâlpii caselor în vatra satelor. El apare frecvent, ca motiv ornamental şi podoabă în preistoria românilor. Cel mai spectaculos exemplu este tezaurul îngropat într-un tumul funerar în sec. II î.Hr., descoperit la Hinova, jud. Mehedinţi, alcătuit din numeroase podoabe de aur, dintre care o mare valoare artistică şi ştiinţifică o reprezintă cele 248 de mărgele bipiramidale (piramide duble). Spre deosebire de piramida funerară egipteană al cărui vârf este orientat spre cer, bipiramida funerară românească are două azimuturi: unul spre Panteonul pământesc, al Zeiţei Mamă, şi altul spre Panteonul ceresc, al Dumnezeului Tată.
Preda C. (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, voi. II (D-L), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
COMPLEX RUPESTRU, adăpost *geomorf săpat în epoca medievală (secolele X-XI) într-un masiv de cretă (dealul Tibişir, com. Murfatlar, jud. Constanţa). Monumentul rupestru se compune din şase bisericuţe, camere mortuare, gale-
rii, cariera de cretă, cimitirul şi o bisericuţă zidită, parţial păstrată. Pe pereţii carierei, bisericilor şi celorlalte încăperi s-au identificat incizii cu caracter religios, laic, artistic, elemente de alfabet grecesc, chirilic, runic.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000.
CONSTANTIN GRAUR, patron al păsărilor de pădure care poartă numele amalgamat al Sfinţilor Mari împăraţi Constantin şi Elena (21 mai) din Calendarul creştin cu graurul, pasăre dăunătoare agricultorilor şi viticultorilor. Pentru a nu fi distruse recoltele de păsările cerului, în special de grauri, ziua era nelucrătoare. Se spune că păsările împerecheate la *Dragobete îşi învaţă puii să zboare în ziua de C. G. Pentru aşezările din sudul României această zi marca limita maximă de timp când se mai putea semăna porumbul, ovăzul şi meiul.
Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
CORBOAICA, Zeiţă pasăre în *Cartea românească a morţilor care ia sufletul şi graiul muribundului. In unele *Cântece de Zori din Oltenia, după ruga adresată mortului... Scoală, Vasile, scoală,/Scoală şi mulţumeşte,/La străin, la vecin,/Cui a făcut bine,/De-a venitla tine,/Căşi-au mai lăsat /Lucrul lor de ziuă,/Hodihna din noapte, acesta relatează întâlnirea cu Moartea în ipostază de pasăre: — Nu pot să grăiesc, / Să le mulţumesc. / Le-o mulţumi Domnul, / Că el mi-a dat somnul;/Le-o mulţumi Sfântu,/Că el mi-a luatgăndu. /Mie mi-a venit, /Ieri, de-alalteieri, / O corboaică neagră / Pe sus involbând, / Din aripi pleznind, /Pe mine m-a pleznit;/Graiu mi-a pierit, /Nu pot să grăiesc, /Să le mulţumesc... (Runcu, jud. Gorj), sau ....Ieri-alal tăieri/A venit din cer / O corboaică neagră, /Din aripi a dat, / Graiul mi l-a luat, /Picioarele mi-a-ntins. /Mâini pe piept mi-a pus, /Buză mi-a pârlit/Ochii mi-a lipit/Şim-a despărţit/Demamă, de tată/Şi de lumea toată... (Arcani, jud. Gorj).
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
CORNUL CAPREI
56
CORNUL CAPREI, personificare meteorologică a constelaţiei Capricornul, simbol al abundenţei. Când tună şi fulgeră în direcţia C. C„ semne sigure că va veni ploaia, oamenii fac semnul crucii şi se roagă să fie curată şi fără vijelie (Muntenia, Oltenia, Moldova).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
COSMADIN, reprezentare mitică prăznuită în Calendarul popular la 1 iulie, provenită din contopirea sfinţilor tămăduitori de boli fără bani, Cosma şi Damian, numiţi şi Sfinţi doctori fără de argint. Sărbătoarea era considerată un timp ritual favorabil pentru practicile de medicină populară şi pentru descântecele de lingoare (febra tifoidă) şi răul copiilor (epilepsia). Sărbătoarea, fără a fi specifică numai românilor, a fost atestată în Moldova, Bucovina, Transilvania şi Banat.
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti,
, 1910.
COVRIG, dar primit de colindători la Crăciun preparat dintr-un sul subţire de * Aluat aşezat în formă de cunună sau de cifra opt (8). In Mehedinţi C.-ul de Crăciun se păstra ca ceva sfânt la grinda transversală (meşter-grinda) a camerei curate. Copilul care îl mânca vara afla viaţa şi taina tuturor păsărilor. C.-ul preparat în casă sau la brutării este darul obişnuit primit astăzi de copiii colindători la obiceiurile de iarnă.
Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
CRĂCIUN, zeu solar de origine indo-euro-peană, specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit *Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă. Determinativul de moş indică vârsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naşte împreună cu timpul la 25 decembrie, tră-
ieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului următor. In Calendarul Popular vârsta sfinţilor şi a zeităţilor păgâne este apreciată prin numărarea zilelor de la naşterea Anului, numit la 1 ianuarie *An Nou. Peste sărbătoarea autohtonă a C.-lui s-au suprapus rând pe rând, fără s-o înlăture, Saturnaliile romane, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, naşterea lui Iisus. In cultura românească
C.-ul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un păstor bătrân cu barba de omăt, vecin cu *Moş Ajun, fratele şău mai mic. Sub influenţa creştinismului, C.-ul apare şi ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, este mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristosşi altele. Legendele naşterii Maicii Domnului ne introduc în peisajul etnografic al unui sat pastoral unde trăia Moş C. şi avea case mari, grajduri, coşare şi târle pentru vite. Pe neaşteptate, în acest sat liniştit soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi cere găzduire. Motivând că este om sărac, o trimite la fratele său bogat, Moş C. Acesta, fără să ştie că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. In alte legende Moş C. aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciuneasa ajută străina să nască, faptă pedepsită de C. cu tăierea mâinilor din coate. Când Moş C. află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi cere iertare lui Dumnezeu devenind primul creştin; sfântul cel mai bătrân; soţul femeii care a moşit-o pe Maria. Lipsa bunei cuviinţe răsplătită nefiresc până la omologarea lui C. cu divinitatea ascunde un mare adevăr istoric: la apariţia creştinismului C. era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din Calendarul Popular şi din conştiinţa oamenilor care adoptase credinţa în Hristos. Prin tot ceea ce face, C. se opune sau împiedică naşterea pruncului Iisus întrucât venirea Lui presupune mai întâi plecarea (moartea) Moşului. Tradiţiile contemporane despre sfântul C., despre Moşul darnic şi bun, încărcat cu daruri multe etc. sunt influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.
57
CREŞTINISM COSMIC
Capră, mască cu cioc de pasăre, la sărbătorile de Crăciun, in jud. Ialomiţa
Eliade М., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978; Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu L, Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Herseni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FL, Legendele Maicii Domnului, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1904; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui
B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; PamfileT., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Rădu-lescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
CRÂSNIC, drăcuşor cu înfăţişare de purcel, născut la 11 luni de femeia împreunată cu un *Drac. Imediat după naştere C.-ul începe să alerge, să guiţe şi să muşte pe cei din casă. Pentru a scăpa de el, moaşa trebuie să-l înfăşeze, să che-
me rudele şi să-l omoare cu beţele sau să deschidă uşa cuptorului pentru a intra în foc şi să moară arzând (Moldova). C.-ul este şi unul din numele purtate de * Zburător.
Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura ALL, Bucureşti, 1999; Olinescu Marcel, Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
CRECIUN, figurină antropomorfă a zeului *Crăciun care moare şi renaşte simbolic la solsti-ţiul de iarnă, preparată dintr-un sul de * Aluat în forma cifrei opt (8). C.-ul este păstrat la loc de cinste, precum icoana, până la începutul ritual al aratului, de obicei în ziua de *Măcinici, când era pus în coarnele sau în bârsa plugului, era rupt şi mâncat sacramental de gospodar, sau se punea în hrana boilor înjugaţi (Moldova, Bucovina, Transilvania).
Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
CREŞTINISM COSMIC, liturghie sub bolta cerului şi cupola bisericii care cultivă în credincios înţelepciunea de a trăi în pace cu semenii şi cu natura personificată ce-1 înconjoară. Dumnezeu este aproape de oameni, participă la bucuriile şi necazurile lor, îi ajută, îi pedepseşte, stă mai mult cu ei pe Pământ decât cu sfinţii în Cer. Natura personificată şi animată cu viaţă (aştrii, fenomenele atmosferice, plantele, vieţuitoarele) este invocată pentru rezolvarea problemelor presante. Din universul ei personificat, suflet al sufletelor şi *Panteon al panteonurilor, românul şi-a ales mamă, tată, frate, soră, soţie postumă, prieteni etc. Unele reprezentări mitice, precum stelele de pe cer, pomii din livezi şi brazii din pădure, se nasc, se căsătoresc şi mor o dată cu naşterea, căsătoria şi moartea oamenilor. La naşterea unui om apare pe Cer o stea, îl însoţeşte în viaţă şi dispare o dată cu el la moarte (Şi la moartea mea, / Va cădea o stea!, spune versul mioritic); răsare un brad care este tăiat şi pus apoi la căpătâiul mormântului ca soţ sau soţie postumă; copilul ursit nefavorabil de Ursitoare este închinat bradului, rugat să-i asigure, cât trăieşte, protecţie magică; în unele cântece funerare din *Cartea românească a morţilor sufletul este sfătuit să-şi aleagă din natură frate (*Lupul), soră (*Vulpea, *Vidra). Fără discriminare, foşti zei îmbrăcaţi cu haine creştine şi sfinţi împovăraţi cu atribuţii precreştine, sunt rugaţi să aducă ploaia sau s-o oprească, să dea
CRIVĂŢ
Două simboluri înfrăţite, crucea creştină şi arborele sacru, la care se închină trecătorul în podişul Mehedinţi
rod femeilor, animalelor şi holdelor, să alunge bolile şi relele, să fie linişte şi pace prin formule (Doamne ajută!Doamne fereşte!), semnul crucii, prin obiceiuri, acte rituale şi practici magice. Credinciosul se sanctifică, împreună cu marea lui familie a mediului înconjurător, la sărbătoarea centrală a Calendarului festiv creştin, *Paştele, când natura întreagă suspină în aşteptarea învierii, la Crăciun, când se naşte Mântuitorul, dar şi la moartea şi renaşterea *Anului, primul zeu al omenirii, substituit de români cu un om (*Moş Crăciun, *Baba Dochia), un animal (*Turca, Căluşul), un pom (*Bradul, *Stejarul), o plană (*Bozul) şi altele.
Bădescu Ilie, Teoria Latenţelor, Editura IDOGEP— EUXIN, Bucureşti, 1997; Eliade M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978; Ghinoiu
I.,	Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Stahl H. H., Eseuri critice. Despre cultura populară românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
58
CRIVĂŢ, personificare a *Vântului care suflă iarna din nord-est peste ţinuturile pericarpatice. Vara este bătrân, un moş neputincios cu mustăţi şi sprâncene de brumă, care stă cu picioarele în apă pe un scaun de gheaţă, iarna este tânăr şi puternic, asociat cu goana calului care mătură tot ce-i stă în cale. Deşi aduce mari neplăceri oamenilor, C. este, în legendele, baladele şi credinţele populare mai degrabă pozitiv decât negativ: anunţă rod bogat dacă bate în ziua de Bobotează, iartă pe cei care-i greşesc şi îi cer iertare etc.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; German Tr., Meteorologie populară. Observări, credinţe şi obiceiuri, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1928.
CRUCEA, personificare a constelaţiei Lebăda. La vederea C.-ii pe cer în timpul nopţii ţăranii se rugau şi făceau semnul crucii (Argeş, Olt, Neamţ).
Ion Otescu, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Ionică I.I., Drăguş — un sat din Ţara Oltului. Manifestări spirituale. Reprezentarea cerului, Institutul de Ştiinţe Sociale, Bucureşti, 1944.
CRUCEA MICĂ, personificare a constelaţiei Delfinul, reper important de orientare în nopţile cu cer senin. La vederea ei oamenii făceau semnul crucii şi spuneau Doamne ajută! (Ialomiţa, Tulcea, Botoşani).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Ionică I.I., Drăguş — un sat din Ţara Oltului. Manifestări spirituale. Reprezentarea cerului, Institutul de Ştiinţe Sociale, Bucureşti, 1944.
CUC: 1. Personificare a păsării migratoare cu acelaşi nume, prevestitoare a primăverii şi timpului frumos. Cântecul C.-ului, orologiu pentru măsurarea timpului în Calendarul popular şi sursă de inspiraţie melancolică de dor şi jale, începe să fie auzit la *Blagoveştenie sau ziua C.-lui şi încetează brusc, după trei luni, la *Sân-ziene când, conform tradiţiei, s-ar îneca cu un bob de orz. Cântecul scurt şi răsunător al G-lui, care începe şi sfârşeşte la două fenomene astronomice stabile, echinocţiul de primăvară şi sol-stiţiul de vară, a fost folosit de cei vechi pentru calculul calendarului. C-ul nu încântă nici prin coloritul penelor (seamănă cu un uliu în mini-
59
CUCI
atură) şi nici prin cântecul său monoton. El nu-şi face cuib şi nu-şi creşte puii întrucât îşi depune ouăle în cuiburi străine iar puii săi, mai robuşti şi mai puternici, îşi răstoarnă fraţii vitregi din cuib pentru a beneficia de hrana acestora. Dar, pentru că îi comunică omului, prin cântecul său, două hotare în scurgerea timpului anual, este celebrat, în Calendarul popular la Blagoveşte-nie, ziua când începe să cânte, şi la Sânziene, ziua când amuţeşte. In unele legende G-ul ar fi fost om metamorfozat, din diferite pricini, în pasăre. Fiind înşelat de soţie, pleacă din lumea de aici în lumea de dincolo lăsându-i vorbă să-l caute şi să-l strige între Blagoveştenie (echinoc-ţiul de primăvară) şi Sânziene (solstiţiu de vară). Recunoscându-şi greşeala şi cuprinsă de dor, nevasta necredincioasă îşi caută în fiecare an bărbatul, zboară din creangă în creangă şi îl strigă neîncetat pe nume: Cucu! Cucu!... In alte povestiri, Cucu ar mai fi avut un frate geamăn, Ştefan. Cucu moare şi ajunge în Rai în timp ce fratele său Ştefan, rămas aici, îl strigă pe nume între Blagoveştenie şi Sânziene. In postura de hoţ, Cucu fură caii sau boii lui *Sânpetru chiar în vremea aratului. Negăsind făptaşul, Sfântul îl blestemă să se transforme din om în pasăre şi, pentru a afla toată lumea unde se ascunde hoţul, să-şi strige numele în pădure: Cucu! Cucu!; 2. Pasăre prezicătoare. Direcţia în care îl auzi cân-
tând (în faţa, spatele, stânga sau dreapta omului), pe ce se aşează când cântă (pe o ramură uscată, pe o movilă de gunoi etc.), aproape sau departe de casă, de câte ori cântă etc. sunt semne, bune sau rele, care indică norocul, sănătatea, căsătoria, boala, moartea oamenilor (Cucu-n spate mi-a cântat /$i moartea m-a săgetat). Indiferent de ipostaza în care apare, C.-ul este cea mai îndrăgită pasăre a românilor. El însoţea truditorii ogoarelor la arat şi semănat, la întreţinerea culturilor: Cucu de n-ar cânta, / Nici noi n-am mai ara; / Cucu de nu s-ar porni, /Nici noi n-am plugări! In unele zone etnografice înce-tatul cântecului său indică vremea coasei fânului (Oaş, Maramureş). Când amuţeşte înainte de Sânziene se consideră că vara va fi secetoasă.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., Ornitologia, voi. I, Tipografia R. Eckhart, Şiret, 1883; Marian Sim. Fl., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnile-gile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
CUCI, măşti ale zeiţei pasăre care fertilizează şi purifică spaţiul în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte. Ceremonialul C.-lor este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare atestată numai în sudul ţării: Muntenia şi Dobrogea. Flăcăii şi bărbaţii tineri îşi confecţionau gluga dintr-o bucată de sarică cusută în forma şi mări-
CUIB
60
mea unei traiste de cal, acoperită pe deasupra cu hârtie albă sau colorată. In dreptul nasului se punea un gât de tigvă găurită din loc în loc pentru a intra aerul, iar în dreptul gurii şi al ochilor se lăsa câte o mică răsuflătoare. De ambele părţi ale capului, din dreptul urechilor, se fixa în sus două coarne cam de un metru legate prin 3-4 stinghii orizontale, formând un fel de scară, numită coarnele glugii acoperită cu fulgi şi pene de pasăre. In vârful glugii se prindeau fulgi de cocoş sau o trestie. îmbrăcaţi în fuste, cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori şi în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor. Seara, ceata G-lor colinda din casă în casă, unde juca câte o horă în curte. Aşa se desfăşura acest obicei pe la sfârşitul secolului al XlX-lea; fără prea mari schimbări, datina este întâlnită şi astăzi în satul Brăneşti, jud. Ilfov, satul Independenţa, jud. Călăraşi etc. De obiceiul C.-lor se leagă numeroase credinţe populare: Cel ce se face cuc trebuie să se facă de treiorisau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol; Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce suferă de frică; Dacă omul sau oricine nu primesc o lovitură de la Cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an. C.-ul alunga prin zgomotul clopotului spiritele rele, fertiliza fetele şi nevestele tinere prin atingerea cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Marian Sim FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Oprişan H.B., Monografia folclorică a Teleormanului, Casa Creaţiei a Teleormanului, Bucureşti, 1971.
CUIB, adăpost al *Zeiţei pasăre asociat cu *Casa, *Patul şi culcuşul uman, simbol al fecundităţii, fertilităţii şi statorniciei, desenat pe *Ouăle încondeiate şi pe vasele de lut, sculptat în lemn, cusut pe pânză sau ţesut în război. Stricarea C.-ului păsărilor, în general, al *Berzei sau cocostârcului, este o fărădelege pedepsită de acestea cu incendierea casei.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
CUNUNA DE SÂNZIENE, efigie divină reprezentată de o coroană împletită din floarea de sânziană (drăgaică) şi spice de grâu în dimineaţa zilei de *Sânziene sau de *Drăgaică (24 iunie). C. sau Coroana de S. are puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară; agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în crucile din hotar şi din cimitir are funcţie apo-tropaică, de apărare a oamenilor, animalelor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundaţie); aruncată pe acoperişul casei sau al şurii indică, prin anume semne (dacă va cădea sau se va fixa pe acoperiş), dacă cel căruia i-a fost menită, sau cel care a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă. C. deS. care împodobeşte Dră-gaica în timpul dansului său nupţial are aceeaşi semnificaţie cu colacul din făină de grâu pus de naşă pe creştetul miresei în timpul colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi cu cununile împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine: transferul fertilităţii, dar divin, de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la profan. împletirea C. de S. şi obiceiurile legate de acestea sunt atestate la românii de pretutindeni.
Vaier Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
CUNUNA GRÂULUI, spirit al grâului retras din planta care se usucă în colacul împletit din ultimele spice secerate. Spiritul grâului trece, precum sufletul omului, peste trei praguri: în *Preexistenţă, de la sămânţa semănată la sămânţa încolţită; în *Existenţă, de la sămânţa încolţită la sămânţa recoltată; în *Postexistenţă, de la sămânţa recoltată la sămânţa semănată sau de la sămânţa recoltată şi măcinată la aluat şi pâinea sacră. Viaţa plantei grâu şi viaţa fiinţei om sunt
61
CUNUNA MIRESEI
retezate de *Moarte cu o unealtă preistorică, *Secera, sau medievală, *Coasa. Oamenii încercau să se asigure, la moartea (seceratul) grâului, că rodul nu se va pierde prin două tehnici magice: lăsarea pe holdă a unui mănunchi de spice nesecerate, numite *Barba Pământului, Barba lui Dumnezeu, Barba Popii, *Iepurele (ţinuturile extracarpatice); tăierea ultimelor spice şi păstrarea lor sub formă de mănunchi, snop sau împletitură din spice de grâu numită C. G., *Buzdugan, Peană (ţinuturile intracarpatice). C. G., împletită din spice şi împodobită cu flori într-un ceremonial cu acelaşi nume, este simbol al fertilităţii şi rodului bogat păstrat, peste an, ca un obiect sacru. La vremea semănatului boabele scuturate erau amestecate cu cele care urmau a fi semănate, C. era îngropată sub brazda plugului, se punea, la *Crăciun, peste colacul dat feciorilor colindători, împodobea steagul de nuntă sau era
aşezată pe fruntea tinerilor la căsătorie (Transilvania, Banat).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Bocşe Maria, Rituri funerare pentru viaţă, în „Banatica“, nr. 12, 1993; Bot N., Cântecele Cununii, Bucureşti, 1989; Ionică I. I., Dealul Mohului. Ceremonia agrară in Ţara Oltului, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
CUNUNA MIRESEI, efigie divină de consacrare a tinerei în vederea procreării, sinonimă cu *Colacul Miresei. C. M. confecţionat din flori de câmp şi spice de grâu a devenit, după moda orientală sau occidentală, o coroană din metal, împodobită cu pietre preţioase şi flori artificiale (Banat, Transilvania).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
D
DALAC (postula maligna), personificare a anthrasului, boală infecţioasă cu abcese care cuprind toate straturile pielii, sinonimă cu bubă, bubă neagră, bubă rea, spurcat. D.-ul este ameninţat şi alungat prin descântec: Dălac dălă-ceşte-te/Şi din vârf cârneşte-te,/Din ce eşti/Să nu mai creşti, /Să te tochieşti,/Cum se tocheşte sarea /De fata apei/Şi cum se tochieşte cărbu-neala/De fata focului, /Din pământ ai venit, / în pământ să te duci,/Şipe Ion să-l Iaşi curat/Şi luminat/Ca de Dumnezeu lăsat.
Pamfile Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999; Goro-vei Artur, Descântecele românilor. Studiu de folclor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931.
DALBU DE PRIBEAG, nume tabu al sufletului în textele funerare din *Cartea românească a morţilor generat de teama faţă de mort (Gorj), sinonim cu Dalbul de călător (Moldova). In mod obişnuit, femeile care cântă sau strigă *Zorile se adresează destinatarului pe numele ce-1 poartă: Ion, Dumitru, Maria, Ana etc. In variantele olteneşti, în special cele gorjeneşti, pronunţarea numelui adevărat al mortului înainte de înhumare este interzisă sau înlocuită cu un nume pe cât de frumos, pe atât de interesant pentru viziunea despre lume a românului, D. de P. Nume eufemistice primesc şi ^Rusaliile (*Iele, *Şoimanele, Cele Frumoase) pe timpul verii, în special în zilele lor de celebrare (Strodul Rusaliilor, *Todo-rusalii, Rusalii), *Ursul în ziua de 2 februarie (*Moş, *Moş Martin, Ăl Bătrân), *Lupul în zilele lui de prăznuire (*Gădinet, Câinele lui Sânpe-tru), *Şarpele Ia *AIexie (Curea, Cel care se târăşte).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
DANS FUNERAR, jocul desfăşurat în casa sau curtea mortului, în nopţile care preced înmormântarea, în cimitirul satului, la sărbătorile ciclului pascal şi la hora satului după 40 de zile de la înmormântare. In unele sate din Moldova flăcăii şi fetele mari petreceau până dimineaţa, la casa mortului, după muzică de joc (Şerbăneştii Vechi, jud. Galaţi), iar în Transilvania se joacă ca la nuntă Dacă-i fată mare or fecior mare, joacă aşa ca la nuntă. Cântă cete-raşii şi joacă. în camera asta e mortul, ş-apoi dincolo joacă. Cine vrea se cântă (boceşte), cine nu, joacă. Cică-i nunta mortului (Leşu, jud. Bistriţa Năsăud). La moartea oamenilor maturi şi bătrâni jucau mascaţii: în mijlocul ogrăzii ardea un foc mare, mereu înteţit cu aşchii de brad.... O vie agitaţie domnea pretutindeni. Lumea forfotea în toate părţile, vorbea tare, glumea, râdea. Nici un bocet nicăieri, nici măcar suspine înăbuşite ...Cu oarecare bruscheţe pătrunse în curte, desprinzându-se din bezna nopţii fără lună, un grup destul de numeros de oameni mascaţi. Purtau măşti reprezentând figuri omeneşti hidoase sau capete de animale sălbatice. îmbrăcămintea multora era improvizată din piei de animale. Unii aveau centuri de frunze în jurul şoldurilor. O muzică stridentă de clarinet şi tobă însoţea această furtunoasă apariţie. Mascaţii vorbeau cu glasuri schimbate, ascuţite. Legau întrei ei convorbiri pline de umor, necruţând pe nimeni din cei de faţă, nici chiar pe mort. Toată lumea izbucnea în hohote de râs. Aveam impresia că se desfăşoară acolo scene menite într-adevăr să sperie spiritele. Gazdele serveau gustări şi rachiu... Mascaţii, la care se alătură alţi bărbaţi şi femei tinere, încep un dans în jurul focului, pe un fel de podium de scânduri mai dinainte pregătit pentru ca ritmica paşilor să fie mai sonoră, seacă.... Veselia generală şi râsul umpleau
curtea. Bătrânii luau parte la acele manifestări zgomotoase şi le însufleţeau prin îndemnuri. Ei afirmau cu toată convingerea că duhurile rele care pândesc prin preajmă trebuie astfel speriate, pentru a nu se apropia de mort. Şi că veselia tuturora dă curaj mortului: că viaţa lui pe lumea cealaltă va fi aşa cum i se face priveghiul (Nereju, jud. Vrancea). Obiceiul de a însoţi mortul tânăr cu muzică de dans este atestat pretutindeni în România. O asemenea înmormântare, cu cântece de joc interpretate la acordeon, a traversat cartierul Drumul Taberii din Bucureşti în vara anului 1993, la un tânăr mort la nunta prietenului său. Mai de mult, petrecerea mortului se făcea cu melodii de joc îndrăgite de acesta şi cântate la fluier, caval, trâmbiţă: la fiecare evanghelie (odihnă, popas, stare), când se dă de pomană, îi cântă o horă care-i plăcea lui (Vlădeni, jud. Iaşi); lăutarii cântă Hora Miresii sau Cântecul Ginerelui, iar cele patru fete care poartă cununile făcute din flori, când ajung în locul unde se face hora, joacă hora în jurul coşciugului (Do-brogea); se cântă melodii de joc în momentul coborârii sicriului în mormânt (Serbăneştii Vechi, jud. Galaţi; Fundătura, jud. Bacău); muzicanţii cântă la scoaterea mortului din casă şi la coborârea lui în groapă marşul de cununie (zona Codrului, jud. Maramureş). în Moldova a fost foarte răspândit obiceiul jocului dat de pomană imediat după înmormântare, la poarta cimitirului. Jocul dat de pomană la 40 sau mai multe zile de la înmormântare, numit Desjelitul
sau Slobozirea jocului, corespunde, de obicei, cu ieşitul din doliu. Cel care doreşte să părăsească doliul, aşteaptă o anume ocazie de joc, plăteşte muzicanţilor melodia cântată, intră în horă lângă conducătorul dansului în timp ce o femeie întinde pe pământ un prosop, punte simbolică peste care se păşeşte în timpul dansului (Dâlbo-ciţa, jud. Mehedinţi).
Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Tufescu Victor, Oameni din Carpaţi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982; Mârza Traian, Lioara — un gen muzical inedit al obiceiurilor de primăvara din Bihor, în „Lucrări de muzicologie“, voi. V, Cluj, 1969; Mârza Traian, Folclor din Bihor, Editura Muzicală, Bucureşti, 1985.
DATUL DE-A VERE ŞI VERIŞOARELE, legământ juvenil, încheiat de puberi (7-14 ani) până la moarte, pe criterii de prietenie, sex şi afinitate sufletească, sinonim cu *Insurăţitul şi înfârtăţitul. Jurământul, care se desfăşura în afara gospodăriei şi fără martori, era însoţit de un schimb de alimente (pâine, colac, fructe) şi, uneori, de vase de lut şi alte cadouri. Asocierile pe sexe, fetele separate de băieţi, după alt criteriu decât cel de rudenie ca de altfel şi intrarea tinerilor în cetele de feciori şi a fetelor în şezători, prefaţau constituirea cuplurilor bisexuate şi întemeierea viitoarelor familii (Muscel, Dâm-boviţa, Argeş).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti,
DE-A MAMA GAIA
64
1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului în Calendarul popular, în Acad., an V, nr. 7, 1994; Jula N.. Mă-năstireanu V., Tradiţii şi obiceiuri româneşti. Anul Nou în Moldova şi Bucovina, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Moise Ilie, Contribuţii la cunoaşterea obiceiului la prinsul verilor şi văruţelor, în „Studii şi Comunicări“, Sibiu, 1981; Mihăilescu S., întovărăşiri, înŞez., voi. IX, 1905.
DE-A MAMA GAIA, joc al copiilor în care apare Zeiţa Gaia în ipostază de pasăre de pradă, sinonim cu De-a Baba Gaia, Gaia şi Cloşca, De-a Puia Gaia. După ce se aleg doi copii mai voinici, aceştia îşi împart rolurile, unul de Gaie şi altul de Cloşcă, se alcătuiesc două cete egale ca număr. In timp ce copiii Găii se tin cu mâinile de brâul celui din fată, aceasta se aşează pe pământ şi sapă cu un băt o groapă (mormânt ?!). Cloşca, apropiindu-se cu puii şirag intră în vorbă cu Gaia: — Ce fad acolo?—O groapă! Dar în groapă ce ai să faci? — Un foc. —Da cu focul ce ai să faci?
—	Pun ceaunul (în unele variante ceaunul este înlocuit cu tigaia). Da cu ceaunul ce ai să faci?— Opăresc un pui de-al tău! Gaia se ridică şi îi dă Cloştii bătui cu care a săpat groapa. Cloşca, împreună cu puii săi, îl scuipă şi îl aruncă cât mai departe. In vreme ce Gaia aleargă după băt, Cloşca cu şiragul său se învârte în jurul gropii şi cântă De trei ori pe după groapă, croncănesc, cârâie şi îi fac în necaz Găii. încep apoi ostilităţile: Gaia încearcă să ia puii Cloştii şi invers. Lupta, dusă cu înverşunare, este însoţită de frica nemăsurată a copiilor că vor ajunge în ghearele morţii. Când Gaia şi Cloşca rămân fără pui, cei doi copii se iau la trântă, urmând ca învingătorul să se facă cloşcă în al doilea joc. (Jocul a fost atestat în toate zonele etnografice româneşti).
Marian Sim. FI., Ornitologia, voi. I, Tipografia R. Eckhart, Şiret, 1883; Zâne Iuliu, Proverbele românilor, 8 voi., Socec, Bucureşti, 1895-1903.
DE-A PUIA GAIA, joc de copii în care cloşca îşi apără cu îndârjire puii de Caia, zeiţă morţii în ipostază de pasărea răpitoare. Un băiat mai voinic, cloşca, care formează capul unui şir de alţi copii care se tin de brâu unii de alţii, apără puii de ferocitatea răpitoarei, care atacă în special pe cel din capul şirului (Olt).
DECEMBRIE, personificare a lunii a zecea în Calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna a douăsprezecea în Calendarul iulian şi gre-
gorian cu început de an la 1 ianuarie. Denumirea populară a lunii, Neios, se referă la căderea abundentă a zăpezilor, în timp ce alte denumiri zonale (Andrea, Indrea, Undrea) amintesc de *Sântandrei, patronul românilor, celebrat în ultima zi a lunii noiembrie. Luna D. marchează începutul iernii: Calendarul oficial la 1 decembrie, *Calendarul popular la 6 decembrie (*Moş Nicolae) şi Calendarul astronomic la solstiţiul de iarnă (Crăciunul). La sate viaţa economică intră într-un proces de oarecare relaxare paralel cu intensificarea manifestărilor spirituale. Numeroase sărbători şi obiceiuri pregătesc, în luna D., sfârşitul şi începutul anului calendaristic: *Bubatul, *Sava, Moş Nicolae, *Ana Zacetenia, Modest, *Ignatul, Moş Ajun, Moş Crăciun, îngropatul Crăciunului.
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Ghinoiu I., Calendarul popular pe anul 1993, în REF, nr. 6,1993.
DESTIN, model de existenţă de la care omul nu se poate abate în momentele de răscruce ale vieţii (alegerea soţului, lungimea vieţii, felul morţii), expus la naştere de *Ursitoare, sinonim cu *Soarta, *Ursita.
DESTRIGOIRE, depistarea şi omorârea *Stri-goiului mort. In multe sate din ţinuturile peri-carpatice strigoiul era omorât, preventiv, înainte de înmormântare prin înfigerea în inimă a unui fus, ţeapă de lemn, piron de fier. Dacă mortul s-a transformat în strigoi, cel mai eficient mijloc de identificare a acestuia în cimitirul satului era proba armăsarului. Un bărbat încăleca un armăsar negru şi intra noaptea în cimitir pentru a sări peste morminte. Mormântul peste care calul refuza să sară se credea că adăposteşte un strigoi, şi, ca urmare, trebuia deshumat şi omorât. Bătrânii care au participat la asemenea practici magice declară că în unele cazuri au găsit mortul în altă poziţie decât l-au înhumat: întors pe o parte sau pe burtă, zgâriat pe faţă. Este posibil ca cel puţin unii oameni înhumaţi în stare de moarte clinică, fenomen biologic de care cei vechi nu aveau cunoştinţă, să-şi revină în reavănul pământului, tragedii care amplifi-
65
DODOLOAIA (DODOLUTA)
cau şi mai mult credinţa preistorică în strigoi. Pe baza materialului de teren consemnat metodic pentru redactarea Atlasului Etnografic Român a fost posibilă clasificarea practicilor magice de prevenire a transformării mortului în strigoi şi, dacă acestea n-au fost eficiente, depistarea şi omorârea strigoiului: 1. Tehnici de neutralizare a strigoilor vii la moartea acestora: înfieratul, introducerea unor obiecte metalice în gură (Răşinari şi Jina din jud. Sibiu); impietritul, astuparea orificiilor cadavrului cu piatră şi sticlă pisată, tămâie (Hârseşti şi Izvor din jud. Argeş; Spineni, Scorniceşti din jud. Olt; Răchitoasa din jud. Bacău); arderea sau pârlirea organelor genitale (zona Porţile de Fier); înfigerea unui obiect ascuţit (andrea, cui, sucală, ţăruş etc.) în inimă (Vizantea Răzăşească — Vrancea; Coţofenii din Dos, Sălcuţa, Perişor—jud. Dolj; Comana—jud. Constanţa; Mehadica — jud. Caraş-Severin; Moeciu de Sus—jud. Braşov); bătutul cuielor în călcâie (Tetoiu — jud. Vâlcea; Chiuieşti — jud. Cluj); împunsul cadavrului cu acul (Borlova — jud. Caraş-Severin); pedepsirea strigoiului prin aşezarea mortului în sicriu pe spini sau rugi de mure (Biniş jud. Caraş-Severin; Perişor — jud. Dolj etc.); antrenarea strigoiului într-o activitate nepericuloasă pentru oameni: numărarea pietricelelor sau seminţelor de mei, mac, grâu aşezate în sicriu sau aruncate pe drum, când este dus la cimitir (Ghioroiu — jud. Vâlcea); tratarea sicriului prin afumare, tămâiere, usturoiere; fusuirea sau furcuirea mormântului (Mehadica
—	jud. Caraş-Severin; Stejaru, Suhaia, Izlaz — jud. Teleorman); 2. Tehnici de neutralizare a *Strigoilor morţi şi necunoscuţi la înmormântare: descoperirea strigoiului cu ajutorul armăsarului (Gogoşu, Coţofenii din Dos, Amărăştii de Jos—jud. Dolj; Istria, Runcu—jud. Constanţa şi altele); întoarcerea mortului strigoi găsit în altă poziţie decât în cea în care a fost înmormântat (Lăţunaş — jud. Timiş; Lereşti, Dâmbovicioara, Lunca Gârtii — jud. Argeş; Chereluş — jud. Argeş; Sânnicolau Român — jud. Bihor); înfigerea în inimă a unor obiecte ascuţite, înroşite în foc; scoaterea cadavrului pe marginea gropii şi sfârtecarea lui cu coasele şi sapele, înţeparea lui cu furcile (Segarcea — jud. Dolj); scoaterea şi arderea inimii (Bulzeşti, Gogoşu, Orodel, Dăbu-leni — jud. Dolj; Putineiu — jud. Giurgiu; Valea Măcrişului — jud. Ialomiţa; Făgeţel — jud. Harghita; Calata, Izvorul Crişului — jud. Cluj;
Blăjel, Ludoş — jud. Sibiu). In unele aşezări cenuşa funerară era folosită în medicina populară (Tufeni, Schitu, Brâncoveni—jud. Olt; Tetoiu— jud. Vâlcea; Orodel, Gogoşu — jud. Dolj); îm-plântarea vârfului de seceră în coşul pieptului (Răchitoasa — jud. Bacău); incinerarea strigoiului (Ceru Băcăinţi, Pianu de Sus — jud. Alba; Vata de Sus, Clopotiva—jud. Hunedoara; Foeni, Jebel — jud. Timiş); pârlirea sexului înainte ca strigoiul să fie incinerat (Biniş, sat, com. Doclin, com. Slatina Timiş — jud. Caraş-Severin); îm-prăştierea cenuşii funerare sau depunerea ei pe o apă curgătoare; dezgroparea şi transportarea strigoiului dincolo de hotarul satului pentru a fi incinerat (Gogoşu — jud. Dolj); spargerea ul-cioarelor în cele patru colţuri ale gropii (Băbeni, Oteşani, Igoiu — jud. Vâlcea; Lăţunaş — jud. Timiş); aruncarea spurcăciunilor peste mormântul destrigoit (Slatina Timiş, Biniş — jud. Caraş-Severin; Vătava — jud. Mureş: Izverna — jud. Mehedinţi). Practicile magice de D. sunt frecvent atestate în scris începând din secolul al XVII-lea şi până la mijlocul secolului al XX-lea.
Ceauşanu Gheorghe, Superstiţiile poporului român în asemănările cu ale altor popoare vechi şi nouă, Academia Română, colecţia „Din viaţa poporului român“, Bucureşti, 1914; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
DEŞTEPTĂTOR, personificare a unei stele din constelaţia Taurului la răsăritul căreia încep cocoşii a cânta pentru a trezi oamenii la muncă şi a alunga spiritele malefice cuibărite în timpul nopţii (Vâlcea).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Pamfile T., Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1915.
DODOLOAIA (DODOLUŢA), zeiţă pluviometrică invocată de anturajul său divin, de obicei o ceata feminină, să dezlege ploile în zilele caniculare ale verii, identificată cu zeul indian Rudra, sinonimă cu *Paparuda, *Mămăruţa, *Păpăruga, *Băbăruţa, *Mătăhula. Textul cântat (Dodoloaie, loaie, / Adu, Doamne, ploaie, / O ploaie curată,/Ca din cer lăsată. /.... /Dodoloaie, loaie, /Adu, Doamne, o ploaie, /Să mă sui la Cer/Să facnourei,/Nourei de ploaie,/Locul să se înmoaie. / Unde-i valea lină, /Mai mult să le vină; / Unde-i valea seacă, Mai mult să se facă.
DOMNUL SFÂNT
66
/Spicu cât cutitu/Boaba cât porumba./Dodo-loaie, / Adu, Doamne, o ploaie) este însoţit de acte rituale şi practici magice.Termenul D. pentru Paparudă este atestat în judeţele din vestul şi sud-vestul României (Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin) şi în Banatul Sârbesc.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, Voi. I, Editura Miner-va, Bucureşti, 1981; Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989;
DOMNUL SFÂNT, ghid providenţial în Cartea românească a morţilor care ajută călătorul dezorientat să ajungă în *Lumea de dincolo. Mortul este iniţiat cum să-i recunoască pe D. S. şi cum să se poarte ca să-I câştige bunăvoinţa:... Haide, bre-nainte, /—Nainte să mergi, / Unde-i mai vedea / Un pom înflorit, /Nu-i pom înflorit, / Ci e Domnul Sfânt, / Lui să-i îngenunchi, / Poala s-o i-o pupi,/De el să te rogi/El să-ţi mai arate / Pe unde să dai / Ca să intri în Rai... (Zorile din casă, Câmpofeni, sat în com. Arcani, jud. Gorj).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
DOR, personificare a dragostei platonice provocată de lipsa şi depărtarea persoanei îndrăgite. In erotica populară D.-ul poate lua chipul persoanei iubite sau a zeului stăpân peste curţile şi palatele îndrăgostiţilor: L-am cătat şi l-am aflat, / în mijlocul codrului, / La Curţile Dorului, / Unde stau porţile-închise, / Porţile le-am descuiat, /Pe bădiţa mi l-am luat. Uneori ia înfăţişare de fântână miraculoasă, numită Fântâna D.-lui, a cărei apă băută de muritori poate naşte sau, dimpotrivă, stinge marile iubiri. Mesagerii şi mijloacele de deplasare rapidă ale
D.-lui sunt păsările, în special Cucul, şi *Vântul.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
DRAC, zeu htonian uzurpat de creştinism, cel mai periculos demon al *Panteonului românesc. Se metamorfozează în orice fiinţă sau obiect de pe pământ (capră, cal, berbec, porc, ie-
pure, şoarece, muscă, peşte, plantă, bob de mei, ghem etc.). Nu se poate preface în oaie, albină, miel, porumbel, măgar. în unele expresii şi zicale populare D.-ul apare mai puţin respingător: un drac de fată este o tânără frumoasă, deşteaptă, descurcăreaţă; a face pe dracul în zece, înseamnă o importantă reuşită a omului în viaţă etc. Cuvântul, de origine livrescă, a pătruns în mitologia populară prin biserică şi cărţile populare. El are mamă (*Mama D.-lui), tată (*Scaraoschi, Satan, Tartorul), fraţi mai mici (*Aghiuţă). D.-ii sunt de două feluri: văzuţi, care au coarne, coadă şi gheare lungi; nevăzuţi, cei fără coarne, care au fost îngeri izgoniţi de Dumnezeu din cer. Reşedinţa lui este Iadul sau tărâmurile pustii, menţionate în descântece: unde cocoşii nu cântă; unde oaia nu behăie; unde popa nu toacă. Uneori îşi ia numele de la locul unde stă de obicei: Ducă-se pe pustii, Al din Baltă, Bălţatul. Originea lui htoniană este confirmată de înfăţişarea fizică şi comportamentală: este negru şi urât (întunecilă), handicapat (Şchiopul, Slutul), are coadă (Codică) şi coarne (Cornilă, Cornea, împeliţatul), este necinstit faţă de Dumnezeu (Nefârtate), poartă tichiuţă care îl face nevăzut (Tichiuţă, Cel cu şapca roşie), este respingător (Bălosul, Bală spurcată, Dihanie), se metamorfozează în animale, păsări, balauri. Poate fi alungat cu semnul crucii făcut cu mâna pe corp şi cu limba în gură, de agheasmă, de mirosul tămâii, de bătutul Clopotului şi *Toacei, de unde şi unele nume eufemistice (Ucigă-1 Crucea, Bată-1 Crucea, Ucigă-1 Toaca). Ingenios şi neastâmpărat, inventează, din joacă sau din întâmplare, din proprie iniţiativă sau la sugestia Fratelui (Dumnezeu), lucrurile, plantele şi animalele de pe pământ. Este invocat de vrăjitoare şi alungat de descântătoare. Oamenii îi trimit, prin înjurătura cu D.-ul, obiecte, vietăţi cuvântătoare şi necuvântătoare. Frate dintr-un început cu Dumnezeu, a contribuit la zidirea Pământului şi la facerea Lumii. Este puternic dar mai puţin inteligent ca Dumnezeu. Creaţiile lui rămân neterminate, le face dar nu ştie să le folosească sau le foloseşte în scopuri distructive: construieşte casa fără ferestre şi cară cu poala lumină în interior, inventează ciurul să care apa, se căzneşte să încalţe amândouă picioarele într-o singură ciubotă. Uneori, creaţiile D.-lui sunt preluate de Dumnezeu care le găseşte întrebuinţarea cuvenită (oala, casa, ciubota), alteori se iau
67
DRĂGAICA
la întrecere creând animalele, plantele obiectele de pe pământ: D.-ul face capra, Dumnezeu oaia;
D.-ul construieşte cârciuma, Dumnezeu Biserica;
D.-ul inventează tutunul şi ţuica, Dumnezeu tămâia şi vinul etc.
Candrea I.A., Folclor medical comparat, Casa Ocoalelor, Bucureşti, 1944; CoatuNicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, fără an pe copertă; Hasdeu B.P., Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1974.
DRACI ŞI BOU INSTRUŢAT, alai nupţial al zeului vegetaţiei substituit de un bou împodobit cu textile frumos ţesute sau cusute, brâie colorate şi panglici colorate, clopoţei, cunună împletită din flori şi însoţit de anturajul său divin format din feciori mascaţi în a doua zi de *Rusa-lii, sinonim cu *Bou înstruţat, *Bou Ferecat (Valea Ţibleşului).
GhermanTr., Sărbătoarea boului sau Boul ferecat, în Mar., 1969; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
DRAGOBETE, zeu al dragostei în *Panteonul românesc cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat dar variabilă de la zonă la zonă (24 sau 28 februarie; 1 sau 25 martie), identificat cu Cupi-don, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu *Năvalnic. D. este considerat Cap de primăvară, Cap de vară, fiu al *Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional *Lăzărică (Muntenia, Dobro-gea, Oltenia, Transilvania). Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele (Dolj). La D., păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se *Zburătoresc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de D. a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă D.-le, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. In satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi şi astăzi zicala: Dragobetele sărută fetele!Considerând că sărutul în ziua de D. este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Ziua este aşteptată cu nerăbdare şi de femeile tinere,
Sărutul. Figurină din teracotă descoperită în aşezarea neolitică de la Rast, jud. Dolj
în special de femeile văduve care, credeau că dacă atingeau cu mâna un bărbat străin, deveneau drăgăstoase şi dorite peste an. Din zăpada netopită până la D. fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile ia chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Ora-viţa, 1881; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
DRAGOBEŢI, muguri ai arborilor de pădure culeşi şi purtaţi de fete la ureche în ziua de *Dra-gobete, simbol ai dragostei juvenile (Mehedinţi).
DRĂGAICA, divinitate agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, sinonimă cu *Sânziana, Dârdaica, împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasă. D. se naşte la 9 martie, echinocţiul de primăvară în Calendarul iulian, creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în Calendarul gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, Sânziana sau
D., şi este invocată de fecioare la vârsta căsăto-
DRAGOSTITELE
68
riei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului ei nupţial, numit Jocul D.-i. In obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc D. păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec. In ziua solstiţiului de vară D. ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, s-ar desfăta, cântând şi dansând peste câmpuri şi păduri, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase. In cetele de D. din sudul Munteniei, fata care joacă rolul divinităţii este îmbrăcată mireasă, cu rochie albă şi cunună împletită din flori de Sânziene (D.) pe cap, însemn al cununiei. In timpul ceremoniei nupţiale D. bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de măritat etc. Dar, când i se nesocoteşte ziua, D. stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros. După Dansul D. din ziua când şi Soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelaţia *Găi-nuşei (Cloşca cu Pui), florile îşi pierd din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, *Cucul încetează să mai cânte, apar ^Licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop şi tei etc. Manifestările cultice de altădată, ţinute pe câmpii sau pe munţi, unde se cinstea zeiţa agrară, au devenit ocazii de întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea căsătoriei şi, apoi, vestite târguri de fete, bâlciuri şi iarmaroace. Zeiţa agrară la vârsta fecundităţii şi maternităţii a fost atestată cu numele de D. în Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei şi cu numele de Sânziană în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I-II, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1981; Bogdan I., Olos M., Timiş N., Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980; Butu-ră Vaier, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992; Comişel Emilia, Folclor muzical, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, ‘ 1967; Chirileanu Gh. T., Un vechi calendar manuscript, în Şez., voi. X, 1909; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Casa Judeţeană a
Creaţiei Populare, Baia Mare, 1983; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Oprişan H.B., Monografia folclorică a Teleormanului, Casa Creaţiei a Teleormanului, Bucureşti, 1971; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Pop M., Obiceiurile tradiţionale româneşti, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Bucureşti, 1986.
DRĂGOSTIŢHLE, numele zeiţelor fecioară în ziua morţii *Babei Dochia şi renaşterii Pruncului Dochia (9 martie). Gospodinele împărţeau, pentru sănătatea oamenilor, pentru spor în holdele de grâu şi stupini turte unse cu miere şi găurite cu ţeava de trestie (Oltenia).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
DRUMUL MORTULUI, colac din *Aluat în formă de spirală care leagă lumea de aici de *Lu-mea de dincolo, sinonim cu Colacul Rătăciţilor, *Toiagul mortului. Acelaşi motiv, al spiralei, apare la intrarea sufletului în *Postexistenţă (D. M., Toiagul), în *Preexistenţă (*Colacul miresei, Colacul mirelui) şi în ^Existenţă (*Pupăza, *Cola-cul Moaşei).
DUMINICA, personificare feminină a zilei de sărbătoare a săptămânii care poartă un nume creştin (Dies Dominica — Ziua Domnului). In credinţele şi folclorul românesc D. este un personaj mitic binevoitor: femeie sfântă (Covurlui, Iaşi, Vaslui, Dolj); fiinţă omenească (Neamţ, Caraş-Severin); cea mai mare Maică Sfântă (Tu-tova, Botoşani); călugăriţă (Iaşi, Sălaj); doamnă mare la care se închină celelalte zile ale săptămânii şi de la care acestea primesc ordine (Fălciu); soră a zilelor săptămânii (Iaşi, Neamţ, Vaslui). Locuieşte dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur (Neamţ), în păduri neumblate de oameni (Botoşani, Vaslui) şi este îmbrăcată în haine albe. Când se arată în vis sfătuieşte oamenii cum să alunge bolile şi să prevină pagubele (Vaslui). Dacă gospodinele spală rufe, torc, cos, apare tristă, zgâriată, împunsă, tăiată şi sângerată (Neamţ, Romanaţi). D. îşi serbează ziua fără să lucreze (Făgăraş), se roagă tot timpul şi mănâncă o dată la şapte zile (Tecuci), e făcătoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. Adesea, se metamorfozează în râu, numit Apa
D.-ii, care înconjoară Raiul, spre deosebire de
69
duminica tânăra
Apa Sâmbetei care înconjoară Iadul. In ziua de
D.	sunt interzise descântecele, cu excepţia celor de dragoste şi aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Vitele născute în această zi îi poartă numele (Duman, Dumaia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghi-noiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
DUMINICA TÂNĂRĂ, personificare a primei duminici care urmează după faza lunară numită *Lună Nouă sau Crai Nou, invocată pentru a da frumuseţe şi păr bogat fetelor, într-un an de 365 sau 366 de zile sunt 13 luni
lunare şi 13 D.-i T. în aceste zile, în satele din Banat, mamele străpungeau urechile fetiţelor pentru a le pune cercei, fetele îşi retezau vârful cozilor pentru a le creşte părul lung şi frumos, bărbaţii se tundeau şi îşi tăiau unghiile. Vara, cositul fânului începea după o D. T. astfel încât noua recoltă (coasa a doua sau a treia) să prindă perioada de creştere a Lunii. în Bucovina D. T. era, dimpotrivă, nefavorabilă activităţilor omului întrucât se credea că aceasta înnoieşte răul; sămânţa semănată rămânea seacă, ouăle puse sub cloşcă nu scoteau pui, tinerii care se cununau nu aveau copii etc. Pretutindeni timpul marcat de Luna Nouă sau Lună Tânără era favorabil pentru vrăjitorii şi practici magice.
Mangiuca Sim., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Ora-viţa, 1881; Pamfile T., Industria casnică la români, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
E
EL ŞI EA, coptură din aluat, alterego al tinerilor care se căsătoresc, formată din doi colaci împreunaţi. Preparaţi ca ceva sfânt la casa miresei sau a mirelui, de E şi E nu are voie nimeni să se atingă. In timpul iertăciunii sunt rupţi iar bucăţile înfăşurate într-un prosop sunt păstrate de viitoarea familie. In alte zone, acest simbol al căsătoriei este preparat la casa mirelui şi trimis la casa miresei împreună cu celelalte daruri, înainte de colăcărie (consacrare precreştină a căsătoriei) şi cununie (Moldova).
Ciubotaru Silvia, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000.
' EUSEI, personificare a zilei de 14 iunie care marca, pe Stil vechi, solstiţiul de vară, sinonim cu E-ul grâului. Ca divinitate agrară, E bagă bob spicului de grâu, îl împârguieşte şi îi grăbeşte coacerea. Cei care îi nesocotesc ziua sunt pedepsiţi de sfântcu furtuni şi grindină. In calendarul pe Stil nou importanţa calendaristică a zilei este minoră şi formează, împreună cu Timoftei, Var-tolomeul Grâului şi *Onofrei, categoria *Sfinţilor Mărunţi (Oltenia, Muntenia).
Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
EXISTENŢĂ, viaţa sufletului jalonată de două hotare biologice majore, care nu lasă vreo amintire celui care le trece, naşterea şi moartea. Venind din altă lume, din *Preexistenţă, pruncul
este lipsit de identitate. Prin eforturi proprii şi ajutat de reprezentări mitice, personaje şi instituţii de tot felul, el trebuie să se integreze în: lumea de aici (aşezarea copilului pe pământ, imediat după naştere, scalda rituală, primirea Ursitorilor pentru a-i ursi soarta, închinarea lui la Lună, la Soare, uneori la Brad); familie şi spiţa de neam (recunoaşterea paternă a copilului, obicei numit şi plata cujbei); comunitatea de credinţă (botezul, închinarea copilului la icoane, scalda rituală după botez, cumetria); grupa de sex (tăiatul moţului la băieţi, ruperea turtei la fete); grupe de vârstă şi afinitate sufletească (însură-ţitul şi înfârtăţitul, prinsul verilor şi verişoa-relor, mătcuţatul fetelor, frăţia de cruce a băieţilor); instituţii premaritale (ceata feciorilor, şezătoarea fetelor, hora satului); grupulînsurăţeilor (peţitul, logodna, nunta); grupul gospodarilor, grupul bătrânilor. Deşi pregătirea pentru trecerea marelui prag biologic, moartea, se desfăşoară în paralel cu pregătirea pentru viaţă, ea devine o prioritate la anii bătrâneţii (procurarea celor necesare înmormântării, împărtăşirea secretelor şi marilor taine, cererea iertării, moştenirea cu limbă de moarte). Principalii mediatori ai integrărilor sunt moşii, naşii, părinţii şi preotul, iar dintre instituţii familia, neamul, obştea, biserica.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Tre-bici VI., Ghinoiu I., Demografie si etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
F
FATA MARE DIN HORĂ, personificare a Coroanei Boreale. Steaua geamănă ar fi F. M. din
H., stelele mici — dansatorii prinşi în horă, iar steaua din mijlocul cercului — Lăutarul (Ialomiţa, Prahova, Botoşani).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi
stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
FATA PĂDURE, reprezentare mitică românească, specifică Civilizaţiei lemnului, fiică a *Mumei Pădurii. F. P. locuieşte în fundul codrilor de unde vine, luând înfăţişarea iubitei feciorilor sau a unei zâne, adusă de vânturi şi vijelii. Călătoreşte numai pe timp de noapte şi poate lua chip de fată, de babă, de fiinţă jumătate fată şi jumătate peşte sau animal, de obicei iapă. Ea amăgeşte feciorii, pe care îi răpeşte, le face copii şi îi lasă rătăciţi prin pădure. Spre deosebire de Muma P., necăjită că oamenii îi taie copiii (copacii) în pădure, F. P. este veselă, cântă, horeşte. Ca reprezentare antropomorfă, este înaltă, poartă părul lung până la picioare şi este încălţată cu ciubote sau cizme de lemn. Umblă dezbrăcată, acoperită cu păr, sau îmbrăcată în scoarţă şi muşchi de copaci. Privită din faţă apare ca o femeie, din spate ca o covată (lemn scobit). Feciorul poate scăpa de dragostea F.-ei P. cu ajutorul vrăjitoarelor care confecţionează un om din paie, îl îmbracă cu hainele bărbatului şi îl duce la o răscruce de drumuri. Păcălită, F. P. frământă (iubeşte) omul de paie şi aşa îi dă pace feciorului. Se fereşte, în schimb, de bărbaţii care poartă brâu, curea, brăcinar de *Tei întrucât cel care reuşeşte să o încingă peste mijloc îi ia puterea şi poate afla de la ea mari secrete. Duşmanul ei este *Omul Nopţii sau *Omul de Miază-Noapte care o prinde, o spintecă şi o pune foc. In unele zone etnografice F. P. este confundată cu Muma Pădurii. Muma şi F. P., cele mai cunoscute repre-
zentări mitice ale *Panteonului românesc, apar în toate genurile creaţiei populare: legende, basme, credinţe, zicale şi proverbe.
Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din Bucureşti; Bălă P., Cheţan O., Mitul creştin, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972; Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
FAUR, personificare a lunii *Februarie al cărui nume se leagă de meşterii fauri, lucrători ai fierului. In luna lui F. fierarii pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sau confecţionau fiarele sau cuţitele de plug pentru sezonul agrar care începea la *Măcinici. Pentru că are numai 28 de zile, 29 în anii bisecţi, F. este considerat fratele cel mic al celorlalte luni ale anului. Timpul schimbător din această lună reflectă capriciile copilului F.: când râde şi zâmbeşte e timp frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de crapă pietrele. El intră în conflict cu *Martie care, după ce i-a cerut câteva zile friguroase pentru a-i strica florile fratelui *Prier, refuză să i le mai înapoieze. Aşa explică poporul numărul mai mic de zile ale lunii Februarie şi timpul capricios de la începutul lunii martie (lupta dintre F. şi Martie pentru zilele împrumutate). In cursul acestei luni se încheiau şezătorile şi, împreună cu acestea, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea sezonului agrar aducea în plin plan preocupările economice: îngrijirea atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor şi atelajelor agrare, pregătirea seminţelor pentru semănat etc. Liniştea şi odihna în sat erau aduse de Caii lui Sântoader, feciori voinici şi frumoşi dar cu coadă de cal în pantaloni şi cu copite de cal în opinci. Divini-
FĂCLIA DE SÂNZIENE
72
tăţile populare din cursul lunii F. sunt, precum timpul, tinere. Unele, precum *Vlasie (11 februarie), *Dragobete (24 februarie), dezleagă limba păsărilor de pădure pentru a cânta.
Micul Atlas Lingvistic, partea a II-a, Seria nouă,
voi. III, 1967; Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul
ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 1999.
FĂCLIA DE SÂNZIENE, torţă care înfăţişează invincibilitatea Soarelui la solstiţiul de vară, în noaptea de *Sânziene (23/24 iunie). F. de S. este confecţionată dintr-un lemn de brad uscat şi crăpat la un capăt unde se înfundă răşină şi se leagă surcele de molid şi fire de tort. Seara, în ajunul zilei de Sânziene, flăcăii se adună pe o înălţime din afara vetrei satului, îşi aprind, aşezaţi în formă de cerc, făcliile, se aliniază şi încep să descrie rotocoale cu flăcările aprinse, învâr-tindu-le în aer, de la răsărit la apus, în timp ce strigă în cor: Făclia măăă ...F. de S. este trecută printre picioare lăsând impresia că feciorii sar peste foc sau călăresc un cal de foc. Când făcliile sunt pe cale de a se stinge, feciorii coboară în sat, înconjoară cu ele grădinile şi le împlântă, în final, în mijlocul holdelor şi livezilor. Rotocoa-lele de foc obţinute prin rotirea F. de S. în direcţia mişcării aparente a Soarelui pe bolta cerului în ziua cea mai lungă a anului exprimă bucuria oamenilor pentru victoria luminii asupra întunericului, a căldurii asupra frigului, a fertilităţii asupra sterilităţii, dar şi hotărârea lor de a ajuta astrul vieţii să se menţină la înălţimea atinsă pe cer la solstiţiul de vară. Mirosul puternic de răşină arsă şi fumul, strigătele puternice în cor, arderea F. de S. şi împlântarea lor în grădini şi livezi alcătuiesc nucleul unui spectaculos ceremonial nocturn în care apar, ca dominante, actele rituale apotropaice, fertilizatoare şi divi-natorii (Maramureş, Bistriţa-Năsăud).
Bogdan I., Olos M., Timiş N.. Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980.
FETELE DE APĂ, reprezentări mitice feminine, fiice ale *Ştimei apei, stăpâna mărilor şi apelor curgătoare sau stătătoare, cu corp jumătate femeie şi jumătate peşte, inventatoare ale cântecelor, sinonime cu Fetele de Mare. După alte tradiţii, F. de A provin din fetiţele înecate din imprudenţă când sunt scăldate de mamele lor. Partea de sus a corpului este femeie cu părul capului despletit, partea de jos este peşte (coadă de peşte). Neîntrecute în frumuseţe, au, în loc de
mâini, aripi albe. înainte de a începe a cânta, se ridică valuri ca şi cum ar fi stârnite de vânt, F. de A ies la suprafaţă, pe coama valurilor, şi încep a se juca, a înota şi a se stropi cu apă. îndată ce se sparg valurile, F. de A încep a cânta cu glas dumnezeiesc, încet, apoi din ce în ce mai tare. Când sfârşesc cântecul se afundă, înoată pe sub apă şi ridică la oarecare distanţă alte valuri pe care ies, se joacă şi cântă alte cântece. Dacă sunt văzute de un fecior, acesta, fermecat de frumuseţea trupurilor şi cântecelor, încearcă să le atingă cu mâna. Atunci fie se scufundă pe fundul mării, fie îl îneacă (Bucovina).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
HLIPI, personificări ale lupilor care apar în ceată (haită divină) condusă de *Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, celebraţi fie la *Ovidenie (21 noiembrie), fie la *Sântandrei (30 noiembrie). în timpul perioadei de gestaţie a lupilor, la *Circovii de Iarnă sau Miezul Ierni pastorale (16-18 ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă mare divinitate a acestora, *Sân-petru de Iarnă (16 ianuarie). în Oltenia şi Muntenia de vest zilele dedicate Filipilor de Toamnă se moşteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre unul sau mai mulţi F., zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin severe interdicţii de muncă. în nopţile de F. lupoaicele căutau cu înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an de zile. Pentru a nu găsi cărbuni aprinşi, să-i mănânce şi să se înmulţească peste măsură, femeile nu scoteau cenuşa din vatră şi, în nici-un chip, nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi.
Calendarul ilustrat, Craiova, 1910; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
FHJPII DE IARNĂ, divinităţi năprasnice cu număr variabil (3-7), patroni ai lupilor, sinonimi cu *Martinii de Iarnă, celebraţi de crescă-
73
FLORII
torii de oi la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie. F. de I. marchează, în Calendarul popular, sfârşitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor începută cu aproximativ 80 de zile în urmă, la *Filipii de Toamnă.
Calendarul ilustrat, Craiova, 1910; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile Т., Sărbă-; torile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
FIUPUL CEL MARE, năprasnică divinitate a lupilor prăznuită în calendarul popular la *Ovi-denie, ziua intrării în Biserică a Fecioarei Maria (21 noiembrie), sinonim cu Filipul cel Şchiop. Local, în Bucovina, se credea că în această zi s-ar fi născut Hristos. Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice efectuate la Ovidenie, *Filipii de Toamnă, *Noaptea Strigoilor, *Sântandrei, Sânnicoară (13 noiembrie — 6 decembrie) formează un scenariu al morţii şi renaşterii timpului calendaristic, probabil *Anul Nou dacic. In noaptea de Ovidenie, când se deschide Cerul şi vorbesc animalele, se priveghea la lumina unei lumânării încolăcite precum *Statul mortului o strachină cu apă de leac, se făceau farmece şi descântece, se afla ursita, se efectuau observaţii şi previziuni meteorologice. întrucât se credea că în noaptea F. cel M. ^Strigoii circulau fără oprelişte, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile uşilor, vatra şi cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul. Pentru protecţia vitelor de fiarele pădurii se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii şi pieilor de animale (Bucovina, Moldova, Muntenia şi Oltenia).
Pamfile Т., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
FLOARE ADUCĂTOARE DE URÂT (Dl· anthus superbus L.), garofiţa de munte, floare foarte frumoasă din familia Caryophillaceae, care creşte prin poienile şi livezile înalte, invo-
cată de femeile vrâncene, bune cunoscătoare ale farmacopeii şi cosmeticii populare, să facă duşmanilor de urât.
Vaier Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
FLOAREA DRAGOSTEI (Sedum fabaria L.), personificare a unei plante din familia Crasula-ceae, numită, local, dragoste, cu frunze în formă de lance şi flori roz-purpurii care creşte pe lângă pâraiele din zonele înalte, protectoare a casei de duşmani. Planta se aduce din locurile unde creşte şi se răsădeşte într-un colţ ferit şi curat al grădinii. Pentru a afla dacă tinerii îndrăgostiţi se vor căsătorii, se răsădeau, alăturat, două fire: unul pentru fată, altul pentru fecior. Plantele, crescând, urmau să prezică, prin apropierea sau îndepărtarea tulpinilor, dacă se căsătoresc sau nu tinerii cărora le-au fost menite.
Vaier Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
FLORII, zeiţe ale primăverii, personificări ale florilor, celebrate în Duminica F.-lor, peste care Biserica creştină a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, identificate în mitologia romană cu Zeiţa Flora. Local, unde se crede că la
F.	înfloresc *Urzicile, ziua se numeşte Nunta Urzicilor. Substitutul lor vegetal sunt ramurile de *Salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară. Rupte şi sfinţite la F., ramurile de salcie se păstrează la icoană şi se folosesc în momente de grea cumpănă ale anului: grindină, furtuni, inundaţii, secetă, boală. Ele împodobesc nu numai icoanele, ci şi uşile şi ferestrele caselor, crucile mormintelor. Local, în ziua de F. se scoate ^Mărţişorul făcut cadou la 1 martie şi se agaţă într-un măceş sau într-un pom înflorit, se scot în curte, la soare şi aer, hainele şi zestrea fetei de măritat. Local, la F., fetele culegeau *Nă-valnicul, plantă folosită în descântecele de dragoste. Semnificaţiile obiceiurilor legate de reînvierea naturii sunt legate de cultul moşilor şi strămoşilor. De aceea, la F. se pomenesc morţii, se curăţă cimitirele, se seamănă flori şi se înfig ramuri de salcie în morminte, sunt invocate spiritele morţilor în actele de divinaţie etc. F.-le sunt celebrate, cu diferenţieri zonale, de românii de pretutindeni.
FLUIER
74
Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din Bucureşti; Bîrlea OvM Folclor românesc, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XÎX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
FLUIER, instrument preistoric de comunicare cu lumea spiritelor confecţionat din os, coajă de tei şi diferite esenţe lemnoase. Conform unor legende, F.-ul ar fi fost făcut de Dumnezeu pe vremea când era cioban pe Pământ. Acesta 1-ar fi pus sub lâna oii, unde l-au găsit ciobanii primăvara, în timpul tunsului. în alte legende F.-ul a fost un obiect sacru, ţinut în *Rai, dat de Dumnezeu lui Petrea (Păcală) drept răsplată pentru fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer. Materialul etnografic, lingvistic şi arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, F.-ul se confecţiona dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas şi expresia populară fluierul piciorului care desemnează o parte componentă a corpului uman. Ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unui animal, al unei păsări de baltă (cocorul) şi, aşa cum spun versurile mioritice, cu lemnul arborilor sacri: Fluieraş de os, /Mult cântă cu duios!/ Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc!/Fluieraş de
Fluiere din os descoperite în dava geto-dacă de la Sprâncenata, jud. Olt şi din aşezarea feudală timpurie de la Dinogeţia (sec. 10-12 d.Hr.)
fag, /Mult zice cu drag!Cu F.-ul în mână se îngroapă şi astăzi adevăratul cioban. Cu el, prin melodii specifice, comunică păstorul cu oile din turmă când pornesc de la stână la păşune, pasc, se adună. De altfel, în mediile pastorale este obligatoriu ca ciobanul să ştie a cânta la F. Ca instrument apotropaic, F.-ul este folosit pentru alungarea *Ielelor la *Rusalii şi pentru anularea puterii strigoaielor, vrăjitoarelor la *Sângiorz.
F.-ul este cel mai cunoscut instrument al românilor.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Evseev
Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie
românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997;
Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972.
FOC DE JOIMARI, rug pentru incinerarea divinităţii fitomorfe, substituită de plante sacre, *Bozul sau * Alunul, aprins pe podeaua locuinţei, în curte sau grădină, în cimitir, pe morminte, în curtea bisericii în dimineaţa sau în noaptea de Joimari, sinonim cu *F.-ul de Măcinici, *F.-ul lui Sumedru. La Joimari, când se deschid mormintele, cerul, porţile *Iadului şi *Raiului, spiritele morţilor se întorc pe pământ, unde rămân până la *Moşii de Vară. Ele sunt aşteptate cu pomeni abundente, numite Moşii de Joimari, asistă la moartea şi renaşterea simbolică a divinităţii jertfită pe rugul funerar. F.-ul dej. se diferenţiază de alte focuri aprinse la sărbătorile de peste an (Lăsatul Secului, *Sângiorz, *Florii, *Sânziene) prin reguli şi acte rituale stricte: Bozul şi Alunul sunt aduse de persoane pure (copii, fete nemăritate, femei iertate); se împart pomeni peste foc, precum pomana peste sicriu sau peste groapă în obiceiurile de înmormântare; se ocoleşte focul, ca orice mormânt, cu apă sau tămâie; la spectacol participă, alături de cei vii, sufletele morţilor care stau în jurul focului pe scaunele aduse special pentru ele. F.-ul de J. păstrează amintirea ritului funerar de incinerare a divinităţilor geto-dacilor, înlocuit de creştini cu înhumarea. După trei zile de la incinerare, sâmbăta (zi a săptămânii dedicată în Calendarul popular morţilor), renaşte divinitatea precreştină, aşa cum Iisus învie, după trei zile de la înhumare, duminica (zi a săptămânii dedicată lui Dumnezeu în calendarul creştin). Obiceiul este consemnat, în diferite variante şi faze de evoluţie, în toate provinciile româneşti.
75
FOCA
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XDC-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899; Viciu Alex., Silitul, în CS, an II, nr. 3,1924; Viciu Alex., Prăcşorul. Datină de Paşte din Bistra, Munţii Apuseni, în CS, an I, nr. 4,1923.
FOC DE MĂCINICI, incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii în dimineaţa zilei de Măcinici (9 martie), echinoc-ţiul de primăvară în Calendarul iulian şi început de *An Agrar. Focurile erau aprinse în curţi şi grădini cu ogrinjii de la vite, cu resturile de plante şi gunoaiele măturate. Membrii gospodăriei săreau peste flăcări în aşa fel încât fumul să pătrundă printre haine. Uneori, erau trecute peste focuri sau prin fumul produs de acestea şi vitele. Copiii scormoneau şi băteau cu botele (beţele) în foc (Banat), sau cu securea în pământ şi strigau în cor: Tună ger şi ieşi căldură, /Să se facă vreme bună / Pe la noi pe bătătură! (Oltenia). Strânşi în jurul focului, aceştia mâncau colăcei (*Bradoşi, Sfinţi), floricele sau berbeci din porumb copt. Cenuşa rămasă după stingerea jarului se împrăştia în jurul caselor şi al adăposturilor de animale şi păsări. F.-urile de M. aveau funcţii polivalente: purificatoare (curăţirea spaţiului de forţele malefice în ultima zi a anului vechi şi în prima zi a Anului Nou); profilactică
(preîntâmpinarea neplăcerilor aduse oamenilor de şerpi şi de insecte pe timpul verii); fertilizatoare a grădinilor, livezilor şi viilor; divinatorie (pronosticuri meteorologice după felul cum ardea focul, se înălţau flăcările şi se împrăştia fumul). Local, în Oltenia, la aceste focuri se credea că vin şi *Treisfetitele să se spele, să mănânce şi să se încălzească. In sudul României F.-urile de M. diminuau pagubele aduse în livezi de brumele şi îngheţurile frecvente în luna martie. Fiind aprinse cu exactitate astronomică la echi-nocţiul de primăvară pe stil vechi, este de presupus că principala funcţie rito-magică a F. de M. a fost ajutorarea Soarelui să depăşească momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric şi să se înalţe tot mai sus pe cer (obiceiul a fost atestat în Banat, Crişana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei).
FOCA, reprezentare mitică a *Panteonului românesc care pedepseşte cu foc, arşiţă solară şi grindină oamenii care îi necinstesc ziua (22 iulie). Sfântul Mucenic Foca, personaj real care a trăit în timpul împăratului Diocleţian a devenit, prin simpla schimbare de sens a numelui, o sfântă cu două zile de celebrare în calendarul ortodox (22 iulie şi 22 august) şi o zeiţă năprasnică în Calendarul popular, aducătoare de primejdii, în primul rând de incendii. Se spune că F. l-ar fi preluat de la români, cu aceeaşi semnificaţie, şi turcii (Moldova, Dobrogea).
FOCU LUI SUMEDRU
76
Muşlea I., Bîrlea 0v.f Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
FOCU LUI SUMEDRU, scenariu al morţii şi renaşterii anuale a divinităţii fitomorfe prin tăierea şi incinerarea unui arbore în noaptea de 25/26 octombrie. Calendarul pastoral al oierilor români este împărţit numai în două anotimpuri: iarna patronată de *Sâmedru, reprezentare mitică care desfrunzeşte codrul, şi vara patronată de fratele acestuia, *Sângiorz, care înfrunzeşte codrul. Structura acestui calendar a făcut posibilă celebrarea * Anului Nou atât la Sâmedru, cât şi la Sângiorz. In legendele şi credinţele populare Sâmedru apare în diferite ipostaze: om obişnuit, păstor sau crescător de animale; sfânt care umblă pe pământ însoţit adesea de fratele său, Sângiorz; zeu care se metamorfozează pe timpul nopţii în porc, divinitate preistorică a grâului, iar la început de an în arbore sacru. Toamna târziu, oierii din unele sate carpatice şi subcarpatice celebrează, fără să mai cunoască semnificaţia obiceiului, moartea şi renaşterea lui Sâmedru, zeu de origine indo-europeană care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie de la Tesalonic din Calendarul creştin. Ceremonialul cuprinde, printre altele, moartea violentă a zeului îmbătrânit la sfârşit de an prin tăierea unui arbore din pădure urmată imediat de renaşterea acestuia prin incinerarea trupului neînsufleţit (butucul sau trunchiul copacului) în noaptea de 25/26 octombrie. Astăzi, băieţii în vârstă de 7-14 ani din satele culoarului Rucăr-Bran încep pregătirile, cu sprijinul şi supravegherea discretă a flăcăilor, cu 2-3 săptămâni înainte de aprinderea focului: aduc din pădure, sub privirile îngăduitoare ale pădurarilor, o mare cantitate de cetină de brad, aleg şi amenajează locul unde se va aprinde F. lui S. In după-amiaza zilei de 25 octombrie cetele de copii însoţite de câte 2-3 feciori, merg în pădure, aleg pomul care va fi incinerat, îl doboară, îl curăţă de crengi şi îl aduc pe locul unde se va aprinde rugul funerar. Trupul neînsufleţit (butucul sau trunchiul copacului de 10-15 metri), numit *Par, fixat în poziţie verticală şi gătit cu cetină verde, se numeşte F. lui S. înălţimea acestuia este, uneori, cât turla bisericii din sat.
După îmbrăcarea parului copiii îl privesc fericiţi, cu lacrimi în ochi, îl admiră ca ceva sfânt. O altă tehnică de amenajare a rugului este capra construită din trei lemne lungi, adunate la vârf şi prinse cu stinghii, îmbrăcată asemenea parului în haine de sărbătoare din cetină de brad. La lăsarea serii, în linişte şi cuprinşi de emoţii, copiii aprind F. lui S. Când rugul începe să lumineze cerul, copiii izbucnesc în strigăte de bucurie, adresând invitaţia la cea mai mare sărbătoare a anului: Hai la F. lui S.! In jurul rugurilor se adună, pe vecinătăţi copii, tineri, maturi şi bătrâni. Toată suflarea satului participă la taina renaşterii zeului tyrin ritul funerar de incinerare. Femeile împart, ca la înmormântarea oamenilor, covrigi, fructe şi băutură. In timp ce trupul divin este mistuit de flăcări, cei prezenţi beau, mănâncă, glumesc, cântă şi joacă. F. lui S. este un Revelion unde se celebrează moartea şi renaşterea, prin incinerare, a unei vechi divinităţi geto-dace. Vâlvătaia focului întreţinută toată noaptea de cei prezenţi cu cetină de brad este însoţită de invitaţia: Hai la F. lui SJ Un moment aşteptat cu mare interes este renaşterea divinităţii adorate care corespunde cu prăbuşirea parului mistuit de foc. Prin direcţia în care cad tăciunii aprinşi, părţi ale trupului divin, se apreciază care dintre feciori sau fete urmează să se căsătorească în noul an. La plecare, participanţii iau cenuşă, cărbuni aprinşi şi alte resturi din rugul funerar pentru a fertiliza grădinile şi livezile. Sub pavăza zeului renăscut, oamenii din Carpaţi încep un nou an pastoral. Cu unele deosebiri locale, obiceiul aprinderii F. lui S. se practică în numeroase localităţi din nordul judeţelor Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea şi în zonele unde trăiesc locuitori proveniţi din fostul judeţ Muscel (Argeş).
Frazer G.J., Creanga de aur, voi. IV, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de
peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
FRĂSINEL (Dictamnus albuş L.), personificare a unei plante din familia Rutaceae cu flori albe sau trandafirii şi miros balsamic, penetrant, care creşte prin locuri aride, pe lângă păduri şi tufişuri, invocată să alunge *Ielele şi relele produse de acestea. întrucât uleiul degajat în zilele toride şi liniştite ale verii se aprinde instantaneu, înconjurând-o cu o aureolă luminoasă,
77
FRUNTEA GRÂULUI
F.-ul este numit şi Floarea focului sau Iarba luminii. In Banat, în noaptea de Todorusale, când Ielele rupeau vârful F.-ului, lăsând-1 fără leac şi fără miros, cei hăluiti de Iele (ologiţi) şi bolnavii de epilepsie se culcau în locurile unde creştea miraculoasa plantă. In Oltenia cei luaţi de Iele sau de Şoimane erau urcaţi în căruţe şi duşi, în ajunul Sf. Gheorghe, *Sânzienelor sau ispasului, la locurile unde creştea F.-ul. Acolo, suferinzii erau culcaţi în ordinea în care au sosit. La rădăcina plantelor culese se puneau ofrande (pâine, sare, o strachină cu legume) şi un vas plin cu apă. Dimineaţa, se prorocea, după unele semne lăsate de F. în vasul cu apă, soarta bolnavului. Este consemnat şi obiceiul amenajării mesei încărcată cu ofrande (colac, rachiu, vase de lut, tămâie), precum masa Ursitorilor la naşterea copilului, şi invocarea F.-lui să schimbe hotărârea nefastă a Cintezei Dobriţa (Frumoasa Cinteza): Cinteza, Dobriţa /Sus. s-a înălţat/Pe munte s-a lăsat, / Unde au picat, /Piatra au crăpat, / Aşa crape ochii cui te-a fermecat /.../Frăsinet albeţ, / Frăsinet de mult preţ, / Sari în casă, / Sari pe masă, /Sari în cupa cea aleasă, / Fă pe (cutare) sănătoasă!sau Sari în paharul frumos / Şi fă pe (cutare) sănătos! (Banat, Oltenia).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
FRUMOASELE, nume eufemistic pentru reprezentările malefice feminine care apar în nopţile de vară, sinonime cu Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Ielele, împărăte-sele Văzduhului, *Măiestrele, *Miluitele, Puternicele, *Rusaliile, *Şoimanele, *Ursoaicele, Vântoasele, Zânele. Sunt atestate în Oltenia (Gorj,
Dolj, Mehedinţi) şi sudul Transilvaniei (Hunedoara, Sibiu).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
FRUMUŞELELE, personificări ale vârtejurilor şi vânturilor rele care iau puterea, ologesc şi paralizează oamenii, ridică pulberea, frunzele, fânul cosit şi pânzele întinse pe iarbă la albit. Pentru a fi îmbunate li se dau ofrande la Miezul Păresimilor (ziua de miercuri care împarte postul Paştelui în două părţi egale). Când îşi fac apariţia sunt întâmpinate cu cuvinte amăgitoare: Treceţi mândre şi frumoase; Frumuşica, Frumuşica, /Pe aici toată ziulica!; Frumuşelele, Frumuşelele, /Spală tălgerilelşi altele. Pedepsesc pe cei care lucrează la Miezul Păresimilor, în serile de marţi sau le strigă cuvinte urâte: Hâdele, Hâdele, /Spală blidele!.
Bilţiu Pamfil, Bilţiu Maria, Izvorul minunilor, Editura Gutinul, Baia-Mare, 1999.
FRUNTEA GRÂULUI, colac preparat din făina primelor spice secerate şi măcinate, împodobit cu *Sporiş, fir roşu şi ban de argint. Colacul copt pe vatră se scufundă cu ciutura (găleata) în fântână, se scoate şi se împarte copiilor pentru a fi mâncat sacramental. Când se fac doi colaci din
F.	G., unul se lasă în apa fântânii, altul se împarte copiilor (Oltenia).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
G
GAIA: 1. Personificare a păsării răpitoare de zi reprezentată în România prin două specii: G. roşie (Milvus milvus) şi G. brună (Milvus migrans). Face parte, împreună cu alte păsări personificări ale zeiţei morţii (vulturii, acvilele, ulii, şoimii), din ordinul Falconiformes. Suratele lor, răpitoare de noapte (buha mare, cucuveaua, bufnita, striga), grupate în ordinul Strigiformes, sunt, în tradiţiile populare, *Mesageri ai morţii. G. are statură robustă şi aerodinamică, unghii (gheare) ascuţite şi tăioase la cele patru degete, cioc puţin curbat şi turtit lateral, penaj colorat care variază cu vârsta. Trăsăturile fizice şi comportamentale ale G. au fost hotărâtoare pentru divinizarea ei: este misterioasă atât prin apariţia
şi dispariţia neaşteptată din peisajul cotidian, datorită migratiei (cuibăreşte în România şi iernează în sud-vestul Asiei şi nord-estul Africii), cât şi prin ascensiunile ce le face în zbor până dispare în înaltul cerului; dintre păsările răpitoare, G. este cea mai frumoasă şi mai plăcută, aleasă de altfel ca model de Brâncuşi pentru Măiestrele sale; prevesteşte (aduce) ploaia şi, împreună cu aceasta, rodul şi fertilitatea în verile secetoase şi zilele caniculare; este puternică, crudă, rapace, invincibilă; şi-a impus numele în memoria oamenilor prin propriul ei glas ga! ga!, când invocă ploaia în zilele caniculare ale verii. Este puţin probabil ca oamenii să o fi numit vreodată altfel decât se recomandă ea însăşi,
Car miniatural din lut ars în care se află Zeiţa Pasăre, tras de păsări de baltă, descoperit pe teritoriul Iugoslaviei (cultura Vattina)
f^NMNI
79
GÄDDSTET ŞCHIOP
Gaia! Precum îngerii, G. urmăreşte neîncetat omul, dându-i rotocoale pe deasupra capului. In Evul Mediu, ea a fost supranumită Pasărea Turcului întrucât năvălitorii otomani descopereau ascunzişurile băjenarilor observându-i zborul pe cer; 2. Zeiţă a *Morţii în ipostază de pasăre de pradă care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificată cu zeiţa neolitică Gaea. Ca personificare a Morţii apare cu nume derivat sau amalgamat de la G. (Gaica, Gaiul, Gai, Coco-şel de Gai, Daiul, Cocoşgaia, Cocoşdaia, Cocoş-dai) şi cu nume ale unor păsări prădătoare (*Corboaica şi *Vulturul). In cântecele funerare de *Zori aceste păsări fantastice, singurele care aud *Toaca bătută în cer la miezul nopţii pentru a trezi cocoşii de pe pământ, sunt personificări ale Morţii. In unele texte funerare din *Cartea românească a morţii zeiţa apare în ipostaza păsării de pradă, G.: ...Strigă Moartea ia fereastra: / — Ia-mi ieşi, Ană, pân-afară! / — Aş ieşi, nu pot ieşi/Că nu mă pot despărţi/De drag şoţiorulmeu, /..../$-a strigatş-a treia oară:/— Ia-mi ieşi, Ană, pân-afară! / Ea afară a ieşit, / Pragul uşii l-a păşit, /Din picioare-a îmbrâncit, / La inimă s-a slăbit. / Cocoş Gaia a cântat, / Sufletul i l-a luat... (Bârghiş, jud. Sibiu). Expresiile populare: A da de Gaia, sinonimă cu A da de Dracu, sau Vezi că te ia Gaia, sperietoare pentru copiii neascultători, sunt cunoscute astăzi în toate zonele etnografice româneşti. Dintre jocurile vechi ale copiilor s-a păstrat şi unul cu semnificaţie funerară, *De-a Gaia (De-a Mama Gaia, De-a Baba Gaia, Gaia şi Cloşca, *De-a Puia Gaia).
Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice in sud-estul european, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
GAURA CHINDIEI n, peşteră în Munţii Banatului (sat Coronini, jud. Caraş-Severin), adăpost *Geomorf al omului preistoric (epipaleo-litic final — neolitic, Hallstatt), pentru vite şi om în vremurile mai recente (epoca medievală, epoca modernă), renumită prin bogăţia artei rupestre (aproximativ 420 de reprezentări). Importanţa etnografică, arheologică, artistică şi religioasă este evidenţiată de abundenţa cera-
micii, a desenelor de culoare roşie de pe tavan şi pereţi, de inscripţiile creştine. Sunt reprezentate diferite personificări ale aştrilor (soarele), vietăţilor (şarpele, pasărea) şi plantelor (brăduţi, crini). Apar, de asemenea, motive geometrice (triunghiul, pătratul, cercul etc.), semne, simboluri, impresiuni de mâini şi degete, elemente ale alfabetelor chirilic şi latin, cruci bizantine.
Bleahu Marcian, Decu V., Negrea Şt., Pleşa C., Povară
I.,	Viehmann I., Peşterile din România, Bucureşti, 1976; Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
GAURA CU MUSCĂ, peşteră pe versantul dinspre Dunăre al Muntelui Cleanţu Mare (sat Coronini, jud. Caraş-Severin), adăpost *Geomorf al omului preistoric (Hallstatt), devenit, în evul mediu, obiectiv militar-strategic. Conform tradiţiilor locale, în peştera G. cu M. ar sălăşui spiritul balaurului cu şapte capete ucis de Ion Iorgovan cu un mai (ciocan) din lemn de cărpiniţă. Din sângele balaurului s-a născut musca columbacă (Simulium columbacensis) care decima, ca blestem şi răzbunare, turmele de vite.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
GAURA LUI CLEMENTE, peşteră în Munţii Almăjului (sat Dubova, jud. Mehedinţi), adăpost *Geomorf multimilenar locuit de om şi animalele domesticite în paleolitic, mezolitic, neolitic, perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, Hallstatt, epoca medievală, epoca modernă, epoca contemporană. Asemănător celorlalte aşezări preistorice de pe teritoriul comunei Dubova (patru de peşteră, un adăpost sub stâncă, Cuina Turcului, şi una de terasă), G. lui C. are valoare ştiinţifică deosebită pentru cronologia civilizaţiei vechii europe.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
GĂDINEŢ ŞCHIOP, divinitate a lupilor celebrată în mediile pastorale în zilele de Sântandrei (30 noiembrie) sau Ovidenie (21 noiembrie), sinonimă cu Filipul cel Şchiop sau *Filipul cel Mare. Acum, când gâtul ţeapăn al lupului devine
GĂDINEŢI
80
mobil, de unde şi credinţa că îşi vede lupul coada, acestuia i se spunea, cu respect, G., era prăznuit cu severe interdicţii de muncă (nu se prelucra lâna de oaie şi pieile de animale), se efectuau diferite acte rituale cu caracter apo-tropaic (ungerea coarnelor vitelor, porţilor şi uşilor cu usturoi, legarea sau încleştarea dinţilor de la pieptenii de scărmănat lâna etc.).
Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, So-cec, Bucureşti, 1914; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
GĂDINEŢI, personificări ale lupilor sărbătorite la prinderea Postului de Crăciun (13-15 noiembrie). Lupii, numiţi în zilele lor de celebrare
G., se adună în haită şi cântă (urlă), crezând că-şi cheamă stăpânul. Patronul lor, *Sânpetru de Iarnă, soseşte la urlătoare călare pe un cal alb şi începe să rânduiască prada supuşilor pentru un an de zile. G-ul Şchiop, cel mai rău dintre lupi, i se porunceşte să mănânce ciobanul care s-a furişat pe lumina zilei, urcându-se într-un copac, să vadă ce se petrece (Haţeg, Gorj, Vâlcea).
Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, So-cec, Bucureşti, 1914; Densusianu Ov., Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915.
GĂINA: 1. Mesager funest care anunţă, cântând cocoşeşte, sosirea *Morţii. Pentru confirmarea mesajului funest sau contramandarea acestuia, se recurgea la o cunoscută practică magică: G. este prinsă şi dată peste cap (de-a tumba) pe lungimea camerei de locuit, de la peretele din spate până la uşă. Dacă pe prag se potriveşte de-i cade capul, i se taie gâtul, dacă se potriveşte coada, i se taie penele cozii (Moldova); 2. Substitut ritual şi ceremonial al zeiţei pasăre din *Pan-teonul carpatic, *Gaia, identificată în Panteonul grec cu Gaea. Numele zeiţei neolitice în ipostază de pasăre apare, în sudul României, în formula de îndepărtare şi alungare a G.-ilor: Uşi... Gaie! (Muntenia).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
GĂINUŞA, personificare a Pleiadelor, grup de stele din constelaţia Taurului. G. este, prin
datele calendaristice ale apariţiei şi dispariţiei de pe firmament, prin orele de răsărit şi de asfinţit în nopţile senine, reper fundamental pentru aprecierea timpului nocturn şi planificarea unor importante activităţi economice, precum începutul semănatului grâului de toamnă. Ţăranii observau răsăritul şi poziţia pe cer a G. în nopţile de *Sânziene, la Postul Sânpetrului şi la Duminica Mare pentru aflarea roadelor holdelor şi determinarea perioadei favorabile pentru semănatul grâului de toamnă (Apuseni, Vâlcea, Sibiu, Braşov, Botoşani şi alte judeţe).
Tutuc I., Cosmografie, Bucureşti, 1910; Sângiorzan I.C., Ştefan I. M., Ghidul Cosmosului, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Teodorescu N., Chiş Gh., Cerul — o taină descifrată, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
GĂTITUL MORTULUI, îmbrăcarea mortului cu hainele confecţionate înainte sau după deces. După scalda rituală corpul mortului se unge cu unt sau unsoare (Bistriţa-Năsăud) şi apoi se îmbracă cu cele mai alese veşminte: Care-i mai mândră, aceea o pune în pământ. Care moare nevastă tânără, 5e pune în care s-a cununat, că aşa-i bine. Care e săracă, apoi îi dă de pomană ceilalţi. Pune şi clopu. La mirese pune şi cunună (Ţara Oaşului). In aşezările din sudul Argeşului (Izvoru), mortul lăiat (spălat) se împietreşte, adică i se astupă toate orificiile cu piatră sau sticlă pisată, cu tămâie pentru a împiedica sufletul să mai intre în trupul părăsit. Când piesele de îmbrăcăminte se confecţionează după moarte, acestea sunt lucrate de persoane străine, după o anumită tehnică: nu se înnoadă aţa, acul înaintează prin păşitură, fără să se întoarcă, şi alte interdicţii.
Brăiloiu C., Opere, voi. V, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981.
GĂLCI, personificări ale inflamaţiei amigda-lelor provocate de microbi, viruşi, ciuperci etc. In unele descântece G.-le sunt asemuite cu nouă feciori ai aceleaşi mame numită Ciandalina sau Măndălina. După scoaterea lor din corp prin diferite tehnici terapeutice (ceaiuri, gargară cu ţuică amestecată cu undelemn, compresie cu ceapă pisată cu undelemn, cu ceapă coaptă sau cu mămăligă caldă presărată cu sare etc.), prin chinoterapie {trasulsaufrecţia), feciorii năzdrăvani sunt trimişi, cu ajutorul psihoterapiei şi meloterapiei descântecului, la pierzanie: Cian-
81
GEOMORFISM
daîina, / Măndălina / A făcut nouă feciori, / Intr-o zi i-a crescut /Şi a doua zi la oaste i-a trimis./S-au dus nouă/Şi-au venit opt,/S-au dus opt/Şi-au venit şapte, /.../S-au dus doi/Ş-a venit unul, /S-a dus şi-acela/Şi nu s-a mai întors. /Cum nu se ştie feciorii Ciandalinei, /Măndăli-tiii, ce s-au făcut, / Aşa să nu se ştie / Ce s-au făcut gâlcile, /Motălcile, /Năpârcile/Lui... G.-le fiind o boală, în general, a copilăriei, textele care însoţesc tehnicile terapeutice sunt adevărate poveşti care captau atenţia micilor suferinzi. Intr-un descântec de Şopârlă, nume local al G.-lor, aceasta este alungată din corp în urma dialogului interpretat de descântătoare: — Şopârlă lată, /Fosta-ila baltă?/—Fost./-Prinsa-i peşte? /-r- Prins. / Fiertu-l-ai? / Fiert. / Săratu-l-ai? / —Sărat. /Mâncatu-l-ai?/—Mâncat. /Darlui N. n-ai lăsat? / — Ptiu, c-am uitat / Şi gâlca s-a uscat.
Pamfile Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, colecţia Mithos, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999; Gorovei Artur, Descântecele românilor. Studiu de folclor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931.
GÂNDACUL MORŢII (Blaps mortisaga L.), gândac care sperie şi provoacă boala-cea-rea a copiilor, mesager al morţii, sinonim cu *Borza, Buză-neagră. Se arată copiilor, speriindu-i, fie ca muscă, fie ca gândac. Copiii bolnavi de sperietură sunt descântaţi de Borză sau de Sperietură (Bucovina).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
GÂRLJCI, intrare în beci sau *Bordei, adăpost *Geomorf, asemuită cu gâtul, intrare în adăpostul *Antropomof. Uşa de intrare şi arcada din lemn, care susţine acoperişul bordeiului, sunt ornamentate cu rozete solare, capete de cai şi alte motive preistorice (Oltenia, Muntenia).
Niţu N., Originea şi repartiţia geografică a bordeiului, Arh. Olt., Serie Nouă, nr. 7.
GEMENI, personificare a unei constelaţii de pe harta cerului din care poporul a reţinut pentru orientare pe timpul nopţii numai două stele: Castor şi Polux (Olt, Prahova, Argeş, Neamţ).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
GEOMORFISM, ideal de frumuseţe care are ca model divinitatea cu chip de ou. Forma de ovoid a adăpostului primordial sugerează adunarea în sine a esenţei vitale precum firul făcut ghem din firul însuşi. Capătul interior al ghemului este gura de intrare a sufletului din preexistentă în existenţă (naşterea copiilor, nepoţilor, strănepoţilor), lungimea firului este durata existenţei (veacului de om), iar capătul exterior gura prin care sufletul trece în postexis-tenţă (moartea părinţilor, moşilor, strămoşilor). Vechea Civilizaţie europeană, care precede civilizaţia antică greco-romană şi mitul biblic al Facerii Lumii, este definită de Marija Gimbutas, cunoscut antropolog, arheolog şi paleolingvist american de origine lituaniană ca o entitate culturală cuprinsăîntre 6500şi 3500î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului. între timp, la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, s-a descoperit o nouă cultură care coboară istoria Europei cu încă două milenii în urmă. Raportarea culturilor neolitice din sud-estul Europei, scoase la lumina zilei mai ales după al II-lea Război Mondial, la culturile neolitice din Orientul Apropiat (Anatolia, Levantul, Mesopotamia) şi la cele megalitice din vest atestă prezenţa Primei Europe în arealul geografic ocupat astăzi de România, Republica Moldova, Vestul Ucrainei, Ungaria, Cehia, Slovacia, Iugoslavia, Croaţia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia, inclusiv insulele egeene, şi sud-estul Peninsulei Italice. Aici, axat pe Dunăre şi Car-paţi, s-a dezvoltat de timpuriu (8000-3500 î.Hr.) un mare complex cultural şi religios. De altfel, grecii, popor din marea familie indo-europeană, au pătruns în teritoriul care-i poartă numele, Grecia, venind din nord, unde au locuit un timp, între Carpaţi şi Dunăre. Purtătorii acestor culturi erau meşteri neîntrecuţi, arta cucuteniană de prelucrare a lutului atingând perfecţiunea, înclinaţia lor spre meditaţie este superb ilustrată de statuetele din lut numite Gânditorul de la Hamangia. Semnele de pe vasele ceramice şi, mai ales, cele de pe Plăcuţele de la Tărtăria, jud. Alba (5300-5200 î.Hr.) atestă existenţa unei scrieri sacre care, după opninia savantului amintit, precede pe cea sumeriană şi elimină ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi
GERAR	82
Statuete antropomorfe din lut ars, cultura Hamangia (milen. 4-2 î.Hr.): prima exprimă fertilitatea şi maternitatea, a doua, „Gânditorul“, meditaţia
violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie pe Glob. Generalizând informaţia arheologică şi etnografică până la limita admisă ştiinţific, cei 10000 de ani ai civilizaţiei europene (mileniile 8 î.Hr. — 2 d.Hr.) se pot împărţi în trei complexe culturale şi religioase: primul este dominat de Zeiţa Mamă neolitică (8000 î.Hr. — 3500 î.Hr.); al doilea de Zeul Tată indo-european (3500 î.Hr. — anul 0); al treilea de Fiul lui Dumnezeu, Iisus (anul 0 — ). După un alt criteriu, modul în care oamenii şi-au imaginat că arată divinitatea adorată, europenii au edificat nu trei, ci două lumi spirituale şi materiale incon-fundabile: una neolitică, geomorfă, având ca model Oul, alta, antropomorfă, indo-europenă şi creştină, având ca model Omul. Idealul de frumuseţe şi armonie al adăpostului geomorf este uşor de demonstrat: sfera este corpul perfect al cărui centru se află la egală depărtare de toate punctele de pe suprafaţa ei. Mai greu este de găsit armonia adăposturilor antropomorfe. Lumea antropomorfă este cea pe care o cunoaştem, trasă la indigo de la Pol la Ecuator. Lumea geomorfă ne este cunoscută de proiecţia în contemporaneitate a arhetipurilor neolitice: oul şi oala, lutul şi aluatul, pântecele şi vulva, de divinităţile mumă (Muma Pădurii, Muma Caloia-nului, Muma Ploii, Maica Precista) etc.
Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I (A-C), vol. II (D-L), vol. III (M-Q) coord. Constantin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994,1996 şi 2000; Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic — sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Gimbutas Maria, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere Sorin Paliga, note şi prefaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.
GERAR, personificare a primei luni a anului, Ianuarie, dedicată lui Ianus, zeu cu două feţe, una orientată spre anul care se încheie şi alta spre anul care vine. Denumirile populare zonale ale lunii se referă fie la practica magică de întocmire a calendarelor meteorologice (din foi de ceapă sau din coji de nucă) în noaptea * Anului Nou (Cărindar sau Călindar), fie la gerurile năprasnice de la miezul iernii (G.). Luna ianuarie este un timp populat cu reprezentări mitice tinere, simbolizat de cel care deschide anul calendaristic, *Sânvăsâi (1 ianuarie).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
GHEARA (UNGHIA) GÄII (Astragalus gly-cyphyllos L.), personificare a unei plante din familia Leguminoase care poartă numele uneltei *Zeiţei pasăre *Gaia în ipostază de *Moarte. Vâr-
83
GIVA SAMOGIVA
sta, sexul şi comportamentul persoanelor care o recoltau difereau în raport cu utilizarea ei în medicina populară şi practicile magice. Pentru leac se recomanda să fie culeasă de doi copii de sex diferit care, în timp ce îi dăruiau pâine şi sare, îi spuneau cu ce scop o scot din rădăcină: Noi îţi dăm pâine şi sare, /Tu să ne dai leacurile tale! In schimb, pentru vrăjile de despărţit mergeau două femei în vârstă care, după depunerea ofrandelor pe pământ şi recoltarea plantei, simulau cearta şi gâlceava.
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări
în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar,
Editura Helios, Craiova, 1999.
GHEŢARUL DE LA VÂRTOP, peşteră în Munţii Bihorului (sat Casa de Piatră, com. Arie-şeni, jud. Alba) locuită de omul preistoric (paleoliticul inferior, cultura acheuleană). S-au identificat paşi umani impregnaţi pe solul paleolitic din premusterian şi acoperiţi cu calcit. Depunerile de calcit sunt datate la aproximativ 80 000 ani, iar amprentele sunt comparabile cu cele de la Laetoli (Tanzania), datate acum 3 600 000 ani.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din
România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000.
GHINION, personificare a răului care îşi anunţă sosirea prin diferite semne: iepurele care traversează drumul, femeia ieşită în cale cu găleata fără apă, zbătutul ochiului. Cel mai cunoscut G. în România şi, în general pe Mapamond, este numărul 13.0 asemenea superstiţie care înconjoară lumea trebuie să fi avut aceeaşi cauză, şi anume, *Anul care moare şi renaşte pe toate meridianele după 365 de zile. Peste tot în lume, numărul 13 al lunilor lunare dintr-un an solar corespunde cu numărul exact al constelaţiilor Zodiacului (Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Ophicus care intră în componenta eclipticii cu aproximativ 15 grade, Săgetătorul, Capricornul şi Vărsătorul). Anul, personificare a timpului, se naşte la 1 ianuarie, este copil, tânăr şi matur de-a lungul celor douăsprezece lunatii şi constelaţii zodiacale, după care se degradează, îmbătrâneşte şi moare în a treisprezecea. Această cifră care anunţa moartea şi renaşterea divinităţii adorate, apare în structura calendarelor vechi ale Lumii: calendarul dacic de la Sarmizegetusa Regia, calendarul aztec. întrucât la sfârşitul anului, marcat de a treisprezecea lunatie şi de a trei-
sprezecea constelaţie, murea timpul şi divinitatea cu care acesta se confunda, numărul a căpătat o conotatie malefică, aducătoare de necazuri. Semnificaţia malefică a numărul 13 este legată deci de moartea celei mai vechi divinităţi a omenirii, Anul solar, cu numărul lui exact de luni lunare şi de constelaţii zodiacale. Românii, deşi marchează prin obiceiuri şi practici magice partea sumbră a sfârşitului de an, ei nu asociază semnificaţia malefică a acestuia cu un presupus
G.	sau piază rea ce l-ar purta numărul treisprezece. Credinţa modernă şi contemporană despre
G.-ul numărului treisprezece a pătruns de la vest spre est, fiind specifică numai mediilor urbane, în special celor intelectuale.
Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 2000.
GIA, zeiţă în *Cartea românească a morţilor care stă şi scrie într-un leagăn de mătase purtat în coarne de cerb sufletele morţilor şi viilor pe răboj, sinonim cu *Gaia:... Prin cel câmp pârjolit, / Vine un cerb mohorât, /Din copite scăpă-rând,/.../Da-n corniţe ce-mi ducea?/Un legă-nel de mătase/Cu frânghii de sârm-aleasă./In leagăn cine-mi şedea?/ Gia, Gia, Samogia. /Ea de lucru ce-mi lucra? / Două protocoale îmi scria. /Pe unul scria pe vii, /Pe morţi la partea dreaptă... (De petrecut, Borlovenii Vechi, jud.. Caraş-Severin). Calea cea bună pe care este sfătuit să meargă mortul pentru a ajunge în Rai se găseşte în partea dreaptă, în opoziţie cu Iadul care s-ar afla la stânga.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988
GIVA SAMOGIVA, reprezentare mitică în *Cartea românească a morţilor care refuză să scrie sufletele plecate de aici pe lista cu cei vii. După o descriere amănunţită a drumului mitic, sufletul ajunge La un măr de Sânpetru la umbra căruia, Pe o masă întinsă, /Cu făclii aprinse, stă, într-un scaun de mătase, ... Giva şi-mi scria. / Ana ajungea,/$-aşa se ruga:/—Givo, Samodgi-vo, /Scrie-mă cu-oi vii!/Cu-oi vii nu te-oi scrie, /Coala am umplut-o/Cerneala am sfârşit-o/$i condeiu l-am frânt... (De petrecut: Fire, tranda-fire, Prigor, jud. Caraş-Severin).
GOANA RUSALIILOR
84
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia,
Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală,
Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
GOANA RUSALIILOR, scenariul ritual al alungării *Ielelor sau *Zânelor Rele de ceata *Zânelor Bune, substituite de fecioare neintrate la horă, în Sâmbăta Rusaliilor, înainte de ivirea zorilor. Ceata fecioarelor în vârstă de opt-pai-sprezece ani, întotdeauna în număr fără soţ (3, 5,7,9), se constituia sub jurământ solemn: Zău, am să împlinesc G. R. până voi ieşi la horă şi nimeni decât mine şi ai mei să nu ştie, altfel Rusaliile să mă pedepsească! în dimineaţa zilei de vineri dinaintea Rusaliilor se întâlneau şi mergeau în taină în pădure sau pe câmp pentru a strânge flori (albăstrele, clopoţei, aglici, garo-fiţe, margarete, odolean, pelin şi sângele voinicului), confecţionau din ele, într-un loc anume, cununiţe, cingători şi buchete, aruncau pe apă tulpinile, frunzele şi resturile de flori şi veneau acasă. Fiecare surată sau verişoară agăţa în pomul din faţa locuinţei cununa, cingătoarea şi buchetul, le stropea cu apă proaspătă să nu se ofilească şi ţineau post negru până a doua zi. In noaptea de sâmbătă, după cântatul cocoşilor de miezul nopţii, fetele se sculau, se îmbrăcau în alb, mergeau fără să vorbească (pe muteşte), însoţite de la distanţă de un părinte, în câmp, în locul unde confecţionaseră cu o zi înainte cununile, cingătorile şi buchetele de flori. Primele cuvinte se pronunţă în momentul sosirii ultimei surate: — Bună dimineaţa surată!;—Bună dimineaţa, fete curate!Să pornim G. R.!Cea mai mare surată încheie dialogul cu cuvintele: Gonim lucrurile necurate, să ne rămână vetrele curate ca roadele de rouă din cer picate! După împodobirea suratelor cu cununiţele şi cingătorile de flori aduse de acasă, deveneau dintr-o dată foarte vesele, începeau să cânte, se prindeau într-o horă năvalnică şi înconjurau vatra satului, din movilă în movilă, care în zona unde a fost atestat obiceiul, sunt tumuli funerari din Epoca Bronzului şi Epoca Fierului. Suratele jucau pe movilă sau înconjurau movila cu dansul ritual Rustemul, aruncau flori pe tumulii funerari şi alergau la altă măgură (movilă). După ocolirea vetrei satului în cântec, dans şi voie bună, cu popasuri şi acte rituale la tumulii funerari, suratele se întorc acasă, mănâncă şi beau apă, încheind postul negru început cu o zi înainte. Ceremonialul G. R. şi numele suratelor erau ţinute în mare secret pentru toată viaţa nu
numai de membrele cetei, ci şi de părinţii lor. Părinţii fetelor, după ce le conduceau de la distantă, în noaptea din Sâmbăta Rusaliilor, revin în sat fără să vorbească şi fără să spună vreodată că fiicele lor au participat la ceremonia numită G. R. Aceeaşi taină o păstrează şi persoanele care, din întâmplare, au văzut pe una din membrele cetei. Informaţiile au fost atestate în localităţile din sudul judeţului Argeş de la bătrâne care au făcut parte ele însele din cete ce au alungat Rusaliile.
Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. fl» Piteşti, 1989.
GOGEA: 1. Demon înfricoşător cu care părinţii sperie copiii neascultători sau îi pronunţă numele când se joacă cu aceştia (Gogea, Gogea, un’mă duc?/La Nicu ca să-l mănânc!), sinonim cu Gogoriţa şi alte sperietori; 2. Persoană, femeie sau bărbat, care invoca divinitatea prezicătoare a ursitei fetelor şi feciorilor la marile sărbători calendaristice: *Crăciun, *Anul Nou, Boboteaza, Lăsatul Secului de Paşte, *Paştele şi altele. Feciorii, după ce îşi alegeau un Primar de *Vergel, Biraie sau Colcer care răspundea de buna organizare a ceremonialului, fixau gazda sau locul de desfăşurare, de obicei casa persoanei care oficia ghicitul, numită G. Recuzita obişnuită se compunea din două vergele, nuiele din lemn cu coaja verde, substitute ale divinităţii prezicătoare, una pentru feciori şi alta pentru fete, unul sau două vase (cofe, farfurii) cu apă neîncepută, un cearceaf sau o covată mare. Ceremonia cuprindea mai multe secvenţe rituale: fetele şi feciorii îşi aruncau câte un semn, de obicei inelul, în cofele sau farfuriile cu apă; G., acoperit cu cearceaful sau ascuns sub covată pentru a fi ferit de privirea asistenţei nerăbdătoare, amesteca inelele cu vergelele de lemn, timp în care invoca divinitatea prezicătoare; tinerii interpretau un cântec ceremonial prin care cereau G.-ii să scoată inelele, simbolurile căsătoriei; G. scotea două inele, unul din cofa fetelor şi unul din cofa feciorilor; se recunoşteau inelele şi se preziceau căsătoriile. Obiceiul se repeta până când G. termina de scos inelele şi căsătorea toţi tinerii (Bihor). Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
85
GURBAN
GOGI, suflet al mortului în jocurile de priveghi. în cameră intră doi tineri mascaţi târând un scaun lunguieţ ca şi cum ar călări calul. Tânărul din faţă, Vornicul, anunţă nunta, celui din spate, numit G. Ocolesc călare patul mortului în timp ce mirele, fără să vorbească, zâmbeşte asistenţei. Ies din camera mortului şi intră din nou călare pe cal; G.-ul, aşezat cu spatele la Vornic, sugerează apartenenţa lui la cealaltă lume. în timp ce târâie scaunul, Vornicul boceşte şi împarte substitute ale miresei postume (pietricele, numite colăcele) şi ale mirelui postum (beţişoare, numite lumânărele). G.-ul iese a treia oară din cameră şi intră călărind normal calul. Vornicul anunţă învierea G.-ului şi începe să strângă simbolurile nupţiale împărţite mai înainte (colăcelele şi lumânărelele). Cine le-a pierdut este lovit cu biciuşca. Jocul parodie a nunţii mortului se încheie cu ieşirea tinerilor mascaţi, călare pe acelaşi cal, în hărmălaia generală a asistentei (Vrancea).
Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
GONITOARE, personificări a două specii de plante din familiile Orchidaceae (Orchismorio L.) şi Orobanchaceae (Orobanche ramosa L.) folosite în medicina empirică şi în vrăjile de fertilizare a vitelor şi femeilor sterile. Unele prin formă, altele prin substanţele active pe care le conţin, stimulau funcţiile sexuale. Leacul se administra vitelor în nutreţ iar femeilor în scalde (Oltenia).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
GURA SATULUI, sistem arhaic de comunicare prin semnale vizuale, auditive şi gesturi. G. S., care făcea şi desfăcea totul la nivel de sat, este opusă sistemului informaţional contemporan care face şi desface totul la nivel de stat, grupe de state, continent, planetă. Comunicarea ştirilor de orice fel prin canale şi în locuri specifice (şezătoarea, hora satului, şanţul, poarta, fântâna, târgul, cârciuma, biserica, cimitirul etc.) a asigurat şi, parţial, asigură şi astăzi, coeziunea dintre membrii comunităţii rurale. Eficienţa sistemului de comunicare a ştirilor prin G. S. este redată plastic de zicalele populare: Nu ştie bărbatul ce ştie satul (transparenţa totală a ştirilor); Nici usturoi n-a mâncat,/Nici gura nu-i miroase
(păstrarea tainelor, marilor secrete) etc. Alte expresii populare, precum A strica gura (a vorbi de-a geaba), A vorbi c-o jumătate de gură (nesiguranţă, îndoială, ştire neconvingătoare), A fi cu gura pe cineva (a insista să convingi pe cineva), A pune lacăt la gură (a fi precaut cu ştirile aflate), A nu avea gură (lipsa curajului de a spune ceea ce ştii), A face de gura lumii, Slobod la gură, Bun de gură, Rău de gură, Cu gură mare, A-i umbla gura etc. definesc şi alte subtilităţi ale
G.-ii S. Rămâne de văzut cum se va adapta şi cum va convieţui vechiul sistem de informare, G. S., cu sistemul informaţional global (naţional, continental, planetar) contemporan.
GURBAN, moartea şi renaşterea *Sângiorzu-lui, zeu al vegetaţiei şi protector al cailor şi vitelor cu lapte, la *Anul Nou pastoral. Sub influenţa creştinismului sacrificiul berbecului, atestat de textele rituale, a fost înlocuit cu mielul, iar ceremonialul a fost scos în afara postului de Paşte. La mijlocul secolului al XX-lea G.-ul se practica la *Ispas sau la altă sărbătoare a primăverii. Secvenţele rituale şi ceremoniale redau, simbolic, moartea violentă, prin tăiere, a zeului substituit de un miel alb şi renaşterea acestuia prin incinerare: purificarea trupească şi sufletească a participanţilor; alegerea mielului şi locului unde va fi sacrificat (o poiană curată în mijlocul pădurii); purificarea cuţitului prin ştergerea acestuia pe iarbă; sacrificiul nocturn al zeului; scurgerea sângelui într-o groapă anume săpată în pământ; renaşterea prin incinerarea (friptul haiduceşte) a trupului neînsufleţit; ospăţul nocturn la care se consumă sacramental carnea friptă ruptă cu mâna; îngroparea oaselor şi a tuturor resturilor alimentare într-o groapă săpată lângă rugul funerar. Resturile de la festinul marilor sărbători (*Crăciun, Lăsatul Secului de Paşte, Paşte) sunt îngropate prin grădini sau date pe apele curgătoare. Cu acest prilej, oficiantul cultului, bărbatul cel mai bătrân din familie, invoca pe *Maica Domnului, Sf. Gheorghe, *Ielele pentru vindecarea bolnavilor aduşi în ajun: Voi Sfintelor, / Voi Bunelor/Să daţi puterea lui Ion,/Că el vă v-a prăznui din an în an, / Cu un berbec gras, / Cu trei buţi de vin / Cu trei cuptoare de pâine ... Obiceiul, preluat de rudari de la români, a fost practicat până spre sfârşitul secolului al XX-lea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei).
Nicolaescu C.S. Plopşor, Gurbanele, în „Arh. Olt.“,
nr. 1,1922.
H
HALA (ALĂ), personificare a vijeliei din timpul furtunilor de vară. *Strigoii vii pornesc prin aer în timpul somnului, fără ştirea lor, spre hotarele satului unde se'întâlnesc cu alt strigoi şi se iau la luptă (Muntenia, Oltenia).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
HARALAMBIE, patron al bolilor în Calendarul popular şi Sfânt mucenic făcător de minuni în Calendarul ortodox (10 februarie). A fost un personaj real, episcop în Asia Mică în vremea împăratului roman Septimiu Sever. Bolile, în special *Ciuma, ar fi ţinute în lanţ de H. şi trimise de acesta asupra oamenilor care îi nesocotesc ziua. El era invocat în descântecele de alungare a *Morţii, *Holerei, *Samcei şi lingoa-rei. Tradiţia populară a fost preluată şi de iconografia creştină care îl reprezintă în icoane ţinând în lanţ şi călcând cu picioarele un monstru (Ciuma). Ca personaj profan, H. ar fi fost păstor, motiv pentru care este considerat şi patron al animalelor domestice (Bucovina, Maramureş, Muntenia, Moldova). Actele rituale şi practicile magice menite să apere oamenii şi vitele de îmbolnăvire şi de sălbăticiunile pădurii diferă de la zonă la zonă: se ajuna, se împărteau pomeni, se stropeau vitele şi pomii fructiferi cu agheasmă, se făceau farmece şi vrăji, se interziceau activităţile casnice legate de prelucrarea lânii şi pieilor de animale etc. (Bucovina, Maramureş, Moldova, Muntenia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-iea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu^ Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara,
1 fkn-7
HOLERA, personificare feminină a bolii cu acelaşi nume care a făcut mari ravagii în istoria Europei, adesea confundată cu *Ciuma. Pentru alungarea ei se invocau două plante: *Zârna şi H. Planta numită H. ar fi poposit pe plaiurile româneşti o dată cu boala şi ar prezice oamenilor, după modul cum se dezvolta primăvara, dacă anul le va aduce oamenilor sărăcie, foamete, boală (H.).
Pamfile Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român,
Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999.
HOMAN (Inula helenium L.), plantă sacră din familia Compositae, cu tulpină păroasă şi ramificată, frunze mari şi flori galbene, întrebuinţată în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece, sinonimă cu Iarba Mare, Omanul, Popelnicul. H.-ul are puteri miraculoase mai ales în ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte când este invocat să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Fetele, înainte de răsăritul soarelui, scot rădăcina H.-ului după un ritual consacrat: în timp ce sapă rădăcina şi rizomul, locul este cinstit cu sare şi pâine iar *Sântoa-derul rugat să le dea păr bogat: Toadere, Sântoadere, / Dă cosită fetelor /Cât cozile iepelor/; Toadere, Sântoadere, /Dă cosiţa iepelor,/Ca s-o poarte fetele, /Să crească lungă ca ata, /Moale ca mătasea! Sântoaderul sărea şi în sprijinul flăcăilor care îi cereau să le dea putere şi sănătate: Toadere, Sântoadere, /Dă-mi puterea ursului, /Sănătatea lupului!Dar, H.-ul era recoltat şi de alte persoane: de copii, bătrâne, femei iertate. Acolo unde era scos de flăcăi, aceştia petreceau noaptea în pădure, în jurul focului, iar dimineaţa recoltau rădăcina miraculoasă pe care o dăruiau, ca simbol al dragostei, fetelor necăsătorite (Mehedinţi). Descântătoarele şi vrăjitoarele, foloseau şi alte tehnici magice de recoltare: se
87
HORA
dezbrăcau (nuditatea rituală), se despleteau, îngenuncheau, făceau mătănii şi aprindeau lumânări înaintea plantei. In Transilvania de sud (Platforma Luncani), unde fetele culegeau pentru scalda rituală frunzele altei plante, numită popelnic, o invocau, de asemenea, ca pe o divinitate: Popelnice, Popelnice,/Eu îţi dau pită cu sare, / Tu să-mi dai cosită mare! H. sau Iarba Mare apăra casa, sănătatea oamenilor şi animalelor. Rizomul se păstra, peste an, agăţat la o grindă, se purta legat la căciulă, maramă sau tulpan, se afumau copiii, locuinţa şi anexele gospodăreşti. Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României. în Bucureşti se vindea, la începutul secolului XX, pe stradă. în preajma Lăsatului de Sec răsuna strigătura vânzătoarelor ambulante: Iarbă Mare de lăut şi miros frumos!
Apolzan Lucia, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici şi simboluri specifice gospodăriei pastoral-agricole din Platforma Luncani, jud. Hunedoara, in „Sarg“, 1982-1983, Deva, 1983;Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
HORA, personificare a Coroanei Boreale. Steaua geamănă ar fi Fata Mare din Horă, stelele mici — cercul horei, iar steaua din mijlocul cercului — Lăutarul (Ialomiţa, Prahova, Botoşani).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Zahacinschi M., Zahacinschi N., Ouăle de Paşte, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1992.
IAMA, zeu al morţii identificat cu Yama, zeul indian al morţilor. In sudul României expresia a da Iama în ceva (păsări, animale, holde etc.) înseamnă a muri. Deosebirea dintre zeul carpatic şi cel indian este minoră: la indieni ia sufletele oamenilor iar la români viaţa plantelor şi necuvântătoarelor. In credinţa vechilor indieni sufletele mergeau, după înmormântarea sau aruncarea cadavrelor pe apele curgătoare, să se întâlnească cu părinţii lor în împărăţia subpământeană a zeului Yama, primul om care a cunoscut moartea, devenit apoi zeu al morţilor. Mai târziu, reşedinţa zeului Yama a fost transferată din adâncul pământului în înaltul cerului. I. nu este singurul zeu comun indienilor şi românilor. Zeul indian al ploii, Rudra, este invocat de cetele de copii care însoţesc o ciudată mască fitomorfă, *Paparuda, în zilele secetoase ale verii, iar marelui zeu indian Shiva i se cântă o colindă la solsti-ţiul de iarnă, în ziua de *Crăciun.
Vasilescu Em., Istoria religiilor, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,
1982.
IARBA (FIERULUI) FIARELOR: 1. Personificare a unei plante (Cynanchum vincetoxicum L.) din familia Asclepiadaceae care creşte prin livezi, păduri, tufărişuri şi locuri pietroase folosită în medicina populară pentru vindecarea tăieturilor, vătămăturilor, durerilor de picioare, în descântecele de sperietoare. Planta trebuie culeasă noaptea, în ajunul unor mari sărbători calendaristice (Sf. Gheorghe, *Ovidenie, *Sânzi-ene); 2. Personificare a unei plante fictive invocată de răufăcători să înmoaie fierul şi să deschidă lacătele. Iarba ar creşte pe terenuri greu accesibile, de obicei în locuri bântuite vreme îndelungată de foc. Noaptea străluceşte ca soarele (ca aurul, ca lumânarea aprinsă) iar peste zi e
veşnic înrourată, dispare sau intră în pământ. Dimineaţa, când răsare soarele picură sânge din ea, lasă pete roşii pe pământ. Intr-o legendă din zona Oraviţei, I. F. are trăsături umane: Ea are cap, ca şi omul şi e vie, umblă, frunză n-are, numai nişte aripi din umere, coadă şi picioare; e de culoare gălbuie. Rădăcină n-are. Pe piatră îşi lasă o ţâră de rădăcină şi merge mai departe. Dacă e aruncată în apă cade la fund, ca omul, sau, dacă pluteşte ca celelalte plante, merge împotriva curentului. Este descoperită prin diferite vicleşuguri: se trage prin iarbă o sfoară pe care sunt legate lacăte de fier. Când se descuie lacătele înseamnă că acestea s-au atins de I. F.; se împiedică calul cu lanţ şi lacăt de fier. Când se despiedică calul, se culege planta care l-a despie-dicat; se încuie cu lacăt, într-o colivie, puiul de arici. Aricioaica, care cunoaşte I. F„ vine cu ea în gură şi, după ce descuie lacătul, i se ia planta din gură. Poate fie descoperită cu ajutorul şi al altor animale (dihorul) şi păsări (ciocănitoarea, grangurul) etc. O ştiu şi rândunelele care o aduc cu ciocul în cuib să le apere puii. Vitele care o mănâncă se umflă şi mor. In schimb, oamenii care intră în posesia ei capătă puteri miraculoase: deschid lacătele, nu sunt atinşi de săgeţi şi gloanţe, înţeleg limba animalelor şi plantelor etc. Ar fi avut-o viteji şi haiduci vestiţi ai plaiurilor româneşti: Tunsul, Marcul, Pintea Viteazul, Fulga.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
IARBA LUI BĂRBOI, personificare a unei plante înrudită cu ^Mătrăguna, invocată de ro-
89
IELELE
mânii basarabeni în farmecele de dragoste. Planta, care ar avea rădăcina în formă de fată de drac, este scoasă marţi seara de o persoană care nu trebuie să privească înapoi, nici la dus nici la întors, să poarte cămaşă curată, să-i aducă în dar pâine, sare şi un capăt de pânză şi să-i propună, cu respect, schimbul: Eu vă dau pâine şi sare / Voi să-mi fiţi folositoare!
Eliade M., De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
IARBA LUI TATIN (TĂTĂNEASĂ) (Sy-mhytum officinaleL.), personificare a unei apreciate plante de leac invocată de descântătoare pentru tratarea rănilor, arsurilor, reumatismului, luxaţilor şi fracturilor. împreună cu Usturoiul, *Pelinul, *Avrămeasa şi *Cârsteneasa I. lui T. asigură protecţie magică împotriva *Ielelor şi *Strigoilor. Resemnate de pierderea puterii, Ielele se tânguiesc: Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu /Leuştean şi Odolean, / Avrâmeasâ şi Tătăneasă /Ar fi lumea toată a noastră. Recoltarea se face după un ritual străvechi: marţi seara este identificat şi însemnat locul unde creşte iar vineri dimineaţa este săpată. Femeia iniţiată în medicina populară mergea pe nemâncate şi în deplină curăţenie trupească şi sufletească, făcea 15 mătănii în faţa I. lui T. în timp ce i se adresa cu respect: Doamnă, Iarba lui Tatin, /Nu te iau pe stricat, / Ci te iau pe tomnit, /Să strângi carne la carne, / Os la os, /Să le faci mai frumos de cum a fost!... In continuare, descântătoarea informează planta pentru cine şi de ce o scoate din pământ, o fierbe, o amestecă cu făină de orz şi tratează fractura, ca un chirurg, la care adaugă un descântec de scrântitură.
Butură Vaier, Cultura sptituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Cra-iova, 1999.
ICOANA, imagine plastică a divinităţii adorate, pictată pe lemn, sticlă sau redată prin scri-jelare, aşezată în două locuri sacre ale locuinţei: peretele de răsărit sau vatra focului. De cele mai multe ori, I. agăţată pe peretele casei este însoţită de un ştergar legat în formă de fundă care o putea acoperi, prin dezlegare, pentru a feri privirea păcatelor de către sfântul pictat. In raport de zona etnografică, se mai adaugă candela aprinsă la sărbători şi mari primejdii (furtuni,
grindină, epidemii, moartea unui membru al familiei), cununa confecţionată la *Sânziene, cununa grâului sau ultimele spice de grâu din holda secerată, ramurile de salcie sfinţite la *Florii, unele plante de leac etc. I.-ele la vetrele cu corlată, păstrate până la mijlocul secolului XX în Subcarpaţii Olteniei, realizate în exclusivitate pe lemn prin diverse tehnici (cioplire, incizare, pictare), redau atât Sfinţi creştini identificaţi (Maica Domnului cu Iisus în braţe, Sf. Arhangheli, Sf. Gheorghe), cât şi personaje sacre şi inscripţii indescifrabile, moşteniri precreştine. Acestea, asemănător capetelor de cai, cioplite în grinzile de la intrarea în *Bordei şi în unele biserici de lemn, şi ţestelor de animale înfipte în parii gardurilor, au fost, de voie sau nevoie, tolerate de creştinismul carpatic. Ele indică locul de intrare sau ieşire a reprezentărilor mitice pe hornul casei (L-ele de vatră) sau direcţia unde s-a născut Mântuitorul (I.-ele de pe peretele de răsărit). Sfântul pictat pe I. este, de obicei, patronul onomastic al gospodăriei moştenit, împreună cu casa, de băiatul cel mic. In raport de peretele unde se agăţa I. se orientau apoi patul, masa, mortul la înmormântare. In situaţii critice, de pildă arderea casei, I. era primul lucru scos din casă şi salvat de către oameni. In vremuri de secetă prelungită şi de inundaţii, I. era trimisă, printr-un rit funerar acvatic (aruncată în fântână, dată pe apa curgătoare), la divinitatea adorată să dezlege sau să lege ploile.
Marian Simion FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904; Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997.
IELELE, reprezentări mitice feminine care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, în perioada cuprinsă între Paşte şi *Rusalii, sinonime cu *Cele Sfinte, *Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Frumoasele, împărătesele Văzduhului, *Măiestrele, ^Miluitele, Puternicele, *Ru-saliile, *Şoimanele, *Ursoaicele, *Vântoasele, Zânele. L-le sunt spirite rebele ale morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în adăposturile lor subpământene. Pentru a le îmbuna li se dau nume eufemistice (zâne, frumoase, şoimane etc.) sau provenite din
IEPURE
90
pronume personale şi demonstrative la persoana a IlI-a (ele, dânsele, cele). Spre deosebire de *Strigoii morţii care apar şi provoacă necazuri oamenilor în anotimpul friguros al anului, L-le populează peisajul mitic românesc pe timpul verii. Au înfăţişare antropomorfă: fecioare îmbrăcate în alb, copile frumoase, sfinte, fecioare bătrâne, spirite sau duhuri rele în număr fără sot (3-5-7-9), mai rar în număr cu sot (2-4-12). Asemănător *Filipilor, *Sântoade-rilor, *Circovilor, *Căluşarilor, I.-le apar numai în cete. Prin Banat fiecare membră a cetei poartă câte un nume: Rudeana, Ruja, Păscuta, Tranda-fira, Consânzeana, Sânziana, Magdalena, Tiran-da, Ana, Todosia etc. Locuinţa lor s-ar afla prin codrii neumblaţi şi neatinşi de topor şi de picior de om, prin văzduh, pe câmpii, pe ostroave pustii, pe ape mari. Ele pot fi văzute pe timp de noapte, plutind şi fâlfâind prin aer, pe la fântâni, prin pomi, pe sub streşinile caselor. Umblă însoţite de lăutari (fluieraşi, cimpoieri), sună din clopoţei, bat din tobe şi trâmbiţe, joacă (hora, brâul etc.), întind mese pe iarbă verde, beau, petrec, chiuiesc şi cântă în cor: Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu / Leuşten şi Odolean, / Avrămeasă, Cârtăneasă, / Ar fi lumea toată a noastră! Pe locul unde întind hora iarba rămâne pârjolită. Dacă se întâmpla să fie văzute sau auzite de cineva, acela nu trebuie să se mişte sau să le vorbească. L-le pedepsesc oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, care dorm noaptea sub pomi sau sub cerul liber, care ies noaptea la fântână să aducă apă prin ridicarea lor pe sus, în vârtejuri, prin pocire şi sluţire. Diferite forme de reumatism şi maladii neuropsihice sunt numite, de popor, luat din Iele, lovit de Iele, apucat de Iele, luat din Rusalii, rămas şoimărit, ologit de Dânsele. De aceste boli se putea scăpa prin descântece de I. sau de Dânsele, prin ceta-nie la mănăstire, prin intrarea suferindului în hora Căluşului sau sărirea acestuia de *Căluşari. Local, acolo unde se numesc Ursoaicele, L-le urseau copiii la naştere şi preziceau moartea oamenilor. La marile lor praznice calendaristice (*Sfredelul Rusaliilor, Rusalii, *Sânziene, prima zi din Postul lui Sânpetru şi altele) oamenii purtau usturoi sau pelin la brâu.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910;
I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
IEPURE: 1. Simbol preistoric al fertilităţii şi prolificităţii. L-le, animal prolific a fost asemuit, precum *Porcul, cu spicul grâului. Unele organe sau părţi ale organelor de reproducere ale I.-lui (placenta, boaşele) erau folosite în practicile magice de fertilizare a persoanelor sterile (femei sau bărbaţi). Spre deosebire de zonele tropicale şi subtropicale unde este legat de cultul lunar, în credinţele româneşti L-le şchiop, uneori în număr de şapte, ajută soarele să urce pe bolta cerului. Asemănător tuturor animalelor şi păsărilor sacre, el are şi trăsături malefice: este *Piază rea dacă îţi iese în cale sau îţi taie drumul, trezeşte copilul sau îi alungă somnul dacă se pronunţă numele de L; 2. Spirit al grâului adăpostit în ultimele spice lăsate pe holdă de secerători. Salvat de uneltele *Morţii (secera şi coasa) se aşteaptă să rodească în anul viitor (Câmpia Română, Moldova, Transilvania). Zicala a prinde iepurele, spusă astăzi când se apropie sfârşitul unei activităţi agrare (prăşitul, coasa, culesul), aminteşte obiceiul de a lăsa un smoc nesecerat de spice pentru a nu se pierde rodul (sămânţa) grâului; 3. Totem, cioplit din lemn şi învelit în piele de I., în unele cete de *Căluş cu care *Mutul fertilizează femeile sterile şi grăbeşte căsătoria fetelor.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Bot N., Cântecele Cununii, Bucureşti, 1989; Ionică 1.1., DealulMohului. Ceremonia agrară în Ţara Oltului, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
IGNAT, divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teo-fanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu *I.-ul Porcilor. Perechea lui feminină, *Inătoarea, este asociată cu focul. în zorii zilei de I. se taie porcul de *Crăciun (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia).
Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909; Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
91
IORDĂNITUL femeilor
Mistreţ (porc sălbatic) modelat în bronz, reprezentare a spiritului grâului (La Tene-ul dacic)
IGNATUL PORCILOR, sacrificiu sângeros al porcului, substitut neolitic al spiritului grâului, în ziua de *Ignat. Sacrificiul sângeros şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc), este o practică preistorică care supravieţuieşte în ţinuturile româneşti extracarpatice. Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la mesajul funest, la prinderea şi înjungherea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea leacurilor (Unsoarea oilor), alimente rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice etc. sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte, împreună cu timpul, la *Anul Nou. Obiceiul este atestat, în diferite faze de involuţie, pretutindeni în România.
Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1914; Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţiile lega te de ele, Socec, Bucureşti, 1909).
INĂTOAREA, reprezentare mitică a *Panteo-nului românesc care pedepseşte femeile surprinse că lucrează (torc, ţes) în ziua de *Ignat (20 decembrie). I. este o femeie carnivoră, lacomă şi urâtă, trăsături specifice altei reprezentări mitice româneşti, *Marţolea (Muscel). Dar, după locul şi ziua când apare (rugul funerar al porcului jertfit la *Crăciun), se aseamănă cu *Joimă-riţa: I. supraveghează focul de incinerare a por-
cului, Joimăriţa focurile de incinerare simbolică a sufletelor morţilor la Joimari. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate şi opărite de I. cu apă clocotită, aşa cum procedează şi Joi-măriţa la Joimari. în zorii zilei de I. se taie ritual porcul de Crăciun (Muntenia, Oltenia, Dobro-gea, Moldova, Bucovina, Basarabia).
Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; RădulescuCodinC., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
IORDĂNITUL FEMEILOR, petrecere zgomotoasă a nevestelor în ziua şi noaptea de Sântion (7 ianuarie) care păstrează amintirea manifestărilor dionisiace, sinonimă cu ziua sau Tontoroiul Femeilor. Nevestele se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă cu alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi se ospătau din belşug, spunând că se iordănesc, cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde făceau tot felul de năzdrăvănii: înfăşcau bărbaţii ieşiţi întâmplător în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac sub ameninţarea că-i aruncă în apă, încercau să-i dezbrace (aceştia se răscumpărau cu un dar, de obicei cu o vadră de vin), se urcau pe grapa de nuiele şi o trăgeau ca sania, mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi etc. De I. F. normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate. Femeile se considerau în această zi mai tari şi cu mai multe drepturi decât bărbaţii: plecau de acasă lăsând toate obligaţiile soacrelor şi chiar bărbaţilor, chefuiau şi se distrau fără să dea cuiva socoteală. în unele sate femeile căsătorite primeau în ceata lor şi tinerele, căsătorite în anul care s-a încheiat, printr-o ceremonie specială (erau duse la râu şi stropite cu apă). Obiceiul a fost consemnat până la mijlocul secolului al XX-lea în sud-estul României, în judeţele: .Buzău, Brăila, Ialomiţa, Tulcea, Constanţa. Astăzi se mai practică în satul Pantelimon din jud. Ilfov.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
IORGOVAN
92
IORGOVAN, reprezentare a morţii cu chip de om în *Cartea românească a morţilor. I., cunoscut erou în folclorul mehedinţean, vine călare pe cal, să ia sufletul mortului: Ia ieşi, Gheorghe până-n prag, /Să te uiţi Ia vale, /Spre soare răsare, /Să vezi cine-ţi vine: / Vine, Gheorghe, Iorgovan, / Călare pe un cal, / Cu şeaua cernită, / Cu coama-negrită, /El vesel venea / Tot să mi te ia / $i să mi te ducă / In dealul cu Jocu, / C-acolo ţi-e locu ...(Iorgovan, Lupşa de Sus, jud. Mehedinţi).
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
IRODEASA, reprezentare mitică bivalentă, benefică şi malefică, în ^Panteonul românesc, care a preluat numele soţiei lui Irod, regele iudeilor. I. este invocată de *Vergelator pentru aflarea ursitei tinerilor necăsătoriţi în noaptea *Anului Nou, de descântătoare pentru alungarea bolilor. în unele texte folclorice este un personaj justiţiar care pedepseşte bogaţii neîndurători cu supuşii. Căluşarii din Transilvania îi închinau o rugăciune la formarea cetei, o invocau la începutul fiecărui joc şi, îi aruncau primul dumicat sub masă. In unele cântece funerare Sfântă Măria însoţită de I. împart sufletele în vii şi morţi, le îndrumă pe drumul cel bun:... Este o piatră răsturnată /$i pe piatră cine şade?/ — Drăguţă Sfântă Mărie / Cu maica Iu Irodie/Ele tot şed şi tot scrie; /Scrie morţii cu cerneală /$i giii curumeneală... (Cocoşdaiu, satulCârţişoara, jud. Sibiu). Ca personaj malefic, I. este stăpână a *Ielelor şi vrăjitoarelor.
Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982. Coş-buc George, Elementele literaturii populare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988; Olinescu Marcel, Mitologie românească, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
ISPAS, personaj mitic care ar fi asistat la înălţarea Domnului Iisus şi la ridicarea sufletelor morţilor la Cer, celebrat în joia din săptămâna a şasea după Paşte. întrucât I. ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie bine dispuşi în ziua lui de prăznuire (Muntenia, Moldova, Oltenia). La I. se săvârşesc, local, sacrificii sângeroase (mielul), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute, se ţineau renumite târguri şi nedei, cel
mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj. La
I.	abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni (*Moşii de Ispas); ospătarea sufletelor care, în această zi, plutesc în aer, în drum spre cer; curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin; pomenirea morţilor. Formulele de salut în ziua de I. sunt: Hristos S-a înălţat! şi Adevărat S-a înălţat! Spiritele morţilor care îşi părăsesc mormintele la Joimari şi refuză să se mai întoarcă la lăca-şele lor sau se rătăcesc în drum spre cer, devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte. De aceea, în noaptea şi ziua de I. se efectuează numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotro-paice (*Alun, *Nuc, *Leuştean, Paltin), sorcovi-rea (lovirea) vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume pentru alungarea moroilor şi anularea vrăjilor şi farmecelor, încingerea fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece. Ziua de I. este hotar pentru diferite activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor. Cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimea, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
IULIE, personificare a lunii a şaptea în calendarul iulian şi gregorian dedicată lui Iulius Cezar, reformator al vechiului calendar roman de 10 luni. întrucât luna iulie era perioada când se înregistrau cele mai înalte temperaturi ale anului, se coceau şi se recoltau lanurile de grâu, poporul a numit-o şi luna lui Cuptor. Românii celebrau, în această perioadă, mai multe divinităţi dedicate secerişului şi forţelor potrivnice omului (furtuni, grindină, trăsnete, incendii, secetă etc.): *Cosmandinul, *Ana-Foca, *Prico-pul, *Panteliile, *Ciurica, *Circovii de Vară,
93
IZMA
*Marina, *Sântilie, *Ilie-Pălie, *Foca, *Opârlia, Sf. Ana, *Pantelimon, *Pintilie Călătorul.
Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
IUNIE, personificare a lunii a patra din calendarul roman înainte de Cezar şi a lunii a şasea din calendarele iulian şi gregorian dedicată zeiţei Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate. întrucât în I. se coc cireşele, primele fructe ale anului, luna aceasta se numeşte, local, Cireşar sau Cireşel. Acum, în perioada solstiţiului de vară, când ziua devine cea mai lungă şi insolaţia cea mai puternică din întreg anul, timpul calendaristic şi vegetaţia ajung la maturitate. Totuşi, recoltele, oricât de promiţătoare ar părea în luna I., sunt numai o făgăduinţă, nu o certitudine; orice furtună, vijelie, ploaie torenţială însoţită de grindină poate devasta lanurile de grâu, rodul livezilor şi viţei de vie. în războiul dintre forţele naturii, benefice sau malefice, omul, neştiind de partea cui va fi în final victoria, a preamărit atât sfinţii creştini îmbrăcaţi în haine păgâne (*Timoftei, *Vartolomeu, *Ono-frei, *Elisei, *Sânpetru), cât şi divinităţile păgâne îmbrăcate în haine creştine (*Drăgaica, *Sânzie-nele). La acestea se adaugă într-un an cu dată mobilă a Paştelui la 18 aprilie, *Joia Nemaipomenită, *Moşii de Vară, *Duminica Mare, Căluşul, *Rusaliile, *Marţea Ciocului, Lăsatul Secului de Sânpetru şi altele. Târgurile *Drăgaicei şi *Sânzienelor, organizate în a doua jumătate a lunii L, păstrează amintirea unei divinităţi preistorice a agriculturii, celebrată la solstiţiul de vară.
Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
IZBUCUL TOPLIŢEI, peşteră în Munţii Pădurea Craiului (sat Râpa, com. Tinca, jud. Bihor), adăpost *Geomorf al omului preistoric (epoca bronzului). La bogatul material arheologic descoperit în peşteră (ceramică, vetre de foc, morminte de inhumaţie, schelete umane etc.) specialiştii adaugă un presupus altar de cult.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Emodi Ioan, Contribuţii la cunoaşterea începutului epocii bronzului din nord-vestul Transilvaniei, „Thraco-Dacica“, nr. 6,1985.
IZDAT, personificare a colicilor intestinali alungaţi prin descântecul cu acelaşi nume: Fugi, izdate, blestemate, / Fugi izdate-ntunecate, / Fugi şi crapi, / Că n-ai ce-i face.. .(Oltenia).
IZMĂ (Mentha piperita L.), personificare a unei cunoscute plante medicinale aromate din familia Labiatae invocată în descântecele de ţăpi de cuţit, de soare sec, de plămădeala inimii, de desfăcut. Apare frecvent în cântecele de dragoste şi în descântecele de dragoste plesnită (fata părăsită de iubit): Izmă verde, mirositoare, / Fată mare în uitare, / Voinicel căzut în rele/Şi pe deal şi pe vâlcele, /Să te ardă focul viu /Să trăieşti în sat pustiu. /Izmă, izmă, izmă verde/ Bate-1 Doamne şi îl pierde/De dorul mândruţii lui/Fir-aral pustiului! (Oltenia).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
ÎMPĂCAREA sufletului, iertarea cerută de muribund înainte de a pleca în *Lumea de dincolo de la rude, prieteni, vecini, cunoscuţi rămaşi în lumea de aici. Pentru liniştirea sufletului şi uşurarea morţii bătrânii ajunşi pe patul morţii îşi cheamă cunoscuţii despre care îşi aduc aminte că i-a nedreptăţit, i-a supărat, le-a greşit cu ceva în viaţă pentru a le cere iertare şi a-şi lua rămas bun. Obiceiul cererii iertării pe patul morţii, împăcarea unor vechi pricini, îmbrăţişarea şi lacrimile bătrânilor sunt scene de un rar dramatism trăite încă de mulţi români. Se crede despre cel care nu se iartă cu cei cărora le-a greşit în viaţa că moare anevoie, se chinuieşte.
Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Lito-
Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892.
IMHETRITUL MORTULUI, astuparea, după scalda rituală a tuturor gurilor corpului neînsufleţit cu piatră şi sticlă pisată, tămâie, usturoi. Obiceiul a fost generat de. credinţa că sufletul care intră în propriul corp după ce l-a părăsit în momentul morţii devine *Strigoi. (Izvoru, jud. Argeş).
ÎNCHINAREA STEAGULUI, expresie populară pentru omul răpus de *Moarte, sinonimă cu expresiile ortul popii, i s-a spart oala. Pentru cel scăpat de moarte se spune că era gata să închine steagul, iar despre cel mort că a închinat steagul. Steagul poate fi substitut al mirelui la căsătorie, al soţului postum la înmormântare, al divinităţilor populare (*Steagul Căluşului, Steagul Turcii, Steagul Drăgaicei), al unei comunităţi umane etc. într-un război nimic nu se apără cu mai multă străşnicie ca steagul, substitut al armatei, conducătorului militar, al poporului întreg. Pierderea lui înseamnă înfrângere, moarte.
ÎNGER PĂZITOR, ghid al omului în lumea de aici şi al sufletului mortului în *Lumea de dincolo. Sufletul dezorientat pe *Drumul mitic poate fi ajutat de î.-ii P.-i metamorfozaţi în cocoşi. De aceea, mortul este iniţiat, prin cântecul de *Zori, cum să-i recunoască şi cum să se poarte ca să-i arate calea spre Rai:... Haide, bre, -nainte, / Unde-i a uzi / Cocoşei cân tând, /Nu sunt coco-şei/Şi-sîngerii tăi,/Lorsă le-ngenunchi/Poala să le-o pupi, /De ei să te rogi/Ei să-ţi mai arate / Pe unde să dai, / Ca să ajungi în Rai... (Zorile din casă, Câmpofeni, jud. Gorj).
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
ÎNGROPAREA CRĂCIUNULUI, parodie a înmormântării Crăciunului Vechi şi renaşterii Crăciunului Nou organizată de *Cetele de feciori pe data de 28 decembrie. Feciorii adunaţi la casa jocului aleg pe cel care va interpreta rolul lui *Crăciun. Aşezat pe o scară de lemn (targă funerară), C.-ul este acoperit să nu i se vadă faţa. In timp ce mortul este condus la râu, pe ultimul drum, participanţii cântă morţeşte (jelesc), popa slujeşte, cantorul dă răspunsuri la ectenii, iar lăutarii cântă ca la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului: Măi, Crăciune, măi, Bătrâne, / Astăzi te-ngro-păm pe tine. / Haideţi toţi, cu mic cu mare,/Să ducem Crăciunu-n vale, / Şi să-l băgăm în produc, /Pe el să punem butuc. / O, Crăciune, / O, Bătrâne, / Du-te de ia noi cu bine; /Meri pe apa Sâmbetii, /Şi-napoi nu mai veni, / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun. La produc (copcă în gheaţă), mortului i se luau iertările, i se dezlegau păcatele, şi era aruncat de pe scară,
95
ÎNMORMÂNTARE TERAPEUTICA
moment în care Crăciunul renăscut se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistentă. Crăciunul (Anul Nou), însoţit de feciori şi melodii vesele de joc, se întorceau la casa de joc unde se desfăşura Comândarea Crăciunului sau pomana (ospăţul) mortului (Someş).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1997; Medan Virgil, Obiceiul îngropării Crăciunului
la Niriş, în Sam., an II, Dej, 1978; Scurtu I., Junii din
Braşov, în Calendarul Minerva pe anul 1907.
ÎNHUMAREA casei copilului, rit funerar de distrugere, prin înhumare, a adăpostului din care a ieşit noul născut, placenta sau *Casa copilului. Fenomenele biologice care delimitează existenta umană, naşterea şi moartea, sunt marcate în spiritualitatea românească de mai multe analogii: scaldele rituale ale mortului şi nou născutului, aşezarea muribundului şi copilului născut pe pământ, înhumarea adăposturilor părăsite de suflet (cadavrul la moarte şi placenta la naştere). Ieşirea sufletului la naştere, prin gura descendentă (copiii, nepoţii, strănepoţii), lasă nelocuită casa copilului (cămăşu-iala), iar la moarte, prin gura ascendentă (părinţii, bunicii, străbunicii), trupul. Pentru a nu fi ocupate de spiritele malefice şi să devină moroi sau strigoi, ele trebuie distruse printr-un rit funerar de înhumare. Obiceiul înmormântării placentei după trei zile de la naştere sub locuinţă (sub prag, în tindă, lângă vatră, în pivniţă sau beci, sub streaşina casei), în gospodărie, la un loc curat (rădăcina unui pom fructifer, care înfloreşte şi rodeşte) sau dat pe o apă curgătoare a fost atestat în spaţiul extracarpatic până la începutul secolului al XX-lea: Buricul se tăia pe un lemn cu securea. Sălăşelul şi buricul se îngro-pau în tindă; Casa copilului se îngropa în casă, după uşă, ca să ţină copilul la casă, la părinţi (Buzău); Locşorul copilului îl îngroapă moaşa în grădină, sub o proptă a gardului să nu mai facă copii sau sub un pom care rodeşte ca să mai facă copii (Mehadica, jud. Caraş-Severin). Adesea, placenta era aşezată într-o oală, precum cadavrul în sicriu şi cenuşa funerară în urnă, se purifica prin tămâiere, se gătea cu busuioc, se punea un ban de argint şi diferite seminţe: în unele sate din Bucovina moaşa stropeşte locul copilului cu agheasmă, îl pune într-o oală şi îl îngroapă într-un loc ascuns, de regulă în tindă, după uşă; în Ţara Românească în locul unde se îngroapă casa
se pune şi o para de argint ca să aibă copilul care a stat în acea casă noroc de bani. In zona Oravitei casa copilului era însufleţită simbolic printr-un sacrificiu ritual: împreună cu placenta se înhuma un cocoş dacă copilul era băiat şi o găină dacă copilul născut era o fată. Noul născut, obişnuit să primească totul de-a gata în viata intrauterină (hrană, oxigen, temperatură constantă, protecţie împotriva zgomotelor etc.), fără să facă nimic, decât să crească, este aruncat cu violenţă din lumea lui geomorfă într-o lume necunoscută, antropomorfă, unde este brusc confruntat cu stări şi senzaţii de foame, sete, frig, lipsă de aer, invadat de lumină supărătoare etc. La şocul căderii din Raiul odihnitor, pântecele matern, în Iadul obositor, unde totul trebuie învăţat, mai întâi să trăiască şi apoi să moară, copilul îşi manifestă disperarea printr-un ţipăt sfâşiitor. întâmpinarea dramei noului născut, de părinţii şi rudele apropiate cu bucurie şi, adesea, cu petreceri zgomotoase, este un comportament ciudat al omului contemporan, în totală discordanţă cu al geto-dacilor care aveau să atragă atenţia şi nedumirirea grecilor antici:... rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti (Herodot, Istorii, V, 4). Informaţiile lui Herodot sunt reconfirmate, ulterior, şi de alţi scriitori: ... La unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc (Pompenius Mela, Descrierea Pământului, II, 18-20); Pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările (Valerius Maximus, Fapte şi cuvinte vrednice de luare în seamă, II, 6,12).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;
Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura
Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
ÎNMORMÂNTARE TERAPEUTICĂ, scena-riul morţii simbolice a bolnavului şi renaşterii omului sănătos. Copilul băgat într-o gaură săpată în pământ (moartea simbolică) este petrecut printr-un mic tunel şi scos (renăscut) pe o altă gaură (Fărcaşa, jud. Neamţ) Adesea, moaşa
ÎNSURĂJIT ŞI ÎNFÂRTATIT
96
introducea nou-născutul bolnav pe gura cămăşii (moartea) şi îl scotea pe la poale (naşterea).
INSURĂŢIT ŞI ÎNFÂRTATIT, legământ juvenil încheiat până la moarte de puberi pe criterii de prietenie, sex, afinitate sufletească la *Sântoader, *Moşii de Vară, *Mătcălău, *Răpoti-nul Ţestelor, sinonim cu prinsul Verilor şi Văru-ţelor, *Datul de-a Verişoarele, însoţirea, *Mătcu-tatul fetelor, Mătcălău şi altele. Ceremonia se desfăşoară, cu sau fără martori, în câmp, la fântână, în cimitir, în casă, în jurul unui brad împodobit, în gradină, în jurul unui pom care înfloreşte şi rodeşte, pe grupe mici, de doi copii (două fetite sau doi băieţi), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete şi băieţi laolaltă. Legământul cuprinde mai multe momente rituale şi ceremoniale: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, îmbrăţişarea frăţească, ospăţul care constă în mâncarea alimentelor rituale (colaci, grâu fiert), joaca sau zbenguiala copiilor. Ceremonia se repetă, în unele zone etnografice, anual, la aceeaşi dată, până la intrarea în joc a fetelor şi băieţilor. Persoanele legate veri,
vărute, surate, fraţi de cruce etc. se întâlneau anual, după căsătorie, de obicei la *Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copiii şi apoi oamenii, tineri şi bătrâni, îşi spun, până la moarte, surată, vere, fârtate, verişoară şi se comportă unul fată de altul ca fraţi şi surori: se sfătuiesc în cele mai grele probleme ivite în viată, îşi împărtăşesc tainele, nu se căsătoresc cu sora sau fratele suratei sau fârtatului, se ajută şi se apără reciproc până la sacrificiul suprem etc. La moartea suratei sau fârtatului, sora sau fratele de legământ purta doliu şi, local, împlinea un ritual de dezlegare, asemănător oamenilor lunatici (născuţi în aceeaşi lună). I. şil. este atestat, cu variante şi diferenţieri zonale, la românii de pretutindeni.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului în Calendarul popular, în Acad., anV, nr. 7,1994; JulaN., Mănăstireanu V., Tradiţii şi obiceiuri româneşti. Anul Nou în Moldova şi Bucovina, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Moise Ilie, Contribuţii la cunoaşterea obiceiului la prinsul verilor şi vâruţelor, în „Studii şi Comunicări“, Sibiu, 1981; Mihăilescu S., întovărăşiri, în Şez., voi. IX, 1905.
J
JELIT, manifestare spontană a durerii sufleteşti, însoţită de ţipete, strigăte, vaiete, suspine, gesturi disperate (smulgerea părului din cap, autoflagelarea, lovirea cu fruntea de marginea sicriului etc.), provocată de plecarea unei fiinţe dragi, numit cântec de mort (Transilvania), jelit (Moldova), bocet (Muntenia). J.-ul, situat la om la limita dintre natură şi cultură, se manifestă în forme particulare atât în lumea animalelor (suferinţă, nelinişte, lacrimi, cântec, urlet, zbieret), cât şi a altor necuvântătoare, inclusiv în lumea plantelor. Evoluând, J.-ul a devenit *Bocet versificat, cu elemente lirice şi structuri ritmate, coerente şi înlănţuite logic, menite să emoţioneze asistenţa şi să exprime durerea fără margini a persoanelor îndoliate, şi, mai cu seamă în mediile urbane şi intelectuale, o durere tăcută, nemărturisită. Reţinerea de a boci părinţii, soţii şi copiii de către mamă, soţie, fiică este percepută în satele extracarpatice ca necuviinţă şi lipsă de respect faţă de cel mort. De altfel, una din motivaţiile sociale ale naşterii copiilor a fost, până la mijlocul sec. al XX-lea, dorinţa părinţilor de a lăsa urmaşi care să-i bocească la înmormântare. Bocetul, în general, J.-ul, în special, are o dublă funcţie: îmbunează pe cel plecat, supărat că părăseşte lumea de aici, şi asigură echilibrul psihic al celor rămaşi. Manifestarea lui este potenţată de credinţa conform căreia sufletul mortului aude şi vede tot ce se petrece în jurul trupului său. J.-ul are o virtute catharsică evidentă: începe ca o dezlănţuire sufletească de nestăvilit a durerii şi se încheie cu oarecare acalmie. Ca modalitate naturală de detensionare a crizei provocate de dispariţia fiinţelor apropiate, J.-ul este atestat, sub diferite forme, în toate zonele etnografice româneşti.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Edi-
tura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
JERTFĂ LA ÎNMORMÂNTARE, ofrande pentru *Lumea de dincolo date de o persoană înainte de a muri sau, după moarte, de o rudă apropiată, sinonimă cu *Pomană, sacrificiu. Jertfele pentru un anume mort sunt aduse în zilele care preced înmormântarea, la înmormântare şi, după înmormântare, până la şapte ani, la diferite termene calendaristice. După şapte ani de la deces mortul intră în rândul moşilor şi strămoşilor şi, ca urmare, numele acestuia nu mai este pomenit. In secolul trecut a fost atestată în Moldova, Bucovina şi Banat jertfa sângeroasă. In seara dinaintea înmormântării, în prezenţa preotului, se tăia un berbec, negru, îl orienta cu capul spre apus, îi lipea lumânări de ceară în coarne, îi citea o rugăciune şi apoi îl tăia lăsând să curgă sângele într-o groapă anume săpată, numită ară. Capul şi pielea vitei tăiate se da preotului, de unde a rămas proverbul A da pielea popii care înlocuieşte verbul a muri, iar din carnea lui se preparau bucatele cu care se ospătau participanţii la înmormântare. Ceremonialul nocturn confirmă ipoteza conform căreia, în unele perioade istorice şi la unele popoare, ritul funerar se desfăşura noaptea. Locul jertfei în gospodăria mortului, nu în cimitir, şi numele agrar al sacrificiului ară, în alte informaţii numită aratu, atestă legătura care o făcea omul preistoric între semănatul seminţei şi înhumatul mortului. Sacrificiul sângeros în cântecele de *Zori este *Vaca (vita din cireadă, juninca), ca în India antică. Unul din motivele invocate pentru. care sunt rugate Zorile să nu se grăbească este sacrificiul unei vaci, juninci, vite: Zorilor, Zorilor, /Să nu vă zoriţi/Să mi-1 pribegiţi, /Pe-1 de-a
JERTFE NUPŢIALE
98
pribegit,/Cu numele Ion/Că are să treacă/Din tara cu dor/în cea fără dor, /Din tara cu milă / în cea fără milă. / Să nu vă pripiţi / Să mi-1 pribegiţi / Până s-or găti / Nouă cuptorele / Pentrupâinicele,/Nouă buţi de vin,/Nouă de rachiu, / Nouă cuptorele /Pentru mălăiele /$i de-o vacă grasă/Cu coarnele întoarsă,/Cu ţâţele grasă, / Tăiată pe masă /De la el de-a acasă...
Gimbutas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, II, Editura Miner-va, Bucureşti, 1972; Vasilescu Em., Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
JERTFE NUPŢIALE, sacrificii închinate la căsătoria tinerilor unei vechi zeiţe protectoare a familiei si căsătoriei. La nunţile din zonele Re-teag şi Rodna naşul sacrifica, în schimbul mărului sau pomului împodobit de nuntă, substitut ritual al miresei, o vacă sau o viţea albă. în Muscel naşul face cadou o vi tea copilului născut după nuntă. în alte zone, în ziua nuntii, imediat după cununia religioasă, în fata mirelui se prezenta vornicul cu trei feciori care purtau unul trei colaci într-o bâtă, simbol al actului nupţial, altul un muşchi frumos de carne şi o găleată de vin pe cap şi al treilea un miel sau o oaie pe spate cu două lumini aprinse în coarne.
Marian Sim. FI., Nunta la români, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
JOCUL CĂLUŞARILOR, ceremonial de mare spectacol, precedat de *Legatul Steagului şi urmat de *Spargerea Căluşului, în care zeul cabalin petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor, în săptămâna *Rusa-liilor. J. C. cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: *Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, stegar, *Căluşari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurământ de credinţă, sunt obţinute prin executarea până la epuizare fizică şi psihică a dansurilor sacre după melodii de joc cântate de . lăutari. Dansurile căluşereşti au acelaşi efect ca beţiile rituale de la *Anul Nou (^Revelionul, *îngropatul Crăciunului, *Iordănitul Femeilor). Ele au vechime, funcţii şi semnificaţii diferite: —
desfătarea zeului cabalin substituit de o mască purtată de *Mut, de o efigie (*Steagul Căluşului), un totem (*Ciocul Căluşului) în care apar excese, urme ale unor practici orgiastice; grăbirea căsătoriei şi fertilizarea simbolică a tinerelor neveste prin intrarea lor, după încheierea J.-ui C., în hora căluşarilor şi prin atingerea lor cu phalusul purtat de Mut; — vindecarea persoanelor luate din Rusalii, luate din Căluş etc. prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă cu băţul de Mut sau Vătaf, de la puiul de găină sacrificat violent sau de la căluşarul supus unei morţi rituale (doborârea căluşarilor), la omul bolnav; — jucatul copii/orpurtaţi în braţe în hora Căluşului pentru alungarea bolilor, în special a frigurilor; — alungarea *Ielelor sau *Rusaliilor prin ameninţarea lor cu diferite arme preistorice (beţe, săbii din lemn, arcuri cu săgeţi), prin scenele războinice (Războiul), prin plantele vrăjite (*Pelinul, *Usturoiul), prin impetuozitatea dansurilor care imită, adesea, mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile şi zgomote produse de zurgălăi şi clopoţei şi altele.
Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Tainele Căluşului, în Dat., an V, nr. 1-2,1995; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; Vuia Romulus, Originea jocului Căluşari, în Dacorom., II, Cluj, 1922.
JOI, personificare a celei de a patra zi a săptămânii dedicată de romani zeului şi planetei Jupiter. în credinţele populare Sf. Joi apare în diferite ipostaze: femeie sfântă (Dorohoi); fecioară frumoasă care apără lumea de ploi mari şi de grindină (Iaşi, Tutova); femeie sfântă şi binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea şi Miercurea etc. Joia locuieşte printre nori, în ceruri (Constanţa, Iaşi, Olt), în păduri netăiate şi păzite de fecioare (Tutova) de unde îşi manifestă puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, J. era respectată, ca în vechea Indie, ca o zi de sărbătoare: în Maramureş şi Bucovina zilele de J. erau interzise pentru şezători, dar slobode pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. Sărbătorile şi obiceiurile *Calendarului popular
99
JOIMĂRITA
sprijină ipoteza că J. a funcţionat, în vechime, ca sărbătoare a săptămânii dedicată cultului şi odihnei, precum *Duminica creştină.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
JOI NEPOMENITE, zile obişnuite în Calendarul popular, bune de muncă, în opoziţie cu Joile Pomenite sau *Joile Oprite (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova). Zonal, J.-le N. formează un ciclu de trei zile nefaste pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).
JOI OPRITE, personificări ale joilor cuprinse între Paşte şi săptămâna a doua după *Rusalii, când erau interzise unele activităţi casnice, agrare şi pastorale. La începutul secolului al XX-lea se ţinea, un număr variabil de J.O.: 3 şi multiplul lui 3,9 (Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina), 7 (Muntenia centrală). J. O., numite Joile Verzi în sud şi Joile Pomenite în estul ţării, erau dedicate unor fenomene ale naturii potrivnice omului: ploile însoţite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi îngheţurile târzii etc. în speranţa că ele vor fi îmbunate şi transformate din forţe malefice în forţe benefice, Calendarul popular prevedea numeroase interdicţii de muncă, de unde le vine şi numele de J. O.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimea, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Româna, Bucureşti, 1910.
JOIA FURNICILOR, personificare a zilei de joi din Săptămâna Brânzei, patroană a furnicilor. Pentru a diminua stricăciunile produse de furnici pe timpul verii, femeile le preparau o
turtă din făină sau mălai, o ungeau cu unt sau brânză şi o aşezau pe un muşuroi de furnici (Muntenia, Oltenia).
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
JOIA IEPELOR, personificare a zilei de *Joi din Săptămâna Caii lui Sântoader, răspunzătoare de sănătatea animalelor, în special a cailor, prăznuită prin diferite interdicţii de muncă (Oltenia, Muntenia, Moldova).
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
JOIMĂRIŢA: 1. Zeiţă a morţii în *Panteonul autohton care supraveghează *Focurile de Joimari. Legată iniţial de cultul moşilor şi strămoşilor, J. a devenit în folclorul românesc un personaj justiţiar care descoperă şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe. în imaginarul popular J. este o femeie cu înfăţişare înfiorătoare: cu capul uriaş şi părul lung şi despletit, cu dinţii laţi şi gura căscată, o babă zmeoaică, o stafie sau un duh necurat, un animal respingător. Foarte rar are înfăţişare de sfântă. Locuinţa ei s-ar afla în păduri neatinse de topor şi neumblate de picior de om, în păduri pustii sau în creierii unor munţi înalţi. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, legate de foc: căldăruşe sau oală de lut cu foc sau jar, vătrai etc. Treptat, din divinitate a morţilor, probabil legată de ritul funerar de incinerare a morţilor, specific populaţiei autohtone înainte de apariţia şi generalizarea înhumării creştine, J. devine un personaj justiţiar, foarte temut, care controlează şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe, mai ales pe acelea care nu şi-au terminat de tors până la Joimari cânepa, inul şi lâna. Neiertătoare, J. foloseşte mijloace cumplite de tortură: arderea degetelor şi mâinilor fetelor şi femeilor leneşe, pârlirea părului, unghiilor şi degetelor, incendierea cânepei, căiţilor şi fuioa-relor netoarse etc. Uneori, pedepseşte şi flăcăii care, până la ziua ei, Joimari, nu au reparat gardurile sau nu au îngrijit bine vitele pe timpul iernii. Vechimea şi semnificaţia J.-ei în spiritualitatea românească sunt confirmate de apariţia ei frecventă în credinţele, superstiţiile, poveştile şi zicalele populare (Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova, sudul Transilvaniei); 2. Fe-
JURĂMÂNTUL CĂLUŞARILOR
100
meie îmbrăcată în zdrenţe în ziua de Joimari care joacă rolul reprezentării mitice cu acelaşi nume (J.). Persoana deghizată, în înţelegere cu părinţii copiilor, intra în case şi începea să controleze dacă cânepa a fost toarsă. Dacă găseau fuioare netoarse, fetelor leneşe li se pârleau vârful degetelor (sudul Olteniei, vestul Munteniei).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
JURĂMÂNTUL CĂLUŞARILOR, legământ al cetei ierarhizate de *Căluşari (Vătaf, ajutor de Vătaf, căluşari obişnuiţi) în faţa zeului cabalin substituit de *Mut, *Ciocul şi *Steagul Căluşului, depus la Strodul Rusaliilor sau, înainte de pornirea jocului Căluşului, în Sâmbăta Rusaliilor sau în Duminica Mare. Ceremonia, desfăşurată sub conducerea Vătafului, într-un cadru ezoteric şi în condiţii solemne, poate fi de două tipuri: jurământul noilor căluşari care se angajează că vor intra în ceată şi vor juca Căluşul un număr fix de ani (3-5-7-9), când poate părăsi ceata sau, dacă doreşte să mai joace, reînnoieşte legământul; jurământul anual al căluşarilor că vor respecta Legea Căluşului. Mutul, care întru-
chipează zeul cel mare, primeşte şi nu depune jurământ. Cel mult, în unele cete, el jură că nu va vorbi pe perioada cât se va juca Căluşul. In timp ce căluşarii repetă în cor jurământul după Vătaf, pe uscat sau în mijlocul apei, ţin mâna pe *Ciocul Căluşului, pe *Steagul Căluşului sau îşi ating mâinile sub nivelul apei. Uneori, la dezlegarea de jurământ efectuată înainte de *Spar-gerea Căluşului, se jura că au respectat Legea Căluşului în timpul jocului. Formule obişnuite de jurământ: Jur cu Zău, pe sufletul moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea Steagului!; Jur că voi sluji Căluşului în credinţă, cinste, supunere şi-n frica lui Dumnezeu!; Jur în frica lui Dumnezeu că voi asculta întru totul pe Vătaf, mă voi supune la tot ce mi se va cere şi nu voi ascunde nimic de ceilalţi!; Jurăm pe Zău, că am respectat Căluşul aşa cum îi este legea! şi altele. Legământul între Căluşari şi Vătaf, pe de o parte, între ceata de Căluşari şi divinitatea Căluş, al cărui rol îl joacă Mutul, pe de altă parte, a fost atestat pretutindeni unde s-a jucat Căluşul. In forme evoluate, el este depus şi astăzi în cetele de Căluşari din Oltenia şi Muntenia de sud-vest.
Ghinoiu I., Tainele Căluşului, în Dat., an V, nr. 1-2, 1995; Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
L
LA ADAM, peşteră în Dobrogea centrală (sat Tărguşor, jud. Constanţa), adăpost *Geomorf multimilenar la Pontul Euxin (paleolitic, mezoli-tic, neolitic, daco-romană). Arheologii au descoperit ceramică din neolitic (culturile Hamangia şi Gumelniţa) şi un altar dedicat cultului zeului Mithra.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
LA ICOANE, peşteră amenajată în sistem labirint prin cioplire cu dalta, folosită ca adăpost de populaţia dacă, daco-romană şi străro-mână, identificată cu peştera Keiris (Ceiris) amintită de literatura antică în Dobrogea (sat Limanu, jud, Constanţa). Reprezentările de artă rupestră, redau, cu culoarea neagră a cărbunelui sau feştilei opaiţului, figuri de oameni, călăreţi, animale, păsări, cruci şi motive cruciforme, elemente ale alfabetului chirilic, semne de orientare. Luptătorii poartă scuturi iar contururile femeilor sunt obţinute prin motive punctiforme.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
LAPTELE CUCULUI (Euphorbia cyparissias L), plantă erbacee din familia Euphorbiaceeae invocată în practicile magice să apere oamenii şi animalele de forţele malefice. Pentru protecţia magică a gospodăriei de efectul vrăjitoriilor, în noaptea de Sf. Gheorghe parii gardului, stâlpii porţilor, caselor şi grajdurilor se improorau cu cununi împletite din răchită şi L. C. Dimineaţa, câteva firicele de L. C. se puneau în hrana vitelor iar alte câteva se îngropau. Adesea, planta făcea parte din veşmântul sacru al *Paparudei. Ouăle
vopsite la Paşte cu L. C. deveneau mai tari la ciocnit şi purtau noroc celor care le-au vopsit. Planta are numeroase utilizări în medicina şi cosmetica populară, în special la vindecarea negilor şi menţinerea prosperităţii tenului (Oltenia, Muntenia).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
LAUR (CIUMÂFAIE) (Datura stramonium L.), personificare a unei cunoscute plante medicinale din familia Solanaceae invocată în descântecele de dragoste. Se aruncau nouă seminţe de L în foc, se râcâia cu un beţişor de *Paltin până plesneau şi se descânta: Lame, tu să te faci bala ure/Cu ciocul de soc, /Cu limba de foc.. .La înmormântările din unele sate din Oltenia se obişnuia să se pună în săculeţul cu merinde (două pâinişoare de mărimea unei nuci, coapte în spuza vetrei) şi obiecte cu caracter apotropaic (nouă bucăţi de marmură, rug de mure şi seminţe deL).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
LAZÂREA, mireasa zeului vegetaţional *La-zăr, rol jucat de o fetiţă în ceremonialul *Lăză-relului.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Constantinescu N., Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul seco-luljui al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
LĂZÂREL: 1. Zeu al vegetaţiei care moare şi renaşte în sâmbăta ^Floriilor numit, sub influ-
LEAGĂN
102
enţa creştinismului, Lazăr sau Lăzărică. Ceremonial complex al cetei feminine, este structurat după modelul vechilor colinde româneşti. Personajul central, *Lazărea sau Lăzăriţa, îmbrăcată mireasă, cu rochie albă şi coroniţă de flori pe cap, se plimbă cu paşi dansanţi, înainte şi înapoi, în interiorul cercului format din *Surate, pe o m.elodie simplă, duioasă. Textul relatează drama eroului vegetaţiei: plecarea de acasă a tânărului cu oile sau cu caprele, căţărarea în copac pentru a doborî frunză animalelor, moartea lui năprasnică prin căderea din arbore, găsirea trupului neînsufleţit de surioare şi aducerea lui acasă, scalda mortului în lapte dulce şi îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei pe, sub nuci, învierea şi metamorfozarea lui L în flori şi vegetaţie luxuriantă, moment culminant marcat de hora veselă a colindătoarelor. Moartea şi renaşterea anuală a eroului reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Diony-sos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris). După unele tradiţii, corpul neînsufleţit al lui L a fost găsit şi bocit, de sora lui mai mare, nevasta lui *Drago-bete şi noră a *Babei Dochia. De atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort (Dobrogea, sudul Munteniei); 2. Dans ritual executat de copii în Sâmbăta lui Lazăr sau Sâmbăta Floriilor (Muntenia).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I-II, Editura Miner-
va, Bucureşti, 1981; Constantinescu N., Lectura
textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986;
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-Iea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
LEAGĂN, sălaş al noului născut care face legătura între *Casa copilului a pântecului matern şi *Casa de locuit, sinonim cu scrânciobul în care se dau tinerii în perioada prenupţială şi cu *Sicriul la moarte. L-ul preia unele din atribuţiile placentei: adăpost, loc de odihnă, protecţie, în plus, el mimează starea de unduire (legănare) a produsului concepţiei (embrion, fetus, făt) în lichidul amniotic precum corabia sau barca ancorată la ţărm. Efectul pozitiv al primului contact cu apa, dovedit experimental de naşterile în apă, întăreşte supoziţia că leagănul vieţii a fost marea. La trecerea de la lichidul amniotic intrauterin la lichidul extrauterin, apa primei scalde, este, printre altele, o treaptă intermediară de adaptare a pruncului la mediul terestru al
*Existenţei. După materialul din care poate fi confecţionat L-ele se pot grupa în mai multe categorii: albie din lemn scobit aşezată pe pământ, pe pat sau suspendată de grinda de lângă vatră sau de deasupra patului; lădiţă din scânduri montată pe tălpi curbate, pe suporţi verticali sau suspendată de grindă; coş din nuiele sau fâşii din lemn împletite şi chiar coajă de lemn (Mehedinţi, Caraş-Severin, Hunedoara) suspendat de grindă; leagăn din pânză montat pe capre sau legat de grindă. Ele sunt împodobite cu motive artistice, în special rozete crestate, scrijelite sau pirogravate. La cele montate pe suporţi verticali, aceştia se termină, adesea, cu capete de cal cioplite în lemn. De cele mai multe ori, L-ul poate fi transportat: albia şi lădiţa din lemn, coşul din nuiele, leagănul din pânză ancorat cu baiere din lână sunt purtate pe umăr sau pe spate.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara,
1997; Stoica G., Petrescu P., Bocşe M., Dicţionar de
artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985.
LEGATUL CĂLUŞULUI, naşterea simbolică a *Căluşului, zeu cabalin substituit de o mască tăcută (*Mutul, *Blojul) sau de o efigie (Steagul Căluşului, *Ciocul Căluşului) în zorii zilei de Strodul Rusaliilor, în Sâmbăta Rusaliilor, înainte de asfinţitul Soarelui, sau în dimineaţa Duminicii de Rusalii, Căluşarii mergeau, însoţiţi de lăutarii, în moşia satului, la o movilă, la o apă curgătoare sau stătătoare (lac, baltă), într-un loc tainic din pădure sau câmpie. Acolo, în condiţii ezoterice, se desfăşura ceremonia L-ui C. numită *Jurământ, Ridicarea Steagului, Legarea Steagului, Săritul Căluşului. Membrii cetei, curaţi trupeşte şi sufleteşte, îmbrăcaţi ca într-o zi obişnuită, îşi aduceau fiecare hainele şi recuzita rituală: Mutul aducea phalusul cioplit din lemn, uneori o mască zoomorfă, haine peticite şi o armă preistorică (băţ, sabie sau paloş din lemn, arc cu săgeţi); Vătaful aducea costumul şi băţul de căluşar, uneori gârbaciul, unealta caracteristică călăreţului şi crescătorului de cai, căpă-ţâni de usturoi, pelin, obiectele necesare confecţionării Ciocului Căluşului; stegarul hainele şi băţul de căluşar, obiectele necesare confecţionării Steagului (o prăjină de 4-5 m, o năframă albă, panglici, aţă roşie); căluşarii obişnuiţi veneau numai cu costumele şi betele de căluşari. Lău-
103
LEMN
tarii, nefăcând parte din ceata Căluşului, îşi aduceau numai instrumentele muzicale; ei nu îm-brăcau costumul de căluşar şi erau îndepărtaţi când se desfăşura marea taină a naşterii Căluşului. Actele, gesturile şi dansurile rituale, formulele şi practicile magice sunt grupate în mai multe secvenţe ceremoniale: — naşterea divinităţii cabaline, local numită *Zău, substituită în ceremonialul Căluşului de masca tăcută a Mutului sau Blojului, şi a cetei sale ierarhizate de căluşari, un fel de semizei cabalini (Vătaful Căluşului, ajutorul de Vătaf, stegarul, Căluşarii). Cele mai importante momente sunt: dezbrăcarea pe muteşte, purificarea prin spălatul şi stropitul cu apă, câştigarea imunităţii faţă de Rusalii sau de Iele prin mestecarea şi înghiţirea usturoiului şi pelinului, adesea, prin băutul apei din ulciorul umplut la 7 fântâni sau izvoare din hotar, îm-brăcarea hainelor de căluşari şi răspunsul în cor, cu armele ridicare în sus (betele Căluşarilor, sabia Mutului), la salutul căluşăresc, care poate fi formulă magică sau jurământ de credinţă, adresată de Vătaf: Hălăi şa! întreaga ceremonie se desfăşoară sub conducerea şi stricta supraveghere a Vătafului; — confecţionarea efigiei divine, Ciocul Căluşului purtat apoi de Mut, şi efigiei cetei în ansamblul său, Steagul Căluşului, purtat de Vătaf, Stegar sau un alt Căluşar; — jurământul de credinţă pentru respectarea Legii Căluşului depus, pe uscat, pe malul unei ape, sau în apă, într-o baltă sau lac; — însemnarea înălţimii sau luarea măsurii tuturor căluşarilor pe prăjina Steagului sau pe o ată şi introducerea ei în Ciocul Căluşului, ridicarea Steagului, în poziţie verticală cu participarea întregii cete; — părăsirea lumii profane şi intrarea în lumea sacrului prin trecerea Căluşarilor pe sub Steagul Căluşului sau prin poarta divină formată din doi stâlpi sacri, prăjina Steagului şi corpul Mutului, şi atingerea căluşarilor cu phalusul Mutului; — iniţierea divinităţii cabaline şi a cetei sale prin sărirea peste Steagul Căluşului, culcat pe pământ, peste bete, peste căluşari, prin executarea tuturor dansurilor căluşăreşti care urmau să fie jucate în zilele de Rusalii, prin nechezatul ritual, răspunsul la comenzi etc.; — uitarea şi fuga rituală de la locul ceremoniei, ascunderea în pădure sau în lanuri de grâu şi apoi întâlnirea întâmplătoare a căluşarilor, care-şi povestesc unul altuia că au fost la târg, că au făcut comerţ etc. Deşi au participat la L. C. şi au mestecat cu
toţii usturoi, ei nu pomenesc nimic despre ceea ce au făcut acolo, conform expresiei populare nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Elemente disparate ale scenariului ritual împlinit la naşterea sezonieră a Căluşului au fost atestate în toate provinciile româneşti. Unele sunt practicate şi astăzi de cetele de Căluşari din sudul României (Dolj, Olt, Teleorman, Vlaşca, Argeş, Muscel, Vâlcea, Giurgiu, Ilfov).
Ghinoiu I., Tainele Căluşului, în Dat., an V, nr. 1-2, 1995; Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
LEMN: 1. Creangă tăiată dintr-un copac care înfrunzeşte şi desfrunzeşte anual, pusă ca strajă la stâlpii porţilor, caselor şi anexelor gospodăreşti în noaptea de * Armindeni, străvechi început de *An Nou pastoral, sinonimă cu *Sângiorz, *Ramura Verde, *Pom de Mai (Ţara Haţegului); 2. Denumire a adăpostului postum, construit
Troiţă din lemn în „Cimitirul vesel“ din Săpânţa, jud. Maramureş
LEU
104
dintr-un arbore sacru, *Stejar în zonele de câmpie şi podiş, *Brad în zonele de munte şi de deal, sinonim cu *Sicriu, tron, cosciug, copârşeu, casă de lemn etc. Meşterul lemnar, dulgherul, construieşte pentru oamenii vii *Casa iar pentru oamenii morţi L-ul: De trei zile, de trei nopţi / Ţipă, ţipă stejar verde/El nu ţipă să înverzească /Şi ţipă să putrezească / Că lui i-a mai trimis/N. om al bun / Doi dulgheri de-i buni / Cu două săcuri / Tot i-a ciocănit/Pân' l-a doborât/Că i-a trebuit /Lui ca să-i facă /Casă de vecie /Cu nouă fereşti /Pe una să-i vină /Miros de tămâie / Miros de pâine... (La lemn, satul Runcu, jud. Mehedinţi).
LEU, personificare a animalului care a trăit în spaţiul balcanic până la mijlocul mileniului I, păstrat de memoria socială în toponimia românească (satul L, jud. Dolj), în textele de descântece şi vrăji, în colindele vechi, precreştine. în descântecul de Sperietură L-ul este duhul care provoacă boala (A plecat Costică/Pe cale, /Pe cărare. / Când a fost cu el în cale /Intâlnitu-s-a / Leu cu leoaică, /Paraleu, paraleoaică, / Groază, grozoaică, / Fior, fioroaică; / Fricile l-apucară ..J iar în descântecul de *Ceas Rău suferinţele provocate îi sunt trimise înapoi (... Voi să vă pierdeţi /Şi să vă duceţi /La Leu împărat, / Că acolo vă aşteaptă / Cu mesele întinse, / Cu făclii aprinse...). In una din cele mai frumoase colinde româneşti, colinda L-lui, se înfruntă cu voinicul în luptă dreaptă: — Scoală Leu, /Măi câine rău, / In luptă să ne luptăm / Şi-n săbii să ne tăiem! / — Ba în luptă că-i mai dreaptă /Şi-i de Dumnezeu lăsată! ...(Colinda Leului, Tohanu, jud. Braşov)
Coatu Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, fără an pe copertă; Drăgoi Sabin, 303 colinde cu text şi melodie, Editura Scrisul românesc,
Craiova, 1925.
LEUŞTEAN, personificare a plantei cu acelaşi nume din familia Umbeliferae, care asigură, împreună cu *Pelinul, *Usturoiul, *Odoleanul, *Avrămeasa şi *Cârstineasa, protecţie magică împotriva *Ielelor. L-ul devenea, la *Rusalii în sudul României şi la *Ispas în Transilvania, singura forţă divină capabilă să lupte împotriva *Rusaliilor, *Strigoilor, spiritelor malefice şi a bolilor produse de acestea: se agăţa la ferestrele şi uşile caselor; se lega de coarnele şi cozile vitelor cu lapte; se amesteca cu tărâţe sau cu turte,
anume preparate, şi se da să-l mănânce animalele; oamenii, în special femeile, se încingeau cu tulpinile peste mijloc; tinerii şi copiii se sorcoveau cu L; crucile din hotarul satelor se împodobeau cu coroane din L şi flori de câmp; feciorii împodobeau caii cu care ocoleau, în ziua de Ispas, crucile din sat (Sibiel, jud. Sibiu). Mănunchiul din flori şi L sfinţit la Ispas şi păstrat la icoană era folosit în momente de grea cumpănă: furtuni cu grindină şi vijelii, rupere de nori şi inundaţii etc. In acelaşi scop era folosit L pentru confecţionarea Steagului Căluşarilor la Rusalii şi Steagului Drăgaicii la *Sânziene sau *Drăgaică. In medicina populară L-ul se folosea pentru tratarea durerilor de cap, tusei convulsive, indigestiilor şi junghiurilor. In amestec cu *Odolean şi aişor vindeca diferite boli ale vitelor.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
LICURICI, reprezentări mitice coborâte din cer pe pământ să vadă cum sunt respectaţi aştrii luminători de către oameni. In sudul României, în special în Oltenia, solstiţiul de vară este anunţat atât de amuţitul cucului, cât şi de apariţia licuricilor, insecte din ordinul Coleopterelor. L, care apar în preajma solstiţiului de vară şi luminează noaptea de la apusul soarelui până la ivitul zorilor, când începe cucul a cânta, ar fi fost rânduiţi de Dumnezeu să ajute oamenii rătăciţi să-şi găsească drumul prin pădure.
Marian Sim. FI., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Institutul de Arte grafice, Bucureşti, 1903; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
UOARA: 1. Personificare a unei florii de primăvară, nume generic pentru *Suratele plecate din lumea de aici în lumea de dincolo; 2. Dans funerar jucat de obicei de fete în cimitirul satului, într-o zi a morţilor (a doua zi de Paşte, Duminica Tomii sau Paştele Morţilor, *Rusalii), sinonim cu Jocul pe Morminte, Moara, Mioara, Lumi-nioara, Milioara, Lilioara, încâlcita, Jocul Felegii, De-a Capătu. Ceremonialul începe în cimitir, motiv pentru care este numit, local, şi Jocul pe
105
LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ
Morminte, înconjoară biserica după care se continuă pe uliţele satului, peste câmpuri, spre satele învecinate prin antrenarea şi a altor persoane. In timpul jocului rolul suratelor din *Lumea de dincolo care poartă nume de flori (Lioara, Viorica, Milioara, Luminioara etc.) este preluat de suratele lor din lumea de aici. Dansul se compune din două secvenţe ceremoniale: împărţirea suratelor în două cete inegale (una din cete are o surată în plus); trecerea suratelor peste mormânt, din ceata mai mare în ceata cea mai mică, câte una, în ordinea textului rostit sau cântat de participante sub formă de dialog (fetele din ceata mică sunt invitate să-şi aleagă o surată din ceata cea mare) cu scopul, subînţeles, al refacerii echilibrului între lumea de aici şi Lumea de dincolo: — Lioară, Lioara, / Fiori de milioara, / Ce rându-i de rând, /Lioara, Lioară, / De-i mai mult la voi, / Mai puţin la noi? / — Dacă ţie-ţi pare / Că-i mai mult la noi, / Mai puţin la voi, / Vino şi-ţi alege / O fată frumoasă, /Cu sprânceana trasă; urmează formarea perechilor (o surată de aici şi alta de dincolo); construirea podului (un fel de tunel) prin ridicarea braţelor suratelor perechi care se ţin de o nuia, batistă, feleguţă, năframă; trecerea alegorică, dintr-o lume în altă lume, a persoanelor însoţite simbolic pe sub pod (tunel). Textul, rostit sau cântat pe o melodie caracteristică folclorului copiilor sau specifică numai L-ei, are versurile penta- şi hexasilabice, caracteristice poeziei de ritual şi, ca urmare, de mare vechime. Melodia este un gen muzical aparte, bine închegat şi sensibil diferenţiat de alte genuri. Jocul printre morminte este atestat şi în unele cimitire olteneşti în sâmbăta Rusaliilor, zi a anului când acestea devin mai populate ca vetrele de sat. Acolo, după cântatul (bocitul) morţilor dis-de-dimineaţă, oamenii mănâncă, beau şi se distrează ziua întreagă, împreună cu sufletele morţilor. In Colinele Tutovei jocul pe morminte a fost transferat din cimitir la priveghiul de înmormântare. Şi în acest caz participanţii se împart în două cete: fetele în casa mortului şi băieţii pe prispă. In unele sate fetele îşi pun nume de flori şi, ca urmare, băieţii le cheamă afară strigându-le pe numele de floare. Băieţii, care încep cântecul, strigă, pe rând, toate fetele din casă. Adesea, când în casă rămâne o singură fată, se schimbă rolurile, aceasta cheamă pe cei de afară. In forma veche, fetele din casă erau
chemate de trei ori, ultima oară fiind strigat mortul. Regulile jocului sunt aceleaşi, cu observaţia că în unele variante ultimul nume strigat este mortul: — Tot la noi mai mulţi/Şi la voi mai puţini, / Daţi merioarelor, / Surioarelor! / — Vouă ce vă place, /Poftiţi şi v-alegeţi,/Daţi merioarelor /Surioarelor!... (Odaiaazi, OdaiaBur-sucani, sat în com. Griviţa, jud. Vaslui). Sub diferite forme, jocul pe morminte, L, şi cântecul de priveghi, Merioare, au trecut astăzi în folclorul copiilor, fiind cunoscute variante, surprinzător de unitare, de pe întreg teritoriul României.
Ciubotarii I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Comişel Emilia, Folclor muzical, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Mârza Traian, Folclor din Bihor, Editura Muzicală, Bucureşti, 1985.
LOGODNA PĂSĂRILOR, zi în *Calendarul popular dedicată împerecherii păsărilor de pădure, sinonimă cu *Dragobete, Cap de primăvară sau Cap de vară. L. P., care are dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), este sărbătorită de tineri pentru dragoste (Oltenia).
LUCEAFĂRUL CEL MARE DE MIEZUL NOPŢII, personificare a stelei Vega din constelaţia Lira, reper important pentru orientarea oamenilor pe timp de noapte, sinonim cu Luceafărul cel Frumos (Prahova, Neamţ).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
LUCEAFĂRUL DE SEARĂ, personificare a planetei Venus în momentul apariţiei pe firmament în timpul serii. L de S. se confundă, uneori, cu *Steaua Ciobanului (Buzău, Neamţ, Braşov).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Ionică 1.1., Drăguş — un sat din Ţara Oltului. Manifestări spirituale. Reprezentarea cerului, Institutul de Ştiinţe Sociale, Bucureşti, 1944.
LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ, personificare a planetei Venus la apariţia pe firmament înainte de ivirea zorilor (Braşov, Prahova).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Ionică 1.1., Drăguş — un sat din Ţara Oltului. Manifestări spirituale. Reprezentarea cerului, Institutul de Ştiinţe Sociale, Bucureşti, 1944.
LUCEAFĂRUL porcesc
106
LUCEAFĂRUL PORCESC, personificare a constelaţiei Taurului la răsăritul căreia încep a grohăi porcii, semn pentru gospodari că se apropie ivitul zorilor (Olt, Vâlcea, Prahova, Neamţ).
LUCEFERI, copii ai *Soarelui făcuţi din dragoste cu stelele, motiv de supărare (gelozie) pentru *Lună, identificaţi cu mai mulţi aştrii strălucitori. *Luceafărul de Seară (planeta Ve-nus la apariţia ei pe firmament) deschide poarta nopţii, *Luceafărul de Ziuă, ^Luceafărul Porcesc, Luceafărul Boilor o închid, iar cel mai frumos dintre ei, *Luceafărul cel Mare de Miezul nopţii (steaua Vega din constelaţia Lira) indică miezul nopţii.
Otescu I.f Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Tutuc L, Cosmografie, Bucureşti, 1910; Sângiorzan I.C., Ştefan I.M., Ghidul Cosmosului, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Teodorescu N., Chiş Gh., Cerul — o taină descifrată, Editura Albatros, Bucureşti, 1982;
LUCINUL, divinitate protectoare a lupilor, prăznuită în perioada formării haitelor în vederea reproducerii, care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Apostol şi Evanghelist Luca (18 octombrie) din Calendarul creştin ortodox. Pentru prevenirea stricăciunilor provocate de lupi, li se lega magic gura prin încleştarea dinţilor pieptenilor de scărmănat lâna, se instituiau severe interdicţii privind prelucrarea lânii, părului şi pieilor de animale (Banat).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
LUMEA DE DINCOLO, împărăţie locuită de sufletele morţilor cu chip de om sau de pasăre, descrisă în *Cartea românească a morţilor, sinonimă cu Raiul creştin. In raport cu punctele cardinale, L. deD. se găseşte spre Soare-apune. Cei vii (lumea de aici) privesc spre răsărit, cei morţi spre apus. După scalda rituală şi gătitul mortului, acesta este orientat cu picioarele înainte, pe direcţia în care trebuie să meargă: est-vest. Pentru a nu rata calea cea bună, marcată fără greş de coborâşul Soarelui spre apus, morţii se îngroapă întotdeauna după-amiază. In aceeaşi direcţie mergeau şi sufletele după moarte în
perioada Egiptului antic, Indiei vedice, Greciei antice etc. Această orientare pe orizontală a drumului mitic, de la est la vest, este dublată de una pe verticală. Drumul descendent al omului neolitic spre pântecele matern al Zeiţei Glie a devenit, la indo-europeni şi creştini, un drum ascensional, spre împărăţia cerului, unde şi-a mutat între timp reşedinţa marea divinitate, Dumnezeu. După unele expresii populare, L. de D. s-ar afla în al nouălea cer. In raport cu Pământul (Ţara de Jos), împărăţia morţilor devine, în cântecele funerare, Ţara de Sus: ...Că el astăzi pleacă/De la el de-acasă/$i de la vecini,/Din Ţara cu doru, / Să-mi umble cu Domnu, / Din Ţara de Jos / Trece in ha de Sus ...(Zorile din casă, Ursăţei, jud. Gorj). In unele colinde de Sf. Vasile L. de D. este situată pe vârf de munte. In toate variantele cântecului de *Zori L. de D. este un tărâm liniştit, mirific, cu multe flori, lipsită de *Scaraoschi, de focul veşnic, de cazanul cu smoală. O imagine asemănătoare este redată şi de *Bocetul versificat din Moldova: Să mai zbori din pom în pom /Şi să vii la noi de dor; sau
—	Niculai, da un’te duci?/— Unde-s codrii plini de cuci / Şi păsările cântătoare / Şr-apoi ne-ntorcătoare!(Pârâul Cârjei, jud. Neamţ). Adesea, în L. de D. este asemuită cu un sat fără nume: Mămuţa noastră s-o dus, / Şi s-o dus pe ceea lume, / Unde-i satu fără nume/Şi cărarea fără urme (Uda, jud. Iaşi). Sintagmele Dealul cu jocul, Câmp cu jocul, Horă mare, Mahalaua noastră, Casă mare, Stol de golumbei din Cartea românească a morţilor redau starea generalizată de relaxare din Ţara de Sus şi comuniunea sufletească, vieţuirea în cete. Sfatul dat mortului pentru a ajunge în L de D., repetat cu insistenţă în cântecele funerare, este mersul înainte şi la dreapta, spirală care se derulează de la răsărit la apus, conform acelor de ceasornic. în Ţara de Sus oamenii sunt grupaţi, ca şi în Ţara de Jos, pe familii şi neamuri, pe sate şi părţi de sate (mahalale). Astfel, sarcina noului venit de a găsi adresele pentru transmiterea mesajelor de la cei vii este mult uşurată:... Ş-acolo la vale/Este o casă mare / Cu uşile la vale, / Fereşti la soare. / Şi acolo că este / Mahalaua noastră; / Tineri şi bătrâni / Şi copilaşi mici, / Tot cete de fete, / Pâlcuri de neveste/Şi de băieţei, /Ş-orfi şi de-ai mei; / Şi iar să le spui, /Anume la toţi, / Că noi îi aşteptăm / Tot la zile mari, /în ziua de Joi mari, / Cu ulcele noi. / Cu haine spălate, /în lacrimi
107
LUMEA DE DINCOLO
Prin cântece de trâmbiţă sufletele morţilor din lumea de dincolo sunt anunţate că le mai soseşte o rudă din lumea de aici (sat. Runcu, jud. Gorj)
udate,/La soare uscate... (Topeşti, jud. Gorj). Totuşi, spre deosebire de peisajul edenic din *Cântecele de Zori, în unele Cântece de Priveghi locul de întâlnire cu cealaltă jumătate a neamului este un tărâm ciudat: pe cea coastă mohorâtă; pe cel munte-ntunecat; pe cel şes cu românită etc.... In acelaşi cântec de priveghi în L. de D. este redată metaforic, prin substantive colective (oastea rătăcită, ceata de călugări): Pe cel deal cu românită / Trece-o oaste rătăcită, /Far' de steag, făr'de stegar,/Fără nici un căpitan... /Pe dealul mănăstirii /Seplimbau călugării, /Blestemân-du-şipărinţii,/De ce i-a călugărit/Şi nu i-a căsătorit? Este un tărâm fără ierarhie socială. Oastea nu are steag, stegar, căpitan. Acolo, cei mai nefericiţi sunt tinerii necăsătoriţi, călugării, termen ofensator adresat pe pământ burlacilor, celor care îşi încheie viaţa fără să-şi întemeieze o familie. Măruntei ca fluturii, ei formează un grup aparte care, aruncând vina pe părinţi că au părăsit lumea de aici fără viaţa împlinită, îi blestemă. în Muntenia se spune frecvent despre părinţii cărora le-a murit un flăcău sau o fată
mare că i-au căsătorit cu pământul. în unele cântece de priveghi aceştia sunt întâmpinaţi de alaiul nupţial: Pe cea coastă mohorâtă/Pare-o oaste rătăcită, /Darnu-i oaste rătăcită; / Dar cu cine-i logodit? / Cu pământul înnegrit. /.../. Sufletele morţilor sunt anunţate de cei de aici că le va sosi o nouă rudă prin trasul clopotelor, cân-tatul cu trâmbiţa. De aceea, noii veniţi sunt aşteptaţi ca oaspeţi dragi, Cu mese întinse/Şi făclii aprinse. Principalul neajuns al L. de D. este de natură etică: acolo lumea este fără dor şi fără compasiune, stări sufleteşti lăsate povară rudelor de aici. Condiţia pusă *Dalbului de pribeag la primirea în lumea morţilor este uitarea cu desăvârşire a existenţei pământene, a celor dragi. Credinţa în existenţa unei L deD. este atestată la românii de pretutindeni.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu
LUMINA DE OVIDENIE
108
Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipo-grafiaCarolGobl, Bucureşti, 1904; Bucureşti, 1976.
LUMINA DE OVIDENIE, substitut al divinităţii care moare şi renaşte la *Anul Nou reprezentat de o lumânare încolăcită şi aprinsă în noaptea de Ovidenie (21 noiembrie), Mărimea lumânării redă, precum firele colorate ale Mărţişorului la *Anul Nou Agrar, măsura simbolică a anului calendaristic. O astfel de lumânare, numită *Măsura mortului, *Privighetoare, statul mortului etc., apare astăzi şi la înmormântarea oamenilor. Arderea lumânărilor încolăcite atât în noaptea de Ovidenie sau la Sântandrei, când se celebra *Anul Nou dacic, cât şi la moartea omului are aceeaşi semnificaţie: renaşterea simbolică, printr-un rit funerar de incinerare, a zeului şi, după modelul acestuia, a omului.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
LUNA, satelit al Pământului, personificare a zeiţei morţii. Spre deosebire de Soare, care apare în fiecare zi a anului cu aceeaşi înfăţişare, L este un astru capricios, supus, asemenea omului, temporalităţii şi morţii. Tragedia L-ii (apariţia şi, după ce a ajuns la *Luna Plină, dispariţia de pe cer) este asemănătoare cu cea a omului care se naşte, se maturizează şi moare. Soarele întinereşte şi îmbătrâneşte zilnic fără să moară; Luna se naşte şi moare cu fiecare revoluţie în jurul Pământului. După unele legende, Luna e om; ia început mititel ca şi copilul şi apoi tot cresc aripile, îi cresc împrejur până ce devin una şi e rotund. Apoi începe iar a îmbătrâni şi a se face tot mai mic, aripile i se taie, până ce rămâne ca degetul şi iar se naşte din nou. L, astru cântat şi îndrăgit de tineri şi poeţi, are, în spiritualitatea populară, mai curând o semnificaţie malefică. Ea este prototipul femeii capricioase care patronează noaptea, iarna şi frigul, spre deosebire de *Soare care e bărbatul înţelegător, patron al zilei, verii şi căldurii. Prin procesul de repetare ce-1 sugerează, L a îndeplinit condiţia esenţială a oricărui orologiu; prin cele patru faze, diferite calitativ, şi prin forma schimbătoare de la noapte la noapte, ea sugerează un veritabil proces de
numărare, fiind numită chiar mama pluralului. Fără astrul lunar, bezna nocturnă nu ar fi apărut în mentalitatea celor vechi simbol al timpului măsurat, în vechime, pe nopţi şi nu pe zile. O dovadă incontestabilă că în Calendarul popular supravieţuiesc elemente specifice calendarelor lunare sunt cele aproximativ 20 sărbători nocturne (*Crăciunul, *Paştele, *Revelionul etc.) şi sărbători cu ajun.
Sângiorzan I. C., Ştefan I.M., Ghidul Cosmosului,
• voi. I—II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Teodo-rescu N., Chiş Gh., Cerul — o taină descifrată, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
LUNA NOUĂ, personificare a primei faze a Lunii, când este invizibilă cu ochiul liber, sinonimă cu Luna Tânără, Luna în Două Coarne şi Crai Nou. Prin continuarea revoluţiei sinodice sau Lunaţiei, L N. apare în direcţia de unde apune seara Soarele ca o seceră subţire şi luminoasă care creşte, noapte de noapte, până la faza de *Lună Plină. In calendarul lunar, mai vechi decât calendarul solar, zilele se numărau pe nopţi, începând cu apariţia pe cer a L-ii N. Dintre reminiscenţele lunare ale Calendarului popular cea mai interesantă pare a fi numele de Duminică Tânără (prima duminică cu L N. sau care urmează după L N.). Intr-un an solar sunt 13 lunaţii şi, ca urmare, 13 Duminici Tinere. La L N. se semănau plantele care cresc şi rodesc în sus, la suprafaţa solului (secara, grâul, porumbul), se efectuau vrăji şi descântece, se invoca astrul nocturn, prin formule recitative, solici-tându-i pâine, sănătate, nevastă: Crai Nou, Crai Nou, /Sănătosm-aigăsit, /Sănătos să mă laşi!/ Fără nevastă m-ai găsit, / Cu nevastă să mă laşi! sau Lună Nouă, Lună Nouă, / Taiepâinea-n două / Ţie jumătate, /Mie sănătate! Etc.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
LUNA PUNĂ, personificare a fazei lunare deschisă de primul pătrar şi închisă de al doilea pătrar, când Pământul este încadrat între Soare şi Lună iar astrul selenar apare în întregime luminat, sinonimă cu Lună Veche. L. P., miezul Lunii lunare de 29,53 zile, se naşte la *Lună Nouă, creşte şi se împlineşte după 14,76 zile şi apoi scade şi dispare după alte 14,76 zile, la Lună Nouă. L. P. este un timp favorabil invocat
109
LUP
prin gesturi, acte rituale şi formule magice la semănatul plantelor, în special al acelora care cresc şi rodesc în pământ: ceapa, usturoiul, ridichea şi alte zarzavaturi. Acum era timpul favorabil pentru diferite activităţi: semănatul cânepii, inului, grâului de toamnă; ridicarea furcilor din lemn la construcţia caselor; vopsirea lânii cu vopsele vegetale; tăierea, în lunile de iarnă, lemnelor din pădure folosite la construcţie etc. începând cu Sinodul de la Niceea (325 d.Hr.), creştinii calculează data mobilă a Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvară şi faza L P.
Tutuc I., Cosmografie, Bucureşti, 1910; Sângiorzan I. C., Ştefan I. M., Ghidul Cosmosului, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Teodorescu N., Chiş Gh., Cerul — o taină descifrată, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
LUNI, personificare a primei zile a săptămânii dedicată Lunii, patronată de sfinţii creştini Petru şi Pa vel (Iaşi), sau de arhanghelii Mihail şi Gavriil (Neamţ). Ca personaj mitic, Sf. Luni este invocată pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora născute în ziua de L şi botezate Lunilă sau Lunaia. Este considerată o zi aducătoare de noroc, favorabilă începerii activităţilor specifice industriei casnice (tors, dărăcit, năvădit, ţesut, croit), în special a acelora de durată, care nu se pot încheia într-o singură zi (ţesutul, cusutul sau brodatul iei sau cămăşii). Se interzicea, în schimb, negoţul, datul pe datorie, împrumutul bunurilor materiale, mersul la peţit şi înmormântarea morţilor. L reprezintă timpul favorabil efectuării practicilor de medicină populară (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru câştigarea bunăvoinţei Sf. Luni, care poate da sănătate copiilor şi prosperitate familiei, unele femei o celebrează prin post, uneori mai sever ca miercurea şi vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul născut lunea se credea că este urât, dar foarte sănătos şi norocos. L este singura zi a săptămânii oprită pentru înmormântarea oamenilor.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
LUOTOARE, reprezentare mitică românească care ia sporul (mana) holdelor, vitelor şi păsărilor, mirosul şi leacul florilor în ziua de 22 aprilie, sinonimă cu *Mânecătoare. Este o femeie răutăcioasă şi invidioasă a cărei forţă distructivă poate fi anihilată prin ungerea intrărilor în curţi, case, grajduri cu usturoi (jud. Olt).
LUP: 1. Totem al dacilor şi important reper de măsurare a timpului în ^Calendarul popular. Stabilitatea comportamentului său de reproducere, păstrat în forme neschimbate de-a lungul mileniilor, realitate confirmată şi de zicala românească Lupul îşi schimbă blana, dar năravul ba, ferocitatea cu care îşi procură hrana, demnitatea, reflectată astăzi de neputinţa omului de a-1 dresa pentru a-1 aduce sub cupola circului să sară prin cerc pentru o bucată de carne etc. sunt trăsături care aveau să-l propulseze, în Antichitate, în rândul divinităţilor. La latitudinea geografică a României L-ii se strâng în haite unde se cunosc, se îndrăgesc şi se aleg perechile. Peste aproximativ o lună de zile, la *Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie) încep împerecherile care se întind pe o perioadă îndelungată de timp, ultimele având loc la *Filipii de Iarnă (29-31 ianuarie). După o perioadă de gestaţie de 62-63 de zile, L-oaicele fată târziu, după oi, capre şi căprioare, când au carne fragedă pentru căţei. Ei duc apoi o viaţă familială (L-ul, L-oaica şi puii de L) până la constituirea haitei când noua generaţie participă la atacarea şi prinderea prăzii. La sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie, unde apare, în *Colindul popular, cea mai mare concentrare a sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate L-ului, (*Ovidenia, Sântandrei, *Noaptea Strigoilor, *Moş Nicolae, *Zilele Buba-tului, *Varvara) supravieţuieşte un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, probabil *Anul Nou Dacic. Ca oricare altă mare divinitate, el pedepseşte şi ajută credincioşii. Fiind singura fiinţă care vede dracii, îi sfâşie la Bobotează, sperie sau alungă bolile copiilor etc. In Platforma Luncani (jud. Hunedoara), în imediata apropiere a cetăţilor dacice din Munţii Orăş-tiei, primul alăptat al copilului se făcea prin-tr-un aparat în formă de cerc, confecţionat dintr-o ţesătură în care se puneau dinţi pisaţi de lup, numit gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau botezaţi cu numele Lupu, după un alt ritual decât cel creştin. El însoţeşte sufletul omului nu numai în *Existenţă, ci şi
LUPĂRIA
110
Stindardul dacic. Cap de lup prelungit cu trup de şarpe pe Columna lui Traian
în *Preexistenţă şi *Postexistenţă. Există o tainică legătură între L (câine) şi astrul lunar la care se uită fascinat şi urlă ca şi cum şi-ar dori ceva anume. In cântecele de *Zori L-ul e călăuză a sufletului omului pe drumurile întortocheate care duc la Rai: ...$i-ţimai va ieşi /Lupul înainte, /Ca să te înspăimânte, /Să nu te spăimânţi, / Frate bun să-l prinzi, / Că lupul mai ştie/Seama codrilor /$-a potecilor. /$i el te va scoate / La fecior de crai /Să te ducă-n Rai! / C-acolo-i de trai; / în dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul; / In câmp cu bujorul, /C-acolo ţi-e dorul!...; 2. Sol care anunţă, alături de alte animale sălbatice (*Ursul) şi domestice (*Câinele), de unele păsări de pradă (*Cucuveaua, *Bufniţa) şi de curţe (*Găina) sosirea *Morţii. Mesajul funest este transmit prin cântec: câinele şi lupul urlă prelung, găina cântă cocoşeşte, cucuveaua, bufnita cântă. Intre mesagerii morţii din *Panteonul românesc şi mesagerii zeului Yama din Panteonul indian, a cărei iminentă sosire este anunţată de câini, cucuvele şi porumbei, sunt asemănări evidente. In multe legende şi credinţe româneşti urletul L-ului sau câinelui sunt rugăciuni adresate patronilor lor (*Sânpetru de Iarnă, *Filipul cel Mare sau *Filipul cel Şchiop, *Sântandrei) aşa cum omul credincios înaltă cântări divinităţii adorate. Mesajul funest al L-lui din satele montane ale judeţului Vrancea (Câmpuri, Nereju), a fost preluat, în majoritatea zonelor etnografice româneşti, de ruda lui domestică, câinele. In cultura populară L-ul şi câinele sunt specii canine care se substituie reciproc, schimbându-şi adesea rolurile.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Muş-lea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Kahane Mariana, Georgescu-Stăn-culeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
LUPĂRIA, denumire a constelaţiei Leul Mic, sinonimă cu *Haita de Lupi.
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
LUT, arhetip al genezei din care femeia în epoca neolitică şi Dumnezeu în vremurile biblice şi-au modelat unul altuia chipurile. în lumea celor vechi nu există descoperire tehnologică fără să lase urme în viata religioasă. Astfel, marile invenţii neolitice, pregătirea pâinii din * Aluat şi a oalei din L, se subordonează unei ideologii universale: credinţa în nemurirea sufletului. Ţărâna şi făina amestecate cu apă devin una L, cealaltă aluat. Din făină şi ţărână femeia neolitică a modelat chipurile divinităţilor adorate (statuetele din lut, vasele antropomorfe, figurinele din aluat, pâinea şi colacii antropomorfi sau geomorfi), din L Dumnezeu a modelat omul. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia suflând viată asupra ei, omul şi-a însufleţit chipurile din lut şi aluat arzându-le în cuptor. între tehnica ceramică şi cea a panificaţiei sunt evidente paralelisme spirituale: eliberarea spiritului grâului din sămânţă şi a spiritului pământului din ţărână prin distrugere violentă (tăiere, zdrobire, pisare, râşnire, măcinare); adăugarea elementului germinai, apa, pentru obţinerea lutului şi aluatului; frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi aluatul; modelarea adăposturilor (chipurilor), oala şi colacul care poartă, cele cu valoare rituală, nume de divinităţi creştine sau precreştine; însufleţirea lor prin ardere sau coacere în cuptor. Oala şi colacul, scoase din cuptor, au viaţă şi, ca urmare, pot fi jertfite, adică date de pomană: oala la Moşii de Vară, la înmormântare, colacul, coliva la Mucenici, Crăciun etc.
Ghinoiu I., Ceramica românească. Repere spre universalitate, în „Imagini şi permanenţe în etnologia românească“, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992.
M
MAC (Papaver rhoeas L.), plantă sacră din familia Papaveraceae care înfrumuseţează, împreună cu bujorul, peisajul edenic al *Lumii de dincolo. La înmormântare, în unele sate bănăţene, se puneau seminţe de M. în sicriu pentru a fi numărate de mort ca să-i treacă timpul, şi să uite de cei de care s-a despărţit. De asemenea, sămânţa de M. se presăra peste anumiţi colaci de pomenire a morţilor, era folosită în practicile magice de aflare a ursitului şi a numărului de copii care se va naşte într-o căsnicie. în Mehedinţi, peste ultimele spice de grâu, lăsate intenţionat nesecerate şi legate cu fir roşu, numite Barba lui Dumnezeu, se puneau flori de M. Este o plantă îndrăgită de românii de pretutindeni.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
MACAVEI, divinitate protectoare a urşilor celebrată la 1 august care a preluat numele celor şapte fraţi Macabei, fiii Salomoniei şi mucenicii lui Eleazar, sau al Sfântului Mucenic Macobei, prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins de flăcări (Bucovina). întrucât în această perioadă a anului se împerechează urşii, iar apicultorii extrag ultima miere, folosită ca leac pentru tămăduirea unor boli, ziua este numită şi *M.-ul Ursului sau M.-ul Stupilor (Oltenia). în ziua de M. oamenii stropeau cu agheasmă grădinile şi livezile prădate de urşi, sfinţeau la biserică spice de grâu, le scuturau şi le amestecau cu sămânţa ce urma a fi semănată, culegeau şi sfinţeau unele plante de leac (Oltenia). în ziua de M. cerbul ar intra cu copitele în apă sau s-ar pişa ca s-o ră-
cească (Bucovina). Din acest motiv, de la această dată, ursul nu mai intră în râu să-şi mai facă baia după obicei.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1987; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
MACAVEIUL URŞILOR, nunta sau împerecherea *Ursului, prăznuită în ^Calendarul popular în ziua de 1 august, sinonimă cu împu-iatul Urşilor. Cu această ocazie, crescătorii de animale din Ţara Haţegului şi Platforma Luncani îi dăruiau ursului o pulpă de vitei: o lăsau în locurile lui de trecere şi spuneau: Na Ursule! După 7-8 luni de gestaţie, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, perioadă marcată în *Calendarul popular de ziua ursului şi de *Martinii de Iarnă.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1987; Pamfile Tudor, Sărbătoriie de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, SocecTBucureşti, 1909.
MAI, luna a treia în Calendarul roman şi a cincea în Calendarul iulian şi gregorian, cu început de an la 1 ianuarie, personificare a timpului tânăr. Denumirile populare indică fie timpul florilor (Floral, Florariu), fie exuberanta vegetaţiei (Frunzar). Zicala populară: Mai e rai îşi găseşte explicaţia în faptul că timpul suficient de călduros şi precipitaţiile abundente, lipsite de grindină şi piatră, făgăduiau un an bogat în roade. Pe ogoare, în livezi, grădini şi podgorii activitatea este în toi, iar turmele de oi, cirezile de vite şi prisăcile dau randament economic maxim. Săr-
maica călătoarea
bâtorile populare din luna M., puţine cu dată fixă (*Arminden, Constandinu Puilor şi loan Fierbe-Piatră) şi mai numeroase cu dată mobilă (pentru un an cu dată mobilă a Paştelui la 1 mai: Paşte, *Paştele Blajinilor, Ropotitul Ţestelor, *Mătcălăul, Joile Verzi, Gherman, Todorusale) cuprindeau obiceiuri şi practici sezoniere specifice primăverii.
Candrea I. A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
MAICA CĂLĂTOAREA, sol trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpuşă confecţionată din *Lut,
*	Aluat, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, sinonimă cu *Ploaia, Moaşa Ploii, *Maica Domnului, *Zâna, *Scalo-iana, Seceta, *Mama Secetei. M. C. este purtătoarea unui mesaj precis, transmis printr-un cântec funerar să aducă sau să oprească ploaia.
Constantinescu N., Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986;GhinoiuI., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
MAICA DOMNULUI: 1. Nume popular al Fecioarei Maria, identificată în *Panteonul românesc cu *Sântămăria Mare (15 august), *Sântă-măria Mică (8 septembrie) şi *Maica Precista invocată în momentele de grea cumpănă. Ziua de celebrare a Fecioarei Maria a fost suprapusă de creştini peste o zeiţă mamă, sărbătorită la echinocţiul de toamnă. Moartea şi renaşterea zeiţei păgâne au fost disociate după modelul dramei hristologice: pe 15 august au fixat Adormirea (moartea) Fecioarei Maria iar la 8 septembrie Naşterea Fecioarei Maria. Sărbătorile M. D. (Sântămăria Mare şi Sântămăria Mică) împreună cu *Simion Stâlpnicul (1 septembrie) şi Ziua Crucii (14 septembrie) formează scenariul ritual de înnoire a timpului la *Anul Nou când moare divinitatea adorată (Sântămăria Mare) urmată de renaşterea ei (Sântămăria Mică). în practicile magice, M. D. este invocată de fete să se mărite, de femei să nască uşor, de mame să aibă copiii
112
sănătoşi, de descântătoare să vindece bolile etc. In basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepseşte cu asprime când încalcă interdicţiile impuse de ea, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednică şi ascultătoare şi o căsătoreşte cu fiul de împărat etc. In unele legende M. D., identificată cu astrul nopţii, *Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpădească lumea şi să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc ele oamenilor. Conform aceleiaşi tradiţii, M. D. a fost zămislită nefiresc, din mirosirea sau sărutarea unei frunze de păr. După altă legendă, ea s-ar fi născut din durere de inimă, dintr-o mamă de şapte ani şi un tată de şaptezeci şi şapte. Pruncul Iisus, el însuşi zămislit miraculos, din sărutul unei icoane găsite într-o fântână, este născut în grajdul *Moşului Crăciun, zeu la vârsta senectuţii care se opune venirii Fiului pe lume: o izgoneşte pe M. D. sau îi îngăduie să nască numai în grajdul vitelor, taie mâinile soţiei sale pentru că l-a moşit pe Iisus. Venirea Fiului, prin naştere, însemna, în mentalitatea celor vechi, plecarea Moşului, prin moarte. M. D. binecuvântează boii, vacile, oile şi porcii pentru că au încălzit-o şi hrănit-o în timpul naşterii, rândunelele pentru că au dat vestea că va învia Iisus, ciocârlanul şchiop pentru că l-a văzut pe Mântuitor răstignit, el însuşi fiind lovit cu o piatră. In schimb, a blestemat calul pentru că a ronţăit şi tropăit în timpul naşterii sau că a mâncat fânul în care a fost ascuns Pruncul, păianjenul pentru că întrecut-o la tors, lemnarul pentru că i-a făcut lui Iisus crucea grea, iar pe feciorul agresiv, numit *Năvalnicul, care a speriat-o când mergea la moliftă, la 40 de zile de la naştere, îl transformă în buruiană folosită în farmecele de dragoste etc.; 2. Păpuşă confecţionată din lut, cârpe sau crenguţă de pom îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, sinonimă cu *Caloianul şi *Maica Călătoarea, substitut ritual al solului iniţiat de ceata feminină pentru a fi trimis, printr-un rit funerar, pe apă sau pe sub pământ, la divinitatea adorată să dezlege ploile (Dorohoi).
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Brătulescu Monica, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Constantinescu N.A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963; Cuceu I.,
113
MAMA GAIA
Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Vulcănescu R., Etnologie juridică, Editura Academiei, 1970.
MAICA PRECISTA: 1. Nume popular al Fecioarei Maria, identificată în *Panteonul românesc cu *Sântămăria Mare (15 august) şi cu *Sântămăria Mică (8 septembrie), sinonimă cu *Maica Domnului. M. P. păstrează trăsăturile Marii Zeiţe neolitice şi este invocată în momentele de grea cumpănă; 2. Zeiţă a morţii care primeşte sufletele morţilor în Rai, sinonimă cu *Gaia. Sufletul mortului este iniţiat, prin cântecul de *Zori, cum să o recunoască şi cum să se poarte:... Colo-n vale-n cale, /I-o răchită mare. /La aia cine se umbrea?/Maica Precista. /Jos să mi te apleci, /Poale să-i săruţi, /Ia să mi te ieie / Şi să mi te ducă /La mijloc de Rai. /C-acolo-i de trai... (Zorile, Borlova, jud. Caraş-Severin). In unele bocete moldoveneşti M. P. deschide gura mortului: — Roagă-te la Precista,/Să-ţi descuie guriţa, /Săpoţi vorbi cu dânsa... (Hangu, jud. Neamţ).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
MAICA SFÂNTĂ, ghid providenţial în *Car-tea românească a morţilor, metamorfozat în răchită înflorită, care ajută sufletul mortului să ajungă în Rai. Prin cântecul funerar de *Zori, sufletul este iniţiat cum s-o recunoască şi să se comporte: ...Haide, bre, -nainte, / -Nainte să mergi / Unde-i mai vedea / Răchită-nflorită, / Nu e răchită, / Ci e Maica Sfntă, / Ei să-i înge-nuchi/Poala să i-opupi,/De ea să te rogi, /Ea să-ţi mai arate/Pe unde să dai, /Ca să ajungi în Rai (Zorile din casă, Câmpofeni, jud. Gorj). Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
MAMA CALOIANA, divinitate pluviometrică invocată să dezlege ploile, substituită de o păpuşă confecţionată din lut, aluat, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, sinonimă cu *Caloianul, *Ploaia, Moaşa
Ploii, *Maica Călătoarea, *Maica Domnului, *Zâna, *Scaloiana.
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
MAMA CÂMPULUI, zeiţă mumă, stăpână a holdelor semănate, invocată în descântecele de plănsori. Spre deosebire de *Muma Pădurii, ai cărei copii sunt urâţi şi plângăcioşi, M. C. are prunci cuminţi. Mamele îşi fereau prin diferite practici magice copiii să nu fie schimbaţi de Mama Pădurii, dar erau interesate să preia calităţile copiilor M.-ei C: Mama Câmpului!/Şi tu ai copil/Şi eu am copil. /Al meu mereu plânge, / Iar al tău nu plânge./Din această seară /Al tău să plângă/Şi al meu să tacă! (Bucovina).
Gorovei Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915.
MAMA DRACULUI, mamă care ar fi născut demonii, tutunul şi obiceiul fumatului. Aceasta ar semăna cu o babă, bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul Iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, c-o lulea sau pipă mare între dinţi, cu flăcări care îi ies pe nas şi duhoare de tutun pe gură (Vâlcea). M. D. este cel mai invocat demon în înjurăturile româneşti.
MAMA GAIA, zeiţă a morţii în ipostaza păsării de pradă care ia sufletul la moartea omului, identificată cu Terra Mater (Gaea). In textele de *Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, *Zeiţa Morţii este, de cele mai multe ori, o pasăre de pradă, de zi sau de noapte: *Corboai-ca, *Gaia, *Bufniţa, *Vulturul. Dintre acestea, prototipul zeiţei neolitice a morţii este pasărea migratoare Gaia (Milvus Milvus), care urmăreşte neîncetat omul, dându-i rotocoale deasupra capului. întrucât turcii în expediţiile lor de jaf prin Ţările Române descopereau ascunzişurile băjenarilor din păduri observând zborul pe cer al găii, cunoscută de la ei de acasă, unde iernează, aceasta a fost numită de popor, în Evul Mediu, Pasărea turcului. Expresiile populare: A da de Gaia, sinonimă cu A da de Dracu, sau Vezi
MAMA PĂMÂNTULUI
114
că te ia Gaia, sperietoare pentru copiii neascultători, sunt cunoscute astăzi în toate zonele etnografice româneşti.
MAMA PĂMÂNTULUI, ultimele spice lăsate intenţionat nesecerate pentru a se adăposti în ele spiritul grâului din faţa uneltelor *Morţii, secera şi coasa, pentru a rodi în anul viitor (Valea Nistrului: Soroca).
MAMA SECETEI, divinitate pluviometrică invocată să lege ploile, substituită de o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, sinonimă cu *Caloian, Seceta, *Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, *Sântilie.
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârniîegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
MAMARCA, duh necurat, mamă a *Dracilor şi soţie a lui *Scaraoschi, identificată cu zeul sirienilor antici Mamona. M., care se poate metamorfoza în vieţuitoare (*Liliacul) sau plante (măceşul sau trandafirul sălbatec), este invocată în unele descântece de alungare a bolilor (Teleorman). Intr-o legendă apocrifă ea ar fi fost înfrântă de arhanghelul Mihail într-o luptă cosmică şi apoi legată în Iad, în faţa tronului lui Scaraoschi. După ce va fi eliberată de Scaraos-chi, M. va naşte Antihristul şi, împreună cu el, va participa la distrugerea lumii.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Olinescu Marcel, Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
MAMARUŢĂ, reprezentare pluviometrică sinonimă cu Băbăruţă, *Paparudă şi zeii indieni Marut. M. este invocată de o ceată sacră, pe timp de secetă, să aducă plaoia: Mămăruţă, Rută, /Dă, Doamne, ploiţa,/Ploiţa curată,/Fără nici-o piatră. / Unde-i da cu sapa, /Să se umple groapa; / Unde-i da cu plugu, / Să meargă ca vântu ...(Cociuba Mare, jud. Bihor).
Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Dumezil Georges, Zei suverani ai indo-europenilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
MAMONA, duh necurat, căpetenie a *Draci-lor şi *Strigoilor, stăpână a întunericului Iadului,
identificată cu zeul sirian al belşugului Mamona. M., sinonim în *Panteonul românesc cu Mamar-niţă, Marmaroc şi Mamulan, este amintit în predica lui Iisus în care precizează că nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamona (Matei, 6, 24; Luca 16,13).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
MARCUL BOILOR, patron al vitelor mari, în special al boilor, prăznuit în ziua de 25 aprilie. La M. B., principalele animale de muncă în satul vechi românesc, boii, erau lăsaţi să pască pe unde şi cât doreau, nu erau legaţi şi, mai ales, nu se înjugau la căruţă sau la plug (Banat, Bucovina).
Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimeat Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901.
MARINA, divinitate a *Calendarului popular, protectoare a sufletelor copiilor morţi care a preluat din Calendarul ortodox numele şi data de celebrare ale Sf. Mare Muceniţe Marina (17 iulie). In ziua de M. mamele împărţeau mături confecţionate din tufe de *Pelin verde, însoţite de câte un pui de găină, porumb fiert şi flori, împleteau cercuri din tulpinile de pelin prin care treceau copiii. Cu măturile păstrate la coso-roaba sau în podul locuinţei se măturau casele şi curţile (Oltenia, Muntenia).
Mangiuca Simion, Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârniîegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
MARTA, reprezentare mitică la vârsta senectuţii, care moare şi renaşte în preajma echinocţiului de primăvară. M. a preluat numele planetei Marte şi data de celebrare a *Babei Dochia
MARTIE, prima lună a Calendarului roman cu început de an la 1 martie şi a treia în Calendarele iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie, dedicată lui Marte, zeu al războiului. Denumirile zonale ale lunii păstrează, de obicei, rădăcina cuvântului originar (Mart, Mărţişor, Marţiu) sau indică trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi încolţirea seminţei semănate
115
MARTI OPRITE
(Germinar, Germinariu). In luna M. se începea aratul şi semănatul, se curăţau livezile şi grădinile, se scoteau stupii de la iernat şi se retezau fagurii etc. Sărbătorile cu dată fixă (*Dochia, *Măcinicii sau *Sfinţii, *Alexi sau *Ziua Şarpelui, *Blagoveştenia sau *Ziua Cucului etc.) şi cu dată mobilă cuprind obiceiuri, acte rituale şi practici magice de mare vechime şi frumuseţe.
Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
MARTINI DE IARNĂ, divinităţi preistorice, patroni ai *Urşilor, prăznuiti la începutul lunii februarie (1-3 februarie) pentru protecţia vitelor de fiarele pădurii. Cel mai puternic şi mai periculos dintre ei, *Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, numită şi *Moş Martin sau Ziua Ursului. *Martinii de Toamnă şi M.-i de I. sunt la egală distantă (40 de zile) depărtaţi de sărbătoarea centrală a ^Calendarului popular, Crăciunul (Banat).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
MARTINUL CEL MARE, patron al Martinilor de Iarnă prăznuit în ziua de 2 februarie sau *Ziua Ursului. In mediile pastorale se evită, în această zi, pronunţarea cuvântului urs sau, dacă este necesar să fie invocat, i se spune, cu respect: Ăl Bătrân, Moş, Moş Martin. In Ţara Haţegului şi Platforma Luncani Ziua Ursului era nelucrătoare iar în calea de trecere a urşilor se lăsa o pulpă de vitei.
Apolzan Lucia, Carpaţii — tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
MARŢAFOI, poreclă a bărbatului îmbrăcat domneşte şi cu maniere străine locului său de
origine, adaptare lingvistică a reprezentării mitice *Marţi-Seara sau *Marţolea, sinonim cu bonjurist (Muntenia).
MARTI, personificare a zilei a doua din săptămână patronată de ciudate reprezentări mitice feminine, *Marţolea şi *Marţi-Seara, dedicată de romani zeului Marş şi planetei Marte şi de români sufletelor care se vor naşte ^Preexistentei). Oamenii, influenţaţi de mitul biblic al creaţiei paterne, credeau că în ziua de M. s-ar fi urzit lumea şi pământul (Moldova centrală, Gorj, Hunedoara), s-ar fi născut Iisus. М., este un timp malefic, o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de sud), fără noroc (Moldova centrală), cu trei ceasuri rele, aducătoare de nenorociri (Oltenia, Muntenia, Moldova), neprielnică începerii activităţilor economice importante (aratul, semănatul, construirea casei sau fântânii etc.). Sunt interzise nunţile, logodnele, mersul în petit. Sâmbăta şi M. deşi sunt surori cu celelalte zile ale săptămânii, nu sunt considerate sfinte. In calendarul popular mai multe zile de M. au statut de sărbători: *Mătcălăul, *M. Ciocului, M. Vaselor, M. Ciorilor, M. Dracului, M. Strâmbă, M. Trăsnetului, *Paparuda, M. Ţestelor. După Paşti şi, uneori, după Rusalii, urmau cicluri de trei sau şase zile de M. oprite pentru unele activităţi economice, dar favorabile pentru altele.
CoşbucGeorge, Elementele literaturii poporale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
MARTI OPRITE, personificări malefice ale zilelor de marţi din săptămânile care urmează după Paşte. Ele formează cicluri de trei zile (Vâlcea, Argeş, Buzău, Olt, Teleorman, Constanţa), de şase (unele sate din Dobrogea) şi de nouă (nord-estul Munteniei, centrul şi nordul Moldovei). М.-le O. se prăznuiau prin diferite interdicţii de muncă pentru sănătatea oamenilor, prosperitatea turmelor de vite, ferirea semănăturilor, viilor şi livezilor de furtuni, brume, grindină şi îngheţuri târzii.
MARŢI-SEARA
116
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XJX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
MARŢI-SEARA, personificare malefică masculină sau feminină a zilei de *Marţi, sinonimă cu *Marţolea. M.-S. pedepseşte fetele şi femeile tinere care torc în ziua de marţi. Ca reprezentare mitică masculină are înfăţişare ciudată: chip de ţap lânos cu cap şi glas de om, coarne scurte şi groase pe creştet, copite de cal la picioare. El se poate metamorfoza, până la cântatul cocoşilor, în orice animal sau pasăre doreşte, iar în noaptea de 1 martie lasă câte o monedă de argint fetelor care le găsesc cu *Mărţişor la gât sau la mână. De cele mai multe ori ia chip de fecior voinic şi foarte frumos care se arată fetelor şi nevestelor surprinse că torc, spală cămăşi sau coc pâinea marţi seara. Din acel moment fata va fi vizitată în vis, noapte de noapte, o va săruta, drăgosti şi dezmierda, o va gâdila până va muri de râs. Această fată se căsătoreşte cu greu iar după moarte va fi vizitată şi drăgostită şi acolo de M.-S. Femeia despre care se credea că a fost drăgostită în viaţă de M.-S. (cea care se îngălbeneşte, slăbeşte, se subţiază, se usucă) era înhumată cu faţa în jos. Când vine sau pleacă la curţile (palatele) lui, care s-ar afla în munţii îndepărtaţi ai Macaveiului, cântă a jale (Bucovina, Moldova). Pe firul tors în seara zilei de marţi s-ar căţăra *Vârcolacii de pe Pământ la *Lună, ca s-o sfâşie în timpul eclipselor (Maramureş).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
MARŢOLEA, personificare malefică a zilei de marţi, sinonimă cu *Marţi-Seara. In ipostază feminină M. este o bătrână cu putere diavolească, o femeie-strigoi cu locuinţa în păduri, codrii pustii şi în văzduhuri. Umblă prin sate marţi spre miercuri, din care cauză se numeşte, uneori, Sf. Miercuri, pentru a surprinde femeile lucrând. Dacă nu găseşte uşa deschisă, intră în casă folosindu-se de diferite şiretlicuri. Prin contaminare cu *Joimăriţa, foloseşte diferite metode de tortură pentru pedepsirea femeilor. Este atestată sub denumirea de M. sau Marţi-Seara în Transilvania şi Banat. Apare, sporadic, şi în Muntenia (Muscel, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Brăila), în Dobrogea (Constanţa) şi Moldova (Neamţ, Tecuci, Covuriui, Botoşani), dar numai
în zonele de contact cu Transilvania şi de-a lungul unor vechi drumuri pastorale frecventate de oierii ardeleni. In ipostază de bărbat, M. apare în Bucovina, Moldova.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976;
Pamfile T., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Româ,nă, Socec, Bucureşti, 1916.
MASA TĂCERII, altar cioplit în piatră dedicat de Brâncuşi zeiţelor destinului. Pe teritoriul României masa rotundă a fost atestată ca altar, sub forma unei minuscule piese din lut ars la staţiunea arheologică de la Căscioarele (jud. Giurgiu) încă din milen. IV î.Hr. Este greu de presupus că acei oameni se strângeau cu şase mii de ani în urmă în jurul mesei, o dată sau de două ori pe zi, ca să mănânce. Atunci şi acolo, masa era un obiect de cult, un altar pe care se depuneau jertfe sau pe care se săvârşeau sacrificii pentru zeii adoraţi, pentru sufletele moşilor sau strămoşilor. Printr-un îndelungat proces de desacralizare masa-altar şi unele obiecte de cult domestic au devenit piese profane (unelte, mobilier, podoabe, instrumente de uz casnic). Masa-altar a fost păstrată la loc de cinste şi de creştini; spaţiul din interiorul bisericii, din spatele iconostasului, în care se află Sfânta Masă sau Pristolul, se numeşte Altar. Etnografii întâlnesc şi astăzi pe teren, în apropierea bisericilor, mănăstirilor şi schiturilor, în cimitire mese de piatră, de multe ori rotunde, construite sub cerul liber, ca în vremurile preistorice, pe care se depun ofrande pentru sufletul morţilor la anumite date calendaristice (*Rusa-lii, *Paşte, *Crăciun, *Măcinici, la hramuri sau cu alte prilejuri). Până în vremurile recente masa cotidiană şi timpul petrecut în jurul mesei erau locuri sacre: acolo copiii nu aveau voie să vorbească, pâinea era aşezată pe masă şi tăiată într-un anumit fel, primul dumicat de pâine era aruncat sub masă, pentru a sătura şi sufletele morţilor, mesenii începeau şi încheiau masa cu semnul crucii etc. Cu atât mai mult mesele ceremoniale la marile sărbători calendarictice (*Cră-ciun, *Paşte) şi familiale (Masa mare la nuntă, Masa Ursitoarelor la naştere, Masa de pomană la înmormântare) deveneau altare. Mesele complexului de la Târgu Jiu poartă simbolurile preistorice ale altarelor pe care se efectuau sa-
117
MĂRŢIŞOR
crificii sângeroase la naşterea, căsătoria şi moartea oamenilor. în jurul mesei Brâncuşi a rânduit 12 scaune simbolice, la distanţă egală unul de altul. Denumirea de scaun este o tehnică magică de a ascunde sacrul în spatele profanului; ele sunt clepsidre, câte una pentru fiecare constelaţie zodiacală care împart M. T., precum cadranul solar de la Grădiştea Muncelului, în 12 sectoare, zodii de 60 de grade, vizitate anual de sistemul solar, inclusiv de planeta Pământ. Scaune în faţa altarului nu au ce căuta; în faţa altarului oamenii se reculeg în picioare, în genunchi sau îl ocolesc ritual, nu stau pe scaune. M. T. trebuie însă corelată cu Masa Altarului din biserica cu hramul Sf. Nicolae, inclusă, intenţionat de artist în axul veacului de om, în apropierea Porţii Sărutului, şi chiar cu Masa de Pomenire concepută de Brâncuşi şi amplasată după moartea artistului la piciorul Coloanei Infinite.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Rohde Erwin, Psyche, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
MĂCINICI (MUCENICI): 1 . Spirite ale moşilor şi strămoşilor în ^Calendarul Popular care au preluat numele şi data de celebrare ale celor 40 de Sfinţi Mucenici (9 martie) din Calendarul bisericesc, jertfiţi pentru credinţa lor în cetatea Sevastiei. Jertfele şi sacrificiile umane săvârşite în vremurile preistorice în ziua *Anului Nou agrar sunt amintite astăzi de figurinele antropomorfe din aluat fiert sau copt în ziua de *Măci-nici şi mâncate sacramental; 2. Figurile antropomorfe modelate din aluat, unse cu miere şi nucă, mâncate sacramental la început de An Agrar, sinonime cu *Bradoş, *Sfinţi; 3. Aluat modelat în formă de opt (8) sau cerc, fiert în apă îndulcită cu miere şi cu adaos de miez de nucă în ziua de M. Forma cifrei opt, reprezentare plastică a zeului antropomorf şi a colăceilor, reprezentare a zeiţei geomorfe, sunt supravieţuiri ale jertfelor umane care marcau, prin substituţie, moartea şi renaşterea zeului adorat la Anul Nou Agrar. Ca aliment ritual, M., sinonimi cu Bradoşii şi Sfinţii, se împart şi sunt mâncaţi în fiecare an în ziua de 9 martie (Muntenia, Moldova, Bucovina, Basarabia, Banat).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etno-
grafic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899.
MĂR DE NUNTĂ, simbol al feminităţii care, împreună cu *Bradul de nuntă, formează un cuplu divin, model exemplar pentru mire şi mireasă, sinonim cu *Cununa miresei, *Colacul miresei, talerul miresei. M.-ul, pom sacru al paleo-cultivatorilor, poate apare în ceremonialul nupţial în diferite ipostazei: pom (arbore), poamă (fruct), floare, creangă. El este idealul de frumuseţe feminină şi termen de comparaţie pentru fata de măritat care are obrajii şi sânii ca merele, faţa dalbă ca florile de măreţe. M.-ul a căpătat de-a lungul timpului şi un înţeles peiorativ; expresia Ce poamă eşti! se adresează, de obicei, persoanei feminine căreia îi place peste măsură dragostea.
MĂRŢIŞOR, calendar simbolic reprezentat de un şnur bicolor, care adună zilele, săptămânile şi lunile unui an în două anotimpuri, iarna şi vara, făcut cadou la 1 martie, ziua *Dochiei, străvechi început de *An Agrar. M.-ul, generalizat astăzi la sate şi oraşe, este confecţionat din două fire colorate alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor care îl poartă agăţat în piept una sau mai multe zile. La sfârşitul secolului al XlX-lea M.-ul era primit de copii, fete şi băieţi, fără deosebire, de la părinţi în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. M.-ul, de care se agăţa o monedă metalică de argint şi, uneori, de aur, se purta legat la mână, uneori prins în piept sau la gât. El era scos, în raport de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (*Măcinici, *Florii, Paşte, *Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzăr, cireş etc.) şi agăţat pe ramurile înflorite. Se credea că purtătorii M.-lui nu vor fi pârliţi de Soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. După unele informaţii M.-ul se confecţiona din două fire răsucite de lână colorată, albă şi neagră sau albă şi albastră, şi făcut cadou în ziua din luna martie, când apărea pe cer *Luna Nouă. Aromânii puneau M.-ul în ajunul zilei de 1 martie, în seara zilei de 28 sau 29 februarie. După unele tradiţii, firul M.-ul, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile
mAtAhula
118
la munte. Asemănător ^Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce, firul primăvara, la naşterea anului agrar. De la români şi aromâni obiceiul a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei.
Coşbuc George, Elementele culturii populare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile Ia chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899; Muşlea I., Birlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
MATAHULA, zeiţă pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, identificată cu zeul indian Rudra, sinonimă cu *Paparuda, *Păpăluga, *Băbăruta, *Dodoloaia, *Dodoluta (local, în Transilvania).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, Voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
MATCUŢATUL FETELOR, legământ juvenil încheiat până la moarte între fete, pe criterii de prietenie şi afinitate sufletească în ziua de *Mătcălău, sinonim cu *însurăţitul şi Infârtă-titul, *Datul de-a Verii şi Verişoarele, însoţirea. Ceremonia se desfăşoară în casă, în jurul unei mese, sau în grădină, în jurul unui pom fructifer, de obicei un măr înflorit. In cazul în care legământul se face în casă, acesta se compune din următoarele secvenţe: înţelegerea între fetele care doresc să se prindă mătcuţe sau Surate, prepararea unei turte din făină de grâu de către o femeie iertată sau o fată curată; alegerea unei gazde care oficiază şi legământul; aşezarea fetelor în jurul mesei împodobite cu turta coaptă şi presărată cu sare; decuparea unei cruci din turta coaptă şi înmuierea ei cu atâtea picături de vin câte fete se prind mătcute sau surate; tăierea şi împărţirea crucii înmuiate în vin cu un ban de argint, în atâtea bucăţi, câte fete se prind surate; mestecarea şi înghiţirea turtei sacre primită
după tăierea ei cu moneda de argint; invocarea solemnă, în cor, a zeului: Mătcălău, Mătcălău!/ Roagă-te lui Dumnezeu/Să ne ferească de rău/ Că şi noi cât vom trăi /In tot anul te-om cinsti / Te-om cinsti cu chiţi de fior / L-aste mândre sărbători! / Te-om cinsti şi pomeni / Cum Mătcuţe ne-om numi/Până-n lume vom trăi!M. F. se încheie, după îmbrăţişarea şi sărutarea Suratelor, cu un ospăţ la care participă părinţii şi rudele apropiate. Banul de argint este tăiat în atâtea bucăţi câte fete s-au legat mătcuţe. Bucata primită de o surată este păstrată cu mare grijă întrucât la înmormântare i se pune în sân pentru a fi recunoscută de celelalte surate în *Lumea de dincolo. In timpul vieţii suratele se vizitează, an de an, la Mătcălău, cu care prilej îşi aduc daruri şi buchete de mătcuţe (flori de primăvară). Local, în ziua de Mătcălău, se înfâr-tăţeau, după un scenariu asemănător, şi feciorii (Banat).
Iana A., Din credinţele poporului român din
Maidan de lângă Oraviţa, în Fam., anul XXVI, 1890;
Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi
poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi,
Oraviţa, 1881.
MĂTRĂGUNA (IARBA LUPULUI) (Atropa belladonna L.)f personificare a unei plante miraculoase din familia Solanaceae, utilizată din Antichitate până astăzi de medicina empirică şi în practicile magice, sinonimă cu Cireaşa Lupului (Braşov), Iarba Pădurii (Transilvania), Marea Doamnă, Floarea Pădurii (Gorj), împărăteasa, împărăteasa Ierburilor etc. Este o specie otrăvitoare care creşte prin pădurile umbroase din zona de munte, cu flori brun-violete şi fructe ne-gru-vineţii, specifică biotopului forestier. în Ţara Oltului planta se numeşte Iarba Codrului şi desemnează două specii înrudite: M. şi *Soldina (Scopolia carniolica). M. este o plantă cu funcţie bivalentă; poate fi invocată pentru dragoste, căsătorie, să aducă bogăţie şi fericire sau, dimpotrivă, să despartă dragostele, să semene ură, duşmănie, sărăcie, moarte. Deşi se considera că este păcat s-o foloseşti pentru împlinirea unor dorinţe, motiv pentru care se tămâia locul de unde se recolta, i se depuneau acolo ofrande, i se înălţau rugi etc., se recurgea frecvent la puterea ei, mai ales fetele nemăritate şi nebăgate în seamă de feciori. Adesea, M. era adusă din pădure, din incinta sa numită, local, Grădina Dânselor, şi se cultiva pentru prosperitatea gospodăriei.
119
MESAGERI FUNEŞTI
Cultul M.-ei, impresionant prin varietatea şi vechimea actelor rituale şi practicilor magice, se desfăşoară în trei timpi rituali: descoperirea şi menirea plantei (i se spune cui îi va fi de folos), scoaterea şi aducerea ei acasă şi aici, de la caz la caz, prepararea leacului, plantarea sau păstrarea pentru a fi folosită la momentul oportun. Femeia descântătoare, în deplină curăţenie trupească şi sufletească merge în pădure, departe de sat, acolo unde nu se aud cocoşii cântând şi pisicile mieunând, pentru descoperirea şi însemnarea M.-ei. Conform credinţelor, planta fixată de vrăjitoare cu privirea şi însemnată cu fir, ştiind că va fi scoasă, s-ar întrista, i se ble-goşesc frunzele. Se aşteaptă ziua, de obicei într-o marţi, când descântătoarea singură sau însoţită de fetele nemăritate, nevestele lipsite de dragostea bărbaţilor etc. merg pe tăcute şi nemâncate, înainte de ivirea zorilor, la M. cu care s-a vorbit anterior. O salută cu respect, — Bună dimineaţa Doamnă Mare!, se dezbracă, se despletesc, fac mătănii, o ocolesc etc. Cuplurile feminine se îmbrăţişează, se mângâie, mimează actul sexual în timp ce descântătoarea o roagă cu blândeţe: Mătrăgună, Doamnă bună, /Nu te iau de bolunzit, / Ci te iau de îndrăgostit; /Nu te iau să bolunzeşti, / Ci te iau să îndrăgeşti!Altul era descântecul pentru fetele nejucate de feciori în vederea căsătoriei Hop, hop, hop, / Cu mine în joc / Mătrăgună, Doamnă bună!; pentru grăbirea măritişului Mătrăgună, Doamnă bună, / Mărită-mă în astă lună. /De nu-n asta, -n haiîal-tă/Să nu fiu nemăritată/; pentru învrăjbire Eu te iau,/Pe ce te iau?/Pe urât,/Nu pe plăcut, / Nici pe văzut... etc. Când i se solicita să căsătorească tinerii, participantele simulau veselia şi buna dispoziţie, când era luată pentru vrăji de urât şi despărţit, se simula supărarea şi cearta. Se scotea cu grijă pentru a nu-i lăsa vre-o rădăcină în pământ şi se răsplătea locul cu pâine, sare şi, de la zonă la zonă, cu un ban de argint, miere, vin etc. După scoaterea M.-ei şi aşezarea ei pe pământ, cu vârful (capul) la răsărit, ca un mort, urmează ospăţul funerar, cu alimente şi băutură aduse de acasă. întoarcerea în sat se face cu aceeaşi discreţie cu care s-a plecat: nu se priveşte înapoi, nu se spun lucruri urâte, se evită întâlnirea cu alte persoane. Acasă se pregăteau din frunzele, tulpina sau rădăcinile ei leacuri pentru reumatism, umflături, friguri, tuse, se planta în grădină, la un loc curat, se păstra ca
ceva sacru, la loc de cinste, de obicei la icoană. Puterea miraculoasă a M.-ei este cunoscută în toate zonele etnografice româneşti.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
MÂNECÂTOARE: 1. Divinitate feminină a ^Panteonului românesc, soră cu *Sângiorzul, celebrată la *Sângiorzul Vacilor (22 aprilie). M. este invocată de descântătoare în vrăjile de dragoste şi la furarea manei vitelor (Muscel); 2. Ramură verde, substitut al zeului vegetaţiei şi apărător al holdelor şi vitelor domestice (Teleorman, Muscel, Dâmboviţa); 3. Sărbătoare nocturnă (22/23 aprilie) care precede Sângiorzul, străvechi început de *An Nou Pastoral. în noaptea de M. vitele pasc libere, fără nici o oprelişte, prin holde şi livezi, vrăjitoarele fură mana laptelui şi rodul grâului, iar bărbaţii pun la stâlpul porţilor şi uşilor (casă, grajd, târlă, coteţ, fântână) *Ra-mura Verde; 4. Farmece cu care vrăjitoarele luau sporul vitelor cu lapte şi rodul holdelor de grâu în noaptea de M., uneori la Sângiorzul Vacilor. Vrăjitoarea, de obicei dezbrăcată şi cu părul despletit, trage prin roua semănăturilor şi păşunilor o năframă legată de picior, taie cu secera mănunchiuri de grâu verde, îngroapă în calea vacilor cu lapte droburi vrăjite de sare, pronunţă diferite formule magice etc. Credinţa că mana (sporul sau rodul) vitelor-şi holdelor poate fi furată prin practici magice de vrăjitoare numite, zonal, moroaie sau strigoaie, în noaptea şi dimineaţa zilei de Sângiorz este atestată la românii de pretutindeni şi supravieţuieşte, local, în regiunile carpatice şi subcarpatice.
MESAGERI FUNEŞTI, soli prevestitori ai *Morţii reprezentaţi de animale domestice (*Câine, *Bou, *Cal) şi sălbatice (*Lup, *Urs), de păsările de pradă (Cucuvea, *Bufniţă) şi de curte (*Găină), de *Şarpe. Ele transmit mesajul funest prin cântec: câinele şi lupul urlă, găina cântă co-coşeşte, cucuveaua, bufniţa cântă. Păsările cerului, în special cele prădătoare (bufniţa, cucuveaua, ciuful, huhurezul) anunţau, prin schimbarea comportamentului obişnuit (ciocăneau pereţii,
MIERCURI
120
Urnă de înmormântare. Zeiţa Pasăre cu chip de bufniţă cu evidenţierea organului regenerării (aprox. 3000-2500 î.Hr.)
se izbeau de ferestrele casei sau de uşa de la intrarea în casă, cântau aproape de casă etc.) decesul iminent al omului. Cucuveaua, unul dintre cei mai cunoscuţi M. ai F., fără a fi certată pentru vestea adusă, este sfătuită să meargă de la casele cu oameni tineri la casele cu oameni bătrâni: Să arunci după ea cu ceapă şi mămă-ligută şi s-o hâşuieşti, să-i zici:—Du-te, mamă, ia ăi bătrâni, pe Ia noi să nu mai vi!. Dar să n-o ocărăşti, că mori!
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
' MIERCURI, personificare feminină a celei de a treia a zi săptămânii dedicată de romani zeului şi planetei Mercur. In ^Calendarul popular este o sfântă mai puţin importantă ca duminica şi vinerea, dar mai însemnată decât lunea, marţea, joia şi sâmbăta. în credinţele şi folclorul românesc este înfăţişată ca o sfântă bătrână (Neamţ), slabă şi necăjită (Iaşi), îmbrăcată în alb (Vaslui) sau, dimpotrivă, dezbrăcată şi despletită (Suceava). Locuinţa ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoşani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoşani) sau în palate mari (Neamţ). M. poartă de grijă animalelor sălbatice, le apără şi le ajută să-şi procure hrana. Când apare în visul bolnavilor le tămăduieşte suferinţele (Vaslui). Animalele născute în ziua de miercuri se numesc Miercan, Miercana. în ziua de Sf. Miercuri nu se făceau nunţi, nu se mergea în peţit, erau interzise petrecerile şi distracţiile. Era, în schimb, un timp favorabil pentru descântece.
Bîrlea Ov.f Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
MIEZILĂ (MIAZÂ-NOAPTE), personificare a timpului nocturn cuprins între primul şi al doilea cântat al cocoşilor, frate cu *Murgilă şi *Zorilă cu care împarte noaptea în trei conace egale. în unele descântece M. şi fraţii lui sunt copiii *Mumei Pădurii: U! Muma Pădurii! / Ai şapte feciori/Şi şapte nurori, / Ceartă-i, ceartă-ti-le, /Să nu mai cerceteze, /Să nu mai înfricoşeze, / Pe N. să-l înfricoşeze! / Ceartă-ţi pe Mur-gilă, / Ceartă-ti pe Zorilă /Şi Deserelu /Şi pe Miază-noapte... ca astru, poate fi văzut pe cer strălucind la miezul nopţii (*Luceafărul de Miază-Noapte). Ca reprezentare silvestră, fiu sau fiică a Mumei Pădurii, sperie, loveşte şi omoară oamenii pe timpul nopţii, le apare în faţă ca o claie de fân (Maramureş, Bistriţa-Nă-săud, Dâmboviţa).
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Marian Sim FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârni-legile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
MILUITE, nume eufemistic al reprezentărilor malefice feminine care apar în nopţile de vară, sinonime cu Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Frumoasele, *Ielele, îm-părătesele Văzduhului, *Măiestrele, Puternicele, *Rusaliile, *Şoimanele, *Ursoaicele, *Vântoasele, Zânele. Sub acest nume sunt atestate în Banat (Caraş-Severin).
Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
MIMETISM ANTROPIC (ETNIC), reacţii şi reflexe de apărare genotipale câştigate de o comunitate umană prin expunerea îndelungată la agresiuni şi adversităţi repetate ale istoriei. M. A se declanşează spontan, ori de câte ori apar cauzele care l-au generat, şi are diferite forme de manifestare: mimarea morţii (fugă, ascundere, autoizolare), acceptarea unui trai modest, de subzistenţă, travestirea şi expunerea feţei neplăcute, neinteresante, neagreate, respingătoare pentru adversarul sau presupusul adversar şi altele. însuşirea plantelor şi animalelor de a
121
MINA
mima fizic culoarea, forma, dimensiunea, glasul, mirosul şi comportamentul altor vietăţi pentru a le deveni atrăgătoare sau respingătoare în lupta necruţătoare de supravieţuire, numită de biologi mimetism, au dobândit-o, în forme specifice, şi oamenii care continuă să facă urât când se ceartă, li se face părul măciucă când se sperie sau le iese un lup în cale etc. Dar, ei au dobândit reacţii de adaptare nu numai la adversităţile naturale, ci şi la cele social-istorice. Comunităţile preistorice sedentarizate încă din neolitic în teritorii geografice cu condiţii deosebite pentru supravieţuire, cazul ţinutului carpato-danubia-no-pontic (bazin inferior al unui mare fluviu, Dunărea, care se varsă în mare prin deltă, soluri foarte fertile, numeroase adăposturi naturale, reprezentate de cuiburile depresionare ale Car-paţilor, păduri, bălţile şi delta Dunării, resursele de sare fără de care animalele, inclusiv omul nu se pot reproduce etc.), au fost condamnate la ostilităţi şi adversităţi generalizate, greu de imaginat, din partea celor mai puţin blagosloviţi de Dumnezeu cu daruri naturale. în lupta de supravieţuire, locuitorii Primei Europe, a cărei preistorie începe la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, au avut de ales una sau mai multe soluţii posibile: capitularea fără rezistenţă, după socoteala laşului, capul ce se pleacă, sabia nu-1 taie, apărarea prin lupta dusă pe viaţă şi pe moarte, pe o singură alternativă ori/ori] căutarea unor soluţii diplomatice (înţelegeri, tribut, compromis, împăcare); vegherea intenţiilor duşmănoase şi pregătirea pentru confruntarea finală, când victoria era previzibilă; evitarea pierderilor inutile prin retragerea pe poziţii greu accesibile, în aşteptarea vremurilor favorabile. Excluzând soluţiile extreme, acceptarea înfrângerii fără luptă sau, dimpotrivă, lupta fără nici un sorţ de izbândă, care s-au soldat cu ieşirea din istorie a multor comunităţi umane de pe Mapamond, locuitorii bazinului inferior al Dunării au ales celelalte forme de rezistenţă care să le asigure o supravieţuire îndelungată: împăcarea, uneori pasageră, conform zicalei Fă-te frate cu dracul până treci lacul, compromisul, tributul vremelnic, autoizolarea şi acceptarea cu bună ştiinţă a traiului modest. Este recunoscut rolul satului-bordei, folosit ca adăpost strategic până în secolul 19, în care nu numai locuinţele, ci şi bisericile, morile, grajdurile pentru animale, cârciumile şi hanurile se construiau sub pământ, apoi rolul de apărare defensivă al pă-
durii, munţilor, deltei şi bălţilor Dunării. îndelung exersate de-a lungul secolelor şi mileniilor, aceste soluţii de salvare au devenit automatis-me, comportamente înnăscute, care pot fi numite, în relaţie cu mimetismul din biologie, M. A Acesta nu este o imitaţie, soluţie facilă a popoarelor care renunţă la creativitatea lor istorică pentru a trăi din originalitatea altora, ci o formă de supravieţuire şi de păstrare a identităţii (biologice, teritoriale, etnice) în vremuri grele, de restrişte. Numeroase exemple de manifestare a M.-lui A le oferă documentele medievale şi informaţiile etnografice: lupta de apărare urmată de împăcare, compromis, tribut; fuga pe loc (retragerea) în adăpostul naturii (codrul, muntele şi grotele carpatice, bălţile şi Delta Dunării), sau în adăposturile amenajate sub pământ, bordeiele. M. A. a lăsat urme profunde în comportamentul şi psihologia românilor. Comportamentul ţăranului român la cumpăna mileniilor caracterizat prin neîncredere, suspiciune, răbdare, aparent nepăsători, fără revolte sau răscoale la nedreptăţile care li s-au făcut, acceptarea traiului modest, până la înhămarea măgarilor şi înjugarea vacilor la plug, ca în Evul Mediu, sunt reacţii ale M.-lui A Aceste moşteniri ancestrale le vor ridica, fireşte, probleme de adaptare la politica de mondializare şi globalizare. Ei nu pot fi condamnaţi fără rezerve; acest comportament, indiferent cum este judecat astăzi de contemporani, le-a asigurat supravieţuirea multimilenară.
MINA, reprezentare binevoitoare a Calendarului popular, doveditoare a răufăcătorilor, care a preluat din Calendarul ortodox numele şi data de prăznuire ale Sf. Mucenic Mina (11 noiembrie). Dintre practicile magice efectuate între Mina şi *Crăciun (11 noiembrie — 25 decembrie) pentru aflarea hoţilor, ucigaşilor şi făcătorilor de rele, cea mai obişnuită era aprinderea lumânărilor, intenţionat greşit, la capetele care se lipesc de sfeşnic. Procedând astfel, se credea că pot schimba gândurile rele ale duşmanilor, că întorc afecţiunea flăcăilor doriţi de fete. Aceasta este perioada cea mai favorabilă când se plătesc sărindare şi acatiste pentru măritiş, pentru împlinirea blestemelor şi aflarea unor taine.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1988; Pamfile Tudor, Sărbătorile de
toamnă $i postul Crăciunului. Studiu etnografic,
Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
MIOI
122
MIOI, personificare meteorologică care a luat numele Sf. Mioi. Perioada de 15 zile cuprinsă între 29 septembrie şi 14 octombrie, între M. şi *Vinerea Mare (Stilul vechi), când se înregistrează, la latitudinea geografică a României, o încălzire trecătoare a timpului, este numită Vara lui M. întrucât atât la M., cât şi la Vinerea Mare se obişnuia să se slobozească arieţii (berbecii) în turmele de oi pentru reproducere, aceste zile se numeau, local, *Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor.
Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
MIREASĂ ŞI MIRE, personaje consacrate prin Colăcăria precreştină şi Cununia creştină să creeze, în noaptea nunţii, omul. Nunta este un amplu scenariu ritual prin care tinerii necăsătoriţi părăsesc, temporar, lumea profană, pătrund în lumea divină, procreează şi redevin, după nuntă, oameni obişnuiţi, gospodari ai satului. Trecerea pasageră de la profan la sacru dă putinţa omului să creeze el însuşi omul. Fără ceremonialul nunţii, procrearea, deci deschiderea unui nou ciclu vital, s-ar reduce la o împerechere obişnuită, comună tuturor vieţuitoarelor bi-sexuate, numită adesea în ^Calendarul popular, după modelul uman, nuntă: Nunta Oilor (14 octombrie), ziua când oile se amestecă cu berbecii pentru reproducere, Nunta Urzicilor, ziua când
înfloresc urzicile pentru a face sămânţă şi nu mai sunt bune de mâncat şi altele. înainte de a fi spectacol, nunta este temeiul vieţii; ea deschide un nou ciclu vital. După modelul împerecherii cuplului divin în timpul nunţii (*Bradul de nuntă cu *Mărul miresei, *Steagul de nuntă cu talerul miresei, *Băţul înflorat cu colacul miresei şi altele) şi după împlinirea a două importante acte de consacrare, unul creştin, cununia (aşezarea de către preot a cununilor împărăteşti pe capul tinerilor) şi altul precreştin, coTăcăria (ruperea colacului sau turtei de către nănaşă deasupra capului miresei), mirii devin apţi procreării, personaje sacre care aduc după nouă luni, pruncul. Tot ce vine în contact în timpul nunţii cu M. şi M.-le aduc, noroc, fertilitate, prosperitate. Nuntaşii fac tot ce le este cu putinţă să prindă şi să guste hrana sacră, bucăţile din colacul (turta) rupt deasupra capului miresei, aruncată de nănaşă. Obiceiul vechi de a păstra cămaşa de mire sau ia de mireasă, odăjdii care au învelit trupurile sanctificate ale mirilor, pentru a înfăşa copilul la naştere sau la boală grea, de a le îmbrăca, la bătrâneţe, pe patul morţii şi chiar obiceiul contemporan de a scrise pe talpa pantofului de mireasă numele prietenelor pentru a le grăbi căsătoria etc. au o singură decriptare: contactul hainelor de nuntă cu trupurile divine ale mirilor.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
Bradul care îi va fi soţie postumă tânărului mort înainte de căsătorie este gătit, în satul Dobriţa, jud. Gorj, ca un steag de nuntă
123
MOARTEA
MOARA, altar preistoric format din două pietre rotunde, aşezate una peste alta, pentru sacrificiul spiritului grâului. Funcţia de altar a pietrelor de moară a fost intuită de Brâncuşi când le-a aşezat sub formă de masă în monumentul comemorativ de la Târgu Jiu. Asemănător omului, grâul are o *Existenţă (de la sămânţa germinată la sămânţa recoltată), o *Poste-xistenţă (de la sămânţa recoltată la sămânţa semănată) şi o *Preexistenţă (de la sămânţa semănată la sămânţa germinată). Pentru a deveni pâine sau colac, alimente sacre care poartă, adesea, nume de sfinţi (*Crăciun, * Arhangheli, *Sfinţi, Sfinţişori etc.) spiritul grâului trebuie eliberat prin spargerea (moartea) şi zdrobirea violentă a seminţei în particule minuscule în piuă, la râş-niţă sau moară. Mişcarea circulară a pietrelor de moară este dedusă de tehnologi din mişcarea ritmică de du-te-vino a pisălogului în piua de pisat seminţe, instalaţie primitivă care are ca obârşie unul din reflexele înnăscute, instinctul sexual. M. şi lacul M.-ii, adevărat măcel al sufletelor aflate în faşă, aveau, aproape fără excepţie, semnificaţie malefică: acolo apăreau moroii şi strigoii, acolo sau cu produse furate de acolo se prindeau farmecele şi descântecele. M., altarul pe care se jertfeşte viaţa în faşă a spiritului grâului, era oprită în unele sate când apărea pe cer (se năştea) *Luna Nouă şi în ziua de Blagoveşte-nie, ziua zămislirii lui Iisus în pântecele Fecioarei Maria. Zicala românească la rând ca la moară, a avut, iniţial, sensul de răboj, care ţine evidenţa oamenilor la măcinat. Aceasta este auzită frecvent în zilele care preced înmormântarea unui om sub forma ne vine rândul ca la moară.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
MOARTEA, zeiţă antropomorfă a Panteonului românesc care ia sufletul omului, sinonimă cu *Zâna Bătrână, *Sfânta Moarte, *Maica Pre-cista. Din textele cântate la înmormântările din multe sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, M. are înfăţişare antropomorfă, prototip al complexului cultural indo-european, şi de pasăre de pradă, specifică neoliticului Vechii Europe. Noţiunea de moarte are, în limba română, două sensuri: fenomen biologic al încetării funcţiilor vitale şi personificare a divinităţii care ia sufletele oamenilor. Asemănător bolilor năprasnice (*Ciuma, *Holera), M. este de genul feminin.
Imaginea neolitică a morţii, zeiţă a regenerării, tămăduitoare de boală şi aducătoare de odihnă, a devenit la popoarele indo-europene o reprezentare mitică înfiorătoare: neagră, urâtă, oase deşirate cu coasa la spate etc. Din motive lesne de înţeles, marea zeiţă neolitică, a regenerării şi morţii, submina autoritatea divinităţilor care i-au luat locul: Zeus, Dumnezeu Tatăl şi apoi Fiul lui Dumnezeu. Trupul neînsufleţit, scăpat de suferinţele care îi provoacă -M., capătă, imediat după consumarea ei, o înseninare deplină care contrastează cu momentele agoniei şi chiar anterioare ei. Se vorbeşte, adesea, de frumu-
Figurine din os reprezentând-o pe Zeiţa Morţii cu chip de om în care triunghiul pubian este bine marcat (cultura Gumelniţa milen. 4-3 î.Hr.)
MOAŞA PLOII
124
seţea mortului, de zâmbetul acestuia. In tradiţiile vechi populare M. este mai puţin neagră decât se crede. Sentimentul de frică a fost exacerbat de religiile indo-europene, inclusiv de creştinism. Imaginea morţii care se arată bolnavilor sub forma unei babe hâde şi urâte, numai ciolane deşirate, cu ochii duşi în fundul capului, având în mână o coasă, şi pofteşte omul să bea dintr-un pahar o băutură amară, apa morţii, este cu totul alta decât trebuie să fi fost ea imaginată de omul neolitic şi numită de arheologi Doamna în Alb. Din textele de *Zori nu rezultă că sufletul ar fi răpit fără ştiinţa muribundului. M. îşi anunţă din timp victima prin diferiţi *Mesageri fu-neşti, iar la sosire îşi strigă pe nume muribundul să iasă din casă. După trei sau mai multe strigăte (cântece), sufletul se desprinde de lumea de aici şi se porneşte, fără împotrivire, în *Lumea de dincolo. întoarcerea este ireversibilă. Din cântecele funerare rezultă că M. este dezinteresată de darurile promise de muribund (plug cu patru boi, turmă de oi etc.) şi insensibilă la rugămintea de a fi lăsat să-şi ia rămas bun de la cei dragi. In cântecele de *Zori funcţia principală a M-ţii antropomorfe este scoaterea sufletului din trup. Ea este hotărâtă şi incoruptibilă: Roagă-mi-te, roagă, /Măi, Mărie, dragă, /De copiii tăi /Ei să mi te plângă, / Să nu plângă tare, / Să-şi aibă răbdare, / C-acu nu-i pe dare, / Că de-ar fi pe dare, / Copiii ţi-ar da:/Plug cu patru boi, /Si doi voinicei, / Si-o turmă de oi / Cu ciobanu lor; / Dar nu se mai poate / Ca să te mai scape / De la neagra Moarte, /Că Moartea-i Crăiasă /Si mare mireasă, /Merge-n bâlciuri mari /Si ia fete mari, /..../. (Runcu, jud. Gorj).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Lupulescu M., Credinţe româneşti, în $ez, III, 1884; Marian Sim. FI., Înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904; Bucureşti, 1976.
MOAŞA PLOII, sol trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege ploile, substituit de o păpuşă modelată din lut, sinonimă cu *Caloian,
*Ploaia, *Maica Călătoarea, *Maica Domnului, *Zâna, *Scaloiana.
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
MOAŞĂ, reprezentantă în linie paternă a spiritelor moşilor şi strămoşilor care garantează trecerea individului, fără pericole deosebite, din lumea intrauterină în cea extrauterină. Medierea între lumea moşilor şi strămoşilor, de unde se credea că se desprinde noul născut, şi lumea în care a sosit o realiza M. şi soţul acestea, moşul. Ei îndeplinesc funcţii ceremoniale şi rituale în momentele hotărâtoare ale existenţei umane: venirea sufletului din *Preexistenţă (naşterea) şi plecarea lui în *Postexistenţă (moartea). Cuvântul M., cert preroman,...se înrudeşte cu forma albaneză şi face parte, probabil, din graiurile ilirico-traco-dacice, deci aparţine vechiului fond autohton carpato-balcanic. Un bogat material etnografic o atestă rudă paternă care moşeşte noul născut şi, uneori, în această calitate, împreună cu soţul ei, moşul, îl botează. Termenul generalizat, M„ are numeroase sinonime zonale şi locale, precum moşică, M. mare şi altele. Pentru că aducea de mâncare nepoatei şi îi rezolva treburile casnice în primele trei zile după naştere, se numea, după coşul cu merinde adus lăuzei, M de coşarcă. La naştere, M. rezolva fără greş actele sacre şi profane menite să aducă pe lume noul născut, să-l integreze în familia şi spiţa de neam paternă, să garanteze sănătatea mamei şi copilului. Era o personalitate puternică, om decis şi hotărât în luarea deciziilor, respectată de obşte pentru calităţile înnăscute sau dobândite. Ea rezolva ceea ce rezolvă astăzi o întreagă maternitate: pregătea şi ajuta femeia la naştere, moşea copilul, comunica tatălui sexul copilului, executa scalda pruncului, sfătuia lăuza cum să-şi hrănească şi să-şi îngrijească copilul, se îngrijea, folosind cunoştinţele şi practicile de medicină empirică, de sănătatea mamei şi copilului. în Oltenia şi Muntenia de vest, trei ani la rând, în a doua zi de *Crăciun sau de *Anul Nou, părinţii merg la M. cu copilul pentru a-1 ridica la grindă. Aceasta îi pune colac şi sare pe creştetul capului, îl ridică la grindă şi-i urează: La mulţi ani să trăieşti, /Până-n grindă să creşti!
125
MORMÂNT
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; $er-ban Doru, Şerban Valentina, Calendarul credinţei, datinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor din Gorj, Editura Ager, 2000.
MORMÂNT, adăpost *geomorf al sufletului mortului construit în pământ, precum *Borde-iul. M-ul are lungimea mortului, este orientat pe direcţia est-vest şi are acoperiş din pământ ca o învelitoare de casă cu patru ape de scurgere. în cântecele funerare Pământe, Pământe, Al Ţărânii sufletul mortului este sfătuit să roage groparii să-i construiască ferestre şi uşi la casă: Roa-gă-te la-ngropători, / Ca să-ti lase trei fereştri, Tu prin ele să priveşti (Zărneşti, jud. Braşov). *Sicriul este o copie din lemn a adăpostului mai mare, M.-ul. Ritul funerar al înhumării şi construirii unei case postume în pământ a fost generat de cultul zeiţei Terra Mater sau Gaea. Prin ritul funerar al înhumării mortul era expediat la
reşedinţa divinităţii din adâncul Pământului. Săpatul acestui culcuş în sânul matern al Pământului se efectua după un ritual de construcţie cu puţine deosebiri de la zonă la zonă. Locul este marcat prin practici magice de întemeiere, prima brazdă de pământ se punea pe o apă curgătoare, groapa săpată era supravegheată cu grijă până la înmormântare pentru a nu fi ocupată de spirite răuvoitoare. Ca orice casă, M.-ul poate fi locuit sau nelocuit (cenotaf). în cazul în care omul moare departe de sat, substitutul mortului, reprezentat de un pumn de ţărână adusă de pe locul morţii sau de un butuc de lemn îmbrăcat în hainele celui decedat, va locui, alături de moşii şi strămoşii lui, în cimitirul satului. în raport de calităţile sau de defectele avute de om în viaţă (hoţ, criminal), de felul cum a murit, luat sau chemat de moarte, situaţie numită în popor moarte bună, sau intrat în rândul morţilor pe căi neobişnuite (spânzurare, sinucidere), M.-ul este curat şi, ca urmare, este
Poziţie ghemuită a mortului în pântecele pământului, într-un mormânt descoperit la Izvoarele, jud. Giurgiu
MOŞ AJUN
126
amplasat în cimitir, lângă moşii şi strămoşii săi, sau spurcat şi atunci este îndepărtat nu numai de morţii din cimitir, ci şi de cei vii; de obicei era înhumat în afara cimitirului, pe hotarul dintre două sate. în vremurile din urmă, sunt înmormântaţi şi ei la marginea cimitirului. M.-le sunt considerate locuri sacre unde liniştea celor care le locuiesc nu trebuie tulburată de răufăcători. Un statut aparte îl au M-le strigoilor care, dacă au fost identificate, erau stricate precum casele rămase pustii şi bântuite de stafii.
Ghinoiu I., Lumea de aici, iumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999 .
MOŞ AJUN, reprezentare mitică a *Panteo-nului românesc, ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii, frate mai mic al lui *Crăciun, celebrat pe 24 decembrie. Conform legendelor nativităţii, *Maica Domnului, cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui M. A Motivând că este sărac, acesta o refuză, dar o îndrumă spre fratele său mai bogat, *Moş Crăciun. în unele legende populare M. A este cioban sau baci la turmele lui Crăciun.
Marian Sim. FI., Legendele Maicii Domnului, Institu-r tul de. Arte Grafice, Bucureşti, 1904; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
MOŞ AL CODRULUI, reprezentare mitică a civilizaţiei lemnului la vârsta senectuţii stăpân, împreună cu *Muma Pădurii, peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în codru, sinonim cu *Păduro-iul, *Tatăl Pădurii. Are aceleaşi trăsături fizice cu soaţa lui, Muma Pădurii, cu deosebirea că nu fură copiii, este mai prost şi mai uşor de înşelat de oameni.
Olinescu Marcel, Mitologie românească, Casa Ocoalelor, Bucureşti, 1944.
MOŞ ALEXĂ, reprezentare mitică în Calendarul popular la vârsta care anunţă schimbarea anotimpurilor, patron al vieţuitoarelor care hibernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape, care a luat numele şi data de celebrare ale Cuviosului Alexie din Calendarul ortodox, sinonim cu *Alexie,' *Alexe Caldu, Alexa Boje. M. A, călare pe cal, păzeşte *Soarele care, plictisit de unul şi acelaşi
drum parcurs zilnic între răsărit şi apus, încearcă să se refugieze la *Dochia sau la *Sfinţi (9 martie) în tărâmurile de miazănoapte. în unele tradiţii, Soarele nu poate fi întors din cale de bătrânul M. A, ci de zeul tânăr cabalin *Sântoaderul cel Mare.
Mangiuca Simion, Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Ora-viţa, 1881; Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Marian Sim. FL, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1903.
MOŞ MARTIN, personificare a *Ursului, important zeu al *Panteonului românesc, prăznuit la *Macavei (1 august), *Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie), *Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Ziua Ursului (2 februarie) şi Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de Moşii de Florii), sinonim cu *Urs. M. M. ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obişnuit, morar sau păstor în satul său. El ar avea sentimente şi preocupări umane (iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui din pădure), este inteligent, îşi construieşte adăpost pentru iarnă (bârlogul), prevesteşte, precum *Baba Dochia, vremea friguroasă sau călduroasă etc. Un singur lucru nu ştie să facă, să aprindă focul. Este o vietate ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos în ziua de 2 februarie intră în adăpost, dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; dacă găseşte punte peste râu, o strică, dacă n-o găseşte dărâmă un copac şi pune punte etc.
Coman M., Mitologie populară românească, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1987.
MOŞ NICOLAE, personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit care a preluat din Calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie). Personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus, M. N. are, în tradiţiile româneşti, atribuţii străine de statutul său de sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte *Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el
127
MOŞI DE VARĂ
spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă *Drac, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. în nopţile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru
o	clipă, oamenii pot să-l vadă pe M. N. stând la Masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. M. N. împarte astăzi, asemănător lui *Moş Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă tradiţia pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa lăsată în încălţările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, M. N. a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele. Conform tradiţiei creştine, el pedepsea pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, început la mijlocul lunii noiembrie (*Filipii de Toamnă, *Filipul cel Şchiop, *Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, *Noaptea Strigoilor şi *Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie (*Zilele Bubatului, *Varvara, *M. N.), specific unui străvechi început de an autohton, probabil *Anul Nou dacic.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Ora-viţa, 1881; Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Rădulescu Codin C., Mihalache D.f Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
MOŞI DE ARHANGHELI: 1. Spirite ale morţilor, moşilor şi strămoşilor, invocate în ziua * Arhanghelilor (8 noiembrie) sau în ajunul acesteia (7 noiembrie). Se dau de pomană şi se aprind lumânări în special pentru cei care au murit în împrejurări năprasnice (îngheţaţi, înecaţi, trăsniţi, sfâşiaţi de fiarele pădurii etc.) (Moldova şi Bucovina); 2. Ofrande alimentare pentru morţi date în ajunul sau în ziua de * Arhangheli (8 noiembrie) (Moldova şi Bucovina).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia IsidorWiegler, Cernăuţi, 1903.
MOŞI DE IARNĂ: 1. Spirite ale morţilor, moşilor şi strămoşilor prăznuite în sâmbăta care precede Lăsatul Secului de Brânză sau Lăsatul Secului de Carne. M.-i de I. împreună cu *M.-i de Sâmedru formează *M.-i cei Mari de peste an. La M.-i de I. se împart alimente (plăcinte, produse lactate, piftii) şi, uneori, vase umplute cu mâncare gătită sau cu apă (în majoritatea zonelor etnografice); 2. Denumire zonală a *M.-lor de Sâmedru (Banat).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
MOŞI DE SÂNTUiE, ofrandele pentru morţi (fructe, covrigi, mâncare preparată) însoţite de lumânări aprinse date în ajunul sau în ziua de *Sântilie, zeu al focului şi soarelui în ^Panteonul românesc. în această zi sufletele morţilor s-ar întoarce acasă pentru a fi ospătate de cei vii. Familia care are de pomenit copii morţi cheamă acasă fetiţe şi băieţi unde li se scutură un măr ale căror fructe nu au fost încă gustate în acel an, curăţă mormintele din cimitir, împarte vase de lut pline cu mâncare sau cu apă (Moldova).
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimea, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901.
MOŞI DE SUMEDRU, practici legate de cultul morţilor din sâmbăta dinaintea zilei de Sâmedru, sinonimi cu M. de Toamnă, M. cei Mari. în această zi se împărţeau ofrande (grâu fiert, colaci, lapte, unt, brânză) şi se invocau spiritele moşilor pentru sănătate, belşug, spor în casă: Voi, moşi strămoşi, /Să-mi fi ti tot voioşi, / Să-mi daţi spor în casă, / Mult pe masă, / Cu mult ajutor/In câmpul cu flori!.
MOŞI DE VARĂ, spirite ale morţilor, moşilor şi strămoşilor prăznuite în sâmbăta dinaintea Rusaliilor (Moldova, Dobrogea, Muntenia,
MOŞII SCHIMBĂRII LA FATA
128
Oltenia, Banatul de est). Denumirile zonale ale M.-lor de V. indică fie importanta zilei (*M.-i cei Mari), fie poziţia ei în *Calendarul popular (*M.-
i	Duminicii Mari, *M.-i Rusaliilor). Se credea că sufletele morţilor, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi s-au bucurat de ospitalitatea celor vii se întorc supărate, la M.-i de V., la lăca-şele lor subpământene. Pentru a fi îmbunate li se împart vase din lemn sau din lut, cumpărate în sudul tării de la Târgurile Moşilor, pline cu vin, apă, lapte, cu mâncare gătită, pâine, flori şi lumânări aprinse. Acestea le sunt dăruite după un ritual respectat cu stricteţe: pronunţarea unor formule consacrate (— Să fie pentru mama! — Bogdaproste!), împărţirea alimentelor şi băuturilor, cu vase cu tot, înainte ca vreun membru al familiei să guste din acestea. In unele zone ale Moldovei împărţirea vaselor se continua în prima şi a doua zi de Rusalii. La M.-i de V. se împărţeau şi se primeau atât de multe vase, încât gospodinele nu mai aveau nevoie să procure de-a lungul anului altele noi. în această zi se efectuau şi alte practici dedicate morţilor: curăţirea şi udarea mormintelor, bocirea morţilor (Muntenia, Oltenia), plata simbolică a apei ce urmară fie dată de pomană (nordul Moldovei) şi altele. De respectarea ritualului şi abundenţa ofrandelor depindea împăcarea şi întoarcerea morţilor, fără incidente, în lumea lor subpământeană.
Chelcea I., Obiceiuri de peste an în două sate din Almăj, în Soc. Rom., an IV, nr. 3-4,1939; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţa in acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Rădulescu Co-din C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909; Ştefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, în AAF, IV, 1937.
MOŞn SCHIMBĂRII LA FAŢĂ, ofrande (struguri, must şi faguri de albine) primite de morţi de la cei vii în ziua de Probejenie (6 august). Boabele de struguri desprinse de pe ciorchine şi sfinţite la biserică se numesc, în ţinutul Tutovei, colivă de struguri. Gustatul primei boabe de strugure se făcea după un ritual din care nu lipsea formula de consacrare pronunţată cu voce tare: Boabă nouă în gură veche! (Moldova şi Bucovina). De la obiceiul gustării
rituale a strugurilor şi a altor poame la M. S. la F., luna august a primit, local, numele de Gustar (Muntenia centrală şi Oltenia de vest).
MOŞTENIRE CU LIMBĂ DE MOARTE,
testament nescris, cu putere de lege, lăsat de părinţi copiilor pe patul morţii. Zestrea cea mai de preţ pe care o poate lăsa omul la moarte este prelungirea propriei spiţe de neam cu cât mai mulţi copii, nepoţi şi strănepoţi. Prin urmaşi, el va fi prezent aici când va pleca, prin moarte, dincolo. înainte de moarte, uneori chiar pe patul morţii, se obişnuia să se lase copiilor un testament verbal devenit, ulterior, actul scris de moştenire. Sintagma partea sufletului din unele documente istorice înseamnă că averea unei persoane a fost lăsată unei biserici sau altei persoane în schimbul obligaţiei de a-1 înmormânta, a-1 pomeni şi a-i face pomenile după înmormântare. Spre deosebire de societatea medievală occidentală, unde primogenitura (primul născut) moştenea casa şi căminul de casă, compensaţie a faptului că acestuia îi reveneau sarcinile militare ale familiei, în satul românesc dreptul îi aparţinea ultimului născut, urmaşului care avea şansa păstrării mai îndelungate a cultului moşilor şi strămoşilor. Local, obiceiul de a lăsa moştenire copiilor diferite bunuri, sfaturi, secrete pe patul morţii este practicat şi astăzi.
MUMA PĂDURII: 1. Plantă sacră (Asperula odorata L. sau Lathraea squamaria L.) substitut fitomorf al Zeiţei Mamă, invocată în descântecele de alungare a bolilor copiilor. Pentru a fi culeasă se mergea în noaptea de *Sânziene, în linişte, să nu se sperie şi să se ascundă în pământ. Se usca şi se păstra ca ceva de mare preţ, la icoană, pentru a fi folosită la nevoie. Tratamentul, afu-marea sau tămâierea copilului cu ciobul în care arde M. P., sau îmbăierea bolnavului în apa în care s-a fiert planta, era însoţit de un descântec: Ho, Muma Pădurii,/Ho, moroaico,/Hi, strigoai-co, /Eu cu securea te-oi tăia, / Cu focul te-oi ardea, / Cu apa te-oi stingea, / Cu tămâie şi muma pădurii te-oi tămâia. /Fugi de la copilul meu, / Fugi în satul ... / Să rămână copilul / Curat, luminat,/Ca steaua din Cer,/Ca poala Sfintei Marii, /Leac din mâna mea să fie; 2. Reprezentare mitică a civilizaţiei lemnului, stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure, rudă cu Moşul Codrului, *Omul P. şi *Fata P„ sinonimă cu *Pădureana, *Ciuma P., *Vidma-P., *Ştima-P.,
129
MUMA PĂDURE
*Surata din P., Mama Huciului. In unele descântece este identificată cu Muma Mumelor: Muma Mumelor, / Muma Pădurilor, / Să te duci din astă noapte / Cu vacile zbierând, / Cu porcii grohăind, / Cu câinii lătrând, / Cu lupii urlând ... (Romanaţi). Locuieşte în codrii neatinşi de topor şi necălcate de picior de om, în copaci bătrâni, în scorburi, în planta ce-i poartă numele, M. P. Este o mamă tristă: geme, se jeleşte, suspină, horcăie, vâjâie pentru că oamenii îi taie pruncii, copacii din pădure Ca mare zeiţă, mumă a naturii, poate fi bună sau rea: pedepseşte tâlharii şi ajută oamenii necăjiţi, arată calea bună copiilor rătăciţi. îşi cunoaşte toţi copacii din pădure pe care îi alăptează când sunt mici, îi ceartă dacă sunt strâmbi, îi strigă pe nume sau pe poreclă, dar îi blestemă să fie tăiaţi de om sau trăsniţi de fulger când o supără. Pedepseşte (sperie, ia glasul, ologeşte, poceşte) femeile care torc în ziua de marţi, bărbaţii care fluieră sau cântă prin pădure şi-i trezesc copiii, tăietorii de lemne care nesocotesc regulile pădurii, pe cei care culeg fructele de pădure (mere şi pere sălbatice, alune) în ziua de Probejenie (6 august) etc. Oamenii se pot apăra de ea, făcându-şi cu limba semnul crucii sau, dacă o aud scâncind, să o întrebe cu respect — Doamnă Mare de ce plângi? şi dacă răspunde — Mi-e foame că n-am mâncat de o săptămână! să-i dea ceva de mâncare. Treptat, aceste calităţi de mamă bună s-au estompat, M. P. fiind cunoscută astăzi mai mult ca reprezentare malefică, femeie bătrână şi antropofagă, patroană a duhurilor rele care populează spaţiul, în special pădurea, pe timp de noapte. Slută şi urâtă, cu părul lung până la pământ, boceşte prin păduri pentru a ademeni călătorii. Noaptea poate fi văzută dormind ghemuită în jurul focului sau umblând ca o nălucă prin păduri şi tufişuri, pe câmpii şi pe la răscruci de drumuri. Ia chip de animal (iapă, bivoliţă, vacă), de femeie care seamănă cu un copac cioturos, cu crăci uscate, cu păr lung despletit sau împletit şuviţe care cad din cap până la călcâie precum şerpii, îmbrăcată în scoarţă sau muşchi de copac. Poate fi înaltă cât casa şi căpiţa de fân sau mică cât un iepure, frumoasă ca o zână sau hidoasă ca un monstru cu capul mare, cu ochii cât strachina şi dinţii cât secera. Cunoaşte 99 de şiretlicuri cu care ademeneşte oamenii să iasă din casă şi îi bagă în pădure unde îi frige şi îi mănâncă. Se deplasează pe jos sau pe
un cal (iapă) cu 9 inimi. Când vine ca năluca, aduce vânt, vârtej, vreme rea, intră în case la miezul nopţii trântind uşile şi ferestrele deschise. Din descântece rezultă că unele spirite ale nopţii (*Miază-Noapte, Decuseară, *Zorilă, Mur-gilă) îi sunt feciori. Copiii ei sunt urâţi şi plân-găcioşi, motiv pentru care încearcă să-i schimbe cu copiii oamenilor din sat. Din acest motiv, mamele cu copii mici luau măsuri de precauţie: îi păzeau cu mare atenţie până la botez, stând zi şi noapte lângă ei sau, dacă trebuia să-i lase singuri, le puneau ca pază diferite obiecte metalice (secera, foarfecele, cleştele, vătraiul), le descânta uneltele păzitoare (Seceră, secerătoare, / Cum eşti ziua tăietoare, /Să fi noaptea păzitoare ...); le lega la capătul feşii un ban de argint, tămâie, sare, usturoi. Dacă, totuşi, pruncul era schimbat, acesta putea fi recâştigat prin diferite practici magice: vrăjitoarea sau chiar mama copilului aprindea focul în cuptor, lua în braţe copilul M.-ei P. şi îl ameninţa că-1 aruncă în flăcări sau se prefăcea că îi bate un piron în cap. In faţa pericolului iminent, M. P. aduce copilul furat. Copilul M.-ei P. ar avea capul mare, corpul subţire ca degetul, picioarele moi, este lacom la supt şi vorbeşte greu, după mulţi ani de la naştere. Nou-născuţii îmbolnăviţi de sperietoare (plânsul în somn) sunt vindecaţi prin descântece de M. P. sau de sperietoare: Tu Muma Pădurii, /Colţat-o, / Zâmbat-o, / Urât-o,/Despletit-o, /Du-te la copiii tăi, /La frumuşeii tăi, /Că acolo ti-e casa, / In coadele mărilor, / în smârcurile văilor, / Cu mese puse, / Cu făclii aprinse, / Unde popii nu toacă, / Unde glas de femeie nu este, / Unde topor nu taie, că (cutare)/Nu ştie să te primească, / Să te cinstească, / Că eu cu mătura te-oimătura, /Cu focul te-oifrigea,/Cu tămâie te-oi tămâia, / Cu apa te-oi îneca, / Cu toporul te-oi tăia, / Te fac nouă bucăţele, / Te arunc în nouă vâlcele, / Te-or mânca nouă căţele!
Butură Vaier, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997;GhinoiuI., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999; Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
MUTA PĂMÂNTULUI
130
MUTA PĂMÂNTULUI, reprezentare mitică românească cu reşedinţa în fundul pământului care ia glasul oamenilor. Alungarea M.-ei P. se face prin descântec: Tu, mut mai mut,/Ieşi din vatra focului,/Din fundul pământului, /Cu 99 de proşti, / Cu 99 de slugi, / Cu 99 de muţi, / Proştii să-l prostească, / Ologii să-l ologească, / Muţii să-l muţească, / Să nu mai aibă gură căscată, /Limbă aridicată, /Dinaintea lui Ion cu răutate./... /. Expresia M. P. este folosită astăzi pentru a caracteriza o persoană tăcută şi timidă (Oltenia, Muntenia).
Gorovei Artur, Folclor şi folcloristică, Editura Hype-rion, Chişinău, 1990.
MUTUL CĂLUŞULUI, mască tăcută în ceata ^Căluşarilor care joacă rolul *Căluşului, zeu protector al cailor şi sezonului călduros al anului, sinonim cu *Blojul. M. C., personaj ciudat şi misterios, se îmbracă în haine peticite, poartă la brâu un phalus cioplit în lemn, iar pe cap o mască din piele întoarsă de capră, barbă de ţap,
căciulă de ied sau se mânjeşte pe faţă. Este înarmat cu un paloş din lemn sau o altă armă preistorică (băţ, arc cu săgeţi, topor, bici sau gârbaci, unealtă a călăreţului şi crescătorului de cai). In traista agăţată de umăr poartă *Ciocul C., totem al divinităţii cioplite în lemn, şi numeroase leacuri pentru vindecarea bolilor. Bărbatul care joacă rolul M. C. nu este ales; el se impune prin calităţi excepţionale, înnăscute sau dobândite, de dansator, atlet, acrobat şi artist desăvârşit. De aceea, autoritatea indiscutabilă a M. C. se manifestă atât la nivelul cetei Căluşarilor, cât şi al obştii săteşti. Prin modul de a se îmbrăca şi, mai ales, prin ceea ce face sau ştie să facă, M. C. polarizează atenţia şi interesul asistenţei: joacă pe,, mâini, cu picioarele în sus, pe pământ şi pe coama caselor, se caţără în vârful arborilor înalţi şi fără crengi, pe acoperişul clădirilor, execută acrobaţii de care se tem şi artiştii sub cupola circului. M. C. este însă temut şi respectat pentru spiritul divin pe care îl întruchipează de căluşari şi de ceilalţi membrii ai obştii săteşti. în timpul
Mutul, zeu cabalin, şi ceata lui divină, Căluşarii, care au jucat „Căluşul“ la Londra, în anul 1936
131
MUTUL CĂLUŞULUI
jocului M. C. se amuză, joacă, se desfată, face, după legea lui, tot ceea ce îşi doreşte: nu răspunde la comenzile Vătafului, iese din joc şi pedepseşte căluşarii, lovindu-i cu paloşul pe spate, îmbrăţişează şi sărută fetele şi femeile căsătorite, execută tot felul de năzdrăvănii cu phalusul etc. El e zeu, nu dă nimănui socoteală. Un singur lucru îi este interzis: să vorbească în zilele când se
joacă Căluşul. încălcarea interdicţiei se pedepsea aspru, uneori cu moartea. M. C. l-au avut şi îl au toate cetele de Căluşari.
Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Ghi-noiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
N
NAIBA, *Drac simpatic, invocat în situaţii nespecifice maleficului. In limba vorbită cuvântul N. poate exprima îndoiala, incertitudinea şi chiar drăgălăşenia.
NAŞ DIN DRUM, moarte şi renaştere simbolică a copilului bolnav prin schimbarea moaşei sau naşului de botez. In cazurile de mortalitate infantilă ridicată, naşul şi numele de botez dat copilului de acesta erau schimbate după un scenariu desfăşurat, parţial, în afara bisericii: Dacă face muierea băieţi mulţi şi mor şi face unul mai pe urmă şi-1 face viu, atuncea îl înfăşuie şi-l ia o muiere şi-l scoate afară în mijlocul drumului şi-1 lasă acolo şi ea se pitulă. $i oricine or veni, ori om, ori muiere, ori ţigan, orilăieţi, ori domn, fie cine ar fi, îl ia în braţe şi mama sa atunci iasă şi-1 cheamă înăuntru şi ăla îl scaldă şi ăla rămâne moaşă sau moşon (Ţara Almăjului); Mie mi-o murit două fete. Pe urmă am avut un băiat. Ca să nu moară am schimbat naşul. L-o luatmoaşa-n braţe dis-de-dimineaţ şi-o stat cu el în mijlocul satului şi primul ce-o trecut a fost o femeie de la moară. Şi-o ieşit şi-o rudă de-a mea care ştia că ne luăm naş din drum. Dar moaşa n-a vrut să-l dea c-a ieşit anume. S-o dus după femeie şi i-o zis să fie naş. — Doamne, ce mi-s bucuroasă! Au, Doamne, ce mi-s bucuroasă şi mie mi-e foarte bine să fiu eu naş la copilul aista! — S-o gătat frumos şi au mers la biserică de l-au botezat (Clisura Dunării). Deşi ritualul alegerii naşului sau moaşei are numeroase variante locale, cuprinde câteva secvenţe obligatorii: scoaterea pe fereastra casei a copilului, abandonarea acestuia în mijlocul drumului, obligaţia primului trecător să-l boteze, intrarea cu copilul botezat pe uşă. Viaţa copilului botezat se credea că poate fi salvată şi prin vinderea lui simbolică unei mame căreia i-au trăit toţi copiii: şi l-am vândut
sorii mele când l-or adus de la biserică. Eu eram în casă. Moaşa şi sora mea afară. Moaşa mi-o dat copilul pe fereastră. Eu l-am dat pe fereastră sorii mele: — Iţi vând copilul ăsta, Ion!—îl cumpăr! zise ea. Şi mi-o dat câţiva bani pe care i-am pus după hornul casei. Apoi totdeauna băiatul i-o spus sorii mele mamă şi mie Soi. Tot aşa la Almăj la una i-au murit toţi copiii. Şi-o dat să ia naş din drum. A trecut un lăieţ (ţigan corturar). Şi aşa or făcut: l-or dus la bărbieriu şi l-o ras. L-o făcut naş şi copilul trăieşte. Nu s-o întâmplat să-şi ia cineva naş de pe drum şi să moară!
Petrovici Emil, Folclor din Valea Almăjului, în „Anuarul Arhivei de Folclor“, III; Informaţii înregistrate
în anul 1969 de la Sofia Marta a lui Arsene, 84 de
ani, Berzasca, jud. Caraş-Severin
NAŞI, reprezentanţi ai moşilor şi strămoşilor în lumea de aici care asigură trecerea cu bine a sufletelor din *Existenţă în *Preexistenţă (Cununia) şi din preexistenţă în existenţă (Botezul). Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de către N., reprezentanţi ai moşilor şi strămoşilor în linie paternă, practică atestată până târziu la unele societăţi arhaice. Sensul arhaic al cuvântului nuntă este cel de împerechere în vederea procreării. Numele de nuntă, înrudit lingvistic cu N.-i, nu cu mirii, obiceiul atestat în Ţara Almăjului ca mireasa să nu doarmă prima noapte cu mirele, folclorul erotic, în special strigăturile de nuntă referitoare la naş şi fină, la naşă şi fin, strigăturile aluzive de la cumetrii şi mai ales zicalele populare (Naşul vede întâi... miresei; înaintea ginerelui trece naşul; Odată vede naşul... finei) ridică problema controversată a iniţierii finilor de către N. în vederea procreării. Strigăturile adresate nănaşului în timpul nunţii cultivă ambiguitatea, generatoare de înţelesuri şi subînţelesuri legate de plata găinii, simbolul miresei
133
NAŞTEREA PE PĂMÂNT
nuntite. Aluziile erotice la adresa naşului, ideal de masculinitate şi virilitate, abundă de-a lungul întregului ceremonial nupţial: Să trăieşti, năna-şule, /Să suceşti musteţeie, /Să săruţi nevestele, / Să suceşti mustaţa bine, / Să mă săruţi şi pe mine; Nuna are poale largi, /$i lui nunu nu i-s dragi. /Ale mele-s subţirele /Moare nunu după ele etc. Obiceiurile din ciclul familial ne trimit dincolo de semnificaţia creştină a instituţiei năşiei, unde biserica îi consideră pe N. părinţi spirituali ai finilor, la bărbatul cel mai în vârstă, la tatăl sau strămoşul neamului, la conducătorul care îşi manifesta ius noctis (dreptul primei nopţi), direct sau prin substitute, rolul fecundator al femeilor. începând cu botezul, atribuţiile moaşei de întâmpinare şi integrare a pruncului venit din altă lume în lumea de aici sunt preluate de aceeaşi instituţie creştină, năşia. Astăzi, principala atribuţie a N.-lor este integrarea copilului în comunitatea de credinţă şi individualizarea acestuia de ceilalţi oamenii printr-un nume de botez, de cele mai multe ori, un nume creştin. Ei duceau copilul la botez unde garantau, prin răspunsurile date la întrebările preotului, viaţa spirituală creştină a noului născut. De altfel, biserica admitea ca N. numai persoane care făceau dovada că sunt creştini şi cu mintea sănătoasă. Era obligatoriu ca cel puţin primul copil născut să fie botezat de N.-i de cununie. Dacă cumetrii mureau sau se îmbolnăveau, locul lor era luat de unul din copii. Numai în situaţia în care se pierdea seminţia cumetrilor, copilul al doilea sau al treilea putea fi botezat de alte persoane, de obicei rude cu tatăl nou-născutului. N.-i, precum moşii, se moşteneau în linie paternă, din tată în fiu. Alegerea cumetrilor nu este o problemă întrucât românii, mai ales cei fără copii şi cu o oarecare stare materială, acceptă cu mare bucurie să boteze. Originea comună a moşilor şi, după apariţia creştinismului, a N.-lor, în arborele genealogic, la început al mamei şi apoi al tatălui, este atestată etnografic de numeroase obiceiuri familiale şi calendaristice. De multe ori, atribuţiile moşitului şi năşitului erau împlinite de aceleaşi persoane, moaşa şi moşul copilului (Eu am 20 de nepoţi: i-am moşit, i-am botezat, i-am cununat— moaşa Marioara Talpeş din Troaş, jud. Arad, înregistrare din anul 1978). Tradiţia prevedea ca un copil să aibă un singur naş deoarece prin însăşi actul botezului se năştea o relaţie duhovnicească de rudenie
care împiedica căsătoria copiilor finilor cu cei ai naşului. Atribuţiile moaşei sunt preluate, treptat, începând cu botezul, de către N.: moaşa duce copilul în braţe la biserică, unde îl aşează pe pământ şi de unde îl ridică naşa pentru a-1 boteza; moaşa introduce copilul în prima scaldă de după botez, urmând ca naşa să execute, în continuare, scalda rituală; moaşa participă, împreună cu N.-i, la petrecerea de după botez, numită cumetrie. Deşi au origine genealogică comună, funcţiile moşilor şi N.-lor la naşterea copilului sunt inconfundabile. Moaşa integrează copilul, o fiinţă fără nume, venită din lumea moşilor şi strămoşilor în lumea de aici, în familia şi spiţa de neam paternă, N.-i integrează un păgân în lumea creştină.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Marian Sim. FI., Naşterea la români, Editura „Grai şi Suflet — Cultura Naţională“, Bucureşti, 1995, p. 115; Şeuleanu I., Poezia populară denunţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1985; Vulcănescu Romu-lus, Etnologie juridică, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
NAŞTEREA PE PĂMÂNT, obicei preistoric de întâmpinare a noului născut în contact direct cu Pământul Mamă. Opinia că N. pe P. este mai uşoară a fost consemnată în toate zonele etnografice româneşti. Izolat, aceasta s-a perpetuat până la mijlocul secolului al XX-lea. în mod obişnuit româncele năşteau acasă, pe solul familial al locuinţei, lângă vatră sau pe vatră, ţinându-se cu mâinile de lanţul coşului sau de fiarele vetrei, lângă cuptor sau pe cuptor, lângă pat sau lângă masă, în genunchi sau culcate pe pământul. La întrebarea de ce năşteau pe pământ răspunsurile sunt invariabile: Aşa e obiceiul; Aşa am pomenit; Pământul e sfânt; Omul e al Pământului; Focul (aprins în vatră) e şi el sfânt şi altele. Prima grijă la venirea copilului pe lume era deci integrarea acestuia în lumea fizică, telurică, şi apoi în lumea socială, spirituală. Dacă se întâmpla ca femeia să nască în afara locuinţei pe deal, în ţarină, la sapă era necesar un rit de reparare; copilul era adus în poală acasă, spaţiu consacrat prin practicile magice de întemeiere, şi aşezat pe pământ lângă vatră, acolo unde trebuia de fapt să sosească (Sohatu, jud. Călăraşi). Practica a fost atestată în toate zonele culturale ale lumii vechi (China, Asia Centrală, India, Africa, Grecia şi Roma antică, Brazilia).
NĂVALNIC
134
Durând Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977; Eliade M., De la Zalmoxisla Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi . Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Trebici Vladimir, Ghinoiu I., Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
NĂVALNIC (LIMBA VECINII) (Phyllitis sco-lopendrium L), personificare a unei specii de ferigă din familia Polypodiaceae, cu frunze mari lanceolate, dispuse în rozetă, care creşte prin păduri şi terenuri stăncoase şi împădurite, invocat de vrăjitoare în farmecele de dragoste, identificat cu Cupidon, zeul roman al dragostei şi Eros, zeul grec al iubirii. Recoltarea N.-ului în scopuri malefice se făcea la miezul nopţii de vrăjitoarea dezbrăcată şi despletită care se strâmba şi se schimonosea în faţa plantei. Când era invocată în scopuri benefice, planta se recolta dimineaţa, înainte de a cădea rouă, era adusă în sat şi aruncată pe sub streşina casei sau purtată în sân de fete şi neveste pentru dragoste. Planta este folosită de asemenea, la prepararea unor leacuri pentru vindecarea rănilor, vătămă-turilor, tusei, tuberculozei. Scenariul ritualul al culegerii N.-ului de dragoste cuprinde mai multe secVenţe: descoperirea locului unde creşte N.-ul; prosternarea şi efectuarea semnului crucii; depunerea ofrandelor (sare, pâine, zahăr) la rădăcina lui; pronunţarea unei rugi, în şoaptă sau în gând O, tu, Năvalnice, Slăvit împărat, cum ai crescut şi te-ai înmulţit mai mult decât orice
Figurină dublă din teracotă, bărbat şi femeie ţinându-se de brâu (cultura Gumelniţa milen. 4-3 î.Hr.)
iarbă, cum te-ai înmulţit mai mult decât toate florile, aşa să alerge lumea spre Maria care te-a cumpărat sau Cum se ceartă lumea pentru pâine, aşa să se certe fetele tinere pentru mine; scoaterea plantei din pământ şi păstrarea ei la loc de cinste; scalda rituală în apa în care se pune N.-ul. Prin Moldova baba făcătoare de dragoste mergea în ziua de 15 august, *Sântămăria Mare însoţită de fete şi flăcăi care chiue: — Uiu! iu, iu, iu/Supărat nu se cade să meargă cineva la pădure după N.; el cere veselie şi voie bună. Tinerii duc în mână zahăr, iar baba îmbrăcată în curată cămaşă albă zice: — Cum năvăleşte lumea la zahăr, Aşa să năvălească şi dragostea la mine în casă! In legendele româneşti N.-ul este un fecior frumos, căzut din cer, care încurcă toate cărările fetelor frumoase şi nevestelor tinere. Când acesta intra într-un sat ...femeilenu-şimai ţineau firea; umblau buimace, bete nu altceva. Se spune că el ar fi speriat-o şi pe Maica Domnului când a mers la 40 de zile după naştere cu Pruncul la moliftă. Pentru necuviinţa sa, Prea Curata l-a prefăcut, din fecior frumos ce era, în plantă de dragoste: — Năvalnic eşti, Năvalnic să fii! / între buruienile de dragoste eşti, / Buruiană de dragoste să rămâi! Credinţe asemănătoare sunt atestate la românii de pretutindeni.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări in gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
NECURATUL, nume tabu al *Dracului invocat de femei, sinonim cu Spurcatul (Muntenia).
NERSEA, nume de *Drac invocat în blestemele femeilor şi copiilor (Muntenia).
NOAPTE, timpul propice naşterii, morţii şi renaşterii divinităţilor adorate. Cele mai importante sărbători din ciclul calendaristic, precum naşterea Anului (^Revelionul), Naşterea lui Iisus (*Crăciunul), învierea Mântuitorului (*Paştele), *Noaptea Strigoilor (*Sântandrei), *Focul lui Sâ-medru, *Mânecătoarea etc. sunt nocturne, nu diurne. După modelul divinităţilor care mor şi renasc, fără excepţie, pe timp de N., au fost alese şi sărbătorile din ciclul familial: ursitul copiilor în a treia noapte după naştere (Masa Ursitoare-
135
NUC
lor), actul nupţial şi începutul unui noutciclu vital (noaptea nuntii), Priveghiul de înmormântare în zonele unde se fac jocuri şi apar mascaţi etc. Vechimea sărbătorilor nocturne se leagă de un străvechi cult lunar şi agrar, de vremurile imemoriale când timpul se măsura, probabil, pe nopţi nu pe zile.
NOAPTEA STRIGOILOR, întâlnire anuală a *Strigoilor vii şi a *Strigoilor morţi în noaptea de *Sântandrei, în locuri tainice, unde îşi încearcă puterile şi îşi aleg conducătorul pentru un an de zile. N. S. este un timp nefast când Strigoii vii îşi părăsesc trupurile, iar Strigoii morţi sicriele, iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii, leagă puşca vânătorilor etc. Strigoii vii, după ce ar ieşi fără ştirea lor, pe horn sau pe uşă, s-ar rostogoli de trei ori şi s-ar întrupa într-o vietate (câine, pisică, lup, cal, porc, berbec, găină, cocoş, broască), ar încăleca pe meliţă, butoi, coadă de mătură şi ar merge să se întâlnească cu Strigoii morţi, ieşiţi şi ei din adăposturile subpă-mântene, la locurile ştiute numai de ei (răspântii de drumuri, între hotare, movile, păduri neumblate de picior de om, locuri unde nu creşte iarba etc.). Acolo redevin oameni şi încep să se bată cu limbile de la meliţă, cu coasele, ciomegele şi îmblăciile până iese un singur învingător care devine conducătorul lor pentru un an de zile. Se bocesc, îşi vindecă pe loc rănile şi pleacă împăcaţi, înainte de miezul nopţii, în acelaşi mod în care au venit spre lăcaşurile lor. Oamenii luau diferite măsuri de protecţie: mâncau mujdei de usturoi, ungeau cu usturoi clanţa uşilor, crucea cercevelelor de la ferestre, uneltele de pe vatra focului, coarnele vitelor, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos etc. Tinerii se întâlneau şi se închideau într-o casă unde *Pă-zeau usturoiul şi petreceau ca la un *Revelion. Fochi A., Datini şi eresuri populare ia sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Pamfile T., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
NOIEMBRIE, personificare a lunii a noua în Calendarul roman cu început de an la 1 martie.
Denumirile populare ale lunii indică fie timpul căderii brumelor groase şi promoroacei (Brumar, Brumarul Mare, Promorar), fie vremea fermentării şi limpezirii vinurilor în butoaie (Vini-cer, Vinar). In această lună începeau şezătorile, se intensificau pregătirile pentru iarnă şi activităţile legate de industria casnică. Este luna care adăposteşte cele mai multe sărbători şi obiceiuri dedicate lupilor şi strigoilor: *Martinii de Toamnă, *Filipii de Toamnă, Ziua Lupului, *Filipul cel Şchiop, *Noaptea Strigoilor, *Sântandrei la care se adaugă *Cosmadinul, *Moşii de Arhangheli,
*	Arhangheli, Lăsatul Secului de Crăciun şi altele.
Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian Sim
FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârni-
legile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898;
Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
NUC (Jugîans regia L.), arbore sacru din familia Juglandaceae, substitut fitomorf al zeiţei vegetaţiei. Părţile trupului său (rădăcina, tulpina, frunza, floarea şi fructul) devin recuzită rituală în practicile magice care exprimă ideea morţii şi renaşterii divine. In ceremonialul *Lă-zărelului din sudul României eroul vegetaţional pleacă de acasă cu oile sau cu caprele, se caţără în copac pentru a doborî frunză animalelor, cade şi moare, *Surioarele îl găsesc după îndelungate căutări, îl scaldă în lapte dulce, îl îmbrăcă în frunze de N. şi, în momentul în care i se aruncă scalda pe sub N.-i, mortul se metamorfozează în flori şi vegetaţie luxuriantă. Moartea şi renaşterea anuală a eroului, reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris). Ca să se nască şi alţi copii, mamele pun frunze de N. în scalda · noului-născut iar apa o aruncă la rădăcină de N.; frunzele de N. şi ramurile de salcie apărau locurile considerate vulnerabile (casele, anexele gospodăreşti, porţile şi stâlpii gardului, crucile şi mormintele din cimitire) în faţa forţelor malefice în noaptea de *Sângiorz. In acelaşi scop, erau sfinţite la biserică ramuri şi frunze de N. în zilele de *Florii şi Duminica Mare (Rusalii). Aceste ramuri, numite şi proor, vor avea puteri miraculoase: aruncate în fântână pe vreme de secetă dezleagă ploile, copiii trecuţi prin cercul format din împletirea mlădiţelor de N. sau scăldaţi în apa în care s-au fiert frunze de N., sunt vin-
NUNTA POSTUMA
136
decate de boli. Fiind un arbore sacru, N.-ul poate fi semănat numai de păsările cerului care aruncă nucile cu ciocul. Credinţa că cel care seamănă nucă, va muri când pomul va creşte cât grumazul, are o largă răspândire în lumea satelor. Ca substitut al unei vechi zeităţi vegetale, N.-ul este opusul zeului uranian *Sântilie care îl trăsneşte, îi usucă sau îi înnegresc miezul nucilor în timpul fulgerelor şi trăsnetelor. De aceea, pentru a nu fi trăsnit, omul nu trebuie să se adăpostească sub N.-i în timpul furtunilor. N.-a, fructul N.-ului, este o jertfă obişnuită adusă morţilor; precum grâul (fiert sau colac făcut din făină de grâu) aceasta nu lipseşte din principalele alimente rituale (*Coliva, *Măcinicii) şi din darurile primite de copiii colindători la *Crăciun. Fără a fi frumoasă, floarea N.-ului este purtată la brâu pentru noroc şi folosită în descântecele de aflare a ursitei. Din lemnul de N. se confecţionează obiecte purtătoare de simboluri străvechi: jugul boilor, butucii roţilor de car şi, aşa cum spune cântecul oltenesc, sicriul la înmormântare: $i-am să las cu jurământ / Să-mi facă coşciug denuc/$i fereastră la mormânt/Să nu putrezesc curând. N.-ul are, de asemenea, numeroase întrebuinţări în medicina şi cosmetica populară, în industria casnică (apreciată vopsea vegetală) şi altele. Zilele din ^Calendarul popular în care apar practici legate de N. sunt: Sfântul Gheorghe (23 aprilie), Florii, Ispas, Duminica Mare (Rusalii), *Cârstovul Viilor (14 septembrie, Ziua Crucii).
Coşbuc George, Elementele literaturii poporale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
NUNTA POSTUMĂ, scenariu nupţial împlinit la moartea tinerilor necăsătoriţi, sinonimă cu Nunta mortului. Cadrul nupţial care îl dublează pe cel funerar la moartea tinerilor necăsătoriţi, rezolvă o gravă încălcare o ordinii evenimentelor din ciclul vieţii: moartea înaintea manifestării căsătoriei şi procreării. înmormântările tinerilor necăsătoriţi sunt însoţite de lăutari care cântă melodiile îndrăgite de defunct, apare steagul îndoliat de nuntă etc. In Moldova, carul mortuar care poartă tânărul nelumit sau nenuntit îmbrăcat întotdeauna în haine de miri, este
străjuit de unul sau mai mulţi brazi împodobiţi cu panglici, prosoape, hârtie colorată. Boii carului poartă colaci în coarne, în vârful proţapului un brăduţ numit buhaş, în resteiele jugului basmale albe sau prosoape. Lângă sicriu stau naşii de cununie, o pereche de tineri necăsătoriţi cu lumânări aprinse în mână (Oţeleni, jud. Iaşi). Cortegiul este însoţit, uneori, de patru conocaşi călări sau de doi vătăşei care poartă, în satele bucovinene, *Beţe înflorate, simboluri ale nupţi-alităţii. Alaiul se compune mai ales din tineri purtând un însemn de la nunta adevărată: druşte, vornicei, vornicese, chemători, surori de mireasă, frate de mire etc. Pe o pernă sunt duse cununiţele de căsătorie, făcute din ramuri de salcie, şi verighetele. Alaiul este însoţit de melodii interpretate la fluier şi de sunete ale trâmbiţei. Bocetele descriu înmormântarea ca o nuntă: $-of, ce nuntă-ai mai făcut, / Cu lacrimi pân-n pământ! / Năframa de nuni mari /Ai pus-o la lumânări, /Măi Vasile, ce-ai gândit?/Ce fel de nunt-ai poruncit? / Năframa de vornicei / Ai pus-o la sfetnicel, / Năframa de stărustie / Ai pus-o la năsălie! / Nunta nu se face aşa, / Cu
Tânără moartă, îmbrăcată mireasă, căsătorită
simbolic înainte de înmormântare cu un fecior
137
NUNTA POSTUMĂ
fluier şi trâmbiţa! Drama este trăită cu mare intensitate la gătitul miresei sau mirelui (Pojo-râta, jud. Suceava; Grinţieş, jud. Neamţ; Şindri-lari, jud. Neamţ şi altele). In simulacrul nupţial este implicat şi preotul care schimbă verighetele în degetele logodnicilor (Reghiu, jud. Vrancea) şi le citeşte dezlegările de nuntă (Băsăşti, jud. Bacău). Există o informaţie înregistrată în anul 1936 în Poiana Alexii, jud. Vaslui, în care apare, precum în vechea Indie, sacrificiul vacii la înmormântare: Fetei mari i se face mire unul din feciorii cu care a stat ea mai mult de vorbă. Li se face ambilor haine de mire şi mireasă, li se caută nănaş şi în timpul cât stă mortul în casă şipână-1 îngroapă, mirele nu se desparte de ea, ferească Dumnezeu! Când iese pe poartă, se dă pe dinaintea mortului de pomană mirelui o vacă sau un viţel, şi apoi trece mortul. La biserică îi cunună şi le pune inel pe degete. Dacă e mort un flăcău, i se caută o mireasă şi la fel îi dă de pomană şi îi cunună. li duce cu muzică până la poarta bisericii.
întrucât se considera că nunta simbolică a mortului, cu schimbarea verighetelor, are implicaţii nocive asupra partenerului rămas în viaţă, cre-zându-se că acesta nu se va mai putea căsători, că va fi vizitat de partenerul devenit strigoi sau moroi, că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-şi urmeze soţul sau soţia înmormântată etc., la această secvenţă a N.-ţii P. s-a renunţat sau a fost înlocuită cu o nuntă în care rolul mirelui sau miresei în viaţă este substituit de o salcie sau un *Brad.
Caraman Petru, Studii de folclor, II, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1988; Kligman Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iaşi, 1998; Ciubotaru I., Folclorul obiceiurilor familiale din Moldova, în „Caietele Arhivei de Folclor“, VII, 1986; Muşlea I., La mort-mariage: une particuîarite du folklore balca-nique, în „Cercetări etnografice şi de folclor“, Editura Minerva, Bucureşti, 1972; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 35.
o
OALA, adăpost privilegiat al sufletului, substitut al Zeiţei Pământ. în graiul popular O. şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. Precum corpul omului, ea are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână, picior; când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit; fecioara este asemuită cu oala nouă, neîncepută, fata greşită cu O. dogită, iar femeia bătrână cu hârbul şi O. hodorogită. în peste 140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, O. este termen polivalent de comparaţie: Sună a oală! pentru omul grav bolnav, sinonim cu zicala e pe ducă, adică trage să moară; S-a făcut oâie şi ulcioare, pentru omul mort de multă vreme, transformat în pământ din care se fac O.-ele şi ulcioarele etc. Numitorul comun care leagă spiritual omul de O. este pământul, prezentat de credinţele populare ca un organism viu, înzestrat cu simţuri şi inteligenţă. în nordul Bucovinei este păcat să sapi pământul după apusul Soarelui şi, mai ales, în timpul nopţii când trebuie şi acesta să se odihnească. în hete-rogamia cosmică Pământul este mama care naşte şi hrăneşte pruncii, iar Cerul este bărbatul, tatăl copiilor. Confecţionarea şi spargerea O.-ei de pământ au fost asemuită cu naşterea şi moartea omului. Fazele tehnologice ale ceramicii, una din marile invenţii neolitice, începe cu tăiatul pământului, amputare violentă a trupului-mamă, continuă cu zdrobirea şi fărâmiţarea acestuia, cu adăugarea apei şi obţinerea *Lutu-lui, cu frământarea şi dospirea, cu modelarea chipului şi se încheie cu taina însufleţirii simbolice, printr-un rit funerar de incinerare, arderea O.-ei. Arsă în cuptor, O. are viaţă şi, ca urmare, poate fi jertfită, adică dată de pomană în locul oricărui organism însufleţit, uman sau divin. Despre olar, care chinuieşte pământul (îl taie, îl
arde), se crede că ar fi tot atât de păcătos ca *Sca-raoschi care arde în smoală sufletele oamenilor după moarte. Animată cu viaţă, O. substituie, în anumite contexte rituale şi ceremoniale, omul, divinitatea adorată şi alte reprezentări malefice sau benefice. în practicile magice O. este un substitut ritual manipulat de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf (cetele de căluşari) etc. Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la noul născut; prin spargerea O.-ei curate, neîncepute, nănaşa repară la căsătorie necinstea fetei greşite; prin spargerea O.-ei cu bâta, mutul sau vătaful cetei de ^Căluşari provoacă moartea simbolică a bolnavului luat din Căluş. O. poate adăposti însă şi spiritele potrivnice omului; în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice etc. O.-lele stau întoarse cu gura în jos pentru a opri cuibărirea chiriaşilor nepoftiţi (*Muma sau *Fata Pădurii, *Strigoiul etc.). După scoaterea mortului din casă se sparge, în cele mai multe sate româneşti, o O. goală sau umplută cu cenuşă sau apă de către un membru apropiat al familiei pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt.
Ghinoiu I., Geomorfismul şi antropomorfismul spiritului uman, în REF, tom. 39, nr. 5-6, 1994;
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
OALA LA NUNTĂ, substitut al animalului-oracol care indică mirelui, prin urmele lăsate în timpul hăituielii, locul favorabil întemeierii de către mire a *Casei Copilului. O. laN., umplută
139
OMUL PĂDURE
cu cenuşă, substitut al bourului din legenda lui Dragoş Vodă, descălecătorul Moldovei, al căprioarei din unele legende de întemeiere a satelor etc., trebuia spartă (omorâtă) de mire sau de un reprezentant al său cu ciomagul, mai târziu cu puşca. De altfel, virtuţile întemeietoare ale actului nupţial se împlinesc printr-un şir de practici magice violente: spartul oalei, ruptul dintr-o singură încercare a găinii fripte, a pisicii, spartul talerului miresei. Alaiul mirelui spre casa miresei este descris, în majoritatea oraţiilor de nuntă, ca o vânătoare rituală: oala, substitut al animalului, agăţată într-un stâlp înalt la poarta miresei, trebuie cu orice preţ omorâtă de împărat sau de suita acestuia, după care alaiul nupţial este lăsat să pătrundă în spaţiul sacru de întemeiere a *Casei de piatră. Acolo, în spaţiul matrilocal, se desfăşoară Colăcăria, complex de practici magice de consacrare a mirilor pentru a crea, prin actul nupţial de întemeiere, omul, pe de o parte, şi de iniţiere sexuală a acestora prin împerecherea simbolică a unui substitut viriloid (*Brad, Steag, *Băţ înflorat) cu un substitut femi-noid (*Măr, gutuie, colac găurit, taler) (Moldova, Muntenia, Oltenia).
Ciubotarii Silvia, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Şeuleanu I., Poezia populară de nuntă, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.
ODOLEAN (Valeriana officinalis L.J, plantă sacră din familia Valerianaceae cu puteri miraculoase care asigură omului, alături de *Usturoi, *Pelin, *Avrămească, *Cârsteneasă şi alte plante, protecţie magică împotriva *Ielelor, ^Strigoilor şi zmeilor. Planta era invocată, precum o divinitate, să aducă dragoste fetelor şi noroc nevestelor. Fetele din Munţii Apuseni se scăldau, înainte de a pleca la joc, la ospeţe sau la sălaşele din hotarul satului, în lăutori de O., leuştean şi iarbă neagră pentru a nu fi furate de zmei. Planta este utilizată în medicina populară pentru lecuirea bolilor neuropsihice şi cardiace.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
OM ŞI POM, substitute identitare între vegetal şi uman în anumite contexte ceremoniale şi
rituale. P.-ul îl poate înlocui şi adăposti simbolic pe O., îi poate deveni frate, soră, soţie. Relaţiile spirituale care se ţes între O. şi P. sunt specifice civilizaţiei lemnului. Din punct de vedere arhetipal, P.-ul nu se confundă cu *Bradul: unul aparţine pădurii de foioase, altul pădurii de conifere; unul exprimă ideea nemuririi prin moarte şi renaştere perpetuă (înfrunzitul şi desfrunzitul anual al codrului), altul prin cetina în permanenţă verde; primul este simbolul veacului de om, al doilea veacului de veci. Dacă P.-ul care înfloreşte şi rodeşte anual, în special *Mărul, domină obiceiurile de la naştere şi căsătorie, bradul devine prioritar în obiceiurile de înmormântare. Diferenţierea simbolică dintre P. şi brad a fost generată nu numai de ciclurile lor vegetale diferite (înfrunzitul şi desfrunzitul P.-ui şi persistenţa cetinii bradului), ci şi de forma coroanei, frunzelor, fructelor asociate de O. cu masculinitatea şi virilitatea (bradul), cu feminitatea şi fertilitatea (mărul). Deşi apariţia P.-ui (mărului) este precumpănitoare în obiceiurile legate de viaţă iar a bradului de moarte, cele două simboluri ale nemuririi apar, de cele mai multe ori, asociate în obiceiurile şi ceremoniile populare. O.-ul şi P.-ul, în special bradul, se supun vectorului verticalităţii. Locurile sacre ale voievozilor români, Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân, dar şi Craiul munţilor Apuseni, Avram Iancu, se găsesc în arbori seculari, de obicei în stejari.
Durând Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
OMUL PĂDURE, reprezentare mitică a civilizaţiei lemnului, stăpân, împreună cu *Muma Pădurii, peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure. In descântecele de Muma Pădurii apare sub diferite nume: *Moşul Codrului, *Tatăl Pădurii, *Păduroiul. El pedepseşte în special oamenii care strigă sau fac gălăgie noaptea prin pădure. Poartă copite de cal şi păr din cap până în picioare şi poate fi auzit cântând cu voce groasă prin pădure sau rupând crengile călcate cu piciorul. Apare ca un vânt puternic care deschide uşile şi ferestrele caselor (Maramureş) sau ca un om diform şi carnivor cu ochii cât sita, cu capul cât târna, cu dinţii cât secera, cu picioarele cât răşchitoarele (Bucovina).
ONOFREI
140
Bilţiu Pamfil, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999; Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
ONOFREI, personificare meteorologică care a preluat numele Sf. Onofrei (12 iunie), sinonim cu *Ziua Şoarecilor. 0. indică, în Calendarul iulian, solstiţiul de vară şi perioada împârguirii şi coacerii lanurilor de grâu şi orz. După reforma calendarului a devenit, împreună cu vecinii lui calendaristici, *Timoftei, *Vartolomeu şi *Elisei, *Sfinţi Mărunţi, nesemnificativi pentru calculul timpului dar extrem de periculoşi pentru că aduc grindină şi vijelii pe timpul verii. Local, O. era considerat ultimul termen când se mai putea semăna hrişcă, porumbul, cartofii şi legumele (Bucovina).
Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Vo-ronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
ORTUL POPE, denumire populară a decesului, sinonimă cu *Spartul oalei, închinatul steagului. O. P. reprezenta, cu un secol în urmă, o monedă de 10 parale dată preotului pentru înmormântarea unui om. Prin analogie cu monedele primite de preot la botezul copiilor care prin simpla numărare a acestora se aprecia cu cât a crescut numărul creştinilor, este de presupus că şi monedele numite O. P. să fi jucat rolul unei statistici a deceselor. Evidenţa morţilor este ţinută, alături de autorităţile administrative şi ecleziastice, de membrii comunităţii rurale care luau cunoştinţă de evenimentele nedorite prin diferite canale vizuale şi auditive: trasul *Clopo-tului, semnale de *Bucium şi *Bocet.
OSPĂŢ FUNERAR, petrecere a celor vii cu cei morţi organizată în cimitir, în nopţile de Joimari sau de Paşte. Participanţii aduc, după puterea fiecăruia, diferite ofrande alimentare (colaci, mâncare gătită, băutură), şi le aşează pe mesele din adăposturile amenajate în curtea bisericii, numite şetre. Adesea, alimentele se pun direct pe pământ, lângă mormintele unde îşi are fiecare îngropaţi morţii. După binecuvântarea mesei de preot, urmează, la lumina lumânărilor, ospăţul propriu-zis. La încheierea O.-lui oamenii săraci primesc bogate ofrande alimentare (Maramureş, Munţii Apuseni).
OU DE PAŞTE, substitut al divinităţii primordiale, înfrumuseţat (gătit) prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Izvoare istorice şi arheologice certe atestă, cu multe secole înainte de Hristos, obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la *Anul Nou: vechii perşi îşi dăruiau O.-ă de diferite culori la sărbătorile de primăvară; tinerii romani îşi trimiteau O.-ă vopsite în roşu, împreună cu alte cadouri, la sărbătoarea zeului Ianus etc. Imaginea arhetipală a O.-lui a fost preluată şi de creştinism: 0.-1, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. La început O.-ăle se vopseau cu plante în galben — culoarea Soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu — culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, acestea au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. înroşitul şi încondeiatul O.-ălor, meşteşuguri populare de un rar rafinament artistic, îmbină credinţele şi obiceiurile creştine cu cele precreştine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, O.-l este ales la *Miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap (*Ciocnitul O.-ălor) şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul înconjurător moare şi renaşte anual, împreună cu divinitatea adorată. Bogata terminologie zonală a O.-ălor încondeiate reflectă tehnica încondeiatului (O.-ă închistrite, împistrite, picurate, pictate, împuiate) şi instrumentele folosite (O.-ă încondeiate). Alte denumiri, precum O.-ă Necăjite şi O.-ă Muncite, se referă la chinul personificării O. în timpul complicatului proces de încondeiere: desenarea cu ceară încinsă, introducerea lor de mai multe ori în apă fiartă. Obiceiurile şi credinţele legate de cojile de O. sunt nelimitate. Ele pot aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, pot să lege sau să îndepărteze oamenii, să grăbească căsătoria fetelor, să înmulţească vitele etc.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Zahacinschi M., Zahacinschi N., Ouăle de Paşte, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1992.
141
OVIDENIA
OVIDENIA, ziua celebrării *Filipului cel Mare, năprasnică divinitate a lupilor, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării în Biserică a Fecioarei Maria (21 noiembrie), sinonimă cu Obrejenie şi Vovidenie. Local, în Bucovina, se credea că în această zi s-ar fi născut Hris-tos. O., împreună cu *Filipii de Toamnă, *Noap-tea Strigoilor, *Sântandrei, şi *Moş Nicolae formează un scenariu ritual de renovare a timpului, probabil *Anul Nou dacic. în noaptea de O, când se credea că se deschide Cerul şi vorbesc animalele, se priveghea la lumina unei lumânări aprinse şi încolăcite, uneori de mărimea unui om, o strachină cu apă de leac, se făceau farmece şi descântece, observaţii astronomice şi previziuni meteorologice. Copiilor morţi înainte de botez şi oamenilor înecaţi şi morţi fără lumânare li se făceau praznice şi li se împărţeau pomeni.
întrucât se credea că în noaptea de O. *Strigoii circulau fără oprelişte, se ungeau cu usturoi cer-cevelele ferestrelor, tocurile uşilor, vatra şi cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul. Pentru protecţia vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii şi pieilor de animale. De la O. până la *Sângiorz femeile nu mai aveau voie să bată sau să spele rufele la râu. Acte rituale şi practici magice la O. au fost atestate în Bucovina, Moldova, Muntenia şi Oltenia.
Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
P
PANTEON: 1. Edificiu închinat divinităţii adorate în religiile monoteiste (templul evreiesc, *Biserica creştină, moscheea mahomedană) şi zeilor ierarhizaţi după putere, grad de rudenie, atribuţii în religiile politeiste (peruviană şi mexicană, chineză, japoneză, egipteană, babiloniană şi asiriană, vechilor sirieni, hitiţi, iranieni, indieni, grecilor şi romanilor antici, geto-daci-lor, celţilor, germanilor, slavilor şi popoarelor baltice). Treptat, P.-ul ca loc de împlinire a cultului divinităţilor, se înalţă din grota preistorică, pântece al Zeiţei Mamă, la nivelul solului şi, apoi, spre înaltul cerului, cât mai aproape de reşedinţa Dumnezeului Tată. Prin arhitectura şi amenajarea interiorului, P.-urile au exprimat întotdeauna credincioşilor idealul de frumuseţe întruchipat de divinitatea adorată. Bisericile româneşti, deşi redau idealul de frumuseţe antropomorfă, al divinităţii cu chip de om, păstrează elemente de geomorfism, ale divinităţii cu chip de ou: turla semisferică, liniile şi volumele rotunjite ale interioarelor, înălţimea modestă, asemănătoare cu a locuinţelor umane şi altele. Acolo, credincioşii fac mătănii şi sărută Pământul Mamă, deşi ştiu că împărăţia lui Dumnezeu Tatăl este în partea opusă, în cer. în drum spre împărăţia divină, sufletul omului vizitează mai multe P.-uri (adăposturi): *Trupul, *Leagănul, *Bordeiul, *Casa, *Satul în ^Existenţă; *Casa copilului în *Preexistenţă; *Sicriul, ^Mormântul, *Cimitirul în *Postexistenţă. Dacă intrările şi ieşirile în şi din adăposturile (P.-rile) intermediare sunt însoţite de traume sufleteşti, trecerea pragurilor dintre lumi (Existenţa, Preexistenta şi Postexistenţa) este catastrofală, se realizează violent, prin distrugerea P.-urilor: *Casa copilului (Casa de piatră sau placenta) se sparge la naştere; celulele reproducătoare ale embrionului, în fapt ale trupului uman, dispar la concepţie; trupul neînsufleţit (cadavrul) este dis-
trus la moarte prin înhumare sau incinerare. Dacă dorim să obţinem un început absolut, spune istoricul religiilor, sfârşitul unei lumi trebuie să fie radical, ...rămăşiţele şi ruinele ciclului vechi trebuie să fie complet nimicite; 2. Totalitatea reprezentărilor mitice româneşti ierarhizate după putere, atribuţii, vârstă, sex. Reprezentările mitice populare, moştenite de la substratul autohton al Vechii civilizaţii europene, trac şi geto-dac, împrumutate şi asimilate de la cultele greco-romane şi orientale, la care s-au adăugat divinităţile relativ recente, româneşti şi străro-mâneşti, s-au adaptat în aşa măsură creştinismului, încât separarea lor după origine este greu de realizat. După vârsta * Anului, importantă reprezentare mitică a omenirii, şi a metamorfozelor lui calendaristice, sfinţii sunt, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, tineri (Anul Nou, Sânvăsâi, *Dragobete, *Năvalnic, *Sântoader, *Sângiorz), maturi (*Sântilie *Sâmedru) şi bătrâni (*Moş Andrei, *Moş Nicolae, *Moş Ajun, *Moş Crăciun, Anul Vechi). La rândul său, Marea Zeiţă şi metamorfozele ei calendaristice se împart, începând de la echinocţiul de primăvară, în trei generaţii: zeiţe fecioară (Sânzienele, Drăgaica, Lăzăriţele, Ielele, Fata Pădurii), zeiţe mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pământului, Muma Pădurii) şi zeiţe bătrâne (Sfânta Vineri, Varvara, Dochia). Clasificarea divinităţilor după atribuţii se realizează după nevoile şi dorinţele: câte trebuinţe, atâtea credinţei Cui, când şi unde nu înalţă rugi românul să-i aducă ploaia sau s-o oprească, să-i dea rod animalelor şi holdelor, să-i intre copilul la şcoală sau la facultate, să-i căsătorească fata, să-i nască uşor nevasta, să-l ferească de boli şi de rele, să trăiască în linişte şi pace!
Biberi I., Eseuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1971;
Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers,
Bucureşti, 1978.
143
PAPARUDA (PĂPĂRUDA)
PANTEONUL DE LA TÂRGU JIU, temple miniaturale sub cerul liber închinate de Brân-cuşi eroilor gorjeni căzuţi în Războiul de întregire a neamului. El este o prezentare grandioasă a lumii de aici, prin temple orientate pe Calea Eroilor de la est la vest (Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului), şi a *Lumii de dincolo, prin temple bipiramidale amplasate vertical pe calea ascensională a sufletului care leagă Pământul de Cer (*Coloana fără Sfârşit). P. de laT. J. este transpunerea plastică a marilor praguri fizice şi psihice depăşite de om între leagăn şi mormânt, la istoria neamului său: *Ursitoarele, zeiţe ale destinului în ^Panteonul românesc, torc firul vieţii la naşterea omului, la Masa Tăcerii constelaţiile zodiacale, reprezentate de cele 12 clepsidre sub formă de scaune, hotărăsc destinul unui popor întreg; între Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinită se desfăşoară, pe un drum concret, lung de 1653 m, veacul de om, de la prima piramidă dublă (romboedrul) la piramida simplă din vârful Coloanei se desfăşoară drumul
Cultul moşilor şi strămoşilor exprimat prin motive antropomorfe (chip de om bătrân) şi geomorfe (romboiedrii) pe furca unui puţ cu cumpănă în satul Dragomir, jud. Bacău
mitic, veacul vecilor sau *Lumea de dincolo; *Existenţa începe la răsărit, la Masa Tăcerii amplasată pe malul Jiului, lângă Apa curgătoare /înapoi neîntorcătoare, *Postexistenţa la apus, la Coloana fără Sfârşit. Trei mese altar pentru jertfele românilor însoţesc călătoria sufletului în cele două lumi: Masa Tăcerii, Altarul bisericii cu hramul Arhanghelii Mihail şi Gavriil, lăcaş de cult creştin intenţionat plasat în axul templelor, şi Masa de pomenire de la piciorul piramidelor ascensionale, proiectată de Brâncuşi şi amplasată acolo, ca în multe cimitire româneşti, după moartea artistului.
PAPARUDA (PĂPĂRUDA), zeiţă pluviometrică invocată de o ceată, de obicei feminină, să dezlege ploile în ziua ce-i poartă numele. Atestată în întreg spaţiul geografic în care arheologii au scos la iveală urmele civilizaţiei trace, P. este identificată cu zeul indian Rudra. Are înfăţişare antropomorfă: sfântă înaltă şi subţire; zeiţă, care diriguieşte ploile, care sparge sau urneşte norii; femeie care umblă cu ploile etc. P. are numeroase denumiri zonale: *Păpăluga, Papaluga, *Păpăruga, *Băbăruţă, Peperuie, *Dodoloaie, *Dodoluţă, *Mămăruţă, *Mătăhulă şi altele. Rolul zeiţei este jucat de o persoană pură (o fetiţă sau o fată nemăritată, un băiat neprihănit, un flăcău) şi, uneori, de o femeie gravidă. Iniţial, P. a avut dată fixă de celebrare, probabil la echi-nocţiul de primăvară. Ulterior, sub presiunea creştinismului, a fost împinsă în a treia joi după Paşte, numită Joia P.-ei. In vremurile recente a devenit un obicei ocazional, practicat vara, la apariţia secetelor. Deghizarea în zeiţă fitomorfă (îmbrăcarea costumului vegetal) a persoanelor diferite ca sex şi vârstă, de multe ori pentru câştig (ţiganii), schimbarea unei sărbători fixe cu una mobilă şi apoi întâmplătoare (la apariţia secetelor), preluarea, în Transilvania, a numelui altor obiceiuri şi ceremonii agrare (Burduhoasă, Mătăhulă) sunt elemente atipice care exprimă disoluţia credinţei în puterea P.-ei de a dezlega ploile. Ceremonialul cuprinde trei secvenţe importante: — naşterea: alcătuirea cetei sau alaiului P.-ei din persoane pure, de obicei fetiţe şi fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, P.; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de *Boz, *Brustu-re sau din alte plante; îmbrăcarea P.-ei, pe trupul gol sau peste haine, a costumului vegetal, şi,
PAR
144
Copii deghizaţi în Paparudă, zeiţă pluviometrică
uneori, împodobirea ei cu flori sau coroniţe din flori; — desfătarea zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din P. şi ceata sa divină pe uliţele satului pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de P. pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea P.-ei cu apă, uneori cu apă amestecată cu lapte, zer, seminţe; udarea alaiului P.-ei; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). In unele zone membrii cetei sunt stropiţi de gazdele colindate sau ei înşişi se stropesc. P„ în admiraţia asistenţei, sare, joacă, bate din palme, pocneşte din degete, udă pe cei întâlniţi, se scutură de apă pentru a imita ploaia. Textul cântat invocă, prin formule poetice, ploaia şi efectul aşteptat de la aceasta: roadele bogate. Uneori se fac urări de sănătate şi referiri la darurile ce la va primi de la gazdă: Paparudă, Rudă, / Ia ieşi de ne udă, / Cu găleţile/In toate părţile, / Cu urcioarele, / Toate oboarele /Paparuda lor/ Bate la obor/Paparuda noastră /Bate la fereastră. /Să scoatem cheile, / Să scornim ploile, / Crească-ţi grănele / Ca prăjinile; / Crească-ţi oarzele / Ca rogoazele; / Crească-ţi meiurile / Ca bordeiurile. / Unde dai cu sapa /Să crească ca apa / Unde dai cu plugu /Să crească ca untu; / Oile lănoase / Vacile lăptoase, /Stăpânii să trăiască /Să le stăpânească! (Orezu, jud. Ialomiţa);
—	moartea şi ritul funerar: după încheierea colindatului urmează dezbrăcarea (moartea) măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, lac, fântână); depunerea în apă a veşmintelor vegetale (mortului); petrecerea cu privirea şi cu cântece de P. a mortului dus de apa curgătoare; scalda rituală a membri-
lor cetei; împărţirea darurilor strânse de un însoţitor al P.-ei (ouă, slănină, mălai, bani) şi, uneori, masa rituală (ospăţul funerar). Obiceiul, atestat în diferite stadii de evoluţie în toate zonele etnografice româneşti, este practicat şi astăzi, la apariţia secetelor, în sudul şi estul României).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, Voi. I, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1981; Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
PAR, substitut ritual al ursitului fetei de măritat în noaptea de *Anul Nou. Fata, dornică sa afle ce înfăţişare va avea bărbatul, merge cu ochii închişi la gard şi numără P.-i acestuia în ordine descrescătoare, de la nouă la unu. După identificarea soţului, îl leagă cu aţă roşie şi fir de busuioc şi-l invocă: Eu zgândăr parul / Parul zgândără pe Dracul, /Dracul îl zgândără pe Ion /Să nu se liniştească /Până ce scrisa mea n-o da... Dimineaţa mergea nerăbdătoare să-şi vadă ursitul: dacă P.-ul era drept şi înalt, soţul urma să fie tânăr şi frumos, dacă era strâmb şi cu noduri acesta era infirm (şchiop, cocoşat) şi mai avea fraţi.
Şerban Doru, Serban Valentina, Calendarul credinţei, datinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor din Gorj, Editura Ager, 2000.
PASĂREA SUFLET, reprezentare plastică a sufletului mortului cu chip de pasăre pe stâlpii şi crucile din lemn. P.-a S. este redată în întregime sau pars pro toto prin cioplire, traforare şi pictură. Instrumentul metalic cu care se scobeşte în lemn numele mortului se numeşte, în Ţara Haţegului, pasăre. La confluenţa Jiului cu Dunărea, pasărea sculptată, traforată sau pictată apare în zbor descendent, orientat spre pântecele Pământului, reşedinţa zeiţei mamă. In cele mai multe cimitire din Oltenia şi din alte zone ale României, două scânduri unite în vârf, traforate sau nu în formă de aripi de pasăre, unesc braţele crucii în formă de unghi isoscel, desenând, împreună cu stâlpul propriu-zis, o săgeată orientată spre Cer. Astfel, în multe cimitire crucile în formă de săgeţi, ridicate din morminte, par a fi stoluri de păsări, grupate precum oamenii în
145
PAŞTE
Pasărea suflet pe un stâlp funerar din Orăştie, jud. Hunedoara
vatra satului, pe familii şi spiţe de neam. Spre deosebire de P.-a S. în mişcare, în zbor ascendent sau descendent, din cimitirele de la sud de Carpati, în unele sate din sudul Transilvaniei apar una sau două păsări sculptate, vopsite în negru sau albastru, care se odihnesc în vârful crucii, pe braţele crucii sau pe o stinghie bătută perpendicular pe *Sulita sau steagul funerar. Deşi este prezentă în toate ungherele spiritualităţii româneşti, P.-a S. este un arhetip obişnuit în plastica populară: sculptura în lemn, ceramica, încondeiatul ouălor, cusături etc.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Pave-lescu Gh., Materiale privind Pasărea suflet, în „Studii şi Comunicări de Etnologie“, tom. XI, 1997; Vul-cănescu Romulus, Coloana cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
PASĂREA TURCULUI, denumire a găii, pasăre de pradă, substitut al *Zeiţei pasăre. în *Cântecele de Zori şi în zicalele populare, apare în ipostază de *Moarte. Gaia, care urmăreşte neîncetat omul, dându-i rotocoale deasupra capului, a fost supranumită în Evul Mediu P. T. întrucât otomanii descopereau ascunzişurile băjenarilor din poienile pădurilor observând zborul pe cer al găii, pasăre cunoscută de la ei de acasă, unde iernează.
PAŞTE, scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii prin moartea şi renaşterea anuală a Mântuitorului Iisus. P.-le se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate substituită de o efigie (statuie, steag, mască, totem), un om (conducător, oştean, fecioară, prizonier), un animal (berbec, ţap, miel, cal, taur), pasăre sau ouă de pasăre, arbore, plante alimentare. Moartea urmată imediat de renaşterea divinităţii, celebrate de precreştini la aceeaşi dată calendaristică, au fost disociate de creştini în două sărbători distincte: Naşterea Domnului la solsti-ţiul de iarnă (*Crăciunul), iar moartea la echi-nocţiul de primăvară şi în raport cu faza Lunii Pline. Jertfa prin substituţie a zeului adorat a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor, şi reactualizată anual de credincioşi. Adepţii noii religii au receptat moartea urmată la trei zile de învierea lui Iisus cu moartea şi renaşterea zeului detronat (Mithra, Crăciun). Timpul se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor la *Joimari, iar Iisus este trădat, chinuit, umilit şi omorât prin răstignire. După trei zile de haos şi întuneric în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul învierii Domnului din noaptea P.-lui şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia. Asemănător celorlalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic (Anul Nou Civil, Anul Nou Agrar, Anul Nou Pastoral, Anul Nou Dacic şi altele), la P. se fac sacrificii (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (pasca, colacii), se aprinde ritual lumina, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc., etc.
pAdure
146
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimea, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901; MuşleaL, BîrleaOv., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
PĂDURE: 1 . Personificare colectivă a arborilor, sinonimă cu codru. Copacii sunt fiii *Mumei Pădurii pe care îi alăptează, îi dezmiardă sau, dacă sunt neascultători, îi lasă fără apărare în faţa trăsnetului şi toporului. P.-a veghează la liniştea copiilor ei, pedepsind pe cei care strigă sau fluieră noaptea. Mulţi dintre arborii P.-ii (*Bradul, *Stejarul, *Teiul etc.) sunt substitute rituale pentru divinităţile adorate, care mor şi renasc sezonier (*Butucul de Crăciun, *Pom de mai, *Focu lui Sumedru). Ei locuiesc împărăţia unde, spune poetul, Împărat slăvite codrul. Dar, arborele P.-ii este, în numeroase obiceiuri şi practici magice, substitut identitar al omului la îniru^rmântare (*Brad înmormântare), la nuntă (*Măr la nuntă, *Brad de nuntă), la naştere (asigură protecţie copiilor despre care se crede că au fost ursiţi nefavorabil de *Ursitoare) etc. *Po-mul şi omul se aseamănă prin verticalitate, prin părţile corpului care poartă nume asemănătoare: omul are craci, pomul are crăci; pomul are trunchi, omul are trup şi altele; 2. Ipostază fito-morfă a marii zeiţe neolitice care ia sufletele la moartea oamenilor, sinonimă cu *Gaia. In textul funerar Р., verde, Р., cântat pe ultimul drum, de la casa mortului la biserică, Р., în ipostază de zeiţă a morţii, este blestemată să ardă sau să se facă os: Pădure, verde, Pădure/Până când tot iei la lume /.../Ai luat junii ca păunii /Ai luat oamenii tot de-i buni/$-ai luat fete cu cununi /Ai mai luat şi nevestele, / Dragă, de-ale tinerele / ... / Pădure, face-te-ai scrum/Ai luat ce-a fost mai bun! Pădure face-te-ai os, /Ai luat ce-a fost mai frumoşi (Obârşia Cloşani, jud. Mehedinţi).
Ciobanu Pavel, Plaiul Cloşani, Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare Mehedinţi, 1996.
PADUREANA, reprezentare mitică românească, specifică ^Civilizaţiei lemnului, fiică a *Mumei Pădurii, sinonimă cu *Fata Pădurii.
PĂDUROIUL, reprezentare mitică a civilizaţiei lemnului, stăpân, împreună cu *Muma Pădurii, peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure, sinonim cu Moşul Codrului, *Omul Pădurii.
Bilţiu Pamfil, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999; Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
PĂUILE, personificări ale focului, surori ale zeului focului *Sântilie, prăznuite pe 17 iulie şi invocate pentru prevenirea incendiilor (Ţara Haţegului).
Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
PĂMÂNT, personificare neolitică a Pământului, sinonim cu Terra Mater, Mama Glie. Deşi Dumnezeu îşi are reşedinţa în Cer, unii creştinii, care fac mătănii şi se roagă, sărută P.-ul ca pe o icoană: Pământul, se spunea în Bucovina, e sfânt; la Pământ să baţi mătănii şi să te închini, că el ne hrăneşte şi ne tine, din Pământ avem hrană şi apă, el ne încălzeşte, el e mama noastră. El dă viaţa şi tot el o ia, conform blestemelor: Mânca-te-ar ţărâna! Mânca-te-ar pământul! Credinţa că naşterea şi moartea pe P. este mai uşoară a supravieţuit până la mijlocul secolului al XX-lea. Adesea, P.-ul de deasupra care e bărbat, îşi mustră P.-ul de sub el care este femeie: — Pe mine mă taie, mă muncesc, dar iie ti-e bine. Tu nu numai că nimica nu faci, ba încă şi oamenii îti dau să mănânci, aluzie la ritul funerar de înhumare (Bucovina, Moldova). Olarul care prelucrează pământul, îl modelează şi îl arde în cuptor este socotit un om păcătos: El va avea mare muncă pe lumea cealaltă, pentru că arde şi chinuieşte pământul *Dracul râde când cineva fură o oală de lut, spunând că se fură lut pe lut, iar Dumnezeu se bucură când se drăgosteşte bărbatul cu femeia, spunând că se drăgosteşte lut pe lut (Bucovina).
PĂPÂLUGA, reprezentare mitică pluviometrică invocată de ceata feminină să dezlege ploile în zilele caniculare ale verii, sinonimă cu *Paparuda, *Păpăruga, *Băbăruţa, *Dodoloaia, *Dodoluţa, *Mătăhula, identificată cu zeul indian Rudra (Sudul Transilvaniei şi Moldovei, cu prelungiri tentaculare spre nord).
Bîrlea Ov., Folclor românesc, Voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Cuceu I., Cuceu Maria,
147
PELIN
Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; Pop D.f Obiceiuri agrare în tradiţia populara româneasca, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
PĂPĂRUGA, zeiţă pluviometrică invocată de ceata feminină să dezlege ploile în zilele caniculare ale verii, identificată cu zeul indian Rudra, sinonimă cu *Paparuda, *Păpăluga, *Băbăruţa, *Dodoloaia, *Dodoluţa, *Mătăhula.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, Voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; PopD., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
PĂPUŞA (PĂPUŞIUE) MIRESEI, reprezentare antropomorfă modelată din * Aluat sau confecţionată din cârpe, jertfită (ruptă sau incinerată) sau păstrată timp nelimitat în lada de zestre, sinonimă cu *E1 şi Ea, *Pupăza Miresei, Norocul Mirilor, Bocăneţi de cununie, care substituie în anumite contexte rituale şi ceremoniale ale nunţii mireasa, mirii sau copilul care se va naşte, protectoare a căsătoriei. P. M. are, de la sat la sat, forme şi dimensiuni diferite: doi colaci împreunaţi, doi cozonaci (al mirelui şi al miresei), o păpuşă confecţionată din cârpe, colac antropomorf cu ochi, gură şi şirag de mărgele la gât. Importanţa lor rituală şi ceremonială este subliniată de cântecul şi jocul ritual ce-i poartă numele (Păpuşeasca, Păpuşeşte, Păpuşereşte) şi de momentele semnificative ale nunţii când sunt prezentate şi scoase în evidenţă: în seara logodnei când păpuşa este aşezată la masă lângă logodnic, înaintea logodnicei (Broşteni, jud. Suceava); în dimineaţa nunţii, când este trimisă miresei, împreună cu darurile (schimburile), prin vornicul mirelui (Caşin, Oituz, jud. Bacău); la cererea iertării, când este ruptă în bucăţi de naşă de-asupra capului miresei (Dumbrăveni, jud. Suceava), la deshobotat (dezbrăcarea costumului de mireasă şi îmbrăcarea costului de nevastă), când este ţinută în braţe de mireasă etc. (Moldova, Muntenia).
Ciubotaru Silvia, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. CuzaM, Iaşi, 2000.
PĂPUŞĂ DE PÂINE, figurină antropomorfă modelată din aluat, coaptă pe vatră, unsă cu miere şi miez de nucă, jertfită la *Măcinici, sinonimă cu *Bradoş (Romanaţi).
PÂCA (PAFA), reprezentare mitică populară invocată în vechime de oamenii care fumau (pipau) (Transilvania). P. era asociată, de obicei, cu *Mama Dracului. In legendele populare tutunul şi obiceiul fumatului au fost inventate de Drac, tămâia şi *Busuiocul de Dumnezeu. Legătura dintre tutun şi Diavol apare şi în alte genuri folclorice, precum chiuitura: Câte fete Ia strân-sură, / Toate stau cupipa-ngură./Iese Dracul de sub râpă, /$i le pune foc în pipă!
Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 1999.
PELIN (Artemisia absinthium L.), plantă apo-tropaică din familia Compositae, utilizată pentru tămăduirea suferinţelor (malaria, durerile de stomac, umflăturile, bolile de ochi), pentru vopsitul lânii şi confecţionarea săpunului, pentru alungarea *Ielelor şi relelor aduse de acestea (luatul din Iele, luatul din *Rusalii) şi a altor spirite malefice. P.-ul de leac era recoltat de descântătoare, adesea dezbrăcată şi despletită, la diferite sărbători calendaristice (*Măcinici, *Ar-mindeni, Strodu Rusaliilor, *Rusalii sau Duminica Mare, *Marina) şi în·anumite momente ale zilei după un ritual consacrat. Uneori, descân-tătoarea era însoţită de o altă femeie care interpreta rolul P.-ui: — Bună seara, Pelin mare, / Domn mare!/—Mulţumim dumitale,..., /Şezi! / — N-am venit să şez / $i-am venit să scot / Patruzeci şi patru de draci ai tăi, /.../. P.-ul era la loc de cinste la Rusalii când se purta la pălărie, în sân şi în buzunare, împodobea ferestrele şi icoanele, se punea în aşternutul patului, între haine, pe masă şi podeaua caselor pentru alungarea duhurilor şi spiritelor rele. Pentru protecţie magică împotriva Ielelor, *Căluşarii leagă şi astăzi tulpini de P. în vârful steagului, iar în anumite momente ale jocului mestecă între dinţi frunze de P. Femeile purificau locuinţele, curţile gospodăriilor, locurile unde slobozeau apa pentru morţi la 40 de zile de la înmormântare etc., măturându-le cu tufe de P., recoltate în ziua de Marina. Mătura de P. se folosea în practicile magice de întors persoana plecată de acasă, de scos şi alungat boala, răul, spurcul din corpul omului: Ieşi spurc spurcat./De la.../De unde te-ai aninat,/Că eu, descântătoarea, /Cu vin şi cu rachiu te-am îmbătat,/Cu mătura te-am măturat, / Cu mătura de pelin negru, / $i-n gunoi te-am aruncat.... In ţinuturile extracarpatice în ziua de Armindeni se organizau petreceri câm-
PERINITA
148
peneşti unde se frigea haiduceşte mielul şi se bea vin amestecat cu P. pentru subţierea şi schimbarea sângelui. P. recoltat la Armindeni se păstra de-a lungul anului pentru a fi folosit la momentul oportun.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
PERINIŢA, joc ritual al sărutului, caracteristic *Priveghiului de înmormântare preluat, adaptat şi integrat în scenariul ritual al *Anului Nou. La excesele tolerate în noaptea de *Reve-lion, reflexe contemporane ale orgiilor antice, când oamenii fac totul peste măsură (beau, mănâncă, joacă, se distrează), se adaugă gesturile şi cuvintele licenţioase, jocul mascaţilor, dansul sărutului. Dansul P„ specific românilor, se juca, până la mijlocul secolului al XX-lea, sub forme specifice, atât la ocaziile oferite de *Revelion, la moartea şi renaşterea anului, cât şi la Priveghiul de înmormântare, la moartea şi renaşterea simbolică a omului. Atât la moartea anului, cât şi la moartea omului lumea se distrează pentru că aşteaptă să renască Anul Nou şi să se nască un nou om conform zicalei: Aşa-i lumea trecătoare / Unul naşte, altul moare! Ulterior, el a intrat în repertoriul petrecerilor şi ceremoniilor mai deosebite (nunţi, cumetrii).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
PEŞTE, personificare a peştişorului invocat de pescari în ziua de *Alexie sau Ziua Peştelui (17 martie) să le aducă noroc la pescuit. In această zi, când se crede că se zbate ştiuca, în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un P. mic, îl descântau şi îl mâncau crud ca să le aducă noroc la pescuit de-a lungul anului.
Marian Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
PEŞTERA MUIERII I, adăpost *Geomorf în masivul muntos al Parângului (Baia de Fier, jud. Gorj) locuit de omul preistoric (paleolitic, neolitic, perioada de tranziţie de la neolitic la epoca
bronzului, Hallstatt,.La Tene dacic) şi al Evului Mediu. Aici s-au descoperit bogate urme de locuire umană, în special unelte din cuarţit şi roci cuarţoase din musterian, precum şi un un mare număr de schelete fosile ale ursului de peşteră. Un loc aparte îl ocupă craniul fragmentar şi mandibula de Homo sapiens—Cro Magnon.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor si minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
PEŞTERA PÂRCĂLABULUI, adăpost *Geo-morf în Munţii Parâng (Baia de Fier, jud. Gorj) locuit de omul preistoric (neolitic, epoca bronzului). La întrare în peşteră au fost descoperite desene rupestre, în culoare neagră, care reprezintă siluete antropomorfe în poziţie de adorare a soarelui şi mai multe motive care atestă cultul solar.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Cârciu-maru Marin, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
PEŞTERA RECE, adăpost *Geomorf locuit de omul preistoric (paleolitic), situat în Munţii Bihorului (sat Răchitele, com. Mărgău, jud. Cluj) în care s-a identificat cultul ursului de peşteră (Ursus spelaeus). Patru dintre ţestele de urs descoperite în P. R., sunt aşezate în cruce, ceafă în ceafă, fapt pus pe seama cultului ursului de peşteră practicat de o populaţie de vânători (musterian — paleolitic mijlociu). Crusta de calcar depusă pe oasele găsite în această grotă a fost datată între 85 000-75 000 ani.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Goran Cristian, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti, 1981.
PEŞTERA VACII, adăpost *Geomorf locuit de omul preistoric (epoca bronzului timpuriu) în Munţii Poiana Craiului (com. Roşia, jud. Bihor). In P. V. arheologii au descoperit un complex cultic funerar.
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Emodi Ioan, Contribuţii la cunoaşterea începutului epocii bronzului din nord-vestul Transilvaniei, „Thraco-Dacica“, nr. 6,1985.
149
PEŞTERĂ
PEŞTERĂ, adăpost *Geomorf construit de natură sau de mâna omului, folosit în vremurile preistorice ca locuinţă iar în vremurile istorice ca lăcaş de rugăciune, sălaş pentru haiduci şi vite, obiectiv strategic şi militar, sinonim cu grotă. P. a fost primul adăpost al omului preistoric; în epoca glaciară el şi-a disputat-o cu animalele, în special cu ursul de peşteră. Din punct de vedere spiritual, P. sau grota a fost asimilată cu uterul (pântecele pământului adăposteşte omul, pântecele matern copilul), cu centrul lumii, cu reşedinţa unor divinităţi. Spre deosebire de adăposturile geomorfe (P., *Corpul uman), în care sufletul intră şi iese prin guri sau găuri, în adăposturile antropomorfe (*Casa, cetatea, *Raiul şi Iadul) se intră şi se iese prin porţi, uşi şi ferestre. Dovezile de locuire a P.-ilor în Carpaţii româneşti sunt rare în paleoliticul mijlociu, foarte frecvente în paleoliticul superior şi destul de frecvente în neolitic. P.-ile sunt repopulate în perioada de trecere la epoca bronzului şi în prima epocă a fierului. In perioada geto-dacă sunt slab populate, deşi cele din muntele Kogaion, identificat cu pintenul calcaros de la Vârtoapele de la Grădiştea de Munte (jud. Hunedoara), sunt menţionate de istorie ca loc unde oficia Dece-neu, preot apropiat al marelui rege Burebista. Unele au fost sau continuată să fie locuite în vremea romană, în epoca medievală, în timpul domniilor fanariote până la mişcarea lui Tudor Vladimirescu. In ele s-au descoperit altare, sanctuare (*Fundul Peşterii de la Bozioru), cultul zeului Mithra (P. Adam, P. Veterani). In unele P.-i s-au descoperit vestitele cranii de Homo sapiens fosilis, strămoş îndepărtat al omenirii care a trăit în Carpaţi, în paleoliticul superior (*P. Cioclovina, *P. Muierilor, P. Baia de Fier). S-au descoperit, de asemenea, urmele paşilor acestui om de Cro-Magnon imprimaţi în lut fosilizat (*P. Izbuc). Surprinzătoare sunt P.-ile cu pictură de culoare neagră, care aparţin neoliticului (P. Polovragi, P. Muierilor, P. Vaideei, P. Limanu) şi peşterile pictate în culoare roşie (*Gaura Chindiei) cu aproximativ 11 000 ani î.Hr. în cea mai interesantă dintre P.-ile României şi ale lumii, *Cuina Turcului, s-a descoperit cea mai veche cultură europeană care se derulează, după datările de radio-carbon ale faunei, florei, pieselor de schelet uman şi resturilor arheologice descoperite între mileniile XI şi IX î.Hr., cultură numită, iniţial, Clisurian (după locul descoperirii,
Clisura Dunării), apoi Romanellian. Aici s-au descoperit peste 30 000 de piese arheologice confecţionate din silex, os, corn, dinţi de animale care reprezintă podoabe, obiecte de cult, de ritual, de artă cu ornamente geometrice, specifice postglaciarului european. Prin această cultură preistorică descoperită în P. de la Cuina Turcului, confirmată şi de aşezarea deschisă de la Ostrovul Banului, prin descoperirea culturii Schela Cladovei — Lepenscki Vir, datată în mileniile VII-VI î.Hr., pământul românesc se integrează în arealul de zămislire a vechilor civilizaţii de pe Terra. Păstrând multă vreme tradiţia locuirii în adăposturile oferite de P.-ile naturale, oamenii şi-au construit ei însăşi P.-i în perioada dacică, romană, paleocreştină şi medievală. Acestea sunt concentrate în Dobrogea şi în câteva zone ale arcului carpatic (Munţii Buzăului şi Banatului). Renumită este P. Limanu din Dobrogea care, pe lângă planul ei întortocheat, are numeroase încăperi cu funcţionalităţi şi dimensiuni diferite, cu ziduri şi stâlpi construiţi fără mortar pentru susţinerea tavanului, cu pictură naivă de culoare neagră. De altfel, aceasta este menţionată de literatura antică sub numele Ceires (Keiris). Multe P. antropomorfe au servit ca adăpost în perioada năvălirilor barbare şi de prigoană a creştinismului (Dumbrăveni, Basa-rabi—Murfatlar). Continuând o veche tradiţie, un loc aparte în peisajul spiritual al vechii Europe îl ocupă P.-le săpate, în secolele XVI-XX, în şisturile Munţilor Buzău de către călugării români, adepţi ai isihasmului ortodox. Pentru a se feri de influenţa vieţii cotidiene şi a trăi în linişte sentimentul religios, ei au săpat în rocă biserici, schituri, chilii, metohuri, locuri de popasuri cu cruci şi icoane etc. în anumite împrejurări, ele au funcţionat ca locuri sacre pentru reculegere sufletească, mărturisire a păcatelor de către voievozii români, de doamnele şi domniţele acestora în momente de rătăcire sufletească şi de grea cumpănă. Renumite sunt Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Biserica Iosif, Schitul Dio-nisie (Torcătorul), Căsoaia şi altele cioplite în gresia munţilor Buzău. Unele P.-i au fost folosite pentru tămăduirea bolilor, ca sălaş şi refugiu al luptătorilor învinşi, ca adăpost al turmelor de oi pe timp de viscol etc. Dar, cele mai cunoscute adăposturi săpate de om în pântecele pământului sunt *Bordeiul, biserica bordei, biserica cioplită parţial sau total în piatră.
PIATRA TRĂSNETULUI
Boroneanţ V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000; Cârciu-maru Marin, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987;
Durând Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977.
PIATRA TRĂSNETULUI, personificare a pietrelor şlefuite de natură sau de oamenii preistorici. P.-le T. ar fi fost zămislite de trăsnet şi aruncate de acesta în ape în timpul furtunilor. Găsite întâmplător, în special după ploi torenţiale, P.-le T. erau purtate ca amulete, aducătoare de noroc, sau erau folosite de descântătoare pentru alungarea magică a bolilor.
Coşbuc George, Elementele culturii populare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
PIEDICA MORTULUI, aţă din lână cu care se leagă picioarele mortului în zona gleznelor. Se crede că sufletul mortului vizitează, imediat după moarte, toate locurile cunoscute în viaţă. Pentru a nu se grăbi şi a se bucura din plin de ultima revedere a lumii de aici, mortul se împiedică. In timpul slujbei de înmormântare o rudă apropiată despiedică mortul iar aţa o ascunde cu grijă în sicriu pentru a nu fi furată şi folosită la vrăji (Oltenia, Muntenia).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Marian Sim. Fi., înmormântarea la români, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
PINTIUE CĂLĂTORUL, divinitate a *Pan-teonului românesc, frate cu *Sântilie, celebrat pe 27 iulie, sinonim cu Pantelimon. P. C. este un important hotar în scurgerea timpului calendaristic: păsările, în special berzele (cocostârcii), se strâng stoluri pregătindu-se pentru plecare în ţările calde, se întoarce crugul cerului spre toamnă şi iarnă, cerbul iese din râu vestind răcirea apei etc. (Moldova). In sâmbăta dinaintea zilei de P. C. se făceau praznice pentru morţi (Bucovina), iar la Câmpulung Muscel se încheia Bâlciul de Sântilie cu Nunta rudarilor.
Calianu Gr., Datini şi credinţe din Fîoreşti — Mehedinţi, în CS, an V, nr. 7-8, 1927; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pam-file T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic\ Academia Română, Bucureşti, 1910; Rădu-lescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de
150
ele, Socec, Bucureşti, 1909; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia IsidorWiegler, Cernăuţi, 1903.
PLOAIA, figurină antropomorfă modelată din lut nears invocată în ceremonialul *Caloia-v j	Pănma. care ooartă o bo-
gată sinonimie locaia $i ^uuaid ________x_
Ploii, *Maica Călătoarea, *Maica Domnului, *Zâna, *Scaloiana, Seceta, Mama Secetei), mai rar masculină (*Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, *Sântilie), este purtătoarea unui mesaj transmis printr-un cântec funerar divinităţii
pluviometrice.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, Voi. I, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1981; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Cultusale Române, Bucureşti, 1997; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
POM AL POMENILOR, substitut al roadelor pământului reprezentat de un pom fructifer dat de pomană la 40 de zile după înmormântare, la Slobozitul apei sau izvorului. El reprezintă partea din rodul pământului (hrană, apă, umbră, adăpost etc.) care-i revine sufletului mortului, expediată prin intermediul pomenii. Tehnici de transmitere mai deosebite aparţin spaţiului moldav: scoaterea unui pom din pământ, cu rădăcini cu tot, care, după ce este folosit ca suport al pomenilor, se răsădeşte la mormânt, lângă cruce (Mănăstirea Caşin, jud. Bacău; Costachi Negri, jud. Galaţi; Grinţieş, jud. Neamţ; Lămăşeni, jud. Suceava şi altele); pomul scos cu rădăcini este încărcat cu roade şi plantat apoi de cel căruia i-a fost dat de pomană în livada proprie (Călugăreni, jud. Neamţ; Fundătura, jud. Bacău; Movileni, jud. Galaţi şi altele); într-un P. din livada mortului se agaţă *Colaci, fructe, dulciuri, lumânări, păsări şi o Scară din aluat copt. La tulpina P.-lui se aşează un pat şi o masă pe care se pun o farfurie cu borş, una cu sarmale şi o cană cu vin. Patul este aşternut, are plapumă şi pernă, iar în cazul când mortul este o fată nemăritată (Buhalniţa jud. Neamţ) se aşează zestrea dată de pomană. După încheierea ceremoniei, P.-ul rămâne în livada celui care îl dă de pomană, îl îngrijeşte iar roadele sunt culese de cel care l-a primit. In unele sate P.-ul P. se reduce la o creangă de prun, mai rar de măr sau vişin, încărcată cu daruri. In unele sate
151
pom Înflorit
bucovinene P.-ul P. se face dintr-un vârf de brad iar în jumătatea nordică a Moldovei din săgeţi de şindrilă. P.-ul, încărcat cu fructe, porumbei şi scăriţă din aluat, prosop, cană de apă, lumânări şi împodobit cu hârtie colorată, este scuturat de mai multe ori în drum spre cimitir sau la mormânt unde se înfige lângă cruce. Cel care îl duce ia prosopul agăţat în P. şi o sumă de bani. In Maramureş şi, izolat, în alte zone etnografice, pomii fructiferi se sădesc, după înmormântare, chiar la căpătâiul mortului, cimitirul căpătând aspectul unei livezi de meri.
Ciubotaru I. H., Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
POM DE MAI, substitut al divinităţii vegetale reprezentată de o prăjină înaltă cu ramuri verzi în vârf sau de un arbore tăiat din pădure cu crengile curăţate până spre vârf, împodobit sau neîmpodobit cu cununi din flori şi spice de grâu, împlântat în faţa casei, în centrul satului, în ţarină, la stână, între hotare în ajunul, în noaptea sau dimineaţa zilei de * Arminden (1 mai), *Sângiorz (23 aprilie) sau *Rusalii, sinonim cu * Arminden, Maial, Maiagă, Stâlpar. După persoanele care îl ridică, poate fi P.-ul de M. sau Arminden al feciorilor, al ciobanilor şi al copiilor, iar după esenţa lemnoasă folosită P.-ul de M. poate fi de brad, fag, stejar, salcâm etc. In zonele extracarpatice Armindenul este o ramură verde neîmpodobită, prinsă în stâlpul porţii sau al prispei, la intrările în adăposturile de vite şi în alte anexe ale gospodăriei de unul din membrii familiei sau de feciori la casele fetelor îndrăgite.
Modelări din aluat (colăcei, bâte, mâini, foarfeci şi scară) pentru pomul de pomană în satul Brădetu, jud. Argeş
P.-ul deM. este coborât, de obicei, după seceriş, când se încinge cu ramurile lui cuptorul în care se coace prima pâine din noua recoltă, sau este folosit ca lemn de construcţie de oamenii nevoiaşi. Pâinea coaptă cu P.-ul deM. era aducătoare de belşug, noroc şi sănătate. Local, din acesta se confecţionează *Steagul de nuntă şi ruda (prăjina din lemn) instalată deasupra patului nupţial şi pe care se sprijină zestrea. Alteori, P.-ul deM. este lăsat să vegheze casa, stâna, satul, hotarul şi holdele de forţele malefice până cade singur sau este înlocuit, după un an de zile, cu altul nou. Sub diferite forme P.-ul de M. a fost atestat la românii de pretutindeni.
Bilţu Pamfil, Armindenul în Zona Lăpuş, în REF, nr. 3,1993; Densusianu Ov., Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Frazer G.J., Creanga de aur, voi. I-V, Editura Minerva, Bucureşti 1980; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Vulcă-nescu R., Coloana Cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
POM ÎNFLORIT, metamorfoză a *Domnului Sfânt în *Cartea românească a morţilor, care ajută sufletul să ajungă în Rai. Prin intermediul cântecului funerar sufletul mortului este iniţiat cum să-l recunoască şi să se comporte ca să-i fie de ajutor: Haide, bre, -nainte, / — Nainte să mergi, / Unde-i mai vedea / Un pom înflorit, / Nu-i pom înflorit, / Ci e Domnul Sfânt; /Lui să-i îngenuchi, /Poala s-o i-o pupi/De el să te rogi,
POM LA ÎNMORMÂNTARE
152
/El să-ti mai arate/Pe unde să dai / Ca să ajungi în Rai... (Zorile, Runcu, jud. Gorj).
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
POM LA ÎNMORMÂNTARE, substitut al mortului reprezentat de o creangă de pom fructifer (măr, prun) sau de un pom întreg, împodobit cu fructe şi colaci, primit la înmormântare de preot, naş sau de participanţii la înmormântare. In Muscel P.-ul este scuturat de roade deasupra mormântului, apoi se împlântă în mormânt, lângă cruce, se aruncă pe o apă curgătoare sau într-o fântână. Aruncarea P.-ului simulează, se pare, rituri funerare preistorice: abandonare a cadavrului, depunerea resturilor rămase de la incinerare pe apele curgătoare sau în fântâni.
Ciubotaru I. H., Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
POMANA DIN VIAŢĂ, ofrande (alimente, haine, servicii) împărţite pentru propriul suflet înainte de moarte. Pregătirea hainelor pentru înmormântare este generalizată la români iar în Oltenia oamenii de la 60 de ani în sus îşi construiesc sicriul şi crucea din lemn pe care le păstrează cu grijă în podul casei. Bătrânii prevăzători nu lasă butoiul cu vin să se golească între două recolte ale viţei de vie. Un obicei contemporan, răspândit atât la sate cât şi la oraşe, este procurarea locului de veci şi, uneori, amenajarea acestuia prin construirea cavoului, zidirea gropii. Există o preocupare constantă a bătrânilor de a lăsa, la plecare, cât mai puţine griji celor care rămân.
Ciubotaru I.H., Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
POMANĂ, ofrande (alimente, haine, lumină, servicii, muzică, joc etc.) oferite, prin substituţie, sufletului mortului. Cu îngăduinţa şi toleranţa bisericii creştine termenul P. s-a impus în competiţie cu alţi termeni care exprimă ideea de *jertfă, sacrificiu, ofrandă. In mentalitatea celor vechi, orice se putea sacrifica: animal, pasăre,
Banchetul funerar pe o stelă funerară descoperită la Tomis (sec. 1 d.Hr.) unde este etalat colacul (coroana?) nelipsit de la pomenile (ospeţele) româneşti de înmormântare
copac, obiect neînsufleţit. P.-ele pot avea două destinaţii: sufletele morţilor şi diferite reprezentări mitice. Primele se împart înainte de a muri, pentru propriul suflet, în zilele care despart data decesului de data înmormântării, şi, după înmormântare, la diferite termene, până la şapte ani, când se consideră că sufletul mortului întră în rândul moşilor şi strămoşilor.
Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Văduva Ofelia, Magia darului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
POMUL STERP, dialog purtat de om cu pomul neroditor în una din sărbătorile solstiţiului de iarnă (*Ajunul Crăciunului, *Crăciun, * Anul Nou, *Bobotează) sau la alte sărbători de peste an (*Măcinici, Joimari, *Sângiorz, Probejenie, *Vinerea Mare). In forma arhaică a obiceiului, bărbatul cu securea pe mână şi o femeie, de obicei nevasta acestuia, merg la pomul fructifer care nu a rodit în anul care s-a încheiat. Ameninţător, bărbatul întreabă: — Faci, pomule, poame, ori te tai? Femeia, ascunsă în spatele pomului, răspunde — Lasă-mă, nu mă tăia, că fac! Pentru a se convinge, omul repetă de încă două ori aceeaşi întrebare (Dolj). Alteori, însoţitorul bărbatului cu securea apără pomul precum avocatul pe clientul său: — De ce-î tai, nene? — Dacă nu vrea să rodească. — Mai lasă-1 un an, doi. Mă pun eu pentru el şi dacă nu rodeşte nici
153
POTROACE ALE POPII
atunci, să-l tai. —Bine, dacă te pui dumneata, îl las. Să vedem ce face. (Purcăreşti, jud. Alba). Replicile dialogului, de ameninţare sau de apărare, sunt însoţite de diverse gesturi şi acte rituale: atingerea tulpinii cu toporul; ungerea scoarţei cu aluatul din care gospodina prepară colacii la sărbători, cu julfă sau cu colivă; înfăşurarea trunchiului cu o legătură de paie; îmbrăţişarea sau urcarea în pom a persoanei care-1 substituie sau îi ia apărarea etc. (Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976;
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
POSTEXISTENŢĂ, viaţa după moarte a sufletului, sinonimă cu *Lumea de dincolo. Timpul se scurge fără întrerupere şi fără putinţa ca cineva să-l poată da înapoi sau înainte precum acele ceasornicului. Expresia populară a sosi vremea pentru ceva este ceea ce trebuie să se întâmple cu necesitate într-un anumit moment, inclusiv moartea. Tacit, oamenii se supun la moara de măcinat timpul, pentru că, spune poetul: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate. Paradoxul face ca în natură moartea să fie, precum naşterea, generatoare de viaţă. Nemurirea este incompatibilă cu supravieţuirea la infinit a unei specii şi cu evoluţia. în cazul în care ceea ce este viu ar deveni nemuritor şi s-ar menţine tendinţa nelimitată de înmulţire a vieţuitoarelor, atunci Terra s-ar transforma, după consumarea rapidă a resurselor generate de moartea vieţuitoarelor de-a lungul miliardelor de ani, o planetă pustie. Independent de voinţa lor, oamenii dispar pentru a lăsa loc altor oameni. Dacă ar fi trăit toţi indivizii speciei Homo sapiens, adică cei născuţi în ultimele trei milioane de ani, planeta Pământ ar fi trebuit să adăpostească acum peste 80 de miliarde de suflete. Din fericire, P., lumea de dincolo, nu are margini, este primitoare şi infinit de încăpătoare. Sunt, fireşte, evenimente familiale care se precipită sau, dimpotrivă, întârzie să se producă, vin înainte sau după timpul sorocit: moartea tinerilor necăsătoriţi, nenuntiţi sau nelumiti, depăşirea vârstei optime la căsătoria fetelor bă-trâne sau stătute, a feciorilor bătrâni sau tomnatici şi altele. Pentru readucerea echilibrului şi
repararea erorilor sociale sau naturale oamenii au recurs la rit şi mit, răspunzând la nefiresc prin nefiresc. Practici ca nunta mortului, numită de specialişti nunta postumă, la decesul tânărului necăsătorit, înmormântarea pumnului de ţărână adusă de pe locul morţii omului departe de sat sau de ţară, căsătoria la salcie a fetei rămasă necăsătorită etc. sunt rectificări magice ale dezordinilor ivite. Grija pentru desfăşurarea întocmai a obiceiurilor la înmormântare şi cheltuielile făcute înainte, în timpul şi după înmormântare depăşesc, prin amploarea lor, celelalte momente de răscruce din viaţa omului (naşterea şi căsătoria). Un individ poate decide între a se căsători sau nu, a avea sau nu copii, dar niciodată între a muri sau nu muri vreodată. Trecerea dintr-o formă de a fi, în altă formă de a fi, din stăpânirea legilor vieţii, sub stăpânirea legilor morţii a înspăimântat oamenii tuturor timpurilor. Pentru propria lui linişte, românul a găsit o explicaţie optimistă: moartea nu însemna o dispariţie totală şi definitivă, pleacă în P. Aşa cum gândeşte când este treaz şi visează când este adormit, trebuie să se întâmple şi când este mort. La moarte îşi schimbă numai adăpostul şi domiciliul, precum fata la căsătorie.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1999.
POTCA PĂDURII, stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure, identificată cu Marea Zeiţă neolitică, sinonimă cu *Muma Pădurii. P. P. este o femeie uimitor de frumoasă care se poate metamorfoza în orice vietate de pe pământ. Bolile neuropsihice care le-ar provoca oamenilor (ologeli, paralizii etc.) erau alungate prin descântece de P. P. (Bucovina).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
POTROACE ALE POPE (Aristolochia clema-tis L.), personificare a unei plante urât mirositoare din flora spontană a României invocată în descântecele de neputinţă (impotenţă) şi de sperietoare. Planta era folosită, de asemenea, ca leac tămăduitor de boli şi, ca insectifug, pentru îndepărtarea insectelor parazite (se punea prin case, coteţe şi chiar pe sub aripile păsărilor împotriva puricilor, căpuşilor şi păduchilor) (Oltenia).
PREEXISTENTĂ
154
Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
PREEXISTENTĂ, viata intrauterină a sufle-tului deschisă de actul nupţial şi închisă de naşterea copilului. P. este timpul fabulos parcurs de suflet de la *Geomorfism (celula ou) la *Antro-pomorfism (făptură cu chip de om). Nunta este scenariul ritual prin care tinerii necăsătoriţi pătrund din domeniul profan în cel divin şi, după nuntă, devin oameni obişnuiţi, gospodari ai satului. Această trecere pasageră de la profan la sacru îi dă putinţa omului să creeze el însuşi om·. La acest dar divin, întemeierea omului, fata şi feciorul puteau să ajungă în timpul nunţii prin acte de consacrare, colăcăria precreştină şi cununia creştină, şi prin iniţierea sexuală după modelul unor cupluri divine. în satul arhaic nunta este nu numai spectacol, ci şi temei al vieţii, început teoretic al unui nou ciclu vital. Deşi anii omului se numără de la naştere, viaţa lui înmugureşte pe ramura maternă cu nouă luni mai devreme, din momentul concepţiei şi fecundaţiei celulelor procreatoare. Viaţa intrauterină este timpul schimbărilor fulgerătoare în care ontogeneza repetă filogeneza. Placenta, numită de popor casa sau locui copilului, este un adăpost geomorf care îi asigură embrionului, şi apoi fetusului şi fătului protecţie contra agresiunii germenilor infecţioşi şi toxinelor, împotriva acţiunilor mecanice (loviturilor), zgomotelor şi luminii supărătoare etc. Cu adevărat miraculoase sunt însă primele 40 de zile ale P.-ei, când embrionul, după ce a trăit vremurile paleontologice ale strămoşilor grupaţi de biologi în nevertebrate şi cordate (peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere), începe să semene cu chip de om, să treacă de la geomorfism la antropomorfism. în luna a doua de viaţă intrauterină se dezvoltă rapid extremitatea cefalică şi se modelează faţa. Produsul concepţiei capătă înfăţişare de om. Este un timp al prefacerilor profunde desfăşurate în intimitatea adăpostului intrauterin. Dezvoltarea embrionului este fantastică în primele zile de existenţă: volumul creşte de 8 000 ori iar diametrul de aproximativ 20 ori. Omul ia fiinţă printr-o explozie biologică aşa cum Universul se naşte printr-o explozie cosmică (Big Bang-ul)! Timpul de început al primului adăpost uman se pare că a fost cunoscut înaintea savanţilor prin sclipitoare intuiţii, observaţii empirice
şi speculaţii metafizice de vreme ce această dimensiune astrală de 40 de zile compartimenta întreaga viaţă socială şi familială a omului tradiţional: îmbisericirea soţilor (prima ieşire, după nuntă, a tinerilor la biserică), durata lăuziei, doliului, timpul care separa altădată naşterea de botez, înhumarea trupului de plecarea sufletului (slobozitul apei). Dar, durata de 40 de zile ritmează nu numai timpul uman (calendarul vieţii omului), ci şi timpul divin (calendarul ritual):
25 decembrie (Naşterea Domnului, Crăciunul) şi 2 februarie (întâmpinarea Maicii Domnului, ieşirea la Templu pentru moliftă); învierea Mântuitorului (Paştele) şi înălţarea Domnului; durata principalelor posturi de peste an (Postul Crăciunului şi, iniţial, Postul Paştelui) şi alteleau durata celor 40 de zile. Se pot aduce argumente biblice precum durata de 40 de zile a potopului lui Noe. Dar, între o explicaţie care porneşte de la o realitate concretă şi una care se bazează pe o poveste mitică este firesc să fie aleasă cea care poate fi dovedită ştiinţific.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Şchiopu Ursula, Verza Emil, Psihologia vârstelor. Ciclul vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
PREPELEAC, fag de 4-5 m înălţime, substitut al divinităţii sezoniere a vegetaţiei, protector al vitelor şi semănăturilor, sinonim cu *Sângiorzul, *Ramura verde. P.-ul este tăiat din pădure şi împlântat în gospodărie în noaptea sau în dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe, străvechi început de *An Nou sau sezon pastoral (Vrancea).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
PRESCURĂ, pâine sacră, rotundă sau sub formă de cruce, preparată din aluat dospit, împărţită credincioşilor la sfârşitul liturghiei ca anaforă sau după împărtăşanie. în unele ţinuturi româneşti P. desemnează colacul dat de pomană la înmormântare sau parastasele de după înmormântare. P.-rile sunt preparate numai de femei curate, în special de cele iertate.
Stoian I., Dicţionar religios, Editura Garamond, Bucureşti (fără an pe copertă); Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
155
PRIVEGHI CU JOCURI
PRICOLICI, *Strigoi viu care îşi părăseşte trupul pe timp de noapte, se rostogoleşte de trei ori şi devine *Lup, *Câine, *Porc, *Cal, bivol, pisică, *Şarpe, broască, niciodată vietate sfântă (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Spre deosebire de *Vârcolaci care călătoresc prin văzduh, P.-i merg pe pământ. De regulă, sunt oameni din sat recunoscuţi după înfăţişarea şi comportamentul animalului-P. Trăiesc puţin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. Intr-una din legende P.-ul este un tânăr căsătorit care, mergând pe drum cu soţia, se face nevăzut, revine sub formă de câine şi se repede s-o muşte. Nevasta se apără cu brâul şi îl alungă cu secera. In final, P.-ul este recunoscut de nevastă după scamele catrinţei care i-au rămas între dinţi. O dată pe an, în *Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie), s-ar întâlni cu *Stri-goii morţi, care îşi părăsesc şi ei mormintele, pentru a-şi alege, prin luptă, stăpânul. Pe timp de iarnă P.-i ar intra în haita lupilor unde preia conducerea şi atacă oamenii şi turmele de vite. Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
PRICUP, reprezentare mitică meteorologică în *Calendarul popular care a preluat numele şi data de celebrare ale Marelui Mucenic Procopie din Calendarul ortodox (8 iulie). P. grăbeşte (pricopeşte) coacerea cerealelor semănate primăvara (Moldova) şi fereşte holdele, mai ales cânepa, de grindină şi vijelie (Muntenia, Oltenia, Transilvania, Bucovina). Dacă nu este cinstit cum se cuvine, P.-ul dă arşiţă mare, pripeşte şi usucă cerealele înainte ca acestea să rodească.
Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
PRIMUL ARĂTOR, moartea şi renaşterea simbolică a divinităţi agrare în ziua de *Sân-giorz, substituită de cel mai harnic gospodar, care a ieşit primul la arat, sinonim cu *Tânjaua, *Boii Sângiorzului, * Alegerea Craiului, *Udătorii. Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976;
Ghinoiu L, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.; Petri Ov., Craii de la Mocod — obicei din ciclul primăverii, în Zes., nr. 1, Bistriţa, 2000.
PRIVEGHI CU JOCURI, petrecere de pomină, asemănătoare *Revelionului, la care participă sufletul mortului înainte de plecare în *Lu-mea de dincolo. In România sunt două tipuri de P.: unul, relativ recent, a cărui funcţie principală este păzitul mortului, şi altul străvechi, cu jocuri şi distracţie, care păstrează amintirea ospeţelor funerare atestate frecvent în Antichitate. Funcţia principală a păzitului mortului este grija de a nu lăsa să treacă vreo vietate (pasăre, animal) peste sau pe sub mort, situaţie dramatică care 1-ar transforma‘în *Strigoi. De aceea, pentru mai multă siguranţă, la moartea unui membru al familiei pisicile sunt închise iar câinii legaţi. Un alt motiv al acestui tip de P. este credinţa că nu trebuie să se stingă lumânarea aprinsă la căpătâiul mortului. Al doilea tip de P. a fost atestat şi descris de etnografi până la mijlocul secolului al XX-lea în unele zone etnografice din Transilvania (Platforma Luncani, Munţii Apuseni, Pă-durenii Hunedoarei) şi din Moldova (Vrancea). Local, se mai practică şi astăzil; P. cu J. se organizează la toate persoanele, dar ajunge în toată plenitudinea la moartea bătrânilor şi oamenilor de vază. El se făcea ca o mare bucurie la casa mortului; Lumea râde de se cutremură casa. Râd şi rudele mortului, şi copiii lui, şi toti; nime n-are bai de mort, că ... Doamne iartă-mă, omul trebuie să moară. Acolo unde s-a practicat sau încă se mai practică, opinia despre mort este exprimată concis de zicala: Şi-a trăit traiul/Şi-a mâncat mălaiul /P.-ul se desfăşoară în camera unde este aşezat mortul, într-o cameră alăturată dacă se fac jocuri cu muzică sau în curte, în jurul focului funerar. In Ţara Moţilor, în camera cea mai spaţioasă a locuinţei, mortul este aşezat într-o margine, ca să aibă o largă perspectivă asupra interiorului. Pe margini se aşează bănci pentru a lăsa un spaţiu suficient de mare în mijlocul camerei. In unele sate mortul este participant direct la jocurile de P., mişcările fiindu-i imprimate, pe ascuns, cu o sfoară, sau este substituit de un participant. Spre deosebire de jocurile de P. transilvănene, în care dominanta esenţială o formează riturile de fertilitate, în cele moldo-
PRIVIGHETOARE	156
Mohul, aşezat pe prispa casei, asistă la jocurile de priveghi organizate în cinstea lui, satul Nereju, jud. Vrancea
veneşti apar rituri care aduc în scenă, prin măştile mortuare, moşii şi strămoşii, focurile rituale care amintesc de ritualul de incinerare al geto-dacilor etc. Repertoriul jocurilor de P. este nelimitat. Ele sunt o copie fidelă a cotidianului care se derulează sub semnul ritmului şi sexualităţii. De cele mai multe ori, acestea se încheie cu un sărut dat în faţa mortului sau în tinda casei. Sunt argumente care atestă transgresarea *Periniţei, dans al sărutului, de la P. cu J. la *Revelion. Apar scenete nupţiale, mascaţi reprezentând femei gravide etc. Parcă cineva regizează la moartea unui om, naşterea altui om, precum în cunoscutul cântec de pahar, Aşa-i lumea trecătoare / Unul naşte, /Altul moare. Ciubotaru I. H., Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Conea
I.,	Clopotiva. Un sat din Haţeg, Voi. II, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti, 1940; Ghi-noiu I., Lumea de aici, Lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Graur Tiberiu, Jocuri de priveghi în Munţii Apuseni, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilva-
niei“ pe anii 1971-1973, Cluj, 1973; Tufescu Victor, Oameni din Carpaţi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982.
PRIVIGHETOARE, efigie a sufletului mortului şi simbol al drumului lung care separă lumea de aici de *Lumea de dincolo, confecţionată dintr-o lumânare de mărimea trupului, încolăcită ca o spirală şi aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar, sinonimă cu *Trup-nic, *Toiag, Boi al mortului. P., ipostază a *Păsă-rii-suflet, este confecţionată de o persoană curată, de obicei o femeie iertată, dintr-o aţă de tort fără noduri. Aceasta este aprinsă în anumite momente ale înmormântării şi, după înmormântare, puţin câte puţin, trei sau mai multe zile la tămâiatul mormântului. în cântecele funerare *Zorile sunt rugate să dea răgaz *Dal-bului de pribeag să-şi procure turtă de ceară, nume sub care apare P. în textele rituale. Dar, forma plastică a spiralei este dedusă şi din alte cântece de iniţiere, în special din cele în care sfatul, repetat obsedant, este redat prin versetele: înainte să mergi / $i la dreapta s-o iei!;
Cărarea sufletului pe o oală neolitică de Vădastra, jud.
01t(milen. 4î.Hr.)
acest sfat desenat pe pământ, pe oala de lut, pe oul încondeiat etc., formează spirala, motiv preistoric numit adesea de români drumul mortului, calea rătăcită, cărarea fără sfârşit.
Ciubotaru I. H., Marea trecere. Repere etnologice în ceromialul funebru din Moldova, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
PROCOAVĂ, divinitate meteorologică, celebrată la 1 octombrie, care ar înveli iarna Pământul cu un strat de zăpadă. Fetele o invocau pentru a le acoperi capul cu păr bogat şi frumos, să fie plăcute feciorilor şi să le grăbească căsătoria (Moldova, Bucovina).
PUPĂZA, colac sau pâine alungită sau arcuită, uneori cu chip de femeie, cu mâini, picioare, cap, mărgele la gât, preparată la nuntă de mama miresei sau de prietenele miresei. P. stă pe masă în timpul nunţii, este pusă, după nuntă, în lada de zestre, se rupe de-asupra capului miresei, este mâncată în seara nunţii de mire şi mireasă. Când are formă de pasăre se numeşte şi Hulub (porumbel). Deşi P. din aluat poate să apară şi în alte contexte ceremoniale şi rituale (priveghiul de înmormântare, praznice, Joimari, pomeni, în ceremoniile de însurăţit), P. substituie şi este primită numai de o persoană de sex feminin (Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti,
Suflet pasăre, modelat din aluat, pentru împodobirea pomului de pomană în Valea Seacă, jud. Suceava
1976; Ciubotaru S., Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Stoica G., Petrescu P., Bocşe M., Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
PUPĂZA MIRESEI, colac rotund (*geomorf) sau cu chip de om (antropomorf), umplut cu stafide şi împodobit cu flori, preparat de mama miresei care se păstra în lada de zestre a tinerei neveste.
Ciubotaru S., Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Stoica G., Petrescu P., Bocşe M., Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
PUPĂZA MOAŞEI (BABEI), substitut al sufletului care vine prin naştere din *Preexistenţă (Casa copilului) în ^Existenţă (lumea de aici) reprezentat de un colac cu chip de om (păpuşă modelată din aluat cu cap, ochi, mâini, sau sub formă de pâine ovoidă, alungită) sau de pasăre (porumbel, P.). Cu ajutorul lui părinţii răscumpără, prin troc, noul născut de la moaşa care l-a adus din preexistentă. P. M., adesea înfăşată ca un copil, este purtată din mână în mână de participanţii la cumetrie care o sărută, o cinstesc cu bani puşi pe piept (din acest motiv unele forme de colaci au marginile ridicate, ca să nu cadă banii), se fac urări copilului, moaşei, holdelor. Moaşa îndeamnă mesenii: Poftiţi gospodari cinstiţi.../Şi-n pungă mâna băgaţi /Parale albe luaţi /In pupăză le împlântaţi /Şi moşică-i le daţi! / Că şi moaşa de trăieşte / Fiecărui tre-buieşte, /Azi la unul,/Mâni la altul/Şi tot aşa
PUSUL BABELOR
158
la întreg satul! Acolo unde se practica acest obicei, cumătrul înfigea moneda metalică în P. M. şi zicea: De la noi hrană, /De la Dumnezeu mană!Femeia care doreşte să aibă copii, muşcă cu dinţii sau rupe pe ascuns pâine din Р. M.
Ciubotaru S., Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Stoica G.f Petrescu Р., Bocşe М., Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
PUSUL BABELOR, personificare a celor nouă zile ale *Babei Dochia şi dedicarea lor membrelor unei colectivităţi (familie, vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul similia similibus, cum le va fi firea de-a lungul anului. Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea şi sufletul persoanei se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă: însorită sau întunecoasă, frumoasă sau urâtă (Muntenia).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
PUTEREA NOPŢII, personificare a timpului circulat de forţele malefice ale *Miezului Nopţii (Moldova).
Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
PUTERNICELE, nume eufemistic al reprezentărilor malefice feminine, ivite în nopţile de vară, care iau leacul plantelor şi sănătatea oamenilor (ologeala), sinonime cu *Cele Sfinte, Dân-sele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Frumoasele, ,*Ielele, împărătesele Văzduhului, Măiestrele, *Miluitele, *Rusaliile, *$oimanele, ^Ursoaicele, *Vântoasele, Zânele. Sunt atestate în Transilvania (Sibiu, Făgăraş), Oltenia (Dolj) şi Muntenia (Muscel).
Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
R
RAI ŞI IAD, adăposturi ultime şi definitive ale sufletelor morţilor specifice religiilor indo-europene şi creştine. Soarta fericită sau nefericită a oamenilor plecaţi în *Lumea de dincolo atârnă de faptele bune sau rele săvârşite aici şi, ca urmare, este, într-un anumit fel, previzibilă la înmormântare. Textele Sfintei Scripturi cuprind numeroase informaţii despre tărâmurile *Post-existenţei creştine care despart oamenii ce au trăit împreună pe pământ în R. şi în I. Credincioşii merg în R., numit împărăţie (Matei XIII, 43;
XV,	34), Ierusalim ceresc(Gal. IV, 26), Noul Ierusalim (Apoc. III, 12), Sfântul Ierusalim, Cetatea cea mare (Apoc. XXI, 10), Sânul lui Avram (Luca
XVI,	22), Rai (Luca XXIII, 43; Cor. XII, 3), păcătoşii în Iad, numit Iad (Luca XVI, 23), Ghena (Matei, V, 2, 29, 30; X, 28; XVIII, 9; XXIII, 15,33; Luca XII, 5; IacovIII, 6), Iezer de foc (Apoc. XXI, 8; XX,10; 20). Acolo, credincioşii Vor sluji neîncetat lui Dumnezeu (Apoc. XII, 15; XXII, 3), îi vor cânta laude (Apoc. XIV, 2-3; Apoc. XIX, 5-6), îl vor adora în rugăciune (Apoc. V, 8), I se vor închina (Apoc. X, 4), în schimb Păcătoşii vor suferi în foc veşnic (Matei XXV, 41; IX, 43,45; Marcu IX, 44,48; Luca III, 17; 16, 24), Vor fi îndepărtaţi de la Domnul (Luca XIII, 27), Vor fi aruncaţi într-un loc unde va fi întuneric, plângere, scrâşnire a dinţilor (Matei VIII, 12; XIII, 50; XXV, 30; Luca XIII, 28), unde focul nu se va stinge şi viermele care îl va roade va fi neadormit (Marcu X, 44) şi va avea parte de Muncă veşnică (Matei, XXV, 46). Atât recompensele cât şi pedepsele sunt veşnice şi proporţionale cu faptele din viaţa pământeană (Luca XII, 47 - 48; Matei XVI, 27; Apoc. XVI, 6; XIII, 10). Sufletele merg, direct în R. sau în I., după cum au făcut binele sau răul în viaţa pământeană. Starea din R. şi I. după judecata
individuală este identică cu starea din R. sau I. după judecata universală. Mai mult decât atât, sufletele îşi amintesc ceea ce au făcut în viaţă şi recunosc dreapta lor rânduire, sunt deci conştiente. Pedepsele şi recompensele după judecata universală sunt veşnice, spre deosebire de cele date la judecata individuală care sunt provizorii. Acestea din urmă pot fi modificate prin rugăciunile celor vii, de aici, pentru iertarea păcatelor celor morţi. La judecata universală se restituie integralitatea fiinţei umane, trupul şi sufletul. Cine a săvârşit cele bune cu sufletul şi cu trupul, amândouă componentele vor primi răsplata, şi invers pentru cine a săvârşit cele rele. Dorind ca nu cumva măsura răsplăţii să fie nedreaptă sau incompletă, pedepsele şi recompensele la judecata universală sunt individuale. Trupurile vor învia pentru a fi solidare cu sufletul la fericire sau la nefericire veşnică. Vor învia atât drepţii cît şi păcătoşii. Pământul, spune Sfântul Efrem Şirul, va da corpul omenesc aşa cum l-a primit. Va fi exclus din corp tot ceea ce este consecinţa păcatului, a morţii, a infirmităţii, a bolilor, a slăbiciunilor, a bătrâneţii etc. Natura umană va înceta să mai fie umană, va trece într-o stare spirituală superioară, nepătimitoare. Cei care vor fi găsiţi în viaţă la judecata universală, vor suferi aceleaşi schimbări. Sufletele pot trece, în acest stadiu, de la starea de rău la starea de bine prin rugăciunile fraţilor şi jertfa Bisericii. După judecata universală vor învia trupurile şi, ca urmare, atât fericirea cât şi suferinţele vor fi trupeşti. în cântecele funerare care alcătuiesc *Cartea românească a morţilor nu apare ideea de Iad sau apare cu totul accidental. în schimb apare, în numeroase contexte, ideea de Rai sau de împărăţie a *Morţii.
RĂCHITA ÎNFLORITĂ
160
Plămădeală Antonie, învăţătura ortodoxă despre Rai şi Iad, în „Studii teologice“, seria II, an XX, nr. 7-8,1968.
RĂCHITA ÎNFLORITĂ, metamorfoză a Maicii Sfinte şi reper vizual de orientare în *Cartea românească a morţilor care-i indică sufletului calea bună spre *Lumea de dincolo. Mortul este sfătuit, prin cântecele funerare, cum s-o recunoască, şi cum să se poarte: Haide, bre, -nainte, / —Nainte să mergi, / Unde-i mai vedea/Răchită-înflorită, / Nu este răchită, / Ci e Maica Sfân tă, / Ei să-i ingenuchi,/Poala s-o i-opupi/De ea să te rogi, / Pe unde să dai / Ca să ajungi în Rai... (Runcu, jud. Gorj).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
REVELION, moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, *Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confundă în noaptea de 31 decembrie/l ianuarie. împreună cu divinitatea, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile. Ideea înnoiri timpului supravieţuieşte în *Calendarul popular unde sfinţii sunt tineri, maturi şi bătrâni, după şansa sau neşansa avută la împărţirea sărbătorilor. Cei sărbătoriţi la începutul anului sunt tineri (*Sân-văsâi, *Dragobete, *Sângiorz), la mijlocul anului maturi (*Sântilie, *Sântămâria), iar cei sărbătoriţi la finele anului sunt, fără excepţie, bătrâni (*Moş Nicolae, *Moş Ajun, *Moş Crăciun). Excepţiile întăresc regula: *Moş Alexă şi *Baba Dochia, celebraţi primăvara, şi-au păstrat locul avut într-un străvechi calendar, cu început de an în perioada echinocţiului de primăvară. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou, care începe cu * Ajunul Crăciunului şi se încheie cu Ajunul Bobotezei şi Boboteaza este un timp ritual împărţit simetric de R.: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de R.; perioada cuprinsă între miezul nopţii de R. şi Bobotează. în prima parte a ciclului timpul se degradează neîncetat: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, o dată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va
dispărea definitiv de pe cer. Soseşte însă fenomenul astronomic spectaculos al solstiţiului de iarnă când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, cu cât sare cocoşul de pe pragul casei sau cu cât se mişcă puiul în găoacea oului. Prin infinite obiceiuri şi credinţe care exprimă, la început, teama, dezordinea şi haosul iar după miezul nopţii de R. optimismul, veselia, ordinea şi echilibru, oamenii culturalizează fenomenele naturale care se desfăşoară independent de dorinţa şi voinţa lor: sacrificiul ritual al porcului, reprezentare zoomorfă a spiritului grâului; prepararea alimentelor rituale din grâu (colaci, turte), şi din carne de porc (piftie, cârnaţi); credinţa că în această pgri-oadă se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor printre cei vii; abundenţa ospeţelor şi petrecerilor unde apar excese de mâncare, băutură, distracţie, gesturi, cuvinte şi expresii licenţioase, *Periniţa, supravieţuiri ale unor practici orgiastice; strigătul peste sat, bilanţ nocturn, în auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rău în anul care se încheie; activitatea cetelor de feciori care redau prin colinde şi numeroase acte rituale, drama naşterii şi morţii anuale a divinităţii adorate; stingerea luminilor în noaptea de R. înfăţişând întunericul şi haosul desăvârşit provocat de moartea divinităţii. După liniştea profundă dinaintea creaţiei, se aprind luminile, gest care simbolizează naşterea divinităţii şi, o dată cu aceasta, a timpului şi lumii înconjurătoare. Cei vechi credeau că se deschide cerul, că ard comorile şi vorbesc animalele; începea alungarea spiritelor malefice prin zgomote şi încura-tul cailor; încercarea norocului, aflarea ursitei, întocmirea calendarului, efectuarea observaţiilor astronomice şi meteorologice; împăcarea pricinilor şi săvârşirea actelor de toleranţă şi îngăduinţă; începerea simbolică a lucrului şi altele.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Eliade M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978; Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 1999; Marian Sirn. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucu-
161
RUSALII
reşti, 1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
RODUL CASTRAVEŢILOR (Trifolium ar-vense L.), plantă meliferă, substitut viriloid folosit la fertilizarea castraveţilor, sinonimă cu Coaiele mârtanului. Florile melifere ale plantei, puse anume printre vreji de castraveţi, atrăgeau insectele care polenizau atât R. C. cât şi florile legumelor semănate în grădină. în Gorj, la rădăcina castraveţilor se înfigeau în *Joia Verde din preajma *Rusaliilor, alături de R. C. şi cu acelaşi scop de a atrage insectele care poleniza florile legumelor, ramuri de arin.
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
RODUL PĂMÂNTULUI (Arum maculatum L), personificare a «unei plante otrăvitoare din familia Araceae care indică oamenilor vremea şi roadele holdelor. Când are frunza verde în lunile cuptor (*Iulie) şi guştar (*August), R. P. anunţă rod bogat în anul următor, în lunile /7orar(*Mai) şi cireşar (*Iunie). La *Trifon (1 februarie), patronul şi protectorul său, oamenii îi punea cenuşă la rădăcină iar la Sânziene îl culegeau şi îl puneau printre plantele înflorite, gata să rodească. Folosit cu atenţie, R. P. era considerat un leac extrem de eficient pentru vindecarea unor bolii (Oltenia).
Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
ROIBĂ (Rubia tinctorium L.), personificare a unei cunoscute plante tinctoriale din familia Rubiaceae, invocată de fete şi neveste pentru frumuseţe. Acestea preparau din rădăcina plantei o pomadă cu care îşi înroşeau obrajii. Din acest motiv erau ridiculizate în strigăturile de joc: Rumenele de n-ar fi / Multe fete-ar îmbătrâni, /D-aşa ele tot îs nouă, /Bune-s de clocit pe ouă!; Ia te uită, lele, uită, / C-ai pus rumeneală multă, /Să mai radem cu custura, /Să mai rumenim pe una! Copiii se vopseau şi ei cu rădăcină de R. când jucau *Baba Oarba (Oltenia).
Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
RUSALII, spirite feminine ale morţilor care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, în perioada cuprinsă între *Paşte şi Rusalii, sinonime cu *Ielele, *Zânele, Măiestrele, *Frumoa-sele, *$oimanele, *Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, *Cele Nemaipomenite, Doamnele, *Puternicele, Fetele Câmpului, Impărătesele Văzduhului, Ursoaicele, *Vântoasele. R., după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşele lor subpământene. Pentru a fi îmbunate li se împart pomeni abundente la *Moşii de Vară şi li se dau nume eufemistice (Zâne, Frumoase, Şoimane etc.), provenite din pronume personale (Ielele, Dânsele) şi demonstrative (Cele Sfinte, Cele Nepomenite). Spre deosebire de *Strigoii morţii care apar şi provoacă necazuri oamenilor în anotimpul friguros al anului, R.-le populează peisajul mitic românesc pe timpul verii şi fac rău numai în zilele care le sunt dedicate în Calendarul popular: R., săptămâna R.-lor, Todorusalii sau Strat de R. Spre deosebire de Iele, fecioare îmbrăcate în alb, copile frumoase, R. sunt bătrâne, babe urâte şi gârbovite. Sunt duhuri rele care umblă în cete în număr fără soţ (3-5-7-9), mai rar în număr cu soţ (2-4-12). Prin Banat fiecare membră a cetei poartă câte un nume: Rudeana, Ruja, Păscuţa, Trandafira, Consânzeana, Sânziana, Magdalena, Tiranda, Ana, Todosia etc. Locuinţa lor s-ar afla prin codrii neumblaţi, prin văzduh, pe câmpii, pe ostroave pustii, pe ape mari. Ele pot fi văzute pe timp de noapte, plutind şi fâlfâind prin aer, pe la fântâni, prin pomi, pe sub streşinile caselor. Umblă însoţite de lăutari (fluieraşi, cimpoieri), sună din clopoţei, bat din tobe şi trâmbiţe, joacă (hora, brâul etc.), întind mese pe iarbă, beau, petrec, chiuie şi cântă în cor: Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu / Leuşten şi Odolean, /Avrămeasă, Cârtăneasă, /Ar fi lumea toată a noastră!“. Dacă se întâmpla să fie văzute sau auzite de cineva, acela nu trebuie să se mişte sau să le vorbească. Pe unde joacă pământul rămâne ars şi bătătorit, iarba înnegreşte sau încetează să mai crească. R. pedepsesc oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, care dorm noaptea pe sub pomi sau care ies noaptea la fântână să aducă apă prin ridicarea lor pe sus, în vârtejuri, prin pocire şi sluţire.
RUSALII
162
Diferite forme de reumatism şi maladii neuro-psihice le poartă numele: luat din R., ologit de R. De aceste boli se putea scăpa prin descântece de R., cetaniela mănăstire, intrarea suferindului în hora *Căluşului sau sărirea bolnavului întins pe pământ de *Căluşari. Relele produse oamenilor de aceste spirite rebele ale morţilor sunt redate de descântecele de R.: A purces Ion/Pe cale, pe cărare, /Şi la mijloc de cale / Cu Rusaliile întâl-nitu-s-a. / în fată izbitu-l-au, / Mâinile dabla-gitu-i-au, / Vinele la picioare zgârcitu-i-au, / Pieptu-n susridicatu-l-au, /Spinarea strâmba-tu-i-au, / Creierii turbatu-i-au, /Mintea-n cap schimbatu-i-au, / Vlaga din ciolane luatu-i-au, /
Trupu schimonositu-i-au,/Râs de dânsul făcu-tu-şi-au. /.../. La marile lor praznice calendaristice (Sfredelul Rusaliilor, Rusalii, prima zi din Postul lui Sânpetru şi altele), când deveneau extrem de periculoase, oamenii purtau usturoi sau pelin la brâu.
Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
s
SALCIE (Salix alba L.), arbore din familia Salinaceae, simbol al castităţii şi renaşterii anuale a vegetaţiei, substitut al zeiţei Flora celebrată de romani la 28 aprilie şi ofrandă cu care evreii au întâmpinat pe Iisus la intrarea Lui triumfătoare în Ierusalim. Ramurile înflorite de salcie, culese şi sfinţite în Duminica *Floriilor, au diverse întrebuinţări: împodobesc crucile, mormintele, troiţele, ferestrele, uşile şi porţile caselor pentru protecţia magică şi alungarea spiritelor malefice; sunt mâncate de vite pentru a se înmulţi; sunt înfipte în pământul holdelor, atârnate în pomii fructiferi şi butucii de vie pentru rod bogat; previn durerile de şale în timpul secerişului dacă femeile şi bărbaţii se încing cu ele; opresc, prin diferite practici magice, vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii; sunt folosite ca leac pentru vindecarea bolilor oamenilor, animalelor şi păsările de curte; se fac cu ele vrăji şi descântece etc. La Florii, în unele sate din Oltenia, copiii colindau cu ramuri verzi de S. iar femeile, la *Circovii Marinei (18 iulie), făceau din ele un cerc prin care treceau bolnavii. Coroniţele din salcie erau obiecte sacre prin care se sărutau fetele la *însurăţit şi, uneori, purtate pe cap de *Paparude. în descântecele de deochi Maica Domnului o blesteamă pentru că refuză să-i spună unde se ascund deochetorii: ... / — Buna ziua Salcie!/—Mai şezi, Maica Domnului, jos. / — N-am venit să şez, / Am venit să te întreb, De deochetori/.../—N-am văzut, n-am auzit!/ — Dar-ar Dumnezeu /Să înfrunzeşti, / Să nu rodeşti, / Poame din tine nimeni să nu mănânce, Salcie!/.
Vaier Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Georgeta Niţu, Plante din
flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
SAMCA (SANCA), duh primejdios pentru femeile lăuze şi nou născuţi, sinonimă cu Avestita, Spurcata, Răul Copiilor, Aripa Satanei. Are chip de femeie înfricoşătoare care umblă dezbrăcată, cu părul despletit şi lung până la călcâie, cu tâtele mari, aruncate peste umăr, cu gura strâmbă din care îi ies flăcări, cu ochii cât stelele, cu unghiile ascuţite sau încovoiate ca o secere. Din familia ei mai fac parte Samcoiu şi nouă copii, la fel de urâţi şi periculoşi. Se arată atât ziua cât şi noaptea sub formă de vietate (pisică, câine, capră, porc, găină, cioară, broască, muscă, păianjen) sau de femeie. Ş. înspăimântă, frământă, chinuieşte femeile în timpul facerii, uneori le omoară sau le lasă schimonosite şi neputincioase pentru tot restul vieţii. Copiii în vârstă de 1-4 ani bolnavi de S. tremură din tot corpul, tresar în somn, oftează, li se strâmbă mâinile şi picioarele. Pentru a se feri de S. i se scria pe o hârtie sau pe pereţii casei cele peste 19 sau 99 de nume purtate sau se desenează scena în care Sf. Arhanghel Mihail o omoară, practici magice împrumutate de români de la alte popoare. Hârtia era păstrată ca amuletă de femeia lăuză, în sân, într-un săculeţ agăţat de gâtul pruncului, sub perna sau în albia (*Leagănul) copilului. Mai frecvente erau însă descântecele care descriu întâlnirea, înfăţişarea, comportamentul şi răul pe care îl face S. Este cunoscută sub numele de S. sau Spurcata în Bucovina, şi Moldova, de S. sau Avestita în Ţara Românească şi Banat.
Candrea I. A., Folclor medical român comparat, Editura Polirom, 1999; Artur Gorovei, Folclor şi folcloristică, Editura Hyperion, Chişinău, 1990; Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cu-
SATANA
164
vânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000; Pamfile Tudor, Mitologie românească, ALL, Bucureşti, (fără an pe copertă).
SATANA, numele *Dracului în textele ecleziastice.
SĂPTĂMÂNA, personificare a timpului scurs între două faze lunare consecutive, aproximativ egală cu un pătrar lunar. Străvechile calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a *Lunii Noi aproximativ în acelaşi loc unde apunea *Soarele, şi pe S. de 7 zile. într-un an solar de 365 de zile sunt 13 luni lunare sau Lunaţii şi 52 de S. sau faze lunare. Zilele S. poartă numele aştrilor vizibili cu ochiul liber de pe Pământ: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn. Local, S.-ile dedicate unor năprasnice reprezentări mitice (*Caii lui Sântoader, *Filipii, *Rusaliile) au 8 zile iar cei mai importanţi colaci rituali, sacrificaţi la *Măcinici, redau cifra opt. Multă vreme romanii nu au cunoscut S. de 7 zile. Ei aveau un ciclu de 8 zile numit nundinae, iar zilele erau notate cu 8 litere, de la A la H. De menţionat că în calendarul de la Sarmizegetusa Regia sunt frecvente grupările de 8 stâlpi, presupusa S. a dacilor. Orice sfârşit de perioadă calendaristică (zi, săptămână, lună, anotimp, an) avea un caracter nefast. Ritualul sfârşitului şi începutului de S., cuprindea 3 zile: sâmbăta, al cărei caracter nefast era evidenţiat de cele 3 ceasuri rele, duminica, care celebra victoria binelui asupra forţelor malefice acumulate de-a lungul S.-ii, şi lunea, care marca începutul S.-ii sub auspiciile cele mai favorabile activităţilor umane. Treptat, timpul săptămânal se împlinea, se maturiza, joia fiind mijlocul sau puterea săptămânii, după care se degrada, condiţie obligatorie pentru înnoirea lui. O dată cu răspândirea creştinismului, prima zi a S., duminica romană, a devenit ziua Domnului, realitate păstrată de întreaga cronologie latină medievală. Cel care a fixat duminica (dies domini, dominica) început de S. a fost Constantin cel Mare, în anul 321 d.Hr. La români şi la celelalte popoare sud-est europene S. începea, ca şi astăzi, lunea. Calendarul Popular oferă indicii conform cărora joia era o sărbătoare săptămânală celebrată precum duminica.
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
SĂPTĂMÂNA OARBĂ, personificare a timpului, neprecizat calendaristic, care cristalizează sentimentele, îndrăgesc şi grăbesc tinerii să se căsătorească, sinonimă cu Săptămâna Chioară.
Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie si etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Silvia Ciubotaru, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000.
SĂRBĂTORILE CRĂCIUNULUI, scenariul morţii şi renaşterii zeului şi timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă. In sens restrâns S. C. durează trei zile (25-27 decembrie), în sens larg 19 zile (20 decembrie — 7 ianuarie). Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice prin care se reactualizează şi recreează timpul îmbătrânit după 365 sau 366 de zile se împarte în două perioade simetrice: 1. perioada nefastă dintre *Ignatul sau tăiatul porcilor şi miezul nopţii de *Crăciun sau miezul nopţii de *Anul Nou când se deschid mormintele şi circulă printre cei vii spiritele morţilor, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, se sacrifică *Porcul, substitut al unei divinităţi preistorice, apar elemente dionisiace şi sunt tolerate unele abateri de la normele sociale; 2. perioada fastă dintre miezul nopţii de *Anul Nou sau miezul nopţii de Crăciun şi *Iordănitul Femeilor, când abundă practicile de curăţire a spaţiului de forţele malefice, se alungă spiritele morţilor, se execută numeroase acte de divinaţie, propiţiere şi profilaxie. Secvenţele rituale şi ceremoniale ale morţii şi renaşteri timpului la S. C. formează un scenariu rito-magic din care nu lipsesc: tăiatul porcului, prepararea alimentelor rituale, deschiderea mormintelor, aşteptarea şi ospăta-rea morţilor, stingerea şi aprinderea rituală a luminilor şi focurilor, ospeţele şi banchetele rituale, elementele dionisiace, strigatul peste sat, deschiderea cerului, arderea comorilor, observaţii astronomice, previziunile meteorologice, încercarea norocului, alungarea spiritelor morţilor, *Ingroparea Crăciunului, actele de propiţiere, profilaxie şi de divinaţie, vrăjile şi farmecele etc.
Eliade M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele Iui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Herseni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura
165
SANGIORZ
Dacia, Cluj-Napoca, 1977; MangiucaS., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim. FL, Legendele Maicii Domnului, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1904; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Pamfile T.f Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
SÂMBĂTA, personificare a ultimei zile a săptămânii dedicată de romani zeului şi planetei Saturn. Este un timp îmbătrânit, nefast pentru cei vii, fără noroc, cu unul sau mai multe ceasuri rele, dar favorabil pentru spiritele morţilor cărora li se trimit ofrande (pomeni) mai ales la Sâmbetele Morţilor. Vitele născute sâmbăta se numeau Sâmbotin sau Sâmbotina.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXJX-lea: Răspunsurile la Chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
SÂMEDRU, zeu al *Panteonului românesc frate cu *Sângiorz, patron al iernii pastorale, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Dumitru, Marele Mucenic de la Tesalonic (26 octombrie) din Calendarul ortodox. împreună Cu *Sângiorzul, Sâmedru împarte *Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie şi 26 octombrie, cu miez al timpului la *Sântilie (20 iulie), şi iarna între 26 octombrie şi 23 aprilie cu miez al timpului la *Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). In opoziţie cu Sângiorzul, care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, S. încuie vara şi desfrunzeşte codrul. In legende, credinţe şi basme S. este un bărbat obişnuit, păstor sau crescător de animale, sau un fecior care se metamorfozează pe timpul nopţii în porc, străvechi simbol zoomorf pentru spiritul grâului...
Densusianu Ov., Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915; Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
SÂNGER (Cornus sanguinea L.), personificare a unui arbust melifer din familia Corna-ceae, invocată în descântecele pe ursită: Tu, Alun, să mi-Iaduci ca un nebun;/Tu, Arţar, să mi-1 aduci ca un armăsar; / Tu, Sânger, să mi-l aduci ca un înger!/.../ Din lemnul dur al S.-lui se crestau bâtele ciobăneşti şi codiriştile de bici (Oltenia, Muntenia).
Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
SÂNGIORZ: 1. Zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în *Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, peste care creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. Sfântul din Calendarul popular, numit S. în Transilvania şi Banat şi Sf. Gheorghe în Moldova, Muntenia, Oltenia, împarte Anul Pastoral, împreună cu *Sâmedru (26 octombrie), în două anotimpuri simetrice: vara pastorală, între S. şi Sâmedru, şi iarna pastorală, între Sâmedru şi S. Ei poartă la brâu cheile anului cu care S. închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfântînfrun-zeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Intre ei este încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe S. Deşi S. este opusul lui Sâmedru, prin atribuţii şi dată calendaristică de celebrare, ei sunt, deopotrivă, divinităţi pastorale de origine indo-europeană şi prezintă evidente asemănări cu *Sântoaderul cel Mare celebrat în sâmbăta din Săptămâna Caii lui Sântoa-der. Atât S. cât şi Sântoaderul au, în credinţele, folclorul şi iconografia românească, trăsături comune cu Cavalerul Trac: sunt divinităţi tinere, hipomorfe, purtate în spate de cai (S.) sau având ei înşişi copite de cai (Caii lui Sântoader), purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara etc.; 2. Ciclu de sărbători la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai (*Mânecătoarea, *Sângiorzul Vacilor,
Cavalerul trac, arhetip plastic al sfântului creştin Gheorghe, pe o placă de marmură descoperita la Tomis
S.,	*Arminden, *Ispas) dedicat unei străvechi divinităţi vegetale numită Gheorghe sau S., Goţoi, *Papalugără, *Păpălugă, *Bloj, Mujug, Muroi, Plugar, *Bou Ferecat, *Mătăhulă care se naşte şi moare simbolic, împreună cu timpul, la începutul Anului Pastoral. Degradarea neîncetată a timpului şi spaţiului îmbătrânit până la pragul dezordinii şi haosului dinaintea creaţiei, urmată de naşterea şi purificarea lor anuală sunt redate printr-un amplu scenariu ritual care cuprinde, printre altele: sacrificiul simbolic al divinităţii în ipostază vegetală (*Ramura Verde,
*	Arminden, Sânjor, *Pomul de Mai, Maial, *Pre-peleac) sau animală (mielul sau iedul); prepararea alimentelor rituale (mielul fript haidu-ceşte, colacii de S.); urme ale beţiei rituale (vinul roşu amestecat cu pelin); aprinderea Focului Viu; purificarea animalelor şi oamenilor cu fum şi foc; stropitul, udatul şi spălatul ritual cu rouă plantelor; vrăji şi farmece; alungarea spiritelor malefice prin strigatul moroaielor şi strigoa-ielor, prin sunete de trâmbiţe, tulnice şi buciume; sorcovitul animalelor şi oamenilor cu urzi-
ca, pelinul sau leuşteanul; acte de manifestare a bunăvoinţei şi toleranţei; libertatea vitelor, în special a celor cu lapte, de a paşte slobode pe unde doresc, inclusiv prin holdele semănate cu grâu; credinţa că în timpul şi spaţiul purificat în noaptea de S. ard comorile şi vorbesc animalele, se deschid porţile cerului şi altele. Spre deosebire de scenariul ritual de înnoire a timpului la Anul Nou civil, obiceiurile şi practicile magice de la S. sunt însoţite de numeroase activităţi economice şi organizatorice: alesul oilor şi formarea turmelor pentru vărat; angajarea ciobanilor şi văcarilor; măsurişul laptelui; repararea stânelor, oboarelor şi ţarcurilor de vite; închiderea ţarinelor pentru păşunatul devălmaş; însemnatul mieilor şi oilor; ruptul mieilor de la oi (înţărcatul); începerea tunsului oilor; urcarea turmelor la munte; semănatul *Busuiocului şi a unor plante de cultură (meiul, porumbul); prepararea unsorii, medicament obţinut din plante şi grăsimi animale, pentru vindecarea unor boli ale animalelor; observaţii şi previziuni meteorologice şi astronomice şi altele.
167
SÂNPETRU DE VARĂ
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti; 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
SĂNGIORZUL VACILOR, ziua de prăznuire a *Mânecătoarei (22 aprilie), sora lui *Sângiorz, când ^Strigoii vii şi vrăjitoarele fură laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor. Strigoii vii, care îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor în noaptea de 22/23 aprilie, s-ar aduna călărind pe limbile meliţelor, la casele rămase pustii, la răscrucile drumurilor sau între hotare. După ce îşi încearcă puterile, bătându-se cu limbile meliţelor până la miezul nopţii, revin în sat, intră în trupurile părăsite şi merg să ia mana vitelor cu lapte. Vrăjitoarele mergeau dezbrăcate şi despletite în noaptea de 22/23 aprilie, înainte de ivirea zorilor, cu sidila legată de picior prin păşuni, fâneţe şi holdele semănate. Sidila, strecurătoare din pânză rară, înmuiată de roua dimineţii era stoarsă într-un vas de lemn (doniţă, găleată), vrăjită şi dată la propriile lor vite. Alteori, mana vitelor, în special fertilitatea acestora, era luată prin îngroparea bulgărelui de sare sub pragul, poteca sau în drumul de trecere al vitelor, dezgroparea lui în taină şi dată apoi vitelor de prăsilă (Bucovina). Credinţa oamenilor că vitele vor pierde laptele sau că nu se vor mai înmulţi era atât de puternică, încât întreaga suflare a satului se preocupa de găsirea altor mijloace de luptă, tot de natură magică, împotriva vrăjitoarelor: ascunderea limbilor de me-liţă pentru a nu fi găsite de strigoi; ungerea cu usturoi sau cu unsoare din usturoi şi plante apo-tropaice a meliţelor, porţilor, uşilor, pragurilor şi ferestrelor, vitelor şi oamenilor; descântatul pelinului, leuşteanului, bozului, odoleanului, rostopascăi şi lăsarea lor în grajdurile şi staulele vitelor; aşezarea grapei cu colţii în sus, a ramurilor de rug şi măceş la porţi, uşi şi ferestre; alungarea fermecătoarelor prin strigăte, tulnice şi buciume; apărarea gospodăriilor şi adăposturilor de vite prin prinderea, la stâlpi, a *Ramurii Verzi (fag, stejar, salcie, arţar, jugastru); paza atentă a păşunilor şi vitelor scoase la păscut; afumarea vitelor şi păstorilor, aprinderea Focului Viu etc., etc.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
SÂNPETRU DE VARĂ, personificare mitică care a preluat numele şi ziua de celebrare ale Sf. Apostol Petru (29 iunie). în *Calendarul popular S. de V. este despărţit de fratele său, *Sânpetru de Iarnă, de aproximativ o jumătate de an. în vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioşi, S. de V. ar fi umblat pe Pământ, singur sau ca însoţitor al lui Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu îl consulta la luarea unor decizii. în povestirile şi snoavele populare S. de V. este un om obişnuit: se îmbracă în straie ţărăneşti; se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor şi, mai ales, cu pescuitul; i se întâmplă lucruri hazlii pentru calitatea lui de „sfânt“ (i se fură caii sau boii chiar în vremea aratului, petrece şi joacă la cârciumă, are o drăguţă pescăriţă, se îmbată şi este bătut de oameni); intră slugă la diavol; este iscoada lui Dumnezeu pe Pământ şi altele. Fiind credincios, foarte harnic şi bun sfetnic, S. de V. este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredinţează porţile şi cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste cămările cereşti, împarte hrană animalelor sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina pentru a o mărunţi prin topire şi a deveni mai puţin periculoasă etc. La marile sărbători calendaristice (*Crăciun, *Anul Nou, Bobotează, *Măcinici, *Sângiorz, *Sânzie-ne) S. de V. poate fi văzut de pământeni la miezul nopţii, când se deschide cerul pentru o singură clipă, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. în ziua de prăznuire a sfântului, care marchează mersul verii şi perioada secerişului, se efectuau obiceiuri legate de cultul morţilor (*Moşii de Sânpetru, bocete în cimitire, curăţirea şi tămâierea mormintelor), dar şi petreceri şi vestite târguri (Târgul de Fete de pe Muntele Găina). Importanţa sărbătorii este subliniată de Postul lui Sânpetru, care, spre deosebire de Postul Paştelui, Postul Crăciunului şi Postul Sântămăriei, are număr variabil de zile. Local, sărbătoarea era anunţată de anumite repere cosmice şi terestre: apar licuricii, cucul încetează a mai cânta, răsare constelaţia Găinuşei.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele Iui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Frâncu Teofil, Românii din Munţii Apuseni (Moţii),
SÂNPETRUL LUPILOR
168
Tipografia Modernă Luis, Bucureşti, 1888; Ghinoiu
I.,	Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
SÂNPETRUL LUPILOR, patron al lupilor cărora le împarte hrană pentru un an în ziua lui de celebrare (16 ianuarie), sinonim cu *Sân-petrul de Iarnă. împreună cu fratele său, *Sân-petru de Vară (29 iunie), împarte anul pastoral în două anotimpuri egale: iarna şi vara (Transilvania, Bucovina, Muntenia, Oltenia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Marian Sim FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
SÂNTANDREI, divinitate geto-dacă care a preluat numele şi data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat în primele decenii după naşterea lui Iisus pe pământurile Daciei. în noaptea de S. (29/30 noiembrie) tinerii organizau, în Colinele Tutovei, o mare petrecere, asemănătoare cu Revelionul, numit *Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. Fetele veneau cu câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau. O băutură rituală nelipsită de la acest ospăţ preistoric era Covaşa din făină de grâu amestecată cu făină de mei, în vremurile din urmă cu mălai de porumb, amestecate cu apă şi preparată prin fierbere şi fermentaţie. Această băutură sacră, cu gust dulce-acrişor, se punea în ulcele de pământ şi se împărţea în zilele dedicate lupilor (*Filipi, Ovidenia, S.) pentru a feri oamenii şi vitele de acţiunea malefică a strigoilor. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde, în mijlocul horii, covata cu usturoi era jucată de
un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor etc.
Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Pavelescu Gh., Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni. Credinţe şi Obiceiuri, în REF, nr. 1-2, 1993; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909; Ştefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, în AAF, IV, 1937; Ştefănucă P.V., Folclor din judeţul Lăpuşna, în AAF, II, 1933.
SÂNTĂMĂRIA MICĂ, denumire populară a Preasfintei stăpânei noastre de Dumnezeu, Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria (8 septembrie) din Calendarul ortodox. Peste o mare sărbătoare precreştină din preajma echinocţiului de toamnă, dedicată morţii şi renaşterii Marii Zeiţe de origine neolitică, părinţii Bisericii au suprapus Naşterea Fecioarei Maria numită de români S. M., *Maica Domnului, *Precista Mică. S. M. este hotar astronomic între vară şi iarnă. Ea marchează închiderea pământului pentru reptile şi insecte (Ziua Şarpelui), plecarea păsărilor migratoare spre ţările calde, timpul favorabil observaţiilor meteorologice şi astronomice, de schimbarea pălăriei cu căciula, de unde şi zicala „A venit Sântămărie / Te-ai p.. în pălărie“, deschiderea târgurilor şi iarmaroacelor unde se vindeau şi se cumpărau produse specifice sezonului şi altele. Acum este timpul favorabil pentru culegerea unor plante şi fructe de leac, bătutul nucilor, începerea culesului viilor, continuarea semănatului grâului, orzului şi secarei, jupuirea cojii ulmului pentru legat viţa de vie. După unele tradiţii populare, Ana, mama S.-ei M. ar fi rămas însărcinată mirosind o floare, credinţă care a generat şi sintagma copil din flori pentru naşterea nelegitimă. S. M. şi Sântămărie Mare sunt sărbători respectate cu sfinţenie de românii de pretutindeni, în special de femeile dornice să aibă copii şi să nască uşor.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
169
SÂNTUJE
SÂNTILIE: 1. Zeu al focului şi *Soarelui în *Panteonul românesc, identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă, care a preluat numele şi data de celebrare (20 iulie) ale Sf. Prooroc Ilie. La S., miezul verii pastorale, pe munţi se organizau vestitele Nedei şi S„ iar ciobanii separau berbecii de oi, „miţuiau“ miei. Ca divinitate solară şi meteorologică, S. provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să dea grindina. Ca personaj profan, S. este un om obişnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Fiind ispitit şi înşelat de drac, S, îşi omoară unul sau mai mulţi membrii ai familiei (tată, mamă, fiu, fiică sau soră). Păcatele sunt ispăşite în diferite moduri: stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred să-l facă să rodească; adună lemne din pădure 9 ani pentru a -şi clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte etc. Dumnezeu îl iartă, îl trece printre sfinţi şi îl înalţă la cer într-o trăsură cu roţi de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi. Acolo, pe cer, aleargă printre nori, tună (dur-duie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră şi trăsneşte în stânga şi dreapta dracii cu biciul lui de foc. Speriaţi, aceştia se ascund pe Pământ: prin
pomi, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în corpurile unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, S. trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii. In tinereţe S. tuna şi trăsnea atât de puternic încât plesnea copilul în pântecele mamei şi viţelul în burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, dar nici să stârpească definitiv sămânţa dracilor, Dumnezeu sau *Maica Precista l-a lăsat ciung de mâna dreaptă, l-a ologit, luându-i piciorul drept, l-a asurzit sau i-a scos un ochi. Dar, el continuă, să alunge şi să omoare dracii, alergându-i cu trăsura şi lovindu-i cu biciul de foc ţinut în mâna stângă. Simbolurile prin care S. se defineşte ca un autentic zeu solar sunt uşor de recunoscut: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi; biciul şi săgeţile de foc, tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează cerul înnorat; subordonarea şi ierarhizarea divinităţilor aducătoare de arşiţă şi foc în luna lui Cuptor, multe din acestea fiindu-i surori (*Pârliile, *Panteliile), fraţi (*Ilie Pălie, Pantelimon), sau simpli vizitii la carul lui ceresc (*Foca). Conform escatologiei populare, moartea lui S., singurul sfânt cu trup şi suflet, va aduce urgia apocalipsului: dracul va reuşi, în final, să-i taie capul, iar din sângele scurs s-ar aprinde Pământul care va arde 9 stânjeni în adâncime. După purificarea prin foc a Pământului, va apărea o nouă generaţie de oameni, mai
SÂNTOADERUL CEL MARE
170
mici decât cei de astăzi, asemănători cu *Blajinii care ar fi trăit înaintea *Uriaşilor. Dintr-o imensă movilă funerară ar ieşi apoi sufletele tuturor morţilor sub formă de oi şi capre: oile l-ar urma pe Dumnezeu în Rai, caprele pe drac în Iad. Cultul lui S., zeu al Soarelui şi focului atestat, mai ales în mediile pastorale, este întreţinut de românii de pretutindeni. Acesta cuprinde, printre altele, practici de pomenire a morţilor (Moşii de Sântilie), culegerea plantelor de leac, vrăji şi descântece pentru prevenirea sau îndepărtarea vijeliilor, grindinii şi ploilor torenţiale, organizarea nedeilor pastorale Sântiliilor pe munţi, mai aproape de *Soare şi de Dumnezeu. La S., miezul sezonului pastoral, cuprins între *Sângiorz şi *Sâmedru, se separau berbecii până la *Vinerea Mare, se miţuiau mieii, se retezau stupii. Este un timp favorabil pentru observaţiile şi pronosticurile astronomice şi meteorologice, norocos pentru căutătorii de comori; 2. Sol trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpuşă confecţionată din lut. S., care poartă o bogată sinonimie locală şi zonală masculină (*Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare), este purtătorul unui mesaj precis, transmis printr-un cântec funerar.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Candrea I.A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; FrâncuTeofil, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Tipografia Modernă Luis, Bucureşti, 1888; Kernbach V., Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Lito-Ti-pografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
SÂNTOADERUL CEL MARE, zeu cabalin, mai mare peste herghelia divină *Caii lui Sântoa-der, invocat de fete şi neveste să le dea păr frumos şi mătăsos când sapă rădăcina de *Homan, se scaldă în apa în care a fiert homanul sau când aruncă apa scaldei în grajdul cailor. Adesea, i se solicită să le schimbe părul cu coada iepelor: Toadere, Sântoadere, /Dă cosiţă fetelor,/Ca s-o poarte fetele,/Să crească lungă ca aţa, /Moale ca mătasea, / Iar cosiţa fetelor / Dă s-o poarte iepele! Mai mare peste o herghelie divină, alcătuită din Caii lui Sîntoader, el umblă pe jos sau călare pe un cal alb.
SÂNVĂSÂI, reprezentare mitică din generaţia sfinţilor tineri (*Vlasie, *Dragobete, *Năval-nic, *Sângiorz) care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ierarh Vasile cel Mare din Calendarul ortodox, sinonim cu Sf. Vasile. Bucuros că i-a dat prima zi a anului, S. ar fi luat un clopoţel, i-a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-l ureze. De aceea de Sf. Vasile se urează. El este personificarea începutului de an, cu chefuri care amintesc de orgiile dionisiace: Sf. Vasile stă călare pe boloboc. De ziua lui se fac veselii şi chefuri sau Sf. Vasile este holtei,... face pozne mari, e împăratul iubirilor. Petrece şi iubeşte, joacă şi cântă ... strică fete, beau... (Moldova, Bucovina). Frecvent, este invocat de fete în farmecele de dragoste şi de aflare a ursitei: Sânvăsâi bălţat, Dă-mi un bărbat / Cât de blestemat, / Dar bine-ntrămat! sau Sânvăsâi vărgat, / Dă-mi, Doamne, bărbat! In Transilvania este numit S„ iar în Moldova, Muntenia şi Dobrogea Sf. Vasile.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1997; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi,
1903.
SÂNZIANA, plantă erbacee din familia Ru-biaceae, substitut fitomorf al zânei fecioare care dă miros şi leac florilor, rod bogat holdelor de grâu şi orz. In flora României cele două varietăţi de plante, S. galbenă (Galium verum L.) şi S. albă (GaliummollugoL.) crescprinfâneţe şi livezi, pe marginea drumurilor, prin păduri şi pe lângă garduri. Planta are două denumiri zonale: S. (Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei) şi *Drăgaica (Dobrogea, Moldova de sud şi centrală, Muntenia). Florile, frumos mirositoare, tulpinile, seminţele şi rădăcinile au numeroase utilizări în medicina şi cosmetica populară, în obiceiurile şi actele magice împlinite în ziua înfloririi, 24 iunie, solstiţiul de vară. Din flori de S. şi spice de grâu se împleteşte o cunună, substitut al sacrului: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul complex numit Dansul Drăgaicei, este identificată cu zeiţa Diana; agăţată la ferestrele caselor, în stâlpii porţilor şi în crucile de hotar şi din cimitire apără oamenii, mormintele şi holdele de forţele malefice; aruncată pe acoperişul caselor şi şurilor prezice ceea ce i se va întâmpla în cursul anului celui care a confecţionat-o, a arun-
171
SÂNZIENE
cat-o pe acoperiş sau i-a fost menită de cineva. Fata care pune floarea sub căpătâi în noaptea de Sânziene îşi vede în vis ursitul, femeia care îşi înfăşoară mijlocul cu tulpini de S. este ocolită de dureri de şale în timpul secerişului, fecioarele şi nevestele care o poartă în sân sau în păr sunt atrăgătoare şi drăgăstoase. Prin calitatea sa de a înflori în cea mai lungă zi a anului şi cu insolaţia cea mai puternică, S. a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de dezvoltare al culturilor; dacă înfloreşte înainte de ziua care îi este dedicată, 24 iunie, stadiul vegetal al plantelor este avansat şi invers. In nordul României şi în zonele de munte la înfloritul S. se începea cositul pajiştilor. Pentru farmacopeea şi cosmetica populară florile sunt culese, după un anumit ritual, în zorii zilei de Drăgaică (Sânziană), iar tulpinile, seminţele şi rădăcinile toamna. Plantele de leac recoltate la S. se legau buchete şi, împreună cu o funie de usturoi, se păstrau afară, sub grinda acareturilor, pentru a fi folosite la nevoie. Planta sau anumite părţi ale plantei au diverse întrebuinţări în medicina populară: pusă în scaldă întăreşte copiii debili, zeama obţinută din zdrobirea frunzelor vindecă frigurile, plămădită în rachiu vindecă loviturile şi vătămările, cu roua căzută în noaptea de Sânziene şi recoltată în zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi şi de piele, fetele şi femeile tinere care se tăvăleau în noaptea de S. în roua căzută
pe iarbă deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase etc.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; I. Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; IonGhinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
SÂNZIENE: 1. Reprezentări fantastice în alaiul *Sânzienei sau *Drăgaicei, zeiţă agrară celebrată la solstiţiul de vară, când se împârguiesc lanurile de grâu şi înfloreşte planta ce-i poartă numele (sânziana, drăgaica). S.-le sunt divinităţi nocturne (lunare) care apar numai în cete, de obicei în număr fără soţ. Ele ar fi zâne sfinte sau fecioare frumoase răpite de smei şi ţinute în palate ferecate, ascunse prin păduri neumblate de picior de om. In noaptea de S. (23/24 iunie), în timp ce umblă pe Pământ sau plutesc prin aer, cântă şi dansează, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi vijelii. Spre deosebire de *Iele şi *Rusalii, care sunt Zânele Rele, S. sunt
SCALOIAN
172
Zânele Bune. In sud-estul României rolul S.-lor sau Drăgaicelor este jucat, în ceremonialul numit *Dansul Drăgaicei, de o ceată de fete. In situaţii speciale, când oamenii le nesocotesc ziua, S.-le pot deveni forţe distructive: stârnesc din senin furtuni şi vijelii, aduc piatră (grindină), ridică în vârtej pe cei păcătoşi lovindu-i de boala numită luatul din Drăgaică, lasă câmpul fără rod şi florile fără leac etc. S. sunt atestate atât ca divinităţi fitomorfe (planta care înfloreşte de ziua lor, Sânziana), cât şi ca divinităţi antropomorfe (ceata feminină care formează anturajul în care se desfată zeiţa agrară) în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina, Moldova de nord. Sinonimul lor sudic (Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei) sunt Drăgaicele; 2. Obiceiuri, credinţe, acte rituale şi practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene: efectuarea observaţiilor astronomice şi meteorologice, în special la răsăritul *Găinuşei sau Cloştii cu Pui, în raport cu care se calcula apoi timpul favorabil semănatului grâului de toamnă; încingerea mijlocului cu tulpini de cicoare (Cichorium intybus L.) pentru a preveni durerile de şale la secerişul care se apropie; însuşirea magică (furarea) manei şi rodului holdelor şi vitelor; spălarea părului de către fete cu iarbă mare (Inula helenium L.) pentru a deveni plăcute feciorilor; scalda rituală a fetelor şi nevestelor tinere în apă curgătoare, în locuri tăinuite sau tăvălirea lor prin pajiştile înrourate în nopţile de S. pentru a fi frumoase şi îndrăgite de-a lungul anului; aflarea ursitei prin împletirea Cununii de S. şi aruncarea acesteia pe acoperişul caselor şi şurilor; expunerea hainelor şi aştemuturilor la Soare pentru a nu fi roase de molii; aprinderea Focurilor de S. şi arderea substanţelor puternic mirositoare; aprinsul şi Umblatul cu făclia, producerea zgomotelor nocturne (strigăte, sunete din tulnice pentru alungarea spiritelor malefice), practici de pomenire a morţilor (Moşii de S., pomeni, săparea şi plantarea florilor pe morminte) şi altele. In această perioadă a anului cucul încetează a cânta, semn că a sosit vremea cositului fâneţelor, prin păduri apar licuricii care luminează calea rătăciţilor, se răsuceşte frunza pe ramurile de tei, plop, ulm, se organizează vestite Târguri de S., Drăgaică sau de Fete. Sărbătoarea se numeşte S. în sud-vestul, nordul şi centrul României (Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina, Moldova
centrală şi de nord) şi Drăgaică în restul teritoriului (Moldova de sud, Dobrogea, Muntenia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; I. Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; IonGhinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
SCALOIAN, sol trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe. S., care poartă o bogată sinonimie locală şi zonală feminină (*Ploaia, Moaşa Ploii, *Maica Călătoarea, *Maica Domnului, *Zâna, Seceta, Mama Secetei) şi mai rar masculină (*Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, *Sântilie), eke purtătorul unui mesaj precis, transmis printr-un cântec funerar cântat de o ceată de fetiţe.
Ov. Bîrlea, Folclor românesc, Voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; I. Cuceu, Maria Cuceu, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva,
Tatăl Soarelui, figurină din lut invocată să lege ploile
173
SFINŢI
Bucureşti, 1988; D. Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populara românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989; I. Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
SECERA ŞI COASA, unelte de recoltat grâul purtate de *Moarte în mână sau pe umăr. Ciclul vegetal al grâului, deschis de sămânţa semănată şi închis de sămânţa recoltată (seceratul), a fost asemuită cu lacunara formulă a vieţii omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Conform gândirii magice, spiritul grâului locuieşte în corpul plantei mamă. Când face sămânţă, acesta se retrage în adăpostul impenetrabil al bobului de grâu. După fructificare, planta este jertfită violent de seceră, fiară cu dinţi de piatră în neolitic şi din metal în epoca bronzului şi fierului, sau de coasă în evul mediu. C. şi S., simboluri ale morţii vegetale, au devenit, cu timpul, şi unelte ale morţii antropomorfe; Moartea cu coasa sau cu secera este femeia fioroasă care seceră vieţile oamenilor precum spicele de grâu.
Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
SEPTEMBRIE, personificare a lunii a şaptea în Calendarul roman cu început de an la 1 martie, luna a noua în Calendarul iulian (Stilul vechi) şi gregorian (Stilul nou) cu început de an la 1 ianuarie şi luna întâi în Calendarul Biblic cu început de an la 1 septembrie. In grai popular luna este cunoscută şi sub numele de Răpciune, cu înţeles de răcire a timpului, de unde şi zicala în luna Răpciuni/Cad copiii pe tăciuni/, adică se strâng la căldură în jurul focului, şi de Viniţel sau Vinimeriu care indică începutul culesului viţei de vie şi stoarcerii strugurilor pentru vin. Calendarul lunii S. cuprinde sărbători specifice schimbării anotimpurilor la echinocţiul de toamnă precum şi strângerii roadelor de pe câmp, vii, grădini, livezi şi semănatul cerealelor toamna: *Simion Stâlpnicul, *Anul Nou Biblic, Ciuda lui Arhanghel, *Sântămărie Mică, *Ziua Crucii, Cârstovul Viilor, Ziua Şarpelui, *Teclele, Berbecari, începutul Verii lui Mioi.
Candrea IA, Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârni-legile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
SFÂNTA MAICĂ LUNI, personificare a turtei de cucuruz (mălai de porumb) preparată de femei în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte, numită Lunea Păstorilor, mâncată sacramental de ciobani. Se credea că S. M. L, apăra oile şi păstorii de sălbăticiunile pădurii, în special de lupi (Banat).
Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882.
SFÂNTA MĂRIE, zeiţă a morţii în cântecele funerare care împarte sufletele, scriindu-le pe răboj, pentru lumea de aici sau pentru *Lumea de dincolo: Colo sus, mai in sus, / Sus la slava cerului, /La poalele Raiului/$ede Sfântă Mărie; /Ea îmi şede şi-m tot scrie, /Scrie vii şi morţii. / Vii-i scrie cu roşală, / Să rămăie-n astă ţară; / Morţi-i scrie cu cerneală / Ca să treacă în ceea ţară... (Şalcău, jud. Sibiu).
Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
SFÂNTĂ MOARTE, zeiţă antropomorfă a Panteonului românesc care ia sufletul omului, sinonimă cu *Moartea, *Zâna Bătrână şi *Maica Precista. In unele *Bocete versificate S. M. are puteri nelimitate: — Roagă-te la Sfânta Moarte, / Că la dânsa se pot toate, /Doară ţi-o da chei ţa, / Ca să-ţi descui guriţa, /Să grăiesc şi eu ceva, / Să-mi răcoresc inima (Tătăruşi, jud. Iaşi). In alte texte, puterea de a deschide gura mortului o are Precista sau Dumnezeu.
Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet
—	Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
SFINŢI: 1. Spirite ale morţilor prăznuite în ziua de *Măcinici, străvechi început de *An Nou agrar celebrat la echinocţiul de primăvară (Oltenia, Moldova, Bucovina, Banat); 2. Figurine cu chip de om, animal, pasăre, brad modelate din aluat, jertfite (mâncate) la *Anul Nou agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară, sinonime cu Măcinici, Sfinţişori, *Bradoşi, *Brăduleţi, ^Brânduşei, Moşi de Păresimi. S.-ii sunt preparaţi prin două tehnici culinare: coacerea sau fierberea figurinelor din aluat. In primul caz, aluatul din făină de grâu este frământat cu miere, i se adaugă miez de nucă şi se coace în
SFINTH MĂRUNT!
174
cuptor sau pe plita sobei. Aceştia sunt figurine antropomorfe cu cap, ochi, nas, mâini şi picioare sau colăcei în forma cifrei opt (8) care imită, de asemenea, chipul omului. Ei pot avea însă şi chip de pasăre, albină, brad sau de turtă ornamentată prin presarea aluatului necopt cu ţeava de *Soc. Gospodinele coc un număr fix de S.: 40 sau 44 de *Moşi sau Mucenici. La pornirea simbolică a aratului în ziua de 9 martie, un S. se punea în coarnele boilor, altul în coarnele plugului iar ceilalţi se împărţeau vecinilor şi rudelor (Bucovina, Moldova, Dobrogea, Banat, Oltenia). In cel de al doilea caz aluatul modelat sub formă de mici cercuri sau opturi este fiert în apă îndulcită cu miere sau zahăr în care se adaugă nucă pisată şi scorţişoară. Este o mâncare rituală preparată numai la 9 martie (Muntenia).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
SFINŢII MĂRUNŢI, denumire a unui grup de patru sfinţi creştini, Sfântul Mucenic Timofte (10 iunie), Sfântul Apostol Vartolomeu (11 iunie), Preacuviosul Onufrie (12 iunie) şi Sfântul Prooroc Elisei (14 iunie) care au devenit, în Calendarul popular *Timoftei, *Vartolomeul Grâului, *Onofrei sau Ziua (Nunta) Şoarecilor şi Eliseiul grâului, responsabili cu împârguirea şi coacerea lanurilor de grâu. Pe măsură ce timpul civil şi ritual din Calendarul iulian (stilul vechi) rămânea, an de an, în urmă faţă de timpul astronomic exact, atribuţiile vechi ale acestor sfinţi de a băga bob spicului de grâu şi de a fertiliza holdele semănate în zilele lor de celebrare nu mai corespundeau cu stadiul de dezvoltare al cerealelor. în această situaţie, poporul i-a făcut, din personificări benefice, responsabili de provocarea unor fenomene meteorologice negative, frecvente în luna iunie: grindina, vijeliile, furtunile şi ploile torenţiale. Credinţe despre aceste divinităţi şi procesul de decădere a importanţei lor în Calendarul popular au fost atestate în Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Sudul Transilvaniei.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară româ-
nească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989; Rădu-lescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
SFREDELUL RUSALIILOR: 1. Personificare a stelei luminoase din constelaţia Taurului care apare şi dispare de pe firmament la aceleaşi date calendaristice cu *Găinuşa (Braşov); 2. Denumire populară a zilei de miercuri din a patra săptămână după Paşte, sinonimă cu Tudorusalii şi Strodul Rusaliilor, când se întâlnesc să petreacă *Caii lui Sântoader cu ^Rusaliile şi, local, ziua naşterii *Căluşului (Munţii Apuseni, Moldova centrală); 3. Denumire populară a zilei de miercuri care urmează după Duminica Mare (Duminica Rusaliilor), când se bea vin amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui. Pelinul recoltat la S. R. se foloseşte pentru împodobirea caselor şi ca leac pentru vindecarea bolilor, în special a frigurilor (Moldova, Basarabia). *
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Petrovici Emil, Note de folclor de la românii din Valea Mlavei, în AAF, voi. VI, 1942; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Irimie Cornel, Arta încondeierii ouălor, în voi. „Ţara Bâr-sei“, tom II, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al jud. Braşov, Bucureşti, 1974.
SICRIU, adăpost postum al sufletului mortului construit din lemn după modelul casei ţărăneşti, sinonim cu cosciug, copârşeu, tron, raclă, ladă, jgheab, lemn, *Sălaş, casă de brad, luntre, în multe zone etnografice acesta este construit din *Stejar, arbore sacru al românilor: Ţipă, ţipă, stejar verde/De trei zile, de trei nopţi / Cum de n-o ţipa / Că la el mergea /Ăi trei voinicei / Cu securi la ei. / Cu securi să-l securească/In bardă să-l bărdurească / Ca să-i facă lui Ion casă (Cântecul lemnului strigat în timp ce lemnarii construiesc S.-l, Obârşia Cloşani, jud. Mehedinţi). S. este o copie redusă la scară a casei vechi cu plan monocelular, cu patru pereţi şi acoperiş în patru ape. Lemnarul satului construieşte două tipuri de case: înalte pentru vii şi scunde, aproape plate, pentru morţi. în Moldova şi, local, în alte zone ale ţării, S.-l are una sau două ferestruici pătrate, dreptunghiulare sau triunghiulare în pereţii laterali ai sicriului, de o parte şi alta a capului, uneori închise cu geam. Mai rar, ferestrele mortului pot apărea în acoperişul sicriului, în dreptul ochilor. în zona Neamţului
175
SIVA (VASILCA)
sicriul are o singură ferestruică care, după locul unde este plasată, indică sexul celui înmormântat: în stânga pentru bărbaţi şi în dreapta pentru femei. In Bucovina se lăsa o deschizătură şi în peretele de răsărit, la picioarele mortului, numită uşă. Pereţii locuinţei postume sunt îmbrăcaţi în pânză albă precum pereţii casei văruiţi cu var. S.-l preia două funcţii de bază ale casei obişnuite: odaie pentru somn şi cămară pentru alimente. Acolo sunt aşezate cu grijă obiecte menite să asigure un somn odihnitor (pernă, cearceaf, pătură sau cergă sub mort), merinde pentru drum (colac în mână sau pe mâna mortului, nuci, mere), mijloace de iluminat (lumânare, *Toiagul de ceară) şi de aprins focul (amnarul şi iasca, chibritul şi chiar bricheta), obiecte obişnuite pentru toaletă (săpun, pieptene, oglindă, briciul pentru bărbierit, batistă, prosop), obiecte şi unelte specifice omului călător (traista pentru merinde, bani în buzunare, băţul sau toiagul de sprijin), obiecte specifice numai unor morţi (ochelari, fluier la ciobani, păpuşă la mamele cu copii mici, cârja pentru invalizi, ţigări, brichetă pentru fumători), obiecte pentru dovedirea comunităţii de credinţă din care a făcut parte mortul (iconiţă sau pistornic pe piept, cruciuliţă). Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, voi. I, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul Zorilor $i Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Simion FI. Marian, Înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904; Bucureşti, 1976.
SIMION STÂLPNICUL, personificare a zilei de 1 septembrie, patron al *Vântului, care a preluat numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul din Calendarul ortodox. El ar sta într-un picior, pe un stâlp înalt, unde ţine în mâini Cerul şi Pământul să nu se prăbuşească (Moldova, Bucovina, Oltenia), dă drumul vânturilor sau le opreşte să bată pentru a nu provoca molime (Bucovina). Ziua lui de prăznuire este favorabilă observaţiilor şi prorocirilor meteorologice şi climatice; bătrânii apreciau dacă anul va fi secetos sau ploios, sărac sau îmbelşugat după stadiul de dezvoltare al larvelor unei insecte care se dezvoltă în gogoşile sau merele de pe faţa inferioară a frunzelor de *Stejar. La Simeon Stâlpnicul,
Anul Nou Biblic, păsările, în special vrăbiile, merg pe măsură, să-$i facă boierescul, adică să-şi transporte cu ciocul grăunţele care li se cuvin din fiecare holdă pentru cămările de iarnă (Moldova).
Iana A., Din credinţele poporului român din Maidan de lângă Oraviţa, în Fam., anul XXVI, 1890; Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Pamfile T., Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1915.
SIVA (VASILCA) , zeu al ^Panteonului românesc sacrificat prin substituţie la solstiţiul de iarnă, identificat cu marele zeu indian, Shiva. *La Revelion sau în ziua de Anul Nou colindul din unele zone etnografice româneşti cu capul porcului jertfit la Ignat (20 decembrie) se numea S., Puiul Sivei sau, prin contopire cu Vasile, Vasilca, sau Sila. Ceremonialul cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătit cu inele, cercei, brăţări, flori în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa S.-ei în Raiul din pădurile de fag şi stejar; coborârea în vale pentru a bea apă; moartea violentă şi incinerarea corpului; judecarea S.-ei de un juriu în care apar, adesea, Bătrânul *Crăciun, *Maica Pre-cista; urarea La mulţi ani!şi primirea darului. Se cunoaşte astăzi că energia cosmică nu poate fi nici creată, nici distrusă, ci doar schimbată dintr-o formă în altă formă: căldură, lumină, sunet ...poate suflet (?). In panteonul hinduist, grija Universului o poartă S. (Shiva), întruchipare a eternei energii cosmice. Intr-o statuetă din India meridională, datată în secolul al XlII-lea d.Hr., zeul atotputernic, Shiva, poartă în mână o uriaşă limbă de foc. In panteonul carpatic substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat (20 decembrie) şi împodobit cu cercei, mărgele, brăţări, inele şi uneori o basma pe cap. In colindul cântat în Muntenia până spre sfârşitul secolului al XX-lea la fereastra gazdei colindate, este descrisă coborârea din munte a bătrânului Siva, simbol al anului vechi, moartea lui violentă şi apoi somnul liniştit în leagănul de mătase al pruncului S.
Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
SOARE
176
SOARE, personificare a astrului zilei dedicat marilor divinităţi: Zeus, Shiva, *Crăciun, Mithra, Iisus. în spiritualitatea românească S.-le are trăsături fizice şi calităţi umane: Soarele dimineaţa, când se scoală, e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume, până seara capătă o barbă albă, până la brâu. Mă-sa îl scaldă in lapte dulce şi iar se face copil; Soarele e om. Acolo în mare are soţie; Soarele e flăcău, e curat şi neumblat în păcate. Pe dânsul tare l-a vrut Luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-I iubea. Atunci Soarele i-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul. înclinaţia erotică a Soarelui, relaţia incestuoasă cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente în legendele, basmele şi baladele româneşti. Uneori S.-le e bărbat însurat cu Luna, pe care o întâlneşte numai în nopţile când aceasta se primeneşte şi nu apare pe firmament; alteori S.-le şi Luna sunt fraţi, iar din căsătoria lor incestuoasă au rezultat stelele. Dar, de cele mai multe ori, incestul astral este evitat. în frumoasa baladă românească Soarele şi Luna, feciorul nepământean, S.-le, drume-ţind prin Rai şi Iad, cunoaşte foarte bine urmările nefaste ale incestului. Cu toate acestea, el nu renunţă la căsătoria cu sora sa, Luna. Pentru a se căsători îi împlineşte toate dorinţele: pod de aramă peste Marea Neagră, o mănăstire dincolo de pod şi o scară de fier până la cer. Neînduplecat de ruga sorei sale Frate, frăţioare, /Puternice Soare, / Spune mie: / Cine-a cunoscut / Cine-a mai văzut,/Cine-a auzit/Cine-apomenit, /Să ia sor’ pe frate /$i frate pe sor’ porneşte hotărât spre cununie. Incestul şi urmările lui nefaste sunt împiedicate însă de virtuala nevastă care sare în apă de pe pod şi se metamorfozează într-o mreană de mare cu solzi de zare. Ulterior, aceasta este numită Lună de Moş Adam şi este aşezată pentru totdeauna pe bolta cerului, în aşa fel încât să nu mai fie zărită şi întâlnită de fratele păcătos. în cele mai multe variante ale baladei căsătoria incestuoasă dintre Soare şi Lună este oprită de intervenţia lui Dumnezeu: Fără să ştie de înrudirea lor, au vrut să se însoare, dar Dumnezeu i-a azvârlit pe fiecare în altă parte şi ei se caută şi acum cu dor, dar nu se pot întâlni; Nouă ani a umblat Soarele după însurătoare şi tot nu şi-a găsit după potrivă. Atunci a zis către Lună: eu o să te iau pe tine de nevastă! Dar ea se puse
pe fugă şi, când el era la răsărit, ea era la apus şi invers. $i fraţii de atunci nu s-au mai putut întâlni.
Otescu Ion, Credinţeie ţăranului român despre cer şi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Sângiorzan I.C., Ştefan I.M., Ghidul Cosmosului, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Sanie S., Din istoria culturii şi religiei geto-dace, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995.
SOARE SEC, personificare a durerii de cap provocată de insolaţie. După identificarea S.-ui S. care a provocat suferinţa, acesta este ameninţat de descântătoare că îl va arunca în mare: Soare negru, /Soare alb, /... /Soare de la amiază, /Soare după amiază /Soare de la chindie, / Soare de după chindie, /Soare de 99 de sori, /Să nu coci,/Să nu răscoci,/Pe sub mâna mea să-ntorci, /Că eu cu 9pietre / Te-oi descânta /$ipe tine-n mare te-oi arunca!...
Coatu Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, fără an pe copertă.
SOARELE ŞI LUNA, personificare a unei plante mici din flora spontană a României (Ra-nunculus auricocomus L.) invocată să alunge boala numită nouă daturi (eczemă) dată de duşmani. Planta, care creşte prin fâneţe umede, livezi şi păduri, numită datorită florilor galben-aurii şi dispoziţiei frunzelor, S. şi L., are numeroase întrebuinţări în medicina populară.
Vaier Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
SOARTĂ, plan al existenţei de la care omul nu se poate abate în momentele de răscruce ale vieţii (alegerea soţului, felul morţii), expus la naştere de ^Ursitoare, sinonim cu *Ursita, destinul. Credinţa în destin sau ursită aparţine complexului cultural şi religios indo-european (aprox. 3500 î.Hr. — anul 0) şi continuă, în mediile folclorice, până în zilele noastre. Ea este incompatibilă cu complexul cultural neolitic (8500-3500 î.Hr.), numit şi *Vechea Civilizaţie Europeană, când se credea că marea zeiţă exista în tot şi în toate, că oamenii sunt, după moarte, egali de fericiţi şi necăjiţi, nefiind necesară existenţa Iadului. Vechiul şi Nou Testament ignoră destinul şi întâmplarea întrucât lumea monoteistă, guvernată de un singur Dumnezeu, în afara căruia nu mai există o altă putere să
177
SORCOVA
decidă asupra destinului, este opoziţia lumii anterioare, politeiste, a zeilor riguros ierarhizaţi după atribuţii.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
SOC (Sambucus nigra 1.), arbust sacru din familia Caprifoliaceae specific civilizaţiei lemnului. El îşi punea pecetea (cercurile obţinute prin presarea aluatului cu ţevile confecţionate din tulpinile de S.) pe colacii antropomorfi la *Măcinici şi pe alte aluaturi rituale (prescurile) dedicate morţilor. împreună cu alte plante sacre (*Bozul), S.-ul este ars pe rugurile funerare aprinse la Joimari sau la alte sărbători calendaristice. El ar avea înfăţişare antropomorfă: rădăcină cu chip de om, tulpini goale în mijloc precum oasele. Locurile unde cresc S.-ii, nefavorabile pentru construirea locuinţei, sunt, precum streşinile bisericilor, adăposturi preferate, alese de *Draci pentru a nu fi trăsniţi de *Sântilie pe timp de furtună. Băţului de S. i se solicită ajutor în descântecele pe ursită (.../Tu, bât de soc /Să nu-i dea a sta-n loc!/.../Să-l trântească,/Să-l izbească, /La scrisa lui să-l pornească! /... /), în cele de influenţare a hotărârilor judecătoreşti (.../ — Bună ziua, soc mare, /Domn mare, / Ce rudă emă-ta cu tată-tău?/—Nimic nu e./Nimic să nu 'aleagă de la judecată în divan, /.../). Refuză, în schimb, să-i spună Maicii Precista unde s-au ascuns spiritele malefice producătoare de suferinţe:... /—Bună ziua, Soc mare, / —Mulţumesc dumitale. /—N-ai văzut/De când ai şezut/Pe Deochetoarea cu Deochetoriu, /Pe Frigura cu Friguroiu, /Muma Pădurii cu Pădu-roiu,/Striga cu Strigoiu,/Bântuiala cu Bântui-torul / şi Metricea cu Metricioiul? / — N-am văzut, n-am auzit/... /. Frunzele, coaja, florile de S., mai ales cele sfinţite la biserică în ziua de Duminica Mare, sunt folosite frecvent în medicina populară.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanicâ românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
SOLOMONARI, oameni care ar avea ştiinţa de a conduce norii încărcaţi cu grindină pe unde
doresc. Ei au şcoală unde învaţă; au o carte de citit de fac ce ştiu ei. învaţă în oraşul sau cetatea Babanului; Solomonarii sunt oamenii lui Dumnezeu şi numai unul din şapte iese solomonar; ei dau piatră ca să pedepsească pe cei care nu ţin sărbătorile, sau pe cei care au greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Piatra se face din coada balaurului. încotro dă balaurul cu coada, intr-acolo bate şi piatra. De aceea, oricât de călduroasă ar fi vara, balaurul tot rece rămâne; în fântâna unde nu este şarpe şi broască apa nue rece vara. Solomonarul merge cu balaurul spre răsărit şi acolo, în ţările acele, îl vinde câte o bucăţică pe care oamenii o ţin în fereastră ca să fie mai răcoare, că pe acolo e tare cald (Munţii Apuseni).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Gherman Tr., Ploaia în credinţele populare, în CS, nr. 2 şi 4, 1924; Kernbach V., Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983; Oişteanu A., Motive şi semnificaţii simbolice în cultura tradiţională românească, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1989; Pamfile T., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
SORCOVĂ, substitut al divinităţii fitomotrfe invocată de copii în prima zi a anului să aducă oamenilor viaţă lungă, sănătate şi prosperitate. S. se confecţiona din una sau mai multe rămu-rele de pomi fructiferi (măr, păr, vişin, prun) şi, uneori, din trandafir tăiate şi puse în apă la înmugurit şi înflorit în ziua de *Sântandrei sau la *Moş Nicolae. Ulterior, divinitatea vegetală numită S. s-a confecţionat dintr-o nuia cu rămu-rele împodobite cu fire colorate de lână, cu bete şi fir de busuioc în vârf. Astăzi, simbolul vegetaţiei de primăvară este confecţionat din hârtie colorată şi flori artificiale. Copiii, după ce îşi sorcovesc părinţii şi rudele apropiate, pornesc câte doi-trei colindatul prin vecini. In timp ce recită textul augural (Sorcova, vesela, /Să trăiţi, să-mbătrâniţi, / Ca un măr, ca un păr, /Ca un fir de trandafir. / Tare ca fierul, /Iute ca oţelul. / Tare ca piatra, /Iute ca săgeata. /La anul şi ia mulţi ani!), ating ritmic cu S. uşa sau fereastra, dacă colindă afară, sau corpul gazdelor, dacă colindă în casă. Este o *Bătaie rituală, gest atestat frecvent în obiceiurile calendaristice (*Bătutul pământului cu maiele, *Bătutul toacei) şi în practica cotidiană (bătutul pe umăr). S. se păstrează peste an ca ceva sfânt agăţată pe peretele
SPARTUL OALEI
178
de răsărit, la icoană, sau pe tavan, la meştergrin-dă (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova).
Caraman P., Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi. Contribuţie la studiul mitologiei creştine din Orientul Europei, Arhiva, XXXVIII, nr. 2-4, Iaşi, 1931; Ghinoiu L, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Şerban Doru, Şerban Valentina, Calendarul credinţei, datinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor din Gorj, Editura Ager, 2000.
SPARTUL OALEI, scoaterea sufletului mortului din casă prin distrugerea violentă a oalei de lut în care s-a cuibărit. Conform credinţelor populare, sufletul ieşit din corp colindă, în zilele care preced înmormântarea, toate locurile cunoscute în viaţă. La întoarcere, încercând să intre în corp, cei apropiaţi îl împiedică cu hotărâre: păzesc mortul zi şi noapte, îi ţin lumânările aprinse, îi astupă intrările sau gurile, practică numită Impietritul mortului (Izvoru, jud. Argeş) etc. In numeroase aşezări sufletului pribeag i se oferă un alt adăpost, *Oala de lut, aşezat sub masa sau laviţa pe care este pus sicriul, la capul mortului. în ziua înmormântării, imediat după scoaterea trupului neînsufleţit din casă, este scos şi sufletul prin S. O. pe locul unde a murit, unde a fost aşezat sicriul sau pe pragul casei, la groapa din cimitir. Adăpostul privilegiat al sufletului este fie lipsit de ieşiri (oul), fie prevăzut cu o singură ieşire (oala de lut). întrucât sufletul nu intră şi iese dintr-un adăpost pe aceeaşi gură, acesta trebuie sfărâmat. Renaşterea divinităţii se realizează, simbolic, prin spargerea violentă a oului (*Ciocnitul oului la Paşte), ruptul colacului sau turtei iar a omului prin S. O. în graiul popular verbul a sparge a devenit sinonim cu sfârşitul sau moartea oricărui obiect sau fenomen personificat al peisajului înconjurător: spartul târgului, este ultima zi a târgului sau a bâlciului, Spartul Căluşului, este secvenţa morţii simbolice a zeului cabalin, Căluş etc. Moare sau se sparge până şi necazul când, din întâmplare, se sfărâmă un vas, de obicei, din lut. Această sinonimie între verbul a muri şi verbul a sparge este desluşită de un bogat material etnologic şi arheologic. Paralelismul spiritual ţesut între adăposturile divine care trebuie sparte (oala şi oul) sau rupte (colacul) şi om, este concis exprimat de zicalele româneşti: Omul e ca oul (plă-
pând, expus morţii în ori ce moment), Is-a spart oala (sinonim cu verbul a muri).
SPĂLAREA RITUALĂ A PICIOARELOR,
purificare rituală a moşilor şi strămoşilor în ziua a treia de *Rusalii. în prima zi de luni după Duminica Mare femeia cea mai vârstnică dintr-un grup de familii învecinate, legate prin relaţii de rudenie, scotea la poartă un vas cu apă încălzită, un săpun şi lâna tunsă de pe un berbec alb sau o oaie albă, toate aşezate pe *Pelin verde. Bătrâna începea apoi să spele picioarele tuturor persoanelor, cu excepţia femeilor măritate, după un ritual bine precizat: începea cu membrii propriei familii, de la copii la bătrâni, după care urmau persoanele din casele învecinate; persoana care era spălată stătea în picioare, cu faţa spre răsărit şi pronunţa formula obişnuită de primire a unei pomeni: Bogdaproste, să fie moşilor şi tuturor moşilor noştri!; lâna albă se da de pomană ultimului bărbat spălat pe picioare; pelinul aşternut pe pământ în timpul ceremoniei se arunca pe o apă curgătoare. După încheierea ceremoniei participanţii se aşezau la o masă comună unde se mânca păsat fiert cu lapte, fiecare din strachina primită ca pomană. Cu acest prilej, la masa rituală se împăcau pricinile ivite de-a lungul anului prin strângerea mâinilor şi pronunţarea formulei: Să ne ierte moşii păcatele! Oficianta cultului lăsa, înainte de moarte, moştenire obiceiul unei alte femei vârstnice din neam. Obiceiul a fost atestat în sudul Munteniei.
Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989.
SPIRIDUŞ, demon primit de o vrăjitoare sau de o altă persoană care îşi vinde sufletul *Diavo-lului, folosit ca slugă pentru împlinirea dorinţelor, sinonim cu Nichipercea, Nicornilă, Sărsăilă, Vasilică, Mititelul. Are chip de pui de găină care se poate metamorfoza în diferite vietăţi: muscă, mâţă, câine, iepure, ţap, cal. S.-ul este un drac mic, puternic şi atotştiitor, vioi, poznaş şi descoperitor de lucruri noi, poate satisface orice dorinţă (leagă sau dezleagă îndrăgostiţii, aduce boală, suferinţe, moarte, prevede viitorul) etc. în schimbul împlinirii tuturor dorinţelor, stăpânul lui este obligat să-l hrănească, să-l adape şi să-i dea să fumeze. Nerespectarea pactului atrage mari neplăceri, uneori moartea celui care l-a cumpărat. S.-ul se poate procura prin diferite
179
STAT
mijloace: învelirea în câlţi sau vată a unui ou de puicuţă neagră şi purtarea lui nouă zile şi nouă nopţi la subţioară până iese S.-ul cu chip de pui; cumpărarea de la o vrăjitoare care doreşte să scape de el; preluarea inconştientă a S.-ului prin obiectul găsit sau furat de la persoana care îl are etc. La moarte îşi chinuieşte stăpânul care, după ce îşi dă sufletul, merge direct în *Iad. De aceea, cei care îl au, încearcă să scape de el spre bătrâneţe: îl vând, îl alungă prin mărturisire la preot şi cetanie la biserică, prin acte de binefacere (Bucovina, Moldova, Dobrogea, Muntenia).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu,
Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
SPIRITELE PĂDURE, reprezentări mitice ale civilizaţiei lemnului care sălăşluiesc în copaci, în planta numită muma pădurii (Lathraea sqama-ria L) sau care iau înfăţişare de animal (iapă, bivoliţă, *Vacă) şi de om înfricoşător (*Muma Pădurii, *Fata Pădurii, Moşul Codrului, *Omul Pădurii, Ciuma Pădurii, *Pădureana şi altele). Ele pot fi întâlnite noaptea, pe *Lună Plină sau pe *Lună Nouă, în păduri şi tufişuri, pe câmpuri şi la răscruci de drumuri când pedepsesc (sperie, iau glasul, ologesc etc.) femeile care torc în ziua de marţi, bărbaţii care fluieră sau cântă din fluier prin pădure şi trezesc copiii Mumei Pădurii, tăietorii de lemne care nu respectă regulile pădurii, persoanele care culeg poame din pădure (mere şi pere sălbatice, alune etc.) în ziua de Pro-bejenie. S. P. sunt atestate în toate zonele etnografice şi sunt o componentă de bază a *Panteo-nului românesc.
SPORIŞ (Verbena Officinalis LJ, personificare a plantei erbacee din familia Verbenaceae, care ocroteşte şi sporeşte rodul holdelor şi mana vitelor cu lapte, sinonimă cu Verbină, identificată cu zeul cu acelaşi nume din mitologia slavilor. Ca apărător al semănăturilor, S.-ul care creşte spontan prin grădini nu este tăiat cu sapa ca orice buruiană. Pentru înmulţirea grâului S.-ul se punea atât pe fundul carului cu care se cărau snopii de grâu cât şi pe locul unde se clădea stogul din snopi. De asemenea, el se aşeza pe gura găleţii de muls la prima mulsoare a oilor (Sâmbra oilor) sau a vacilor fătate. Colacul făcut din noua recoltă de grâu, numit şi fruntea grâului, se lega cu fir roşu, ban de argint şi ramuri de
S.,	se scufunda în fântână, se scotea şi se împăr-
ţea copiilor pentru a fi mâncat sacramental. Planta are numeroase întrebuinţări în medicina populară şi practicile magice de alungare a bolilor. După descântecul de Friguri, descântă-toarea se dezbrăca în taină, îşi punea un maldăr de S. pe cap şi intra în apă. S.-ul luat de curentul apei ducea boala pe *Apa Sâmbetei în *Sorbul Pământului (Oltenia, Muntenia).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Kernbach Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
STAT, alterego al mortului reprezentat de o lumânare încolăcită ca o spirală şi aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar, simbol al drumului lung care separă lumea de aici de *Lumea de dincolo, sinonim cu *Trupni-cul, *Privighetoarea, Boiul mortului. In cântecele funerare *Zorile sunt rugate să dea răgaz *Dal-bului de pribeag să-şi facă S.-ul, numit, datorită formei rotunde, turtă de ceară:... Zorilor, Zorilor, / Voi surorilor, / Voi nu vă pripiţi/Să ne năvăliţi /Până şi-o găti / Dalbul de pribeag/Tur-tiţă de ceară /Fie-i de vedeaiă... S.-ul este confecţionat după deces de o persoană curată, de obicei de o femeie iertată, dintr-o aţă de tort fără noduri de lungimea mortului pentru a fi aprinsă în anumite momente ale înmormântării şi, după înmormântare, puţin câte puţin, 40 de zile la tămâiatul mormântului, când se crede că ajunge sufletul în Rai. In unele zone, S.-ul rămas nears este aşezat în sicriu şi înmormântat împreună cu mortul, dat de pomană, păstrat ca noroc al casei. Sub influenţa bisericii, din resturile toiagului se confecţionează o cruce de ceară. Transpusă grafic, indicaţia dată mortului în cântecele funerare de iniţiere înainte să mergi/Şi la dreapta s-o iei devine o spirală, simbol al drumului mitic care leagă lumea de aici de*Lumea de dincolo. Spirala S.-lui mortului, arhetip fundamental al plasticii ţărăneşti (cusături, ouă încondeiate, ceramică etc.), adesea numit drumul mortului, calea rătăcită, cărarea fără sfârşit, este cel mai reprezentativ motiv al artei neolitice cucu-teniene.
Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Ion H. Ciubotaru, Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999.
STÂLP FUNERAR
180
STÂLP FUNERAR, *Butuc din lemn, substitut al mortului printre cei vii, confecţionat dintr-un arbore sacru, ridicat (bătut) în ziua întemeierii adăpostului postum, *Mormântul. Stâlpul din lemn a fost înlocuit, în mare parte, de crucea creştină. Obiceiul de a pune la căpătâiul mortului un stâlp sau o cruce de lemn păstrează amintirea practicii preistorice de întemeiere a adăpostului funerar, mormântul, prin practica magică a *Bătutului parului sau stâlpului. Prin aceeaşi modalitate se reprezenta în templele Siriei antice divinitatea: cea masculină printr-o coloană de piatră, cea feminină printr-un trunchi de copac. Sunt încă sate în sudul Transilvaniei unde, la înmormântarea bărbatului, alteori la înmormântarea femeii, se pune stâlp de lemn, nu cruce. In multe aşezări din Oltenia lângă stâlpul de lemn pus la înmormântare este aşezată, la şase săptămâni, crucea definitivă. Prin Muntenia crucea de piatră aşezată la şase săptămâni sau la altă dată lângă crucea provizorie de lemn
întâlnirea văduvei cu soţul plecat în lumea de dincolo în satul Câmpofeni, jud. Gorj pentru a informa ce ijnai este în lumea de aici şi a-i cere ajutorul	i
de la înmormântare se numeşte stâlp. Cimitirele româneşti păstrează şi alte elemente care atestă procesul îndelungat de înlocuire a stâlpului precreştin cu crucea creştină. De obicei, stâlpii, acolo unde mai apar, uneori, şi crucile de lemn, au siluete antropomorfe. Identitatea mortului (sexul, vârsta şi, adesea, starea socială) este exprimată simbolic prin S. F. şi prin alte simboluri funerare aşezate lângă el (brad, steag, suliţă), prin mărimea şi ornamentele pictate, sculptate, scrijelite. Pe stâlpi şi cruci apar motive geometrice (rombul, triunghiul), astrale (rozeta solară, luna) şi antropomorfe. Adesea, stâlpii funerari au siluete umane, cu cap, ochi, gură. Surprinzătoare sunt reprezentările plastice ale *Păsărilor suflet de pe stâlpii şi crucile cimitirelor din Oltenia şi sudul Transilvaniei unde sunt redate în întregime sau pars pro toto prin cioplire, trafo-rare şi pictură. Lângă stâlp se amenajeazădife-rite anexe: un mic adăpost unde arde lumânarea sau candela, scaun de odihnă, măsuţă pentru sprijinirea pomenilor (ofrandelor) etc.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Pave-
lescu Gh., Materiale privind Pasărea suflet, în „Studii şi Comunicări de Etnologie“, tom. XI, 1997.
STÂLPII GARDULUI, personificări ai parilor care susţin gardul şi porţile gospodăriilor. Locuinţa şi anexele gospodăreşti adunate în jurul bătăturii (curţii, ogrăzii) reprezintă un spaţiu protejat magic de gard şi poartă, o oaste alcătuită din stâlpi (pari) şi uluci, adesea cu siluete antropomorfe. De altfel, parii gardului devin în practicile.magice de aflare a ursitei în noaptea de *Crăciun sau *Anul Nou feciorii urâţi sau frumoşi, tineri sau bătrâni cu care se vor căsători fetele.
STEAG: 1. Creangă înverzită tăiată dintr-un copac care înfrunzeşte şi desfrunzeşte anual, substitut al divinităţii sezoniere a vegetaţiei, sinonim cu *Sângiorz, *Ramura Verde, *Pom de Mai. S.-ul este protector al vitelor şi holdelor semănate, pus de strajă la stâlpii porţilor, caselor şi anexelor gospodăreşti în noaptea sau în dimineaţa de Sf. Gheorghe, străvechi început de *An Nou pastoral (Gorj, Mehedinţi); 2. Soţie (soţ) postumă a tânărului necăsătorit. Asemănător *Bradului sau *Suliţii, S. formează o pereche maritală cu tânărul, fată sau băiat, mort necăsătorit. Are un text ritual, numit La S., cântat în
181
STEAG DE NUNTA
diferite momente ceremoniale: — Steagule, stegutule, / Bradule, brăduţule, / Cine mi te-a poruncit/La pământ te-ai coborât/De la loc cu iarbă /La Ioc fără iarbă, /De la loc frumos/La loc furnigos? / — Mie Ioana mi-a poruncit, / Că i-am trebuit / Vara, vara, la răcoare, / Iarna, iarna la viscole. /Jos la rădăcină. /Buşneac de tămâie. / Mai sus la mijloc, / Chiţi de busuioc (Mătăsari, jud. Gorj). Este confecţionat dintr-o tulpină tânără de brad sau din alt arbore şi împodobit astfel ca să semene cu *Bradul de nuntă. In Oltenia de vest, tehnica înfiorării S.-ului funerar este asemănătoare cu a *Colindelelor de alun, toiege ale morţilor înfipte de copii în morminte în ajunul Crăciunului. Tulpina bradului, curăţată de coajă până spre vârf, este vopsită în spirală, începând de la bază, în roşu şi verde, culori care, împreună cu albul lemnului descojit, formează trei drumuri paralele. Uneori, pe lungimea tulpinii descojite sau numai pe o porţiune a acesteia, spirala drumurilor colorate este întoarsă, de la vârf la bază, obţinându-se rombo-edre asemănători cu cei de pe colindelele copiilor mehedinţeni şi ai Coloanei Infinitului de la Târgu Jiu. Foarte vechi par a fi şi ornamentele obţinute din fire colorate de lână.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
STEAG DE ÎNMORMÂNTARE, substitut postum al soţului sau soţiei, sinonim cu *Bradul şi *Suliţa. S. del. este un brad curăţat de crengi şi de coajă până aproape de vârf şi ornat prin vopsire, afumare sau prin fire colorate de lână. Textele rituale sunt cântate în timp ce se împodobeşte, pe ultimul drum şi la împlântarea lui la căpătâiul mortului. S. formează o pereche maritală cu tânărul, fată sau băiat, mort necăsătorit. Asemănător *Bradului de nuntă, apare, în zona Siseşti—Noapteşa (jud. Mehedinţi), simbolul nupţialităţii, o sferă (ou, măr) străpunsă de un ax. Aproape de vârf se introduc, în tulpina bradului, capetele a patru nuiele învelite în verdeaţă astfel să formeze o sferă străpunsă de axul steagului sau suliţei. Imaginea obţinută este identică cu steagul vâlcean de nuntă, cu steagul de nuntă al aromânilor şi bradul de nuntă din zonele româneşti în care vârful este petrecut printr-un măr etc. In Oltenia de vest, tehnica înfiorării S. del. este asemănătoare cu a beţelor
de alun cu care colindă copiii în ajunul Crăciunului şi le înfig a doua zi, în zori, în morminte pentru a se sprijini morţii când vin acasă să petreacă sărbătorile cu cei vii. Aici, tulpina bradului, curăţată de coajă până spre vârf, este vopsită în spirală, începând de la bază, în roşu şi verde, culori care, împreună cu albul lemnului descojit, formează trei drumuri paralele. Uneori, pe lungimea tulpinii descojite sau numai pe o porţiune a acesteia, spirala drumurilor colorate este întoarsă, de la vârf la bază, obţinându-se romboedre asemănători cu cei de pe beţele sau colindele copiilor mehedinţeni.
Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
STEAG DE NUNTĂ, substitut al masculinităţii şi virilităţii mirelui în ceremonialul nupţial, sinonim cu *Bradul de Nuntă, *Băţul înflorat. Evoluţia lui din Bradul de nuntă este confirmată de obiceiul de a-1 confecţiona obligatoriu pe o prăjină (lemn) de brad, de a-i pune în vârf o ramură de brad etc. In satele din Mărginimea
Steagul de nuntă, simbol al virilităţii şi substitut al mirelui, este purtat şi jucat în satul Pane, jud. Hunedoara de cel mai falnic dintre feciori
STEAUA ciobanului
182
Sibiului S.-ul de N. este numit cai, simbol prin excelenţă viriloid. Este gătit precum mirele, respectat de nuntaşi, păzit, jucat şi purtat în fruntea alaiurilor nupţiale de feciorul de încredere al ginerelui, are oraţii şi dansuri speciale etc. S. de N. iniţiază mirele, în momente semnificative ale nunţii, pentru actul nupţial: în Bihor se sparge, dintr-o singură lovitură cu coada lemnoasă a S.-ului de N., talerul miresei; la aromâni în braţele S.-ului de N., confecţionat ca o cruce cu năframă în vârf, se înfig mere roşii; la unele nunţi ardeleneşti este obiceiul ca mireasa să se descopcieze la sân şi gât când trece cu mirele pe sub S. de N., înainte de a intra pentru cununie în biserică. S.-ul de N. simbolizează, fireşte, voini-cia şi bărbăţia, dar şi fecioria; la Veştem, jud. Sibiu, steagul de nuntă se numeşte mânz iar la recăsătoria bărbaţilor (văduvi sau divorţaţi), uneori şi la nunta feciorilor despre care se ştie că sunt părinţii copiilor din fiori, nu li se mai împodobea steag sau brad de nuntă. Arealul S. de N. cuprinde Transilvania, Banatul şi, la sud de Dunăre, zonele locuite de aromâni.
Albescu I., Rolul şi semnificaţia steagului de nuntă
în Mărginimea Sibiului, în „Studii şi comunicări“,
Sibiu, 1978.
STEAUA CIOBANULUI, personificare a Stelei Polare, sinonimă cu Stâlpul, împăratul (Apuseni).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cer şi
stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
STEJARUL (QuercusroburL.), arbore (Quer-cus roburL) sacru din familia Fagaceae, identificat în *Panteonul românesc cu *Crăciun. Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele Ginesc al S.-ui quercus, numele cârjei preoţeşti (băţ noduros, de esenţă tare, rupt din stejar), substantivul cracă (nume onomatopeu, glas divin auzit în pădure la ruperea copacilor sau a crengilor de copaci) este păstrată astăzi în numele *Crăciun. Zeul fitomorf sacrificat la sol-sţiţiul de iarnă (*Butucul sau buturuga de Crăciun) era supus unui rit funerar de incinerare în noaptea de Crăciun (Oltenia, Muntenia, Transilvania). Vechii greci asociau S. cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perku-nas, celţii cu zeul Donar, vechii slavi cu Perun. La latitudinile medii ale emisferei nordice, S. îndeplinea trăsăturile fundamentale pentru a substitui zeul adorat: masivitatea arborelui, care poate atinge 40 de metri înălţime; rezistenţa la
excesele climatului temperat-continental; longevitatea de sute ani; marcarea anotimpurilor prin înfrunzire (vara), prin desfrunzire (iarna); prevestirea timpului prin larvele unei insecte (Cynapis Dryophanta folii L.) care depune ouăle înţepându-i frunzele; folosirea integrală a părţilor componente (frunzele recoltate vara se foloseau ca nutreţ pentru vite iarna; ghinda adunată toamna o mâncau porcii iarna; utilizarea lemnului pentru construcţia adăposturilor divine şi profane, bisericile şi casele de lemn, pentru confecţionarea sicriului, uneltelor gospodăreşti, instrumentelor casnice şi de cult, în vopsitul vegetal al ţesăturilor, în medicina populară etc.). Arealul de altădată al S.-ui, determinat de structura chimică a solurilor, toponimie, documentele istorice, informaţiile etnografice şi folclorice, depăşeşte arealul substitutului fitomorf al zeului indo-european, *Bradul. Funcţiile mito-magice ale coniferelor (brad, molid, zadă)din zonele muntoase sunt preluate, în zonele de câmpie, deal şi podiş de foioase, în special de S. Precum bradul la altitudinile ridicate, S.-ul devine, la altitudinile joase adăpost postum ^Sicriul), substitut al mortului (*Crucea, *Stâlpul, *Steagul sau *Suliţa mortului). Divinitatea fito-morfă, substituită de ramura de S., apără la *Mâne'cătoare, *Sângiorz sau * Armindeni, gospodăriile oamenilor, rodul holdelor şi animalelor de spiritele malefice (*Iele, *Strigoi, *Moroi). S. este invocat în descântece de ţeapă, epilepsie, *Muma pădurii, de deochi: Se scula un român, mare, minunat, /Lua o secura mare, minunată, /Se duse intr-opărure mare, minunată, / Tăia un tuf an mare, minunat, / Făcu nouă ţăndări mari, minunate, / Lua nouă străchini, străchi-nele, /Lua nouă linguri, lingurele /Şi s-a suit pe bordei, / Puse masa să mănânce, / Chemă moroii, strigoii, strigoaicele, / Care cum veniră, plesniră; / Care cum gustară, crăpară. El era lemnul obişnuit pentru talpa (temelia) caselor şi bisericilor din lemn, pentru confecţionarea Icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult. S.-ul trăsnit în timpul furtunilor de zeul indo-european al focului şi Soarelui, *Sântilie, devenea un loc sacru, împrejmuit cu gard. Lemnul dur al S.-ui se folosea, împreună cu un lemn de esenţă moale, la aprinderea Focului Viu, iar *Butucul de S. (zeul mort) ardea (rit funerar de incinerare) pe vatră la Crăciun (moartea şi renaşterea sezonieră a divinităţii solare). Sacralitatea lui este exprimată de credinţa populară conform căreia
183
STRIGOI MORŢI
ar fi păcat să tai S.-ul, mai ales pe cel din curţile bisericilor. S.-ul este arborele dăinuirii. In legendele şi toponimia românească el este frate sau substitut ai marilor eroi: Stejarul din Borzeşti pentru voievodul Moldovei Ştefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea. Pădurile de stejar sau alte specii înrudite cu acesta (gorunul, cerul) poartă numele indo-european dumbravă.
James Georges Frazer, Creanga de aur, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980; Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
STELELE CIOBANULUI, personificare a unui grup de stele din constelaţia Taurului, sinonim cu *Găinuşa. Când S. C. ajung la Toacă, locul pe cer al Soarelui de unde se bate seara toaca la biserică pentru a anunţa sărbătoarea din a doua zi, păstorii ştiau că s-au săturat oile de păscut (Neamţ).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
STRAT DE RUSALII, ziua de naştere a Căluşului, zeu protector al cailor şi sezonului călduros al anului, celebrată în miercurea a patra după *Paşte, în ceremonialul numit *Legatul Căluşului, sinonimă cu Strodul Rusaliilor (Muntenia şi Oltenia).
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
STRĂNUT, mesager al veştilor bune, vestitor al norocului şi chefului. Cel care strănută face semnul crucii şi se roagă: Doamne ajută! Dacă în preajma lui se află o altă persoană aceasta îi transmite sănătate şi nu uită să-i repete semnificaţia S.-ului, că în curând va face chef. Calului care strănută în ham i se urează şi lui Sănătate! Cu mare bucurie era întâmpinat S.-ul în ajunul
marilor sărbători, în special în ajunul *Sântan-dreiului şi * Sânvăsâiului.
Gorovei Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915.
STRETENIE, divinitate meteorologică răspunzătoare de modificările climatice de la începutul lunii februarie, 2 februarie, numită şi Ziua Ursului. S., traducerea slavonă a sărbătorii creştine întâmpinarea Domnului, a devenit, în Calendarul popular, numele unei divinităţi meteorologice feminine. Comportamentul contradictoriu al S.-ei, asemănător cu cel al *Babei Dochia, este reflectat de schimbările climatice imprevizibile ce le hotărăşte: dacă în ziua de S. este iarnă grea, ea aduce primăvara şi căldura, dacă este timp frumos şi primăvăratic întoarce iarna şi frigul etc. (Bucovina, Moldova).
Marian Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Mineiulpe luna februarie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1976; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909; Ştefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, înAAF, IV, 1937.
STRIGOI MORŢI, spirite ale morţilor care nu ajung după înmormântare în *Lumea de dincolo. S. M. sunt fantome invizibile care iau viaţa rudelor apropiate, aduc molime, grindină şi alte suferinţe. După relele provocate şi locul unde acţionează, ei pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc etc. Spre deosebire de *Iele, care plutesc în aer, cântând din diferite instrumente în sezonul călduros al anului, între *Sângiorz şi *Sânpetru, şi coboară pe sol numai când se prind în horă, S. M călătoresc pe pământ sau pe ape cu mijloace improvizate de transport (călare pe meliţă, pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi etc.). Ei provin din oamenii care au fost strigoi sau moroi în viaţă şi, din diferite motive, ceilalţi morţi: li s-au greşit ceva în timpul înmormântării, s-au rătăcit pe drumul care leagă lumea de aici de *Lumea de dincolo, nu au avut cu ce plăti vămile (nu li s-au dat banul la plecare sau l-au pierdut pe drum). Din acest motiv, banul mortului este, uneori, găurit şi legat de degetul mic al mâinii, se bagă în gura mortului sau i se înnoadă în batistă. S. M., cunoscuţi încă de la naştere (se nasc cu căiţă sau cu coadă), erau omorâţi înainte de înmormântare prin înfigerea în inima mortului a unui fus,
STRIGOI Vn
184
teapă de lemn, cui, piron de fier. Pentru a înlătura orice posibilitate de înhumare a unui om aflat în stare de moarte clinică omorârea strigoiului era. generalizată, în unele sate olteneşti, la toti morţii. Dacă mortul devenea strigoi, se foloseau diferite procedee pentru descoperirea şi anihilarea acestuia. In mod obişnuit S. M. era identificat pe timp de noapte cu ajutorul armăsarului cu care sărea peste morminte. Mormântul peste care calul evita să sară se presupunea că adăposteşte un strigoi şi, ca urmare, trebuia deshumat şi omorât. Bătrânii care au participat la asemenea practici declară că au găsit mortul, în unele cazuri, în altă poziţie decât l-au înhumat: întors pe o parte sau pe burtă, zgâriat pe fată, cu barba şi unghiile crescute. Este posibil ca cel puţin unii oameni înhumaţi în stare de moarte clinică, fenomen biologic de care cei vechi nu aveau cunoştinţă, să-şi revină în reavănul pământului, tragedii care amplificau şi mai mult credinţa în strigoi sau moroi. După deschiderea mormântului urmau diferite practici de destri-goire: întoarcerea sicriului cu faţa în jos, înfige-rea unor obiecte ascuţite şi înroşite în foc, a secerei etc. în inimă sau în coşul pieptului; smulgerea şi incinerarea inimii; împuşcarea cadavrului în sicriu;-introducerea sicriului într-un lădoi şi acoperirea cu pământ; spargerea ulcioarelor la cele patru colţuri ale gropii; transportul mortului strigoi în pădure, incinerarea şi împrăştierea cenuşii funerare pe câmp sau depunerea acesteia pe o apă curgătoare.
Ceauşanu Gh.f Superstiţiile poporului român in asemănările cu ale altor popoare vechi si nouă, Academia Română, colecţia „Din viaţa poporului român“, Bucureşti, 1914; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892.
STRIGOI VII, spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la *Sântandrei (Noaptea Strigoilor) şi *Sângiorz. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc. Mama comunica ea însăşi taina copilului născut strigoi pentru ca acesta să-şi avertizeze copiii ca să-i împlinească fără greş practicile de destrigoire la
moarte. Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie). Atunci îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de meliţă, se zgârie, se rănesc până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc împăcaţi spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. In ajunul Sângior-zului, la Mânecătoare (noaptea de 22/23 aprilie), îşi părăsesc din nou trupurile pentru a merge să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor etc. In cele două nopţi oamenii se ungeau „cu mujdei de usturoi, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile etc. In Moldova, noaptea se numea Păzitul Usturoiului şi se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioadă a anului dacii celebrau *Anul Nou.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910; I. Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
SUFLET, esenţă vitală nemuritoare, invizibilă şi intangibilă, protejată de * Adăposturile *Preexistenţei (pântecele matern, *Casa copilului), *Existenţei (*Trup, *Casă, sat, lumea de aici) şi *Postexistenţei (*Sicriu, *Mormânt, *Cimitir, *Lumea de dincolo). întrucât Universul este format dintr-un infinit de adăposturi care se înghit unele pe altele precum zicala Peştele cel mare înghite peştele cel mic, S.-ul S.-elor (spiritul divin) se găseşte pretutindeni, în tot şi în toate, motiv pentru care lasă senzaţia că nu este niciunde. El este pădurea care nu poate fi văzută din cauza copacilor. Sălaşele S.-ului, oricare ar fi locul acestora în ierarhia generală, păstrează precum cutiile negre ale aeronavelor pulverizate în
185
SUL
timpul accidentelor tragice, adevărul căutat. Un adăpost închide alt adăpost, o cutie neagră, o altă cutie neagră, un adevăr alt adevăr. Aşa cum în universul atomic nu există unităţi izolate, ci structuri integrate în sisteme fizice, tot astfel vietăţile pe Terra, care par că rătăcesc independent una de alta, sunt, în realitate, legate prin infinite relaţii vizibile şi invizibile în biocenoze, ecosisteme, biosferă. Pământul, ca planetă, are infinite adăposturi subordonate, unul din ele este trupul uman, şi infinite adăposturi subordonate în ierarhia galactică (sistem solar, galaxie, roiuri şi superroiuri de galaxii). Deschiderea adăposturilor ferecate, aflate atât în direcţia magnitudinilor galactice, cât şi în direcţia infinitezimalului infraatomic spulberă speranţele că vom afla curând adevărul ultim despre S. Atâta timp cât S.-ul se găseşte în intimitatea adăposturilor care se închid unele pe altele, precum casetele japoneze sau păpuşile ruseşti Matrioşca, el este în deplină siguranţă. El devine vulnerabil când adăpostul material, expus distrugerii, trebuie părăsit. Dar, cum S.-ul nu intră şi nu iese la marile treceri din preexistentă în existenţă (naşterea), din existenţă în postexistenţă (moartea) pe aceeaşi gură, adăposturile fără ieşire (*Oul) sau cu o singură ieşire (*Oala de lut) sunt sparte (jertfite violent): spartul oului la *Paşte, spartul oalei la scoaterea mortului din casă. De altfel, în graiul popular verbul a sparge are, în anumite contexte, sensul de a muri. Aceste momente critice, trăite la înnoirea anului (moartea şi renaşterea timpului calendaristic) de divinitatea adorată şi la câteva decenii (concepţia, naşterea şi moartea) de om sunt marcate de obiceiuri, acte rituale şi practici magice menite să uşureze părăsirea unui adăpost (moartea) şi integrarea în alt adăpost (naşterea).
Biberi I., Eseuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1971;
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura
Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1999.
SUGHIŢ, personificare a actului involuntar cu acelaşi nume, provocat de iritarea nervilor din teritoriul aparatului digestiv, aducătoare de veşti. S.-ul aduce, de regulă, mesaje bune de la rudele, prietenii sau cunoscuţii care îl pomenesc sau îl vorbesc de bine; S.-ul puternic şi repetat, îl avertizează însă de clevetiri şi uneltiri puse la cale de duşmani. Adesea, cel care primeşte mesajul pe calea S.-ului, blestemă ameninţător persoana care nu-i dă pace sau, dacă e cineva pe lângă el, îi spune: Moaş-ta-n pod! Pentru a înce-
ta S.-ul şi, o dată cu el, vorbele rele, spuse de duşmani, se obişnuia ca cel care sughiţe să-şi smulgă o geană din sprânceană (Bucovina, Oltenia, Muntenia).
Gorovei Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915; Pamfile T., Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român, Editura Sae-culum I.O., Bucureşti, 1999.
SUL, zeu al vegetaţiei, substituit de un *Butuc de lemn (sulul războiului de ţesut) îmbrăcat şi împodobit ca un flăcău, care fertilizează, în prima joi după *Paşte, lanurile de grâu. Ceata de fete, organizată pe uliţele sau părţile satului, confecţiona din sulul războiului de ţesut o păpuşă cu cap, gură, ochi şi mâini, o îmbrăca în haine frumoase, îi punea floare la ureche etc. în după-amiaza zilei de miercuri din Săptămâna Luminată S.-ul era condus în câmp, la lanurile de grâu, pe o melodie tânguitoare, asemănătoare *Caloianului şi bocetelor de înmormântare. Textul îl prezintă în dublă ipostază, a bătrâneţii şi tinereţii: Sulule, bătrânule,/ Şi nepetrecu-tule/Şi neîmbobocitule!/Sulule, tinerelule,/$i nepetrecutule,/ $i neîmbobocitule! Acolo, în câmp, S.-ul fertiliza holdele: era culcat peste lanul de grâu, băgat pe sub grâul verde, jucat şi apoi adus acasă. A doua zi, dimineaţa, se mergea din nou în procesiune în câmp şi în pădure pentru a reveni în sat pe la ora prânzului, unde sunt aşteptate cu pomana S.-ului, masă comună, cu mâncare gătită pentru toate participantele. în
Zeu al vegetaţiei însoţit de ceata de fecioare la holdele înspicate de grâu şi orz pentru a le fertiliza în satul Vânători, jud. Ilfov. Fiind greu, Sulul este purat în braţe de mama unei fetiţe din ceată
SULFINĂ
186
final, S.-ul este dezbrăcat de haine (satele de pe valea Mostiştei, jud. Călăraşi).
Rădulescu N.. Lazăr — o versiune românească a eroului vegetaţional, în REF, nr. 4,1966.
SULFINĂ, personificare a unei plante meli-fere (Melilotus officinalis L J, invocată în descântecele de dragoste, în special în cele de aflare a ursitei. Este utilizată în medicina populară, în vopsitul textilelor cu culori vegetale, la fabricarea săpunului de casă (îi dau culoare şi miros plăcut), pentru îndepărtarea moliilor. S. de leac se recolta în zorii sărbătorilor de *Sânziene sau de *Circovii Marinei. In ziua recoltării S. se ascunde sub *Ţestul de copt pâinea pentru ca aceste reprezentări mitice, în special Circovii, să nu-i ia leacul.
Georgeta Niţu, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
SUliCA, reprezentare mitică masculină celebrată în ziua de luni din a doua săptămână care urmează după Duminica Mare, sinonimă cu Iarbă verde. în această zi oamenii merg la câmp unde mănâncă ceapă verde şi beau vin amestecat cu pelin, petrec până seara târziu. în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, se scoate Frunzarul (ramura verde) prins în streaşina sau stâlpul casei în Sâmbăta Rusaliilor (valea Nistrului de Jos).
Ştefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, în AAF, IV, 1937.
SULIŢA, soţie (soţ) postumă a tânărului necăsătorit, sinonimă cu *Brad, *Steag de înmormântare. S. se confecţionează dintr-un brad curăţat de crengi până aproape de vârf. Tulpina este cojită şi apoi împodobită cu motive geometrice prin vopsire, afumare şi fire colorate de lână. Cântecul interpretat în anumite momente ale ceremonialului funerar se numeşte Al S.-ţii, sau La S.
Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Vasile Şişu, Cântecul ceremonial de înmormântare în satul Runc (Mehedinţi), în „Mehedinţi. Civilizaţie şi cultură“, voi. IV, Droberta Turnu-Severin, 1982.
SURATA DIN PĂDURE, nume purtat de *Muma Pădurii, reprezentare mitică feminină,
stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure, identificată cu Marea Zeiţă (Terra Mater) (Oltenia).
SURATĂ (VERIŞOARĂ), rudenie spirituală a fetelor care formează cetele divine la *Dră-gaică, *Sânziene, *Sul, *Jocul pe morminte etc. obţinută printr-un legământ juvenil la *Moşii de Vară, *Sântoader, *Mătcălău, sinonimă cu măicuţă, verişoară. Termenii corespondenţi pentru băieţi sunt fraţi de cruce, fârtaţi, veri. Criteriile după care fetele se leagă S. sunt sexul, vârsta (6-7 ani) şi afinitatea sufletească. Jurământul (— Te prinzi surată până la moarte? / — Mă prind surată până la moarte!) este respectat cu sfinţenie. Cât sunt în viaţă, S. se întâlnesc, petrec, se ajută, îşi fac diferite cadouri. în Oltenia, la moartea unei surate, se efectuează, la groapă, înainte de înmormântare, un rit de separare, iar în Bihor S.- le în viaţă se întâlnesc cu S.-le intrate în moarte într-o zi a morţilor (Paştele, Duminica Tomei, *Paştele Morţilor, *Rusalii) pentru a-şi potoli dorul într-un ceremonial numit *Jocul pe Morminte, *Lioara.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I-II, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1981; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882; Mârza Traian, Folclor din Bihor, Editura Muzicală, Bucureşti, 1985; Moise Ilie, Contribuţii la cunoaşterea obiceiului la prinsul verilor şi văruţelor, în „Studii şi Comunicări“,Sibiu, 1981;ScurtuV., Termeni de înrudire în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
SURLA, instrumentul muzical, asemănător unei trompete cu şase găuri, cu ajutorul căruia Junii braşoveni imitau glasul *Porcului, reprezentare preistorică a spiritului grâului. Sunetele S.-ei, asemănătoare cu grohăitul porcului, însoţeau alaiurile junilor din Şcheii Braşovului la sărbătorile echinocţiului de primăvară. La auzul lor, oamenii ieşeau în întâmpinarea alaiurilor junilor, făceau semnul crucii şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-au dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important în ceata junilor, mergea în fruntea alaiurilor imitând, cu S. în care sufla, glasul zeului jertfit la Ignatul Porcilor.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
s
y
ŞARPE: 1. Divinitate preistorică în Calendarul popular prăznuită primăvara, la *Alexie şi toamna, la Ziua Crucii, la ieşirea şi intrarea lui în adăposturile hibernale. Semnificaţia exclusiv malefică este relativ târzie şi aparţine mitului biblic. Pentru a-i câştiga bunăvoinţa, oamenii evită să-i pronunţe numele în zilele lui de sărbătoare sau, dacă este necesar, îi zic Domn, Curea, Cel care se Târăşte. De acum se interzicea omorârea Ş.-lui, conform obiceiului şi zicalei populare: Omoară şarpele ce-ţi iese în cale! împreună cu el, sunt răsfăţate şi alte vietăţi care se trezesc la viată în ziua de Alexi, după somnul de peste iarnă: broaştele devin Iepe, gângăniile Doamne sau Cucoane; 2. Mesager funest care anunţă, prin ticăitul pe pragul casei, sosirea *Mortii. Ca protector al casei, Ş.-le casei, spre deosebire de alţi şerpi, nu este omorât.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare ia sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui
N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 1999.
ŞERPÂNŢA (Sedum acre L.)f personificare a unei plante suculente din flora României invocată de descântătoare pentru vindecarea durerilor de picioare şi anihilarea forţelor distructive ale *Dânselor (Ielelor). Recoltarea Ş.-ei se desfăşura după un scenariu ritual care dura mai multe zile: descântătoarea descoperea locul unde creşte planta, o însemna cu fir roşu şi apoi aştepta o zi de post (lunea, miercurea sau vinerea) când o aducea acasă. în timp ce o săpa, i se adresa în gând: Sfântă buruiană, / De Dumnezeu lăsată / De mine însemnată! / Te cinstesc, / Cu pâine şi sare, /Ca să lecuieşti, /Să dăruieşti, /Cu leac, / Cu veac.... Se scotea din pământ, locul unde a crescut se dăruia cu pâine şi sare, era adusă în sat şi se ungea bolnavul pe locul dure-
Icoană de lemn agăţată la vatra cu corlată din nordul Olteniei, loc sacru al casei româneşti, cu sfinţi creştini, personaje precreştine şi inscripţii indescifrabile
ŞOIMANE
188
ros. In final, părţile nefolosite ale plantei se înapoiaţi locului unde au crescut (Ţara Domelor).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Butură Vaier, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
ŞOIMANE, nume eufemistic al reprezentărilor malefice feminine care apar în nopţile de vară, sinonime cu *Ielele, *Rusaliile, *Zânele, *Măiestrele, *Frumoasele, *Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, *Cele Nemaipomenite, Cele Frumoase, Doamnele, *Puternicele, Fetele Câmpului, împărătesele Văzduhului, *Puternicele, Vântoasele. Sunt atestate în Oltenia (Dolj, Olt, Mehedinţi); Muntenia (Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Teleorman); sudul Transilvaniei (Hunedoara, Sibiu) şi Banat (Caraş-Severin).
Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
ŞOLDINĂ (MĂTRĂGUNA MICĂ) (Scopolia cernioldca L.), personificare a unei plante din flora României, invocată de descântătoare pentru lecuirea bolilor (reumatism, paralizii etc.) şi de vrăjitoare să căsătorească fetele, să pedepsească duşmanii, să aducă dragoste în căsnicie, noroc în afaceri. Cultul Ş.-ei, întreţinut prin obiceiuri, acte rituale şi practici magice, este identic cu al *Mătrăgunei (Ţara Oltului).
Butură Vaier, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992; Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Eliade М., De la Zalmoxisla Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
ŞTIMA APEI, reprezentare mitică feminină, stăpână a apelor, care se face văzută şi simţită pe timp de noapte. Ş. A ar fi o femeie albă şi rece care stă în apă, are piepţii mari pe care îi dă pe spate. Ca statură, este înaltă şi îmbrăcată în alb. Apare însă şi ca sirenă (jumătate peşte şi jumătate om), poate fi femeie dar şi bărbat. Când iese la suprafaţa apei, pe vreme rea şi în nopţile cu
lună, se scutură, umblă pe uliţă ca un nor, se scaldă. Dacâ-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muteşte, tesluteşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit, /Omul n-a venit!(Moldova, Bucovina).
Pamfile T., Mitologia românească. Duşmănişi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
ŞTIMA BANILOR, reprezentare mitică românească care păzeşte zi şi noapte comorile şi îngăduie oamenilor să le descopere şi să le dezgroape în ajunul marilor sărbători de peste an (*Crăciun, *Anul Nou, Bobotează, Paşte, *Sân-giorz, *Ispas, * Rusalii), când ard banii, sinonimă cu *Zârnă. Se arată numai căutătorilor de comori, de obicei sub formă de femeie înaltă, cu capul descoperit şi părul despletit, lung până la călcâie, cu ochii mari şi roşii ca para focului Sau, dimpotrivă, ca o fată foarte frumoasă, înaltă şi subţire, cu părul lung, de culoarea flăcării când ard comorile. Ea se poate metamorfoza în pasăre (găină, cocoş), animal (mâţă, câine, lup, cerb, ţap), plantă sau parte din plantă (frunză), demon (*Drac). Ş. B. înlesneşte oamenilor buni, milostivi să intre în posesia banilor şi îi îndepărtează, îi îmbolnăveşte sau îi omoară pe cei răi, stăpâniţi de gândul să folosească banii numai în interes propriu. Omul care descoperă şi dezgroapă o comoară trebuie să lase în locul săpat câţiva bani întrucât stăpâna lor, Ş. B., care obişnuieşte să-i numere tot timpul, va veni la el şi-l va necăji până îl va omorî (Bucovina, Moldova).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
ŞTIMA PĂDURII, nume bucovinean al *Mu-mei Pădurii, reprezentare mitică feminină, stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure, specifică civilizaţiei lutului şi lemnului.
Niculiţă-Voronca Elena, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Voi. I, Editura Saeculum, Bucureşti, 1998.
T
TARTĂCOT, demon înfiorător, conducător al dracilor, numit popular Tartor, metamorfozat în pitic malefic. Cu barba de un cot, el vine grăbit: ... /Prin aluni, prin păduri/Din copite sfârâind şi produce durerile de burtă. în descântecul de izgonire a suferinţei se descrie, printre altele, înfăţişarea lui fizică: Fugi Tărtăcot / Cu barba d’un cot./Cu mâinile/Cât prăjinile,/Cu picioarele /Cât răşchitoarele, /Cu ochii / Cât taierele/... / (Oltenia, Muntenia).
Evseev Ivan, Dicţionar de mitologie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
TATARCĂ, personificare a cancerului care a primit numele tătarilor, cruzi invadatori ai Ţărilor Române. De-a lungul Evului Mediu, pentru alungarea bolii se recurgea, frecvent, la descântec: — Om tatar, unde mergi? / — La Movila Robilor./—Om tatar, întoarce-te: /Eu cu sabia te-oi săghia,/Cu toporu te-oi tăia, /Hârşti, hârb te-oi face /Şi N. să rămâie curat,...
Gorovei Artur, Folclor şi folcloristică, Editura Hype-rion, Chişinău, 1990.
TATĂL PĂDURII, reprezentare mitică a civilizaţiei lemnului stăpân, împreună cu *Muma Pădurii, peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure. în descântecele de Muma Pădurii apare sub diferite nume: *Omul Pădurii, Moşul Pădurii, *Păduroiul, Biltiu
Pamfil, Maria Biltiu, Izvorul fermecat, Editura Guti-nul, Baia Mare, 1999; Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
TĂRBACUL CÂINILOR, practică magică de alungare simbolică a *Lupului, întruchipare a iernii, în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte.
Câinii sunt prinşi şi chinuiţi prin mijloace violente (Răvăritul, Datul în Jujeu sau în Tărbacă etc.). Când scăpau cu fuga, ei se refugiau în hotarul satului de unde, după ce urlau câteva zile la vederea oamenilor, se întorceau istoviţi pe la casele lor. Prin acest obicei, păstrat încă în unele sate din sudul tării, oamenii credeau că pot alunga iarna patronată de lup, pentru a lăsa loc verii, patronată de o altă mare divinitate a *Panteonului românesc, *Calul. A doua zi după T. C., marţea, începe sezonul patronat de cal, deschis de Săptămâna *Caii lui Sântoader.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1988.
TÂNJAUA, ceremonialul morţii şi renaşterii divinităţi agrare în ziua de *Sângiorz, substituită de gospodarul care a ieşit primul la arat, sinonim cu *Boii Sângiorzului, * Alegerea Craiului, Plugarul, *Primul Arător, Udătorii. Ceremonialul, care antrenează întreaga comunitate sătească, se compune din mai multe secvenţe rituale şi organizatorice: aflarea, identificarea de ceata de feciori a plugarului care a ieşit primul la arat în luna martie; asocierea tinerilor, doi câte doi, pentru a împodobi câte un plug cu crengi verzi şi flori; purtarea în spate a jugurilor împodobite spre gospodăria primului arător, legarea, unul de altul, a plugurilor aduse de feciori; prinderea de ultimul plug a telegutei împodobită, în care se va aşeza plugarul; înjugarea feciorilor la plugurile aduse de aceştia; pornirea cortegiului spre locul din ţarină unde a fost efectuată prima arătură din acel an; înconjurarea solemnă a primului loc arat cu plugurile, de la răsărit la apus; îndreptarea alaiului spre râu, timp în care primul arător încearcă să sară din teleguţă pentru a se salva de la înec; înecarea (moartea) năprasnică a primului arător prin aruncarea lui în apă
TÂRG AL DRÂGAICH
190
şi ridicarea acestuia în picioare, în explozia generală de bucurie a asistenţei; stropitul reciproc, spălatul pe faţă cu apa din râu; întoarcerea la casa plugarului, timp în care feciorii înjugaţi mugesc şi împung precum boii asistenţa, cântă, chiuieşte, joacă; petrecerea de la casa primului gospodar al satului care va fi respectat de-a lungul întregului an şi căruia i s-ar datora roadele bogate sau sărace obţinute (Lăpuş, Năsăud, Ţara Oltului, Făgăraş).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.; Petri Ov., Craii de la Mocod — obicei din ciclul primăverii, în „Zestrea“, nr. 1, Bistriţa, 2000.
TÂRG AL DRÂGAICH, prilejuri pentru negoţ, petreceri şi distracţii organizate în a doua jumătate a lunii iunie, în perioada solstiţiului de vară, când se celebra *Drăgaica, zeiţă agrară, protectoare a holdelor semănate şi a femeilor măritate. Din manifestările câmpeneşti ia care participau locuitorii din aceeaşi zonă geografică, zilele Drăgaicei sau Sânzienei au devenit, de-a lungul timpului, renumite târguri, bâlciuri şi iarmaroace. Numele lor contemporan aminteşte scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinităţii agrare (T. D., T. Sânzienelor), ocazii de întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea căsătoriei (*T. de Fete) şi de vânzare a unor produse (Târgul Cireşelor, Târgul Cep-selor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar şi pastoral, trăsături specifice complexului cultural indo-european, T. D. era dedicat, în luna iunie, Marii Zeiţe neolitice, lunare şi agrare. Cele mai vestite T. D. (Sânzienei) se ţineau la Buzău, Focşani, Buda (jud. Vrancea), Ipăteşti (jud. Olt), Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti (jud. Gorj), Broşteni (jud. Mehedinţi), Giurgeni (jud. Ialomiţa), Colentina (jud. Ilfov), Blaj, Asuaju de Sus (Maramureş), Muntele Găina (Apuseni) şi altele.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I.,
Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
TÂRG AL GĂINII, sărbătoare pe Muntele Găina din Masivul Apuseni dedicată zeiţei greceşti *Gaea şi zeiţei romane Iuno, protectoare a femeilor măritate şi a lunii iunie. Spaţiul ritual ■ de desfăşurare a T.-ului este muntele *Găina, pasăre simbol a maternităţii. Cultul preistoric al zeiţei este păstrat astăzi de mai multe reprezentări mitice: *Sânziana, *Maica Precista, *Dochia, *Drăgaica. Fără să-şi dea seama, românii îi întreţin cultul prin numeroase sărbători şi obiceiuri, unele desfăşurate pe munţi (T.-ul G. de pe Muntele Găina, pelerinajul de Sântămărie de pe Muntele Ceahlău), altele coborâte din munţi în zonele de deal şi câmpie (Târgul Drăgaicei de la Buzău). Vechimea multimilenară a sărbătorii zeiţei Gaea, devenită ulterior Târgul de Fete de pe Muntele Găina, este susţinută de argumente astronomice (*Cloşca cu Pui, Găinuşa sau Cloţa, care este văzută pe firmament în perioada solstiţiului de vară, când se ţine T.-ul G.), etnologice (Găina, pasăre fantastică, cu aripi şi ouă de aur, din unele legende din Munţii Apuseni), toponimice (numele Muntelui Găina din Masivul Apuseni) şi altele. întâlnirile cultice din luna iunie, în perioada solstiţiului de vară, pe înălţimile Munţilor Carpaţi, au asimilat de-a lungul timpului funcţii noi: schimb de produse, petrecere, distracţie. Acestea fac parte din patrimoniul cultural şi istoric al Civilizaţiei Vechii Europe. Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
TÂRNOASE, personificări ale zilei de miercuri care marchează mijlocul Postului de Paşte, sinonime cu Miezul Păresimilor, Sărbătoarea
191
TOACA DE LEMN
Ouălor. în această zi se separă ouăle pentru pră-silă de ouăle care urmau să fie vopsite şi încondeiate de *Paşte. Cloştile puse pe ouă în ziua de T. scoteau puii, după trei săptămâni, la sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, Paştele (Banat).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899.
TECLE, reprezentări mitice, aducătoare de foc şi lupi în gospodăriile oamenilor, celebrate în mediile pastorale în ziua de 24 septembrie, care au preluat numele şi data Sfintei Mucenice Tecla din Calendarul creştin ortodox. Local, T.-le sunt confundate cu zilele Berbecarilor (26-29 septembrie). Asemănător *Filipilor, T.-le sunt respectate prin interdicţii de muncă: nu se mătură şi nu se aruncă cenuşa din casă pentru a nu găsi lupoaicele cărbunii^aprinşi să-i mănânce şi să se împuieze, nu se lucra lâna şi pieile de animale etc. (Subcarpatii Munteniei şi Olteniei).
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Pamfile T., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
TEI (Tilia tomentosa), arbore sacru din familia Tiliaceae, substitut al zeiţei mamă neolitice, protectoare a oamenilor şi animalelor, invocată în riturile de aducere a ploii şi de alungare a pericolelor (boli, furtuni). Din trupul lui divin se confecţionează instrumente sacre *Toaca din lemn, care mângâie şi cheamă credincioşii la biserică, *Buciumul din coajă de T., cu care sunt alungaţi strigoii şi moroii în noaptea de *Sân-giorz, icoanele de lemn şi biciul *Mutului, zeu cabalin al cetei *Căluşarilor. Copăiţa pentru scalda copilului şi leagănul, piese încărcate cu numeroase simboluri, sunt confecţionate, de cele mai multe ori, din lemn de T. Prin calităţile sale apotropaice, el este implicat în practicile magice de întemeiere a aşezărilor, de unde şi numeroasele nume de sate româneşti cu rădăcina provenită de la T. (Teiu, Teiuş, Teişani) sau cu numele lui slav (Lipova, Lipniţa, Lipovăţ, Lip-
cani). Sub coroana T.-ului este un spaţiu ocrotitor pentru om, inaccesibil spiritelor malefice (*Dracul, *Ielele, *Rusaliile). Acolo dorm bolnavii pentru însănătoşire, se întâlnesc îndrăgostiţii etc. Spre deosebire de *Stejar, alt arbore sacru al românilor, T.-ul nu este trăsnit de *Sântilie în timpul furtunilor de vară. Ramurile înfipte printre culturi, în morminte, legate în coarnele vitelor, la brâu, de stâlpii caselor şi anexele gospodăreşti în zilele de *Sângiorz, Constantin şi Elena, *Paşte, *Florii, *Rusalii (Duminica Mare), Schimbarea la Faţă alungă moroii şi bolile, fertilizează femeile. Local, în Oltenia, Duminica Mare este numită Duminica T.-ului. Ca o adevărată mamă a naturii, T.-ul oferă omului protecţie magică, leacuri împotriva bolilor, instrumente cultice şi de uz gospodăresc, fibre de legat. în vremurile cu cataclisme social istorice (invazii, războaie, epidemii) şi naturale (inundaţii, grindină, secetă) din coaja T.-ului măcinată la râşniţă se obţinea mălai pentru mămăligă consumată, aşa cum spune un vechi cântec popular, cu dragavei (şte-vie): Foaie verde de turiţă,/Hai Drăghici la râşniţă / Să râşnim mălai de tei / Să mâncăm cu dragavei.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
TICHIUTA, nume tabu pentru *Drac provenit de la tichiuţa de culoare roşie purtată pe cap când doreşte să se facă nevăzut.
TOACA DE LEMN, instrument preistoric specific civilizaţiei lemnului care imită glasul divinităţii cu chip de pom. Obiceiul bătutului T.-cei deL apare în cele mai neaşteptate unghere ale culturii populare: toponimia sacră a Car-paţilor (La Toacă, în munţii Ceahlău), denumirea aştrilor (Toaca din Cer), basme şi zicale, obiceiuri şi practici magice (*Colindul cu Toaca în noaptea de Joimari, alungarea norilor ameninţători, aducători de grindină şi vijelie pe timpul verii, şi a *Vârcolacilor când sfâşie, în timpul eclipselor, Soarele şi Luna etc.), aflarea ursitei în timpul *Vergelului şi altele. Cu acelaşi glas divin, Biserica creştină de rit oriental cheamă credin-
TOIAG
192
cioşii la rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. Spaţiul sacru al toacei de lemn, creştin şi precreştin, formează
o	unitate teritorială care se suprapune, în mare parte, peste arealul *Civilizaţiei Vechii Europe. Prin gestul bătăii lemnului cu degetul românul invocă involuntar divinitatea pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede. înainte de a deveni instrument liturgic folosit de Biserica de rit oriental, Bătutul T.-ei a fost o practică magică.
Cristescu C., Forma arhitectonică a semnalelor de toacă; polifonii de toacă, în REF, nr. 3-4, 1990; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
TOIAG, lumânare de mărimea mortului încolăcită ca o spirală şi aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar, simbol al drumului care separă lumea de aici de *Lumea de dincolo. T.-ul, numit, în raport de zona etnografică, *Stat (înălţimea mortului), Trupnicul (truparul), boi şi, de multe ori, *Privighetoare sau altă pasăre, este confecţionat imediat după deces de o persoană curată, de obicei de o femeie iertată, dintr-o aţă de cânepă. în unele sate din Moldova aţa, care va deveni fitil al lumânării (T.-ului), este trecută de trei ori prin mâna
Privighetoare (toiag). Lumânare de mărimea mortului, în formă de spirală, numită în Cartea românească a morţilor „Turtă de ceară“
dreaptă a mortului (Cucuieşti, jud. Bacău) şi de tot atâtea ori după degetul mare al piciorului drept (Păltiniş, jud. Botoşani), ca şi cum mortul şi-ar măsura corpul, ceara topită se toarnă pe fitil invers ca la o lumânare obişnuită, lumânarea se închină de trei ori celor patru zări (Mera, jud. Vrancea), se strânge în formă de spirală sau T. după care este dăruit mortului, punându-se pe pieptul sau în mână, împreună cu câteva cuvinte: îţi dau toiag de la fraţi, de la surori, de la părinţi şi de la toate neamurile (Pârcovaci, jud. Iaşi). T.-ul la înmormântare este un alter ego al mortului şi un simbol al drumului nesfârşit pe ouăle încondeiate, numit drumul mortului, calea rătăcită, cărarea fără sfârşit şi altele. în unele sate botoşănene lumânarea de ceară de lungimea mortului se răsucea pe un toiag de lemn, căpătând înfăţişarea stâlpului funerar cu şarpele încolăcit în jurul său (Hudeşti, Mihăileni, Pârâul Negru). în Banat (Ţara Almăjului), T.-ul este incinerat simbolic în timpul pomenii (ospăţului funerar): înainte de binecuvântarea bucatelor de pe masă de către preot se împodobeşte un băţ cu flori, se încolăceşte o lumânare de ceară galbenă în jurul lui care se aprinde când citeşte preotul rugăciunea mesei şi apoi participă la ospăţul funerar, stând pe scaun, la loc de cinste, în capul mesei.
Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet
—	Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
TOIAG AL MORTULUI, băţ, de obicei de *Alun, ornamentat cu cruci sau curăţat de coajă până în vârf unde se leagă un buchet de flori, o bucată dreptunghiulară de pânză albă şi o monedă, înnodată într-un colţ al batistei sau aşezată în despicătura lemnului. T.-ul, un alter ego al mortului, se împarte, împreună cu un colac şi o lumânare aprinsă la diferite termene (după înmormântare, la şase săptămâni sau la un an), unui băieţel, dacă mortul este bărbat, sau unei fetiţe, dacă este femeie. în timpul pomenii T. este aşezat la masă, împreună cu ceilalţi participanţi la ospăţul funerar (Mehedinţi).
Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărăneasca din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
TOIAG DE CUNUNIE, simbol viriloid purtat de mire în timpul nunţii, confecţionat dintr-un
193
TRIF NEBUNUL
băţ înfrumuseţat cu crestături, năframă şi batistă, sinonim cu *Bradul de nuntă, *Steagul de nuntă, Bătui înflorat. După cununia religioasă şi intrarea miresei în casa socrilor, mirele rupe T. de C. pe genunche: jumătatea împodobită cu flori se păstrează în casă pentru prosperitatea şi norocul noii familii; jumătatea fără flori este aruncată peste casă sau în podul casei. Adesea, T. de C. este petrecut, în timpul nuntii, prin *Colacul sau *Păpuşa Miresei (Moldova).
Ciubotarii Silvia, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000.
TOIEGE, personificare a trei stele din constelaţia Orion, sinonimă cu *Treisfetitele (Mehedinţi). In unele zone cele trei stele personifică sfinţii Vasile, Grigore şi Ioan (Tulcea).
TOIEGE ALE MORŢILOR, bete din lemn de alun înfipte de copii în morminte, lângă stâlp (cruce), în Ajunul Crăciunului în care se vor sprijini sufletele morţilor la deschiderea mormintelor, sinonime cu *Colindele. Adesea, aceste toiege le primeau pitărăii colindători ca pomană de la gazdele colindate. Nuielele de alun sunt tăiate de copii până în ziua de Ignat, se usucă şi apoi se ornamentează prin diferite tehnici (tăiere, jupuirea cojii, afumare), cu romburi albe şi negre reprezentând eterna opoziţie dintre zi şi noapte, dintre vară şi iarnă, dintre viată şi moarte. Motivele ornamentale de pe colindele, asemănătoare cu romburile stâlpilor funerari şi ai stâlpilor de la foişoarele caselor din sud-vestul României ciopliţi în lemn, se obţin prin trasarea pe băţul de alun, de la un capăt la celălalt, a unei spirale dus-întors (Oltenia şi satele de bufeni din Banat).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
TREISFETITE: 1. Denumire populară a celor cei trei mari ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, celebraţi în Calendarul ortodox în ziua de 30 ianuarie; 2. Personificare a grupului de stele din mijlocul constelaţiei Orion, sinonimă cu *Cei trei Crai, Craii de la Răsărit, Cingătoarea Regelui. In asociere cu alte stele din apropiere, T.-le formează diferite constelaţii cu nume de unelte agrare (Rariţa, Plugul, Grebla) şi meşteşugăreşti
(Sfredelul Mare, Spiţelnicul). (Moldova, Munţii Apuseni).
Frâncu Teofil, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Tipografia Modernă Luis, Bucureşti, 1888; Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Pamfile T„ Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
TRIF, reprezentare mitică în ^Panteonul românesc, patron al lupilor, omizilor, lăcustelor, viermilor şi gândacilor, sinonim cu *Trif Nebunul, *Trifonul Viermilor. T., care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mucenic Trifon (1 februarie), indică, în *Calendarul popular perioada fătatului urşilor (*Martinii de Iarnă, *Ziua Ursului) şi punerii în mişcare a sevei în butucii viţei de vie şi în tulpinile pomilor fructiferi (*Arezanul Viilor). Activitatea practică obişnuită în această zi era sfinţirea apelor şi apoi stropirea pomilor şi viilor, practică magică numită în sudul României *Trifănitul Viilor. Ca reprezentare mitică, T. este atestat în Bucovina, Moldova, Muntenia, Banat.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Rădulescu-Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele, şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
TRIF NEBUNUL, reprezentare mitică în ^Panteonul românesc, patron al viţei de vie, pomilor fructiferi, lupilor şi insectelor dăunătoare (omizi, lăcuste, viermi, gândaci), prăznuit în *Calendarul popular la 1 februarie, sinonim cu *Trif şi *Trifonul Viermilor. Cultul bahic este întreţinut, în unele localităţi din sudul României, de un spectaculos ceremonial desfăşurat dimineaţa în câmp, la plantaţiile viţei de vie, şi după-amiaza în vatra satului, numit *Arezanul sau Gurbanul Viilor. Conform tradiţiilor populare, T. N. ar fi fost un tânăr necuviincios care împins de nebunia şi extazul bahic ar fi speriat-o pe Maica Domnului în timp ce mergea la biserică, pentru moliftă, la 40 de zile de la naşterea Pruncului Iisus Hristos (Bucovina, Moldova).
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române,
trifAnitul viilor
194
Bucureşti, 1997; Rădulescu-Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele, şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
trifAnitul viilor, ocolitul şi stropitul viei cu apă sfinţită în ziua de *Trif. Scenariul T.-ui V. mai cuprindea tăiatul cu cosorul a corzilor de vită, cinstirea *Butucului de vită cu bun-dărete, aliment ritual preparat la *Crăciun, şi se încheia cu mari petreceri ţinute pe plaiuri, la plantaţiile de vită de vie. în unele aşezări T. V. se făcea la Crăciun sau *Anul Nou. Obiceiul a intrat în regres după invazia filoxerei care a distrus vita de vie autohtonă (Oltenia).
TRIFONUL VIERMILOR, patron al insectelor dăunătoare, invocat în ziua lui de prăznuire,
1	februarie, de pomicultori pentru protecţia livezilor de omizi şi gândaci, sinonim cu *Trif,
Figurină din lut cu gurile de intrare şi ieşire a sufletului pronunţate, descoperită în cetatea dacică de la Marca, jud. Sălaj
*Trif Nebunul. La T. V. se făceau sfeştanii în livezi şi se stropeau pomii cu apă sfinţită. Local, pomii care nu au rodit în anul încheiat, erau ameninţaţi cu tăierea (Muscel).
Rădulescu-Codin C., Mihalache D., Sărbătorile
poporului cu obiceiurile, credinţele, şi unele tradiţii
legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
TRUP, adăpost antropomorf al sufletului în care intră din ^Preexistentă în *Existentă prin *Buric şi pleacă din existentă în *Postexistentă pe gură.
TRUPNIC, lumânare de mărimea mortului încolăcită ca o spirală şi aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar, simbol al drumului lung care separă lumea de aici de *Lumea de dincolo, sinonim cu *Stat, *Privi-ghetoare, *Toiag, boi.
TURCA, mască zoomorfă îmbrăcată la *Cră-ciun de un fecior al *Cetei de colindat, substitut al divinităţii care moare şi renaşte la *Anul Nou, sinonimă cu *Boura. T. se naşte simbolic la solstitiul de iarnă (confecţionarea şi îmbrăcarea măştii), petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori în timpul colindatului, moare violent, prin lovire cu ciomagul, împuşcare sau înecare şi renaşte. T. acţionează independent, conform rangului său divin: nu se supune* asemănător celorlalţi membrii ai cetei, ordinelor date de *Vătaf, se amuză speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de ceata (anturajul ei divin), face loc şi apără membrii cetei în timpul colindatului, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine, ocupă, la ospeţe, locul de cinste din capul mesei. T.-şul, feciorul care îmbrăca masca, nu vorbeşte şi nu însoţeşte membrii cetei când merge la biserică sau, cu colindatul, acasă la preot. înainte de a muri, T. joacă solitar, în centrul satului, dansul său fără egal, numit Jocul cel Mare (Transilvania de sud). Masca este compusă din cap, corp şi un băt (picior) care o sprijină în pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, bete, clopoţei, flori artificiale, un bot nedefinit (lup, cal, iepure, capră, pasăre) din lemn, numit *Cioc, pe care purtătorul măştii îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o *Barză cu ajutorul unor sfori ascunse, şi o barbă de tap confecţionată din piele de iepure. Corpul T.-ii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusută ca un
195
TURTA BERBECILOR
Turca, zeiţă bovină, femininul de la taur (vaca) care moare şi renaşte la Crăciun (solstiţiul de iarnă) în satul Grid,
jud. Braşov, însoţită de ceata de colindători
sac, pe care sunt prinse numeroase panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, masca T.-ii lasă să i se vadă în partea de jos capătul băţului care o sprijină, cioplit ca un phalus, şi gleznele feciorului care o îmbracă. Masca şi poziţia aplecată a celui care o poartă redau imaginea unui ciudat patruped (Transilvania centrală şi de sud, Crişana şi, izolat, în Banat).
Herseni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţio-
nar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
TURTA BERBECILOR (ARIEŢILOR) , personificare a copturii din mălai sau făină preparată în ziua de * Arhangheli (8 noiembrie), invocată în diferite practici de divinaţie. In zonele etnografice unde se obişnuia să se amestece în ziua de Arhangheli oile cu berbecii pentru împerechere, Т. B. se arunca în mijlocul turmei şi apoi se prorocea cum le va fi oilor peste aproximativ 21 de săptămâni, durata de gestaţie a ovinelor (Transilvania).
T
y
ŢARA DE SUS, denumire a *Lumii de dincolo în *Cartea românească a morţilor, opusă Ţării de Jos, lumea de aici. Este un peisaj edenic în care trăiesc în linişte şi pace sufletele morţilor grupate pe familii şi neamuri, pe sate şi părţi de sate (mahalale): Ş-acolo la vale / Este o casă mare / Cu uşile la vale, / Fereşti la soare. / Şi acolo că este /Mahalaua noastră; / Tineri şi bătrâni / Şi copilaşi mici, / Tot cete de fete, / Pâlcuri de neveste/Şi de băieţei, /Ş-orfi şi de-ai mei;/Şi iar să le spui,/Anume la toţi,/Că noi îi aşteptăm / Tot la zile mari, /In ziua de Joimari, / Cu ulcele noi. / Cu haine spălate, / In lacrimi udate, / La soare uscate (Topeşti, jud. Gorj). Acolo, sufletele morţilor îşi întâlnesc rudele, prietenii, cunoscuţii plecaţi mai devreme de aici. în nici una din variantele cântecului de Zori nu apar grozăviile Iadului creştin, nu apare *Sca-raoţchi, butoiul cu smoală, gheana de foc etc. L deS. este un tărâm mirific, liniştit şi cu multe flori, în special bujori. Sintagmele Dealul cu jocul, Câmpu cu jocul, Horă mare, Mahalaua noastră, Casă mare, Stol degolumbei redau starea generalizată de relaxare şi comuniunea sufletească, vieţuirea în cete. Principalul neajuns al Ţ. de S. este de natură etică; este o lume fără dor şi fără compasiune, stări sufleteşti lăsate la plecare în lumea de aici. Morţii din lumea de dincolo sunt anunţaţi de sosirea rudelor de aici prin trasul clopotului, bătutul toacei, sunatul buciumului sau trâmbiţei în timpul înmormântării. De aceea, ei au timp să se pregătească pentru primirea oaspeţilor dragi cu mese întinse: înainte să mergi, / Că se face-o casă-naltă, / Da-n casă cine era? /De era tăicuţ-al tău, / Pe tine te aştepta / Tot cu masă-ntinsă, / Cu făclii aprinse, / Cu pahare pline, Cum vă pară bine (Godineşti, jud. Gorj).
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, voi. I, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Murea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stăncu-leanu Lucilia, Cântecul Zorilor $i Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904.
ŢEST, personificare masculină a cuptorului preistoric de copt pâinea şi turta sacră, modelat din lut de femei în ziua de Ropotin (Râmotin, Rămotin, Cerină), în marţea a treia după *Paşte, strămoşul ceramicii. Ţ.-ul, o semisferă din lut încinsă de flăcările focului, este asemuit cu *Soarele. Ţ.-ul împreună cu *Vatra pe care se aşează aluatul, formează perechea divină care zămisleşte pâinea sacră. Confecţionarea Ţ.-lui şi ceramicii au tehnici asemănătoare de lucru: tăiatul şi fărâmiţatul pământului; înmuierea cu apă şi obţinerea lutului; frământatul şi călcatul lutului; modelarea trupului divin; înfrumuseţarea prin spoirea (lipirea) cu lut foarte fin şi prin ornarea cu crenguţe verzi şi flori de câmp a Ţ.-ului; aşezarea lui pe frunze de nuc sau lipan în bătaia razelor de Soare. Femeile, după efortul fizic apreciabil, petrec şi se ospătează din belşug cu mâncare şi băutură, în compania Ţ.-ului pe care-1 stropesc, din când în când, cu vin. în această zi femeile credeau că au dreptul să se poarte mai aspru cu bărbaţii.
Burada T.T., O călătorie în Dobrogea, Tipografia Naţională, Iaşi, 1880; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri
197	TIDIRA
Ţesturi dispuse la uscat, cuptoare preistorice de copt pâinea, împodobite cu „Floarea pâinii“
populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
ŢIDIRA, monştrii proveniţi din al treilea sau al şaptelea copil născut de o fată mare care mănâncă sau întunecă Luna şi Soarele, sinonimi cu *Vârcolacii. (Maramureş, Bistriţa-Năsăud).
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densu-şianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile T., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
UCIGĂ-L CRUCEA, demon pe care îl poţi îndepărta cu semnul crucii făcută cu mâna sau cu limba în gură, nume tabu al *Dracului.
UCIGĂ-L TOACA, demon respingător, aducător de boli, care se face nevăzut la auzul *Toa-cei de lemn, nume tabu al *Dracului.
UDĂTORn, moartea şi renaşterea divinităţi agrare în ziua de *Sângiorz, substituit de cel mai harnic gospodar, care a ieşit primul la arat, sinonim cu *Primul Arător, *Boii Sângiorzului, *Ale-gerea Craiului, *Tânjaua.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile Ia chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972; Petri Ov., Craii de
la Mocod — obicei din ciclul primăverii, în
„Zestrea“, nr. 1, Bistriţa, 2000.
ULTIMUL DRUM, secvenţă tensionată a drumului care leagă casa din sat de mormântul din cimitir parcurs de mort însoţit de cei rămaşi în viaţă în ziua înmormântării. U. D. este o repetiţie generală a cunoştinţelor expuse pe larg în *Cartea românească a Morţilor. Intre drumul concret, de aici, şi *Drumul mitic, de dincolo de groapă, descris în amănunţime mortului, sunt evidente paralelisme. După ultimele preparative din dimineaţa înmormântării, *Sicriul este scos din casă, pe braţe, obligatoriu după miezul zilei. Cu picioarele înainte şi faţa spre apus, mortul îşi ia rămas bun de la casa în care a locuit prin atingerea de trei ori a pragului cu sicriul (Oltenia). Urmează ^Spargerea oalei de prag, uneori pe locul din cameră unde a fost aşezat sicriul, şi închiderea cu putere a uşii, gesturi care asigură
Odihna mortului şi găsirea căii bune la o răscruce de drumuri în satul Drăguş, jud. Braşov
199
URS
pe cei vii că a ieşit din casă nu numai *Trupul, ci şi *Sufletul, adăpostit în oală (sudul şi estul României). Adesea, dezordinea sufletească produsă de plecarea neaşteptată a unui membru al familiei este redată simbolic de obiceiul răsturnării scaunelor şi mesei pe care a fost aşezat sicriul. In numeroase sate din Moldova, în curtea sau bătătura casei se aşează, pe capacul sicriului, o masă rituală de rămas bun, numită masa sau pomana de ţărână, abur după mort. Urmează apoi drumul-şcoală, care cuprinde numeroase acte rituale, gesturi, sfaturi utile mortului. In unele zone etnografice mortul şi convoiul funerar trebuie să treacă peste mai multe poduri simbolice (pânză întinsă la porţile gospodăriei, bisericii şi cimitirului), numite în unele cântece funerare, poduri de aramă, de flori: — Hai cu toţii în petrecane, /Pân' la podul cel de — alamă! /Cuml-oi trece făr' de mamă?/—Eu podul l-oi trece bine, / C-a merge mama cu mine. /..../— Hai cu toţii în petrecane, /Pân la podul cel de flori! / Cum l-oi trece făr de surori?/—Eu podul l-oi trece bine, / Merg surorile cu mine (Podurile, Secu-Buhalniţa, jud. Neamţ). Drumul spre cimitir este întrerupt de 9,12 sau 24 opriri numite odihne, stări. La aceste popasuri făcute obligatoriu la răscruci, poduri, podeţe şi fântâni se prohodeşte mortul şi i se plătesc vămile (monede aruncate peste sicriu sau peste cap, bani puşi pe ghizdele fântânilor, lângă podurile şi podeţele pe lângă care trece mortul). După exemplul dat de cei vii va proceda şi mortul când se va afla singur pe Drumul mitic. Prin cântecele funerare, în special prin ^Cântecele de Zori, el a fost deja iniţiat cum şi cu ce să plătească vămile, unde să se odihnească şi să bea apă rece din fântâni, de ce trebuie să se oprească la răscruci de drumuri şi să chibzuiască pe ce cale s-o apuce etc. Ultima vamă plătită de cei vii este pomana peste groapă sau peste mormânt; aceasta este primită, de obicei, de cei care au săpat groapa şi constă în animale sau păsări vii: oaie, miel, berbec, viţel, vacă, găină, cocoş. De acum înainte vămile şi le plăteşte mortul, aşa cum i s-a spus în cele trei zile înainte de înmormântare şi i s-a arătat în mod practic în ziua înmormântării, pe U. D.
Ciubotarii I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet
—	Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mari-
ana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904.
URIAŞI, giganţi care ar fi construit cetăţile preistorice şi movilele de pământ, sinonimi cu *Căpcăuni, Jidovi. In ţinuturile extracarpatice movilele puse pe seama U.-lor, care ar fi cărat pământul cu poala, sunt de origine antropomorfă, tumuli funerari din Epocile Bronzului şi Fierului.
Fochi A., Datini şi eresuri la sfârşitul secolului al XlX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N. Densu-şianu, Minerva, Bucureşti, 1976.
URS: 1. Reprezentare mitică în *Panteonul românesc, prăznuită la *Macavei (1 august), *Martinii de Iarnă (1-3 februarie), *Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie), Ziua Ursului (2 februarie) şi *Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de *Moşii de Florii), sinonimă cu *Moş Martin. In zilele lui de celebrare se evită să se pronunţe numele U. sau, dacă este nevoie, se foloseşte un eufemism: Moş Martin, Ăl Bătrân, Moşul. în unele medii pastorale U.-ul primeşte la
*	1 august, ziua când se crede că se împerechează, un dar de nunută, o bucată mare de carne, de obicei o pulpă de viţel (Ţara Haţegului) sau i se împart diferite alimente (Platforma Luncani). Este temut şi venerat în *Calendarul popular ca o adevărată divinitate. Trăsăturile care l-au impus în rândul zeilor sunt legate de comportamentul şi ciudata asemănare cu omul, de posibilitatea de a se deplasa biped, şi de dispariţia neaşteptată, pe timpul iernii, din peisajul rural. La latitudinea geografică a României U.-ii se împerechează la sfârşitul verii şi începutul toamnei, perioadă când aduc pagube însemnate turmelor de oi, livezilor şi prisăcilor. De la începutul lunii august el nu mai intră în apă să se scalde, cum îi este obiceiul. Ziua nunţii U.-lui din Calendarul popular este marcată de severe interdicţii de muncă. întrucât vacile rămâneau nemulse iar viţeii sugeau pe săturate, aceasta era numită şi Paştele Viţeilor. După o perioadă de gestaţie de aproximativ 7-8 luni, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, la Martinii de Iarnă. U.-ul ar ieşi în ziua de
2	februarie din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, nor sau ceaţă îşi dărâmă
URSITA
200
bârlogul, trage un joc în preajma lui, merge la râu şi bea o gură de apă, după care îşi vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos şi îşi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile. în tradiţia românească U.-ul este mai degrabă folositor decât dăunător: influenţează în bine Ursitoarele la naşterea copilului; noul-născut uns de moaşă cu untură de urs creşte voinic şi sănătos (Ţara Moţilor, Paltforma Luncani); copilul afumat cu păr de urs este vindecat de sperietoare (Valea Mostiştei); bărbaţii călcaţi de urs primăvara scăpau de durerile de spate pe timpul verii; măştile de urs întâmpină sufletele dezorientate ale morţilor în nopţile de priveghi (Vrancea). Bolile ocolesc copiii botezaţi cu numele U. sau pot fi alungate de descântătoare dacă îi este invocat numele: Fuginăjit, /Pricăjit, / Că te-ajun-ge un urs mare, / Cum te-ajunge, cum te stropşeşte, / Cu ghearele te zgârie, / Cu gura te mănâncă, /.../. Adesea, dinţii moşului se purtau ca talisman; 2. Personificare a animalului cu acelaşi nume care poate hotărî căsătoria tinerilor. Omul nu are putere să schimbe prin propriile lui forţe ceea ce i-au cântat sau i-au strigat la naştere
*Ursitoarele. Are în schimb speranţa că divinitatea U. ar putea să-i vină în ajutor. în satele bucovinene din zona de munte dăinuie credinţa că omul are nu numai o stea pe cer, ci şi un U. pe pământ, cu care se aseamănă ca fire: paşnic, blând sau, dimpotrivă, crud şi fioros. Dacă flăcăii nu se căsătoresc la timp, se crede că U.-şii lor s-au lenevit, s-au muiat şi atunci părinţii vorbesc cu ciobanii şi vânătorii să stârnească urşii din zonă, poate vor urni şi U.-ul flăcăului tomnatic.
Coman M., Mitologie populară românească, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Ghi-noiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1987.
URSITĂ, model de existenţă de la care omul nu se poate abate în momentele de răscruce ale vieţii (alegerea soţului, lungimea vieţii, felul morţii), expus la naştere de ^Ursitoare, sinonim cu *Soarta, ^Destinul.
URSITOARE: 1. Reprezentări mitice feminine care ursesc copiii la naştere. Credinţele pre-deterministe, în special cele care exprimă ideea
Lăuza în aşteptarea Ursitoarelor, zeiţe ale destinului, în satul Podeni, jud. Mehedinţi. Pentru a le îmbuna acestea sunt întâmpinate cu masa întinsă (cană cu vin, colac cu fir de busuioc înfipt în el)
201
URSOAICE
de destin, persistă în conştiinţa şi limba vorbită: aşa mi-a fost ursita, aşa mi-a cântat ursita la naştere, aşa mi-e soarta, aşa mi-a fost dat, aşa mi-e soarta şi altele. Ursita şi sinonimul său, *Soarta, este un dat, un înscris sacru (aşa mi-e scris) de la care omul nu se poate abate în momentele de răscruce ale vieţii precum alegerea soţului şi felul morţii. Românii sunt singurul popor neolatin care nu şi-a derivat numele zeiţei destinului de la Moirile greceşti, Fatele romane şi Norsele vechilor germani. U.-le văzute şi auzite numai în vis, sunt fecioare curate, fete mari, surori, trei năluci cu chip femeiesc, întotdeauna îmbrăcate în alb. Ele au fie nume sacre, neştiute şi nepronunţate de profani, fie sunt numite după funcţia avută în timpul ursirii (Torcă-toarea, *Soarta şi *Moartea). Locuinţa lor s-ar afla în cer sau în pădurea ce le poartă numele: In locuri curate/Depicior neumbla te / Cu flori semănate /Şi de păsări cântate. Recuzita lor rituală este formată dintr-o furcă de tors cu caierul de lână pe ea, un fus şi foarfecă. U.-le torc viaţa omului (bogăţie, sărăcie şi, întotdeauna, moarte) după cum le este starea sufletească în ziua ursirii. Dacă vin mânioase, muşcate de câini nu pot fi împăcate, orice li s-ar pune pe masă. Uneori, pe masă se pune lână pentru ca firul vieţii tors de ele să fie cât mai lung. Ele ar hotărî şi soţul sau soţia la căsătorie. Cea mică, care ppartă foarfeca, este şchioapă şi, asemănător altor reprezentări mitice româneşti cu acest defect (Filipul cel Şchiop, Sântoaderul cel Şchiop), dar şi omului însemnat, este foarte severă: hotărăşte vârsta morţii prin tăierea bruscă a firului vieţii care, înainte de a fi înfăşurat pe fus, trece printre lamele foarfecii. Expresia auzită frecvent la moartea unui om Aşa a vrut Dumnezeul, este înlocuită în unele sate vrâncene cu Aşa a vrut Şchiopai Personajul care mediază întâlnirea sacrului cu profanul, a U.-lor cu copilul ursit, la trei zile după naştere, mai rar la 5-7-9 zile este *Moaşa copilului. Ea face scaldele rituale ale fătului şi lăuzei, mătură şi deretică prin casă, pregăteşte Masa U.-lor, numită şi Masa lăuzei. Masa ţărănească, joasă şi rotundă, aşezată în centrul camerei unde doarme mama şi copilul, are funcţia unui altar încărcat cu ofrande din care nu lipsesc *Colacii, *Sarea şi *Oala (cana, paharul) cu vin sau apă. Pe masă se pun însă şi obiecte cu valoare simbolică care sugerează U.-lor idei de ursit: fierul plugului în satele de
agricultori, fluierul în cele de păstori, caietul şi condeiul să înveţe copilul carte etc. Produsele puse pe masă aveau ca scop îmbunarea U.-lor şi determinarea lor, dacă se poate, să-i ursească copilului sănătate, frumuseţe, noroc, fecunditate. U.-le se aşteptă în linişte. Ele vin în număr fără soţ la miezul nopţii, în timpul purificat de primul cântat al cocoşilor, la semnalul dat din cer de *Cocoş Gaiul (masculinul de la *Gaia, zeiţa regenerării şi morţii în Panteonul carpatic). Locul ales pentru ursire diferă: la fereastră, în odaia copilului, la căpătâiul patului sau în jurul mesei. Ele ursesc ce au de ursit cântând sau strigând. Cele ursite se află indirect, de obicei prin interpretarea visului lăuzei sau al moaşei. Este posibil ca lăuza, neliniştită de soarta care îi va fi hărăzită pruncului şi epuizată de travaliul facerii, să viseze, într-adevăr, venirea U.-lor. Alteori, moaşa interpretează în bine sau în rău modificările, numai de ea văzute, aduse ofrandelor puse pe masă. Cu aceeaşi funcţie, zeiţele destinului apar la deschiderea preexistentei (*Zorile la nuntă) şi postexistenţei (*Zorile la înmormântare); 2. Numele femeii care invocă divinitatea prezicătoare a ursitei tinerilor în serile şi nopţile marilor sărbători calendaristice: *Crăciun, *Anul Nou, Ajunul Bobotezei, Bobo-teaza, Lăsatul Secului de Paşte, Paştele, Joimari, *Ispasul, *Sânzienele, *Ovidenia, *Sântandrei, *Sânnicoară ş.a. Fetele se întâlneau la casa unde îşi ţineau şezătorile, încuiau uşile, astupau (camuflau) ferestrele şi, la lumina opaiţului sau a lumânării şi în prezenţa oficiantei ceremoniei numită, local, în Moldova, U., începeau verge-latul sau aflarea ursitei.
Chelcea I., Credinţe şi rituri legate de foc, apă şi pământ in cultura veche românească, în „Raţiune şi credinţă“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; Ciubotaru Silvia, Implicaţii arhaice ale torsului, în „Anuarul de Folclor“, V-VII, Cluj-Napoca, 1987; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Lorinţ Florica, Belcin-Pleşna Cornelia, însemne despre destin, în „Anuarul IEF“, Serie Nouă, tom. 4, 1993; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti,
1988.
URSOAICE, reprezentări mitice feminine care apar în nopţile de vară, sinonime cu Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului,
URSUL MARE
202
*Frumoasele, *Ielele, împărătesele Văzduhului, *Măiestrele, *Miluitele, *Puternicele, *Rusaliile, *Şoimanele, *Ursoaicele, *Vântoasele, *Zânele (Prahova, Buzău).
Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
URSUL MARE, personificare a constelaţiei Ursa Mare. Cele patru stele aşezate în trapez alcătuiesc corpul, iar stelele în linie dreaptă formează gâtul şi capul ursului. Pe timp de vară, U. M. indică miezul nopţii (Olt).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
URZICA (Urtica dioica L.), personificare a primei plante comestibile a primăverii dedicată zeului Marte, sinonimă cu buruiana lui Marţ. Prin calităţile sale deosebite (prezenţa perilor urticanţi, rezistenţa la frig şi secetă, apariţia ei concomitent cu topirea zăpezii, importanţa practică şi terapeutică), U. a fost asemuită cu iutele şi puternicul zeu Marte. Este o plantă sacră care era mâncată obligatoriu în anumite zile sau perioade ale primăverii: *Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui. Pentru a fi iuţi şi sănătoşi de-a lungul anului, tinerii se sorcoveau (se urzicau) cu frunze de urzică în zilele de *Sângiorz, Paşte, *Arminden. Local, în Bucovina, prima mâncare a urzicilor era însoţită de o formulă magică: Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz şi iapa copil! U., culeasă împreună cu primele flori ale primăverii de fete şi flăcăi în ziua de *Dragobete sau *Lo-godna păsărilor (24 februarie), apare frecvent în lirica de dragoste: Firicel de iarbă neagră, / Măicuîiţa mea mă întreabă; / Care muncă mi-e mai dragă. / Eu i-am spus că nici o muncă, / Decât cu neică pe luncă /Să aleg câte-o urzică, / Să dau la puii de curcă /.../. U. era un aliment fortifiant pentru persoanele slăbite şi subnutrite pe timpul iernii, de unde şi zicala: Urzica se dă în gura foamei! Ziua de *Florii sau de Joimari, când se mărită (înfloresc) U.-ile şi nu mai sunt bune de mâncat se numeşte, în *Calendarul popular,
Nunta U.-ilor. U„ cea mai folositoare buruiană din România, este un apreciat leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal. Din tulpinile ei se obţineau fibre textile foarte rezistente pentru confecţionarea sacilor.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseevlvan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
UŞURAREA MORŢII, ajutor acordat sufletului la ieşirea acestuia din trup. Când plecarea în *Lumea de dincolo devine ireversibilă, moment exprimat prin diferite expresii populare (este cu un picior în groapă, se află pe pragul morţii, i se bate sufletul în tindă, trage să moară etc.), cei apropiaţi caută soluţii de uşurare a chinurilor şi chiar de grăbire a morţii. Pentru a nu-1 întoarce din drum, se recomanda încetarea strigării disperate a muribundului şi chiar scoaterea rudelor apropiate, mai ales a celor miloase, din camera muribundului. Dintre practicile frecvente de U. a M. pot fi amintite: mutarea omului intrat în agonie dintr-un pat în alt pat şi, uneori, în altă cameră; schimbarea pernei (căpătâiului), de unde avea să rămână în uz şi năprasnicul blestem, Să dea Dumnezeu să schimbi nouă căpătâe; aşezarea muribundului pe pământ, de obicei, pe locul mesei şi cu faţa la răsărit. Explicaţia populară a obiceiului morţii pe pământ este simplă: acolo unde se naşte omul, trebuie să şi moară sau pământul îl trage, zicală care, a generat o altă expresie românească a nu sta pe pământ că te trage, adică te îmbolnăveşti. Aşezarea pe podeaua casei nu se făcea oricum: corpul se orienta cu faţa la răsărit, se puneau diferite obiecte simbolice sub corp sau sub cap, se prefera vatra (Ţara Haţegului) sau locul din imediata apropiere a vetrei focului, locul mesei. Dintre obiectele simbolice obişnuite puse sub căpătâi erau preferate jugul boilor (Muntenia, Oltenia, Moldova) care, îl leagă de pământ, roata sau anumite părţi din roata carului sau a morii, cântarul (I se pune un cântar sub cap. Dacă îi este să moară, moare, dacă mai are zile, trăieşte). In multe sate cămaşa de nuntă, bărbătească sau femeiască, se considera că are virtuţi magice deosebite pentru grăbirea morţii.
203
UŞURAREA MORTE
Local, sufletul era momit, precum pasărea, să iasă din trup cu o cană cu apă şi o strachină cu grăunte (Bivolari, jud. Iaşi). Muribundul are nevoie de liniştea sufletească adusă de preot care îl împărtăşeşte şi îi face maslu. Atunci s-ar alege, susţine tradiţia, între a muri sau a mai trăi. Cu alimentele şi banii de strânsură de la un număr fără soţ de case (trei, cinci, şapte, nouă) se făcea praznicul de dezlegare, o pomană a omului înainte de a muri care prefigura sfârşitul. In acelaşi scop, în Moldova sunt anticipate acţiuni care au loc după moarte: scalda muribundului (Boroseşti, Lunca Rateş din jud. Iaşi), deschiderea ferestrelor pentru slobozirea sufle-
tului, prinderea prosopului alb deasupra uşii şi chiar trasul clopotului pentru mort (Frumosu şi Remezeu din jud. Suceava), iar dacă se presupune că a fost blestemat de o faţă bisericească, i se citesc moliftele. Sunt însă şi opinii contemporane care condamnă practicile magice de uşurare şi grăbire a morţii.
Burada Th., Datinele poporului român la înmormântări, în Opere, Voi. III, Folclor şi Etnografie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978; Ciubotaru H. I., Folclorul obiceiurilor familiale din Moldova, în „Caietele arhivei de folclor“, VII, 1986; Şişu V., Rituri funerare antume, în „Oltenia. Studii şi comunicări“, Voi. VIII. Etnografie, Craiova, 1997.
V
VACA, sacrificiu sângeros la moartea omului în *Cartea românească a morţilor, sinonim cu jertfa V.-ii la indieni. Una din preparativele pentru care *Zorile, zeiţe ale destinului, sunt rugate să nu se grăbească este sacrificiul V.-ii, junincii, vitei: Zorilor, Zorilor; /Să nu vă zoriţi / Să mi-1 pribegiţi, /Pe-1 de-a pribegit, / Cu numele Ion / Că are să treacă/Din Ţara cu dor/In cea fără dor, /Din ţara cu milă /In cea fără milă. /Să nu vă pripiţi /Să mi-1 pribegiţi /Până s-or găti/Nouă cuptorele/Pentru pâinicele,/Nouă buţi de vin, /Nouă de rachiu,/Nouă cuptorele/
Vacă sculptată pe crucea unei bătrâne moarte în cimitirul din Săpânţa, jud. Maramureş
Pentru mălăiele /Şi de-o vacă grasă / Cu coarnele întoarsă, /Cu ţâţele grasă,/Tăiată pe masă /De la el de-a acasă....Şi ei c-or tăia/Nouă ju-nincele.;... Şi c-o vacă grasă, /Din cireadă aleasă...;... Şi de-o vită grasă, / Să-i fie pe masă. ..;... Şi-o văcuţă grasă, /Să-i fie pe masă etc. Spre deosebire de zona mediteraneană unde, în Antichitate, taurul era unul din marile sacrificii rituale, în spaţiul carpatic se pare că s-a practicat, pe scară largă, precum în India, sacrificiul ritual al V.-ii. Masca sacrificată la colindatul de *Crăciun este, în Transilvania *Turca şi *Boriţa, feminine de la taur şi bour. La sud de Carpaţi, unde nu se umblă cu Turca sau Boriţa, este atestat colindatul cu *Boura, adică cu V. Stabilirea unor analogii spirituale cu îndepărtata Indie unde, la incinerarea mortului se sacrifica o V. cu a cărei piele se acoperea cadavrul, este inevitabilă.
Ciubotaru Ion H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988; Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1904; Bucureşti, 1976.
VACA NEAGRĂ, duh necurat cu înfăţişare de vacă infernală care îmbolnăveşte oamenii de epilepsie. Este invocată în blesteme Calce-te Vaca cea Neagră!; Calce-te Văcuţa!; jurăminte Calce-mă Vaca, de am Tăcut rău la cineva! (Vaşcău, Ciubanca) şi în descântece.
Fochi A., Datini şi eresuri populare de ia sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele luiNicolaeDensuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
VAMEŞI, reprezentări mitice binevoitoare în *Cartea românească a morţilor care ies înaintea
205
vAcar
sufletului pentru a-1 vămui şi a-i arăta calea cea bună spre *Rai. V. pot fi: trei uncheşi bătrâni ...înainte să mergi/Şi seama să iei/Că ţi-ormai ieşi / Trei uncheşi bătrâni; /De mână te-oriua / La vamă te-or duce. /Mâna în sân să-ti bagi/Şi lor să le scoţi / Trei marhame negre / Şi să-i dăruieşti, / Vama să-ţi plăteşti; trei nevestele... înainte să mergi /Şi seama să iei / Că ţi-or mai ieşi / Tot trei nevestele;/De mână te-or lua, /La vamă te-or duce. /Mâna-n sân să bagi/Şi lor să le scoţi / Trei zăbrănicele, / Să le dăruieşti / Vama să-ţi plăteşti...; trei fete mari; un copil de crai etc. (Peştişani, jud. Gorj). Dar, vămile păzite de V. sunt numai praguri intermediare între lumea de aici şi *Lumea de dincolo. La vama cea mare, la intrarea în Rai, apare, de obicei, *Moar-tea care împarte sufletele: morţii la dreapta şi viii la stânga, le scrie pe hârtie, le duce în mijloc de Rai / C-acolo-i de trai.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
VARVARA, reprezentare mitică feminină la vârsta senectuţii, răspunzătoare de producerea *Bubatului (variolei) şi a altor boli ale copilăriei, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfintei Mare Muceniţe Varvara (4 decembrie). Pentru a nu creşte bubatul tare, copiilpr le era interzis să mănânce seminţe în zilele bubatului (3-5 decembrie) dedicate V.-ei. (Bucovina, Moldova, Basarabia).
Candrea I. A., Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; Gorovei Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915; Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
VATRA, personificare a locului unde arde focul şi se prepară hrana, protectoare a căsătoriei şi simbol al statorniciei, identificată cu zeiţa romană a căminului Vesta. împreună cu Ţestul, formează cuplul divin care naşte pâinea sacră. Locul V.-ei, în interiorul adăpostului, determinat prin practica magică a Bătutului parului de întemeiere, devenea punctul de contact al Cerului cu Pământul. Coşul care se înalţă deasupra V.-ei este, spre deosebire de uşă şi fe-
reastră, un spaţiu permanent deschis reprezentărilor benefice (*Barza la naşterea copilului) şi malefice: (*Sântoaderii în Săptămâna Caii lui Sântoader, *Dracii înainte de cântatul cocoşilor la miezul nopţii, *Zburătorul, *Muma Pădurii, trăsnetul în timpul furtunilor). în jurul V.-ei gravitează întreaga viaţă cotidiană: acolo se pregătea hrana şi se încălzeau oamenii, se prindeau descântecele, vrăjile şi farmecele, se ghicea viitorul şi se afla ursita fetei de măritat. De pe V., privind în sus, fata de măritat îşi striga sau îşi vedea iubitul, iar tânăra nevastă înălţa rugi să intre în starea darului, să aducă pe lume copii. Pe acolo venea şi zeiţa regenerării în ipostază de Barză ca să aducă în cioc copilul dorit. Pe V. năştea femeia ţinându-se cu mâinile de fiarele coşului, iar *Moaşa efectua acolo prima scaldă a copilului (Oltenia). Locuinţa, în general, V. în special, au păstrat o evidentă valoare feminizantă, relicvă a adăpostului primitiv în care soţia domnea în comuniune cu solul familial. Expresia consemnată în sudul României (Muntenia, Oltenia) a cădea pe vatră, sinonimă cu cea moldovenească a cădea pe cuptor, supravieţuieşte unei practici juridice care consfinţea dreptul fetei care a trăit cu un băiat înainte de căsătorie să-i devină soţie peste voia acestuia sau a părinţilor. V. asigura protecţie magică oamenilor, în special femeilor, şi siguranţă bunurilor de preţ; pentru a nu fi furaţi de hoţi, banii se păstrau într-o ulcică îngropată sub vatră. Locul sacru al vetrei precreştine a fost preluat, treptat, de peretele de răsărit unde se aşează icoana şi se invocă divinitatea creştină.
Chelcea I., Credinţe şi rituri legate de foc, apă şi pământ în cultura veche românească, în Raţiune şi credinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; Ciubotaru Silvia, Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000; Mihalcu M., Maier R., Alte observaţii referitoare la icoanele de vatră româneşti, în AIEE, Serie Nouă, tom 4,1993; Taloş I., Riturile construcţiilor la români, în „Folclor literar“, Universitatea Timişoara, voi. II, Timişoara, 1968.
VĂCAR, personificare a unei stele din Carul Mare, sinonimă cu *Cărăuşul şi *Ucigă-l Toaca. Celelalte stele din constelaţia Ursa Mare ar fi boii păscuţi de Văcar (Buzău).
Otescu Ion, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, 1907 (fără alte date pe copertă); Pamfile T.,
VARSAT(BUBAT)
206
Mitologia româneasca. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
VĂRSAT (BUBAT), personificare a variolei. Se crede că Sfânta Mare Muceniţă Varvara din Calendarul creştin, devenit în Calendarul popular o reprezentare mitică la vârsta senectuţii, Barbura sau *Varvara, Dumnezeu i-a dat în stăpânire, pentru faptele lui bune, B.-ul sau V.-ul. In zilele B.-ului (3-5 decembrie), în special în ziua de celebrare a Varvarei (4 decembrie), sfânta lăsa boala slobodă. Pentru a opri creşterea bubatului, mamele luau măsuri de protecţie magică a copiilor.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar; Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; PamfileT., Bolişi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1999.
VÂLVĂ, zeiţă telurică, prototip al zeiţei mamă, care însumează atribuţiile mai multor reprezentări mitice feminine din *Panteonul românesc. In unele legende şi credinţe V. a fost înlocuită cu *Varvara, patroana minerilor, celebrată pe 4 decembrie. Ca duh al Pământului, V. este prezentă pretutindeni, în tot şi în toate: în mine (V. Băilor), în păduri şi în arbori (V. Pădurii, sinonimă cu *Muma Pădurii şi *Fata Pădurii), în animale (V. Lupilor, sinonimă cu *Sânpetrul Lupilor), în ape (V. Apelor, sinonimă ci *Ştima Apei, *Fata de Apă), pe holde (V. Bucatelor, sinonimă cu *Mama Câmpului, *Sân-ziana sau *Drăgaica), păzeşte comorile (*V. Comorilor, V. Banilor, sinonimă cu *Ştima Comorilor), este patroană a zilelor săptămânii (V. Zilelor, sinonimă cu Sf. Duminica, Sf. Vineri etc.). Are înfăţişare antropomorfă (fecioară, femeie frumoasă cu stele în ochi, muiere cu furca în hfâu, om bătrân cu luleaua în gură, babă, pitic, copil), de animal (mâţă, iepure, berbec, miel), pasăre (găină, vrabie), reptilă (şarpe, balaur). V.-ele îşi fac cunoscută prezenţa prin semnale vizuale sau auditive (cântă, tropăie, vorbeşte, bate cu ciocanul piatra în care se găseşte aurul etc.). In ţinutul Munţilor Apuseni V. fereşte oamenii de trăsnete, de grindină şi vânturi puternice, aduce norii cu ploaie, indică băieşilor unde vor găsi aur în mină. Călătoreşte zburând, precum *Muma Pădurii şi alte reprezentări mitice,
dar poate fi văzută mergând pe jos sau călare pe cal. V.-le pot fi bune sau rele: unele ajută, altele pedepsesc oamenii, primele sunt îmbrăcate în alb, secundele, în negru.
Ioniţă Maria, Cartea Vâlvelor, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1982; Kernbach V., Dicţionar de mitologie
generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
VÂNT, personificare a curenţilor atmosferici care poartă, precum Vayu, zeul indian şi iranian al vântului, numele onomatopeic al aerului în mişcare. Manifestările violente ale V.-ului sunt redate prin mai multe nume onomatopee: *Vis-col, *Vifor, *Vârtej, *Vijelie, *Volboră etc. Are înfăţişare zoomorfă, de obicei de balaur care respiră printr-o singură nară ca să nu distrugă lumea, sau de flăcău frumos care caută neîncetat să se însoare: Când aleargă prin lume, atunci când zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte stă acasă şi se odihneşte şi-şi caută de treburi prin gospodărie, ca ori ce om. Apoi îl apucă din nou dorul de căsătorie. Este vehicul atmosferic obişnuit care transportă reprezentările mitice aducătoare de ploaie sau secetă, de frig sau căldură, de sănătate sau molime, de bucurii sau necazuri. V.-rile, în număr cu soţ (4 sau 12), sunt fraţi ai aceleiaşi mame care le ţine închise: în Cer de unde sunt trimise ca dar sau pedeapsă pentru oameni; în pântecele Pământului de unde ies prin gura peşterilor; într-un butoi unde se zvârcolesc până reuşesc să iasă în lume. V.-rile, închise în butoi, ar fi slobozite de Sfânta Duminică când crede ea de cuviinţă; unele ar cutreiera lumea spre răsărit, altele spre apus, miază-zi şi miază-noapte. Din textele descântecelor rezultă că acestea ar călători pe cai fantastici: Fugi, deochi,/Dintre ochi! / De-o fi deocheat de vânt, / Să-i crape calul! / De-o fi deocheat de om, / Să-i crape ochii!/De-o fi deocheat de muiere,/Să-i crape ţâţele ... La întoarcere din călătorie acestea se grăbesc să-i povestească Sfintei ce au văzut pe unde au umblat. După foloasele sau pagubele provocate, V.-urile sunt bune sau rele. Calendarul popular dedică V.-urilor mai multe zile, prăznuite prin severe interdicţii de muncă: *Sântilie (20 iulie), *Simion Stâlpnicul (1 septembrie), *Vartolomeu (11 iunie), *'Varvara (4 decembrie).
207
VECHEA CIVILIZAŢIE EUROPEANA
German Tr., Meteorologie populara. Observări, credinţe şi obiceiuri, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1928.
VÂNTOASA, personificare feminină a Vârtejului, soră a *Vântului, sinonimă cu *Frumuşe-lele. V.-le sunt vânturi rele, stăpânite de duhuri rele. Ele vin mai ales toamna, când s-ar însura un fecior de *Drac: rupe frunzele de pe păpuşoi şi se învârte cu o frunză până în cer. Frunza aceea e mireasa Dracului. Dacă trece peste un om un aşa vânt, îi ia puterile, îl strâmbă. Tradiţia cere ca să nu-i zid Vântoasă la un astfel de vârtej, că e rău. Să-i zici Frumoasă, Frumuşele, că atunci e bine. Copiii când văd un vârtej, atâta chiuiesc şi ocărăsc pe mireasă, pe frunza aceea, că fuge Diavolul cu ea cu tot în vârf, cine ştie unde! Ei zic că Dracul n-are mireasă acolo, vine aicea de şi-o ia (Bucovina).
German Tr., Meteorologie populară. Observări, credinţe şi obiceiuri, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1928; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
VÂNTOASE, nume eufemistic al reprezentărilor mitice feminine care apar în nopţile de vară, înainte de cântatul cocoşilor pentru a îmbolnăvi (ologi, strâmba) oamenii, sinonime cu Cele Nemaipomenite, Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Frumoasele, *Ielele, împărătesele Văzduhului, Măiestrele, *Miluitele, Puternicele, *Rusaliile, *Şoimanele, *Ursoaicele, *Zânele (Neamţ, Bacău, Iaşi). Candrea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
VÂNT TURBAT, personificare a *Vântului rău, care strică casele şi aduce turbarea. Se manifestă violent: şuieră, urlă deasupra capului, înnebuneşte sau îl ameţeşte pe cel care încearcă să se apropie de el. Locuieşte la mare înălţime, la hotarul cu cerul, de unde vine pe pământ, trimis de un *Drac, de o babă. Dumnezeu îl ţine legat, dar îl va slobozi în vremea de apoi. Ciocârlia, uneori ciocârlanul sau *Vulturul, când se înalţă
în zbor spre cer şi se apropie de împărăţia V.-ui Т., turbează, boală care o transmite apoi pe pământ oamenilor şi animalelor.
Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
VÂRCOLACI, monştrii proveniţi din al treilea sau al şaptelea copil născut de fată mare, care mănâncă sau întunecă Luna şi Soarele. Ei ar locui în văzduh, printre nori sau deasupra norilor. Când muşcau Luna şi Soarele în timpul eclipselor, V.-i erau alungaţi prin bătutul tablei şi fiarelor vechi, prin rugi şi mătănii închinate lui Dumnezeu. Iarna V.-i se pot transforma în oameni, coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniţi în cale. Credinţa în V. a fost atestată în toate zonele etnografice româneşti.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile Т., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
VECHEA CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ, enti-tate culturală axată în principal pe Carpaţi şi Dunăre, definită de peste 20 de culturi neolitice: Schela Cladovei (8000-6500 î.Hr.), Cucuteni (milen. IV şi III î.Hr.), Gumelniţa (a doua jumătate a milen. IV — începutul milen. III), Hamangia (milen. IV — milen. II î.Hr.) şi altele (Anexa 1). С V. E. a precedat societăţile indo-europenizate din Epocile Bronzului şi Fierului şi, fireşte, Civilizaţia antică Greco-Romană. Arhetipurile ei fundamentale, deşi pot fi întâlnite în cele mai neaşteptate unghere ale culturii populare, formează adevărate constelaţii în două monumente ale spiritualităţii româneşti: *Calendarul popular, balanţă imparţială de apreciere a creativităţii istorice a unui popor, şi *Cartea românească a morţilor, compusă din texte de iniţiere a sufletului cântate şi astăzi la moartea omului în unele sate din sud-vestul României. Semnele şi simbolurile de pe vasele şi statuetele neolitice din ceramică, in special cele de pe Plăcuţele de la Tărtăria, jud. Alba (5300-5200 î.Hr.), sunt interpretate de mulţi specialişti ca fiind o scriere sacră care o precede pe cea sumeriană. La aceste arhetipuri care aparţin religios Zeiţei Mamă neolitice (8000 î.Hr. — 2500 î.Hr.), se adaugă
VERGEL
208
cele ale Zeului Tată indo-european (2500 î.Hr. — anul 0) şi Fiului Ceresc, Iisus (anul 0 — ). Ele definesc, laolaltă, 10000 de ani (8000 î.Hr. — 2000 d.Hr.) de istorie europeană împărţită în două lumi inconfundabile: una *Geomorfă (neolitică) care avea ca ideal de frumuseţe divinitatea cu înfăţişare de OU şi alta * Antropomorfă (indo-europeană şi creştină) care adoră divinitatea cu înfăţişare de OM.
Ghinoiu I., Geomorfismul şi antropomorfismul spiritului uman, în REF, tom. 39, nr. 5-6,1994; Gimbu-tas Maria, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere Sorin Paliga, note şi prefaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Gimbutas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucre-ţius, Bucureşti, 1997.
VERGEL, nuia cu coajă verde, substitut divin care prevesteşte căsătoria fetelor şi feciorilor în serile şi nopţile marilor sărbătorii calendaristice, substrat al baghetei magice. Persoana care oficiază ceremonia (*Vergelator, *Gogea, Vestitor de Anul Nou), bate cu unul sau două V.-e, precupi *Toaca de lemn la biserică, în marginea unui vas cu apă neîncepută după care scoate din apă obiectele prorocitoare.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1997.
VERGELATOR (VESTITOR DE ANUL NOU),
persoană, femeie sau bărbat, care invoca divinitatea prezicătoare despre ceea ce avea să se întâmple în noul an. In seara * Anului Nou, la sunetul buciumului sau al trâmbiţei, se strângeau fetele şi feciorii, tinerii şi bătrânii la o gospodărie dinainte aleasă. După cinstirea oaspeţilor, V. aşeza pe masă un ciubăr cu apă neîncepută în care participanţii aruncau câte un obiect însemnat (inel, cercel, bumb etc.), bătea cu *Vergelele în marginea ciubărului, ca toaca la biserică, şi recita un colind-urare de bună stare în noul an. Un băiat neprihănit, de zece-treisprezece ani, scotea din ciubăr primul obiect care, după ce era recunoscut de proprietarul său, V.-ul îi prorocea că norocul i-1 va aduce, în anul care începe, Sfântul Vasile, prima sărbătoare a anului. Operaţiunea se repeta până se scoteau toate obiectele din apă şi se terminau sfinţii aducători de noroc din *Calendarul popular. Obiceiul, atestat sub diferite forme în Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat, supravieţuieşte astăzi în noaptea de ^Revelion sub forma jocurilor de noroc (cărţi, zaruri, table, ruletă), a plăcintei cu surprize etc.
Invocarea divinităţii prin bătaia rituală cu vergelele (baghetele magice din lemn verde) în vasul cu apă în care s-au aruncat obiecte prezicătoare ale căsătoriei tinerilor în satul Viştea de Sus, jud. Braşov
209
VINEREA MARE
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Marian Sim. FI., Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898; Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970; Pârvu V., Blojul — un obicei din Ţara Haţegului, în REF, nr. 3-4,199.
VERŞ FUNERAR, text funerar compus de cantorii bisericilor şi intelectualii satelor în care sunt amalgamate motive biblice şi profane, cântat la înmormântarea oamenilor. V.-ul F. este complet deosebit de cântecul funerar din *Cartea românească a morţilor: *Bradul, *Zorile, *Cântecul de priveghi, *Bocetul versificat. V.-le sunt cântate de bărbaţi (dieci, cantori, dascăli ai bisericilor) acasă, înainte de pornirea cortegiului funerar spre cimitir, şi la groapă, după încheierea slujbei. Apariţia V.-lor în aria cântecelor funerare româneşti este târzie şi se datorează prozelitismului religios promovat de principii unguri în Transilvania. Din Transilvania V.-le s-au extins şi în satele catolice din Moldova.
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ciubotaru I. H., Marea trecere, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stăn-culeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
VIDMA PĂDURII, reprezentare mitică feminină, stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădure, specifică *Civilizaţiei lemnului, identificată cu *Muma Pădurii (Bucovina).
Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
VIDRA, stăpână a apelor de uscat şi paznic la cea mai importantă vamă a *Drumului mitic care leagă lumea de aici de *Lumea de dincolo, împărăţia care-i poartă numele este Vidrosul, marea fără margini: Eu în Vidros m-am născut/ $i-n Vidros am crescut, /Nici eu nu i-am dat de fund, / Că Vidros e adânc /Cât din cer până-n pământ, /Atât e Vidros de adânc. V. împreună cu puii ei, se opun, în unele cântece funerare, trecerii sufletului în împărăţia morţilor: Sufletul despărţit, /De multe mâhnit /Pleacă şi se duce / Marea o ajunge, / Vine marea mare / Vine-n turburare / .../Iar la groapa mărilor, / Unde-i bradul Zânelor, / Trecătoarea apelor,/Sufletul
stătea /Şi mi se ruga: /—Brade, brade, /Să-mi fii frate,/întinde, întinde,/Eu să le pot prinde / Vârfurile tale, /Să trec peste ele/Marea în ceia parte / Ce lumea desparte /.../ — Eu nu-ti pot întinde / Ca să le poţi prinde / Trupinile mele să treci peste ele,/Că-n mine puiatu, / Vidra lătrătoare, / Oamenii pânditoare, /Nici nu oi gândi, / Puii te-or simţi, / Ei mi te-or lătra / De te-ai spăimânta /Şi-n mare-i cădea/Şi te-ai îneca. De aceea, în unele cântece de *Zori mortul este sfătuit să se prindă frate cu V.: Seara va-nsera, / Gazdă na-i avea. /Şi-ţi va mai ieşi / Vidra înainte / Ca să te înspăimânte. /Să nu te spăimânţi / Că Vidra mai ştie/Sama apelor/Şi-a vadurilor, /Şi ea mi te-a trece /Ca să nu te-nece...
Coman M., Mitologie populară românească, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Geor-gescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradul. Tipologie Muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
VINEREA, personificare feminină a celei de a cincea zi a săptămânii dedicată de romani zeiţei Venera şi planetei Venus. V. este, exceptând duminica, cea mai importantă zi a săptămânii. Ca reprezentare antropomorfă, este o femeie bună, bătrână sfântă, soră cu sfânta Duminică, bătrână schivnică, zgâriată şi sângerată pentru că lucrează femeile în ziua ei etc. Umblă îmbrăcată în alb sau negru şi ar locui în munţi (Argeş, Suceava), în păduri (Argeş, Buzău, Neamţ, Tecuci), în pustiu (Neamţ, Iaşi), în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Sf. Vineri este protectoarea femeilor căsătorite pe care le ajută la naştere, le căsătoreşte fetele, poartă grija animalelor sălbatice. Este respectată prin post sever şi invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Muşlea L, Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
VINEREA MARE, personificare a zilei de 14 octombrie, sinonimă cu *V. celor 12 V., identificată în Panteonul roman cu Zeiţa Venera, protectoare a vegetaţiei şi fertilităţii. Biserica de rit oriental a suprapus peste ziua de celebrare a
VINEREA SÂNTOADERULUI
210
Zeiţă gravidă care o reprezintă pe Mama Glie, flancată de o pereche de figurine zvelte, descoperită în staţiunea neolitică de la Ghelăieşti-Nedelea, jud.Neamţ (începutul milen. 4)
Venerei pe Cuvioasa Parascheva. Pelerinajul la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, care poartă hramul Cuvioasei Parascheva şi adună zeci de mii de credincioşi, păstrează reminiscenţe ale cultului preistoric închinat zeiţei mamă, numită în *Calendarul popular *Maica Precista, *Dochia, *Zâna Bătrână, *Muma Pădurii, *Muma Caloia-nului, V. M. Ea este invocată de neveste lipsite de fertilitate, de descântătoare pentru tămăduirea bolilor, de fete pentru căsătorie, de femei pentru naştere uşoară etc. Dar, zeiţa împarte rod atât oamenilor, cât şi animalelor^ In unele zone pastorale ziua de 14 octombrie, numită şi Năpustitul Berbecilor sau Nunta Oilor, este dedicată împerecherii oilor. întrucât ciclul de reproducere al ovinelor şi caprinelor poate începe, la latiţudinea geografică a României şi primăvara, caz în care acestea ar făta în luna noiembrie, la debutul iernii, ciobanii vărează turmele de oi separat de berbeci până la V. M. sau până la
*	Arhangheli (8 noiembrie). V. M. este considerată hotar între vara şi iarna pastorală. De la această dată se deschideau ţarinele pentru păşu-natul devălmaş, se intensificau pregătirile pentru pornirea turmelor la iernat în Câmpia Română, Bălţile şi Delta Dunării, Peninsula Balcanică, Câmpia Tisei, Ţinuturile Caspice şi Stepele Kubanului, se angajau ciobanii pentru noul sezon pastoral, se slobozeau berbecii (arieţii) în
turmele de oi, se deschideau importante târguri unde se valorificau produsele pastorale etc.
VINEREA SÂNTOADERULUI, personificare a zilei de vineri după Lăsatul Secului de Paşte dedicată *Sântoaderului cel Mare. In V. S., înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina *Homanului, plantă cu nenumărate întrebuinţări în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece. Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României.
Fochi A., Da tini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881; Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
VINERELE, personificări ale zilelor de 14 octombrie (*Vinerea Mare) şi de 27 octombrie (prima zi după *Sâmedru) patronate de două sfinte Parascheva. Deşi timpul în această perioadă a anului se caracterizează printr-o vreme stabilă, se considera nefavorabil semănăturilor de toamnă (Bucovina, Moldova).
Pamfile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
VIOREA (Scilla biofolia L.), plantă erbacee din familia Liliaceae dăruită morţilor în ziua de *Florii. împreună cu alte flori de primăvară, V.-lele, legate la mănuşa ulcelelor de lut pline cu apă, se împart pentru morţi în Duminica Floriilor. Deşi apare şi în lirica de dragoste, V. este o floare a morţilor: .../Când îi auzi că mor, /Să vii cu chita de fiori. / Da ce fel de floricele? / Busuioc şi Viorele; /$i să fie mai mărunte, / Ca să mi le pui pe frunte ...(Oltenia).
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Niţu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
VIŢA DE VIE, simbol al nemuririi, al cărei spirit este adăpostit vara în butucul care înverzeşte, înfloreşte şi rodeşte, iar iarna în butoaie. Ciclul vegetal al V.-ei de V., lung de aproximativ
211
VULTUR
o jumătate de an, începe la sfârşitul lunii ianuarie şi este marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate *Ursului, podgoriilor şi livezilor: *Martinii de Iarnă, *Arezanul Viilor, Târcolitul Viei, Ziua Ursului, Ziua Omizilor, *Trif Nebunul ş.a. După aproximativ două luni de zile, în preajma echinocţiului de primăvară, se dezgroapă V. de V. înhumată toamna şi i se tăiau corzile. La *Sântă-mărie (15 august) se angajează pândarii, la Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august) se gusta poama nouă, iar la Ziua Crucii sau Cârsto-vul Viilor (14 septembrie pe Stil vechi) se începea culesul strugurilor şi se băteau nucii plantaţi la vie. Al doilea ciclu, fermentarea şi limpezirea vinului în butoaie este viaţa ascunsă a V.-ei de V. care continuă să trăiască şi după moartea plantei (uscatul şi căzutul frunzelor, îngropatul coardelor). In Antichitate, băutura fermentată, vinul, era considerat o licoare a tinereţii, o apă vie care alunga starea mohorâtă a omului şi realiza, prin beţiile rituale, legătura mistică între participanţii alaiurilor cu zeul trac Dyonisos. Vinul este şi astăzi o băutură rituală consumată obligatoriu în nopţile de Revelion, Iordănitul Femeilor, *Sântion, îngropatul Crăciunului, *Măcinici. Conform legendei, un împărat umblând prin împărăţie şi văzând câte pricini pornesc de la vinul tulburător de minte, a hotărât să stârpească copăcelul blestemat al V. de V. împăratul a murit şi alţii i-au luat tronul. Un urmaş al său, fiind la vânătoare de sălbăticiuni prin codru, s-a luat după un urs. L-a gonit ce l-a gonit, până a ajuns la un schit unde trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când Tata Noe. Când aude gălăgia, iese din chilie şi vede ursul şi pe cei ce-1 fugăreau. Se dezbracă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un miel. S-a minunat împăratul şi l-a întrebat, de unde are atâta putere în trup? Acesta i-a spus că are un butuc de vie, o tufă dătătoare de putere care face struguri la vreme de toamnă. Prisosul îl strânge şi îl pune în pod, de are tot anul. Din acea zi, împăratul a dat poruncă ca tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se oricine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi tine ursul de ureche.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică româneasca, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demo-
nologie $i mitologie românească, Editura Amar-cord, Timişoara, 1997.
VLASIE, reprezentare mitică în *Panteonul românesc, protectoare a păsărilor de pădure şi femeilor gravide, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mucenic Vlasie Episcopul (11 februarie) din Calendarul creştin. La V. se întorc păsările migratoare, li se deschid ciocul şi încep a cânta. V. era invocat de agricultori pentru a le feri holdele de stricăciunile aduse de păsări şi de femeile gravide pentru a naşte copii sănătoşi, fără malformaţii (Bucovina, Moldova).
Candrea I.A., Folclor medical comparat, Casa Şcoa-lelor, Bucureşti, 1944; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1976; Marian Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
VOLBURA, personificare feminină a Vârtejului, soră a *Vântului.
German Tr., Meteorologie populară. Observări, credinţe şi obiceiuri, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1928.
VULPE, personificare a celui mai inteligent animal carnasier al plaiurilor carpatice, soră sau mamă postumă a sufletului morţilor. In unele cântece de *Zori mortul este avertizat că V.-a care îi va ieşi în cale îi va fi mumă pe cealaltă lume: ...Ai plecat, Ioane, ai plecat / Sara prin asfinţit de soare /mergândpe văi, pepotecele, / Iată, va ieşi vulpea înainte. /Ioane, să te-nspăi-mânte, /Bine s-o priveşti, /Să nu te înspăimânţi / De mamă să-ti fie / Că ea tot mai ştie / Sama văilor şi potecilor ...{Zorile, Ceptureni-Ponoa-rele, jud. Mehedinţi).
Ciobanu Pavel, Plaiul Cloşani, Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare Mehedinţi, 1996.
VULTUR, substitut al sufletelor morţilor pe monumentele comemorative ale eroilor, pe stema României şi, uneori, pe stâlpii funerari din cimitire. Dar V.-ul, pasăre rapace, reprezintă, în sanctuarele preistorice (cel de pe frescele de la Catal Huyuk unde atacă cadavrele decapitate), zeul Morţii. Riturile funerare precreştine, inclusiv excarnarea cadavrelor de păsări şi animale carnivore, sunt amintite de Părinţii Bisericii creştine în legătură cu judecata universală. Sf. Efrem Şirul adaugă că după această judecată
VULTUR
212
pământul ar înapoia corpurile primite la moartea oamenilor: vor învia nu numai cei înhumaţi după obiceiul creştin, ci şi cei sfâşiaţi de fiare, mâncaţi de păsări şi sfărâmaţi de peşti, altfel spus, şi trupurile neînsufleţite, expuse pentru a fi devorate de păsări şi animale, sau aruncate în apă. Popoarele care au practicat ritul excarnării de păsările de pradă aveau convingerea că morţii nu ajung în lumea sufletelor dacă sunt în carne şi oase. De aceea corpurile morţilor erau fie excarnate de păsări, fie depuse în morminte pentru a cădea singură carnea după oase. Urma recuperarea osemintelor (deshumarea) şi supunerea lor unui rit funerar. Informaţiile etnografice şi folclorice sprijină ipoteza existenţei în spaţiul carpatic a unor ciudate rituri funerare, cum ar fi ciopârţirea cadavrelor sau expunerea lor pentru a fi preluate (devorate) de zeiţa pasăre. Ca practică magică, blestemul cu moartea
face adesea aluzie la diferite rituri funerare, în special la înhumare (Mânce-te Pământul!, lnghi-ţi-te-ar Pământul!) şi incinerare (Ardi-te-ar Focul!). Dar, în blestemele cu moartea din folclorul erotic românesc sunt invocate şi păsările prădătoare pentru a excarna persoanele care despart dragostele: Cine desparte doi dragi, / Tragă-i corbii carnea-n fagi / Oasele pe sub copaci; /.../ Cine ne-a despărţit pe noi, / Ducă-i corbii carnea-n văi, /Oaseleprin copaci, /Pune-i, Doamne, carnea-n fagi /$i oasele prin copaci / Cui a despărţit doi dragi.
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Gim-butas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997; Ispas Sabina, Lirica de dragoste. Index motivic şi tipologic, IV (S-Z), Editura Academiei, Bucureşti, 1989.
z
ZALMOXIS, zeu chtonian al geto-dacilor, strămoşi autohtoni ai românilor, al cărui nume Zamol· se înrudeşte cu Semele, zeiţa traco-elenă a Pământului şi cu Zemeluks, zeu chtonian al vechilor lituanieni. Numele zeului Z. se regăseşte în substantivele comune din mai multe limbi indo-europene, precum vechiul slav zemlea, cu sensul de pământ, ţară. Ulterior, Z., în concurenţă cu zeul uranian Gebeleisis, devine un zeu celest căruia geto-dacii îi trimiteau, o dată la patru ani, un sol aruncat în sus ca să cadă în suliţele de lemn. Herodot povesteşte despre Z. că a coborât în locuinţa lui subpământeană unde a trăit trei ani, timp în care tracii îi duceau dorul, jelindu-1 ca pe un mort. In al patrulea an a apărut între ei, încredinţându-i de învăţăturile sale despre nemurire. In două din capitolele Istoriilor sale, Herodot precizează credinţa de nestrămutat a geto-dacilor în nemurirea trupului şi sufletului cultivată de Z.:... înainte de a ajunge Ia Istru, birui mai întâi pe geţi care se cred nemuritori (Herodot, Istorii, I, IV, 93); fi cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis după ce a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care-i primeau şi îi puneau să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi, nici
•	unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile (Herodot, Istorii, I, IV, 94). Preluând aceste informaţii, scrierile antice şi medievale vorbesc despre cine (vitejii, drepţii, iniţiaţii, participanţii laospeţele funerare) şi cum se poate ajunge la nemurire. Traducerea folosită de Mircea Eliade: Zalmoxis ...a pus să i să clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte. în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci
se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. în tot timpul când îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după ei şi-l jeluiră ca pe un mort. în al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui.
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 38-39; Russu 1.1., Religia geto-dacilor; zei, credinţe, practici religioase, în „Anuarul Institutului de Studii Clasice“, Cluj-Sibiu, 1949.
ZÂUr divinitate preistorică invocată de unele cete de *Căluşari în formulele de jurământ, sinonim cu *Căluş, *Mut. La *Legatul Căluşului, într-un cadru solemn, Căluşarii jură credinţă zeului: Jur cu L, pe sufletele moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea Steagului! sau, la *Spargerea Căluşului, Jurăm pe L, că am respectat Căluşul aşa cum îi este legea! In zonele în care s-a jucat sau se mai joacă Căluşul, pronunţarea cuvântului Z. are valoare de jurământ, cuvânt de onoare, care înlocuieşte, de la caz la caz, expresiile: Aşa să-mi ajute Dumnezeu/; Pe cuvânt!; Z. că spun adevărul! etc.
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
ZÂNA BĂTRÂNĂ, reprezentare mitică feminină în *Cartea românească a morţilor identificată cu Zeiţa morţii. Z. B. întâmpină sufletele la poarta împărăţiei, unde le împarte în vii şi morţi, sau de-a lungul drumului mitic, unde le
ZÂNĂ
214
îmbie să bea apa morţii: ..Scoală, Ioane, scoală, /Scoală de te uită/Sus la răsărit, / Vezi cine s-o ivit: / Un pom înflorat, / Cu frunza măruntă, / Cu umbra rotundă; / Dar la umbra lui / Cine se umbrea?/O Zână Bătrână/Cu condeiu-n mână, /Cu hârtia-ntr-alta, /Pe tine să te treacă, /Roagă, dragă, roagă, /Pe tine să te treacă/La vii, nu la morţi. /Dacă n-ai rugat, /Ieri-de-alaltăieri, / Hârtia s-a umplut, / Condeiu s-a frânt, /Pe tine te-a trecut,/La morţi, nu la vii... (Mehedinţi);... Du-te, Ioane, du-te, / Tot pe drum înainte /Şi sama să iei/Să nu te abaţi / Că-s livezi arate, / Cu spini semănate/Şi să te abaţi/La mâna dreaptă / Că-s livezi arate, / Cu flori semănate, / Ş-n mijlocul lor/Este opoienuşă / Cu-o lină fântână / Ş-o Zână Bătrână / Cu paharu-n mână; / Pe caregoge-m trece,/Ş-mbie cu apă rece. /Ioane, să nu bei,... (Rudăria, jud. Caraş-Severin).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
ZÂNĂ, sol trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpuşă confecţionată din lut, sinonimă cu *Ploaia, Moaşa Ploii, *Maica Călătoarea, *Maica Domnului, *Scaloiana, Seceta, Mama Secetei şi altele.
Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; I. Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Pop D., Obiceiuri agrare in tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
ZÂNE: 1. Reprezentări mitice feminine substituite de fecioarele care alungă în Sâmbăta Rusaliilor *Ielele sau *Rusaliile, sinonime cu *Drăgaicele sau *Sânzienele. Fetele în vârstă de la 8 la 14 ani, întotdeauna în număr fără soţ (3, 5, 7, 9), intrau în ceată sub jurământ că vor alunga Rusaliile până vor intra în horă: *Zău, am să împlinesc Goana Rusaliilor până voi ieşi la horă şi nimeni decât mine şi ai mei să nu ştie, altfel Rusaliile să mă pedepsească! Informaţiile au fost atestate în localităţile din sudul judeţului Argeş de la bătrâne care au făcut parte ele însele din cete ce au *Gonit Rusaliile; 2. Reprezentări fantastice care apar în nopţile de vară, înainte de cântatul cocoşilor, sinonime cu Cele Nemai-
pomenite, Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, *Frumoasele, *Ielele, împărătesele Văzduhului, *Măiestrele, *Miluitele, Puternicele, *Rusaliile, *Şoimanele, *Ursoaicele, *Vântoasele (Brăila, Ialomiţa).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficienţă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, 1989; Can-drea I. A., Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910.
ZÂRNĂ, reprezentare mitică care păzeşte zi şi noapte comorile şi îngăduie oamenilor să le descopere şi să le dezgroape în ajunul marilor sărbători de peste an (*Crăciun, *Anul Nou, Bobotează, Paşte, *Sângiorz, *Ispas, * Rusalii), când ard banii, sinonimă cu *$tima Banilor. Ea păzeşte pe timp de noapte comorile, înfrico-şându-i pe cei care doresc să le dezgroape, îi îmbolnăvesc, le iau vederea, îi înnebunesc. Când apare cu chip de fată înaltă amăgeşte bărbaţii, îi atrag în pădure, se drăgosteşte cu ei, îi adoarme, le fură inima şi le-o ascund prin fântâni (Transilvania, Moldova).
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
ZBURĂTOR, reprezentare mitică cu chip de om sau de balaur care coboară în zbor noaptea în casele oamenilor unde chinuieşte fetele şi nevestele pricinuindu-le, prin neodihnă, oboseală şi prin frământare în timpul somnului, vânătăi pe corp, sinonim cu Zmeul, *Ceas Rău, *Crâs-nicul, Al mai Rău. Când are înfăţişare de om, · Z.-ul reprezintă fiinţa iubită, dragostea neîmpărtăşită, feciorul care-şi vizitează drăguţa măritată de părinţi cu altcineva. împins de dorinţa nestăvilită, el intră noaptea pe horn, pe fereastră, pe gaura cheii sau crăpătura uşii în camera în care doarme fata, o sărută, o muşcă, o strânge în braţe, o iubeşte. Fata sau femeia îl vede în vis, tresare în somn, slăbeşte văzând cu ochii, este palidă la faţă. în zori, după dezlănţuirea erotică din timpul nopţii, Z.-ul iese pe coş prefăcându-se în pară de foc şi scântei, uneori trăsneşte şi şuieră.
215
ZEIŢA PASĂRE
Poate fi împiedicat să intre în casă numai dacă se ung intrările cu untură de zmeu plesnit. Ziua stă ascuns de lumina soarelui prin scorburile copacilor. Arborele în care se presupune că stă Z.-ul era incinerat de vrăjitoare pentru a găsi untura de zmeu plesnit, antidot pentru vizitatorul nocturn. Z.-ul cu înfăţişare de balaur are altă origine; el ar proveni din *Şarpele care reuşeşte să înghită piatra nestemată, rezultată din spuma şerpilor încolăciţi unii cu alţii toamna, înainte de *Ziua Şarpelui, când se retrag în adăposturi pentru hibernare. Deşi are înfăţişare piromorfă (limbă sau sul de foc, ochi strălucitori ca focul, stea alungită), Z.-ul ia, după coborârea lui pe horn în casă, chipul iubitului. Vizitele Z.-ului şi consecinţele lăsate fetei sau nevestei vizitate (oboseala, lipsa poftei de mâncare, privirea pierdută şi îngândurată) erau considerate boli (Lipitură, Zburător) lecuite cu buruiana numită L, cu alifii din solzi de peşte sau din smoală de la moară, prin descântec de Z. sau prin practica magică a săritului Căluşarilor la Rusalii peste bolnavă. Fata sau femeia cu L este recunoscută de cei din jur după înfăţişarea fizică şi, uneori, după comportamentul ciudat din timpul zilei: are vedenii, este tristă şi indispusă, este cuprinsă de fiori şi tremurături, umblă grăbită după cel iubit şi face gesturi amoroase la umbra unor ar-
bori. Stările şi spaima provocate fetelor şi nevestelor de Z. sunt admirabil surprinse de scriitorul paşoptist, Ion Heliade Rădulescu în poezia cu acelaşi nume: Vezi, mamă, ce mă doare, şi pieptul mi se zbate, /Mulţimi de vinetele pe sân mi se ivesc, / Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau pe spate, /îmi ard buzele, mamă, obrajii mi se pălesc. / Ia pune mâna, mamă, pe frun te... Ce sudoare!...
Bîrlea Ovidiu, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Candrea I. A., Folclor medical român comparat, Editura Polirom, Iaşi 1999.
ZBURĂTORIRE, fugă rituală care se încheie cu prinderea şi sărutarea fetelor de băieţi în ziua de *Dragobete, sinonimă cu *Bătaia rituală. Se mai zburătoresc păsările de curte (găinile, raţele, gâştele) şi păsările de pădure care, înainte de împerechere, intră într-o stare de nelinişte: zboară, se aleargă, se agită, se lovesc cu aripile (Oltenia).
ZEIŢA PASĂRE, divinitate neolitică prezentă în *Panteonul românesc în două ipostaze: zeiţă a regenerării (*Barza) şi zeiţă a *Morţii (*Gaia, *Corboaica, *Vulturul), sinonimă cu Gaea. In cântecele rituale şi ceremoniale (Cântecul *Zorilor la înmormântare, colindele precreş-
ZIT .HI .F. BABEI DOCHIA
216
tine şi chiar în unele cântece nupţiale), Z. P. este numită Gaia, Gaica, Gaiul, Gai, Cocoşel de Gai, Daiul sau cu nume amalgamat Cocoşgaia, Cocoş-daia, Cocoşdai. In toate variantele Cântecului de Zori, aceste păsări fantastice, singurele care aud *Toaca bătută în cer la miezul nopţii pentru a trezi, la rândul lor, cocoşii obişnuiţi de pe pământ, sunt reprezentări ale Z.-ei P. în ipostaza Morţii. Asemănător ^Ursitorilor, zeiţe ale destinului, care nu sunt auzite de oricine când ursesc copilul la naştere, Cocoş Gaiul este văzut şi auzit, la moartea omului, numai de persoana decedată. In general, Moartea este implicată, de la variantă la variantă a cântecului de Zori, în unul sau două episoade: cu chip de pasăre, care scoate sufletul din adăpostul * Antropomorf (trup, casă, lumea de aici, existenţă) pentru a fi integrat în adăpostul *Geomorf (mormânt, cimitir, lumea de dincolo, postexistenţă); cu chip de femeie care scrie sufletul mortului pe răbojul morţilor. Spre deosebire de zeiţa antropomorfă, care umblă cu secera şi coasa în spate, cu paharul cu otravă în mână, Z. P. ia sufletul cu gheara (morţii).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Furidaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
ZILELE BABEI DOCHIA, personificare a primelor 9 sau de 12 zile de la începutul lunii *Martie, timp îmbătrânit dedicat morţii şi renaşterii anuale a *Dochiei în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile şi practicile magice de înnoire a timpului se concentrează, în prima zi a ciclului, 1 martie, numită Dochia, Marta, *Măr-ţişor, *Dragobete şi în ultima zi, la moartea Do-chiei, 9 martie, numită *Moşi, *Măcinici, 40 de Sfinţi. Scenariul ritual de înnoire a Anului Agrar este format din obiceiuri şi acte magice de un rar arhaism: aprinderea rituală a focurilor, afu-marea curţilor, grădinilor şi anexelor gospodăreşti; bătutul pământului cu maiurile sau ciomegele pentru scoaterea căldurii şi alungarea frigului; prepararea alimentelor rituale (*Măcinici, Sfinţi, *Bradoşi) amintind, prin formele antropomorfe ale figurinelor din aluat, sacrificiile preistorice; observaţii şi previziuni meteoro-
logice; încercarea norocului; vrăji şi descântece; aşteptarea spiritelor morţilor; pomenirea morţilor; începerea simbolică a unor activităţi economice (începutul aratului, retezatul stupilor, scoaterea stupilor de la iernat, semănatul răsadului de varză, măturatul şi greblatul curţilor şi grădinilor); confecţionarea *Mărţişorului, funie a anului şi calendar simbolic care reprezintă, prin şnurul bicolor, anotimpurile de bază ale anului: iarnă şi vară. Fără să li se mai cunoască semnificaţia, multe obiceiuri din ciclul Z. B. D. sunt practicate şi astăzi.
Coşbuc George, Elementele culturii populare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.
ZILELE MOŞILOR, ciclu de 9 zile în Calendarul popular, simetric şi în continuarea *Zilelor Babei, deschis de *Măcinici (9 martie) şi închis de *Alexi (17 martie), dedicat moşilor şi strămoşilor. Spre deosebire de zilele Dochiei, Z. M. este, în general, un timp frumos şi primăvăratic. Dacă în această perioadă apar şi zile friguroase, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, acestea sunt numite, generic, Zile împrumutate şi sunt atribuite păsărilor migratoare, vestitoare ale primăverii (*Barza, rândunica, ciocârlia) sau mieilor fătaţi primăvara (Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina).
Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
ZIUA PEŞTELUI, sărbătoare cu dată fixă a pescarilor (17 martie) închinată peştelui, sinonimă cu *Alexii, sinonimă cu Anul Nou Piscicol. De Z. P., când se zbate ştiuca sau peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud.
ZIUA ŞARPELUI, data ieşirii şerpilor din adăposturile în care au hibernat între Ziua Crucii şi *Alexii. Pentru a-i câştiga bunăvoinţa pe timpul verii, şarpelui nu i se pronunţă numele de ziua lui sau i se adresează folosind nume
217
ZORILĂ (ZORI-DE-ZI)
Invocarea Zorilor, zeiţe ale destinului, la casa mortului, în satul Isverna, jud. Gorj
eufemistice (Domn, Curea, Cel care se Târăşte), nu era omorât conform obiceiului şi zicalei populare: Omoară şarpele ce-ţi iese în cale! în Z. Ş. erau răsfăţate şi alte vietăţi care se trezeau la viaţă în ziua de Alexii: broaştele erau numite Iepe, gângăniile Doamne sau Cucoane.
ZORI LA ÎNMORMÂNTARE, zeiţe invocate în cântecul funerar Z. de afară, Z. la fereastră să-i dea răgaz sufletului să se pregătească cum se cuvine pentru plecarea în *Lumea de dincolo. Z.-le sunt zâne surori, de obicei trei, care hotărăsc, prin însăşi apariţia lor înainte de răsăritul Soarelui, ieşirea sufletului din existenţă şi plecarea lui în postexistenţă. Se înrudesc cu zânele destinului de la naşterea copilului, *Ursitoarele, care apar la intrarea sufletului în existenţă. Z. sunt rugate de corul tragica! femeilor care stau cu faţa la răsărit, cu o lumânare şi un fir de busuioc în mână, să nu se grăbească să răsară (variantele gorjeneşti) sau sunt întrebate de ce s-au grăbit să apară în ziua plecării mortului (variantele mehedinţene şi, uneori, în variantele bănăţene). Când sunt implorate să întârzie se aduce ca argument timpul scurt avut de mort pentru pregătirea ospăţului funerar, turtei de ceară din care se confecţionează *Statul sau *Toiagul mortului, pânzei ce o va întinde peste ape, substitut
al podului, să-şi pregătească mijlocul de transport, carul cu boi, să-şi anunţe rudele să vină la ospăţ, să-şi ia rămas bun de la cei dragi (soţ, soţie, copii, părinţi). Cântecele de Z. sunt texte rituale de mare vechime cântate la unison sau antifonic de un grup de femei în diferite momente ale ceremonialului funerar. Melodia impresionează prin arhaicitatea sonorităţilor iar textul prin puterea lui evocatoare. Până la etnomuzico-logul român Constantin Brăiloiu, folcloriştii şi etnografii, neîntâlnind o specie asemănătoare la alte popoare ale Europei, le-au încadrat greşit în categoria bocetelor (Judeţele: Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş, Bihor, Hunedoara, Alba, Sibiu).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estuî european, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
ZORILĂ (ZORI-DE-ZI), personificare a stelei Sirius, singurul astru nocturn vizibil cu ochiul liber ziua pe timp de vară după răsăritul soarelui. El măsoară timpul nocturn scurs între al doilea şi al treilea cântat al cocoşilor. Vara, în
ZORILE DIN CASA
218
timpul muncilor agricole, lumina lui Z. se îngână cu lumina Zorilor de Zi. împreună cu fraţii săi, *Murgilă şi *Miezilă, împarte noaptea în trei conace. în legende, când apare în ipostază de bou sau taur, duce soarele în coarne de la răsărit până la zenit. în unele credinţe Z. este o reprezentare silvestră, fiu al *Mumei Pădurii (Muntenia, Moldova).
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cerşi
stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
ZORILE DIN CASĂ, dialog purtat cu mortul în casă, la căpătâiul acestuia, după invocarea *Zorilor afară, pe prispă sau pe o înălţime din sat (căpiţă de fân, movilă). Muribundul este strigat pe nume sau somat prin strigăt să iasă din casă de zeiţa *Morţii cu chip de pasăre: *Corboaica Neagră, *Gaia, *Cocoş Gaia. Ieşit din adăpost, devine vulnerabil: este plesnit cu aripile, îi este luat graiul, îi sunt lipite buzele, îi este întunecată sau împăienjenită vederea. întoarcerea la starea părăsită este ireversibilă; moartea este dezinte-
resată de darurile promise de muribund (plug cu patru boi, turmă de oi etc.) şi neîngăduitoare Ia rugămintea acestuia de a fi lăsat să-şi ia rămas bun de la cei dragi. După trei sau mai multe strigăte (cântece) ale morţii, sufletul se desprinde de lumea de aici şi se porneşte, fără împotrivire, în lumea de dincolo.... Ieri-alaltăieri / A venit din cer/O corboaică neagră,/Din aripi a dat, / Graiul mi l-a luat, / Picioarele m-a-ntins. /Mâini pe piept mi-a pus, /Buză mi-a pârlit / Ochii mi-a lipit/Şi m-a despărţit/De mamă, de tată /$i de lumea toată; / De fraţi, de surori / De grădina cu flori... (Zorile de afară şi din casă, Tămăşeştii de Jos, jud. Gorj).
Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
INDICE TEMATIC
ADĂPOSTURI ALE SUFLETULUI
Adăpost al sufletului
Biserică
Bordei
Buric
Casa de piatră Casă
Ciclovina Uscată Cimitir Ciurul Izbuc Civilizaţia lemnului Civilizaţia pastorală Complex rupestru Creştinism cosmic Cuib
Cuina Turcului Existenţă Gaura Chindiei II Gaura cu Muscă Gaura lui Clemente Gârlici Geomorfism Gheţarul de la Vârtop Grotă (Peşteră)
Gura satului Izbucul Topliţei La Adam La Găuri (Vârtop)
Leagăn
Lemn
Lumea de dincolo Mimetism antropic Mormânt Panteon
Panteonul de la Târgu Jiu Peştera Muierii I Peştera Pârcălabului Peştera Rece
Peştera Vacii Postexistenţă Preexistentă Rai şi Iad Sicriu
Spartul oalei Templul Ursitelor Trup
Ţara de Sus
Uşurare la naşterea copilului Vechea Civilizaţie Europeană
CARTEA ROMÂNEASCĂ A MORŢILOR
Abur
Barca funerară Bocet
Bocet de pomenire Bocet versificat Brad la înmormântare Cal
Calea Rătăcită Cartea morţilor Căţelul Pământului Cântecul bradului Cântecul de priveghi Cerb Chipăruş Dalbu de Pribeag Dans funerar Destrigoire Domnul Sfânt Drumul mortului Gătitul mortului Giva Samogiva Gogi
Iorgovan
Irodeasa
220
împăcarea sufletului înger păzitor Jelit
Jertfă la înmormântare Lumea de dincolo Maica Precista.
Maica Sfântă Ortul Popii Periniţa
Pomana din viaţă Pomană
Priveghi cu jocuri
Privighetoare
Stat
Suflet
Toiag
Toiege ale morţilor
Trupnic
Ultimul drum
Vaca
Vameşi
Verş funerar
Vidra
Zori la înmormântare Zorile din casă
DEMONI, DUHURI
Aghiuţă Al din Baltă Baba Coja Bală Spurcată Bată-1 Crucea Bălţatul Benga Bonză Borza Bosorcoi Brehnele Ceas rău
Cel cu Şapca Roşie
Crâsnic
Drac
Gogea
Luotoare
Mama Dracului
Mamarca
Mamona
Naiba
Necuratul
Nersea
Noaptea Strigoilor Puterea Nopţii Rusalii
Samca (Sanca)
Solomonari
Spiriduşi
Strigoi morţi
Strigoi vii
Ştima Apei
Ştima Banilor
Tartăcot
Tichiuţă
Tricolici
Ţidira
Ucigă-1 Crucea Ucigă-1 Toaca Uriaşi
Vaca Neagră Vârcolaci Zârnă Zburător
DIVINITĂŢI SEZONIERE
Alegerea Craiului Alexe Caldu Alexie
Ana Zacetenia Arhangheli Auraş Păcuraş Blajini
Boii Sângiorzului Bou Ferecat
Bou înstruţat (împănat)
Brazdă înierbată
Caii lui Sântoader
Chirie Şchiopul
Ciurica
Elisei
Foca
Haralambie
Ignat
Ispas
Lazărea
Marcul Boilor
Marina
Marta
Măcinici (Mucenici)
Mânecătoare
221
Mina
Mioi
Moş Ajun Moş Alexă Moş Nicolae Păliile
Pintilie Călătorul Procoavă Sâmedru Sângiorz
Sângiorzul Vacilor Sănpetru de Vară Sânpetrul Lupilor Sântandrei Sântilie
Sântoaderul ăl Mare Sânvăsâi
Simion Stâlpnicul
Sulica
Târnoasele
INSTRUMENTE, GLASURI DIVINE
Bătutul toacei
Bucium
Buhai
Clopot
Fluier
Surla
Toaca de lemn
MESAGERII MORŢII
Bou
Bufnită
Câine
Gândacul Morţii Lup
Mesageri funeşti
NAŞTEREA, MOARTEA ŞI RENAŞTEREA
Aluat
Bătutul parului Ceata de colindători Ciocnitul ouălor
Colindat Foc de Joimari Foc de Măcinici Focu lui Sâmedru Grăbirea morţii Gurban
Ignatul Porcilor Inătoarea
împietritul mortului îngroparea Crăciunului înhumarea casei copilului înmormântare terapeutică Jertfe nupţiale Legatul Căluşului Lioara
Lumina de Ovidenie
Lut
Moara
Naş din drum Naşterea pe pământ Ou de Paşti Ovidenia Paşti
Piedica mortului Primul arător Râşnita şi piua Revelion
Sărbătorile de Crăciun Sângiorz Secera şi Coasa Strat de Rusalii Tărbacul Câinilor Tânjaua Udătorii Uşurarea morţii Zilele Babei Dochia
PERSONIFICĂRI ALE AŞTRILOR
Calea Rătăcită
Cei Trei Crai
Cioban cu Oile
Cloşca cu Pui
Clota
Crucea
Crucea Mică
Deşteptător
Fata Mare din Horă
Găinuşa
222
Gemeni
Hora
Luceafărul cel Mare de Miezul Nopţii
Luceafărul de Seară
Luceafărul de Ziuă
Luceafărul Porcesc
Luceferi
Lună
Lună Plină Lupăria
Sfredelul Rusaliilor Soare
Steaua Ciobanului Stelele Ciobanului Toiege Treisfetite Văcar
Zorilă (Zori de Zi)
PERSONIFICĂRI ALE BOLILOR
Babiti
Bătătură (Trântitură)
Blândă
Brâncă
Bubă delzdat
Ciuma
Dalac
Gâlci
Holera
Izdat
Soare Sec
Tatarcă
Vărsat
PERSONIFICĂRI ALE DESTINULUI
Buburuză
Ceas Bun
Colac de Andrei
Cuc
Destin
Gogea
Masa Tăcerii Piatra Trăsnetului Pusul Babelor Soarta Strănut
Sughit
Urs
Ursită
Vergel
Vergelator (Vestitor al Anului Nou)
PERSONIFICĂRI ALE TIMPULUI
Ana-Foca
Calendarul popular
Decembrie
Duminica Tânără
Duminică
Faur
Gerar
Iordănitul Femeilor
Iulie
Iunie
Joi
Joi Nepomenite Joi Oprite Joia Furnicilor Joia Iepelor Luni Martie Marti
Marti Oprite
Marti-Seara
Martofoi
Martolea
Mărţişor
Miercuri
Miezilă (Miază-Noapte)
Noiembrie
Săptămâna
Sâmbătă
Septembrie
Sfinţi Mărunţi
Tecle
Trif
Trif Nebunul
Trifănitul Viilor
Trifonul Viermilor
Venerea Sântoaderului
Vinerea
Vinerele
Vlasie
223
PERSONIFICĂRI ATMOSFERICE ŞI METEOROLOGICE
Băbăruţă
Caloian
Circovii de Iarnă Circovii de Vară Cornul Caprei Crivăţ Dodoloaia Frumuşelele Hală (Ală)
Maica Călătoarea Maica Domnului Mama Caloiana Mama Secetei Mătăhula Moaşa Ploii Onofrei
Paparuda (Păpăruda)
Păpălugă
Păpărugă
Ploaia
Pricup
Scaloian
Stretenie
Vânt
Zâne
PERSONIFICĂRI FITOMORFE
Alun
Amarice
Arminden
Avrămeasă
Barba Boierului
Barba Ogorului (Pământului)
Barba Ursului
Boz
Brad
Brazdă înierbată Brânduşa
Brei (Buruiană câinească)
Brusture
Buhai
Busuioc
Buştean al Ielelor Buzdugan Cârstăneasa Cer
Cicoare
Ciocul berzei
Coada vacii
Colac al grâului
Colindele
Cununa grâului
Floare aducătoare de urât
Floarea Dragostei
Frăsinel
Fruntea grâului
Gheara (Unghia) Găii
Gonitoare
Homan
Iarba lui Tatin (Tătăneasă) Izmă
Laptele Cucului Laur Leuştean Mac
Mătrăgună Muma Pădurii Nuc
Odolean
Pădure
Pelin
Pom de mai
Pom înflorit
Pom la înmormântare
Pomul Sterp
Potca Pădurii
Potroacele popii
Prepeleac
Rodul castraveţilor
Rodul Pământului
Roibă
Sânziana
Soarele şi Luna
Soc
Spiritele pădurii Sporiş Stejar Sulfină
Surata din Pădure Şerpânţa
Şoldină (Mătrăgună Mică) Ştima Pădurii Tatăl Pădurii Tei
Urzică Viorea Viţă de Vie
224
PERSONIFICĂRI ZOOMORFE
Buburuză
Cal
Cerb
Cioară
Ciocârlani
Ciocul Căluşului
Cocoş
Constantin Graur
Cuc
Cuci
Filipii
Filipii de Iarnă Filipul cel Mare Gaia
Gândacul morţii
Gădinet
Gădinet Şchiop
Găină
Iepure
Licurici
Lucinul
Lup r
Macavei
Macaveiul Urşilor
Martinii de Iarnă
Martinul cel Mare
Moş Martin
Pasărea Turcului
Peşte
Şarpe
Turca
Urs
Vulpe
Vuiţii
Ziua Peştelui
Ziua Şarpelui
RUDENIE SPIRITUALĂ
Brăduleţi
Datul de-a Verii şi Verişoarele însurătit şi înfârtătit Mătcutatul Fetelor Surată (Verişoară)
SPIRITE ALE MOŞILOR ŞI STRĂMOŞILOR
Baba Oarba
Colac
Colivă
Măcinici (Mucenici)
Moaşa
Moşi de Arhangheli
Moşi de Iarnă
Moşi de Vară
Moşii Schimbării la Fată
Moştenire cu limbă de moarte
Naşi
Ospătfunerar
Sfinţi
Spălarea rituală a picioarelor Zilele moşilor
SUBSTITUTE SACRE ŞI PROFANE
Bâta
Brad de nuntă Brad la naştere Ciuha miresei Colac
Colacul miresei Cununa miresei El şi Ea Icoana
închinarea steagului Jertfa nupţială Joimărita Lioara
Măr de nuntă Mireasă şi mire Nuntă postumă Oala la nuntă Om şi pom Par
Pasăre suflet
Păpuşa (Păpuşile) miresei Păpuşă de pâine Pom al pomenilor Pupăza
Pupăza miresei Pupăza moaşei (babei)
Sfânta Maică Luni Sorcova Stâlp funerar
225
Stâlpii gardului Steag
Steag de înmormântare
Steag de nuntă
Sul
Suliţă
Toiag al mortului Toiag de cununie Turta berbecilor (arieţilor)
TĂMĂDUITORI DE BOU
Antanasiile
Antonie
Cosmadin
Varvara
ZÂNE FECIOARĂ
Băieţoi
Cele Nepomenite Drăgaica Drăgostiţele Fata Pădurii Fetele de Apă Florii
Frumoasele Goana Rusaliilor Iele
Miluite
Pădureana
Puternicile
Sânziene
Şoimane
Târg al Drăgaicii
Târg al Găinii
Ursoaice
Vântoase
Zâne
ZEI AI DRAGOSTEI
Dor
Dragobete Dragobeţi Logodna păsărilor
Năvalnic
Săptămâna oarbă Zburătorire
ZEIŢA (ZEUL) MORŢII
Corboaica
Gaia
Gia
Iama
Joimăriţa
Maica Precista
Mama Gaia
Moartea
Sfânta Mărie
Sfânta Moarte
Vultur
Zâna Bătrână
ZEIŢA MAMĂ
Anul Nou Agrar Anul Nou Biblic Baba Dochia Barza
Bătaia rituală a pământului
Beţie rituală
Boriţa
Boura
Bradoşi
Brânduşei
Brezaie
Buna-Vestire
Cioc
Cununa de Sânziene De-a mama Gaia De-a Puia Gaia Gaia Găina
Maica Domnului Mama Câmpului Muma Pădurii Muta Pământului Nuc Oală
Sântămăria Mică
Turca
Vatră
226
Vidma Pădurii Vinerea Mare Zeiţa Pasăre
ZEUL TATĂ
Alegerea Craiului An
An Nou Dacic An Nou Pastoral An Nou Viticol Andreiu
Barba lui Moş Ajun Belitul Turcii Bloj
Bocetul Andreiului Butuc de Crăciun Buturugă
Buzdugan
Cerb
Colac de Crăciun
Colacul feciorilor
Colăcel
Covrig
Crăciun
Creciun
Draci şi Bou înstrutat Făclie de Sânziene Jocul Căluşarilor Jurământul Căluşarilor Lăzărel
Mutul Căluşului Omul Pădurii Păduroiul Siva (Vasilca)
Ţest
Zalmoxis
Zău
INDICE GENERAL
A, A
Abur
Adăpost al sufletului Aghiuţă
Alegerea Craiului
Alexe Caldu
Alexie
Aluat
Alun
Amarice
An
An Nou Agrar An Nou Biblic An Nou Dacic An Nou Pastoral An Nou Viticol Ana Zacetenia Ana-Foca
Analgezie la naşterea sufletului
Andreiu
Antanasiile
Antonie
Arhangheli
Arminden
Auraş Păcuraş
Avrămeasâ
Al din Baltă
B
Baba Coja Baba Dochia Baba Oarba Babă Bătrână Babiţi
Bală spurcată
Balina
Barba Boierului
Barba lui Moş Ajun
Barba Ogorului (Pământului)
Barba Ursului
Barca Funerară
Barza
Bată-1 Crucea Băbăruţă Băieţoi Bălţatul
Bătaia rituală a pământului Bătaie rituală Bătătură (Trântitură)
Bătutul Parului Bătutul Toacei Bâtă
Belitul Turcii Benga
Beţie rituală
Biserica
Blajini
Blândă
Bloj
Boadnicu
Bocet
Bocet de pomenire
Bocet versificat
Bocetul Andreiului
Boii Sângiorzului
Bonză
Bordei
Boriţa
Borza
Bosorcoi
Bou
Bou Ferecat
Bou înstrutat (împănat) Boura
228
Boz
Brad
Brad de nuntă Brad la înmormântare Brad la Naştere Bradoş
Brazdă Inierbată
Brăduleţi
Brânca
Brânduşa
Brânduşei
Brei (Buruiană câinească)
Brezaie
Brusture
Buba de Izdat
Buburuza
Bucium
Bufniţa
Buhai
Buna-Vestire (Blagoveştenie)
Buric
Busuioc
Buştean al Ielelor Butuc de Crăciun Buturugă Buzdugan
C
Caii Lui Sântoader Cal
Calea Rătăcită Calendar popular Caloian
Cartea morţilor Casa copilului Casă
Căldăruşa
Călin
Călugărita
Căluş
Căpcăuni
Cărăuş
Cărindarul Pământului Căţelul Pământului Câine
Cântec de priveghi Cântecul bradului Cârstăneasa Ceas Bun Ceas Rău
Ceată de colindători
Cei Trei Crai
Cel cu Şapca Roşie
Cele Nemaipomenite
Cer
Cerb
Chipăruş
Chirie Şchiopul
Cicoare
Cimitir
Cioara
Cioban cu Oile Cioc
Ciocârlani Cioclovina Uscată Ciocnitul ouălor Ciocul berzei Ciocul Căluşului Circovii de Iarnă Circovii de Vară Ciuha (stâlpul) miresei Ciuma Ciurica Ciurul Izbuc Civilizaţia lemnului Civilizaţia pastorală Clopot Cloşca
Cloşca cu Pui Cloţa
Coada Vacii (Lumânărică) Cobiliţa Ciobanului Cocoş Colac
Colac de Andrei Colac de Crăciun Colacul feciorilor Colacul Grâului Colacul miresei Colăcel Colindat Colindele Coliva
Coloana fără Sfârşit
Complex rupestru
Constantin Graur
Corboaica
Cornul Caprei
Cosmadin
Covrig
Crăciun
Crâsnic
229
Creciun
Creştinism cosmic
Crivăţ
Crucea
Crucea Mică
Cuc
Cuci
Cuib
Ciţnuna de Sânziene Cununa grâului Cununa miresei
D
Dalac
Dalbu de Pribeag Dans funerar
Datul de-a Verii şi Verişoarele
De-a Mama Gaia
De-a Puia Gaia
Decembrie
Destin
Destrigoire
Deşteptător
Dodoloaia (Dodoluţa)
Domnul Sfânt
Dor
Drac
Draci şi Bou Instruţat Dragobete Dragobeţi Drăgaica Drăgostiţele Drumul mortului Duminica Duminica Tânără
E
&
El şi Ea
Elisei
Existentă
F
Fata Mare din Horă Fata Pădurii
Faur
Făclia de Sânziene Fetele de Apă Filipi
Filipii de lamă
Filipul cel Mare
Floare aducătoare de urât
Floarea dragostei
Florii
Fluier
Foc de Joimari Foc de Măcinici Foca
Focu lui Sumedru Frăsinel Frumoasele Frumuşelele Fruntea Grâului
G
Gaia
Gaura Chindiei II Gaura cu Muscă Gaura lui Clemente Gădinet Şchiop Gădineti Găina Găinuşa
Gătitul mortului Gâlci
Gândacul Morţii
Gârlici
Gemeni
Geomorfism
Gerar
Gheara (Unghia) Găii Gheţarul de la Vârtop Ghinion Gia
Giva Samogiva Goana Rusaliilor Gogea Gogi
Gonitoare Gura satului Gurban
230
H
Hală (Ală)
Haralambie
Holera
Homan
Hora
Jocul Căluşarilor Joi
Joi Nepomenite Joi Oprite Joia Furnicilor Joia Iepelor Joimăriţa
Jurământul Căluşarilor
I
Iama
Iarba (Fierului) Fiarelor
Iarba lui Bărboi
Iarba lui Tatin (Tătăneasă)
Icoana
Ielele
Iepure
Ignat
Ignatul Porcilor Inătoarea
Iordănitul Femeilor
Iorgovan
Irodeasa
Ispas
Iulie
Iunie
Izbucul Topliţei
Izdat
Izmă
r
împăcarea sufletului împietritul mortului închinarea steagului înger păzitor îngroparea Crăciunului înhumarea casei copilului înmormântare terapeutică însurătit şi înfârtătit
La Adam La Icoane Laptele Cucului Laur (Ciumăfaie)
Lazărea
Lăzărel
Leagăn
Legatul Căluşului
Lemn
Leu
Leuştean
Licurici
Lioara
Logodna păsărilor
Luceafărul cel Mare de Miezul Nopţii
Luceafărul de Seară
Luceafărul de Ziuă
Luceafărul Porcesc
Luceferi
Lucinul
Lumea de dincolo Lumina de Ovidenie Luna
Luna Nouă Luna Plină Luni
Luotoare
Lup
Lupăria
Lut
J
Jelit
Jertfă la înmormântare Jertfe nupţiale
M
Mac
Macavei
Macaveiul Urşilor Mai
231
Maica Călătoarea Maica Domnului Maica Precista Maica Sfântă Mama Caloiana Mama Câmpului Mama Dracului Mama Gaia Mama Pământului Mama Secetei Mamarca Mamaruţă Mamona Marcul Boilor Marina Marta Martie
Martini de Iarnă Martinul cel Mare Martafoi Marti
Marti Oprite Marti-Seara Martolea Masa Tăcerii Măcinici (Mucenici)
Măr de nuntă
Mărţişor
Mătăhula
Mătcutatul Fetelor
Mătrăgună (Iarba lupului)
Mânecătoare
Mesageri funeşti
Miercuri
Miezilă (Miază-Noapte) Miluite
Mimetism antropic (etnic)
Mina
Mioi
Mireasă şi mire
Moara
Moartea
Moaşa ploii
Moaşă
Mormânt
Moş Ajun
Moş al Codrului
Moş Alexă
Moş Martin
Moş Nicolae
Moşi de Arhangheli
Moşi de Iarnă
Moşi de Sântilie
Moşi de Sumedru
Moşi de Vară
Moşii Schimbării la Fată
Moştenire cu limbă de moarte
Muma Pădurii
Muta Pământului
Mutul Căluşului
N
Naiba
Naş din drum Naşi
Naşterea pe pământ
Năvalnic (Limba vecinii)
Necuratul
Nersea
Noapte
Noaptea Strigoilor
Noiembrie
Nuc
Nunta postumă
O
Oala
Oala la nuntă Odolean Om şi pom Omul Pădurii Onofrei Ortul popii Ospăţ funerar Ou de Paşte Ovidenia
P
Panteon
Panteonul de la Târgu Jiu Paparuda (Păpăruda)
Par
Pasărea suflet Pasărea Turcului
232
Paşte
Pădure
Pădureana
Păduroiul
Păliile
Pământ
Păpăluga
Păpăruga
Păpuşa (Păpuşile) miresei Păpuşă de pâine Pâca (Pafa)
Pelin
Periniţa
Peşte
Peştera Muierii I 'Peştera Pârcălabului Peştera Rece Peştera Vacii Peşteră
Piatra trăsnetului Piedica mortului Pintilie Călătorul Ploaia
Pom al pomenilor
Pom de Mai
Pom înflorit
Pom la înmormântare
Pomana din viaţă
Pomană
Pomul Sterp
Postexistenţă
Potca Pădurii
Potroace ale popii
Preexistentă
Prepeleac
Prescură
Pricolici
Pricup
Primul arător Priveghi cu jocuri Privighetoare Procoavă Pupăza
Pupăza miresei Pupăza moaşei (babei) Pusul Babelor Puterea Nopţii Puternicele
R
Rai şi Iad Răchita înflorită Revelion
Rodul castraveţilor Rodul pământului Roibă Rusalii
S
Salcie
Samca (Sanca)
Satana
Săptămâna
Săptămâna oarbă
Sărbătorile Crăciunului
Sâmbăta
Sâmedru
Sânger
Sângiorz
Sângiorzul Vacilor Sânpetru de Vară Sânpetrul Lupilor Sântandrei Sântămăria Mică Sântilie
Sântoaderul cel Mare
Sânvăsâi
Sânziana
Sânziene
Scaloian
Secera şi coasa
Septembrie
Sfânta Maică Luni
Sfântă Mărie
Sfântă Moarte
Sfinţi
Sfinţii Mărunţi Sfredelul Rusaliilor Sicriu
Simion Stâlpnicul Siva (Vasilca)
Soare Soare sec Soarele şi Luna Soartă Soc
233
Solomonari Sorcovă Spartul oalei
Spălarea rituală a picioarelor
Spiriduş
Spiritele pădurii
Sporiş
Stat
Stâlp funerar Stâlpii gardului Steag
Steag de înmormântare Steag de nuntă Steaua Ciobanului Stejarul
Stelele Ciobanului
Strat de Rusalii
Strănut
Stretenie
Strigoi morţi
Strigoi vii
Suflet
Sughiţ
Sul
Sulfină
Sulica
Suliţa
Surata din Pădure Surată (Verişoară)
Surla
5
Şarpe
Şerpânţa
Şoimane
Şoldină (Mătrăguna mică) Ştima Apei Ştima Banilor Ştima Pădurii
T
Tartăcot Tatarcă Tatăl Pădurii Tărbacul câinilor Tânjaua Târg al Drăgaicii Târg al Găinii
Târnoase
Tecle
Tei
Tichiuţă Toaca de lemn Toiag
Toiag al mortului Toiag de cununie Toiege
Toiege ale morţilor
Treisfetite
Trif
Trif Nebunul
Trifănitul Viilor
Trifonul Viermilor
Trup
Trupnic
Turca
Turta berbecilor (arieţilor)
T
Ţara de Sus
Ţest
Ţidira
U
Ucigă-1 Crucea
Ucigă-1 Toaca
Udătorii
Ultimul drum
Uriaşi
Urs
Ursită
Ursitoare
Ursoaice
Ursul Mare
Urzica
Uşurarea morţii
V
Vaca
Vaca Neagră
Vameşi
Varvara
Vatra
Văcar
Vărsat (Bubat)
Vâlvă
Vânt
Vântoasa
Vântoase
Vânt Turbat
Vârcolaci
Vechea Civilizaţie Europeană Vergel
Vergelator (Vestitor de Anul Nou)
Verş funerar
Vidma pădurii
Vidra
Vinerea
Vinerea Mare
Vinerea Sântoaderului
Vinerele
Viorea
Viţa de Vie
Vlasie
Volbura
Vulpe
Vultur
Zalmoxis
Zău
Zâna Bătrână
Zână
Zâne
Zâmă
Zburător
Zburăţorire
Zeiţa pasăre
Zilele Babei Dochia
Zilele Moşilor
Ziua Peştelui
Ziua Şarpelui
Zori la înmormântare
Zorilă (Zori de Zi)
Zorile din casă
ANEXE
ANEXAI
GEOMORFISMUL ŞI ANTROPOMORFISMUL PANTEONULUI ROMÂNESC
REPERE CULTURALE	MARI COMPLEXE CULTURALE ŞI RELIGIOASE ATESTATE ÎN ROMÂNIA		
	Epoca neolitică (vechii europeni)	Epoca Bronzului şi prima Epocă a Fierului (indo-europenii)	Paleocreştinismul
Vârsta aproximativă	8000-2700 î.Hr.	2700i.Hr.-0	0-....
Denumirea culturilor atestate arheologic în spaţiul carpato-danu-biano-pontic	Schela Cladovei, Criş, Ceramicii lineare, Precucuteni, Cucuteni, Ariuşd, Vinca, Turdaş, Dudeşti, Ciumeşti, Vădastra, Tisa, Săl-cuţa, Aldeni, Boian, Gumelniţa, Amforelor sferice, Hamangia, Petreşti, Schela Cladovei, Cernavoda I., Cernavoda II, Cernavoda III.	Localităţi din perioada trecerii la Epoca Bronzului: Celei, Coţofeni, Folteşti, Erbiceni, Câlnic, Cârna, Brăiliţa, Dobroteşti, Dolheşti, Horodiştea. Localităţi din Epoca Bronzului: Verbicioara, . Gârla Mare, Gârla, Tei, Sărata Monteoru, Coş-logeni, Braşov, Jigodin, Costişa, Sighişoara, Suciu de Sus, Otomani, Pecica, Periam, Lăpuş, Derşida, Vârşand, Cruceni, Vatina. Depozite de bronzuri: Drajna de Sus, Perşi-nari, Sâmăbăta Nouă, Tufalău, Guşteriţa, Biia, Spălnaca, Uioara, Vâlcele, Suseni, Hida, Moigrad, Uriu de Sus, Apa, Săpânţa. Localităţi din Hallstatt: Ferigile, Plopşor, Baba-dag, Bârseşti, Susani,	Sec. 4-6: Bratei Sec. 6-7: Ipoteşti, Cândeşti, Ciurel Sec. 8-11: Dridu
236
Vârsta aproximativă	8000-2700 î.Hr.	2700 î.Hr. —0	
		Insula Banului (insulă pe Dunăre, com. Gura Văii, jud. Mehedinţi), Balta Verde, Tigveni, Cernatu, Ştefăneşti, Cefău, Ciumbrud, Sanislău, Sântana. La Tene-ul dacic este a testa t în n umeroase localităţi	
Marea divinitate	Zeiţa Mumă	Zeul Tată	Fiul lui Dumnezeu
Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe pentru om	Zeiţa cu înfăţişare de OU	Zeul cu înfăţişare de OM	Iisus cu înfăţişare de OM
Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii	Geomorfă	Antropomorfă	Antropomorfă
Exercitarea puterii divine	Zeiţe specializate	Zei şi zeiţe specializaţi şi ierarhizaţi	Atotputernicul
Reşedinţa divină	în tot şi în toate	In Cer	In Cer
Locul de unde vine sufletul pruncului	Din pântecele femeii, furişat din pântecele Pământului	Din pântecele femeii primit ca dar din Cer	Din pântecele femeii primit ca dar din Cer
Reşedinţa sufletelor după moarte	în pântecele Pământului, în ape	In Cer, în văzduh	In Raiul Cerului credincioşii, în Iadul Pământului păcătoşii
Ritul funerar cu care este trimis mortul la divinitatea adorată	înhumare	Incinerare	înhumarea trupului la 3 zile după moarte, slobozitul sufletului la 40 de zile
Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare	înhumare, aruncare în apă	Incinerare	înhumare, înviere după 3 zile, înălţare la Cer după 40 de zile
Substitute divine fitomorfe	Sânziana (Drăgaica), Bozul, Mătrăguna, Bradul, Mărul	Omanul	Salcia
Substitute zoomorfe ale divinităţii	Pasărea, Taurul, Ursul, Porcul, Cerbul	Calul, Lupul, Leul	Mielul
Substitute antropomorfe ale divinităţii	Zeiţele Mumă: Dochia, Maica Precista, Muma Pădurii, Muma Ploii, Muma Caloianului	Zei paterni: Crăciunul, Mutul Căluşului, Blojul sau Sângiorzul	
Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii	Simultan, la echinocţiul de primăvară sau de toamnă	Simultan, la solstiţiul de vară sau de iarnă	Separat, Naşterea la solstiţiul de iarnă, Moartea, învierea şi înălţarea la echinocţiul de primăvară
237
Vârsta aproximativă	8000-2700 î.Hr.	2700 i.Hr. —0	0-....
Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii simbolice	Nocturn	Diurn	Naşterea şi învierea nocturne, înălţarea diurnă
Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului	Luna şi Soarele	Soarele şi Luna	Soarele şi Luna
Tipul de calendar	Lunar-solar	Solar-lunar	Solar-lunar
Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii	Agricultura, prelucrarea lutului, lemnului şi pietrei	Păstoritul, prelucrarea metalelor	Economie complexă
Arhetipuri	Geomorfe: Pământul, grota, Luna, oul, oala, apa, colacul (pâinea), pântecele, vulva	Antropomorfe: Soarele, focul, stâlpul, falusul	Antropomorfe: crucea, biserica
ANEXA 2
reprezentări mitice in cartearomâneascAamorţilor
Reprezentări mitice	Ipostazele în care apar	Atribuţii	Timpul, locul apariţiei
1. Zorile (Zânele)	—	Cete feminine, în număr fără soţ, de obicei trei surori; —	Sunt sinonime cu Ursitoarele de la naşterea copilului, cu deosebirea că sunt tinere şi frumoase	—	Anunţă, precum Ursitoarele la naştere, sosirea iminentă a Morţii —	Apariţia lor corespunde cu plecarea sufletului în lumea de dincolo	— Apar la cântători, înainte de răsăritul soarelui
2. Soţie (soţ) postumă	— Fitomorfă: brad (suliţă); pom (măr)	—	Este gătit şi căsătorit simbolic cu sufletul mortului —	Pleacă împreună cu mortul în lumea cealaltă	—	La casa mortului —	Este împlântat lângă cruce
3. Călăuze şi prieteni de drum	—	Zoomorfe —	Fitomorfe —	Antropomorfe	— Arată mortului calea cea bună	— însoţesc mortul de-a lungul drumului care separă lumea de aici de lumea de dincolo
3.1. Lupul	Zoomorfă	— Ii arată pe timp de noapte calea prin pădure	
3.2. Vulpea	Zoomorfă	— Ii arată calea prin păduri	
3.3. Vidra	Zoomorfă	— îi arată calea cea bună pe ape	
3.4. Cocoşul	Zoomorfă	— îl orientează prin cântec	
3.5. Mărul, pomul înflorit	Fitomorfă	— Reper vizual de orientare	
3.6. Răchita (salcia) înflorită	Fitomorfă	— Reper vizual de orientare	
3.7. Domnul Sfânt	Cu chip de om	— Ii arată calea cea bună	
3.8. Maica Sfântă	Cu chip de om	— Ii arată calea cea bună	
238
Reprezentări mitice	Ipostazele în care apar	Atribuţii	Timpul, locul apariţiei
4. Reprezentări psihopompe	—	Zoomorfe (animale sau pasări) —	Antropomorfe	— Transportă mortul în Rai	—	Din bătătura casei până în lumea de dincolo —	De unde îl întâlneşte de-a lungul drumului mitic până în Rai
4.1. Calul mohorât	— Zoomorfă	— Duce sufletul călare	
4.2. Cerbul	— Zoomorfă	— Duce sufletul în spate	
4.3. Golumbeii (porumbeii)	— Zoomorfă	— Duce în zbor sufletul	
4.4. Domnul Hristos pe un cal frumos	— Cu chip de om	— Duce sufletul în Rai	
4.5. Iorgovan călare pe uneai	— Cu chip de om	— Duce sufletul în Rai	
5. Vameşii	— Cu chip de om: trei uncheşi, trei neveste, trei fete, un copil de crai	— Sunt personaje mitice binevoitoare care vămuiesc sufletul după care îi arată calea cea bună	în punctele cheie ale călătoriei: poduri, răscruci ale drumurilor e
5.1. Trei uncheşi bătrâni	— Cu chip de om	— Vămuiesc sufletul şi îi arată calea cea bună	
5.2. Trei neveste tinere	— Cu chip de om	— Vămuiesc sufletul şi îi arată calea cea bună	
5.3. Un copil de crai	— Cu chip de om	— Vămuieşte sufletul şi îi arată calea cea bună	
6. Zeiţa morţii	—	Cu chip de pasăre —	Cu chip de femeie	—	Pe pământ scoate sufletul din corpul omului —	La poarta Raiului scrie sufletele pe răboj	—	în lumea de aici, pe locul morţii —	La poarta Raiului
6.1. Gaia, Gia (Cocoş Gai, Cocoş Gaia, Cocoş Dai, Cocoş Daia)	— Pasăre de pradă	— Scoate şi ia sufletul	— La ieşirea din casă, pe prag
6.2. Corboaica neagră	— Pasăre de pradă	— Scoate şi ia sufletul	— La ieşirea din casă
6.3. Vulturul	— Pasăre de pradă	— Scoate şi ia sufletul	— La ieşirea din casă
6.4. Moartea	— Cu chip de om	—	Scoate sufletul din corp —	îi dă să bea muribundului vin sau otravă din pahar —	Scrie morţii pe listă	—	Pe pământ scoate şi ia sufletul omului —	în poarta Raiului scrie numele sufletelor ce-i intră în împărăţie
6.5. Zâna Bătrână	— Moarte cu chip de om (babă)	— Scrie numele sufletelor	— La poarta Raiului
6.6. Maica (Sfânta) Precista, Irodia, Maria	— Moarte cu chip de om (femeie sfântă)	— Scrie numele sufletelor	— La poarta Raiului
6.7. Domnul Sfânt (Scriitorul, Hristos)	— Moarte cu chip de om (sfânt)	— Scrie numele sufletelor	— La poarta Raiului
239
Reprezentări mitice	Ipostazele in care apar	Atribuţii	Timpul, locul apariţiei
7. Sufletele morţilor din lumea de dincolo	—	Au înfăţişare obişnuită, de oameni —	Sufletele formează cealaltă jumătate a neamului de aici —	Sunt de sexe diferite (feciori, fete mari, copii) —	Nu Sjunt amintiţi bătrânii	—	întâmpină noii veniţi cu mese întinse, cu făclii aprinse —	Sunt grupate pe neamuri, cete, părţi de sat	—	în dealul cu jocul, în partea de sat (mahalaua) corespunzătoare celei de unde a plecat. —	Nu apare Sf. Petru la poarta Raiului —	Este un peisaj edenic, cu multă linişte şi pace, lipsit de orice ierarhie
LEGENDELE ILUSTRAŢIILOR
Adăpost al sufletului: Morminte în grădina casei în satul Troaş, jud. Arad An Nou Pastoral: Peisaj pastoral. Turmă de oi pe muntele Drăghina, sat Nucşoara, jud. Argeş Bătutul parului: Brad nupţial pe mormântul unui tânăr necăsătorit în satul Runcu, jud. Gorj. Axul viriloid al tulpinii intersectează ovoidul feminoid obţinut din îndoirea crengilor de brad Biserică: Adăposturi sacre în satul Corbi, jud. Argeş: biserici cioplite în piatră şi în lemn Bocet versificat Doină de petrecut mortul în satul Leşu, jud. Bistrita-Năsăud Bordei: Adăpost geomorf: chilia cioplită în piatră atribuită de tradiţia populară lui Daniil Sihastru, Putna, jud. Suceava
Brad: Fântână cu cumpănă, instalaţie din lemn pentru scos apa, satul Dragomir, jud. Bacău Brad la înmormântare: Simboluri ascensionale ale sufletelor morţilor în cimitirele din nordul Olteniei: spirala pe brazii funerari (soţi sau soţii postume) şi crucea săgeată, esenţializare a zborului sufletului pasăre Budum: Semnale de trâmbiţă (bucium) înainte de închiderea gropii în cimitirul din Vama,
' jud. Suceava
Buzdugan: Instrumente falice aruncate în sus, în mijlocul horei, de Junii braşoveni pentru fertilizarea spaţiului la echinocţiul de primăvară, străvechi început de An Nou Agrar Caloian: Scaloieni, figurine din lut invocate de ceata de copii să dezlege ploile în verile secetoase, în satul Joiţa, jud. Giurgiu
Cartea morţilor: Cupluri postume în cimitirul din Olăneşti, jud. Vâlcea: cruci pentru morţii necăsătoriţi şi brazi împodobiţi pentru soţiile (soţii) postume Casa copilului: Adăpostul geomorf al placentei, numită la nuntă casă de piatră, şi poziţia ghemuită a fătului, identică cu a mortului în unele morminte neolitice Cimitir: Forma de săgeată a crucilor, esenţializare a zborului păsărilor suflet în cimitirul din Peşteana de Jos, jud. Gorj. Arhetipul a fost preluat şi de Brâncuşi în ciclul „Păsările“
Crăciun: Capră, mască cu cioc de pasăre, la sărbătorile de Crăciun, în jud. Ialomiţa Creştinism cosmic Două simboluri înfrăţite, crucea creştină şi arborele sacru, la care se închină trecătorul în podişul Mehedinţi Cud: Măşti de cuci (Brăneşti, jud. Ilfov)
Dans funerar In puterea nopţii oameni mascaţi intră, în sunetele stridente ale muzicii, în ograda mortului
Dragobete: Sărutul. Figurină din teracotă descoperită în aşezarea neolitică de la Rast, jud. Dolj Fluier. Fluiere din os descoperite în dava geto-dacă de la Sprâncenata, jud. Olt şi din aşezarea feudală timpurie de la Dinogeţia (sec. 10-12 d.Hr.)
Foc de Mădnid: In zorii zilei de Măcinici sufletele morţilor sunt aşteptate cu masă întinsă şi focul aprins în gospodăria de unde au plecat Gaia: Car miniatural din lut ars în care se află Zeiţa Pasăre, tras de păsări de baltă, descoperit pe teritoriul Iugoslaviei (cultura Vattina)
Geomorfism: Statuete antropomorfe din lut ars, cultura Hamangia (milen. 4-2 î.Hr.): prima exprimă fertilitatea şi maternitatea, a doua, „Gânditorul“, meditaţia
241
Hora: „Hora de la Frumuşica“, figurină neolitică (Cucuteni A) din lut ars
Ignatul porcilor: Mistreţ (porc sălbatic) modelat în bronz, reprezentare a spiritului grâului (La Tene-ul dacic)
Lemn: Troiţă din lemn în „Cimitirul vesel“ din Săpânţa, jud. Maramureş
Lumea de dincolo: Prin cântece de trâmbiţă sufletele morţilor din lumea de dincolo sunt anunţate că le mai soseşte o rudă din lumea de aici (sat. Runcu, jud. Gorj)
Lup: Stindardul dacic. Cap de lup prelungit cu trup de şarpe pe Columna lui Traian Mesageri funeşti: Urnă de înmormântare. Zeiţa Pasăre cu chip de bufniţă cu evidenţierea organului regenerării (aprox. 3000-2500 î.Hr.)
Mireasă şi mire: Bradul care îi va fi soţie postumă tânărului mort înainte de căsătorie este gătit, în satul Dobriţa, jud. Gorj, ca un steag de nuntă Moartea: Figurine din os reprezentând-o pe Zeiţa Morţii cu chip de om în care triunghiul pubian este bine marcat (cultura Gumelniţa milen. 4-3 î.Hr.)
Mormânt Poziţie ghemuită a mortului în pântecele pământului, într-un mormânt descoperit la Izvoarele, jud. Giurgiu
Mutul Căluşului: Mutul, zeu cabalin, şi ceata lui divină, Căluşarii, care au jucat „Căluşul“ la Londra, în anul 1936
Năvalnic: Figurină dublă din teracotă, bărbat şi femeie ţinându-se de brâu (cultura Gumelniţa milen. 4-3 î.Hr.)
Nunta postumă: Tânără moartă, îmbrăcată mireasă, căsătorită simbolic înainte de înmormântare cu un fecior
Panteonul de laTârgu Jiu: Cultul moşilor şi strămoşilor exprimat prin motive antropomorfe (chip de om bătrân) şi geomorfe (romboiedrii) pe furca unui puţ cu cumpănă în satul Dragomir, jud. Bacău
Paparuda: Copii deghizaţi în Paparudă, zeiţă pluviometrică Pasăre suflet: Pasărea suflet pe un stâlp funerar din Orăştie, jud. Hunedoara Pomalpomenilon Modelări din aluat (colăcei, bâte, mâini, foarfeci şi scară) pentru pomul de pomană în satul Brădetu, jud. Argeş Pomană: Banchetul funerar pe o stelă funerară descoperită la Tomis (sec. 1 d.Hr.) unde este etalat colacul (coroana?) nelipsit de la pomenile (ospeţele) româneşti de înmormântare Priveghi cu jocuri: Mortul, aşezat pe prispa casei, asistă la jocurile de priveghi organizate în cinstea lui, satul Nereju, jud. Vrancea Privighetoare: Cărarea sufletului pe o oală neolitică de Vădastra, jud. Olt (milen. 4 î.Hr.)
Pupăza: Suflet pasăre, modelat din aluat, pentru împodobirea pomului de pomană în Valea Seacă, jud. Suceava
Sângiorz: Cavalerul trac, arhetip plastic al sfântului creştin Gheorghe, pe o placă de marmură descoperită la Tomis
Sântilie: Reprezentare a zeului solar îmbrăcat în straie ţărăneşti, într-o pictură din pridvorul bisericii din Suceviţa, jud. Suceava Sânziene: Dansul Drăgaicii (Sânzienii), zeiţă fecioară, în satul Zimnicele, jud. Teleorman Scaloiana: Tatăl Soarelui, figurină din lut invocată să lege ploile
Stâlp funerar: întâlnirea văduvei cu soţul plecat în lumea de dincolo în satul Câmpofeni, jud. Gorj pentru a informa ce mai este în lumea de aici şi a-i cere ajutorul Steag de nuntă: Steagul de nuntă, simbol al virilităţii şi substitut al mirelui, este purtat şi jucat în satul Pane, jud. Hunedoara de cel mai falnic dintre feciori Sul: Zeu al vegetaţiei însoţit de ceata de fecioare la holdele înspicate de grâu şi orz pentru a le fertiliza în satul Vânători, jud. Ilfov. Fiind greu, Sulul este purat în braţe de mama unei fetiţe din ceată Şarpe: Icoană de lemn agăţată la vatra cu corlată din nordul Olteniei, loc sacru al casei româneşti, cu sfinţi creştini, personaje precreştine şi inscripţii indescifrabile Toiag: Privighetoare (toiag). Lumânare de mărimea mortului, în formă de spirală, numită în Cartea românească a morţilor „Turtă de ceară“
242
Trup: Figurină din lut cu gurile de intrare şi ieşire a sufletului pronunţate, descoperită în cetatea dacică de la Marca, jud. Sălaj Turca: Turca, zeiţă bovină, femininul de la taur (vaca) care moare şi renaşte la Crăciun (solstiţiul de iarnă) în satul Grid, jud. Braşov, însoţită de ceata de colindători Ţest: Ţesturi dispuse la uscat, cuptoare preistorice de copt pâinea, împodobite cu „Floarea pâinii“ Ultimul drum: Odihna mortului şi găsirea căii bune la o răscruce de drumuri în satul Drăguş, jud. Braşov
Ursită: Lăuza în aşteptarea Ursitoarelor, zeiţe ale destinului, în satul Podeni, jud. Mehedinţi. Pentru a le îmbuna acestea sunt întâmpinate cu masa întinsă (cană cu vin, colac cu fir de busuioc înfipt în el)
Vaca: Vacă sculptată pe crucea unei bătrâne moarte în cimitirul din Săpânţa, jud. Maramureş Vergel: Invocarea divinităţii prin bătaia rituală cu vergelele (baghetele magice din lemn verde) în vasul cu apă în care s-au aruncat obiecte prezicătoare ale căsătoriei tinerilor în satul Viştea de Sus, jud. Braşov
Vinerea Mare: Zeiţă gravidă care o reprezintă pe Mama Glie, flancată de o pereche de figurine zvelte, descoperită în staţiunea neolitică de la Ghelăieşti-Nedelea, jud.Neamţ (începutul milen. 4) Zeiţa pasăre: Car votiv din epoca Bronzului descoperit la Bujoru (jud. Teleorman), care transportă două reprezentări mitice cu chip de pasăre Zori la înmormântare: Invocarea Zorilor, zeiţe ale destinului, la casa mortului, în satul Isverna, jud. Gorj
SURSA ILUSTRAŢIILOR
Arhiva Foto a Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brâiloiuu Berciu D., La izvoarele Istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Dumitrescu Vladimir, Vart prehistorique en Roumanie, Bucarest, 1937
Florescu R., Daicoviciu A., Roşu Lucian, Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 Gimbutas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), traducere de Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997 Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere de Sorin Paliga, Prefaţă şi note de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989 Ispas Sabina, Pârvu Emanuel, Omul românesc, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2000 Miclea I., Florescu R., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Preistoria Daciei, Editura Meridiane, 1980
Pârvan Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Ediţie îngrijită de Radu Florescu, Editura Universitas, Chişinău, 1992
Preda Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, voi. I (A-C), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994 Preda Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, voi. II (D-L), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 Preda Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, voi. III (M-Q), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 Scorpan C., Cavalerul Trac, Muzeul regional de arheologie Dobrogea, Constanţa, 1967
BIBLIOGRAFIE
PERIODICE CONSULTATE - ABREVIERI*
Acad.	Academica, Revistă de ştiinţă, cultură şi artă, Bucureşti, 1990-.
AMP	Acta Musei Porolissensis, Muzeul de Istorie şi Artă, Zalău, 1977-1992.
AM	Almanahul Muzical, Iassi, 1875-1877.
AAF	Anuarul Arhivei de Folclor, Academia Română, Cluj—Bucureşti, 1932-1945,
1980-1986,1990-.
AF	Anuarul de Folclor, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Centrul de Ştiinţe
Sociale, Cluj-Napoca, 1980-.
AICED	Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1979—
1988.
AIEF	Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor, serie nouă, tom 3,1992-.
AMET	Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1957/ 1958-1978.
An. Acad.	Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Literare, Bucureşti, 1880-.
ASRS	Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Organ al Asociaţiei pentru studiul şi re-
forma socială, Bucureşti, 1919-1943.
Arh. Olt.	Arhivele Olteniei, Publicaţie trimestrial, Craiova, 1922-1943,1981- (serie nouă)
1991-.
CC	Caiete Critice, Revistă lunară de critică şi teorie literară, Bucureşti, 1980-.
CAF	Caietele Arhivei de Folclor, Arhiva de Folclor Iaşi, Iaşi, 1980-
CF	Cercetări Folclorice, Cercul de Studii Folclorice, Bucureşti, 1947.
CS	Comoara Satelor, Revistă lunară de Folclor, Blaj, 1923-1927.
Conv. Lit.	Convorbiri Literare, Iaşi, Bucureşti, 1867-1936.
Dacorom.	Dacoromania, Buletinul Muzeului Limbii române, Universitatea Română din Cluj,
Cluj, 1920-1948.
Dat.	Datini, Revistă de Cultură, Fundaţia Ethnos, Bucureşti, 1991.
Fam.	Familia, Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni, Pesta, Oradea Mare,
1865-1906.
GS	Grai şi Suflet, Revista Institutului de Filologie şi Folclor, Bucureşti, 1923-1937.
IC	Ion Creangă, Revistă de limbă, literatură şi artă populară, Bârlad, 1908-1921.
Mar.	Marisia, Studii şi Materiale, Arheologie-Istorie-Etnografie, Comitetul de Cultură şi
Educaţie Socialistă al jud. Mureş, Târgu Mureş, 1975.
Marm	Marmaţia, Muzeul judeţean Maramureş, Baia Mare, 1969-1980.
Răs.	Răstimp, Revistă de Cultură şi Tradiţie Populară, Drobeta-Turnu Severin, 1998-.
REF	Revista de Etnografie şi Folclor, Bucureşti, 1964-
RF	Revista de Folclor, Bucureşti, 1956-1963.
Rev. Fund.	Revista Fundaţiilor Regale, Revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală,
•Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1934-1947.
* Numai numele periodicelor sunt în ordine alfabetică.
244
Sam.	Samus, Centrul de îndrumare al creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă al
	jud. Cluj, Dej, 1967-1980.
Sarg.	Sargeţia, Buletinul Muzeului Judeţului Hunedoara, Deva, 1937-1941,1966-1973.
Soc. Rom.	Sociologia Românească, Institutul Social Român, 1936-1943,1990-
Şez.	Şezătoarea, Fălticeni, 1892-1928.
Tibis.	Tibiscum, Studii şi Cercetări de Etnografie-Istorie, Muzeul Judeţean de Etnografie
	şi Istorie, Caransebeş, 1976-.
Zăr.	Zărandul, Revistă de etnologie, Complexul Muzeal Arad, 1999.
Zes.	Zestrea, Revistă de etnologie şi etnografie, Bistriţa-Năsăud, 2000.
	BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Adăscăliţei V., Istoria unui obicei. Pluguşorul, Editura Junimea, Iaşi, 1987.
Adăscăliţei V., Jocul cerbului in Moldova, în REF, nr. 5,1968.
Albescu I., Rolul şi semnificaţia steagului de nuntă în Mărginimea Sibiului, în Studii şi comunicări, Sibiu, 1978.
Alexandru Tiberiu, Instrumente muzicale ale poporului român, Bucureşti, 1956.
Amzulescu Alex., Cântecul epic românesc. Tipologie şi corpus de texte poetice, Editura Academiei, Bucureşti, 1981.
Amzulescu Alex., Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
Andromeda, Buletin ştiinţific, nr. 1-2,1970, Bucureşti.
Anuarul Astronomic, Centrul de astronomie şi Ştiinţe Spaţiale, Bucureşti, 1982.
Apolzan Lucia, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici şi simboluri specifice gospodăriei pastoral-agricole din Platforma Luncani, jud. Hunedoara, în Sargeţia, 1982-1983, Deva, 1983.
Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din Bucureşti.
Avram V., Constelaţia Magicului, O viziune românească asupra existenţei, Universitatea Creştină Năsăud, Sibiu, 1994.
Barrowjohn, Originea Universului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Bădescu Ilie, Ghinoiu Ion, Buruiană Claudia (coord.), Sociologia şi etnografia comunităţilor rurale. Studii de caz: Slătioara, un sat de sub Măgură, Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani“, Bucureşti, 1999.
Bădescu Ilie, Teoria Latenţelor, Editura IDOGEP — EUXIN, Bucureşti, 1997.
Băieşu N., Poezia obiceiurilor calendaristice şi a muncii, în „Folclor din Ţara Fagilor“, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.
Băinţan Valentin, Tânjaua — Obicei tradiţional din Maramureş, în REF, nr. 2,1968.
Bălaşa Marin Marian, Colinda —Epifanie şi sacrament, Editura Minerva, Bucureşti, 2000.
Bălă P., Cheţan O., Mitul creştin, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972.
Bălă P., Cultul divinităţilor care mor şi înviază. Zeii Vegetaţiei, în „Rev. de Filosofie“, nr. 9-10,1969.
Bălăşel Т., Colinde de Moş Ajun, în Şez., voi. XVII, 1916.
Bănăţeanu Т., Tânjaua, în Marm., I, Baia Mare, 1969.
Bărbulescu C., Târcolitul viei — un rit de fertilitate al viţei de vie, Teză de licenţă, Cluj-Napoca, 1994, consultată cu amabilitatea autorului.
Bârseanu A., Cincizeci de colinde, Braşov, 1890.
Bâtcă Maria, însemn şi simbol în vestimentaţia ţărănească, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Bucureşti, 1997.
Berciu D., Cultura Hamangia. Noi contribuţii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
Berciu D., La izvoarele Istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Berdan Lucia, Feţele destinului. Incursiuni în etnologia românească a riturilor de trecere, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1999.
245
Bernea Ernest, Buhaiul în Fundul Moldovei, în Rev. Fund., an III, nr. 4,1932.
Bernea Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985. Bernea Ernest, Contribuţii la problema calendarului în satul Cornova, în ASRS, an. XIV, nr. 1-4,1932. Bernea Ernest, Moartea şi înmormântarea în Gorjul de nord, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1998.
Bianu I., Butea, în CS, II, nr. 9-10,1924.
Biberi L, Eseuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
Biberi I., Permanentele clepsidrei, Editura Litera, Bucureşti, 1986.
Biltiu Pamfil, Armindenul în Zona Lâpuş, în REF, nr. 3,1993.
Biltiu Pamfil, Bilţiu Maria, Izvorul minunilor, Baia Mare, 1999.
Biltiu Pamfil, Fât-Frumos cel înţelept. O sută de basme, legende şi poveşti din Maramureş, Editura „Gutinul“ S.R.L., Baia Mare, 1994.
BizomT., Anul Nou, înCS, IV, nr. 7,1911.
Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982. Bîrlea Ov., Folclor românesc, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
Bîrlea Ov., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Blaga L., Izvoade, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Blăgăilă I., Târgul de fete de pe Muntele Găina, Editura Orizonturi Noi, Arad, 1945.
Bobancu S., Samoilă C., Poenaru E., Calendarul de la Sarmizegetusa Regia, Editura Academiei, Bucureşti, 1980.
Bocşe Maria, Grâul—finalitate şi simbol în obiceiurile cu caracter agrar din Valea Bârgăului, în AMET, Cluj-Napoca, 1977.
Bocşe Maria, Rituri Funerare pentru viaţă, în „Banatica“, nr. 12,1993.
Bogdan I.,01osM., Timiş N., Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980.
Bonte Pierre, Izard Michel, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Boroneant V., Arheologia peşterilor şi minelor din România, Editura clMeC, Bucureşti, 2000. Borşianu A., La Sfântu Giorz (Gheorghe). Credinţe şi obiceiuri din Deda-Mureş, în CS, III, nr. 5,1925. Bot N., Cânepa în credinţele şi practicile magice româneşti, în AMET, 1968-1970.
BotN., Cântecele cununii, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
BotezatuGr., Hâncu A., (coordonatori), Cât îi Maramureşul, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.
Branişte Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
Bratiloveanu-Popilian Marcela, Aspecte ale obiceiurilor de Crăciun din Zona Mehedinţi, în Arh. Olt., 7,1992.
Brăiloiu C., Opere, voi. V, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981.
Brătulescu Monica, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
Bria I., Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Româneşti, Bucureşti, 1981.
Buhociu O., Folclorul de iarnă, Ziorile şi poezia pastorală, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
Burada Th.,£uiiaiiji, în AM, II, 1877.
Burada Th., Datinele poporului român la înmormântări, în Opere, Voi. III, Folclor şi Etnografie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978.
Burada Th., O călătorie în Dobrogea, Tipografia Naţională, Iaşi, 1880.
Butură Vaier, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
Butură Vaier, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Butură Vaier, Iarba Codrului, în Rev. Fund., an. XII, nr. 2,1945.
Buzilă Varvara, Pâinea — aliment şi simbol. Experienţa sacrului, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999. Calendarul ilustrat, Craiova, 1910.
Calianu Gr., Datini şi credinţe din Floreşti—Mehedinţi, în CS, an V, nr. 7-8,1927.
Candrea I.A., Densuşianu Ov., SperanţiaTh.D., Graiul nostru, voi. I, Socec, Bucureşti, 1906-1907.
246
Candrea I.A., Densuşianu Ov., Speranţia Th.D., Graiul nostru, voi. II (Basarabia, Bucovina, Maramureş, Ţara Oaşului, Transilvania, Crişana, Banat, Serbia), Socec, Bucureşti, 1908.
Candrea I.A., Folclor medical comparat, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
Candrea IA, Iarba Fiarelor. Studiu de folclor, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.
Cantemir Dimitrie, Descriptio Moidaviae, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
Caraman P. Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Caraman P., Studii de folclor, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Caraman P., Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi. Contribuţie la studiul mitologiei creştine din Orientul Europei, Arhiva, XXXVIII, nr. 2-4, Iaşi, 1931.
Cardoş Gh., Datini şi credinţe, în IC, an XIV, nr. 5-6,1920.
CarolyCos, Vechi forme de muncă agricolă în câteva sate din jurul Clujului, In AMET, 1965-1967. Cartojan N., Cărţile populare în literatura românească, voi. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1974. Călin C., Condica limbii româneşti ...şi contribuţia lui Iordache Golescu la cunoaşterea culturii noastre populare, în REF., nr. 1,1976.
Cărăbiş V., Nedeile, Casa regională a creaţiei populare, Craiova, 1966.
Cârciumaru N., Mărturii ale artei rupestre în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987. Ceauşanu Gh., Superstiţiile poporului român în asemănările cu ale altor popoare vechi şi nouă, Academia Română, colecţia „Din viaţa poporului român“, Bucureşti, 1914.
Chelcea I., Credinţe şi rituri legate de foc, apă şi pământ în cultura veche românească, în „Raţiune şi credinţă“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Chelcea I., Obiceiuri de peste an în două sate din Almăj, în Soc. rom., an IV, nr. 3-4,1939.
Chevalier J., Gheerbrant A., Dicţionar de simboluri, voi. I-III, Editura Artemis, Bucureşti, 1994. Chirileanu Gh.T „Un vechi calendar manuscript, în $ez., voi. X, 1909.
Chiţimia I.C., Din viaţa folclorică a unor cuvinte, în CS, 1,1947.
Chiţimial.C., Folclorişti şi folcloristică românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
Chiţfmia I.C., Moşii, un element străvechi de cultură populară, în REF, nr. 4,1987.
Chivu Iulian, Cultul grâului şi al pâinii la români, Editura Minerva, Bucureşti, 1997.
Cioară M., Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979.
Ciobanu Pavel, Plaiul Cloşani, Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare Mehedinţi, 1996.
Ciobanu Pavel, Plaiul Cloşani. Folclor din Valea Superioară a Coşuştei, III, Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare Mehedinţi, Drobeta-Turnu Severin, 1981.
Ciobanu Stanca, Texte şi contexte în urarea de Anul Nou, în REF, nr. 1,1980.
Ciubotaru I.H., Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Editura Grai şi Suflet —Cultura Naţională, Bucureşti, 1999.
Ciubotaru I.H., Valea Şomuzului: monografie folcloristică, Univ. „Alex. I. Cuza“, Iaşi, 1991.
Ciubotaru S., Nunta în Moldova, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2000.
Ciubotaru Silvia, Implicaţii arhaice ale torsului, în AF, V-VII, Cluj-Napoca, 1987.
Ciuncanul., Datine şi credinţe, InCS, an IV, nr. 12,1911.
Coatu Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura ALL, fără an pe copertă.
Cociu M., Cociu Maria, Tainele comportamentului animal, Editura Albatros, Bucureşti, 1982. Coiculescu Gr., Obiceiuri de Crăciun, în $ez., voi. XVIII, 1922.
Colibaşi S.P., Datine şi credinţe. Lăzărelul, în IC, nr. 5,1910.
Coman M., Mitologia românească, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
Coman M., Mitologia românească, voi. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Comaniciu G., Popescu A., Stoica L., Focurile de peste an, în REF, nr. 1,1971.
Comişel Emilia, Arieţul, obicei pastoral din Mehedinţi, în „Mehedinţi. Istorie şi Cultură“, Drobeta-Turnu Severin, 1981.
Comişel Emilia, Folclor muzical, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
Comşa Eugen, Figurine antropomorfe din Epoca Neolitică de pe teritoriul României, Editura Academiei, Bucureşti, 1995.
Conea I., Clopotiva. Un sat din Haţeg, voi. II, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti, 1940.
247
Conea I., Din geografia istorică şi umană a Carpaţilor, Socec, Bucureşti, 1937.
Constantinescu N., Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
Constantinescu N.A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963.
Coşbuc George, Elementele culturii populare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
Coşbuc George, Superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru, Biblioteca Societăţii Steaua, Bucureşti, 1909.
Cotta V., Badea M., Vânatul României, Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
Creţu V.T., Ethosul folcloric—sistem deschis, Editura Facla, Timişoara, 1980.
Cristescu C., Consideraţii despre pelerinajul şi cântecul de pelerinaj din nordul Transilvaniei, în AMP, XVII, 1993.
Cristescu C., Forma arhitectonică a semnalelor de toacă; polifonii de toacă, în REF, nr. 3-4,1990. Cristescu FI., Câţii-Mâţii, în IC, an II, nr. 7,1909.
Cuceu I., Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Cuceu I., Obiceiuri şi credinţe în legătură cu ocupaţiile tradiţionale în Gârbău, jud. Sălaj, în AMET, 1971-1973.
Cuceu I., Probleme actuale în structura culturii tradiţionale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
Damian I., Despre Marţi-Sara, în Şez., voi. XVIII, 1922.
Dan Dimitrie, Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1897.
Dariu I., Joimăriţa, în Şez., voi. XIV, 1914.
Dascălu Doina, Pleşa Th., Date inedite cu privire la structura şi semnificaţia obiceiurilor de primăvară — Tocma Cornilor,înTibis., ani, 1976-1978,Timişoara, 1978.
Datcu Iordan, Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Datcu Iordan, Nichita P. Smochină, etnograf al românilor transnistreni, în REF, nr. 1-2,1993.
Datcu Iordan, Patruzeci de folclorişti. Pagini de dicţionar, în REF, nr. 2,1992.
DăncuşM., Contribuţii la cunoaşterea unui obicei de Anul Nou, în AMET, Cluj, 1971-1973. Densusianu Ov., Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915.
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic — sec. X), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Dicţionarul limbii române, Tom. I, Partea I, A-B, Editura Academiei, Bucureşti, 1913.
Dicţionarul limbii române, Tom. I, Partea a IlI-a, Fascicola I, D-De, Bucureşti, 1949.
Dicţionarul limbii române, Tom. II, Partea I, F-I, Editura Academiei, Bucureşti, 1934.
Dicţionarul limbii române, Tom. II, Partea a Il-a, Fascicola I, J-Lacustru, Editura Academiei, Bucureşti, 1937.
Dicţionarul limbii române, Tom. II, Partea a Il-a, Ladă-Lepădău, Editura Academiei, Bucureşti, 1940. Dobre A., Un obicei dispărut: legatul viilor, în REF, nr. 3-4,1994.
Dobre Alex., Specificul înmormântării războinicilor, în „Folclor literar“, V, Timişoara, 1983.
Dolângă N., Ţara Nerei. Mit şi pluralitatea timpului, Editura Kriterion, 1999.
Drăgoi Sabin, 303 colinde cu text şi melodie, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1925.
Drăgulescu C., Plantele şi credinţele în obiceiurile mărginenilor, în REF, nr. 1,1990.
Drâmbă C., Timpul şi măsurarea lui, ESPLA, Bucureşti, 1951.
Dumezil Georges, Zei suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. Dumitraşcu N., Datine şi credinţe. Paparudele, în CS, nr. 5,1914.
Dumitraşcu N., La Sântoader, în CS, nr. 11,1908.
Dumitrescu I., Bogdan A., Tuliuc O., Reproducţia animalelor domestice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Dumitrescu I., Sara însurăţitului, în CS, an II, nr. 4,1914.
Dumitrescu VI., Vulpe Alex., Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Dumitrescu Vladimir, L’artprehistorique en Roumanie, Bucarest, 1937.
248
Durand Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977. Elefterescu Em., Babele sau Baba Dochia, în Şez., voi. XVIII, 1922.
Elefterescu Em., Focul din Sâmbăta Paştilor, în $ez., voi. XVIII, 1922.
Elefterescu Em., Sân-Toader, în CS, an II, nr. 3,1924.
Elefterescu Em., Sărbătoarea 40 de sfinţi, în CS, an I, nr. 4.1923.
Elefterescu М., Caloian, în Şez., voi. XVIII, 1922.
Eliade М., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
Eliade М., De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Eliade Mircea, loan P. Culianu, Dicţionar al religiilor, traducere de Cezar Baltag, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Eretescu C., Măştile de priveghi, în REF, nr. 1,1968.
Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
Evseev Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.
Filip V., Universul colindei româneşti în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică, Editura SaeculumI.O., Bucureşti, 1999.
Fira Gh., Nunta în judeţul Vâlcea, în colecţia „Din viaţa poporului român“, XXXVII, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.
Florescu R., Daicoviciu A., Roşu Lucian, Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Florescu R., Miclea I., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-Dacii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980.
Fochi A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul secolului alXIX-iea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Fochi A., Mioriţa, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.
Folclor din Maramureş, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1991.
Frazer G.J., Creanga de aur, vol. I-V, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
Frâncu Teofil, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Tipografia Modernă Luis, Bucureşti, 1888. Furtună D., Căluţu, în IC, an XIII, nr. 5-6,1920.
Garofild C., Agricultura Veche, Bucureşti, 1943.
Găluşcă Tatiana, Mocanii. Un joc dramatic al românilor din Dobrogea, în AAF, an XVII, 1843.
Gennep Arnold, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Georgescu Dan Corneliu, Semnale de bucium. Tipologie muzicală şi corpus de melodii, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987.
German Tr., Meteorologie populară. Observări, credinţe şi obiceiuri, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1928.
Gheorghe Gabriel, Proverbe româneşti şi proverbele lumii romanice, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.
Gheorghiu V., Noţiuni de cronologie calendaristică în calculul pascal, Tipografia Cărţi Bisericeşti, Bucureşti, 1936.
Gherman Tr., Ploaia în credinţele populare, în CS, nr. 2 şi 4,1924.
Gherman Tr., Calendar meteorologic, în CS, an I, nr. 9,1923.
Gherman Tr., Plugarul sau trasul în apă, în AF, II, Cluj-Napoca, 1981.
Gherman Tr., Sângiorzul sau Bloaja. Un obicei agrar la românii din Transilvania, în AF, nr. 5-7,1987. Gherman Tr., Sărbătoarea boului sau Boul ferecat, în Mar., 1969.
Gherman Tr., Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, în AF, vol. V, 1939.
Gherman Tr., Zilele Babelor, în CS, an IV, nr. 2,1926.
Ghica Dimitrie, Calendarul la popoarele antichităţii (conferinţă), Bucureşti, 1894.
Ghinoiu I., Geomorfismul şi antropomorfismul spiritului uman, în REF, tom. 39, nr. 5-6,1994. Ghinoiu I., Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999. Ghinoiu I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
249
1997.
Ghinoiu I., Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
Ghinoiu I., Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, Bucureşti, 2000.
Gimbutas Maria, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere Sorin Paliga, note şi prefaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.
Gimbutas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997.
Glosar Dialectal. Oltenia, Editura Academiei, Bucureşti, 1967.
GoilavGr., Sănzieni, în Şez., nr. 5,1889.
Gorovei Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915.
Gorovei Artur, Lupaşcu M., Alacul, în IC, an III, nr.4,1910.
Gorovei Artur, Lupaşcu M., Bozul, în Şez., nr. 7,1911.
Gorovei Artur, Ouăle de Paşte. Studiu folcloric, în „Studii şi cercetări“, Voi. XXX, Bucureşti, 1937.
Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Casa Judeţeană a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1983.
Graur Tiberiu, Jocuri de priveghi în Munţii Apuseni, în AMET, 1971-1973.
Greimas Algirdas Julien, Despre zei şi despre oameni, Traducere de Rodica Paliga, glosar de termeni şi divinităţi lituaniene de Sorin Paliga, Editura Meridiane, 1997.
Guşti Dimitrie, Opere, voi. I-IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1968-1970.
Hasdeu B.P., Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1974.
Hawking Stephen W., Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la Găurile Negre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Herseni Tr., Cultura psihologică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Herseni Tr., Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Herseni Tr., Probleme de sociologie pastorală, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti, 1941.
Hossu Longhin Pompeiu, Datini şi credinţe din com. Tămăseşti,jud. Sălaj, în CS, an I, nr. 3,1923.
Iana A., Din credinţele poporului român din Maidan de lângă Oraviţa, în Fam., an XXVI, 1890.
Ionescu G.S., Mica colecţiune de superstiţii ale poporului român, Buzău, 1888.
Ionescu I., Agricultura română din jud. Putna, Bucureşti, 1869.
Ionică LI, Drăguş — un sat din Ţara Oltului. Manifestări spirituale. Reprezentarea cerului, Institutul de Ştiinţe Sociale, Bucureşti, 1944.
Ionică I.I., Dealul Mohului. Ceremonia agrară din Ţara Oltului, Bucureşti, 1943.
Irimie Cornel, Arta încondeierii ouălor, în voi. „Ţara Bârsei“, tom II, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al jud. Braşov, Bucureşti, 1974.
Ispas Sabina, Cântecul epic-eroic românesc în context sud-est european. Cântecele peţirii, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.
Ispas Sabina, Flori dalbe de măr, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.
Jula N., Mănăstireanu V., Tradiţii şi obiceiuri româneşti. Anul Nou în Moldova şi Bucovina, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Kahane Mariana, Georgescu-Stănculeanu Lucilia, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
Kahane Mariana, Obiceiuri în satele Lupşa de Sus şi Bărbăteşti, în REF, nr. 4,1965.
Kernbach V., Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
Kernbach V., Universul mitic al românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
Kligman Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Polirom, Iaşi, 1998.
Kligman Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Laurenţiu Florica Elena, Privirea lui Orfeu sau puterea descântecului, Editura Vitruviu, 1997.
Lazarovici Gh., Neoliticul Banatului, Editura Dacia, Cluj, 1979.
Liuba S., Iana Aurel, Medicina populară, în Fam., an. XXVIII, Oradea, 1892.
250
Lorint Florica, Belcin-Pleşca Cornelia, însemne despre destin, în „Anuarul IEF“, Serie Nouă, tom. 4, 1993.
Lovinescu V., Dacia Hiperboreană, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1994.
Lozovan Eugen, Dacias Sacra, colecţia Mythos, Ediţie îngrijită şi repere biografice de Ioan Oprişan, Editura Saeculum 1.0.
Lucău-Dănilă FI., Rusan D., Fundu Moldovei. O aşezare din Ocolul Câmpulungului Bucovinean, Societatea pentru Cultură „Dimitrie Guşti“, Fundu Moldovei, 2000.
Lungu Alex., Orologiile biologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Lupeanu A., Datinile noastre de Crăciun, în CS, an II, nr. 1,1924.
Lupescu M., Blajinii, în Şez., anul II, 1893.
Lupescu M., Paza usturoiului, în IC, an II, nr. 6,1909.
Lurker Manfred, Lexicon de zei şi demoni. Nume, funcţii, simboluri, atribute, Traducere în limba română de Adela Motoc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1882, Tipografia Alexi, Oraviţa, 1881.
Mangiuca S., Calendarul iulian, gregorian şi poporul român pe anul 1883, Tipografia Alexi, Braşov, 1882.
Manolache D., Andrei, Sânpetrul lupilor, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.
Marcus Solomon, Timpul, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
Marian Sim. FI., Botanică românească, Editura Paideia, Ediţie îngrijită, cuvânt şi note de Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2000.
Marian Sim. FI., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1903.
Marian Sim. FI., înmormântarea Ia români, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892.
Marian Sim. FI., înmormântarea la români, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
Marian Sim. FI., Legendele Maicii Domnului, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1904
Marian Sim. FI., Mitologie românească, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
Marian Sim. FL, Naşterea ia români, Editura Carol Gobl, Bucureşti, 1892.
Marian Sim. FL, Ornitologia, voi. I, Tipografia R. Eckhart, Şiret, 1883.
Marian Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cârnilegile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1898.
Marian Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Cincizecimea, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1901.
Marian Sim. FL, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Păresimile, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899.
Marienescu A.Pt, Cultul păgân şi creştin, Tom. I: Sărbătorile şi datinile romane vechi, Bucureşti, 1884.
Marinescu A.M., Alesul, în Fam., an IX, Pesta, 1873.
Marinescu A.M., Moşii, în Fam., anul X, 1874.
Mateescu C., Datine şi credinţe. Năproorul, în IC, nr. 6,1915.
Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş, Casa Judeţeană a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1973.
Mârza Traian, Folclor din Bihor, Editura Muzicală, Bucureşti, 1985.
Mârza Traian, Lioara — un gen muzical inedit al obiceiurilor de primăvară din Bihor, în „Lucrări de muzicologie“, voi. V, Cluj, 1969.
Medan Virgil, Obiceiul îngropării Crăciunului la Niriş, în Sam., an II, Dej, 1978.
Mehedinţi Simion, Premise şi concluzii la Terra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
Mesnil Marianne şi Popova Assia, Etnologul, între şarpe şi balaur. Eseuri de mitologie balcanică, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.
Miclea I., Florescu R., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Preistoria Daciei, Editura Meridiane, 1980.
251
Miclea I., Florescu R., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Istoria Daciei, Editura Meridiane, 1980.
Micul Atlas Lingvistic, partea a Il-a, Seria nouă, voi. III, 1967.
Mihalache D., Iarba fiarelor, în IC, an II, nr. 9,1909.
Mihalache D., Legatul ploilor, în IC, an II, nr. 10,1909.
Mihăilescu S., întovărăşiri, în Şez., voi. IX, 1905.
Mihăilescu Vintilă, Fascinaţia diferenţei, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
Mineiul pe luna februarie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1976.
Mineiul pe luna ianuarie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1975.
Mineiul pe luna iulie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1984. Mineiul pe luna iunie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1978. Mineiul pe luna mai, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1978. Mineiul pe luna martie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1977. Mineiul pe luna noiembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1983.
Mineiul pe luna octombrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,
1983.
Mineiul pe luna septembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,
1984.
MirceaM., Datineşi credinţe, în IC, an VI, nr. 3,1913.
Mircea M., Datine şi credinţe. Ovidenia, în IC, an VI, nr. 3,1913.
MirceaM., Datine şi credinţe. Sfântul Andrei, în IC, anVI,nr. 3,1913.
Mircea M., Datine şi credinţe. Ziua Crucii, în IC, an VI, nr. 3,1913.
Miron I., Gherman Tr., Credinţe din Chiţcani şi Cojocna, în CS, an II, nr. 7-8,1924.
Mohanu C., Obiceiul Colindatului în Ţara Loviştei, în REF, nr. 3,4,5,1970.
Moise Ilie, Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori, Editura Imago, Sibiu, 1999.
Moise Ilie, Contribuţii la cunoaşterea obiceiului la prinsul verilor şi văruţelor, în „Studii şi Comunicări“, Sibiu, 1981.
Moldoveanu L., Tărbaca, în CS, an II, nr. 3,1924.
Muşlea I., Bîrlea Ov., Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
Muşlea I., Cercetări de folclor în Ţara Oaşului, în AEF, 1,1932.
Muşlea I., Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
Nania I., Rusaliile. Sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc, în „Creativitate şi eficientă în acţiunea socială a tineretului“, voi. II, Piteşti, 1989.
Nania I., Vânatul pe teritoriul României, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1991.
Niculescu Varone G.T., Dicţionarul jocurilor româneşti, Editura Litera, Bucureşti, 1979.
Nitu Georgeta, Plante din flora spontană cu utilizări în gospodăria ţărănească din Oltenia. Dicţionar, Editura Helios, Craiova, 1999.
Nitu N., Originea şi repartiţia geografică a bordeiului, Arh. Olt., Serie Nouă, nr. 7.
Oişteanu A., Motive şi semnificaţii simbolice în cultura tradiţională românească, Editura Minerva, Bucureşti 1989.
Oişteanu A., Mythos şi Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.
Olinescu Marcel, Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
Olteanu Antoaneta, Metamorfozele sacrului. Dicţionar de mitologie populară, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.
Olteanu Antoaneta, Mitologie comparată, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.
252
Omul românesc, Ediţie îngrijită de Sabina Ispas şi Emanuel Pârvu, $coala Sociologică „Dimitrie Guşti“, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2000.
Opitz Martin, Zlatna sau despre Cumpăna dorului, Ediţie îngrijită de Mihai Gavril, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997.
Oprea Gheorghe, Studii de etnomuzicologie, Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 1998.
Oprişan H.B., Căluşarii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
Oprişan H.B., Monografia folclorică a Teleormanului, Casa Creaţiei a Teleormanului, Bucureşti, 1971. OtescuL, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, 1907 (fără alte date pe copertă).
Paler O., Caminate, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
Paliga Sorin, Influenţe romane şi preromane în limbile slave de sud. Vechi influenţe romanice (secolele V-VIIe.n.) în limbile slave de sud, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1996.
Pamfile T., Agricultura la români, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1913.
Pamfile T., Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, Editura Saeculum, Colecţia „Mithos“, Bucureşti,
1999.
Pamfile T., Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1915.
Pamfile T., Frăţia de cruce şi alte înrudiri sufleteşti, în IC, an XII, nr. 7-10,1920.
Pamfile T., Industria casnică la români, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
Pamfile T., Jocuri de copii, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1907.
Pamfile T., Lupescu M., Cromatica poporului român, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914. Pamfile T., Maica Domnului şi Trifu, în Şez., voi. X, 1907.
Pamfile T., Mitologia românească. Duşmani şi prieteni ai poporului, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1916.
Pamfile T., Mitologie românească, Ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Editura Grai şi Suflet — Cultura Naţională, Bucureşti, 2000.
Pamfile T., Moaşa lui Christos, în $ez., voi. X, 1907.
Partifile T., Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic, Academia Română, Socec, Bucureşti, 1914.
Pamfile T., Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910. Panaitescu P.P., Introducere în istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Panea N., Fifor M., Cartea românească a morţii, Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Mehedinţi, Drobeta-TurnuSeverin, 1998.
Papadima Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1995. PapahagiTache, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925.
Papahagi Tache, Mic dicţionar folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
Pavel Emilia, Măşti populare moldoveneşti, Complexul Muzeal Iaşi, 1972.
Pavel Emilia, Studii de etnologie românească, Editura Junimea, Iaşi, 1990.
Pavelescu Gh., Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni. Credinţe şi Obiceiuri, în REF, nr. 1-2,1993.
Pavelescu Gh., Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, Institutul Social Român, Bucureşti, 1945.
Pavelescu Gh., Cercetări folclorice în judeţul Bihor, în AAF, VII, 1945.
Pavelescu Gh., Mana în folclorul românesc, Sibiu, 1994.
Păcală V., Monografia satului Răşinari, Sibiu, 1915.
Pârvan V., Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Socec, Bucureşti, 1911.
Pârvu V., Blojul — un obicei din Ţara Haţegului, în REF, nr. 3-4,1990.
Pârvu C., Universul plantelor. Mică enciclopedie, Ediţia a IlI-a, Editura Encicplopedică, Bucureşti,
2000.
Petrescu P., Motive decorative celebre, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
Petri Ov., Craii de la Mocod — obicei din ciclul primăverii, în Zes., nr. 1, Bistriţa, 2000.
Petrovici Emil, Folclor de la moţii din Scărişoara, în AAF, voi. V, 1939.
Petrovici Emil, Folclor din Valea Almăjului, în AAF, voi. III, 1935.
253
Petrovici Emil, Note de folclor de la românii din Valea Mlavei, în AAF, voi. VI, 1942.
Pitiş G.I., Sărbătorile junilor la Paşte. Obicei particular al românilor din Schei, Tipografia A. Mureşianu, Braşov, 1890.
Plămădeală Antonie, învăţătura ortodoxă despre Rai şi Iad, în „Studii teologice“, seria II, an. XX, nr. 7— 8,1968.
Pleşu A., Călătorie în lumea formelor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.
Poezia pădurii, Antologie, Voi. I, Ediţie coordonată de Radu Cârneci, volum îngrijit de Nicoleta Coatu, Editura Orion,1998.
Pop D., Folcloristica Maramureşului, Minerva, Bucureşti, 1970.
Pop D., Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Pop Gh., Şter Ion Chiş, Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983.
Pop М., Anul Nou, lectura unui discurs ceremonial, în „Calendarul Maramureşului“, Baia Mare, 1980. Pop М., Obiceiurile tradiţionale româneşti, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Bucureşti, 1986. Pop М., Ruxăndoiu Р., Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991. Popescu Alex., Tradiţii de muncă româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. Popescu I., Datini şi credinţe. Cârstovul, în IC, nr. 6,1912.
Popescu I., Datini şi credinţe. Obrejenia, în IC, an V, nr. 6,1912.
Popescu I., Datini şi credinţe. Sântămărie Mică, în IC, an V, nr. 6,1912.
Popescu I., Datini şi credinţe. Simion Stâlpnicul, în IC, an V, nr. 6,1912.
Popescu I., Sfântul Ion, în Şez., nr. 7,1898.
Popescu S., Cucii, în Şez., nr. 1,1892.
Popescu Şt., Ritmurile biopsihice şi omul modern, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. Preda Constantin (coord), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, voi. I (A-C), Bucureşti, 1994; voi. II (D-L), Bucureşti, 1996; voi. III (M-Q), Bucureşti, 2000.
Preda L.t Cercetări dialectale în Dolj, în CS, VII, 1937.
Preuţescu I., Datini şi credinţe. Barbara, în IC, an VI, nr. 3,1913.
Preuţescu I., Datini şi credinţe. Filipii, în IC, an VI, nr. 5,1913.
Preuţescu I., Datini şi credinţe. Sfântul Spiridon, în IC, an VI, 1913.
Preuţescu I., Sfântul MucenicIgnatie, în IC, an V, nr. 12,1912.
Preuţescu I., Sfântul Vasile, în IC, an IV, nr. 12,1911.
Proiect de lege pentru introducerea calendarului apusean drept calendar al Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1900.
PrutC., Calea rătăcită. O privire asupra artei populare româneşti, Editura Meridiane, 1991.
Radu Dimitrie, Păsările lumii, Editura Albatros. Bucureşti, 1977.
Răduică A., Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. XVII-XVIII), în volumul „Civilizaţia medievală românească“, Editura Dacia, Cluj, 1985.
Răduică G., Răduică N., Calendare şi almanahuri româneşti 1731—1918. Dicţionar bibliografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Rădulescu Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Socec, Bucureşti, 1909.
Rădulescu Codin C., Muscelul nostru, Câmpulung, 1922.
Rădulescu N., Lazăr—o versiune românească a eroului vegetaţional, în REF, nr. 4,1966.
Rădulescu N., Sulul — un obicei inedit din ciclul calendaristic, în REF, nr. 1,1969.
Retegan G., Dracii din Valea Ţibleşului, în RF, an IV, nr. 4,1959.
Rigo G., Sărbători băbeşti: Dragobetele şi Sâmbăta lui Lazăr, în Şez., voi. IX, 1904.
Rizescu-Brăneşti N., Inul şi cânepa în România, Bucureşti, 1944.
Rohde Erwin, Psyche, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
Roşeanu Т., Timpul şi măsurarea lui, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1964.
Rusan D., Zahaniciuc, Zona etnografică Câmpulung Moldovenesc, Muzeul Arta Lemnului, Câmpulung Moldovenesc, 1996.
Russu I.I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta îatino-romanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
254
Russu I.I., Religia geto-dacilor, în „Anuarul Institutului de Studii Clasice“, V, Cluj-Sibiu, 1949.
Sabău Sorin, Aspecte ale tradiţionalului şi modernului în desfăşurarea sărbătorilor de iarnă, în Zâr., Arad, 1999.
Sachelarie Ov., Stoicescu N.(coord.), Instituţii feudale din Ţările Româneşti. Dicţionar, Editura Academiei, Bucureşti, 1988.
Sanie S., Din istoria culturii şi religiei geto-dace, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995. Sângiorzan I.C., Ştefan I.M., Ghidul Cosmosului, voi. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
Scorpan C., Cavalerul Trac, Muzeul regional de arheologie Dobrogea, Constanţa, 1967.
Scurtu I., Junii din Braşov, în Calendarul Minerva pe anul 1907.
Scurtu V., Cercetări folclorice în Ugocea românească, în AAF, an IV, 1935.
Scurtu V., Termeni de înrudire în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
Sevastos Elena, Literatură populară, II, Naşterea la români, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
Sîrbu Valeriu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Biblioteca Istros, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993 Sîrbu Valeriu, Florea Gelu, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura Istros, Brăila 1997. Slătineanu B., Ceramica românească, Bucureşti, 1938.
Stahl Henri H., Poveşti din satele de altădată, cu ilustraţii şi comentarii de Paul H. Stahl, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.
Stahl Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei, Editura Paidea, Bucureşti, 2000.
Stănculescu Tr., Mânu Daniela, Metamorfozele luminii. Biofotonica, ştiinţă a complexităţii, Editura Performantica, Iaşi, 2000.
Stănilă G., Sisteme calendaristice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Stoian I., Dicţionar religios, Editura Garamond, Bucureşti, 1994.
Stoica G., Petrescu P., Bocşe M., Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică-şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Stoicescu N., Cum măsurau strămoşii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971.
Surdu Alexandru, Vocaţii filosofice româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995. Şăineanu L., Ielele. Studiu de mitologie comparată, Bucureşti, 1886.
ŞeineanuL., Basmele române, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
Şeineanu L., Dicţionar Universal al limbii române, Scrisul Românesc, Craiova, 1929.
Şelaru Şt. Alex., Păpăruda, în Şez., voi. IX, 1905.
Şerban A.D., Veşcan I., Morega D., Roibu Gh., Calendarul credinţelor, datinilor şi obiceiurilor româneşti, Editura Ager, Tg. Jiu, 1993.
Şeuleanu I., Poezia populară denunţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
Şişu Vasile, Cântecele rituale funerare din judeţul Mehedinţi, în Râs., anul I, nr. 1,1998.
Şişu Vasile, Cântecul ceremonial de înmormântare în satul Runc (Mehedinţi), în „Mehedinţi.
Civilizaţie şi cultură“, voi. IV, Drobeta-Turnu Severin, 1982.
Şişu Vasile, Rituri funerare antume, în „Oltenia. Studii şi Comunicări“, voi. VIII. Etnografie, Craiova, 1997.
Ştefănescu Dobre, Datine şi credinţe, în IC, an IX, nr. 8,1916.
Ştefănescu Dobre, Mascaţii, în IC, an II, nr. 7,1909.
Ştefănescu Dobre, Obiceiuri şi credinţe la Bobotează şi Sfântul Ion, în IC, an II, nr. 1,1909.
Ştefănucă P.V., Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos, în AAF, IV, 1937.
ŞtefănucăP.V., Folclor din judeţul Lăpuşna, în AAF, II, 1933.
Taloş I., Meşterul Manole. Contribuţii la studiul unei teme de folclor european, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
TaloşI., Obiceiuri privitoare la seceriş, în AM ET, 1971-1973.
Taloş I., Riturile construcţiilor la români, în „Folclor Literar“, Universitatea Timişoara, voi. II, Timişoara, 1968.
Teodorescu G. Dem., încercări critice asupra unor credinţe, datini şi moravuri ale poporului român, Tipografia Petrescu Conduratu, Bucureşti, 1874.
Teodorescu G. Dem., Patruzeci de Mucenici, în „Almanahul macedo-român“, Bucureşti, 1880.
255
Teodorescu N., Chiş Gh., Cerul — o taină descifrată, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
Theodorescu Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începutul culturii medievale româneşti (sec. X-XIV), Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Todică G., Credinţi şi datini din nordul Transilvaniei, în Şez., voi. XVIII, 1922.
Trebici VI., Ghinoiu I., Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Trofin N., Sfântul Dumitru, în Şez., voi VIII, nr. 7,1899.
Tufescu Victor, Oameni din Carpaţi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982.
TutucL, Cosmografie, Bucureşti, 1910.
Tzigara Samurcaş Al., Ouăle de Paşti, în Conv. Lit., nr. 41,1907.
Vasilescu Em., Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
Văduva Ofelia, Civilizaţia pâinii, în REF, nr. 5,1993.
Văduva Ofelia, Magia darului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Văduva Ofelia, Terminologia darului, în „Anuar I.E.E.“, serie nouă, tom 7,1996.
Vătămanu N., De la începuturile medicinii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Vertemont Jean, Dicţionar al mitologiilor indo-europene, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
Viciu Alex., Datină de la prinderea postului, în CS, an II, nr. 3,1924.
Viciu Alex., Datini de Sângiorz, în CS, an IV, nr. 4,1926.
Viciu Alex., Elemente păgâne în colindele noastre, în CS, an II, nr. 1,1924.
Viciu Alex., Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu ai poporului român din Ardeal, în An. Acad., M.S.L., tom. XXIX, 1906.
Viciu Alex., Obiceiuri de Paşte, în CS, an II, nr. 4,1924.
Viciu Alex., Obiceiuri la Sântoader. Brăduleţi, Veri, Văruţe, în CS, an IV, nr. 9-10,1926.
Viciu Alex., Plugarul, datină din ziua întâi de Paşte, existentă în Seuşa de Câmpie, în CS, an I, nr. 3, 1923.
Viciu Alex., Prăcşorul. Datină de Paşte din Bistra, Munţii Apuseni, în CS, an I, nr. 4,1923.
Viciu Alex., Silitul, în CS, an II, nr. 3,1924.
Vlăduţescu Gh., Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, Editura Minerva, 1982. Voronca-Niculiţă E., Datine şi credinţe. Pe ce timp umblă strigoii, în IC, voi. I, nr. 2,1914. Voronca-Niculiţă E., Datinile şi credinţele poporului român, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903. Vrabie Gh., Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
Vuia Romulus, Originea jocului Căluşari, în Dacorom., II, Cluj, 1922.
Vulcănescu Mircea, Dimensiunea românească a existentei. Schiţă fenomenologică, în CC, nr. 1-2, 1983.
Vulcănescu R., Coloana Cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
Vulcănescu R., Etnologie juridică, Editura Academiei, 1970.
Vulcănescu R., Măştile populare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Vulcănescu R., Mitologie românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
Vulpe Radu, Dacia romană în Scythia Minor, în „Istoria poporului român“, coord. A. Oţetea, Editura Ştiinţifică, 1972.
Zahacinschi M., Zahacinschi N., Ouăle de Paşte, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1992.
Zaharia E., Populaţia românească în Transilvania în sec. VII-VIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1977. Zâne Iuliu, Proverbele românilor, 8 voi., Socec, Bucureşti, 1895-1903.
SEMNE CONVENŢIONALE:
*	înainte de un termen = vezi acel termen